Revista Banchetul nr. 40-41-42 (aprilie, mai, iunie) 2019 by Hopernicus

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Diandra DAVID

CLOPOTELE PUTNEI! "Ierusalimul neamului românesc" găzduiește miresmele unui trecut de neșters în simțurile conștiinței poporului român. Aici își duce eternitatea voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt, cel care în joia lui 1466 a nimerit cu săgeata lemnul de paltin al altarului de astăzi, încredințând lui Dumnezeu destinul strămoșilor noștri și pe cel al țării. Omul modern își limitează existența prin strâmtorarea credinței și alimentarea asiduă a propriului ego prin așa-numita "încredere de sine", care nu face decât să nege puterea Celui care ne-a creat, dar în mod paradoxal să propage ideea superiorității voinței vanitoase a celui creat, care este lipsit de apărare până și în fața forțelor naturii. Replica "în primul rând trebuie să ai încredere în tine" este probabil cea mai des folosită la început de secol XXI. Deci ființa umană cu un orizont atât de îngust, încât nu-i ajunge 100 de vieți ca sa poată îmbrățișa absolutul, "trebuie" să se încreadă în ea mai mult decât în Dumnezeu. "Omul mândru este mai prost decât cel fără de minte." Asta spuneau înaintașii noștri. Însușindu-ne un grad mare de credibilitate față de propria persoană, devenim măști, nu OAMENI! Ne formăm un cult al personalității întemeiat pe convingeri clare, favorabile despre noi înșine, oprind astfel evoluția. Când orgoliul te împresoară, începi și trăiești în minciună, departe de răspunsul corect al întrebării "cine sunt?". Iar când adevărul ți se înfățișează, întunericul ochilor nu te lasă să-l vezi. Ernest Bernea spunea: "Omului îi place minciuna, îi place să fie mințit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct tot ce crezi nedemn și urât din gândul și fapta sa. Vei culege imediat ura și disprețul. Spunei minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate și vei culege sigur dragostea și prețuirea sa." Climatul cinstei este arid, deranjează făptura mai mult decât orice pe lumea asta. El dezbracă mlaștinile tulburi de strălucirea aparentă. Așa se urâțește omul, și frumos la chip fiind. Ipocrit, nu se mai poate îndrepta. Astfel minciuna dezgolește de dreptate și morală, când îi minți pe cei din jurul tău sau chiar și atunci când nu te minți decât pe tine însuți. Oare nu suntem cu toții necinstiți, când ne batjocorim țara și conducătorii? Poate, reprezentanții noștri ne seamănă, dar suntem prea orgolioși să admitem acest fapt. Niciodată un popor nu primește mai mult decât merită, plătind preț pentru greșelile celor din trecut, după cum cei din viitor vor suferi din BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

pricina alegerilor noastre din prezent. Ironizăm cu ușurință lipsa de cultură și erorile de limbă ale șefei guvernului, însă România are cea mai mare rată de analfabeți din U.E.

La sfârșit de secol XIX s-au adunat la inițiativa lui Iraclie Porumbescu 3.000 de tineri având ca scop binele țării, noi astăzi ne mai adunăm doar în partide politice și doar pentru foloase personale. În mânăstiri existau școli, spitale, multe dintre călugărițe fiind surori de caritate în timpul războaielor. Aveau loc manifestații culturale și naționale, prima serbare de solidaritate națională organizându-se la Putna, Eminescu fiind la acea vreme secretar al manifestației. Sute de pelerini trec azi pe sub Turnul lui Eminescu fără zbuciumul recunoștinței, majoritatea neștiind de gestul patriotic, plin de dragoste făcut de poet. Acesta a adunat într-o urnă de argint pământ din toate 1

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” provinciile româneşti separate, semn ce avea să traseze pe veci harta României Mari. Studenții români aveau alte preocupări atunci. La inițiativa lui T.V. Stefanelli se inaugura societatea studențească "Arboroasa" din care făcea parte și marele compozitor Ciprian Porumbescu, geniul care a murit mult prea devreme, fiind închis nevinovat de austrieci, căci pentru a-și apăra țara, săvârșise în viziunea lor infracțiunea de "înaltă trădare". În schimb, țara noastră este în fruntea rușinii statelor membre din cauza corupției. Suntem atât de dezbinați ca frați români, încât și cele mai apropiate legături se creează prin hoție. Cuviosul Paisie consemna cu ani în urmă: "Răutatea oamenilor a întrecut orice limită. Fiecare caută să-l înșele pe celălalt și dacă reușește, o consideră o mare realizare. Acum păcatul a devenit modă, iar nedreptatea este considerată istețime." Degradarea noastră duce la pieirea neamului prin negarea originilor și a credinței. Modernul marchează educația tinerilor și metamorfozarea societății prin eliminarea valorilor morale, prin evitarea respectării Decalogului. Să nu uităm că printre cele 10 porunci se află și: " Să nu furi!" (porunca a VIII-a). Pedeapsa ne-o merităm cu vârf și îndesat! Omul simplu de la țară, harnic și neștiutor de carte, înțelegea prin "frica de Dumnezeu" respectul datorat aproapelui, nefiind necesară semnarea unor convenții, care să sistematizeze drepturi și libertăți. Dacă fundamentul este moralitatea, noi de ce încercăm să o suprimăm? Inteligența și știința nu sunt îndestulătoare pentru un conducător bun, ci el "trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând și anume prin tăria morală, prin forța nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în ființa sa." Modele avem, însă portretele lor să rămână veșnic împotriva uitării. Stefan cel Mare a domnit 47 de ani și a edificat 26 de biserici și mănăstiri, care astăzi sunt vizitate de români și străini de pretutindeni. A purtat 42 de războaie și fiecare victorie a fost atribuită lui Dumnezeu, căci dacă se încredea în el, probabil ar fi pierdut mai multe. La fiecare lăcaș duhovnicesc au contribuit boieri, țărani, sfetnici, fără a se opune. La 100 de ani de la Marea Unire s-a sfințit "Catedrala Mântuirii Neamului", iar noi ne-am întrebat de ce nu avem spitale. Ne-am obișnuit atât de mult cu nepăsarea, încât și atunci când cineva reușește să ne adune, îl lovim cu pietre pentru ca nu ni se aseamănă. Petre Țuțea scria: "Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare...". Mulți au mai pătimit pentru noi... Măcar în ultimul ceas să demonstrăm contrariul. Apărată de imoralitatea înstrăinării de teritoriu,

patria înseamnă viața, pașii făcuți cu efort de elitele dornice de conservare și progres. În contrast cu secolele trecute, deși separați spiritual, dar uniți teritorial, respirăm colbul gloriei, dar al neîmplinirilor. Pășim pe același pământ, pe care au călcat mari voievozi și scriitori, însă nu cu aceeași demnitate. Un popor se definește și prin visul din timpul nopții, ne scrie Jung, însă puțini mai visează. Scriitorul Dumitru Velea s-a întors în 1871 și l-a cunoscut pe Eminescu, a zărit Putna înainte de a o vizita, a citit titlul documentelor "Răpirea Bucovinei", ce se aflau sub brațul "omului deplin al culturii românești". Dovada acestei presimțiri fiind și articolul său "Ziua cea mare și strigătul copilului": "nu eram informat în detaliu despre acest eveniment, publicistica lui Eminescu, Opere, volumul al XI-lea, apărând ulterior." Geniile de altădată ne privesc din cer, ne simt speranțele și se mâhnesc. Doar celor vrednici le descoperă misterul iubirii de țară, le dezvăluie detalii neștiute sau care urmează a fi consemnate pe baza probelor. Ei nu au făcut ca noi; nu ne-au părăsit nici după moarte. Un alt semn este notat în arhiva mânăstirii Putna. În 1777 furia lui Ștefan a fost fără margini. În timpul nopții s-a auzit clopotul cel mare Buga, donat de domnitor. Acesta era folosit ca ostaș de nădejde al voievodului împotriva năvălitorilor. Călugării s-au trezit speriați și au fugit în biserică să vadă ce se întâmplă, cine îndrăznește să bată clopotele... băteau singure. Când au intrat în biserică, lumânările stinse de pe mormântul lui Ștefan cel Mare s-au aprins. Acest eveniment s-a întâmplat după ce Bucovina ne-a fost răpită. O altă consemnare este legată de bătălia contra turcilor din 1877, dată la Plevna (Bulgaria). Soldați români au povestit, cum l-au văzut pe câmpul de luptă. Șocul pentru ei a fost foarte mare, căci domnitorul mort de peste 300 de ani avea aceleași haine domnești, aceeași sabie. Suflul românesc este nemuritor! Ei au murit și continuă să învie pentru noi. Desfătându-ne în "deșănțata" libertate, ni se fură țara de sub ochi. Ce socoteală vom da copiilor noștri pentru păcatul făcut de noi astăzi? Indiferența este cea mai grea crimă din istoria umanității, căci rezultatul ei nu distruge doar actualitatea și acel nespus "mai târziu", ci prăbușește odată cu ea și tot sacrificiul simțitorilor de mai devreme. Românul nu poate decât să-și plece genunchii inimii în fața mormintelor și cu glasul conștiinței să strige: Dragi părinți, voi sunteți încă vii, noi morți de când ne-am născut! Nu am meritat suferința și sângele vostru! Înviați și aduceține aminte de însemnătatea patriotismului vostru! Așa să bată și inimile noastre - precum clopotele Putnei!

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ”

Giorgiana RADU

„TRANSPLANTUL DE ALBASTRU”, O ALTFEL DE CARTE A OLTULUI, SCRISĂ DE TÂNĂRUL POET LUCIAN AVRAMESCU Cărți pe nedrept uitate, cărți care lipsesc astăzi din pregătirea sufletească a cititorului, din ce în ce mai rar… ”Fișele lirice care compun această carte sunt, geografic, rodul unor perindări, iar în timp – niște sedimentări sustrase risipei”, înștiințează Lucian Avramescu cititorul, în debutul cărții sale „Transplantul de albastru”, apărută la Editura Sport – Turism, în anul 1978, carte ce adună primii ani de gazetărie ai scriitorului, la Râmnicu Vâlcea.

Pagină cu pagină, poetul se divulgă, scrierea pur jurnalistică fiind detronată de armonioasele metafore care arată nu doar talentul tânărului autor, ci și grija pentru redarea frumosului în cuvinte alese. Împărțită în BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

trei capitole: „Popasuri sentimentale”, „Interioare de anotimp” și ”Prin lumea făuritorilor de etern”, cartea poate fi percepută ca un uriaș reportaj despre bogățiile Văii Oltului, palpabile atunci, și pe alocuri și astăzi, despre istoria de demult, dăinuitoare peste timp, despre mănăstiri și case memoriale, meșteri populari și peisaje fermecătoare. În ”Satul transplantat ca o inimă”, ghidul Lucian Avramescu ne arată Muzeul Bujoreni, unde se găsesc ”Arnotele și Dragomirnele fiecărui sat”, unde vedem stâlpii de poartă de la Mateești, „o piesă de o indicibilă frumusețe, care răstoarnă întrucâtva legenda unicității porților maramureșene”, și stăm de vorbă cu cei trei meșteri populari, responsabili în conservarea tradiției și istoricului pieselor prețioase. „Priviți, când treceți prin satele noastre, niște căsuțe modeste, de dimensiunile unor chilii, aproape dizolvate în natură, cu pereții albi și acoperișurile de șindrilă în care lemnul este înnegrit de vreme. Culorile – nu poți să nu faci asociația – sunt cele ale straiului țărănesc și casele acestea arheologice, nelocuite de nimeni, dar închiriate definitiv de istorie, seamănă, privite de undeva de departe, cu niște bătrâne singuratice, purtând broboadă neagră și straie scrobite de sărbătoare. Ele sunt documente iconografice, minereurile unei geologii fabuloase, păstrându-și forma numai pentru că timpul coroziv s-a întâmplat să le uite”. Obiectul muzeal recapătă viață prin forța autorului de a insufla, prin cuvinte, pulsul realității de cândva: „Cum ar arăta, locuită, una – oricare – din cele douăzeci de gospodării transplantate în perimetrul muzeului de la Bujoreni? Sub casă, ca o intrare de bârlog, ca o peșteră secretă, ca un accident de zidire, se deschide pivnița, depozit cu miresme, în care sunt îngrămădite una lângă alta, de-a valma, într-o ordine imposibil de prevăzut, putini și donițe, butoiul cu cepul retezat, sigilând vinul vechi pentru sărbători, mănunchiuri uscate de cimbru și leuștean, struguri stafidiți, agățați la grindă, funii împletite din usturoi și ceapă, umbră, umezeală, tăcere”. În incursiunea culturală călăuzită de Lucian Avramescu în paginile cărții sale, poposim la Casa memorială Anton Pann: „În modesta clădire care coboară cu unul din pereții ei de var până în strada 3

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Știrbei Vodă, sub acoperișul de șindrilă, vom parcurge cele câteva odăi joase având sentimentul că El este cu noi, că pana care a așternut ”Povestea vorbii” păstrează căldura degetelor care-au mânuit-o, că cerneala este încă umedă, neavântată pe ultima filă rămasă neterminată în graba cu care Maestrul a plecat. Unde? Oricum, undeva pe aproape, bundra neagră a rămas înăuntru, casa de bani cu veniturile tipografiei este, și ea, neferecată; nu poate fi, deci, prea departe”. Pășim pe poarta istoriei, despre care Lucian Avramescu spune că este „cea mai frumoasă întoarcere și reîntoarcere la noi înșine”. Ne este evidențiată una dintre cele mai vechi, cea de la Sarmizegetusa, „poartă prin care s-au strecurat începuturile lumii, poartă pe care și-a scrijelit memoriile, cu vârful scurtei spade a regelui dac, însuși timpul”. Vizităm apoi Complexul muzeistic Magheru, locul unde, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a organizat tabăra militară a armatei revoluționare de panduri și voluntari. Un alt reper important de pe Valea Oltului este stațiunea Olănești, „un ceas de solilocviu al naturii”, unde găsim „focarul magnetic al izvoarelor tămăduitoare”, șase la număr, fiecare botezat după efectele lui: „O liniște perenă, la adăpostul oricărei amenințări urbane, tronează peste acest templu al naturii, ornat cu largi portaluri vegetale, cu ghirlande de codri de la poalele cărora țâșnesc izvoare cu apă vie”. Facem „Popas la Călimănești-Căciulata”, îndreptându-ne spre Ostrov, „insula mângâiată de o parte și de alta de brațele Oltului”. La intrarea în parcul Ostrov, „între arborii seculari, cineva a avut inspirația să închine acest loc de odihnă și preumblare Voievodului poeziei noastre. Bustul, nici foarte impunător, dar nici de neobservat al lui Eminescu, ne înfățișează un profil dominat de o frunte senin-îngândurată, întors către acolo de unde vin apele, într-o inexorabilă perindare, ținând, ca și poetul, de veșnicie”. Ne oprim o clipă lângă ctitoria lui Neagoe Basarab, admirăm muntele Cozia care „depozitează, poate, cea mai bogată colecție de chipuri antropomorfe a naturii” și ajungem la Masa lui Traian, unde „râul sare supus peste pragurile pe care muntele i le așază în cale. (…) La masa Învingătorului, apele se aliniază învolburate și trec, și trec ca niște oștiri către marea cea mare a veșniciei. Uneori, se zice că Oltul se ridică din valuri și se așază alături de umbra împăratului, la masa cea de piatră. Prânzul lor ține cât o istorie”. Ne reculegem la mănăstirea Cozia și îngânăm o rugăciune. Aici, ne spune autorul, spiritul lui Mircea cel Bătrân este „în fiecare piatră și-n fiecare colț de zid, în cucernica simplitate a arhitecturii și-n patina înceată a culorilor, în pereții aceștia care urcă de-a dreptul din Olt, înnegriți de vreme, năpădiți de mușchi și smocuri de iarbă crescute în crăpături, dar încă robuști și zvelți și drepți în calea timpului”. Tânărul scriitor Lucian Avramescu a zidit spre neuitare, prin „Transplantul de albastru”, un colț de Românie, încărcat de istorie și frumusețe. Chiar dacă 4

vremea și vremurile le-au făcut să pălească în anii ce au urmat tipăririi acestei cărți, ele vor rămâne neclintite mărturii ale privitorului cu simț al metaforei eterne, prin efemerul cotidian. Lotrișor, „Prâslea al munților”, ne conduce pe firul apei la cascada Lotrișor, unde „o năframă de mireasă mai albă decât toate zăpezile care n-au atins încă pământul impur se revarsă – dar cu câtă frumusețe! – dintr-un cotlon de cremene și izbește jos piciorul muntelui”. Urmând itinerariul dictat de autor, ajungem la Horezu, „leagănul ctitoriilor brâncovene, unde blazonul orașului este „cucoșul de Horezu, pasagerul țanțoș, cu bilet de clasa I”. Dacă ne întrebăm cum poate fi descris acest reper cultural, Lucian Avramescu ni-l creionează cu grijă, spre a nu-l confunda: „Trupul subțire, coada răsfirată, ghearele provocator zvârlite înainte dau un profil temperamental, vioi, plin de neastâmpăr. Comparându-l cu fratele său – dolofan, bine hrănit, suveran în propria ogradă -, cucoșul ceramicii ardelene, vom găsi că el exprimă (într-o oarecare măsură) firea oamenilor de aici. Iată – nu poți să-l confunzi – el este nici mai mult nici mai puțin decât un cucoș oltenesc gata să sară oricând gardul străchinii pentru a-ți ciuguli din palmă sau – atenție! – pentru a-și pune în lucrare podoaba ghearelor. Ochiul, ca o mărgea de rubin, te cercetează șăgalnic, dintr-o parte, cu o curiozitate care se aprinde repede, asemeni unui semafor interior”. Mergând pe firul istoriei neamului românesc, neocolită de cruzimea dușmanilor, dar învingătoare prin jertfa celor care s-au sacrificat pentru patrie, pătrundem în universul credinței, la mănăstirea Hurezi, construită în cel mai curat stil bizantin, unde găsim mormântul fără trup al lui Constantin Brâncoveanu, „Martirul de la Constantinopol, cel ce avea să fie batjocorit, torturat și ucis de păgâni, după ce a fost osândit să asiste la decapitarea celor patru fii ai săi, acest domn român, devenit simbol și erou de neam, privește peste timp din înălțimea ctitoriei sale cu măreția pe care n-au atins-o vreodată călăii săi”. De mormântul rămas pentru totdeauna gol, Lucian Avramescu ne apropie cu smerenie, evidențiindu-ne adevăratul lui simbol: „Este mormântul rămas ca o rană sau ca un semn de întrebare al voievodului român Constantin Brâncoveanu. (…) Un mormânt fără trup, o secundă întreruptă în cădere, o pasăre fulgerată în zbor de-o gheară străină. Să rămână ceea ce este, adică ceea ce nu a fost menit să fie, dar a devenit. O semnificație”. Geografia Luncavățului ne-o reliefează autorul ca fiind „vlăstar al Oltului ce urcă oblic în munți, pentru a se pierde apoi sub temelii de stâncă, unde-și începe neștiuta aventură subterană”. Firul acestui râu ne aduce la culele de la Măldărești. Aici, „legenda lor așază la căpătâi de vreme pe unul dintre oștenii și căpitanii lui Mihai Viteazul. (…) Aici se va fi întors după îndelungi preumblări Tudor Maldăr, cel care purta adesea în spate un maldăr de fân pentru calul ostenit al lui Mihai. Aici BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

