Revista "Carpatica"

20 / 2016

Preşedinte interimar: Adrian Mitroi.

Director şi fondator de revistă: Vasile Dorin Ghilencea.

6,5 lei

Carpatica – revistă literar-artistică, trimestrială, editată de Filiala Argeş a Ligii Scriitorilor Români şi Centrul Cultural Piteşti, sub egida căruia apare.

Anul V - Nr. 4 (20) 2016

ISSN 2285-1534

Numǎrul de faţǎ al revistei a fost tipǎrit cu sprijinul financiar primit de la Primǎria Municipiului Piteşti, prin intermediul Centrului Cultural al Municipiului Piteşti.

Echipa redacţională -SENIOR EDITOR – MARIUS CHIVA

Responsabilitatea celor scrise revine în exclusivitate autorilor ISSN

2285-1534

-REDACTOR-ŞEF – NICOLAE COSMESCU

Revista poate fi citită şi pe site-ul Centrului orilor.

Cultural Piteşti, unde pot fi văzute şi înregistrările filmate ale Cenaclurilor lunare.

-SECRETAR GENERAL – CONSTANTIN VĂRĂŞCANU

Adresa redacţiei:

-RESPONSABIL CU VALIDAREA – NICOLAE EREMIA

Piteşti, str. Calea Craiovei, nr. 2 (Casa Cărţii)

-COORDONATOR DE RUBRICĂ – SIMONA MARINEAŢĂ -COORDONATOR DE RUBRICĂ – DENISA COROJA -SECRETAR – ION DINCĂ CC -PAGINARE – NICOLAE COSMESCU -CORECTURĂ – CONSTANTIN CÂRSTOIU

Pentru corespondenţă:

carpatica.lsarges@yahoo.fr Blogul filialei Argeş a Ligii: http\\ ligascriitorilordinarges.wordpress.com

Tiparul executat la ARGEŞUL S.A.

Delegare de atribuţii la vârf!

Ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, scriitorul Vasile Dorin Ghilencea a decis să-i transfere atribuţiile de preşedinte al LSR filiala Argeş (până la Adunarea generală) doctorului Adrian Mitroi, dânsul rămânâd director al revistei (funcţie ce revine doar fondatorului acesteia), şi lider istoric al organizaţiei.

editorial literaturii române (iată că astăzi se ''vorbeşte'' agramat, în ''franglezorromă''), sau a culturii clasice universale, sau a istoriei, sau a muzicii, a picturii, sau a filosofiei, sau a... Iată perfecţiunea transformării omului în robot sau sclav.

Din păcate, am mai reţinut un amănunt: faptul că suntem pe ultimul loc şi la carte editată. Drept să va spun, nu ştiu dacă asta este de bine sau de rău, argumente existând şi pro şi contra. În lumea de azi, care a devenit din ce în ce mai comercială, scara de valori a esteticului s-a schimbat foarte mult. Puţini (dar înţelepţi) mai sunt aceia care cred, încă, în valorile culturale tradiţionale, clasice. Iluminismul, umanismul, renascentismul etc. şi-au adus contribuţia lor bine definită la formarea şi întregirea culturii universale, dar şi aici, ca şi în alte domenii, apar lupi tineri ce vor să se afirme prin creaţii proprii, ce pot fi considerate drept formatoare de curente noi, originale. Consider că suntem destul de maturi şi de prolifici pentru a putea să ne dezicem de vremurile în care se spunea: ''scrieţi, oameni buni, orice, dar scrieţi!''. Mlădiţele tinere nu pot să se dzvolte la umbra stejarilor bătrâni. În acelaşi timp, nu poţi construi o casă cu mai multe etaje pornind de la etajul întâi. Trebuie să ştii cum se face fundaţia. Tot aşa e şi în cultură. Trebuie să ai grijă ce alegi ca fond de bază, pentru ca mai târziu să obţii rezultate deosebite.

Cultură promovezi, cultură vei avea...! Dacă veţi crede, prin asta, că arta cu tendinţă ar trebui să dispară (ca fiind o emanaţie a vremurilor de tristă amintire), vă înşelaţi. Ar însemna că poezia patriotică şi cea cu tentă naţională - populară, ar trebui să fie cenzurată. Ceva mai grav şi mai periculos nu ar putea exista şi ar putea fi considerat un atentat la cultura naţională (segregarea pe criterii culturale!?)

Dragi oameni de cultură, vă rog să fiţi atenţi la ceea ce promovaţi prin scrierile dumneavoastră! Fiţi convinşi de faptul că puterea exemplului este capabilă de a crea îngeri, dar şi demoni! Cred cu tărie că cel mai periculos fenomen, pe lângă indiferenţă şi manipulare este, totuşi, mediocritatea, iar atunci când este răspândită cu bună ştiinţă, are puterea unei arme de distrugere în masă. O armă al cărei efect, pe lângă că se exprimă după mulţi ani (deci responsabilitatea teroristului nu mai poate fi dovedită), are o perioadă foarte lungă de acţiune, iar efectele devastatoare (leziuni permanente) nu se mai pot remedia decât prin scchimbarea generaţiilor, cu condiţia ca cele noi să fie îndrumate corect. Datorită globalizării, acest fenomen poate avea un efect ce ar putea fi comparat cu cel al unui război nuclear mondial.

De aceea, fac apel la toţi oamenii de cultură, pentru a ne uni forţele în prevenirea şi stoparea acestei forme de apocalipsă. Scrieţi bine, scrieţi din suflet, scrieţi cu folos!

CULTURA ŞIŞI CULTURA CULTURALIZAREA, CULTURALIZAREA, ÎNCOTRO!? ÎNCOTRO? Am auzit pe la televizor că am fi ultima ţară din Europa la carte cumpărată. Noi cumpărăm cam de trei, patru ori mai puţine cărţi decât cei din vest. Iniţial, am fost cuprins de o idignare pertinentă, dar şi de o cruntă tristeţe. După câteva minute de reflecţie profundă asupra problemei respective, am găsit motivul acestei incredibile manipulări mediatice, ale acestei bârfe la adresa dorinţei noastre mioritice de a şti tot, de a afla tot. Românii citesc cărţi împrumutate de la bibliotecă!

Este foarte clar că statistica vestică nu se referea şi la acest aspect care, dintr-odată, mi s-a părut a fi foarte important, şi extrm de util în a contracara vorbele şi cifrele defăimătoare. În primul rând, hai să ne reamintim cam care este diferenţa dintre salariul mediu din România şi salariul mediu din vest. Dacă vom face un calcul rapid, vom descoperi că raportul ne va releva o tristă dar convingătoare realitate: zece (pentru vest) la unu (pentru români). Respectând proporţiile, noi ar trebui să cumpărăm de zece ori mai puţine cărţi decît cei din vest, lucru care nu se întâmplă. Deci, de fapt, la banii pe care ni-i permitem a-i investi în curiozitatea noastră nativă, noi cheltuim mai mult pe cultură decât ''avansaţii''. Iată un fapt pe care ar trebui să-l consemnăm şi noi în statisticile noastre naţionale şi pe care ar trebui să-l facem cunoscut, prin fenomenul de bumerang, pe piaţa laudelor, fără susţinere reală, a celor din vest. În al doilea rând, ştim cu toţii că piaţa educaţională din România ultimilor douăzeci de ani a fost modificată, deformată, reformată, regândită, recalibrată, relocată, reevaluată dar, cel mai grav, a fost spoliată continuu. Nivelul, valoarea, importanţa acesteia au fost, din varii motive, şi sunt în continuare, din ce în ce mai scăzute. Acele varii motive de care am amintit se pot traduce prin lipsa de motivaţie pecuniară a dascălilor, pregătirea din ce în ce mai precară a acestora, lipsa materialului necesar în desfăşurarea în bune şi, cât de cât, normale condiţii, a actului educaţional. De aici a rezultat imposibilitatea atragerii beneficiarului (elevul) către studiu amănunţit, susţinut şi aprofundat. Tot acest amalgam de motive funcţionează ca un perpetuum mobile (cerc vicios) ce a condus, conduce şi, dacă nu se va schimba nimic, va conduce la coborârea vertiginoasă, dar mai ales extrem de periculoasă a ştachetei culturii româneşti. Fenomenul va avea ca rezultat obţinerea de nespecialişti sau hiperspecialişti, necalificaţi sau hipercalificaţi ce se vor întreba, miraţi, la ce le-ar folosi cunoaşterea limbii şi

Carpatica

Adrian Mitroi

3

decembrie 2016

rubrica Preşedintelui În octombrie, Liga Scriitorilor Români şi-a serbat primul deceniu de existenţă, prilej cu care am solicitat un interviu preşedintelui acesteia, dl Al. Florin Ţene.

„Cultura poporului român trebuie apărată, dar şi cucerită pe meridianele lumii” Cărţi publicate: 76! De la Ochi deschis, versuri, editura Litera, 1974, Bucureşti, până la cea mai recentă, OGLINDA Ligii Scriitorilor, o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichiţa Pălăcean Vereş şi Gavril Moisa, Editura Napoca Nova, 2016.

Este prezent în peste 60 de Antologii. În anul 2005, scriitorul hunedorean Petrică Birău publică monografia „Al. Florin Ţene - Literatura ca mod de viaţă”, editura Eurograph, colecţia „Mnemosyne”. În anul 2013, scriitoarea Mariana Cristescu a publicat cartea „ FAMILIA ŢENE-Destine contemporane“, Editura NICO din Târgu Mureş, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la căsătoria scriitorilor Al.Florin Ţene şi Titina Nica Ţene.

Este tradus în limbile sârbă, engleză, coreeană, rusă, franceză, italiană, japoneză.

A înfiinţat cenaclurile literare ”Gib I. Mihăescu“ din Drăgăşani, în 1958, pe când era elev la liceu, şi alte 4 în ultimul deceniu.

Din 1970 şi până azi a înfiinţat mai mult de 10 reviste. În prezent este şi director al revistei „Agora Literară”, pe care a fondat-o în 1996.

Este membru al: -Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; -Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada; -Societăţii Regale a Scriitorilor Români şi Belgieni.

Din anul 2011 este membru corespondent al Academiei American-Române de Ştiinţă şi Artă (A.R.A ).

Deţine 30 de premii nationale şi 9 internationale, plus alte Diplome, Ordine, Medalii.

Întrucât doar de câteva numere sunteţi prezent în paginile revistei “Carpatica”, ar fi bine să vă faceţi o succintă prezentare, pentru ca cititorii nostri să vă cunoască mai bine. Deci, cine sunteţi dv., domnule Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români?

La această întrebare, dl Al. Florin Ţene ne-a pus la dispoziţie CV domniei sale, acompaniindu-l cu vorbele: “Cam asta ar fi despre mine“.

CV-ul este impresionant, exhaustiv, dar nu-l putem însera fiindcă are un număr foarte mare de pagini.

Publicăm doar câteva extrase, care să definească imaginea şi dimensiunea literară a Preşedintelui naţional al Ligii Scriitorilor Români. Pentru cei interesati de detalii, CV-ul este postat pe internet. Aşadar: ŢENE Florinel Sandu (Pseudonim Al. Florin ŢENE) s-a născut în oraşul Drăgăşani, judeţul Vâlcea, la 13 iunie 1942. În 1964 se căsătoreşte cu poeta Titina Nica-Ţene. Cu care are doi băieţi: Florin şi Ionuţ.

Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de căsătorie a Familiei Ţene, Primăria Cluj-Napoca a sărbătorit acest eveniment, primarul Emil Boc acordându-le soţilor DIPLOMA DE EXCELENŢĂ şi RECUNOAŞTERE. Este absolvent al Facultăţilor de Filologie din Baia Mare, 1963-66, şi de Istorie, de la Târgu Mureş, 19661970.

După absolvirea cursurilor postuniversitare de economie aplicată, în 1997 primeşte o bursă de studii la Bruxelles, în structurile Uniunii Europene, unde i se oferă diploma de „Jurnalist European”.

Debutează cu poezie în 1959, în revista „Tribuna”, pe când era elev în clasa a XI-a. Debutează editorial în 1974, cu volumul de versuri „Ochi deschis”, editura Litera, Bucureşti. decembrie 2016

Desigur, mulţi vor fi interesaţi să ştie când şi cum o personalitate de dimensiunea dv. a înţeles că este făcută pentru a deveni scriitor?

De la vârsta de 14 ani, în oraşul natal, Drăgăşani, eram un pasionat al cititului. Eram înscris la Biblioteca orăşenească şi împrumutam cărţi şi reviste. Citeam 4

Carpatica

“Tânărul scriitor“, care mai târziu a devenit revista “Luceafărul“, în care poetul Mihu Dragomir mi-a publicat trei poezii la rubrica “Dintre sute de catarge“.

Dar adevăratul debut l-am avut în revista TRIBUNA, în anul 1958.

Liga Scriitorilor are o evoluţie ascendentă. Edităm 18 reviste, aproape toate cele 34 de filiale au cenacluri literare, în cadrul cărora se organizează lansări de cărţi, medalioane literare, discuţii pe diferite teme.

Cum apreciaţi comunicarea dintre Centru şi filiale?

Acolo unde se desfăşoară activităţi culturale, editări de antologii şi reviste comunicarea este mai bună. Vina unei comunicări mai slabe o au cele două părţi, centrul şi filialele.

Cum se explică faptul că un membru al exclusivistei asociaţii USR a renunţat la benefiiciile furnizate de aceasta, hotărându-se să o părăsească?

Din USR am fost exclus în anul 2000, pentru motivul că am publicat un articol în care arătam că scriitoriul Eugen Uricariu, care era preşedinte pe atunci, a fost colaborator al odioasei securităţi, şi secretar PCR al filialei Cluj, la fel făceam aluzie despre scriitoriii din conducerea filialei de atunci. Adevăr care peste doi ani, a fost scos la lumina tiparului de către CNSAS.

Întrebarea precedentă mi-a fost sugerată de faptul că în Raportul LSR pe 2015, la Argeş se ştiau alte nume la Preşedinte şi Secretar!? Iar despre revista “Carpatica”, ce va împlini curând cinci ani, ca şi despre bogata noastră activitate, nu se spunea nimic!? Cum comentaţi?

Nu am fost informaţi. Vina o are filiala Argeş.

Cum a apărut ideea de a crea Liga Scriitorilor Români?

Prin anul 1998 am fost selectat, în urma unui concurs de jurnalistică, să primesc o bursă la Bruxelles, în structurile Uniunii Europene. Acolo, în capitala Belgiei, am constatat că sunt 5 organizaţii profesionale în domeniul scriitoricesc, toate egale în drepturi şi obligaţii. Acolo am cunoscut colegi din fostul lagăr socialist.Aceştia m-au informat că la ei, uniunile scriitorilor s-au desfinţat, înfiinţându-se mai multe asociaţii profesionale, fenomen care s-a întâmplat în lumea partidelor. Numai în România a rămas Uniunea Scriitorilor de sorginte stalinistă, funcţionând după o lege din 1948. În actualul proces dintre Uniunea Scriitorilor şi C. Teodorescu şi compania se pune problema că această organizaţie funcţionează ilegal.

Acum, când o cunoaşteţi, cum o apreciaţi?

La Argeş există o activitate pe care o consider bună.

Dar... ar mai încăpea!

Nu credeţi că anual ar trebui organizată câte-o, să-i zicem, Convenţie Naţională, la care să participe staff-urile filialelor?

Ar fi foarte bine să ne întâlnim cu conducerile filialelor, măcar anual, dar cu ce bani? Ce facem şi ce edităm o facem cu pensiile noastre şi pe salariile noastre, aşa cum sunt.

Totuşi, ceva trebuie făcut pentru ca fiecare filială să cunoască activităţile celorlalte. Să colaboreze între ele. Aveţi în vedere aşa ceva? În condiţiile ca membrii filialelor să contribuie financiar.

După denumirea noii asociaţii pe care aţi creat-o, am putea fi îndreptăţiţi să credem că aţi gândit ca ea să-i includă pe toţi scriitorii români, inclusiv membrii USR? Liga Scriitorilor are ca membri şi pe cei care fac parte din USR, 22 la număr. Avem academicieni, şi un pictor, care au publicat cărţi şi sunt şi membri ai Uniunii Artiştilor Plastici.

În afara renumitelor premii anuale, ce alte activităţi mai organizează Centrala LSR, la nivel naţional?

Edităm revista AGORA LITERARĂ, în fiecare trimestru scoatem la lumina tiparului o antologie, avem două cenacluri la Cluj, RADU STANCA şi ARTUR SILVESTRI. Organizăm lansări de cărţi la Baia Mare, Târgu Mureş, Bistriţa, Dej, Gherla etc.

Vorbiţi-ne, vă rog, de amploarea pe care o are azi LSR, ca număr de filiale şi de membri!

Până la data de 31 decembrie 2015, conform Art.13 din Legea nr. 246/2005, Liga Scriitorilor a reuşit să înfiinţeze un număr de peste 33 de filiale cu structuri teritoriale, dintre care 12 în străinătate.

Pentru a ne edifica pe deplin asupra activităţii filialelor, dl Ţene ne-a înmânat cartea-raport a LSR, apărută la ceas aniversar.

Ne puteţi spune un număr orientativ de membri?

Da! Suntem aproape 800 de membri.

Oraşe din zona Clujului, pentru care cheltuielile cu deplasarea sunt acceptabile. Lansaţi cărţi ale celor din oraşul dv. sau participaţi la lansările celor de acolo?

În ultima perioadă, trendul evoluţiei Ligii este unul expansiv sau staţionar?

Carpatica

5

decembrie 2016

Da. Mergem în grupuri la Gherla, Dej, Huedin, Bonţida, Bistriţa, Baia Mare, Vişeul de Sus, Târgu Mureş etc, unde lansăm cărţi, organizăm întâlniri cu cititirii, sau organizăm medalioane literar-muzicale.

Trebuie să spunem că avem o televiziune ce emite din Baia Mare, condusă de dr. Mihai Ganea, care se numeşte PORŢILE NORDULUI. În cadrul emisiunilor’ membrii Ligii îşi prezintă creaţiile. Joia care vine, lansăm Imnul Ligii Scriitorilor. Fiecare preşedinte de filială va primi câte un DVD cu imnul care va fi pus şi pe You Tube. Recomandăm ca la fiecvare activitate culturală pe care o organizăm să se cânte Imnul Ligii Scriitorilor.

Pentru ca speranţa să nu moară, dacă LSR nu ar avea nicio filială, ci toţi ar fi “încadaraţi” în cea de la Cluj, nu s-ar putea rezolva problema? V-aţi gândit la aşa ceva?

Cât de curând, poate, vom fi recunoscuţi ca asociaţie de utilitate publică. Şi de aici vor decurge şi celelalte obligaţii şi drepturi.

O veste minunată, care-i va implica şi mai mult pe membrii LSR în realizarea dezideratului dv., conform căruia: „Cultura poporului român trebuie apărată, dar şi cucerită pe meridianele lumii”.

Vă mulţumim pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.

Cu drag. Vă urez tuturor succes în nobila misiune pe care o aveţi în promovarea literaturii române în tară si pe mapamond.

Deşi este prevăzut expres în Statul, explicaţi-ne vă rog, mai pe larg, de ce nici până azi nu s-a reuşit ca pensionarii, membrii LSR, să primească indemnizaţii precum cei din USR? Mai există speranţe în acest sens?

Avem dosarele depuse la Ministerul Culturii, dar din perioada ministrului Barbu acesta a impus ca fiecare filială să aibă măcar un salariat.

Pentru conformitate,

Nicolae Cosmescu

senatorii de drept

Adrian Mitroi A cântat în rondel şi în scrisori Cu versuri ce-au ecou în nesfârşit, Ne-a arătat că suntem trecători Prin soartă, ca un vultur ce-i rănit.

Ne-a dojenit şi ne-a urat colinde, Plecăm cu El în vis seara pe deal, Iar când prin ceruri luna o aprinde, Se-aude-n codru sunet de caval.

