Revista Banat Lugoj iulie-august 2013

„ Socoteşte fiecare zi o viaţă.”

Banat 7-8

Seneca

Revistã editatã cu sprijinul Consiliului Municipal Lugoj ºi al Primãriei Municipiului Lugoj

Fondator: Ioan Ardeleanu

Anul X



Nr. 7 - 8 (115 -116)

La această orgă a Bisericii Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi din Viena au cântat doi dintre marii compozitori ai lumii: Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert; în semn de mare apreciere, celor doi compozitori li s-a montat, pe faţada acestei biserici, câte o placă memorială.



iulie - august



2013



Lugoj

2

Banat Cronica în imagini Concertul extraordinar de Muzică Sacră de la Biserica Romano–Catolică “Sfânta Treime” din Lugoj, susţinut de mezzosoprana Aura Twarowska şi muzicologul Franz Metz (orgă), originari din Lugoj; în program, concertul a cuprins lucrări cu teme religioase semnate de mari compozitori ai lumii şi ale unor compozitori români, dintre care şi doi compozitori lugojeni: Emmerich Schwach şi Josef Weikert; vineri, 2 august 2013, de la ora 20.

Banat

B

Director: Iosif Crăciunescu Redacţia: Dorin Murariu redactor-şef

Simion Dănilă redactor-şef adjunct Constantin-Tufan Stan redactor-şef adjunct Adriana Weimer secretar general de redacţie Cristian N. Ghinea proză Maria Bologa poezie

Festivalul Coral de Cântări Religioase „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”, ediţia a IV-a; au cântat opt formaţii şi grupuri corale din Lugoj, Timişoara, Buziaş, Arad, Satu Mare, Caransebeş şi Glimboca: Corul „Armonii” (Şcoala Gimnazială de Muzică „Filaret Barbu” Lugoj), Corul „Osana” (Liga Tineretului Creştin Ortodox Român Lugoj), Corul „Solemnis” din Satu Mare, Grupul Vocal „Sfinţii Adrian şi Natalia” din Arad, Corul Bisericesc din Glimboca, Corul „Tibiscum” al studenţilor din Caransebeş, Corul „Învierea Domnului” (Catedrala Episcopiei Caransebeş) şi Corul Preoţilor Protopopiatului Lugoj; două recitaluri susţinute de: Liliana Savu Badea şi Marian Mărcuş; din juriu au făcut parte: Dumitru Jompan (preşedinte), Vasile Petrica, Constantin-Tufan Stan, Ionuţ Arderean, Toni Boldureanu şi Adriana Weimer; la Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” din Lugoj; duminică, 7 iulie 2013, de la ora 14,30.

Graţiela Benga Mihai Murariu (Germania) Denis Taurel (Franţa) Laurian Lodoabă Haiganuş Preda-Schimek (Austria) Concepţie grafică: Adriana Weimer Silviu Nopcea Tehnoredactare computerizată şi fotografii: Adriana Weimer

Vernisajul expoziţiei de artă plastică “Arta ca existenţă – Salonul Artelor Vizuale Lugoj 2013”; organizatori: Uniunea Artiştilor Plastici – Filiala Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj; au prezentat: Ioan Szekernyés, Suzana Fântânariu, Ioan Iovan, Marius Bacriu, Alexandru Doroghi; au fost expuse lucrări ale artiştilor plastici lugojeni: Ioan Iovan, Silviu Orăvitzan, Marius Bacriu, Tudor Tudan, Silvia Bloch, Vladimir Streletz, Eugenia Olar, Flora Răducan, Ladislau Pokker, Silviu Nopcea, Laura Pokker, Gabriel Visnyei, Dorina Zah, Constantin Onae, Carmen Cecilia Olar, Mihai Moroz; la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, 15 august 2013, ora 19,30.

Administrator site: Dan Bortoc Vernisajul expoziţiei fotografice a Tabitei Roman – “Identitatea umbrelor”; au prezentat: Dorina Zah şi Alexandru Doroghi; la Galeria “Pro Arte” Lugoj , 4 iulie 2013, ora 18,00.

Redacţia şi administraţia: Lugoj 305500, judeţul Timiş, str. Nicolae Bălcescu nr. 1 Telefon: 0256-357 631; 0720-052 278 site: www.revistabanat.ro e-mail: revistabanat@yahoo.fr colaborari_revistabanat@yahoo.ro Facebook: Banat Lugoj

ISSN - 1584 - 3890

Redeschiderea Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj şi inaugurarea expoziţiei permanente de etnografie; au fost prezenţi: primarul municipiului Lugoj, prof. ing. Francisc Boldea, primari din oraşele înfrăţite Jena şi Szekszard, Albert Schroter şi Horvath Istvan, reprezentanţi ai administraţiei judeţene, naţionale şi locale şi un numeros public; expoziţia a fost prezentată de Răzvan Pinca şi de Daciana Vuia; miercuri, 14 august 2013.

Prezentarea peliculei scurtmetrajului “The Shadow” (“Umbra”) – o producţie în totalitate lugojeană (regie, documentare, actori, poveste originală); din echipa de realizatori fac parte: Patricia Ghemeş, Răzvan Pinca, Daciana Vuia, Cristian Alexandru, Sergiu Sfercoci, Cristian Alexandru, Roxana Alexandru, Sergiu Sfercoci; produs al Studioului de Film/ Casă de producţie „TUşi EU PICTURES”, realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj, Colegiului Naţional “Coriolan Brediceanu” Lugoj şi al familiei Dr. Brazdă, proprietarii Palatului de la Herendeşti, jud.

Timis; la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu”, 26 iulie 2013, ora 20,00.

Biserica Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi din Viena

B

iserica Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi din Viena sau Dreifaltigkeitskirche (din districtul 8 al Vienei – Josefstadt), considerată a fi un exemplu de arhitectură baroc-timpurie din Viena, a fost construită de către „Ordinul trinitarienilor”, un ordin monahal care a luptat pentru eliberarea creştinilor din captivitate. Iniţial, a fost construită doar o capelă

mică, în 1689; dar, la scurt timp, capela a fost extinsă şi a devenit o biserică cu trei altare şi un turn de lemn. În 1695, trinitarienii au început să construiască o mănăstire lângă biserică; împăratul Leopold I a deschis oficial lucrările de construcţie, care au durat şapte ani, Biserica Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi din Viena fiind deschisă în 1702.

L

a orga Bisericii Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi din Viena au cântat doi dintre marii compozitori ai lumii: Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert (care a compus aici imnul „Glaube, Liebe, Hoffnung”/ „Credinţă, dragoste, speranţă”); în semn de mare apreciere, celor doi compozitori li s-a montat, pe faţada acestei biserici, câte o placă memorială.

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine, în exclusivitate, autorilor.

Imprimat la S.C. Bab Media S.R.L. - Lugoj

Editori: Cenaclul „BANAT” al Casei de Cultură a Sindicatelor Lugoj şi Biblioteca Municipală Lugoj

Acest număr este ilustrat cu imagini din Biserica Sfintei Treimi a Fraţilor Minoriţi şi din Biserica Augustină, din Viena - Austria; pe prima pagină: orga la care au cântat Ludwig van Beethoven şi Franz Schubert şi cele două plăci comemorative ale acestor mari compozitori ai lumii.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Biblioteca din Vest

Dorin Murariu

Memoria locurilor

T

extul romanului Ploaia de nisip (Editura Hestia,Timişoara, 2012) începe cu două verbe (,,Să plec, să scap...”), ce induc ideea de imperioasă ieşire dintr-un spaţiu constrângător, terifiant, cele două lexeme punându-şi amprenta asupra dinamicii narative.

Este o sintagmă definitorie, pe care cititorul experimentat o degustă de îndată şi pe care o foloseşte ca metodă de decriptare a unor secvenţe ambigue ori simbolice. Totul se amplifică în următoarele trei paragrafe, când textul îşi găseşte o întreită tutelă (,,Să plec, să fug, să scap”), dar şi un răgaz descriptiv în portretul tatălui, ce pune în valoare privirea artistului plastic: ,,Tata a adormit cu ceafa cufundată în pernă, dezvelindu-i-se mai bine faţa suptă, un pumn de aşchii de oase, acoperite cu o piele subţire, pătată, atacată ca de acizi. Profilul lui aducea cu lama unui topor ţintind să despice tavanul.

Roşul de foc viu ce-i înconjura ochii s-a stins sub pleoapele căzute şi, odată cu el, şi uitătura aceea insistentă, fixă, de om bolnav, privire ce mă face să-mi pierd cumpătul.” Focalizarea asupra detaliilor susţine mereu caracterizarea complexă a personajelor, indiferent de plasarea acestora în ierarhia rolurilor atribuite. izualul şi senzorialul se află în prim-plan, străjuind un discurs epic favorizând volutele temporale: ,,Cum păşea cu capul plecat, inginerul Suciu P. Ioan îşi scoase pentru o clipă mâinile din buzunare să şi le privească încă o dată. Pete mari, vinete şi roşii, se contopeau unele cu altele, iar unghiile păreau muiate într-o sticlă de cerneală, ca şi cum rostul lor era să adune sub ele toată suflarea vântului îngheţat de afară, toată pustietatea de culoarea cenuşei dimprejur, pe

nenumărate pneumonii. Interesant este că în acest decupaj se face trecerea de la eul la un el înstrăinat, convertit în personaj şi plasat într-o naraţiune de tip obiectiv, specifică realismului: ,,O zi anume se desprinde cu claritate din hăul uitării. E asemeni unui dreptunghi mic, luminos, iar în mijlocul lui tronez eu, cel de atunci: un bărbat oarecare, ajuns dincolo de bariera oraşului, urmez şoseaua în direcţia localităţii L. Trecut cu puţin de treizeci de ani, eu/ el, omul acela, încotoşmănat într-un palton gros, îşi ţinea obrazul ascuns într-un fular de lână.” O zi foarte importantă, întrucât se punea în practică ideea primarului ,,ca terenurile de Lugoj la marginea de răsărit a oraşului şi până la când degetelor, ţepene şi umflate, palmelor pârâul Behela să fie parcelate, pe acele veşnic umede şi braţelor chircite le reve- locuri urmând să se înalţe o viitoare colonie neau rolul ingrat de canale prin care frigul muncitorească”, având să se numească era chemat să se strecoare din exterior în Alexandru Ioan Cuza. Parcelarea se va trupul său. Scârbit de sudoarea lor rece, dovedi o operă singulară, o nouă geneză îşi ascunse grăbit mâinile, apoi se lăsă din sfidând cu bună ştiinţă unghiul drept, adică nou furat de gânduri.” tocmai modul de expresie a perfecţiunii în rimul capitol (Memorial I) este cadastru. Protagonistul va trăi din amintirea o mise en abîme a unei vieţi, o acelei zile toată viaţa, căci depăşise formaultimă confesiune a inginerului lismul şi atinsese sublimul unei forţe pe care cadastru Suciu Petre Ioan, afectat din tine- nimeni nu o mai bănuia la un om sfârşit. reţe de morbul tuberculozei, după ce făcuse Parcelarea a fost astfel concepută, încât

P

3

să atingă armonia degajată de perfecţiune, adică frumuseţea, chiar dacă, la început, a părut o lucrare haotică. Dacă totul se privea şi se judeca în asamblu, se putea însă observa ritmul liniilor frânte, care făceau ca niciun teren să nu mai semene cu celălalt. Motivaţia acţiunii este directă: ,,Pentru primar, parcelarea a fost o manevră politică şi economică; locuitorii coloniei – nişte victime. Mi-am zis: atunci măcar eu să le dăruiesc acestor oameni un lucru aparte.

Sunt convins că, datorită întâlnirii cu frumosul pe care eu le-am înlesnit-o, în timp vor deveni mai buni, mai iubitori, mai generoşi cu semenii lor.” Întregul roman creşte din ,,depoziţiile” pe care le fac personajele despre miturile fondatoare ale locului, despre oamenii unei anumite epoci şi despre interacţiunea lor.

Pluriperspectivele lasă cititorului libertatea de a juxtapune evenimente şi de a le interpreta simbolic, implicarea aceasta permanentă sporind subiectivitatea, fenomen amplificat şi prin jocul indicilor temporali, acţiunea evitând liniaritatea prin salturile neaşteptate de la 1930 la 1960, înapoi la 1912 şi apoi la 1970 ş.a.m.d., dialogul dintre generaţii bazându-se şi pe legea veche potrivit căreia copiii au datoria de a răscumpăra păcatele părinţilor. upă trei decenii de la prima ediţie, romanul lui Aurel Gheorghe Ardeleanu încă impresionează prin soliditatea întregii construcţii, prin sinteza diverselor planuri transpuse într-o scriitură vie, cât şi prin capacitatea personajelor de a se defini.

D

V

Geo Galetaru

Călugărul negru sau dimensiunea onirică a realităţii

I

eşind de sub drapelul generaţionist al optzeciştilor şi distanţându-se orgolios de cântecul de sirenă al unor “isme” pasagere, Şerban Tomşa optează pentru o paradigmă literară proprie, pe care o ilustrează cu talent şi implicare.

Dincolo de retorica unei jovialităţi excesive sau chiar în răspăr cu parada de maliţiozitate gratuită a unor confraţi, Şerban Tomşa articulează liniile de forţă ale unei viziuni originale, susţinută cu vervă compoziţională şi cu incontestabilă determinare.

Impozant prin structură şi modern prin scriitura de o frapantă actualitate, romanul Călugărul Negru mizează pe un subtil melanj între real şi fantastic, între existenţa frustă, adesea de o deconcertantă trivialitate, şi ficţiunea compensatorie. Romanul lui Şerban Tomşa impune (şi) prin insolitul situaţiilor, prin stranietatea deliberată a palierelor narative, care creează un fascinant joc de oglinzi de o simbolistică aparte. Nu în ultimul rând, personajele care evoluează pe acest portativ epic îşi revendică substanţa şi traiectoria de la acelaşi apetit pentru dominanta onirică a existenţei. Deşi în aparenţă supus dispersiei şi marcat de impulsuri centrifugale, demersul epic al autorului are o neobişnuită şi convingătoare coerenţă. Cu migală şi tenacitate, Şerban Tomşa îşi construieşte o lume imaginară, proiec-

tând personajele şi întâmplările care o populează într-un timp al ambiguităţii fără limite. Eroul-narator trăieşte o adevărată odisee a dedublării, scindat între două lumi care şi-l dispută cu fervoare egală: pe de o parte, realitatea postdecembristă, devoratoare şi depersonalizantă, iar pe de alta, lumea viselor, a fantasmelor recurente, aceasta din urmă având menirea de a corecta (sau măcar de a încerca să corecteze) proiecţiile dizarmonice ale prezentului aglutinant. Cititorul este confruntat cu o pluralitate de planuri, care se întretaie într-o ciudată reţea de simboluri, amorsând sensuri obscure, dar care converg în direcţia disimulării faptului brut şi potenţează un esoterism al situaţiilor, de cea mai bună calitate. Registrul ideatic al romanului beneficiază de suportul unei scriituri moderne şi dense, prin dozajul savant de inefabil inclus în arhitectura textului. Parcurgând paginile cărţii, încerci senzaţia că realitatea ţi se relevă, după tatonări succesive, în “tranşe” infinite, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete inedite, în funcţie de unghiul din care este privită. Interferenţa realului cu visul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, configurează un fel de mistică a bizareriei suverane, aceasta fiind, după părerea noastră, coordonata cea mai preg-

nantă a demersului epic al autorului.

Căci, dincolo de asperitatea perceptibilă a faptului real, se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii esoterice (derivând şi din aerul de atemporalitate ce traversează fluxul narativ), care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Asimilarea preeminenţei onirice, trasarea liantului între registrul strict evenimenţial şi zona unei simbolistici reverberante se insinuează sistematic în perimetrul realităţii şi-i redimensionează contururile. În final, totul nu este decât o proliferare a cuvintelor cu puteri demiurgice, o întemeiere a istoriei şi a lumii prin cuvânt, prin magia actului contemplativ. Povestea se înfiripă din aceste elanuri ale freneziei mitologizante, din irepresibila bucurie şi vocaţie a spunerii. ventura existenţială devine sinonimă cu aventura cunoaşterii, printr-o asumare dramatică a unui destin mereu pierdut şi mereu regăsit. Restul (“glazurarea” parcursului narativ cu elemente de thriller, explorarea-exploatarea unui filon comic încapsulat în memoria şi vocabularul personajelor, prevalenţa înşelătoare a unor sugestii culturale în câm-

A

pul naraţiunii) nu face decât să completeze tabloul vivant şi scânteietor al unei povestiri febrile şi incitante, condusă cu mână de maestru. Prin Călugărul Negru, Şerban Tomşa face proba unei excepţionale vocaţii epice, ceea ce-i asigură (la paritate cu alţi congeneri, ca Radu Aldulescu sau Nicolae Stan) o poziţie privilegiată în galeria prozatorilor români ai acestui moment.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

4

Banat Hans Dama

Scriitorul austriac Peter Rosegger şi Regina Elisabeta (Carmen Sylva)

Î

n anul acesta se împlinesc 170 de ani de la naşterea scriitorului stirian Peter Rosegger (1843-1918), care, trăgându-se dintr-o familie săracă de ţărani de munte, a cunosut de timpuriu viaţa anevoioasă a familiilor ţărăneşti din Alpi.

Fiind calfă de croitor, cutreieră cu meşterul său regiunea meleagurilor natale, cunoscând astfel oamenii, problemele şi obiceiurle compatrioţilor săi, culegând şi însemnând cele trăite.

Redactorul dr. Svoboda din Graz îi citeşte primele încerecări literare, dându-şi seama de talentul tânărului Rosegger, şi-l ajută să urmeze o şcoală comercială la Graz. Industriaşul Johann Peter Reininghaus, proprietarul unei mari fabrici de bere din Graz, îi devine mecena.

După publicarea primului său volum – Povestiri (1869) – obţine o bursă a Landului Stiria şi călătoreşte prin Italia, Elveţia, Germania şi Olanda, publicându-şi apoi Impresiile de călătorie.

După ce în 1873 se numără deja printre scriitorii cunoscuţi ai timpului, împăratul Franz Iosif I îl numeşte membru pe viaţă al Camerei Seniorilor, ceea ce i-a înlesnit călătorii gratuite pe căile ferate imperiale pe tot timpul vieţii.

Editează la Graz revista „Heimgarten” [„Taifasul”]. Publică volume de poezii, romane, povestiri, studii dialectologice, însemnări autobiografice. Romanul istoric Der Gottsucher [Căutătorul de Dumnezeu], 1883, ajunge în anul 1896 la 24, iar până în anul 1926 la 76 de ediţii – cifre editoriale fantastice… În ordine cronologică ar fi de menţionat: volume de poezii: Zither und Hackbrett [Ţiteră şi ţimbal], 1870; Mein Lied [Cântecul meu], 1911 (conţine între altele: Ein Freund ging nach Amerika [Un prieten pleacă în America]); romane: Heidepeters Gabriel, 1882; Der Gottsucher, 1883; Jakob der Letzte [Ultimul Iacob], 1888; Peter Mayr. Der Wirt an der Mahr [Peter Mayr. Hangiul de pe Mahr], 1891; Das ewige Licht [Lumina cea veşnică], 1897; Erdsegen [Binecuvântarea pământului], 1900; Weltgift [Otrava lumii], 1901; Inri, 1905; Die Försterbuben [băieţii pădurarului], 1907; Die beiden Hänse [Cei doi Ioni], 1911; povestiri: Geschichten aus Steiermark [Întâmplări din Stiria], 1871; Geschichten aus den Alpen [Întâmplări din Alpi], 1873; Streit und Sieg [Conflict şi victorie], 1876; Mann und Weib. Liebesgeschichten [Bărbatul şi femeia. Popveşti de dragoste], 1879; Allerhand Leute [Fel de fel de oameni], 1888; Der Schelm aus den Alpen [Ştrengarul din Alpi], 1890.

Durch! [Curaj!], 1897; Als ich noch der Waldbauernbub war [Când mai eram băiatul pădurarului], 1902; Wildlinge [Sălbaticii], 1906; Lasset uns von Liebe reden [Hai să vorbim despre iubire], 1909; Der erste Christbaum [Primul pom de Crăciun]; Der Wald brennt [Arde pădurea]. Lucrări autobiografice: Die Schriften des Waldschulmeisters [Scrierile învăţătorului din pădure], 1875; Waldheimat [Locul natal din pădure], 1877; Mein Weltleben [Viaţa mea lumească], 1898, 1914; Schriften in Steirischer Mundart [Scrieri în dialect stirian], 1907. Toate acestea se regăsesc în Gesammelte Werke (40 Bände) [Opere complete (40 de volume)], 1913–1916.

Frumuseţiile meleagurilor alpine din Stiria sunt descrise cu deosebită măiestrie

Regina”. Şi care mi-a fost mirarea când l-am văzut în legătură cu Elisabeta a României şi chiar cu seriosul ei soţ, care primeşte cu aceeaşi simplicitate pe scriitor şi ţine să asiste la o lectură pentru care spune că-1 pregătiseră, ca dialect, rătăcirile sale de tinereţă prin Alpi, lângă vatra strămoşească. colo, în sala de spectacole de la Hotel Stephanie din Abbazia [Azi în Croaţia, n. H. D.] unde părechea regală se dusese pentru linişte şi înseninare, ori la Villa Angiolina, unde locuiau, el are prilejul să asculte din gura poetei mărturisiri de cea mai mare însemnătate asupra rostului vieţii, lumii şi artei.

Din aceste pagini, ca şi din cea mai intimă din cărţile aceleia care a ajuns regină numai pentru a înţelege şi altfel „tragicul vieţii”, carte care serveşte de bază expunerii mele în limba franceză a vieţii sufleteşti a Doamnei noastre, – Pour se souvenir de la reine Elisabeth, în Buletinul francez al secţiei istorice a Academiei Române; o traducere românească, de fiica mea Liliana, a fost dată spre tipărire d-lui Al. Rosetti –, reiese cu totul altceva decât regala fantomă a neînţelegătorilor ori fiinţa bizară pe care de mărgăritare. cu mult talent, dar cu puţină înţelegere iuna din curioasele potriviri ca- bitoare, a schiţat-o, răzbunător, nora ei. re-mi conduc pe căi pe care nu Interesul acestei revelaţii m-a adus să le pot înţelege scrisul şi viaţa a traduc însumi aceste neaşteptate pagini. făcut ca, la sosirea chiar a clişeului destinat acestei reviste, să găsesc la obişnuiţii miei prieteni anticvarii un exemplar foarte frumos prezintat din cartea de maturitate a arăşi în Abbazia, peste nouă ani. lui Peter Rosegger despre „viaţa în lume a Iarăşi o lectură în Hotelul Stepuiului de ţăran din pădure între oamenii phanie. În cursul ei m-a lovit că in de la oraş”, Mein Weltleben oder wie es dem Waldbauernbuben bei den Stadt- rândul ascultătorilor –, chiar în primul rând leuten erging (Lipsca, L. Staackmann –, râdea cineva din toată inima. Un public 1898). Opera acestui scriitor din Alpii aus- din staţiunile de cură nu râde, de altfel, aşa, trieci, adânc cunoscător şi interpret duios chiar dacă i se înfăţişează adevărat humor al sufletului ţăranilor din Stiria Superioară ţărănesc stirian (stoanstairisch) ca în Alpi. alături de Tirolul ilustrat cu aceeaşi iubire, De aceea m-a mirat izbucnirea de râs liberdar nu fără căderea răpede în manieră, de naturală a unei ascultătoare.

Când, după sfârşitul lecturii, ca de oîncă mai popularul pictor Defregger, îmi era în parte cunoscută prin povestiri care bicei, voiam să plec răpede, mi-a atras aîn adevăr pot să rămâie prin adâncul lor tenţia un braţ ridicat, care-mi făcea semn simţ uman, în alt fel decât la „ţărănescul” peste capete. Era directorul Silberhuber, Anzengruber. Aceste cetiri mi se păstrase- spiritul cel bun al Abbaziei. Îmi arăta cu gesturi grăbite să mă scobor pe scăriţă ară ca o amintire înduioşată.

Cartea acum descoperită are la înce- colo la ascultători şi m-a dus îndată la o put descrieri adânc zguduitoare ale sfârşi- doamnă, care a şi intrat, mi-a întins mâna tului celor iubiţi de poet: tatăl bătrân, der şi în cele mai calde cuvinte mi-a mulţămit Althudl, „moşul”, luminoasa fiinţă a Anei pentru cetire. Mi-a bătut la ochi că publicul lui. De la o vreme naraţiunea se pierdea în nu plecase, ci rămăsese, nemişcat şi în anecdote banale. Era de acuma o carte tăcere, în fund. Deodată mi-a dat în minte care putea fi lăsată din mână. Acel lucru că pe vremea aceea părechea regală roneexplicabil de care vorbeam înainte mă mânească petrecea la Abbazia, şi poate vreo doamnă de la Curte e aceea care-mi îndemna însă a merge mai departe.

Am fost răsplătit ca istoric prin expu- vorbeşte aşa de prietenos. Numai cât doamnerea întâlnirii scriitorului, preţuit şi pentru na nu-mi punea niciuna din acele întrebări talentul de a-şi ceti operele, adesea în dia- banale cum nu poate fi altfel la persoane lect, cu arhiducesa Stephania, femeia mult sus-puse, care trebuie să aibă un cuvânt calomniată, care se înfăţişează aici frumoa- de politeţă gata pentru fiecare. Ne-am asă, bună şi inteligentă, viind cu interes la dâncit imediat într-o convorbire despre luaceste lecturi, capabilă de a simţi şi înţelege cruri de literatură şi în acest timp mi-am şi mergând până la invitarea la masă a scri- dat samă că am văzut undeva această fiitorului popular. Am avut, alături, şi o altă gură nobilă, de o frumuseţă particulară. viziune a tragicului ei soţ, prezintat într’o Nu-mi venise, cu câţiva ani în urmă, la cea bună atmosferă de familie, plin de atenţie de-a cincizecea aniversare a mea, un porpentru poet şi interesant povestitor el însuşi tret cu inscripţia: „Pe cel ce se îndoieşte al călătoriei sale în Orient; el merga aşa cinstit îl iubeşte Dumnezeu”? Nu era acest de departe cu amabilitatea, încât, odată, portret al poetei germane Carmen Sylva?

Rosegger, ciocnindu-se prin întunerec, în- Şi nu era Carmen Sylva regina României? tr’o gară, cu un tânăr ofiţer, – şi el recu- Toate acestea-mi trecură iute prin cap, pe noaşte pe Moştenitor, – se vede poftit în când doamna aceea-mi vorbea despre osala de aşteptare a acestuia, care se inte- perele mele, despre natura creaţiei poetice, resează, cu o uimitoare intimitate, de tot despre fericirea şi nenorocirea naturilor cu predispoziţii poetice şi, la sfârşit, într-un ceea ce-1 priveşte.

Un capitol următor se cheamă „La 

A

în operele scriitorului şi le-am putea compara cu cele ale lui Calistrat Hogaş (18471917), Pe drumuri de munte, Amintiri dintr-o călătorie, de altfel contemporan cu Peter Rosegger, sau cu cele ale lui Geo Bogza (1908-1993), Veneam la vale, Valea Oltului ş.a. u toate că, în 1913, Peter Rosegger a fost un favorit la Premiul Nobel, anunmite cercuri din Bohemia au intervenit la comisia de decernare împotiva lui, datorită faptului că scriitorul a sprijinit şcolile de limbă germană din această parte (Bohemia) a Imperiului Habsburgic. În 1877, scriitorul se mută cu familia sa la Krieglach, unde-şi construise un cămin – o casă – azi muzeu, în care sunt expuse şi câteva scrisori ale regineipoete Elisabeta, alias Carmen Sylva.

Moare în 1918 la Krieglach, unde se găseşte şi mormântul scriitorului. În legătură cu relaţiile dintre Carmen Sylvia şi regele Carol I cu scriitorul, Nicolae Iorga a publicat în 1939 la Bucureşti broşura Regina Elisabeta şi Peter Rosegger – amintirile povestitorului . Reproducem aici aceste însemnări.

C

Hans Dama

Regina Elisabeta şi Peter Rosegger – amintirile povestitorului – Nicolae Iorga

A

cum în urmă dădusem pentru a se reproduce un portret, cu totul necunoscut, foarte uzat şi menit unei apropiate dispariţii, al reginei Elisabeta, fotografiată la Franz Duschek „photografulu Curtei I. Selle Domnitorului Carol I“, cu indicaţia „vis à vis de Grădina Episcopie (sic), Strada Franklin no. 3, Bucuresci“. Regina apare foarte tânără, cu o pieptănătură înaltă, bărbia sprijinită pe mâna îndoită, într-o rochie simplă, având ca singură podoabă brăţara şi mai multe şiruri

U

La Regina

I

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat  chip indescriptibil de intim, făcu observaţia că fericirea nu stă în situaţia socială înaltă, ci în capacitatea de a privi şi înţelege lumea şi viaţa cu inima de poet care se înflăcărează, stă la îndoială, se luptă, speră şi strigă de bucurie. Aşa de corespunzător era acest fel de a se rosti, şi acuma eram lămurit pe deplin: E ea! Regina! În timp ce, înaintea publicului care asculta respectuos, vorbeam aşa vreo douăzeci de minute, aveam sentimentul de a fi un curios obiect de observaţie pentru ascul-tători şi s-ar putea ca reginei, care şi fără aceasta trebuia să fie obosită de lectură, starea în picioare să-i fie grea.

Deci mulţă-mii deodată pentru înalta distincţie, – şi ne despărţirăm.

Mai pe urmă mi-am dat sama că mă făcusem vinovat de încă o serie de necuviinţi: nici frac, nici mănuşi, niciun cuvânt adresat, la lectură, preaînaltei Doamne, şi acuma... Nu era oare tocmai ca şi cum eu aş fi concediat pe regină, când ne-am separat aşa cu o strângere de mână? În ce priveşte obiceiurile de la Curte, nu putea fi pentru mine niciun temei. Dar gândul că această femeie nu era o regină ca oricare alta, ci o adevărată poetă din mila lui Dumnezeu, care recunoaşte puternicul tragic al vieţii şi suferă de el şi nu vede în individ pe supus sau pe servitor, ci pe un om ca dânsa, care se zbate, pierde curajul, e născut pentru suferinţă şi-şi caută bucuria, acest gând m-a liniştit, m-a îndreptăţit, şi regina a iertat amical totul poetului pădurii.

O invitare pentru a doua zi la Villa Angiolina, unde tocmai stătea părechea regală, n-am putut-o primi, pentru că nu puteam zăbovi întorsul acasă, dar m-am supus, peste o săptămână, bu-curos dorinţii Maiestăţii Sale de a face la Abbazia o a doua lectură. ând din nou m-am coborât la ţărmul, de o frumuseţă unică, al mării noastre, am fost poftit la Villa Angiolina. Era cu puţine momente înainte de lectură. La intrare, mi-am zis: Ci acuma fii atent la tine! Poţi să tot fii poet, nu merg toate aşa. Că doar nu-ţi arogi nimic, şi de fapt n-ai niciun drept la aceasta. Deci gândeşte-te că vii acuma la un castel regal! Gândeşte-te la ce sunt obişnuite astfel de Domníi ca fel de a fi, de a te înfăţişa şi de a fi politicos! Dăli cinstea ce li se cuvine, şi mai la urmă nici nu li dai mai mult decât altora, cu care tu te porţi după obiceiurile din cercul lor.

Trei servitori mi-au luat pălăria, băţul şi pardesiul, şi unul m-a dus sus, la rândul al doilea, într-o odăiţă cu birou de scris şi cu cărţi. Am fost rugat să aştept o clipă, căci Maiestăţile Lor au condus chiar acuma la port pe ducele cutare şi vor apărea îndată. Mă uitam la simplicitatea burgheză a odăii, care era aceea de lucru a reginei.

Stam la fereastă şi priveam la mare şi la grădina de trandafiri înfloriţi unde cu o zi înainte o fetiţă mersese drept la regina care se primbla şi-i dăduse o floare cu vorbele: „Bună dimineaţa, doamnă Regină!” Tocmai aşa cum spune în poveşti.

Acuma văzui cum părechea regală vine de la port. Mi s-a părut că recunosc pe regina; pe regele nu-1 văzusem niciodată.

Tocmai în clipa aceea a intrat cineva în odaie şi, îndreptându-se iute către mine: „Nu e adevărat? D-ta eşti domnul Rosegger! Îmi pare bine că te cunosc”. Cine să fie şi acesta? Un funcţionar al Curţii? Purta o haină civilă simplă, de o coloare închisă, avea barba plină brună, potrivită, un nas de vultur, o frunte înaltă şi părul cu îngrijire pieptănat. Poate regele? Mai-mai că eram adus să întreb la rândul meu: „Maiestatea Voastră?” „O să viu şi eu azi la lectura d-tale”, îmi spune el. Privirea-i era tare, serioasă; mi s-a părut că-i deosebesc în figură o foarte mică tresărire, poate din cauza ciudatei situaţii că acum un om străin îl primeşte pe dânsul în casa lui însuşi.

Mi-am arătat îndoiala dacă nu cumva dialectul ţărănesc din strana de sus e prea departe de Măriile Lor. „Dar tot o să te înţeleg“, răspunse el, „am umblat mult prin Alpi, în Tirol, în Sviţera şi am avut a face cu ţărani. Îmi pare bine că o să te aud. Mi-a şi povestit regina.” ând, acuma, a venit regina, regele trecu în odaia de alături, uşa rămânând deschisă pe jumă-

C

C

tate. Cum stătea ea în faţa mea, era adevăratul chip al unei femei germane, al unei principese, dar aşa de simplu şi de blând!

Faţa ei înflorită, bogat încadrată de bucle strălucitoare, ochii ei vioi şi strălucitori, deprinşi a privi îndrăzneţi în sufletul omului.

Din parte-mi, bucuros i-am vădit pe al meu.

Cunoşteam poemele ei pline de simţire şi ea cunoştea simplele mele scrieri, aşa încât înţelegerea s’a făcut uşor. egina s-a aşezat la birou într-un fotoliu, şi am fost poftit să-i stau în faţă. Şi, acum, începu o conversaţie cum niciodată un cap încoronat n-a avut-o cu mine. Ca să-mi înlătur sfiala şi să-mi lămuresc punctul de sprijin, îmi spusesem: „Nu o să vorbesc Maiestăţii Sale Reginei, ci poetei.” Regina se învoi cu o mişcare a capului. De mult editorul revistei Heimgarten arătase dorinţa de a reproduce din volumul „Heimat” („Acasă”) al reginei câteva cântece. Când i-am cerut voie, regina mi-a spus: „A, am să-ţi dau însă poezii originale. Nu le vrei mai bine? Am câteva care n-au mai fost tipărite.”

Dintr-un geamantan ea puse a i se aduce două volume, într-unul are obiceiul Carmen Sylva să noteze expresii şi sentinţe ale altor poeţi şi filosofi, în al doilea-şi scrie poeziile ei. Nu cred că sunt chemat să arăt cuprinsul acestor creaţiuni şi nici să descriu felul cum le cetea, ci spun numai că a fost pentru mine un ceas de plăcere poetică şi de adevărată evlavie. În adevăr trebuie să stea cineva tocmai sus pentru a înţelege bine şi viaţa aşa de serios şi de adânc cum o face Carmen Sylva. Cu privire la unele din aceste poezii regina credea că nu e încă vremea să le publice.

Apoi conversaţia atinse domenii mai depărtate: patria, copilăria, tinereţa, credinţa, îndoielile şi multe taine ale inimii omeneşti care dau de lucru poeţilor. Şi pădurea şi Alpii, şi mai ales marea, ale cării ascunsuri „Cântecele marine” ale Carmen Sylvei atât de mişcător le aduc luminii. Dar mai ales această înaltă doamnă căuta la tragicul vieţii. Faţă de astfel de regiuni glumeţele mele lecturi îmi păreau triviale.

Regina păru că o descoperă şi observă: „Poate că nici d-ta nu ştii ce plăcere faci ascultătorilor prin lecturile d-tale. E mai mult decât glumă (Schwank) ce dai: în fiecare din veselele d-tale poveşti se ascunde un gând serios; până şi în hazlia «Umbrela» am găsit un astfel de gând.”

Atunci i-am mărturisit că la lecturile mele nu mă dau aşa cum sunt în adevărata mea fiinţă, pentru că trebuie să ţin samă prea mult de public, care vrea să se distreze uşor. „Îmi place“, răspunse regina, „ce este serios; ştiu că, de exemplu, în povestirea d-tale „Căutătorul de Dumnezeu”, ţi-ai pus tot sufletul şi de aceea-mi place foarte mult această scriere; totuşi aşa mi-a făcut de bine şi lectura d-tale cealaltă, veselă! Ah, cât îţi sunt de mulţămitoare!“ „Deci deseară o să cetesc o mai mare proporţie de mici povestiri serioase.” „O nu”, spuse regina, „regelui îi place ce e vesel. Lucruri serioase are el peste câte trebuie în chemarea lui. În vremea de pe urmă s-a sforţat aşa de mult, încât medicii cer pentru dânsul o odihnă pe care nădăjduieşte a o găsi aici, în această frumoasă Abbazia. Păcat că regele n-are concediu decât pe patrusprezece zile, după care iar trebuie să plecăm.”

Observând eu că pentru înaltele persoane nu poate fi plăcut ca pretutindeni unde vreau să-şi petreacă în voie sunt încunjurate şi urmărite de o mulţime plină de curiozitate, regina-mi spuse . „O, aici, de altfel, e lumea aşa de drăguţă, aşa de prietenoasă şi plină de atenţie: noi găsim plăcere în aceşti oameni buni.”

Apoi ajunserăm a vorbi cu privire la deosebirile în concepţia vieţii care se impun prin cercurile societăţii, de religia poporului, a oamenilor culţi şi a filosofilor. Când am vorbit de misterele si simbolurile vieţii omeneşti, regina a spus : „Şi Coroana tot un simbol este, şi nimic alta decât un simbol.

Cea mai grea încercare a vieţii este ea, Coroana. Când vezi mizeria poporului şi nu este pe lume o putere, o avere destul de mare ca s-o aline! E un lucru greu. Ţi-ar veni mai bine ca tu însuţi să mergi între cei săraci şi să-i ajuţi în suferinţa lor. Oh, oa-

R

5

Simion Dănilă

Nietzscheana

Centre nietzscheene de studii şi documentare (18)

Î

n toamna lui 1935, Elisabeth Förster-Nietzsche se îndreaptă cu paşi repezi spre moarte, care s-a şi întâmplat în 8 noiembrie, cu câteva săptămâni înainte de-a împlini 89 de ani. Îi supravieţuise celebrului său frate mai bine de 35 de ani. I-a priit oare lui Friedrich Nietzsche această longevitate de invidiat a surorii sale? Vom vedea în cele ce urmează.

La funeraliile ei, care au avut loc la data de 11 noiembrie la Arhiva Nietzsche, a participat întreaga conducere nazistă, în frunte cu Adolf Hitler, precum, evident, şi formaţiile naziste din Weimar, spre a-i da ultimul onor. (Gestul lui Hitler a fost copiat aproape la indigo de Benito Mussolini peste mai puţin de trei ani, când, la 2 martie 1938, Il Duce şi suita sa au venit la catafalcul celui mai important adept al lui Nietzsche din Italia, Gabriele D’Annunzio, decedat cu o zi înainte în palatul său, Il Vittoriale, din Gardone, pe malul lacului Garda. „A rămas nemişcat – descrie momentul Piero Chiara în faimoasa lui cronologie Viaţa lui Gabriele D’Annunzio, 1978, traducere în româneşte de Rodica Locusteanu, Univers, Bucureşti, 1988, p. 496 – timp de cincisprezece minute în faţa corpului neînsufleţit, îmbrăcat în uniforma de general, apoi a ridicat braţul pentru salutul roman, a făcut stânga împrejur şi a ieşit cu suita lui pentru a pleca la Brescia, unde hotărâse să înnopteze în aşteptarea înmormântării stabilite pentru a doua zi.“) Şi la solemnităţile din Röcken, locul natal al Elisabethei, unde avea să fie înmormântată a doua zi alături de fraţii Friedrich şi Joseph (acesta decedat la nici doi ani) şi de părinţii lor, lângă zidul bisericii în care au fost botezaţi de propriul tată cei trei copii, au luat parte înalţi funcţionari nazişti. În presa locală a fost omagiată atunci şi mult după aceea viaţa şi creaţia răposatei, în diverse chipuri, inclusiv în formă poetică. De pildă, o poetă obscură germanodaneză, Dora Hartwig, a publicat într-un ziar din Turingia în aprilie 1936 următoarele versuri elogioase: „O, Elisabeth, puternică şi delicată soră,/ Făptură credincioasă ca nibelungii!/ Fratelui tău i-ai consacrat fiinţa –:/ Icoana ta va străluci în veci!// Adâncă şi limpede ca o fântână ţi-a fost firea –/ Tu, flacără pură pe altarul lumii!/ Elisabeth, inima ţi-a fost bună şi mare,/ Binecuvântată ţi-a fost soarta, în ciuda tuturor dumenii! Trebuie să-i iubeşti, pentru că se zbat atâta, se hrănesc atâta cu nădejdi, trec prin atâtea îndoieli şi sufăr aşa de mult!” e mult acuma uitasem de hotărârea mea de a mă purta ca la Curte, ţiind samă de cine era aceea care-mi sta în faţă. Mi-am spus deschis şi de-a dreptul părerea despre atâtea lucruri şi, între altele, şi credinţi care altfel nu se aud bucuros într-un loc aşa de înalt.

Am fost mişcat de curajul simplu al fiinţii ei. Da, da, era o femeie neobişnuită, mai presus de lume şi de o deplină intimitate umană, şi uitasem şi de aceea de a-i spune „Maiestate”, iar, dacă am făcut-o, era pentru valoarea ei morală.

D

rerilor!// Pentru Friedrich Nietzsche ai cerut înţelegere –/ Flutură bătăile de aripi ale spiritului tău/ prin jertfă în cele mai îndepărtate meleaguri germane –!/ O, nobilă soră, adevărată femeie germană!“ ăudată de unii, ponegrită de alţii, Elisabeth Förster Nietzsche a jucat un rol însemnat în destinul postum al nefericitului filozof al morţii lui Dumnezeu şi al renaşterii omului european.

Astfel, ea a lăsat la moartea ei o arhivă ticsită de mărturii despre viaţa, creaţia şi influenţele unui filozof aproape unic în istoria spiritului, o colecţie de o valoare inestimabilă nu numai pentru înţelegerea gândirii lui Nietzsche.

Indubitabil, ei trebuie să-i mulţumim în primul rând că au rămas conservate atâtea lucruri din moştenirea spirituală a fratelui său. Iar multe amănunte despre „micul Fritz“ noi nu le-am fi ştiut dacă nu le-ar fi consemnat în expunerile ei biografice.

N-a fost numai o zeloasă colecţionară şi păstrătoare de documente şi manuscrise, ci şi o editoare. Faptul că pentru această activitate ea nu poseda nicio pregătire ştiinţifică, aşa cum s-ar fi cuvenit în mod special în cazul unui gânditor de talia lui Nietzsche, ar putea fi trecut cu vederea dacă n-ar fi avut nesăbuinţa să judece calificarea ştiinţifică a altora şi să procedeze în consecinţă. Decenii de-a rândul a împiedicat în felul acesta dezvoltarea unei cercetări nietzscheene cu adevărat ştiinţifice, interzicând accesul la surse importante. Nu numai atât, ci nu s-a sfiit să distrugă sau să falsifice asemnea surse atunci când se temea că altfel ar putea cădea pe imaginea fratelui său vreo umbră pe care ea a avut grijă s-o îndepărteze de pe aceasta, nu în ultimul rând în propriile ei avantaje. (Sursă principală: Erhard Naake, Nietzsche und Weimar. Werk und Wirkung im 20. Jahrhundert, Böhlau Verlag, Köln/Weimar/ Wien, 2000, p. 116-118.)

L

Cum se apropia lectura la hotelul „Stephanie”, prea curând a trebuit să-mi cer voia de a pleca. În ce priveşte lectura din seara aceea, trebuie să mărturisesc că mă preocupa mai ales aceea să deschid aşa o uşiţă în inima poporului şi în colţurile acelea pe care lumea rar le vede. Dar, să spun drept, eram încă prea mişcat de impresiile abia primite şi mai curând aş fi ascultat pe cântăreaţa încoronată decât să cetesc înaintea ei. acă ar fi acum să se spuie într-un cuvânt ce este această luminoasă apariţie, poate ar fi aceasta definiţia: O femeie plină de bunătate, o poetă plină de înălţime, o regină plină de smerenie umană.

D

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

6

Banat

Adriana Weimer

Festivalul Coral „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”, de la Biserica Ortodoxă “Învierea Domnului” din Lugoj

Î

n primă duminică a lunii iulie a fiecărui an, la Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” din Lugoj, se desfăşoară Festivalul Coral de Cântări Religioase „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”, ajuns, la iniţiativa şi prin grija preotului iconom stavrofor Mihai Sidei – parohul bisericii, la ediţia a IV-a.

Lugojului”, în 2010, de către Preafericitul Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. a în fiecare an, cuvântul de deschidere a festivalului a fost rostit de preotul paroh Mihai Sidei, împreună cu deputatul lugojean Sorin Stragea şi consilierul municipal Nicu Bădina, care a transmis salutul primarului Lugo-

C

În deschiderea propriu-zisă a festivalului, a cântat Corul „Armonii” al Şcolii Gimnaziale de Muzică „Filaret Barbu” din Lugoj (dirijat de prof. Katy-Gianina Strugaru); apoi au cântat: Corul „Osana” al Ligii Tineretului Creştin Ortodox Român Lugoj (dirijat de prof. Alina Marinela Bogoevici), Corul „Solemnis” din Satu Mare (dirijat de prof. Maria Chiş), Grupul Vocal „Sfinţii Adrian şi Natalia” din Arad (dirijat de Adrian Ştefan Bugyi), Corul Bisericesc din comuna Glimboca (dirijat de ing. Ioan Gaşpar), Corul „Tibiscum” al studenţilor din Caransebeş (dirijat de preot Gheorghe Tistu), Corul „Învierea Domnului” al Catedralei Episcopiei Caransebeş (dirijat de preot Gheorghe Tistu) şi Corul Preoţilor Protopopiatului Lugoj (dirijat de preot Cristian Cerbu). rogramul muzical al festivalului s-a încheiat cu două recitaluri: recitalul cunoscutei soliste de muzică populară Liliana Savu Badea (din Buziaş) şi recitalul preotului Marian Mărcuş (din Caransebeş).

P

Astfel, la această a IV-a ediţie a Festivalului „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm”, desfăşurată duminică, 7 iulie 2013, de la ora 14,30, au cântat opt formaţii şi grupuri corale din judeţele Timiş (Lugoj, Timişoara şi Buziaş), Arad, Satu Mare, Caraş-Severin (Caransebeş şi Glimboca), care au oferit lugojenilor prezenţi în număr mare la Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” din Lu-

jului – prof. ing. Francisc Boldea. Încă de la prima ediţie, organizatorii acestui festival şi-au propus ca principal scop promovarea valorilor cultural – religioase; în plus, preotul iconom stavrofor Mihai Sidei şi-a propus să marcheze momentul târnosirii Bisericii „Învierea Domnului” din Lugoj de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest sens, Nicu Bădina a menţionat: „Aşa cum se observă, preotul Mihai Sidei s-a ostenit şi a reuşit ca totul să fie la un înalt nivel, din punct de vedere spiritual, să creeze un moment liturgic deosebit, să aducă în prim-plan şi să ne arate forţa expresivă a muzicii corale ortodoxe româneşti”.

goj un adevărat regal de muzică sacră.

Festivalul Coral de Cântări Religioase „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm” (denumit, la prima ediţie, Festivalul de Cântări Religioase „Oppidus”) este organizat de Asociaţia Culturală „Oppidus”, în colaborare cu Parohia Ortodoxă „Învierea Domnului” Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj, eveniment iniţiat în anul târnosirii acestui impunător lăcaş de cult – „a doua Catedrală a

Adriana Weimer

Marius Bacriu

– expoziţie de sculptură la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia –

La finalul programului muzical, preşedintele juriului festivalului – prof. univ. dr. Dumitru Jompan – a făcut un rezumat valoric al formaţiilor şi grupurilor corale care au încântat auditoriul, concluzionând: „A fost un festival cu înaltă ţinută artistică, aproape de porţile măiestriei”. În acest an, din juriu au făcut parte: prof. univ. dr. Dumitru Jompan (preşedinte), P. On. prof. univ. dr. Vasile Petrica, muzicologul prof. dr. Constantin-Tufan Stan (membru al Uniunii Compozitorilor şi

M

arius Bacriu – sculptor, restaurator, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici – Filiala Lugoj (născut la Sibiu, în 1968; absolvent, în 2004, al Universităţii de Vest din Timişoara), a avut duminică, 7 iulie 2013, de la ora 17.00, la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, vernisajul expoziţiei de sculptură “Orizont interior”. Expoziţia a fost vernisată de doamna Doina Mândru – istoric şi critic de artă, directoarea Palatului Brâncovenesc – şi de Mihai Plămădeală – istoric şi teoretician de artă.

Despre sculptorul lugojean Marius Bacriu, doamna director Doina Mândru spunea: “Este un artist deplin format în tradiţia postmodernă a lemnului. Abordându-l sub specia poeziei, ca interfaţă între

Muzicologilor din România; revista „Banat” din Lugoj), diaconul dr. Ionuţ Arderean, jurnalistul Toni Boldureanu (ziarul „Ziua de Vest” din Timişoara), poeta şi jurnalista Adriana Weimer (revista „Banat” din Lugoj). Din partea Centrului Eparhial, la festival a participat părintele consilier cultural Zaharia Pereş, care a transmis binecuvântarea ÎPS Nicolae Corneanu – Mitropolitul Banatului – şi gândurile de bine ale PS Paisie Lugojanul – Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. De la Parohia Bisericii Ortodoxe „Învierea Domnului” din Lugoj au participat preoţii Ioan Covaci şi Iosif David şi diaconul Daniel Andriescu. restaţia tuturor formaţiilor şi grupurilor corale care au evoluat atât de frumos la această ediţie a festivalului a fost răsplătită cu aplauzele tuturor celor prezenţi şi, din partea organizatorilor, cu flori, trofee şi diplome de participare. În încheiere, preotul iconom stavrofor Mihai Sidei – parohul Bisericii Ortodoxe „Învierea Domnului” din Lugoj – a mulţumit tuturor participanţilor pentru excelenta prestaţie artistică, manifestându-şi speranţa că iniţiativa de a reuni valoroase formaţii şi grupuri corale spre a dărui cre-

P

dincioşilor frumuseţea cântărilor duhovniceşti în acest sfânt lăcaş va continua. şa cum Festivalul Coral de Cântări Religioase „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm” debutează de fiecare dată cu imnul liturgic „Pe Tine, Doamne, Te lăudăm” (pe care îl cântă toţi ce prezenţi), tot aşa, de fiecare dată, festivalul se încheie cu imnul „Cuvine-se cu adevărat”.

A

orizontul interior şi imaginarul istoriei sau deschizându-l spre nemărginire cu maximă ştiinţă a supunerii materialului până la fragilitatea unei dantele, Bacriu are mereu în memorie repere esenţiale ale umanităţii.

Obiectele sale cu multiple feţe şi deschideri au nu doar o aparenţă arhaică, ci organicitate deplină, ca ecou al straturilor de civilizaţie care hrănesc din profunzime imaginaţia sculptorului contemplorator”. xpoziţia a fost deschisă în perioada iulie-august 2013. Organizatorii acestei expoziţii au fost Centrul Cultural “Palatele Brâncoveneşti” şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Fotografiile din cadrul vernisajului şi al expoziţiei au fost realizate de Alexandru Constantinescu.

E

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat

7

Adriana Weimer

Aura Twarowska şi Franz Metz - Concert de Muzică Sacră la Lugoj -

Î

ndrăgita mezzosoprană Aura Twarowska – originară din Lugoj, actualmente solistă a Operei din Viena, împreună cu Franz Metz – şi el originar din Lugoj, muzicolog, istoriograf, dirijor, organist, critic muzical, au susţinut vineri, 2 august 2013, de la ora 20.00, un extraordinar Concert de Muzică Sacră, la Biserica Romano–Catolică “Sfânta Treime” din Lugoj, bucurându-se de vii aplauze din partea unui numeros şi cald public. În program, concertul a cuprins lucrări cu teme religioase semnate de mari compozitori ai lumii şi ale unor compozitori ro-

O

rganizatorii acestui eveniment muzical mult aşteptat de iubitorii de frumos lugojeni au fost: Asociaţia Banat Art, Asociaţia Muzicienilor Bănăţeni din München – Germania, Biserica Romano–Catolică “Sfânta Treime” din Lugoj, Asociaţia “Alternatived” Lugoj. Înainte de concert, la ora 19.20, Aura Twarowska şi Franz Metz au organizat o conferinţă de presă, la Parohia Bisericii Romano–Catolice din Lugoj.

mâni: Johann Sebastian Bach: Fantezia, sol-major (orgă); Georges Bizet: Agnus Dei; Emmerich Schwach – Vater unser/ Tatăl nostru; Josef Weikert (1837-1907, dirijor la Lugoj): Ave Maria; Franz Liszt: Magnificat (din simfonia „Dante”) (orgă); Antonin Dvořák: “Biblicke pisne” (nr.

10); Nicolae Bretan: Pleacă, Doamne, urechea Ta (Ps. 50); Gheorghe Firca: Preludiu I. după o veche melodie bisericească din Banat; Solo vocal: Priceasnă.

A bătut la uşa ta; Gheorghe Firca: Preludiu II. după o veche melodie bisericească din Banat; G. Caccini: Ave Maria; César Franck: Panis angelicus; Richard Wagner: Pilgerchor (din opera „Tannhä user”); Paolo Tosti: Ridonami la calma!; Melodie populară suedeză adaptată de Stuart K. Hine: How great thou art; Albert Hay Malotte: The Lords prayer; Eugene Gigout: Toccata (orgă).

Salonul Artelor Vizuale “Arta ca existenţă”, Lugoj 2013 propriu , mai mult sau mai puţin vizibil, care dezvoltă, la rându-i, o simbolistică existenţială specifică fiecărui artist în parte.

Pentru artiştii plastici: Silviu Orăvitzan,Tudor Tudan, Vladimir Streletz, Ladislau şi Laura Pokker,Eugenia şi Cecilia Olar, Flora Răducan, Marius Bacriu Petrescu, Păşcuţa şi Elicondiu Iovan, Adriana Păiuşanu, Dorina Zah, Moroşan Mikota Ildiko, Silvia Bloch, Gabriel Visney, Silviu Nopcea sau Moroz Mihai, prezenţi, prin lucrările lor, la acest salon, arta reprezintă,

U

niunea Artiştilor Plastici – Filiala Lugoj (preşedintele filialei: sculptorul Marius Bacriu) şi Primăria Municipiului Lugoj au organizat, în ziua de 15 august 2013 – sărbătoarea Sfintei Marii, în cadrul “Zilelor Lugojului”, de la ora 19.30, expoziţia de artă plastică “Arta ca existenţă – Salonul Artelor Vizuale Lugoj 2013”, expoziţie anuală, devenită o tradiţie la Galeria “Pro Arte” din Lugoj.

La vernisaj, alături de oficialităţi locale – prof. ing. Francisc Boldea – primarul Lugojului, Patricia Ghemeş – consilier cultural – şi de membrii delegaţiilor străine ale oraşelor înfrăţite cu Lugojul – invitaţi de onoare la Zilele Lugojului (care au cuprins: Festivalul de Folclor „Ana Lugojana” şi Ruga Lugojană), au fost prezenţi: Ioan Szekernyés – critic de artă, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara; Suzana Fântânariu – prof. univ. dr. în cadrul Facultăţii de Arte şi Design a Universităţii de Vest din Timişoara; Ioan Iovan – critic şi istoric de artă, vicepreşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din Timişoara; Silviu Orăvitzan – fostul director al Galeriei “Pro Arte” din Lugoj (între anii 1985 – 2006); Marius Bacriu –

sculptor, preşedintele Filialei Lugoj a Uniunii Artiştilor Plastici; Ladislau Pokker – sculptor, fostul preşedinte al filialei lugojene a U.A.P.; prof. dr. Alexandru Doroghi – critic de artă. Expoziţia Salonului de Arte Vizuale din acest an de la Galeria „Pro Arte” din Lugoj a fost denumită „Arta ca existenţă”, după cartea-album Arta ca existenţă, semnată de Ioan Iovan, apărută în 2002. În cadrul expoziţiei Salonului Artelor Vizuale Lugoj 2013 au expus lucrări artiştii plastici lugojeni: Ioan Iovan, Silviu Orăvitzan, Marius Bacriu, Tudor Tudan, Silvia Bloch (fosta directoare a Galeriei “Pro Arte” din Lugoj), Vladimir Streletz, Eugenia Olar, Flora Răducan, Ladislau Pokker, Silviu Nopcea, Laura Pokker, Gabriel Visnyei, Dorina Zah, Constantin Onae, Carmen Cecilia Olar, Mihai Moroz. Evenimentul a fost prezentat, într-un mod deosebit, de specialiştii Ioan Szekernyés, Suzana Fântânariu, Ioan Iovan, Marius Bacriu şi Alexandru Doroghi, care au subliniat faptul că această expoziţie a pictorilor şi sculptorilor lugojeni îşi propune “să întoarcă arta spre lume şi lumea spre artă”.

Adriana Weimer

F

iecare ediţie a Salonului Artelor Vizuale Lugoj reprezintă un moment de bucurie, de încântare, de sărbătoare pentru iubitorii artei din urbeea de pe Timiş şi nu numai.

Genericul acestei manifestări artistice Arta ca existenţă vine să confirme, dacă mai era cazul, că actul creaţiei, rodul ei arta în sine este, în fond, concretizarea, mai bine zis întruparea unei activităţi umane individuale caracterizată prin făurirea unor structuri expresive, capabile să comunice o emoţie specifică fiinţelor creative, înzestrate cu harul divin numit talent, emoţie care înglobează în ea senzualitatea, afectivitatea şi inteligenţa novatoare.

Aceasta şi pentru faptul că ea, arta, filtrează aspectele realităţii înconjurătoare transfigurându-le în creaţii artistice, tributare însă unei realităţi proprii artistului, a căror menire este aceea de a sensibiliza orice iubitor de artă. Prezentele creaţii artistice, aflate pe simeza lugojeană nu sunt altceva decât modalităţi proprii artiştilor de a recepta şi interpreta realitatea unui fenomen dat. În spatele fiecărei realităţi, transfigurate într-o creaţie artistică, se află un simbol

volensnolens, modul prin care ei fiinţează, există şi se manifestă. În acest context arta devine pentru ei existenţă, la fel cum existenţa lor este sinonimă cu arta, cu creaţia în sine. Prin realizările lor artistice ei statuează o identitate culturală, reuşesc performanţa de a se poziţiona într-un spaţiu de spiritualitate specific zonei în care fiinţează atât fizic, cât mai ales spiritual. acă prin lucrările lor artiştii prezenţi în această expoziţie reuşesc să transmită iubitorilor de artă vizuală vibraţia care pulsează în mesajul lor de existenţialitate, înseamnă că menirea lor de creatori estetici se va fi împlinit, oferind, totodată, publicului alternative de a le descoperi sau nu valoarea energiilor artistice de orice factori inhibatori.

Prof. dr. Alexandru Doroghi

D

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

8

Banat Mircea Pora

Costa...

R

ăsturnat pe un pat, cu burta la vedere, Costa sforăie în ciuda faptului că lupta de clasă se înteţeşte. E o după-amiază liniştită ce arde ca o lumânare cu vagi pâlpâiri. Cu câteva zile înainte pe şoseaua principală, trecuseră ceasuri întregi convoaie militare. Tancurile, tunurile, carele de luptă ce le însoţeau păreau de-acum piese inutile. Convoaiele, ca să revenim la ele, nu mai aveau un aspect războinic, ci păreau mai degrabă puhoaie umane încolţite de o profundă oboseală.

Războiul în sine se terminase, zburând în aer nenumărate lucruri, acum în lunile ce urmau se puneau bazele unor alte decoruri, în care istoria avea să se desfăşoare.

Cei care pieriseră în măcel, să le fie ţărâna uşoară, cei care supravieţuiseră trebuiau să-şi dea bine seama de hăţişurile neprevăzute din care avea să le fie compusă viaţa.

Un presentiment le spunea multora că de acum înainte nicio clipă nu va mai semăna cu alta, că vor fi răsturnări de situaţii, viraje, greu de acceptat chiar şi pentru cele mai aprinse imaginaţii. Războiul consumase enorme energii, acum urma să se instaureze o linişte ai cărei piloni de susţinere trebuiau să fie, cel puţin aşa spuneau unii, spaima, frica, prudenţa în orice gest, la fiecare cuvânt. Cadrul general al existenţei nu mai păreau să fie zilele de muncă, de odihnă, sărbătorile, strălucirea soarelui, ci ceva greu, încremenit, parcă de metal, fără zbor de păsări şi foşnete de vânt. Acele convoaie militare ce la intervale tot treceau, închiseseră definitiv nişte uşi, deschizând altele, spre tot felul de încăperi necunoscute. Oamenii, oamenii ce fuseseră până atunci, oare ce se întâmplase cu ei?... Asta chiar că era o întrebare, dar era mai bine să nu cauţi obsesiv răspunsuri... În aceeaşi încăpere în care sforăia Costa se afla şi Ana, soţia lui. Mică, îndesată, îngrăşată prematur, purta pe chipul ei semnele unei permanente îngrijorări. La origine erau ţărani, dar din categoria celor înstătiţi, astfel că în urma unor hotărâri, cine ştie când şi unde luate, fuseseră decretaţi chiaburi. Asta însemna în noul limbaj politic, exploatatori ai poporului, duşmani ai lumii care trebuia edificată. Pe lângă Ana şi Costa între zidurile acelei case parcă mereu umede, reci vara, greu de încălzit iarna, mai trăia şi un servitor a cărui viaţă fusese legată până atunci de grajduri, partide de coasă, spart lemne, îngrijiri de cai, vaci şi boi. Îndeplinea toate atribuţiile slugii tipic valahe. Niciun cuvânt de contrazicere în faţa stăpânilor, nicio pretenţie în ceea ar fi privit viaţa personală. Jigniri cărora le răspundea cu vagi bodogăneli, o ţinută vestimentară aproape unanim peticită, un loc ultim deţinut în absolut toate activităţile aşa-zisei lui familii. Nu ştiu dacă beneficiase vreodată din partea cuiva de vreo mângâiere. Parcă venea dintr-o zonă a istoriei unde modul de deplasare nu era mersul vertical pe două picioare, ci târâtul pe burtă. Nu fusese mobilizat pentru front din cauza staturii sale care nu depăşea cu mult înălţimea unei puşti. Se mai adăuga la asta şi faptul că nu ştia nici scrie, nici citi. De dormit, dormea, de regulă, în grajdi, dar vara, mai ales dacă era băut, lua fără ezitare direcţia paielor din fundul curţii. Mâncarea lui preferată era supa de cartofi, pe care, fie seara, fie la prânz, şi-o sorbea în singurătate pe o masă, bineînţeles fără ceva pe ea. Un mic pahar de ţuică figura uneori drept aperitiv. În timpul războiului, mai exact în ultimii doi ani, Costa într-un fel de şopron al casei deschisese, cine ştie cu ce aprobări, un birt. Pământ pe jos, mâţe permanent prezente, roiuri de muşte într-o haotică navetă între tavan şi feţele consumatorilor, câteva mese, negeluite, grosolane, scaune şubrede, igienă mai mult decât precară.

Toaleta în spatele grajdului, ascunsă de o movilă de gunoi. Ocazional, pentru antren, un acordeonist fără un ochi. Oficiile de chelner, fără amabilităţi şi maniere, le făcea Ana, secondată de servitor, de Nică. La un moment-dat întreba... ”Măi vreţi să beţi?” ...”Măi vrem, Ano, măi vrem”... ”O nu v-o fost dăstul?” ...”După cum să vege încă nu”... Când tuturor acestor băutori, de felurite provenienţe, răchia li se urca la cap, Ana, sigură pe situaţie, poruncea scurt secondantului ei... ”Nică, adă damigenele cu apă”… Asta însemna fără greş că de acum înainte, până la ceasul închiderii, în şopron se va bea ţuică botezată... osta în patul lui ţărănesc, scârţâitor, sforăia năprasnic, căci nu dormise mai multe nopţi la rând. Răsturnat pe spate, la o primă privire putea fi luat drept un dulap sau chiar o sumă de saci. După patruzeci de ani se îngrăşase şi fiinţa lui greoaie cerea ore sporite de somn. Dar acum, în noile condiţii, surveniseră niscai modificări, să le zicem astfel, pentru a nu folosi termeni mai pretenţioşi. Îl hăituia Consiliul Popular, aflat peste drum, o clădire devenită infernală, pe urmă, diverşii activişti de Partid. Cine erau aceştia din urmă Costa nu putuse afla, mai ales că mereu apăreau alţii, ca la o moară, în mantalele lor de piele, negreşit cu şepci sau căciuli ruseşti cu clape pe cap. Te puteai aştepta din partea lor la orice... De când primise eticheta de “chiabur”, chiar că nu mai avea linişte deloc. I se puneau mereu întrebări, era desenat şi afişat la Consiliu cu burtă şi ochi injectaţi de băutură, trebuia să semneze declaraţii, procese verbale, cerându-i-se să fie cât mai clar în vorbele sale...

- Tovarăşe Costa, se începea politicos dialogul, dumneavoastră ştiţi că se construieşte o lume nouă, în care toţi trebuie să fim egali, să trăim ca fraţii, nu unul sus şi altul jos...

- Ştiu, sigur că ştiu...

- Atunci de unde aveţi armăsarii, pe Nonius şi Ghidran, plus trăsura aia boierească?...

- Apoi, dragă, răspunde Costa, am câştigat totul la zaruri, la un târg, am avut noroc...

- Aţi jucat zaruri, tovarăşe Costa, din punctul nostru de vedere e ceva necinstit.

Dar batoza, tot la zaruri, tot la un noroc?

- Nu, asta mi-a ieşit la un concurs de dans, pe când eram mai tânăr şi aveam cu nu ştiu câţi ani mai puţin.

- Şmecher mai sunteţi, tovarăşe Costa, dar pe noi nu ne duceţi. Şi tractoarele, şi măcelăria, tot la zaruri, tot la dans?

- Cum să vă spun, cu ele a fost mai simplu, mi le-a lăsat cadou un neamţ, căutaţi-l pe Hanţi în Germania.

- Ei, tovarăşe Costa, prea vă jucaţi cu noi... şi în final o ultimă întrebare... aveţi în casă portretul Tovarăşului Stalin?

- În casă, să vă spun drept, îi am pe mama şi pe tata, de avut însă îl am şi pe Tovarăşul Stalin, dar l-am pus în grajdi, la animale...