se va fi întors, într-o noapte în care se alungau toate negurile pământului, refăcând fantomatic acea clipă care precedase historia Călugărenilor. Aici se va fi întors în galopul nebun al calului, din străfundurile stepelor tătărăști, evadând din prizonierat prin mijlocirea acelei frumoase domnițe cu ochi migdalați – fiica hanului tătar. O purta ca pe o ofrandă. Dragostea ei pentru căpitanul român învinsese dragostea de ai săi. Fuga celor doi este o traversare prin istoria neamurilor, care topea la căldura inimii vremelnicele învrăjbiri (…) Culele de la Măldărești… masive, greoaie, înrădăcinate parcă în pământ sunt unele din deloc puținele semne ale dăinuirii noastre în acest spațiu ce ne-a fost hărăzit încă de la început”. Spre odihnă, ne oprim și în stațiunea Govora, un reper important al Văii Oltului, unde, „la subsuori de umbră cresc mânătărci trunchioase, gălbiori și ghebe, iar în rarele scorburi răsar vâsle de păstrăvi de fag, niște bureți albi, cu miros ca de scorțișoară, pe care-i caută cu osebire țărăncile din micile cătune aruncate dincolo de poalele Govorei”. Prin grija autorului, cititorul află că în drumul prin stațiune, mănăstirea Govora „apare dintr-o dată în toată măreția ei medievală, cu ziduri largi, albe, cu turle împungând cerul, cu chilii împrejmuitoare careși deschid ușile în revărsarea ghivecelor cu mușcate. (…) Vom citi, la lumina subțiată a serii, placa de marmoră de la intrare: În anul 1640, prin grija luminatului domn Matei Basarab ieșea de sub teascurile unei tiparnițe - Pravila de la Govora – prima carte de legi din Țara Românească”. Cum licoarea lui Bachus a fost, ca și astăzi, nelipsită de pe mesele unei părți semnificative dintre români, luăm drumul vinului din Vâlcea, în nordul Olteniei. Una din cele mai frumoase podgorii din Muntenia, Drăgășani, ne demonstrează cum „strugurii se coc la un lat de palmă de cer, iar vinul nu este dintru început vin, ci vers de lumină și cântec de leagăn al soarelui și cerneală cu care se iscălește bruma pe umerii lui Dumnezeu”. Pașii ne sunt călăuziți mai departe către Boișoara, cetate de scaun, vechea capitală a Țării Loviștei, unde ne e depănată legenda lui Vladislav Voievod, care „n-a uitat să-și cinstească așa cum se cuvine ocrotitorii, dându-le hrisov de stăpânire, întărit cu peceți, peste munții Mănăileasa și Stâna Mare, Zănoaga și Prislopul, Băile și Arsurile și peste alte guri de văi și întinderi de pășune”. Facem, deodată cu scriitorul, o incursiune în spațiul Lotrului - „un empireu al oamenilor, o Bucovină a apelor, o minunată operă de artă” -, unde aflăm Centrala de la Ciunget, unde ni se arată lacul Vidra, „a doua dimensiune solară a Lotrului”, în care se varsă peste 80 de râuri, unde ne este explicat „uriașul transplant de albastru, împlinit într-un ținut de stâncării și grohotișuri călcat doar de pasul furișat al vânătorului de capre negre. (…) Pentru ca acest lac să ia ființă a fost nevoie ca un munte să fie urnit din loc”. Barajul (3,6 milioane mc), BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” unic în lume, „constituie o mărturie a ingeniozității tehnice româneşti”, cea mai impresionantă și mai puternică hidrocentrală de pe râurile interioare ale României. Nedezlipindu-ne de firul istoric al Văii Oltului, aflăm legenda arnăutului care și-a dat viața pentru tânărul Matei Basarab, care avea să ajungă la 1633 domn al Țării Românești. ”Pe acest loc unde a curs sângele arnăutului, a fost durată mănăstirea Arnota. Și numele ei se trage de la soldatul arnăut, și ctitorul ei a fost Matei Basarab în primul lui an de domnie”. Mergând mai departe, răsfoind filele cărții-reportaj, dăm peste altă legendă - „Voineasa, satul cu cei mai mulți chiriași”. Locul poartă numele unui haiduc pe nume Voinea, care împreună cu ceilalți trei frați ai săi, „prădau pe boierii ce treceau dintr-o parte în alta a munților și ocroteau pe neguțătorii săraci ori țăranii și târgoveții ce treceau neapărați prin defileu și puteau cădea ușor în mâinile cetelor de hoți ce mișunau pe aici”. Rămânând la același desen alfabetic, găsim o străveche așezare de păstori, Vaideeni - comună care îngrijește 22 de mii de oi, unde rosturile transhumanței au rămas neschimbate. Aici, păstorii veniți de veacuri din Mărginimea Sibiului, au transmis tainele oieritului și copiilor. „La Vaideeni, nimeni nu-și pune întrebări fără răspuns despre soarta oieritului, nimeni nu face profeții sumbre. Meseria asta a ciobănitului – e de părere Ion Loghinescu – e cea mai veche, mai veche decât toate celelalte de pe pământ și, dacă-i așa, apoi, va fi și cea mai de la urmă, care va dispare”. Ce diferență uriașă – zic eu – între anii 70 și cei în care ne aflăm astăzi. Crescătorii de oi, foarte puțini la număr, se confruntă cu uriașe nedreptăți ale sistemului. Carnea oilor se vinde greu, lâna sunt nevoiți să o arunce, și cu toate acestea ei se încăpățânează să supraviețuiască într-o țară care cândva era raiul oierilor. În cartea sa, Lucian Avramescu ne conduce spre un alt reper de neuitat al neamului românesc – Nicolae Bălcescu. Pășim discret, spre a nu-i tulbura amintirea, în satul de pe Topolog, la Conacul Bălceștilor: „Aici, miam zis, a visat Bălcescu pentru un întreg neam și tot aici, în această încăpere cu pridvor de țărm dobrogean, mobilată cu dealuri și coline și munți, așternută cu covoare de câmpie, urmașii i-au găsit cheia visului, aprinzând paloarea acelei nădejdi ca pe un rug puternic și nemuritor”. Un alt nume de rezonanță patriotică este al lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz dintre căpitanii lui Mihai Voievod, care locuiește pentru veșnicie la schitul din Lungești. Aici îi descoperim în amănunt legenda, prin grija scriitorului care redă nu doar date istorice, ci îmbracă în lumina metaforei fiecare detaliu. Într-o zi de primăvară, ni se arată la Frîncești, printre pâlcurile de frasini și stejari, mănăstirea „Dintrun Lemn”, construită între anii 1637 și 1641 în timpul domniei lui Matei Basarab, unde „generații de țărani sau născut, au copilărit și au trăit lângă portretele lui 5

„CONŞTIINŢA NOASTRĂ MAI BUNĂ” Matei Basarab și Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu și Șerban Cantacuzino și ale altor fosforice personalități ale istoriei noastre”. Statuia Oltului, „râul tutelar al unei fastuoase geografii”, o sculptează în cuvinte și Lucian Avramescu, la distanță de confratele de condei, Geo Bogza. „Oltul este îmbrăcat în schele. Sculptori moderni s-au încumetat să reia de la cap lucrarea naturii, dându-i alte contururi, retușând curburi prea independente, zigzaguri severe, transportând, pe alocuri, dintr-o albie în alta, înțelesul întregului monument. În premieră cosmică absolută, apele au făcut cunoștința marilor lacuri de odihnă și au deprins curgerea domoală, disciplinată, supravegheată de la înălțimea meselor de control spațiale”. În paginile cărții, autorul ne împărtășește un popas cultural, la casa lui Anton Pann, creionând un tablou de o sensibilitate aparte: „într-o zi cu tinere zăpezi întârziate peste un prag de liniște, într-o modestă casă cu pridvor și ochiuri de geam cât latul de palmă, rânduită undeva la marginea unei străduțe din Râmnicu Vâlcea. Netulburat, l-am gândit pe el, ore în șir, desenându-i ușor, prin pâsla zăpezilor incerte, portretul înalt. L-am văzut mângâind cu flacăra de sub gene contururi de blide și de cofe stivuite în taberele târgului de la Râureni, l-am imaginat mistuit în acea legendară dragoste pentru fiica stareței de la Mănăstirea Dintr-un lemn, l-am auzit așa cum auzi o amintire din tinerețea străbunilor. (…) Lam văzut cu inima, mi l-am amintit cu ochii, refăcândul din pozele de manual ale copilăriei”. În același ton, Lucian Avramescu ne invită la „Masa Tăcerii”, „o masă a pământului românesc”. Și numele scriitorului din Drăgășani, Gib Mihăescu, „marele

magician al obsesiilor abisale”, este zidit în cartea „Transplantul de albastru”. Autorul redă o scenă care în zilele noastre pare imposibilă, și care spune mult despre „evoluția” societății: „- Aș vrea o carte de Gib Migăescu! O fată blondă, purtând pe piept ecusonul librăriei, m-a privit cu o nedumerire care depășea mult granițele nevinovatei mele dorințe. – La Drăgășani, se vede că nu știți, Gib Mihăescu nu stă în librărie. Ultima ediție de nuvele s-a epuizat într-o jumătate de zi”. În „Goana după fluturi”, Lucian Avramescu deplânge stingerea prematură a poetului Bogdan Amaru, care „ n-a avut vreme să-și construiască o casă, n-a avut vreme să-și construiască o operă chiar dacă talentul îi oferea din belșug materia trebuitoare, n-a avut vreme să trăiască, în pofida arzătoarei sale nevoi de viață”. „Transplantul de albastru”, o metaforă în sine, reprezintă un reper esențial al culturii noastre. Cele 234 de pagini cuprind momente istorice esențiale ale României, nume cu rezonanță istorică și culturală, locuri de o rară frumusețe ale acestei țări și oameni în adevăratul sens al cuvântului. Talentul scriitorului înnobilează fiecare loc văzut, fiecare faptă evocată, fiecare peisaj ce i se arată în drumul către existența acestei cărți-reportaj, o felie de Românie, nemuritoare peste timp. Era, atunci, Lucian Avramescu, un jurnalist care lucra în prima lui redacție, avea 23 de ani și un spirit viu, iscoditor, care – biruind opreliștile vremii, fiindcă puțini se încumetau să scie despre biserici și mănăstiri – a reușit, în acei ani, o carte de referință, uitată din păcate, care indică iubirea lui de istorie, de neam, de frumusețile sufletului românesc.

Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu“ Petroșani 6

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

EMINESCU ÎN LIMBA LUI GOETHE de Christian W. SCHENK

SCRISOAREA V / BRIEF V Dalila Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea, Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii... Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie, Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee Și pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode... Când cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila, Dac-ai inimă și minte, te gândește la Dalila.

Steckt in Unterröcken Seele, oh, versteht der Bibel Lehre, Simson schlief, da schnitt sein Weib ihm kahl den Kopf mit einer Schere, Seine Kraft war ihm benommen, wehrlos lag, der stolz gefochten, Dass die Feinde ihn umwanden, blendeten und übermochten... Durch den Laubgang blinkt und flimmert scheu des Mondes Silberschild, Als ein jugendlicher Träumer folgst du eines Weibes Bild. Doch vergiss, wenn grünen Schatten magisches Geleucht durchwirkt, Niemals, dass in langen Kleidern kurzen Sinn die Dame birgt. Allzu leicht berauscht und irrt uns holden Sommertraums Verlangen, Sprich mit ihr, um zu erkennen... du allein bist drin gefangen Denn um Bänder wird sich’s handeln, um Volants und neuste Mode, Während dir das Herz begeistert schlägt im Rhythmus einer Ode... Wenn kokett auf deine Schulter sich die Liebste lehnt, so denke, Kann dein Sinn Vernunft noch hören, denke an Dalilas Ränke.

E frumoasă, se-nțelege... Ca copiii are haz, Și când râde face încă și gropițe în obraz Și gropițe face-n unghiul ucigașei sale guri Și la degetele mâinii și la orice-ncheieturi. Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită, Încât ai ce strânge-n brațe - numai bună de iubită. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place; Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace!“ Umblă parcă amintindu-și vre un cântec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. Și se-nalță din călcâie să-ți ajungă pân' la gură, Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, Ce n-o are decât numai sufletul unei femei... Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei!

Schön, gewiss, das ist sie... hat auch das, was Kinder reizend macht, Und vor allem huschen Grübchen ins Gesicht ihr, wenn sie lacht, Um das mörderische Mündchen, an den Knöcheln ihrer Finger, Ach, bei jeglichem Gelenke sitzen Grübchen, liebe Dinger. Nicht zu klein noch riesig ist sie, nicht zu dürr noch zu gewichtig, Grade richtig zum Umarmen, zum Verlieben grade richtig. Was sie sagen mag, ist geistreich, was sie tun mag, ist gebührlich, Alles steht ihr, jedes ziemt ihr, ach, es ist ja so natürlich; Ihre Rede ist gefällig, doch nicht minder auch ihr Schweigen, „Geh doch!“ hörst du sie zwar sagen, „ Komm doch her!“ so lacht sie eigen! Gleichsam eines Lieds gedenkend geht sie hin, als wär’ sie müde, Immer müßig und als wenn sie ein dich sie zu küssen lüde. Und sie stellt sich auf die Zehen, um an deinem Mund zu hängen, Und vergibt mit einem Kusse jenes süße, warme Drängen, Das aus eines Weibes Seele einzig in dich überflutet... Dass du glaubst, ein Glück wie deines ward auf Erden nie gemutet!

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj Și adânc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți Cum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț. Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale, Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale, Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene, Ți-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene, Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură, Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos, Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos? În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, Tânguirea ta de moarte în cadențele-i adună; În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povești, Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești, Când în inimă e vară...; în zadar o rogi: "Consacră-mi Creștetul cu-ale lui gânduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!" BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Und dich freust, wenn ihre Wangen dunkle Röte überhaucht Launisch ist es, das Prinzesschen, du der Page, den es braucht Liest du tief in ihren Augen, scheint die Dunkelheit zu weichen, Dass das Leben seinen Preis hat, lernst du, und der Tod desgleichen. Ist’s vor Glück, dass du erschauerst, Schmerzen sind’s, die süß belohnen, In dem Reiche der Gedanken siehst du sie als Fürstin thronen, Ihre tränenfeuchten Wimpern leuchten dir in Schlaf und Wachen, Schöner als die schaumgeborne Aphrodite sie zu machen, Wie die Stunden in das Chaos der Vergessenheit verfließen, Sie allein ist’s, die die Tage immer mehr ins Herz dir schließen. Eitles Wähnen! Ihre Blicke prüfe männlich und erfasse, Ihres Mundes holdes Lächeln ist Gewöhnung und Grimasse, Alle ihre Schönheit sehnt sich doch umsonst, der Welt zu frommen, Ihre Seele wird an Segen unfruchtbar und arm verkommen? Siebensaitig tönt die Lyra, doch ihr Tönen muss versagen, Fasst umsonst dir in Kadenzen todesbange Trauerklagen; Ist es Sommer dir im Herzen, sprießen wohl an Fensterscheiben Aus des Winters Eis dir Blumen, doch die Märchenschatten bleiben Stumm, die deine Augen füllen, und umsonst ist Flehn und Wähnen:

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei... că-n tine E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-și, Că o vrea... spre-a se-nțelege în sfârșit pe sine însuși, Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme, Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere. Ea nu știe c-acel demon vrea să aibă de model Marmura-i cu ochii negri și cu glas de porumbel Și că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară Virginile ce stătură sculptorilor de modele, Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele. S-ar pricepe pe el însuși acel demon... s-ar renaște, Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaște Și, pătruns de-ale lui patimi și amoru-i, cu nesațiu El ar frânge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu; Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, Și-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice Și cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore, De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore; Ar voi în a lui brațe să o țină-n veci de veci, Dezghețând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atât amor, Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor, Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească, Ca-n furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească. Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă, C-aruncându-se în valuri și cercând să te-nțeleagă Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminoși?

„Gib mir deines Hauptes Träumen, weihen sollen’s meine Tränen!“ Denn sie kann dich nie verstehen, dass nicht du es bist, der schmachtet, Dass ein Dämon in dir dürstet, der nach ihrem Lichte trachtet, Er ist der, der weint und dennoch sich nicht weinen hört und lacht, Der sie will... um zu begreifen, was in seiner Seele wacht, Mit sich ringend, wie ein Skulptor armlos stöhnt vor Marmorstücken, Wie ein Komponist, der taub wird, wenn das seligste Entzücken Zu der Harmonie der Sphären endlich, endlich ihn erhebt, Der Gestirne Fall und Wandel sich zu Melodien verwebt. Doch als Opfer nicht verlangt er Tod auf hohen Altars Bühne, Nur im heil’gen Altertume gab der Dolch die schuld’ge Sühne, Wenn die Jungfrau ihre Schönheit einem Skulptor bot zu schauen, Um nach ihr der Göttin Bildnis aus dem Marmorblock zu hauen. Nein, sein Dämon fänd’ Erlösung, und, verzehrt von eignem Feuer, Würd’ er wieder sich erheben, sich erkennen schöner, neuer, Würde, wie ihn nimmersatter Liebe Leidenschaft durchdränge, Wie Horaz die Sprache zwingen in adon’scher Verse Klänge Und der Quellen heimlich Murmeln und der Sterne ew’ge Leuchte In ein schönes Traumbild bannen mit des Waldes schatt’ger Feuchte, Da im Wahn des Glückes würde in der schönsten Stunde Schweigen Sich das Auge der Antike im geliebten Auge zeigen; Tief in Leidenschaft versunken, anzubeten, anzusehen Und aus ihrem jungen Auge ew’ges Heil sich zu erflehen, Wünscht’ er ewig sie zu halten, ewig fest in seinen Armen, Bis der kalten Augen Strahlen an der Küsse Glut erwärmen. Ob von Stein ihr Herz ist, schmelzen sollt’ es solcher großen Liebe, Wenn er redend, wenn er klagend ihr zu Füßen liegen bliebe, Und im Traum des Glücks ertrinkend, würde Wahnsinn ihn umnachten, Wie die Sinne leidenschaftlich stürmischer zu lieben trachten. Ihr gegeben wär’s, doch ahnt sie’s, deines Wesens nächt’ges Dunkel, Weltenschöpferisch zu wandeln in ein Reich voll Sterngefunkel Könnte sie in dich verfließen, sich in deine Sphäre saugen?

Cu zâmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși, S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pământ. O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei Ce-o-nconjoară, toți zicând că o iubesc - cât de naivă -, Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. Tu cu inima și mintea poate ești un paravan După care ea atrage vre un june curtezan, Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel, Lăsând val de mirodenii și de vorbe după el, O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă, Operă croitorească și în spirit și în stofă; Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc... Și când dama cochetează cu privirile-i galante, Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrân și-un fante, Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela, Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala... Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește, Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește, Ochiul înghețat i-l umplu gânduri negre de amor Și deodată e vioaie, stă picior peste picior, Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos... A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, Este piedica eternă ce-o punem la adevăr.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Așadar, când plin de visuri, urmărești vre o femeie, Pe când luna, scut de aur, strălucește prin alee Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi: Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o, bunăoară, Ș-o să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode... Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila De ai inimă și minte - feri în lături, e Dalila!

Zwar ihr buhlerisches Lächeln und die frommen Kirchenaugen Sollen ihr Verständnis zeigen. Schmeichelt es doch allen Frauen, So als Schatten ew’ger Schönheit hochbewundert sich zu schauen. Nenn sie Königin der Blüten, Blüte sie der Königinnen Und sie strahlt. Doch lass sie wählen unter dreien, die sie minnen, Sie umschwärmen, sie vergöttern - war sie eben noch naiv -, Zeigt zu deinem Staunen plötzlich sich die Dame positiv. Mit galanten Blicken kann sie unparteiisch kokettieren, Weiß den Buben wie den König, jung und alt zu regalieren. Was denn Wunders, dass mitunter ihr Gefühl sich täuscht und irrt, Und der Vorstadt Bettlerkönig ihr zum Königstrumpfe wird... Mit dem Dämon deiner Sehnsucht wird sie sich als Nonne geben, Aber zeigt sich Trumpf, der König, siehst du ihren Busen beben, Dunkle Liebesträume füllen ihr das kalte Auge jetzt, Lebhaft wird sie, sieh, wie keck sie Füßchen über Füßchen setzt, Und dem größten Tropf und Simpel leiht sie Schönheit, Geist und Jugend... Wähne nicht, der Durst nach Wahrheit oder andre taube Tugend Könne nur ein Jota ändern an der Welt und ihrem Wesen, Solcher Wahn ist stets das Hemmnis, durch die Wahrheit zu genesen. Durch den Laubgang blinke, flimmre scheu des Mondes Silberschild, Folge, jugendlicher Träumer, hoffend eines Weibes Bild, Doch vergiss, wenn grünen Schatten zauberhaft Geleucht durchwirkt, Niemals, dass in langen Kleidern kurzen Sinn die Dame birgt. Allzu leicht berauscht und irrt uns holden Sommertraums Verlangen, Sprich mit ihr, um zu erkennen... Du allein bist drin gefangen. Denn um Bänder wird sich’s handeln, um Volants und neuste Mode, Während dir das Herz begeistert schlägt im Rhythmus einer Ode... Wenn du siehst den Stein gefühllos, ohne Schmerzen liegend da Wenn du noch Verstand und Herz hast, weiche aus, es ist Dalila!

Cuvântul înainte al acestui Program este primul text semnat de Ion D. Sîrbu, după ieşirea din închisorile roşii BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Constantin STANCU

UN RISC ASUMAT: VERONICA MICLE, MAI ALTFEL... Sunt povești care țin trează atenția a mai multor generații. Relația dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu a fascinat lumea la vremea ei și continuă să atragă interesul cititorilor obișnuiți, a cercetătorilor, a sociologilor, a scriitorilor, a pasionaților de literatură bună. Dumitru Hurubă abordează narațiunea în cartea sa Mai altfel, despre Veronica Micle*. O face dintr-o perspectivă general umană, dorind să pună în lumină latura de om, femeie, poet de suflet. Cartea a apărut la Editura Limes în anul 2019 și autorul ține să precizeze că se împlinesc 130 de ani de la moartea poetei la data apariției, un eveniment de suflet. „Dușmanul cel mai înverșunat și prietenul cel mai mângâietor este propria noastră memorie” (Aforisme, p. 157). Iată un citat din ciclul de aforisme scrise de Veronica Micle, demonstrând că aceasta putea prezenta într-o formă concisă și expresivă un adevăr privitor la viață, lume, relația dintre oameni etc. Ea a fost nu numai poetă, a fost și un om interesat de înțelepciune și frumos, a participat activ la multe evenimente culturale de-a lungul timpului.

În carte ne sunt prezentate câteva fotografii cu eroina lui Dumitru Hurubă, sau imagini în care sunt redate aspecte legate de viața acesteia. Ele completează povestea și ne introduc în atmosfera mai largă a vremii. În anexe ne sunt redate și poezii scrise de Veronica Micle, unele având ca destinatar pe Mihai Eminescu. De remarcat și bibliografia selectivă pusă la dispoziție de cronicar, fiind evidențiate mai multe lucrări dedicate poetei, de la Iacob Negruzzi la George Călinescu, apoi Nicolae Iorga, Al. Piru sau Mite Kremnitz, ori Traian Demetrescu. Se pot observa mărturiile, scrisorile de dragoste, poeziile dintre Veronica și Eminescu, fragmente solide din istoria literaturii române, amintiri directe sau indirecte, urmele lăsate în istorie de personalitatea scriitoarei, impactul avut asupra oamenilor vremii, memoria care ne ține treji în fața timpului crud. Dumitru Hurubă are o simpatie față de personajul istoric, o consideră o victimă a societății, în general, și a sistemului social pus în mișcare la vremea aceea. 10

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Lumea a considerat, conform standardelor vremii, că era o ușuratică, nestatornică, indiferentă față de iubirea marelui poet. Lumea bună de la Junimea, care a făcut legea în epocă, a lăsat o amprentă nereală despre femeia Veronica. Dumitru Hurubă notează: „Da, știu: gândind și scriind această carte, îmi asum un mare risc. Mare. Mare, fiindcă mii și mii de pagini au avut ca temă cuplul Mihai-Veronica în care ardeleancanăsăudeancă a jucat un rol extrem de important atât în privința creației eminesciene, cât și în viața privată a lui Eminescu. Aceste două elemente combinânduse, intercondiționându-se și, nu rareori, având rol osmotic, chiar dacă această relație a suferit unele sincope, câteva cu alură adevărată și definitiv ruptă, iubirea lor a supraviețuit…” (p. 11). Veronica s-a născut la 22 aprilie 1850 din părinți obișnuiți și avut o viață grea, stresantă și strălucitoare în același timp. De mică a fost „plasată” lui Ștefan Micle, profesor, o persoană mai în vârstă, îi despărțeau aproape trei zeci de ani…Aranjamentul făcut de mama poetei a fost pus în operă pentru a-i asigura o viață liniștită, ferită de greutăți… A avut două fete, a rămas văduvă de tânără, a depus efortul de a rezista în valurile vremii, a iubit… După ce l-a cunoscut pe Mihai Eminescu viața ei a luat o direcție specială. O întâmplare nefericită o face să ajungă față în față cu Titu Maiorescu și acesta, fără prea multe păreri de rău, avea s-o urmărească revoltat tot restul vieții… Cum acesta domina lumea literară de la Junimea (era și om politic, interesat de mecanismele puterii) s-au pus în mișcare autorii de telenovele, bârfe și… povești de dragoste. Relația ei cu Mihai Eminescu a fost tensionată și fascinantă, era femeie căsătorită la început. Ca văduvă a trebuit să fie rezervată, apoi greutățile vieții, lipsa de resurse, toate au marcat viața ei și a celebrului poet. Plus distanța dintre ei, el la București, ea la Iași, o lume cu fotografii mișcate. S-au cunoscut la Viena, ea avea 22 de ani, se trata de o eczemă, el era student, ambii tineri… Așa a început povestea, șase luni au trecut ca șase zile…

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE Cititorul va descoperi o istorie de iubire, literatură și pasiune strălucitoare. Viața a bătut fantezia oamenilor și a pus în lumină o tragedie cu efecte eterne. Sfârșitul tragic al bărbatului, situația personală a femeii, starea societății din acea vreme, tot zbuciumul celor doi fac ca narațiunea să se termine brusc, în culori negre, la 3 august 1889. Povestea se cunoaște în societatea românească, a ajuns la punctul în care s-a transformat în folclor, a izbucnit în romanțe și sonete. Dumitru Hurubă reține câteva aspecte esențiale: după îmbolnăvirea lui Eminescu ea n-a mai scris intens, înaintea sfârșitului ea scrie o poezie dedicată efectului morții asupra ființei, Eminescu a plănuit în ascuns să treacă la catolicism pentru că regulile religioase nu ar fi permis un eventual viitor divorț, ea se retrage la mănăstire etc. Cronicarul ne prezintă câteva fragmente din scrisorile adresate de Veronica Micle lui Mihai Eminescu, unele patetice, atins de o iubire intensă, cităm un fragment: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una te poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei” (p. 99). Eminescu i-a dedicat mai multe poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Departe sunt de tine etc., toate legate de prezența femeii iubite. El a scris: „Este Ea. Deșartă casa/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieții/ E-o icoană de lumină” (p.48). Femeia i-a răspuns: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte șuvițele le-aș da/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care mă-nchin” (p. 106). Dumitru Hurubă a riscat, povestea e mereu vie, poezia o face posibilă și necesară într-o lume complicată, marcată de cinism, de interese de tot felul, punând iubirea la anexe și fotografii vechi, atinse de brumele vremii. Din acest motiv, cartea se citește cu interes, receptorul căutând arhetipul pierdut… _________ *Dumitru Hurubă, Mai altfel, despre Veronica Micle, 203 pagini, Florești: Editura Limes, 2019.