Domnul Eminescu

Suferim şi iubim cu El în gând, Cât ne purtăm patimile-ntre vii, Şi-n amintiri ne mai găsim plângând, Rostind cu dor de dor: ”de ce nu-mi vii?”.

Spirit ce zboară cu întinse vele, Nimic în viaţă nu L-a doborât; Un soare născut printre mii de stele, Ce pe pământ român a coborât. În dor de grai El şi-a găsit puterea, A fost atins cu-aripă de divin, Amorul trist, rima I-au fost averea, Gândul I-a fost povestea lui Călin.

A văzut tot, a ştiut tot în lume, L-au bucurat şi frunzele şi neaua, Într-un album etern a lăsat nume Şi ne-a uimit pe toţi visând la steaua.

Din vorba Lui, încă cea mai frumoasă, Şi azi albinele culeg nectar, Lângă lacul Lui ne simţim acasă, Recitând doina ce ne-a dat-o-n dar.

Luceafărul i-a fost tragic destin, Plecându-şi fruntea către infinit A înviat şi a murit puţin, Până când floarea-albastră l-a găsit.

decembrie 2016

6

Carpatica

Din pomul vieţii-a cules măr de aur, Prin harul său l-a prefăcut în pană, Şi-a devenit al poeziei faur Cu vieţi cântate-n a artelor strană.

Cine-o mai scrie poezie Pe capul lui blestem să fie: Să-l vadă numai luna plină, Noaptea să-l mângâie, senină,

Bard patriot din neamul românesc, Iubitor pătimaş de neam şi ţară, Născut pe plai străbun, moldovenesc, Unde graiul e cântec de vioară.

Blestemul poeziei

Spui Eminescu şi simţi bucurie, Spui Eminescu şi te simţi român, Spui Eminescu, ştii că-n veşnicie Pe plaiul mioritic eşti stăpân.

Să-l caute ploaia-n pustiu, Moartea să nu ştie că-i viu, În cânt să strângă drept comori Tăceri aduse din fiori;

Parte să aibă de mult dor Prin gândul petrecut în zbor, Să se împartă în destine Şi să se scalde doar în bine;

Să-l cânte cerul şi pământul, Să-l ştie apa, focul, vântul, Să plângă-n susur de izvor, Iarba să-i crească sub picior,

În dragoste să aibă leac, Alean pentru cei care zac, Să poarte patima prin vers, Să fugă către univers;

Să-i fie drumul cât mai drept, Inima să-i grăiască-n piept, Speranţa-i şteargă suferinţa, Visul să îi fie dorinţa;

Hrana să-i fie semn de stea, Din taine, doar senin să ia, În urma lui să crească flori Ce se deschid în albe zori;

Să-l plângă frunza de gorun, Să-l vorbească doar omul bun, În ochi să-i crească curcubeu Şi să îl ierte Dumnezeu!

Hora

Pământul nostru-are comori Cântate-n doinele de jale: Strămoşii cei nemuritori, Lutul din care facem oale,

Ce peste veacuri îl vor unii De venetici ce nu au hram!

Etern vei fi meleag al ţării, Căci va veni şi ziua ta, În care negura uitării De neam şi nume, va cădea. Şi roşul iar se va aprinde, Iar galbenul va străluci, Albastrul pur ne va cuprinde În cerul pentru morţi şi vii.

Din nou vor curge miere, lapte Ca pe al Daciei cuprins, Iar rugăciunile în şoapte Vor fi, din nou, de neînvins.

Eroii care s-au jertfit Prin focul greu de jurământ Şi cărora nu le-am găsit Un nume pentru-al lor mormânt.

Vino, Ştefane, şi tu, Vlade, Vino şi tu Iancule-n zbor, Să spargeţi valul care roade, Să rupeţi coada de topor!

Daţi-ne forţa-nţelepciunii Prin care-aţi făurit un neam

Vă rog să v-aduceţi aminte Că noi aici suntem stăpâni, Iar îndemnul de ''Stai cuminte!'', Nu e vorbă pentru români.

Iubiţi din nou lumina care Vă încălzeşte-n inimi gândul Şi-aveţi curaj, priviţi spre soare, N-aşteptaţi să vă vină rândul!

Sculaţi, români, să-ncingem hora Prin care viaţa ne-o purtăm Pe-acest pământ! A venit ora Să ne-nchinăm şi să luptăm!

Zodia nebunilor Suntem născuţi în ochi de lună plină, Sabia lui Mercur stă legământ, Aşteptând ultimul război să vină, Pentru-a pustii totul pe pămînt.

În lume nu există decât “eu”; De vrei să fii, tu mă asculţi pe mine, Monologul e dialogul meu, Sărăcia ţie ţi se cuvine.

Ne-necăm conştiinţa-n băutură Şi vrem să căpătăm totul degeaba, De dimineaţă ne trezim cu ură Şi ne împinge de la spate graba.

Avem botez în numele minciunii Din valurile negre ale morţii Şi, dintre toţi, ar dori numai unii Să aibă-n mână hăţurile sorţii.

Cu incultură ne hrănim copiii Şi-i facem dependenţi de vechi cutume, Ne batem joc de morţii şi de viii Ce ne-au lăsat o ţară şi un nume.

E mai uşor să furi decât să ai Din munca ta o ceapă şi o pâine, E mai uşor să-njuri decât să dai, Te minţi mereu spunându-ţi că de .mâine...

Am învăţat că a ucide-i bine Şi-n asta poţi găsi multă plăcere, Căci nu contează viaţa pentru tine; Eşti “tare” când produci multă durere.

Suntem născuţi în ochi de lună plină, În veac busola minţii n-o găsim, Am pierdut şi speranţă, şi lumină, În zodia nebunilor trăim.

Suntem crescuţi cu darul răutăţii, Invidia o ştim toţi pe de rost, Am spus “adio!” milei şi dreptăţii, Iubirea dintre oameni, doar “a fost”

Carpatica

7

decembrie 2016

Vasile Dorin Ghilencea RESPECT PENTRU DEMNITATEA FEMEII - Idei, fapte, evoluţie (continuare din numărul precedent) Anumite grupuri din această etnie au „speculat” democraţia, au trecut peste graniţă şi s-au apucat de cerşit, neputând să-şi justifice apoi luxul în care trăiau. În aceste etnii există, totuşi, exemple sporadice de persoane (feminine, în cazul studiului nostru) demne de respect, care învaţă o meserie sau merg la facultate şi devin medici, ingineri, profesori, muzicieni şi care vor să se adapteze la traiul poporului român, din care fac parte. Ele nu se dedau la comportamentul de „circ nomad”, la apucăturile excentrice ale celorlalţi şi îşi caută locul lor în societate, dorind să se afirme într-un domeniu. Ele sunt conştiente că se află la marginea societăţii şi fac, efectiv, comparaţia între Frumos şi Urât, Bine şi Rău, Bogat şi Sărac, Educat şi Incult, ştiu că fac parte dintr-o pătură socială bătută de soartă, care trăieşte în promiscuitate, refuză munca şi regulile eticii şi, de aceea, au alte năzuinţe. În general, în etnia rromă sunt femei tinere, sănătoase la trup, unele foarte frumoase, dar necultivate şi cu principii primitive. Unele nu sunt chiar leneşe, nici obraznice, dar nu au un loc de muncă, nici pământ pe care să-l lucreze, aşa cum sunt rudăresele. Ele s-au adaptat şi lucrează mături, obiecte din lemn, un fel de artizanat, în schimb ce altele, zdravene şi bune de muncă, se ţin doar de gâlcevi şi de „şparlit” de prin buzunare, prin locurile aglomerate. În Ardeal, unde sunt şi unguroaice, sunt blonde, mai civilizate, unele chiar cu măsura decenţei. Cele din Regat sunt pe primul loc în viclenie, păcăleli prin aşa-zisul „ghicit”, lipsa de îngrijire personală, „şparlit”, gălăgie ticluită pentru a înşela pe cei vizaţi, fuga de muncă.

Altă categorie, şătrăresele, au un stil de viaţă spartan: îşi însoţesc soţii pretutindeni, într-un fel de transhumanţă, cu toată familia şi tot „avutul”, şi îi ajută în meseria lor de cazangii, sau meşteri de topoare, potcoave, spoitori de vase. Se aşază din loc în loc, cu căruţele lor cu coviltir şi încearcă să-şi vândă ceea ce produc. Statul vrea să oprească această migraţiune a lor, dar ei tot se mai ocupă de confecţionarea de piese din metal, sau cu căutarea de metale preţioase pentru comercializare. Femeile poartă o vestimentaţie specifică, fuste largi, foarte colorate, cu vişiniu, roşu, galben, iar în părul negru au împletite monede de aur, la gât au salbe. decembrie 2016

Proiectul de faţă include ideea remedierii comportamentului femeilor din Clasa Periferică, prin măsuri concrete, de pregătire profesională, prin culturalizare, oferirea de locuri de muncă, consiliere, mediatizare a faptelor lor pozitive, ele putând trece într-o Clasă superioară, bineînţeles cu condiţia ca să-şi dorească acest lucru. În raportul dintre om şi lume, apropo de această adaptare la o Clasă superioară, există o sincronizare şi un paralelism perfect între mişcările interioare şi cele exterioare, aşa cum magistral explică dr. Dumitru Constantin Dulcan în lucrarea sa „Inteligenţa materiei”. Suflul vital este corespondentul microcosmic al vântului macrocosmic. Aşa cum aştrii circulă în timp de 24 de ore între cincizeci de constelaţii, aşa şi sângele face cincizeci de circuite complete prin corp, prin cele 12 vase principale (nu întâmplător în acelaşi număr ca şi lunile anului).

Celebrul matematician, filosof şi astronom Pitagora a studiat şi anatomia, ajungând la concluzia că: „Regnul vegetal, regnul animal şi omul se înrudesc în toate (...) omul deosebindu-se de sufletul animal prin raţiune, care-l apropie de zei”. Dar trebuie să luăm în seamă şi ce a spus părintele medicinii, Hipocrat, şi anume: „Primum non nocere”. Şi asta pentru că femeia din Clasa Periferică participă şi ea la procesul demografic şi, corectându-şi comportamentul, ea nu se va mai afla în zona de umbră a unei moralităţi îndoielnice, ca purtătoare a păcatului, ci se va emancipa, se va integra şi va evolua spiritual şi social.

Dogmaticii nu au putut explica nici până astăzi de ce femeia are puterea fizică mai mică. A fost voinţa lui Dumnezeu? În numele unei adevărate echităţi şi a echilibrului vieţii, Dumnezeu l-a făcut pe bărbat mai puternic, dar i-a dat femeii puterea de a da viaţă.

Parteneriatul dintre bărbat şi femeie aşa trebuie înţeles, ca un element vital pentru omenire. Şi tot în acest sens, femeile din această Clasă Periferică nu trebuie supuse oprobriului public, ci trebuie ajutate să evolueze. Aşa cum subliniază şi sociologul american Mary Mitchell, acest lucru se poate întâmpla, în scopul ca feminitatea lor să înflorească şi să depăşească umbrele întunecate.

Notarea acestei Clase e descrescătoare, cu note între şase şi patru, totalizând peste cincizeci de puncte, la Testul Standard: 8

Carpatica

a) Studii – nota 6.00; b) Inteligenţă – nota 6.00; c) Credinţă – nota 6.00; d) Titluri – nota 4.00; e) Sentiment matern – nota 5.00; f) Comportament – nota 5.00; g) Frumuseţe generală – nota 6.00; h) Intuiţie – nota 4.00; i) Invidie – nota 5.00; j) Distincţie (demnitate) – nota 5.00.

Totalul de puncte realizate: 53.00 * Ecuson de culoare gri (simbolizând „regretul”), mărime standard 8x5 centimetri, cu filigran special; * Numărul de Ordine Oficial, 4, sus, pe mijloc, negru, iar în partea stângă a ecusonului, C.N.P.-ul. * La mijloc, loc pentru fotografie color (2.5x3,5); * Tot în dreapta, codul ţării, codul judeţului, codul localităţii; * Sub C.N.P. şi fotografie, grupa de sânge; * Ecusonul va avea uz internaţional.

şi vremea prielnică, cu vânt care să le împingă de la spate, pentru a parcurge mii de kilometri? Seamănă oare acest lucru cu previziunile mayaşe? Ei bine, o tânără femeie, cu simţul iubirii apropiat, nădăjduieşte la o fericire iluzorie şi, neavând nici ea acea hartă, se îndepărtează de presupusul „păcat”, purtându-l cu sine, fiind bănuită, fără însă a-l fi săvârşit. Ea are ca sursă doar instinctul care a ajuns, cum frumos spune sociologul american Mary Mitchell, „să simtă timpul dragostei”. Pe uşa acestei tinere femei apare, imaginar, atenţionarea scrisă: NU TREZI DRAGOSTEA PÂNĂ NU VINE EA! De unde atunci ideea aceasta meschină că femeia este purtătoare de păcat, dacă Dumnezeu însuşi a ţinut seama, la crearea ei, să o înzestreze cu efecte naturale, ca să fie atrăgătoare, încântătoare, demnă de logodna creştină? Graţia, calităţile estetice şi inteligenţa femeii nu au, oare, explicaţii cum ar fi cele din „Geneza”, întâia Carte a lui Moise, din vremuri străvechi? În capitolul al doilea, versetele 18, 22 şi 25 se spune clar: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”; „Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om”; „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine”. Să înţelegem deci că, după regele Iuda sau apostolul Moise, femeii nu i se atribuise nemeritata calomnie, ca fiind purtătoare a păcatului, de vreme ce Dumnezeu a înzestrat-o cu farmecul Iubirii şi cu procrearea vieţii pe Pământ. Presupunem că numai anumite dogme, din nevoia de a-şi impune orientarea, au făcut acest lucru, umilind-o.

Ceea ce ştim din scrierile filosofilor antici, greci sau romani, inclusiv din măiestria perfectibilă a basoreliefurilor pe care le contemplăm, istoric vorbind, şi care descriu plăcerile instinctuale ce s-au extins chiar la curţile împăraţilor, ale regilor şi altor categorii de bogătaşi ori conducători de oştiri, serbările fastuoase în care blazonul matern a fost substituit şi supus beatitudinii şi puterii masculine. Cinstea şi personalitatea femeii având de suferit, în general.

Acesta este unul dintre motivele care situează la periferie una din clase care, în mod justificat, are posibilităţi de reabilitare. În toate perioadele istorice a evoluat şi inteligenţa femeii în sferele vieţii cotidiene, ale ordinii cu sine, în Cultură, Artă, Ştiinţă, Astrologie, Matematică, Medicină, Muzică, Diplomaţie şi, nu în ultimul rând, în a şti valoarea ergonomică privind dezvoltarea capacităţii de creaţie, progres economic, utilizând docilitatea în interesul societăţii, depăşind plasticitatea bărbatului, deşi trăieşte, imaginar, în foaierul iubirii sale narative.

Pentru a face cuvenita conexiune de idei aplicabile, în scopul realizării acestui proiect, am parcurs evocările sociologice globale, printre care şi ale recunoscutei Mary Mitchell. De asemenea, într-un parc „bio” cu un simbolism spiritual ce ţi se sădeşte în cuget, trebuie avute în vedere, în tematică, imaginile

Florilegiul femeii în iconografia societăţii Ideea de transpunere din gândire, într-o oglindire narativă, a realizării acestui proiect unic, privind fenomenologia femeii şi aşezarea ei pe trepte fundamentale şi echitabile ce i se cuvin, după o dreaptă orânduire, pentru meritele avute, are ca scop evidenţierea caracterologică, estetică, pe de o parte, iar pe de altă parte, puterea înţelepciunii şi a răbdării pe care i le-a dat, odată cu instinctul, Creatorul. Oricine poate spune că femeii i s-a dăruit totodată şi sentimentul dragostei care înfrumuseţează momentele distincte, sufletele rănite, al său ori ale celor dragi din jur.

Or, sentimentul de dragoste şi cel matern, dăruite în „dar” femeii, sunt, trebuie s-o recunoaştem, gemelare. Par să semene, ca instinct, cu ale păsărilor migratoare şi al păsărilor, în general. Exemplele sunt cocorii şi porumbeii. Cocorii pleacă dintr-un loc în altul, într-o anume direcţie, având parcă în memorie harta pe care există locul precis de destinaţie. Acesta este şi idealul năzuit de femeie, de a fi iubită, rostuită, de a ajunge la locul dorit. (A se vedea, spre pilduitor exemplu, cazul cântăreţei la nai Georgiana Pană, cea care a repurtat atâtea succese, sau cel al Roxanei Vătămanu, o elevă de clasa a XI-a de la Liceul Teoretic Internaţional de Informatică din Constanţa, care a obţinut punctajul maxim la proba de matematică a testului SAT, în America, situându-se în procentul de 1% al elevilor din lume care reuşesc această performanţă, precum şi al altora, femei la superlativ).

De unde ştiu porumbeii, îndeosebi, ca şi celelalte păsări migratoare, să aştepte acel front de aer

Carpatica

9

decembrie 2016

nemuritoare ale arhitectului Universalismului, doctorul Ştefan Odobleja care a stabilit ca Lege Sacră „Psihologia consonantistă”, o Ştiinţă a Ştiinţelor. Din ideile sale originale s-a desprins, ca tezaur al gândirii, „Podul lui Traian”, însemnând „podul dintre idei”, găsit ca model al femeii, prin sentimentele ei şi prin atuurile ei: gândirea şi esteticul. Fiind vorba de „trenul de unde al lui Dumnezeu”, asemenea ipotezei existenţei Altarelor marelui zeu Zamolxis, în Ceahlău, pe Vârful Omu, de unde se comunica, prin gândire, la distanţe apreciabile. Iar acest „tren al undelor” dumnezeieşti a existat atunci, aşa cum există, de fapt, şi acum, ca efect pozitiv, sub formă de „năzuinţă”, atât la bărbaţi, cât şi la femei, de a-şi uni soarta cu fiinţa dragă, pe care şi-o imaginează ca având frumuseţe, supleţe, inteligenţă, şi cu care doresc să aibă prunci.

Trăinicia în cuplu, ca idee, e ca un tablou în care femeia pare identică cu cele de efect epopeic, care înfăţişau zeităţile alese: o Afrodită (şi nu doar cea născută din valurile mării, la Petra Tou Romiou), Artemis sau Atena, Ceres, Diana, Bendis, Kotys, originare din Tracia, Isis, Hera, Venus şi alte zeităţi descrise în florilegiile anticilor. Toate au filiaţie în existenţialitatea feminităţii până în zilele noastre, ca o indispensabilă Icoană a fiecărui cămin, precum este şi „Maica Domnului cu Pruncul în braţe” pe care o pomenim în ruga de căpătâi a religiei ortodoxe, „Tatăl Nostru”, sau în catolicele „Ave Maria”, Pater Noster”.

Transcenderea îşi are rolul său mistic definitoriu ori, mai degrabă, în misteriile Zeului Zamolxis, cu rădăcini trainice în realitate. Aceeaşi dorinţă, aceleaşi năzuinţe de viaţă au şi azi tinerele cu privire la viitorii parteneri.

Ele sunt păstrătoare sacre ale „fuiorului tradiţional” al Abioi-lor succedându-le spiritual-consonantistic, încă din adâncurile Sarmizegetusei. Ca o ilustrare a celor spuse până acum, în tabloul cu rimă care urmează, intitulat „Iubire”, protosinghelul Nicodim Măndiţă transmite sentimentul luminos al iubirii şi al Femeii Sfinte: „Când iubirii-i vine rândul s-o înveţe pe copilă, E destul să-i înflorească strălucirea în pupilă, Ca eleva să priceapă lecţia fără cuvinte Şi din inima ei sună imnul dorului fierbinte.

- Ce te-nduplecă, Părinte, să-ţi reverşi din Cer mereu Râul harurilor sfinte, tot mai plin, în jurul meu?

Căci oriunde-mi pun piciorul, tot în urma Ta mi-l pierd, Şi oriunde-mi sprijin ochii, tot în faţa Ta-i dezmierd!