Adevărul este că de la o vreme, aproape seară de seară, un tovarăş Bălan, dacă acesta îi va fi fost numele, un individ chel, încă în putere, mai degrabă scund, într-o manta de piele, fără să prezinte vreo hârtie, vreun ordin anume, îl tot căuta pe Costa direct la domiciliu. De locuit, nu locuia în sat, nici în împrejurimi, fiind adus de valuri de cine ştie unde. Posibil ca rolul lui, al acestui fost tâmplar sau mecanic de locomotivă, în noul angrenaj creat, să fi fost doar acela de-a băga spaima în oameni prin intermediul unor vizite inopinate, mai ales nocturne, însoţite acestea de tot felul de ameninţări, se înţelege la adresa celor căutaţi sau a familiilor lor. Se creea astfel în mintea victimelor, metodă îndelung verifi-

C

cată şi prin alte părţi, o stare de nesiguranţă, de nelinişte, posibilitatea comiterii unor gesturi necugetate şi categoric un sentiment constant de revoltă contra unui sistem ce de la o zi la alta prindea putere. robabil pleca de la Consiliu când dădea să se-nsereze, hoţeşte, pe lângă pomi, pe lângă ziduri. Ţinta o avea mereu sub ochi, o anumită poartă, o anumită casă, aşa cum un uliu îşi fixează, încă de sus, înainte de a începe rotocoalele de coborâre, mica victimă piuitoare, rămasă fără apărare în mijlocul unei curţi. La bătăile lui în uşă, iniţial cu degetul, mai apoi cu palmele şi pumnii, ieşea, de regulă, Ana, cu părul, cârpa cam în neorânduială, semn că se pregătise deja de culcare, îl poftea pe tovarăş în casă, numai că de fiecare dată de găsit era Nică şi câtuşi de puţin Costa. Activistul, cu de la sine putere, se aşeza pe un scaun şi, fără să ceară vreo permisiune, îşi aprindea o ţigară. În timp ce trage fumuri rare, adânci, îşi plimbă prin încăpere privirea tulbure, bănuitoare, rea. Patul lui Costa cu fotografia lui deasupra îi sare în ochi. Şi părinţii lui, din altă fotografie, doi ţărani, ce păreau fericiţi cu tinereţea lor, îl ulcerează. Ar distruge totul dacă ar putea, dar se mulţumeşte pentru moment să spună doar atât... ”Fuge degeaba, de prins tot îl prindem noi odată”... Încă un fum, stinge ţigara strivind-o jos sub călcâi şi, fără să salute, pleacă... ”Chiaburul”, să ne-ntoarcem puţin şi la el, de cum cobora amurgul, presimţindu-l pe tovarăşul Bălan, se strecura pe lângă fântâna din curte, pe lângă grajdi, până-n fundul grădinii, unde între bălării, mari cât trei berze puse una peste alta, avea un ascunziş. Cu urechile ciulite asculta, percepând lătratul câinelui, bătaia vântului, orice zgomot suspect. Rămânea acolo pitit puţin după miezul nopţii, când, abordând acelaşi traseu, revenea acasă. De multe ori aşa, îmbrăcat, plin de spini, cum venea din grădină, se culca, cu o ureche lăsată de gardă, la pândă...

Costa şi Ana în acele momente grele, chiar grele, fără nicio glumă, îşi făcuseră pentru o anume vreme un aliat chiar în sânul mecanismului oprimator... era vorba de “Oarba”care în aparatul de Partid juca un rol... Cine ştia exact satul, oraşul, regiunea din care provenea această femeie? Cine ar fi putut să spună, de cei de aici vorbim, ceva despre copilăria ei, despre părinţii ce-i dăduseră viaţă? Ajunsese în sat, la Consiliu, odată cu zvonurile că va începe cât de curând un val de arestări. Mulţi săteni o credeau colonel de securitate cu puteri discreţionare, alţii, nu puţini nici aceştia, o considerau doar o supraveghetoare a celor de la Consiliu, dar şi o alcătuitoare de liste pentru cei ce urmau să fie “ridicaţi”, în sfârşit, se mai spunea despre ea, reproducem textual, că e „încă o curvă în plus în slujba Partidului”… De chemat, pe noua femeie politică, n-o chema “Oarba”, aceasta fiindu-i doar porecla, ci Laia Scară, fiind originară, sistemul popular de informaţii totuşi funcţiona, dintr-o localitate greu de memorat din fundul Dobrogei. La părinţi, conform tradiţiei locurilor, fuseseră în total nouă fraţi, cinci băieţi şi patru fete, ea fiind, în ordine cronologică, cea de a treia născută. Din cauza condiţiilor mizere de acasă, se sărea peste prânzuri, pământ pe jos, uşi legate cu sfoară, pureci, gângănii prin pat, nu fusese dată la şcoală şi trimisă la un unchi dinspre partea mamei, care, contra unei minime întreţineri, o trimisese prin localitatea lui la spălat, frecat podele, încărcat lăzi, mici transporturi prin prăvălii, unde după posibilităţi se şi putea fura puţin.

Curând nişte tovarăşi de la organizaţia de Partid a localităţii unchiului ei constatară că Laia nu e nici chiar atât de urâtă, având în acelaşi timp şi “origine sănătoasă”. Faptul de a nu fi ştiut aproape deloc să scrie şi să citească nu constituia, fireşte, un impediment în promovări. Şi, astfel, de la un an la altul, trecând prin paturile activiştilor, dar depunând şi o muncă de partid temeinică, Laia ajunsese cadru de nădejde în luptele date de noua orânduire pe nu ştiu câte fronturi. Participa astfel, în calitate oficială, la

P

confiscări de bunuri, la evacuări, la demascări, la disciplinarea populaţiei, în noul spirit care se impunea. Pe parcursul îndeplinirii acestor activităţi se mai instruise, adică învăţase cât de cât să scrie, să citească, elementar să socotească. ercepea lupta de clasă ca fiind motorul principal al progresului, dar faţă de cei ce trebuiau înlăturaţi de istorie avea o oarecare îngăduinţă.

Organizaţia de Partid locală se gândi că tovarăşa Laia va trebui să renunţe la navetă – venea de trei ori pe săptămână din oraşul, capitală de raion – şi să se stabilească în localitatea unde-şi desfăşura acum activitatea. Mai multe variante de locuinţă fură luate în calcul... la şcoală, într-o încăpere ce fusese cu ani înainte un mic depozit de materiale de construcţie şi portrete oficiale, la familia Boţ unde nivelul ideologic, propagandistic era bun, dar deranja stridenţa celor şase copii, la staţia de Maşini şi Tractoare, însă şi acolo, mai cu seamă seara, noaptea, cu tractoriştii ar fi putut să apară probleme, la văduva Palcu, dar acolo se ştia cu siguranţă că peste tot erau pureci, şoareci, gândaci. În cele din urmă soluţia veni, în cadrul unei şedinţe pe teme organizatorice şi de colectivizare, de la un activist localnic, tovarăşul Tărăsmâcu. Iată ce propuse acesta... ”eu zic că-i mai bine ca tovarăşa Scara să locuiască o vreme chiar în inima duşmanului de clasă, să-l observe de aproape, să-l audă ce vorbeşte, să vadă ce mănâncă, ce bea, ce unelteşte, să ne informeze pe noi, care la rândul nostru vom informa eşalonul de sus, etc... etc...” Şi aşa, într-o bună dimineaţă, însoţită de miliţian, activista superioară de Partid, cu-n geamantan într-o mână şi-o plasă plină de ziare şi broşuri în cealaltă, se prezintă la domiciliul lui Costa. Văzând-o Ana şi Nică îşi cam pierdură cumpătul, dar “gazda”, obişnuit cu tot felul de surprize, rămase calm în faţa situaţiei apărute. O tot măsura pe noua venită, fără a scoate un cuvânt. Cel care rupse tăcerea fu miliţianul Marangoci... ”Tovarăşe Costa, zise, activul de Partid local, în frunte cu secretarul Zoţ, s-a gândit că, pentru o vreme, vom vedea cât, tovarăşa Scară ar putea locui aici. Noi ştim că aveţi o cameră goală, fără paraziţi care să muşte, pe care dânsa o va ocupa chiar acum. Vă cerem să vă purtaţi omeneşte cu ea, deoarece este un cadru de nădejde al clasei muncitoare”...

Câteva zile la rând, după „încartiruire”, Ana şi Costa în camerele lor învecinate vorbiră doar în şoaptă. Ceasuri întregi îşi tot puneau întrebări despre posibila semnificaţie a acestei “cazări” în forţă, ordonate de Partid. Neajungând la nicio concluzie, trecură la un sistem de ascultare primitiv, cu urechea lipită de zona de jos a uşii ce separa încăperea intrusei de cea a gazdelor. Pentru aceasta Ana, cu dificultate, intra de câteva ori pe zi sub pat. Fu introdus şi Nică în reţeaua de spionare, el urcându-se seara pe nişte lăzi de bere, de unde, fără a fi văzut, putea privi direct în camera nedoritei oaspete. Concluzia a fost una şi bună.

Femeia pe care Ana o poreclise “Oarba”, din cauza unei pete alburii ce-o avea pe ochiul drept, pleca dimineaţa la Consiliu şi revenea seara, când, înainte de culcare, înfuleca ceva dintr-un soi de pachet învelit, de regulă, într-un ziar. Deci „tovarăşa” părea a fi totalmente flămândă... ără să fi urmat şcoli serioase, fără exerciţiul obositor, cel mai adesea al studiilor, fără să fi răsfoit cărţi cu conţinut rafinat, de-o înaltă semnificaţie, mai exact absolvent, cu o repetenţie la mijloc, a şapte clase primare, Costa avea din naştere instincte de orientare şi de ieşire favorabilă din situaţii grele, ceţoase. Venirea acestei “tovarăşe” în casa lui chiar că ridica nişte probleme. Trebuia să fie atent la discuţii, să ţină podul, pivniţa mereu încuiate, să umble modest, uneori chiar jerpelit îmbrăcat, pentru a sugera indigenţa, să aibă, la o adică, explicaţii, fie şi de moment, dar mereu aceleaşi, pentru provenienţa batozei, tractoarelor, chiar a celor doi armăsari şi a trăsurii. 

P

F

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 

P

e urmă se aştepta ca la “tovarăşa” să vină în vizită alţi “tovarăşi”, căci observase, cu neplăcere, că numărul acestora era în creştere.

Necazul provenea din faptul că în astfel de situaţii dilematice nici nu prea avea cu cine să se sfătuiască, atât Ana, nevasta, cât şi Nică, servitorul, fiind nuli pe acest teren. Pe de altă parte, nici despre ce făcea “Oarba” la consiliu nu avea informaţii.

O concluzie putu totuşi să tragă în legătură cu ea. Ştia să scrie, şi încă destul de bine, deoarece la Gazeta de Perete a Consiliului era un articol intitulat “Cum să ne purtăm tovărăşeşte”, semnat “activist principal Scară Nicolaia”. Costa reuşi într-o seară să-l citească reţinând chiar câteva pasaje... ”Nu e frumos şi nici bine să ne punem porecle şi să strigăm după oameni cu porecla pe stradă. Spre exemplu, coşarului satului i se spune Ţiţi-Miau şi aşa se şi strigă după el. Pe tovarăşul Ţiţi-Miau după buletin îl cheamă Imbre Heţ. Aşa trebuie să-i spunem după cum îl şi cheamă”... sau... ”Putem să mergem cu tovarăşi de muncă la M.A.T., să bem o bere, o ţuică, dar nu mai mult. Nu pot fi un exemplu tovarăşii Ştayer şi Boboloş, care de mai multe ori au căzut beţi în faţa M.A.T-ului.”... sau... ”Tovarăşa Ana lui Cârlig şi-a ridicat poalele prea sus, când i s-a spus de către un delegat de la raion că încă nu a auzit de învăţătura marxist-leninistă”...

Costa citind toate aceste lucruri ajunse la încheierea că Oarba, pe faţă, făcea morală publică, de tip nou, dar că în spate poate joacă alte cărţi. Îi întăreau această convingere mişcările, ca să nu le spunem altfel, ce puteau fi sesizate la Consiliu, dar şi în localitate. Cu destinaţia Primărie, veneau tot felul de maşini din care coborau necunoscuţi cu figuri încordate, neprietenoase.

Caricaturile de la Gazeta de Perete deveniseră acum injurioase la adresa “chiaburilor burtoşi şi exploatatori”. Se vorbea tot mai mult, aceasta în mediul popular, neoficial, de tot felul de reforme, după modelul de la Răsărit, dar mai precis despre colectivizare, confiscarea averilor câştigate necinstit. În loc de un miliţian în localitate erau acum trei, iar la gară, la şcoală, la dispensarul veterinar fură afişate în mai multe rânduri, pe lângă drapelul naţional, steaguri roşii cu secera şi ciocanul, semn al prieteniei de nezdruncinat româno-sovietice. Se mai spunea că Sulinţan mic, de nici un metru şaizeci înălţime, Cotoc, fost vizitiu la moară şi Bombâc, absolvent a trei clase primare, lucrător ocazional cu ziua, deşi umblau civili, ajunseseră deja maiori.

Luând în calcul toate acestea, Costa înţelese că lupta pe un front greu, fără aliaţi, că în jurul lui se strânge ceva ca un laţ.

Hotărâ, cu orice risc, ca într-o Duminecă, s-o cheme pe Oarba la masă. Invitaţia ca atare a fost făcută de Nică, într-o dupăamiază de Vineri... ”Cum să vă spun, tovarăşa noastră, Costa şi Ana vă rugăm să poftiţi, acu, Duminică, dacă n-aveţi altă treabă, la masă, la prânz, în soba mare.

Altu nime nu vine dăcât noi, ăştia dân casă”... Ce lovitură măiastră, ce spectacol...

A

na revărsă pe masă bucate cât pentru o nuntă. Totul fierbinte, aburind, pe loc preparat. De pe scaunul său de gazdă, Costa arbitra totul, conducând ca un Napoleon operaţiunile.

Era măreţ cu chimirul la brâu şi laibărul de postav aproape nepurtat. Ana, la rândul ei, evolua într-o ţinută nouă, ie albă, cu broderii negre, subţiri, cotrânţă în faţă, cotrânţă în spate, o cârpă albă cu pete mici, minuscule, ca şi grăunţele de mac. Nică, admis la masă cu condiţia să nu soarbă, purta şi el o cămaşă fără petice şi-un pantalon din care nu ieşea un fir de praf. Doar mâţii fuseseră daţi afară, să nu umble cumva pe sub masă, pricinuind astfel deranjamente...

S-au mâncat, după pofta inimii, supă de găină cu tăiţei, sarmale mari cât pumnul, friptură de porc, cu garnitură, murături, iar la final a ajuns pe masă o tortă cu cremă de cacao, cu multe ouă în conţinut, făcută nu de Ana, care nu depăşea nivelul plăcintelor, ci de o nemţoaică, Hilde pe numele ei, care în scurtă vreme a reuşit să fugă în R.F.G. Pe parcurs, la voie, s-a băut ţuică, la început, pe urmă vin, cumpărat de Costa special pentru eveniment.

Pentru puţin divertisment, după fripturi, Ana cu vocea, acompaniată aproximativ de Costa la flaut, a cântat, atât cât mai ştia, dintr-o doină, cam un sfert.

Surpriza cea mare a fost că spre seară, cu Nică pe capră, la hăţuri, cu Oarba, Ana şi Costa, în spate, pe şezutul cu arcuri, s-a făcut o plimbare cu trăsura pe un traseu mai izolat, care nu includea Consiliul Popular şi Miliţia. Nonius şi Ghidran de pe urma galopurilor repetate au terminat cursa în spume. La sfârşit, înainte de-a se duce în camera ei, Oarba, vizibil emoţionată, cu mâna pe clanţă spuse... ”Vă mulţumesc pentru tot, tovarăşa Ana şi nene Costa”...

După această zi reuşită, s-ar putea numi de apropiere între adversarii de clasă, urmară şi altele, când şi de-o parte şi de alta se ajunsese să se vorbească aproape cu sinceritate. Costa află, fără mari dificultăţi, că era trecut pe toate listele de lichidare ale exploatatorilor. Fu încunoştiinţat să se ferească de oricine, să nu comenteze negativ regimul, să trăiască cum s-ar spune “cu capul în traistă”.

Cât priveşte averea, altfel zis batoza, tractoarele, măcelăria, armăsarii, trăsura, nu se putea prevedea nimic de la o zi la alta... Chiar aşa a şi fost... primul semn că lucrurile urmau să ia o altă turnură fu acela că Oarba, dar să-i spunem totuşi tovarăşa Nicolaia Scară, nu mai reveni la actualul domiciliu. Pur şi simplu, ca de obicei, dimineaţa, a plecat la Consiliu, dar de acolo nimeni din localitate n-a mai văzut-o vreodată. Trecuse nu prea multă vreme de la această dispariţie şi, într-o seară, o maşină se opri în dreptul Consiliului Popular. Se dădură jos trei sau patru inşi şi, pentru moment, asta a fost tot. A doua zi, dimineaţă în zori, aceşti indivizi, însoţiţi de trei miliţieni, o luară direct spre casa lui Costa. În câteva minute se aflau deja în bucătăria lui.

- Te aşteptăm aici, spuse unul dintre ei, avem ceva de vorbit. Îmbrăcat pe apucate, adică cu pantalonii traşi, dar cămaşa doar pe jumătate încheiată, Costa apăru la rândul lui în bucătărie.

- Avem aici un ordin, spuse un altul din grup, ai face bine să-l citeşti. Dacă nu poţi, nu vrei, ţi-l citim noi...

Peste nicio oră, începu cu iureş, aşazisa lichidare a exploatatorului.

Oameni din localitate, pe care-i cunoştea, împinseră căruţa din şopron afară, apoi o duseră în stradă. Cu armăsarii procedară la fel. Două tractoare remorcară tractoarele semidefuncte ale chiaburului de lângă fântână, iar mai apoi batoza. Pe uşa măcelăriei a fost plasat un lacăt cât patru broaşte la un loc.

Ana de la un geam privea înmărmurită operaţiunea, Nică voind, dar zadarnic, să mai mângâie încă odată armăsarii. oar Costa, în mijlocul curţii, cu hârtia de Partid în mână, transformat parcă din om în piatră, dorea ca totul să se termine odată...

D

9

Carmen D. Blaga 1955 - 2009

In Memoriam

C

armen D. Blaga (Daniela Carmen Pădure) s-a născut la 16 iulie 1955, în Lugoj, jud. Timiş.

A fost critic literar şi traducător. (A semnat uneori cu pseudonimele: Mirela Pop şi Trevor Forrest).

Studii: Şcoala elementară şi clasele gimnaziale la Liceul Pedagogic „Eftimie Murgu” din Timişoara (1962–1970). Tot aici începe studiile liceale (1970–1971), pe care le continuă apoi la Liceul „C. D. Loga” (1971–1974). Facultatea de Filologie, Secţia franceză-engleză, Universitatea din Timişoara (1978). Studii post-universitare: Diplome Approfondi de Langue Française, Eliberată de Ministerul Educaţiei Naţionale a Republicii Franceze (1994). Cursuri de limba şi literatura italiană, în cadrul Societăţii „Dante Alighieri” – Filiala din Florenţa (1996). Doctor în filologie (2002).

Profesii: Conferenţiar universitar la Catedra de literatură română şi comparată, a Facultăţii de Litere, Universitatea de Vest din Timişoara.

Locuri de muncă: Şcoala Generală Nr. 12 Arad (1978–1982), Liceul de Artă „Ion Vidu” Timişoara (1982–1987), Întreprinderea de Detergenţi Timişoara (1987– 1994), Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, Universitatea de Vest Timişoara (1990– 2009).

Colaborări la: „Orizont”, „Semenicul”, „Britsh and American Studies”, „Analele Universităţii de Vest din Timişoara”, „Secolul XX”, „Revue d’études interculturelles” etc.

Volume publicate: Urmuz şi criza imaginarului european, Timişoara, Editura Hestia, 2005.

Volume traduse în limba română: Roland Goetschel, Kabbala, Timişoara, Editura de Vest, 1992; Vlada Barzin, Atlantida, traducere, antologie şi aparat critic, Carmen Blaga, Timişoara, Editura Hestia, 1992; Cedomir Milenovici, 7 incantaţii pentru femeie, piatră şi vânt, traducere în colaborare cu Lucian Alexiu, Timişoara, Editura

Hestia, 1992; Anavi Adam, Kepler, dramă în şapte tablouri, Timişoara, Editura Hestia, 1995; Abelon, Requiem, Timişoara, Editura Hestia, 1996; Nikola Koljevici, Temele patriei, Timişoara, Editura Hestia, 1997; Porumbelul de argilă, Poeţi sârbi din România, traducere realizată în colaborare cu Lucian Alexiu, Slavomir Gvozdenovici, Ivo Muncian, Duşan Petrovici, Bucureşti, Editura Du Style, 1998; Tanka, Poezie tradiţională japoneză, traducere, studiu introductiv şi note, Carmen Blaga, Timişoara, Editura Hestia, 1998; Urmuz, Pagini bizare/ Weird Pages/ Pages bizarres/ Pagini bizzarre, traducere, studiu introductiv şi note C. B. Timişoara, Editura Hestia, 1999; Paul Neagu, The Great Sand Glass/ Marea Clepsidră. Poeme, studiu introductiv şi traducere, C.B. Timişoara, Fundaţia Interart Triade, 2004.

Cărţi traduse din limba română: Sorin Gârjan, Leçon d’anatomie en plein air.

Poémes, Timişoara, Editura Hestia, 1995; Lucian Alexiu, Casa faunului/ The Faun’s House/ La maison du faune/ Haus des Faunus, 40 de poeţi contemporani transpuşi în engleză, franceză şi germană de Carmen Blaga, Ada Cruceanu, Erika Feimer s.a., Timişoara, Editura Hestia, 1995; Lucian Alexiu, Îndreptar de navigaţie pentru uzul somonului albinos, versiunile în engleză şi italiană, C.B. Timişoara, Editura Hestia, 1997; Postfeţe: Jayadeva, Gitagovinda sau Cântarea divinului păstor, Timişoara, Editura Hestia, 1996; Zinaida Hippius, Jurnal petersburghez 1919. Revoluţia din octombrie văzută de victimele acesteia, Timişoara, Editura Hestia, 1996.

Premii: Premiul pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (2000).

Referinţe critice: în periodice: Vasile Geo, „Luceafărul”, nr. 11, 20 martie 1996; Garofiţa Gligor, „Orizont”, nr. 1, 2000; Dan C. Mihăilescu, „Pro TV Magazin”, nr. 31, 2000; Elena Ghiţă, „Banat”, nr. 4–5, 2006; în volume: Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000. (www.uniuneascriitorilortm.ro)

Fotografii: Adriana Weimer

Lansarea volumelor Urmuz şi criza imaginarului european (Timişoara, Editura Hestia, 2005) semnat de Carmen D. Blaga şi Urmuz, Pagini bizare/ Weird Pages/ Pages bizarres/ Pagini bizzarre (traducere, studiu introductiv şi note Carmen D. Blaga Timişoara, Editura Hestia, 1999), în cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga” Lugoj, ediţia a III-a, 2006; au prezentat: prof. univ. Elena Ghiţă şi prof. Ioan Ardeleanu.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 10 Eugen Dorcescu 4

Abyssus, abyssum invocat*

Frumos şi pur, aşa ca la-nceput, Mă aflu pe un ţărm necunoscut, Un ţărm rotit din zare până-n zare Cu vânt amar, cu scoici şi-n depărtare Cu argintate, tulburi estuare.

Mi-s zilele şi casa de nisip ; Nici nu mai ştiu : sunt chip, sunt arhetip ?

Când trupul meu se-apleacă peste unde, Cel din adânc tresare şi se-ascunde — Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde.

Căci între împrejuru-mi şi suflet nu-i nimic : Nu pot şi nu încerc să le despic Cerul de cer şi soarele de soare, Marea de mări, uitarea de uitare.

8 Copacii înfloriţi până la poale Sub revărsări de soare şi azur, Cu păsări şi albine împrejur, Sunt chipul pur al amintirii Tale. Şi râul. Şi zburdalnicul ecou. Şi pajiştea cu verdea ei prezenţă.

Tot peisaju-i o reminiscenţă, Cât pare el de proaspăt şi de nou. Şi totuşi, în străvechea primăvară, Mă pierd. Şi-s fericit. Un altul sunt.

Ins de ţărână, sânge şi Cuvânt, Ce vede pomi şi flori întâia oară.

O urmă temătoare de licorn Însângerează pajiştea. E-o rază Pe care răsuflarea unui corn Ca într-o pantă limpede se-aşază.

Cuprinşi de lunecare, iată-i duşi Pe lungi cărări, în negre labirinte.

Deschide codrul uşi şi iarăşi uşi, Rămâne cornul veşnic înainte.

Gonesc şi-acum, gonesc în infinit — Cu funii verzi îi fură paradisul.

Lichidul corn, cel mult prea vălurit, E depărtarea însăşi, e abisul.

3 Dacă n-aş fi aici, oare pustiul şi marea ar fi ?

Iată ce m-am întrebat în zori, când am ieşit în goană din mare şi m-am întins pe nisip. Şi-atunci, bucuria s-a stins, a pierit. Şi n-am mai găsit în inima mea nici măcar o fărâmă de spaimă. „Deci nu le pot pierde, mi-am zis, de ce să mă tem ?” Şi, iată, marea, sub privirile mele, s-a domolit. Şi culmea ei neagră s-a frânt în genune. „Vai mie, am strigat, ce poate să-nsemne minunea aceasta ?”

Iar nisipul, ca o ceaţă, mi-a acoperit glasul. Şi vidul apei îl purta spre abis. „Nu te bucura, nu te teme. În mare te pierzi, în nisip.

Eu sunt abisul”.

Acel tablou în care, pentru-o clipă, Am nimerit, acea natură vie, Ce exista şi ea, asemeni mie, Ca tot ce din neant se înfiripă Mi s-a părut o crudă mascaradă, O tragică batjocură, o farsă.

Părea că însuşi diavolul ne varsă Din gura lui în pieţe şi pe stradă.

Am căutat cu teamă spre eternul Ochi arzător, spre limpedele soare.

După-amiaza clară de ianuare Se-asemăna dramatic cu infernul.

Nu vreau să definesc şi să calific.

Pe cine să calific ? Şi de ce ?

Secretul libertăţii mele e Un suflet chinuit şi hieroglific.

Suflet al meu ! Ce calm şi ce aproape De ţărmurile sensului plutim !

Ca nişte vechi corăbii din Kittim , Răsoglindite-n biblicele ape.

13 În zori, oraşu-nzăpezit îmi pare Că-i chipul Miriamei în deşert : Brusc invadat de lepră şi inert, Zămislitor de spaimă şi oroare.

1

2

11

Am rătăcit destul idilizând Pe cei din jur (pe mine însumi poate). Într-o lumină crudă astăzi toate Se dezvelesc hidoase, precum sunt.

N-a fost cu neputinţă. N-a fost greu.

Aseară am vorbit cu Dumnezeu.

La fel de clar, de simplu, de senin, Cum ai tăifăsui cu un vecin...

E drept că El tăcea. Sau, mai curând, Iradia în fiecare gând, În fiecare şoaptă şi impuls, În fiecare zbatere de puls.

Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat, Discursul în tăcere s-a mutat, Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel, Tăcerea era drumul către El. Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis, Aşa-I vorbeam : Abis lângă abis.

Un miez de foc alunecă pe creste În râpe-ntunecate strălucind.

Vin zorile, cu grape de argint.

Nimic nu e aicea. Totu-i peste.

Dar visul nu cedează. Visul nu e Supus decât divinului îndemn.

Din sufletul întins cruciş pe lemn El smulge lănci şi-nsângerate cuie.

12

Prolog

În clopot de-ntuneric luna bate.

E-un naos marea. Golul, dedesubt, Se-acoperă cu-un pod de alge, rupt.

Concentrice văpăi dezghiocate.

Absurdele, stupidele armii Sporesc în jur, ca marea, şi se-agită.

5 April, pe durul Mart cu ochii verzi Spre alt tărâm al negurii-l împinge. În urmă vin alaiuri de livezi, Departe-n faţă-i chiciură şi ninge.

E jos, e sus frumosul carusel ?

Porţi prin oraş o mască de armindeni — Mereu la fel. Şi rimele-s la fel : Prieteni, caruselu-i pretutindeni.

Totu-i să fii în stare să-L găseşti Pe-Acela care e*. Pe-Acela care E dincolo de cruguri, de poveşti, De curgere, rotire şi uitare… (* În Ieşirea 3,14, Dumnezeu se defineşte pe Sine Însuşi astfel: ’Èhyèh ’Ashèr ’Èhyèh (ebr.); gr.: Égô éïmi ho ôn; lat.: Ego sum qui sum. Vezi Les Saintes Écritures, 1995, p. 92.)

6 Mă tăvăleşte-n brazde, ca pe-o grapă, un demon, cu pulpanele de apă, în nori de fosfor bolţile se-ngroapă.

De ce mă mir ? Acesta este locul, acolo-s vatra, cleştele şi focul, acolo te găsesc. O sărutare pe fierul gol, pe umbra-ţi ce tresare, pe flacără… Se risipeşte drogul privirii de-altădată. Inorogul transcrie-n vid, pe ziduri, Decalogul.

7 Ce-mi mai poţi spune, tu, biată făptură, adiind — ca oricare alta — a floare, a moarte ?

Senina pietate a zilei, noaptea iertătoare, străveche, ne cunosc îndeajuns...

Voi urma calea lor, îngăduinţa lor strivitoare.

Voi iubi fără trup. Mila, dezgustul : ce desfătare amară !

Câtă linişte-n jur ! Sufletul pâlpâie-ncet în amurg printre viscerele-ţi tulburi.

9 Realul coşmaresc, pe negândite, A năvălit în plină veghe. Şi N-a încetat de-atunci a se lăţi Fălos că ne sfărâmă şi ne-nghite.

Oraş lepros, cu gropi şi cu gunoaie, Cu-njurături, borfaşi, cu nunţi de câini !

Simt pe obraz, în gură şi pe mâini Saliva ta de stronţiu şi de zoaie.

Mă zguduie dezgustul. Trec pe stradă Şi tremur ca o coardă, ca un ram.

Calc pe obrazul bietei Miriam Ne-am tot retras din faţă-i. Ne-am proscris. Acoperit de lepră şi zăpadă.

Cum te agăţi de-o ramură, de-o stâncă.

14 Până-am găsit prăpastia adâncă A visului. Şi am plonjat în vis. În neîncăpătoarea colivie A lumii, învrăjbiţi, ne-nghesuim.

O vreme, deci, am vieţuit visând Căci nu suntem ce-ar trebui să fim Şi am trăit aievea doar coşmarul. Şi lumea nu-i ce-ar trebui să fie.

Ne-am măsurat afectele cu parul : Modelu-nfăţişat de Marea Carte Când Cain şi când Abel, rând pe rând.

Ne e tot mai abstract şi mai străin.

Fiinţe purtătoare de venin, Dar iată, ca o molimă, pătrunde Murim încet şi reproducem moarte.

Coşmarul şi pe insula din vis.

Ocupă retractilul paradis Călătorim de-a valma, sub elipsa Şi n-avem loc în univers niciunde. Şi ţepii duri ai aştrilor de fier. Şi iată-n zare primul Cavaler 10 A răsărit : vestind Apocalipsa !

Se străduieşte visul noaptea-ntreagă, 15 În ceea ce numim subconştient, Se străduieşte, sobru şi atent, În visul tragic, paradisiac, Să cearnă, să discearnă, să aleagă.

Sub pomii înfloriţi, în verdea vale, Mi-apare iar conturul fiinţei tale Imensa informaţie sordidă Pe care-n van cuvintele-mi o tac.

Ce năvăleşte-n cuget ca un val Încearcă el, străjerul abisal, Nu pot să ştiu, nu ştiu a prevedea S-o scoată din abis şi s-o ucidă.

Momentul resurecţiei nocturne.

De-aceea, ca-n cenuşa unei urne, E-o luptă şi incertă şi cumplită, Pătrund pierdut, uituc, în umbra ta.

Căci ofensiva creşte zi de zi.

Dar cum să scap de ură, de oroare, De culpă, de uitare, de dezgust ?

Le port şi-n vis. Şi, cu delicii, gust Bunăvoinţa lor ucigătoare.

Până ce zorii mângâie cu botul Ferestrele şi urmele-ţi le şterg.

Tresar, mă scol, şi iar învăţ să merg În lumea unde ireal e totul. *Eugen Dorcescu, Abyssus, abyssum invocat, antologie de autor constituită după un criteriu tematic, Editura – online Semănătorul, 2009.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Eugen D. Popin

pe colină urme de copită un vultur pluteşte singuratic pe zare la marginea potecii ciulini uscaţi şi izvorul îngerilor

Scriitorul Eugen D, Popin, născut la Ciacova, jud. Timiş, membru al Uniunii Scriitorilor - Filiala Sibiu, trăitor în Germania, este autorul a peste 15 volume de versuri, unele dintre ele apărute în ediţii bilingve sau trilingve, cum este Living room cu scară interioară/ Living room mit Innentreppe, ediţie bilingvă românogermană, Editura Hestia, Timişoara, 1996, şi Ton demi-mot, ediţie trilingvă, franceză, germană, română, Editura Berenice, Paris, 2009. A publicat, de asemenea, volume de versuri în limba italiană, cum este Il silenzio grida (Liniştea strigă), Editura IL Leggio, Veneţia, 2001, sau în germană September auf der Ponte Rialto (Septembrie pe Ponte Rialto), colecţia Archenoah - Munchen, 2000, Deine Hälfte des Wortes (Jumătatea ta de cuvânt), Utz Verlag, München, 2008, şi Papagaien mit blauen Schnäbeln (Papagalii cu ciocuri albastre), Pop Verlag, Ludwigsburg, 2013. În ultima vreme, Eugen D. Popin a sprijinit autorii braşoveni de poezie, traducând în limba italiană sonetele poetului Adrian Munteanu, care a fost distins cu Premiul European NUX, la Târgul Internaţional de Carte de la Milano, 2012, şi versurile tinerei poete Diana Laura Nohit, care a câştigat de curând Premiul I la un alt concurs internaţional de poezie în Italia.

(S.D.)

Între biologic şi logic – replică la Marinella Vicinanza – Timişoara e totuşi cel mai frumos oraş din lume un loc fascinant uneori împietrit şi cufundat în sine ca să-l poţi iubi eşti tu acela care trebuie să te adaptezi limitelor sale frumuseţilor sale eliberat de timp eliberat de spaţiu New-York Paris Tokyo se înclină dinaintea-ţi ţi se oferă te atrag cu sutele de posibilităţi lustruite în permanenţă actualizate de reclame organizate perfect te provoacă neîncetat cu frumuseţea lor de chirurgie plastică şi farmecul tinerei atrăgătoare dispusă a-ţi satisface toate dorinţele dar toate chiar şi pe cele mai irezistibile Timişoara nu este aşa ceva e mai degrabă o doamnă distinsă trecută de prima tinereţe ba chiar şi de a doua dar încă frumoasă distinsă cu trăsături superbe radiind înţelepciune şi inteligenţă ascunse discret în ambuteiajul matinal în spatele faţadelor obosite ea revendică fără să aştepte vrea să fii tu acela care omagiază să fii exact ceea ce ea îşi doreşte ceea ce aşteaptă de la tine voit sau dimpotrivă conştient ori inconştient noi existăm simultan oscilând necuviincios între aici şi acolo convinşi că până la urmă vom alege între mamă şi mama adoptivă foarte curând însă consimţim că dragostea şi iubirea par doar la prima vedere a fi opuse ireconciliabile şi ne supunem legii atavice a biologiei de a nu ne putea alege cine ne va fi mamă iar imposibilitatea asta există pentru că planurile logice sunt mult prea departe unul de altul ca să permită comunicarea apropierea comparaţia şi totuşi

totuşi suspendând definitiv toate dimensiunile căci pretutindeni există trenuri fie şi somnoroase demodate incomode dar şi avioane rapide curate business class care te transportă de aici acolo de acolo aici plătind rezervând doar un loc în tren sau avion între mamă şi o mamă adoptivă odată coborâţi din tren din avion din automobilul personal odată ajunşi acolo căutăm cu îndârjire şi oboseală cu bucurie şi nostalgie cele două fire voind să le reînnodăm de ceva care pare să-şi afle şi să-şi piardă sensul la fiecare venire la fiecare plecare instabilul fiind de fapt sensul în care cauţi oscilând între mamă şi mama adoptivă crezând că nu se poate distinge între ceea ce ne-a fost dăruit şi ceea ce am ales singuri în mintea noastră se suprapun permanent fără să vrem şi asta în fiecare zi imagini culori mirosuri friptura de miel sarmalele cu afumături se confundă impertinent cu pizza abia scoasă din cuptor cu aroma berii proaspăt deschise cu parfumul delicat al vinului roşu cu liniile paralele care se întâlnesc cu dimensiuni care se apropie după care se îmbină ireversibil în culorile amurgului suntem aici dar şi acolo în această confuzie logică şi aristotelică cele două mame se suprapun iar noi nu mai distingem între biologic şi logic între copilăresc şi funambulesc între mamă şi mamă de-acum nu mai ştim dacă urcăm ori coborâm din fiecare tren din fiecare avion din fiecare automobil grăbiţi ca de obicei în vreme ce timpul uneşte sânul ademenitor a celor două mame (Din Umbra cântăreţului de jazz, Editura Arania, Braşov, 2013)

11

Confluenţă recitesc un koan* şi mă strădui să înţeleg forma care este vid iar vidul infinitul formelor __________________ *koan – rugăciune zen

Solitudine la poalele stâncii susurul izvorului vântul neliniştit pe creastă umbra unui pin

Miracol

Epoleţii marelui arlechin în podul casei s-a găsit un cub din lut ars în care erau câteva fotografii... „...omienouăsutecincizecişiunu toamnă târzie seară cu nori cenuşii care stăruie peste sat – din casa de pe colţ un bărbat e luat cu forţa la interogatoriu fără voia cuiva furiţat pe sub uşa biroului marelui arlechin un ţânc fotografiază pe ascuns tabla de şah masa din stejar ciomege groase sprijinite perfid de un perete două scaune între care un bărbat căzut la podea – listele neagre epoleţii aurii ai marelui arlechin ...”

Grifonul îşi face iarăşi de cap cuprins iarăşi de furie grifonul face ferfeniţă povestea lui Robin Hood după care fariseic o ascunde în linguriţa cu picături de algocalmin de la o vreme nu mai îndrăzneşte nimeni să creadă în minuni nici măcar icoanele nu mai pot să ajute ori de câte ori se apropie amurgul uriaşul îşi înfige ghearele în cuvinte şi le sfâşie rânjind urcă apoi pe ziduri le răstigneşte urlând după care le scuipă cu silă şi le loveşte cu pietre smulse din zid în curtea pustie câţiva câini mârâie ameninţător

Izvorul îngerilor o dimineaţă senină şi rece

frigul iernii îmbrăţişează câmpia şi satul se ghemuieşte apoi lângă doi boboci de trandafir îngheţaţi

Convergenţă graurii sporovăiala lor infernală zorile şi briza dimineţii

Zen undeva în absolut estompat impenetrabil însoţit de umbre orfane Matsuo Bashô

Armură liniştea amurgului mesteacănul desfrunzit coboară lin peste balta de la marginea ţarinii

Formă de timp pajiştea acoperită de chiciură pe marginea râpei o salcie aplecată peste rădăcinile-i dezgolite

Perfecţiune între lumina lumânării şi ceaşca de ceai aburul fierbinte şi florile de gheaţă pe fereastra chiliei

Îngemănare dimineaţa pădurea pustie neastâmpărul fulgilor şi mugurii dormitând

Drum zorile vestesc primăvara mărul bătrân deschide încet porşile cerului (Din Umbra cântăreţului de jazz, Editura Arania, Braşov, 2013)

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 12 Duşan Baiski

Lugojul în vârtejul istoriei Funeraliile lui Traian Grozăvescu, filmate

M

oartea la Viena, pe 15 februarie 1927, a marelui tenor lugojean Traian Grozăvescu (născut în oraşul de pe Timiş, la 21 noiembrie 1895), survenită prin împuşcare, a îndurerat o lume întreagă. Ucigaşa, nimeni altcineva decât propria sa soţie, Nelly, a fost în cele din urmă absolvită de această crimă din gelozie de către instanţele austriece.

La aflarea îngrozitoarei veşti, Primăria Lugoj va trimite la Viena o telegramă cu următorul conţinut (în traducere în limba română): „Grozăvescu ucis prin împuşcare. Telegrafiaţi dacă transportul mortului pe contul oraşului Lugoj de circa 100.000 lei este posibil pentru colonia românească dr Marius Sturza.“ Pe spatele formularului poştei lugojene, pe care fuseseră lipite benzile de telegraf cu telegrama propriu-zisă, edilul şef, Ioan Harambaşa, va nota: „Faceţi tot posibilul ca marele decedat să fie depus spre odihnă vecinică în ţara sa. Primar Ioan Harambaşa, L. 18 II 027”. Iar sub aceste rânduri, va adăuga: „Funeraliile locale le suportă Primăria oraşului Lugoj.”

Dorind să aducă în ţară şi să-şi înmormânteze fiul în pământul natal, Primăria Lugoj va solicita sprijin financiar de la Bucureşti, personal lui Vasile Goldiş, pe-atunci ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul condus de Averescu (30 martie 1926 – 4 iunie 1927).

Pe adresa Primăriei vor sosi numeroase telegrame. La cele mai importante, instituţia va confirma pe 25 februarie primirea acestora. Condoleanţe au trimis, printre alţii: personalul Operei Române din Bucureşti (plus 4.000 de lei pentru coroană), Sindicatul Artiştilor Dramaturgi şi Lirici Bucureşti, Primăria Cluj, direcţiunea Şcolii Normale din Deva, studenţii teologi din Arad, Asociaţia Culturală Bucureşti etc.

Corul Operei Române din Bucureşti va solicita primarului să dea publicităţii, prin cel mai popular ziar local, următorul text: „Doliul Corului «OPEREI ROMÂNE» din Bucureşti Ca pe un gând născut din gândul nostru mai înainte de a fi vestit în lume darul tău frumos, bogat şi mare, noi te-am îmbrăţişat şi te-am purtat pe braţe, căci tu ai fost fala noastră, cuvântul duios al nostru gata să-şi ia zborul departe pe culmile gloriei. Şi acolo, transportaţi de acelaşi gând, urmându-te pas cu pas, am simţit toate bucuriile şi succesele nepieritoare ale strălucirilor vocei tale care-i deschideau o cale atât de strălucită, încât îneca de lumină chipul nostru de vechi martori ai adevărului, care învederându-te, înfrigura în sfârşit şi pe cei mai întunecaţi în răutate.

Azi visteria artei şi viaţa frumosului prin moartea ta a potolit turburarea tuturor patimilor şi în zgomotul favoarelor acestei forţi tragice s-a surpat atâta întuneric peste mintea noastră, încât doliul ni s-a înscris pentru totdeauna pe frunte, scăldând în sânge sufletele noastre însângerate.

De simţi din nou gândul nostru, care luase răspuns, că nu vom muri mai înainte de a ne împărtăşi iarăşi din cuceritorul tău dar, vei tresări când te-o strânge în braţele lui reci pământul, de jalea celor ce nici în această ultimă clipă nu pot să te întârzie pe marginea groapei, sărutându-te păgâni.

O, atâtea taine ascunzi cu moartea ta, deşi atât de lămurit ai luminat zorile artei româneşti, ascunde în umbrele Carpaţilor, care poartă în sânul lor atâtea comori, dar şi atâţia stăpânitori tăinuiţi.

De aceea, patima noastră te va păstra veşnic viu.”

nu, delegatul Ministerului Artelor; dr. Avram Imbroane pentru Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor din Banat; dr. Iosif Willer, deputat, pentru minorităţi. upă oficierea serviciului divin la Cimitirul Ortodox Lugoj, erau desemnaţi să ia cuvântul: dr. Tiberiu Brediceanu, în numele Asociaţiei Compozitorilor Români; Francisc Balogh, în numele Operei şi colegilor de la Opera din Cluj; dr. Tiberiu Seviciu, în numele Cercului Academic Bănăţean, Secţia Cluj, şi al studenţimii din Cluj, în final urmând a cânta corurile asistente.

Prin convocatorul din 22 februarie 1927, consilierii comunali lugojeni au fost convocaţi de primar pentru a doua zi, miercuri, 23 februarie, la ora 13.30 „...pentru a lua parte in corpore la înmormântarea tenorului Grozăvescu.” Cele 31 de nume de pe listă (din care 30 au semnat pentru a fi luat la cunoştinţă) relevă şi componenţa etnică a consiliului local al acelui moment, iar dintr-un alt document (datat 18 februarie 1927) se deduce şi calitatea: membri oan Harambaşa va trimite institu- de drept, 1) Constantin Liuba, 2) G. Vraţiilor din oraş o solicitare având biescu, 3) Ioan Vidu, 4) dr. Aurel Mihăescu, următorul conţinut: „Prin moar- 5) dr. Gh. Fulgeanu, 6) dr. Zeno Bejan, 7) tea marelui cântăreţ Traian Grozăvescu, Ioan Radulovici, 8) ing. Maxim Kellner, oraşul nostru – în special – a pierdut 9) Ioan Maier, 10) Iuliu Cristurean, 11) dr. pe unul din acei fii ai săi care i-a făcut Trifon Laia, 12) dr. Aurel Iancu; membri fală şi renume mondial. Pentru a da o aleşi, 13) dr. Valeriu Branişte, 14) Daniel cât mai largă expresiune sentimentelor Nikolits, 15) Ludovic Frünwald, 16) dr. de tristă încercare ale cetăţenilor oraşu- Leopold Sebestyen, 17) dr. Ioan Stoian, 18) lui Lugoj, cu onoare vă rugăm să bine- dr. Francisc Horger, 19) dr. Fabius Gheleşivoiţi a lua dispoziţiuni pentru arborarea an, 20) Ludovic Kokay, 21) dr. Alex. Bidrapelului de doliu pe edificiul institu- reescu, 22) Toma Fernbacher, 23) Ioan ţiei de sub conducerea Dv., – până la Lupu, 24) Pavel Stan, 25) George Rusalin, înmormântare. – L. 18 II 927.”

26) Iosif Barbu, 27) Geza Grünhut, 28) Pera Sâmbătă, 19 februarie 1927, Delegaţia Pastila, 29) Leonard Junker; membri copermanentă a Consiliului Comunal Lugoj optaţi, 30) dr. Cornelia Blaga, 31) dr. Ana „...luând sub deliberare telegrama pri- Dreislampl. mită dela colonia română din Wiena priculptorul vienez Carl Gelles se vitor la cheltuielile împreunate cu funeva oferi, printr-o scrisoare către raliile tenorului Traian Grozăvescu...“ Primăria Lugoj, datată 27 februşi „...având în vedere serviciile depuse arie, a realiza Bustul lui Traian Grozăvescu. de raportul în interesul neamului nostru, La rândul său, instituţia îi va solicita la 4 cum şi mândria comunei noastre cu re- martie „...un ofert concret, conţinând dezultatele meseriei sale, în stăinătate Ho- senul cu dimensiunile şi preţul bustului”, tărăşte ca oraşul să suporte cheltuielile inclusiv pentru un bust turnat în bronz, răîmpreunate cu transportarea cadavrului mânând ca, în funcţie de ofertă, să decidă la Lugoj cum şi cheltuielile împreunate asupra problemei. cu funeraliile din Lugoj, pentru care Pe 2 martie 1927, conducerea Cinescop votează şi propune consiliului co- matografului „Olympia” din Lugoj va somunal spre aprobare deschiderea din licita scutirea de taxa de 10% cuvenită orafondul pentru deschidere de credite pre- şului, deoarece în 2 şi 3 martie urma să văzut la art. 169 al bugetului pe anul prezinte publicului filmul documentar rea1926, un credit extraordinar în sumă de lizat la Viena, Arad şi Timişoara, precum Lei 150.000“. Propunerea delegaţiei per- şi la înmormântarea lui Traian Grozăvescu, manente va fi adoptată de către consilieri la Lugoj, venitul obţinut fiind destinat inîn aceeaşi zi. tegral pentru Fondul „Grozăvescu”, acesta Consilierii comunali vor fi invitaţi să având ca scop realizarea unui bust al mareia parte la primirea în gara feroviară din Lu- lui artist lugojean. Solicitarea va fi accepgoj, în data de 21 februarie, ora 16, a rămă- tată. şiţelor pământeşti ale marelui dispărut. irecţiunea Cinematografelor rimăria Lugoj va publica un proComunale din Timişoara va gram al funeraliilor, indicând propune, la rândul său, să difuordinea faţă de catafalc, în faţa zeze filmul „Funeraliile tenorului GroTeatrului Comunal: ministranţii, fanfara din zăvescu“ (în documentele şi corespodenţa Caransebeş, corporaţiile locale, fanfara din scrisă ori primită de către Primăria Lugoj, Vrani, corurile locale şi străine (în ordinea pelicula va purta diverse denumiri) în sălile fixată de maestrul Vidu), preoţimea, purtă- sale de cinematograf, timp de cinci zile în torul decoraţiunilor, trăsurile cu coroanele, luna martie şi alte cinci zile în mai şi iunie, carul mortuar, familia şi rudele tenorului, la cinematograful de vară, urmând a plăti Consiliul Comunal Lugoj, delegaţiile străi- la casieria Primăriei Lugoj, pentru Fondul ne, delegaţiile locale, muzica militară, arma- „Grozăvescu“, suma de 25.000 de lei la ta, publicul asistent. Prohodul urma să se primirea filmului şi alte 25.000 după rularea oficieze în piaţa mică din faţa Bisericii Or- acestuia. Preţurile de intrare la reprezentatodoxe Române. Aici, ordinea cuvântărilor ţiile de la ora 21 se majorau cu 5 lei pe dua fost stabilită după cum urmează: prefectul rata rulării filmului respectiv. Propunerea judeţului, Romulus Boldea, în numele Gu- a fost avizată favorabil de către Delegaţia vernului şi al Banatului; dr. Caius Bredi- permanentă a municipiului Timişoara, moceanu, în numele parlamentarilor bănăţeni tivând că „...Primăria Timişoara a-şi ţişi pentru lugojeni; inspectorul M. Sadovea- ne de datorie a face şi un act de pietate

D

I

S

P

D

Bustul lui Traian Grozăvescu din Lugoj, realizat de sculptorul vienez Carl Gelles, din faţa Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj, pe malul stâng al râului Timiş.

faţă de memoria marelui dispărut, fiu al Banatului; în dorinţa de a îngheba cât mai urgent fondul scris...“ La 12 martie, directorul Cinematografelor Comunale Timişoara va trimite o scrisoare către Primăria Lugoj, anunţând că a trimis prin poştă suma de 25.000 de lei pentru film. Fapt confirmat şi de casieria Primăriei Lugoj, pe 26 martie. a 12 martie 1927, la Lugoj se va emite următorul document: „Delegaţia permanentă luând sub deliberare cererea văd. Ernestina Grozăvescu (mama artistului, n.n.) privitor la plata cheltuelilor împreunate cu transportul cadavrului Grozăvescu dela Wiena la Lugoj, aduce următoarea Închiere: Pe lângă toate că comuna s-a angajat numai la suportarea cheltuelilor de transport, delegaţia permanentă, dorind a ajuta familia în măsură cât mai mare Hotărăşte: Ca comuna să contribuie la cheltuelile împreunate cu funeraliile din Wiena şi transportul până la Lugoj, cu suma de 91.337 – rămasă din cuantumul votat în sumă de 150.000 – după […]cheltuelilor împreunate cu funeraliile din Lugoj.

Din şedina delegaţiei permanente ţinută la 12/III 1927.“ La 14 martie 1927, primarul va dispune către casieria instituţiei să-i plătească mamei lui Traian Grozăvescu suma de 91.337 de lei.

Cheltuielile de înmormântare vor cuprinde inclusiv plata, de exemplu, către cârciumarul Alexandru Crăciun a sumei de 1.150 de lei pentru contravaloarea mesei servite membrilor fanfarei din Vrani, invitată la înmormântare. Firma „Lex & Co” va primi, pentru „îndolierea lămpilor publice“ din Lugoj suma de 1.115 lei, iar „Friedrich Staffler” 2.500 de lei pentru coroane. După cele două sume, una de 38.930 de lei şi alta de 13.770, primite de 

L

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat  la Primărie, reiese că firma care s-a ocupat de funeraliile de la Lugoj a fost „Mohiló Aladár”. O altă firmă lugojeană, „Alexandru Hubal şi Fiii”, va primi pentru materiale „întrebuinţate cu ocaziunea înmormântării tenorului Grozăvescu“ suma de 898 de lei. Nicolae Daminescu va primi pentru groapa săpată suma de 300 de lei.

O altă ofertă de contribuire la Fondul „Grozăvescu“ va pleca din Cluj, la 4 aprilie 1927, din partea artiştilor de la Teatrul Naţional din Cluj. Aceştia, având acceptul directorului lor, Zaharia Bârsan, solicitau scutirea de taxa de 10% pentru spectacole, urmând ca 30 % din venitul net de la fiecare din cele 13 spectacole pentru Banat să revină fondului. Piesa propusă era „Pescuitorul de umbre” a lui Jean Sarment, vizate fiind localităţile: Arad, Timişoara, Orşova, Lugoj, Caransebeş, Făget, Reşiţa, Oraviţa, Bocşa, Anina, Sânnicolau Mare şi Jimbolia.

Semnatarul scrisorii, Ion Vanciu, artist al Teatrului Naţional din Cluj şi cel care urma să şi conducă trupa de artişti din oraşul de pe Someş, era originar din Lugoj. El solicita Primăriei lugojene să ceară autorizaţiile şi adeverinţele de rigoare pentru turneu de la Ministerul Cultelor şi Artelor şi Ministerul Finanţelor. Ceilalţi artişti propuşi pentru acest turneu erau: Ion Tâlvan, N. PopescuVoicu, C. Simionescu, Virginia Cronvald şi Mya Mateescu. În scrisoare se mai solicita intervenţia Primăriei Lugoj pe lângă primăriile din localităţile sus-menţionate pentru a găzdui fără pretenţii pe cei şase artişti, a se ocupa de afişaj şi publicitate. ată însă că, pe 2 mai 1927, societatea în comandită simplă „Ulpia Film” din Timişoara, cu sediul în palatul Camerei de Comerţ şi Industrie, trimite Primăriei Lugoj o scrisoare cu caracter ultimativ, având următorul conţinut: „Conform înţelegerei noastre cu Fraţii Corcea referitor la filmul „Grozăvescu“ şi în continuarea cererei noastre care am înaintat-o D-V verbal deja în două rânduri, iar cu ocaziunea vizitei Dlui nostru Ţăran la Lugoj Dl Primar al Municipiului nu era de vorbit – fiind ocupat în altă direcţiune – fapt care din partea noastră îl regretăm foarte mult, dar având Dl Ţăran şi alte chestiuni importante şi de rezolvit, nu am putut conveni pentru a aranja plătirea sumelor încasate pentru filmul nostru de către DVoastră, prin prezenta venim pentru a treia oară să Vă rugăm să binevoiţi a ne remite imediat toate sumele încasate cu acest film, apelând în acelaşi timp la preajusta apreciere a Dlui Primar, dacă este admisibil ca noi, cari singuri am spesat sume enorme pentru acest film cu caracter naţional să pierdem sume atât de mari din cauza necunoştinţei de cauză a fraţilor Corcea şi din cauza reţinerei acestor sume pentru noi în mod absolut nejustificat din partea Primăriei Lugoj, sume la cari Primăria nu are nici un drept, decât la plusul pe care acest film îl va produce după retragerea speselor avansate de noi. Suntem în adestarea acestei remiteri şi Vă salutăm Recomandat, cu cel mai profund respect...“ Urmează semnătura „Ţăran“ şi ştampila dreptunghiulară a firmei „Ulpia-Film”. În antetul firmei, sub denumire, apare specificat că este vorba de „Birou Tehnic Cinegrafic – Locaţiune de Filme”.

Neprimind răspunsul scontat, respectiv banii pe care-i pretindea pentru investiţia sa în realizarea filmului, firma va apela la serviciile avocatului timişorean dr. Veterány Viktor. Pe 21 mai 1927, acesta va trimite către Primăria lugojeană o atenţionare cu privire la necesitatea achitării sumelor încasate din rularea filmului „Grozăvescu“, investiţia fiind făcută în baza înţelegerii cu fraţii Corcea. Neplata în cinci zile a datoriilor atrăgea după sine demersuri pentru încasarea creanţei pe cale judecătorească.

Nici în acest document nu apare însă nicio sumă, cu excepţia costului somaţiei, de 250 de lei. Primăria va răspunde avocatului că firma „Ulpia-Film” nu are nicio probaţiune faţă de instituţie.

Primarul va da un răspuns pe 16 iunie 1927, afirmând fără echivoc că în casieria primăriei nu a fost vărsată nicio sumă până

I

la acea dată, ca atare recomanda firmei timişorene să se adreseze direct Cinematografului „Olympia” din Lugoj. erviciul pentru Cultură şi Instruire Publică din cadrul Primăriei Arad va trimite la 25 mai 1927, către Primăria Lugoj, o notă prin care-i semnalează faptul că, la solicitarea firmei fraţilor Corcea din Timişoara, s-a intervenit la proprietarul cinematografelor arădene „Apolo” şi „Urania” să difuzeze la matineu filmul cu funeraliile lui Traian Grozăvescu.

Fiindcă suma obţinută din vânzarea biletelor, în cuantum de 10.000 de lei, a fost virată către „Ulpia-Film” din Timişoara, în contul Fondului „Grozăvescu“, edilii lugojeni erau solicitaţi să verifice dacă banii au ajuns la destinaţie, lucru la care, pe 22 iunie acelaşi an, primarul de Lugoj va răspunde negativ. Pe 8 iulie 1927, Lugojul va cere Primăriei Carei să specifice suma exactă virată în contul firmei „Ulpia-Film” pentru filmul funeraliilor lui Grozăvescu, pe lângă cei 3.100 deja specificaţi de aceasta într-o corespondenţă anterioară, plăţii către Primăria Lugoj. În răspunsul din 19 iulie, edilii din Carei vor preciza că au plătit alţi 2.370 de lei firmei „Ulpia-Film”.

Pe 28 aprilie 1932, fraţii Corcea trimit primarului de Lugoj o solicitare privind plata către ei, din Fondul „Grozăvescu“, a sumei de 16.150 de lei rezultată în urma procesului cu Casa „Dorian Film” din Oradea. otrivit procesului-verbal din 31 august 1927 şi în urma concertului susţinut la Lugoj de către Cercul Academic Bănăţean în vederea strângerii de fonduri pentru realizarea monumentului Grozăvescu, această organizaţie va depune la casieria oraşului suma de 10.000 de lei. Pe 17 septembrie 1927, în urma procesului de arbitraj intentat de firma „Dorian-Film” din Oradea împotriva firmei timişorene „Ulpia-Film” şi a fraţilor Corcea, Judecătoria Arbitrală din Oradea decide ca „Ulpia-Film” şi fraţii Corcea, în mod solidar, „...să solvească societăţii pe acţiuni reclamante în termen de 15 zile şi sub sancţiunea execuţiei 36.000 Lei capital, după aceasta interesele de 12% computate dela 15 Iulie 1927, precum şi Lei 4.000 spese procesuale, şi să suporte onorariile membrilor judecătoriei de arbitri.“ La 4 noiembrie 1927, Primăria Lugoj solicită organului financiar din subordine să transfere din conturile proprii în contul Fondului „Grozăvescu“ suma de 24.750 de lei, sumă primită încă din primăvară de la cinematografele timişorene. scrisoare interesantă prin conţinut ajunge la Primăria Lugoj din partea Liceului „Coriolan Brediceanu” din aceaşi localitate: „Domnule Primar, Onorat Consiliu, Parlamentarii de sub guvernul generalului A. Averescu ni-au înaintat un act fundaţional, prin care dânşii, cu ocaziunea morţii artistului Traian Grozăvescu, înfiinţează o fundaţiune care poartă numele artistului, cu scopul de a premia tineri bănăţeni, distinşi, cari urmează studiile la vreun conservator.

Fundaţiunea va fi administrată de direcţiunea liceului Coriolan Brediceanu. S-a colectat între parlamentari suma de 15.000 lei care este prea mică (s.n.) pentru a atinge scopul urmărit.

De aceea, având cunoştinţă că Primăria Oraşului are la dispoziţie o sumă de 20.000 Lei, transpusă din Timişoara pentru un scop similar celui sus amintit, Vă rugăm să binevoiţi a vărsa această sumă la Fundaţiunea Traian Grozăvescu.“ Într-o scrisoare cu „caracter particular”, din 18 ianuarie 1928, din partea firmei timişorene „P. Corcea Fiii” (str.

Vasile Alecsandri nr. 5), către primarul de Lugoj, Nicolae Corcea va sublinia faptul că a intervenit atât pe lângă primăria locală, cât şi pe lângă autorităţile din jud. TimişTorontal pentru contribuţii la Fondul „Grozăvescu“. şi fiindcă Primăria Timişoara, sub conducerea fostului primar dr. Ioan Doboşan, a votat 50.000 de lei, iar Prefectura, sub conducerea fostului prefect dr. Anton

S

P

O

Bogdan, 100.000 de lei, îi solicita primarului să se intereseze de soarta acestor sume, pentru a nu se pierde ordonarea. Suma de 1.000 de lei, va fi vărsată în contul „Grozăvescu“ în urma concertului de la Lipova al tinerilor George Perlus şi Iuliu Farago.

Casieria Primăriei Lugoj va raporta la 30 ianuarie 1928 că din partea Preturii plasei Lipova nu a fost virată până atunci nicio sumă şi va solicita clarificări la Lipova.

La 16 martie 1928, C. Tarcinius, judecător de cauză la Judecătoria Urbană din Timişoara semnează încheierea „în cauza execuţională a creditorului urmărit “Dorian Film” contra debitorului urmărit “Ulpia Film” Soc. Radu Nic. Corcea pentru suma de 36.000 Lei bani capital şi accesorii în baza art. 27 din Leg. LX: 1881 constată din procesul-verbal asupra sechestrului silite ce s-a ordonat prin încheierea cu No. 9606/927 a Judecătoriei Urbane din Timişoara că s-a pus sechestru pentru suma de... Lei ce se cuvine a fi plătită de către... cum şi imobilele ce s-au evaluat la suma de 244.000 Lei.“ Primăria Municipiului Timişoara va decide la 11 aprilie 1928 plata către Fondul „Grozăvescu“ a celei de-a doua tranşe din cei 50.000 de lei aprobaţi, respectiv 25.000 de lei. Serviciul de contabilitate al administraţiei financiare a judeţului TimişTorontal va solicita pe 26 aprilie 1928, Primăriei Lugoj, confirmarea primirii a sumei de 100.000 de lei pentru Fondul „Grozăvescu“. Ceea ce Lugojul va confirma.

Rezultă, aşadar, că doar de la Timişoara şi Timiş-Torontal s-a primit suma de 150.000 de lei. Cum demersul nostru nu are în vedere calcule financiare, ne vom rezuma şi în continuare la a consemna diversele aspecte legate de subiectul „Grozăvescu“.

La 28 august 1928, avocatul timişorean dr. Béla Kálmán îi anunţă pe fraţii Nicolae şi Radu Corcea că, după ce au plătit deja 16.150 de lei în „causa execuţională a firmei “Dorian Film” S.A. contra firmei “Ulpia Film” Soc. in com. şi consorii”, mai au de plătit un rest de 42.290 de lei. La 3 iunie 1931, Fondul „Grozăvescu“ avea în cont suma de 139.835 de lei.

La şedinţa din 3 iunie 1932 a Comisiei interimare a oraşului Lugoj, se va discuta cererea fraţilor Corcea de restituire a sumei de 16.150 de lei din Fondul „Grozăvescu“. Se au în vedere motivaţiile şi se aprobă suma rezultată din „...spese procesuale suportate de către Domnii Nicolae şi Radu Corcea pentru filmul înmormântării lui Traian Grozăvescu.” uprinse în documentul încheiat şi semnat de către membrii Comisiei interimare, motivaţiile sintetizează întreaga problematică a diferendului, drept pentru care le vom cita integral: „... având în vedere că Dnii Nicolae şi Radu Corcea cu ocaziunea înmormântării marelui tenor Traian Grozăvescu cu care erau înrudiţi, la invitaţia lor a două case de filme, una din Wiena, iar cealaltă din Timişoara «Ulpia», au consimţit ca despre înmormântarea atât la Wiena cât şi în România să se turneze un film şi din venitul valorii filmului să se creeze un fond «Grozăvescu», Având în vedere că societatea din Wiena neştiind că şi în România se turnează filmul despre înmormântarea lui Grozăvescu a trimis filmul ei societăţii Dorian Film din Oradea Mare pentru a-l pune în circulaţie, înainte ca Casa Ulpia Film din Timişoara să fi terminat partea a doua a filmului, Având în vedere că punerea în circulaţie a părţii prime a filmului înainte ca partea doua a filmului să fi fost terminată, punerea în circulaţie a părţii a doua a filmului ar fi devenit iluzorie, şi scopul urmărit nerealizabil, din care motiv Dnii Nicolae şi Radu Corcea la propunerea Societăţii «Ulpia» din Timişoara au intrat în tratative cu casa Dorian Film din Oradea Mare pentru rescumpărarea părţii prime a filmului adică a acelui redactat la Wiena, încheind o convenţie în sensul acesta cu Casa «Dorian Film»,

C

13

Având în vedere că Dnii Nicolae şi Radu Corcea în baza convenţiei de mai sus a fost împrocesuată de către Soc. Dorian Film şi judecaţi de judec. de ocol arbitrară din Oradea Mare cu sentinţa No. 9606/1927 la solvirea Capitolului de 36.000 Lei şi accesorii, Având în vedere că fraţii Corcea în baza actelor aflătoare la dosar au solvit din banii lor proprii advocatului firmei Dorian Film, Dr. Bela Kalman suma de 16.160 Lei din suma totală de 58.440 Lei cheltuieli împreunate cu turnarea filmului, Având în vedere că în baza actelor aflătoare la dosar venitul realizat din rularea filmelor s-a încasat de către Primăria Lugoj, pentru fondul Tr. Grozăvescu, din aceste motive Comisiunea aduce următoarea Încheiere...” e 16 noiembrie 1933, firma timişoreană „Dr. Edm. Hortoványi – Laborator de filme” va trimite primarului de Lugoj o ofertă pe care o redăm integral: „Domnule Primar, Am onoare a Vă aduce la cunoştinţa Dv., ca reprezentant al autorităţii oraşului natal al vestitului nostru cântăreţ naţional – Traian Grozăvescu –, că despre funeraliile naţionale făcute marelui dispărut la Lugoj în 1927 la timpul său am turnat un film, pe care l-am copiat din nou, pe o lungime de 735 metri, în 2 acte, film pe care Vi-l ofer Dv. cu aceia de a fi rulat cu ocazia serbărilor de aniversare aranjate în memoria lui Traian Grozăvescu, iar pe urmă să fie depus spre păstrare în archiva sau muzeul oraşului.

Accentuez că această ofertă o fac numai din consideraţia că cele două copii făcute la timpul său s-au ruinat complet şi s-ar putea întâmpla aceia condamnabilă neglijenţă, că acest film care s-a turnat cu atâtea greutăţi şi sacrificii, şi care este unica amintire filmată despre marele Traian Grozăvescu, să piară pe veci, sau să fie acoperită de vălul uitării. Care autoritate – dacă nu Dv – ar fi mai în drept să se îngrijească de păstrarea amintirei artistului cântăreţ cu renume european?

Sunt mândru că am putut eterniza pentru posteritate un eveniment istoric petrecut în faţa ochilor noştri – ca o dovadă incontestabilă despre măreţia lui şi ca atare am contribuit şi eu cu o piatră la construirea marei clădiri a istoriei, pentru care eu nu pretind decât rambursarea materialului şi a cheltuielilor avute cu confecţionarea filmului.