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Mihai PREPELIŢĂ

POEME ȘI ASTĂ NOAPTE L-AM VISAT PE EMINESCU… Și astă noapte l-am visat pe Eminescu – Vă recunosc, de dorul lui mă prăpădescu… Stăteau la masă, sub un tei, în Rai: Nichita, Grig Vieru și Mihai… Eu cu nimic, eu nu i-am deranjat – Cu felul meu de-a fi, un fel ciudat… Cu greu atunci, la pas, am dat să mă pornescu – Trezit din somnu-mi greu, trezit de Eminescu… Orbit și asurzit de-un vers de Eminescu – De-un secol și mai bine eu tot rătăcescu… Prin țări străine, prin păduri de fag, Răpus de-un înger și răpus de drag… La un hotar de Țară, cel nedrept Luai un dram de oxigen în piept… Cu sufletu-mi rănit, târziu să-l ogoiescu – De jalea grea, nedreptățitul Eminescu… Și ars pe rug, urcat pe Cruce, Eminescu – Sunt condamnat, mereu să tot istorisescu… Un frate am avut – mi l-ați luat! Regat de Poezie – l-ați furat… Un val de ceață m-a cuprins atunci Și-un plânset vag am auzit de prunci… Și din plămadă românească, Eminescu – Luceafăr răsări, nemuritor, cerescu… 14-15 ianuarie 2018, București

DE ZIUA POETULUI Zeii m-au ivit spre a iubi, nu spre a urî, și toate ale mele sunt din iubire pornite. SOFOCLE

În fața statuii lui Eminescu „Zeii m-au ivit spre a iubi…” – o Veronică mi-a ascultat discursul, dar, mai ales, poemul: eram golit pe dinăuntru de toate cuvintele Limbii Române. Desigur, am aplaudat și eu arborarea unei ghirlande de flori vii pe umerii fulguiți ai Poetului:

o clasă de elevi cu profesoara lor (școală privată, i-am întrebat…), au adus de acasă și o scară… Bronzul s-a dovedit a fi rezistent. Laudă maestrului Dumitru D. Anghel! Scara nu-i doar o unealtă de tortură: mulți urcă, mulți coboară și doar Unul atinge Nimbul Cerului… Mă uit în ochii Veronicăi și simt Femeia, după cum simt Poezia. Cred în iubirea de la prima vedere (îmi sună cam rusește, recunosc…), precum cred în iubirea de Patrie. Vai, Patria mea Istorică – România! Urâtă până și de frații mei români… 15 ianuarie 2018, București

ORB – RIMEAZĂ CU CORB Aici ar fi trebuit să pun un MOTTO dintr-un volum semnat de Gellu Naum, dar l-am rătăcit printre miile de cărți din biblioteca și arhiva mea personală din Moscova… M.P.

Deși m-am afurisit să nu mai scriu poeme cu rimă, bătrânul Poet, când mi-a strâns mâna (în incinta Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”) – am înțeles, că ar fi dorit să-mi spună „să nu mai scriu poeme cu rimă…” I-am oferit volumul „Ucenic la Eminescu” – nu era un titlu potrivit pentru unica noastră întâlnire, dar nu mai aveam altul cu mine, am păcătuit… Chiar mi-a spus, că „avea știință” de cartea mea – „Tânguiosul glas de clopot…” (Eminescu și Bucovina, evocare documentară, a.1858-1869). Avui ciudata impresie, că am pogorât în Istorie: cu peste o sută de ani, nu mai precizez cu câți… Iar mâna dreaptă a bătrânului Poet este chiar Mâna lui Eminescu… Am și plecat de la spectacol, tulburat: indiferent că am cheltuit o groază de bani pe biletul, fără de loc, la Teatrul Național (eu, oricum, nu am loc nici măcar în România!), cu strângerea de mână a bătrânului Poet am plecat, cu gând afurisit (repet) – să nu mai scriu, niciodată, poeme cu rimă… Zagoreanka, Regiunea Moscova,14 iulie 2017

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

LUMINA, DEASUPRA DURERII Dialog cu conf. univ. dr. Ioan Dănilă, despre cursantul său preferat, Yin Yuguo (15 mart. 2002, Republica Populară Chineză – 26 ian. 2019, Roman, județul Neamț) Ioan Dănilă: – Rememorez momentul în care a apărut, ca o pată de culoare, în peisajul Facultății de Litere a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, un tânăr înalt, cu pas mare, apăsat, hotărât și cu o atitudine foarte binevoitoare. Purta cu el un zâmbet larg, natural, care îl apropia de oameni. Când am aflat că va fi cursantul nostru, a fost și mai mare bucuria. Am așteptat cu emoție prima întâlnire, la primul curs de limba română. (Încă de la început doresc să remarc performanța lui de a fi asimilat limba română într-un timp foarte scurt – de la începutul lunii noiembrie până la 18 ianuarie, ultimul curs –, la un nivel la care alți cursanți străini ar fi avut nevoie, probabil, de un an întreg.)

Avea o curiozitate constantă față de tot ceea ce înseamnă limba română, dar în primul rând față de cultura română, față de istoria României, față de valorile locale ale Bacăului, ale Moldovei. A fost cel mai dinamic dintre cursanții străini, cel mai silitor, cel mai conștiincios. Nu pot uita data de 7 ianuarie când, la prima întâlnire de după Anul Nou, eram convins că nu vor ajunge cursanții mei. Într-adevăr, ceilalți nu, dar Yuguo a venit și, de la ora 10 până la ora 14, am dialogat despre limba română, dar prin literatură, și nu prin orice, ci prin poezia lui George Bacovia. Discuția noastră are loc, acum, chiar în Casa Memorială „George Bacovia”, pe care el a vizitat-o – atenție! – din proprie inițiativă, în data de 4 ianuarie. Așa încât, iată, am avut un suport pentru dialogul cu el la primul curs din acest an. Yuguo mi-a mărturisit că i-a plăcut cel mai mult poezia bacoviană „Rar” și BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

atunci am discutat vreme de trei ore (o oră am alocato altor poezii, între care și „Plumb”, de care însă nu s-a simțit atașat) fiecare cuvânt, fiecare sintagmă, fiecare vers, cu muzicalitatea, cu cadența lui... A fost realmente o încântare. Merita filmată prestația lui Yin Yuguo, în parteneriat cu profesorul, pe tema poeziei lui Bacovia. El era fascinat de posibilitatea acestui poet simbolist de a scoate poezie din mecanisme aproape artificiale. Este o posibilă mecanică a versurilor să repeți un cuvânt: „Singur, singur, singur” sau „Plouă, plouă, plouă...” ori în a treia strofă, care era pentru el cu adevărat uimitoare: „Nimeni, nimeni, nimeni.../ Cu atât mai bine –/ Și deatâta vreme/ Nu știe de mine –/ Nimeni, nimeni, nimeni...” El avea inteligență lingvistică din belșug, așa încât a intuit adevărul artistic pe care îl comunica George Bacovia prin astfel de versuri. Am avut aproape obsesia – derivată din datoria, din obligația mea ca profesor – să-l instrumentez cu lucruri esențiale, întrucât el se pregătea să devină student la specializarea limba și literatura română – limba și literatura engleză. De ce? Pentru că, din ceea ce mi-a spus, dorea să-l traducă pe Eminescu în limba chineză. Era fascinat de Eminescu. Încă de acasă, din China, era înamorat de cultura română, în general, și de Eminescu în special. Gândul mă duce către Rosa del Conte, italianca uimită de Mihai Eminescu. A tradus, a predat și în România, și în Italia poezia lui. A scris un volum: „Eminescu sau despre absolut”. Era îndrăgostită de poet, chiar am declarat-o (în 2011, la trecerea în eternitate) „mireasa” lui Eminescu. Nu s-a căsătorit, iar în anul 2007, când împlinea 100 de ani, am vizitat-o la Roma și am găsit-o la fel de atașată de scriitorul nostru nepereche. Cunoscându-l pe Yuguo, gândul m-a dus la aceeași devoțiune față de o cauză culturală, până la urmă. Cert este că el a venit cu Eminescu în suflet din China. Îl știa încă de acolo și deținea această ambiție, dar și pregătire psihologică, pentru a asimila poezia lui. Și avea toate șansele să o facă la modul performant pentru că, știți foarte bine, și Eminescu, și Bacovia dispun de un registru lexical minim, aproape minimalist, dar cu care transmit imagini foarte ample, tulburătoare, care creează acea tensiune artistică în mintea și în conștiința cititorului. Cred că avea șanse, așa cum spuneam, să devină un foarte bun traducător. 13

PIATRA DIN UNGHI A CULTURII ROMÂNE

Reporter: – Ați fost, poate, cel mai bun prieten al lui Yuguo, trecând chiar, uneori, peste diferența de vârstă și peste raportul profesor-student. Cum, ce anume v-a apropiat? Ioan Dănilă: – Recunosc că mi-a făcut plăcere să aflu de la părinții lui că ținea foarte mult la mine. Era o reciprocitate; simțea că în primul rând eu țin la el și mă recompensa cu aceeași monedă. Îl iubeam, pur și simplu – pentru ce? –, pentru inocență, pentru dragostea sinceră față de cultură în general, nu numai pentru cultura română. Reporter: – Vă referiți la inocența cu care se arunca în valurile cunoașterii... Ioan Dănilă: – Absolut! Trăia o voluptate a noului, a spiritului, a ceea ce îi poate folosi pentru a se integra în noul mediu. El ar fi rămas aici, în Bacău, pentru studii. Se „setase” deja pentru următorii 4-5 ani. Am rămas uluit de faptul că avea doar 16 ani. În pauza unui curs, l-am invitat pe domnul Vasile Spiridon, profesor de literatură, să-mi spună ce vârstă

are Yuguo. S-a apropiat de el, l-a examinat, au stat puțin de vorbă – în limba română, cu un limbaj simplu –, s-a îndepărtat și mi-a comunicat: „30 de ani”. (Trebuie să precizez că Yuguo avea și câteva fire de păr alb.) A rămas uluit de faptul că pe 15 martie 2019 urma să împlinească 17 ani. Avea o maturitate manifestată nu numai fizic, ci și în gândire. Vă spun: pentru ceilalți studenți era un model; erau și ei fascinați de hărnicia lui, de seriozitatea lui. Yin Yuguo rămâne un model, pentru generația actuală din România, de atașament față de o cauză, de un crez, față de limba română și literatura română care, iată, s-au dovedit a fi de mare valoare chiar și pentru cineva aflat la mare distanță de Carpații noștri. După tragicul eveniment care ne-a marcat pe toți, studenți și profesori, am ajuns la concluzia comună că Yin Yuguo a fost altceva, mai mult decât un simplu cursant. Prin urmare, conducerea Universității „Vasile Alecsandri” a aprobat oferirea unei Burse „Yin Yuguo”, iar Societatea Cultural-Științifică „Vasile Alecsandri” și Gruparea „Alumni Vasile Alecsandri” vor acorda anual un Premiu „Yin Yuguo” acelui student/ masterand/ doctorand care s-a remarcat în procesul de asimilare a limbii române ca limbă străină sau în procesul de promovare a limbii și culturii române în străinătate. Totodată, va fi recompensat actul de voluntariat, pentru că Yuguo șia exprimat dorința, în cele trei luni în care a studiat aici, de a se implica în activitățile de voluntariat. Trebuie să menționez faptul cu totul lăudabil că părinții lui Yin Yuguo au dorit ca diferența taxei de studii achitate până în iunie 2019 să fie donată Universității „Vasile Alecsandri”, astfel încât aceștia vor fi contributori la acordarea bursei ce poartă numele fiului lor. Yuguo Yin – o amintire luminoasă și dureroasă în același timp. Dar lumina prevalează asupra durerii, pentru că el a lăsat aici, în Bacău, o amintire de neșters: pasiune, hărnicie, luminozitate, atașament pentru o cauză înaltă – slujirea limbii și culturii românești. Mulțumim, Yuguo Yin! 19 februarie 2019, Casa Memorială „George Bacovia” Bacău Dialog și foto: Marian Mizdrea, Radio-România Internațional, Secția Chineză

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

BRÂNCUŞI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

CONSTANTIN BRÂNCUȘI INEDIT

POEME DADAISTE * [Un gând pe zi, de la Dodona-Dodoica!] Plecat de cel mai de jos! Însă ajuns, iată, cel mai sus!... * POEZIA!... Dacă vom privi poezia ad literam, ea nu va mai reprezenta nimic!... Că știm un lucru este ceva, însă că noi suntem, că ființăm înseamnă cu totul altceva!... * [Dodoica-Dodona] Mișcarea DADA va întoarce, din nou, lucrurile spre vremurile noastre!... Manifestările DADA sunt, de fapt, afișe!... („Imagini”, „reflexe”). DADA vă aduce bucuria!... DADA nu face afaceri!... DADA vă distrează!... DADA vă șlefuiește creierele!... Zeul DADA vă oferă cheile Paradisului!... DADA este calin!... DADA este feroce!... DADA este bună și rea!... Pentru că, de când s-au inventat artiștii, Artele au fugit!... DADA nu este decât ideea care este DADA. Restul este sclavie! Sau este... sculptură!... ........................................... Fiindcă DADA reprezintă tot ceea ce trăiește, fără nici un fel de piedici!... ........................................... Mișcarea DADA rămâne inteligentă!... Idioată!... Regină!... Și sclavă!... ........................................... Pentru că DADA lăcrămează! DADA face pipi!... DADA face caca!... …………………………………………… Și DADA iubește!... DADA face totul!... * Peștele (precum sculptură și simbol), reprezintă o creație (și o creatură – vegetală). Ea se mișca prin apă!... Și este o făptură, o vietate taciturnă, care nu ne spune, niciodată, nimic!... Un animal cu sânge rece!... Dar dacă el se încinge – îl și înfulecăm, deîndată ce... BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

(Poem neterminat, scris pe o filă galbenă de carnet italian, format mic). * [Despre o femeie și o operă: Negresa blondă.] Când am văzut-o, pentru întâia oară, era desigur neagră!... Am mai văzut-o, apoi, într-o piață, prin anul 1923; și mi-a creat o senzație!... Și abia mai târziu am reușit să surprind acea reminiscență-senzație, în alabastru. Și, cum alabastrul est alb, am intitulat-o... Negresa blondă!... Dacă aș fi sculptat-o, în jad, aș fi putut să o numesc: Negresa... verde!... Iar dacă aș fi reprezentant-o, în bronz, aș fi numit-o tot o... Negresă blondă!... * [DESPRE EXISTENȚĂ ȘI ESENȚĂ – DUPĂ URMUZ] (Existența) ne apare precum o pâlnie!... Începem călătoria prin acea pâlnie, dinspre partea cea mai largă a ei! Apoi, intrăm, penetrăm, pătrundem – în mijloc, cu diverse lucruri (sic!), care constituie însăși taina vieții noastre!... Trebuie să intrăm și să pătrundem, prin și spre partea cea mai îngustă a pâlniei!... Spre a putea țâșni, a ajunge la esență!... * [Poem dadaist:] Moartea este greva generală! Vă expediez, iată, o fotografie, Cu trei vederi, suprapuse dinspre port. Ca și gândurile și pietrele. Sunt o rugăciune!... (Cinci cuvinte tăiate) Ramurile sunt pentru căsătorire Iar florile pentru Fericire. Sunt, este (în original, în românește), Tra-la-la!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... Vă trimit, vă expediez, iată, Trei fotografii suprapuse. Ca gândurile. Pietrele sunt rugăciuni. Florile sunt ale Fericirii Ramurile sunt pentru ideea căsătoririi. Este (în original, în românește) Tra-la-la!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... 15

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE Lemnul bucuriilor!... Chilipirul spinilor ................................ Trei fotografii, iată, suprapuse, Vă trimit, dinspre port, Precum gândurile. Pietrele sunt pentru rugăciune Florile, de Fericire și Căsătorire. Ramurile, mariajul Chilipirurilor și al spinilor!... * [Portret literar – scris de un poet] Imaginați-vă că-l vizitați pe un anume poet și că îl rugați să vă scrie portretul. Iar acel poet vă urmărește tot timpul, de dimineața și până seara! Și că vă vede, începând din zori, trezindu-vă și având ceară în urechi. În sfârșit, că aveți ochii lipiți și pieile obrajilor vă atârnă, precum niște pânze înmuiate. Pe urmă, imaginați-vă că mergeți să faceți pipi, ori tare, ori slab!... Și că, intrând în baie, Poetul Vă vede ca pe un om de paie! Și mai având și o burtă umflată Și gelatinoasă Și că, ieșind de-acolo, Veți arăta ca un cap de vițel, gras. Și cu ceva tare în nas!... * [Poem fără punctuație] Socrate Crist Oreste Verther FasolelalaFasolele Secile – Uscatele!... Și care ucid vacile!... * [O strofă criptică] Deschideți porțile ciumelor Și ale tuturor flagelurilor Spre a putea elibera pământul De mizeria lumilor – OMENIREA – RÂIE A PĂMÂNTULUI („La galle de la terré”)!... * [Egalități, toleranțe] Când purecii Vor fi tot atât de uriași Pe cât sunt vacile, Și noi vom fi cei care ne vom urca pe ei!... Aviz, prin urmare, tuturor celor care Îi conservă, îi cresc!... Îi sporesc!... Și ei ar putea, atunci să se înțeleagă Și să se tolereze 16

Cu toți cei care tund (sau taie) Frunze La câini!... * [Variante] Dacă Soarele ar fi ochiul enorm al Cuiva, Acela s-ar dovedi neputincios să ne mai vadă!... Și să ne spună că îl zărim, și noi!... (Cuvânt șters). Dacă purecii ar fi tot atât de mari Precum suntem, ori părem a fi Noi, oamenii, Nu ne-ar mai putea face nici un rău!... Dacă vacile, dacă lupii... (Spațiu gol, apoi cratimă). * [Un poem-rețetă] Parapliuri („parasoles”), oneste Se deschid, chinuite, Între puitori-punători – Pe partea din spate A genunchiului Boului rece (La ceașcă!...) Susținătorul rămâne cârlionțat Pe gogoși fierte, în apă!... (Înveșmântate Concorde)!... Jousente!... Variate, toate!... * [Răvășiri] Dacă Dumnezeu ar trebui să pedepsească pe cineva, Ar fi Să-l pedepsească pe acela care a gândit!... – A gândit Înainte de a concepe!... Dacă lupii și câinii sunt răi, Este pentru că nu mai au vreme Să mănânce!... Ci, doar să „latre”!... Cine, oare, îmi răvășește sufletul? Cine îmi încătușează inima?... Încât, iată, Mă face să mă simt nenorocit?... Amărât De este omul Nu-l mai sprijină nici Domnul. Zadarnic, Aleargă în deal Și în vale. Binele nu-i mai iese în cale * [Un poem paralogic, bizar, avant la lettre] A băut Costică apă, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Până ce-a devenit fată!... Și, ducându-se la baie, S-a-ntâlnit cu Niculaie!... Și de vorbă cât a stat, I-a venit de măritat!... * [Zâne și prinți] America rămâne Țara Basmelor cu zâne. Însă, aceste zâne sunt sclipitorii arginți!... Zâna noastră e reprezentată de o prințesă Și de un prințișor – Care nu întreprind, nu pun la cale nimic!... Iată de ce nu-i întâlnim!... Și nici nu-i găsim!... * [O epigramă – pentru canto, vioară și piano]: Allegretto: Lui RĂDUȚ!... Că-i drăguț Și s-a cocoțat pe munți!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... Tolănit într-un cerdac S-a-ngrășat ca un malac!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... Tra-la-la!... Manuscris, pe portativ (Compositionmusicale – de Marcel Mihalovici. Copyright americain: by C. Brancusi, Paris, 1923) * [Un poem franco-geometric] J’aimele rond Parce qu’ilroule!... Et j’aimele carré, Parce qu’il ne bougepas. Brancusi Iubesc cercul!... Pentru că se mișcă, se rotește!... Și iubesc pătratul – Pentru că nu se... rostogolește!... Brâncuși * [America – și credința în ARTE] AMERICA!... America!... Ea se află într-un progres, ce a început Prin ideea de Necesitate!... Europa?... A început și a continuat Prin lux!... Acela care îngrădește progresul!...