Ce te face să mă-ntâmpini, pretutindeni pe cărări, Să mă chemi de pretutindeni, din văzduhuri şi din zări, Să-mi zâmbeşti de pretutindeni, şi din stele, şi din flori Şi cu-atâta dor de Tine, zi şi noapte, să mă dori? Îţi văd chipul în oglinda strălucirilor de soare, Cum şi-n nopţile-mbrăcate de luceferi în splendoare. Îţi simt harul respirării în miresmele de crin Şi-n zefirul ce mi-adie, în amurgul serii, lin.

Te aud pe deal cântându-mi din tilingi-privighetoare, Şi din freamăt de pădure, şi din şipot de izvoare. Şi spunându-mi din smochinul încărcat cu roade-n plai, Că prin darurile Tale, Tu pe Tine mi Te dai. decembrie 2016

Şi din mila Ta, iubire, răsărit-au şi răsar Toate florile virtuţii din grădina cea de har!

Busuiocul, vioreaua, crinul alb şi izma creaţă Tu le-ndrepţi mereu spre ţintă şi de dai mereu viaţă.

Tot ce-atingi cu mâna-nmlădii după chipul tău divin: Din urzică faci o roză şi din brusture un crin...

Faci plăcere din poruncă şi dulceaţă din amar, Şi din pietrele-ncercării făureşti mărgăritar...

De aceea, trandafirul tot îmi spune din privire, Că e lege ca iubirea s-o răscumperi cu iubire. Şi mă-ndeamnă să mă dărui toată Mirelui Ceresc Şi la pieptul lui de Soare ca un fulg să mă topesc.

- Daţi-mi, mărilor, talazul apei voastre-nvolburate, Să-l înalţ până la ceruri şi, cu undele-nfocate, Să sărut Divina poală a stiharului de stele Şi din clopotul iubirii să-mi sun dorurile mele!

- Dă-i iubirii mele, Doamne, aripi repezi de furtuni, Să-ţi cutreier Paradisul lumii Tale de minuni, Zi şi noapte răscolindu-l, nesfârşit, de multe ori, La picioare scuturându-ţi flori de har şi har de flori!

- Dă-mi puterea care-ai dat-o la Profeţii Tăi, titanii, Şi-am să fac din munţi amvoane şi din fulgere Cazanii Şi-am să strig cu glas de tunet, bubuit în templul firii, Toată slava milei Tale şi minunile măririi!

- Doamne, strânge-mă puternic toată-n flamura iubirii, Ca lumina ei s-o-mprăştii peste tot tărâmul firii.

Pe tot seamănul iubindu-l, cât ar fi el de viclean, Căci în zgura lui ascunde boabe scumpe de mărgean.

- O, Stăpânul meu, aşterne-mi peste chipul meu de roabă Strălucirea feţei Tale, cea mai scumpă-a mea podoabă, Ca, prin lume, trecătoare, când voi trece, să-i atrag Pe toţi fiii Tăi la Tine, Tatăl nostru bun şi drag!”. „Steluţele” noastre dragi par şi mai strălucitoare, pe firmamentul întregului mapamond, atunci când îşi îmbracă creaţia lor artistică, vestimentaţia tradiţională. Evident, acest tezaur spiritual se şterge treptat, din cauza importului bizar de modernisme de aiurea, fapt ce duce la stricarea identităţii, în cazul nostru traco-dace. Aşa s-a întâmplat în timpul ocupaţiilor masive, de către Imperiul Roman sau cel Otoman, sau în timpul năvălirilor triburilor barbare, pe urmă a impunerii unei politici străine, toate voind să ne îndepărteze de Cultură şi Civilizaţie. Se cuvine menţionat aici, din nou, un strop din logosul marelui nostru savant al consonantismului, Ştefan Odobleja care scrie: „La-nceput a fost cuvântul/ „Biblia” aşa începe/ Şi-n afară de cuvinte/ Restul nu face două cepe”.

Revenind la tematică, merită inclus în acest studiu ce cuprinde, selectiv, „viaţa femeii”, felul în care ea şi-a câştigat drepturile, independenţa. La noi, mai mult, dar în alte ţări mult mai puţin (exemplu fiind Arabia Saudită care, abia după anul 2015, a permis femeilor să participe la vot sau să candideze). Multă vreme, femeile nu au fost apreciate pentru intelectul lor, ci ca sursă de plăceri. Astfel, de la celebra Gioconda, un fel de zeitate plăsmuită de geniul renascentistului Leonardo da Vinci, femeile au continuat să fie văzute 10

Carpatica

aşa, doar ca element estetic, deşi doreau să-şi găsească locul în societate şi să se emancipeze.

Dar vorbind de emancipare, astăzi societatea de consum în care trăim a creat cadrul conceptual pentru cultivarea trivialului în ceea ce priveşte imaginea femeii, etalată de media, în care „morala” nu mai are ecou. Dar mai există morală? Se pune firesc această întrebare, deoarece aşa-zisa educaţie sexuală, atingând cote alarmante, se reflectă negativ în demografie, sănătate, educaţie. Scade (sau creşte, uneori exagerat) vârsta optimă la care femeile devin mame, depinzând de mediu şi statut social. Normele de convieţuire s-au degradat, nu se respectă igiena, nu există un trai decent, păcatul perisistând din cauza crizei în educaţie în care suntem şi a lipsei de cultură. Trebuie îmbrăţişată Virtutea ca scop şi credinţă în viaţă şi nu hazardul unei libertăţi, prost înţelese, a sinelui, agravându-se astfel criza conştiinţei, cu riscuri personale. Altfel spus, politica de sorginte roşie şi „de cumetrie” nu a lăsat gândirea femeii să aleagă a fi „ceasul ordinii în casă şi în societate, îndreptată pozitiv spre scopul vieţii şi a rolului său, cules din florilegii, spre progresul moralei sale în suirea către trecut, nu coborârea în viitor”. Şi asta numai din cauza incompetenţei politicului. Astăzi, politicienii corupţi, dacă ar putea vinde dorinţa de abstinenţă a tineretului, şi asta le-ar aduce profit, ar vinde-o!

Proiectul nu poate trece, în ansamblul său, peste idealul tinerilor de a cunoaşte Sfânta Taină a Cununiei, îndrăgită de Hristos. Apostolul Pavel, în Întâia Epistolă către Corinteni, a spus: „Bine este tânărului să se însoare, dar mai bine este să rămână aşa” (...) Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face”. Dar acest lucru presupune călugărire, sporind numărul celor peste o mie de călugări existenţi, sau burlăcie, celibat, în cadrul celor douăzeci de milioane de locuitori ai României. În principiu, căsătoria este indicată, astfel căminul tinerilor luminându-se, prin rugăciune şi împliniri, întregindu-se Iubirea şi Identitatea. Societatea, în rostul ei normal, presupune o finalitate pozitivă. Deci, ignorând normalul, se dezechilibrează mitul, tradiţia, ecosistemele orânduirii ca naţiune.

Vizavi de acest tablou al faptelor, de la bucurie la durere, de la intenţii constructive la fapte, indiferent de clasa socială din care face parte femeia, ea trebuie să aibă DEMNITATE. Dar observăm că tocmai la clasele de sus, cu posibilităţi materiale, în comparaţie cu clasa generală (de mijloc) sau cea incidental-periferică, femeile fac obiectul depravării, pe seama excesivei „privări” de la regulile de bază ale bunului-simţ şi ale bunelor maniere şi din cauza lipsei de demnitate. Ceea ce pentru genul feminin aflat pe prispa vieţii este un fel de autoanatemizare, o complacere în samavolnicie.

Menţionez aici, din Geneză, o idee care l-a inspirat şi pe scriitorul Gerard Trèsorier într-unul dintre romanele sale: „Din sămânţa şarpelui s-a născut puiul dragonului” (...) Duşmănie voi pune între tine şi între

Carpatica

femeie, între sămânţa şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Se ştie că, din căsătoria cu Irod Filip, Irodiada a avut un copil, pe Salomea, cea care a dansat în faţa lui Irod Antipa şi apoi a cerut capul sfântului Ioan Botezătorul, la îndemnul mamei sale, amândouă rămânând astfel cu un trist renume în istoria creştină.

Se pare că Salomea, ca şi mama ei, nu avea nicio ruşine şi nici morală, dorind să-l cucerească pe Ioan Botezătorul, acesta însă i-a rezistat şi i-a spus, înainte de a fi omorât: „Pocăieşte-te, femeie, şi vei fi izbăvită!”. Se ştie urmarea, sfântul-martir fiind sacrificat pentru toanele a două femei. După câteva secole, s-a găsit tabloul cu capul Sfântului Ioan pe o tavă de argint, iar pictura a fost preluată atât în bisericile bizantine, cât şi în cele ortodoxe româneşti.

Ce rezultă din această ipotetică naraţiune, de florilegiu din perioada romană, premergătoare intrării lui Mesia în Ierusalim? Că, deşi existau femei pure, poate mult mai multe atunci, din toate categoriile sociale, existau şi câteva de genul Irodiadei sau fiicei sale, Salomea. După un timp, a apărut contrariul lor, adică legendara Lucreţia, simbol al Virtuţii, precum şi ideea de „cuplu reuşit în armonizare”.

De la perioada stăpânirii romane şi a războaielor greceşti (între Troia şi Sparta), până în feudalism, a apărut clasa de mijloc, iar la orizont e clasicismul, cel care conservă tradiţiile în perenitatea ţinuturilor româneşti, adică a miturilor spirituale, cum ar fi: obiceiuri strămoşeşti, arta ţesutului, arta stihurilor, colindele, muzica tradiţională, pictura, arhitectura populară, cu deschidere spre Cultură şi Ştiinţe, în sens apolinic. Au fost transmise încă din timpul trăitorilor în misterii, descoperite apoi răzleţ, la ţară, începând cu zonele de deal, pe cărări de munte, în chiliile schiturilor, în biserici, mănăstiri, unde călugăridemiurgi au păstrat ritualuri duhovniceşti sau ceremonii ce alcătuiesc un tezaur bogat, doveditor că am fost printre primele civilizaţii terestre, cam în acelaşi timp cu cea mayaşă.

Ponderea creaţiei cultivate, în întregul nostru patrimoniu, aparţine în cea mai mare măsură genului feminin, fiind de o nepreţuită valoare. Personajele mitologiei româneşti sunt reprezentate, în bună parte, de genul feminin, datorită stilului profund românesc, conţinând variate pilde despre virtute şi abnegaţie, dovedind un spirit ascuţit, bunătate şi multă sete de creaţie a Frumosului, inspirându-se din izvoarele străbune. Cunoaşterea creaţiei româneşti întru renaşterea umanităţii este necesară în realizarea proiectului de faţă, folosind în mod intuitiv, aristotelic, fenomenologia femininului, nu doar în ceea ce exprimă vizualul, esteticul, ci şi privind aprecierile psihoglobale.

Acest punct de vedere serveşte stabilirii punctajului pentru clasificarea ce va urma. Aspectul anatomic nu a suferit modificări în ceea ce priveşte zestrea primită de la Creator şi nici funcţia maternă.

11

decembrie 2016

Proporţiile de înălţime, supleţe, osteologia, miologia, înfăţişarea, mersul, graţia, privirea (toate trăsăturile care ţin de estetic), stările de spirit, agerimea, principiile, inteligenţa, înţelepciunea, intuiţia, parametrii ce stabilesc performanţele intelectuale, cum ar fi I.Q.-ul, pot fi obţinute prin întrebări puse discret, gen folosit în parapsihologie. Adevărat, pentru rezultate mai pretenţioase, privind funcţiile judecăţii, raţionamentele, creativitatea, pe baza unor imagini explicate, rezultate ce depăşesc deductibilitatea, după caz, se apelează la un laborator, ca în cazul testului TAT. Fundamental, trebuie cunoscută starea sufletească, fenomen vital, înclinaţia către o artă, sau polivalenţa, idealurile, perceperea fericirii (cu componentele ei: fizică, morală, intelectuală, sufletească), starea psihică, starea generală, în dragoste, în situaţii incidentale (la subiecţii peste 18 ani). Starea sentimentală are nişte etape ce trebuie urmărite: izvoarele afective, înclinaţia creativă, religia, apoi scopul de a procrea, studiile etc. În cele ce afirm, am susţinerea-pafta a teologului român Richard Wurmbrand, aşa cum reiese din următorul citat: „Frumuseţea femeii îşi capătă toată strălucirea de la adevăr”. Este, desigur, vorba despre frumuseţea celor din Grădina Maicii Domnului, cum a fost numită România.

Tot astfel, scriitoarea engleză Virginia Woolf susţine că, din păcate: „În cea mai mare parte a istoriei, anonimul a fost femeia”. Trebuie să stabilim adevărul adevărat, exemplificând cu „zeităţile” ce vor aparţine posterităţii şi care-şi îşi încep strălucirea cam de la Revoluţia Franceză (1789-1799) şi, mai cu seamă, la începutul secolului al XIX-lea, când curajul şi inteligenţa femeii au făcut-o să fie implicată în toate activităţile, depăşind uneori competenţa bărbatului, prin inteligenţă, clarviziune, voinţă. Femeile s-au dovedit bune întreprinzătoare, au fost premiate în domenii ca:

medicină, inginerie, aviaţie, cercetare. Femeia a putut, în sfârşit, să devină avocat, diplomat, profesor, pictor, balerină, cântăreaţă de operă sau operetă, scriitoare etc., şi tot ea a rămas, pentru totdeauna, „mărgăritarul suav şi gentil” al bărbatului, aducând împlinire în familie şi în societate.

Canon Pentru aceasta, se impune cunoaşterea a ceea ce am numit „canon de apartenenţă la o Clasă”, care este următorul: „Eu, (numele de botez), voi respecta întotdeauna calităţile fiinţei feminine din faţa mea, cu toată sinceritatea şi convingerea, cu stimă reciprocă şi nu voi aduce asupra sa gânduri de impietate, împlinind astfel Legea Credinţei şi a Armonizării”.

Proiectul European implică o lucrare aplicativă, ce poate fi de interes social, moral, economic, ştiinţific, axiologic. Acesta vrea să redea Femeii moderne, de la început de mileniu III, respectul, frumuseţea, conştiinţa de sine. Criteriile sunt înscrise pe coordonate ştiinţifice, verificabile, narate în mod strălucit de doctorul Dumitru Constantin Dulcan, cel care a întins o „scară a înţelepciunii” spre Cer spre a cunoaşte Adevărul. Sau, prin lumina Credinţei, cum ne-a învăţat părintele Arsenie Boca, sau cum a arătat în cartea sa, „Conversaţii cu Dumnezeu”, Neale Donald Walsch.

Ilzi Sora Pe la 1955, casele erau locuite de două familii: Godniuc şi Radu. Familia Godniuc avea o fată, Mioara, iar familia Radu, trei fete: Mimi, Didi şi Neli. Curtea fiind comună, nimeni nu era foarte fericit, pentru că nu putea face ce vroia, ca orice om în bătătura lui, care era, de fapt, a fiecăruia în parte şi a nimănui în totalitate.

Familia Godniuc era intens criticată de familia Radu: că erau toţi nişte puturoşi, plini de pureci, că bălăriile erau cât casa în curtea proprie din spate, şi multe alte acuze de ordin casnic.

Familia Radu, în schimb, era o familie model de creştini practicanţi, ce mergeau la biserică în fiecare săptămână, unde nici ochii nu le clipeau, aşa de atenţi şi impresionaţi erau de predicile fără cusur rostite cu multă pricepere şi abnegaţie de către incoruptibilii slujitori ai altarului. Aceştia proclamau cu tărie respectarea regulilor şi impunerea lor cu stricteţe,

CURTEA Străjuită de două case stil vagon de pe strada Dimitrov, construite pe la 1890 de către un bogătaş ce avea doi fii, curtea a fost martora atâtor vieţi ruinate, destine neîmplinite, certuri, bârfe, acuzaţii, scandaluri, procese, câte nu pot fi cuprinse pe nenumărate pagini de jurnal. O istorie a celor câteva familii care au locuit-o de-a lungul timpului rămâne ca o amintire de neuitat, plină de intrigi şi conflicte nerezolvate vreme de mai multe generaţii şi fără sorţi de izbândă, vreodată, în viitor. decembrie 2016

12

Carpatica

biciuind şi înfierând dragostea, ca simbol al slăbiciunii şi al murdarelor pofte trupeşti. Crescând în acest spirit, urmaşilor familiei Radu nu li s-a spus niciodată că sunt iubiţi, iar sentimentul datoriei a luat locul milei.

Mioara s-a căsătorit cu Jean, cu care s-a înţeles perfect, ca un cuplu normal, fireşte, şi chiar dacă nu se duceau la biserică, îi învăţau pe copiii lor dragostea şi respectul faţă de părinţi şi faţă de cei din jur, se jucau cu ei şi le ofereau amintiri pentru o copilărie frumoasă.

Mimi s-a căsătorit fără voia părinţilor cu Nae, un fotograf proaspăt divorţat. Regulile bisericii din care făcea parte nu-i mai îngăduiau să se recăsătorească, pentru că nu respectase principiul biblic conform căruia desfacerea căsătoriei putea să aibă loc doar „din pricină de curvie” (deşi o prinsese pe soţia lui cu unul în casă şi nu-i mai deschisese uşa până a doua zi, dar nu avusese martori !). La cununia lui Mimi nu a fost niciun invitat, doar doi martori din partea primăriei. Când s-a terminat ceremonia, au mers acasă la Mimi unde au comunicat că s-au căsătorit şi tatăl proaspetei mirese nu a mai putut spune decât câteva vorbe soţiei lui care bocea înfundat : - Femeie, acum ce să mai facem? Pune-le câte o ciorbă şi hai la culcare!

Aşa a început mariajul celor doi: fără nuntă, fără lună de miere, fără bucurii. Au fost amândoi repudiaţi de biserică, până când fosta soţie a lui Nae s-a recăsătorit, la rândul ei, şi, deşi îi spusese că nu vrea copii, la scurtă vreme născu o fată, spre marea surprindere a acestuia care o credea stearpă. Mimi îi dărui lui Nae doi copii şi se dedică plenar creşterii lor în casa părintescă. Împreună cu părinţii lui Mimi locuia şi sora ei, Neli, poreclită şi Scornelia, sau mica intrigantă, fiindcă inventa tot felul de poveşti, uneltiri ţesute cu măiestrie de codoaşă. Îi minţea pe toţi cei din jur, dar se minţea şi pe ea însăşi. Pentru că nu-i plăcea să înveţe, a rămas repetentă de vreo două ori, astfel că de-abia pe la vreo 18 ani reuşi să termine clasa a opta, la fără frecvenţă.

Didi merse la şcoala de asistente şi venea acasă doar în vacanţe, iar Neli avea obligaţia s-o urmărească pe sora ei şi să le comunice părinţilor dacă se întâlneşte, pe ascuns, cu vreun băiat. Didi, cum o vedea pe Neli pândind după colţul casei, o gonea, iar aceasta venea plângând şi părinţii o certau tot pe ea, fiindcă nu-şi făcuse datoria aşa cum trebuie.

Când îi veni rândul şi lui Neli să umble cu băieţi, pe ea o urmărea fata lui Mimi, pusă şi ea tot de părinţi şi bunici. La fel cum era gonită Neli de sora ei, acum o gonea şi ea pe fata lui Mimi. În cele din urmă, după mai multe alegeri eşuate, Didi se căsători şi se mută într-o casă cu chirie, în apropiere de părinţi. Născu o fată, Mihaela, pe care o lăsa închisă în casă atunci când şi ea şi Titi, soţul ei de profesie arhitect, plecau la serviciu. Micuţa plângea de ţi se rupea sufletul, cu obrajii lipiţi de geam, până când ajungea cineva din familie la ea, ca s-o potolească.