Vă rog să binevoiţi a-mi comunica dacă doriţi a răscumpăra acest film de valoare istorică şi la caz afirmativ a-mi indica locul şi timpul când voi putea să Vi-l prezint spre vedere şi totodată a prezenta nota mea despre cheltuielile materiale avute cu confecţionarea filmului. În aşteptarea hotărârei Dv. Vă rog Domnule Primar să primiţi expresiunea distinsei mele stime ce Vă păstrez.

Timişoara, la 16 Noemvrie 1933.”

Semnează Edm. Hortoványi, cel care va trimite o nouă depeşă primarului de Lugoj la 30 noiembrie 1933, ca şi clarificare la o corespondenţă pe care a primit-o, la rândul său, pe 24 noiembrie, de la Lugoj: „Am onoare a Vă comunica, că lungimea filmului este de 735 metri şi a cărui cost propriu este de Lei 15 per metru, în care cost este cuprins materialul brut, curentul electric şi chemicalele întrebuinţate, deci întregul film «Traian Grozăvescu» compus din 2 acte în costul propriu face Lei 11.025.

Pentru a dovedi, că acest preţ este strict costul propriu, îmi permit respectuos a Vă atrage atenţiunea Dv. Binevoitoare asupra faptului că preţul curent al unui film lucrat gata este de Lei 80“.

P

Î

n şedinţa sa din 4 ianuarie 1934, delegaţia permanentă a Consiliului Comunal Lugoj este de acord să invite ofertantul să ruleze filmul în faţa autorităţilor Primăriei.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 14 Titus Crişciu

„Mi-au trebuit peste 27 de ani din viaţă să scriu o sută de biografii din tată în fiu, de la căderea Babilonului până astăzi, când se termină în 2040 !”

Titus Crişciu: Ce amintiri păstraţi anilor de şcoală petrecuţi în Lugoj, oraşul în care v-aţi născut şi aţi trăit până la 18 ani?

Gheorghe Schwartz: Îmi amintesc un lucru care pentru moment m-a marcat. Eram în clasa a V-a şi urma să iau premiul I, dar din cauza dosarului nu l-am luat. Atunci am hotărât să nu mai învăţ şi abia pentru bacalaureat am reînceput să învăţ şi am reuşit primul la bacalaureat. Spun lucrul acesta cu emoţie, pentru că tot în această lună (mai, 2013 n.n.) mă voi întâlni cu foştii colegi de liceu, la 50 de ani de la absolvire şi abia aştept să văd pe cine mai recunosc şi cine mă recunoaşte pe mine.

T. C.: Ce aţi făcut, cum v-aţi petrecut timpul în loc să învăţaţi?

G. S.: Am jucat şah, probabil că destul de performant, din moment ce eram în echipa de şah a Lugojului, care era destul de puternică.

T. C.: Lugojul, ca şi în alte oraşe din Banat şi Ardeal, era multietnic şi, ca atare, se vorbea în mai multe limbi. În ce măsura v-a influenţat acest lucru în copilărie?

G. S.: Într-adevăr, Lugojul a fost un oraş cu foarte multe etnii şi dovada acestui lucru era că părinţii mei cu bunicii vorbeau nemţeşte, iar eu cu ei vorbeam româneşte, ca şi la şcoală. Pot să spun că m-a marcat mai mult decât se crede, pentru că multilingvismul, care se propagă foarte devreme, are şi multe riscuri. Părinţii nu ştiau lucrul acesta. Printre altele eu mi-am pierdut auzul folematic şi, de exemplu, în primele clase eram incapabil să sesizez pe c de g, pe t de d ş.a.m.d. Un alt impediment este că sunt extrem de neîndemânatic. Pe vremea aceea nu s-a ştiut acest lucru. Mai vreau să vă spun că am avut un învăţător genial, căruia îi port o mare recunoştinţă.

Un învăţător atât de bun, încât, din cei 27 de elevi în prima clasă, unul era debil mintal, dar l-a dus până în clasa a VII-a şi l-a aşezat lângă mine, ca o premoniţie că am să devin defectolog. Toţi cei 27, în afară de acest băiat, am terminat învăţământul superior, ceea ce era cu totul ieşit din comun în condiţiile de atunci.

T. C.: Aşa cum aţi anticipat, după absolvirea Universităţii din Cluj, cu specialitatea defectolog, aţi fost repartizat la Arad, unde aţi lucrat 34 de ani.

Cum a debutat această lungă perioadă din viaţa Dvs.?

G. S.: Prima amintire a fost aceea că, deşi am terminat facultatea cu zece, mi s-a scăzut un punct din cauza mustăţii. Era perioada habotnic comunistă, în care nu aveai voie să porţi mustaţă. Aşa am spus să mă repartizeze unde vor ei şi Aradul a fost primul pe listă. Aşa am ajuns la Şcoala Ajutătoare din Arad, unde am lucrat până în 1989, ca simplu dascăl, şi m-am întors după ce am lucrat în diplomaţie, la Inspectoratul pentru Cultură şi la televiziune şi am fost director acolo, până am trecut în învăţământul superior.

T. C.: Ce atmosferă era în anii de început în învăţământ, într-o şcoală de copii cu nevoi speciale?

G. S.: Eu sunt foarte legat de copiii cu nevoi speciale. Dacă ceva a funcţionat bine înainte de ’89, deşi nu am amintiri plă-

Interviu cu scriitorul Gheorghe Schwartz

cute din perioada respectivă, dar învăţământul special a fost foarte bun. El a fost distrus după 1989, tot din motive economice bănuiesc eu, a fost acea celebră baronesă Nicolson în România, care a vrut să implementeze sistemul britanic, care este foarte bun, dar trebuie să fie şi condiţii pentru a face acest lucru. Noi am pus, ca de obicei, carul înaintea boilor şi învăţământul special, la ora actuală, este catastrofal. Am scris şi o nuvelă despre şcoala ajutătoare Jurnal cu doru, publicată într-un volum apărut la Cartea Românească în 1976. Este o meserie pe care nu poţi s-o faci decât cu sufletul. Este foarte mare nevoie de defectologi, pentru că, pe măsură ce sistemul sanitar se dezvoltă, sunt tot mai mulţi copii cu nevoi speciale, chiar dacă pare un paradox. Pe de-o parte că nu mai mor copii afectaţi de meningită, de encefalită, poliomelita a fost eradicată, însă rămân 2-3 cu tare şi aceştia sunt trimişi în şcoala normală, ca să nu se simtă discriminaţi în şcoala integrativă, cum se numeşte acum, dar ei vor abandona şcoala, pentru că nu vor face faţă. Eu am avut nişte rezultate formidabile, iar acum acei copii se autoîntreţin, sunt organizaţi în familii, ca toţi ceilalţi.

T. C.: Vă rog să sintetizaţi cele trei activităţi diferite pe care le-aţi practicat imediat din 1990: cea de consilier şef la Inspectoratul pentru Cultură, cea în diplomaţie şi cea de conducător al unei televiziuni locale.

G. S.: Sunt trei activităţi total diferite.

Pe vremea aceea instituţiile de cultură erau subordonate inspectoratului şi a fost o muncă de reorganizare a ceea ce am găsit acolo. De pildă, existau instituţii care nu funcţionau deloc, cum a fost Orchestra de Muzică Populară a Filarmonicii, pe care am desfiinţat-o şi am înfiinţat Orchestra „Rapsozii Zarandului”, care a fost mulţi ani una

din formaţiile foarte importante din România. Ei mai lucrează prin prestări de servicii, dar sper ca, prin Institutul Cultural Român, să refacem această formaţie.

T. C.: Apoi aţi lucrat o scurtă perioadă în străinătate.

Despre ce este vorba şi în ce perioadă?

G. S.: Am fost consilier cultural, mai întâi la Ambasada din Budapesta şi după aceea la Bonn, în anii 1992-1993. La Budapesta am fost foarte puţin şi mai ales cu muncă de teren, iar la Bonn am încercat să fac mai multe lucruri, dar am fost dezamăgit de sistemul care era atunci în diplomaţie, pentru că diplomaţii se ocupau mai mult de interesele lor, decât de interesele naţiunii Române. Am făcut câteva programe noi, care, din păcate, unele au murit după ce am plecat eu.

Am iniţiat un lanţ de galerii de artă în oraşele mai mici din Germania, pentru că în oraşele mari te pierzi. În oraşele mai mici ieşeai în evidenţă, venea şi primarul, şi preotul, şi dascălii; şi era un eveniment. În două luni am reuşit să înfiinţez 17 galerii, una şi din Elveţia, în special din Vestul Germaniei, iar avantajul era că nu mai veneau doar cei 3-4 artişti plastici români, mereu aceeaşi, ci puteau veni foarte mulţi în acelaşi timp, iar galeriile puteau să transporte mai uşor lucrările dintr-o parte în alta, plăteau acele taxe de asigurare, puteau să vândă lucrările şi în continuu era prezenţă românească în Germania. Acest proiect vreau să-l preiau acum cu ţările din jur, prin I.C.R. Un alt lucru, am luat legătura cu cea mai mare societate de librari din Germania şi le-am propus să aibă în permanenţă un stand de carte ro-mânească în Germania, pentru că exista o puternică diasporă românească, care cerea cărţi. Era important nu numai pentru pătrunderea literaturii române în acel spaţiu, dar şi pentru că nemţii erau dispuşi să vândă cartea la preţul din Germania, care era încă foarte ieftină. Asta ar fi salvat multe edituri.

T. C.: Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de televiziune?

G. S.: Nefiind înregimentat politic, a trebuit să părăsesc acest post şi am făcut prima televiziune prin cablu, din Arad, cred.

Se numea “Intersat” şi avea o forţă extraordinară în oraşul Arad, pentru că încă nu se puteau prinde marile posturi. Nu vă mai spun că totul se făcea în direct şi am făcut câteva lucruri tabu. Un interviu cu un transsexal, un interviu cu două prostituate… A fost poate cea mai romantică perioadă din viaţa mea, care a durat aproape trei ani.

Am plecat de acolo pentru că am simţit că nu mai pot să scriu.

T. C.: Ne întoarcem în timp la scriitorul Gheorghe Schwartz, care a debutat în două reviste. Despre ce reviste este vorba şi în ce an?

G. S.: Într-adevăr, în 1969 am debutat cu o povestire în revista “Familia” şi nu mult după aceea, în ianuarie 1970, tot cu o povestire, în “România Literară”…

T. C.: …Iar în 1972 aţi debutat în volum, cu romanul Martorul, care a fost distins cu un premiu important...

G. S.: Martorul trebuia să fie a doua mea carte, pentru că prima, un volum de povestiri, trebuia să apară la Cartea Românească. El era cules, gata de tipar, dar ghinionul meu a fost că redactorul de carte a fost Dumitru Ţepeneag, care a plecat din ţară exact când urma să apară cartea; şi a fost topită. A stat acolo aproape şapte ani, şi de nenumărate ori, sub diverse minciuni, m-am învoit de la directorul şcolii din Arad şi mergeam la editura din Bucureşti, unde mă cunoştea toată lumea, numai cine trebuia nu m-a cunoscut... După şapte ani, am făcut o criză de nervi şi secretara marelui Preda, care era directorul editurii, l-a anunţat că e un nebun afară şi m-a primit în celebrul său birou, cu masa rotundă din mijloc, tixită de manuscrise. M-a luat pe după umeri, m-a plimbat de mai multe ori în jurul mesei şi m-a tot lăudat ce mare scriitor sunt, ce măgari sunt cei de la cenzură şi, când în mine creştea ficatul de mândrie, bucurându-mă că voi avea ce să le povestesc nepoţilor, să nu uităm că aveam 27 de ani, la a şaptea tură mi-a spus: „Domnu Schwartz, ce poezii frumoase scrii”. De atunci nu mai cred în nimeni care mă laudă.

Efectul a fost şi cartea a apărut, într-o altă formă, mult mai tratată, şi după aceea lucrurile au început să intre pe un făgaş bun.

T. C.: Eu nu vă laud, dar vă admir pentru îndrăzneala de a vă fi propuns să scrieţi ciclul Cei o sută, un grandios proiect, care s-a vrut să fie cea mai mare contribuţie a literaturii din întreaga cultură română. Când şi unde a apărut primul volum şi drumul parcurs până la cel de al unsprezecele, care va fi ultimul?

G. S.: Acesta trebuie să apară zilele astea (mai, 2013 n.n.). Am început ciclul la 40 de ani, dar nu-l puteam începe mai repede, pentru că trebuia să am o ucenicie serioasă în spate. Asta a început în 1985, iar primul volum a apărut în 1988, la Editura Facla, după care au urmat evenimentele din 1989, şi a început calvarul cu acest ciclu. Al doilea volum a apărut la Cartea Românească, iar volumul 3 şi 4 la Editura Alfa.

După acestea a venit o perioadă în care n-am putut să public niciunde. Volumul 6 a apărut la Polirom, care apoi m-a lăsat baltă, probabil ca pedeapsă pentru că le-am adus un premiu. Apoi am reuşit să public ultimele cinci volume la Curtea Veche, în condiţii de colaborare perfectă.

T. C.: Cum v-a venit ideea acestui ciclu?

G. S.: Eu, în general, nu am memorie.

Dacă citesc o povestire pe care am publicat-o acum trei luni, nu mai ştiu cine e criminalul. Dar sunt momente din viaţă pe care le ţin minte. Ştiu că în noaptea de 16 spre 17 august 1985, o noapte foarte caldă, când viaţa a devenit tot mai dificilă în România şi neputând dormi mă gândeam ce rost are să tot peticim acest sac, care se rupe mereu şi care este viaţa noastră, dacă obţii un lucru se pierd alte trei. 

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat  În acea noapte am ajuns la concluzia că un bărbat, în general, devine tată la 25 de ani, în medie; înseamnă că sunt patru generaţii într-un secol. Îseamnă că, de la căderea Babilonului până azi, sunt 2500 de ani, sunt o sută de generaţii, iar tu ca individ eşti 1% din istoria atestată a omenirii şi atunci responsabilitatea ta este mult mai mare. Atunci mi-a venit acceastă idee, care mi-a umplut peste 27 de ani din viaţă, să scriu o sută de biografii din tată în fiu, de la căderea Babilonului până astăzi, când se termină în 2040 ! E o întreprindere sinucigaşă şi paranoică pentru că a trebuit să citesc enorm, ce şi cum se mânca în Sparta, şi ce nu era voie să spui în Roma antică şi metodele de a face rost de bani în Evul Mediu ş.a.m.d. Asta te costă, dar mi-a şi umplut aceşti ani într-un mod extraordinar.

Nu ştiu dacă aş avea curajul să fac acest lucru încă o dată, dar nu-mi pare nicio clipă rău că l-am făcut.

T. C.: La un moment dat se preconiza să srieţi 12 volume, aţi rămas la 11?

G. S.: Eu am superstiţia cifrei 8. Numele meu are 8 litere, prenumele are 8 litere, toate titlurile cărţilor mele de beletristică au 8 litere şi voiam să fie 8 volume.

T. C.: Bine, dar titlurile cărţilor de specialitate sunt mai lungi. Vorbiţi-ne şi despre profesorul Gheorghe Schwartz.

G. S.: Ca profesor universitar trebuia să public şi aceste cărţi şi, desigur, titlurile sunt altfel. Una din aceste cărţi, de care eu mă simt tare legat, poate la fel ca şi Cei o sută, este entitate nouă, pe care eu am adusă în psihologie, care este psihologia transversală, care este o explicaţie a comportamentului uman, lucrare apărută în mai multe ediţii. E o disciplină care le plăcea studenţilor, pentru că nu-i deloc aridă şi explică într-adevăr comportamentul uman.

Criticul Ion Holban a descoperit foarte bine că e greu să înţelegi scrisul meu dacă nu cunoşti şi această fundamentare teoretică.

T. C.: Vă propun să revenim puţin la primul volum din Cei o sută, publicat la Facla, şi mai ales la felul în care a fost receptat de confraţi acest ciclu, unic experiment în literatura română G. S.: La Facla am avut norocul să întâlnesc un redactor extraordinar, care este Ion Anghel şi de la care am învăţat enorm de multe lucruri în redactarea unei cărţi. Întregul ciclu a fost bine primit, aproape fiecare carte fiind nominalizată la premiile Uniunii, fie ale Asociaţiei, sau alte premii: a luat Marele Premiu “Liviu Rebreanu” de la Bistriţa, Marele Premiu “Mihail Sadoveanu” de la Iaşi, a luat multe premii, dar se scrie tot mai puţin despre el.

Mă aşteptatm ca măcar ca o curiozitate să se scrie mai mult despre el. Din păcate, în general în literatura mondială, se pare că sunt două variante: sau scrii, sau te ocupi de managementul scrisului tău. Eu n-am avut timp să mă ocup de managementul cărţilor mele. Noi ducem lipsă de ceea ce se numeşte agent literar şi vreau ca din toamnă, la Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad, să deschid un curs postuniversitar de agenţi culturali, pentru că tinerii nu ştiu că se poate câştiga foarte bine din această meserie, care este benefică atât pentru scriitor, cât şi pentru agent. Dacă agenţii sportivi câştigă miliarde “după” picioarele fotbaliştlor, acelaşi lucru se poate întâmpla şi de pe urma scrisului.

T. C.: Totuşi, au fost critici care v-au apreciat, de pildă Ion Holban...

G. S.: Ion Holban este unul din criticii cei mai importanţi la ora actuală. Nici el nu este foarte cunoscut, dar este foarte serios, a citit tot. A scos acum o nouă istorie a literaturii moderne, aproape exhaustivă, chit că acolo este o listă de autori pe care îi cultivă el. Şi Gheorghe Mocuţa, de la Arad, a scris despre ciclu şi am avut mai multe critici bune, dar nu a mai avut şuvoiul care a fost la început.

T. C.: Să reamintim că în primele volume publicate v-aţi inspirat din viaţa petrecută la Lugoj, dar niciuna dintre cărţile din ciclu nu cuprinde aspecte

din biografia Dvs., fie că erau mai scurte la început, apoi mult mai voluminoase.

G. S.: Este foarte adevărat ceea ce spuneţi Dvs., dar este problematic la mine.

Eu cred că biografia fiecăruia dintre noi a fost odată scrisă de către Dumnezeu şi n-am deloc de gând să fac concurenţă unei asemenea autorităţi. Atunci, trebuie să inventăm noi o lume a noastră, probabil mai puţin complexă decât cea făcută de Dumnezeu, şi să descriem acea lume. Aţi remarcat bine că primele patru volume sunt mai robuste, dar când am ajuns la al cincilea mi s-a spus: cărţile sunt tot mai scumpe, cine are bani să cumpere cărţi groase? Şi atunci a trebuit să împart următoarele cărţi nu în patru, ci în şapte volume. Dar n-am schimbat nimic, a rămas o ficţiune în decor real, adică a trebuit să cunosc relaţiile din perioada respectivă.

T. C.: Ca un scriitor care a publicat şi înainte şi după 1989, spuneţi-mi, mai există oprelişti în literatura română?

G. S.: Nu este o mare diferenţă, pentru că eu am avut de pătimit după ce am publicat la începutul anilor ’80 articolul „Zece ierarhii”, în care spuneam că la noi în literatură, ca în toate domeniile vieţii, din păcate, succesul se face la cârciumă şi, dacă nu o frecventezi şi eşti izolat, nu poţi fi cunoscut de cutare critic. Se citeşte puţin. La o lansare la “Gaudeamus”, la Bucureşti, la unul din volumele ciclului Cei o sută, spuneam: ca acest ciclu să fie o carte importantă, să apară o ediţie în piele de crocodil, iar lumea să se fotografieze în faţa ei, dar n-o s-o citească nimeni, la fel cum nu se mai citesc marile cărţi din literatura universală. Toţi cei care scriu onorabil în România ştiu ce este cu Cei o sută, dar nu ştiu dacă au citit trei oameni această carte. Un prieten din Lugoj, care acum este profesor la Mannheim, m-a consolat spunându-mi că marele filosof german Immanuel Kant, în toată viaţa lui a vândut 47 de exemplare din opera sa.

T. C.: Aşa cum reiese şi din discuţia noastră, după ’89 aţi avut mai multe funcţii, iar de curând aveţi o nouă provocare, cea de director al Filialei BanatCrişana a Institutului Cultural Român.

Mai întâi, de ce s-au înfiinţat aceste noi forme de organizare – filialele?

G. S.: Această funcţie s-a născut într-un climat foarte turbulent: a plecat fosta conducere a I.C.R-ului şi atacurile la adresa domnului ministru Marga au fost foarte dure şi nedrepte. S-au înfiinţat filiale, pentru că principala acuză, pe lângă meritele incontestabile pe care le-a avut echipa Patapievici, a fost aceea că din fondurile I.C.R-ului au profitat foarte puţini oameni şi interesul este ca filialele să descopere cât mai multe activităţi care sunt reprezentative şi care ar putea legitima la fel de bine în străinătate; şi cine le cunoaşte mai bine decât cei din teritoriu. Asta ar fi sarcina noastră: de a descoperi talente şi de a le sprijini din toate punctele de vedere. Avantajul este că nu pornim de la zero, pentru că există multe filiale în lume, cu care putem să avem nişte relee pentru talentele româneşti.

T. C.: Care sunt domeniile în care se vor căuta şi se vor descoperi aceste talente?

G. S.: În tot ceea ce reprezintă spiritualitatea românească. Nu ne vom axa numai pe literatură, pictură şi muzică, ci şi pe ştiinţă, religie etc. Acum e perioada în care se cristalizează lucrurile şi sper ca în toamnă să bubuie lucrurile.

T. C.: Vă doresc succes!

P. S.: Din momentul acestei discuţii au trecut câteva săptămâni. Între timp, filialelor interne ale Institutului Cultural Român li s-a suspensat activitatea, nu s-a spus că se desfiinţează, aşa că eu trag nădejde că iniţiativa care s-a dovedit valoroasă nu va fi înmormântată de către noua conducere a I.C.R.-ului.

Gheorghe Schwartz

15

Dana Nicoleta Popescu

Spre sud, pe urmele soarelui

Î

n caniculara lună iulie merită (re) văzut filmul german Im Juli (2000), realizat de cineastul de origine turcă Fatih Akin. Chiar dacă primele secvenţe ar sugera debutul unui thriller un tânăr rătăcit într-o dezolantă pustietate întâlneşte un necunoscut ce conduce o maşină cu un cadavru în portbagaj avem de-a face cu o comedie în care romantismul şi ineditul se întrepătrund. Şi totuşi, filmul nu poate fi numit comedie romantică în accepţiunea hollywoodiană a termenului; mai degrabă, se apropie de shakesperienele romance plays: îndrăgostiţii înfruntă greutăţi şi despărţiri, trăiesc peripeţii menite să le testeze sentimentele. Şi, destul de frecvent, iubitul/ iubita se dovedeşte a fi o altă persoană decât aceea presupusă la început.

Im Juli este un road movie ce prezintă aventuroasa călătorie a lui Daniel (Moritz Bleibtreu) de la Hamburg la Istanbul, în luna iulie şi alături de Juli (Christiane Paul), care i-a vândut un inel împodobit cu un soare antropomorf şi l-a sfătuit să caute o fată ce poartă acelaşi simbol. Poznaţa statagemă, menită să atragă atenţia tânărului admirat de la distanţă, se întoarce împotriva ei când Daniel o cunoaşte pe Melek (Idil Űner), fata cu un soare brodat pe tricou, aflată în drum spre Istanbul, unde o aşteaptă cineva lângă podul de peste Bosfor.

Daniel o crede partenera aleasă de soartă şi porneşte în căutarea ei; pentru prima dată timidul profesor de fizică acţionează spontan influenţa inelului sau a lui Juli?

Destinul sau hazardul? îl poartă, însă, către Juli, care, în fiecare an, lasă destinaţia de vacanţă la voia întâmplării: face autostop şi călătoreşte unde o duce prima maşină oprită. De data aceasta i-a ieşit în cale Daniel, care nici măcar n-a recunoscut-o în primul moment. Fatih Akin se fereşte să dea răspunsuri definitive, lăsându-şi spectatorii să decidă singuri mesajul filmului, chiar dacă dovezile pot părea contradictorii.

Desigur, totul a început ca într-un joc al seducţiei, Juli nu seamănă deloc cu Pythia, un bărbat mai puţin naiv decât protagonistul ar fi înţeles invitaţia. Pe de altă parte, despărţirile dintre Juli şi Daniel, voluntare sau dictate de circumstanţe incontrolabile, anticipă întotdeauna regăsiri.

Când Juli pare să fi dispărut definitiv, are loc o simbolică eclipsă de soare: căldura, exuberanţa, empatia pentru cei din jur conturează personalitatea solară a eroinei. În antiteză cu Juli se situează Melek, apari-

ţie ingenuă, al cărei nume înseamnă înger, şi Luna (Branka Katic, cunoscută din filmul lui Emir Kusturica, Black Cat, White Cat), seducătoare şi hoaţă, întruchipare a semnificaţiilor negative atribuite astrului selenar. Adus de Luna în barul ce pare a servi ca sălaş pentru lumea interlopă, Daniel, drogat fără ştiinţa lui, o priveşte cum îşi desăvârşeşte seducţia prin dans. Dar imaginea Lunei se preschimbă mereu devenind când Juli, când Melek: trei ipostaze diferite de feminitate, dintre care trebuie să aleagă.

Luna reprezintă calea întunecată, aducătoare de pierderi, ce trebuie ocolită. a polul opus, Juli, chiar atunci când acţiunile ei forţează limitele legalităţii, deschide pentru Daniel un drum al cunoaşterii de sine prin depăţirea graniţelor autoimpuse. Însoţit de Juli, nici graniţele dintre ţări nu reprezintă o problemă, cu toate că Daniel a rămas, în urma întâlnirii cu Luna, fără paşaport şi fără bani. Farmecul lui Juli este irezistibil (şi) pentru vameşi, care solicită cadouri şi uită de paşaport regizorul-scenarist interpretează, într-un cameo memorabil, rolul vameşului român. Un alt infractor fără vină este Isa (Mehmet Kurtulu’), deus-ex-machina apărut după eclipsa ce marchează plecarea eroinei: cadavrul din portbagaj se dovedeşte a fi multiubitul unchi decedat în Germania, care îşi dorea să fie înmormântat în Turcia natală.

Drumul lui Daniel spre sud dobândeşte valenţele unei queste, deopotrivă iniţiere în geografia culturală şi căutare a iubirii.

Cuplurile Daniel-Juli, Melek-Isa, reunite la Istanbul, trimit spre interferenţele etnice din biografia lui Fatih Akin. Declaraţia de iubire, imaginată de Juli şi rostită, în final, de Daniel sună anacronic potrivindu-se de minune cu vorbele ce ar fi putut fi adresate de un cavaler rătăcitor domniţei inimii sale. Şi, doar după ce formula magică a fost enunţată, tânărul primeşte dovada că şi-a găsit, cu adevărat, aleasa.

The Adjustment Bureau (2011), thriller romantic inspirat din The Adjustment Team de Philip K. Dick, în regia şi cu scenariul lui George Nolfi, dezbate aceeaşi problematică a predestinării sau liberului arbitru în dragoste. Politicianul în ascensiune David (Matt Damon) şi balerina Elise (Emily Blunt) luptă pentru iubirea lor, din ce în ce mai puternică pe măsură ce membrii unei misterioase organizaţii rescriu evenimentele străduindu-se să-i despartă. Bărbaţii în costume potrivite pentru detectivii din filmele clasice, apariţii ce amintesc de agenţii secreţi din Men in Black, constituie o metaforă a îngerilor păzitori.

David şi Elise nu s-au îndrăgostit din întâmplare: întâlnirea şi uniunea lor era scrisă într-un plan mai vechi, ulterior abandonat pentru că, singuri fiind, s-ar fi dedicat în întregime profesiei.

Până la urmă, tot dragostea învinge: invizibilul, dar omnipotentul Preşedinte al organizaţiei secrete le răsplăteşte tenacitatea. Şi fiecare dintre noi are libertatea să creadă sau nu în soartă, după cum consideră potrivit.

L

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 16 Toma George Maiorescu Plecarea Clipa de piatră a căzut în adânc.

Ne desprindem de ţărm cu pleoape rănite.

Din fiecare a rămas un gol în peisaj, conturul trupului săpat în umbra nisipului, în ciobul de oglindă din interior, pe cearceaful alb.

Ne-aşteaptă Oceanul.

Ancora zace cu braţele desfăcute în cruce să îmbrăţişeze noi ţărmuri, dar, desprinzându-ne, cerul e magnetizat de pumnul de ţărnă din inima noastră.

Numai sufletul prelungeşte bănuitul siaj. ...O troacă din 4 scânduri negeluite purtându-ne copilăria pe apele verzi şuierând de săgeţi...

Când ne vom întoarce etrava spre-Acolo, şi ochii vor fi îmbibaţi de privelişti ce au devenit cunoscute, peisajul se va împlini iar cu chipul nostru, aducând în plus tatuajul furtunilor.

Ancora va cădea scrâşnind în adânc, iar Clipa, zburdând într-un picior pe cabluri şi odgoane, va urca multicoloră Marele Pavoaz.

Constanţa, 1963

Pseudodiscurs la temă dată Ţărmul Pacificului Canioane verzi 50 de stele de aur Fâşâitul aripilor de înger Caut să captez şoaptele Bat la cele şapte porţi ale Ierusalimului Mă închin la profeţii Celor trei Chipuri fără chip Ale Aceluiaşi Unicul Şi-aştept să coboare Verbul făcător de lumi Mă plimb cu Robespierre Canişul meu negru imperial Pe Şosea Sub candelabrele ofilite ale castanilor Şi cu iluzia că amân Nefiinţa Logodesc cuvinte Din când în când Revin la izvorul primordial La şipotul care mi-a susurat Prima silabă Şi celulă cu celulă Vertebră cu vertebră Mi-a înălţat statura Din murmurul cuvintelor Şoptite de îngeri

Foto: Adriana Weimer

Îngânate de oracole Bolborosite de şipotul Pământului natal A crescut arbore în faţa timpului Coloana mea vertebrală E catargul corabiei mele Traversând cu toate pânzele întinse Oceanul Limbii Române.

24 sept. 2001

Şi altele încă...

Ne smulgem inimile în tăcere sau în ovaţii plonjăm în adâncuri ne lansăm în spaţii ne naştem trăim şi iarăşi intrăm în cenuşă numai viaţa rămâne mereu după uşă bănuită neslută mută ne fabricăm pe noi roboţi în serie şi-n serie producem eroi după chipul nostru ne cioplim câte-un zeu din bardă şi ne trezim bâlbâindu-ne într-o limbă stegardă apoi năruim idolul şi-nălţăm abatoare învăţăm gândacii de Colorado să zboare dezbatem programe de prosperitate ne smulgem reciproc maţele cu mâini curate prosperitate sub oceane în lună în spaţii dădăcim noi generaţii cum să se trezească cum să se păzească cum să vieţuiască cu izotopi cu hibrizi cu epitafuri cu viroze cu datini cu demografie galopantă şi nevroze cu creierul spălat cu epifanii şi lovituri de stat cu planuri de producţie genetică greve criză energetică şi cu tot ce ştim îi dădăcim îi moralizăm cu buna noastră povaţă pentru viaţă cu vopseaua roz dăm bidineaua pe zid nu viaţa nu se naşte niciodată în vid – construim spitale staţii orbitale superbombardiere navete spaţiale pentru orice eventualitate rampe de lansare paralel cu SALT şapte sau o mie unu şi alte acţiuni de pace de dezarmare de luptă cu neutronul cu poluarea generalizată cu bomba curată numai sufletului: Nu nici un rămpel de descărcare „deocamdată“ deocamdată deocamdată cuvântul e încă broască cusută de buze sau bâlci cu meduze cu smirnă cu sirene cu mumia vie cu păsări visând pădurea-n colivie cu pisoare de aur cu monumente priapice încununate cu laur cu femei cu barbă cu bărbaţi cu zgardă cu religie tribardă cu buldogi sugându-şi ciolanul cu pietate cu flaşneta cailor de lemn introduşi în Cetate şi multe asemenea şi altele încă amestecate Dezmărginirea şi culorile alertei

Culoarea cuvântului 1.

împuşcat cu ultimul său cartuş şi pe drept puţin speriat de opera sa nebună şi-a deschis traista de merinde să caute Cuvântul

A venit pe creasta munţilor peste stâncării prăpăstii şi nori învolburaţi 6. pe umăr flintă bătută în stele Dintr-odată culorile au început atunci să în şold traistă de merinde se separe şi să se adune 2. în şoapte în gesturi în sensuri Arma mai avea doar un singur cartuş şi din formele ivindu-se incert (când îşi va pierde ultima speranţă şi sfios cerul să populeze sau dimpotrivă) un univers de taină şi graţie iar în locul merindelor a mai rămas 7.

Cuvântul mamei Iată adunate în sfatul candorii 3. strânse în ele ca fructul în jurul sâmburelui Când drumeţul rănit a ajuns sub copilandre duioase cerul albastru şi-a scos flinta de pe umăr şi tandre fecioare codane fragile a ochit adâncul înalt al depărtării şi a tras gingaşe adolescente şi femei ale pământului înţelepte şi serene 4.

Cerul a explodat atunci în jerbe de culori ascultând fascinate Cuvântul mamei în inele în cununi în coroane în vârtejuri nebuloase şi rotogoale 8. se făceau şi se desfăceau pulsând A venit pe creasta munţilor peste spaţii ca-n facere de lume pe umăr cu o flintă bătută în stele glonţul lui a smălţuit cerul în culori 5. nemaivăzute iar ultimul cuvânt adus Drumeţul a privit neîncrezător cerul în traista de merinde adie peste miraculoasa lume a lui Tanasis Fappas ca o ramură de măslin

Dacă n-ar fi existat Ellada Dacă n-ar fi existat Ellada spiritul ar fi tânjit după ea dacă n-ar fi fost cerul şi marea s-o îmbrace în albastru şi marmura să-i pună în frunte neprihănirea trebuia să inventăm culorile Dacă n-ar fi existat Ellada spiritul ar fi tânjit după ea nu pentru că n-am putea trăi fără Zeii Olimpului cu toate că nu ştiu ce am fi făcut fără iluzia mărului de aur şi visul nemuririi; nu pentru că n-am fi dorit vreodată să devenim eroi ca Tezeu sau Heracle cu toate că sincer să fiu încercări cotidiene 

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat  întrec nu o dată măsura cântată de bard dar a trebuit să existe Ellada şi dacă n-ar fi fost să fie trebuia s-o inventăm ca omul să-şi găsească adevărata măsură umană.

Munţii La marginea cerului şi a mării munţii au căzut în genunchi uriaşe reptile pietrificate în paturi geologice şira spinării albă crustă de marmură coastele proptite-n infinit şi-un cap imens culcat în azur sorbind nemărginirea

Glasul cetăţii Pe stânca albă ca o turmă de berbeci adunaţi laolaltă de spaima furtunii pe colina oratorilor ridicată ca o tribună peste tăcerea coloanelor pietrificate de umbre mă întrebam privind cerul alunecând sub picioarele mele dacă oratorii aveau glasuri teribile ca o descărcare de nori să se facă auziţi de tunetul mulţimii sau pur şi simplu spuneau ca pentru ei cu glas obişnuit ca şoapta îndepărtată a mării mângâind ţărmul ceea ce aştepta înlăuntrul său fiecare să i se spună.

Reportaj atic Am urcat pe Hymetos cel alb cântat de Pindar şi-am amuţit dacă cerul există e numai să sprijine coloanele Parthenonului am măsurat cu paşii zidurile lui Pericle şi n-am mai găsit drumul înapoi am rătăcit printre pietrele albite de stele şi zei decapitaţi şi marmura s-a topit în frumuseţe am stat în Agora sub clar de lună idei se încrucişau ca nişte spade de foc şi am auzit un glas: aceste idei încoace celelalte încolo mai-mulţii s-aleagă drumul cel bun

ca un arbore în mijlocul câmpiei ca un catarg pe ocean numai aici templul pluteşte deasupra oraşului alb ca un nor ca un nor peste o mare cu talazuri încremenite ca o corabie de piatră sau pur şi simplu ca un soclu de marmură pe care noi sculptori de spaţii dăltuim clipa.

Sub aripa Păsării Măiestre

Via Butera Urc aceeaşi scară de piatră în spirală, roasă de paşi, cum ai urcat-o şi tu, ţinându-te de balustrada ruginită trec prin faţa uşilor negeluite, (în spatele lor – femei cu mâinile roşii de spălat şi copii smiorcăind în 4 colţuri) trec pe-aceleaşi coridoare scunde ca printr-o galerie de mină aplecându-mi capul sub grinzile negre, la fel ca tine, Bălcescule, şi camaradul tău Garibaldi, pe unde-ai trecut şi tu, de-atâtea ori pe zi, ca o umbră, căutând aer prin rufele uscate de respiraţie, înăbuşindu-te, tuşind, scuipând sânge, cu faţa de cretă şi ochii arzând ca nişte lumini întoarse spre îndepărtata-ţi ţară (simţeai că n-o mai revezi niciodată?). Îţi caut odaia scundă ca o hrubă pe Monte Pellegrini, cu patul ei de aramă şi cearceaful ud de sânge (cum s-o găsesc când aici toate odăile sunt la fel de scunde ca nişte hrube, şi prin toate oamenii şi-au scuipat plămânii?). Te caut, şi nu te găsesc.

Se prelinge apa pe ziduri ca lacrima. În curtea de piatră a tăcut havuzul.

Numai doi copii se joacă cu pietricele, le aruncă în sus, le prind, le aruncă iar, şi parcă ar ţâşni apa.

Foto În Piaţa San Marco sub aripile de aer ale leilor ochiul de sticlă al pozarului de kitsch sentimental şi desigur sub privirea înduioşată a părinţilor copiii învaţă să dea grăunţe la porumbei În timp ce stamba neagră reacoperă ochiul magic al cutiei şi-am văzut păduri de săgeţi zburând în (din care vor zbura alte păsări) părinţii aşteaptă demn şi cu zâmbet crispat toate sensurile şi toate desigur spre drumul cel bun am cu porumbei ciugulind blând pe mâinile împreunate simbolic trecut pe malul mării sub portocalii arzând lampioane şi Spaţiul (cum le stă bine părinţilor în faţa copiilor în perfectă concordie cu ei înşişi) aluneca spre Salamina aşteaptă să fie şi ei e-ter-ni-zaţi – spre Eleusis spre Corint într-o poză cu porumbei spre Peloponez şi spre inima mea pe care am pierdut-o pe-o corabie de piatră numită Ellada

Delfi, la asfinţit Când vântul coboară munţii pe trepte de marmură cu adieri de răşină ca vinul din amfore când verde-argintiul măslinilor se-nfioară de răcoare şi pace când izvorul Castaliei purifică preotese-fecioare şi coloane de Templu se plachează în aur roşcat când soarele cade în mare ca discul atletului încununat cu laurii stadioanelor şi lumina crestelor şovăie între movul de rododendron şi vânătul umbrei bărcile pescarilor se re-ntorc din infinit sau dintr-un incendiu universal ca o certitudine că ziua s-a înecat în ape ireversibil şi peştii zboară în coşuri de nuiele ca nişte fulgere de-argint indiferenţi la orice Oracol

Acropole Numai aici stânca putea izbucni din pământ atât de drept ca o flacără

17

(ce le-ar mai suci gâtul ploşniţarilor!) să fie deci e-ter-ni-zaţi cu tot norocul depus pe rever într-o poză cu porumbei şi copii sub geamurile Dogilor în principala Piaţă San Marco hulubăria Veneţiei Serenissime şi columbofile Pe chei...

cu iertări şi tot timpul cu iluzii iluzii Cu fiecare şoaptă de dragoste noi o prelungim în sinele nostru

b.

La Moncada noi n-am luat asalt doar fortăreaţa urii „Pe cheiurile Anconei s-au îmbarcat spre cu ci luând în stăpânire cerul Dacia legiunile lui Traian” am pătruns sacrosanctele teritorii Geneză ale imaginaţiei c.

Se spune despre această ţară aşezată, undeva, între munţi şi mare, Istoria umanităţii este că în zilele genezei, şi povestea podurilor – curcubee arcuite când luminile încă nu se despărţiseră de la bărbat la femeie de umbre, de la vis la pământ umblând cu un sac în spinare, ca să aşeze de la o generaţie la alta. pământul, Domnul ar fi deşertat d. doar puţinul rămas în fundul sacului: Numai prin dragoste spune prietenul meu pietre şi bolovani. Dar din înălţimi Francisco Garzón Cespedes putem fi unici au apărut pui de vultur numai prin dragoste suntem şi crescându-le aripile una cu umanitatea s-au înălţat peste prăpăstii, în amintire şi-acţiune şi-au muiat pliscul în soare în spaimă şi-n îndrăzneală şi din stânci au izbucnit izvoare. în tandreţe în derută şi-n biruinţă Durres, 19 iulie 1959 în îndoială şi-n certitudini în oroare şi-n triumf Naşterea culorilor în mângâiere şi-n violenţă în umilinţă şi-n orgoliu Pe pământul tău, Albanie, se nasc culorile. în revoltă în împăcare Şi violetul înserat în putere şi-n aservire al munţilor tăi îngenunchiaţi în mare, numai prin dragoste şi jarul soarelui tău căzut în orizont. chipul ni se-mplineşte cu noi înşine.

Am privit cerurile suprapuse ale Ohridei e. şi păsările muindu-şi pliscul în azurul lor Dragostea e piatra filosofală a vieţii. goana neagră Numai prin dragoste a mistreţilor şi salturile albastre ale ca măsură a lucrurilor pământul pe care nu s-a şters ciutelor, eflorescenţa încă roua stelară corolelor pe străzile devine o planetă a oamenilor Valonei şi cărămizile arse ale f. cetăţilor vechi; Dragostea mea când ţi-am spus colinele de cupru prezentul e doar trecerea într-un alt timp pădurile verzi eu n-am ştiu că tu erai în mine de eucalipt şi smochin, de dinaintea începutului golfurile de peruzea că orbecăiam în noaptea erelor şi dealurile strălucind căutându-ne ca argintul vechi. şi-abia când ne-am recunoscut corăbii fără ancoră rătăcind Pe pământul tău, pe oceanul descumpănirilor Albanie, împlinind neîmplinitul se nasc culorile.

Timpul şi-a regăsit busola.

Durres, 1959

Început de abecedar a.

Istoria umanităţii este povestea neromanţată a iubirilor noastre cu inocenţă şi revolte cu orgolii reprimate cu aureolări şi vinovăţii cu incertitudini

Faruri Vă salut, faruri albe, ochi de aur cu pleoapele niciodată lăsate, întovărăşindu-ne prin negurile nopţii ghizi ai certitudinii printre colţii ascunşi ai primejdiilor, semne de exclamare pe ţărmul neliniştii.

(Poezii din volumul Geopoeme rătăcitoare - halte şi momente pe oceane şi continente, Editura Hasefer a FCER, Bucureşti, 2013, semnat de poetul Toma George Maiorescu).

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 18 Corina Kiss

“Educaţia mea muzicală a început, de fapt, la Lugoj!”

De vorbă cu profesorul Paul Dan, de la Facultatea de Muzică din Mannheim Corina Kiss: Domnule profesor, v-aţi născut la Lugoj, de unde aţi plecat să studiaţi pianul la Liceul de Muzică din Timişoara. Cum aţi ajuns la tainele muzicii?

Paul Dan: În familia mea, toţi erau iubitori de muzică. După povestirile părinţilor mei, de mic copil ascultam cu mare interes muzica din colecţia mare de discuri a familiei. Începând cu oratoriile lui Bach şi Händel, trecând prin Haydn, Mozart, Beethoven, până la romantici şi moderni.

Colecţia de discuri era vastă şi cuprindea o mare parte din repertoriul muzical al timpului. Educaţia mea muzicală a început, de fapt, la Lugoj, cu maestrul Joseph Willer, care era jurist de meserie, dar în acelaşi timp cel mai cunoscut profesor de muzică din oraş. La dezvoltarea mea muzicală, un rol important l-a avut mai apoi şi unchiul meu Imre Dan, fratele tatălui meu, care a fost un muzician amator de mare calibru. El era violonist şi avea la Bucureşti un cvartet de coarde, care cânta cu cele mai mari celebrităţi ale timpului, ca de exemplu: Janos Starker, Lore şi Ernest Walfisch, Corneliu Gheorghiu, Lidia Cristian, Mîndru Katz, Wolfgang Gütler. De aceea, împreună cu unchiul meu, am parcurs o mare parte din repertoriul muzicii de cameră, de la duo până la cvintetele mari ale lui Schumann, Brahms, Dvoøák, Şostakovici etc.

C.K.: La Liceul de Muzică din Timişoara aţi avut-o profesoară de pian pe distinsa doamnă Ella Philipp. Ce a adus nou în formarea dvs. pianistică?

P.D.: Lecţiile cu doamna Ella Philipp m-au transformat dintr-un amator talentat într-un pianist profesionist, să-i spunem aşa. M-a făcut să înţeleg ce înseamnă o şcoală de muzica cu un nivel profesional ridicat şi cu o concurenţă mare între elevi, conducându-mă prin labirintul muzicii, trecând printr-un studiu muzical aprofundat atât din punct de vedere interpretativ, emoţional, cât şi din punct de vedere tehnic.

C.K.: După absolvirea Liceului de Muzică din Timişoara aţi urmat mai întâi Conservatorul, actualmente Academia de Muzică din Cluj, iar mai apoi Universitatea de Muzică din Bucureşti. Cum a avut loc această schimbare şi de ce?

P.D.: În anul 1967 eram în anul cinci de studiu la profesorul-maestru Gheorghe Halmoş la Conservatorul din Cluj, iar dânsul a primit un post de profesor univ. de pian la Bucureşti. A dorit să-şi ia cu el în “bagaj” şi câţiva studenţi preferaţi, de aceea o parte de la clasa lui, ca: Sorin Enăchescu, Peter Grossman, Justin Oprean, l-am urmat la Bucureşti.

C.K.: Aţi avut câţiva profesori de pian în România, care au fost profesorii dvs. preferaţi?

P.D.: Primul meu profesor a fost Joseph Willer la Lugoj, urmat de Ella Philipp la Timişoara, mai apoi, cum am spus deja, maestrul Halmoş, şi foarte important pentru mine a fost şi profesorul de muzică de cameră Ferdinand Weiss, la Cluj. La Bucureşti am lucrat şi cu domnişoara Florica Musicescu, urmând sfatul maestrului Halmoş, iar acompaniament-canto cu Doina Micu.

C.K.: Cum era profesorul Gheorghe Halmoş? Povestiţi-ne despre dânsul.

P.D.: Întâlnirea cu maestrul Halmoş a fost absolut decisivă în formarea mea muzicală şi intelectuală. În maestrul Halmoş am întâlnit un om de o formaţie europeană care mi-a deschis orizontul cultural în toate direcţiile. El a studiat la Budapesta şi la Viena, a colindat lumea concertând, a fost membru în juriul marilor concursuri internaţionale de pian şi a predat la cursurile de vară de la Weimar. Prin maestrul

Halmoş mi-am format ideea ce înseamnă să fii un cetăţean european şi chiar mai mult, “un cetăţean al lumii”.

C.K.: După absolvirea Universităţii din Bucureşti, în 1968 aţi participat la Concursul Internaţional de Pian “J. S. Bach” de la Leipzig, care s-a concretizat cu o bursă de studii la Facultatea de Muzică din München şi, mai apoi, cu un Masterat tot în cadrul facultăţii din München la renumitul profesor Hugo Steurer. A fost dificil pentru un român să studieze în Germania?

P.D.: Meisterklasse la München a fost altceva decât Masteratul de astăzi. A fost o perfecţionare superioară pentru solistică instrumentală. Deoarece în România am avut profesori de formaţie internaţională, nu am avut niciun fel de dificultăţi în continuarea studiilor mele muzicale şi pianistice în Germania. Primul meu profesor, Joseph Willer, studiase şi el, la fel ca maestrul Halmoş, la Budapesta şi la Viena, doamna Ella Philipp la Paris, cu prof. Cortot, domnişoara Florica Musicescu la Leipzig, cu prof.

Teichmüller, care a fost şi profesorul lui Hugo Steurer, deci o paletă excelentă de profesori care m-au ajutat prin formarea lor să devin şi eu un artist competitiv.

C.K.: Cariera dvs. concertistică s-a dezvoltat repede în întreaga lume: Europa, Japonia, India, China, America de Nord şi de Sud. Cum au fost colaborările dvs. ca solist cu aceste filarmonici? Ce moment deosebit aţi trăit şi unde anume?

Paul Dan: Spre uimirea mea am întâlnit în toată lumea o mare apreciere şi respect faţă de cultura muzicală europeană. Comunicarea cu orchestrele şi muzicienii din Asia şi America au fost la fel de naturale ca şi în Europa, iar limba internaţională a fost peste tot engleza şi, bineînţeles, muzica. Desigur, sunt mai multe momente importante care ar fi bine să vi le spun, dar mă voi opri doar la câteva. Îmi amintesc că în anul 1974 am cântat în Japonia, împreună cu New Japan Philarmonics, Concertul nr.5 (Imperialul) de Beethoven pe un stadion cu 20.000 de spectatori, unde dirijor l-am avut pe maestrul Yamada de la Radioteleviziunea Japoneză. O altă experienţă interesantă a fost în India, unde am observat că muzica europeană apare foarte simplă în comparaţie cu complexitatea muzicii clasice din India. Remarcabil a fost şi faptul că am cântat în ţări în care astăzi nu se mai practică muzica europeană, ca de exemplu Afganistan şi Iran.

C.K.: Între anii 1973-75 aţi fost profesor la Academia de Muzică Musashino din Tokio. Cum erau studenţii acolo?

P.D.: Ţin minte că se spunea, în glumă, desigur, despre japonezi “că fac piane cu suflet” (Yamaha şi Kawai) şi formează pianişti “cu mecanică”. Asta este o prejudecată infirmată de mari artişti, ca de pildă pianista Mizuko Uchida. Experienţa mea cu studenţii japonezi, dar şi cu cei din alte ţări asiatice, Coreea sau China, este una

Graţian Székely

pozitivă. Nu a fost o abordare numai din punct de vedere tehnic pianistic, ci, dimpotrivă, o înţelegere profundă a conţinutului emoţional şi intelectual. De aceea, astăzi ne confruntăm cu o explozie de tineri asiatici în toată lumea, fiind mai bine pregătiţi din toate punctele de vedere decât majoritatea europenilor. Această problemă a ajuns acută nu numai la facultăţile de muzică, dar şi în orchestre şi opere.

C.K.: De ce credeţi ca asiaticii i-au depăşit pe muzicienii altor continente?

Ce anume s-a întâmplat?

P.D.: Cred că această artă interpretativă secundar-creativă este foarte adecvată spiritului asiatic, pentru că în cultura asiati-că IMITAŢIA este totul. O altă latură asi-atică este prestigiul. A cânta la un instru-ment, pentru ei înseamnă cultură, prestanţă şi nivel intelectual.

C.K.: Din 1978 trăiţi la Mannheim, unde sunteţi profesor de pian la Faculta-tea de Muzică. Discipolii dvs., ca pianiş-tii Kai Adomait, Valentin Schiedermayr, profesorul. de pian şi orgă Eugen Po-lus, la Facultatea din Heidelberg, pro-fesorul şi compozitorul Martin Messmer sunt nume de prestanţă azi în Germania. Ce ne puteţi spune despre experienţa dvs. de la Mannheim?

P.D.: Oraşul Mannheim este unul dintre cele mai importante centre culturale germane din secolul 18. Facultatea de Muzică “Hochschule für Musik und Darstellende Kunst” există din 1971, cu o faimă internaţională. Studenţii vin din toată lumea, începând cu ţările europene din Vest şi de Est, Turcia şi Asia. Examenul de admitere este unul dintre cele mai grele din Germania, prezentându-se, de pildă, peste 300 de candidaţi numai la secţia de pian principal, şi devin studenţi doar 5 sau 8 tineri. Nivelul este foarte ridicat, studenţii noştri participă şi câştigă concursuri internaţionale cu un repertoriu extrem de vast, de la baroc până la modern, nu numai cu piese de avangardă, ci şi cu muzică crossover (Piazzola, jazz etc.)

C.K.: Aveţi idee cum vor dercurge lucrurile mai departe în muzică, cu precădere în domeniul pianului? Vor fi schimbări de tehnică sau muzicalitate, alte cerinţe? Se va pune accent pe repertoriul nou al secolelor 20-21?

P.D.: Întrebarea dvs. este nu numai complexă, dar şi greu de răspuns. Părerea mea este că nivelul tehnicii a ajuns deja la maximum, nu se poate perfecţiona mai mult, însă deficienţele sunt la aspectele intelectuale: cele analitice, la paleta pedagogică cu istoria muzicii şi a artei în general, forme muzicale, stilistică şi estetică. După experienţa mea de peste 30 de ani, observ că tot aspectul intelectual trebuie dezvoltat, nu studiul cu orele la instrument, ci, în mod deosebit, cititul. Referitor la repertoriu, este important ca studenţii să se ocupe de muzica de avangardă trecând mai întâi prin tot clasicismul şi ajungând la alte ramuri ale muzicii: jazz, stride, pop, pentru că acestă direcţie va fi viitorul. În ziua de azi tot mai multi artişti şi orchestre se bazează pe muzica de film şi jazz, aici dau ca exemplu orchestra din Berlin şi pe pianistul Daniel Barenboim. Motivul acestei deschideri arată că muzica de avangardă nu este foarte iubită şi înţeleasă de urechea ascultătorului, de aceea face ca muzica crossover să fie necesară. Există compozitori foarte buni de muzică de cinema ca Ennio Morricone sau Nino Rota, care la început au compus muzică de avangardă, dar nu au putut trăi din asta, şi atunci au abordat toate stilurile, de la şlagăr până la avangardă, în muzica de film.

C.K.: Înteleg că muzica clasică va fi minimalizată de generaţia nouă şi se va dezvolta tot mai mult muzica crossover. Suntem la sfârşitul întâlnirii noastre şi vă mulţumesc pentru timpul acordat interviului nostru la Mannheim!

P.D.: Şi eu vă mulţumesc foarte mult pentru interesul dvs. atât în domeniul pianului, cât şi al viitorului muzicii. Sper să ne (re)vedem cât de curând, până atunci vă doresc mult succes!

oarele ajunsese la liziera acoperişurilor. Seara era călduroasă, limpede şi niciun nor nu avea de gând să schimbe asta. Câteva fete gălăgioase trecură flendurându-şi şoldurile, lăsând în urma lor o dâră mirositoare de parfum obosit de transpiraţie.

Edina încercă să ajungă pe strada unde locuia noua ei mamă, împreună cu noua ei soră. Soarele dispăruse de-a binelea şi zumzetul ţânţarilor umpluse văzduhul. Un imobil ar fi fost la fel ca suratele lui dacă n-ar fi avut un dreptunghi din tablă, pe care scria Club „Pinguin”, prins deasupra uşii. Discreţia se pare că era cuvântul la modă în acest cartier. O muzică rock se auzea în surdină, mult mai încet decât melodia unui telefon mobil. Fata intră cu băgare de seamă.

O încăpere înaltă, întunecoasă. Pereţii din cărămidă roşie, netencuită lăsau la vedere, impudic, cenuşiul mortarului. Aplicele dispersate cu zgârcenie insuflau o lumină chioară. Barul, cu o tejghea generoasă, inundată de spoturi luminoase, lucea asemeni unei comete. Bănci lungi şi mese din acelaşi lemn masiv. Câteva măsuţe erau împrăştiate prin colţuri, ascunse în obscuritate. Poze încastrate în sticlă atârnau pe pereţi, de sfori. La bar, o fată îşi făcea de lucru. Niciun alt client în afară de Edina. Îşi căută cu răbdare, fără grabă, un loc. Alese o bancă lângă zidul mirosind a fum, ce părea umed. Barmaniţa îi urmărea mişcările şi, după ce o văzu că s-a aşezat, veni lângă ea cu mâinile într-un şorţ negru, lung până la glezne.

– O cola cu gheaţă, te rog!

– Imediat!

Aşa cum promisese, chelneriţa se întoarse într-o clipită aducând un pahar mare, plin cu gheaţă, inundată de un lichid roşietic şi bulbuci. Băutura sfârâia sub răceala gheţii şi paiul îndoit urca şi cobora încet, ajutat de bulele de dioxid de carbon.

Edina puse mâna pe perete. Era rece şi umed, cum bănuise. Privi acum pozele atârnate. Imagini din peşteri, tineri ce purtau căşti colorate şi lămpaşe prinse de ele.

Se sprijineau de stalactite sau stalacmite – zâmbind uneori. Cadrele erau bine realizate, atrăgeau privirea luminile dispuse pentru a obţine efecte dramatice, dimensiunea mare a pozelor, culorile stridente ale hainelor şi căştilor. O altă poză, alte personaje. Pupilele Edinei se măriră. Într-un grup de tineri cu feţe destul de triste şi haine acoperite de noroi descoperi un chip ce semăna cu al său. Sări de pe banchetă şi se apropie de poză. Zgârcenia becului în formă de lumânare, intuit în zid printr-un suport din fier negru, o făcu să atingă poza şi sticla spânzurată de firele de aţă se pendulă usor. Întrezărea o imagine mioapă a figurilor din peşteră – şi chipul ei, întunecat. Fără tăgadă, era ea! Adică era sora ei. Privirea îi fugi de la o poză la alta. Mai găsi o imagine, în care se distingea mai bine chipul asemănător – poate ceva mai plin, cu o căutătură severă, piezişă.

Fata de la bar, suferind probabil din pricina absenţei altor clienţi, o privea cocoţată pe un taburet înalt. Edina se aşeză la locul ei, pe bancă şi-şi trase cozorocul şepcii mai mult pe ochi. Deci Maria practicase speologia. Ea nu s-ar fi gândit niciodată că ar putea să aibă o asemenea pasiune. Să se târască prin văgăuni întunecoase şi reci?

Ea, care iubea căldura, care adora soarele.

Niciodată! Sorbi o înghiţitură din paiul ce atârna pe buza paharului.

August - 2013, Mannheim

(fragment de roman)

Străfin (1)

S

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Ion Căliman

Spuneþi o vorbã bunã despre români ºi România!

Clara Janés, En busca de Cordelia y Poemas Rumanos de vechile tradiţii religioase din mai multe culturi. tradus din poeţii vechi şi moderni ai mai multor popoare şi coordonează colecţia Poezia Orientului şi a Mediteranei, în care l-a publicat şi pe Nichita Stănescu cu Once elegías (La última cena) în 2000.

Cosiderată cea mai mare poetă a iubirii din Spania, se bucură de o binemeritată notorietate, fiind tradusă în peste douăzeci de limbi şi laureată a mai multor premii naţionale şi internaţionale.

A Î

P

e Clara Janés (n. 1940, Barcelona) am cunoscut-o la Belinţ (jud. Timiş) în vara lui 1973, când a făcut o călătorie în România împreună cu soţul ei, jurnalistul Miguel Veyrat, la invitaţia Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. Le-a fost ghid şi translator colegul meu belinţean Dan Bulgăr de la Agerpres, care i-a adus şi în satul nostru.

Despre perioada şi itinerarul lor românesc, Clara Janés a relatat pe larg în memorialul ei de călătorie Sendas de Rumanía [Pe cărările României], apărut în 1981. Sub imperiul impresiilor proaspete pricinuite de acest voiaj, a publicat chiar în acel an volumul de versuri Poemas Rumanos, pe care le-a reluat în 1975 în cartea En busca de Cordelia y Poemas Rumanos [În căutarea Cordeliei şi Poeme româneşti], Coleccion de Poesia Alamo, Salamanca. Între timp a continuat să scrie poezii şi eseuri, preocupându-se în special

România, mon amour N-am văzut nimic din România.

Cu toate că am intrat într-una din acele căsuţe de chirpici din Moldova cu acoperişul ei ţuguiat de lemn şi cu fântâna sa.

Cu toate că m-am privit în oglinda unei ţărănci şi i-am îmbrăcat cămaşa brodată.

Cu toate că m-am înfruptat din roadele grădinii şi din pâinea morţilor săi.

Cu toate că ţin minte verdele frescelor de la Mănăstirea Suceviţa şi al câmpurilor Bucovinei.

Cu toate că-mi tulbură somnul obsesia culorii florilor sale sau a celor o mie de ochi neadormiţi care sfâşie acoperişurile Sibiului.

Cu toate că-n flaut sau în glas mi se naşte un cântec din Transilvania.

Cu toate că simt cum mâinile-mi alunecă să cioplească lemnul ca nişte mâini româneşti.

Cu toate că-nţeleg necesitatea colectivizării şi pentru mine conceptele de socialism şi evoluţie vor fi de-acum idei foarte clare.

Am totuşi deplina conştiinţă

n timpul vizitei cu care m-a onorat în biblioteca mea am discutat despre datinile precreştine ale înmormântării practicate şi astăzi în satele noastre. „Îl ascultam – scrie Domnia Sa în Sendas de Rumanía despre convorbirea noastră – într-o uluită tăcere, iar el continua: / – În această privinţă sunt foarte interesante cântecele care se cântă în zorii zilei de înmormântare, în care se enumeră toate cele de care mortul are nevoie pentru a întreprinde această călătorie fără de întoarcere: [...]. / Acolo, în Belinţ, a cules el însuşi câteva din aceste cântece, pe care ni le-a citit şi tradus. Eram fascinaţi, cufundaţi într-o lume pe care n-o bănuiserăm nici măcar în copilărie, dar ne imaginam uşor cum o fetiţă de unsprezece ani, făcând uz de formulele tipice, a putut improviza acest cântec în faţa răposatului său tată [...]”.

Cum călătoria lor în România era atunci aproape de sfârşit, îmi vine să cred că cei doi spanioli (care, din păcate, s-au despărţit ulterior) au intuit abia aici la Belinţ câte ceva din România profundă. Aşa trebuie înţeleasă afirmaţia ei de la începutul şi sfârşitul poeziei Rumanía, mon amour, pe care o publicăm alături în traducere. de ce încă n-am văzut nimic din România.

Nimic.

Cimitirul din Lancrăm Încoronat cu mirt şi trandafiri, în pământul său, zace Lucian Blaga sub un acoperiş de nori care vestesc furtună şi aprind roşeaţa parfumată a prunilor.

Nu-i singur, îl însoţeşte tatăl său şi poate prietenii săi din copilărie.

De asemenea, bufniţa care în două note dialoghează cu vântul şi cu plopii.

Doi trandafiri mai înalţi decât lumânările silvestre îi ascultă odihna în această moarte care neobosită îşi întinde rădăcinile. Încoronat cu mirt şi trandafiri, în pământul său, zace Lucian Blaga de-acuma pe vecie mut ca o lebădă, pentru că din adâncul apei ne părăsi pentru totdeauna cuvântul său.

Prezentare şi traducere: Simion Dănilă

19

Ştefan Pătruţ – modelul

P

arcă suntem predestinaţi, generaţie de generaţie, să trecem pe lângă oameni, întâmplări şi fapte semnificative, fără să luăm aminte şi să tratăm, adesea, totul cu superficialitate şi dezinteres. Ca un făcut, într-o vreme tot mai risipitoare şi indiferentă la valori, nu mai avem timp şi răbdare să ne apreciem rostul şi valorile, ca şi cum o grabă bolnavă (nefirească) a pus stăpânire pe mintea şi sufletul nostru… Când se resimte o tot mai acută nevoie de echilibru, de seriozitate, de implicare, de evaluare corectă, de modele ziditoare, de la cei mari, până la cei mici... Memoria şi sufletul nostru îl reţin pe profesorul Ştefan Pătruţ ca pe un asemenea model întremător. În ultimii ani de viaţă ai săi, omul harnic, echilibrat şi drept, bunul familist şi gospodar, dascălul dăruit şi omul de cultură, creatorul de poezie în grai şi în limbă literară, cercetătorul folclorului şi al graiului bănăţean, ne-a lăsat impresii pilduitoare, de neşters. Mare admirator şi prieten adevărat, altruist, la toate întrunirile noastre de suflet şi-a pus întotdeauna inima-i fremătândă, prea blândă şi plină de bunătate, pe masă, parcă zicându-ne: „Luaţi de vă desfătaţi!… Este de unde… Sfădiţi-vă, înclenciuiţi-vă, daţi-vă între coarne, dar rămâneţi oameni şi iubiţi-vă graiul!...” Sunt îndemnuri cu care ne-a sfătuit şi ne-a înnobilat. Până dincolo de efemera fiinţare. Şi aceasta pentru că a cultivat exemplar dragostea pentru oameni şi pentru cultură, pentru graiul şi tezaurul nescris al neamului de paori, în care îşi găsea obârşia şi temeinicia demnităţii.

Timp de peste 45 de ani, puterea fiinţei sale, atâta câtă i-a rânduit Bunul Dumnezeu, şi-a mistuit-o într-o înflăcărată dăruire, aşa cum i-a şoptit versul lui Lucian Blaga: „Risipei se dedă florarul”, în multiple activităţi culturale şi la catedră, în domeniul creaţiei literare şi pe tărâm obştesc. Prietenos şi altruist ca om, dincolo de suferinţa ultimilor doi ani din viaţă, a dat dovadă de energii nebănuite, făcând un nemăsurat sacrificiu de sine în servirea pătimaşă a învăţământului, culturii, artei şi literaturii, ca un autentic luminător în matca străbună a satului bănăţean, în zarea şi cerul care hrănesc sentimentul veşniciei, întremând ceva durabil dintr-un nesecat (nedisimulat) neastâmpăr creator şi dintr-o curată pasiune.

Deşi a suferit în ultimii ani de viaţă de o boală nemiloasă, s-a achitat cu cinste de multiplele-i îndatoriri (multe autoimpuse cu rigurozitate), reuşind să dea tiparului, numai în anul 2003, anul fatidic, nu mai puţin de 3 cărţi, care i-au sleit puterile, iar în manu-

scris, gata de editare, a lăsat o frumoasă Monografie a comunei Boldur, cât şi două volume de poezie cultă (Celule de soare şi Rondeluri şi sonete). În data de 2 septembrie 2006 am participat la o impresionantă manifestare de suflet, în chiar satul de naştere al dascălului Ştefan Pătruţ, Ohaba-Forgaci, prilej cu care, în cadrul unei emoţionante întâlniri cu fiii satului, s-a lansat şi monografia mult aşteptată, tipărită la editura lugojeană „Nagard”, prin susţinerea materială a Consiliului local şi Primăriei comunei Boldur (primar ing. Constantin Cristian Stoi), prin grija editorială a lui Nicolae Sârbu-Trăica, scriitor, publicist şi director al Bibliotecii Judeţene „Paul Iorgovici” din Reşiţa, nepot al autorului şi a Doinei Pătruţ, fiica autorului, profesoară, scriitoare, îndeplinind funcţia de director al Şcolii Generale cu clasele I – VIII „Ştefan Pătruţ” din Sinersig. n semn frumos şi demn că acolo unde există interes şi iubire pentru spiritul locului (satului), pentru ceea ce dăinuie în fiinţa noastră dinspre rădăcini, se pot petrece şi întâmplări emoţionante, care leagă sufletele şi adună fiii risipiţi pe alte meleaguri. M-a uimit densitatea de nume cu renume, de remarcabili intelectuali, profesori universitari şi înalţi specialişti în varii domenii, pe care comuna Boldur (în frunte cu satul Ohaba-Forgaci) le-a dat în ultimii zeci de ani în ştiinţă, medicină, cultură, lingvistică etc., dincolo de bogata tradiţie populară, care aşteaptă şi ea, demnă şi resemnată, să fie repusă în valoare, să se mai ivească adevăraţi luminători ai satului românesc, precum modelul Ştefan Pătruţ.