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE Învățarea principiului sigur – Credința în ARTE!... Un temei al Omenirii Întregi!... Și, atunci, orice didacticism ne-ar rămâne fals!... Și la antipodul tuturor imperativelor Vremurilor Noastre!... (Text scris pe o filă, galbenă, purtând antetul celebrului hotel „Beervorth”, din New-York, 1926). * [Dodona-Dodoica]: Cea care a plecat de cel mai de jos!... Și, iată, care a ajuns cel mai sus!... Să muncești, să trudești, să istovești Fără de oprire!... Să îți cauți și să îți găsești fericirea – Atât a ta, cât și a celorlalți!... Iubire!... Glorie!... Și Arginți!... (Cuvinte șterse) Și, iată, să nu poți să le păstrezi!... ..................................................... Într-o disperare extremă, Un anumit disc, o melodie, pe carbon, La fonograf, Îți poate revela ecoul unei mici umanități, Vai, reale!... Al unei comunități-actuale!... Care se duce, piere – De mult împiedicată întru a trăi și supraviețui De către Civilizație!... * Este, poate, și pentru aceea că toate palatele, edificiile Orașului, fără să își dea nici cea mai mică osteneală, ne împiedică să vedem cerul!... (Recto:) Vom pieri!... Vom muri!...Și, poate, cu mult mai rapid, decât o credem noi!... Tira-tira!... Tiri-tiri!... Tira!... Bla!... Bla!... Bla!... Omenirea s-a tot stafidit („farcié”), în propriul ei suc, pe care și l-a pregătit singură, oho, îndelung!... Și, conștient, sau poate că inconștient, ar râvni să iasă, să sară de-acolo!... Sunt lucruri văzute și nevăzute, și încă altele, revăzute, ori revizuite; sau, încă, nevăzute și nerevăzute; și totul este sortit; și iarăși, și din nou, rânduit; și noi ostenim și trudim, tot timpul; o, în toate vremurile – îndelung, trudim!... Ostenim, istovim, răbdăm!... – Și ne martirizăm!... (Fraze cu aer profund tragic, sincopate. Neterminate). După AFORISMELE LUI BRÂNCUȘI, Ediția a VII-a definitivă (sub tipar) Structuri și traduceri de Constantin ZĂRNESCU

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

V. G. PALEOLOG

OPERA LUI C. BRÂNCUȘI DIN MUZEUL DE ARTĂ DIN CRAIOVA Muzeul de artă din Craiova se poate mândri de a dispune în expunere, pe lângă întâia operă muzeală a lui C. Brâncuși, bustul lui Vitellius și, în rezerve, gipsul originar al bustului și un exemplar bine conservat după Ecorșeu, cel de-al doilea fiind cel pe care îl folosește didactic, recent identificat, liceul „N. Bălcescu” din localitate, precum și cu alte 4 lucrări ajunse muzeului prin ostenirea directorului Muzeului regional din 1949, actualul director al Centrului de cercetări din Craiova al Academiei Republicii Socialiste România, profesorul C. S. NicolăescuPlopșor.

Printre aceste lucrări, toate de seamă și din epoca primilor pași de pătrundere ai sculptorului în lumea de artă a Parisului, se găsește o sculptură unică, o minune fără pereche, invidiată de muzeistica de pretutindeni: Tors de femeie după titlul din catalog, Coapsa după zisa lui Brâncuși și mai potrivită, căci nu un întreg, ci una singură. * * *

Vitellius, bronz 1898

Ecorșeu, gips 1902 18

Bustul lui Vitellius, vizibil semnat dar rău ortografiat și cu un semn S invers, data 1898, ar aparține ori lunii iunie, luna de sfârșit de învățătură în Școala de meserii și arte din Craiova, ori lunii BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

noiembrie al aceluiași an, dacă Vitellius este una și aceeași lucrare pentru care în primul trimestru școlar 1898 al Școlii de belle-arte – cum i se zicea atunci – a primit o medalie de argint: bust după antic (versiunea P. Comarnescu, prin noile date ce posedăm, mai plauzibilă). Bustul împărățelului Romei, dintre cei ce-i umbresc istoria, nu e o lucrare din închipuire a sculptorului urmărind un model, probabil imprimat, ori un material didactic, dar față de care artistul și-a luat toate libertățile de recreare, fapt pentru care a fost merituos răsplătit. Va fi fost fiind modelul după vreunul din duzina de busturi Vitellius care putrezește în muzeele europene – și mai ales în rezervele lor – probabil după cel din rezervele Muzeului din Berlin pe care Jacob Burchard îl găsea ca pe cel mai valoros (v. Cicerone 1881 Paris) sau cel din Veneția, și el de merit, ori cel întâlnit de Brâncuși la Münich, și la Paris, găsindu-se unul și care nu se știe încă, această investigație Brâncuși fiind o muncă de făcut. Mobilul alegerii temei: Bustul lui Vitellius, o lucrare de școlar în care sclipea de pe atunci geniul lui Brâncuși-elev, ne este necunoscut și nu ar reprezenta alt interes pentru noi decât doar știindu-se că Vitellius s-a războit cu sciții pe meleagurile noastre și așezat pe tron de împărat de gașca pretorienilor doar după șapte luni și tot de aceasta a fost gâtuit și înecat în propriul lui sânge, avându-se de unde să i se lase. Vitellius, așa cum arată și sub mâna lui Brâncuși, era un mâncău care nu se certa nici cu vadra, redândui magistral trăsăturile de ființă fizică, adăugându-i și pe cele de conștiință judecând după ochitul vederei, din coadă și de sub streașini sprâncenate, tot ca și ale unui de vier în goniță, buza de sus tivită, tăioasă pe buza de jos răsfrântă și amândouă complice ospățului gras dar nu fără umbră de dispreț și de saț pe colțurile gurii. E tot o muncă de făcut: confruntarea Vitelliusurilor din celelalte muzee, pentru câștigul meritelor de analist al tânărului nostru Brâncuși, al firii omenești, oricât de grețoasă fostă fiind ea. ………… Acest bun prin împrejurări cu un ajutor bănesc din partea autorităților de pe vremuri s-a păstrat foarte bine, căci abia ajuns lor, a și fost destinat magaziei cu vechituri a ex-Prefecturii unde va zace în tovărășia Ecorșeului zeci de ani până prin 1925, odată cu înființarea unui muzeu al științelor naturale, al cărui co-director, C. S. Nicolăescu-Plopșor, i-a adăugat o secție arheologică, cu care prilej a și fost expus impunându-se Ecorșeului o cingătoare de sac peste șolduri pentru apărarea pudicității. Brâncuși, el însuși, uitase de Vitellius și nici nu păstrase vreo reproducere fotografică – uitare care sa întins și asupra biografilor săi, nici unul nepomenindu-l în afară de I. Jianu (v. Brâncuși, edtit. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE Arted Paris 1963) care aflase și de vicisitudinile înfruntate de acest bust în 1943 cu prilejul „Săptămânii Olteniei” de pe acea vreme, citând greșit datele. În ziarul Înainte din 15 august 1964 s-au dat date mai ample și mai certe despre această lucrare, desigur de școlaritate, dar nelipsită de zvâcniri și de licăriri de artă care prevestesc încă din 1898 pe cel care va deveni zece ani după: Brâncuși. * * * În intenție străină de artă, gândim doar în vederea unei mai bune păstrări, gipsul originar Vitellius a fost turnat în bronz fiind expus în Muzeul de artă din Craiova în exclusivitate și, ca atare, gipsul fiind trecut rezervelor. Este totuși știut că Muzeul de artă modernă din Paris, de pildă, nu se sfiiește a se mândri cu versiunile și chiar cu unicatele operelor lui Brâncuși reduse în modestul și precarul ghips: Cocoșul (unul din 5), Muze Adormite, Piatra de Hotar, Pasărea Măiastră (una din ele), precum și Rugăciunea, sunt înfățișate publicului fără sfială în materialul ghips și fără ca prestigiul operei sau nivelul instituției să se simtă scăzute, știrbite. Prin turnarea bustului Vitellius în bronz și în ciuda grijilor de ferchezuială și de lustruire, de finisaj, a bombeurilor frunții ori ale bărbiei și ale umerilor obrajilor, opera nu a câștigat în sinea ei de frumos, ba chiar e păgubită. Este vădit că tratarea originală a subiectului de către sculptor a fost gândită prin daltă și în vederea materialului piatră și nicidecum după legile metalului fluid. Suprafețele, adâncurile, planurile acestui peisaj sufletesc scabros care este chipul lui Vitellius, interferențele de lumini și hăurile de întunericuri, arhitectura fiziologică a lui, gușa întreită și greoiul grumaz sunt gândite sculptural, adică tot așa ca și ieșinde de sub mușcătura daltei. Ele sunt curgânde, fluide, în planuri neunghiulare, unduite și ca și pierdute ale turnatului în bronz, pe care numai bătrânii chinezi și uneori magiștrii mediteraneeni le-au realizat (v. Donatello; V. Verrochio etc.), Brâncuși desăvârșind această artă prin Păsările Măiastre, prin Muze, Portretul Pogany, Principesa X, prin Leda și Peștele și – finalmente – prin faimosul Cocoș care în 1964 a înfruntat victorios confruntarea pe acropole în fața Parthenonului cu clasicismul elen, iar astăzi același Cocoș în statul lui de 3 stânjeni, strălucește sub o unanimă admirație în incinta Pavilionului francez al Expoziției 1967 din Montreal în Canada, prefigurând și definind geniul și simbolul galic al marei noastre națiuni soră. * * *

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE

Cap de copil, bronz, 1905

Orgoliu, sau Cap de Fetiță Lucrarea care figurează sub adevăratul ei titluprogram: Orgoliu, în locul aceluia care încă figurează în Ghidul muzeului, zisul „Cap de Fetiță” (v. pag. 46) și care, inițial, a figurat în ghips în salonul de Toamnă din Paris în 1906 sub nr. 220, este tratată, ea da, după legile bronzului și posesorul ei, fericitul Mecena, câștigătorul ei cu cheltuiala unui singur leu – lucrarea fiind loterizată pentru a subveni nevoilor de trai ale sculptorului – a făcut bine încredințând-o topitorului de faimă Barbedienne ca s-o toarne în bronz, devenind de paragonare celor ce sunt gândite de artist ca atari. Orgoliu reprezintă o reminiscență psihologică a stării sufletești a subiectului model: întâia dragoste a lui Brâncuși, gestul hotărât al Ioanei, fiica Gherghinei, o frumoasă și curată codană, de a-și călca pe inimă când a răspuns Nu înflăcărării cinstite și temeinice a lui Brâncuși de a-i fi soață, Ioana intuind că destinul ar face din ea ceea ce nu putea să primească, „o proastă a casei tale” și, neocolind dramaticul gestului (e destul ca să-i privim chipul), ia poruncit hotărârea: „Vezi-ți de drumul tău”… de chemare. * * *

În ceea ce privește lucrarea „Cap de băiat” tot în bronz, dar tratat după învățătura novatoare a „petelor de lumină” a divizionarei ei impresionistă (încercată de mai vârstnicii contemporani ai lui Brâncuși din Paris, de maestrul său A. Rodin, de Const. Meunier, de Bourdelle etc.), enumerată între „Capul (zis) de Fetiță” și „Tors de Femeie”, al perimatului catalog, este unul dintre numeroasele „capete de copil” apropiate și având același subiect și uneori model tot ca și dintr-o familie, ca acela din Muzeul de Artă din București etc. El datează din 1905, din o epocă de ezitare de factură a tratării sculpturale a subiectului și de meditație asupra valorilor psihice de simplicitate, de curățenie de minte și de simțiri, de sinceritate și de candoare a aspectului întâi al umanității, în vârsta ei primară și pretinsă „de aur” scumpă gândului ușor al lui J. J. Rousseau și al lui C. Brâncuși pe care el îl concentra cerebral în aforismul lui predilect în acea vreme: „Când nu mai suntem copii, am murit”, ignorând încă în acea epocă pe omul-hoardă și lupta lui pentru hartanul cel mai mare și cel mai gras. * * *

Sărutul, piatră 20

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Sărutul care figurează în Muzeul de artă din Craiova este preludiul ori prefața definitivului Sărut din cimitirul Montparnasse care nemurește mormântul Tanoșei. În total, se cunosc 6 eboșuri și un exemplar definitiv ale Sărutului ultim, risipite în lumea întreagă și dincolo de Atlantic numerotate de Brâncuși însuși. Exemplarul din Craiova, tăiat într-o piatră comună zisă „pierre de taille” un calcar din Marna friabil în aer liber, prezintă particularitatea grijii de perfecțiune a simbolicei, purtată de Brâncuși în această prefigurație a Dragobetelui care merită un studiu amănunțit și aparte. * * *

Tors de Femeie, marmură Cea din urmă lucrare de Brâncuși după textul catalogului este Tors de Femeie – Coapsa, îi zicea el - : o marmură. O minune printre minunile marmorelor și care pătrunzând de-a dreptul din atelier în posesia colecționarului, în trecut, nu a fost expusă niciodată. Tăiată dintr-un fragment, dintr-o spărtură a unui bloc mai mare de prețioasă marmură cu translucidări de fagure de miere, care prin puținătatea ei nu i-a îngăduit sculptorului decât redarea parțială a nudului feminin – a coapsei de stânga – ea a fost găsită necesară făcutului prin obligația de cinstire a mecenului său de treacăt; dar de nunta lui Victor N. Popp, artistul nedispunând decât de un darab mărunt, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE de o așchie de marmură în care Brâncuși și-a strecurat gratitudinea și geniul, arătând vremurilor avenire ce ar fi putut face dacă ar fi continuat să osaneze vecinicul și obositorul feminin. * * * Acest Tors de femeie care a înmărmurit admirativ entuziasmul publicului londonez în recenta lui expunere solicitată Direcției muzeelor noastre, merită o tehnică de expunere cerută de noi încă din 1964, care să se apropie de nivelul ei de valoare de artă unic și fără pereche prin care Muzeul de artă din Craiova este invidiat de a-l poseda. Ea trebuie să facă pe profan să participe la actul inspirativ și de creație al artistului atât cât aceasta se poate sprijini pe artificiul luminii și al ambianței neabandonându-le pe acestea voiei întâmplării sau nepriceperii căreia îi este de vină necunoașterea artei de a expune, căci și aceasta este o artă, cocoțată pe piedestale searbăde și chiar sub nivelul de înălțare al văzului privitorului și sub scalda unghiurilor false din lumina-ploaie picurată din ceruri joase, într-o ambianță de asfixie. Privitorul trebuie să-și apropie inefabilul „Coapsei” printr-o largă respirație și să-și însușească esențele obiectivului sub lumini indirecte ori fasciculare comandat la voie în o mișcare circulară ori eliptică pe platouri mobile așa cum Brâncuși le realizase pentru valorificarea celor 3 dimensiuni ale statuarei, precum și a acelora care nu cad sub simțurile directe, ci în domeniul acelora care abia încep să devină descifrabile: temporalul și inefabilul, contopindu-se noțional într-unul singur Frumosul care devine un adevăr obiectiv fără față fără dos, unul singur ca și Numărul, opera! cum ea trebuie arătată, cum ea trebuie enunțată. Prin mișcarea spațial circulară ori eliptică și prin lumini artificiale dar apropiate lui Torsul Feminin al cărui material minunat de translucidă granulozitate pare a cristaliza vibrabilitatea întâie și adânc geologică a materiei însăși – când marmora de azi era doar viață desfăcându-se din plămada micro-organică a pământului și prefăcându-se în ceea ce niciodată nu piere, în bucurie, în bucuria spirituală care naște din Frumos. * *

O astfel de expunere, la nivelul celor mai savante, ar putea face ca să fie Coapsa ce trebuie să fie și în subsidiar, un incitant obiectiv de pelerinaj, căci numele lui Brâncuși este legat de Craiova palingenezic, nu o singură dată el repetând insistent: În Craiova m-am născut a doua oară. 21

BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE RÉSUME La Musée d’Art de Craiova possède en tout 7 oeuvres de Brancusi, toutes appartenant à son époque post-artisanale dite de jeunesse dont 5 y sont exposées: le buste de Vitellius, Tête de Garçon, Orgueil (dans le catalogue figure, à tort, sous le titre: Tête de fillette). Le Baiser et en dernier, et non la moindre de ses oeuvres, le Torse féminin, pour le catalogue, plus véridiquement intitulée par Brancusi lui même La Cuisse, elle n’en étant qu’une seule; unique et palpitant fragment de chairs humaines. Les deux autres oeuvres dues à Brancusi sont: l’un des 5 tirages de l’Ecorché (1902), ainsi que le plâtre originaire du buste de Vitellius. Toutes les deux sont reléguées aux réserves du Musée. * *

1. Vitellius, sa „première oeuvre muséale” datée 1898, signée, représente l’empereur romain rettenu par l’histoire pour sa goinfrerie, pour son cynisme et pour son court règne. C’est un ouvrage de fin d’études artisanales ou de début d’oeuvres proprement dites d’art, datant de ses ans écoliers. La recherche des détails, minutieuse et ce qui présage le futur artiste, ce sont les expressions psychologiques du sujet: le regard aux lancements mobiles de fouine, les commissures expressives de la bouche, la perversion mêlée au mépris, ainsi que cette triple gorge égale à l’épaisseur de la nuque qui suintent toutes l’animal repu. La fonte en bronze d’après le plâtre originaire n’a rien ajouté à sa valeur d’art, le sujet, de toute évidence ayant été traité par le sculpteur en vue de ciseau et non pas de la fonte: les plans, leurs incidences d’angles, la minutiosité des détails qui ne sont pas du domaine du métal fondu, l’indiquent. 2. Orgueil, l’oeuvre suivante dans le musée en fait la preuve. Elle est oeuvrée en vue de la fonte, respectueuse des lois du bronze. Le sujet est une reminiscence personnelle et sentimentale, le portrait (de mémoire) de la jeune Ioana qui refusera de lui être compagne par l’intuition de la future discrépance d’un niveau commun.

Le titre résume et définit l’oeuvre remarquablement, le naturalisme motivé du sujet: Orgueil. 3. Tête de Garçon est une tête parmi autres jeunes têtes de garçons dont il fut préoccupé pendant son époque dite de la Place Dauphine. L’artiste se complait à trouver dans ce sujet (on en connaît plusieurs versions, toutes différentes) la pureté de „l’âge premier d’or, de l’enfance de l’humanité”, cher à J. J. Rousseau et a Henry Thoreau. La technique de factification suit les principes de la divisibilité, de la tache de la lumière, chère aux impressionistes et aux contemporains de Brancusi, à l’illustre Rodin, a Constantin Meunier, à A. Bourdelle, dont le Ratapoil de H. Monnier semble être le prototype des nouvelles valeurs impressionistes de la luminosité sculpturale. 4. Le Baiser est une des 6 ébauches mi-dressées – des véritables préludes-préfaces) du Baiser définitif. On en connaît en plus des 6 numerotées par Brancuși lui même, une 7-ème découverte récemment dans les environs de Paris dans la collection du dernier médecintraitant de Brancusi. L’exemplaire de Craiova semble avantageusement réalisé en comparaison de l’exemplaire qui figure dans la Musée de’Art de Bucarest. 5. La cinquième pièce de l’ensemple „de jeunesse” du Musée d’Art de Craiova est la pure merveille, l’unique, la magnifique partie du nud féminin qu’il apellait plus proche de la réalité la Cuisse, tout court. Taillée dans un materiau parcimonieusement disponible, mais d’une rare qualité de transparences, de grain et de luminosité intérieure, qui suggérent le blond ambre elle miel des flores suaves, c’est le dernier ouvrage de l’artiste dédié à sa foi dorénavant perdue de la validité du pur charnel. Cette dernière ouevre mérite une exposition adéquate à sa valeur; elle laisse voir des possibilités, de voies glorieuses vers des nouvelles immortalitées si l’artiste ne les avait pas abandonnées. ___________ Comunicare din Seria istoria artei, III, text dat la reprodus la 8 oct. 1967. Bun de multiplicat la 11 oct. 1967. Apărut oct. 1967. Tiraj 99 exemplare. Academia Republicii Socialiste România Centrul de istorie, filologie și etnografie Craiova, str. A. I. Cuza nr. 7. Telefon: 4123 Exemplar nr. 70., pe care mi l-a dăruit în 1972 (D. V.)