După vreo doi ani şi ceva, cei doi se mutară la

Carpatica

Tg. Jiu, în judeţul de baştină al lui Titi. Cum familia se mărea la fiecare doi ani, le fu repartizat un apartament cu patru camere, în apropiere de Fântâna Sâmboteanu. Titi, nemulţumit de faptul că nevastă-sa îi turna întruna la copii, fără să ţină cont că lui nu-i plăceau copiii, se ataşă de o colegă de serviciu, astfel că, după ce o aduse de la spital unde născuse cel de-al patrulea copil, plecă de acasă fără nicio explicaţie. Didi află printr-o cunoştinţă comună că Titi s-a căsătorit cu femeia cu care o înşela de mai mulţi ani.

Singură, cu patru copii mici, Didi s-a descurcat foarte greu, mai ales că în acel oraş nu avea pe nimeni, nici o rudă şi nici prieteni. Îi ducea pe rând la creşă, grădiniţă, şcoală, şi îi lua ultima de acolo, profitând de timpul în care putea să facă treburile casnice, spre disperarea îngrijitoarelor ce trebuiau s-o aştepte, uneori, şi după program. Iar copiii, la rândul lor, plângeau de se rupeau când vedeau că au rămas singurii din instituţia respectivă, neluaţi de părinţi. Când Didi ajungea cu întârziere, îi vedea la geam, aşteptând-o, suspinând, cu lacrimile şi mucii umplându-le faţa.

- Mami, credeam că nu mai vii şi am rămas singuri pe lume.

După vreo cinci ani de la divorţ, Didi se recăsători cu un cizmar care-i promise că-i va creşte cei patru copii ca-n puf. Iulică locuia la casă şi Didi fu încântată să părăsească apartamentul în care locuise cu Titi, mai ales că cei din bloc începuseră să râdă de ea, cum că după fostul soţ ce era arhitect, a ajuns să se mărite cu un cizmar bătrân, doar pentru a-şi creşte copiii. Lucrurile nu au stat, însă, aşa cum îşi dorise Didi şi cum îi promisese Iulică. Era un avar, nemulţumit că soţia lui are prea mulţi copii care îi ocupă mai tot timpul, iar de el nu mai are chef, fiind prea obosită cu treburile gospodăreşti. Pe cei trei băieţi îi culca într-o chiţimie de lângă bucătărie, înghesuiţi într-o cameră plină de igrasie şi fără încălzire, astfel încît micuţii, după ce se culca tatăl lor vitreg, se duceau noaptea şi rupeau crengi din pomii din grădină, ca să se încălzească, riscând să moară asfixiaţi de fumul gros care se răspândea în cameră. De teamă să nu fie descoperiţi, nu deschideau geamul şi se îngrămădeau în jurul sobei de teracotă.

A răbdat Didi cât a răbdat până ce au mai crescut copiii, fata s-a măritat, iar ea şi-a luat inima-n dinţi, copiii de mână şi a plecat la Piteşti, ca să locuiască în casa dărăpănată a părinţilor, în aceeaşi curte cu cele două surori, cea mare, Mimi, văduvă de-acum şi cea mai tânără, Scornelia, proaspăt divorţată a doua oară. A venit de la Tg. Jiu doar cu câteva boarfe care i-au încăput într-o jumătate de camion. Băieţii au fost înscrişi la şcoală şi de cum au terminat liceul au început să lucreze diverse munci ce nu le aduceau, însă, satisfacţia financiară pe care şi-o doreau. Iubeau banii mai mult decât orice, aşa că băieţii cei mari s-au hotărât să plece în Spania să lucreze ce-o fi pe-acolo, promiţând să-şi ajute fratele mai mic şi mama.

Cât a fost ocupată cu copiii, Didi nu a avut timp să bage în seamă răutăţile curţii. Scorneliei nu-i convenea 13

decembrie 2016

deloc că Mimi o primise pe Didi în casa părintească, pentru că părinţii o despăgubiseră şi considera că aceasta nu mai avea nici un drept acolo. Se certau mereu de parcă n-ar fi fost surori: că Didi ocupă mai mult spaţiu locuibil decât toate trei, că îşi întindea rufele în dreptul geamurilor Scorneliei, că scutura praful când avea ea rufele la uscat, că mânca toate fructele din grădină, la care nu contribuise cu nimic, şi multe altele. Apoi nu-şi vorbeau cu lunile. Niciuna nu ceda.

Toată strada se mira ce au de împărţit cele trei surori ai căror părinţi fuseseră oameni cumsecade şi se străduiseră să le ofere tot ce putuseră: o casă şi o educaţie religioasă. Fuseseră duse la biserică, dar nu se prinseseră prea multe învăţături de ele.

Fiecare stătea în casa ei, cu intrare separată. Se vedeau aşa de rar şi tot nu se înţelegeau. Ar fi putut să trăiască împreună, să se gospodărească în comun : cum Mimi era văduvă, iar celelalte două surori, divorţate de

două ori, ar fi avut de câştigat atât din punct de vedere financiar, cât şi familial. Dar ele, ori ar fi avut de câştigat atât din punct de vedere financiar, cât şi familial. Dar ele, pline de orgolii de neînţeles, nici măcar nu se vizitau. Se închidea fiecare în magherniţa ei şi amândouă se lăudau tuturor cât de bine se simt singure. Au trăit aşa ani şi ani la rând.

Fiica lui Mimi, după o căsnicie eşuată, veni să se adăpostească în casa mamei ei, moştenire de la bunici.

Aduse cu ea şi două fetiţe care crescură în acel mediu viperin, fără sprijin patern. Neavând bani, nu-şi puteau permite o chirie, aşa că se bucurau că au un acoperiş deasupra capului şi sperau să-şi găsească liniştea în familia şi curtea ce număra acum şase femei.

Alături de cele două mătuşi care îi marcaseră copilăria şi adolescenţa, Hilde nu se gândise nici măcar o clipă că şi fetele ei urmau să aibă aceeaşi soartă…

(continuare în numărul viitor)

Constantin Vărăşcanu PAN Să aprindem lampa veche Şi feştila amintirii, Într-o cramă nepereche, Din Poveştile Vorbirii. În lumina de vocale, Să cuprindem Universul Şi-n Cuzeştile ocale, Măsura-ni-s-ar şi versul: Nestematele rostirii, În adâncuri de poveşti, Clopotirea mânăstirii, În tăceri brâncoveneşti. În Misterele Frăţiei, Vinul limbii să tresalteRomânia RomânieiSânii stâncilor înalte.

Sărbătorilor din vie Zeul Pan să şlefuiască Piatra Celui ce Învie, În vorbirea românească.

Limba română Limba-n care m-am născut, Luminat de legea Kharmei, Fost-a-mi leagăn, dar şi scut, Laptele şi vorba mamei.

Limba-n care am crescut, Învăţând un grai de astru, decembrie 2016

Despre vorbire după Anton Pann

Vorba se deschide vorbei, În veşminte de Psaltire Şi ascultă gura sobei A poveştilor vorbire. Şi din vorbă în vorbire, Adevărul se arată, O icoană de iubire, Într-o lacrimă curată.

A fost iarba ce-am păscut, În fântână de albastru.

Limba-n care vieţuiesc Şi mi-e inimii Ursită, Este graiul strămoşesc, Aurul cernut prin sită.

Sărutul Bancă scumpă, regăsită În oglinda de poveste, Cernând toamnele prin sită, Rugăciunile celeste, Lângă ochi deschis de ape În fântânile terestre, Ne aştepţi de-o veşnicie, Să foşnim rugina toamnei Făr' a fi zădărnicie Un sărut pe buza Doamnei...

14

Vorba-n faptă se preface Şi din faptă vine vorba; Ea tot face şi desface, Petrecându-se prin Zorba.

Vorba vorbelor, Cuvântul E un vultur carismatic, Demiurgizând prin vântul, Din triunghiul enigmatic.

Povestea Vorbei În adâncul glăsuirii, Clopotire de mioare, Pe cărările vorbirii, Fermecându-se-n izvoare, Înfloreşte foc albastru Vatra lumii selenară,

Carpatica

Un luceafăr zoroastru, În Povestea milenară. ...................................

Toamna iubirii

Limba sfântă e lumină Ce petrece prin echer Visteria Hiramină Într-o Vorbă de Mister.

Floarea Pasiunii Matematica stelară, Geometrie siderală: În compas şi în echer E o lume de Mister.

Să ne contopim in toamnă, Două frunze pe cărări, Clopotire de aramă, Brumărinde sărutări.

Ningă frunza peste mine, Ningă frunza peste noi, Împletind în patrafire Aurul iubirii noi.

Să ne înfioare vântul, Cu frunzişul din zăvoi, Răstignindu-ne sărutul În lumina de Apoi.

Dumnezeu ţine Compasul, Măsurând luminii pasul, Calculând credinţa Lumii, După Floarea Pasiunii.

Nu putem să măsurăm Câtă dragoste furăm, Nici cărarea inimii, Nici adâncul lacrimii, Doar cuvântul ezoteric Ne scoate din întuneric.

La arme!

Mâine seară, până-n zori, La arme cu frunze, flori, Vom trece prin trecători, Să rememorăm simbolic Eroismul apostolic.

Rebreanu, Camil Petrescu Nemuriră neamul nostru, Ce s-a botezat Erou,

Risipind sângele său; În Carpaţi ningea cu flori, Flori de sânge ostăşesc, Trimiţând în sat scrisori Care nu se mai sfârşesc.

Horezu În Misterul timpului Se nasc puii lutului, Pe o roată de olar, În Horezul milenar, Urmele căluşereşti Au lumini brâncoveneşti, În Hurezi, pietre domneşti Luminează la fereşti, Însă lutul, aur sfânt, Prinde trup, dar şi cuvânt; Lutul împărţit la Moşi Cântă-n vasele-cocoşi; Sânii vaselor cu vin Saltă cupele deplin; În şoldul ulciorului, Simfonia cerului, Într-un zbor hurezeuşi, Măiestria lui Brâncuşi.

Mihail Ghiţescu POPAS ÎN MEMORIE

(continuare din numărul trecut)

CAPITOLUL IV “Soarele priveşte şi-n grămada de bălegar şi tot nu se murdăreşte” Diogene

Era târziu când m-am întors acasă şi toţi ai mei se culcaseră, numai tata care nu obosea niciodată era treaz şi mă aştepta.

- Ce faci tată, e destul de târziu, de ce nu te-ai culcat ?

- Te aşteptam. Ai venit de mai multe zile şi eu n-am avut răgaz să pot sta în linişte de vorbă cu tine.

Războiul a luat o întorsătură neaşteptată şi nu ştiu care va fi soarta noastră în viitor. Eu ştiu câte necazuri am avut cu ruşii în Primul Război Mondial. Mi-e teamă că nici ţie n-o să-ţi fie bine c-ai fost şcolit la nemţi. Într-un

Carpatica

fel tu ai avut mare noroc venind acasă cu câteva zile înainte de 23 august şi pentru asta mulţumesc lui Dumnezeu că dacă rămâneai prin străini nu ştiu dacă îţi mai vedeai fraţii.

- Din punctul meu de vedere, ţara ajunsese la o răscruce fără ieşire şi cred că asta a fost singura formulă găsită de Regele Mihai şi consilierii lui de a ne salva de la un dezastru.

- E un moment istoric crucial şi noii oameni politici care au luat frâiele puterii vor avea înţelepciunea să le gestioneze cât mai cu folos pentru oameni. Noi să ne 15

decembrie 2016

vedem de viaţa şi reburile noastre de zi cu zi. Mă bucur c-ai fost azi cu mă-ta în Fânaţie, la locurile noastre. Se apropie culesul şi anul acesta o să avem roade bune pe care trebuie să le adunăm din timp.

- Am dorit cu ardoare să calc pe urmele copilăriei mele, să revăd locurile care m-au fascinat, creându-mi emoţii irepetabile atunci când mă purtai de mână pe coclaurile domoale ale oraşului, explicându-mi cu atâta căldură şi elocvenţă fiecare colţişor de natură cu vegetaţia lui bogată, dar care mi se părea miraculoasă prin frumuseţea inegalabilă şi diversitatea ei nemaiîntâlnită în alte locuri de mine. Şi Germania are locuri deosebite, unele chiar inedite, dar nu mi s-au părut atât de ospitaliere şi generoase ca ale noastre. De fapt, rădăcinile fiinţei noastre sunt adânc înfipte în acest pământ şi n-au cum să fie uitate, negate s-au înstrăinate.

După ce am urcat coasta SânNicoarei şi am ajuns pe platoul colinar al oraşului, în cartierul “Plopiş”, am retrăit cu emoţie nostalgică sentimentul că nicăieri nu-i ca acasă.

Decorul panoramic, de altfel cunoscut şi recunoscut, la prima vedere, mi-a dat senzaţia ineditului, întărindu-mi sentimentul că natura cu măreţia vegetaţiei sale minunate şi diverse te îmbie de fiecare dată să te bucuri că exişti. Era o zi însorită de sfârşit de august, şi de tăcere, fără grabă păşeam fără zgomot pe uliţa cartierului din zona colinară a oraşului cu oameni harnici, având preocupări diverse. Am observat, fără a fi surprins, că în timpul cât nu mai trecusem prin această zonă nimic nu se schimbase.

Gospodăriile sunt aceleaşi, iar relaţiile interumane bazate pe clanuri, alcătuite din rude şi prieteni apropiaţi, cu denumiri consacrate precum: “Păuneşti, Smărăndeşti, Bănicioii, Floroii, Olarii”, mi-au întărit convingerea că în orice comunitate umană se găsesc căi de convieţuire paşnică şi prosperă..

Atent la relatarea mea, după mimica feţei, mi-am dat seama că tata nu se îndoia de convingerile mele, dar nu le accepta în totalitate. Ca urmare, câteva minute m-a privit îndelung, parcă a se convinge de sinceritatea convingerilor mele. Apoi, ferm şi convins, îmi spuse.

- Măi Mihai, ai sosit acasă de-o săptămână şi eu până acum n-am reuşit să am o convorbire mai consistentă cu tine. Zodia norocoasă în care te-ai născut te-a adus acasă în ultima clipă, ferindu-te de a-ţi fi pusă viaţa în pericol. Pentru mine ca tată acest lucru este copleşitor. În una din scrierile sale Cervantes spunea: “în nenorocire soarta lasă mereu câte o portiţă de salvare”. Şi războiul este una dintre cele mai cumplite nenorociri. Am trecut şi eu primtr-o asemenea nenorocire, în calitate de combatant în Primul Război Mondial. Am luptat la Mărăşeşti, dar am scăpat. În curând va trebui să intri şi tu în foc, şi în afară de Dumnezeu, la care mă rog, nimeni nu te poate apăra.

- Am dorit să te întâlnesc în această seară şi să-ţi spun că mâine la prima oră plec la unitate.

Surprins de această relatare a mea, tata a ripostat.

- Nu se poate, concediul tău expiră pe data de 3 septembrie! decembrie 2016

- Armata roşie se apropie de porţile Bucureştiului şi nu se va opri până nu va ocupa întregul teritoriu pentru a-şi impune forţat sistemul lor politic. Nu vreau să mă surprindă aici. La unitatea militară, alături de camarazi, sunt mai în siguraţă.

Am discutat îndelung cu tata, cu argumente pro şi contra, şi pentru că hotărârea mea era de neclinti, acesta cu oarecare nelinişte, a renunţat să se împotrivească renunţării mele la concediu. De altfel, grija lui de părinte era justificată, gândind că războiul este în plină desfăşurare, iar participarea mea în calitate de combatant nu avea cum să fie evitată. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a confirmat că intuiţia mea de a evita contactul direct cu trupele de ocupaţie a fost mai mult decât salvatoare. Voi relata la timpul potrivit cum s-au desfăşurat evenimentele.

La sfârşitul convorbirii care a durat destul de mult, tata nu s-a mai opus renunţării mele la concediu, socotind că sunt destul de matur şi responsabil în deciziile pe care le iau. Şi ca la orice despărţire, l-am îmbrăţişat cu dragoste şi emoţie, moment în care am simţit cum un nod mi s-a oprit în gât şi răscolit de căldura dragostei părinteşti care se simţea în adâncimea fiinţei mele, am simţit pe obraji arsura lacrimilor care fără voie se declanşaseră.

Tata, la fel de emoţionat ca şi mine, cu o voce scăzută, îmi spune: - Războiul nu e o joacă, eu am luptat în Primul Război Mondial şi am scăpat teafăr din încleştarea de la Mărăşeşti. Am fost rănit de o schijă de obuz şi după mai multe zile de spitalizare m-am refăcut. Războiul actual este mult mai sofisticat şi pericolul de moarte este imprevizibil. Fii prevăzător şi nu acţiona fără să gândeşti! Fă-ţi datoria până la capăt şi evită compromisul, păstrându-ţi nealterată demnitaea de “ostaş” român! Patria înseamnă pământul cu bogăţiile şi oamenii lăsaţi moştenire de moşii şi strămoşii noştri.

La prima oră în ziua următoare, am îmbrăcat uniforma militară şi am părăsit casa părintească îndreptându-mă spre gara din localitate, şi m-am urcat în trenul cu destinaţia Bucureşti.

Era o zi senină de sfârşit de august. Fiind aglomeraţie pe peron, cu puţină impertinenţă m-am strcurat şi am reuşit să ocup un loc la fereastră, într-un vagon clasa întâi. (Ca elev de şcoală militară de ofiţeri aveam acest drept.) Fiind o zi de lucru, majoritatea călătorilor erau bărbaţi, obligaţi de nevoi personale sau de serviciu să se deplaseze spre a căuta şi găsi soluţii la problemele inerente ale vieţii cotidiene. O bună parte dintre călători se cunoşteau, şi, ca urmare, în timpul deplasării cu trenul aveau posibilitatea să întreţină în general conversaţii legate de problemele curente ale vieţii cotidiene. In acea vreme, cea mai arzătoare problemă în care fără voie era implicată fiecare suflare umană era războiul cu mizeriile şi tragediile lui incomensurabile, încheiate cu capitularea în faţa aliaţilor, urmată de ocuparea ţării de “Armata Roşie”.

Se înţelege că niciun cetăţean român patriot şi responsabil nu poate acepta cu uşurinţă această stare 16

Carpatica

dezonorantă şi nu numai, dar neexistând o altă soluţie, este forţat să o suporte. Aversiunea faţă de ruşi nu era circumstanţială, ci endemică, fiind urmarea comportamentului lor, agresiv şi cotropitor de-a lungul istoriei. Românii nu pot uita răpirea Basarabiei în 1812, comportamentul arogant şi dispreţuitor la pacea cu turcii în urma războiului din 1877 şi îndeosebi consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov. Revolta şi teama, unanime întregii suflări româneşti, erau inutile, deoarece nimeni şi nimic nu mai putea interveni împotriva ocupării teritoriului de către Ruşi.

După câteva minute de aşteptare, un şuierat de locomotivă îndelung, şi trenul încet se pune în mişcare.

Călătorii din vagoane aţintiţi la geamuri, răspundeau prin semne cu mâna la zecile de batiste fluturate de pe peronul gării, de rudele şi prietenii care-i conduseseră pe călătorii din trenul ce se mişca din ce în ce mai accelerat.

Traseul călătoriei era bine cunoscut, deoarece ani de-a rândul în anii de liceu îl parcurgeam frecvent.