Această întâlnire, model la rândul ei, care a adunat o mulţime de fii ai satului, cu lacrimile emoţiei în ochi, m-a făcut să nădăjduiesc, să devin mai optimist şi să îndrăznesc să cred în următoarele gânduri (propuneri) pentru Consiliul local şi Primăria comunei Boldur: acordarea titlului de Cetăţean de Onoare postmortem profesorului Ştefan Pătruţ, personalitate de prim rang a culturii bănăţene; susţinerea materială a editării şi tipăririi unei monografii dedicate vieţii şi activităţii sale; tipărirea unor scrieri inedite ale poetului Ştefan Pătruţ, respectiv a volumelor de versuri Celule de soare şi Rondeluri şi sonete; reeditarea celor mai valoroase creaţii într-o culegere de Opere alese.

U

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 20 Adrian Botez

Maestrul pelasgolog şi cometa transsubstanţierii (1)

„...Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci, însă, faţă către faţă.”

A

vem, pe masa de lucru, un dar cât o viaţă de om, închinată Duhului: volumul de versuri, din Colecţia „Cosmografii”, al lui Ion PachiaTatomirescu („critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, ori al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător”, cum corect şi exhaustiv îl defineşte dna conf. univ. Ana Mugurin, în discursul de prezentare “De la cele bibliografice, la repere din bolta oranj-istoriei literare”, un cu totul erudit text, impresionant, prin ştiinţa asupra operei “pachia-tatomireşti” – text plasat spre finalul maiestuosului volum): „Comete-n cea de-a 65-a vale (oranjpoemele toamnei)”, apărut în 2012, la Editura Waldpress, din Timişoara.

Vârsta umană este socotită, însă, în registrul/ ritualul cosmico-sacral (infinit superior, prin exactitate şi prin statornicia ritmicităţii – celui uman...!), al roţii-rotirii eterne – „anotimpurile”: „în cele 260 de anotimpuri ale mele” (cf. Puternic-luminoşi butuci de vie…, p. 152).

Tălmăcind titlul: Poezia este Ardere Autosacrificială şi Zbor Cosmic (fie şi de scurtă durată, precum cel al unei „comete”/ om – dar „împins”/avântat energetic, până la zenitul exasperării existenţiale de ...„cometă”/ ZEU!), deci este Cunoaştere Sacră, adusă nouă-sublunarilor, prin traiectoria „cometei”, ca-ntr-o Moarte spre Înviere (într-un Nadir Mistic!), dinspre oculta zonă zeiască (dinspre „cosmosul-Mamă” – cf. Preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’..., p. 9 – viziune panteist-mioritică, asupra Fiinţei Cosmico-Umane – dar şi viziune atotintegrativă întru sacralitatea Limbii Ante-Babel şi marcată de semantica ioanică, a Dumnezeului-Cuvânt şi Frază Dinamică: “Sufletu-mi – diseminat în cireşii-nfloriţi” […]”într-un luminos-preponderent dativ de stil, frunzelor mele de-april’...!), de „foarte sus,/din polul plus” – al Crucii Celeste! Chiar şi de cobori, în „valea oranj a toamnei” (oranjul lui Ion Pachia-Tatomirescu neavând conotaţii politice: este Culoarea Focului Învierii!), rămâi marcat, pentru totdeauna, de Drumul „dinspre polul plus”, întru Sacră Misiune a Verbului Divin, până la cei asupra cărora ai Misiune să-i trezeşti, întru Revelaţie şi Călăuzire. Dar şi (vom demonstra!): „Cometa” este revelaţia transsubstanţierii, a re-convertirii unei pseudo-realităţi – întru dacia mistică!

Volumul este împărţit astfel: I – primele şase secţiuni sunt ticsite de poeme (care, toate, stau sub semnul cosmicului dinamicardent, de la „cometă” la „stea” şi... ”retur”!): 1 – „Dansul cometei cu sepia”; 2 – „Cometa-n lira de-aer-duh”; 3 –„Cometa-n apa viorea”; 4 – „Cometa oaselor de foc”; 5 – „Stea pentru lemn”; 6 – „Privighetori-comete de lut”; II – Exhaustiva şi acribioasa prezentare monografică (dar cât de apăsat, autoritar, insistent, sufocant-monografică, „pe căprării” atitudinal-profesionale şi „pe alizee şi pe uragane” descriptiv-demiurgice!), a dnei conf. univ. Ana Mugurin (de la pagina 254 la pagina 342, evoluează, parcă într-o operă cvasi-autonomizată, „în fereastră”, PERSONAJUL Ion Pachia-Tatomirescu): „De la cele biobibliografice la repere din bolta oranj-istoriei literare: Ion Pachia-Tatomirescu – critic literar, editor, eseist, etnolog, filolog, folclorist, istoric (literar, al Pelasgo-Daciei, al limbii pelasge > valahe, al civilizaţiilor, al religiilor), lingvist, poet, profesor, prozator, publicist, teoretician literar, traducător, de conf. univ.

…vorba (plină de adevăr amar!) a Aminului nostru: “Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” …Nicidecum şi nimeni! Aşa că, smerite mulţumiri adresăm, şi pe această cale, dnei conf. univ.

Ana Mugurin, care, prin munca sa (foarte apropiată de “tonul, avântul, ritmul şi curajul” celei pachia-tatomireşti!), a revelat (pe drept şi întru îndreptare de Duh), cu atâta metodă, cu atât de înalt profesionalism şi cu insistenţă autoritar-imperială, românilor (pe trei sferturi indolenţi/ ”zăcaşi”, şi pe jumătate …invidioşi pe …”caprele” – turmă respectabilă, ale vecinului!) – UN DUH ENCICLOPEDIC. Iar românii n-au prea avut parte, în toată istoria lor, de excesiv de multe spirite renascentist-enciclopedice, de prea mulţi …Giovanni Pico della Mirandola…!!! III – Prezentarea recapitulativă a operei poetice, sintagmatic şi cu, fascinantă, evoluţia “copertată”, a acestei retroviziuni (cvasi-nostalgice, cvasi-eroice!) asupra propriei demiurgii: “ION PACHIA-TATOMIRESCU: 105 volume dr. Ana Mugurin/ 255; Pseudonime/ (35 personale, 70 colective). Pe segmen255; Studii preuniversitare, universitare tul temporal 1971 – 2012”. …După care, şi postuniversitare/ 256; Activitate/ func- în fine, vine “obştescul” sfârşit, care nu înţii: profesor, redactor-şef, director/ 257; cununează, ci doar marchează, la modul Apartenenţă la organizaţii profesionale, statistic: CUPRINSUL. cum, să ne ocupăm de „trebisocietăţi de profil/ 258; Debutul în jurle” noastre „din degrabă”, nalistică/ publicistică/ 258; Publicaţii la de viziunea poetică pachia-tacare IPT a colaborat, ori colaborează/ 259; Debutul editorial/ 261; IPT – po- tomirescă, la a „65-a rotaţie a Cometei”etul/ 262; IPT – epigramist şi parodist/ viaţă întomnată şi...”văleană/ vălenară”.

266; IPT şi poezia pentru copii/ 270; O vale care păstrează valenţele ...piscului, IPT – aforismele şi lirosoful/ 270; IPT prin viziunea de perspectivă, asupra tuturor – prozator pentru copii/ 272; IPT – pro- existenţelor/ vădirilor cosmice – în formă ză-document: Revoluţia din 1989/ 274; şi duh evolutiv. Fireşte că un „pelasgolog” IPT – folclorist, etnolog, cercetător al mi- (scriem cu ghilimele, pentru că onor. Acatosofiei pelasge > valahe/ 274; IPT – demia Română n-a „brevetat”, nici până critic literar/ 277; IPT – istoric literar/ azi, această branşă etno-hermeneutică...

279; IPT – teoretician literar/ 290; IPT ba până şi denominativul „thracolog/ thra– pelasgolog (thraco-dacolog)/ valaho- cologie” – hmmm...”beneficiază” numai log şi niponolog/ 295; IPT – lingvist (et- de rânjete, chipurile, ironice...!) – chiar şi nolingvist, dialectolog, etimologist, lexi- în Poezia sa, rămâne ...”pelasgolog”, ca colog, stilistician, toponimist)/ 297; IPT mărturie şi crez ardent, vulcanic-expresiv: – istoric al religiilor / 313; IPT – istoric „arborii cu-adânci rădăcini-braţe, strânal Valahimii/ 319; IPT – scrieri didactice/ gând/ paralelipipedele de granit – de mulţi 325; IPT – traducător/ 329; IPT – „editor ani-tone –/ ale templelor mele de pe subnaţional“/ 333; IPT – premii/ distincţii, carpatice dealuri,/ de pe îngereşti culmi medalii de bronz/ aur, diplome de excelen- de cogaion” (cf. Cu diamantul peniţeiţă etc./ 335; Referinţe despre IPT în volu- cometă…, p. 7)2. Suit în al nouălea cer, me şi în periodice (1966 – 2012)/ 337”. identificat cu “sâga”/ piatră originară, acă n-ar fi fost vorba despre “Piatra de Boltă” şi… ”Piatra Filosofală” personalitatea culturală, au- (în registru funcţional-divin), care numai tentic-poliedrică, Ion Pachia- ea poate da mărturie despre identitatea uTatomirescu, ne-am fi apucat de un pamflet mană (valahă, în particular, şi umană, în (cu privire la… ”faraonism” şi “pirami- general!) şi despre “nunţile” făptuirilor de-n timpul vieţii”…), înainte de a ne apuca noastre, întru sacralitatea mioritică: “Piede recenzarea volumului de poezii. Dar (du- trele dacilor mei vorbiră celor nouă cepă trecerea la Arhangheli, a lui Artur Sil- ruri,/ despre cosmica-mi nuntă…” (cf. Învestri!), noi NU cunoaştem, cel puţin la o- velurată-n ultima zi de cireşar..., p. 35).

El, “pelasgologul” – Maestru, este ra actuală, vreun om de cultură român (din România!) mai harnic/ fertil-dinamic, mai născut în IESLEA sacră a Daciei/ arhetipul tenace, mai serios-grav, mai monumental- Daciei mioritice-învietoare (precum şi-n demiurg şi mai aprig/ obnubilat combativ, “Cazul Eminescu”…!) – şi ne dă mărturie pentru crezuri sfinte (despre identitatea despre Eterna Copilărie a Omului ParadiNeamului Valah-Românesc, despre este- siac – care a visat/ poetizat lumea, “printre tica sacră-mitologică, despre istoria identi- picioarele de plai ale Daciei noastre/cu tară valahă, despre necesitatea trezirii et- lăptos-nemuritoare vaci de rasă, cu nenic-revelatorii a valahilor etc.) – decât pe maipomeniţi/ tauri şi zimbri – cărora le Ion Pachia-Tatomirescu. Şi-n lumea de azi, creşte doar aurul de-Arutela,/ cel de dodacă singur nu-ţi pui în evidenţă valoarea uăzeci şi patru de carate, în coarnele lor/ şi aptitudinile spirituale (cu totul invizibile, visătoare, solicitate intens, irepresibil, pentru vulgul grosier şi teribil de frivol ori de poetica/ impresionantului nostru spa“pizmătareţ”), exprimate printr-o creaţie ţiu forfecat permanent,/ de două milenii monumentală, de-o viaţă, lungă şi largă, de şi mai bire,/ de la regele Burebista citiom harnic, onest, dedicat muncilor titanice re..., amin...!” (cf. De la regele Burevista şi mereu rebele, ale Duhului prometeic citire..., p. 41) – şi îi adresează saluturi ex(“e-un singur axis mundi prin care Pro- tatice, şi azi, într-o stare de beatitudine zemeteu/ coboară în toţi soare din ochi de iască, acestui topos sacru al CuvântuluiDumnezeu/ şi-aprinde auru-n întregul Dumnezeu: „La mulţi ani, zalmoxină din aer...” – cf. Şi-aprinde auru-n întregul Cuvânt lumină,/ la mulţi ani fotonime de aer…, p. 69) – cu un spirit de intuiţie mult Logos...!“ (cf. La mulţi ani, fotonime de peste medie, cine şi câţi se obosesc să-ţi Logos...!, p. 45). devăratul PELASG nu abdică privească, măcar (fie şi sastisit!), meritele de la NIMIC din crezurile sale, muncii însângerate (nu avem pretenţia şi asumându-şi toate insultele jalde analiză/ hermeneutică, ori de vreo apreciere cald şi sincer entuziastă etc.!) – nic-ignoranţilor, dintre care cea mai naiv-

A

D

A

comică este aceea de… “barbar ignorant”: “Eu, dacul, n-am crezut vreodată şi nu cred/ că-n cele zece-mbrădate ceruri,/ există găuri-stele, şi nici că stelele-s fixe,/ răstignite pe crucea-Yin, de-ars lut, ca vânăta coaptă,/ ori pe Yang-crucea de platină,/ nici că greierii stelelor cântă din aripi/ cu zimţii de raze-ai spartelor orizonturi,/ nici că soarele are patru albi cai/ şi cvadrigă-n flăcări de luptă,/ nici că luna se scaldă-n marea de lapte-a planetei/ şi-apoi, cu spuma laptelui nostru, îşi dă pe faţă,/ spre-a fi neasemuit de frumoasă,/ după cum, profund emoţionate, mărturisesc/ aproape toate sufletele ce ne sar printre dinţi,/ din gură de rai, dincolo, în invizibila-i arie,/ în zona-i ascunsă, traversată cu greu,/ printre ochii agresiv-radioactivi/ ai extratereştrilor de serviciu.../ Mie nici nu-mi vine să cred că-ncep un ocoliş nou/ al Soarelui, o rotire solemnă, dialogând astfel/ despre cosmos cu înfoiata-mi varză celebră,/ ce-are-o infinitate de câmpuri electromagnetice –/ câte unul pe fiecare frunză…” (cf. Câte unul pe fiecare frunză…, p. 65). …Şi, fireşte, un “pelasgolog” şi valahist român (…nici să schimbe numele neadecvat al patriei noastre, din denominativul injust-sclavizant, “România”, “preparat”, după ultimele reţete diplomatice EUROPOIDE…pentru “ rromi”, în “SFÂNTA VALAHIE”, nu ştim să se fi zbătut, dincotrova-încotrova, onor. Academia Română!) are de dezlegat şi păzit, ca “oştean de lumină, de gardă la Rai”, înarmat cu Armele Parnasului (“Astăzi, poezia mea valahă este de gardă/ în Insula Şerpilor”) misterele zalomoxiene, nu doar pe cele ale Cogaionului, dar şi pe cele ale Insulei Şerpilor (Sfântă Insulă, cu Templu al lui Zalmoxis-Soarele-Apollon …cât şi topos mitic pentru eroul solar Ahile, îngropat întru Înviere! …Insula Şerpilor, a cărei sacră cauză a fost atât de suspect de prost pledată, de către “eminentul diplomat român”, “marele profesionist” în… ignoranţă jalnică, dl Bogdan Aurescu!), pentru că ambele zone de sacralitate stau sub semnul Lupului Fenrir/ ZECE/ Demiurgie prezentă în Opera de Creaţie: “Astăzi, poezia mea valahă este de gardă/ în insula şerpilor, în vreme ce Ahile îşi strânge/ ghintuitu-i chimir lat, peste buric, prinde toartele/ imensului cazan de cupru – plin cu miere de răşină –/ şi toarnă chilimbarul fluid în marele-i sarcofag/ din vârful modestei, dar sâgoasei lui PIRAMIDE,/ apoi strigă de-mi reverberează tot cerul de malachit:/„– Să mă ningi cu poemefulgi, neîncetat, până-auzi/cum foşneşte nemurirea, în creştetul Cogaionului/ părintesc, apoi să-mi lansezi norul de ciocârlii/ pentru-al nouălea cer, ca dintr-al zecelea, şi Dumnezeu să-nceapă a mă ninge cu egretele-îngeri – un desant/ fără frontiere – peste toate tancurile cu ţevitulnice,/ aliniate, în plaiurile de-aur-glaspapir ale Daciei noastre,/ peste care flutură-nalt, steaguri tricolore cu cap de lup...!“ (cf. Şapte izometalice, nr. 1, p. 10).

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat

21

şi lapte mamar se prelinge pe buzele osificate ne strângem picioarele sub cărbuni şi fier forjat oraşul cu furnal e astăzi piele şi carne grea Petru Sebastian Hamat s-a născut la Prisian (Com. Buchin, Jud. Caraş- uscată e pipota de gâscă şi noi ne astupăm astmatic Severin), în 28 noiembrie 1984. Este specialist în relaţii publice şi comunicare. cu mâini decolorate ea stropeşte limfatic azi povestim Licenţiat în Filologie. A obţinut Doctoratul în Filologie, în martie 2012, cu teza cancerul povestea povestitorului pe ape fluviale Radu Stanca – poetică şi teatralitate (coordonată de prof. univ. dr. Alexandru tăcuţi întoarcem inima crudă a cerbului pe rug Ruja). Stagiar modul pedagogic în „Lycée Pablo Picasso” la Avion (Franţa). picură sânge pe arterele maritime ale oraşului Master Humanités, à finalité Recherche, mention Lettres, Langues et Arts, ca-ntr-o odaie cu abajur îngălbenit se îndoaie spécialité Littératures et Cultures (disertaţia, cu tema de cercetare La figure trupul bătrânei cu fluturi vii şi luminoşi pe piept de Jonas dans „Jonas ou l‘artiste au travail” d‘Albert Camus et „Jonas” în timp ce porumbei larvatici se răzvrătesc iar şi iar de M. Sorescu, a fost coordonată de profesorii-cercetători Jean-Marc în găoacea de alb şi galben plumburiu.

Vercruysse şi Anne Gaelle Weber), atribuindu-i-se Diploma de Master în cercetare. Module FLE (Français Langue Étrangère), Progression d‘une scufundare séquence de français. Universitatea de Vest din Timişoara; LYCÉE PABLO PICASSO (AVION, FRANCE), cu concursul UNIVERSITÉ D‘ARTOIS (sub în betoane se scufundă scafandri cu platoşe aurite coordonarea profesorului Jean-Michel Bielawski); UNIVERSITÉ D‘ARTOIS de dinţii lor argintaţi se dezlipesc resturi de cadavre (ARRAS, FRANCE); Universitatea de Vest din Timişoara, în parteneriat cu muşcăm colţul de masă al pâinii mucegăite CENTRE CULTUREL FRANÇAIS DE TIMIŞOARA; Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, hulpav ne înfruptăm din ochiul cenuşiu al cerbului desfacem pachete îngheţate de ţigări şi lichid amniotic Istorie şi Teologie; Liceul Pedagogic „C.D. LOGA” Caransebeş. căzând în melancolia întinderii de cearcăne şi nenăscut ne plimbăm pe aceleaşi străzi înfundate construim aeroplane din cauciuc pe capota maşinii alunecare în gol de lămâi şi portocale şi fierturi de lobodă într-o sfârtecare a pielii mistreţului rotim capetele acelor de ceasornic ne reamintim de taina nunţii din mii de gesturi ieri s-a deschis sezonul la pescuit în iazul împădurit melancolia acuplării e poezie nevie în ochiul de centaur spre noaptea polară degerăm pe statuile şi porci mistreţi mişună în gospodării arborelui de cacao negricioşi şi tâmpi în ceaţa luminii ard candelabre prin parcuri sunt vânători cu platoşe aurite ne ştergem nasul de apă lină pe vapoare şi marinari tuciurii vânează ciori şi papagali şi veveriţe ori bufniţe cuminţi ne copilărim în pântecul cerbului aruncă în larg mistere şi alegorii calchiate intoxicate cu ceară arsă şi fum şi abur mult tăiem cu briceagul forma decolorată a animalului captiv înţeleşi cu ploaia ascunsă în odăi de plastic şi carton. toarcem la maşini de cusut pielea peştelui de argint şi solzii lui desfac iluzii le pătrund până la ultima zvâcnitură şi sânge alb se prelinge pe genunchii viţelului de argint feţe plictisite într-un gest tandru de împerechere neînţeleasă de frig se-ndeasă-n borcane suferim printre blocuri sub acoperişuri titanice şi dorm acolo aplecaţi de spate ne întoarcem în uzine şi rupem cu dinţii fragezi până când inima de carton alunecă spre undiţa pescarului ne strângem melancolic trupurile palmelor şi braţele încătuşate şi prăfuite ca să priceapă dumnealor bucata magnifică de pâine arsă atunci se desprind de utere mormoloci trişti şi perfizi începem lupta cu fierul în timp ce mâinile noastre hulpave că nu sutem amorţiţi ci doar ameţiţi se ascund de lumină o viaţă de secundă. ating corpuri străine ludice şi parfumate de bonheurul curgerii spre gol. în locuinţe înghesuite lătratul câinelui aristotelic urmare amortizează atingeri inconştiente ale fotoliilor prăfuite dorinţă în miez de zi luminile aprinse în ochii vineţi lipim capete decongelate de buzele acvatice ale peştelui sunt nopţi polare triste între noi chipuri plăpânde ne frige iarăşi dorinţa şi nu putem să ne abţinem şi carnea lui albită se stropeşte cu rachiu de soju de oameni străini din laboratoare se devin căci totul e uns ca spiţele la bicicletă strângem lemnul între dinţii lăptoşi şi crescuţi încingeri ale iluziei topirii oţelului greu şi apos urcăm în tramvai strâmb cu mişcări alcoolice frământăm în palme pironite sânge cald pe holdele imense ale lutului prelucrat de picioare zigzagate strâmbăm din buze nedumeriţi ţâşnit pe faţa de masă în feţe ţărăneşti schimonosite şi plictisite de muncă. grosolane sunt mişcările oracolului din mansardă prea s-a făcut târziu înfometaţi plimbăm zebre pe trecerile de pietoni culcăm creierele încinse pe podea într-un joc carnavalesc de perdele pe canapea ieşire pornim spre staţia cu lampioane colorate şi ne luăm rămas-bun de la păianjenul gri mulţumim japonezei cu ochii semideschişi de gheişă în colţ s-au vopsit urmele calului şi mânzul nealăptat oameni mici aproape hodorogiţi ies dintre miriade îi pipăim podul palmelor carnale continuă să se-nece în trupul spintecat de mucuri de ţigară aşezând peste iluzii şi coborâm spasmodic spre niciunde e tânăr şi necopt şi nechează a foame groasă alte iluzii solare parazitare confiscate colorate o zbughim pe aleea cu poeţi miopi de când mustăciosul capitolin s-a sinucis pe fire de păr lumea bolnavă de vara ceţoasă e umiliţi stângaci şi sclerotici. în parcul cu locomotive murdare. o minune acvatică lăsată pe obrajii păgâni de arşiţa asfaltului mansarda capitonată mişcare liberă gurile noastre beau rachiu şi povestesc întâmplări cu muncitori storşi de lumină flămânzi ne aşezăm pe canapea şi suferim melancolic şi alb în pături de lut ne încolăcim trupurile albe şterşi paralitici şi fluizi. dinţii ne dor strângem bucata de lemn cu nevroză cu burta umplută de portocale şi coji de seminţe sângele ţâşneşte pe buze indecent şi neclar ne mişcăm lent înspre frumuseţea ei îmbietoare confuz se prelinge pe faţa de pernă şi îngălbenită sărim dintre candelabre arşi şi uimiţi ne aplecăm spre greutatea ei feminină ca-ntr-un lampadar îneacă muşte ţânţari şi albine şi uscă lipit de obloane în seară alburie în fabrici nu se rup oase toate locurile neatinse prăfuite şi triste se mănâncă trist se topeşte oţelul şi grilajul de la gât uscă acum se doarme bine printre franjuri şi piese de motor treziţi de zgomot de maşini turate saliva ne trezim brusc între bucăţi imense de carne pe trepte proaspăt asfaltate şi vopsite cu var plini de sânge ne muşcăm buza erotică visând şi lac de unghii spălăm rufe la robinet spre cercuri de apă lină cu peşti ucişi cu mâinile împachetate în mănuşi ne suflecăm şi răstigniri pe cruci în seri de vară la furnal. sufletele albe şi visele licăresc cu zâmbete de oameni munciţi retragere printre cercuri de fum şi focuri de brad se ascunde de mâine poezia mansardei ne retragem în toarta arborelui din gâtlej cu iepuri de argint şi bufniţe îndoliate. ne suflecăm mâinile de piele şi os pe străzi desfundate sărutăm carnea viţelului prăjit gest între blocuri curg ape fluviale pe piepturile păpuşii de lemn ne stoarcem zeama de pe călcâie aprinzând tăcute şi prea pline sunt gurile înfometate chibrituri de aluminiu privim cum se înfundă ce ne sfâşie carnea albă dintre dinţii cariaţi aortele oraşului metalurgic ne privim şi ne atingem corpurile lichide funicularul arde mocnit între trestii: fără remuşcări strivim ochiul de apă noi suntem încă aici trişti supţi şi supuşi din turnul de oţel pe faţa de masă întindem plăpânzi scafandri şi improvizaţi. trupul femeii madonă şi ne îmbrăţişăm himeric până când nu rămân din gesturile ei copilărire decât resturi goale de preludiu cu vin şi apă multă de sub piele ne copilărim sufletul acvatic în blocuri de beton atunci ni se pare că sfârşitul e aproape sub funicular se întind superb stradele nisipoase atingem cu mâini lutoase oraşul dintre ceţuri într-o înghesuială de mâini şi picioare muncitoreşti şi gaz şi castane şi ape povestim agoreean despre porumbei desperecheaţi se trag clopote la catedrală şi preoţi aruncă agheasmă şi câini platonici rânjind a turbare ne ridicăm de pe canapea şi plângem blocaţi în balcoane visăm visul peşterii izolate termic şi râdem la uşă soneria sună sibilic frigem carnea vânatului de căprioară în clinchete de armonii departe pe străzi între conducte de gaz jointul din buzunare arde vulgar printre bucăţi uriaşe de carne se bârfeşte paranoic la colţul aprozarului ea ne calcă pe genunchi cămăşi. în timp ce decupăm frunze la nevăzători.

Petru Hamat

repovestirea iluziei trişti şi plăpânzi citim apometrele din apartamente

naştere mocnită ard mocnit bucăţi de cretă în lampioane japoneze

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 22 Laurian Lodoabă

Thassos era să mor în ochiul insulei îmbrăţişat de un apus neverosimil de real de parcă Alexandru a coborât dintr-un altar cu lancia sfredelindu-mi sternul pe masă vinul s-a sfârşit demult apusul a dispărut subit dureri sfârşite în nesfârşite râuri mă scăldau şi îngerii mă pregăteau de moarte pe stâncile albastre înconjurat de ape departe departe de ai mei

Marius Crişan

„Impactul unui mit: Dracula şi imaginea României în literaturile britanică şi americană” Microconferinţa Internaţională a Proiectului de Cercetare Postdoctorală

L

a Universitatea de Vest din Timişoara a avut loc, în data de 18 iulie 2013, Microconferinţa Internaţională a Proiectului de Cercetare Postdoctorală “Impactul unui mit: Dracula şi imaginea României în literaturile britanică şi americană”, în cadrul căreia s-au prezentat următoarele lucrări: lect. univ. dr.

Marius Crişan, Dracula şi reprezentarea ficţională a spaţiului românesc; prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, Complexul vampiric românesc. Mitologie şi geografie; *** prof. univ. dr. Farkas Jenö, de la Universigheara alcionului tatea Eötvös Lóránd din Budapesta, Imagisculptată-n stâncă nea lui Dracula pentru contemporani vârf de lancie care despică marea şi posteritate; lect. univ. dr. Claudiu Mesanimic nu mai seamănă roş, Despre o filosofie a brandului. Dracu liniştea din Theologos cula ca identitate stratificată. din decadentul Bizanţ În expunerea Dracula şi reprezenacum Limenas-Thassos tarea ficţională a spaţiului românesc, dictează ca un druid Marius Crişan a prezentat, pe lângă aspeccine trăieşte tele principale ale temei, şi câteva dintre cine trebuie să moară pe blocuri de marmură vrăjite într-un nisip activităţile semnificative desfăşurate în cadrul proiectului de cercetare. ca de zăpadă la Saliara Beach Prelegera doamnei prof. univ. dr. Otilia Hedeşan, Complexul vampiric românesc. *** Mitologie şi geografie, s-a centrat asupra ochii sticlesc din regatul cerului anazilei complexulului mitologic al vampispre adâncurile albastre dorada regală rănită în ciocul şoimului alb rului în cultura populară românească (strigoiul, moroiul şi fata pădurii). ca un cristal topit din soare În prelegerea Imaginea lui Dracula pe ultimul drum Thassos, 6.07.2013 pentru contemporani şi posteritate, domnul Prof. univ. dr. Farkas Jenö, de la Uni*** versitatea Eötvös Lóránd din Budapesta, s-au topit ca zăpezile a prezentat o sinteză a istoriei mediatizării anii frumoşi ai tinereţii lui Dracula, de la portretele medievale la acum mă sufoc în sângele tristeţii cinematografie şi alte reprezentări media în piept îmi ard lumini contemporane. ca-n noaptea de înviere în colţul ochiului tău stâng o lacrimă de sânge e mai sărată decât marea şi timpul a obosit de atâta timp iar alergarea noastră s-a sfârşit dar tu iubito te-ai risipit în gheara albatrosului rănit sub petecul de cer pe care abia îl văd adevărat mister şi zbor şi zbor ca-ntr-o poveste de adio

***

Î

n lucrarea Despre o filosofie a brandului. Dracula ca identitate stratificată, domnul lect. univ. dr.

Claudiu Mesaroş a prezentat fundamen*** tele conceptuale ale filosofiei imaginarului ascult trecerea timpului şi filosofiei brandingului, apoi a vorbit descurând voi ieşi din timpul meu pre Dracula ca brand, în contextul campaşi te voi îmbrăţişa în călătoria noastră niilor de construire a unei imagini naţionale *** din anii ‘90 până azi. înlănţuit în nesfârşit vârtej La dezbaterile din cadrul conferinţei de umbre şi lumini au participat cadre didactice şi cercetători sunt mai aproape de mormânt din învăţământul universitar: prof. univ. dr.

Georgiana Lungu Badea, conf. univ. dr. *** în erg picătura de apă Gheorghe Clitan, conf. univ. dr. Smaranda e ca steaua polară pentru corăbieri Vultur, conf. univ. dr. Ioan Vultur, lect. univ. e bine că nu se desprinde niciodată dr. Simona Adam, lect. univ. dr. Anca Franţ, de pe cer lect. univ. Andreea Gheorghiu, lect. univ. altfel am rătăcii printre cuvinte dr. Ramona Hurduzeu, lect. univ. dr. Lucian captivi spre ţărmuri neştiute Drăguţ, lect. univ. dr. Maria Lungu, lect. univ. dr. Monica Oprescu, lect. univ. dr.

Pastel Carmen Ţîru, cercetător Corina Popa, asist. sub un cer ultraviolet Cosma Iulia, dr. Irina Dincă, etc.; invitaţi ninge pe sânii tăi albi-violeţi din Marea Britanie: Nick Green şi drd. Lizz n-a mai rămas decât un cimitir de stele Mellis - University College of London; pe buzele tale zăpada s-a topit cadre didactice din învăţământul preunidin alb în violet versitar: prof. Viorica Gyovai, prof. Tatiana *** Krista, prof. Rodica Sirca-Belintan etc., un glas de syrinx masternanzi, studenţi. îmi spune bună dimineaţa cu un crescento doctoranzi, În cadrul workshopului Spaţiu şi mit ca-ntr-un ,,capriccio espagnol’’ în literatură: abordări imagologice şi pe cărarea din grădină perspective didactice s-au discutat aspăşeşte în dans de ciaconă pecte legate de asocierea României cu mifructul oprit al primei iubiri în erg ochiul beiului îşi culege de pe cer stelele ce vor să trăiască pe pământ

tul Dracula. oamna Prof. univ. dr. Otilia Hedeşan consideră că aceasta este e “o temă care fascinează” şi propune o discuţie despre felul în care ne raportăm noi la această imagine “pe care o vedem ca pe o povară, ca pe o imagine cu care trebuie să luptăm, în pofida faptului că, până la urmă, este o imagine pe care nu putem să o evităm”.

După domnul lector dr. Claudiu Mesaroş, este o şansă pentru România să aibă o imagine atât de puternică, asociată şi cu un personaj real, cu Vlad Ţepeş: “Nu este o ofensă la adresa personajului Vlad Ţepeş. Faptul că un lider politic medieval este asociat cu o imagine romantică pitorească este un avantaj. Există şi alte personaje medievale în Europa sau în lume asociate cu asemenea imagini romantice, care deturnează biografia, dar nu asta este problema. În privinţa imaginii de ţară e un lucru pozitiv, un noroc pe care noi n-am ştiut să-l gestionăm.”

Doamna conf. univ. dr. Smaranda Vultur a vorbit despre efectul globalizării, ce readuce în discuţie chestiunea brandu-

D

rilor regionale şi a explicat că legitimarea brandurilor prin genealogii coexistă în postmodernitate cu tipologia ideologiei naţionale, astfel încât, în lumea hibridă contemporană, discursurile identitare coexistă cu cele globalizante, postmoderne.

Doamna asist. univ. dr.

Cosmina Lungoci (care a moderat, împreună cu lect. univ. dr. Marius Crişan, workshopul), a pus în discuţie câteva aspecte didactice care vizează interesul tinerilor de azi pentru literatura fantastică şi naraţiunile horror.

Domnul Prof. Farkas Jenö a vorbit despre o posibilă disociere dintre Dracula şi horror, în vederea utilizării acestei imagini de succes în scop didactic, referindu-se la numeroase manuale din occident care se foloseau de Dracula: „Nu au nimic horror, dar se folosesc de această emblemă: Dracula învaţă să citească, Dracula învaţă să socotească. Dracula cu dinţii mari pronunţă cuvinte pentru copiii care pronunţă cuvintele foarte greu. În Germania, de exemplu, manualul Dracula învaţă ortografia nouă a avut un mare succes”.

Doamna profesoară Viorica Gyovai consideră că literatura fantastică recentă, ce cuprinde şi elemente horror, e scrisă într-o manieră ce reflectă viaţa reală a adolescenţilor de astăzi. Elevii sunt mai atraşi de acele aventuri decât de celelalte cărţi, pe care, chiar dacă sunt valoroase, le înţeleg mai greu şi le citesc din obligaţie. După părerea dumneaei, este important ca un copil să fie lăsat să citească pentru a-şi dezvolta apetitul pentru lectură, căci la adolescenţă va ajunge să citească şi să înţeleagă adevăratele capodopere ale literaturii. S-a discutat, de asemenea, despre dorinţa elevilor de a citi cărţi fantastice şi nevoia de aventură a copiilor de astăzi, care adesea trăiesc în lumea virtuală. În acest context, doamna profesoară Rodica SircaBelintan a vorbit despre rolul lecturii suplimentare. oamna lect. univ. dr. Maria Niculescu a vorbit despre transformarea barierei în resursă în privinţa formării apetitului pentru lectură al tinerilor şi al brandului de ţară.

D

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Veronica Balaj

D

Tiparniţa – Plutonier Bărbos, la şefu!, se auzi ordinul prin receptorul pe care-l ridică în grabă. Nici nu se aşezase încă pe scaun, abia intrase în birou. Venise prin ploaie mărşăluind ca şi când s-ar fi putut feri de stropii ostili. loua peste aşteptările dimineţii aceleia. Ploua peste toate aşteptările lumii, dar ăsta nu era sectorul său. Treaba lor, pentru cei din alte cercuri ale vieţii...

Ea se gândea doar cum să iasă basma curată din cazul de ieri. Care dintr-o anchetă se transformase într-o problemă personală. Ziua părea că nu începe prea bine.

Ce poate prevesti îmbucurător un asemenea apel fulger, la prima ora? Mai ales când ai o problemă despre care nu ai vrea să se afle. Maria Bărbos, plutonier cu statura şi osatura tocmai potrivită pentru a face o meserie în Miliţia sociliastă a ţării, se obişnuise cu faptul că apelativul numelui său de familie crea confuzii. Mulţi, dacă nu o cunoşteau, puteau jura că-i vorba de un bărbat. Dar nu unul bărbos. Nu permitea regulamentul. Ajunsese chiar să-i placă chestiunea dedublării.

Acum, pe coridorul îmbâcsit de milioane de acarieni sau cum li se mai spune, părea că toţi jucau onoroiul ridicându-se ca un nor. Înăbuşind-o. I se făcuse cald, avea senzaţia că distanţa până la uşa superiorului său era mai lungă ca oricând. Străbătea un pustiu. Îşi comandă involuntar: stâng, drept, stâng, drept! Boc, boc, un pas, încă unul, alţii… Îşi aranja din mers uniforma printr-un gest reflex. Din spate arăta ca un ins robust. Dacă nu-i vedeai ochii, mari, de un albastru care te putea înrobi, trupul său, mai mult decât bine clădit, poate chiar masiv, te-ar fi convins că-i un tip.

Puternic. Cioplit, cam din topor, grosier, cu şolduri. Năduşit. Oricum, nu bănuiai din prima clipă că este o femeie. Îşi luă aliura de inocentă şi supusă.

“Trebuie să mă descurc”, îşi spuse. ’’Habar n-au ei de ce-i în stare plutonierul Bărbos!“ Ciocani la uşa locotenetului Dănilă cu fermitate. Se ştia vinovată, dar nu avea de gând să recunoască nimic. Chiar dacă într-adevăr o fi descoperit ce şi cât greşise, mai bine zis dacă o fi turnat-o bubosul de coleg care-o însoţise ieri în misiune. “Chiar dacă a aflat, eu nu recunosc în ruptul capului”, se gândi pe loc. Tuşi, nu atât cât să-şi anunţe prezenţa, cât din cauza senzaţiei de care nu putea scăpa, de parcă norul stârnit de miile de paşi care trecuseră pe aici se dezlâna acum în plămânii săi.

– Să trăiţi!, salută regulamentar, lăsându-şi intenţionat să-i atârne şuviţele rebele, ude, ale părului său negru creţ, care adunat, strâns sub şapca neîncăpătoare trezea multora curiozitatea să vadă cât este de lung.

– Ce ai de raportat în legătură cu obiectivul de ieri?, veni ca o săgeată întrebarea şefului care sta în picioare. Ca o bornă de care trebuia să ţină seama, dincolo de care nu se putea trece decât cu învoire.

Nu o invitase nici pe ea să ia loc.

Privirea lui, o feştilă plăpândă comparativă cu a subalternei sale.

Ea îl cântări cu o rapiditate neimaginată de şeful său. Un om sfrijit. Părea că se prelinge prin hainele uniformei. Se ţinea el băţos, dar Plutonierul Bărbos îl preluase deja în cursa privirilor…

Albastrul ochilor ei era un dar. Aparte.

Special. Cum ar fi pentru cineva darul de a canta.

Oricând, însă, putea fi şi o armă.

Era un albastru din ape tulburi, vijelioase. Alteori, după caz, sfichiuire, dar nu oricum, venea în rafale, se abătea brusc.

Rafale albastre, învingătoare. Indiferent de persoană, ceas ori împrejurare mai avea la îndemână laserul albastru, piezis...

Si ocheadele. Dominatoare. Insinuante.

Ori tandre, primejdios de tandre... Fără

P

rea! Să mă adun… De unde să încep?’’ eja ajunsese la uşa care dădea spre stradă, avea nevoie de un moment de linişte să ia rapid o decizie. Ploaia se dovedi aliata sa. O dezmetici. Calculă cât i-ar lua până acasă, unde lăsase mica tiparniţă, care semăna cu o râşniţă învechită, nicidecum cu o maşinărie de fabricat monede false, şi încă unde, într-o mănăstire? “Şi totuşi..., ce iscusit se dovedise a fi călugarul Sevastian!

Bărbat, nu glumă!”, îşi spuse admirativ.

Presupunea că Bubosul, cum îl porecleau toţi pe plutonierul Avram, ar fi putut observa cum ascunsese obiectul incriminator pentru călugar şi alţi confraţi ai săi sub manta. ...În geantă, însă, luându-l tacit, martor pe acelaşi partener de misiune, convinsă că el nu i-a observat mişcarea anterioară, pusese un fel de suport tot metalic, care nu ştiai la ce anume folosea. Nu semăna cu ceva uzitat în mod obişnuit, avea găuri şi o manivelă. O clipire frântă, scurtă, spre călugar şi expresia: “Se confiscă!’’ Bubosul ăsta trebuia să ştie. Atât cât văzuse.

Maria Barbos, aflată în misiune era sobră şi corectă. Îşi construia cu grijă o mască potrivită cu ascunderea unui secret intim. … Inveli stativul ciudat într-un ştergar adus rapid chiar de călugarul Sevastian şi totul se putea spune c-a fost bine lucrat. Ducere în eroare perfectă, credea plutonierul în rol de femeie şi de miliţian în acelaşi moment.

Această captură urma s-o prezinte alăturat raportului. Când ajunsese la sediu, seara târziu, nu o pusese în fişet, ci undeva lângă masa din biroul ei, la vedere... N-aveau decât să-l găsească.

Acum alergă înapoi spre camera 23, unde avea locul de muncă, îşi luă cheile de la intrarea în locuinţa sa, îşi puse chipiul sub manta, de parcă mergea tot în incintă, colega ei avea alte ordine de îndeplinit, aşa că deveni sigură pe ea. În stradă, se simţi liberă. Mândră c-a găsit soluţia. Cu fiecare pas era mai aproape, tot mai aproape de îndeplinirea planului. Cand intră în holul apartamentului personal, gâfâia de parc-ar fi urmărit un infractor.

Scoase din dulap adevărata tiparniţă de monede, chiar dacă rudimentară, cu atât mai ingenios şi mai atrăgător personaj, mai misterios i se părea a fi călugarul…

Cercetă o clipă lighioana metalică. Arăta jalnic. Deloc impresionantă şi totuşi stârnea admiraţia ei de om în uniformă, care văzuse destule.

Va să zică, dintr-o asemenea morişcă (chiar aşa arăta) cineva care se îndeletnicea cu rugăciuni şi versete biblice putea scoate bani adevăraţi… Îşi aminti cum, în timpul descinderii inopinate în chilia monahului şi apoi, când, într-o altă încăpere unde mirosea cumplit a fum nu doar de lumânări şi unde era locul faptei şi banii descoperiţi, bărbatul în sutană, cu o barbă şi aliură de artist, parcă juca temporar, doar temporar acest rol, nu se rugase de cei doi oameni ai legii. Argumenta calm, oarecum superior.

“O să aflu eu mai multe… toate tainele lui o să le ştiu doar eu!’’, se entuziasma ea. Porni aspiratorul pentru a fi cât mai mult zgomot şi începu să lovească obiectul delict cu bătătorul de carne. La forţa ei, nu-i luă mult timp să-l prefacă-n fărâme.

Adună bucăţile într-o pungă, apoi le înveli în acelaşi prosop luat la confiscare şi, echipată regulamentar, ieşi din casă păşind alert. Ca un miliţian. Ce se afla de fapt. Drumul până la pârâul care străbatea oraşul nu era prea circulat, nici prea departe.

Domnişoara plutonier luă direcţia malului, pe o străduţă ocolitoare şi, dupa ce se convinse ca nu o vede nimeni, aruncă punga în apa. ‘‘Nu vă puneţi voi cu mine.

Nu mă prindeţi cu ocaua mică, aşa cu una cu două. Misiune îndeplinită… Numai de n-ar mai avea frumosul cu anteriu şi alţi bani ascunşi... Cei pe care i-am confiscat sunt de la <<vânzarea lumânărilor>>, aşa ne-am înţeles’’. În mintea ei deja se vedea cum l-a şi zăpăcit şi l-a atras în păcatul lumesc pe bărbatul în sutană... ’’Ce dacă? E şi mai incitant… Merită să risc..., merită pentru câteva nopţi lângă unul care trebuie cucerit, îmi place lupta…, să lupt să-l atrag în lume, în inima mea daca se poate... Iubire secretă cu un călugar. Asta da trăire! Se

scăpare pentru cel care le-ntâlnea.

Mai avea, daca voia, să folosească expresia unui albastru tăios. În consonanţă cu vorbele. Un albastru care lasă cangrene.

De nevindecat.

– Am să scriu imediat raportul, să trăiţi! Rosti ea, folosind nuanţa albastrului docil.

– Mai întâi, spune-mi mie unde-i tiparniţa? Spre binele tău, spune-mi mie! Vocea lui, împotriva aşteptărilor, avea o pojghiţă de candoare. Nu de răfuială. Nu de ameninţare. aria Bărbos înţelese că omul acesta în funcţie de şef al ei putea fi învins din trei unduiri albastre. Ştia că o place, desi nu-i făcuse avansuri directe. Avea el şi aşa probleme cu nevasta paralizată. Atâta-i mai trebuia, să-l dea afară pentru imoralitate.

Din alte ocazii şi din alte priviri, ea, experta în jocul comunicării prin lumina ochilor, înţelesese exact care-i stuaţia. E un răspuns fără cuvinte, iată, parcă o roagă, parcă-i stau în gât vorbele, “hai, fii fată înţelegătoare, e şansa ta... Şi a mea... A noastră...”.

“Se lasă greu atrasă, japiţa, deşi îmi este subalternă!”, îşi spuse incitat… De-ar fi catadicsit să-i dea de înţeles c-ar accepta un prim pas în doi, numai unul, după aceea ar şti el ce metode să găsească pentru a nu pierde. Deocamdată, i se ivise o cale, o lumina, o şansă. O putea câştiga. Dumneaei putea fi pusă în situaţia de-a alege. Ori calea uşoară, ori pericolul.

– Permiteţi săa raportez, şefu‘, nu cunosc nimic despre nicio tiparniţă... La obiectivul mănăstire, unde am mers în cercetare ieri, am constatat că se fabricau nişte obiecte bisericeşti din metal, e drept de mărimea unei monede, însă nu erau bani falşi…, după cum se credea...

– Atenţie, favorizarea infractorului, ba şi mai rău, colaborarea cu el, e ceva foarte grav! Superiorul său în grad iarăşi avea o voce ambalată în bunăvoinţă. Nu striga, nu o ameninţa.

Plutonierul Maria Bărbos prinse tonalitatea din zbor şi o prefăcu în punct de sprijin. Folosi de îndată privirea conspirativă. Secret albastru, unduitor.

Putea să-l aşeze ca o floare la buzunarul şefului atins de motivaţiuni sentimentale. Dincolo de regulament. Aproape indignata, aproape victimizată, zise: – ’’Bubosul’’ a turnat minciuni, aşa-i?

Doar, doar mă va înfunda... lasa’ că…

– Nu mai comentăm! Spune-mi la ce oră şi unde ne întâlnim, să văd eu cu ochii mei cum distrugi obiectul incriminării !…

Nu spun la nimeni... Aştept răspunsul cât mai repede, acum spor la treabă!, conchise, devenit din nou sigur şi ferm.

Se apropie de uşă, apasă clanţa, făcând-o pe subalterna, să înţeleagă că poate pleca. Adică, ordinul e ordin.

Femeia plecă agitată. Dar nu trebuia să se piardă cu firea. În niciun caz să nu ajungă să-i facă Dănilă vreun raport.

Bărbaţii răniţi în orgoliu, bărbaţii puşi să te comande sunt în stare de orice. Şi să facă gesturi neaşteptate în bine, dar şi în rău. Orgoliul rănit al masculilor nu ştii niciodată unde poate duce, gândi cu satisfacţie, de parca-ar fi descoperit cine ştie ce secret în favoarea ei. “Să se ducă la pipernicita de la arhivă, ca moare după el, pe mine nu mă interesează. Mai mult mi-ar plăcea călugărul… M-ar crede nebună, m-ar interna la ospiciu, de-ar bănui careva cum mi-a căzut cu tronc bărbatul ăla în hainele lui cernite, dar ce mişcări avea!

Nu mă las până ce nu-l ispitesc, poate să mă creadă trimisă de diavol în persoană, eu tot o să-mi fac damblaua! Ha, ha! m-aş face de râsul Miliţiei dacă-ar şti careva ce-mi trece prin minte..., dar eu…, când e vorba de o pasiune, trebuie, trebuie, să găsesc o soluţie!”, îşi repeta... ’’Executa-

M

23

vede că-i altfel decât alţii. Arată ca un artist..., poate asta să fi fost înainte de călugărie... poate a venit aici cu vreun scop anume… Între mireni, era, desigur, un cuceritor. Oricât îşi strunea gesturile, tot l-am ghicit. I-am desluşit una două adevărata fire. E pe gustul meu... Una ca mine, vede firea pătimaşă. Şi ce atracţie, ce atracţie împrăştia!” e cum intră în sediu, deveni mai bucuroasă şi încrezătoare. Îşi pieptănă părul. Avea o figură aburită în oglinda cu luciul afumat de vreme, dar n-o deranja. Îl sună pe şeful său: — Să trăiţi, pot veni până la dumneavoastră? Îşi însăilă un glas dulceag, uşor abătut. Obţinu aprobarea.

— Ai hotărât?, o întrebă superiorul ei micşorându-şi privirile doar pentru a-şi masca nerăbdarea. Ah! S-audă numaidecât ora şi locul întâlnirii. Jocul, însă, nu se dovedea chiar simplu şi fără figuri. Nu auzi ceea dorea sufletul lui: — Am în birou obiectul, obiectul confiscat, dar, veţi vedea, nu este o tiparniţă.

De aceea am rămas mirat când aţi spus… ...Banii falşi care circulă sunt aduşi de peste graniţă. Aşa am prins un fir informaţional. Permiteţi să-l aduc spre expertiză?

— Este, nu este tiparniţă, ne-am înţeles un lucru! Trebuie distrusă dacă vrei să nu dai de bucluc, rosti răspicat superiorul.

Se simţea pe teren sigur. Albastrul privirilor ei degeaba se unduia. Nu mai avea scăpare. Săptămâna viitoare avem o misiune mai grea, trei zile la rând... Va trebui să mergem incognito... Dacă e cu succes... se poate lăsa cu o primă frumuşică... Până atunci însă, trebuie să ieşi din ce te-ai băgat... crede-mă! Era confesiv, era un prieten, ce mai voia? Chiar nu înţelegea? Ce femeie nebună să se împiedice singură…!

Are ea un clenci, ascunde ea ceva, gândi şeful şi continuă cu glas tare: — La ora zece, diseară, în spatele fabricii de zahăr! Aduci obiectul şi... rezolvăm... Se apropie de ea, încercând să-i prindă privirea alunecoasă. De un albastru tulbure. Câtă neîncredere... O linie albastră între ei. Dănilă se simţi oprit la distanţă dar, printr-un gest necalculat, îi puse palma protector pe umăr.

— Cum ordonaţi, rosti subalterna cu cel mai cazon ton al vocii, pentru a menţine distanţa. Salută după cum cereau normele.

Plecă având în minte iarăşi o învălmăşeală de gânduri. Dacă intră într-o relaţie cu Dănilă, va ajunge supusă de două ori.

La cel mai mic refuz, el s-ar fi putut răzbuna, având-o la mână... Cât mai era până la şantaj?

Până să ştie care-ar fi cel mai potrivit pas pe care să-l facă pentru ca lucrurile să iasă precum îşi dorea, dădu nas în nas cu Avram, colegul care-o turnase, poreclit “bubosul’’. Îl acroşă cu dezinvoltură: — Salut!, bine că te văd! Şefu mi-a cerut să ducem obiectul incriminator la expertiză. Acum vin de la el. Te aştept pe la mine la birou să semnezi şi tu raportul după ce-l închei. Atâta drum şi urmărire pentru o râşniţă, c-ai văzut cum arată mult căutata maşinărie... Îl privi cu albastrul imperativ. Licărirea de lumină era doar efectul satisfacţiei c-a avut o asemenea idee salvatoare. Îşi înfăşură privirea de un albastru închis pe grumazul colegului care, parcă asfixiat, nu avu replică, doar dădu afirmativ din cap. Nu mai ştia nici el ce să creadă.

Până acum câteva clipe era sigur pe tot ce văzuse ieri. Mai spera totuşi în sinea lui ca şeful să ia în considerare ceea ce-i spusese ca participant direct la misiune, mai ales când va vedea obiectul... Pe cine crede ea că fraiereşte... şi ce urmăreşte oare?

Seara, plutonierul Maria Bărbos ajunse intenţionat cu întârziere la locul stabilit. Şeful nu sosise încă. Şi nici in minutele următoare. Spre satisfacţia ei deplină. Aşeză falsa tiparniţă între sculele maşinii şi porni înapoi spre oraş. Înţelese chiar a doua zi când toţi colegii primiră ordine la care nici nu gândiseră, nici nu visaseră vreodată. iparniţa nu mai era un caz. Lumea o luase razna. Se întorcea pe dos. Bucuria ei nu putea dura. Urmă ceva neimaginat, urmă nebunia apelor ieşite din matcă. Revoluţia, din care trebuia să iasă cu bine. Când totuşi îl căută pe călugarul Sevastian, află că, la prima cotitura liberă, plecase către alte zări.

D

T

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 24 Daniela Radu Daniela Radu (n. 8.IX.1969, Lugoj, judeţul Timiş), poetă, prozatoare. Studii: Şcoala Generală Nr. 1 Lugoj (casele I – V), Şcoala Generală Nr. 2 Lugoj (clasele VI – VIII), Liceul Sanitar Timişoara (1983 – 1987), Şcoala Postliceală Sanitară (1991 – 1992), Robert-Gerwig-Kaufmaenische-Schule, Singen, Germania (1995 – 1997), studentă la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Europene „I.C.Drăgan” (din 2012).

Activitatea profesională: praxismanagerin, Rosenheim, Germania (1993 – 2009); trainer şi examinator pentru asistenţi de medicină generală şi laborator, Rosenheim, Germania (2000 – 2009); asistent manager şi manager achiziţii la „Eybl Automotive” SRL din Deta şi Lugoj (2011 – prezent).

Colaborează la: „Actualitatea literară”, „Banat”, „Buletin Parohial”, „Coloana Infinitului”, „Columna”, „Tăt Bănatu-i fruncea” etc., la emisiuni ale studiourilor de radio şi televiziune. Debut publicistic: cu poezia Durere, în „Buletin Parohial”, anul I, nr. 9, noiembrie 2009, p. 6. Scrieri. Câmpul cu maci, versuri, Editura „Nagard”, Lugoj, 2012; Lumi paralele, Editura „Nagard”, Lugoj, 2013. Colaborări la volume colective Meridiane lirice. Antologie universală a poeziei româneşti contemporane, vol. II, Editura „Armonii culturale”, Adjud, Vrancea, 2013. Premii: Premiul pentru poezie la Festivalul Internaţional de creaţie literară religioasă „Lumină lină”, ediţia a VIII-a, Timişoara, 2011.

Câmpul cu maci Motto: Nu ştiu unde mă duce Drumul meu, Speranţa-mi este Dumnezeu.

Îmi iau crucea Şi plec mai departe…

Ţi-am chemat numele, Dar, în locul tău, Mi-a răspuns Vuietul pădurilor, Adierea vântului, Susurul izvoarelor, Inima păsărilor...

Şi-n urma mea Răsar maci roşii Care-amintesc, arzând, Că pe aici A rătăcit cândva Durerea...

Simbioză Dianei

Te-am purtat mereu în mine, Sâmbure de lumină Încolţit în grădina sufletului.

Ai crescut apoi, Împletindu-ţi ramurile Cu fiecare fibră A Eului meu, M-ai inundat cu razele tale Şi-ai înflorit!...

Ca un copac La umbra căruia Îşi toarce gândul Visul fermecat…

Deziluzie Am urcat Pe o scară de fum, Crezând Că voi atinge veşnicia Cu aripa gândului…

Dar vai, Veşnicia nu a fost Decât o gaură neagră Într-un cer destrămat…

Clipe fericite Opreşte clipele!

Clipele Când lumina Ne pătrunde în suflet, Când, îmbătaţi de dragoste, Gândim, Simţim, Şi iubim la fel…

Adună-le pe toate În palma ta Şi împleteşte-mi Un şirag de stele… Îmbracă-mă cu un veşmânt Ţesut din mângâierile tale

Deschide-mi porţile Infinitului Şi lasă-mă Pentru o clipă Să îţi fiu stăpână.

Numele tău

Căutându-mi drumul Printre spini, Din suflet îmi picură Lacrimi de sânge…

Nu te mai aştept, Tu ai sosit demult, Odată cu lacrimile cerului…

Şi-ncununează-mă Cu razele din privirea ta…

Te-am căutat Pe dealurile Inundate de lumină, În verdele firelor de iarbă, În mugurii pomilor, În albastrul cerului Printre razele soarelui.

Am închis ochii Şi mi-am închipuit Că tu eşti risipit În toate acestea Şi eu pot să te culeg Ca pe-un buchet De primăvară.

Dar, în tot acest timp, Tu erai ascuns În sufletul meu.

Cele 7 Porunci ale iubirii Nu destrăma vraja clipei cu ghiare de fiară dezlănţuită.

Nu goni cântecul păsărilor c-un strigăt ascuit şi barbar.

Nu ucide bucuria de a trăi răsucind cuţitul în toate rănile pe care le poţi atinge.

Nu te bucura de lacrimile altora provocându-le mai multă suferinţă.

Nu tulbura liniştea gândurilor cu vorbe veninoase, rostite la-ntâmplare.

Nu sfâşia inima nimănui gonind din ea şi ultima speranţă.

Nu călca în picioare florile sufletului!...

Pasărea Phoenix Dacă am jertfi iubirea pe-un Altar, ar arde ca rugul aprins de Dumnezeu, când a eliberat poporul Său din robia Egiptului.

Am împrăştia apoi cenuşa în cele patru Anotimpuri şi ea ar începe să strălucească în soarele Verii,

să plângă cu ploile Toamnei, să ningă cu zăpezile Iernii şi să înflorească din nou, mai frumoasă şi mai pură ca la-nceput, odată cu Primăvara…

În căutarea primăverii

In Memoriam Petru Ursache

Nu mă ating de clipa care curge Spre infinitul lacrimei din mine, Îmi caut primăvara la răscruce, Cu linişte păşesc spre porţi divine. În muguri albi de liliac, norocul Mi s-a ascuns demult, îl caut încă Sunt un izvor care îşi sapă calea Prin cea mai rece şi mai dură stâncă. În palma mea am adunat în iarnă Melancolii şi mângâieri şi şoapte, Un roi de fluturi ce-au pierdut lumina Şi-o caută acum spre miazănoapte.

Privirea mi-e străpunsă de albastrul Amiezilor tăcute şi senine, Pe aripi de cocori îmi poartă gândul Speranţe care bat la porţi divine.

Hades Încet îmi trece peste frunte Fiorul zăpezii topite-n amurg, Înecându-mi privirea În lacrima durerilor păgâne.

Un strigăt barbar Îmi dezbracă trupul De veşmântul uitării, Trecându-l printr-o tăcere De rug aprins.

Falange de mort tânăr Îmi mângâie gândul Străbătut de nelinişti, Destrămându-mi sufletul În fire putrede de in.

Oare am trecut Pragul?

Sau îmi trăiesc mai departe agonia?!...

Desculţi în iarbă Desculţi în iarbă… Învăluiţi în întunericul limpede, Te apleci să culegi cu buzele Picăturile de rouă Rătăcite în părul meu.

Dezbrăcaţi de trup, Numai suflet, Ne dăruim inimile Unul celuilalt Şi nu mai ştim Cine sunt eu?

Cine eşti tu?...

Suntem doar Noi, Topiţi unul în celălalt, Trăind pentru o clipă O eternitate…

Aripa frântă Biciuit de furtună, Sufletul sfâşiat Te cheamă: Vino, tu, Cel ce nu exişti Decât în albastrul Visului înalt! Înger frumos, Cu aripa frântă, Zborul tău s-a oprit La cumpăna timpului Închizând în el Mai multe veşnicii.

Acum priveşti Dorinţele palide Care se sting Pe rând Înecate în neputinţă, Lăsând în urmă Umbra Regretelor târzii…

M P

iercuri, 7 august 2013, a încetat din viaţă Petru Ursache, etnolog, estetician şi istoric literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. etru Ursache s-a născut la 15 mai 1931, în comuna Popeşti, judeţul Iaşi.

A absolvit Liceul Naţional din Iaşi în 1951, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (1952 – 1956), fiind licenţiat în limba şi literatura română. În 1971 obţine titlul de Doctor în Filologie. A profesat ca: bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Asachi” (1956 –1958), preparator – asistent (1958 – 1960), lector (1960 – 1977), conferenţiar (1977 – 1992), profesor (1992 – 2001) la Catedra de Literatură Rromână şi la Catedra de Literatură Comparată. etru Ursache a debutat în revista „Scrisul bănăţean”, în anul 1958. intre volumele publicate menţionăm: „Şezătoarea” în contextul folcloristicii (1972), Poetică folclorică (1976), Prolegomene la o estetică a folclorului (1986), Eseuri etnologice (1986), Titu Maiorescu. Esteticianul (1987), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade (1993), Etnoestetica (1998), Mic tratat de estetică teologică (1999), Cazul Mărie.

Sau despre frumos în folclor (2001), Sadovenizînd, sadovenizînd. Studiu estetic si stilistic (2005), Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu (2006), Antropologia, o ştiinţă neocolonială (2006), Etnosofia (2006 ), Camera Sambô. Introducere în opera lui Mircea Eliade, ediţia a doua, revăzută şi dezvoltată (2008), Mic tratat de estetică teologică, ediţia a doua (2009), Omul din Calidor (2012), Mioriţa - dosar mitologic al unei Capodopere (2013).

A publicat numeroase articole, studii şi eseuri în periodicele principale din Iaşi, “Convorbiri Literare” fiind una dintre revistele de suflet ale acestuia.

Petru Urscahe s-a îngrijit de apariţia a peste douăzeci de antologii şi ediţii critice, unele în colaborare cu Magda Ursache.

Pentru activitatea sa, a fost recompensat cu Premiul “Profesor Emeritus” al Universităţii „Al.I. Cuza” (2001), Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iaşi (2001, 2006), Premiul “Opera Omnia” acordat de Revista „Convorbiri Literare”, Premiul “Opera Omnia” acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău, 2001.

Prin dispariţia lui Petru Ursache, Uniunea Scriitorilor din România pierde un creator important, iar cultura română un specialist de marcă.

Cassian Maria Spiridon, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi

P D

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat

25

Răzvan Pinca

Redeschiderea Muzeului de Istorie din Lugoj

M

iercuri, 14 august 2013, a avut loc redeschiderea Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj prin inaugurarea expoziţiei permanente de etnografie.

Inaugurarea s-a făcut în prezenţa primarului municipiului Lugoj, prof. ing. Francisc Boldea, a primarilor din oraşele înfrăţite Jena şi Szekszard, domnii Albert Schroter şi Horvath Istvan, a reprezentanţilor administraţiei judeţene, naţionale şi locale şi a unui numeros public. În ansamblul ei expoziţia permanentă, a cărei concepţie ştiinţifică aparţine muzeografei Daciana Vuia, prezintă complexitatea vieţii materiale şi spirituale a locuitorilor zonei.

Frumuseţea portului popular din zona

Lugojului este înfăţişat printr-o serie de costume reprezentative, tradiţia purtării acestora fiind ilustrată prin imagini inedite de epocă de la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX. piritualitatea specific bănăţeană a fost pusă în valoare printr-o serie de icoane reprezentative prezente în viaţa şi casele locuitorilor din mediul rural bănăţean.

Cotidianul ambiental de la cumpăna secolelor al XIX – lea şi XX a fost redat prin amenajarea unei tinde caracteristice zonei Lugojului şi a unei camere de locuit.

Principalelor îndeletniciri din trecut agricultura, olăritul şi prelucrarea pieilor le-au fost rezervate spaţii ample prin reconstituirea unor ateliere şi prezentarea prin-

S

cipalelor unelte. Piaţa, spaţiul unde tradiţionalul interacţionează cu modernul, este reprezentată prin reconstituirea unei zone în care sunt expuse diferitele mărfuri tradiţionale în epocă. eosebit de amplă şi explicită, expoziţia se adresează, prin reprezentativitatea şi băgăţia exponatelor, tuturor lugojenilor ce doresc să cunoască un fragment dintr-un cotidian nu prea îndepărtat.

D

Alexandru Doroghi

Marius Chelaru În prim-plan

Expoziţie fotografică: Tabita Roman – Identitatea umbrelor Olesea Ciobanu, – 4 iulie 2013 – Lucian Blaga A şi literatura din Basarabia

pariţia noilor genuri artistice, specifice artei contemporane, constituie, în fond, rezultatul efectelor avangardei secolului al XX-lea. Ele au prins teren şi şi-au consolidat poziţia în rândul artelor vizuale actuale odată cu perfecţionarea mijloacelor tehnice, mecanice, electronice, care au permis apariţia unor noi modalităţi de realizare a unor lucrări ce se doresc a fi o nouă formă, un nou canal de transmitere a mesajelor şi emoţiilor artistice.

Dintre toate genurile, nou apărute, se pare că fotografia şi-a câştigat un loc binemeritat în lumea artelor vizuale, s-a poziţionat distinct, mai ales după ce a reuşit să depăşească condiţia de reproducere mecanică, trecând la cea de fotografie artistică şi aceasta în special, prin aportul unor operaţiuni specifice (efecte de laborator filtre, subexpuneri,solarizări), creându-şi un limbaj propriu, mijloace şi procedee proprii, care se constituie ca o modalitate de comunicare aparţinătoare unui domeniu exclusivist.Totodată a reuşit să atragă o serie de artişti cu experienţă în domeniul speciilor clasice, care s-au apropiat de ea pentru a-i exploata şi folosi una sau mai multe calităţi necesare, la un moment dat, demersului artistic propriu sau pur şi simplu pentru a o practica drept hobby. Este şi cazul artiştilor Mon Ray, Nodar, Ştiglitz, Salle, Vostal, Carol Popp de Szathmary, Manori etc.

Opart forma prescurtată folosită pentru a denumi fotografia, reprezintă un sumumum al tuturor lucrărilor realizate cu ajutorul efectelor optice, a celor obţinute din iluzie optică prin diferite modalităţi grafice, cromatice sau spaţiale.

Spre deosebire de genurile clasice ale artelor vizuale, fotografia sugerează mişcarea virtuală prin efectiva mişcare a privitorului în faţa lucrărilor expuse. Fiind lucrări în care acţionează principiul exactităţii în realizare, cel al clarităţii şi limpezimii, adresându-se exclusiv ochiului în scopul declanşării senzaţiilor optice, ele sunt tributare unei anumite deschideri a zonei afective, emană o anumită răceală datorată preciziei exagerate dată de un tehnicism specific uneltelor folosite artistului fotograf. Putem admira inteligenţa şi fantezia unui Vosarely, a unui Riley, Tomasello, Demarco, Agam sau a unui Molnar, însă acest lucru se realizează fără solicitarea expresă a unui spaţiu sufletesc care trăieşte intens emanaţia ar-

tistică. În acest context dat, expoziţia fotagrafică a Tabitei Roman şi-a propus un alt tip de abordare bazat pe un discurs narativ populat de personaje din lumea reală care parcurg un proces emoţional, uşor identificabil, datorită unor stări sugerate. Avem de-a face cu două personaje singulare ce îşi caută identitatea în acordurile unui apus de soare. Chiar dacă par statice, datorită ipostazelor în care au fost surprinse, vibraţia lor interioară se transmite prin intermediul unei gestici deosebit de sugestive care dă senzaţia existenţei unei anumite mişcări imperceptibile. Elementele, ce acompaniază ipostazele focalizate de aparatul fotografic – chitara, bicicleta, mingea, becul sau flautul – se constituie ca forme de mişcare, devin nişte vectori simbolici pregătiţi să declanşeze o relaţie ludică aflată, inevitabil, în situaţia de a se preschimba într-o discretă formă de preludiu pentru o comuniune mai mult sufletească decât fizică. flându-se sub incidenţa dualului putem afirma că personajele devin suporturi constitutive pentru o naraţiune a identităţii umbrelor, ele simbolizând două aspecte complementare, perfect unificate ale fiinţei, ale omului.