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

FILOSOFIE

A.I. BRUMARU

CARTEA ONTOPOIETICĂ Cartea rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi așadar, precum crabii din coșmarul celor care (vorba lui Malraux) niciodată nau putut să și-i închipuie, arabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, zvonul ei nu vor fi cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis, cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității, o ispitește oare pe aceasta la facere? Așa o va fi văzut-o, când și când, folclorul, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică (1), va crea prin cuvânt existență, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) (2) și din Codicele Marțian, vine cu un exemplu: Apocalipsul Sântului Ioan (a fost excerptat și comentat de N. Cartojan în Cărțile populare în Literatura românească) (3). Scrierea face parte, ca celelalte, din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Apokalypsis (eo) e în grecește revelație, deci vom găsi aici narațiuni profetice ori apostolice, va să zică ce a oferit Divinitatea, printr-o minune, trimișilor ei; invariabil, dezvăluirile fiind însoțite de descrierea Judecății de Apoi, urmată de chinurile în flăcări de smoală încinsă ale păcătosului. Urcat pe Muntele Taborului (Tavorului), Ioan se roagă Domnului să-i înlesnească vederea judecăților și dreptăților Lui. Ascultându-i ruga, Mântuitorul trimite un nor de înfricoșătoare lumină, care-l va purta pe Ioan în deschiderea cerurilor, unde Isus îl inițiază în, ca să zic așa, pădurea de simboluri. Primul între acestea este o carte mare: ,,cât largu și lungu ei nu poate a o socoate omul”; ,,cât șapte munți”. Sfântul află totodată că pe filele ei sunt scrise ,,toate lucrurile omenești și toate judecățile și dreptățile”. Între toate cele ursite la Judecată pierderii, unei totale ștergeri – căci lumea va fi să rămână după înfățișarea la Scaun albă și curată ca o ,,masă” –, mistuirea finală e îndreptată îndeosebi către gânduri, creația din nou trebuie să fie imaculată. Să reținem însă acestea: noua lume e menită a porni dintr-o carte, adică din cuvântul scris și multiplicat: deja e promisă eternitatea scriiturii. E, prin urmare, aici și o bibliogonie, ceea ce, la porunca lui Dumnezeu, e șters cu desăvârșire e însă noeticul, situarea, mai exact, a omului în acesta; dar, iată, viitoarea facere purcede dintr-o locuire iarăși în cuvânt, universul întreg desfășurându-se ca o carte căreia-i întoarcem pe îndelete foile. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Prima cercetare de librologie sistematică aparține – la noi și, poate, și aiurea – lui Eugeniu Speranția (m. 1972 la o vârstă venerabilă, marginalizat de comuniști), gânditor profund, încă prea puțin cunoscut. O încercare de a i se tipări din opera postumă datează din 1984: a fost o tentativă parțială și un eșec; era încă vremea interpretărilor așa-zicând ,,critice”, o siluire cu cheia marxist-leninistă a omului și lucrărilor sale, cel găsit atunci s-o folosească (Oct. Chețan) purta un epolet politic însemnat cu steaua roșie. Scrierea aleasă din generosul depozit al filosofului fusese însă, din fericire, chiar Cartea despre carte sau Eflorescența spirituală (4), în măsură să completeze antuma Resorturile psihologice ale evoluției umane (5) și manuscrisul Filosofia muncii – piese importante ale unui monumental tratat de antropologie filosofică. Cine mai știe că Eugeniu Speranția a fost și deschizător de drum în Logica interogativă, prezentând la Paris, într-o conferință cu audiență internațională, în 1936, Remarques sur les propositions interrogatives? Că, apoi, e preocupat, cu rezultate remarcabille, de Logica juridică (Principiul rațiunii suficiente în logica juridică)? Nu s-a lămurit, de asemenea, până astăzi, prioritatea sa la definirea omului ca viețuitoare ce-și amână reacția, idee atribuită unanim lui M. Ralea. Dar acesta își va publica opera capitală, Explicarea omului, în 1946 (6), cel mai timpuriu studiu premergător în această ordine fiind, cum însuși mărturisește, din 1923. Al lui Eugeniu Speranția e fixat însă în 1912, când era preocupat tocmai de ,,diferențierea minții omenești între celelalte minți” (Definiţia și preistoria filosofiei), formularea sa din Resorturile psihologice ale evoluției umane (1947), limpede, venind ca o concluzie la repetate și mai vechi ruminații; ,,omul e în stare să amâne oricât de îndelungat reacțiunea motrice, umplând intervalul dintre excitație și reacțiunea motrice cu serii de acte mintale”. Amânarea e, cu alte cuvinte (Eugeniu Speranția strunește bine limba, îi potrivește atent țintele pe teren metafizic), ,,voință de evadare”, ,,voință de abstragere din actual”. Lucian Blaga era încredințat că lucrurile lumii se desăvârșesc atunci când li se micșorează cunoașterea efectelor în real, când ele fac, adică, ,,un pas și încă unul, înapoi spre schiță”. Ce se întinde mult în realitate se sprijină, ca să zic astfel, numai pe aerul acelei realități de dedesubtul aripii, definindu-se, așa, doar în acest unic chip, ca o 23

FILOSOFIE zburătoare anume: și-a mărginit astfel tainițele posibilului, a ceea ce ființa, ieșind din ele, ar mai fi fost cu putință. A evada așadar în actual înseamnă a mai da și alte putințe ivirilor din inexistență în lumea patentă: reluare de plăsmuiri noi, încă nebănuite, surprinzătoare. Orișice realizare deplină e și amputarea posibilităților care au provocat-o și orice definiție sancționează deopotrivă un sfârșit. Cartea, ca să revenim, e o încercare de a salva dintre dinții actualității tentaculele, cerând ajutor și trup, al lumilor ce puteau să fie. Cu ea, chiar dacă numai aparent câteodată – căci a greși treapta, a greși e omenește –, ne întoarcem și plonjăm în oceanul cu monștrii închipuirii: aceia care visează formele. La această imersiune am fost îndemnați de un resort interior erotetic, amânarea de motricititate, de reacție lasă loc, după Eugeniu Speranția, nu pauzei nesfârșite, ci întrebării. Interogațiile sunt foarte active, un principiu dinamic instalat și declanșat spontan, ,,pe știute sau pe neștiute”, condiția întrebărilor în psihologia creatoare e de a fi stăruitoare, încăpățânate. Nicidecum ele nu se adresează altcuiva decât necunoscutului, întrebarea simte, știe ea că necunoscutul e în fața-i și că el o ațintește: deci îl caută, va coborî cu ea în întunericul lui. Dacă nu-l va nimeri niciodată pe deplin, ca un răspuns net, cartea e totuși una din formele spiritului ce colaborează cu necunoscutul, cu virtualul ce așteaptă, deschizându-l de la măsura nevăzutelor la aceea a văzutelor (7). (,,Cine scrie o carte deschide o ușă, ori măcar o fereastră spre un colț încă nevăzut al vieții ori al cerului”) E aci o operație obsedantă, trebuia ca ,,o seamă de puncte de întrebare să se fi ridicat deasupra acelorași plaiuri ale lumii interioare”. Eugeniu Speranția scrie: ,,Unde nu este întrebare, nu este răspuns, tot așa cum unde nu este propensiune genezică, nu este nici fecundare. În zămislirea cărții nu e decât schița scurtă și rapidă ca un fulger a răspunsului cu care multe întrebări, multe nedumeriri și multă neliniște primesc alinarea”. Din lumea teratică pe care o cunoaște în descensiunea sa la virtual, spiritul în chip de carte nu scoate afară orice și orișicum. Aduce doar neființele acelea ce tânjesc la ființa formelor. Altminteri, ca să ne întoarcem la Emil Cioran, cartea n-ar fi rivala universului, ce i-ar mai păsa acestuia de o neprimejduire la realitățile și înțepenirile sale? Nu orice segment al virtualului ne face semn sau se adresează cutezanței întrebării noastre. Întrebarea însăși este înzestrată analitic și e pusă, în consecință, pe o aspră selecție, alege din zgure validitatea. Un alt resort al psihismului nostru, observă Eugeniu Speranția, adăugat organic nevoii de evaziune în inactual e ,,goana după valori”; ca și girosolul, învârtit pe tija sa de lumina soarelui, spiritul e axiotrop, ne învârtim adică după scăpărările în beznă ale valorii. Sub aceste scânteieri, eul însuși va fi 24

încredințat de propria sa valoare. Va căpăta voința de a o universaliza, și, pe urmă, de a o eterniza, ferind-o de moara timpului ce macină și spulberă; deopotrivă, acum, și eul nostru: crede în propria-i imortalitate, cum crede că e pretutindeni valabil, neconstrâns regional. Printr-o carte, ca mod de manifestare reificată a spiritului, mărim valoarea lumii și valoarea eului, conchide filosoful român. Cartea, în concepția lui Eugeniu Speranția, e o zămislire dramatică: ,,creația mintală nu e niciodată decât fructul trudei și concluzia unei drame”, ținând întreg ,,tragicul vieții”. Ca ,,scrisoare adresată întregii omeniri”, cum o numește gânditorul, ea e aidoma ,,fântânii de apă vie a lui Abraham” (cu expresia lui Richard de Bury, sec, 14, care o va mai boteza și ,,urnă de aur plină de mană”). O fântână căreia nu-i putem, deci, ridica împrejur ghizduri de netrecut, nepăsătoare la adăparea drumețului. Nici nu e cu putință așa ceva, ne avertizează de altminteri Eugeniu Speranția. Căci axiotropismul spirtului nostru nu e niciodată singur, el fiind de fapt subordonat unei voințe nootropice, prin urmare comunicării interspirituale. Creația noetică se împlinește doar ,,circulând de la minte la minte”. Axiotropismul nu e specular, există un ,,solidarism axiotropic”, adică o ,,voință de comuniune în valori”. De aici, poate, încă perpetuă, și drama adusă de carte în lume: o dramă a lumii, și o dramă a cărții. Cât din existența nouă pe care cartea o oferă, căutând în ce na fost să fie, e primit fără de îngrijorare ori dușmănie în nedeschiderile lumii? Și cât poate ea admite din lucrarea comerțului sever al spiritului? Încă o dată Eugeniu Speranția: ,,Orice acțiune și orice sforțare a noastră – scrie el – urmând creația unor valori este în același timp o mustrare și o răzvrătire împotriva realității date, care nu le posedă și nu le promite. Sforțarea de alcătuire a unei cărți este, deci, și ea, la rândul ei, tot un protest și o încercare de amendare, tot o sfidare aruncată Noneului și lacunelor lui. Dar ea mai e și sforțarea Eului, care se încumetă să edifice needificatul și să desăvârșească nedesevărșitul”. Protest și sfidare, așadar, certare și revoltă, rivalitate ce periclitează. Cuvântul cărții, însă, nu năruie, nu demolează, fiind naștere din nou el e deja imolație în zidire, precum în pilda românească a Meșterului Manole, edifică, va aduce o nouă zidire, în care piatra să se țină pe piatră. Totuși drama rămâne: o naștere nouă, dureroasă, s-a suprapus durerii uneia de dinainte, căreia i se și opune. Eugeniu Speranța încheie astfel scăzând, pentru români, din fatalismul mioritic și descoperind similitudini cu vocația faustică europeană: ,,Drama înfăptuirii unei cărți își are centrul ei cel mai dureros, e voința de a-i asigura universalizarea și eternizarea: dublă voință, în veșnică opoziție cu nenumăratele obstacole care se ridică din ambianță, din întreaga lume și chiar din propriile noastre defecte și BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

FILOSOFIE slăbiciuni. Lupta este de cele mai multe ori inegală, nefericită și, deci, tragică. Dar victoria pe care, totuși, o câștigă voința de valoare și de permananță a valorii este dovada că o atare victorie este, cel puțin principial, posibilă”. Note: 1. A.I.Brumaru, Arta ca ontopoieză, în revista Astra, nr.3, Brașov, 1970; 2. Sextil Pușcariu, Istoria Literaturii române. Epoca veche, Editura Eminescu, București, 1987; 3. N. Cartojan, Cărțile populare în literatura română, Editura Enciclopedică română, București, 1974; 4. Eugeniu Speranția, Cartea despre carte, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984; 5. Eugeniu Speranția, Resorturile psihologice ale

evoluției umane, Editura Universității, Cluj, 1947; 6.Mihai Ralea, Scrieri, vol.1, Editura Minerva, București, 1972; 7. Sociologia culturală, cu Pierre Bourdieu – autorul Economiei bunurilor simbolice, Editura Meridiane, București, 1986 -, a decis desuetudinea, ieșirea din scenă a sociologismului reducționist de felul Lukacs-Goldmann: raportarea directă a producerii operei culturale la reperele sociale și economice, a ,,producătorului” la poziția sa în spațiul social. Bourdieu îi va opune, printr-o firească detașare, chiar o desfacere de ,,iluziile ideologiei interne” (Mihai Dinu Gheorghiu), respectarea ,,autonomiei câmpului”: poziția creatorului și autonomia lui, într-un câmp de producție, ,,modul său specific de funcționare ca principal producător al încrederii în puterea creatorului și în valoarea produselor (creațiilor) sale”.

Caiet-program al premierei, Seară de taină

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

FILOSOFIE

Dragoș NICULESCU

DESPRE SOCIETATE ȘI VIAȚĂ SOCIALĂ ÎN DIALECTICA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ (IV) În sfera acelorași teorii structural-sistemice aplicate sistemului social, stă și teoria emergenței, a lui Mario Bunge, care semnalează ca proprietăți „emergente” acele proprietăți ale sistemului a căror intrare în funcție produce trecerea de la negentropie la entropie, de la starea „departe de echilibru” la starea „aproape de echilibru”, cu ajungerea astfel a sistemelor într-o ipostază de stabilitate. În viața socială, am putea aprecia ca proprietate emergentă fundamentală integrarea socială (conștientă sau spontană, din necesitate sau din libertate) a indivizilor. În strânsă legătură cu realizarea (și personalizarea) acestora către societate. Se poate aprecia că geneza socialului este mascată de trecerea de la lege la normă, homo humanus deosebindu-se de homo animalis prin integrarea lui socială conștientă (dacă nu din libertate, oricum, din necesitate), prin mijlocirea socialului el realizându-și condiția specifică și personalizarea ca individ. Ca mecanisme ale procesului de emergență, Mario Bunge enumeră: autoagregarea sistemului (din care se desprinde autoorganizarea), selecția ambientală (din care se poate desprinde internalizarea acțiunilor contextului), adaptarea (plasticitatea) sistemului. În domeniul vieții sociale, funcționalitatea acestor mecanisme depinde întro mare măsură și de acțiunea factorului subiectiv (competența, conștiința și disponibilitatea creativă), în sensul asigurării socialului unui optim funcțional și unei capacitați de deschidere plastică spre noi contexte evolutive, superioare. Societățile capitaliste mai emană încă două proprietăți emergente: rentabilitatea și progresul, înțelese economic, pragmatic și mobilizate de nivelurile lor interne, catalizatoare, care sunt: emanciparea socială și realizarea umană, care la rândul lor presupun, legic și normativ: stimularea și garantarea libertății individului, respectarea drepturilor omului, participarea omului la decizie cu referință comunitară, principiul democratismului (instituirea statului de drept, principiul separației puterilor în stat). Din toate aceste proprietăți rezultă că în sistemul de relații capitaliste trebuie să funcționeze principiul egalității (de șansă de realizare), principiu care însă nu exclude inegalitatea (obiectivă). De asemenea, în cadrul ideii de realizare umană se înscrie și garantarea proprietății (private sau publice), dreptul proprietarilor 26

de a dispune liber de aceasta, de a o valorifica sau înstrăina, de aici decurgând și dreptul de moștenire și de inițiativă. Nu putem omite a enunța că în democrația capitalismului contemporan un rol crescând îl are societatea civilă, și democratismul organizațional, creșterea rolului mijloacelor mass-media în informare, în realizarea coeziunii și legăturii dintre cetățean și puterile statului, în inducerea unui climat educativformator și reconfortant. 4.2.4. Progresul, tendință generală a devenirii sociale. 4.2.4.1. Caracteristici și stări contradictorii ale progresului în lumea contemporană. Pe lângă dezvoltarea teoretică a raporturilor dialectice dintre continuu și discontinuu, s-au manifestat în perioada postbelică concepții circulariste, care minimalizau dialectica raporturilor dintre continuu și discontinuu în dinamica vieții sociale. O. Spengler are viziunea unei ciclicități a istoriei, în care civilizațiile, asemeni unui organism biologic, se nasc, se dezvoltă, ajung la apogeu, după care se degradează și mor, pe ruinele lor apărând alte civilizații noi, care urmează același traseu. Astfel, Spengler vede civilizațiile ca producând o contribuție individuală distinctă la fluxul global al istoriei, le vede în calitate de civilizații autonome. Aceeași idee este pledată de A.J. Toynbee în domeniul filozofiei istoriei. După el, există nu mai puțin de 21 de civilizații contemporane distincte, paralele, între care nu există canale de legătură și care nu pot fi ierarhizate valoric. Aceste concepții, deși prin discontinuitatea pe care o susțin se opun unei legități a existenței lor, vin să contracareze viziunea lui Condorcet, fondată pe continuitatea istorică a civilizațiilor, pe continua succesiune și emanare a uneia din alta. Reprezentanții Școlii filozofice (neomarxiste) de la Frankfurt critică sever “societatea capitalismului dezvoltat – Herbert Marcuse lua ca exemplu, în urmă cu 40, 50 de ani, societatea americană –, considerând-o, prin fenomenul de “unidimensionalizare a omului” pe care îl produce, drept o “vastă închisoare confortabilă”, semnalând astfel impasul societății capitaliste, aflată în BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

imposibilitate de a fi restructurată, în angrenajele ei sociale, din interior. 4.2.4.2. Semnificarea actuală a ideii de progres. Trebuie neapărat subliniat că în cadrul dinamicii progresiste a vieții sociale în contemporaneitate, în condițiile dezvoltării capitalismului și a economiei sale sociale de piață în ritmuri nemaiîntâlnite anterior, apar, inevitabil, stări contradictorii, atât în mecanismul său intern de funcționare, în raporturile relaționale dintre segmentul economic, cel social și cel instituțional, cât și dintre acestea și componenta umană care le menține în funcțiune și care beneficiază de funcționarea lor. Necorelarea între progresul material-economic și procesul de personalizare a individului provoacă adâncirea fenomenului de unidimensionalizare și înstrăinare umană, amplificate de politici moderne de manipulare a conștiinței oamenilor. Aceste disfuncții interne cauzate de tensiunile dialectice care apar în etapa progresistă a evoluției sociale, neînțelegerea dinamismului contradictoriu al vieții sociale conduc la stimularea accentuării unor situații revoluționare care pot fi manipulate în direcția instituirii unor regimuri totalitare, constrângătoare ale condiției umane. Dar înnoirea sistemului social în rețeaua raporturilor care-i configurează structura, reedificarea la nivelul tuturor componentelor sale, ca transformare imanentă obligatorie, în sensul dialecticii evoluționiste continue, rămâne o condiție și un criteriu al realizării umane, un factor de propulsare a procesului de personalizare umană. 4.3. Determinismul vieții sociale. 4.3.1. Determinism și indeterminism, predeterminare și autodeterminare în viața socială. Tradus în termenii socialului, indeterminismul cuantic, inițiat în fizica microcosmosului în anii treizecipatruzeci ai secolului trecut de Niels Bohr și Werner Heisenberg, se referă la ipostaza subiectivă a individului, mânat de scopuri, de înclinații, de rațiuni psihologice, de impulsuri particulare, cărora li se adaugă determinații etno-istorico-geografice individuale, ipostază care, construindu-i un univers acțional și reacțional cu totul distinct și imprevizibil, se manifestă printr-o dinamică de parametri contingenți, în raza unui determinism probabilist, în care funcționează alte legi decât cele ale necesitații și certitudinii din determinismul cauzal riguros. Asupra hazardului și probabilismului noi ne-am exprimat tranșant părerea, atât în segmentele anterioare ale prezentului material, cât și mai ales în cadrul Teoriei Înaltului Determinism Energetic, prin înfierarea severă a exacerbării indeterminismului în mai toate ramurile științei, a considerării acestuia drept paradigma deterministă actuală atotstăpânitoare și omnivalabilă. Nefondată pe nimic altceva decât pe un model rezultat al unor constatări empirice la nivel micro-fizic, această falsă BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

FILOSOFIE paradigmă științifică actuală, susținută acerb de gânditori, din ignoranță, comoditate și neputință, care proclamă vehement puterea unui hazard născut din nimic, va fi înlocuită de noua și profunda paradigmă energetică a transcentivității, care își așteptă recunoașterea și impunerea și care explică cum în spatele legi precise, care fac din Predeterminare și Autodeterminarea controlată, elementară și sistemică, angrenajul determinist universal fundamental, posesor al unei cardinale funcții și misiuni Regenerator-energetice. Natura umană rămâne una greu poziționabilă în scheme fixe și legi prestabilite. Unicitatea fiecărei naturi umane aduce în creșterea evolutivă a potențialului ei spiritual, în dezvoltarea potențialului bazal, inițial cu care a fost investită la intrarea în Fluxul energetic existențial (transcentiv) obiectiv acel factor specific al unor caracteristici și potențe absolut distincte, factor care în final va oferi câmpului energetic al fiecărei entități, în afara puterii sale (înălțimea frecvenței vibratorii), coloratura (timbru, armonice) specifică. Legitatea ascunsă din spatele “indeterminării” se conformează docil legității Înalt deterministe generale, în care dimensiunea predeterminantă există atât în componenta Predeterminantă individuală, cât și în componenta Autodeterminării controlate (v. cap.11, TÎDE), prezența ei în aceasta din urmă neînsemnând o îngrădire sau o anihilare a autodeterminării, ci trebuind a fi înțeleasă exact în acești termeni – ca o coordonare și călăuzire a autodeterminării, ca o favorizare și ajutorare a sa, în sensul obținerii unui maxim funcțional. Surprinderea caracterului singular al ființei umane în Univers, în calitatea ei dublă de determinat, dar și de determinant, face necesară punerea în contact a metodei analitice, specifică gândirii raționaliste sau neopozitiviste contemporane, cu metoda fenomenologică, specifică gândirii existențialiste sau neospiritualiste contemporane, pentru colaborarea lor la edificarea unei sinteze între explicație (cauzal-nomologică) și înțelegere (comprehensivsemnificatorie) în studiul istoriei și al științelor despre om și societate. Menționăm demersurile similare ale lui G.H. von Wright (gîndirea analitică) și Paul Ricoeur (hermeneutică) pentru realizarea acestei sinteze între explicațe (cauzală) și înțelegere (teleologică), deci între analiza nomologică și analiza fenomenologică. În cadrul condiției ontice a unicității ființei umane, libertatea este un concept major, libertatea înțeleasă nu ca opus al determinismului, ci ca factor specific al mecanismelor determinării în ordinea socială a umanului, al unui determinism complex, în care determinismul se corelează cu indeterminismul. 4.3.2. Raportul “determinism – libertate” în viața socială. Direcții actuale de interpretare. Corelarea libertății cu înțelegerea rațională a necesității a fost surprinsă de Spinoza (1677) în al său “Tratat politic”. Hegel privește determinismul 27

FILOSOFIE nuanțat, complex, dialectic și afirmă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, că “istoria universală este progresul în conștiința libertății, progres pe care noi trebuie să-l cunoaștem în caracterul său necesar”. Ceea ce însemnă libertate prin conștientizarea necesității. Hegel mai spune: “libertatea își este sieși scopul pe care-l înfăptuiește, e unicul scop al spiritului”, iar ca natură, libertatea emană din “trebuințele, impulsurile, înclinările și pasiunile omenești”. Însă numai în corespondență cu rațiunea lăuntrică a lucrurilor ea poate să împlinească, prin acțiune, și să satisfacă omul în activitatea sa. Deoarece “este dreptul nelimitat al subiectului de a se satisface pe sine prin munca și activitatea sa”. Influența lui Spinoza asupra lui Hegel în semnificarea libertății ca modalitate de opțiune acțională sau comportamentală din rațiune este nu numai evidentă, dar și recunoscută de Hegel. Engels remarcă faptul că “Hegel a fost primul care a prezentat just raportul dintre necesitate și libertate. Pentru el, libertatea este înțelegerea necesității. Critica pe care am făcut-o la începutul acestui material asupra abordării și considerării insuficiente a factorului subiectiv în cadrul teoretizărilor efectuate de Marx și Engels asupra societății și sistemului vieții sociale rămâne valabilă și acum. Conceperea factorului subiectiv doar ca factor conștientizator al determinismului obiectiv și ca participant, în măsura compatibilității și convergenței cu linia obiectivă a determinării, la dinamica obiectivă reprezintă o subapreciere a importanței esențiale a individualului. La cei doi filozofi germani, dimensiunea ontologică lipsește, orice fel de legătură a naturii umane cu transcendentul fiind exclusă din sfera gândirii lor ontic-materialistdialectice și sociale. Nemaivorbind că intervenția factorului subiectiv în procesul determinării nu anulează legitatea internă a acesteia, care, așa cum consideră Engels, “guvernează mersul istoriei”. Se intră astfel într-o fundătură din care nu se știe cum se poate ieși din moment ce, în același timp, marxismul susține răspicat că oamenii făuresc istoria. Fie că acești oameni sunt masele populare, fie că sunt personalitățile care împing “vagoanele” istoriei, componenta lor fundamentală este individul, omul individual, posesor al conștiinței sale subiective care emană și plăsmuiește în obiectiv. Cu toate aceste slăbiciuni, nu putem să nu apreciem și momentele faste ale judecății lui Engels, ocaziile lui de inspirație