Priveam prin fereastra vagonului şi vedeam siluetele factorilor care deoparte şi de alta marcau protejând într-un fel calea ferată, în general elemente de vegetaţie întreţinută cu grijă, de obicei pomi şi arbuşti, care aparent păreau că aleargă în sens invers deplasării trenului, fenomen de altfel explicabil când staţionezi într-un mijloc de transport în mişcare. În compartiment discuţiile animate dintre călători aveau ca obiect actul de la 23 august urmat de ocuparea inevitabilă a ţării de către Armata Roşie. În asemenea situaţie, indignarea, revolta, nemulţumirea, teama erau stări sufleteşti justificate, dar manifestarea lor opoziţional deschisă era inutilă. Legile războiului sunt dure, distrugătoare, inumane şi greu de suportat, mai ales atunci când învingătorii ocupanţi au mentalităţi de talia hoardelor lui Genghis-Han (1206-1227), de aceea pentru a putea trece mai uşor prin acest purgatoriu, se impuneau răbdare, mult calm, credinţă şi stăpânire de sine, şi putere de a înfrunta umilinţa fără a cădea pradă dejnădejdii. Personal,am evitat să intru în convorbire cu cei prezenţi, mai ales că pe o bună parte dintre aceştia îi cunoşteam din vedere. La un moment dat, o doamnă de aproximativ 23-25 de ani, elegant îmbrăcată, mi se adresează: - Domnule ostaş în uniformă de aviaţie, am o memorie vizuală destul de bună, recunosc cu uşurinţă persoanele pe care nu le mai întâlnesc o vreme, şi dacă nu mă înşel, de aproximativ doi ani nu te-am mai văzut.

Am privit-o intens şi deşi faţa era puţin mascată din cauza voaletei, am recunoscut-o fără efort de memorie.

Era o tânără stabilită în Argeş, în urma refugiului ca urmare a Dictatului de la Viena.

- V-am recunoscut, domnişoară Irma Bergovici, şi mă bucur să vă reîntâlnesc după o absenţă de doi ani.

O pauză de câteva secunde, după care tânăra reluă: - E adevărat că în ultimii doi ani nu v-am mai văzut în oraş şi după cât mi-aduc aminte sunteţi Mişa şi nu mai ştiu cum. Dar eu nu mai sunt domnişoara Irma

Carpatica

Bergovici, de mai mult de şase luni mă numesc doamna Irma Grigorescu, soţia sublocotenentului de aviaţie Sandu (Alexandru) Grigorescu pe care ştiu că îl cunoşti.

- Pe Sandu îl cunosc foarte bine, facem parte din aceeaşi generaţie – la liceu a fost cu un an înaintea mea.

Eu am lipsit doi ani din ţară, şi mă bucur că el şi-a găsit o asemenea parteneră de viaţă. Eu am absolvit o şcoală de aviaţie şi probabil că în lunile următoare voi fi înaintat, prin Decret Regal la gradul de sublocotenent.

- Mă bucur pentru tine şi îţi urez succes. Mai mult ca sigur te vei întâlni şi cu Sandu care în zilele următoare va părăsi Bucureştiul, însoţind unităţile armate în lupta de eliberare a nordului Ardealului de sub ocupaţia maghiară. În cele aproape trei ore cât a durat călătoria cu trenul personal în compania Irmei, m-am identificat cu mine însumi, confirmându-mi ideea că în orice împrejurare între ai tăi, comunicând în aceeaşi limbă, eşti mai puternic simţindu-te acasă, gata să-ţi asumi presponsabilităţi majore, afirmându-te ca om al cetăţii, indispensabil. In ambientul tonifiant din compartiment, cele aproape trei ore de călătorie au trecut pe nesimţite şi în jurul orei unsprezece trenul a oprit în gara Chitila. Întâlnind pe peron un chioşc unde se vindeau dulciuri şi apă minerală, am coborât şi eu din vagon cu intenţia de a cumpăra nişte biscuiţi. În timp ce mă îndreptam spre chioşc, aud strigând insistent de undeva de pe linia care ducea spre Moldova. Îmi îndrept atenţia înspre locul de unde venea strigătul repetat – Mihăl...

Mihăl... Mişa... Gătescu... Luftwaffe-Sulle... Halle... atunci mi-am dat seama că cel care strigă mi se adresează mie. Imi concentrez atenţia în direcţia respectivă şi am tresărit surprins şi îngrijorat. Pe acea linie, o garnitură de tren cu mai multe vagoane în care fuseseră îmbarcaţi prizonieri germani căzuţi în urma actului de la 23 august. Erau atent păziţi de ostaşi înarmaţi cu pistoale-mitralieră având ordin să tragă în orice proizonier care încerca să evadeze. Într-unul din vagoanele deschise îl recunosc pe oberleutnantul Otho Wrobrl, cel care ne însoţise la întoarcerea în ţară şi se comportase fără reproş. M-am îngrozit când am văzut ţinuta în care ajunsese. Cascheta de ofiţer de aviaţie, fără cozoroc, cu însemnele armei smulse, cu epoleţii rupţi,cu vestonul sfâşiat, nebărbierit, galben la faţă, dovadă că fusese şi torturat. Garda care îl păzea îi interzice să mă strige. Cu un ultim efort, acesta îmi comunică: “Maihel, schreib du maine mutter Nürenberg, Albrechtstrasse drei-undefürtig, und fier liebe bei mir.

Prizonierul a vrut să mai spună ceva, însă gărzile care-l păzeau l-au lovit cu patul armei, reducându-l la tăcere.

Mâhnit şi indignat de ceea ce văzusem, m-am urcat în ren şi după câteva minute acesta a fost pus în mişcare îndreptându-se cu viteză redusă spre Gara de Nord.

17

decembrie 2016

Ion Dincă ABSTINENŢA ŞI BIKINII

stratagema, să-i câştige inima lui Tolo; lucru ce şi-l propusese mai demult, de când cu Banca, dar atunci fiind la prima încercare eşuată, mai-mai să iasă şi cu păruială – , această a doua stratagemă trebuia perfect lucrată, bine pusă în scenă; să fie de succes.

- Vă compătimesc, doamnă!

Nenorocită piatră! (Şi înfiorându-se privindu-o mai atent, după ce se sprijinise de el şi îi întâlnise privirea): Nu cumva sunteţi doamna cu sărutul, cu Banca, cu fuga cu autobuzul?

- Eu, domnule! Şi nu ştiu de ce, tocmai de mine, se ţin necazurile scai! Atunci, fără vreo vină, puteam să mă aleg c-o scărmăneală. Acum, dintr-o neatenţie doar, dintr-o piatră, mai-mai să-mi rup piciorul. E posibil să se umfle, să se infecteze, să rămân, vai de capul meu, o nenorocită pe viaţă!

- Fiţi mai optimistă, nu cobiţi…! Se vindecă, doamnă… sau domnişoară; mă scuzaţi; sunteţi tare drăguţă şi nici nu ştiu cum să vă zic… Cum vă numiţi?

- Lola – şopteşte ea cu voce sugrumată, răguşită (chipurile) de durere. Prietenii îmi spun ,,Loli”. Şi… doamnă. Ziceţi-mi doamnă; sunt de un an văduvă, cu două fetiţe mici, domnule…

- Tolomin mă numesc, doamnă Lola; pe numele mic, Tolo. Ţineţi-vă strâns de gâtul meu, până ce vă urc pe bancheta din faţă, lângă mine. Aşa. Acum, staţi liniştită. Sunteţi în siguranţă.

- Dac-aţi fi drăguţ, domn’ Tolo, să chemaţi un taxiu… V-aş fi tare recunoscătoare.

- Ce ,,taxiu”, doamnă?... Nubira mea nu merge? Vă duc eu pân-la scară! Ca “Săgeata”, trenul rapid! Unde locuiţi? Găvana? Bascov…?

- …Stejărelul de Sus, domn’ Toli. Vizavi de primul complex.

- Păi… cam cum ar veni, suntem chiar vecini, doamnă Loli! – radiază de fericire Tolomin. Eu locuiesc puţintel mai sus de primul complex; pe stânga; blocul din colţ.

Vai, ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră, domn’ Tolo? Cred că Dumnezeu a rânduit să fiţi de faţă la necazul meu!

- Suntem oameni, doamnă; creştini; trebuie să ne ajutăm! ,,Pupa-ţi-aş inimioara ta, că uşor îmi căzuşi în plasă! – cugetă-n sine Lola. Am să fac din tine tot ce vreau: valet, iubit, şofer… Unu’ cu maşină ca a ta îmi trebuia! S-o ivi altul cu alta şi mai şic, bâşti! – lângă el, pe banchetă! Are ochiul format vulpiţa! Dar astăzi să savurez vânatul. De astăzi mă numesc ,,doamna cu şofer la scară’’! Şi nu este nici urât, amărâtul; e chiar frumuşel şi vânos! Dar dacă de asta am ceva dubii, de

Îngândurat, Tolomin se frământă: “Chiar atat de ghinionist să fiu, frate, încât şi când vreau să fac un bine, să nu-mi meargă? Se mai găsi şi nechibzuita aia să mă mai şi sărute! Şi direct, chiar pe gură!...Ce i-o fi venit? (Apoi cedând unui impuls launtric:) Dar nu era deloc urâtă; dimpotrivă, parcă mi-a turnat jar aici pe inimă! Dac-aş fi eu mai prevăzător…? Prea mă ia ca din oală soţia! De câte ori îmi pică şi mie aşa ca din senin câte-o puicuţă, soţia, uliul, pe ea cu ghearele s-o sfârtece! Atâta vigilenţă…! Ia să îcerc eu chiar s-o conving, nu numai să-i promit că sunt un soţ fidel, cinstit. Post negru, în privinţa agăţatului femeilor! Treipatru zile, viaţă de ascet! Nicio femeie străină, pe bancheta din faţă, lângă mine!” Şi i-a mers. Păi cum vedea vreuna aţintindu-şi privirile spre el, şi simţea el că-i ia motorul la galop (inima), cum şi întorcea faţa dintr-acolo şi îşi dădea palme de să se trezească; se trezea, îşi revenea, şi din nou devenea omul calculat, lucid, de dinainte.

Vine o vreme, însă, un ceas rău, când iar îl încearcă ispita: Era a patra zi, după trei zile crâncene de abstinenţă.

Era-ntr-o joi (Iar joi! Ziua asta ghinionistă pentru Tolo!). Ieşise de la tură şi abia de se urcase la volan; căuta cheile să pornească motorul. Caută ici, caută dincolo – nimic; nici urmă de chei. Se pipăie la piept… cheile; în buzunarul de dedesubt, din stânga. De ce le-o fi băgat acolo…, nu s-a priceput; desul că le-a găsit.

Răsucit de cheie-n contact, durduit vioi de motor şi, deodată “Au!”, un ţipăt disperat, scurt, de afară.

Tresare! Priveşte speriat prin parbriz…, jos, chiar în faţa maşinii, la doi paşi, o duduie! Aplecată, cu spatele către şofer, - fustiţa mini, la o palmă de şolduri; bichinii roz-bombon –, se văita şi-şi freca disperată glezna. Deşi în abstinenţă, peisajul îl tulbură pe Tolo; văicărelile duduiei, şi mai şi – îi înmuiară inima. Uită de abstinenţă, de hotărârea de a nu mai privi vreo femeie ispititoare şi, afectat sufleteşte, sare de la volan.

- Doamnă…! Duduie…! V-aţi accidentat? Să vă ajut! – zice şi o ridcă uşor de umeri.

Cu faţa simulat-schimonosită de durere insuportabilă, doamna se ridică anevoios, sprijinindu-se sfioasă de umărul lui Tolo.

- M-am nenorociiit! Cred că mi-am luxat piciorul!

Afurisită piatră! Încearcă să se sprijine şi în piciorul ,,accidentat”; însă renunţă brusc, ca săgetată de durere, amintindu-şi că nu are nimic şi că neapărat trebuie să-i iasă decembrie 2016

18

Carpatica

sufletist – nicidecum! Păi m-a convins după cum a sărit de la volan şi mi-a îmbrăţişat umerii! Doar n-a plâns!

Dar mai ştii!? Poate în inima lui…!”

Privind-o cum scânceşte de durere, ca un copil, Tolomin e din ce în ce mai afectat.

- Mai aveţi dureri, doamnă, v-a mai liniştit?

- Domn’ Tolo, cred că e amorţit piciorul; îl simt cum mă zvâcneşte. Credeţi c-o să se umfle?

- Doamnă, trăgeţi-vă, masaţi-vă la-ncheietură jos, că orice e posibil! Încercaţi să masaţi bine locul, doamnă Loli!

- Credeţi c-o să suport? Mi-e frică… Dacă răscolesc iar durerea?

- Hai, puţin curaj, doamnă…! Ia puneţi talpa ici în poala mea.

Lola ezită; ba ar vrea, ba nu-i vine să creadă ce aude. Se hotărăşte greu, dar se hotărăşte. Schimbă poziţia pe banchetă şi îşi pune talpa piciorului “afectat” pe pulpa piciorului drept al lui Tolomin.

Porneşte Tolo hotărât maşina, şi-n acelaşi timp, şi masajul. Cu o mână conduce, cu cealaltă masează, iar ochii îi lucesc ca la lup noaptea. La fiecare apăsare a lui Tolo, Lola tresare cu un ,,au!” jalnic. Atunci Tolo, milos, încetează apăsările şi mângâie lin locul accidentat, grijuliu ca o mamă. Până la destinaţie a ţinut-o aşa. Acolo, în faţa magazinului, Tolo a parcat şi a trecut-o pe Lola dincolo de stradă, sprijinindu-o. La scară, atât s-a bucurat când a văzut că Lola poate călca singură, nesprijinită, încât, pe loc i-a prins între mâini capul şi a sărutat-o pe amândoi obrajii.

Surprinsă, Lola se îmbujorează foc!

- Aveţi mână de aur, domn’ Tolo! Ce m-aş fi făcut fără dumneavoastră? Vă rămân profund îndatorată!

- Ziceţi-mi direct, Tolo; şi… fără “dumneavoastră”.

Cât priveşte îndatorarea, nu vă faceţi probleme; şi-aşa

maşina e-n rodaj; trebuie să parcurgă kilometri. Şi apoi ce rost să merg cu bancheta de lângă mine goală? Este interzis undeva să faci binele? Legea sfântă spune, cât priveşte binele, că putem să-l facem oricând; totul e să nu ezităm.Mâine, dacă mă aşteptaţi aici, vă iau din nou.

Am văzut că lucrăm amândoi în aceeaşi întreprindere.

Mai pot schimba şi eu cu cineva o vorbă-două la ieşirea din schimb. Puteţi intra în lift? Să vă ajut?

- Domnu’ Tolo…

Fulgerător, Tolomin o opreşte printr-o apăsare de deget pe trandafiriul buzelor; o priveşte scurt, cu un zâmbet dulce, uşor dojenitor.

Lola înţelege motivul, şi cu o scurtă ezitare se corectează brusc: - …Tolo, cred că mi-am revenit! – se bucură. Parcă nici nu mi-ar fi fost luxat piciorul! Masajul tău miraculos m-a vindecat! N-am să uit!

- Doamnă Loli…

Ridicând de data asta ea ca atenţionare degetul, îl dojeneşte cu un zâmbet dulce, larg şi cuceritor. Iar el, cu scurte clătinări de cap, este nevoit să se corecteze: - …Loli, mă laşi cu o amintire plăcută; pe negândite, astăzi am făcut şi eu o faptă bună. De mâine, vreau să fac cu mult mai multe; ce zici, primeşti să-mi fii complice?

- Unde ar da Sfântul să resimt şi eu iarăşi mângâierea!...

- Orice este posibil, Iubiţel. Consideră ziua de azi ca pe un început frumos!

- Şi tu, Bebiţă, “accidentul”, ca pe un pretext binegândit, norocos! – face ochii mici-mici Lola, zâmbind şi săgetându-l cu priviri pofticioase de vulpe.

(Din romanul “JIGODIA LUI TATI”)

Nic Petrescu EU CA PERSOANĂ VICTORIE

PRIETENI?

În epigrama-ncântătoare Succesul meu a fost deplin: În ochii mei sunt o valoare… În ochii unora… un spin!

“Prietenii” au clar statut.

Pe unii, după câte ştiu, Regret că-i cunoscui târziu…

Pe alţii… că i-am cunoscut!

“AMICI”

NOROCOS ÎN ALEGERI…

Mă hulesc cu disperare Cei câţiva prea falşi amici… Şi-au dat seama că sunt mare Şi că-I văd la suflet mici?

Deşi destule-am îndurat, N-am fost total lipsit de spor; Sunt cel mai bun alegător!

(O ştiu de când m-am însurat).

Carpatica

19

decembrie 2016

EVOLUŢIE (CINE-S EU?)

MEA CULPA

Întâi am fost “băiatul popii” Şi apoi EU… dar cu “discuţii”…

Acum – nu chiar pe buza gropii – Sunt doar bunicul Biencuţii!

RACILELE BĂTRÂNEŢII

Când vine vorba la concret, Eu despre mine am ce spune, Dar, recunosc, mă cam repet Scriind şi… epigrame bune.

O LUME NEBUNĂ, NEBUNĂ

M-a copleşit din nou durerea Că-mi scade-n mod treptat vederea: Câţiva din cunoscuţii foşti Îi văd din ce în ce mai proşti.

DIN STUDENŢIE

Doamne, tare-s încântat, Chiar de-a dreptul fericit, Dacă chiar am meritat Pentru cât M-ai ocrotit!

PRUDENŢĂ De tânăr eu m-am îngrijit Să-mi duc trai bun între confraţi: De medici tare m-am ferit, Dar şi mai şi de avocaţi!

PASIUNI

Când mă ostracizau pigmeii N-a fost aşa cum se dorea…

Habar n-aveau atunci ateii Că Dumnezeu mă ocrotea!

Dovedindu-mi măiestria Ocolii cu brio drama Începând cu geometria Şi sfârşind cu epigrama.

ACUMA, LA 80 DE ANI De-acum, Doamne, vreau şi eu S-ajung iar, cum s-o putea, Lângă Taticuţul meu…

Lângă Mămicuţa mea!

Maria-Amalia Ghilencea Că mă-ndrăgeşti aşa cum sunt, cel aşteptat, Dorit perechea ta, neîncetat”.

III „Să-mi vii cum te imaginez, Tandru, verosimil în al meu crez, Mereu cu şoapte calde, parfumate De încântare suavă, admirate, adorate.

IV

AŞTEPT SĂ VII

Aşa te-am visat mereu, cu ochii-nchişi, Apărut ca dintr-o pădure de inşi.

În aşternutul imaculat şi înmiresmat,

Care-i mai falnic veni-va spre mine,

Am pus de-alint, căpătâi, dorul deghizat,

Ori farmecul meu veni-va spre tine.

Parcă oferit de cărările din vis,

V

Păşind galant, cu gând deschis.

Dar o să-mi vii în vis, repetat, II

Ai iubirea mea, geamăn garantat.

„Să mă-mbrăţişezi cu-a ta iubire,

Şi-om face întregire alor nostre firi

Căutată-n cânt de parfum, ce-mi dă de ştire

Iubirea-n sărbătoare şi adorabili miri” .

decembrie 2016

20

Carpatica

DACĂ...

IV Ori, dacă tu n-ai fi existat,

Dacă lângă tine timpul trece zburând

Eu n-aş fi cunoscut acest păcat:

A zădărnicie, pierdut în van, tăcând,

Să faci iubirea ude surcele,

Luată-i ca stoluri de păsări, iubirea,

Ca focul să nu se aprindă cu ele.

Se-aşază-ntre noi tristă, despărţirea!

V

II Spun adevărul, de ce taci, îndoios, Motive, de la tine ar fi...

Şi nu-mi mărturiseşti gândul vicios?

Ştergând aproape-n fiecare zi

Umbreşti cununa iubirii din glastră,

Petalele iubirii din glastra noastră,

Pozând în fiecare zi la fereastră!

Aşezată, zeiesc, într-o fereastră.

VI

III Aveam în ea amândoi, în culori

Poate că dacă tu nu ai exista, anume,

Năzuinţe suave, sunet de viori,

Făcându-ţi sălaş, eu aş pleca în lume,

Garoafe roşii, corai sau albastre,

Precum cocorii liberi, spre ziua de mâine,

Însumând sentimentul fericirii noastre.

Unde, probabil, am poftita-mi fericire, pe pâine.

Marius-Valeriu Grecu explorarea lumii viselor (Freud), predilecţia pentru tematica supranaturalului (strigoi, vampiri ş.a.), interesul pentru magie, necromanţie, spiritism, metapsihică şi alte forme de ocultism.