Imaginea mâinilor ce se ating, sugerând existenţa unui posibil arc peste timp, induce privitorului ideea de sinteză, exclusiv umană, dintre masculin şi feminin, eliminând, astfel, orice speculaţie referitoare la o posibilă similitudine cu imaginea tavanului Capelei Sixtine. Aceasta şi pentru faptul că artista fotograf Tabita Roman încearcă să accentueze ideea existenţei reale a identităţii umbrelor în care personajele acţionează, până la un anumit punct, după principiul iyn – yang. Depăşind, prin mesajul ideatic dar şi prin calitatea deosebită a imaginilor fotografice, condiţia tributară a tehnicii acestui non gen artistic în reliefarea zonei afective, putem afirma că, la o privire mai atentă, dublată şi de intenţia privitorului de a se transpune unuia dintre cele două personaje, artista reuşeşte să transmită acea emoţie caldă, acel sentiment înălţător al unei stări euforice dată de iubirea în sine, pe care încearcă să-l evidenţieze cu ajutorul altor mijloace artistice diferite de cele tradiţionale. Naraţiunea fotografică a Tabitei Roman este o provocare incitantă pe care vă invităm să o parcurgeţi cu sentimentul că, măcar în anumite ipostaze ale acestei identităţi a umbrelor, vă veţi regăsi şi dumneavoastră.

A

O

lesea Ciobanu, absolventă a Universităţii de Stat „Alecu Russo”, din Bălţi, cu studii de masterat în domeniul literaturii române la Universitatea de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chişinău.

C

artea Lucian Blaga şi literatura din Basarabia este în fapt concretizarea în sens editorial a tezei de doctorat a autoarei, susţinută în ţară, la Cluj.

Tema este, notează cu temei Ion Pop, „încă puţin cercetată” în Moldova de peste Prut, iar în ţară „practic necunoscută”.

Pentru mine cartea este interesantă şi din perspectiva temei enunţate, dar şi prin informaţiile despre cum s-au petrecut lucrurile în literatura din partea de Moldova de peste Prut, care au fost elementele de politică culturală şi politică a deznaţionalizării care au condus la o stare de fapt ştiută, cum se făcea raportarea la contextul literar-cultural din zonă (şi am în vedere nu doar România) ş.a. Şi, în context, am în vedere şi alte demersuri întreprinse în Moldova de peste Prut referitor la literatura de pe aceste meleaguri, cum a fost şi care sunt trendurile (între cărţile recent semnalate în rubrica aceasta fiind, de pildă, Maria Şleahtiţchi, Cerc deschis. Literatura din Basarabia în postcomunism, apărută la Iaşi, în 2007).

De altfel, autoarea subliniază de la început că nu se poate recepta corect influenţa operei lui Blaga peste Prut „fără a lua în consideraţie evenimentele istorice care s-au abătut asupra acestei regiuni”.

Astfel, a încercat „să surprindă în linii generale evoluţia literaturii române în stânga Prutului în condiţiile politicii de deznaţionalizare şi asimilare forţată” care au condus „la o «evoluţie» istorică în zigzag a Basa-

rabiei”.

S

unt multe informaţii, detalii şi analize/ concluzii de interes. Şi, de ce nu, chiar o imagine într-o altă oglindă a operei poetului ardelean.

Cât priveşte maniera în care a abordat percepţia operei lui Blaga şi influenţa acesteia în Basarabia (cu exemple de autori, detalii etc.), autoarea, metodologic vorbind, porneşte de la câteva dominate, între care, de pildă, „delimitarea” traseului receptării creaţiei lui în regiunea basarabeană, dar raportându-se la „procesul receptării sale critice în România”. Între concluzii: receptarea lui Blaga (şi a altor autori români) în Basarabia „a fost dependentă de factorul istoric”, dar, „independent de regimul politic aflat la putere, în Basarabia a exista dintotdeauna o dorinţă fermă de sincronizare cu mişcarea literară şi culturală din Ţară”, care, însă, s-a putut manifesta la intensităţi diferite, funcţie de epocă.

Structura cărţii, după Introducere: Capitolul I: Receptarea creaţiei blagiene în Basarabia, II. Receptarea creaţiei lui Lucian Blaga - perioada postbelică, III. Influenţe blagiene în poezia basarabeană a anilor ’30, IV. Literatura basarabeană a anilor ’60, V., Poezia basarabeană a anilor ’80 şi, în final, Concluzii şi Bibliografie.

Un debut interesant.

Olesea Ciobanu, Lucian Blaga şi literatura din Basarabia, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 240 p.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 26 Liliana Ardelean

Soartă (Ce-şi face omul cu mâna lui...)

(4)

– Doar atât ai înţeles tu că aş vrea eu? Hai să nu mai discutăm, pentru că văd că unul e hăis şi celălalt cea.

– Ce e asta?

– Nimic. Lasă. Faci cum vrei şi ce vrei. E bine aşa? emeii i-a fost clar că nu are cu cine se înţelege. Că foamea ei de dragoste, nu fizică, ci dragoste, iubire cu toate ale ei, cu tot apanajul şi cu toate încrengăturile, nu va fi împlinită.

Nu cu acest bărbat. Că, singur fiind, îi cădea bine faptul că are cine să-l asculte, cine să-l răsfeţe, da. Laura accepta. Numai că îşi dorea mai mult. Fusese educat într-un anumit fel? Da, dar... Se temea de un eşec în viitor şi se autoapăra închistându-se în crisalidă? De ce?

A lăsat-o frustrată şi cu o durere surdă, care îi ţinea plânsul în gât, fără ca să se poată revărsa.

Toate aceste scene au bântuit-o mult şi bine. În noaptea aceea, ca să se descarce, i-a scris un e-mail, dar, când l-a terminat, stând să cugete, şi-a dat seama că nu are nici un rost. L-a recitit doar, apoi l-a şters.

L-a şters şi a rămas cu ochii pe ecranul gol, pe care a fost aşternut, doar cu câteva secunde înainte, sufletul ei.

F

Hei, tu, acela,... Teutonule, Nu ştiu când vei citi aceste rânduri, dar trebuie să-ţi spun că în acest moment te socot un mare neserios, ca să nu spun altfel. Îmi aduc aminte, de exemplu, de ziua când ai venit de la Vârfuri, necăjit că a dispărut C.F. pentru pământ şi în care ai plecat de la mine ca din puşcă, atunci când m-am ridicat din fotoliu, ca să vin spre tine să te îmbrăţisez. Ai intins-o, cică, să-i calci cămaşa lui Zighi, ca să meargă la o nuntă. Şi să-i cauţi pantofii. Tu chiar mă crezi atât de proastă? căci naiva este un cuvânt prea nevinovat pentru cum mă consideri tu. Crezi că eu chiar înghit tot ceea ce tu inventezi pentru urechile mele?

Sunt lucruri atât de puerile, încât mă şi mir că nu te gândeşti că nu pot fi atât de slabă de minte ca să le cred, sau chiar aşa nu dai nici doi bani pe mine, mă foloseşti la ce ai nevoie şi, ca să fii sigur că o poţi face, te prefaci că mă iubeşti, că mă socoţi îngerul, icoana şi nu mai ştiu câte din astea mi-ai mai spus?! A fost extrem de tentant şi flatant să te cred, dar mi-ai dovedit cu timpul că totul este o mare gogoaşă. Ai promis

că oricât de târziu vii de la avocatul tău, vei da un s.m.s. ori mai bine un bip, iar eu, dacă nu dorm, să te sun. Ei bine, este trecut de miezul nopţii şi, să i-o spui lui mutu, nu mie, că eşti şi acum la avocat. Mobilul este închis, iar la telefonul fix nu răspunzi. Ori eşti la vreo femeie, ceea ce ar putea fi o explicaţie pentru reţinerile tale faţă demine, doar dacă nu cumva eşti iertat, cum se zice, ori chefuieşti cu cine ştie care dintre bunii tăi prieteni, care mereu te trag în piept şi te păcălesc, storcându-te de bani, ori eşti mult mai neserios decât pari. Să ştii că nu este normal să te porţi astfel, mai ales când eu m-am purtat, consider eu, aşa de elegant şi de atent cu tine. Mor de curioasă să văd ce mai inventezi, ca să nu urcăm mâine, cel mai târziu poimâine, la Varfuri. Harry, nu-i frumos ce faci! De ce nu-mi spui sincer ce aştepţi de la mine? Nu ar fi mai corect? Eu te las, ca să văd până unde eşti în stare să întinzi coarda. Mi-ar fi plăcut să cred în continuare că eşti doar un mare zăpăcit, dar, cu fiecare zi care trece, mă convingi că doar te foloseşti de mine, fiindcă eu cunosc pe toată lumeaşi-ţi pot descurca o grămadă de probleme pe care le ai aici. Ceea ce mă doare cel mai tare este că mă socoteşti cam tâmpiţică, o caraghiosă care s-a îndrăgostit de tine în aşa hal, ca e oarbă complet şi nu mai întelege nici cât lungul nasului. Complet eronat! Înţeleg. Doar că mi-e mie ruşine de mine să recunosc că m-am lăsat păcălită o vreme în asemenea hal, eu cea socotită deşteapta lumii de către majoritatea celor care mă ştiu. Îmi pare rău! Rău de tot. Trebuie să fiu onestă şi să recunosc că mi-am pus mari speranţe în tine. Nu în a avea ceva de la tine, altceva decât dragoste, ci speranţe că va fi o relaţie frumoasă, bazată chiar numai pe sentimente şi pe nici un fel de interese, pe sinceritate totală, pe linişte şi pace sufletească, fiind fiecare dintre noi un suport pentru celălalt. Regret şi nu pot nega faptul că sufăr acum, din cauză că a ieşit aşa de prost totul.

Dar îmi va trece. Multe rele au trecut peste mine, va trece şi acesta. Dacă judec după codul meu de conştiinţă, comportarea ta este, inadmisibilă. Repet.

Sunt curioasă să văd cu ce scuză vei mai veni mâine. Poate că este o mare greşeală că îţi scriu aceste rânduri, dar în aceast moment sunt extrem de dezamăgită şi extrem de tristă. Îmi vine să-mi pun ghiara-n gât, ca şi guguştiucul. Ştiu că nu mai sunt la prima tinere-

Nicolae Nicoară Horia

Iartă-mi vina de a fi poet...

Iartă-mi vina de a fi poet, Citeşte-mă, respiră-mă încet, Tot aerul din jurul tău fierbinte E plin de adevăr şi de cuvinte; E iarnă şi e frig în calendar, Sufletul acum e numai jar Şi luminează-n ochii tăi scântei De poţi aprinde lumea dacă vrei...

Iartă-mi vina, de îţi este milă,

ţe, dar atunci spune-mi verde-n faţă că nu mă placi. Îmi amintesc foarte bine cum gândeşti.

– Tu eşti aşa de pură, de curată, sufletul tău este aşa de bun, încât te porţi ca o fetiţă de şaisprezece ani. Eşti înduioşătoare, cum ai reuşit să rămâi aşa.

Cand mi-ai spus asta, am fost încântată că mă vezi în asemenea culori.

Acum îmi dau seama că nu era tocmai o apreciere. Dar să ştii că puritatea şi curăţenia sufletescă, sinceritatea, cinstea şi dăruirea nu au nimic de-a face cu anii. Cu atât mai mare este valoarea acestor calităţi, cu cât cineva reuşeşte să le păstreze mai îndelung în timp, în ciuda experienţelor de viaţă acumulate.

Î

nainte de a da drumul la acest email, am să mai încerc încă o dată telefoanele. De ce ai închis mobilul, dacă totul este curat ca lacrima?

Laura, după ce a şters textul, a rămas cu capul în mâini şi cu ochii închişi, apăsată de o mare oboseală. „Cred că am înnebunit complet. De ce mă frământ? Nu-mi convine, ne despărţim şi gata. Punct. De ce nu pot? De ce nu putem s-o facem niciunul? Pentru că nici el nu poate. Ne ciorovăim, ne contrazicem, dar când nu suntem împreună ne e dor şi ne văităm de mama focului... Asta e. Nebunie curată.”

Se duce la culcare. Stă întinsă în pat, dar nu poate să adoarmă. Cu mâinile sub cap şi ochii în tavan. „Dacă stau stâmb şi judec drept... ce să zic? De multe ori e atât de atent, de tandru. Face aşa nişte gesturi deosebite.

M-am simţit fericită când mi-a adus inima de turtă dulce. Ce ochi luminoşi şi calzi a avut când mi-a dat-o.

– Uite ce ţi-am adus. E de la October Fest. În Germania, de October Fest, fiecare băiat îi cumpără aşa o inimă fetei cu care este. Ca asta. Eu ţi-am luat-o ţie. Am ţinut-o pe avion într-o pungă, în mână, tot timpul, ca nu cumva să se rupă. Ştii, pe avion nu e permis mâncare, decât depusă în cală.

M-am rugat de stevardesă să mă lase.

I-am spus că este pentru tine. Atunci a zâmbit şi m-a lăsat. Vezi ce scrie pe ea? I mog di. Asta este în limba bavareză şi înseamnă ce vrei tu să auzi todeuna de la mine şi eu nu-ţi spun.

A râs şi m-a pupat.

– Nu-mi traduci, fiindcă eu nu-mi dau seama ce ar putea fi?

– Ghiceşte. Nu-ţi spun.

Nu am insistat, deşi muream de curioasă. După o vreme, în timp ce-i serveam cina, îl aud.

– Înseamnă te iubesc. În limba bavareză.

E posibil ca un asemenea gest să fie prefăcătorie? Nu. Categoric nu. Eu sunt o exagerată. În sfârşit, adoarme. Se visează la October Fest. Ei doi colindând pe străzi, ţinându-se de mână, ca doi adolescenţi. „Fiecare băiat îi cumpără fetei cu care este aşa o inimă...”

Om cu om să fie împăcat, Să nu se simtă singur niciodată!

Florin Nan Sânziana Nan Scurt-circuit Scurt-circuit de negru de alb de apă, de drojdie, de hamei, de malţ în vii circuite, în crug de’nnodate dendrite... în rupturi de culori, sfârtecări de cuvinte, zdrobiri de muzici, ‘nnodate dendrite... ...’nnodate dendrite şi scurt circuite dinainte gândite, din’nainte dorite trăite, demult drămuite, conştient mânuite, spre percepţii sucite, ‘nnodate dendrite.

Dar... nod gordian-înnodat în dendrite e descusut fără timp în descuiate morminte.

Cu moartea pe mâini nemânjind cele sfinte, mă întorc la început, neîncăput uter cu embrioni de dendrite.

Tac, neînghesuind ţiuitoare cuvinte în fără de liniştea necunoaştere, iluminare de noduri în minte...

Păpuşatec, trece’un câine văratec, un câine şi e vară...

Florin Nan Sânziana Nan Florin Donţu Ţipătul – spirală, de ce să crezi într-o piatră?

De ce să crezi într-un fum?

Soarele dezbracă ochii de vise Izvoare ale culorilor dintotdeauna ce nu le vedem Percepţie condiţionată de simţuri, experienţe... mituri.

Mâinile actorului cu umbrele sale izbind în val gesturile absurde ale păpuşilor, Stelele stinse-n vinilul alb Verde, ROGVAIV, rece/cald, spectru de neuron, pisică, piatră, fum, sunet de om.

Corul vocilor nenăscuţilor Zăbrele de oase de craniu ciobite, inima a ceea ce este printre ele şi dincolo de tot Percepţie limitată de piatră şi fum...

De ce să crezi într-o piatră?

De ce să crezi într-un fum?

(Timişoara, 28.02.2013)

Să iubeşti...

Ea nu ştie nicicând de gelozie, Cât de dumnezeiască-i fiinţa ei!

Izvor de apă, limpede şi vie, Din care însetat mereu să bei.

Să iubeşti atât cât se cuvine, Să iubeşti în viaţă îndeajuns, Niciodată numai pentru tine, Oricând te simţi de dragoste pătruns.

În actele de starea mea civilă Nicoară Nicolae scrie şi atât, Poetul doar îmi ţine de urât,

De la început e peste tot în viaţă, E Dragostea curată dintre miri, Ca aerul cât de uşor se învaţă, Atâta doar de vrei să o respiri.

Dragostea curată, dragii mei, Nu are, dintre toate, niciun preţ, Cine poartă-n suflet floarea ei Să-i ferească rodul de îngheţ!

El înaintea mea trimis a fost În cuvânt să-mi caute-adăpost, Când voi pleca, pe crucea mea să scrie Doarme aici un om în Poezie...

De-aceea o iubesc până la moarte, (Dacă există moarte nu mai ştim), Să scriem împreună mai departe Şi dincolo de noi să ne citim.

Ea nu se cumpără, nici nu se vinde, Precum vinzi în piaţă trandafirii, Ferice dar de cel ce îl cuprinde, Hotar să-i fie-n veci nemărginirii.

De ce te uiţi mirată-n ochii mei?

Tu uită-te acolo în cuvânt, Să scriem împreună, ştiu că vrei, Cel mai frumos poem de pe pământ...

Oricând te simţi de dragoste pătruns, Să iubeşti atât cât se cuvine, Să iubeşti în viaţă îndeajuns, Niciodată numai pentru tine...

Să scriem împreună...

Să scriem împreună nu-i păcat, De-aceea Poezia ne-a fost dată

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Constantin Buiciuc

Eugen Evu

Impresii de cãlãtorie

Ce căutaţi aici, români?* Serbia (10)

Mesici

Î

n localitatea Mesici, aflată la câţiva kilometri de Vârşeţ, se află Mănăstirea de maici “Sfântul Ioan Botezătorul”, una dintre cele mai vechi din Banat, datând din secolul al XIII-lea. A fost restaurată la începutul secolului al XV-lea, iar construcţia părţii din faţă a fost începută la debutul secolului al XVIII-lea. De fapt, construcţia în două stiluri izbeşte de la prima vedere. Mănăstirea este un diptic: partea din faţă, mai nouă, este albă, zugrăvită, cu un turn înalt, zvelt, cu ceas şi cu un acoperiş cenuşiu, subţire, cu bulb şi cu o mare cruce în vârf. Partea din spate, mai veche, este mai joasă, masivă, nezugrăvită, arătând pietrele cenuşii – cafenii, îmbinate în ziduri.

Are un turn scurt, gros, octogonal, cu mică cruce în vârf. Cele două părţi ale mănăstirii sugerează înălţarea avântată spre Dumnezeu, mai timidă în vechime, îndrăzneaţă în vremurile mai noi. Picturile interioare sunt şterse de vechime, afumate. În această mănăstire, care, de mai multe ori, a fost devastată de turci, se află, începând cu anul 1803, “Icoana adevărată a Mesiciului”, o copie a Icoanei Sfinte de pe Muntele Athos. Ni s-a spus, cu mândrie, că icoana are forţă şi îi ajută pe mulţi oameni.

Crama lui Milutin Stoisici

Î

n localitatea Gudurica, din apropierea Vârşeţului, se află crama lui Milutin Stoisici. Stăpânul cramei avea 53 de ani, părul blond, tuns scurt, ca o perie, şi faţa arsă de soare, uşor obosită. Soţia lui Milutin Stoisici era vizibil mai tânără ca el, o blondă mică, frumoasă, tăcută, mereu zâmbitoare şi foarte atentă cu oaspeţii ei. Mult timp, Milutin a condus o şcoală de şoferi. Tatăl lui a avut o blănărie. În acel atelier se produceau blănurile artificiale pentru doamnele din fosta Iugoslavie. În anii 1986 – 1988, pe când salariul său

era de 3.000 de mărci pe lună, Milutin Stoisici a început să ridice viile, de pe care s-a realizat producţia de vin. Iar producţia s-a transformat în câştig adevărat, gazda noastră fiind al treilea producător de vin din regiune, cu 50.000 de litri de vin anual, din patru soiuri. Are nouă hectare de viţă – de – vie, urmând să obţină, anul viitor, încă şapte. Urmăreşte să aibă 20 de hectare, cu o producţie anuală de 200.000 de sticle.

Când vrei să intri în crama lui Milutin, dai, la dreapta, de un “podrum” vechi, cu butoaie uriaşe, aşezate pe două rânduri, iar la stânga intri în crama nouă, cu 16 tancuri nichelate, în care fermentaţia se produce permanent, la 18 grade. Dacă butoaiele erau culcate, arătând spre cărarea dintre ele fundurile rotunde, cu cep, tancurile aduceau aminte de un laborator SF, cilindrice, verticale, strălucitoare, cu acoperiş rotunjit şi cu cadrane cifrate, pe care tremurau roşii indicatoare. La intrarea în crama cea nouă, la dreapta, stăteau şiruri suprapuse de sticle de vin, negre, cu gâtul subţire, semănând cu rezerva de obuze a unui nemaivăzut tun. În camera de mese a cramei am mâncat roşii, castraveţi, brânză dulce şi un minunat gulaş cu mămăligă. Iar vinul alb, uşor, puţin dulce, amintind de şampanie, a fost excelent, turnat în pahare de blonda şi zâmbitoarea soţie a lui Milutin. e-am întors la Vârşeţ, pentru a pleca acasă, nici nu se putea altfel, pe “Drumul vinului”.

Maşinile înaintau pe un drum de ţară, bine bătătorit, înconjurat, pe spaţii întinse, până sub dealurile Vârşeţului, de şiruri lungi de viţă – de – vie, înălţată pe sârme legând între ei subţiri stâlpi de beton, care împungeau câmpul ca ţepii unui arici uriaş. Via pornea de la un metru de deasupra pământului, pentru ca să se aerisească, aerul să circule în voie pe sub ea. Dacă frunzele ar ajunge până la pământ, ele ar fi în pericol să mucegăiască.

Când am plecat din Vârşeţ, pe stânga, pe drumul spre casă, am văzut o clădire galbenă, cu o inscripţie în alfabetul chirilic.

Picioruşele literelor, ca nişte miriapozi, ne indicau că acolo era Consulatul României.

Dar şi mai clar ne indica acest lucru steagul tricolor atârnând oblic lângă poartă. Peste un sfert de oră eram la graniţa României.

N

Versificări Buimac, prin umbrele mahmure Un urs bătrân dinspre pădure Se clatină Cum din datină Verbul meu neuituc Din cuibul de nous de răgălii Răsucite-n din hume stihii Un cuc Şi el cam năuc Cu-n greier în plisc Ca un asterisc Şi între urs şi cuc o reptilă Năpârlită elitica grilă A hologramei smintelii rebele Cu licurici putregaiuri de stele Hermetizînd întru dezgreunare

Lazăr Magu

Efecte secundare În cer, incendiu mare s-a aprins. Îngerii-şi plâng averile pierdute.

Alţi îngeri vin să vadă, să ajute, să stingă focul dramei, de nestins.

Câteva mări de apă s-au adus în timpul celor patruzeci de zile cât a ars focul. S-au adus flotile din celelalte ceruri, de mai sus.

Aici însă, la noi în grădiniţă, neanunţat s-a răsturnat potopul...

Trecea diluviul lumea de-a înotul acoperind copac şi poeniţă.

Ei, pentru ei, au stins în cer incendiul, dar, pentru noi, nu au găsit remediul.

Deasupră-ne e jar şi e ispită şi-un cer cu pardoseaua găurită.

Icar

Pe gazonul din faţa casei, o mamă grijulie leagă şireturile copilului strâns, strâns, strâns. să nu se dezlege, să nu se împiedice copilul, să nu cadă pe drumul vieţii.

Copilul învaţă să meargă, să alerge. Învaţă să zboare. „Mamă, pe mine m-a adus barza?”

Pe deasupra casei, *Constantin Buiciuc, Ce căutaţi aici, pe deasupra geografiei, români?, Editura Marineasa, Timişoara, 2010. trece un şir de cocori, vâslind din greu în apa adâncă a norilor. Ţipătul lor, ascuţit ca o lance, deschide uşa curţii.

Copilul aleargă pe stradă, simţind că zborul cocorilor i-a pus aripi. Zborul este un alt fel de a merge.

Gazonul din curte a crescut, a ajuns iarbă de cosit, apoi fân de toamnă, ameninţând lumea.

O mamă grijulie leagă şireturile strâns, strâns, strâns, să nu cadă copilul ...

Se încălzeşte la focul amintirilor şi urmăreşte zborul cocorilor.

Întoarcere autodidactă Pe malul râului Nădrag mă-ntorc târziu, drumeţ pribeag, să plâng pe pieptul celor morţi, să râd cu viii pe la porţi, şi să-mi caut locul în şirag...

27

A memoriei cu solzi şi cu ghiare Se tot fac şi desfac prepeleac Sub celestul invizibil spiralat Arac cu darac ca să vezi ce nu vezi de nespus textul cu de libelulă ochi compus eheu mi-i târziu mi-i nicicând şi m-am dus.

Adaos spre seara Până la urma urmei Tot ce a fost se-ntoarce Căzând în denumire Spre a stărui ecouri o vreme La urma urmei lupta cu sinele E lupta lui Iacob Cu îngerul cel Nedespicat Iar meciul cum prevert grăit-a E dinainte trucat Slavă splendoarei cu solzi Care muşcă grădinile Cum în rugăciunea cu pumnii strânşi Emisferele - mâinile Gemelare luminile.

28 iulie 2013

De malul râului Nădrag iluzii, vise azi se sparg dar, într-o zi, vom reveni, ei tot părinţi, noi tot copii, şi ne-om petrece-n codrul larg vacanţa sfintelor vecii.

Pe malul râului Nădrag, înalt e fluierul de fag, plantat demult într-un zăvoi. Ţinut în mâini de vânt şi ploi, pare un preot sau un mag ce-ntoarce timpul înapoi.

Pe malul râului Nădrag, o umbră se zăreşte vag.

E mama şi m-aşteaptă-n prag.

La colţul lumii Aici, la colţul lumii, te-aştept să vii, iubito, să treci ca o răchită prin lunca mea de dor, să cânte cucuveaua romanţe de amor şi-un căutător de aur să murmure: „Pepito!” Îmi spui că eşti gravidă?

Vei naşte o icoană?

Cum? Ai iubit un preot în cealaltă viaţă?

Sau poate naşti o carte cu titlu şi prefaţă ori un martir schismatic, cu un cuţit în rană...

Oricum, te-aştept, iubito, şi-ţi spun că fi-va bine...

Aici, la colţul lumii, e liniştea în toi.

Niciun drumeţ nu trece...

Vom fi doar noi de noi şi populat e lacul cu îngeri şi cu zâne.

Grăbeşte-te, iubito! Hai, vino! Te aştept.

Aici la colţul lumii greşelile le-ndrept.

Pun lemne pe incendiul ce-a izbucnit în piept.

Om cu ieşire la mare Când am trecut aseară pe drumul vieţii tale, cu un miros de floare eu ţi-am bătut la poartă.

A fost prea slab mirosul, ori poarta prea înaltă...

N-am auzit zăvorul mişcându-se agale.

Un fagur greu de miere era în noapte luna şi stelele-albine au invadat grădina.

Luceafărul, din mare, urca spre Cătălina iar Demiurgul singur îşi mângâia cununa.

Urla singurătatea, lovindu-mă cu bice, şi, ca să nu fiu singur, am luat în braţe pomii.

Un foşnet lung, de rochii, înfierbânta axonii cînd te privea oglinda, flămândă şi complice.

Bineţe mi-au dat crinii şi rozele cetăţii, sunt salvamar pe ţărmul Mării Singurătăţii.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 28 Simona Stoiţa

Lectura la doi paşi – ediţie aniversară!

D

in 2004, an de an, mă întâlnesc cu elevi îndrăgostiţi de lectură într-un spectacol cultural pregătit pentru şcoala dincolo de şcoală.

Actori principali în cele zece ediţii organizate de Radio Timişoara au fost 132 de elevi din clasele liceale terminale de la Timişoara, Arad, Reşiţa, Deva, Lugoj, Făget, Sânnicolau Mare, Buziaş, Periam, Gătaia, Deta, Dudeştii Vechi.

Concursul Lectura la doi paşi este o secvenţă plină de culoare şi de candoare în popasul Caravanei GAUDEAMUS la Timişoara, iar câştigătorul fiecărui pas în lectură este invitat la finala Concursului Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu” din cadrul Târgului Internaţional GAUDEAMUS de la Bucureşti. diţia a X-a a Lecturii la doi paşi s-a desfăşurat anul acesta în 16 mai, la Iulius Mall Timişoara, iar laureaţii sunt: Alexandru-Ciprian Bodog, Liceul Pedagogic „Carmen Syl-va”, Timişoara – PREMIUL I; Diana-Gabriela Ilaş, Colegiul Naţional „C. D. Loga”, Timişoara – PREMIUL II; Cristina-Ionela Vatavu, Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu”, Lugoj – PREMIUL III. Evaluatorii au apreciat, în cele trei probe ale concursului, elemente legate de corectitudinea şi claritatea exprimării, coerenţa şi complexitatea discursului, capacitatea de persuasiune, originalitatea, creativitatea. În echipa de jurizare au fost profesori de specialitate, prezenţe statornice care sunt de-un deceniu alături de noi: prof.

Elena Mănescu, prof. dr. Elena Jebelean, prof. dr. Corina-Lucia Costea, inspector prof. Gheorghe Bloancă.

Confruntarea în opinii din dezbaterea concursului – proba cea mai spectaculoasă, a fost propusă şi moderată de Lucian Pop, premiant întâi la prima ediţie din 2004, absolvent al studiilor de licenţă şi masterat ale Facultăţii de Drept, Universitatea de Vest.

E

Prof. Elena Mănescu, membru al juriului:

D

in punctul meu de vedere, Concursul „Lectura... la doi paşi!” realizează un dialog carte – radio, contribuie la un schimb cultural, este un moment de bucurie, trezire, fascinaţie... Concurenţii sunt puşi să răspundă, teoretic şi practic, şi la întrebarea: “– Ce presupune a citi o carte valoroasă?...” ...adică, lectura conştientă, înţelegerea şi interpretarea textului, în funcţie de gen şi specie, de curentul artistic... o lectură eficientă! Astfel, lectura devine o comunicare între cititor şi scriitor.

De asemenea, cărţile oferă dezbateri de conştiinţă, repere morale, căi pentru a vedea dimensiuni noi legate de viitor. Ajută la cultivarea limbii române. Alberto Moravia spunea că orice carte citită este o putere în plus. Se ştie că viaţa este o consecinţă a unei modalităţi culturale şi, adeseori, cartea poate surprinde realitatea.

La proba a doua, elevii au redactat, în conformitate cu tipul de text cerut, o scrisoare. Au reuşit să trăiască personajul cu care s-au identificat. Am remarcat registrul stilistic colocvial, care se bazează pe un mesaj preponderent emoţional, fapt marcat şi prin formula de adresare sau prin formula de încheiere, cât şi prin valorificarea

funcţiei persuasive a limbajului paraverbal: construcţii interogative, exclamative şi intonaţia specifică. Ca particularităţi stilistice, am constatat preocuparea pentru exprimarea solemnă, situată la limita dintre oficial şi amical. Tonul solemn denotă respectul faţă de scriitor, operă şi personaje. În scrisoare, uneori, dialogul ia un aspect polemic, ceea ce dovedeşte că literatura contribuie şi la dezvoltarea unei gândiri critice, modelează caracterul, ajută la găsirea unor modele care au drept consecinţă o regăsire de sine, o cunoaştere a propriilor valori.

Prof. dr. Corina-Lucia Costea, membru al juriului:

P

rin experienţa acumulată, atât în ceea ce priveşte conceperea probelor, durata şi complexitatea lor, cât şi prin selectarea bibliografiei, alcătuirea mapelor şi ritmicitatea jurizării fiecărei etape, ediţia a X-a din 2013 a Concursului Lectura... la doi paşi s-a dovedit a fi cea mai reuşită!

Elevii au fost mai bine pregătiţi, mai dezinvolţi, demonstrând reale competenţe de comunicare, fair-play şi lecturi personale, peste nivelul programelor şcolare.

Juriul, în mare măsură acelaşi, de la începuturile concursului, s-a dovedit o echipă unitară, cu criterii ferme, de aceea nu au existat disensiuni în aprecierile făcute. A fost o sărbătoare a spiritului, în compania celor mai deosebite cărţi şi interpretări de text!

Lectura va rămâne, cu siguranţă, una dintre activităţile cele mai utile şi mai plăcute din viaţa noastră.

ce aduc spre noi, asemeni unor capsule ale timpului, un etern fascinant, de nerecuperat altfel.

Nimic nu te învaţă mai bine să fii deschis decât să contopeşti cu lumea ta o lume nouă. Nimic nu te învaţă mai bine să fii generos decât să dăruieşti celorlalţi din tine însuţi. A te deschide, a fi generos, a gândi împreună, a visa – sunt daruri pe care ni le face lectura. Demonstrând că au asimilat această lecţie, asemenea daruri, prin asemenea stări, ne-au făcut în acest an excepţionalii participanţi, şi nu le putem mulţumi îndeajuns!

Lucian Pop, moderator al probei de dezbatere:

V

ictoriile de ieri nu pot înlocui bătăliile de astăzi... de aceea, cuvântul scris sau rostit îşi găProf. dr. Elena Jebelean, seşte rostul doar acolo unde spiritul raţiunii, membru al juriului: perseverenţa căutării sensului pierdut sau n de an, acest concurs îşi pro- ludicul ideilor autentice găsesc un pământ pune mult mai mult decât să bun în inimile şi minţile unor adolescenţi selecteze un participant pentru care vor să contrazică toate clişeele lumii etapa naţională. Ne dorim ca elevii pasio- postmoderne şi să ne arate cu paşii lor naţi de citit să conştientizeze dubla funcţie mărunţi încotro trebuie să păşim în spaţiul a lecturii: cale spre sine – cale spre celălalt. lecturii şi al culturii fără frontiere... – iată Nu este vorba, aşadar, despre a măsura oglinda întâlnirii culturale „Lectura... la cât/ ce au reţinut ei din ce au citit, ci despre doi paşi!” Nădăjduiesc ca această oglindă a-i determina să scoată la iveală în ce mă- să nu se spargă – încă mai sunt chipuri casură au descoperit în cărţi hrană pentru re trebuie să se privească... minte şi suflet, este vorba despre a-i cona fiecare ediţie, probele convinge să dezvăluie cum întâlnirea cu textul cursului, concepute de prof. dr. poate lua forme neaşteptate – de la spaima Elena Jebelean, au propus subiunui nod de labirint la eliberarea unei bătăi de aripă, de la neliniştea de a nu te recu- ecte diferite şi inedite. Într-un exerciţiu de imaginaţie, cei nouă elevi timişoreni şi lunoaşte la bucuria de a fi tu însuţi. În concurs aceşti tineri vorbesc des- gojeni au fost invitaţi să intre-n jocul cuvinpre cărţi, despre nesfârşitul spiritual ce ne telor şi „să vorbească” printr-o scrisoare cucereşte prin ele. În autori, în personaje, cu scriitorii! Acest lucru s-a întâmplat în regăsesc fulgurant frânturi din ei înşişi. Di- proba a doua a Concursului Lectura la doi alogul dintre ei ia maximă amplitudine în paşi din 16 mai, de la Timişoara, conform proba de dezbatere, care le ridică problema enunţului: angajamentului social/ cultural al intelectu„Identifică-te cu personajul literar alului, pregătindu-i pentru a transforma lumea în care trăim cu scânteile generate de al cărui nume se află pe biletul extras. ideile care construiesc uneori doar puncte Scrie autorului o scrisoare în care să de contact, alteori veritabile dune reciproc susţii cu două argumente o opinie permodelatoare. Mai ales însă ei concep noi sonală (a personajului) despre felul în texte – ca în cazul acestei probe a doua a care textul literar contribuie la educaţia ediţiei din acest an – texte ce relevă o mul- pentru valori a cititorului, având în vetiplă amprentare: sunt împletite aici perso- dere valori morale, estetice, sociale etc. nalitatea atunci-cititorului-acum-autor pe Citeşte scrisoarea colegilor, juriului, pufondul lumii prezentului, personalitatea au- blicului...” torului operei, cu întreaga lume prin careRadu Copie, a trecut, şi contururile personajelor, ficţiuni clasa a XI-a, Liceul Teoretic

A

L

Mă voi referi la influenţa mesajului cărţii asupra valorilor morale, estetice, sociale. Într-o societate depravată în care influenţele occidentale au amplitudinea unor adieri, moravurile sociale şi demnitatea şi-au pierdut mult din importanţa pe care le-o dă Titu Maiorescu în articolul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”.

Descrierea modalităţii în care se atribuie rolurile la Teatrul Naţional din Bucureşti, prin prostituţie şi şantaj, nu poate, în opinia mea, decât să scârbească cititorul şi să trivializeze una din primele porta-voci ale culturii române: Teatrul, sub accepţiunea sa de Instituţie.

Un alt reproş pe care mă simt silită să vi-l aduc, este constituit de schiţarea destinului tragic al unui personaj, consider eu, admirabil, George Demetru Ladima. De la înalta poziţie ocupată în societate, la declinul cauzat de nepotrivirea noastră de caractere, pentru că, desigur, frecventam pături ale societăţii diferite, i-aţi desemnat un parcurs umilitor. Cu demnitatea strivită de o prostituată, l-aţi condamnat la moarte, lucru care mi s-a părut eronat din punct de vedere etic.

Concluzionând, lumea pe care aţi desenat-o nu este, în opinia mea, în conform cu admirabilele opinii maioresciene.

Cu o urmă de reproş, Emilia Răchitaru

Alexandru-Ciprian Bodog, clasa a XI-a, Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara

Ghiţă din Moara cu noroc, Ioan Slavici: Stimate domnule Slavici,

E tare frig aici... Aproape că nu-mi mai simt degetele. Şi literele încep să fie acoperite de un strat transparent de gheaţă subţire. Acum, că nu mă mai sâcâie nici norişorii albi şi pufoşi şi nici îngeraşi gălăgioşi, am luat pana în mână să v-aştern câteva rânduri.

Nu mi-o luaţi în nume de rău. Vă promit că nu mă-ntind prea mult, îmi imaginez de pe acum răvaşul meu tremurând în mâinile dumneavoastră îngheţate. Mulţi spun, pe drept cuvânt, că-n Moara cu noroc nu există niciun măcar un singur personaj cu adevărat bun la inimă. Turme de porci, o moară la-ntretăierea drumurilor şi mult, foarte mult sânge, scurgându-se gâlgâitor „Grigore Moisil”, Timişoara din toate părţile.

Cuvintele bătrânei sunt, nimic de spus, Emilia Răchitaru din Patul lui extrem de înţelepte. Dar, restul construcţiei Procust, Camil Petrescu: este mult prea previzibilă şi prăfuită pentru cititorul actual care are deja, ţin să vă inforDragă domnule Camil Petrescu, mez, alternativa western-urilor cu John Vă scriu pentru a-mi exprima opinia Wayne.

Iată ce vreau să propun: lăsaţi-ne în în legătură cu felul în care romanul Patul lui Procust, poate cel mai celebru roman viaţă! Aceasta este şi dorinţa familiei mele, modern interbelic scris de dumneavoastră, a lui Lică şi a majorităţii cititorilor din ziua contribuie la educaţia pentru valori a citi- de azi. Soacră-mea încă stă şi mustăceşte torului. 

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat  într-un colţ, dar ea nu-i atât de importantă în economia naraţiunii. Ultima, dar nu cea din urmă doleanţă a noastră este pe cât de simplă, pe atât de greu de-ndeplinit.

V-aduceţi aminte, desigur, de Pintea poliţaiul. Ei bine, mi-a spus de nenumărate ori în ultimele luni că-şi doreşte cu disperare ca el să fie cel care-l ucide pe Sămădău.

Lică este întrutotul de acord, spune că vrea să-şi găsească moartea într-un mod mai paşnic, înscriindu-se recent într-o organizaţie care militează împotriva violenţei şi, în special, împotriva sinuciderii. Cred că şi cititorii mai slabi de înger ar fi mai mulţumiţi cu această variantă.

Cu speranţa că veţi aduce modificările cerute şi având în vedere că sunt îngheţat bocnă, vă salut deosebit de respectuos.

29

un şantajist, oportunist... Ci să lupte prin forţe proprii pentru a răzbi. Şi încă ceva! Mai vino pe la noi, Ioane!

Că vei putea scrie zeci de cărţi pe-aici, noi. Încă vei mai găsi inspiraţie...

Cu respect pentru că m-ai creat, Nae Caţavencu

Alexandra-Liliana Vuici, clasa a XI-a, Liceul Economic „F. S. Nitti”, Timişoara

Ion al Glanetaşului din Ion, Liviu Rebreanu:

mi-ar plăcea să-mi spun punctul de vedere. În primul rând, consider că opera Ion, ce prezintă un tânăr ţăran cu o dorinţă arOpera literară care mă reprezintă, în- zătoare de a se-mbogăţi, astfel urcând pe Al dumneavoastră, că din titlu acest lucru este sugerat, prezintă scara socială, vizează acea tipologie de oaGhiţă cu uşurinţă viaţa sătenilor din Ardeal, lupta meni a avarilor, a celor care sunt dispuşi la pentru pământ, pentru avere şi pentru sta- orice compromis pentru a obţine ceea ce-şi tutul social. doresc, cu toate că prin acestea pot răni Cristina-Ionela Vatavu, Faptul că în interiorul meu se dau lupte sentimentele oamenilor ce-i înconjoară. clasa a XI-a, Colegiul Naţional între glasul iubirii, reprezentat de dragostea Un exemplu potrivit ar fi căsătoria dintre „Coriolan Brediceanu”, Lugoj absolută pentru Florica, şi glasul pământu- mine şi Ion, o căsătorie din interes care nu Nae Caţavencu din O scrisoare lui, reprezentat de dorinţa posesiei de pă- a dus la niciun rezultat favorabil, din care mânturi, reprezintă, în primul rând, puterea cititorii pot lua un singur exemplu negativ, pierdută, I. L. Caragiale: de alegere. Deşi sunt îndrăgostit de fru- acela că lumea ar trebui să fie superficială, moasa şi săraca Florica, aleg să mă căsăto- interesată doar de partea materială pentru Dragă domnule Caragiale, resc cu bogata Ana. a urca pe scara socială, uitând astfel de aDe când cu ultima votare la care AgaÎn al doilea rând, consider că modul în devăratele valori morale: iubirea pură, sinmiţă mi-a cam luat-o înainte, tot stau şi aş- care eu mă comport cu anumite personaje, ceritatea, altruismul, corectitudinea, ei urtept să mai piardă şi azi cineva vreun mail în special cu soţia mea Ana, oferă un e- mând să calce peste suflete pentru a ajunsau vreun sms, ca să pot şi eu să mai şan- xemplu moral negativ. Nu cred că este de ge la succes. tajez pe cineva. urmat modul în care eu profit de faptul că În al doilea rând, consider că moartea Ah, dar ce vremuri!... Azi nu se mai Ana mă iubeşte, faptul că aprind ceartă în Anei a avut, de asemenea, un impact negascriu scrisori şi stau şi aştept şi mă gândesc familia soţiei mele care sfârşeşte spânzu- tiv asupra cititorului, pentru că astfel a fost ce dragoste pentru lectură au unii!... E sub- rându-se... promovată condiţia inferioară a femeii, care limă, e devoratoare, dar s-a pierdut ca scriÎn concluzie, sper ca cititorii acestei pe-atunci nu avea drepturi, care se lăsa soarea lui Tipătescu!... Lipseşte cu desă- opere să înţeleagă şi să reuşească să alea- batjocorită şi subjugată de soţ, sau chiar vârşire! Din fericire pentru lumea asta, alţii gă corect valorile potrivite pe care eu le bătută, în timp ce aceasta trebuia de fapt beneficiază de ea suficient cât pentru toţi. sugerez. să fie respectată şi iubită. În concluzie, aş vrea să vă mulţumesc După cum se observă din felul în care Cu respect, pentru că aţi avut răbdarea să citiţi această scriu, adică fără dezacorduri gramaticale, Ion al Glanetaşului scrisoare şi, totodată, să vă spun că sunt am mai pus şi eu mâna pe niscaiva almanarecunoscătoare că am făcut parte din ahe, şi-aşa, că tot îmi place mie să vorbesc Oana Baltă, şi să-mi spun opiniile, m-am gândit să-ţi ceastă operă a dumneavoastră. clasa a XI- a, Liceul Teoretic spun şi ţie, amice, ce-am învăţat despre „J. L. Calderon”, Timişoara felul în care cărţile-ţi construiesc caracteLia-Maria Cucoş, rul. Şi ce-am învăţat?! Am învăţat că o surclasa a XI-a, Liceul Teoretic să a răutăţii oamenilor, desigur nu singura, Ana din Moara cu noroc, Ioan Sla„W. Shakespeare”, Timişoara pentru că maliţiozitatea e şi ea-n fiinţa u- vici: mană, este lipsa de lectură. Că lumea, fără Ştefan Gheorghidiu din Ultima a fi un idealist, pot să spun că ar fi mai buDomnule Ioan Slavici, noapte de dragoste, întâia noapte de nă dacă oamenii ar citi mai mult...

Scriu această scrisoare pentru a expli- război, Camil Petrescu: Ca să explic asta mai bine, trebuie ca în câteva rânduri părerea mea în legăspus că sursa tuturor răutăţilor umane, a Scumpul meu Camil, persiflărilor şi a sfidărilor stă în lipsa de em- tură cu opera literară Moara cu noroc. În primul rând, trăsăturile dominante patie. Fiecare-l tratează pe celălalt cu lipsă Scriu această scrisoare în urma imprede respect, pentru că este incapabil să înţe- ale personajelor se impregnează foarte mult siilor pe care mi le-a lăsat romanul dumneavoastră: Ultima noapte de dragoste, înleagă ce simte, să-i accepte sensibilitatea. în mintea cititorului.

Eu, Ana, nevasta lui Ghiţă, proprietarul tâia noapte de război.

Dar ce pot să facă aici cărţile, amice? Desigur că, scriitor fiind, realizez cât de com- cârciumei “Moara cu noroc”, dau cititorilor Textul dumneavoastră, deşi îmi transplex e sufletul uman şi cât de genial trebuie impresia că mă încadrez în tipologia feme- mite fiori, datorită poveştii cu care mă pot să fie un scriitor pentru ca să-l reconstruias- ilor ce au grijă de gospodărie, de afacere, identifica atât de uşor, mă face să văd lucă, cărămidă cu cărămidă, prin cuvinte!... de copii, având încredere maximă în soţul crurile altfel, într-un mod optimist şi curaDar omul prin acestea gândeşte! Iar când meu. Ce nu ştiu ei este că mă simt abando- jos. În primul rând, textul deschide ochii trăirile atât de puternice îi sunt servite sub nată, lăsată în urmă de propriul meu soţ. cititorului cu privire la diferenţele dintre paÎn al doilea rând, faptul că sunt capa- siunea oarbă, adică obsesia, şi iubirea sinforme atât de simple, el începe să înţeleagă că şi cel de lângă el, oricât de simplu pare, bilă să ţin frâiele casei şi ale cârciumei ara- ceră, absolută. Diferenţe pe care toţi ar oricât de sărac, needucat sau lipsit de pro- tă faptul că sunt o femeie puternică şi îmi trebui să le recunoaştem. Din experienţă funzime în cugetare este, simte la fel. Şi-a- cunosc propriile forţe. Dar, ca orice femeie, personală vă spun, stimabile, că, iubind o tunci când conştientizează asta, îşi dă sea- am nevoie de afecţiune, de tandreţe, de a- iluzie, înnebuneşti! O iei pe câmpii! Şi-apoi, ma că nimeni nu trebuie jignit, pentru că tenţie şi sprijin din partea soţului meu. gândurile nu-ţi mai dau scăpare... Asta-i Faptul că eu caut afecţiune în braţele obsesia!... suferă şi orice fapt pe care-l face are un lui Lică Sămădăul nu este de condamnat, argument direct care vine din suflet. În al doilea rând, m-a impresionat proŞi mai e ceva! Prin lectură, cititorul dar unii dintre cititori ar putea considera priul meu personaj, om puternic şi curajos, înţelege că nu trebuie să judece. Cele mai că sunt o femeie uşoară, fără moralitate. care-a fost neclintit de bani şi poziţie sociÎn concluzie, personajul Ana este în ală. Nu mă laud pe mine, domnule Petresmercantile sau mai crude personaje au rănile lor interioare pentru care reacţionează antiteză cu el însuşi, putând determina citi- cu, ci pe dumneavoastră! Că aţi reuşit să torii să-i aleagă una dintre cele două laturi: mă conturaţi ca pe un om cu valori reale, în anume fel.

Citind, înveţi că cel mai simplu zâmbet Ana cea loială sau Ana cea în căutare de reuşind să creaţi un exemplu potrivit pentru ascunde-n el lacrimi şi urlete de durere. afecţiune, lăsând la latitudinea acestora a- toţi cei înecaţi în superficialitate.

Vă mulţumesc că aţi citit şi luat în conCă cel mai timid om se protejează în timi- legerea făcută. ditatea lui de cei din jur care, neînţelegânsiderare părerea unui personaj care poate Anda-Cristina Lupulescu, du-i gândurile, îl lovesc cu săgeţi otrăvite, există, poate nu, care gravitează sau nu în clasa aXI-a, Colegiul Naţional jurul Elei, sau, care s-a pierdut pe Lipscu invidie şi critici. „Iulia Hasdeu”, Lugoj Să ştii de la mine, Caragiale dragă, că cani... atunci când un om te jigneşte, şi nu e nici Vă îmbrăţişez, nervos, nici disperat sau răpus de tristeţe, Ana din Ion, Liviu Rebreanu: Ştefan Gheorghidiu să-i trânteşti o carte-n braţe şi să pleci mai departe! Nu are rost să-i spui nimic până Stimate domnule Liviu Rebreanu, Teodora Mateoc-Sîrb, nu o va citi, ca să înţeleagă.

M-am gândit mult dacă să îndrăznesc clasa a XI-a, Liceul Teoretic O carte te învaţă să fii om, să-ţi îmbo„Nikolaus Lenau”, Timişoara găţeşti sufletul prin cuvinte şi, mai ales, să sau nu să vă scriu această scrisoare, căci, conştientizezi că nu trebuie să arunci în ni- în mod cert, nu mă pot compara cu dummeni cu aceste grupuri de litere care pot neavoastră şi pentru că nu aş vrea cumva Zaharia Trahanache din O scrisoasă aveţi impresia că vă subestimez, fapt re pierdută, I. L. Caragiale: tăia ca o lamă de sabie.

Mai apoi, amice, să le spui cititorilor ce nu mi-l doresc dealtfel, dar, totodată, tăi să citească, ca să nu ajungă ca mine: ca un personaj implicat direct în acţiune, Admirabile domnule Caragiale, Către Liviu Rebreanu,

Trebuie să recunosc că atunci când am citit O scrisoare pierdută, la prima lectură nu m-a încântat, deşi înţelegeam comicul situaţiei. Apoi, privind mai atent, am înţeles că fiecare din personajele dumneavoastră reprezintă, prin felul lor de a fi, o critică asupra societăţii moderne a vremii dumneavoastră, dar care se reflectă şi în ziua de azi. Mi-a atras atenţia, în mod special, Zaharia Trahanache. În primul rând, acesta reprezintă tipul omului necinstit, ce practică înşelătoria atât în politică, dar şi chiar în familia dumnealui şi, în opinia mea, nu toţi cititorii înţeleg subtilitatea criticii dumneavoastră asupra acestor oameni. În al doilea rând, vreau să vă felicit pentru faptul că, prin venerabilul neica Zaharia, doriţi să combateţi falsa prietenie care se dezvoltă între colegi şi între oameni în general. Nu ştiu dacă a fost astfel dintotdeauna... Cert este că, odată ce omului fără etică şi fără norme morale i s-a permis să ajungă la conducerea unui oraş sau a unui grup de oameni, acesta îşi va urma instinctul primitiv de a aduna cât mai mult pentru el, încălcând orice fel de reguli.

Concluzionând, vă mărturisesc că opera dumneavoastră O scrisoare pierdută m-a învăţat să privesc oamenii mai adânc decât o făceam până acum şi cred cu tărie că nu sunt singurul dumneavoastră cititor pe care aţi reuşit să-l treziţi la realitate.

Vă mulţumesc cu respect, Teodora

Diana-Gabriela Ilaş, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „C. D. Loga”, Timişoara

Zoe Trahanache din O scrisoare pierdută, I. L Caragiale Stimate domn Caragiale, Ţin să vă aduc la cunoştinţă, prin aceste rânduri, că evoluţia personajului meu în O scrisoare pierdută putea fi cizelată într-un mod care să exprime o persoană mai puţin caraghioasă şi mai... calmă...

Admit, desigur, că tocmai stilul satiric şi limbajul voit elevat, deci vă asigur domnule Caragiale, că este într-adevăr „elevat”, bazat pe-o educaţie complexă şi intensă, ajută la conturarea caracteristicilor mele.

Probabil că publicul ţintă găseşte în noi contraexemple ale înaltelor virtuţi morale, ale unei educaţii alese, ori ale unei atitudini umile, interese ce pornesc tocmai de la integrarea noastră, a mea, a lui Tipătescu şi a lui Zaharia, într-un scandal de bâlci...

Observând astfel toate hibele întâlnite până şi-n înalta societate, considerată a fi alcătuită din oameni de elită, ei îşi pot corecta propria conduită şi-şi pot construi astfel, altfel de atitudini, mai bune. Cititorii...

Trebuie să recunosc, stimate domn, că piesa dumneavoastră de teatru este o remarcabilă copie în cuvinte a realităţii în care sunt silită să supravieţuiesc zilnic. Oamenii sunt atât de răi şi motivaţi doar de interese şi ambiţii personale.

Cititorii ar trebui să recunoască toate aceste defecte conturate prin satiră şi ridicol şi să încerce să schimbe aceste lucruri la ei. Totuşi, aţi fi putut să fiţi mai drăguţ cu personajul meu şi să-l cizelaţi într-un fel mai puţin caraghios...

Cu drag, Zoe Trahanache * Simona Stoiţa este realizator Radio Timişoara, coordonator Lectura la doi paşi.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 30 Adriana Weimer

Alexandra-Gordana Marian

Ionel Panait, Caravana Gaudeamus a trecut şi prin Poemele câmpiei Timişoara! Anul viitor mai trece?

D

acă e să esenţializăm mesajul volumului de poezie Poemele câmpiei (Editura Hestia, Timişoara, 2011) al poetului lugojean Ionel Panait apelând la înţelepciunea universală, vom putea spune astfel: „Nu mă satur niciodată să învăţ acest alfabet măreţ al naturii; în fiecare zi caut să descopăr o literă nouă”, spunea atât de sugestiv Victor Hugo.

Am văzut crescând sub ochii mei acest al doilea volum de poezie al lui Ionel Panait, de altfel ca şi pe primul, Sub zodia spadei (Editura Hestia, Timişoara, 2010).

Cartea Poemele câmpiei s-a născut din pasiune şi convingere. Poetul măturiseşte că ideea cărţii s-a conturat de mult timp şi s-a vrut cât mai curând definitivată, ca să poată merge mai departe în demersul său creator. Imaginile vizuale surprinse în poeziile din acest volum sunt realizate printr-o succesiune de metafore, comparaţii, epitete, cu o mare putere de sugestie. Poetul sugerează permanent corespondenţa dintre multiplele elemente ale naturii (cum ar fi: câmpia – element preponderent, de altfel cuprins şi în titlul cărţii –, apele, plantele, păsările, fenomenele naturii, animalele, astrele) şi dintre starea de spirit, iubirea, copilăria, părinţii, familia sa.

Poetul surprinde permanent corespondenţa dintre lumea exterioară şi universul interior al sentimentelor, a analogiilor între noţiuni şi elemente. Astfel, toate aceste elemente sunt foarte bogat ilustrate, dând sentimentul palpabilului: pentru simbolul câmpiei, poetul găseşte o multitudine de expresii: „câmpia din vis”, „visele din câmpie”, „câmpia mea”, „inima câmpiei”, „ochiul câmpiei”, „cochilia grădinii”, „tăietura ogorului”, „Călătorule, trebuie să treci prin câmpie”, „pe mica lui câmpie săteanul stă mirat de stropul de rouă”, „oraşul uitat pe soclul de minerale al câmpiei”, „lutul din sângele meu”; simbolul plantelor şi al animalelor se concretizează în: „macii roşii de câmp”, „dimineţile grânelor”, „prinţul lanului cu maci şialbăstrele”, „fântânile în care-au căzut flori de salcâm”, „plopi alungaţi de-a lungul drumului”, „sete de galbenul lanului”, „cu pete de maci pe buze”, „rotire cu flori şi cu zbor”, „o cărare pietruită-n mirare”, „aştepţi tăcerea mierlei”, „cântecul din aripa mierlei”. Din acest peisaj mirific nu lipseşte spectacolul fenomenelor naturii şi simbolistica astrelor: „perdelele brumelor”, „floarea norilor”, „troienind zăpezile aerului”, „pe cer o zi uitată de timp”, „se zbat umbrele norilor”, „bolboroseală de iarnă”, „mângâierea de la marginea stropilor”, „tăcerea stelelor”, „la umbra umbrei stelelor”, „la sfat cu lumina”, „mai tai o felie de noapte”. Dar ceea ce înnobilează acest peisaj mirific este sentimentul iubirii şi amintirea nostalgică a copilăriei: „mi-ai împăturit o picătură de gânge din clepsidra ta”, „nu te încuia peste zori cu pleoapa mea, iubito”, „argintul cu zăbrele al amintirilor”, ”talpa copilăriei”, „zarea părintească”, „o fântână-a lacrimei seacă-n ţărână”, „să treci căutând umbra cu picioarele desculţe prin praful uliţei certat de o ploaie de vară”.

Pentru poetul Ionel Panait, natura e un izvor de stări şi nuanţe, prezentate în tonuri calde, blând nostalgice, asemeni sufletului său. „Frumuseţea naturii este egală numai cu frumuseţea sufletului”, mai spunea, la fel de sugestiv, Victor Hugo.

3

0 de edituri, aproximativ 7000 de vizitatori, dezbateri despre literatura timişoreană, seri de dans, 5 zile de expoziţie cu vânzare… de carte! În câteva cuvinte, Târgul de carte GAUDEAMUS din Timişoara. La prima vedere am putea spune că a fost bine, ca în fiecare dintre cei 9 ani de când Caravana Gaudeamus vine şi în Timişoara. Nu a fost însă chiar aşa…

Perioada 15-19 mai a însemnat desfăşurarea uneia dintre cele mai mari manifestări de acest gen din România, la Timişoara.

Anul acesta locaţia unde a poposit tradiţionalul eveniment nu a mai fost Piaţa Victoriei sau Piaţa Unirii, ci Iulius Mall. Obişnuitul cort al Caravanei GAUDEAMUS nu a mai fost pe placul autorităţilor locale, în consecinţă, cu câteva zile înainte de startul evenimentului, mult aşteptata autorizaţie nu a mai sosit. Motivul invocat de autorităţile locale, respectiv Primăria Timişoarei: cortul nu era estetic! Edilul Şef al oraşului, Nicolae Robu spunea: “Nu am putut fi de acord cu amplasarea în Piaţa Victoriei a unui cort urât, imens, care să blocheze spaţiul dintre Operă şi ceas. Timişorenii şi turiştii sunt foarte mulţi, nu era normal ca superba piaţă să fie blocată de un cort imens”. Zis şi făcut! Organizatorii târgului, Radio România – echipa GAUDEAMUS şi Radio Timişoara s-au dovedit inventivi.

Pe principiul ”dacă nu avem, improvizăm”, au găsit o soluţie: platoul de la intrarea în cel mai mare centru comercial din oraş. Şi aşa, târgul de la Timişoara a ajuns şi la cea de-a IX-a ediţie! În prima zi a Caravanei, 15 mai, editurile încă mai aranjau cărţile pe standuri, timişorenii încărcaţi cu sacoşe de cumpărături se întrebau miraţi ce se întâmplă, în timp ce organizatorii încercau din răsputeri să ţină sus blazonul. În cadrul ceremoniei de deschidere a Târgului au luat cuvântul gazdele evenimentului – Mihai Anghel, redactor-şef Radio România Timişoara, şi Vladimir Epstein, director executiv al Târgurilor Gaudeamus, şi preşedintele de onoare al Târgului, Titu Bojin, preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş.

Această a IX-a ediţie GAUDEAMUS a marcat un deceniu de Lectură... la doi paşi. Competiţia a reprezentat faza zonală a Concursului Naţional de Lectură ”Mircea Nedelciu” şi a adus faţă în faţă 9 elevi de clasa a XI- a din Lugoj şi Timişoara. În deschiderea evenimentului, Simona Stoiţa, organizatoarea competiţiei de la prima ediţie şi până acum, spunea: “Sunt atât de fericită că se mai întâmplă un pas în Concursul „Lectura la doi paşi”. Este ediţia aniversară, cu numărul 10. Am calculat, la un moment dat, numărul de participări de-a lungul anilor. Sunt 123 de elevi care au trecut prin nouă ediţii anterioare de concurs. Încheiem un jubileu de un deceniu de existenţă a concursului”.

Câştigătorul fazei zonale şi cel care va participa în luna noiembrie la Concursul Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu” de la Bucureşti a fost desemnat Alexandru Ciprian Bodog, elev al Liceului Pedagogic “Carmen Sylva” din Timişoara. Premiul al II-lea a mers spre Diana Gabriela Ilaş, elevă la Colegiul Naţional ”C.D. Loga” din Timişoara, iar premiul al III-lea a fost câştigat de Ionela Cristina Vatavu de la Colegiul Naţional ”Coriolan Brediceanu” din Lugoj.

Un târg de carte poate fi organizat şi pe ritmuri de tango! Asta şi-au spus organizatorii GAUDEAMUS care au adus pe platforma de la intrarea în cel mai mare centru comercial din oraş, ritmurile tangoului argentinian, demonstraţii de dans admirate şi apreciate de timişorenii care au vizi-

tat târgul. Astfel de demonstraţii au fost organizate în fiecare dintre serile GAUDEAMUS. aravana GAUDEAMUS a constituit şi cadrul pentru reluarea câtorva dintre proiectele derulate de Radio România. Postul public de radio promovează şi recompensează performanţele obţinute pe plan internaţional de către reprezentanţii la vârf ai învaţământului românesc. Proiectul “Invitaţi de nota 10: Olimpicii României”, a avut ca invitaţi elevi din judeţele Timiş şi CaraşSeverin, premiaţi la Olimpiadele Internaţionale din diferite discipline: Klaus Andreas Ludescher, elev al Colegiului Naţional ”C.D. Loga” din Timişoara, Dana Iasmina Epure, elevă la Liceul Teoretic “Traian Vuia” din Reşiţa, şi Narcisa Bagiu, elevă a Liceului Teoretic “Jean Louis Calderon” din Timişoara. ”Cărţile se întorc acasă”, o altă campanie iniţiată şi derulată de Radio România, are ca obiectiv principal constituirea, prin donaţii din partea expozanţilor şi a vizitatorilor, a unui fond de carte de care să beneficieze biblioteci ale unor comunităţi subfinanţate din acest punct de vedere. Astfel, anul acesta, au fost donate 6.000 de volume. O parte dintre aceste cărţi au ajuns deja în localităţile Niţchidorf, Sârbova, Giarmata, din judeţul Timiş, localităţile Pilu şi Socodor din judeţul Arad, la Petroşani şi Râu de Mori, la Mănăstirea Prislop din judeţul Hunedoara. În curând, un număr semnificativ din cărţile donate va lua drumul Serbiei şi cel al Republicii Modova, la Chişinău, dar şi cel al Ucrainei, la Cernăuţi.

Proiectul continuă o tradiţie care durează de la primele ediţii ale Târgului Internaţional GAUDEAMUS. În ultima zi a târgului s-a tras linia.

Chiar dacă ani de-a rândul acest eveniment a fost unul care promitea şi, odată început, confirma aşteptările editurilor legate de veniturile substanţiale, anul acesta tradiţia s-a rupt. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii editurilor au afirmat clar că în condiţiile în care locaţia de organizare a GAUDEAMUS rămâne aceeaşi, cel mai mare centru comercial din Timişoara, vor renunţa la a se mai prezenta: “Slab, foarte slab.

Pur şi simplu am fost dezamăgiţi de populaţia Timişoarei. Ne aşteptam la mult mai mult. Probabil a mers aşa din cauză că s-a ţinut în Mall, este singura explicaţie.

Lumea care vine în Mall nu vine să cumpere o carte”, concluziona reprezentantul unei edituri în ultima zi a târgului.

Pe de-altă parte, cei mulţumiţi au fost timişorenii care au vizitat târgul. Ei au fost cei care s-au declarat satisfăcuţi atât de

C

fondul de carte cât şi de preţurile practicate de edituri: “Sunt exact titlurile care mă interesează, iar preţurile îmi convin. Aici să vii fără bani, că dacă vii cu bani rămâi lefter. Aşa sunt de interesante toate cărţile”.

Ediţia cu numărul X a GAUDEAMUS a premiat cele mai căutate edituri, dar şi cea mai râvnită carte a târgului. Câştigătorii au fost desemnaţi prin votul publicului. Astfel, Trofeul GAUDEAMUS a mers anul acesta la Editura Humanitas, pe locul al II-lea a fost Grupul Editorial Rao, iar Premiul al III-lea a fost primit de Grupul Editorial Corint. Trofeul de ”Cea mai râvnită carte a târgului” a fost câştigat de volumul ”Sfârşitul Occidentului”, de Lucian Boia, o prezentare a ceea ce înseamnă cultura europeană şi felul în care de aproximativ 200 de ani a influenţat evoluţia ştiinţifică, economică şi politică a lumii.

Tot la capitolul premii, la secţiunea publicaţii, ziarul “Agenda” a primit Trofeul Presei, în timp ce la secţiunea on-line, premiantul a fost site-ul “tion.ro”. Nu au lipsit nici diplomele speciale. Una dintre ele a fost acordată Loredanei De Maio pentru coordonarea evenimentului ”Carte şi Tango la Gaudeamus”, o altă diplomă specială a mers la organizatorul programului ”Cărţile se întorc acasă”, Radu Ciprian Pop. Totodată, Gheorghe Barac a fost premiat pentru aportul tehnic la desfăşurarea evenimentului. Premiul ”Educaţia”, decernat unei instituţii de învăţământ în semn de apreciere pentru modul de promovare a ofertei educaţionale, a fost revendicat de Universitatea de Vest din Timişoara, în timp ce Premiul ”Miss Lectura”, acordat celei mai frumoase cititoare prezente la Târg, a mers spre timişoreanca Monica Cătău. În încheierea Târgului GAUDEAMUS Timişoara 2013, director executiv al Târgurilor GAUDEAMUS, Vladimit Epstein spunea: ”Aproape acceptabilă! Aşa a fost ediţia de anul acesta de la Timişoara.

Achiziţia unei cărţi nu este una de primă necesitate. O carte nu este pâine, nu este detergent. Pentru a stârni publicul trebuie pur şi simplu să te aşezi şi să intersectezi ţinta, publicul ţintă. Asta este ceea ce am înţeles şi am învăţat eu. Orice altă tentativă, până când se rodează, până când prinde înseamnă ani sau ediţii pierdute. Înseamnă, poate, chiar pierderea Timişoarei ca punct de popas al Caravanei Gaudeamus!“. acă acest lucru se va întâmpla, ‘om trăi şi ‘om vedea! Dar, oare aşa se zbate Timişoara pentru titlul de Capitală Culturală Europeană?