și precisă intuiție. Iată ce afirmă el, cu o strălucită pertinență, în spiritul celor susținute de noi: “Evenimentele istorice apar, astfel, în linii mari, ca fiind și ele dominate de hazard. Dar acolo, unde la suprafață apare jocul hazardului, el se dovedește întotdeauna a fi dominat de legi interne ascunse, și totul este să descoperi aceste legi.” Firește, utopia, la el, este consecventă, “a descoperi” aceste legi nefiind vreodată posibil, ceea ce ne poate sta la îndemână fiind doar întrezărirea naturii înalt-energetice a acestor legi, și aceasta în condițiile unei mentalități sincere, lucide, smerite. În privința atât de clamatului hazard – asupra căruia trebuie să facem specificarea că este atât exterior fenomenelor, cât și interior lor, ținând de esența intrinsecă a acestora –, dar pe deplin misterios și neexplicat, Hegel și Marx înșiși definesc necesitatea ca medie a fluctuațiilor întâmplătoare. În concluzie, se poate spune că dimensiunea specifică a determinismului social este dimensiunea obiectivă în cadrul căreia factorul subiectiv se obiectivează. Oamenii nu sunt doar produs, ci și agenți ai acestui determinism, societatea, în complexitatea sistemului ei structural și funcțional, fiind subiect obiectivat. Libertatea nu se opune determinismului, ci este expresia determinismului uman complex (motivat teleologic, axiologic și psihologic), în care Predeterminarea și Autodeterminarea controlată se împletesc complementar, în cadrul său, omul fiind în același timp creatură (a socialului) și creator (al societății și al lu însuși). Determinismul vieții sociale reprezintă un anumit tip determinism, care se include Înaltului Determinism Energetic global, acesta, așa cum am mai spus în cadrul teoriei care îi este dedicată, cuprinzând orice alte tipuri de determinisme și cauzalități. Substratul său este spiritual-energetic, energia spirituală fiind cea care îi constituie, mobilizează și potențează dinamica, fluctuațiile și transformările interne, anvergura și tendința evenimentelor și paradigmelor existențiale pe care le descarcă în fenomen, în stări și procese obiective. Considerarea, de pe acest nivel, a naturii și funcționării determinismului social ne va ajuta să îi înțelegem cauzale, schimbările, desfășurarea, să îi proiectăm teleologic adevăratul sens și împlinirea în act, să putem teoretiza valid și fertil asupra poziției și deplasării noastre în Univers.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POLEMOS

Nicolae BĂLAȘA

DESPRE COMUNICARE ȘI DESPRE COCOȘAȚII CENUȘII, TRIȘTI ȘI FĂRĂ DINȚI Dragii mei, De multe, chiar de foarte multe ori, mi-am pus întrebarea în ce măsură ceea ce spun în aceste dialoguri imaginare, structurate sub forma unor foiletoane, interesează, dacă în interiorul sau măcar undeva, colateral lor, vă regăsiți sau măcar dacă descoperiți lumi posibile sau măcar o lume alta decât aceasta în care este plasat discursul. Mă frământ și mă tot întreb cu gândul nu la cei contemporani mie, care, oricum, gustăm prezentul, ci la posibilii cititori dintr-un oarecare viitor. Apoi, desigur, mă tot întreb, câtă vreme nu pot face abstracție de viitorii mei critici, de viitorii cercetători ai adevărului însăilat la nivelul acestor rânduri. Pe deasupra, în literatură, unde discursul narativ își are un loc al său, trebuie respectate anumite reguli, după unii, mai anarhiști în reguli, obligatorii doar în actele comunicaționale de context, adică la nivelul comunicării sociale. Cum maximele lui H. P. Grice stau la loc de cinste în lumea în care este pusă sub semnul întrebării comunicarea, am să le reamintesc și eu, convins fiind de faptul că și în literatură sunt la fel de importante. Prin urmare, marele PRINCIPIU AL COOPERĂRII sau al comunicării cuprinde: (1) „maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puțină informație decât o cere scopul comunicării (de reținut, comunicarea, indiferent de forma sa, intrapersonală, interpersonală, socială etc. este cu scop); (2) maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false și pentru care nu are dovezi; (3) maximele de relație, care cer locutorului să facă în așa fel încât contribuția sa să fie pertinentă; (4) maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversație într-o manieră ordonată și să evite ambiguitățile, prolixitatea și obscuritatea” (H. P. Grice, „Logic and Conversation”, în P. Cole and J. L. Morgan (eds.), Syntax and Semantics, vol. 3, Speech Acts, ACADEMIC Press, Inc., San Diego etc., 1975, pp. 4546. Autorii olandezi Frans van Eemeren și Rob Grootendorst aplică variantele prescurtate ale Principiului comunicării și, prin urmare, ale acestor maxime, în felul următor: ”Fii clar, cinstit, eficace și pertinent” (F. van Eemeren, Rob Grootendorst, „La Nouvelle dialectique”, Éditions Kimé, Paris, 1996, p. 60). Ei precizează totodată că în practică, de cele mai multe ori este încălcată una sau mai multe dintre aceste reguli, însă aceasta nu înseamnă că Principiul de comunicare este abandonat. În cazul în care, totuși, se BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

întâmplă, atunci interacțiunea dintre protagoniștii implicați în transferul de informație nu se realizează corespunzător în acel moment (în acel context). Contextul, pe lângă mediere și cooperare, factori importanți ai înțelegerii, reprezintă mediul specific al comunicării. El, contextul, are în vedere desfășurarea procesului ca atare, privit ca transmitere și recepționare de informație, proces care nu este numai o trecere prin fazele standard: emițător, canal de transmisie, mesaj (informație), receptor, echivalent cu o deplasare „de la” „prin” și „pentru”, ci și un proces de ansamblu care se desfășoară în conformitate cu legea contextului. Locutorul, pentru a fi înțeles, pentru a-i fi recepționată corespunzător informația, trebuie să-și creeze contextul, să ofere indiciile necesare înțelegerii. „(...) Actele de limbaj se situează într-un context de enunțare. Acest context este generator de sens, sensul născându-se din punerea în relație a acțiunii comunicaționale cu elementele contextului acesteia” (J. D. Halloran, “Information and communication: information is the answer, but what is the question?” în Journal of Information Science, North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1983, p. 161) În consecință, atât canalul de transmitere, cât și informația au funcții de co-participare, de mediere, în sensul unei permanente receptivități la posibilitatea de intervenție și reacție în desfășurarea comunicării. În același timp, interlocutorul este în situația de a nu înțelege o informație dacă nu este capabil să recompună datele contextului și să le conexeze cu sensul literal al acesteia. Legătura dintre sens și context a fost tratată mai întâi de semantica tradițională (studiul relațiilor dintre semne și obiectele la care se referă, studiul relației dintre semnificat-semnificant), pentru a se analiza semnificația cuvintelor. Wittgenstein formulează îndemnul de a nu căuta sensul unui cuvânt, ci modul lui de întrebuințare. Altfel spus, dacă se dă contextul în care se întâlnește cuvântul, se poate determina sensul său. Cu alte cuvinte, în măsura în care comunicarea este analizată din perspectiva proceselor comunicaționale, observăm că ele, procesele de comunicare, sunt în același timp și procese de contextualizare. Aceste acțiuni influențează contextul global prin dimensiunile: spațială, fizică și senzorială, temporală, de poziționare (a actorilor), relațională, normativă și identitară. Lapidar definite, din perspectiva lui Halloran, acestea pot fi formulate astfel: 1. Contextul spațial; 2. Contextul fizic sau senzorial; 3. Structura relațiilor sociale și poziționarea; 4. Contextul cultural normativ; 5. 29

POLEMOS Construcția de referenți relaționali; 7. Expresia identitară” (ibidem,pp.161-1620). Cu alte cuvinte, generația mai tânără sau generațiile din viitor ce nu au parcurs, pe viu, structurile social politice sau economice, traversate de către personajele cărții, de cele mai multe ori, la pas cu autorul, trebuie să le reformuleze în stările de context enumerate mai sus, apoi, în termenii lui Wilhelm Dilthey, om de cultură german, să trăiască și să retrăiască faptele din lumea cărții, până la înțelegerea acestora, chiar mai bine decât autorul însuși. Fără să vreau, fie și doar amintind numele lui Wilhelm Dilthey, am intrat pe domeniul hermeneuticii, locul în care se regăsesc mai ceva decât la ei acasă, Friedrich Schleiermacher, Wilhelm Dilthey, Martin Heidegger și, evident, Hans-Georg Gadamer, elevul lui Heidegger, cunoscut mai ales cu lucrarea Adevăr și Metodă. Nu vom insista asupra acestor autori și nici asupra ideilor filosofice puse în slujba căutării adevărului, ci, pentru detensionarea discursului nostru și mai ales pentru înțelegerea lui ca scop, amintesc una dintre maximele lui Socrate, formulată de geniul antichității grecești, sub forma unui test. Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus: „Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?” „Stai o clipă”, l-a întrerupt Socrate. „Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.” „Trei?!” – s-a mirat cunoștința. „Așa este,” a continuat Socrate. „Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui. Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?” „Nu,” răspunse omul. „De fapt doar am auzit despre el.” „E-n regulă,” zise Socrate. „Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu. Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine? „Nu, dimpotrivă…” „Deci,” a continuat Socrate, „vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?” Omul a dat din umeri, puțin stânjenit iar Socrate a continuat. „Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinței. Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?” “Nu, nu chiar…” „Ei bine,” a conchis Socrate, „dacă ceea ce vrei sămi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?” Cunoștința lui Socrate s-a rușinat și a plecat. Prin urmare se poate observa, încă din Antichitate, omul a fost preocupat de calitatea comunicării și, în același timp, de o analiză pertinentă a ei. Altfel spus, atunci când comunici, când transmiți un mesaj semenilor tăi, pune în el, în mesaj, adevărul, binele și utilitatea, în

caz contrar, pe românește, bați câmpii cu sau fără grația pomenită la nivel înalt. Gândul meu, cel puțin în acest moment, când privesc din pridvorul sufletului, învălmășala lumii, se îndreaptă, cu precădere, spre cei ce reprezintă presa contemporană veșnic pusă pe scandaluri și manipulare. Iar din cele două, din scandaluri și manipulare, desigur, angoasa popoarelor ce au parte de așa ceva. Noi, românii, cu precădere. În permanență, zi și noapte, pe internet, la radio sau micile ecrane: babe violate, bătrâni tâlhăriți, case în flăcări, copii arși sau morți prin modernizatele spitale, mitocani pe post de înțelepți ai neamului, borfași, cocalari, tot felul de nemernici, la te miri ce colț de stradă, nucleare, cuvinte seci, rupte de realitatea imediată, intrigi, bârfe de trei parale, înalți dregători în stat, pe post de negustori de sufletele și etc., încât te apucă scârba. Doamne, ceva mai ce ca în perioada medievală! Din aceste motive suntem un popor răvășit, în care marea majoritate a oamenilor sunt cocoșați, cenușii, triști și fără dinți. Cum să îndrepți aceste vremuri, când hâra și pâra sunt însăși forma de a fi a statului? Nu, cel puțin în acest moment, nu știu. Mă consolez conștient de faptul că noi, partenerii virtuali ai discuțiilor, suntem plasați sub umbrela realismului critic și respectăm, cel puțin principiile lui Socrate în comunicare, principii enumerate în testul de mai sus. Chestiunea ne permite întoarcerea la ale noastre, la prezentul nostru restrâns, în care forfota stă și aici să dea în clocot, la pitoreștile personaje ce ne-au însoțit de-a lungul poveștii, figuri nici ele duse prea mult la Biserică. Altfel spus, coborâm în realitate concretă, realitate ce o vrem, totuși, utilitate, spre luare aminte, imanență pe pânza vremurilor. Cu acestea fiind zise, reamintesc cele spuse data trecută, și anume că pentru a mai scăpa de presiunea banului adunat la cacealma, din slăbiciunile statului și din iluziile semenilor, am devenit, peste noapte, „omul cu dare de mână” și ceva mai „larg la inimă”. Primii care au pus ochii pe mine au fost lăutarii. Simțiseră că au de unde ciuguli și pot trăi bine, vorba personajului cu „să trăiți bine!”. După ei, amicii de pahar, colonelul de la garnizoană și alți ofițeri, de acum „tineri pensionari”, că regimentele, cum v-am mai spus, se închiseseră, iar artileria se dusese ca fier vechi, la topit. Apoi, procurorul cu ai lui și, evident, alți procurori mai noi, judecători, printre ei și cei din politică, la care trebuie să mai adăugăm, desigur, amantele lor, un fel de curve ordinare, specifice vremurilor. Personajele, luate la scărmănat, înglobau, fără prea mari eforturi, un fel de iarmaroc de pe vremea lui Caragiale. Am mai pus jos, cum zice românul, și am răsuflat ușurat, tocmai în ultimul an de studii al Izei, când m-a anunțat că a obținut o bursă în Anglia, apoi că intenționează, tot acolo, la Universitatea din Oxford, o specializare și un doctorat. Mă mândream chiar dacă cei din juru-mi, pesimiști din fire, tot preziceau oricui viitor luminat după chipul și asemănarea lui Berbecali. Oricum, nici pe departe banii aruncați prin cârciumi sau te miri unde, au însemnat generozitate, însă despre asta și despre Iza, la studii, în Anglia, altă dată.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

COMENTARII

Marian BARBU

NICOLAE BALOTĂ FĂRĂ FOTOLIU LA ACADEMIA ROMÂNĂ Scriu pentru prima oară despre cel care a fost un monstru eruditionis al culturii române, de talia lui Nicolae Balotă, care s-a stins din viață la Nisa (Franța), la 20 august 2014. L-am văzut o singură dată în viața mea, în 1996, când toată scriitorimea română se adunase într-un conclav democratic – în amfiteatrul Facultății de Drept, din București – să-și aleagă formula de conducere după Revoluția din Decembrie, 1989. Mai multă hărmălaie ca în acele două zile nu mai văzusem niciodată până atunci, din zilele și săptămânile care au urmat acelui sângeros început de iarnă păguboasă. Cred, fără nicio ezitare, că spiritele erau încinse și din cauza bunătăților expuse la intrarea în plenul activității... senioriale a scriitorilor, mâncare și băuturi pe alese. Făcându-se multă popularitate acestei onorante vești – deh, era prima manifestare când se credea că breasla în sine a rămas liberă, fără vreo intruziune politică, desigur, din afară, care afară?, să-și decidă singură pe mâinile cui își va lăsa soarta în viitor. Laurențiu Ulici a urcat la tribună, anunțând că fiecare dintre participanți, care se simte în stare și crede că poate fi președinte al breslei, să urce la tribună și săși expună un plan de muncă (altfel, cum?) pentru viitorul apropiat. Că s-au spus destule utopii (citește nerozii!) – bufetul a rămas deschis în permanență, interesul lor era să facă... bani, cu tot dinadinsul, până nu mai rămâne nimic pe masă! – ne spune și faptul că toată tărășenia, celor 8-9 doritori „președinți” deși s-a prelungit până târziu în noapte, fumul alb n-a ieșit pe coș în acea zi. Eu m-am retras la gazda mea, cu bunul meu prieten Ion Nistor, fiindcă ne-a dus cu mașina Nicolae Gheran, stând și el pe aproape de Balta Albă. Gerul a pus stăpânire pe noi și-am mai găsit deschis decât un bufet... stradal care n-avea decât bere. Am scârțâit dinții în miez de noapte și am pornit la drum să biruim toată lada, lăsată pe încredere. Vânzătorul a închis cabana și a plecat. Pentru mine, fiind prima dată când eram în compania a două personalități de marcă, tremuram ca pisoiul din poveste întrebând, ba de una, ba de alta – de, provincial curios! – am aflat atunci și despre ediția Rebreanu, și despre Câmpina, și de scriitorul Axinteanu, de Mircea Sântimbreanu etc. De Nicolae Balotă, domnul Gheran s-a exprimat BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

doar că „muncește” în Franța. Și atât ! ...Ba într-o împrejurare particulară, de la Craiova, nu știu cum a adus vorba Ion Caraion, proaspăt redactor la „Ramuri”, pe vremea directorului Ilie Purcaru, mi-a enumerat câțiva scriitori aflați în pușcăriile comuniste. Atunci, ca și acum sunt mirat, dacă nu uimit cumva că scriitorii nu prea știu unii despre alții decât bârfe. Despre Ion Caraion atâtea jeguri s-au spus despre el ca om, dar nu și de poezia lui, de o modernitate aparte, nu. Numai Mircea Ivănescu îi poate sta alături când va fi vorba de triumful modernității în poezia română (n-am cercetat la vremea potrivită dacă Adrian Marino și Matei Călinescu îi amintesc pe undeva!). Acest excurs ondulatoriu mi l-am asumat în cunoștință de cauză, fiindcă vroiam să expun câteva impresii despre o excepțională carte de memorii (623 pagini) a lui Nicolae Balotă -abisul luminat - , apărută la „Cartea Românească”, în 2018. Ea a apărut sub îngrijirea lui Carmen Elena Andrei, care și-a dat doctoratul cu Opera critică a lui Nicolae Balotă. În 1969, prin debutul său editorial – Euphorion, se anunța apariția unui istoric al culturii și literaturii universale fără pereche, prin diversitatea tematică a cărților și prin temeinicia întreprinderilor în limbile europene cunoscute, de la limbile latină și greacă până la cele moderne – franceză, italiană, germană, română. Pentru spațiul românesc amintesc doar suita de studii (unele cu caracter monografic), intitulate: Introducere în opera lui Alexandru Philippide, De la Ion la Ioanide, Prozatori români ai secolului XX, Opera lui Tudor Arghezi. Nu pot în această parte de biografie să spun eu ce a spus editoarea acestei cărți și anume că, în 1971, a primit premiul B.P. Hasdeu al Academiei Române, că Uniunea Scriitorilor din România, în 1974, i-a oferit Premiul pentru Critică Literară, pentru vol. De la Ion la Ioanide, iar în 1999, Premiul Național pentru Literatură. Eu cred că o mare onoare i s-a făcut lui Nicolae Balotă, dar și lui Sorin Alexandrescu, de a-l înlocui la cursul de Literatură comparată. De aceea a și fost angajat la Institutul de Critică și Istorie Literară G. Călinescu, din București. Doctoranda de ieri are o opinie critică atotcuprinzătoare, vizându-l pe Nicolae Balotă, care a 31

COMENTARII fost încarcerat în două rânduri: „Dacă Nicolae Balotă ar fi reușit să finalizeze tetralogia memorialistică pe care o proiectase (I. Tinerețe fără bătrânețe...; II. Caietul Albastru; III. Abisul luminat; IV. Și viață fără de moarte...), aceasta ar fi putut deveni „marea operă a începutului de mileniu în literatura română”, așa cum își dorea autorul. Speculând în spiritul autorului, cifra trei, în lumina geometriei în spațiu, închide o cantitate de materie ceva și pentru asta a fost astfel croită. Fiind vorba de memorii, și cartea a apărut sub egida unei asemenea colecții, închide în sus și-n jos, o falie din biografia autorului. Sincoparea lor, mai bine zis aparenta grupare a memoriilor, cunoaște tot o departajare în trei. Titlurile părților sunt formulate în nuanță literară. Păi cum altfel, nu pentru captatio benevolentia?: Preludiu la o coborâre în infern (I), Interludiu tragicomic (II) și Destine deviate (III) . În cadrul fiecărei părți există capitole în care semnificațiile sunt la îndemâna cititorului, pentru că în pofida poliglotismului autorului narator, limba română se prezintă peste tot în haine de gală. Într-o asemenea manifestare, expresivă și stilistică – se găsesc mai mereu formulările autorului savant. Omul cult, nu de puține ori, urechea muzicală, ochiul închis pe dinăuntru, eminescian i se deschide, și jocuri înstelate din copilărie, i se par ca vii din depărtările franceze ori nemțești etc. Majoritatea memoriilor, și cred că nu greșesc cu nimic, dacă spun că toate memoriile au ceva din solemnitatea aulică a cursurilor sale în franceză sau germană. Dar nu exagerez cu nimic dacă spun că până și în flirturile trecătoare – unele descrise cu lux de amănunte, memorialistul este enorm de rigid. Chiar dacă partenera de acțiune înaintează văzând cu ochii. Se pare că numai cu elvețianca Claude ar fi dus la capăt ipostazele multiple ale erosului. Autorul dezvoltă fermecător educația din propriai familie: tatăl Gheorghe Balotă, avocat, scris cu literă mare, de-a lungul celor 623 de pagini ale cărții; Matata – bunica, fiica industriașului austriac Karl Regius cele două surori gemene – Ileana și Stela, mama Adelina (numele de fată-Dragoman). Nicolae Balotă a avut cultul familiilor închegate românești, nemțești și ungurești. Și ori de câte ori morbul politic s-a infiltrat în rândul acestora, l-a vituperat din cale afară, cu un limbaj de justiție. Mărturisește că a avut făcute însemnări în diferite jurnale ori caiete bine ascunse. Și acum, când a fost nevoie să strângă material pentru o carte, a apelat la ele și printr-o sudură mentală, le-a dat viață în pagină. Sinceritatea lui nu cred că trebuie pusă la îndoială chiar în cazul unor can-canuri de mare virtute, întâmplate și cunoscute de el în mod direct. Iată doar unul dintre ele. Era în localitatea Lătești, unde a fost și Adrian Marino. Era un rând măricel pentru a semna la postul 32