Aşadar, fantasticul a ajuns să conoteze îngrozitorul, terifiantul, oribilul, straniul.(Cf. Matei Călinescu, Despre conceptul de fantastic, în volumul Antologia nuvelei fantastice, p. 5-12.)

Rădăcinile istorice ale fantasticului românesc şi mitului La origine, fantasticul (lat. phantasticus, gr. fantastikos) a desemnat doar ceea ce există numai în imaginaţie, ceva lipsit de realitate, o plăsmuire a purei fantasii (gr. Phantasia), ca, ulterior, să apară nuanţe semantice noi, precum şi accepţiuni contemporane: extraordinar, extravagant, bizar, grotesc, ciudat, insolit, excentric, iraţional, absurd, halucinatoriu, constelaţia semantică a termenului devenind complexă.

O înrâurire asupra evoluţiei semantice au avut-o şi înrudirile etimologice şi vecinătăţile semantice ale fantasticului: fantasmă (gr. phantasma), al cărei sens iniţial de iluzie, imagine ireală a devenit mai nou un concept-cheie al psihanalizei: fantomă (fr. fantome), nălucă, vedenie, stafie (fig.), plăsmuire, provenit din fantasmă (gr. phantasma); fantasmagorie, (fr.fantasmagorie, cf. gr. phantasma - fantomă), succesiune de imagini vizuale neverosimile, proprii unor imaginaţii tulburi, privelişte ireală, fantastică, vedenie, ceea ce explică noile tendinţe ale literaturii fantastice moderne:

Carpatica

Dacă la început fantasticul însemna ceea ce nu există în realitate, abia în estetica idealistă germană începe o dislocaţie netă între Phantasie, „simplă imaginaţie”, şi Einbildungskraft, „activitatea productivă prin excelenţă a spiritului”, urmată de distincţia între: fantezie - „lume imaginară” şi fantezie – „activitatea creatoare care o animă”. (Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 656 ş.u.)

21

decembrie 2016

În plan logic, fantasticul se eschivează oricărui control raţional, oricărei reguli precizate dinainte, motiv care-i conferă un caracter „haotic“, „inconstant“, „arbitrar“, de unde şi tendinţa asimilării fanteziei cu „nebunia“ şi, „în tot cazul, cu produsul spiritului alienat, turbure“.(Idem. ibidem, p. 656.)

bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face” (Ion Neculce, O samă de cuvinte, 1972, p. 9). Cronicarul este conştient de filonul legendar al celor auzite de la „oameni vechi şi bătrâni”, deşi nu istorisea întâmplări „supranaturale”. „Ca şi în împrejurarea feericului pur, adresat înţelegerii copiilor, ne aflăm în faţa unui supranatural folcloric neasimilat în fapt, faţă de care naratorul se desolidarizează tacit”.(Sergiu Pavel Dan, Proza fantastică românească, p. 48.)

În Renaştere, “confuzia“ şi “dezordinea” fanteziei se reflectă în literatură, în secolul al XVII-lea, „om fantastic” însemnând un individ „dereglat” nervos, accepţie întâlnită şi la Miron Costin (1633-1697, în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Tiran direptu fantastic, adică buiguitoriu în gânduri”.(Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1944, p. 199, apud Adrian Marino, op. cit., p. 656.). Tot la Miron Costin întâlnim şi motivul „roţii lumii”, fiind unul din primele pretexte literare ale cugetării la noi, care apare ca „simbol al nestatorniciei”: „Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată,/Fug vremile ca umbra şi nici o poartă / A le opri nu poate. Trec toate prăvălite / Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite. / Ca şi apa în cursul său cum nu se opreşte, / Aşa cursul lumii nu să conteneşte”.

Ion Neculce, considerat de Iorgu Iordan ca „cel dintâi scriitor-artist al literaturii noastre ..., el a izbutit, în ce priveşte felul de a-şi exprima ideile şi sentimentele, să se identifice cu poporul” (Iorgu Iordan, Limba şi stilul lui Ion Neculce, în vol. De la Varlaam la Sadoveanu, f.a., p. 62), şi a fost un bun cunoscător al legendelor, datorită interesului şi curiozităţii de a şti ce se întâmplă în ţara lui, Ţara Moldovei, şi de a-şi informa, astfel, cititorii. Preocupat de erosul folcloric, el recurge la modelarea şi restructurarea motivelor legendare, urmărind literaturizarea acestora. O serie de teme folclorice, conştientizate în colectivităţile rurale, depozitare ale tradiţiilor arhaice, sunt preluate şi istorisite de cronicar, impresionând participarea vie şi afectivă a naratorului la prezentarea evenimentelor şi oamenilor.

Orice victorie, odată obţinută, este supusă autodistrugătoare a Timpului: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte / Îndelungate împărăţii vremea primeneşte. / Vremea petrece toate; nici o împărăţie / Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie / A trăi mult nu poate”. (Viaţa lumii.)

Tema „sacrificiului uman” pentru atingerea unui ideal este legată de construirea mănăstirii Putna. Locul pustiu ales de domnitor (Ştefan cel Mare), şi motivul „continuităţii”, prin plasarea edificiului unde a mai fost un lăcaş de închinăciune, distrus, în timp, de vicisitudini, sunt doleanţele domnitorului („Ştefan-vodă cel Bun”), iar construcţia mănăstirii începe cu „sacrificarea” copilului de „casă”, ce reuşise să trimită săgeata într-un „deluşel” şi să-l întreacă pe domnitor: „Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefanvodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel ce se cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlpu de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aşè povestescu” (Ion Neculce, O samă de cuvinte, p. 10). Alegerea locului construirii mănăstirii se înscrie în ritualul arhaic autohton, iar „jertfa” face parte din conotaţia unui mit balcanic, a cărui origine datează din antichitate şi îl găsim în Mănăstirea Argeşului şi-n alte producţii literare.

Nimeni nu se poate sustrage alterabilităţii, de unde şi reflecţia amară, din final, că „Ceriul de gândurile noastre bate jocurie”. Motivul „fortuna labilis” este vechi de când a existat Poezia, influenţa livrescă a Ecleziastului fiind neverosimilă, deoarece concluzia experienţei de viaţă s-a impus. De asemenea, motivul „roţii lumii” apare şi în proza lui Miron Costin: „Iară roata lumii nu aşea cum gândeşte omul, ce la cursul său să întoarce” (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei.

De neamul moldovenilor, 1984, p. 110), referindu-se la „războiul” lui Vasilie-Vodă împotriva Ţării Româneşti, având ca domnitor pe Matei Basarab. În realizarea portretelor domnitorilor, cronicarul ia în consideraţie simţul personalităţii şi ideea de destin, concepţie filosofică ce datează dintr-o epocă îndepărtată şi care constă în existenţa unei forţe supranaturale imaginare, care ar hotărî – irevocabil – toate întâmplările şi acţiunile din viaţa oamenilor.

(va urma)

Cronicarul Ion Neculce (1672-1745), înţelegând să pună sub semnul întrebării credibilitatea legendelor, despărţindu-le, astfel, de corpul cronicii, începe O samă de cuvinte cu precizarea că „sântu audzite din om în om de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţăvodă, înaintea domnii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi decembrie 2016

Fragment Fragmentdindin cartea cartea Fantastic Fantastic şi Mit în şi literatura Mit în română literaturaprepaşoptistă română prepaşoptistă - ediţie revăzută - ediţieşi adăugită, revăzută Cluj-Napoca, şi adăugită, Editura Cluj-Napoca, Presa Universitară Editura Clujeană, Presa Universitară 2012, pp. Clujeană, 65-67, autor 2012, Grecu pp. Marius65-67, Valeriu. autor Grecu Marius-Valeriu.

22

Carpatica

invitaţi speciali

Constantin Teodor Craifaleanu Arc peste timp Soarele e vesel, Florile-mi zâmbesc, Castanul mă-îmbie Să mă odihnesc Pe aceeaşi bancă, Sub crengile lui, Să-mi las gândul slobod Să zboare haihui Spre ziua aceea Cu cer minunat, Când vieţile noastre S-au intersectat Pe-aceeaşi alee, În acelaşi parc…

Fac, după decenii, Peste timp un arc…

Simt şi-acum fiorul Care mi-a trecut Prin şira spinării Când a apărut, Cu părul ei negru, Lung şi mătăsos, Cu ceva-în privire, Cald, misterios Şi cu râsu-i tonic Şi molipsitor…

De-aş putea alături De gându-mi să zbor!

Să o ţin de mână, Ca atunci, demult,

Să nu mă mai satur Vorbind s-o ascult, Să ne prindă noaptea Încă povestind, Să vedem cum Luna Pluteşte zâmbind…

Nu m-aş mai întoarce În timpul prezent…

Oare,-am luat-o razna?!

Straniu sentiment!

Marea Marea bate digul De stabilopozi, Mă cuprinde frigul Când simt stropii roz

Singur, doar, cu Marea Spărgându-se-în dig…

Simt cum disperarea M-apucă şi strig…

Luminaţi de norii Dinspre asfinţit…

Mă trec iar fiorii Reci, ce i-am simţit

Strig în gura mare, Supărat pe zei, Supărat pe Mare, De plecarea ei…

Mai alaltăseară Când s-a dus râzând…

Cum să fac să-mi piară Clipele din gând?

Dar mi se arată Din adânc Neptun Zicând : “Pentru-o fată Vrei s-ajungi nebun?

Ea mi-a spus că totul E, de-acum, trecut, Şi plaja, şi-notul, Şi primul sărut,

Nu mai sta, aleargă, Te du să găseşti Fete-n lumea largă, Să te-ndrăgosteşti!”.

Şi nopţile pline De patos şi foc…

Vai, bietul de mine!

Trist, fără noroc,

Şi Marea-mi şopteşte, Drăguţa de ea, “Mergi, te-îndrăgosteşte!”

Oare, voi putea?

Epistolă Ne-ndrăznind vorbi cu tine, Mi-am făcut curaj să-ţi scriu.

Dacă te superi pe mine, Aş prefera să nu ştiu…

Să te-admir pe îndelete, Să te-admir neîncetat, Ca pe-o zână între fete, Visul oricărui băiat!

Mi-aş plimba mâna prin păru-ţi Cu reflexe aurii, Cât mi-aş dori să mă săruţi Cu buzele-ţi rubinii!

Eşti atâta de frumoasă Şi atât de mult îmi placi, Încât te-aş duce acasă Şi-aş dori să te dezbraci,

Ţi-aş privi cu încântare Gura, nasul, ochii trişti…

Este-o binecuvântare Pentru mine că exişti!

Ţi-aş mângâia uşor sânii Tari, rotunzi, frumoşi, apoi, Încetişor, ca bătrânii, I-aş săruta pe-amândoi.

Carpatica

23

decembrie 2016

M-aş opri, apoi, la locul Mic, dar, cât un univers, Unde jalea şi norocul Se opresc, un pic, din mers,

Şi ne-am contopi-împreună, O fiinţă, doar, am fi, N-am şti de-i Soare sau Lună, Dacă-i noapte sau e zi,

Că eşti apă, că eşti foc, Că eşti munte, că eşti mare, Că eşti toate la un loc, Sau, că nu mai eşti deloc...

Unde clipa-i veşnicie, Unde-i totul sau nimic, Haosul e armonie, Uriaşul e pitic…

N-am şti ce este pe-afară, Nu ne-am spune un cuvânt…

Mi-aş dori să ţi se pară Că eşti ploaie, că eşti vânt,

Ţi-aş mai scrie dintre-acestea Şi-altele ce nu ţi-am scris, Dar, s-a terminat povestea…

Iartă-mă!... A fost un vis…

Gheorghe Mohor Că eşti viscol, că eşti soare,

Căliman Călin, Ciobanu Nicolae, Şerb Ion, Fulgeanu Constantin (căsătorit cu studenta Arsenie Aurelia), Ciurea Doina (venită cu Nicolae Labiş de la Şcoala de Literatură ”Mihai Eminescu”, a doua soţie a lui Nichita), Victor Stoleru, Valeriu Filimon, Albu Florenţa, Rebreanu Vasile (căsătorit cu colega Ispravnicu Adriana), Manea Adriana (căsătorită cu Simion Eugen), Ciobanu Nicolae, Ilişiu Ion, Vişan Ovidiu, Ciompec Gheorghe (căsătorit cu colega Curelaru Georgeta) ş.a. Câţi, oare, ar mai răspunde ”prezent” la o eventuală întâlnire, cum a fost cea din 1977, după 20 de ani de la absolvirea facultăţii? O fotografie de atunci îl înfăţişează pe Nichita alături de profesorul Iorgu Iordan. Câţi dascăli ai acelei epoci mai există? Cu evlavie şi recunoştinţă îi amintim pe: Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Tudor Vianu, Jacques Byck, Al. Graur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Lucia DjamoDiaconiţa, Paul Cornea, Paul Georgescu, Dumitru Păcurariu, Dumitru Micu, Matilda Caragiu-Marioţeanu.

Poetul şi-a exprimat totdeauna gratitudinea pentru Paul Georgescu şi Dumitru Micu. Ei i-au publicat, în anul 1957, primele poezii: „Au fost oameni mulţi...”, „La lemne”, „Pământ”, „Despărţirea de dimineaţă”, „Joc de doi” şi „Joc de unu” , în revista ”Tribuna”, iar în „Gazeta literară”, poeziile: „1907” , "Cântec de leagăn”, „Femeia aceea”, „Deceniul republican - 19471957”. După debutul editorial cu „Sensul iubirii” (1960), au urmat: ”O viziune a sentimentelor” (1964), ”Dreptul la timp” (1965), ”11 elegii” (1966), ”Roşu vertical” (1967), ”Alfa” (1967), ”Oul şi sfera” (1967), ”Laus Otolemaei” (1968), ”Un pământ numit România” (1969), ”Necuvintele” (1969), ”În dulcele stil clasic” (1970),”Belgradul în cinci prieteni (1972), ”Măreţia frigului. Romanul unui sentiment” (1972), ”Cartea de recitire, eseuri” (1972), ”Clar de inimă. Versuri de dragoste” (1973), ”Opere imperfecte” (1974), ”Starea poeziei” (1975), ”Epica Magna” (1978), ”Carte de citire, carte de iubire” (198o, în colaborare cu Gh. Tomozei), ”Noduri şi semne”(1982), ”Respirări”(1982, eseuri), ”Strigarea numelui”(1983, ediţie bilingvă româno-sârbă). Ediţii postume: ”Albumul memorial Nichita Stănescu”, editat de ”Viaţa Românească” (1984), ”Amintiri în prezent” (1985, selecţia textelor de Gh. Tomozei), ”Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu (1985), ”Ordinea

Remember:

Nu a mai avut ”dreptul la timp”... ...Dar a îmbogăţit zestrea literară cu numeroase şi remarcabile volume de poezie, cu eseuri, aforisme şi studii de estetică literară. Născut la 31 martie 1933, steaua vieţii lui Nichita Stănescu s-a stins în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, continuându-şi strălucirea în inimile celor care l-au preţuit şi-l preţuiesc ca pe un frate, ca pe un prieten. Fiindcă poetul avea vocaţia prieteniei. Întrebat odată de către un scriitor ce calităţi trebuie să îndeplinească cineva pentru a-i deveni prieten, el a răspuns: ”Mă gândesc acum ce calităţi trebuie să am eu ca să devin prietenul altora!”. ”Dintre români, Nichita Stănescu este probabil poetul cu cel mai mare număr de prieteni. Ar trebui să adaug: dar şi cu cei mai mulţi duşmani. Mulţi, înveninaţi şi perseverenţi, nu-i iartă geniul poetic şi, pentru a-l doborî, îi caudă noduri în papură în comportamentul lui liber şi în morala sa de boem...

Oricum, Nichita Stănescu stă în calea veleitarilor dacoromani şi le provoacă grele insomnii”, mărturiseşte colegul de la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti, coleg şi la liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti, criticul şi istoricul literar, acad.

Eugen Simion, prefaţatorul volumului ”Amintiri cu Nichita Stănescu” (1999), scris de către un alt coleg de studenţie: Nicolae Mohorea-Corni.

Din promoţia lui Nichita (1952-1957) au mai făcut parte: Stănescu Magdalena (prima soţie a poetului), decembrie 2016

24

Carpatica

cuvintelor” (vol I şi II, 1985), ”Argotice. Cântece la drumul mare” (1992), ”Amintiri cu Nichita Stănescu” (1999, autor Nicolae Mohorea-Corni).

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor (1975), Premiul "Gottfried von Herder" (1977), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, „Cununa de aur” a Festivalului Internaţional de la Struga (Iugoslavia). Este membru post-mortem al Academiei Române.

Concepţiile poetului despre limba literară sunt originale şi de netăgăduit. „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă”. În amintirile sale, prof. Nicole Mohorea-Corni dezvăluie o întâmplare edificatoare pentru destinul literar al colegului său de grupă: "La un examen de

loc să trateze subiectul «Contribuţia lui Dimitrie Cantemir la dezvoltarea limbii române literare», Nichita Stănescu şi-a luat permisiunea să vorbească în lucrarea sa despre «Inorogul în literatura şi pictura universală».

Asistenta profesorului a vrut să-l cheme la subiect, însă profesorul i-a replicat: - ”Lasă-l să vorbească! Tânărul acesta e genial!”. *** Pământul românesc a dat oameni de geniu în toate vremurile şi-n toate domeniile - cultură, artă, ştiinţă - la nivel european şi universal, dar nu totdeauna au fost apreciaţi şi răsplătiţi pe măsură. Dar trebuie să nu-i pierdem din conştiinţă, să le fim totdeauna recunoscători şi să-i preţuim, apărându-i de urgia demolatorilor . Să nu lăsăm nici timpul să aştearnă uitarea peste amintirea şi faptele lor!

Nicolae Doru Berbec Fragment din volumul în lucru: „Piteşti – oameni, locuri, moravuri”

UNCHIUL JEAN rămâneau butelii (ceea ce nu se întâmpla) – restul lumii. Unii primeau repede, iar alţii aşteptau mult şi bine. * “Ce-ar fi să le promit procurarea de butelii?” şi-a zis unchiul.

A început cu vecinii aflaţi pe la coada listelor. Le-a luat câte un acont de 200 de lei – ca să dea unde trebuie – şi i-a tot dus cu vorba până l-au reclamat. Doi ani a fost expediat la “studii”, la “Rahova”.

Sub influenţa lecturilor despre “beciurile” în care sfârşiseră comuniştii în regimul capitalist, îmi imaginam închisoarea ca un loc de exterminare... Dar unchiul Jean s-a întors aproape neschimbat, doar puţin mai slab. Intr-un costum de caşa culoare “café-au-lait” dă o masă acasă rudelor. Şi toţi: “ce repede a trecut...”, “ce bine arăţi !”, “bine că eşti sănătos !”, “ne-a fost dor de tine”...

“Măi, dacă n-ar fi ulcerul, mânca-o-aş, da’ uite! A trebuit să ţin regim, cu cartofi fierţi (mai erau şi verzi câteodată), puţină cărniţă – să nu mi se aplece – şi odihnă, că nu m-a lăsat la muncă doctoru’, să nu se perforeze...

Era de undeva din Teleorman, ajuns după armată în Piteşti. Oraşul care oferea de lucru multora.

Cu noi se întrudea, de fapt, prin alianţă, fiind soţul unei verişoare de-a mamei – Relly. Deşi îşi ziceau verişoare, în realitate mama îi era mătuşă. Erau de vârste foarte apropiate, iar Relly cum putea să-i spună “tanti”?

Astfel de situaţii erau des întâlnite în prima jumătate a secolului trecut în rândul “cucoanelor”.

Piteştencele cu ceva situaţie de pe urma bărbaţilor şi cu preocupări exclusiv domestice. Nu munceau decât acasă, găteau de două ori pe zi (dimineaţa – prânzul şi după-amiază – masa de seară) şi, în timpul rămas liber, “dumnealor” bărbaţii, fiind autoritari şi respectaţi şi neexistând mijloacele moderne de contracepţie, la doi, doi ani făceau şi creşteau copii.