D

* Alexandra-Gordana Marian este reporter Radio Timişoara.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Horaţiu Suciu

Viaţa cotidiană în Dacia romană.

Câte ceva despre extreme...

D

eşi iniţial plănuit să cuprindă o largă dezbatere privind „punctele de referinţă” şi „extremele” vieţii romanilor, ne vom referi, din varii motive, doar la copilărie şi viciile femeilor, fără a face acest lucru decât datorită cantităţii materialului avut la dispoziţie. Totuşi şi cele două subiecte vor fi tratate pe scurt.

Inscripţiile (funerare) din Dacia ne dovedesc o puternică afecţiune a părinţilor pentru copii. Ea nu este aceeaşi afecţiune cu cea din zilele noastre. Apuleius aminteşte de „bucuria pentru toată familia”, odată cu apariţia unui copil1, iar Lucian din Samosata scrie despre faptul că „s-a prefăcut că a rămas grea cu el – iată ce poate stârni patima unui neghiob de îndrăgostit”2. Cu toate acestea, abandonurile sunt frecvente.

Longos expune două motive a acestor lepădări de copii, punându-le în gura personajele lui: „m-am însurat foarte tânăr şi curând am ajuns tată, tată fericit... Întâi mi s-a născut un fiu, apoi o fată şi al treilea a fost Astylos. Credeam că am destui urmaşi, şi, când mi s-a născut al patrulea l-am lepădat”3 sau, un alt motiv: „ mi s-a născut o fată... am şovăit s-o cresc în sărăcie şi am lepădat-o”4. Mai mult, un personaj a lui Apuleius îi spune soţiei la plecarea într-o călătorie „să omoare numai decât rodul în cazul în care nu s-ar naşte un băiat”5. opilăria, între naştere şi mersul la şcoală, pare a fi vremea fericirii. Longos ne prezintă mai multe aspecte. Un personaj al autorului povesteşte: „am văzut un băieţaş mâncând rodii în grădina mea...; am început să-l iscodesc al cărui vecin este şi cam ce gânduri are de roade cu atâta sârg la altul în grădină”6. Vara „copilul leapădă hăinuţa şi-o zbughi la fugă gol... “7 sau „încins de focul verii... intra în râuri să se scalde...”8 Nu e de mirare că, în aceste condiţii, Plinius Secundus are „prieteni nedespărţiţi din copilărie”9 şi spune unui tată ce-şi ceartă copilul: „Ei, tu nu ai făcut niciodată nimic care să-ţi poată fi reproşat de tatăl tău?...

Gândeşte-te că el este încă un copil, că şi tu ai fost”10. Şcoala le va părea micuţilor un chin, dând lui Lucian din Samosata dreptul de a afirma: „cu faţa posomorâtă... aşa cum îi vezi pe cei ce merg la şcoală”11. Că şcoli există în Dacia mâne-o dovedeşte o ediculă funerară de la Germisara care reprezintă un copil în picioare, ţinând în mâna dreaptă două condeie de scris (stili), iar în cealaltă mână un săculeţ pentru rechizite (crumena); iar la Micia, un medalion funerar reprezentând un copil ce ţine într-o mână un stilus, iar în cealaltă mână un săculeţ din care iese un stilus12. La aceste şcoli la care se învăţau cititul, scrisul şi socotitul, chiar (afirmă Longos) „păstorii... aşteptând pentru copii o soartă mai bună ...îi învăţaseră carte”13.

Cum putea să apară o şcoală? Ne-o spune Plinius Secundus: „în oraşul meu natal... îl întreb pe fiul unui cetăţean: „Îşi faci studiile?” „Da”, mi-a răspuns. „Unde?” „La Mediolanum.” „De ce nu aici?”

Tatăl lui care era cu el spuse: „Pentru că aici nu avem profesori.” „De ce? Căci ar fi foarte important... ca fiii voştrii să-şi facă studiile aici.... E aşa de greu oare, ca, punând mână de la mână, să angajaţi profesori, iar ceea ce cheltuiţi acum pentru gazde, pentru drum şi pentru ceea ce trebuie cumpărat când nu eşti acasă (şi când nu eşti acasă totul trebuie cumpărat) să adăugaţi la salariul profesorilor?” ”14.

După această perioadă, grea, se pare, căci Apuleius vorbeşte despre „un copil de

C

doisprezece ani ce s-a întors acasă după lecţiile de dimineaţă obosit şi flămând”15, drumul urmat de copii depindea de statutul social. a ţară, Longos ne dezvăluie faptul că „păstorii... îi trimiseseră pe copii cu turmele, să le fie păstori, învăţându-i toate rânduielile”16. Plinius Secundus îi scrie Corneliei Hispulla dându-i sfaturi în ce priveşte educaţia copiilor de senatori „acum trebuie căutat un retor latin a cărui şcoală să se impună” 17.

Lucian din Samosata ne spune ce fac copiii de la oraş după ce termină şcoala: intră ucenici la un meşter. El însuşi a fost ucenic la un lapidar, de la care, din cauza răului tratament, a trebuit să fugă. În întreaga sa operă apar ecourile acestui episod: „pentru a-ţi însuşi o meserie se cere muncă, trebuie să te osteneşti, să-ţi fie frică, să primeşti loviturile de care oriceine ar dori să scape”, ...„oamenii care învaţă ...meşteşuguri, le învaţă cu ură, ba uneori, fug de acasă, fiindcă nu pot suferi îndeletnicirile la care sunt supuşi”18 sau „alţi profesori îşi biciuiesc elevii, iar cei mai ciudaţi şi pielea le-o zgârie cu un instrument de fier... Eu însumi am văzut un tânăr care, după ce gustase din amărăciunile născocite de profesorii aceia... a luat-o la fugă şi nu s-a mai întors”19.

L

greu de crezut cât de mult îţi duc dorul. În primul rând din pricina dragostei ce-ţi port, şi apoi pentru că n-am fost obişnuiţi să fim despărţiţi. De aceea petrec treaz o bună parte din noapte cu chipul tău în minte”21. ot Plinius însă ne arată de unde vin neînţelegerile din familia romană: „mă rog să mă gândesc la un soţ pentru fiica fratelui tău... astfel de tânăr ar fi trebuit căutat multă vreme dacă nu mi-ar fi fost la îndemână”22.

Astfel de căsătorii aranjate (probabil foarte normale în epocă) îl fac pe Apuleius să afirme: „dar iubirea maternă fiind mai puternică decât supunerea conjugală”23.

Căsătoria pare a fi numai o supunere.

Fără îndoială de aici pornesc neînţelegerile conjugale şi atitudinea misogină faţă de femeie. Ce i se reproşează, deci, femeii? Să înceapă Iuvenal: „Eşti gata Postume să te căsătoreşti?... femeie care încă n-a iubit, n-o să găseşti!”24; continuă Marţial care vorbeşte de: „Fescennia, ce atâtea pahare dă pe gât”25; completează Apuleius „soţia... era o femeie rea... şi el îndura tot felul de supărări în căsnicia şi gospodăria lui... Era răutăcioasă, crudă, beţivă, încăpăţânată, risipitoare în cheltuieli”26.

Unele femei sunt şi mai rele, ne spune un soţ prin Lucian din Samosata: „Acuma se împodobea, îşi potrivea cu multă dibăcie părul, imitându-le pe curtezane, îşi dădea

T

31

plângea şi nu putea închide ochii, ba că în sfârşit o să se spânzure, săraca, măcinată de dragostea... ea ştia să-şi oprească iubitul când acesta trebuia să plece, să dea fuga în întâmpinarea lui când venea, să se împodobească pentru a-i trezi şi mai mult poftele... asta până i-a mâncat întreaga avere” 28. ultimă poveste în privinţa înşelării soţului, este o poveste universală; o întâlnim, într-un fel sau altul, şi la Boccacio. Chiar Apuleius o aude într-un han. Este ea reală sau este o proiecţie a temerilor tuturor bărbaţilor, din toate timpurile?

Iat-o: un soţ pleacă la muncă... „un ibovnic se strecoară pe furiş în casă la soţie...” Soţul se întoarce pe neaşteptate... „amantul e ascuns într-un butoi gol, pe jumătate îngropat într-un colţ...” Soţul spune: - „am vândut butoiul cu 6 dinari şi omul va veni îndată să-l ia...” vicleana femeie: „... l-am vândut deja cu şapte dinari!... nerodului acela care mi s-a urât de când stă în butoi să se încredinţeze de tăria lui...” Atunci amantul iese: „...femeie... butoiul ăsta al dumitale e vechi...” bărbatul ia o lampă şi zice cumpărătorului: ”Dă-te la o parte... stai că o să curăţ podobocul răzuindu-l de mizerii, aşa cum se cuvine...” şi întră în butoi. „La rândul său amantul, pe când soţia fierarului se apleacă înainte în butoi (după spusele autorului) o lucră după placul său.

Iar ea, cu capul în butoi îşi bătea joc de bărbatul ei... arătându-i cu degetul locurile: ici, colo... Îndoita treabă fiind terminată şi cu cei şapte dinari număraţi, nenorocitul, ridicând butoiul fu obligat să-l ducă în spinare până la locuinţa înlocuitorului său”29. nteresante şi amuzante sunt pedepsele aplicate celor prinşi la nevestele altora. Lucian povesteşte că un personaj „prins săvârşind un adulter... a primit o bătaie s-o pomenească. Sărind de pe acoperiş, a izbutit să scape cu un nap înfipt în şezut”30, iar Apuleius ne relatează replica (şi faptele unui morar) când a pus mâna pe tânărul amant al soţiei: „Fiul meu... să nu te temi de nimic supărător din partea mea... am trăit întotdeauna cu soţia mea în aşa bună înţelegere, încât după perceptul înţelepţilor ne-au plăcut aceleaşi lucruri la amândoi... Cu aceste vorbe... îl trăgea în camera sa pe tânărul care se împotrivea” şi îl sodomiză. Dimineaţa „chemă pe doi dintre argaţii săi cei mai puternci şi poruncindu-le să ridice pe tânăr cât mai sus mi ţi-l bătu zdravăn la părţile moi”31. Şi poveştile ar putea continua la nesfârşit.

O

I

Note:

T

recând peste subiectul copilul, vom încerca să aflăm ce reproşează bărbaţii femeilor şi de ce?

Există numeroase dovezi de iubire conjugală. Iată o inscripţie din Dacia de la Micia: „D(is) M(anibus)/ Aelia Hygia vixit/ annis XVIII/ Ael(ius) Valent[inus]/ col(oniae) Apul(ensis) fl(amen)/ libertae et coniugi/ gratae/ quam tempus durum/ rapit familiam/ qu<a>e simul Dacia et/ Micia secum, have/ puella multum adque/ in aevum vale”. (Zeilor Mani, Aelia Hygia a trăit 18 ani, Aelius Valentinus, decurion al coloniei Apulum, flamen, (a pus inscripţia) soţiei dragi, pe care vremea aspră a răpit-o şi, totodată, familia a distrus-o (prin această moarte); Dacia te-a dorit, Micia te are; să fi salutată fetiţă de multe ori şi adio pe veci)20.

De o mare sensibilitate e şi o scrisoare a lui Plinius Secundus către soţia sa: „E

cu sulimanuri pe faţă şi se vopsea în jurul ochilor... (astfel că) ulicioara noastră era plină de îndrăgostiţi, în stare de beţie, carei cântau şi băteau la poarta ei... Cele mai adeseori se apleca pe marginea acoperişului, ca să-i asculte pe cei ce-i cântau cu o voce răguşită melodii potrivite pentru o curtezană. Ba mai şi deschidea pe furiş ferestrele, închipuindu-şi că eu nu bag de seamă, lăsându-se pradă desfrâului şi adulterului”27. inerii cu bani nu sunt feriţi de aceste femei; după cum atestă acelaşi scriitor din Siria: „Tânărul... primea de la Chariclea câte un răvaş, cununi pe jumăatate veştejite, mere din care muşcase şi alte lucruri câte femeile desfrânate obişnuiesc să născocească ca să-i atragă pe tineri... trimitea pe cea mai dragă roabă a ei... (lăsându-l să afle) ba că ea

T

1. Apuleius, Metamorfoze sau Măgarul de aur, p. 115; 2. Lucian din Samosata, Scrieri, p. 364; 3. Longos, Dafnis şi Cloe, p. 176; 4. Ibidem, p. 182; 5. Apuleius, op. cit., p. 242; 6. Longos , op. cit., p. 126; 7. Ibidem, p. 140; 8. Ibidem, p. 118; 9. Plinius cel Tânăr, Scrisori, p. 52; 10. Ibidem, p. 273; 11. Lucian din Samosata, op. cit., p. 199; 12. Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, p. 342; 13. Longos , op. cit., p. 110; 14. Plinius cel Tânăr , op. cit., p. 132; 15. Apuleius , op. cit., p. 228; 16. Longos , op. cit., p. 110; 17. Plinius cel Tânăr , op. cit., p. 92; 18. Lucian din Samosata, op. cit., prefaţă, p. 7; 19. Ibidem, p. 199; 20. IDR III/3, 159, p. 162; 21. Plinius cel Tânăr, op. cit., p. 211; 22. Ibidem, p. 47; 23. Apuleius, op. cit., p. 242; 24. Iuvenal, Satire, p. 119; 25. Marţial, Epigrame, p. 292; 26. Apuleius , op. cit., p. 203; 27. Lucian din Samosata, op. cit., p. 283; 28. Ibidem, p. 364; 29. Apuleius , op. cit., p. 196; 30. Lucian din Samosata, op. cit., p. 394; 31. Apuleius , op. cit., p. 212.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 32 Dumitru Velea

Simion Todorescu sau sfâşierea blândeţii

E

ste un obicei care se mai păstrează, ieşind la suprafaţă când şi când din stratele abisale ale culturii populare. Uneori dă semne prin metaforă, alteori prin simbol. Când un copilaş este cuprins de gheara nevăzută a răului şi scoate spume la gură este dat pe fereastră altor părinţi şi i se schimbă numele.

Fiara poate să-l caute mult şi bine, nu-l va mai găsit, el este ca şi nou născut, trecut prin apele botezului şi primind alt nume.

Ce forţă trebuie să aibă numirea şi numele dacă ele eliberează făpturile căzute sub acţiunea necruţătoare a răului! Credinţa că lumea se poate salva prin numire. Nu numai făpturile, ci toate cele din jur să se ridice la nume şi fiinţă! Ce altceva i s-a dat omului, odată cu aburul suflat prin nări, decât să le numească şi să le pună în lumina acelui abur, nefirească şi totuşi atât de firească pentru limba sa!? Astfel începe fapta şi se văd înfăptuirile omeneşti, fără a fi scutite însă de peripeţii în devenirea mântuitoare – căci între nume şi ceea ce este numit se strecoară o breşă pernicioasă pentru fiinţă. De unde misterioasa nevoie pentru om să o anuleze, să aducă laolaltă sub lumină nume şi obiect. Înaintând pe sub aceste cuvinte se pot întâlni şi semne din cazna de a defini şi redefini a lui Simion Todorescu, prezentă în cărţile sale de sorginte sapienţială. El strânge din zece cărţi, publicate între anii 1999 şi 2012, definirile cele mai grăitoare şi le aşază alfabetic, cu nume şi numire, sub titlul Iubitele mele definiri (Ed. Nagard, Lugoj, 2012); le alege în aşa fel, încât să formeze portretul neliniştitului gând dintre nume şi ceea ce-i numit, mai bine zis, lumina care mijloceşte numirea. Căci, „Până şi seninătatea gândului are nelinişti”, (Nelinişte, p. 78), zice el. Neliniştea gândului este sugerată şi de unele cuvinte din titlurile cărţilor anterioare: Străfulgerări în miez de noapte; Gândul şi cuvântul; Neliniştea gândului; Freamăt de gând; sau Cu credinţă (s.n.). Fără desfaceri semiotice, care îndeosebi identifică gândul cu cuvântul şi se întind în nuanţări fără nuanţă, să căutăm şi să expunem, în cazul în speţă, în ce consistă această intempestivă nevoie de numire şi definire. El scrie o literatură reflexivă. Se ştie, după spusa lui Hegel, că pasărea Minervei îşi ia zborul la amurg. Simion Todorescu, născut la 26 mai 1946, în Racoviţa din Banat, debutează editorial extrem de târziu, în 1999, cu volumul de definiri Străfulgerări în miez de noapte (Ed. Mirton, Timişoara). El este prins, o bună parte din viaţă, în cele ale omului şi comunului uman, adică în ţestătura practicului, atât ca economist, prin studii şi funcţie, cât şi ca implicare directă, prin decizii şi acţiune, fiind deseori conducător de oameni. Trebuie să fie, pe acest traseu, momente de bucurie ale făptuirii gândului şi altele de tristeţe ale nefăptuirii şi impasului. În genere, adolescenţa, tinereţea, maturitatea sunt active, încărcate de productivitate, iar ultima fază, care li se adaugă, este reflexivă, cuprinsă de lumina roşiatică a gândului. Tulburat sau limpezit. După posibilitatea omului şi asprimile vremurilor. Dar oricum, îngrijorat.

Faza aceasta însă este pregătită de anterioarele etape ale vieţii, cu cercurile şi nodurile lor, într-o misterioasă mişcare şi ordine, din care abia se văd fantele lucidităţii şi libertăţii spiritului. Simion Todorescu are norocul şi nenorocul ca experienţa practicului să şi-o desfăşoare pe două versante, la schimbarea de paradigmă socială şi politică, ochiul său să privească de pe acea zisă cumpăna apelor. Un versant este în experienţă şi-n amintire; altul, în experienţă şi sub observaţie. Ca atare, le poate pune într-un raport de reflexie. Fapt ce se şi întâmplă. Şi ceea ce vede este „trist, dar adevărat”. O privelişte a lumii în care saltă afirmativul represiv, rezultat prin răsucirea ipocrită a negativului. Iar sub aceasta, în miezul practicului se lăfăie, ca o nemaipomenită binefacere, acţiunea consumistă şi consumatoare de fiinţă şi viaţă a omului.

Ornat spus, prin cerul valorilor se târăsc

saboţi grei ai picioarelor de lut. Spiritul nu se mai simte la sine acasă, fie şi-n subterană. Este într-o agravată nelinişte. Iar omul, parcă, într-o uitare de sine. Un efect, de pildă, minciuna dogmatică, sfărâmată, s-a împrăştiat, ca o pulbere radioactivă, într-o proastă infinitate de sigure păreri. Unice şi evanescente. Precum vorbele precupeţei din piaţă, lăudându-şi propriile prune.

Ce nu ţin nici cât o clipire de pleoapă. S-au uitat cuvântul şi conceptul. În acest context, Simion Todorescu îşi scrie definirile.

Nu că ar vrea să recupereze cuvântul şi conceptul – nici nu-şi pune problema, mai ales pentru cel din urmă. El percepe breşa dintre nume şi ceea ce numeşte şi simte nevoia de a le aduce în concordanţă. Mai în adânc, zbaterile practicului neliniştesc gândul: conştiinţa se apleacă asupra coliziunilor şi deconspiră o mişcare ipocrită. Ceea ce apare în reprezentare – este trist; şi ceea ce se deduce în reflecţie – este adevărat.

Tocmai despre adevăr, Simion Todorescu zice: „Trist, dar adevărat: până şi o adeverinţă ţine loc de adevăr”, sau „Trist, dar adevărat, adevărul fiecăruia este cu atât mai puternic cu cât are mai mulţi bani” (Adevăr, p. 8, s. n.). Chiar dacă aceste definiri par luate din spuma cotidiană a valului ele vorbesc despre mişcarea valului.

Simion Todorescu se află într-o continuă tentaţie de definire şi redefinire a lucrurilor şi relaţiilor unei lumi desfigurate de acţiunile iubitoare şi fobice ale politicului cu ideologicul său. El îşi plimbă privirea lucid asupra faliilor dintre realitate şi conştiinţă, le luminează apoi în fiecare perfidele alterităţi şi încearcă la nivelul numirii să aducă sub aceeaşi cupolă, a moralităţii şi frumuseţii, numele cu ceea ce numeşte. Răsucirilor ipocrite, breşelor ascunse sub punţi de flori şi câmpuri de libertăţi trebuie să le răspundă printr-o bună observaţie şi o definire deopotrivă pentru o cale morală. El caută să înlăture vălurile de pe chipul adevărului şi să-i aducă, cel puţin, o faţă în lumină.

Definirile sale se ridică deci peste o prealabilă demistificare, fie realizându-se afirmativ, fie contrastant şi prin negare. Trebuie mai întîi curăţită calea omului de păreri în favoarea judecăţi, a ideii. „O idee revoluţionează, pe când o părere este doar un punct de vedere ce nu schimbă cu nimic lucrurile” (Idee, p. 50), sau: „O idee fascinează, pe când o părere rămâne o vorbă-n vânt” (Idee, părere, p. 51). În al doilea rând, trebuie înlăturate aparenţele ce fascinează, punţile de flori. Fie în planul certitudinii de sine: „Cel ce nu reuşeşte să-şi anihileze simţurile prin voinţă nu este un spirit mare” (Reuşită, p. 98), fie în cel al percepţiei lucrurilor şi lumii, unde sălăşluiesc amăgitoarele punţi şi ipocrizia: „Toţi care vă vor binele n-ar renunţa la nicio fărâmă din binele lor” (Bine, p. 17).

Cu concluzia: „Când primează interesul pentru bani, valorile şi virtuţile mor fără regrete” (Ban, p. 15-16). De aici, judecăţile lui Simion Todorescu, adiacente definirilor, cuprind mişcările pervertite ale practicului cu reverberaţiile lor teoretice. O avalanşă de asemnea „extracte” din ţesătura covorului social este adusă în reflecţie şi contrazisă! Îi opune peripeţia gândului, cu justeţea raportului dintre cuvânt şi obiect, şi deschiderea omului prin credinţă şi faptă către recuperarea de sine, divină şi mântuitoare. De aceea, poate, mai toate aceste definiri au caracter apodictic şi tăietură de axiomă. Acestea degajă siguranţă, probează existenţa unui spirit calm şi o desfăşurare blajină a gândului. Sunt, în ciuda tristeţii, mângâietoare. imion Todorescu vorbeşte cu blândeţe, ca unul care a văzut multe şi a înţeles mult. Definirile sale poartă cu ele o taină emoţională: se desfac cu smerenie asupra breşei amintite şi a sfâşierii din practic şi se strâng cu iubire în actul numirii. Simţi că autorul iese din sine către ceilalţi, că se apropie cu bunăvoinţă de omul căzut sub vremi şi încearcă să-l întărească printr-o vorbă bună. Printr-o definire şi redefinire a celor

S

din jur şi din sine, alunecate în destrucţie.

Poate nu reuşeşte să le salveze, dar un pansamant tot pune pe rană, o rourare tot lasă pe sufletul nevinovat şi sufocat de fals şi nedreptate. „Fă tot ce poţi să fie bine, însă nu uita că nu o să fii tu acela care va îndrepta lumea; totuşi merită să încerci” (Muncă, p. 76) şi „O vorbă bună şi un zâmbet senin, două gesturi cu o absolută valoare” (Vorbă, zâmbet, p. 123-124). este buna potrivire a numelui cu ceea ce numeşte, numirea trebuie să fie şi frumoasă, adică să surprindă prin claritate şi să emane un farmec spiritual. Fapte ce-i reuşesc lui Simion Todorescu. Există o unitate a numirii ce se bizuie atât pe nevoia de apropriere a adevărului, cât şi pe continua sporire a cunoaşterii omeneşti, fireşte, sub limita infinităţii. „Omul, oricât ar fi de mărginit, tot contemplă natura privind spre infinit” (Om, p. 82), „Are omul un stăpân şi acela este infinitul” – o zisese Eminescu. S-ar spune că această limită şi limitare ridică fiinţa umană cu privirea la stele. Însă căderea sub limită să nu fie o antinomie. Nu se pune aici problema dacă o definire, o cugetare, o maximă sau aforism o pot transgresa – important este că ele se nasc din tensiunea antinomică şi o străfulgerează. Pe câte anchilozări nu se găseşte cenuşa fulgerului!

Cu candoare, Simion Todorescu stă cu degetul aprins asupra lor. Şi a cenuşii. Mai ales, în plan social şi politic. Este urma tensiunii şi a formulării paradoxale; în adânc este sfâşierea subiectului între realitatea ajunsă în câmpul „subiectivităţii” ca tristă şi, în acelaşi timp, în cel al „obiectivităţii” ca adevărată. Este o suferinţă latentă şi constantă în sânul subiectului, pe care Simion Todorescu o suportă şi din nesuportarea ei scrie. Ce poţi să faci, când toate ale lumii de zi cu zi, aşa cum sunt, generează tristeţe în loc de bucurie, şi când constaţi că sunt şi adevărate aşa cum sunt? Să te apleci asupra celor mai firave lucruri şi noţiuni atinse de maladii, îndeosebi ale minciunii şi pereversităţii, să le pui un nou nume, sperând într-o însănătoşire. Definiri şi redefiniri – o cale de ridicare la sens şi bunătate. Simion Todorescu se apleacă smerit, chiar cu cuvinte puţine, dar grele de sens şi semnificaţie, pline de atitudine („O societate care se vrea democrată şi dreaptă trebuie să restaureze Omul şi umanismul”, Restaurare, p. 98), şi numeşte o parte din „lucrurile” acestei realităţi căzută sub maladie. Ca într-un basm, fie el Voinicul cel cu cartea în mână născut – căci basmul este epura unei lumi răsfrântă şi văzută în oglindă. Numeşte şi iarăşi numeşte, precum voinicul ce citea din carte împotriva morţii, încearcă să le lămurească, să le fixeze nuanţele proprii, deseori dintr-o definire făcând un colier de definiri, alteori trecând în grabă cu paşi silogistici. Numele vine cu energie, obiectul o absoarbe şi o răsfrânge. Cuvintele lasă lumină („Şi cuvintele răspândesc lumină. Ohoo! Şi câtă lumină!”, Cuvânt, p. 29), zidesc, ţin loc de catedrală, pentru ca spiritul, gândul, cum zice el, să aibă unde oficia. „Sufletul” moral trebuie să aibă şi un „corp” frumos. Care să farmece. Poate de aceea autorul şi-a numit cartea Iubitele mele definiri. Există o graţie ce consistă în imprevizibila echivalenţă şi-n forţa unităţii numirii – se ştie că valoarea estetică se întemeiază pe aderenţa perfectă dintre valoare şi suport – , o graţie ce dă unicitate şi pecete. Uneori, ele cheamă o undă poetică: „Femeia parcă a coborât din ceruri şi, până să ajungă pe pământ, şi-a pierdut aripile – o infirmitate de înger” (Femeie, p. 42); „Strigând numele tău, iubito, aud ecoul trimis înapoi de fiecare astru” (Numele iubitei, p. 80). Alteori, îşi face loc un accent umoristic, de sorginte populară („Când nu ai cal, e bun şi măgarul. Când nu ai nici măgar, desaga trebuie să ţi-o cari singur în spinare”, Cal, măgar, p. 20), vizibil în scăpărări dintre sensuri sau jocuri de cuvinte („Bachus este singurul zeu despre care se mai vorbeş-

P

te... şi cu plăcere se foloseşte”, Bachus, p. 15; „De când Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, femeia îi stă bărbatului tot timpul în coastă”, Coastă, p. 23), sau, mai rar, cade la marginea sarcasmului, când năduful şi durerea autorului scapă din chingi („Fie «lăudat» cel ce a ajuns demnitar... fără demnitate! Trăiască sacrificaţii!”, Demnitar, p. 30-31). lte formulări se bazează pe analogii răsturnate, contrastante („Nimeni nu are sufletul mai sărac decât avarul”, Avar, p. 15), pe punerea laolaltă a ceea ce este despărţit, pe suprapunerea nivelelor de realitate şi referenţialitate, cu deschideri de paradox („Doar moartea n-are moarte. Ea «trăieşte» veşnic”, Moarte, veşnicie, p. 74; „Cel mai statornic lucru este nestatornicia”, Statornicie, p. 79; „Soarele luminează peste toţi oamenii, dar nu toţi se comportă ca şi cum ar fi luminaţi”, Soare, p. 105). Mai mult, sensurile, înţelesurile predicatului din definire sunt accesibile şi deschise spre corelaţii cu altele. Formează ceea ce am numi constelaţii potenţiale pe cerul înstelat al gândirii. Acest fast fenomen nu-şi are rădăcina într-o contaminare livrescă a autorului, ci în humusul experienţei, în prezenţa şi reluarea unor mereu aceleaşi şi neaceleaşi „constante” ale practicului. De câte ori nu ajunge în conştiinţă această determinantă „trist, dar adevărat”!? Să ne amintim de povestioara Adevărul şi Minciuna a vechiului Egipet, unde Minciună cere, la judecată, fratelui său Adevăr „Un cuţit (pe care nici nu i l-a dat, n. n.) care să aibă drept tăiş muntele Ial, drept mâner copacii din Coptos, drept teacă mormântul zeului, iar drept centură (de agăţat), turmele lui Kal” şi neputând să i-l dea, Minciună solicită zeilor din Enneadă să-l pedepsească pe Adevăr cu orbirea. Ceea ce se şi întâmplă. Şi de câte ori nu ni se cere un asemenea uriaş şi imaginar cuţit!? Multe trebuie să-i fi scos în faţă experienţa lui Simion Todorescu! „Nu se ştie ce a apărut prima dată, adevărul sau minciuna – zice el.

Se pare că au apărut deodată şi de atunci se iau la întrecere” (Adevăr, minciună, p. 9). Şi aplecându-se hic et nunc: „Minciuna, chiar dacă nu o practică toată lumea, a devenit un «sport» naţional. Imposibil de efectuat este doar împărţirea pe divizii, nexistând criterii de evaluare” (Minciună, p. 70). Îndeosebi, aceste constelaţii potenţiale generează o bucurie spirituală. „Bibliotecă – locul unde morţii sunt respectaţi, unde li se asigură meritele, poate chiar nemurirea” (Bibliotecă, p. 17) – „Casa vieţii” o numeau perşii lui Xerxes; „Cine nu are nici un merit nu recunoaşte nici celorlalţi meritele” (Merit, p. 69) – „Pentru valet nu există eroi, nu fiindcă eroii nu sunt eroi, ci fiindcă este el valet”, zice Hegel; „Pe acest pământ, nimeni nu este mai inteligent şi mai puternic decât omul. El este prima şi ultima mare minune” (Minune, p. 70) – parcă o auzim pe Antigona lui Sofocle; „Oglinda... imparţială! Nu minte niciodată, nu are sentimente, îi tratează pe toţi la fel şi le arată adevărata faţă” (Oglindă, p. 81) – nu ne „avertiza” Gogol în mottoul Revizorulului „să nu dăm vina pe oglindă, dacă ne arată faţa strâmbată”!?; „Muzica este o mângâiere divină ce se poate percepe până şi în pietrele din care este clădită catedrala” (Muzică, p. 77) – nu vorbiseră despre arhitectură ca „muzică îngheţată” şi Goethe, şi Hegel!?; ori mirării din cartea Cu credinţă: „După cât suntem de păcătoşi este un miracol că Dumnezeu ne mai iartă” (p. 29) – nu îi răspunde parcă siguranţa dintr-o predică a părintelui Galeriu: „Nu poate omul să greşească atât de mult, cât poate Dumnezeu să ierte”!? În fine, această constelare de sens arată că definirile lui Simion Todorescu nu sunt singure, ci se înscriu într-un întreg mereu în mişcare. „Toate obiectele şi fenomenele sunt legate în Univers printr-un cordon ombilical – zice şi el, ca un stoic – şi îşi au propriile lor definiţii, unele expirate, altele nenăscute” (Univers, p.

116-117). Şi în pofida coliziunilor dintre nume şi ceea ce este numit, iubitele definiri ale lui Simion Todorescu privesc gândul şi cuvântul, omul ca fiinţă ce numeşte şi făptuieşte, ca făptură în care s-a pus lumină şi luminează, în care sunt sădite iubirea şi dreptatea, şi care, poetic spus, şi-a strâns coapsele cu brâul liberului arbitru şi şi-a pus pe frunte coroana credinţei mântuitoare.

A

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat

George Bădărău

SIMION TODORESCU

Străfulgerări de gând *

*

De alternanţa dintre noapte şi zi beneficiază viaţa.

Ca întreaga lume să-ţi aparţină, mai întâi trebuie să-i aparţii.

*

*

Stăm bine cu amăgirile. Nu e suficient că ne amăgesc alţii, ne mai amăgim şi singuri.

Dacă nu poţi (nu te lasă căţeaua de inimă) să apreciezi vârfurile, nu poţi depăşi starea ta de mediocritate.

*

* Trăim sub influenţa şi la interferenţa Atunci când se foloseşte doar cuvântul atâtor forme de ambiguitate, încât nu ne mai putem da seama cine suntem şi ce-am ca argument, numai întâmplarea face ca adevărul să nu fie cusut cu aţă albă. putea fi. * Din tot ce pierdem, nimic nu e mai valoros decât amintirile.

*

* După fiecare război s-ar putea înfiinţa o armată de statui.

*

La o anumită vârstă toţi trăim din amintiri sau încetăm să mai trăim, după care o să rămânem o amintire, sau nici atât.

Arogantul se crede măreţ, însă nu este decât sclavul propriului eu.

*

Trecând prin arşiţa vremii, e imposibil să n-ajungi să-nfrunţi şi o furtună.

Amorul este o necesitate ce trebuie satisfăcută precum foamea şi setea.

* La cei săraci, a fericirii taină poate fi doar în amor.

* * Arta se desfăşoară pe o paletă largă, cea mai puţin cunoscută fiind arta de a trăi.

*

*

Amorul propriu, părinte al orgoliului, este un corupător elegant al raţiunii noastre, care nu lasă nicio posibilitate nimănui să i se împotrivească.

Ne iubim ţi ne urâm deopotrivă; ne amăgim, ne înşelăm, ne apreciem şi ne invidiem. Mă-ntreb: cum ar fi viaţa noastră fără toate acestea?

*

Oamenii au la îndemână toate aspiraţiile, însă unii le păstrează până ce expiră.

Amorul propriu este o flacără primejdioasă ce nu o stinge nicio furtună.

* *

Aşteptarea moarte n-are, decât dacă Amorul propriu poate fi luat drept un îţi aştepţi trecerea în eternitate. Moartea n-are aşteptare! model de „mândră” încăpăţânare.

* *

Dacă tu arunci în mine cu pietre, te previn că eu nu am pâine de aruncat în tine.

*

Aparenşele, desigur, ne amăgesc, însă o fac într-un mod plăcut.

* Aparenţele (re)fac impresiile. De aceea oamenii caută a le salva, chiar dacă realitatea este alta şi nu poate fi salvată.

* Chiar dacă înşală sau nu, contează sau nu, important e să descoperim ce e dincolo de aparenţe.

33

*

Cine avansează-n carieră lasă în urmă prietenii până-i pierde.

George Bădărău s-a născut în 2 august 1952, la Picioru Lupului, judeţul Iaşi. Studii: Facultatea de Filologie, Universitatea ’’Al. I. Cuza’’, Iaşi, 1979; Liceul ’’M. Sadoveanu ’’, Iaşi, 1971; Şcoala Generală Picioru Lupului, 1967. Profesia de bază: profesor de limba română la diferite şcoli; este Doctor în Filologie. Redactor la revista studenţească Dialog (1976-1979 ); redactor-şef la revista Impact (1993) şi secretar general de redacţie la revista Poezia (2001- 2002). Debut literar: în revista “Luceafărul”, Bucureşti, 1974; în volum: Insomnia ceasornicului (versuri), Editura Eminescu, Bucureşti, 1982. Colaborări la: “Convorbiri literare”, “Cronica”, “Dacia literară”, “Timpul”, “Bucovina literară”, “Ateneu”, “Poesis”, “Unu”, “Aurora”, “Poezia”, “Ramuri”, “Viaţa Românească”, “Luceafărul”, “Orizont”, “Haiku”, “Antiteze”, “Hyperion”, “Echidistanţe”, “Feed Back”, “Nord literar”, “Oglinda literară”, “Paradox”, “Baaadul Literar”, “Porto Franco”, “Cetatea culturală”, “Dunărea de Jos”, “Revista Nouă”, “Helis”, “Algoritm literar”, “Cuib literar”, “Ex Ponto”, “Contact Internaţional”, “Povestea vorbei”, “Kitejgrad”, “Revista română”, “Albatros”, “Cronica veche”, “Dor de dor”, Caietele/ Cahiers/ Notebooks „Tristan Tzara”, “Observatorul” (Canada), “Conta”, “Inter Artes”, “Lumea epigramei”, “Aşii Români” (Germania), “Armonii culturale”, “Constelaţii diamantine”.

Premii literare: Premiul Festivalului “Nicolae Labiş”, Suceava (1976); Premiul Festivalului de Artă Studenţească, Iaşi, (1976); Premiul “Novalis”, Germania (2004); Premiul I la Concursul Internaţional de Haiku, Bucureşti (2009); Premiul I la Concursul de Haiku al revistei “Albatros”, Constanţa (2010); Creativity prizes, Naji Naaman’s Literary, Prizes, Liban (2010); Menţiune la Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă, secţiunea epigramă, Mizil (2012); Menţiune la Concursul Naţional Dor de dor, secţiunea epigramă, Botoşani (2012); Premiul I la Concursul Naţional “Titu Maiorescu” pentru volumul Romantismul românesc, Craiova (2012); Premiul I la Festivalul Naţional de Poezie “Ion Budai Deleanu”, Geoagiu (2012); Premiul III la Concursul National de Epigrame “Nicolae Ghitescu”, Bucureşti (2013), Menţiune la Concursul de Epigrame “Negru pe Alb”, Republica Moldova (2013), Premiul Revistei “Discobolul” la Festivalul Internaţional de Poezie “Lucian Blaga”, Sebeş (2013); Menţiune la Concursul Naţional de Epigrame “Alexandru Clenciu”, Bucureşti (2013). Cărţi publicate: Insomnia ceasornicului, versuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982; Singurătatea clopotelor, versuri, Editura Junimea, Iaşi, 1987; Fantasticul în literatură, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2003; Simbolismul, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2005; Modernismul interbelic, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2005; Avangardismul românesc, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2006; Proza lui Vasile Voiculescu, teorie şi critică literară, Princeps Edit, Iaşi, 2006; Postmodernismul românesc, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2007; Neomodernismul românesc, teorie şi critică literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2007; Suprarealismul românesc în context european, teorie şi critică literară, Editura Feed Back, Iaşi, 2008; Poezii, 1, versuri, Editura Studis, Iaşi, 2008; Dicţionar de Scriitori canonici români, Editura Institutul European, Iaşi, 2010; Poezii, 2, versuri, Editura Pim, Iaşi, 2010; Rădăcinile fantasticului românesc, teorie şi critică literară, Editura Alfa, Iaşi, 2010; Romantismul românesc, teorie şi critică literară, Editura Alfa, Iaşi, 2011; Realismul românesc, teorie şi critică literară, Editura Alfa, Iaşi, 2012; Studii şi articole, teorie şi critică literară, Editura Alfa, Iaşi, 2013. Este autorul ediţiei Nicolae Labiş Viaţa şi opera, cuvânt înainte, selecţia textelor, bibliografie, referinţe critice, Editura Timpul, Iaşi, 2001. Este referent ştiinţific la manualul de Limba şi literatura română, clasa a XI a, autori: Mariana Rânghilescu, Carmen-Irina Hăilă, Daniela Păduraru, Geanina Cotoi, Editura Institutul European, Iaşi, 2005.

Adriana Weimer

vântul bate până i se termină combustibilul trec pe lângă mine oameni fără corp singura vindecare depinde uneori cărora li se aud paşii inima vocea încât * de lectura nocturnă păreau vindecabili pe o scurtătură printre Să nu faci niciun pas înapoi decât în faţa uzinei de reciclat sentimente tufele de rozmarin până ajungeau atunci când trebuie să-ţi iei avânt. printre carcase din vocabule ruginite într-un zero e treaz sau încă doarme paznicul ca un lac fără apă şi făceau gimnastica * pe buruieni de înviorare Avocaţii apără clienţii, nu adevărul şi maci sălbatici imaginaţi pe acoperişul spart siluetele îşi plimbau formele dreptatea. unde s-au scurs câteva picături de smoală încolo şi încoace * din ochii unui demon atingeau florile cu degetele roşii Atunci când devii un avocat al ferestrele se îngână le adulmecau cu nasurile galbene diavolului nu-i de mirare că îţi cresc coarne, lângă macaraua gigantică până se stingeau inimile negre copite, coadă... aproape de ieşire * autostrada din istoria literaturii nu prea este Impresia În balta în care se scaldă porcii apa circulată cei accidentaţi sunt excluşi de pe listă nu se limpezeşte niciodată. vreau să mă întorc în lumea de unde am plecat dar peste tot reţele de sârmă ghimpată infraroşii vameşi care trăiesc între viaţă şi moarte cocoşii bat din aripi boabele de orez ale ploii mă sorcovesc până se iveşte dimineaţa de hârtie ticipanţii vor introduce o fişă cu câteva da- 2013, la manifestările organizate cu prilejul creponată masa de operaţii te personale: numele şi prenumele, data şi Festivalului Naţional. mai păstrează o pată locul naşterii, domiciliul, ocupaţia, studiile, Organizatorii vor acorda următoarele de sânge în timp ce pe holuri distincţii literare, telefon, e-mail etc. premii în numerar: Marele Premiu – 600 stau câţiva pacienţi Plicurile cu fişa personală se vor des- lei; Premiul I – 400 lei; Premiul II – 300 cu un coeficient de inteligenţă foarte ridicat chide după jurizare şi stabilirea premiilor. lei; Premiul III – 200 lei. se caţără gândaci albaştri Lucrările vor fi expediate până la data Vor mai fi oferite premii şi din partea pe întrerupătoarele negre de 20 septembrie 2013, data poştei, pe ur- unor edituri sau reviste literare, partenere umbra unui pierde-vară gâfâie mătoarea adresă: Casa de Cultură a Muni- ale evenimentului. între palmele mele cipiului Tecuci, Str. 1 Decembrie 1918, nr.

Juriul îşi rezervă dreptul de a redis- cu care vreau s-o camuflez 62, cod 805300, jud. Galaţi, cu menţiunea: tribui, în mod excepţional, anumite premii. dar prima impresie totdeauna contează Pentru Concursul Naţional de Poezie „C. Cazarea, transportul şi masa (diurna) şi o dată cu ea firimiturile de pâine Conachi”. Relaţii la telefoanele: 0236/ invitaţilor vor fi asigurate de organizatori. dintr-un avertisment la ora prânzului pentru groparii 820449; 0767/902876; 0723/289 695; eLaureaţii sunt rugaţi să fie prezenţi mail: casa_cultura@municipiultecuci.ro; personal la Tecuci, pentru a primi premiile confundând teoria cu practica sloganul cu www.culturatecuci.ro. şi pentru a participa la manifestările orga- nonpublicitatea muţenia unui pitic la interviul Lucrările vor fi apreciate de un juriu nizate cu prilejul Festivalului. pentru angajare constituit din personalităţi culturale. orizontul raţiunii se îndepărtează Concurenţii stabiliţi câştigători vor fi Director: când niciun fel de explicaţii invitaţi la Tecuci, în zilele de 4 – 5 octombrie prof. Mircea Călianu fără o idee mai încolo

Vindecare

Regulamentul Festivalului – Concurs Naţional de Poezie ,,Costache Conachi”

Î

n zilele de 4 – 5 octombrie 2013, Casa de Cultură a Municipiului Tecuci, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor, Consiliul Judeţean Ga-laţi, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Galaţi, Centrul Cultural ,,Dunărea de Jos”, Primăria Municipiului Tecuci, Muzeul Literaturii Române, Casa de Cultură Iaşi, organizează cea de a XXI-a ediţie a Festivalului – Concurs Naţional de Poezie ,,Costache Conachi”.

Pot participa tineri creatori de poezie în vârstă de până la 35 de ani, care nu au publicat în volum. Concurenţii vor trimite un număr de şapte poezii în câte cinci exemplare, care vor purta fiecare, acelaşi motto de identificare. Într-un alt plic închis, pe care va fi înscris motto-ul poeziilor, par-

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 34 Adrian Munteanu Adrian Munteanu s-a născut în 1948 la Braşov; este membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Braşov, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Quebec (ASLRQ). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Braşov, pentru poezie, în 2011 (pentru volumul de SONETE 73), Premiul European de Literatură NUX la prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano, în 2012.

Sonete Cântec Mi-e rostul sterp? Mai bine uit furtuna Ce mi-a umplut cămările cu glodul Veninului pornind decis exodul Când în pruncie-mi încordasem struna.

Nu văd cum spicul îşi înalţă rodul, Ca să-mpletească lanul blond cununa? Îi voi plăti străjerului arvuna, Să-mi lase-avutul, să înalţe podul.

N-am să accept că m-a învins uitarea, Că am fost pus să trag la greu în ham? Îmi va aduce tainic răsuflarea Odihna ei, planând din ram în ram.

Am să îngân cât mai adesa cântarea Compusă-n gând, chiar dacă voce n-am.

Eram un râu Eram un râu, lucire străvezie, Plângând tăcut. Un ciot luat de valuri.

Eram o floare dănţuind la baluri Cu-n fir de iabă-n margine de glie.

Eram un păstrăv îndreptat spre maluri, Ca să-şi aleagă-n tainiţi o soţie Şi-o pasăre scăpată din robie Trasând pe cer aceleaşi ritualuri.

Eram o lume prinsă-n ecuaţii, Urzind prin colţuri sumbrul ei complot Şi ancorată-n ternele-i fixaţii.

O clipă doar, în sacrul meu chivot, Plecam din trup, mă-mprăştiam în spaţii, Eram în toate, devenisem tot.

Pe maluri sălcii s-au trezit alene Pe maluri sălcii s-au trezit alene, Ca să aştepte-un răsărit de soare.

Presimt în tâmple trândavă licoare, Dar somnul încă n-a pierit din gene.

Pe crusta apei scânteieri fugare Ascund uimirea presurei sub pene, Iar plânsul ierbii, năpădit de lene, A pus cu zorii pietrelor prinsoare.

Privirea blândă-n orizont răneşte.

Pe cer stau nori molateci ce ascund Aripa zilei. Clipa ocoleşte Cuprinsul frunţii într-un zbor rotund. Şi peştele luminii îşi sticleşte Eternitatea-n lacul fără fund.

Credinţă Când îmi zâmbeşte-o geană-n zori tăcute Şi pâlpâie un muc de lumânare Pe-nsingurate, tainice altare, Înalţ sfios o rugă pe redute

Mă-nlănţuie poverile Mă-nlănţuie poverile, m-apasă Porunci şi chinuri colcăind puzderii, Îmi taie carnea funia poverii, Mă-nvinge spaima ce-a pătruns în casă, Îmi pun zăgazuri la răscruci străjerii Şi să-mi deschid fereastra nu mă lasă. Într-un ungher cu tihna-n jur rămasă Apar rânjind jivinele durerii. Şi totuşi le mai strâng sub o aripă De cuget blând pe cer de mucava, Să nu-mi rănească voia într-o clipă Cât freamătul în trup va mai dura.

Aştept senin când moartea vine-n pripă, Dar frică-mi e de tot ce va urma.

Secunde Se scurg secunde şi le simt ocolul.

Rămân sihastre unduiri sonore, Desfac stindarde de nădejdi la prore Sau udă-n taina împietrită solul.

Când alte clipe vor să le ignore, Îşi plimbă trena, îşi repetă rolul, Amestecând cu praf lunar nămolul, Fecundul zeu privind spre aurore.

Mă prind în joc şi-ncerc să dau din coate, Ca să admir înaltul, să-l iubesc.

Mă ştiu supusul ce-n răstimpuri scoate Din nai sublim arpegii-n strai domnesc, Dar nu-s decât acela care-n toate Gândesc şi simt, ascult şi-nfăptuiesc.

Unul Din răni mustind se naşte întremarea; Într-un ocean e loc de-o picătură; După atâtea bice, mai îndură Un rob povara, dăruind iertarea;

De gând jertfit în volburi de uitare.

Izvoare din străfund curg prefăcute În tremur vag, privirea se ascute, Dar nu străpunge neguri, nu tresare.

Mai poţi să duci o mână către gură Când ai pierdut în drumul tău cărarea; Răgazul blând ce străjuieşte zarea Un clopot grav în clipe vagi îl fură;

Doar flori presate-n glastre se aşează.

Cu verde freamăt nu poţi să rămâi De n-ai ştiut să prinzi din zbor o rază

Din semn stingher se-njgheabă o poveste Cu tâlcul ei însingurat, dar dens; Un abur vag adună nori pe creste.

Şi să ţi-o pui duios la căpătâi.

De nu mai crezi în Cel ce sus veghează, Eşti mai sărac ca-n ziua cea dintâi.

Conturul lor se va-mplini imens, Căci dacă Unul nu-i, nimic nu este, Iar toţi cei mulţi într-Unul au un sens.

Cristian-Paul Mozoru

Fedea de Maramureş: Mihai Hafia Traista

Î

ntr-o eră în care digitalizarea, conexiunea la surse şi răspândirea informaţiei cu o viteză la care până acum nu mulţi ani doar se visa, într-o eră în care capacitatea de cunoaştere se face la atât de multe niveluri încât timpul devine, într-un fel, neîncăpător, îşi fac apariţia fel de fel de întrebări, care mai de care mai ciudate şi, oarecum, care nu ar trebui să îşi aibe locul, întrebări de genul „Cât ne cunoaştem literatura?”, „Cât ne cunoaştem scriitorii?”, „Cât ne cunoaştem trecutul (fie el literar sau nu)?”, dar şi „Cât ne cunoaştem contemporaneitatea (la fel, literară sau nu)?”.

Făcând abstracţie de puterea ce o poate oferi un simplu click la o întreagă reţea informaţională, şi rezumându-ne doar la multitudinea de edituri existente în ţară, edituri care, prin puterea lor, mai mult sau mai putin redusă, scot la lumină titluri noi, autori noi, idei noi, dar mai ales edituri care reuşesc să ofere dicţionare şi enciclopedii, îmi pare greu de crezut că la întrebările de mai sus apar răspunsuri de genul „domnul Mihai Creangă”. Însă... stupoare! Adevărat este şi faptul că atât tirajul unui titlu, cât şi mai ales difuzarea lui pe un plan mai larg decât local sunt elemente care contribuie la o necunoaştere adecvată. În acelaşi timp, dicţionarele conţin un număr inacceptabil de erori de informaţie, lucru care face ca valoarea acestora să scadă. Dar... măcar acestea, dacă altele nu. Aşadar, după o asemenea expunere, a plusurilor şi minusurilor ce ne înconjoară, se pune din nou întrebarea, de data aceasta puţin diferit, „Cât şi cât de bine ne putem cunoaşte literatura?” sau „Cât şi cât de bine ne putem cunoaşte scriitorii?”.

Chiar şi printr-un tiraj mai redus sau chiar şi printr-o difuzare nu foarte larg răspândită, iată cum cultura deţine prin ea însăşi puterea de a se propaga la un nivel îndeajuns de întins încât să se facă cunoscută şi să nu se piardă între graniţe interne. Este foarte bine cunoscută răceala cu care este receptată în exterior cultura (şi nu numai) românească şi este (cu ghilimelele de rigoare) normal ca în astfel de cazuri „să mori în afară”, adevărata tragedie constă însă în aceea de a fi lăsat şi mai ales împins spre moarte în sânul propriei tale civilizaţii, în leagănul propriei tale istorii. n astfel de caz îl constituie scriitorul de limbă ucraineană şi totodată de limba română, Mihai Hafia Traista, scriitor ce străbate de-a lungul şi de-a latul teritoriul scriitoricesc, trecând pe rând prin nuanţatele-i forme, începând de la poezie, trecând prin proză scurtă, nuvelă, povestiri şi poveşti pentru copii, piese de teatru şi culminând cu proză umoristică. Pentru a sublinia talentul, înclinaţia, dar şi devotamentul asupra laturii artistico-scriitoriceşti, la „portretul” lui Mihai Hafia Traista pot fi adăugate cu uşurinţă şi calităţi precum: ilustrator de volume, redactor-şef al revistei „Mantaua lui Gogol”, secretar de redacţie la revista scriitorilor ucraineni din România „Naş Holos”, membru al Uniunii Scriitorilor din România,

U

membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, etc.

Ancorându-se într-un prezent ce porneşte de la Pann, trecând prin Creangă, Caragiale şi ajungând la... întreaga societate scriitoricească a momentului de faţă, clasă ce ne înconjoară prin texte (care se doresc a fi) atractive, scriitorul Mihai Hafia Traista expune cu putere idei şi totodată expresii din cele mai năstruşnice, pornind de la născocirea şi folosirea unor nume ce stârnesc hohote de râs şi ajungând până la preluarea de situaţii (reale oare?), situaţii trecute prin filtrul imaginaţiei proprii ce ajung a oferi cititorilor un rezultat ce nu poate fi decât unul singur: o literatură comică de calitate, o literatură comică ce pretinde nu un exerciţiu de lectură greoi, ci mai ales o stare de spirit liberă, stare de spirit ce conduce cititorul dintr-o lume reală, într-o lume la fel de reală, dar în care totul se sfârşeşte prin a se face, într-un fel, haz ne necaz. lături de tezaurul literar ce am reuşit ca entitate naţională şi culturală a ni-l construi şi care, prin cărţile gândite şi aduse la lumină şi prin scriitorii noştri... ce sunt... ce vin..., reuşim a ni-l păstra, pot fi aşezate şi volumele lui Mihai Hafia Traista, volume ce chiar dacă sunt scrise, în marea lor parte, în limba ucraineană, ele fac parte totuşi din patrimoniul cultural românesc, fac obiectul continuităţii scriiturii româneşti, autorul fiind scriitor, vorbitor, dar mai ales iubitor, de ambele limbi. Bibliografia scriitorului Mihai Traista se întinde pe parcursul volumelor Simfonia ierbii de mătase (versuri, 2001, volum în limba ucraineană), Dimineţi azurii (proză scurtă, 2004, volum în limba ucraineană), Suflet de huţul (nuvele, 2008, volum în limba ucraineană), Nu da crezare ochilor tăi (proză umoristică, 2009, volum în limba ucraineană), Pe cărări de mălin (povestiri şi poveşti pentru copii, 2009, volum în limba ucraineană), Puntea (proză umoristică, 2010, volum în limba ucraineană), Ibovnice cu ochi de Maramureş (proză umoristică/ teatru, 2011, volum în limba română), etc, bibliografie ce sunt convins că numai timpul este cel care va reuşi să o îmbogăţească şi care cu siguranţă nu va trece neobservată de dicţionarele mai sus menţionate şi care aşteaptă tăcute a le fi înmulţite paginile.

Deşi situaţiile prezentate de autor fac parcă parte a unui scenariu format din mai multe episoade fără o legătură directă sau continuatorie între ele, scriitura (şi opera) lui Mihai Hafia Traista se prezintă asemeni unui tot unitar, întreg ce nu poate fi analizat separat. Fiecare năzbâtie imaginată de autor şi aruncată peste lume prin intermediul „unchiului Fedea” este bine plasată, concentrată şi echilibrată fără a face risipă de timp şi spaţiu. Asemeni unor pilule de râs, autorul dozează cititorul printr-o reţetă proprie cu porţia zilnică obligatorie de comic, aducând „pacientul” dinspre o stare latentă şi dintr-o lume monotonă, înspre o lume în care comicul se îmbină perfect cu viaţa de zi cu zi şi în care cititorul îşi poate transforma chiar propriile idei în situaţii ce ar stârni celor din jur hohote de râs.

Se pare că Maramureşul şi scriitorul merg mână în mână, nu fără temei semnalează Silvia Zabarcencu în prefaţa cărţii Ibovnice cu ochi de Maramureş (Editura RCR Editorial, Bucureşti, 2011) apariţia unui „nou ţinut pe harta lumii: Traistaria”, oferindu-şi reciproc punct de sprijin şi marcându-se unul pe celălalt în, şi prin, spaţiul geografic în care se perpetuează. Şi atunci, cum am putea, noi, ca simpli contemporani, să nu vrem cel puţin a vizita un astfel de loc, chiar şi aşa, prin ochii minţii? Dar de vom ajunge cumva într-acolo, să încercăm să ne ferim a ne lăsa transformaţi în (Stan) Păţitul unchiului Fedea.

A

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Vasile Pistolea

(3)

A

cest spectru diversificat al erosului mitologic este completat, în mod fericit, cu o altă formă de iubire, mult mai elevată şi eterată. Ea este ilustrată de celebra Cântare a Cântărilor (lat. vulg. Canticum Canticorum) din Sfânta Scriptură. Titlul este un superlativ care înseamnă „cea mai minunată dintre cântări”. În tradiţia iudaică a reprezentat totdeauna o cântare prin excelenţă, fiind considerată ca făcând parte din secţiunea a treia (Hagiografele) a canonului biblic. În acest sens, ea constituie unul din cele cinci Suluri care se citesc în sinagogă, în anumite zile speciale. Toate comunităţile evreieşti recitesc Cântarea Cântărilor în Sabatul (a şaptea zi a săptămânii, considerată zi de odihnă şi apogeul creaţiei lumii) care cade în săptămâna de Pesah (Paşte), sărbătorit la 14 Nisan, cu o săptămână înainte de Paştele creştin. Cunoscută şi sub numele de Cântarea lui Solomon, cartea este alcătuită din 117 versete, distribuite în opt capitole şi a constituit obiectul unor numeroase comentarii. Problema cu care s-au confruntat învăţaţii rabini era conţinutul lucrării, total profan şi lipsit de numele lui Dumnezeu. În final, s-a optat pentru acceptarea ei în corpul Bibliei datorită lui Rabbi Akiba, învăţat evreu, care, în urma lecturii, a interpretat-o ca o alegorie a iubirii spirituale dintre Dumnezeu şi poporul israelit, pe motivul că această căsătorie mistică dintre Israel şi Logodnicul divin este şi una din temele fundamentale ale Cabalei (cea mai cunoscută şi interpretată mişcare iudaică, înflorită la mijlocul secolului al XlI-lea şi bazată pe interpretarea mistică şi esoterică a Vechiului Testament). El afirmă canonicitatea poemului în termeni superlativi: „Toată lumea nu valorează cât ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului; toate scrierile sunt sfinte, iar Cântarea Cântărilor este sfânta sfintelor.”

Textul poemului, ca şi tradiţie rabinică, atribuie Cântarea Cântărilor regelui Solomon, al treilea împărat al lui Israel (cca. 971931 î.Hr., fiu al lui David şi al Bat-Şebei, numit şi Iedidia, adică „Iubitul Domnului“ de prorocul Natan). Atribuirea paternităţii lucrării regelui Solomon este fundamentată pe referirile textului făcute direct la el (1: 3,4; 3:7,9,11; 8:11,12), dar şi pe calităţile sale de scriitor. În perioada modernă, mulţi savanţi, Părinţi ai Bisericii şi comentatori au contestat această paternitate, invocând argumente lingvistice şi tematice, dar şi metodologice, de abordare a textului. Pentru aceste multiple şi diverse discuţii de interpretare a paternităţii textului, cf. Cântarea Cântărilor IV. Teorii de interpretare, în Dicţionar Biblic, Editura „Cartea creştină“, Oradea, 1995, p. 239.

Cei mai mulţi exegeţi consideră însă Cântarea Cântărilor o antologie a unor poeme de dragoste care exprimă, în versetele lor, prin variate monologuri şi dialoguri, de mare forţă evocatoare şi cu referiri la flora, fauna şi peisajele din Israel, o dorinţă arzătoare de întâlnire a doi îndrăgostiţi şi bucuria întâlnirii lor, în final. Pentru interpretare s-au avansat mai multe variante ale structurării textului, printre care şi cea din Enciclopedia Iudaismului (Ed. Hasefer, 2006, p.

140), pe care o menţionăm şi noi: 1,1-1,8 – Cantilena Logodnicei; 1,9-2,7 – Dialog de dragoste; 2,8-3,5 – Amintirile Logodnicei; 3,6-3,11 – Ceremonia nunţii; 5,1 – Cânturile tinereţii; 6,3 – În căutarea Logodnicului pierdut; 7,10 – Evocarea frumuseţii Logodnicei; 7,11-7,14 – Via iubirilor; 8,1-8,4 – Frate şi soră; 8,14 – Cânturi şi fragmente diverse.

Toate aceste cântări se referă la minunea iubirii fizice date de Dumnezeu. O caracterizare sintetică exemplară a acestei iubiri este realizată în Introducerea la acest poem, reprodus în Biblie: „Cântarea Cântărilor este un splendid poem de dragoste în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într-un u-

Florin Dochia

Teodor Oancă

Mitologia şi teologia iubirii nivers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri. Cele două personaje, El şi Ea (Iubitul şi Iubita, Fratele şi Sora, Regele şi Prinţesa, Păstorul şi Păstoriţa, Solomon şi Sulamita, Mirele şi Mireasa) străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disperate, într-o uluitoare şi dulce alternanţă de dorinţă, căutare, ivire, dispariţie, strigăt, şoaptă, apropiere, îmbrăţişare, ameţeală, fericire şi extaz ca în jocurile prenupţiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane... e ca şi cum perechea îndrăgostiţilor ar trăi starea paradisiacă ideală de dinainte de păcat: „Tu cel iubit al sufletului meu,/ o, spune-mi tu/ în ce păşuni îmi eşti cu turma?/ De ce-aş fi eu căutându-te-n neştire/ pe lângă mieii prietenilor tăi?“ (l, 6) ubitul, la rândul lui, îşi adoră Mireasa în desăvârşita ei puritate: „Frumoasă eşti, iubito, pe de-a-ntregul/ şi-n tine întinare nu se află.” (4, 7) Citit şi interpretat în cheie rabinică (iudaică), poemul relevă relaţia sacră dintre Iahve şi poporul Său cel ales, ce se regăseşte în metafora centrală a textului: obştea lui Israel nu-i decât logodnica lui Dumnezeu căreia Bărbatul îi acordă, prin legământ, ocrotire şi iubire atâta vreme cât aceasta rămâne credincioasă.

Creştinismul a preluat poemul, iar Părinţii bisericeşti au văzut în el metafora legăturii intime dintre Hristos şi Biserica Sa. în acest sens, sunt evidenţiate mai multe interpretări creştine. În Sfintele Evanghelii, Iisus e numit de mai multe ori Mire (Matei 9, 15; Marcu 2, 19; Luca 5, 34), iar Sfântul Ioan Botezătorul se numeşte pe sine „prietenul Mirelui” (Ioan, 3, 29). Acestora li se adaugă Sfântul Apostol Pavel care îi încredinţează lui Hristos (singurul Bărbat desăvârşit) Biserica din Corint ca pe o „fecioară neprihănită” (2, Cor. 11, 2) consfinţind simetria Mire-Mireasă şi Hristos-Biserică într-o revelaţie asupra Tainei Nunţii (Efes.

5, 27), iar evanghelistul Ioan vede în Apocalipsă cetatea sfântă a Ierusalimului, gătită şi împodobită ca o Mireasă pentru Mirele ei (21, 2). În aceeaşi viziune, Mireasa e Femeia Mielului (21, 9), dar şi aceea în care sălăşluieşte şi lucrarea Duhului Sfânt (22, 17), adică Biserica. În literatura patristică, mai mulţi scriitori şi exegeţi, cuceriţi de minunăţiile şi puritatea dragostei umane evocate, au încercat să extindă cele două interpretări ale poemului (alegorică şi profană). Astfel, Origen (cca 185-cca 254), unul dintre cei mai originali gânditori şi scriitori creştini, a scris un amplu comentariu alegoric, raportat la relaţia Hristos-Biserică ce, din păcate, nu s-a păstrat în întregime. Alt exeget, Teodor de Mopsuestia (350-428 d. H.) lărgeşte interpretarea profană, susţinând că poemul este un epitalam (cântec de nuntă) alcătuit pentru căsătoria regelui Solomon cu fiica Faraonului. În secolul al XlX-lea, scriitorul şi filosoful raţionalist francez Ernest Renan (1823-1892) afirmă că poemul exprimă amorul unei tinere ţărăncuţe pentru ibovnicul ei. Ea a fost răpită însă de oamenii lui Solomon pentru haremul lui, făcându-1 pe rege să creadă că oftează după el. În zilele noastre, poetul francez Paul Claudel (1868-1925) a scris un tom de 529 de pagini (Paul Claudel interroge Le Cantique des Cantiques, Paris, 1948) evidenţiind ideea că poemul a fost scris sub inspiraţie divină şi că Mireasa, prefigurare a sufletului uman, reprezintă pe Fecioara Maria sau Biserica lui Hristos. Aceeaşi coordonată mistică a fost relevată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395), unul din marii părinţi capadocieni, care, în lucrarea Tâlcuire exactă la Cântarea Cântărilor (Cinsprezece omilii la Cântarea Cântărilor) nuanţează câteva idei proprii. În viziunea sa, Cântarea Cântărilor reprezintă unirea în dragoste a sufletului uman cu Dumnezeu, după modelul nunţii. Este o iubire cu două sensuri de manifestare sau de acţiune: pe de o parte, duce la cunoaştere (idee reluată în secolul trecut de Nae Ionescu), iar pe de alta, conduce la o uniune divino-umană,

I

Fierbinte-mi este gândul şi tăios Fierbinte-mi este gândul şi tăios, Ca rădăcini înfipte-n stei de piatră Şi chiar de e pământul ca o vatră Nu-l ştiu altfel decât că e mănos.

Aşa-mi cunosc puterile ce am, Nu am crezut şi nu cred în ursite, Dar e ceva ce simt că îmi trimite Un semn că mugurii-nfloresc pe ram.

Sunt pretutindeni, dar sunt şi aici, În plai sau luncă mă găseşte-oricine, De amintiri mi-s gândurile pline Ca broderia iei cu arnici.

Legat mă simt de brazdă şi izvor, Mustesc în mine doruri şi ispite, Iar uneori şi gânduri risipite Vin înainte-mi sau mă înconjor.

Legat mă simt de brazdă şi izvor.