de miliție toți din colonie – conform ordinelor primite! – că există, că sunt vii, acolo la datorie (n-ar mai fi fost!) și i s-a șoptit (legende, ce vrei!) că printre ostracizații soartei, s-ar afla și Maria Antonescu, soția Mareșalului. Urmărind-o cu suspectă atenție în zilele următoare, a determinat-o să iasă din tăcerea-i întunecată. După reverența de rigoare – doar fusese bine crescut! – spunându-i ce și cum, de ce este aici, ia vorbit și de soarta Veturiei Goga, soția marelui Poet, neștiind cumva că vestea o lezează. Numai că soția Mareșalului i-a retezat laudele, spunându-i, avertizându-l, „să nu mai aud de ea!” Ce se întâmplase, de fapt!? Cât timp Octavian Goga a fost prim-ministru, Veturia a primit și ea o sinecură. Iar Mareșalul ar fi adulat-o pe cântăreața de operă, făcându-i ochi dulci. Și uite-așa se scriu... legendele. Un capitol de mare cercetare literară, compact și fragmentat, vizează opiniile unui avizat despre Cercul Literar de la Sibiu. În componența acestuia, s-au numărat: Radu Stanca (nume dat azi Teatrului de la Sibiu), Șt. Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu, Ion Negoițescu, I. D. Sîrbu, Deliu Petroiu, Ion Mexim, Cornel Regman, Radu Enescu, Eta Boieriu, Ion Oană ș.a. Activitatea lui s-a stins la începutul verii lui '45. Și odată cu toată risipirea componenților lui, care încotro, și faimoasa lor teorie de autonomie a valorilor estetice. Fiindcă în scrisoarea adresată criticului Eugen Lovinescu, asta și susțineau, dincolo de vârsta tinereții lor, cu argumente de cultură, irefutabile din literatura universală, ca și a lor proprie, atâta cât putea să fie la ora aceea. Multe pagini, admirabile de altfel, sunt cele despre un foarte bun prieten ca Ion Negoițescu, ale cărui trei căsnicii s-au destrămat, el aciuindu-se în Germania, la Munchen. Multe alte pagini sunt relatări nonșalante, despre faptele bune ale familiei, ale relațiilor avute cu familiile din oraș și mai departe în societate. Un exemplu, între multe altele, despre un sărman evreu – negustorul Asher – pentru a nu fi trimis în Transnistria. Tatăl a intervenit pe lângă inspectorul de poliție, ginerele unei vechi prietene din Cluj a bunicii mele. Nu de alta, dar „nefericitul era debil mintal”. Memorialistul din umbră consemnează sec: „Să-ți închipui vreo asemenea intervenție protectoare pe lângă noile „organe” era o himeră. Mai rău, ea putea să aibă urmări nefaste pentru tine, cel ce ai încercat-o”. Între timp, represivii sau numit securiști. Și acum, omul cărților, luminatul cărturar Nicolae Balotă, notează eseistic situația creată: „Făpturi stranii, oculte, agenți secreți, paraziți ascunși, mascați, cu atât mai amenințători, cu cât erau mai puțin vizibili, începuseră astfel, în vara aceea, să mișune pe corpul livrat al unei societăți în derută”. Cea mai consistentă buclă memorialistică, în cele trei părți ale cărții, este deschisă pentru Lucian Blaga, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

adevăratul mentor al tuturor activităților culturale ale lui Balotă. Îl fascina poetul cu infiltrații filosofice și cu precădere filosoful din trilogiile sale. Ucenicului de mai târziu i-a fost permis să-l descifreze sau să-i cunoască și intimitățile omului Blaga. Una dintre ele legată de iubirea față de Jeni Mureșan, soția preotului , devenită apoi soția lui D. D. Roșca (deh ,femeia, veșnica poveste!). Îl surprinde, într-o dimineață pe Blaga, ducând în mână o găleată de tablă plină cu lapte proaspăt muls. Venea de la casa părintelui Mureșan, o casă cu grădină de zarzavaturi bine întreținută de enoriașii comunității. Cornelia (Brădiceanu) și fiica ei, Dorli, o admiseseră în sânul familiei Blaga, pe doamna Jeni, ca pe o bună prietenă, când, de fapt, ea se dovedise o uzurpatoare de drept conjugal. Multe dintre astfel de ieșiri extraconjugale ale lui Lucian Blaga sunt relatate de poet în cele două cărți ale lui: Luntrea lui Caron, Hronicul și cântecul vârstelor, publicate postum de Dorli Blaga și George Ivașcu (1961). O propunere pentru actualul editor – Doamna Carmen Elena Andrei: Dacă în convorbirile avute cu Nicolae Balotă – cu mult înainte de susținerea tezei sale de doctorat, a avut posibilitatea și ideea, desigur, de a aprofunda în discuția sa relațiile lui cu Blaga. Și dacă n-a avut în vedere să scrie el, nu o biografie romanțată, ci una sobră – cu totul diferită de a zecilor de... exegeți, unii mai buni decât alții. De-a lungul întregii lecturi am avut o puternică desfătare intelectuală prin risipirea cu efect îndelungat, a cunoștințelor muzicale, de pictură și sculptură, chiar a unor neologisme (tari) mai puțin circulante, în uzajul curent. După două detenții nefericite, în care a fost total nevinovat, nu s-a sfiit să numească pe față pe toți aceia racolați pentru a fi informatori și slujbași ai lichelismului jegos și mirositor. Este cazul lui Alexandru Roșca, „odiosul psiholog, pe cale de a deveni satrapul tiranic”. „Nopțile lui Blaga erau (...) bântuite de teama apariției fantomatice a agenților din umbră”. Cartea este doldora de informații fără egal despre Universitarii clujeni – de ieri și mai puțin despre cei de azi: de la Emil Petrovici, la Henri Jacquier, Constantin Daicoviciu. Văduva savantului Emil Racoviță este surprinsă în cleștele puternice de rădașcă ale satirei privindu-l pe Henri Jacquier. Despre dânsa, Balotă se exprimă astfel, întâlnindu-l pe francez „consulul nostru își pierde nopțile la ruletă... Și pierde. Nu banii, doar nu dă niciun sou își pierde mințile, sărmanul, dacă nu și le-a pierdut deja”. Am spus sau nu, dar Nicolae Balotă – primul de altfel în cultura română – care a scris o carte, intitulată Literatura absurdului și pentru care, în 1970, a primit titlul de doctor în Literatură Comparată. Îmi place să cred că următorul pasaj, care exprimă BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

COMENTARII urâtul și grotescul unei torturi dintr-o oarecare închisoare de ieri (o fi și astăzi tot așa?!) nu mai face parte dintr-o categorie estetică, ci din obișnuitul diurn al zilelor noastre. Citez: „Călcam într-un smârc de sânge și vomă. Un miros nou, grețos, se adăuga, în dimineața aceea, la duhoarea obișnuită a scârnei și a urinei care bălteau pe cimentul fostei spălătorii din pivniță unde, scoși unul câte unul din celule și hăituiți din urmă, ne făceam în mare grabă „toaleta”. O gaură într-un colț închipuia haznaua (Capitolul se numește Dragoste după gratii). Nu mai prelungesc citatul, vreau să-i contrapun o intelectuală descriere de natură, atât de scriitoricească fiind, de zici că autorul ei ar fi un învăpăiat al descrierilor romantice târzii: „Ningea exuberant. Ieșind pe poarta închisorii, trântită vioi în urma mea de un sergent grăbit să se descotorosească de mine, mă întâmpină o viforniță stârnită din senin. Cu câteva clipe în urmă, părăsind camera corpului de gardă, unde paznicii băteau cu foc cărțile de joc. Ca în ziua sosirii mele, m-au surprins voios în curtea pușcăriei fulgii mari de zăpadă, ce zăboveau lenevoși prin aerul proaspăt, pe care-l înghițeam lacom cu nările, cu gura larg deschisă. Răscolită de o viguroasă pală de vânt, zăpada, în loc să cadă, părea că se înalță spre cer. Privind spre fulgii ce zburau anapoda în jurul meu, miam amintit o vorbă a profetului Isaia despre ploaia și zăpada ce pogoară din ceruri și nu se mai întoarce înapoi (...). nu mă încerca, în această întoarcere a mea din închisoare, nicio exuberanță”, (fragment din capitolul Pe drumul de întoarcere, zăpada ...). Surprins de politicianismul aparent intempestiv al vremurilor pe care le traversa, Nicolae Balotă mărturisește fără ocolișuri, ci tranșant, vizându-l cumva pe Ion Negoițescu care ar fi zis: „Am fost cuprins de fanatismul legionar, dar nu și de ortodoxismul Legiunii”. Revenind la setea de iubire, a flirturilor blagiene, iată cum o justifică Nicolae Balșotă: „Lucian era dintre acei oameni pentru care dragostea nu e căutarea celuilalt, ci aproape exclusiv o căutare de sine”. Era momentul în care Blaga a început să aibă nevoie de „muze”. Nicolae Balotă dezvoltă un imperturbabil flashback Almei Mater Napocensis, coborând în istoricul unei asemenea instituții, până în Grecia Antică. Astfel ar fi văzut UBB-ul, dacă nu i-ar fi cuprins ciuma roșie moscovită pe cei din vârful instituției. Idealul lui ca encicloped titrat, rezervat întrutotul când venea vorba de viața comună, a fost Leonardo da Vinci, renascentistul. („Tânăr nesățios, abia ieșit din adolescență, nutream un ideal leonardesc; îmi proiectam programul de viață al unui „uomo universale”, cu un apetit de cunoaștere și de creație, de înfăptuire; eram gata preiau pentru mine monologul lui Faust, dar fără plictisul dezabuzat al bătrânului, ci cu pasiunea juvenilă a unui aventurier în spirit, a unui condotier în zorii cuceririlor sale”. 33

COMENTARII După acest autoportret, făcut precum procedează un pictor la propriu-i portret în oglindă, el dezvoltă în Cartea a treia Destine deviate, subiectivitatea la purtător prezentarea soției lui Octavian Goga, Veturia, „Privighetoarea Ardealului”. Și castelului de la Ciucea. Balotă o descoperă pe cântăreața de operă în sala Colegiului Academic, șușotind la un concert Ceaikovski, în tonalități identice celor din orchestră („O patimă muzicală, dar și una a unui suflet pătimaș”). În convorbirile cu Blaga, gânditorul din Lancrăm s-a exprimat într-un anume fel, într-o anume împrejurare: „Doi oameni deosebit de inteligenți am întâlnit în viață, pe Titulescu și pe Goga (...). Dar poate că Goga era mai inteligent decât Titulescu”. Marele critic a urcat în câteva rânduri la „Mausoleul iubirii”, însoțit fiind de Carmen, doctoranda cu Opera critică a lui Nicolae Balotă. Și de fiecare dată, descoperă alte valențe estetice castelului, și mai ales, împrejurărilor. („Contemplat în lumina și liniștea molcomă a locurilor, privind spre verdele și roșul toamnei alpine, Musoleul iubirii era consolator”). Portretistul Nicolae Balotă, coborât parcă din pânzele unui Bosch – nordicul, are enorme nuanțe în descrierea venirii intempestive a călugărului Aron, Părintele Aron. Spuneam că un pictor-portretist doar din câteva linii îi trasează figura, fulgerând câteva linii ale portretului fizic: „Era o umbră de om. Și umbra aceasta tremura de frig, de foame, de epuizare. Rareori mi-a fost dat să văd o asemenea fragilitate la un bărbat”.) (Un mărturisitor în catacombe). Alte portrete realizate în culori vii, calde sunt pentru mătușa Emily („sora mai mică a bunicii, nașa mea de botez”), pentru mizeria scoasă din adâncuri creată după reforma fiscală din întreaga Românie – în orașele periferice parcă mai vizibil. Iată o notiță dintro agendă, care face dovada unui spirit ordonat până la pedanterie. Fiind student, și-a luat soarta în propriile-i mâini. „Iată ce scriam în agenda, pe care aș fi putut-o intitula cu titlul scrierii lui Hesiod, Erga kai Hemaai Munci și zile, în care făceam sumare înregistrări ale activității mele zilnice (agendă pe care o țineam alături de Jurnalul zilnic al trăirilor), la 5 noiembrie 1942, în ziua primului curs despre Pascal; „Progr. Șc. – Curs Auger la Universitate – Teme la elină, germană, italiană – Studiat Carrel – Citit și terminat Sadoveanu Ochi de urs – Studiat Gustave Cohen, Le Théâtre en France au Moyen – age vol. II – scris lucrarea Sadoveanu – Studiat Vianu, Călinescu, Blaga etc. – Scris lucrarea despre om și destinația lui (pentru societatea de lectură marină, gr. Cat)”.

„La 9 noiembrie 1943, notam în Jurnal: Rușii se apropie mereu. Neliniște, frământări, teamă, speranțe. Un aer de provizorat febril planează peste tot (...). Peste tot e ruină. Suntem bolnavi. Trebuie să vină o înnoire, chiar cu prețul unor noi sângerări”. Omul matur de mai târziu, reflectează: „Tinerețea mea, încă apărată de zidurile protectoare ale familiei, simțea apropiindu-se primejdii abia întrezărite până atunci în depărtare. Cărțile, caietele, cuvintele, cursurile lui Auger ridicau în pripă zidurile unor cetăți de refugiu, dar de pe meterezele lor de hârtie și duh se vedea apropiindu-se focurile și fumurile din zarea tot mai apropiată”. În același caiet de notițe scrie: „Am avut azi primul meu curs cu Lucian Blaga. Sunt copleșit. Nimeni n-a săvârșit în viața mea asupra întregii mele ființe o mai covârșitoare înrâurire. Totuși, tocmai de aceea, mă apăr și mă voi apăra din răsputeri să nu mă las mistuit de lava ce țâșnește din uriașa personalitate. Vreau sămi păstrez în orice împrejurare pecetea propriei mele cugetări. Căci nu vreau să fiu al doilea Blaga, cum încep să zică unii naivi, ci cel dintâi Balotă”. (p.470). Poliglotul Nicolae Balotă nu pregetă nicio clipă să aducă o laudă Cuvântului, mai cu seamă după ieșirea din temniță. „Eu însumi nu mă simțeam liber; continuam să port cu mine, în mine, zăvoarele celulei. Dar Cuvântul reda un rost, un sens zilelor mele. El mă salva, umplând golul zilelor mele. Acestea redeveneau, din ce în ce mai mult una cu lucrările mele. Iar munca mea (vorbesc iar de cea creatoare, nu de robotul alimentar) avea , pe lângă alte virtuți ale ei, aceea de a fi liberatoare. Scriind, mă eliberam (...). Am trăit, de fapt, cei mai mulți ani ai vieții mele în exil (...) refugiul meu, adăpostul meu ultim a fost și continuă să fie casa mea de cuvinte”. (p.511). Sunt multe însemnări de esență, vizând conglomeratul etnic al zonei Transilvaniei, începând de la clădiri, până la arta culinară și îmbrăcămintea specifică. Peste toate, pecetea enciclopedistului se răsfață cu acribie ca un far de la marginea mării. Din când în când, micile și nevinovatele ligamente (își pierd rânjetul sub pulpana unei frazări intelectualiste, a sensurilor și semnificațiilor pe care le transmite întregul formular. Cartea de memorii – abisul luminat – prin valoarea intrinsecă a textului (cap-coadă) dă laudă postumă învățatului Nicolae Balotă. El continuă să ne fascineze prin multiplicitatea informației, mereu inedită, prin savanta viziune realistă asupra istoriei, pe care a traversat-o, măreț și tragic, anevoios și profund mai mereu. Se zice că noi am fost contemporanii lui.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

COMENTARII

Mihai PETRE

LANȚUL SLĂBICIUNILOR COMUNICAȚIONALE – în lumea lui Caragiale și în cea de azi – În 2017, apărea la Editura Eikon, colecția Universitas/ seria Artele spectacolului, Lanțul slăbiciunilor comunicaționale, o carte despre comunicarea interpersonală la eroii lui Caragiale, comunicare patologic viciată de multiplele carențe manifeste la nivelul actorilor și al funcțiilor aferente. Prin această lucrare, fostă teză de doctorat, dl Cristian Stamatoiu se înscrie într-o lungă și valoroasă serie de exegeți ai operei marelui clasic, serie deschisă de Titu Maiorescu, pentru ca, în timp, să fie ilustrată și de alte mari personalități ale criticii românești, de la G. Ibrăileanu la Ș. Cioculescu, de la B. Elvin la Șt. Cazimir, de la M. Iorgulescu la V. Fanache. Fiecare critic a abordat aspecte ale vieții și operei dintro perspectivă considerată suficient de relevantă pentru clarificări ori delimitări, pentru afirmări sau argumentări privind valoarea estetică și modern europeană a teatrului său, pentru relațiile interpersonale și mecanismele de funcționare a lumii sale, dominată de imoralitate publică și familială, pentru automatisme funcționale ș.a. Dl Cristian Stamatoiu, grație și pregătirii sale profesionale (absolvent de Litere și titular al cursului de Istoria teatrului la Universitatea de Arte din Tg.-Mureș), propune o altă abordare a operei lui Caragiale – situația de comunicare – ca realizare și funcționalitate în caragialume, concept prin care definește mulțimea personajelor ce populează, individual și expresiv, proza și dramaturgia sa. Situația de comunicare a caragialumii are la bază o bogată documentare, începând cu teoria comunicării (sunt citați F. de Saussure și R. Jakobson) și terminând cu noțiunile impuse de cercetările intra- și extrafilologice, de la critică la stilistică, teatrologie și politologie. În acest fel, lucrarea dlui Stamatoiu devine interesantă pentru un public mai larg, definit prin toți cei mereu provocați de creația lui Caragiale. Dar, situația de comunicare nu este urmărită în plan teoretic, ca scop în sine, ci prin raportare la circul politico-mediatic în care trăim, evidențiind sincronizarea acută și totală între personajele și situațiile de comunicare caragialiană și cele de azi. Este acesta unul din elementele de certă originalitate ale operei, iar autorul are meritul de a fi semnalat prin convingătoare similitudini suprapunerile realității clasicului cu a noastră. Astfel, dacă Farfuridi afirmă că... într-o chestiune politică... și care, de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării..., un politician contemporan, președinte de o noapte, îl continuă până la BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

concurență... românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări (apud, Radu Paraschivescu, Catalog de perle, 2016). Toate exemplele pe care le vehiculează autorul demonstrează că tipologia greșelilor de gândire și exprimare este prezentă și azi, Caragiale venind spre noi cu o inepuizabilă forță a actualității (să nu uităm că acțiunea Scrisorii pierdute se desfășoară în... capitala unui județ de munte..., în zilele noastre! s.n.). Actualitatea este resimțită nu doar de români (expresii de felul... de-ar mai trăi Caragiale!..., păcat că nu mai avem un Caragiale!...), ci și de străini (a se vedea dorința presei japoneze de a se întâlni cu autorul Scrisorii, cu ocazia spectacolului din 1991, de la Tokyo). Pe baza comparației dintre limbajul caragialumii și cel contemporan, autorul observă corect că salturile tehnologice din ultimul secol nu au condus și la ameliorarea caracterului uman, o cauză principală constituind-o, atunci ca și acum, selecția negativă a valorilor, selecție concretizată în promovarea în funcții a perso-nulităților, capabile să ilustreze doar forme instituționale. Ideile privind evoluția formelor fără implicarea fondului, sunt de largă circulație culturalromânească și, pentru a nu mai trimite la Maiorescu și Lovinescu, cităm – absolut la întâmplare – două versuri bacoviene (un gol istoric se întinde/pe-aceleași vremuri mă găsesc) și o cugetare a lui N. Steinhardt privind invazia verticală a barbarilor (aici cu sensul de derbedei), domnia proștilor și trădarea oamenilor cumsecade... Nu poate, ci sigur, selecția negativă a valorilor funcționează și azi pe același vechi principiu: un prost numit într-o funcție publică va aduce lângă sine un mai prost ca sine, adică, un bou ca toți boii se va-nconjura de viței și vițelușe care-i vor accepta derapajele morale și lingvistice, limbajul pierzând fizionomia comunicării normale pentru a cantona în patologic. Circuitul comunicațional în caragialume este afectat la toate nivelurile și autorul le urmărește, de la cauză la efect. Astfel, emițătorul fie el Rică Venturiano, Cațavencu ori Edgar Bostandaki, nu cunoaște limba română, folosind termeni a căror interpretare generează confuzii de dimensiunea unor perle memorabilele: sufrágiu devine sufragíu, bucureștenii sunt capitaliști, iar doamna Athenaïs Grégoraschko este, printr-o eroare tipografică, nu infatigabila silfidă, ci infatigabila sifilidă. Astăzi? Statisticile indică numeroasele erori de limbă, fie ele de ortoepie, ortografie și punctuație, fie de vocabular și semantică, ori de topică morfo-sintactică. Formulări de 35

COMENTARII felul concluzii finale, flagrant delict, decedatul a murit în urma unei hemoragii masive, a devasta în loc de a devansa etc. sunt curente și exprimă gradul deteriorării folosirii limbii române, odată dulce și frumoasă... ca o zi de duminică! Dureros este că mass-media contemporană tinde să legitimeze degradarea limbii, căci, creând dependență mediatică, impune în mentalul potențialului emițător forme greșite, devenind autoritate lingvistică... și motivații de felul... așa am auzit/văzut scris la televizor, așa am auzit la radio... sunt oferite ca indiscutabile argumente. Al doilea element al comunicării este mesajul a cărui funcție poetică este urmărită de autor prin trimiteri la cele patru psihosituații, manifeste ca fenomene lingvisticcomunicaționale. Se discută și se argumentează paronimia (în dubla ei manifestare) și etimologia populară, ca figuri ale divergenței, antonimia ca marcă a contradicției, omonimia și sinonimia, generatoare și culpabile de redundanța comunicării și anacolutul ca figură a intermitenței. Bogăția exemplelor asigură acestui capitolul, al 4-lea, cea mai mare extindere (aprox. 170 p.). Formația de filolog a dlui Cristian Stamatoiu și controlul teoretic al fenomenelor lingvistice aferente comunicării îi permit să probeze cauza pentru care mesajul „scris adânc”, nu poate fi decodat corect, emițătorul fiind principalul vinovat. Din mulțimea citatelor-suport, am reținut doar două: industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire... și... vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întăi... între fruntașii politici..., citate care-și găsesc corespondențe printre politicienii români de top: ... a garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății lui... și ... cine se va dovedi că a avut un angajament cu Securitatea va fi dat afară, în frunte cu mine... Lumea operei lui Caragiale se constituie în referent al comunicării și, masiv folosită pentru analiză și exemple, nu mai necesită insistență, motiv pentru care autorul îi acordă, justificat, puține pagini. Mai important este capitolul consacrat receptorului care, turmentat, închide circuitul comunicării declanșate și viciate de un emițător... ambetat. Cauzele turmentării sunt multiple..., ceea ce interesează este în ce măsură mesajul este decodat corect și capabil să producă receptorului mutații comportamentale pozitive. Din păcate, neînțelegerea din varii motive a mesajului îl va transforma pe receptor într-un emițător-difuzor al primului emițător (v. Efimița – Leonida, Cațavencu Cetățeanul turmentat, Trahanache, fiul și tatăl ș.a.). Trimiteri la actualitate?... dle senator, nu ați fost atent la cele ce urmează să spun... De natura (i)mundi caragialensis, ca penultim capitol, propune o cheie de înțelegere a lumii noastre prin raportare la caragialume, arătând cât de actuală este aceasta în toate manifestările ei și, mai mult, nici lumea de mâine nu pare scutită de înscrierea în continuitatea lui Caragiale. Sunt puse în discuție: statul cu instituțiile lui