Astfel, tanti Marioara, mama lui Relly, la 20 de ani femeie măritată, devenise verişoară primară a mamei, care abia se născuse. * Unchiul Jean muncise pe undeva, pe la contabilitate, dar nu putea sta locului. Nu era de el şi, întreprinzător din fire, a văzut ce se cerea şi...

Prin anii ’60, vechile sobe de gătit pe lemne erau înlocuite de plita de aragaz. Se cumpăra şi în rate, dar nu plita era problema, ci buteliile cu gaz, pentru care se făceau în întreprinderi liste de aşteptare. Cu priorităţi: întâi tovarăşii din biroul organizaţiei de bază partid, şi fruntaşii în producţie; urmau ceilalţi membri de partid, salariaţii cu mulţi copii şi, dacă mai istoria limbii române literare, cu acad. Al. Rosetti, în

Carpatica

25

decembrie 2016

Ce om de treabă! Da’ şi eu! Când primeam pachetele de ”Naţionale”, jumătate erau ale lui, că nici el nu fuma, dar fumau alţii şi ţigările erau aur acolo...

Stam la bucătărie şi curăţam toată dimineaţa la “zarzavarză”, iar joia le citeam colegilor “Scânteia”.

Costumu’ e cadou de la soacră-mea, mânca-o-aş!

L-a găsit la Haim şi i-a dat pe el două perechi de pantofi”.

(Tanti Marioara era, de nevoie, şi ea întreprinzătoare. Avea locul ei pe “Maior Şonţu”, aproape de “Târgu din Vale”, la “second-handul” care se organiza pe trotuar, duminica şi unde-şi înşirau pe ziare vechiturile de îmbrăcat şi încălţat, ca să mai scoată doi, cinci lei...) * Mă întâlneam cu el pe “Sfânta Vineri”.“La plimbare, mânca-o-aş!”. Zâmbitor. Era simpatic şi, când îşi vizita nevasta la serviciu, râdeau în hohote colegele la glumele lui.

Dar nu putea să stea degeaba şi, aflând că la Zimnicea se va deschide un mare atelier de confecţii metalice, şi-a pus costumul cel nou şi s-a prezentat directorului ca fiind teleormănean de-al lor şi delegat al Cooperativei “Arta meseriaşilor”. (Avea şi o delegaţie pe care şi-o scrisese singur şi aplicase, ca ştampilă, stema de pe moneda de 50 de bani.)

S-a oferit să le asigure 500 de mături bune,“din mătură bine fiartă”, calitatea întâi (ca pentru ei!) şi făraşe “care n-au moarte”. Toate sub preţul din comerţ. A primit un avans, ca să bage în lucru obiectele, şi dus a fost... * Şi-a continuat “studiile” tot la “Rahova” şi nu i-a fost rău, căci era deja cunoscut.

Când a ieşit şi-a schimbat obiectul de activitate. Pe Lotru, la Vidra, se lucra pe şantierul hidrocentralei.

După o călătorie obositoare cu basculanta, din vorbă în vorbă, a cunoscut pe şantier un inginer mai tinerel, dar pilangiu. În baraca acestuia a scos o sticlă de rom din servietă şi dă-i un rând, încă unul, încă unul... cu tutun şi pălăvrăgeală: că “dom’le, lăsaşi frumuseţe de Bucureşti, cu “Carul cu Bere”, “Gambrinus" şi fete frumoase şi venişi aici... în prăfăraie! Să dormiţi pe pat de fier, ca soldaţii... să te cerţi cu toţi muncitorii ăştia

DUDUL

murdari... stai ud după ei în ploaie... şi la cantină e mâncare bună, măcar?”.

Aşa află că nu le-ar strica nişte “delicatesuri”, pe care el – acum “revizor” la “Alimentara” – le-ar putea procura şi aduce săptămâna viitoare: cincizeci de salamuri, brânză de oaie – două putinici, conserve de crap în suc propriu (“de te lingi pe degete”) şi trei lădiţe de marmeladă.

Muncitorii au pus mână de la mână, au strâns banii, s-a făcut o listă şi au aşteptat dubiţa cu bunătăţi de la Piteşti... * Auzind de această nouă ispravă, o rudă îmi spune că printre primii păcăliţi – cu ani în urmă – au fost rudele lui Relly, care nu-l cunoşteau prea bine.

La botezul lui Răzvănel, unchiul Jean cheamă naşul în bucătărie şi-i cere o sută, “să mai ia nişte vin de la vecin, că ăla s-a cam terminat şi magazinul s-a închis. Te rog, naşule, ajută-mă că vezi ce bine se simt toţi. Şi nu pot să strâng daru’ şi să-i dau afară, nu?!”.

A luat suta şi a revenit cu vinul. Era însă acelaşi vin din care băuseră şi până atunci... * Cât timp s-a aflat la studii, Relly, care cunoscuse deja pe cineva serios, cu care duminica mânca mici şi bea bere în “Ştrand”, iar în concediu – la Poiana Braşov, s-a hotărât să-l lase, astfel că ’89 l-a prins pe unchiul Jean liber, puţin îmbătrânit, dar tot cu idei (“mânca-o-aş!”).

A cunoscut şi sedus o farmacistă urâţică şi văduvă, ditr-o comună din Ilfov. Femeia avea nişte bani puşi deoparte, iar el a convins-o să se privatizeze.

Săptămânal îi căra din Bucureşti medicamente într-o geantă de voiaj, din acelea cu care se aduceau din Istanbul blugi, bluze, Coca-Cola şi alte delicatese orientale. Când se mai evaporau pe drum din ele, pe cine să faci vinovat dacă nu pe “hoţii de la depozit”?! În comună, oamenii îl apreciau: îmbrăcat bine, vorbea frumos, cumsecade (“mânca-o-aş”). Părea serios. Oamenii aveau nevoie de gaze, apă şi canalizare. Le-a promis, de data aceasta fără să mai strângă bani. Urma... şi l-au ales primar.

Poate “ar fi realizat” şi acolo câte ceva, dacă nu-l lovea un infarct banal!

Adelia Bogdan Din frunze de dud, Sub el e răcoare, Privesc şi-l ascult. Şi bătân şi tânăr În acelaşi timp; El ştie multe Despre viaţa de demult.

Gust cu plăcere Fructele de dud, Savurez dulceaţa, Privesc şi-l ascult.

Evantai perfect, Din ramuri de dud Profilat pe cer Privesc şi-l ascult Ţinut în mână De Lady pământ, Legănat uşor De nestatornicul vânt.

O umbrelă mare decembrie 2016

26

Carpatica

Acesta-i dudul Din curtea mea, Îi cunosc povestea,

Sunt şi eu în ea.

Anii au trecut Are amintiri, am amintiri,

Clipele de ieri, clipele de azi, Ce a fost, va fi!

Privesc, ascult, gust!

Nicolae Branişte Mai stăm de vorbă la cumpănă de clipă, Fiinţa să nu-ncarc cu nou păcat, Pe drumul vieţii zburăm pe-aceeaşi aripă, Înger frumos la căpătâi de sfat.

Doamne ajută!

Doamne, fii mai milostiv cu noi, Arată-te pe uliţă-n albul veşmânt Să te-nsoţim în paşnicul război, Iubire s-aduci iarăşi pe pământ.

Înfricoşat mă-nchin ca bun creştin, Însoţitor fidel am pe acest pământ, Am lângă mine înger din cerul divin, Iubire curată de la Domnul Sfânt.

Cu Tine să colindăm printre cei vii, Crucea s-o ducem toţi spre mântuire, Prihană să punem drept mărturii, Toiagul Tău s-atingă grea moştenire.

Zbucium de creştin

Doamne, să te arăţi aşa cum te ştim, Urma să-ţi călcăm ca oi ascultătoare Aura Ta s-acopere atâta cât trăim, Împreună cu Tine trecem strâmtoare.

Plâng pe Golgota la picior de Împărat, Dumirit că de-aici a-nceput fir de viaţă, Strâng la piept Răstignire fără păcat, Cer şi pământ unesc cu suflet şi aţă.

Prezenţa Ta face viaţa mai uşoară, Gândul înfăşoară araci ce duc la cer, Privirea ar ocroti şi-o lăcrămioară, Pitiţi nu am mai sta într-un ungher.

Ating rece lespede de mormânt sfânt, Mintea o ia la vale pe Drumul Durerii, Urcuş de cruce purtat de-ntâi Cuvânt, Hristos creştin, îndumnezeirea iubirii.

Doamne, ce bine că exişti de-atâţia ani, Lumina Ta străbate tuneluri superbe, Te iubim, chiar de unii te-au vândut pe bani, Pogoară Slava Ta pe uliţa cu plebe!

Lumină mă pătrunde din rază miruită, În lumânare oprită să ardă în veci, Pe Piatra Ungerii pun frunte adormită, S-alin durerea şi plâns pe poteci.

Duh rău opreşte la hotar de orizont, În dar, sfinţenie aruncă în fiecare casă, Mâna pe trăgaci să tremure pe front, Făptura Ta vrem în bucate pe masă.

O părticică-am luat din milă şi veşnicie, În suflet să port talisman de creştin, Iubirea dăruită din piatra de temelie, Sărut dumnezeiesc din Ierusalim divin.

Îngerul meu

O lacrimă arunc în zbucium de mileniu, De pe Golgota, de la picior de Împărat, Nedumerit că omenirea nu poartă doliu, Iubire de Iisus, o răstignire de neiertat.

Am visat îngerul care mă ocroteşte, Chip minunat cu privire blândă În mână cu suliţă, cum e fireşte, Cu aură şi aripi de sorginte sfântă.

Cetatea Păcii

Ucigă-l-toaca sta ascuns în întuneric, Ispită de cadână cu coapsă superbă, Pe pat a aşezat un chip angelic, Dorinţă despletită de fire imberbă.

În sâmbure de măslin zămisleşte viaţa, Un trunchi ce lăstăreşte din veşnicie, La Ghetsimani, Învăţătorul arată faţa, Stăpân pe lauri şi iubirea de omenie.

Vis ispititor s-a destrămat uşor, N-am apucat să descopăr nicio plăcere, M-a dojenit îngerul meu păzitor, Noapte şi zi, atent la orice mângâiere.

Singur a-nfruntat trădarea de cruce, Cei adormiţi lângă iubirea de-aproape, Jertfit pe-altar de credinţă la o răscruce, Tatăl ceresc ivit ca lumină din moarte.

Carpatica

27

decembrie 2016

În zid de cetate bătut-a cu milă şi pace, Cu sceptru de flori şi cu mers agale, Mulţimi l-au primit cu-nţepături de ace, Coroană de spini, în loc de petale.

Tăbliţe imprimate cu reguli precise, Nedesluşite porunci de la Cel de Sus, Destine sfarmă prin măsuri indecise, Un sens dat lumii prin Domnul Iisus.

Putere găsit-a în cerească cruce divină, Să-nfrunte dispreţ în veşminte haine, Judecată nedreaptă cu temniţă puţină, Făclie aprinsă să dăruie lumii creştine.

Zidul durerii are abonaţi creştini şi atei, Bilete cu dorinţe pun şi întrebări, De ce iubirea a fost moarte de evrei, Ierusalimul poartă la patru zări.

Trădarea lui Iuda a schimbat destine, Religii se luptă lângă sfânt mormânt, Creştini plâng rece lespede cu suspine, Tatăl nostru spun, ca unic legământ.

Cifru e viaţa de la început la sfârşit, Combinaţii încuie şi desfac lacăte, Cer şi pământ au început în infinit, Cheile se-nvârt în ture de noapte.

Zidul Plângerii

Umbre rănite nu trec dincolo de noi, În moloz împotmolesc gândul avar, În pendulă de pas bate ritmul pe doi, Plângeri să-mplinească la zidul amar.

În cifre e ferecat secretul existenţei, Solomon înţeleptul l-a pus în templu, În chivot e ascunsă lumina speranţei, Nimeni pân-acum nu ştie ce-i simplu.

studenţii argeşeni O rubrică alocată tuturor studenţilor argeşeni, indiferent în ce oraş îşi fac studiile. Cea care o animă şi o coordonează este colaboratoarea noastră, Denisa Coroja.

Denisa Coroja Dansul peştelui

Nimicnicie

Dansezi într-o ploaie de nimicuri încercând să afli şiretlicuri despre cum să supravieţuieşti mai uşor în acest murdar decor, Te-nvârţi pe loc fără noroc te izbeşti, te poticneşti, Calea tot nu o găseşti – Ai doar fapte mari în minte ce-n astă lume nu le poţi întreprinde

M-agăţ de copacii solitari din drumul pustiului nesfârşit unde-am parcat parcă de-un veac şi universul pare-ncremenit.

Au crengile goale şi şubrede cum e toată suflarea din jur, Seva le e o pulbere condamnată la încetarea din veşnicul drum.

Ei nu cunosc reîncarnarea, duc doar o viaţă mai lungă ca noi, trăiesc o singură dată şi bine, nu se întorc pentru ravagii noi.

Aşa că m-agăţ de copaci (cu false speranţe şi jind de concreteţe), Braţele lor obosite încerc să le apuc înainte de bătrâneţe.

Vidul înghite însă tot, Rădăcini solide dispar pur şi simplu în drumul pustiului nesfârşit s-a evaporat până şi timpul.

Eşti un peşte în acvariu Ce vrea să-şi rescrie scenariul, să spargă acvariul, Peste ocean stăpân se vede, Uită că-i un peşte mic, ştie doar că este unic şi crede că marea-l cheamă Acvariul însă e marea lui, Trebuie doar remodelat pentru a ajunge oceanul mult visat.

decembrie 2016

28

Carpatica

Marina Pantazi Timp

Urme pe nisip

Şi nu mai e timp Să te ţin de mână, Să facem câţiva paşi împreună, Da, nu mai am timp să-ţi şoptesc Vorbe pe care poate nu le-ai auzit Niciodată, Sau poate le-ai ascultat de prea multe ori Şi nu mai e timp să-ţi aprinzi o ţigară, Să-mi spui că sunt frumoasă, Pentru ultima oară Şi nu mai e timp, iubite!

Iată trenul meu, Intră în gară, Rămas-bun!

În fiecare zi în cimitir se pune O cruce nouă, Eu aştept ca eternitatea Să-mi cedeze un loc Printre cei veşnic vii în amintire, Sau poate de mult uitaţi Printre umbrele din Valea Plângerii Şi urmele lor pe pământ Se şterg cu timpul Şi rămâne doar un mormânt, Iar sufletul ce a fost viu odată Se descompune ca o jucărie stricată.

Ralph Rădulescu Spin În aprigul deşert doar gustu-ţi e mister, Uitându-mă la tine, frumoasa de sub cer: “- Dă-mi un sărut, şi am să mă închin, În faţa frumuseţii tale, spin”. Şi-n toate nopţile, iubirea mea răsfrântă, Am să te ţin în braţe pănă mă lasă duhul Şi am să-ţi mângâi trupul cu părul ce-ţi frământă, Iar din întregul glas am să surzesc văzduhul.

Sonet din tine

Eu rupe-voi ursita rea ce-o am, Sădită adânc de fata ce-o iubeam.

Cel ce în dragoste îşi fierbe existenţa, Ajuns la capătul sfiirii de trădare, Clipind din ciutele-i sfioase dependenţa, Trăieşte fericirea inimii ce-l doare.

Sclav

Nu-i om ce nu a cunoscut în viaţă Dureri de inimă pentru o cerească muză, Dar mulţi sunt cei ce murmură povaţă Când îl privesc în chinuri şi se-amuză.

Supune-mă şi am să fiu ca tine, Sau cum vrei tu, doar asta e ce-ai vrut, Fă-mă un sclav şi dă-mi doar zile pline, Iar la finalul lor, în loc de bani, sărut.

Fost-a inima acelei stele, Ce noaptea-l ţintuia cu-a ei lumină, Trăind în zvârcoleli cu vise rele, El se trezea şi o numea divină.

Tu fii cum vrei, iubirea-mi e dovadă, Şi-am să slujesc o fată prea frumoasă, Iar toată truda ta în cârcă să îmi cadă, Sau dacă nu, să-mi cadă cârca-n coasă.

Carpatica

29

decembrie 2016

Ioana Marinică Creşteau zâmbete în licori îngheţate Se simţea gustul amărui, Şi creioane de gheaţă pe linii de tren colorate.

Lovituri pale Albastru de granit arde crestat, Are o poveste de spus neîncetat, Cu urşi polari dintr-un nord îngheţat.

Credeam că ziua nu se va sfârşi în van Şi voi vedea răsărituri solitare Pe un val de suspine de ger.

S-au scurs amănunte şi lacrimi uitate, Când oamenii cerşeau dorinţe secrete, În pături roase de timp şi de sare.

Fantasme Încercam să opresc fărâmâturile rămase încet, Erau felinare ce se pierd în noaptea de aur Şi vedeam licurici pe perdeaua de nori.

Marius Adrian Ionescu Iluzia mahalalei amintirilor Priveşte strada cum ne-aşteaptă cu poveşti ce coboară de la fiecare geam al caselor ce ne deschid porţile şi ne cheamă îndemnându-ne să le-ascultăm pân’ la clipitul soarelui şi ţignalul ultimului personal cu care vom pleca...

Mai lasă-mă puţin...

O clipă, o oră – n-are importanţă...

Soarele mai are-o groază de stat acolo sus pentru noi deasupra mahalalei şi-i mai stă şi bine aşa!...

Priveşte şi ascultă paşii puţinei lumi ce trece fără să ne tulbure, ba chiar salutându-ne...

Liliana Jugănaru Calcule-n iubire De mii de ori încerc să adun unu cu unu, Dar tot de atâtea ori nu-mi mai dau doi, Te-am luat pe tine, m-am luat pe mine, Dar niciodată nu-mi dă bine...

Am scăzut din viaţa fiecăruia ceva, Dar chiar şi aşa... tot nu-mi dădea.

Mi-am înmulţit iubirea Şi am împărţit-o la a ta Dar tu ţi-ai luat partea şi ai dat-o altcuiva. decembrie 2016

Am adunat speranţe şi vise, momente şi trăiri, Dar tu alegi metoda pe care doar tu o ştii...

Unu plus unu nu mai fac demult doi, Sau poate fac, dar nu la noi, La noi dă cu minus, oricât aş aduna, De parcă matematica de noi ar alerga.

Am scăzut chiar şi ce nu trebuia, Căci m-am gândit că nu e bună matematica mea.

30

Carpatica

Ai scăzut şi tu câteva trepte din ce simţim Şi am ajuns la un nivel unde nu ştim de mai trăim, Fie că adun, fie că scad...

Asta nu e viaţă, dar eu stau şi rabd,

Mă gândesc că poate cândva Te vei gândi şi tu să-ncepi să-aduni ceva Iubire, mângâieri, orice Ca rezultatul final să nu rămână o cicatrice.

preuniversitaria Această rubrică reprezintă spaţiul tipografic pus la dispoziţie liceenilor membri ai “Cercului de creaţie literară” din cadrul Palatului copiilor din Piteşti, cerc îndrumat de prof. Simona Marineaţă, căreia îi aparţine şi selecţia de faţă.

Ionela Mădălina Cîrstea Treptele sufletului - De câte ori ţi-am zis să nu le mai dai bani?

- Ei, când îţi spun că eşti chitroasă, nu mă crezi.

Cum de m-am procopsit tocmai cu una ca tine?

- Tu m-ai ales!

- Aşa lungă şi diformă? Nu te mai mulezi deloc. Se vede că te-ai îngrăşat.

- Termină cu ofensele. Sunt direct proporţioanală.

- N-aş prea crede. Când te-ai cântărit ultima oară?

- Iar începi? ştii că sunt mai slabă. Orice ai zice, rămân tot diafană.

- Nu spun nu. Dar eu nu mă măsor în grame ca voi.

- Asta e doar o problemă de perspectivă.

- Lasă filosofia. Ai cam lipsit de la antrenament.