35

Câştigătorii Concursului Naţional de Literatură «Geo Bogza», Câmpina

D

e curând, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură din Câmpina, a fost prezentat palmaresul celei de-a treia ediţii a Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza” de la Câmpina. Juriul (format din Vasile Spiridon – Uniunea Scriitorilor din România, Radu Voinescu – USR, Virgil Diaconu – USR, Gherasim Rusu Togan – USR, Florin Dochia – USR, Ştefan Al. Saşa), în conformitate cu Regulamentul Concursului, a hotărât acordarea următoarelor premii: Marele Marină premiu şi Trofeul „Geo Bogza” – Vlad IoTe-ai strecurat cu ochii fără să-l atingi nuţ Sibechi (Suceava); Premiul I al AsoŞi tu păşeai absentă şi încet ciaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din Pe alge azvârlite pe parchet România – Ani Bradea (Aleşd); Premiul al II-lea – Grosu Delia (Târgovişte); PreDin rama ce ţinuse valurile-n chingi. miul al III-lea – Mihăilă Gabriel Nicolae Şi parcă-ai fi privit printr-un hublou (Galaţi); Premiul „Julia Hasdeu” – GeaniTot aşteptând un arc de curcubeu, na Gheorghiu (Iaşi); Premiul „Al. TudorFerită de furtuni şi dorul meu Miu” – Emil Sude (Câmpina); Premiul BiNestăvilit ca marea din tablou. bliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati” Câmpina – Steliana Cristina Voicu (Ploieşti); Aproape sunt Premiul „Ion Şovăială” al revistei „CâmpiAproape sunt de lucrurile-absente na Litera-artistică şi istorică” – Anastasia Ce nu le afli-n timp şi mărginit, Maria Tache (Câmpina); Premiul „Revista Cu inima le pipăi înmiit Nouă” – Miruna Ştefana Belea (TârgovişŞi simt că mă destram în sentimente. te); Premiul revistei „Cafeneaua literară” – Cătălina Elena Grigore (Câmpina). Şi dacă vreau să intru-n vraja lor, Programul celei de-a treia ediţii a ConÎn jocul de lumină şi cărbune, cursului Naţional de Literatură „Geo BogE pentru că mai pot avea ce-ţi spune, za” care s-a desfăşurat la Câmpina a inclus: Căci tot mă mai încearcă un fior. miercuri, 29 mai 2013, lansarea, la BiblioDestin teca Municipală „Dr. C. I. Istrati”, a volumului de poezie Prinţesa cu fluture, semNe mai fură iarna câte-o zi nat de piteşteanul Virgil Diaconu, directorul Până colţul ierbii se pătrunde revistei „Cafeneaua literară”, şi vineri, 31 De sărutul zorilor, de unde mai 2013, la Muzeul Memorial „N. GrigoGândurile îşi aprind făclii. rescu”, lansarea cărţii unei poete din CraNe mai fură iarna câte-un ceas, iova, Daria Darid, Totul despre figurant.

Vântul rece dă fiori de moarte, acă ziua de joi, 30 mai 2013, a Visurile ne rămân deşarte, fost rezervată unei vizite la Amintirile abia de mai prind glas.

Târgul de carte „Bookfest”, dimineaţa de vineri toată lumea s-a aflat la Rondelul dorinţelor Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile LasDorinţele urzesc păcate căr”, gazdă deosebit de generoasă pentru Cu fierbinţeli de trup lasciv, un simpozion dedicat personalităţii scriitoCând însuşi gândul primitiv rului Geo Bogza şi peregrinărilor acestuia Din inimă de foc răzbate. în spaţiul câmpinean, unde, printre altele, a scos, în 1928, faimoasa revistă de avanE numai ceas de voluptate gardă „Urmuz”, în care au semnat SteCe se consumă maladiv. phan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, VicDorinţele urzesc păcate tor Brauner, Tristan Tzara, Marc Chagall, Cu fierbinţeli de trup lasciv.

Filippo Tommaso Marinetti, Paul Éluard Dar în a mea singurătate etc. După-amiaza au fost vizitate obiective Rămân la gestul afectiv, specifice instruirii viitorilor poliţişti – sala Trăit deja meditativ. armelor, cea pentru pregătirea criminalistiIubirea-i numai bunătate că, muzeul de istoriei a activităţii poliţieneşti Când vrerile urzesc păcate. etc., precum şi Muzeul Memorial „B.P.Hasdeu”. În „Revista Nouă”, nr. 3/ 2013, se vor văzută ca o creştere continuă spre Dum- publica poeme ale celor premiaţi, iar la edinezeu, fiindcă sufletul impur, curăţat de pa- ţia viitoare a concursului va fi publicată o timi, intră acum într-o treaptă superioară, antologie a câştigătorilor din acest an. mistuit de dorul cunoaşterii supreme şi al unirii desăvârşite. Pe această relaţie mistică suflet-Dumnezeu este construită şi opera poetică a Sfântului Ioan al Crucii intitulată Noaptea întunecată a sufletului, reeditată şi apărută la Editura Anastasia, Bucureşti, 1997. Aceleaşi temeiuri duhovniceşti constituie baza interpretărilor şi la alţi părinţi filocalici, precum: Maxim Mărturisitorul (580-662), Ioan Scărarul (570-649), Simeon Noul Teolog (949-1022), Patriarhul Calist († 222/3), Nichita Stihatul, Ilie Ecdicul, Grigorie Sinaitul etc. În literatura română, acelaşi model arhetipal (al dialogului dintre Iubit şi Iubită sau Mire şi Mireasă) îl adoptă poetul Vasile Voiculescu în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară (Editura Eminescu, Bucureşti, 1982). entru cultura noastră, emblematice rămân şi cele două tălmăciri (şi comentariile lor) efectuate de Ioan Alexandru şi Petru Creţia, ultimul realizând una din cele mai frumoase versiuni ale textului iudaic.

D

P

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 36 Petru Hamat

‹‹Spiritus aesteticus›› în panoplia provinciei celeste - eseu despre poezia lui Nicolae Sârbu (2)

A

trăi ora troia(nă) înseamnă a decela efectul de bumerang, în care eul poetic se resimte parte integrant-corporală a arderii primordiale, o ardere în care umorul negru este ficţiune ce se descoperă şi acoperă de culoare dedemiurgizată, într-o inventariere de tonuri indiscrete, prin care se revine la imaginea tatălui care se porneşte, ca mai de fiecare dată, spre cetatea celestă a nopţii macedonskiene a unui „decemvrie” indefinit/ infinit, continuat în re/povestirea voită a grecescului ceas al reveriei troice, o apartenenţă, iremediabilă şi nedisimulată, la ochiul centaurian al nedisimulării: „Eu continui să cred, Clitemnestra,/ în zeii murgi mergând pe bicicletă,/ în căruţe trase de potop,/ din puncte de vedere confort extra./ Când amurgul apasă, sirop,/ cu arbori de cretă,/ pe sonerii făcându-şi siesta./ Şi numai gândul c-ar putea să sune/ dărâmă candelabre buiestre/ peste câinii pribegi.// Zei care se vânturau prin rune,/ cu credinţă germinând/ pe state de plată/ coama lor pe bicicletă Onesta,/ să ne spună despre pecenegi,/ care-au fost descoperiţi cu voia/ celui supt de-o rază înarmată./ Şi tata tot călare pe căpestre/ aşteaptă ora deschiderii la Troia.”

(Ora deschiderii la Troia).

Strategia lui Nicoale Sârbu abundă în perimetrul unei noi înlănţuiri îngemănate în însăşi starea aceea de ruptură fraternă de ceva ce se denunţase prin demitologizare forţată, poeticul păstrează doar iluzia transgresării spaţial-temporale greceşti, panoplia simbiozei cu artificiul artistic al transpunerii în peisagistica deconceptualizată se realizează prin evidenţierea unui material siestic, transcendent, ce se codifică prin repertoriul unei muzicalităţi acordate simfonic cu matricea plăsmuirii periferice, o periferie a logosului într-o maree de ecouri transfigurate, neelucidate decât în realitatea imediată, este, aşadar, o oră a poeziei teatralizate prin mit(uire) a comprehensiunii troice, absconse într-un discurs mimetic.

Harta pseudo-horirii neprezente devine în poemul Interior cu vânt potrivit mecanizare a acelei străduinţe a eului/ o sforţare integră de a iniţia un amplu proces de asimilare a iluziei, prin care se materializează tensiunea crescândă a dimensiunilor poetice de transcendere a unei izotopii ermetice/ tainice, o probabilă entropie a casnicităţii elementelor primordiale a jocului la dublu cu acel cineva care descinde obsesiv în interiorul cavernos al materialului estetic, poezia cu formele ei de simulare a cavităţii unei matrice muzical-funebre.

Obscurul ce (se) descompune este un punct al intuiţiei ce fragmentează poeticitatea mutaţiei propuse de Nicolae Sârbu, se realizează acea angoasă calmă, de transmitere „a unui strigăt perfect” către opacitatea senzuală de „hormoni pe clape, alge în auz”, în fapt, discursul liric aduce o imperfectibilitate nominală a spaţiului, în care eul poetic se suprapune prin sinele acutizat de maladiv - „echilibrul/ cariei inflamabile”.

Aici, provincia celestă este o mănuşă aruncată unui ‹‹spiritus aesteticus›› descifrat în dinamismul plurivalent al exerciţiului suplimentar, al acablării viziunii poetice dinspre feminitatea experimentală a unei improbabile limitări în „straiul mătăsii” din imaginarul „veiozei/arse din dragoste”, un amor-cuplu(daic) între fugare umbre de „vitralii văratice-n placentă”, figurativul imanenţei existenţiale se denunţă în nenaştere, în acea apropiată „pasăre cu livada în cioc”, prin care se articulează „prăbuşirea unor aripi”, vast „ombilic de curcubeu” al dezlănţuirilor/ forţărilor din „cămaşa de forţă” a cuiva neexperimentat/ crud/ necopt, „ca o ghiulea de mure” imaginea „fiului rătăcitor” din „solul încremenit la uşă” se stinge în „carceri pentru sevele rătăcite”: „Feminitatea caldă a unei veioze/ arse din dragoste./ Întins pe pâine, sângele meu/

refuză încă straiul mătăsii;/ vântul nu-şi face decât datoria./ Până şi panica vrea să se nască-n culori,/ măcar un ombilic de curcubeu/ de-ar avea când descompune/pe masă obscurul,/ hartă în relief a unui strigăt perfect,/ de care gura atârnă senzual,/ ca o ghiulea de mure./ Unt strecurat prin cămaşa de forţă,/ cântecul vechi aprinzând lumânarea,/ hormoni pe clape, alge în auz,/ vitralii văratice-n placentă/ şi solul încremenit la uşă./ Vezi prin el echilibrul/ cariei inflamabile.”

Alergarea poetică este drumul-croşeu spre matricea exilului interior al eului ce se autoimpune prin ruga febrilă de a se descompune în actul înscenării de dragoste al unei gropi comune, este o corelare de atitudini preliminare ce anunţă o plăsmuire a mir/ ungerii sufletului cauzal-consecvent în atragerea în „umbra muntelui/ în mine creşte”, în fapt, un prolog pentru un artificiu existenţial, o „penurie de piramide” într-un univers exotic, decantat prin „constelaţiile rozătoare” din „capitolul trăiri anexe”: „Te uită cum sparge fereastra/ plânsul unui obelisc/ între sprâncenele zeilor./ Umbra muntelui/ în mine creşte,/ ca o arsură cântând./ Mari deschise ochii rana:/ alergare de fond pe pervaz,/ penurie de piramide/ în constelaţii rozătoare./ Şi polenul angajat/ paznic de câmp,/ la capitolul trăiri anexe./ Cine poate descrie fidel/ o scenă de dragoste/ în groapa comună?” (O alergare de fond pe pervaz). oezia alergării de fond este la Nicolae Sârbu o angajare abisală de a traversa roţile inerte ale transmisiei estetice, o plurivalenţă înscenată ce se descompune/ se iluzionează şi izolează prin joncţiunea imperfectă cu trăirea unui sentiment erotic abia perceptibil, este o trilizare a unui cânt parcemonios-intern, ce se finanţează din arderea permanentă şi rana oculară a privirii într-un undeva neelucidat spaţial, acolo unde „sprâncenele zeilor” concentrează un exotic al plânsului şi plângerii vide de sens şi formă, de joc şi joacă poetice. Necunoscuta enciclopedie a imaginilor şterse se încadrează în modelarea lui ‹‹spiritus aesteticus›› tranzitoriu prin structurile de adâncime ale sondării viziunii poetice a eului suferind de neînţelegere a trecerii pasagere prin lumile nedefinite, în care „iepurii de câmp” devin funcţii ale descinderii în toposul unor „pietre golite de miez”, demersul lui Nicolae Sârbu se doreşte, aşadar, o implicare în dinamica ce se destramă în interioritatea in crescendo a provinciei celeste, anume, eul liric şi subterfugiul artei sale artistice, finalitatea actului de a cresta „subtil istoria în frunte”.

Obiectul-arvună al celestului este o vidare a necunoscutului, a rolului ce pare să ruleze într-un infinit derizoriu, în care fluierul si-

P

nucigaş se transformă în element ce conduce eul spre etajul ultim al sferei, adică se produce acel scenariu psihotic ce elucidează misterul salciei în care se ciopleşte ca într-o dăltuire imanentă, fugitivă, de sorginte anamnezică, când, „lihniţi de foame”, ochiul atent al derulării filmografice rămâne obsesiv închis în săritura violentă în amfora-inimii, succint tratat de moarte pre/matură sau continuum în alt spaţiu/ provincie dez/umanizată cu „buretele zemos”: „Fie şi lihniţi de foame/ iepurii de câmp se feresc/ de aceste imagini şterse/ cu buretele zemos/ dintr-o necunoscută enciclopedie// Un fluier pierdut pe ţărmul/ cu pietre golite de miez/ şi umplute cu miere.// Atâtea feluri de-a cresta/ subtil istoria în frunte,/ cum o salcie din care ciopleşti/ un fluier sinucigaş. // De la ultimul etaj al sferei/ îţi sare el zilnic/ drept în inimă.” (De la ultimul etaj al sferei). „Vânturile logosului” caracterizează o ruptură imperceptibilă de „nisipul şi marea” care denumesc o orgă funebrar-tanatică, pentru că elipsa unei sondări a eului, aflat în damnare perpetuă, suplineşte identitatea iluzorie a celui care se revendică din „parâmele fricii”, astfel, joaca aceasta de-a căderea în inexistenţă este o trecere calmmotivaţională printr-o concepere a altui univers – „popoarele termite” – micimea este valenţa în care şi pe care se concentrează discursul poetic al lui Nicolae Sârbu din poemul Vânturile logosului, nisipul şi mierea, într-o dulcegărire a spiritului estetic prin „pulberi destule indicii”, frecvent folosite pentru a înălţa „trainica moarte”. rovincia celestă este acordată cu persoanele singu-larului prezent, pentru că izotopii estetici sunt concentraţi în materie, în nisip şi miere, însă ceea ce se decodifică este tensiunea care precedă revenirea în tagma misterului extincţiei, de altfel, o curgere liniştită în actul organizării cărţii, a creativităţii impuse/ autoimpuse „a două tinereţi jefuite”, adică o retoarcere poetică provincial-aschemică de redistribuire a fiinţării „ca o junincă nărăvindu-se între/ cele şapte arte” – o fragmentare dogmatică a unui reflux organic „de foarte departe”, sintagmatic şi paradigmatic prin „vorba scăpată din flinte”: „Iar vânturile logosului odată stârnite/ aduc de foarte departe/ nisipul şi mierea în golul/ lăsat de vorba scăpată din flinte,/ ca o junincă nărăvindu-se între/ cele şapte arte./ Printre parâmele fricii/ trec mâlul cât aurul/ a două tinereţi jefuite/ de-o singură carte./ Şi zac în pulberi destule indicii/ venind de la popoarele termite,/ cum că nisipul şi mierea erau/ frecvent folosite/ spre-a înălţa mereu/ cea mai trainică moarte.”

Iarna-n candelabre personale este poemul lui Nicolae Sârbu ce notifică, de facto, starea tensională de alb(urire) a trăirii în magma fluidizării estetice, pentru că textul discursiv este impulsionat de vocea externă parvenită din „seraficele friguri galbene”, astfel, se erijează o formă rostuit-rotundă a unui arhipelag al zăpezilor, ca itemi ai derulării unor scindări programatice ale evoluţiei eului poetic pe scara pe care „cresc din candelabre/ oameni ninşi”, valenţă a lui ‹‹spiritus aesteticus››, duplicitar şi dedublat, întregul demers fiind o carapace dezvăluită treptat prin nuanţări de „mari şi vopsite omături”.

Există şi în acest text o valorificare a celestului prin ruptura eului de materialul sincerităţii şi purificării în spatele scenei iluzorii, a acelei metafore senzualpicturale a albului, extincţie a trilurilor ce „urcă-n termometre”, moartea nu este executată direct, prin elemente de percepţie

P

şi regândire, ci se produce o dezmembrare a spaţiului, ale cărui coordonate par a troieni în noianul de „steaguri bocnă”: „Pe-o coajă de pepene galben cobor/ dinspre seraficele friguri galbene/ ale victoriei câinelui/ asupra iederii,/ E iarnă, mari şi vopsite omături/ cad în gura pruncilor,/ până cresc din candelabre/ oameni ninşi/ care-nghit trecătorii./ Iar eu cobor spre sânii tăi/ ca nişte magnetice mătăsuri/ deviind circulaţia cosmică/ spre alt întuneric./ O, coajă de pepene galben furată/ din chiar gura lui Platon!/ Şi trilurile urcă-n termometre/ la subsioara braţelor tăiate/ cu steaguri bocnă.” fericitatea interiorului gulagizării estetice este în text o metamorfozare incertă, secătuită de atitudine problematizatoare a unui eu ce se re/ caută în tensiune şi în acel întuneric ce nu înseamnă naştere primordială, ci act aproape extinctiv, de cădere din istoricitatea paradoxală a circulaţiei cosmice, aşadar, poemul sârbian este o devenire întru formă şi sens, este element al orchestrării nedefinite a ceea ce nu semnifică parte a unui întreg, ci o victorie câinească, de pledoarie pentru o verificare a înţepenirii în paralaxa ideiimatrice a himerelor unor prunci ce se trilulizează în şi prin sinele cu spatele întors/ stors, ale cărui faţete sunt, adesea, furtişaguri ale cosmicităţii ce pare a coborî în bezna sfârşitului premeditat.

Volumul Provinciile cerului, semnat de Nicolae Sârbu, se defineşte prin artificiul unei stări ce se denunţă printr-un act identificabil în discursul poetic al pendulării între fiinţa ce se mutilează prin exerciţiul căutării şi aşteptării şi fiinţarea ce transpare în interstiţiile fecundităţii nuntite în vidul existenţial, panoplia celestă este provincia liricizării, focusul unei transmiteri estetice, prin intermediul căreia se corelează modele şi efecte de scenă/ înscenare, pentru că există în poezie o teatralizare ad-hoc, o plurivalenţă nuanţată ce se pliază iluziei/ iluzoriului. Provincia celestă se devine prin transfigurarea formei poetic-ludice, aşadar, substratul estetic este verbiaj al sinelui arcei lui ‹‹spiritus aesteticus››, transparent şi transascendent, pentru că existenţa în sine a sinelui înseamnă o paranteză emotivă ce nu trebuie impulsionată, ci are în vedere o plasticitate organică, un entuziasm estompat, mai de fiecare dată, într-un „gâfâit provincial”, estetizant şi problematic, „deschis ca o cămaşă descheiată”, prin care târziul genuni(ificării) rezumă a fiul din „orizontul şi mai larg”, cu răceala/ sfiala unor nervi/ nervuri sistematic-paracliserice, de credinţă regizorală: „Sfielnic vâscul pe faţa/ netedă a melancoliei picurând/ pe un talger aranjat cu dichis,/ unde iarba de seră acuză/ diafane abcese dentare./ Gâfâitul nostru provincial,/ ecoul lui ca o ghilotină/ pentru nasturele căzut la datorie./ Să fie orizontul şi mai larg/ deschis ca o cămaşă descheiată/ prin care târziu de tot am realizat/ Doamne, că aveam domiciliu forţat/ în provinciile cerului.” (Provinciile cerului) Iată, o pendulare între axiome celestlogos(eice) pentru o poetică a unei fatalităţi/ a unui fatalism diderotian, o încarcerare într-un spaţiu al necenzurii denunţate în arca unor limburi de foc ce se estompează în fericirea aproximativă a re/ întâlnirii eului cu sinele, într-o proiecţie scenică naturală, o căutare în ‹‹spiritus aesteticus›› a spiritualizării unui ego al transmutaţiei încifrabile/ încifrate în rostuirea cuvântată. matcă a polarizării ingenue, un liant al expresivităţii genuine, poezia lui Nicolae Sârbu este harpa spre fiinţa fiinţată în golul dintre „clapele singurătăţii” şi „stropi de var în tremur”, o iluzie a transcendenţei spre fiorul lăuntric al artei ce se liricizează în mimetism şi (în)scenare!

S

O

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Nicolae Sârbu

Livius Petru Bercea

Manechinul

Fluturi de fier O, visul pervers de-a poleniza la modul miciurinist polemic flori fără stamine, ca un fluture de fier o biată peruzea, prăpăstios până la sublimul din cămaşa de fier stors, atunci când n-aveam cum vedea cârtiţa albă patinând pe cadranul unui ceasornic la un veac întors de aceiaşi îngeri sclavi, în sera unde pe saltea fluturi diafani de fier polenizau parfum de peruzea.

(1)

D

De ce tu, numai tu Prin aburii aceia supraîncălziţi ai tainei, abia se-auzea cum pietre-şi dădeau nu bineţe, foc una alteia îşi dădeau, cum şi-ar fi dat o mână inertă de ajutor în van şi ecoul în superbe haine vărgate, cu mult neglijč la spate, impasibil insinuat în gaura cheii, ca hoţii de har cu forme legale şi tentante pe tăciunii aprinşi ai mult înfloritoarei indiferenţe.

De ce tu, de ce tu anume, te-ntrebi aşa înlănţuit de aburii unui mister pustiitor, când asculţi cum Dumnezeu prefiră cuiele-n tine, cum una de la alta iau foc pietrele cu care aruncă mulţimea, de ce tu, de ce în tine anume.

Talantul din haznaua fiinţei Şi voi strigaţi din toţi bojocii, din toate megafoanele, la îngerul meu că-i beţiv, e nespălat şi fraier, un adevărat faliment ce nu mai dă în floare.

Eu, cu pietricele colţuroase, reci şi peticele colorate, moi de-a valma în gură îndrăznesc să imit un antic şi pe malul bălţii în genunchi, în fierbere, mult prea adânc şi furişat în noapte ca un hoţ de mari himere.

Recunosc că mult prea adînc am îngropat în mine talantul tău, Doamne, în negura-mi urât mirositoare, în haznaua fiinţei am ascuns mugurii lui, şi vai, toate poliţiile de critici din lume acum nu-i mai pot da de urmă.

Ultimul cititor Abia reuşi să îngaime ameţit de-atâta atenţie, îi vuiau în cap nişte metafore cum n-a mai citit de la Dante încoace: îmi place să citesc. Şi fraza ca un fulger lumină, fraza asta simplă produse un cutremur în mulţimea dezamăgită ca la un parc zoo.

Atunci când maimuţa bătrână, de necrezut, se sufocă în direct cu-o banană moale.

Microfoanele, agresive feline îi luau tot aerul de la gură, nişte decolteuri întrebau, întrebau nici ele nu ştiau ce, ca nişte prăpăstii fără fund de unde ecoul nu se mai întoarce.

Editurile toate-l suiră pe un munte de cărţi, cartonatele erau ca nişte suliţi în coaste, mai la poale se stingeau ţigări pe galbinele file.

Hai, spune în exclusivitate ceva memorabil pe rugul triumfal, să ştie mâine viitorul cum eroic

37

pieri ultimul cititor de pe pământ.

Atenţie, nu-l scăpaţi din ochi, şuşoteau în rever cei sub acoperire.

Să nu înghită vreo carte tabu, din acelea de-l fac transparent, poate invizibil, doamne fereşte să-l pierdem, e ultimul ca brontozaurii, cel mai valoros.

Să-l legăm mai strâns de rug, de literele neînţelese, cum pot scoate ele minuni şi flăcări pe comori, iar noi rămânem cu buza umflată.

Uite ce scântei ameţitoare se pornesc în univers, când pe rugul de cărţi, nu-i aşa că-s frumoase acum, ferice, benevol ultimul cititor, întoarce pagina rapid, rapid şi se face-un vânt, ce vânt, care-aţâţă mai tare focul.

Sunteţi mândru de postura asta specială, de ultim cititor sărbătorit cu furtunoase aplauze ?, îl sufocă decolteurile şi microfoanele cu întrebări bune pentru junglă.

Aplauzele, da, aţâţă focul.

Aţi spus lucrul acela deştept, să stea viitorul drepţi în faţa minţii cititorului ? Ţineţi minte ce rug minunat a fost, era şi mai şi vă asigur, dacă puneam pe el în ultimul moment şi cartea mea neterminată.

Mereu în lume rămâne o carte neterminată, necitită şi mai lăsaţi-mă-n pace, am de citit acum şi rugul nu mai are răbdare.

Dirijor al dezordinii Mereu de plecare gata în şuier neaua, ca orbitoarele ovule în palmă lăsând urme divine, pe obrazul în urlete de uimire lama de şiş ca un fulger al tuturor promisiunilor, în mâna de ghips a prietenului gata să-njunghie în absenţă. Încă nu, n-a venit mult-aşteptatul diafan dirijor al dezordinii, e numai frica de a trece pragul ca un fur din propria pagubă, ea se face stăpână pe neaua din ovule.

Bat clopote de ceară-n flăcări la timpanele tăiate mărunt ca mărarul, demonstrativ întru nesomnul surd; turme de iepuri albi şi autoritari la start sub bagheta magică a unui dirijor al dezordinii îmi târăsc umbra spre cruce.

Pe sub cele şapte piei ale vântului, o cruce arată drumul cocoarelor, pustiul vrea să fie iarăşi viu; pe când poemul ca o paiaţă mascată în dirijor al dezordinii, mereu pe plecare, mereu pe plecare.

upă-amiezele verii erau aproape întotdeauna toride în acel an care termina primul deceniu al veacului de acum. Trotuarele se încingeau în aşa hal, încât uneori căldura aproape insuportabilă se făcea simţită, ca o arsură, prin talpa subţire a sandalelor cu care erau încălţaţi trecătorii. Două fete, studente la Litere, îşi făceau drumul în fiecare dimineaţă prin centrul oraşului, trecând spre biblioteca Universităţii, suportând şi ele capriciile lui august. Erau întotdeauna vesele, în ciuda restanţelor din cauza cărora trebuia să fie zilnic la bibliotecă, odată să-şi recupereze orele de practică în această instituţie şi apoi să mai pregătească examenele restante, care nu le prea stăteau la inimă. Voiau să încheie cât de cât pregătirea pentru sesiunea din toamnă.

Bibliotecarele aşteptau să plece, de la începutul lui august, în concediu şi nu le prea ardea nici lor de îndrumarea şi grija fetelor.

Zina şi Otilia nu-şi făceau nicio problemă materială. Nu excelau în ceea ce priveşte abundenţa bănească, dar nici nu sufereau atunci când voiau să-şi satisfacă vreun capriciu. Părinţii erau funcţionari bancari, o meserie oricum bănească, faţă de “muritorii de rând”, o expresie destul de veche, dar care le plăcea fetelor, fiindcă le plasa, cel puţin pecuniar, într-o lume privilegiată. Nu intraseră la facultate la “fără taxă”, aşa cum îşi doreau mai toţi cei care voiau să uşureze, într-un fel, poverile familiilor, dar nu făcuseră din asta un capăt de ţară. Nici nu trebuia să muncească pentru a putea urma cursurile facultăţii şi se mirau de unde găseau atâta energie cei care erau nevoiţi să se întreţină prin propriile forţe în timpul studiilor. Să fie ele cumva, ocazional, chelneriţe sau altceva? Nu le trecea prin minte o asemenea ipostază „profesională” şi se scuturau doar când se gândeau la ea.

Părinţii erau prieteni vechi, foşti colegi la “ştiinţe economice”, o specializare care era dintotdeauna „de perspectivă”, dar care adusese foloase reale doar primilor serii de absolvenţi, mai ales după 1990. În plus, nu erau simpli contabili la vreo societate comercială la limita obscurităţii sau nişte oameni care abia făceau faţă nevoilor zilnice.

Băncile îi plăteau regeşte, că nu erau banii lor, ci ai celor care erau nevoiţi să apleleze la împrumuturi pe care le returnau cu dobânzi dătătoare de bătăi de cap. Li se şi sugerase fetelor că ar putea lucra, după terminarea facultăţii, în aceleaşi instituţii bancare, dacă engleza, germana sau italiana lor erau cumva satisfăcătoare.

Nu-şi invidiau colegii sau colegele care munceau, chiar dacă simţeau că se crease între ei o diferenţă şi ele erau privite, uneori, chiorâş. Îi percepeau drept nişte oameni mai siguri, mai preocupaţi de viaţa de toate zilele, nu de puţine ori cu altfel de rezultate, mai bune. Nu le prea interesa ce făceau aceşti colegi, dar ştiau că unul e chelner, că alta e vânzătoare, alţii acceptaseră chiar şi munci în străinătate, vara, pentru a-şi asigura existenţa. În general, evitau magazinele în care lucrau aceşti oameni, pentru a nu provoca situaţii neplăcute, la o eventuală întâlnire.

Trecerea cotidiană prin centrul oraşului, cu vitrine multicolore, nu de puţine ori de o atracţie irezistibilă, le stârnea mereu apetitul pentru înnoirea garderobelor. Ba un pantof cu o linie modernă şi elegantă, ba un material de bună calitate care învelea perfect trupul, căzând în falduri sau acoperind, abil şi cu bun gust, un manechin.

Nu era zi în care vitrinele să nu le oprească din drum, mai ales în orele din jurul amiezii, când obişnuia unul dintre patroni să dea dispoziţie pentru schimbarea manechinelor.

Făcea asta tot la două zile, cu o ofertă generoasă de produse de bună calitate, care îi atrăgea pe mulţi trecători şi-i determina să treacă pragul magazinului. Era unul din magazinele unui „lanţ” de asemenea produse, iar patronul unul din cei mai exclusivişti oameni de afaceri. Avea şi un sistem care

incita. La oră fixă, când centrul era mai aglomerat, de parcă lumea n-avea altă treabă decât să se plimbe, obtura vitrina cu o perdea mată, prin care nici măcar cei mai curioşi nu zăreau nimic, iar interiorul magazinului era compartimentat de panouri care izolau perfect trecerea dinspre depozit spre vitrină. Tot ce se întâmpla în acest spaţiu îngust era inaccesibil publicului. Priceperea decoratorului era aproape desăvârşită. Nu trecea nicio jumătate de oră şi apărea în vitrină un nou manechin, altfel poziţionat decât precedentul, altfel îmbrăcat, cu alţi pantofi. Oamenii ajunseseră să pună şi pariuri pe punctualitatea vitrinierului şi pe gustul său profesional. e la un timp, fetele admirau în vitrină un manechin mai altfel decât celelalte. Nici cea mai inventivă şi pricepută minte nu realizase, până acum, după părerea lor, care „studiau” cu aviditate „ofertele” din vitrine, un manechin care să se apropie de perfecţiune. Ochii deschişi nefiresc, puţin, dar expresiv, cu sprâncene din păr, nu desenate, care erau lipite încât păreau naturale, braţele în unghiuri care nu dădeau impresia de rigiditate.

Alte „corpuri”, de multe ori puneau în dificultate imaginaţia decoratorului. Neîmplinirile ghipsurilor cu formă umană obişnuite, din vitrină, făceau obiectul observaţiilor, uneori acide, ale privitorilor, oricât de mult se străduia patronul magazinului să schimbe mereu manechinele. De data asta, fetele simţeau că e altfel. Însăşi culoarea manechinului arăta mai apropiată de cea a pielii, muşchii aveau o conformaţie naturală, iar coafura era făcut clar din fostele plete ale vreunei fete care, împinsă de vreo situaţie financiară defavorabilă, recursese la modalitatea de a-şi vinde părul vreunui peruchier.

Văzuseră de câteva ori haine şi materiale atractive, diafane, de vară, puse pe noul manechin şi admiraseră eleganţa cu care era „îmbrăcat” manechinul.

Otilia şi Zina erau chiar în faţa vitrinei când decoratorul îşi făcea meseria. În ciuda arşiţei de afară, deciseră să rămână prin preajmă până va apărea acolo o nouă ofertă. Şi, culmea, acelaşi nou manechin, admirat de fete de un timp încoace, purta de data aceasta un material uşor, superb, în culori atât de armonios îmbinate, că fetele hotărâră să şi-l cumpere, sau cel puţin una dintre ele să achiziţioneze metrajul necesar unei rochii de vară. Bucata subţire cădea în falduri pe trupul din vitrină, expresia manechinului atrăgea privirile, linia ochilor era întredeschisă, braţele îndoite din cot parcă susţineau un peplu elegant. Comentariile altor femei erau entuziaste, şi fetele se temeau să nu piardă ocazia, de obicei asemenea oferte fiind limitate.

Intrară în magazin şi văzură că trebuia să aştepte puţin. O tânără încerca să stăpânească pornirile impetuoase ale unui băiat de vreo patru ani care trecuse dincolo de pultul vânzătoarelor şi încerca să tragă jos materialele de pe rafturile la care ajungea.

Vânzătoarele, obişnuite cu toanele clienţilor, aşteptau intervenţia mamei, dar orice strigăt al acesteia nu dădea rezultatul scontat.

Băieţelul nu era obişnuit cu interdicţiile, se vedea că fusese obişnuit să i se permită orice. Sulurile de materiale textile mai uşoare zăceau peste câteva clipe pe duşumeaua magazinului, spre disperarea personalului care ştia că de acum va primi observaţiile şi sancţiunile patronului pentru neatenţie.

Ca prin farmec, băiatul se potoli un moment şi mama respiră uşurată. In timp ce două vânzătoare încercau să reconstituie integritatea raftului asupra căruia se abătuse „interesul” copilului, nemaifiind preocupate de altceva, atenţia băiatului fu brusc atrasă de materialul colorat de pe manechin şi se repezi spre vitrină, aceasta având acces liber dinspre magazin.

Un moment de neatenţie din partea mamei, convinsă că odrasla „şi-a făcut numărul”, odată cu tragerea de pe raft a materialelor, şi acum şi ea şi vânzătoarele pot sta liniştite, fu destul.

D

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 38 Denis Taurel

Salon du livre de Paris L’heure de gloire des lettres roumaines (2)

L

a Roumanie invitée d’honneur au salon du livre de Paris ! Dans la première partie, nous avions tenté de mettre en évidence l’enchainement qui avait conduit à cet heureux évènement. Inopiné mais pas fortuit. Ici, nous chercherons à rapporter quelques étonnements nés des rencontres avec les écrivains présents, et à relater quelques autres péripéties plus ou moins prévisibles, qui ont laissé une trace dans la mémoire des quelque 200 000 visiteurs ainsi que dans l’esprit de maints lecteurs ou spectateurs des média français et internationaux couvrant l’évènement.

Pourquoi la Roumanie? Par qui le scandale?

Jean-François Colosimo est président du CNL (Centre National du Livre français) il est professeur de philosophie et de théologie à l’institut Saint-Serge de Paris, c’est un chrétien orthodoxe, nul n’était plus qualifié pour présenter la littérature roumaine. Il se plait à rappeler les relations de voisinage, voire de cousinage entre la France et la Roumanie, il n’omet pas de rappeler tous les grands auteurs qui, de Cioran à Eliade en passant par Ionesco et Istrati, ont fécondé les lettres françaises.

Depuis une dizaine d’années, les traductions d’ouvrages roumains en français ont connu un essor sans précédent, de sorte que l’Institut Français, l’Institut Culturel Roumain (ICR) et le Centre National du Livre, ont pu désigner rapidement les 27 écrivains roumains invités à Paris. Dans les faits, il y eu quelques défections et nombre d’invités supplémentaires. Parmi les absents de marque, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu et Gabriel Liceanu entendaient protester contre la nouvelle politique culturelle de l’ICR, récemment repris en main par le gouvernement. Scandale! Lors de l’inauguration du salon, Jeudi 21 par François Hollande, la visite protocolaire du stand roumain fut écourtée en raison de l’absence de Victor Ponta, premier ministre roumain, ainsi que de la manifestation d’une poignée «d’artistes» masqués derrière le portrait des absents. Affligeant résultat : au lieu de souligner la présence à Paris des plus beau fleurons de la littérature roumaine, la presse et tous les visiteurs se mirent à discourir de la situation pitoyable des écrivains, muselés par un Institut Culturel Roumain à la botte du nouveau gouvernement collectiviste et dirigé par un ancien apparatchik nommé Andrei Marga.

C’est en substance ce qu’on pouvait lire ici et là, et c’est ce que l’on entendait à mots feutrés sur le stand du CNL. Pauvres organisateurs français!

Frappés de stupéfaction, lors de la rentrée 2012, à quelques mois du salon, par le limogeage tous les dirigeants de l’ICR à l’étranger, dont Katia Danila, directrice de l’ICR Paris, et par la suppression de tout budget jusqu’à la fin de l’année. Pour ajouter à la confusion, monsieur Marga prit l’initiative d’allonger de quelques dizaines de noms la liste «officielle» des écrivains invités.

L’insubmersible doyen Neagu Djuvara fut même annoncé: il devait débattre avec notre inoxydable acadé-micien mondain Jean d’Ormesson sur le thème «un siècle de vie dans l’agora». Las! Djuvara déclara qu’il n’avait rien à voir avec cet Institut Culturel.

Toute cette agitation d’origine poli-

tique, contaminant une manifestation culturelle, a laissé aux tenants des belles lettres, comme un gout amer. Cependant, la république des lettres peut-elle s’abstraire des réalités, ces turbulences ne sont-elles pas à l’image d’une société qui négocie difficilement, après un demi-siècle de dictatures, le virage vers la démocratie et l’économie libérale? Il n’est ni étonnant, ni même inconvenant que quelques éclats de voix soient perceptibles à l’extérieur.

Ana Blandiana «Autrefois les arbres avaient des yeux»

A

na Blandiana est un phénomène. D’abord, elle sourit presque constamment, comme les asiatiques, et lorsqu’elle psalmodie ses textes, on est immédiatement envouté par la musique de la langue roumaine. A l’époque des Ceausescu, elle fut parmi les très rares intellectuels qui- courage ou inconscience- résistèrent aux instructions données aux écrivains de se cantonner au réalisme socialiste. Ses poèmes sont censurés: je crois que nous sommes un peuple végétal/ Qui a jamais vu un arbre se révolter? Ne va-t-elle pas jusqu’à publier des histoires enfantines avec un chat tyrannique rappelant le conducator? Elle crée en 90 l’alliance civique : Il fallait bien inventer de nouvelles formes d’expression populaire, après quelques temps, lorsqu’elle se rend compte que l’on veut la manipuler, elle prend du champ avec la politique. Parlant de censure, elle raconte que lors de la publication en Allemagne de son roman «Ziarul cu Aplauze» (Le tiroir aux applaudissements), la traduction allemande étant plus longue, l’éditeur a limité le livre à 350 pages, coupant le texte comme un vulgaire salami. Elle en sourit, forcément, de cette censure «libérale». bsédée par l’idée de maintenir vivante la mémoire de son peuple, elle a obtenu de l’Europe les fonds pour aménager le «Mémorial des victimes du communisme» dans l’ancienne prison de Sighet. Pour conclure, Ana Blandiana dit en roumain quelques poèmes du recueil «Les saisons» qui sont lus ensuite en français. Pour un autre texte, comme elle n’a pas sous la main la version roumaine, elle improvise une restitution en partant du texte français.

Impressionnant.

O

Ana Blandiana : La liberté de parole a affaibli l’importance de cette parole.

La Roumanie des anges, avec Bastovoi mais sans Plesu

C

e titre avait été choisi en référence à l’essai mordant d’Andrei Plesu «Actualité des anges» où il soutient que l’ange n’est qu’un double de l’homme, mais Plesu n’étant pas là, la discussion tourna grâce à M. Colosino à l’exposé théologique. Lorsque la parole passa enfin au père Bastovoi, le brillant auteur de «Les lapins ne meurent pas» déclara qu’il n’avait jamais été formé pour disserter sur les anges. Bogdan Suceava

sauta sur l’occasion pour faire la promotion de son roman «Venu du temps dièse» un joyeux salmigondis qui mêle ultra-orNorman Manea “Dans le grand marché libre et thodoxie religieuse, supercarnavalesque du monde d’aujourd’hui, seul stitions et convictions nasemble audible ce qui est scandaleux, mais rien tionalistes. n’est assez scandaleux pour devenir mémorable”.

Un peu plus tard, sur le forum du CNL, Bastovoi rencontra de «Vienne le jour» et de «Situation Varujan Vosganian, le ministre de l’écono- provisoire», deux romans dont elle n’a pas mie, sur le thème Une mosaïque d’iden- vécu personnellement tous les événements, tités. Vosganian parla de l’histoire de sa même si elle se rappelle ses difficultés pour famille. Il le fit dans un français si élégant démarrer dans la vie avec un mauvais que plus d’un spectateur fut pris de l’envie dossier, marqué d’antécédents familiaux de lire son «Livre des chuchotements». suspects aux yeux du pouvoir. Avec la traduction Bogdan Succeava, professeur de mathématiques de «Une matinée perdue» à l’université californienne de Fullerton présente son deuxième roman «Venu du temps dièze» arrive la notoriété internationale.

Gabriela Adamesteanu prend conscience de l’image de la Roumanie qui est bien pire que la réalité, à l’extérieur comme à l’intérieur. lle découvre aussi les interrogations du monde littéraire sur luimême. En 90, lors d’une résidence aux USA avec Cartarescu, stupéfaction, Norman Manea «La cinquième elle est invitée à un séminaire sur «la mort impossibilité» de la littérature». Foin de ces alarmes morbides, elle continue son chemin de anea dit en quelques mots son romancière. Avec la société roumaine de histoire d’enfant juif déporté l’époque socialiste comme source d’insen Transnistrie et ramené par piration, sa veine n’est pas près de se tarir. les soviétiques en Roumanie à 9 ans, déjà «très vieux». Au camp il baignait dans le Au plaisir des rencontres yiddish, l’allemand, le polonais, mais la langue Roumaine c’est son placenta, et ça ans les allées du salon, les sera sa maison lorsqu’il devra partir du différents forums, le stand de pays en 86, après la mise à l’index de son la Roumanie, les stands des livre «l’enveloppe noire». Sur le forum du CNL il parle de sa décision de conserver éditeurs, on pouvait varier les rencontres, le roumain comme langue littéraire, évoque en voici quelques unes. On nous annonçait ses rencontres avec Ernesto Sabato, Paul La spiritualité roumaine dans l’Europe Celan, Antonio Tabucchi. Son nouveau du XXe siècle par S.A.R. le Prince Radu livre, «La cinquième impossibilité» est un de Roumanie, Radu Dadu, gendre du vieux parcours en douze textes, de Berlin à New- roi Michel présente son bouquin « L’année York. Aux quatre impossibilités énoncées du roi ». Sur le stand de l’Institut Français, par Kafka pour l’écrivain juif, Manea en ajoute une cinquième, la carnavalisation si nous sommes privés de la Roumanie de la vie. Arrivé à New-York, Philippe d’Ovide (par défaut de Cartarescu), nous Roth lui dit: tu dois publier ici, tu auras avons droit à PIF, un héros français en quelques lecteurs. Difficulté imprévue: Roumanie. Epatant! aucun de ses livres n’est encore traduit en Parmi les poètes, Sebastian ReichAnglais et l’on ne trouve pas sur place, à mann dédicace son dernier et excellent l’époque, de traducteur littéraire Roumain- recueil «La moquette de Klimt». Le traAnglais. Que fait l’éditeur? Il met une ducteur Philippe Loubière conseille chaéquipe de 6 traducteurs sur les versions leureusement «La vie et les agissements françaises, Italiennes, allemandes déjà d’Ilie Cazane» premier roman de Razvan publiées. L’auteur contrôle le travail ligne à ligne. Quelques semaines plus tard, les Radulescu. Ce brillant scénariste des films livres paraissent. Le succès est retentissant de Cristi Puiu et Cristian Mungiu, met aux et Manea se trouve couvert de récom- prises un prolo qui fait pousser des tomates penses obtient un poste de professeur au géantes, un colonel de la Securitate, et leur Bard College et se trouve lancé dans le descendance. C’est déglingué et savoumonde littéraire. reux. Ca et là, on se heurte à Visniec, mais la plupart du temps il tient un micro en Gabriela Adamesteanu main, interrogeant les personnalités pour «Situation provisoire» Radio France International. A tout moment aperçoit aussi le pope Bastovoi, Nikon n français, Gabriela Adames- on en sautoir, reporter de cette étonnante foire teanu se raconte: sa thèse de doctorat (qu’elle juge nulle) sur culturelle. Dan Lungu participe à une Proust, ses débuts d’écrivain à la trentaine, discussion sur Comment écrire une la publication de «Vienne le jour» qui obtint femme, prétexte à évoquer son dernier le Prix de l’Union des Ecrivains. Après la livre « Comment oublier une femme » sur révolution, c’est l’aventure de la fondation un arrière plan de sectes néo-protestantes. du magazine «22» qu’elle dirigera pendant Au bout du compte, selon les mots de Jean10 ans, se sentant investie de la mission François Colosimo, Les auteurs invités au d’instruire plus que d’informer ses conci- salon du livre ne nous disent pas toyens : la démocratie nous devions tous seulement la Roumanie. Ils nous l’apprendre, par exemple, lors de mes racontent aussi le monde tel qu’il est. débuts de journaliste, je ne faisais pas Le monde tel qu’il vient. Qu’ils en soient bien la différence entre gouvernement remerciés. et parlement. Elle évoque Laetitia héroïne Tous.

E

M

D

E

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Ionel Bota

39

Ionel Bota

Eugeniu de Savoia. Mihai Novac, un poet Campanii bănăţene al destinului bănăţean Bătălia pentru Timişoara. în literatura română Momentul Petrovaradin L

P

lanul lui Eugeniu de Savoia, expus în Consiliul Aulic de Război, se concretiza astfel: un corp de armată, la 60000 de oameni, acţionează sub comanda lui, al doilea, de 30000 de oameni, sunt comandaţi de contele Guido von Stahremberg, un al treilea, cu 20000 de oameni, conduşi de generalul Heister. În rezervă, recruţii, auxiliarii căruţaşi cu proviantul şi muniţia.

Carol VI are activi 125000 de oameni, subsidii pentru cincizeci de luni de campanie şi efectele moratoriului Vaticanului care-i îngăduia să perceapă dijma tuturor moşiilor Sfântului Scaun din ţările ereditare. urcii se pregătesc şi ei, cu recrutări masive în Constantinopol şi cu reparaţii strategice la cetatea Timişoarei, în Banat, unde aduc 13000 de lucrători din Ţara Românească, din categoria insolvabililor. Sunt mobilizaţi, afirmă Griselini, 200000, turci şi tătari în sprijinul acestor trupe, apărători ai Dalmaţiei, dar şi pregătiţi să vină la Dunăre.

Trupele din Petrovaradin, la comanda baronului Loffelholz, ocupă Mitroviţa, la vărsarea Savei în Dunăre, apoi alţi 3000 de austrieci cuceresc în prima săptămână din iulie fortul Raca, între Petrovaradin şi Slankamen.

La 17 iulie 1716 ajunge şi prinţul Eugeniu în tabăra de la Petrovaradin, trece în revistă armatele imperiale, alături de Dom Emanuel, fratele regelui Portugaliei, spune acelaşi Griselini, şi organizează frontul antiotoman.

Turcii au bivuacuri între Zemun şi Vanovice, unde, la 28 iulie, e ajuns şi marele vizir, care, la începutul lunii august, fixează noua tabără a sa la Slankamen.

Austriecii cred că vor ataca Petrovaradinul, aşa că aşază cavaleria şi artileria de câmp, în faţa porţii Raca, iar Eugeniu trimite pe generalul Palffy cu 1600 cavalerişti în recunoaştere. Aceştia se bat cu o avangardă de spahii şi se retrag cu 400 de oameni, pierderi, morţi sau numai răniţi şi cu generalul Breuner luat prizonier de turci.

De la Seghedin vin şi cei 14000 de sub comanda ducelui de Wurtemberg şi îşi organizează poziţia în câmpia de la Petrovaradin iar, la Futak, Eugeniu convoacă un mare consiliu de război, stabilind ziua de 5 septembrie pentru asaltul general.

Cavaleria şi infanteria de la Seghedin urmau să treacă fluviul peste podul ridicat de pontinieri, se stabilesc 24 cartuşe pentru cavalerist şi 30 pentru infanterişti, patru grenade pentru grenadieri.

Cavaleria e împărţită în şase corpuri,

T

irica lui Mihai Novac este populată de la flancuri, în dreapta fiind postate 84 idei-revelaţie.

Opţiunile eului sunt de escadroane, 36 batalioane de infanterişti şi corpul de rezervă din 25 ba- reacţii violente care editalioane de husari. Se ridică fortificaţii fică un imaginar concentrat în voluptăţi nede pământ şi redane.

La partea dreaptă cavaleria e pro- canonice ale scrisului tejată de mlaştină, iar în partea opusă, grav, graţios doar atunci zice Griselini, „nişte înălţimi care se ter- când o mentalitate relaminau într-o prăpastie”, metaforiza tot xantă aduce primenirile într-un expresionism suGriselini.

Turcii au 150000 de oameni, adică perfluu, neaoş bănăţean. Între criteriile poie40000 de ieniceri şi 30000 de spahii, ticului, este plus auxiliari tătari, români, albanezi, durerea,verosimilă dar patetismul asiatici şi alte neamuri, cum scrie Grise- menţine polarităţile dislini. E şi un corp de rezervă. cursului liric între comLa şapte dimineaţa, Eugeniu ponentele transferului şi ordonă începerea luptei. poezia amintirii redevine Brigada din şase batalioane a du- frumoasă şi no-bilă, magie. Lirism evocând celui Alexander von Wurtemberg cuce- geniul patri-arhalităţii măsurabil istoric, reşte o baterie inamică, asalt ajutat de ca- poezia cără-şanului poartă cu stoicism valerie. eşarfa seninătăţii ca devotament şi adoraţie ar turcii forţează la aripa dreap- tragică pentru topos, dar şi pentru peisajul tă austriacă, acolo unde infan- sufletesc: „Drum cu soare, drum de ţară,/ teria nu înainta decât pe opt Încotro mai porţi drumeţii?/ Pe suişurile coloane în spaţiu îngust şi între lucrările de vieţii/ Câţi în-frânţi de-a ta povară?// Mulţi fortificare otomane şi focul inamic. de-a lungul tău plecară/ Spre mirajul Turcii, dintr-o vale, atacă prin corpul dimineţii./ Drum cu soare, drum de ţară,/ ienicerilor înaintarea imperială şi ocupă Încotro mai porţi drumeţii?// Pulbere de prima linie de fortificaţii a austriecilor. drum, amară,/ Din sudoarea tinereţii/ Sunt opriţi şi daţi îndărăt de atacul Vreun umbrar o să ră-sară,/ Să le ţină cavaleriştilor, care intră în fortificaţia de umbră – bieţii?.../ Drum cu soare, drum de ţară.” (M. Novac, Drum cu soare, căruţe otomane. E deznodământul. riselini descrie plastic toate drum de ţară, în volumul M. Novac, An acestea: „Necredincioşii fură din patru primăveri, Bucu-reşti, Editura pretutindeni cuprinşi de de- Librăriei Pavel Suru, 1932, p. 87).

Desigur, ambiţiile autorului sunt şi zordine, părăsindu-şi fortificaţia de căruţe, cartierul general şi tabăra cu întreaga arti- ambiţiile provinciei de a se depăşi pe sine, lerie, cu toate muniţiile, căruţele, corturile de a-şi racorda vibraţiile întregului. şi cancelari de campanie. Era de-abia ora n anii ’20 - ’30 din veacul care a două după-amiază, iar imperialii puseseră trecut, literatura bănăţeană era mâna pe întreaga tabără a duşmanului, caconsumatoarea unei idealităţi esre pierdu în această zi peste 30000 de oameni, socotindu-i şi pe cei înecaţi în Sava. tetice uşor confundabilă cu tezele localisTabăra turcească fu lăsată pradă soldaţilor, mului creator, nu întotdeauna corect definit bănăţenism, idee bănăţeană. (C. Miucare puseră mâna pe 152 steaguri şi stin- ca Grigore Ion, Gh. Jurma). darde, 150 tunuri de calibre diferite, cinci Lerca, Poetul ţinuturilor montane va deveni tuiuri şi trei perechi de tobe.” proprietarul unui teritoriu de melancolii izirul mai crede în şanse şi tragice şi simbolici antropocentrice. Fiinţa conduce trupe de hărţuială în poeziei participă la un spectacol de traverpreajma fluviului. Este rănit de sare thanatică a traseului vis-amintire, edouă ori, aga ienicerilor şi două mari căpe- senţele poetizării evocă mai degrabă repritenii osmane sunt omorâţi, iar marele vizir mări ale invaziilor cotidianului tern. îi execută pe Breuner şi prizonieri, după Lumea lui Mihai Novac este poezia, care moare la Karlowitz, de pe urma rănilor viaţa şi moartea sunt replici ale poeticităţii primite în lupte. Papa trimite în dar lui Eu- fiinţiale dintr-o elegie fără de sfârşit. O ingeniu o pălărie şi o spadă sfinţită. solită scenografie dintr-un Pastel exhibă,

D G

Î

V

Premiul literar ,,Constantin Buiciuc” Începând din acest an, sub egida revistei ,,Banat” din Lugoj se iniţiază Premiul literar ,,Constantin Buiciuc”, în amintirea celui care a fost una dintre personalităţile puternic implicate în viaţa literară, culturală şi socială a Banatului. Scriitorii din această zonă, care doresc să participe la una dintre secţiunile concursului (poezie, proză, critică literară), sunt rugaţi să trimită, până la 1 septembrie 2013, cărţile pe care le-au publicat în 2012. Juriul, format din reputaţi oameni de cultură, va anunţa câştigătorii în noiembrie 2013, în cadrul unui spectacol literar-muzical.

Finanţarea premiilor este asigurată de către familie şi sponsori.

Pentru corespondenţă: Revista ,,Banat”, Lugoj, Str. Dunării, Nr.10, cod poştal 305500, jud. Timiş.

Redacţia

astfel, un topos al provinciei, al provinciei poemului, ipostaze în care acvaticul mediază un radicalism sever ambiţionând resacralizarea acestei lumi. ersurile în magic vertij au statutul paginii din cronica peisajului de demult: „Şipot de clape/ Tremurătoare/ Plâng peste ape,/ Printre răzoare.// Tainic suspină/Roasele maluri,/ Cântă-n surdină/ Spuma pe valuri. […]” (M. Novac, Pastel, în vol. cit., p. 31). Acvaticul, aşadar, miraj paradisiac, învederează şi notaţia plurală, referenţialitatea într-o poezie destructurantă doar la capitolul revoltei anticalofile. Ori, imagismul se expune ca echivalent revelaţiei, explorările tragicului vizând tocmai starea edenică a neasemuitului peisaj. Eul liric se contaminează de o eticitate a jertfei în preajma acestui peisaj identitar din care au fugit zeii, dar actele dramei rămân să fie în continuare celebrate în morfologia ritualică a cuvântului-semn: „Lină s’adună/ Apa la iazuri,/ De o-ncunună/ Negre zăgazuri.// Peştii dorm somnul/ Apei tăcute,/ Cântă doar somnul/ Cântece mute.// Apa la moară/ Geme sub roate,/ Când se coboară/ Vâlva să-noate.// Fierbe-n vâltoare,/ Acolo sub stânca/ Gâlgâitoare/ Apa adâncă.// Luna răsare/ De pe cornet;/ Apele clare/ Curg mai încet.” (Ibidem, p. 31-32) e pot depista în creaţia cărăşanului nostru şi argumente pentru o tipologie a poieticului. Revelaţia naturii, premeditare continuă, e suprapusă dualismului vis-amintire. De aceea, şi la debut, dar şi în lucrări târzii, cronologia trimite la analogii ale disperării, jocul trecerii anilor devine, brusc, subrealitatea explorată prin aluziv, costumaţia lirică simbolică e doar complementară, un auxiliu anodin. Şi, totuşi, marea poezie poate răbufni de oriunde, pretutindeni unde eul scriptor îşi consumă fictivizările de destin. Avem un exemplu din anul 1977, anul morţii lui Mihai Novac. Într-un delicat poem, mesajul parcului e mesajul dezabuzărilor, mântuire şi redobândire prefigurând concilierile materiei cu ideea. Nu cântec este Parcul tău…, ci descântec şi dezghiocare finală a tainei vârstelor: „În parcul tău e toamnă şi pustiu,/ Imens coşciug cu frunză moartă./ De-a mai rămas în el azi ceva viu/ E urma paşilor la poartă…/ Şi poarta aşteptând deschisă/ Sub tinereţea unui brad de vise…// Trec zilele prin el ca o povară/ Iar în nisipul umed şi-apăsat/ Şi urma ta de paşi de astă vară…/ În ceasul înserării s-a-ntristat./ Atâta mai rămase din parcul cu răcoare…” (M. Novac, Parcul tău…, în volumul M. Novac, An din patru primăveri, ediţie îngrijită de Gh. Doran, Timişoara, Editura „Banatica”, 1998, p. 139).

V

S

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 40 Florina Huzoaica Florina Huzoaica (n. 14.03.1996), poetă, prozatoare. Studii: elevă la Liceul Teoretic ,, Traian Vuia’’ Făget. Colaborări: ,,Banat’’; ,,Coloana Infinitului’’; ,,Orient Latin’’; ,,Tăt Bănatu-i fruncea’’. Debut publicistic: grupaj de poezii în ,,Tăt Bănatu-i fruncea’’, anul XI, nr. 85-92, aprilie 2011-decembrie 2011, p. 20.Debut în volum: Poeme de fum, versuri, Editura ,,Nagard’’, Lugoj, 2012. Volume:Poeme de fum, versuri, Editura ,,Nagard’’, Lugoj, 2012; Cristale ofilite, versuri, Editura ,,Nagard’’, Lugoj, 2013.Antologii: Antologia Festivalului de Poezie ,,Lucian Blaga’’ Lugoj, Ediţia a XVII-a, Ediţia a VII-a A Concursului de Poezie şi a V-a ediţie internaţională, Editura ,,Nagard’’, Lugoj 2011; LicArt 12, Poeziile nominalizate la Festivalul Naţional de Arte pentru Liceeni, Ediţia a XII-a, Editura ,,Clubul Nouă ne pasă!’’, 2013. Premii:Premiul I la Festivalul de Arte pentru Liceeni LicArt, 2013; Menţiune la Concursul Internaţional de Poezie ,,Palia Literară’’, 2012; Premiul I la Concursul de Religie şi Literatură Română de la Liceul Logos din Timişoara, 2012; Premiul I şi Premiul Special al Ziarului ,,Redeşteptarea’’ din Lugoj în cadrul Festivalului ,,Lucian Blaga’’, Lugoj, 2011, ediţia a XVII-a; Menţiune la concursul regional ,,Gheorghe Ţiţeica’’, ediţia I, Constanţa, 2011; Premiul al III-lea la Concursul Naţional ,,Pădurea-aurul verde al vieţii’’, 2010; Premiul I la Concursul Naţional ,,Tradiţii şi obiceiuri româneşti în anotimpul iarna’’, la secţiunea ,,Creaţii literare’’, 2010; Menţiune la Olimpiada de limbă, comunicare şi literatură română „George Călinescu”, faza judeţeană, 2010; Menţiune la Concursul Naţional de Literatură Română „Ionel Teodoreanu”, faza judeţeană, 2009. Referinţe critice: Geo Galetaru, ***, în ,,Tăt Bănatu-i fruncea’’, anul XI, nr. 93-100, ianuarie 2012-iunie 2012, p. 25; Ion Căliman, O voce sinceră şi convingătoare, în ,,Coloana Infinitului’’, anul XV, nr. 82, 2012 şi postfaţă la vol. Poeme de fum, versuri, Editura ,,Nagard’’, Lugoj, 2012, p. 5-8.

copacul vieţii embrion fiind simţeam cum mama îşi împreuna mâinile tocindu-şi genunchii de pietre şi cântând cerului s-o cruţe nocturnele în la minor îmi vindecau ochii încă neformaţi mă aşezam mai bine şi citeam ziarul împreună cu tata lumina divină străpungea pereţii şi adesea mă jucam cu razele ei vecina asculta heavy metal şi bunica bătea în ţevi eu îndesam cocoolaşe de pâine în buricele degetelor ca să crească mai repede să ies afară din mama în iarna aceea era să mă înec cu bomboane l-am văzut şi pe moş John de la 7 cum căuta prin gunoaie mama dormea cu burta în sus noaptea puteam să văd stelele prin tavanul crăpat cunoşteam toate galaxiile acum nu mai ştiu nimic oameni în alb care nu erau îngeri m-au smuls cu furie din pântecul mamei ea plângea, mă ţinea strâns înăuntrul ei şi nu voia să îmi dea drumul dar m-au obligat să plec doar oamenii pleacă neîncetat acasă, în clasă, la şcoală, spre stânga, peste ocean, pe Lună, pentru totdeauna nările mi s-au umplut de aer mucegăit m-au spălat cu leşie şi cu şampon expirat m-au învelit în cârpe şi m-au arătat lumii mama plângeaşi se agita ca un fluture prins au uitat-o pe masă împreună cu instrumentele lor ascuţite au lăsat-o să arunce în noapte durerea şi golul rămas mama zâmbea tavanului cu sufletul scos uneori mă întreb de ce cafeaua are gust de pământ de ce-mi tremură buzele când Victor mă sărută cu urme de vânt şi de ce pe obraz curge apa aceasta sărată atunci când zâmbesc poate atunci aş fi ştiut acum sunt tot într-un pântec viaţa e doar un pântec mai mare şi moartea e un pântec, unul în care bunicul doarme cuminte sunt prinsă aici, în cuvintele pe care mă tem să le spun dar măcar eu nu o să rup cu tristeţe din mine nici o bucată de carne pe care în final s-o arunc lumii ca unui câine blând

dă-te jos de pe norul meu!... „număr încet până la zece...

dar să ştii că îl voi urma în întuneric deşi a devenit o fantasmă îmi provoacă un déjà-vu alb-negru e un fel de Dumnezeu inexistent şi rece să cred în el e la fel cu a crede-n Moş Crăciun; tot ce pot simţi este vidul din mine şi nu am ştiut niciodată să-i spun c-a murit prea repede, că m-am născut prea târziu mi se pare că pierd bucăţi consistente din suflet nu mai am certitudinea că exist „ Ce-i asta «moarte»?

Te duci şi nu mai vii? Dar unde te duci?

E departe, e frumos, sunt alţi oameni acolo?

Ei nu te lasă să vii, sau nu vrei tu? ” nu a mai rămas nimic din tine cămăşile tale în carouri au fost donate străinilor e poetic să plângi în întuneric

durerea rămâne în unghiile mele şi aerul rece al lunii noiembrie mă apasă tot mai tare; sentimente dezbrăcate de cojoacele iubirii rămân în urmă şi plâng şi zgârii pereţii cu gânduri idioate; suflet ciuruit de amintiri, unde îţi sunt vânătorii de spectre?! dă-te jos de pe norul meu! şi lasă-mă să trăiesc fără tine!”

cu gust de nori deschişi cu patentul vechi din atelierul tatălui meu furia n-o lăsa să se transforme în flori de sânge

slice of life

iată-mă aici înlănţuită din nou de venele tale încâlcite câţi oameni urâţi la colţuri de cuburi trec cerşesc îndurare de la soarele gri, fără să privească în vise joc cruciaş cu vântul, sentimentul acesta creat din cuvintele mele dar pierd mereu şi am minus trei suflete tăiate în două nu vrea să plece ploaia ne muşcă de ochi, vara se ascunde în greieri şi broaşte dar să nu crezi că mănuşile roşii umbrele curgeau în borcane violete; unde-s cuvintele ce le-ai luat croşetate în silă ea încă visa la lumi colorate: să se odihnească în palmele tale? îţi vor proteja sufletul de vijelia de afară „să fie iubire!” spunea întunericului respirau încetişor, sacadat şi greoi, tunetele îţi vor intra chiar şi-n buzunare zâmbind prosteşte, vişini la fel ca genele noastre lipite de ziduri le vor găuri cu migală albaştri şi ceaţa uitării se contopeau ca nişte cârtiţe de lumină în lacrimile ploii; ee alerga până ce vor ajunge la dragostea ta ofilită singurătatea mă zgârie pe aortă, după timpul pierdut, se lovea ca un diamant fals şocul apexian s-a înecat în sânge albastru, de pietrele cerului şi striga sufletului: potecile şi ferestrele ne cheamă din nou „dă-te jos de pe norul meu! să le profanăm cu amprente de cerneală nu-mi pasă că acum nu mă iubeşti vreau să trăiesc fără tine! oricum timpul va continua să existe îmi amintesc de ochii pe care i-am citit în realitatea puilor de vulturi haide!... m-am răzgândit... şi oricât vei fi de ratat stiloul şi umbra ta fără să ating privirile cu gândul, vino şi tu în lumea mea! îţi voi arăta era ca şi cum citeam liniile albe vor rămâne etern într-o scrumieră cum e să îneci apa în oameni, dintre rânduri transparentă cum poţi ignora fuga vântului, în care aş fi vrut să ne fumăm ochii cum priveşti furia de pe balconul creierului; cu ceaţă şi foc albastru în zilele acestea va trebui dar zâmbetul tău să-ţi găseşti drumul două chitare de zgomote pierdute mă arde, iar modul în care respiri, ar fi urlat în noaptea celorlalţi printre oasele mele, să te întorci acasă, în care îţi tremură pleopele în mine şi inima, totul, dispare treptat; am avut încredere în tine nu mai aud, de ce nu vorbeşti?! ştiam că niciodată nu vei muri în exterior, bunica mă strigă pe numele altcuiva, dă-te jos de pe norul meu! ...mă sperii dar eu nu mă supăr, dar ai murit în mine înnebunesc, dar nu mă eutanasia! ci o privesc de pe scaunul mic, nu vreau să ajung în groapa de gunoi mult prea aproape de pământ, dormi sau te prefaci? a inimii tale, mai bine obligă-mă îmi povesteşte mereu despre visele ei, să beau cenuşa păsării phoenix despre garduri găurite bunicul meu a murit de şapte ani sau să renunţ la toate creioanele colorate, continuă să moară în mine mereu; cu pumni gigantici de oţel, orice... nu mă uita alături despre ape tulburi de sânge şi smoală, de rugina băncilor!... eu o ascult gândindu-mă la altceva tot ce am a căzut pe podea, ador prea mult complexitatea ta şi cad în genunchi obosită de clipe venele mi se strâng, palpitează, dar dă-te jos de pe norul meu! mă întreb ce naiba se întâmplă cu mine iau forme de crengi mă dor rănile de lumină” şi pipăi umbra ce se ridică în două picioare, mă împiedic de trepte, dulapuri, ferestre o ştiu atât de bine: e goală şi neagră, lemnul mă face să tremur cerul s-a deschis, curcubeul, când îi simt mirosul dulce-amărui; mă minte şi plânge doar pentru tine ce altădată ascundea comori, sicriul era din gorun uscat ucise norul fermecat, ţi-am învăţat replicile, ea căzu pe covorul rece. tâmplarii sunt fericiţi să se culce în rumeguş ţi-am catalogat privirile, ,,e vis sau realitate? nu vreau să mor! dar degeaba căci nu te cunosc nici acum mi-e frică!” străzile au fost mai înguste ,,dormi, copil naiv, visezi doar” când mă ţinea de mână cu mâna lui mare e frig şi apa creşte, şi timpul se scurgea în eternităţi, îmi acoperă partea întunecată soarele exista fără săgeţi de întuneric, podeaua era rotund şi palid la fel ca orbitele unui fumător şi tot tu eşti frumos, ca o autostradă pentru puful norilor, mai frumos decât mine ţigările se fumau singure vălul diafan ascundea trupul inert al copilei împreună cu vântul se iubeau egoist ,,trebuia să te dai jos de pe norul meu, bunica încă mă strigă pe un alt nume, erai prea greu pentru mine...” îmi zice că-i amintesc de cineva, câinii latră, eu îi înjur pe cei de la Enel dar nu ştie de cine diamante false încă o zală pusă-n lanţul acesta de plumb, eu nu spun nimic şi privesc prin ea fântâna cojită de soare încă o cafea neterminată mă dor cuvintele când cresc din mine şi acolo plouă, dar nu ca în mine sau băută cu scârbă ca dinţii de lapte speram că mă va apropia puţin de el, îmi provoacă febră mă cufundă-n de cafelele făcute, în copilarie, din pământ mai scriu încă un poem, letargii antice fără formă, nu îl mai văd acum nici în vise mă strâng în braţe în ploaie deşi mă întind în lumină tot despre tine când ninge printre genele mele sunt mai oarbă decât o râmă bolnavă; nu plâng niciodată cu soare mă înfurii pe puştii anonimi şi pe bunicii lor te ţin legat cu funii de şoapte şi stele nu-l las să curgă din mine şi cânt ierbii să crească să mă îngroape ca pe o păpădie tot ce vreau să spun a fost deja spus încă o dată priveşte atent cum lumina în minciună doar un altadolescent anonim, picură prin ţevi vopsite în negru cu frustrări, miroase genunchii mei eu n-o să mai cred niciodată fără facebook

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Ionuţ Caragea – Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013

E

ditura Fides anunţă apariţia volumului Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013, semnat de Ionuţ Caragea. Această carte are 192 pagini şi conţine peste 700 de aforisme şi citate extrase din opera aforistică şi poetică a autorului (coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea şi Nicoleta Baciu, iar tehnoredactarea îi aparţine editorului Dumitru Scorţanu). În iunie 2012, Ionuţ Caragea câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional “Naji Naaman” cu aforisme traduse în limba franceză de prof. univ. dr.