-Ţi-am spus că nu ştiu să înot. Te-am aşteptat pe margine.

- Degeaba te scuzi. Mereu mă laşi de izbelişte. Cum se întunecă puţin, dispari.

- Eşti nedreaptă. E vina mea că n-a mai fost pic de soare?

- Ştii că m-am ataşat de tine. N-am mai lăsat pe nimeni în treningul meu.

- Crezi că eu nu te iubesc? Doar mă cari după tine mereu.

- E greşit că vreau să fim împreună?

- Alţii se plimbă de mână prin parc. Pe mine mă alergi kilometri întregi.

- Ce să fac dacă suntem legate?

- Crezi?

- De ce-ai mai venit? Poate că tu m-ai ales pe mine.

- Am vrut să trăiesc senzaţii puternice.

- Nu te subestima.

- Ai dreptate, efortul nu e punctul meu forte. Eu aduc doar bucuria.

- De asta ne potrivim. Deşi, fără supărare, te dilaţi cam repede când oboseşti.

- Nu ai de unde să ştii. Mereu priveşti înainte.

Carpatica

- Te simt... cum te lungeşti pe asfalt şi mă apuci de călcâie. Eşti forţoasă, n-ai zice că ai numai câteva grame.

- Nu aşa ai vrut tu? Am şi eu latura mea sportivă, de-pinde cum priveşti.

- De când e şi lenea un sport?

- Prefer să îi spun echilibru.

- Să înţeleg că tu eşti mintea?

- Am condus eu vreodată?

- Atunci?... E imposibil. Nu poţi fi trupul, e contrar fizicii. Eu sunt trupul.

- Eşti, nu spun nu. Dar eu, eu ce sunt?

- Iar filosofezi. Vorbim de sport aici. Eşti ca toate celelate... neagră şi zveltă.

- Nu s-a prins nimic de tine. Am muncit degeaba.

- Te-ai lipit doar tu. Cum degeaba? Păi ce, la voi acolo nu se plăteşte?

- Numai în praf de stele. Dar nu mai sper de mult...

- Acum mă jigneşti. Chiar crezi că sunt o cauză pierdută?

- N-am spus asta. Să ştii că semănăm. Te aprinzi la fel de tare ca mine.

- Mă întunec poate. Ce s-a întâmplat cu tine azi?

Vorbeşti prea mult. Cum de te-am plăcut aşa taciturnă?

- Nu mă înţelegi... O să mă duc la altul, să ştii!

- Chiar vrei să mă faci de râs? Unde s-a mai auzit aşa ceva?

- Nu mă poţi opri.

- Aşa zici în fiecare toamnă, dar tot în adidaşii mei te încalţi primăvara.

- De data asta chiar o să plec.

31

decembrie 2016

- Te-ai răzvrătit? Suntem o echipă, nu poţi pleca.

- Hmm, ai spirit olimpic. Meriţi pe cineva, vreau să spun, ceva mai bun. Ai de unde alege, oricum e aglomerat aici la noi.

- Crezi că mi s-ar potrivi?

- Eşti prea reticentă. O să se muleze perfect. Şi e lungă şi slabă aşa cum vrei tu. O să te urmeze peste tot.

- Îmi porţi ranchiună? ştii că nu eu am ales să fie aşa.

- Vreau să stau în faţă.

- Arunci o să merg mai des cu spatele.

- Nu aşa. Vreau să-mi spui ce sunt? Trup, minte, sau...

- Credeam că am lămurit discuţia asta.

- Eu tot nu ştiu.

- Semeni prea mult cu mine, suntem un întreg. Nici trup, nici minte... Tu eşti echilibrul, eşti dublul meu.

Nataşa Alexandra Cîrstea o cămaşă albă, vaporoasă şi înflorată, zece băieţandri de nici doisprezece ani, alergau, cu baierele mânecilor sumese ca să încapă în strânsoarea braţelor mai multe bozii şi frunze late, spre sat.

- Te iau, m-auzi? strigă cel mai mic dintre ei, către un altul de mai în faţă, încercând să îl ajungă.

- Mă iei pă mă... Taci acolo şi aleargă!

- A zis mămica să megi cu mine. Ciai, aşciaptă-mă, că viu acuşica, zise el şi ochii începeau să i se umple de lacrimi, căci soseau în sat şi rămânea mai pe urmă.

- Of, pămpălău mai eşti, mă. N-am văzut aşa ceva.

Băiatul de mai în faţă se dădu încet la marginea drumului şi se opri. Ceilalţi înaintară pe lângă el.

Aproape mergând, gâfâind de oboseală şi plin de transpiraţie, copilaşul din urmă îl ajunse şi se dete lângă el.

- Dă-mi-le mie, să pot să te iau în cârcă!

- Nu, le duc io, zise cel mic, strângând două frunze groase la piept.

- Of... Nimic nu face omu’ cu tine...

Cel mai mare se lăsă pe vine şi, apucându-l pe copil cu mâna dreaptă, îl sui pe spate. Se îndreptă şi, potrivind bine picioarele pe pământ, o luă la fugă şi îi ajunse pe ceilalţi.

- Vă iau, vă iau, băieţii! strigă cel mic, cocoţat comod în spatele fratelui.

Intrând în sat şi poposind la casa Măriucăi, alaiul îşi opri mersul ridicător de praf şi deşertă verdeaţa la umbră. Numai copilaşul ţinu să înmâneze personal frunzele, rostind cu mândrie şi cu faţa înroşită toată de emoţie: - Păcia le-am cules eu.

De prin curţile satului, femei şi tinere cu ghemotoace de aţă şi fâşii roşii de mătase începeau să sosească în grădina Măriucăi. Cele mai vârstnice se aşezau pe prispă şi pe scaune, lăsându-le pe copile să se pună jos, pe iarbă. Când numărul lor se rotunji cât de cât, frunzele şi boziile din grămadă se împărţiră, trecând mai departe, din mână în mână, până la ultima.

Aşezate pâlcuri, pâlcuri, femeile începură să coasă din frunze cămăşi, pălării şi fuste verzi, potrivindu-le dimensiunea după formele şi mărimile câtorva copile de

Cu Paparuda pe uliţă Peste frunzele grase ale buruienilor de prin şanţuri, pline cu grăunţe de rouă, soarele îşi arunca razele calde în plase dese şi greoaie de lumină, nepăsător de stricăciunea adusă frumuseţilor târzii ale dimineţii. O ceaţă subţire, albă, se ridica spre cer, sorbind şi ducând cu ea viaţa din sufletele verzi risipite de-a lungul drumului larg şi prăfuit.

Pe lângă ulucile strâmbe ale gardurilor, fugind aievea de dojana stăpânului necăjit de greutăţile timpului, câte-un pisoi gras şi murdar colinda prin iarbă, pe lângă pruni, ca mai apoi să se ascundă sub podişcă. Izbânda era încununată, după un somn de o noapte încheiată, cu o mică partidă de moţăială, la adăpost de griji şi de neajunsuri, feriţi de privirile pizmaşe ale lumii care începea să forfotească pe uliţă.

Soarele creştea necontenit şi, sub biciuirea-i fierbinte şi necruţătoare, negura subţire se plămădi cu totul în înaltul cerului, lăsând satul dezvelit de puţina răcoare a dimineţii. Câmpiile întinse, pline de porumb verde cu frunzele pălite şi de grâu cu bobul uscat şi negricios, se desfăşurau ostentativ în spatele caselor colorate. Niciun nor nu se întrezărea pe cerul secătuit de vlagă, nicio boare nu mişca prin aer.

Departe, la marginea pădurii de stejar, printre tufele şi buruienile înalte, crescute mai la umbră, o sumedenie de picioruşe desculţe cotrobăiau energic.

Părea că misiunea lor urma să ia sfârşit, căci niciun colţişor cu frunze nu rămăsese neatins. Îmbrăcaţi în câte decembrie 2016

32

Carpatica

nici zece ani. Când lucrătura fu gata, fetiţele îmbrăcară noile straie şi, aşezate de la mare la mic, ieşiră pe poartă în uliţă. De acolo, porniră cu pas vioi prin sat, strigând: - Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeataleata / peste toată ceata; / cu ciubărul-bărul / peste tot poporul...

Aşezată mai în urmă, o copilă de cinci anişori, îmbrăcată doar cu o fustă de verdeaţă, îngâna cuvintele celor mai mari. Cu burtica rotundă descoperită şi cu picioarele desculţe căra în mâna stângă o tigaie neagră şi în cea dreaptă un băţ.

Când fetele îşi opriră mersul, dând să intre pe-o poartă, ea începu să lovească tare cu băţul în tigaie, ca într-o tobă de piele.

- Dă-ne, Doamne, cheile, / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă şiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiţă, hai!

Din casă, o femeie cu o găleată plină cu apă se apropie de fetele care ţopăiau de zor în curte, strigând: - Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeataleata / peste toata ceata!

Dintr-o mişcare, femeia aruncă apa cu putere peste copile. Răcorite de scăldătură, ele începură să râdă şi o şterseră repede înapoi pe poartă, în uliţă.

- Dă-ne, Doamne, cheile,/ să pornească ploile, / să curgă şiroaiele, / să umple pâraiele. / Hai, ploiţă, hai!

De acolo, frumos aşezate în formaţie, colindară toate casele, toate grădinile, toate hanurile şi cerdacurile din sat. În fiecare loc, o femeie sau o babă, cu găleţile pline pregătite de mai-nainte, aruncau pe-ntrecute în ele, puţin câte puţin, până isprăveau apa.

Pe seară, obosite de drum, fetele se întoarseră fiecare pe la casa ei, cu veşmintele verzi rupte şi ude.

Fetiţa cea mică, rămasă la o fugă rapidă fără fustă, intră golaşă pe poarta casei, ţinând într-o mână tigaia şi într-alta o frunză mare, căci băţul se făcuse şi el dispărut.

- Da’ tare frumoasă-mi eşti, Anuţo mamă, aşa dezbrăcată toată! zise, râzând mama fetei ieşind pe prag. Ia vino, să te ia mama în braţe!... Hop-aşa... ţi-e somnic?

Fetiţa clătină din cap.

- Ioane, ce zici, pun masa? întrebă femeia pe bărbatul care tocmi intra pe poarta casei. Ţi-e foame?

- Lasă, femeie, că e timp. Ia... şezi lângă mine pe prispă! Vezi tu norii ăia?

- Îi văd! Precis că are să plouă. O mai da Dumnezeu şi puţină apă, că tare-au secat toate gârlele şi bălţile.

- O să facem un porumb frumos... Acuma se umflă bobul. Cu ploaia asta scăpăm de toate ponoasele.

Ia dă-mi-o mie! zise el, luând în braţe şi sărutând fetiţa.

A obosit mititica. Toate drumurile le-a bătut cu tingirea aia în mână. Ţi-e somn, tăticule? întrebă bărbatul fetiţa care moţăia în braţele lui.

Noaptea se lăsă încet peste sat şi, odată cu ea, sosiră mai aproape şi norii mari de ploaie. Tunete groase şi tari începură să răsune prin văzduhuri, despicând cerul şi deschizându-i porţile dătătoare de viaţă şi belşug.

Isabela Dumitru Iubire raţională Anticipezi orice încercare-mi de a te eterniza în astral, Îmi repeţi că mi-am sacrificat spiritul logic pentru o aparenţă, Îmi predici cu ignoranţă că tot ceea ce am crezut a fost ireal, Pictând cu roşu şi negru linia dintre pasiune şi demenţă.

Spărgând tipare predefinite într-o idealizare a perfecţiunii, Aleg să te închid într-o formă geometrică fără potenţial de artă, Crestez vibraţii sincere în inimă - totul de dragul raţiunii; Perimetreţiarii. Te definesc cu o formulă matematică deşartă.

De acum te privesc logic, nemaifiind capabilă să precep şi nuanţele, Să-ţi mai neutralizez din defecte în numele idealurilor de iubire, Odată cu sentimentalismul, îngrop şi inima şi speranţele, Într-un fals orgoliu raţional ce preschimbă orice iubire în amăgire. Îmbătrânesc,… Un alter ego mai susceptibil îmi spune că greşesc, În bipolaritatea mea, m-am îndrăgostit de-o aparenţă Pe care doar prin raţiune am îndreptat-o spre evanescenţă, Odată cu fiinţa mea.

Carpatica

33

decembrie 2016

Anda Maria Benţia au fost slăbite de trecerea timpului, dar tu va trebui să continui fără ajutorul meu.

Oricât de greu ar fi, să nu privesti niciodată în spate. Nu uita să culegi merele şi perele din grădină şi să le împarţi drept cadou tuturor! Şi nu uita un lucru, am mare încredere în tine şi te voi urma întotdeauna, ajutându-te să îţi îndeplineşti misiunea. Mă îmbrăţişează şi ieşi grăbită pe uşa din spate, dispărând şi poate, dacă nu aş fi găsit pe o frunză inscripţia: „Viaţa are întotdeauna un nou început”, nu aş fi avut curajul să schimb lumea, dar asta este o altă poveste pe care o veţi descoperi singuri.

Basmul toamnei... În sfârşit, ai ajuns! Cât de mult te-am aşteptat, draga mea prietenă! Presimţeam că vei veni, desigur.

Ca în fiecare an, am primit epistola ta. Cam melancolică, nu crezi? Încearcă şi tu să mai zâmbeşti!

Da, ştiu, ştiu, ai trecut prin multe greutăţi, dar, până la urmă, cine nu trece prin asemenea etape?

Ai zice că la vârsta ta ai şti să te comporţi matur. Încă nu ai uitat copilăria, nu-i aşa? Urmele paşilor tăi închipuie alfabetul unei limbi de mult uitate.

Priveşte cerul, pământul, copacii... cine le înţelege?

Mediocritatea lumii în care trăim mă oripilează uneori.

Unii oameni au orizonturi atât de restrânse!

Meteodependenţi fără suflet... Nu se gândesc că poate ploaia o să le spele răutatea fără margini. Câtă impertinenţă, absolut inacceptabil!

Dar unde-mi sunt manierele, te rog, pofteşte în casă! Scuză deranjul, vizita ta m-a luat prin surprindere, dar ca de fiecare dată am fost pusă în deosebita postură de a fi prima fiinţă care îţi urează Bun-venit. Doreşti o cafea sau un ceai? Ce tot îţi spun eu, tu vrei suc de struguri, must, desigur. Deci, după cum îţi spuneam, în ultima perioadă mă simt din ce în ce mai singură. N-am niciun prieten şi stau închisă în casă, ca o fiinţă demonică, în întuneric, privind picăturile mărunte care se preling pe pervazul ferestrei. Uneori deschid geamul, ca să simt mirosul ploii sau al străduţelor curăţate de colbul verii şi parcă o lacrimă mi se scurge pe obraz, limpezindu-mi sufletul prea des rănit de aceste fiinţe efemere. Înainte, totul era altfel... Oamenii, locurile, totul. Gardienii timpului m-au avertizat că va veni o vreme în care omenirea va fi cauza propriei sale distrugeri. Nu i-am crezut, ba mai mult, eram convinsă că nu s-ar putea întâmpla asemenea lucru. Atunci vedeam cu alţi ochi lumea în care trăim. Globul Vrăjitorului ţinea toate vieţuitoarele în pace, toţi convieţuiam ca nişte adevăraţi fraţi. Dar când întunericul a distrus globul, lumea pe care o ştiam s-a schimbat. Au izbucnit războaie, iar anarhia a luat mii de vieţi. Eu şi cu cele patru fiice ale vrăjitorului, printre care erai şi tu, a trebuit să luptăm cu întunericul. Am reuşit să îl învingem, dar globul nu a mai putut fi reparat. Atunci vrăjitorul a decis ca voi să apăraţi omenirea de toate primejdiile, însă echimoza lăsată de războaie se agravează pe măsură ce frunzele tale sunt purtate de vânt. Anul acesta va trebui să fii mai puternică, fiindcă numai tu îi poţi învăţa pe oameni ce este aceea compasiune şi dreptate. Trimite-ţi solii să anunţe sosirea ta, măreaţă Toamnă, căci numai puterea ta va putea opri clocotul războiului ce le fierbe în sânge.

Trimite vântul să amorţească copacii, care stau ca martori nepieritori ai trecutelor suferinţe. Puterile mele decembrie 2016

Nicol Vigu

Apropiere Mâini reci caută raza lunii, Căldura inexistentă a unui astru nocturn, Unghiile zgârie pânza de smoală a cerului, Degetele se strecoară sub ochiul hipnotic al misterului, Se desprinde, O atrage spre pieptul albastru...

Corpul devine un cocon A cărui inimă adoarme în lumină, Metamorfoză a trupului în cuvinte ascunse în carul mare, Setea întunericului Domină crisalida fiinţei cu trup de om şi suflet de lună, A sorbit întregul Îngheţul nopţii se topeşte în răsărit, Luna strânsă la piept s-a dizolvat în îmbrăţişare, Soarele încă răsare, Coconul este acum format din fiinţa umană şi tot ce o înconjoară.

34

Carpatica

20 / 2016

La începutul lui 2012, Vasile Ghilencea prezenta publicului primul număr al revistei „Carpatica”.

În februarie 2013, debuta „Şezătoarea literară” a revistei, denumită din octombrie 2014 „Cenaclul Armonii Carpatine”.

5 ani cu “Carpatica” Decembrie 2013. Centrul Cultural Piteşti găzduia prima ediţie a Premiilor revistei „Carpatica”.

În iunie 2014 este lansată revista cu numărul 10, editată de ceva vreme în colaborare cu Centrul Cultural Piteşti.

„Familia Armonii carpatine”, la împlinirea a doi ani de activitate rodnică, în beneficiul culturii argeşene.

Preşedinte interimar: Adrian Mitroi Director şi fondator de revistă: Vasile Dorin Ghilencea 6,5 lei

IANUARIE L M Mi J V S D

2 3 4 5 6 7 8

1

9 10 11 12 13 14 15

16 17 18 19 20 21 22

FEBRUARIE 23 30 24 31 25 26 27 28 29

L M Mi J V S D

1 2 3 4 5

APRILIE L M Mi J V S D

3 4 5 6 7 8 9

1 2

10 11 12 13 14 15 16

1 2

3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 15 16

17 18 19 20 21 22 23

17 18 19 20 21 22 23

24 25 26 27 28 29 30

L M Mi J V S D

1

2 3 4 5 6 7 8

9 10 11 12 13 14 15

16 17 18 19 20 21 22

20 27 21 28 22 23 24 25 26

L M Mi J V S D

1 2 3 4 5

1 2 3 4 5 6 7

8 9 10 11 12 13 14

15 16 17 18 19 20 21

24 31 25 26 27 28 29 30

L M Mi J V S D

23 30 24 31 25 26 27 28 29

1 2 3 4 5 6

7 8 9 10 11 12 13

14 15 16 17 18 19 20

22 29 23 30 24 31 25 26 27 28

21 22 23 24 25 26 27

L M Mi J V S D

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10 11 12

13 14 15 16 17 18 19

13 14 15 16 17 18 19

20 21 22 23 24 25 26

27 28 29 30 31

20 21 22 23 24 25 26

1 2 3 4

5 6 7 8 9 10 11

12 13 14 15 16 17 18

19 20 21 22 23 24 25

26 27 28 29 30

SEPTEMBRIE 28 29 30 31

L M Mi J V S D

NOIEMBRIE L M Mi J V S D

6 7 8 9 10 11 12

IUNIE

AUGUST

OCTOMBRIE L M Mi J V S D

13 14 15 16 17 18 19

MAI

IULIE L M Mi J V S D

6 7 8 9 10 11 12

MARTIE

1 2 3

4 5 6 7 8 9 10

11 12 13 14 15 16 17

18 19 20 21 22 23 24

25 26 27 28 29 30

DECEMBRIE 27 28 29 30

L M Mi J V S D

1 2 3

4 5 6 7 8 9 10

11 12 13 14 15 16 17

18 19 20 21 22 23 24

25 26 27 28 29 30 31