Constantin Frosin. Este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013), volum care a participat la Salonul Internaţional de Carte din Italia, în 2013.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. În prezent locuieşte în Oradea. Este poet, prozator de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al Fundaţiei “Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban, membru titular al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe etc. În perioada 2003-2011, Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat, pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. onuţ Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România şi publică romanul de ficţiune Uezen (în limba engleză, în S.U.A.), volumele de poezie Patria la care mă întorc, Antologie de Poeme 2006-2012 şi volumul de cugetări Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006 -2013, ajungînd, astfel, la 26 apariţii editoriale.

I

Referinţe despre volumul Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013 şi cuvântul autorului: “Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi pro-motor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmând exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Pa-triamamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale.”(prof. univ. dr. Constantin Frosin).

“Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare.

Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula aforistică “Fiat lux!” a iluminat Universul, prin două cuvinte.” (Valeriu Butulescu).

“Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii.” (Cezarina Adamescu).

“Această antologie cuprinde cele mai reprezentative citate şi aforisme ale subsemnatului, scrise în perioada 2006-2013.

Mi-am permis selecţia şi revizuirea lor completă, ţinând cont atât de observaţiile pertinente ale criticilor literari, cât şi de propria dorinţă de perfecţionare şi evoluţie.

Prin urmare, nu se vor mai lua în consideraţie vechile variante, acestea nemaifiind compatibile cu noua mea viziune lirică şi cu actualul crez. Citatele şi aforismele din acest volum nu sunt un exemplu despre

41

ferinţei, ajunge înţelept în amurgul gîndurilor.

* Lumînarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.

* Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.

*

Tot ce ne ţine în viaţă este misterul.

Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri...

*

Oasele mele sunt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.

*

Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.

* Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

* Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.

* ce trebuie să credem şi să facem în vieţile Ce înseamnă să fii perfect? Să te iunoastre. Contradicţiile, acolo unde există, reflectă stările diferite prin care trece un beşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti şi pe alţii om, fie de luciditate şi credinţă în anumite aşa cum te iubeşti pe tine... * valori, fie de rătăcire. Cititorilor le rămîne să aleagă cuvintele şi sensurile cele mai Poetul – pasărea oarbă cu ciocul înapropiate de sufletul lor.” (Ionuţ Caragea). covoiat spre propria inimă. * Editura Fides Iaşi Poezia – crucea de pe linia destinului elecţie din volumul Delir cu tre- unde s-a săvârşit o iubire de la care au fumurături de gînduri. Citate şi git toţi martorii cu excepţia poetului. * aforisme 2006-2013: Singura casă în care pot trăi fără să * Dorinţele – voracele creaturi ale flu- plătesc chirie este poezia mea. Specialitatea casei mele, metafore la focul inimii. viului Sânge.

S

*

*

*

*

Poemul nu este o voinţă ce acţionează Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi asupra altei voinţe, ci o conştiinţă ce acţionează asupra unei energii latente. până rămâi fără lacrimi. În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăChiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru zător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul, perfect, cosmic şi spiritual. ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii * Enigma – corabia care se scufundă victima lor. * în lacrima infinitului.

Respiraţiile – repetiţiile pentru ultima * Dintre toate minunile Pământului, am scenă în care-ţi vei da sufletul. * ales viciile pentru a ne face fericiţi.

Singurătatea leneveşte ca un şarpe la * Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este focul inimii, cu burta plină de amintiri. * lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar Strigătul nou-născutului – cheia sol pe n-apucă să facă doi paşi fără să se murportativul alunecării-n genune. dărească.

* Fericirea este biletul compostat în copilărie cu care încercăm să păcălim viitorul.

* Geniul – scânteia desprinsă din lumina raţiunii cosmice.

* Gândurile sunt epistole către abisul care s-a prăbuşit din eternitate în noi.

*

*

Primul strigăt al nou-născutului pune în mişcare carul cu boi al fericirii.

*

Sufletul – orga de lumini a trupului.

* Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.

*

Umbrele – profanatoarele morminteSublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem con- lor vii. * strui noi miracole ce au la bază arhetipul Viaţa – spitalul în care oamenii ne tracreaţiei divine. tează cu pastile de sictir, în timp ce moartea * Facem cu toţii bungee jumping în in- inventariază suflete. * fern, agăţaţi de cordonul ombilical.

Aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, * Oare câte bătăi de inimă pot umple o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii... * nimicul, tăcerea şi tot universul?

Viaţa omului este o floare ruptă din * Sunt insomniacul clipelor de nemurire. veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge. * Dacă voi închide ochii voi extermina o lume Viaţa – arborele amintirilor în care înce mi-a fost dăruită într-un moment de tanfloresc morminte. dreţe divină...

* Cine se trezeşte conştient în zorii su-

*

Visăm cu deşteptătorul la tâmplă.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 42 Gala Premiilor Uniunii Jurnaliştilor din Banatul Istoric, la Lugoj Priceperea de a construi P „flori lirice”

Grigore Hampu

C

u poezia doamnei Florica Gh. Ceapoiu m-am întâlnit nu de mult şi mărturisesc sincer că pentru mine a fost o mare bucurie să cunosc prin intermediul „prozodiei” un om atât de talentat şi de o sensibilitate poetică remarcabilă. Afirmam cu convingere – şi constat că nu m-am înşelat – despre doamna Florica Gh. Ceapoiu, că este o „poetă a permanentelor căutări”, având reuşite deosebite, perpetuând constant „acelaşi mesaj al încrederii şi purităţii”, cum bine spunea Aureliu Goci în prefaţa la volumul La izvorul neuitării – Editura Semne, 2010. Cu o imensă sensibilitate şi de o distincţie demnă de urmat, domnia sa este un creator de poezie care denotă o personalitate exemplară.

Poezia sa impresionează şi cucereşte prin umanismul puternic şi marea înţelegere a frământărilor omeneşti, dar şi prin dragostea faţă de natură, către care se îndreaptă adeseori şi din care, de multe ori, se reîncarcă de optimism şi de puterea de a continua să lupte pentru învingerea greutăţilor vieţii: „Deschideţi larg fereastra spre cerul azuriu!/ S-aud cum cântă mierla în faptul dimineţii,/ Când zorii îşi revarsă splendoarea tristă-a vieţii,/ În boabe mari de rouă, precum argintul viu”.

Este mai mult decât meritoriu pentru poeta, din nou sărbătorită, cu prilejul lansării volumului Reverberaţii pe treptele cuvântului – Zece ani de poezie şi cronică literară: 2002-2012 – Editura Arefeana, 2012, să constaţi „priceperea” de artist cu care construieşte mereu, într-un mod remarcabil, „flori lirice” care îi dau curajul să-şi pună în valoare talentul de a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, cum bine spunea Geo Călugăru. Spun – fără teama de a greşi – că este admirabilă simbioza aceasta perfectă între numele (de fapt prenumele) autoarei şi metafora poeziei sale. În aceste permanente „strădanii” poetice DOAMNA Florica Gh. Ceapoiu are mereu în vedere o bogată arie tematică, în care excelează prodigios: „dragoste şi jertfă, regăsirea timpului glorios, istoric, anotimpuri, religie, nobleţea cuvântului, condiţia artistului, orchestrate toate într-o paletă de stări sufleteşti” cum menţionează şi Monica Mureşan în consideraţiile critice referitoare la volumul Dintr-un timp al regăsirii – Editura Perpessicius, 2007.

Desigur că nu putem uita aprecierile lui Ion Malancu la volumul Melodii din

Iulian Barbu

Medjugorje Puritatea îmi trece sufletul prin stânca unde Fecioara Maria se arată copiilor, transformând drumul în pietre. Îngerul calcă desculţ peste bolovani, purtând de braţ pe bătrânul tată bolnav, ce prin lacrima prelinsă pe obrazul său din ochiul durerii spune rugăciunea care-l duce la picioarele lui Dumnezeu.

Pironul ajunge până în pământ, lăsând un semn la poalele dealului, unde copacul e atât de tânăr în credinţa ce ne poartă prin inima lui Iisus.

e scena Teatrului Municipal „Traian Grozăvescu” din Lugoj a avut loc, joi, 16 mai 2013, Gala anuală a Premiilor Uniunii Jurnaliştilor din Banatul Istoric, acordate mai multor pertaina serii – Editura Tritonic, 2004: „de la sonalităţi, din domenii diferite, care, prin arte, şi-a luat frumuseţea stilului, de la teh- activitatea depusă, au contribuit la creştenică, o constantă şi perseverentă muncă rea prestigiului Banatului. Dintre personade laborator”, creaţia fiind o problemă de lităţile de marcă ale lumii culturale şi eduadâncime şi responsabilitate personală, o cative din zona Banatului premiate la astăruinţă îndelungată şi răbdătoare, entu- ceastă ediţie amintim: poetul şi scriitorul ziastă şi cinstită pentru atingerea unui punct Şerban Foarţă, istoricul Victor Neumann, cât mai înalt şi mai pur în emoţii, în dragoste caricaturistul Ştefan Popa Popa’s, muzico- luan – Episcopul Eparhiei Ortodoxe Româşi sinceritate. logul Dumitru Jompan, Academicianul Ion ne din Ungaria. Tot în cadrul acestei gale, oate aceste trăsături minunate Gheorghe Boldea, Preasfinţitul Părinte Si- pentru prima dată, a primit un premiu acle întâlnim în primul rând la omul torul Ion Caramitru – Preşedintele Florica Gh. Ceapoiu şi ca o conUNITER-ului (din anul 1990), Directosecinţă, absolut firească, în poezia sa. De rul Teatrului Naţional din Bucureşti, şi altfel, cel puţin în ceea ce mă priveşte, eu fost Ministru al Culturii, (între anii voi alătura mereu numelui Florica Gh. Cea1996-2000). poiu termenul de DOAMNĂ, scris de fieLa această gală au mai participat: care dată cu majuscule. Stoicul grec Epicprof. ing. Francisc Boldea – Primarul tet spunea că „valoarea omului nu stă în Lugojului, Preasfântul Părinte Lucian ceea ce pare, ci în ce este el”, iar la poeta al Caransebeşului, Preasfântul Părinte noastră între cele două afirmaţii este o inPaisie Lugojeanul – Episcopul-vicar al destructibilă consonanţă.

Arhiepiscopiei Timişoarei, jurnalista Nu pot fi decât de acord cu regretatul Lia Lucia Epure, oficialităţi din Banat. prof. Ionel Protopopescu, care spunea în Moderatorul evenimentului a fost Varecenzia la volumul Melodii din taina sesile Todi – Preşedintele Uniunii Jurnarii că poezia DOAMNEI Florica Gh. Cealiştilor din Banatul Istoric şi membru poiu „a rămas o poezie cerebrală şi conal Uniunii Scriitorilor din România. ceptuală, dinamică, vie, angajată în confrunFestivitatea a fost însoţită de motările şi dominantele realităţii”. mente artistice susţinute de interpreţi Mi-aş face un aspru reproş dacă în consacraţi din Timişoara. aceste modeste consideraţii nu aş aminti de aprecierile scriitorului Vintilă Anastasescu, care – prin preluarea titlului uneia din poeziile capitolului IV, p. 70, al volumului Dintr-un timp al regăsirii – Editura Perpecu veşmântul lui de mucava: ssicius, 2007 – ne-o prezintă pe Florica Gh. 1+2+4 la fel ca 4+1+2 la fel ca 2+1+4 Ceapoiu în tripla ei ipostază, atribuindu-i oricum fac şapte mesianismul de „Înger, Demon, Zburător” şi mereu trebuie să vă uniţi în suma aia, în poezie. Spiritul emblematic şi ideile condacă unul se şterge, doiul să acorde ajutor, ţinute în poeziile create contribuie plenar să dezmembreze patrul, 2+2 sau 1+1+1+1, ca „ştiinţa şi arta sa să devină un evantai Mukhtar (Alesul) numai ţelul şi sfârşitul acelui şir al priceperilor poetice şi al harului dăruit Anotimpurile nu se termină iarna să fie tot şapte; de divinitate, inclusiv de aleasa ei cultură şi nu există o zi lăsată la întâmplare... şi dacă doiul se frânge, nu contează, şi fineţe intelectuală”. suma să dea tot şapte, îmi desfăşor kefiah Spuneam nu de mult, undeva, că doar în faţa deşertului, deoarece natura pretinde asta, cuvintele de susţinere ridică moralul oa- glasul lui în tăcere, fiecare cu scopul lui; menilor şi, mai ales, le eficientizează munca răul, să ştii, te ispiteşte în trup ce contează numele dat unui zeu, de creaţie, iar cuvintele de încurajare spo- când nu poate cu conştiinţa dacă iubeşti, dacă inima ta e sinceră resc într-un chip miraculos performanţele şi colubrul are un rânjet familiar şi atât de puternică cretorilor de frumos. În acelaşi timp, cuvin- construind gaura lui. încât iubeşte şi pe cine te urăşte, aceasta este raza care din est se deapănă, tele care reflectă cu adevărat talentele no- Întinsei mâna către neant, acolo unde nu putem privi, bile ale oamenilor se transformă cu vremea carnea mea era mucava. acolo unde răsare soarele.

Ce făceam singur în comori trainice.

Sincer, m-aş bucura să ştiu că am re- şi ce dădea inimii mele impulsul pulsaţiei? Acum i-e teamă de dună, ci eu spun că nu te vei afunda, uşit puţin în acest sens, cu respectarea ideii Auzii, auzii în depărtare ce alte sirte şi mlaştini lui Quintilianus (35-96 e.n.): „Non multa, cum suflă khamsinul încă te vor mai opri? şi cum încreţeşte pielea mea veştejită... sed multum” („Nu multe, ci mult”). Îţi aminteşti după-amiaza aceea, vegheai lumină şi încă lumină, pe cel pe care tu-l numeşti cadavru soarele îmi încălzeşte ceafa, şi nu simţeai nici o prezenţă, să nu vedeţi cum răsună aerul percepeai o sudoare rece, durere, şi cum pârâitul nisipului dar era esenţa lui să vegheze pe tine e mai degrabă pe cel al făcliilor?! asupra unui înveliş de mucava.

Nu-ţi fie teamă să te arzi, fiule, Deci, din ce nivel de existenţă susţine-te suflului acela, vom putea înţelege rolul totul este viaţă; unui tăietor de gâturi şi al unui om prob, acum încearcă să umbli, al unui lunetist şi al duşmanului în cătare, înfruntă hamada, cine stabileşte distanţa şi diferenţa în fond labilă şi săracă de ispite, între un călău şi jertfa lui, apa e în tine, nu 65% din corpul tău, ce văd ochii noştri deşert egal miraj, Nenăscutul tace întru cel născut... ce nu observă inima noastră şi mintea deci şi oază, Dincolo de valuri ‘nalt ocean s-a vrut decât o parte din lumina aceea ştii bine... pururea oglindă a se mistui... şi din întuneric Sigură-i doar moartea, restu-i vis părut... vorbeşte farsi, română, italiană, pe care şi tăietorul de gâturi o are învaţă spaniola, araba, esperanto-ul, Dorul în nepreget de l-ai şti deşert deşi în măsură diferită? şi spre-adânc ţi-ai spune: „-Umbră-s ca să iert te ascultă macul ăla Ştiu că ţi-e frică de imperfecţiune, şi vulpea ţi-e soră precum o ploşniţă, mută-ntunecarea celor care-ascund dar nu ridica niciodată scutul căţea sau antilopă nu ştiu ce, adevăr şi soare sub al lunii sfert”, şi îngenunchează cu mine solifugul te batjocoreşte devenirii minţii i-ai aduce gând... în faţa întinderii de nisip, Crede-n fapta-ţi bună lume ţie-ţi dând!... şi face pe histrionul, nu frânge sinapsele ce ne leagă infinitului, şi între leul şi impala Rod ce te seduce ca himeric stuf fiindcă ele se activează cine-i victima şi cine călăul, în lăuntru-ţi cuget îl veghează blând; unde începe fiecare supliciu şi supunere nu spre văl de-afară!... Nimeni calea-ţi n-ar cine poate descifra codul strigătului din khamsin. şi să înţeleagă planul Lui? îndrepta-o însă dacă tu măcar Dă-mi mâna ta, sunt aici Unde e schema, proiectul? n-ai să vezi prin tine-al mântuirii chip... şi pentru totdeauna, Ai umilinţa să cauţi ÎN TEMEI STAU TOATE, energia se răspândeşte dacă îi place vânătoarea de comori.

NU AŞA CUM PAR... şi tu poţi s-o simţi precum soarele pe ceafă.

20 iunie 2013 Fiecare cu scopul lui,

T

Luca Cipolla

Petru Solonaru

În temei stau toate...

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Adina Ghişa

Traian Vasilcău

D

esfăşurarea surprinde momentul cheie al cotiturii politice: exponenţii „deviaţiei” sunt demascaţi de către promotorii noului val al campaniei de cooperativizare.

Personajele negative (Voicu Ghioceoaia şi Prunoiu – onomastica e semnificativă în cazul lor) sunt plasate în posturile de conducere ale structurii de partid din sat, responsabili cu desfăşurarea campaniei de colectivizare. În anul apariţiei nuvelei, ei trebuiau să devină un contraexemplu-etalon: primul, socotitorul G.A.C., se face vinovat de păcatul impulsului achizitiv (ca Tudor Bălosu în Moromeţii). Biografia lui e „pătată” iar prosperitatea personajului e proiectată într-o lumină negativă.

Iată cum arată dosarul unui membru de partid suspectat de deviaţionism, devenit duşman mascat al reformei socialiste a agriculturii: „A luat parte la războiul din vest (după ce a a luat parte şi la cel din est şi a fost şi acolo decorat!), a luptat pentru reforma agrară şi a condus comitetul de reformă (după ce s-a asigurat că poate să-şi împroprietărească rudele şi să pună mâna pe cel mai bun pământ!). Înscris în partid în 1947. Şi din 1947 pînă astăzi, timp de patru ani, cele două hectare ale «comunistului» Ghioceoaia s-au făcut zece. Averea «tovarăşului» a crescut atît de mult, că n-a mai putut s-o administreze singur, a trebuit să-şi tocmească slugi. Cote? Obligaţii faţă de stat? Impozite? Astea nu sînt pentru «tovarăşul» Voicu. Cote şi impozite să dea cei care nu sînt în partid: auzi ce glumă!

Un membru de partid cu obligaţii! Şi punctul ăsta de vedere e şi al tovarăşului preşedinte al sfatului, care e şi el membru de partid....”1 La fel ca personajul antipatic lui Moromete, Tudor Bălosu, „rivalul” lui Ilie Barbu, face comerţ, e interesat de profit. Portretul personajelor negative nu se dezice, în Desfăşurarea, de litera directivelor politice. În biografia „negativilor”, ascensiunea pe plan economic e semn al răului, traseul de la sărăcie la prosperitate nu poate fi decât suspect, fapt ce atrage după sine consecinţe grave. De aici şi până la aplicarea teribilei etichete de „chiabur”, mai e un pas, adică începutul persecuţiei. Socotitorul G.A.C.-ului din comună e acuzat că „fraternizează” cu chiaburii, prin urmare, fiind, şi el, inclus în această categorie. Din acest punct de vedere, nuvela lui Marin Preda oglindeşte clar optica unor vremuri absurde în care se anatemizează flerul comercial: „El însuşi muncise pe moşia lui Cristescu până în 45. Fusese om sărac şi i se răsucise şi lui gâtul la ceafă şi nu uitase.

Din cauza aceasta în 1945, când auzise că armata a înconjurat prefectura şi că guvernul Rădescu vrea să-i apere pe moşieri, se dusese acolo cu alde Anghel şi Pascu şi cu încă vreo câţiva şi ceruseră să li se dea arme. O lună de zile mai târziu intraseră pe moşia lui Cristescu. Primise patru pogoane, se însurase şi se apucase de muncit.

Avea, cu ale muierii, zece pogoane. Pusese sfeclă de zahăr, iar statul îi plătea din plin pentru acest produs. Îi convenea. Alimentele se scumpeau, iar preţurile cooperativei rămâneau neschimbate. Da, aşa cooperaţie îi mai venea la socoteală. N-are dreptate Iancu, e mai bine astăzi decât înainte. Numai de-ar ţine mereu aşa, să te lase să vinzi cum vrei, să nu te controleze nimeni. [...]

Iancu se uită a Ghioceoaia încremenit şi deodată întinse mâna: – Uite, tu! Dacă stai aşa, ascultă aici la mine: are să-ţi vie în casă şi să-ţi ia toată agoniseala! Eşti chabur! bolborosi Iancu ameninţător.”2 Presedintele en titre al sfatului popular (Prunoiu) e încercat de aceleaşi temeri: ca exponent al „vechiului val”, „corupt” de

comunişti, tolerează starea lucrurilor şi tergiversează înfăptuirea „desfăşurării” (demararea în forţă a campaniei de cooperativizare). Un fragment din nuvelă, relevant pentru viitorul sumbru ce-i aşteaptă pe „deviaţionişti”, e redat în studiul lui George Geacăr: „ Da, au să-l dea afară din partid.

Dar asta n-ar fi cel mai rău lucru. Să nu se întâmple cumva să se afle de afacerile lui cu Ghioceoaia şi Bădârcea. Să nu-l scoată până la urmă reacţionar. E rău! Dacă îl scot reacţionar au să-l scoată şi de chiabur. Prunoiu ieşi din clădirea sfatului neliniştit, înspăimântat de ceea ce avea să i se întâmple.”3 ragmentul e edificator pentru felul în care decurgea, la începutul anilor ‘50 procedura de epurare a unui element indezirabil. Odată intraţi în atenţia organelor de partid, oricine (până şi cei din interiorul sistemului) putea deveni un element duşman, chiar şi în absenţa unor probe concludente. Semnificativ ni se pare faptul că, în varianta din 1966 (revăzută şi considerată definitivă de către autor)4, nuanţele se schimbă: de data aceasta personajul negativ îşi face un fel de rechizitoriu al abaterilor, fără a se mai pomeni nimic de implicarea şi abuzurile organelor de partid: „Deodată Prunoiu pricepu şi se înpăimântă. Pricepu că el nu e şi n-a fost ceea ce credea, adică cel mai tare om din comună. Oameni mai puternici decât el s-au înfruntat cu înverşunare şi în seara aceasta Iancu Enache a ieşit din umbră, pe faţă. Prunoiu plecă din cădirea sfatului neliniştit, înspăimântat, de ceea ce avea să i se întâmple. Îşi făcuse în sat duşmani numeroşi. Toţi acei pe care îi nedreptăţise cu cotele, da, aceia! Erau mulţi, nici măcar nu-i ştia, nu-i trecuse prin cap că într-o bună zi are să cadă!”5 În aproape fiecare nouă ediţie a Desfăşurării, Marin Preda operează modificări: unele de acord fin, alteori întregi fragmente sunt rescrise. În Istoria secretă a literaturii române, Cornel Ungureanu ilustrează modul în care se schimbă, cu fiecare reeditare, fraza inaugurală a nuvelei. La cea de-a doua ediţie, din 1954, nuvela începe astfel: „Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi,uşor şi liniştit,ca din nimic,cu toate că se culcase seara frânt de oboseală.«Uite,domnule,s-a făcut dimineaţă», gândi el cu mirare. Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile.”6 În ediţia revăzută din1964 (Editura Tineretului, Colecţia „Biblioteca şcolarului”), textul e rescris: „O zi mare, chiar dacă îi descrii şi intervalele dintre clipe, nu numai clipele, tot seamănă cu o zi obişnuită.

Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era al muierii. «Uite,domnule, s-a făcut dimineaţă» gândi el cu mirare. Ca s-o scoale şi pe muiere era destul să-i ia ca întotdeauna capul în plame şi să-l pună la locul lui, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile.”7 diţia „Opere” (Editura Academiei Române, 2002), reia configuraţia volumului Întâlnirea din pământuri, transcrisă după două versiuni socotite de autor revăzute şi definitive: Întâlnirea din pământuri. Desfăşurarea, Editura pentru Literatură, „Biblioteca pentru toţi”, 1966, nr. 337, (Prefaţă de Mihai Gafiţa) şi Întâlnirea din pământuri, Editura Eminescu, 1973, (Prefaţă de Nicolae Manolescu)8. Dacă prima ediţie definitivă (1966) include titlul nuvelei pe copertă, alături de proza de tinereţe, dar totuşi disociată de aceasta, ediţia din 197 păstrează doar titlul volumului de debut, însă cu o nouă configuraţie a cuprinsului, în care prozele sunt grupate pe Cărţi.

F

E

T

raian Vasilcău s-a născut la 2 aprilie 1969, în satul Viişoara, raionul Edineţ, Basarabia. A absolvit Facultatea de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă“ n cadrul acestei formule finale, din Chişinău. E preşedinte al Societăţii CulDesfăşurarea e plasată în Cartea turale „Pasărea Phoenix“. Este membru a treia alături de nuvela Situaţiile al Uniunii Scriitorilor din România şi Molpreşedintelui.9 dova. Este director al proiectelor: „DicţioÎn textul Desfăşurării din ediţia finală narul Scriitorilor Români Contemporani de (1973) inclus în ediţia de Opere (2002) pretutindeni“ şi „Antologia Poeziei Româsuferă din nou modificări: „Ilie Barbu se neşti în Mileniul III“ (în lucru). A editat 39 trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi li- de cărţi, la Chişinu, Iaşi, Alba Iulia, Craioniştit, cu toate că se culcase seara frânt va, Timişoara, Arad, Bucureşti şi Ottawa. de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde Actual trebuia să fie capul lui, era capul muierii.”10 a în cazul Moromeţilor, mo- S-a destabilizat natura dificările aduse de la o ediţie Şi face mofturi ne-ncetat, la alta dovedesc dorinţa scrii- În oameni înfloreşte ura torului de a surprinde formula perfectă. Şi doar murim cu-adevărat.

Modificările sunt operate fie în sensul cizelării expresiei, a aprofundării nuanţelor, Zadarnic rostuim cuvinte, sau prin eliminarea unor pasaje considerate Care ne-njură, rînd pe rînd.

Vai, chiar sinceritatea minte inutile. În cazul Desfăşurării, e semnificativă Şi să fim oameni n-avem cînd. rescrierea frazei inaugurale, esenţială pen- În orice om trăieşte-o brută, tru semnificaţiile adânci ale operei, dovadă Care se scaldă în plictis, că scriitorul încă e nesigur de uneltele pro- Orice iubire-i pe valută fesiunii sale.11 Nu e exclus, însă, ca modifi- Şi-orice surîs e interzis. cările de nuanţe să fie legate şi de contextul apariţiei ediţiei respective, context tributar Să plîngem astăzi se mai poate, politicii oscilante a organelor de partid Să plîngem pînă vor urca (alternarea perioadelor de îngheţ cu cele Spre ceruri Pruturile toate de relativă relaxare) responsabile de pro- Şi Romania va-nvia. paganda ideologiei comuniste şi, mai ales de linia preferată de diriguitorii ideologici *** la momentul respectiv.

Cînd mă va vizita pustia, Nuvela cu care Marin Preda îşi câşti- Am să observ, bătrîn cocor, gă statutul de fiu de încredere al partidului12 Că n-am vecie să-ţi spun: Zare, îşi va trăi o scurtă dar intensă perioadă de N-am vreo tăcere să-ţi spun: Nor. glorie.

La doi ani după apariţie, Desfăşura- Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi rea va fi ecranizată (regia aparţine lui Paul Mi te-aş crea din nou să vii Călinescu, personalitate de marcă a cine- Prin crîngul vieţii mele-apuse, matografiei naţionale)13. Includerea nuve- Ducînd în palme ciocîrlii. lei în manualele şcolare, ecranizarea ei, do- Maică-a tristeţilor din mine, vedesc o investiţie masivă a regimului în Se lasă-n lucruri tot mai frig. promovarea nuvelei lui Marin Preda, cata- Să tac nu mai găsesc cuvinte logată ca o „realizare a literaturii noi”. La Şi n-am tăceri să te mai strig. începutul anior ’50, după ce îndumătorii culturali eradicaseră morbul naturalismului şi Un gînd pentru Mihai... al cosmopolitismului în artă, o nouă ameninţare plana asupra operelor literare care ve- Mihai Viteazul n-o să-şi vîndă ţara, deau lumina tiparului.

El are-o ţară şi o cinste doar, pariţia şi promovarea ei de Iisus a pus în el potir cu har către regim ca realizare de Şi-l cheamă-n cer să-i dea îmbrăţişarea. frunte a „noii literaturi” marchează sfârşitul perioadei de nesiguranţă Mihai Viteazul n-are cînd muri, a scriitorului. Nu mai e în postura celui to- Zidit în noi, trimite, să-l răzbune, lerat căruia i se contabilizează abaterile; Statornicia propriului nume, mai mult nuvela îi răscumpără rătăcirile din Care minciunii nu s-o ploconi. trecut, deschizând un nou capitol.

Mihai Viteazul strigă-n ochii mei, Îi este strîmt, va evada din mine Note: Să-şi caute oştenii sub coline, 1 Marin Preda, Desfăşurarea, în vol. Intâl- Cerul va fi ţesut cu nouri grei.

Desfăşurarea, între literatură şi ideologie (3)

43

Î

C

A

nirea din pământuri. Desfăşurarea, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 247.

2 Marin Preda, op. cit., p. 162.

3 Marin Preda, Desfăşurarea, fragment redat în studiul lui George Geacăr, Marin Preda şi mitul omului nou, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2004, p. 17.

4 cf. Marin Preda, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. 1263.

5 Marin Preda, Desfăşurarea, în Intâlnirea din pământuri. Desfăşurarea, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p.270.

6 Marin Preda, Desfăşurarea, ediţia a doua, Editura ESPLA, 1954, apud Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 2007, p.282.

7 Marin Preda, Desfăşurarea, ediţia revăzută, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964, apud Cornel Ungureanu, op. cit., p. 283.

8 cf. Marin Preda, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p.1263.

9 Marin Preda, op. cit., p. 1263.

10 Marin Preda, Desfăşurarea, în Cornel Ungureanu, op. cit., p. 283).

11 cf. Cornel Ungureanu, op. cit., p. 283.

12 cf. ibidem, p. 283.

13 cf. Marin Preda, Opere, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002, p. IXXI.

Jertfit de fraţii săi, c-aşa ni-i firea, Ieşind din umbra propriului mit, El îşi aşteaptă-n ceruri mîntuirea Şi în românii care n-au murit!

Blestem actual Foaie verde, noroc n-are Soarta mea ce-n van o port. Ţara noastră-i de vînzare, Ţara noastră-i de export.

S-ar da primului ce are Bani în pungă, vajnic lord, Ca o ţară de vînzare, Ca o ţară de export.

Ce n-aş da să fiu cel care Cumpăra-o-aş de tot?

Să nu fie de vînzare, Să nu fie de export!

Ca să spuneţi fiecare Fiecărui lord netot: “N-avem ţară de vînzare, N-avem ţară de export!“

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 44 Ibolya Şipoş

Un istoric al Lugojului – Ivány István

I

storiografia maghiară din secolele XIX - XX a manifestat interes faţă de trecutul istoric al Banatului, prin apariţia unor numeroase lucrări, sinteze, studii şi articole, menite să confere o legimitate aparte asupra acestei provincii. Indiferent de tendinţele naţionale specifice epocii, istoriografia bănăţeană a trebuit să se circumscrie unui multiculturalism specific regiunii, unde nu puteau fi ignorate comunităţile locale şi apariţia cărţilor de istorie sub forma unor monografii. Perioada a fost marcată de existenţa unei pleiade de intelectuali români, maghiari, germani, implicaţi în viaţa socială şi culturală a societăţii bănăţene, în publicarea lucrărilor de istorie regională, trecutul reprezentând obligaţia oamenilor de cultură, al istoricilor şi al cercetătorilor de a face cunoscut urmaşilor sentimentul naţional al epocii.

Cel mai important reprezentant al istoriografiei maghiare lugojene de la începutul secolului XX a fost, fără îndoială, istoricul Iványi István. Născut în 17 decembrie 1745 la Lugoj într-o familie modestă de germani, tatăl său a fost Ivanovszky István (începând cu 1867 tânărul istoric îi va maghiariza numele în István), curelar de meserie, şi mama, Liszt Karolina, o femeie ocupată cu educaţia copiilor şi muncile agricole. Casa părinteasă situată în spatele clădirii comitatului, distrusă în totalitate cu ocazia incendiului de la 1842 , va fi refăcută cu puţin timp înainte de naşterea viitorului istoric.

Primele clase primare le-a urmat la Şcoala Evanghelică şi de acolo se transferă la Şcoala Catolică, unde îl are ca profesor pe Wusching Konrád Pál (Conrad Paul Wusching), întemeietorul, la 1852, a Reuniunii de Cânt şi Muzică German din Lugoj (Lugosi Gesang - und Musikverein). Pe lângă limba maternă (germana) la Lugoj a putut studia şi în limba română, cu maghiara făcând cunoştinţă mult mai târziu, în jurul vârstei de 17 ani, după ce a fost primit la liceului piarist din Vác, axat pe educaţia tinerilor. În memoriile sale, tânărul Iványi István avea să amintească despre copilăria lipsită de griji, activităţile şcolare şi pasiunea faţă de teatru, muzică şi desen. Odată cu moartea mamei, la 1859, încep necazurile pentru tânărul şcolar.

După terminarea primelor patru clase gimnaziale, tânărul şcolar este pus în faţa unei dileme: continuarea studiile în alt oraş (în Lugoj existând pe atunci doar patru clase gimnaziale) sau intrarea ca ucenic la un legător de cărţi. Pregăteşte o cerere de bursă la comitele Caraşului Emanuil Gojdu, dar renunţă în ultimul moment şi se hotăreşte să meargă la Timişoara unde se înscrie la Şcoala Piaristă din localitate. A continuat studiile la Kecskemét şi Szeged. Ca profesor a predat la mai multe şcoli confesionale din Ungaria. rimele preocupări de istorie locală au apărut la 1867, când a fost tipărită cartea lui Leonard Böhm Dél-Magyarország vagy az úgynevezett Bánság külön történelme, publicată la Pesta în 1867. Îşi lărgeşte aria de cercetare la trecutul comitatului Caraş şi începe să caute documente legate de acest subiect. Pasiunea pentru istorie i-a îndrumat de tânăr paşii spre bibliotecile şi arhivele din Ungaria, reuşind să adune în anii de şcoală un imens material documentar.

La început se axează pe câteva subiecte, de preferinţă legate de perioada medievală şi Revoluţia de la 1848.

Timpul liber este dedicat studiului, tânărul Iványi dobândind solide cunoştinţe de latină, greacă şi maghiară. A fost trimis de Ordinul Piarist să predea la un gimnaziu din Pesta, şi acolo se gândeşte tot mai mult să renunţe la preoţie şi să devină profesor cât mai aproape de Lugoj. Contactul cu li-

P

oraş (biblioteci, muzee, şcoli), toate cu scopul de a dinamiza educaţia, cercetarea şi apariţia unor cărţi de istorie naţională. În pas cu noile cerinţe, Iványi Istvan, a reuşit să se implice cu succes în realizarea acestor proiecte, înfiinţând în decursul timpului Reuniunea de Istorie din comitatul Bács Bodrog, biblioteca şi muzeul comitatului. Devine membru al Reuniunii de Profesori, al Reuniunii de Istorie şi al Reuniunii de Muzeu şi Istorie din Ungaria de Sud. a „istoric oficial“ al comitatului Bács–Bodrog a scris importante monografii: Istoria oraşului Szabadka, apărută în două volume, la 1885, respectiv 1892, şi Geografia Istorică a Comitatului Bács–Bodrog, o lucrare în cinci volume (primele două tipărite la 1889, 1895, ultimele trei între 1906-1907).

Momentul tragic al vieţii a apărut la 1896 şi a dus la pierderea definitivă a vederii, la numai 51 de ani. Cele două operaţii la ochi au fost un eşec. „Îmi petrec zilele în supărare şi neputinţă, mai mult îmi este frică de nopţile de singurătate şi de insomnie. La cimitir mi-am cumpărat şi criptă...“, scria istoricul Iványi în scurtele sale memorii. Totuşi, având înclinare spre disciplină, spre studiul istoriei reuşeşte să treacă peste handicap, peste suferinţele lăuntrice şi să le ofere o lecţie de viaţă celor din jurul său.

Ataşamentul lui Iványi Istán faţă de oraşul natal a fost lăudaubil, când, ieşind la pensie, a împărţit imensa sa bibliotecă între gimnaziul din Lugoj şi Szabadka, cuprinzând cărţi vechi şi rare, documente şi anuare. Ajutat de familie, de elevi şi de profesori mai apropiaţi, începe, la 1904, să lucreze la o serie de proiecte întrerupte din cauza bolii. Sprijinit de fiul său Lajos reuşeşte să finalizeze, în decurs de trei ani, Monografia oraşului Lugoj, un proiect din tinereţe, a cărui apariţie a fost semnalată şi în presa timpului. Aşa cum a spus autorul în prefaţa cărţii6, datorită sănătăţii precare a fost nevoit să se rezume la apariţia unei cărţi sub forma unei cronologii, date şi schiţe istorice, valorificând o documentaţie şi bibliografie adunată până la sfârşitul anilor 18707. artea Monografia oraşului Lugoj, scrisă cu ajutorul fiului său Lajos, rămâne, chiar şi peste un secol de la apariţia din anul 1907, una de referinţă în istoriografia bănăţeană.

Folosind documente de arhivă, lucrări de sinteză, manuscrise dispărute sau greu accesibile istoricului de azi, prezintă istoria unei aşezări sub aspect politic, cultural, religios, cu toate componentele economice (agricultura, industria, comerţul, activitatea bancară şi de credit, transporturile, infrastructura) şi cele privind demografia şi urbanismul. Dacă unele aspecte de istorie locală, ca vechimea aşezării, partea medievală şi privilegiile oraşului - sunt trecute cu vederea, altele, în schimb sunt minuţios înfăişate: perioada ocupaţiei turceşti, formarea Banatului de Caransebeş-Lugoj, personalitatea banilor Petru Petroviæ şi Acaţiu Barcian, războaiele austro-turce şi marea bătălie de la Lugoj din 1695 când trupele comandate de generalul Frederico Veterani sunt învinse de sultanul Mustafa al II-lea. Un capitol distict este dedicat secolului al XVIII-lea, ocupaţiei Banatului de către trupele imperiale austriece, organizarea administrativă a provinciei în 11 districte, cu referiri importane la istoria districtului Lugoj - Făget în cadrul arealului bănăţean.

Bine documentată este şi partea dedicată Revoluţiei de la 1848-1849 scrisă pe baza unor surse inedite de istorie locală, Jurnalul Minoriţilor din Lugoj. serie de evenimente (unificarea celor două comune – Lugojul Român şi Lugojul German – la 1793, dobândirea statutului de mu-

C

teratura clasică, mai cu seamă cu literatura latină a dus la publicarea, în 1870, a colecţiei de istorie referitoare la Titus Livius. În paralel cu obţinerea diplomei de cadru didactic frecventează bibliotecile din Budapesta, unde cercetează documente de istorie a Banatului. A fost numit profesor la Timişoara în 1874 şi, timp de un an, a avut posibilitatea să aranjeze biblioteca gimnaziului catolic. Aici a putut să schiţeze scurte lucrări despre istoria oraşului Lugoj, studii prezentate şi la şedinele Societăţii de Istorie şi Arheologie din Ungaria de Sud, înfiinţată la 1872. reocupările de cercetare ştiinţifică îl fac remarcat în cercurile literare, istorice şi culturale din Timişoara şi facilitează publicarea în revista Societăţii de Istorie şi Arheologie, „Történelmi és Régészeti Értesítő“, precursoarea “Analelor Banatului”. Pe parcursul timpului, până în anul 1917, această revistă a reuşit să publice rezultatul cercetărilor din domeniul arheologiei, istoriei şi culturii, să facă cunoscută apariţia unor studii de referinţă a Banatului, cum au fost scrise de Bodog (Felix) Milleker, Szentkláray Jenő, Berkeszi István, Baróti Lajos, Antal Pfeiffer şi alţii.

Ataşat scrierilor istorice ale lui Lenard Böhm, Pesty Frigyes şi Horváth Mihály, după cum o spune în propria autobiografie apărută postum la 19741, a început să publice din 1875 în revista Societăţii de Istorie şi Arheologie de la Timişoara 2 şi în ziarele lugojene Krassói Lapok şi Krassó-Szörényi Lapok3. Contribuţiile sale istoriografice, şi astăzi de actualitate, sunt aproape necunoscute, un motiv fiind dispariţia vechilor periodice bănăţene, păstrate cu greutate în câteva biblioteci din străinătate. Tipăreşte la Timişoara, în 1875, o mică broşură4 asupra istoriei medievale a Banatului, cu referire asupra regiunilor Lugoj, Caransebeş şi Lipova, publicată şi în ziarul de limbă maghiară “Temesi Lapok”5. Decizia de numire ca profesor la Banská Štiavnica (Slovacia) i-au produs nemulţumiri, putând cu greu în aceste condiţii să mai scrie despre istoria arealului bănăţean. A renunţat la haina preoţească în 1875 şi se stabileşte definitiv la Subotica (Szabadka), precupările de istorie lugojeană trecând din acest moment pe un plan secundar.

Politicile culturale ale statului maghiar din secolul al XIX-lea au urmărit pe termen lung două obiective: reducerea analfabetismului, prin apariţia şcolilor primare şi tipărirea de cărţi pedagogice. La nivel naţional statul a încurajat înfiinţarea de asociaţii, fundaţii, cercuri literare, întemeierea instituţiilor de cultură la nivel de comitat şi

P

C

O

nicipiu la 1889, descrierea unor biserici şi monumente istorice din centrul oraşului), obiceiuri, tradiţii, mentalităţi aparţinând confesiunilor română, maghiară şi germană, surprind istoria unei aşezări marcată de diversitate, multilingvism şi confluenţe culturale.

Ataşat originilor şi localităţii natale, Iványi István, va rămâne un istoric de valoare în peisajul istoriografic bănţăean.

Munca de o viaţă, continuată în Serbia, a fost răsplătită până la decesul din 7 iulie 1917, de personalităţile politice şi culturale ale timpului. Dezideratul său, acela de a scrie o monografie detaliată, bine documentată asupra Lugojului, a rămas şi astăzi un fapt neîmplinit, dar, care sperăm, nu se va lasă mult aşteptat.

Note: 1 Iványi István, Visszaemlékezéseim életem folyására, Szabadka, 1974, p. 20-21.

2 A csanád egyházmegye püspöki s a kegyesrend temesvári házi könyvtárnak ismertetése; Lugos város pecsétje 1717-ből, 1875, 1 füzet p. 46; Lugosi pecsétek, 1875, 3 füzet p.

148-149; Lugosi és karánsebesi bánok, 1875, 2. füzet, p. 100-103, Lugos és Gavosdia régi határai, 1875, 3 füzet p. 149 - 150; Lugos és Karánsebes története 1526-1658, 1876, 1 füzet p. 24-34; Mikor jöttek a piaristák Temesvárra, 1877; Adatok Lugos és Karánsebes történetéhez (1658-1695), 1877, 2. füzet p. 59-67; Adatok Lugos és Karánsebes történetéhez (16951718), 1878, 1 füzet p. 22-29; Adatok a temesvári szent Katalinról czímzett templom és zárda történetéhez (1717-1759), 1879; Lyceum Aradon, 1881 p. 191.

3 A lugosi római kath. templomügy és minoriták în Krassói Lapok, 1879, I, Nr. 34, 13 August, p. 1; Ibidem, p. 2 ; Idem, Nr. 35, 20 August, p. 1; Idem, Nr. 36, 27 August, p. 1; Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 37, 3 Septembrie, p. 1; Idem, Nr. 39, 27 Septembrie, p. 1; Ibidem, p. 2; Adatok az elemi tanügy, külőnosen a r. kath. az elemi iskolák történetéhez Lugoson în Krassói Lapok,1880, II, Nr. 18, 5 Mai, p. 1 ; Ibidem, p. 2 ; Idem, Nr. 19, 12 Mai, p. 1; Adalékok a lugosi róm. kath. magyar főgimnázium történetéhez în KrassóSzörényi Lapok, 1881, III, Nr. 17, 28 Aprilie, p.

1; Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 18, 5 Mai, p. 1; Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 19, 12 Mai, p. 1; Ibidem, p. 2; A lugosi gymnasium történe (1801-1851) în Krassó-Szörényi Lapok, 1881, III, Nr. 26, 1 Iulie, p.

1; Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 27, 7 Iulie, p. 1; Ibidem, p. 2 ; Idem, Nr. 27, 14 Iulie, p. 1; Idem., p. 2; Lugos történetéböl în Krassó-Szörényi Lapok, 1882, IV, Nr. 13, 30 Martie, p. 1; Ibidem, p. 2; Ibidem, p. 3; Idem, Nr. 15, 15, Aprilie, p. 2; Ibidem, p. 3; Idem, Nr. 20, 18 Mai, p. 1; Ibidem, p.

2 ; Ibidem, p. 3.

4 Iványi István, Vidékünk története 15711658-ik különös tekintettel Lugos, Karánsebes, Lippa történetére, Temesvár, 1875.

5 Articolul a fost citit la şedinele Societăţii de Istorie şi Arheologie din Ungaria de Sud din martie 1873 şi publicat în numerele din “Temesi Lapok” (Timişoara), 1875, IV, Nr. 31, 9 Februarie, p. 1, Ibidem, p. 2;Idem, Nr. 32, 10 Februarie, p.

1, Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 33, 11 Februarie, p. 1, Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 34, 12 Februarie, p. 1, Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 35, 12 Februarie, p. 1; Idem, Nr. 36, 14 Februarie, p. 1, Ibidem, p. 2; Idem, Nr. 37, 16 Februarie, p. 1; Idem, Nr. 38, 17 Februarie, p. 1; Idem, Nr. 39, 18 Februarie, p. 1; Idem, Nr. 40, 19 Februarie, p. 1, Ibidem, p. 2.

6 Iványi Istvan, Lugos rendezett tanácsú város története. Adatok és vázlatok (Istoria oraşului şi a consiliului orăşenesc Lugoj. Date şi schiţe), Szabadka, 1907.

7 Recenzia asupra cărţii a apărut în revista “Századok”, Budapesta, 1908, p. 160-162.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat Constantin-Tufan Stan

45

Biblioteca muzicalã bãnãþeanã

Vasile Ijac, părintele simfonismului bănăţean (6) Lugojeanul George Pavel – un maestru al baghetei –

U

n rol important în mediatizarea creaţiei lui Ijac în Banat a avut George Pavel, care, în perioada petrecută la Timişoara, la pupitrul dirijoral al Operei Române clujene aflate în refugiu (începând cu stagiunea 19401941), a iniţiat un ciclu de concerte simfonice, în care şi-a propus promovarea creaţiei tinerilor compozitori bănăţeni. În cel de-al treilea concert consacrat acestui deziderat (20 mai 1941), susţinut de orchestra Operei clujene, aflată sub bagheta dirijorală a lui Constantin Ţurcanu, a fost prezentată pentru prima oară publicului timişorean creaţia orchestrală a trei tineri profesori ai conservatorului local, percepută de Alma Cornea-Ionescu, autoarea cronicii publicate în „Ecoul” (Cornea-Ionescu 1941), prin prisma modernismului limbajului muzical, drept „muzică nouă”. Erau evidenţiate talentul şi pregătirea superioară a şefului de orchestră (absolvent al clasei de compoziţie a lui Mihail Jora şi al celei de dirijat a lui Nonna Otescu), dar şi profesionalismul autorilor (Zeno Vancea, Vasile Ijac şi Eugen Cuteanu), formaţi la prestigioasa Academie clujeană (la clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea), muzicologa timişoreană iterând dezideratul organizării lunare a unor astfel de concerte dedicate muzicii româneşti. În cele 4 Desene simfonice pentru orchestră de coarde (opusul, inclus în programul de sală al concertului, nu figurează, sub acest titlu, în catalogul creaţiei lui Zeno Vancea), „o lucrare cu cea mai pronunţată tendinţă de ultramodernism”, sunt decelate câteva particularităţi definitorii ale stilului vancian: melodica tributară linearismului şi limbajul polifonic de „o aridă matematică muzicală”, prin care sunt negate structurile armonice, ceea ce face greu accesibilă muzica marelui public. Din creaţia lui Zeno Vancea au fost prezentate şi fragmente din baletul-pantomimă Priculiciul. Deşi, după intensitatea aplauzelor, Eugen Cuteanu părea să fie cel mai apropiat aşteptărilor publicului (Suita românească), creaţia lui Vasile Ijac, Simfonia a II-a, „operă de in-

Concertul Filarmonicii “Moldova” finite nuanţe, tratată într-o manieră cu totul originală”, s-a constituit, potrivit semnatarei amplei cronici, într-un adevărat punct de rezistenţă al programului concertistic al serii. Era sesizată ampla şi cromatica paletă orchestrală, „interesanta” armonizare, elanul dezvoltării tematice şi, mai ales, conturarea expresiei „dorului” în Andante. Într-o apreciere concluzivă, A. Cornea-Ionescu, deşi cataloga drept „masivă şi greoaie” lucrarea lui Ijac, opina că aceasta a găsit, graţie maestrului Ţurcanu, „o prezentare admirabilă, limpezime şi căldură, care au făcut-o accesibilă până şi celor mai rebeli”. Concertul a fost reflectat în presa timişoreană şi de Nicolae Ursu, care sublinia profunzimea gândirii artistice din Simfonia a II-a, „maniera modernă de tratare a temelor, într-un veşmânt sonor de mari proporţii”. Caracterizarea simfonismului ijacian, venită din partea unui autentic profesionist, era extrem de măgulitoare: „Conţinutul elegiac, sentimentul din care răzbate totuşi un suflu de atmosferă românească, cum şi întregul fel de a lucra simfonic ni-l caracterizează pe autor ca pe unul dintre cei mai dotaţi compozitori ai tinerei pleiade româneşti” (Ursu 1941, 2).

Concertul consacrat autorilor bănăţeni fusese precedat, în 9 martie 1941, de simfonicul elevilor Conservatorului Comunal, sub bagheta lui Vasile Ijac (o uvertură – neprecizată – de Mozart, „o compoziţie originală” a lui Ijac, „o uşoară bucată italiană” şi, după pauză, Simfonia a II-a de Beethoven – vezi „Fruncea”, Timişoara, VIII, 3, 1941), ce îi prilejuise cronicarului ridicarea unor mai vechi semne de întrebare, adevărate reproşuri adresate Academiei clujene, care, în opinia sa, făcea prea puţin pentru propagarea muzicii simfonice. După sosirea instituţiilor de artă clujene la Timişoara, în urma Dictatului de la Viena, Vasile Ijac a fost numit profesor suplinitor la catedra de cor şi orchestră la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj-Timişoara, ceea ce i-a oferit noi oportunităţi de afirmare în calitate de dirijor. Prezentat sub genericul „Festivalul I de sfârşit de an şcolar” (13 iunie 1942), găzduit de Palatul Cultural, concertul a avut trei momente distincte: în prima parte a evoluat orchestra Academiei, sub bagheta lui V. Ijac (Concerto grosso nr. 2 de Händel, Simfonia nr. 100 de Haydn), urmată de un intermezzo instrumental, finalul fiind rezervat concertului susţinut de corul Academiei, dirijat de absolvenţii clasei de practică corală (secţia pedagogică) de la clasa prof. Ijac (Palestrina, Smetana, Schumann, Dima, Porumbescu, Ursu ş.a.).

Î

ntr-un simfonic dirijat, în cursul anului 1942, la pupitrul orchestrei Operei Române din Cluj-Timişoara, pe scena Teatrului Comunal, G. Pavel a confirmat garanţia spectacolelor sale de calitate, abordând un repertoriu variat (cu o primă audiţie la Timişoara – una din simfoniile lui Johann Christian Bach) şi pro-

movând câţiva valoroşi instrumentişti ai ansamblului clujean: Gr. Hoca, V. Boar, N. Pop şi I. Suciu – un excelent grafician, căruia îi datorăm un portret al lui George Enescu, realizat în urma recitalului din 1936, publicat în unul din numerele săptămânalului „Fruncea” –, în Concertul pentru patru viori de Ludwig Wilhelm Maurer.

După câteva miniaturi, care au întregit partea I a concertului (Gavota de Fr. Gossec, într-un aranjament realizat, probabil, de G. Pavel, maestru în arta ordin Iaşi chestraţiei, Basme, de K. Komzák, şi Dans ţărănesc de C. Dimitrescu), în final, în partea a II-a, au fost interpretate poemul Vltava, de Smetana (cu o intervenţie aplicată a dirijorului, care a oferit publicului câteva explicaţii privitoare la substratul literar al poemului), şi Uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini. Într-o cronică anonimă (Concertul simfonic dirijat de maestrul profesor George Pavel, în „Dacia”, Timişoara, IV, 45, 1942, 2) erau enumerate câteva din calităţile care-l impuseseră pe G. Pavel ca un maestru desăvârşit al artei dirijorale (în măsură să-l impresioneze, în adolescenţă – petrecută la Timişoara –, pe Ioan Holender, care şi-l va aminti, peste ani, ca pe un mare dirijor, care contribuise, alături de ceilalţi artişti clujeni, la formarea sa ca muzician – cf. Holender 2005): „Prezenţa prof. George Pavel […] este garanţia sigură că realizarea muzicală depăşeşte succesul unui spectacol sau concert obişnuit. Acest om, dotat de la natură cu însuşiri excepţionale în această artă, posedă şi o vastă cultură muzicală.

Graţie acestor calităţi, el nu bate măsura pentru că e dirijor, el bate măsura pentru că face muzi-că. Când dirijează, se observă imediat că el trăieşte acea pagină muzicală. El nu confundă măsura cu stilul.

El cunoaşte bi-ne adâncimea lui Beethoven, cum cunoaşte tot aşa de bine graţia şi picanteria lui Haydn sau Mozart.

Publicul simte ma-gia baghetei, graţie fluidului stabilit imediat după primele măsuri, şi ştie că la pupitru, sau mai bine zis în fruntea orchestrei (pentru că Pavel dirijează totdeauna la simfonice pe dinafară), stă un mare dirijor”. reacţie publicistică în urma concertului a avut şi Alma Cornea-Ionescu, care a potenţat profilul dirijoral al maestrului lugojean: „Dacă dirijorul Pavel nu e o natură tumultuoasă, în schimb are interpretări de bun gust graţie educaţiei sale muzicale. Caracteristica conducerii D-Sale este preciziunea, prin excelenţă, şi o pronunţată vioiciune ritmică. Noi, care cunoaştem bine prestaţiunile şi multilateralitatea muzicală a dlui Pavel, ştim să preţuim două daruri rare ce le aduce D-Sa muzicii româneşti: hărnicia şi priceperea. D-Sa este un muzician serios în înţelesul deplin al cuvântului” (CorneaIonescu 1942a, 4).

Analizând evoluţia Academiei clujene în cei câţiva ani scurşi de la dramatica „transhumanţă” în peisajul cultural timişorean, Alma Cornea-Ionescu realiza, la finele anului 1942, o trecere în revistă a prestaţiei didactice a membrilor corpului profesoral. După câteva aprecieri formulate la adresa catedrelor de canto (Marius Nicolescu, Jean Rânzescu), pian (Ana Voileanu-Nicoară, George Ciolac, Titi FotinoNegru ş.a.), vioară (Robert Cionca – fratele pianistei Aurelia Cionca – şi „hiperactivul George Pavel, apreciatul dirijor, care îşi împarte timpul şi sufletul între Operă, Academie şi Liceul Militar”), vio-

O

George Pavel loncel (Flor Breviman) şi suflători, atenţia pianistei şi compozitoarei timişorene se focaliza (după câteva consideraţii apologetice la adresa maeştrilor Marţian Negrea şi Augustin Bena – recent pensionat) pe activitatea reprezentanţilor catedrelor teoretice, subliniind aportul lui Vasile Ijac (strălucit absolvent al Conservatorului clujean, la clasa de compoziţie a lui Marţian Negrea) şi al profesorului Vulpescu, „care muncesc cu o dezinteresare demnă de toată lauda şi rară căldură pentru iniţierea tineretului în diferite ramuri ale muzicologiei şi pedagogiei muzicale. Primul este compozitor de merit, iar al doilea, dl Vulpescu, autor al unui tratat elementar de muzică şi [al altor] lucrări foarte interesante” (Cornea-Ionescu 1942b, 2) În timpul activităţii dirijorale desfăşurate la Timişoara, G. Pavel a colaborat şi cu Filarmonica „Moldova” din Iaşi, dirijând câteva spectacole sub cupola Teatrului Naţional din capitala moldavă: în 26 septembrie 1943 (al 3-lea concert din stagiunea a II-a – 1943-1944; 17 octombrie 1943 (al 6-lea concert al stagiunii); 7 noiembrie 1943 (al 9-lea concert al stagiunii), în care G. Pavel şi-a prezentat un lied cu acompaniament orchestral (Mama, pe versuri de Reimer, solist: Gogu Simionescu), dirijând, în primă audiţie, poemul simfonic Babacai de Filaret Barbu; 5 decembrie 1943 (al 13-lea concert al stagiunii); 20 februarie 1944 (cel de-al 22-lea concert al stagiunii), cu prima audiţie a Simfoniei lui Mircea Popa, opus pentru care tânărul compozitor, originar din Banatul sârbesc, obţinuse o onorantă Menţiune I, în 1940, la Premiul „George Enescu”. Relevând câteva din calităţile liedului Mama („expresia spiritului românesc […] şi fina ţesătură orchestrală”), prof. Constantin Georgescu, autorul textului inserat în caietul-program al concertului, scria: „Lirism duios, dramatism; şi tehnic, o conducere melodică făcând legătura perfectă între poezie şi muzică. Simplitatea unită cu bunul-simţ, esteticul” (alte repere privind colaborarea cu Filarmonica ieşeană, în Drăguescu 1943, 2).

Referinţe bibliografice: Cornea-Ionescu 1941 = Alma Cornea-Ionescu, Concertul simfonic consacrat autorilor bănăţeni, în „Ecoul”, Arad, XVII, nr. 2.262 din 25 mai.

Cornea-Ionescu 1942a = Alma Cornea-Ionescu, Al doilea concert simfonic dirijat de Gheorghe Pavel, în „Fruncea”, Timişoara, IX, 6.

Cornea-Ionescu 1942b = Alma Cornea-Ionescu, O instituţie în plin progres. Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj-Timişoara, în „Dacia”, Timişoara, IV, 58.

Drăguescu 1943 = Dorel Drăguescu, De vorbă cu Gh. Pavel, dirijor la Opera Română, despre concertele simfonice de la Iaşi, în „Dacia”, Timişoara, V, 47.

Holender 2005 = Ioan Holender, De la Timişoara la Viena, Editura Cuvântul, Bucureşti.

Ursu 1941 = Nicolae Ursu, Al treilea concert simfonic la Opera Română din Cluj-Timişoara, în „Dacia”, Timişoara, III, 33.

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 46 Adriana Weimer

Adriana Weimer

Mircea Vintilă – concert extraordinar la Lugoj

S

erile magice de muzică folk şi poezie de la Clubul “Space Bowling” din Lugoj au culminat cu ediţia 46, de joi, 22 august 2013, de la ora 20.00, cu un extraordinar concert susţinut de Mircea Vintilă – unul dintre cei mai importanţi folkişti ai României, cu o activitate discografică şi concertistică impresionante. De-a lungul celor 46 de ediţii organizate de cantautorul lugojean Vasile Gondoci au cântat interpreţi de valoare ai muzicii folk din România, dar întâlnirea publicului lugojean cu Mircea Vintilă a transformat seara într-un eveniment folk deosebit prin prezenţa unei “legende vii a muzicii sufletului”.

Spectacolul de marionete „Trio Tango”, din Franţa, la Lugoj

C

oline Bouloy (din Orléans) şi Marthe Ravaut (studentă în Paris), două tinere din Franţa, au parcurs, timp de două săptămâni, 1000 de kilometri până în România pe o bicicletă tandem – cu două locuri –, pentru a prezenta publicului din Lugoj spectacolul lor de marionete „Trio Tango” – ”Marionett and tandem, trip along the Danube” („Marionete şi tandem, de-a lungul Dunării”); darorită mai multor condiţii nefavorabile călătoriei cu bicicleta, o parte din drum au făcut-o cu trenul. Referindu-se la această inedită călătorie, Coline Bouloy mărturiseşte: „Am urmat cursul Dunării, pornind din Germania până în România. Am ajuns în Lugoj miercuri, am făcut un mic tur prin centrul oraşului, unde am văzut cum două generaţii distincte coabitează. Simţim din plin importanţa păstrării tradiţiei, ceea ce, din păcate, în Franţa începe să dispară”; iar Marthe Ravaut o completează: „Am constatat că Ioane; 1976 – Crezul meu; 1982 – Peripe- românii sunt primitori şi calmi, lucru care ţii noi; 2000 – Madama de pică; 2003 – nu s-a întâmplat în fiecare loc de pe parToţi într-o Barcă; 2005 – Opere & opere- cursul călătoriei noastre. Spectacolul realite. Mircea Vintilă a făcut parte din celebra zat de noi se numeşte „Trio Tango” şi îl jutrupă „Pasărea Colibri”, alături de Florian căm în fiecare oraş pe care îl traversăm, Pittiş, Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici. cu tot ceea ce e frumos şi mai puţin frumos În faţa unui public cald şi numeros (de în oraşul respectiv, cu tot ce întâlnim neaşpeste 200 de iubitori de muzică folk), pe teptat”. Această întâlnire neobişnuită cu scena Clubului “Space Bowling” din Lugoj publicul lugojean a fost organizată de AsoMircea Vintilă, şarmant şi dezinvolt, a făcut ciaţia Francofilă Lugoj şi de Asociaţia de un spectacol memorabil. Alături de el şi de Prietenie Orléans – Lugoj. amfitrionul Vasile Gondoci au cântat: Daniel ircea Vintilă, un veritabil in- Julean şi Nelu Pitic (din Arad), Iulia Sîrbu terpret şi om de muzică, a (flaut; absolventă a Şcolii Gimnaziale de Mudefinit, prin creaţia sa muzi- zică „Filaret Barbu” din Lugoj şi elevă a Licală şi hiturile binecunoscute, genul folk în ceului de Muzică “Ion Vidu” din Timişoara), România: 1974 – Pământul deocamdată Eugenia Ponta Pete (din Pecica – judeţul – Mielul; 1975 – Hanul lui Manuc – Bade Arad), Ana şi Maria Jula (din Arad).

M

L

a Lugoj, prima reprezentaţie a spectacolului de marionete „Trio Tango” jucat de Coline Bouloy şi Marthe Ravaut a avut loc joi, 11 iulie 2013, de la ora 11.00, la Centrul pentru Persoane Vârstnice „Sfântul Nicolae”, unde a fost extrem de bine primit de publicul vârstnic al centrului; păpuşa Paulette – marioneta – a fost „vedeta” cu care au vrut toţi sa se fotografieze. În acest context, preşedinta Asociaţiei Francofile Lugoj, prof. Daciana Ardelean, a spus: „Asociaţia Francofilă Lugoj găzduieşte, pe parcursul a trei zile, două tinere care vin din Franţa. Pe parcursul călătoriei au avut diferite spectacole, împreună cu o marionetă pe nume Paulette, marionetă care simbolizează generaţia mai puţin tânără. Fetele sunt reprezentantele generaţiei tinere, pline de viaţă,

care trăiesc într-o agitaţie continuă, iar momentul întâlnirii cu această marionetă le pune, atât pe ele, cât şi pe spectatori, în faţa unei reflecţii în ceea ce priveşte importanţa de a înţelege ce ne oferă viaţa”. doua reprezentaţie a spectacolului de marionete „ Trio Tango” la Lugoj a avut loc vineri, 12 iulie 2013 – cu ocazia apropierii Zilei Naţionale a Franţei (14 iulie) –, de la ora 17.30, în Parcul Prefecturii – Parcul Copiilor din Lugoj, unde, de această dată, s-a adresat unui public tânăr. Copiii de la şcolile gimnaziale lugojene, însoţiţi de prof.

Daciana Ardelean, Claudia Popescu (vicepreşedinta Asociaţiei Francofile Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj), prof. Marcela Balint, prof. Judit Schropp, prof. Liliana Korber, prof. Loredana Ciucure, prof. Corina Căprariu, Adriana Weimer (Biblioteca Municipală Lugoj) – dar şi de părinţi, au fost extrem de încântaţi şi de curioşi, punându-le celor două fete – Coline Bouloy şi Marthe Ravaut – nenumărate întrebări legate de bicicleta tandem – rar văzută în realitate – şi de deja „celebra” Paulette – marioneta spectacolului, realizată integral de cele două franţuzoaice.

Joi, după reprezentaţia dată la Centrul pentru Persoane Vârstnice „Sf. Nicolae” din Lugoj, fetele au prezentat spectacolul de marionete „Trio Tango” şi persoanelor vârstnice de la Azilul de Bătrâni din Găvojdia.

Călătoria celor două fete din Franţa a continuat, ele propunându-şi să vadă şi Constanţa; astfel, de la Lugoj până la Roşiorii de Vede au călătorit cu trenul, iar mai departe, până la Constanţa, au mai parcurs încă 400 de km cu bicicleta lor tandem; din Constanţa au plecat spre Bucureşti, de unde au luat avionul către Franţa.

Curajos intinerariu! Felicitări!

A

Vernisajul expoziţiei de artă plastică: Ionel Bota (Oravia) - „Melancolia burgului baroc”; au prezentat: Ada Cruceanu şi Erwin Josef Ţigla; organizatori: Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” Reşiţa – Secţia Germană „Alexander Tietz”, Forumul Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin şi Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor Reşiţa; 7 martie 2013, ora 16.00, la Centrul Social „Frédéric Ozanam” Reşiţa.

Participanţii la Întâlnirea de la Cassidys, din 3 august 2013, dedicată “Zilei Limbii Române”; Centrul de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti – Dublin

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Carte

Banat

47

Biblioteca din Vest

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013

Banat 48

Carte

Biblioteca din Vest

Banat, anul X, nr. 7-8, 2013