(învățământul, armata, asistența medicală), politica făcută atunci de mare farsor, mari gogomani și azi de cei care se declară... politruci: mă bucură că ne-am adunat aicea atâția politruci, p.266), economia supusă presiunilor de privatizare internațională, schimbându-l pe american cu neamțul și... investițiile care... vedem că nu sunt. Sau nu sunt mari. Sau sunt mici! Urmează justiția cu toate aberațiile de legislație și de implementare, sufocată de ordonanțe, coduri și proceduri și, în fine, șovinismul naționalist extern și intern, vehement condamnat și anihilat în Parlamentul României de azi prin declarații de... pupat piața endependenți, în cel mai curat stil caragialian ... noi am fost și cu unii și cu alții, dar... o să vedeți că unii au fost deja cu alții, iar alții au fost deja cu unii... Lanțul slăbiciunilor comunicaționale este, la origine, teza de doctorat susținută în 2016 și apreciată pentru originalitatea abordării unui clasic, pentru calitatea informațiilor și a interpretărilor, pentru deschiderea spre antropologia cotidianului etc. Ca autor al lucrării, dl Cristian Stamatoiu era deja recomandat de mai multe studii consacrate lui Caragiale, citate în bogata bibliografie a cărții. El creează și operează cu un concept caragialumea pe care viitorii critici ai operei lui nenea Iancu vor fi obligați să-l utilizeze, concept pe care-l validează prin raportarea permanentă a abaterilor stereotip comunicaționale de atunci la cele de azi. Însemnele inconfundabile ale unei lumi care copia și adapta forme, lumea lui Caragiale, își demonstrează perenitatea, fiind prezente și în lumea de azi, cu aceleași vicii morale și lingvistice, manifestate la alte cote. Înțelegem actualitatea marelui clasic, care mărturisea cunoscătorilor... simt enorm și văz monstruos..., declarând că... lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil (Caragiale, 1896) și când ne gândim că nu sunt prea departe declarațiile privind... România lucrului bine făcut!... Personal, lectura cărții mi-a lăsat un gust amar, produs de constatarea că, la un secol distanță de Caragiale, în societatea contemporană se practică aceeași selecție negativă a valorilor și că acestea sunt promovate până la rangul de vedete ori lideri de opinie, cu o altă..., în fond aceeaşi limbă de lemn, cu agramatisme intolerabile, cu un real dispreț față de corectitudinea morală și lingvistică. Dincolo de acestea, cartea a constituit o reală plăcere (un mai vechi studiu al meu viza Arta construcției personajelor în O scrisoare pierdută), o plăcere, pentru că mi s-a confirmat convingerea că modernitatea clasicului Caragiale și, prin extensie, a oricărui clasic, este o realitate. Ea poate trece granița dintre virtual și concret, dacă există o idee originală de abordare, o capacitate critică și o motivare a cercetătorului pentru o demonstrație concretă. Este și cazul lucrării de față, rezultatul unor serioase cercetări asupra situațiilor de comunicare, realizate din perspectiva unui practician și cunoscător al limbajului – teatral și cotidian.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

AL ZILEI CLOPOT

Dan DĂNILĂ

POEME POARTA ORIENTULUI

DRAGĂ FRANÇOIS

Nu, noi nu am rămas de căruță, pietonii abia mai au loc pe trotuare de atâtea limuzine, viața miroase a benzină, a cauciuc ars, ce busuioc, aproape totul e cu o treaptă mai sus căderile sunt deci senzaționale, dar bandiții dau lecții de morală, marii escroci dorm în parlament, demagogii zâmbesc în manuale

De-ai ști cât de puține s-au schimbat între timp: războaiele durează cam o sută de ani iar lupii se hrănesc tot cu crivăț, unor poeți li se arată funia, alții dispar fără urmă la treizeci de ani, alții – pe la curți, în haine de mătase

Nebănuite secte balcanice auresc monezile cu efigii gușate multiplu, parlamentul are vacanță monșer, se face politică la frizeria din colț sub foșnetul bricelor pe gâtlejele managerilor în concediu prelungit, astăzi rachetele sunt atât de precise că poți să razi mustața unui dictator pe când își fredonează melodia preferată sub grădinile edenului, chiar sub pomul cunoașterii lângă obuze cu cuneiforme sau în buncăr, în fața camerei de luat frumos vederile celor mulți dar muți Când un paparazzi e un coiot de oraș iar reporterul doar un tip curios războiul se dă în reluare în multe episoade la tv, arta e și ficțiune și luptă cu dezinformarea în oslo tel aviv new york bruxelles bagdad damasc iată califul harun al rașid adumbrit de o mie și una de nopți cum amestecă basmele cu adevărul În bărăgan floarea soarelui e mai neagră decât cernoziomul crăpat de secetă, în capitală nu mai sunt bragagii, în dâmbovița nu mai e apă, dreptatea a ieșit din tribunale, sub zdrențe are ochii scoși, simulează alte boli mărunte dar are cancer și cerșește pe la colțuri și nimeni nu o bagă în seamă, și nimeni nu o bagă în seamă...

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Studenții sunt la fel de săraci, doar că bogații mult mai bogați. Scoicarii, cum știi, doar că acum se cheamă altfel, fetele berbanții, au localurile lor de noapte, dragoste, vin, muzică, o cu totul altă muzică – dar crâșmarii n-au scăpat de vechea meteahnă și toarnă apă, dar nu-i mai blestemă nimeni – prea puțini se întreabă unde sunt zăpezile de altădată Bine ai făcut că te-ai ascuns și n-ai lăsat epitafuri pe vreo lespede: ar fi întors-o ca să-și scrie numele lor, ar fi așezat-o sub o ecvestră urâtă sau ți-ar fi despicat – frenologii de la muzeul literaturii franceze – țeasta, în căutarea poeziei Dar puțini se mai întreabă unde sunt zăpezile de altă dată. Am uitat să-ți spun că acum albul nu mai este așa cum îl știi, s-au găsit în el tot felul de nuanțe care dau spre gri, aproape totul tinde spre gri În rest, puține lucruri s-au schimbat cu adevărat.

AL ZILEI CLOPOT

Gabriela FECEORU

Jalbă jalbă pentru minele închise din Vale ca artificiile mi se aprindeau colegii de școală agățați de fire electrice în curtea cantinei se stingeau la fel cum se sting scânteile dar până la stingere luminau spuneau povestea noastră a tuturor n-am avut alimentele de bază am crescut alimentându-mă cu poezie am crescut alimentându-mă cu teatru am crescut alimentându-mă spune-mi tu de ce dacă poți nu faci din Valea Jiului o putere mare ca să oprești copiii de la arestări că fură cărbune că-ți zic la propriu și eu eram mânjită neagră pe mâini și spune-mi de ce nu-ți faci datoria? JOS CORUPȚIA JOS ABUZUL DE PUTERE JOS FELUL ÎN CARE NE GONIȚI DIN CASELE NOASTRE jos corupția jos casele voastre curate jos nestematele jos cauciucurile voastre jos cu sângele bunicilor mei jos de sub unghiile voastre JOS CORUPȚIA DIN VALE JOS UMILINȚA JOS ATITUDINEA DE EU SUNT BOSS-UL VĂII JIULUI. BĂI REVINO-ȚI ți-o zic așa ca de la copil de miner la scaunul tău atât de mult ridicat deasupra capului meu. ÎN RAPORTUL TĂU FALSIFICAT EU SUNT UN COPIL AL VĂII JIULUI CARE DATORITĂ ȚIE A ÎNCEPUT SĂ SCRIE POEZIE. DAR SUNT UN COPIL AL VĂII JIULUI CARE DIN CAUZA TA A TREBUIT SĂ SE MUTE ÎN ALT ORAȘ. pentru ce nu ridici UNIVERSITATEA pentru ce o ții ascunsă în păduri? PENTRU CE NU FACI TREABA TA. EU REPREZINT HUNEDOARA MIE N-AI CE SĂMI FACI O SĂ SCRIU PÂNĂ O SĂ MOR CUM A MURIT BUNICUL MEU DE SILICOZĂ nu mă sperie acțiunile tale contra culturii. cultura nu poate fi nici întinată de contracultură. oameni politici care n-au studiat retorica. oameni retorici care n-au studiat politica. oameni fără discurs. 38

oameni cu clișee și menire amputată. dă-mi reject sau dă-mă în judecată am plecat din Petroșani și-am făcut un drum ca să conteze ce zic. CONTEAZĂ CE ZICI, ZI. ȚI SE PARE NASOL? ZI. DE CE NU AI ADUS PROFESORI ÎN UNIVERSITATE? DE CE NU AI ÎNFIINȚAT CATEDRE NOI? DE CE NU AI ATRAS FONDURI EUROPENE? DE CE NU AI ANGAJAT OAMENI CARE ȘTIU SĂ SCRIE PROIECTE EUROPENE? TU CE ȘTII SĂ SCRII? NU VREAU NU RĂSPUND NU MĂ INTERESEAZĂ CULTURA DIN PETROȘANI VREAU SĂ DISTRUG TEATRUL I.D. Sîrbu VREAU SĂ PREIAU CONTROLUL DAR NU EU FAC TOATE ASTEA NU EU SUNT CEL CORUPT NU EU EL EL EL EL EL E ACTORII SUNT CORUPȚI EU MĂ OCUP DOAR DE CONTESTAȚII EU NU MĂ IMPLIC EU NU SUNT VINOVAT EU NU L-AM EXECUTAT PE COSMIN RĂDESCU EU VREAU DOAR SĂ SPĂL BANI PUTEA SĂ FIE ORICINE EU AM NEVOIE DE INSTITUȚII CA SĂ SCOT BANII PRIN ELE CA SĂ-I JUSTIFIC DOAR ÎN ACTE în realitate totul e cenușiu. în realitate ai hoteluri goale, instituții goale școala în care eu am învățat e închisă ți se pare un lucru întâmplător dacă vreau să mă întorc în Petroșani n-am post închizi școlile zici că ești inocent. zici că ești inocent? pe tine cine te-a crescut, dacă nu sistemul? dar te-ai adaptat și l-ai fentat cum ar zice Killa Fonic, te-ai adaptat și l-ai fentat. AM PLECAT DE ACOLO AM VĂZUT BUDAPESTA AM VĂZUT LUMEA NU MĂ POȚI ALUNGA DIN ORAȘ NU MĂ POȚI ALUNGA DIN ȚARĂ NU POȚI STĂPÂNI TERITORIUL NU POȚI STĂPÂNI LUMEA. FAPTE PENALE CARE NE-AU AJUNS BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

SOȚIA PRIMARULUI ÎNCHISĂ. NIMENI NU ȘTIE ADEVĂRUL ADEVĂRUL NU S-A SPUS DAR EU VĂD ADEVĂRUL OAMENI CA STAFII. STAFII RESPECTABILE TU FACI VIITORUL MEU? CUM SE AJUNGE PRIMAR? CUM SE AJUNGE PRIMAR? CUM SE AJUNGE PRIMAR? DE CE NU VĂ FACEȚI TREABA, DOMNULE PRIMAR? DE CE NU VĂ FACEȚI TREABA DOMNILOR CONSILIERI? CE APARE ÎN FIȘA POSTULUI CARE VĂ ERAU ATRIBUȚIILE? HAIDEȚI SĂ LE CITIM ÎMPREUNĂ? SĂ FACEM PENTRU ASTA UN CLUB DE LECTURĂ NU VĂ SPUN DESPRE DOCTRINE POLITICE CĂ NU ȘTIȚI NICI BASIC. INSULTE PENTRU INTELIGENȚĂ ȘI CREAȚIE AM SCRIS SUB PĂMÂNT AM SCRIS LA LUMINA LUMÂNĂRII mama nu avea bani tata nu avea bani ne încălzeam cu gazul de la aragaz am învățat la lumina lumânării cel puțin 4 ani îmi era rușine că nu am bani îmi era rușine că nu aveam nimic îmi era rușine că nu aveam cu ce să mă îmbrac îmi era rușine că m-am născut în Petroșani VALEA DIN VALE apoi era un vis pentru mine, visez acum asta pentru voi. INFRACȚIUNILE SE PEDEPSESC CONFORM LEGII CU ÎNCHISOARE DE LA PÂNĂ LA. ȘI ÎNAPOI ÎN LANȚURI UNDE VĂ ȘI E LOCUL. SISTEMUL VOSTRU DE REPERE E ILOGIC. Petroșani nu e curtea ta de dejecții. EU N-AM SCRIS POEZIE ÎN VALE CA SĂ VII TU ȘI SĂ SCUIPI PE ZIDURI ȘI SĂ ScUIPI FEȚELE SEMENILOR MEI. FRAȚII MEI DIN CRISTOS. MIE CU EI ÎMI CURGE SÂNGELE DIVIN ÎN VENE. ȚIE ÎȚI CURGE APA DE TEMNIȚĂ. nici n-ar trebui să te invite la microfon nici scaunul nu-ți stă bine și pământul îți fuge de sub picioare acum la microfon să stea cei care contează ca să contezi trebuie să ai ceva de spus trebuie să fii eficient și productiv. așa apare în capitalism. JOS COMUNISMUL ADUCE-ȚI NIȘTE CLOR ȘI NIȘTE BENZEN ADUCEȚI NIȘTE LACĂTE ADUCEȚI NIȘTE CONTROL FISCAL PREVENTIV ADUCEȚI POLIȚIA. VALEA MEA NU E CURTEA TA. eu am crescut cu greul părinților mei acolo

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

AL ZILEI CLOPOT mâncam doar pâine în timp ce tu îți îndopai copiii cu carne de mistreț vânată din pădurile mele în timp ce tu te-ncălzeai cu lemnele din pădurile mele. am făcut dragoste în adolescență acolo, acum fac jalbă pentru dragostea de păduri. acum fac jalbă pentru dragostea de teatru. acum fac jalbă pentru dragostea de poezie. am o atitudine civică și creștină am o atitudine de om de cultură. politicul să se întoarcă la politic. mai faceți niște cursuri ceva. mai studiați CODUL PENAL. VOI SUNTEȚI TOT CODUL PENAL. VOI SUNTEȚI TOT CODUL PENAL. noi suntem elita și dăm note pe cultură nu puteți voi evalua cu instrumente politice cultura. JOS SISTEMUL DIN HUNEDOARA. jalba mea nu va putea consimți niciodată impostura și jocurile politice pentru a îngropa un țap ispășitor mai știm și sinucideri înscenate am văzut și-n filmele americane și-n filmele românești. CONSILIERII SUNT ȘI EI NIȘTE ACTORI. UNII WANNA BE. CONSILIERII NOȘTRI SUNT ghiță. CONSILIERII ȘI PREFECTURA. oooo organele de stat comuniste. oooo evaluările comuniste. oooooooo dacă nu faci pe plac partidului ești out. SPUNE-LE CEVA ÎN ENGLEZĂ FUCK THE SYSTEM. sunt un om mic? nu sunt un om mic. EȘTI. asta e jalba mea ăștia sunt ochii mei. aici e inima mea. ăsta e corpul meu. ăsta e un act artistic tu n-ai cum să-l închizi în pumnul tău. o să vorbesc până te îngrop cum mi-ai îngropat tu strămoșii în mine regizând explozii. fie-ți frică. CODUL PENAL NU e SALON DE COAFURĂ. ______ P.S: Punându-mă la curent cu situația actuală a Teatrului Dramatic I.D. Sîrbu și managerul Cosmin Rădescu. Execuțiile politice în cazul artiștilor, din punctul meu de vedere, încalcă prevederile regimului democratic. O jalbă pe care o dau prin satelit, dacă pe social-media nu se aude. Sunt pentru dreptate. Nu le mai caut scuze politicienilor din zonă pentru lipsa de activitate. Nu mai vreau, am făcut-o prea mulți ani.

AL ZILEI CLOPOT

Doru ROMAN

DISPARE SATUL ROMÂNESC NI SE USUCĂ RĂDĂCINA (II) Leprele noastre cele de toate zilele Leprele au luat glasul bunicii și ne spun povești la culcare La deșteptare ne spun aceleași povești edenice cu cianură Senine ne mint ofilindu-ne și ne prefac mintea în zgură Spre a nu mai desluși noaptea de zi și perfidia lor de rozătoare Ni se înfig fățarnice în piele și oase asemenea corbilor În hoitul uitat de grija cerului plecat în vacanță Și ușa mântuirii ne-o-nchid lipsind-o de clanță Ne spurcă izvorul cu mâlul sufletului colmatat ca decor Dorință mi-e sete de o cupă cu soare pe colnicul primăverii visate prin frunza vremii uscate să fim pescăruși cu aripi de boare peste intuita albastra mare eu umbra tu gândul de azur împletiți cu valu-n murmur două zmeie tivite pe zare Harfă Cerul a-nmugurit petale de cais Domoale pe o înserare lină Pe prispa sufletului lunecat spre vis Stea catifelată în ciutura de la fântână Pământul renăscut respiră pace Prin crudul verde al ierbii abia mijit Ridicând tăriile pe degete de ace Smălțuind cu tihnă zăvoiul întrezărit La marginea de dincolo a râului visării Ce-și zumzăie unda prin flori de castan Din leagănul străveziu adumbritor al mării Suspendat în ghiocul cu macii din lan Reverberații cromatice Huceagul muced retrezit de soare Sub pleoapele lui martie somnoros Cu degetele luminii din mușchiul gros Scoate ghioceii pulberi stelare 40

La marginea cărării desprinse din gând Ca albastrul adânc al cerului seara Din strune de vânt viorelele inundă ulicioara Cu vers astral, suav, șoptit, plăpând Destin măreț Se bat iar scânduri peste geamuri La casa din care ultimul suflet a plecat Gârbov tâmplarul nu mai poate Sui la ferestrele prin care Sufletele zboară Năuce stau casele oarbe-ntr-o rână Le roade cariul întrebării în tigve: - De ce sufletele zboară mereu Pe fereastră spre niciunde? De ce golul se întinde și soarbe Ca o gaură neagră materia Și satul s-a golit ca o găoace Din care a plecat puiul? De ce găoacea face implozie Și nimicnicia umple golul Cu un gol și mai sec? Doar vântul dezrădăcinării Bate mereu mai hrăpăreț Desprinzând molozul De pe ultima casă defunctă! Pe o piatră de moară Se odihnește gârbov tâmplarul Iazul e sec Prin mâl nicio broască Vecernia-i aproape Dar toaca nu mai sună demult Gârbov tâmplarul bate scânduri La propria-i fereastră Prin ceața serii Sufletu-i zboară zorit Spre niciunde Hai-hui s-a topit în ape cerul de albuș norii se-neacă în oglinda cu misterul ceasului de promoroacă dintre trestii și din gârle BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

curg sonore simfonii bucium vine dinspre târle pe bănuți de păpădii din fundalul de pădure răsfirat pe-al zilei miez cucul de pe rugi de mure s-a împotmolit cu-n diez

AL ZILEI CLOPOT cu dinți de criță caii mușcă din iarba nopții fire dulci cu clocot scapă sufleul din cușcă revărsarea verii peste lunci la ceas târziu o tamburină se zbate-n teiul claustrat de vrajă privighetorile se-ngână în visul meu de altă dat'

Reminiscență Reîntoarcere e atât de caldă înserarea prin ramuri vântul s-a ascuns în podul palmei cântă un greier cu vrajă dorul nepătruns la focul șatrei stau lăieșii din vreascuri arse sar scântei din strune arcușul smulge inimi havuz de patimi și din stei pe pieptu-arzând se saltă salba în mlădierea crengii de alun din răsărit suie luna dalba și-un lătrat vesel din cătun

Prin colbul drumului pribeag Îmi poartă gândul pașii îndărăt Prin coama deasă a calului pag Spre culmile de neguri departe hăt Și razele vederii se cuibăresc subțiri În carpenii uitați cu carnea tare A zării largi izvoditoare de zefiri Din primăvara renăscută pe cărare Sub bolți de crengi mocninde focuri Așteaptă să erupă năvalnic prin pupile Și ielele din sălcii să repornească jocuri Din cremenea azurie de fericite zile

Caiet-program – Teatrul Matei Millo Timișoara, actualmente Mihai Eminescu BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TAINA MĂRTURISIRII

Mariana BURUIANĂ

TAINA MĂRTURISIRII (II) ***** Re-member Atunci (în acel moment când ochii mi-au căzut pe ea) m-am recunoscut în Oaia care naște Puiul. Plină de sânge, tremurând pe picioarele slabe, cu lacrimile șiroind, lângă puiul plăpând, pe câmpul verde, în mijlocul unui pluton de sublocotenenți în rezervă (noi, anul II, practica militară) ce așteptau intrarea pe poligonul de tragere decorat cu ținte umane, neîncepute încă. Oaia plină de sânge cu puiul lângă ea, rătăcită printre oameni în uniforme verzi – alt neam, altă destinație – în fața unui poligon de tragere în soarele amiezii. Picioarele bătătorind pământul umed al dealului abia înverzit. Țintele scânteind. Uniforma care strânge la piept și *De ce?*-ul suferind al inimii. Puștile atârnând încă nefolosite. Nu am mai tras. Am rămas afară, la gard, neînțelegând cine sunt semenii care m-au împresurat, neajungându-mi soarele amiezii. Fără turmă alături, fără câini de pază. Oaie rătăcită? Sau cotropită? ***** Cineva m-a întrebat: ce înseamnă să *îți asumi propria singurătate?* Răspund: Înainte – când? – nu știu, oricum înainte – încercam să mă înscriu în Legile Universale și Naturale. Și cine mă însoțea împărțea aceeași soartă: vrând-nevrând era luat și purtat în acest elan, să-i zic cosmic, de unde credința, bucuria, curajul patetic, contopirea în Univers. „A te înscrie” și „a fi” în același timp. La locul tău – adică ființând și tu deopotrivă. Un fel de Moarte Pură și înălțătoare, o Viață – Moarte și o Moarte – Viață, acolo unde ele sunt Una, acolo unde e Dumnezeu. A-mi asuma propria singurătate înseamnă a-mi defini cercul strâmt al existenței terestre, starea de muritoare cu trup și posibilități limitate, înseamnă a 42

purta în cârcă această povară și a o conștientiza. Zgura de pe aripi – asta e însemnarea terestră, cercul strâmt. Încordarea arcuită spre cer într-un veșnic – efort – susținut de eliberare și niciodată concretă – pe pământ – desprindere, conștientizarea tensiunii acestui unghi de deschidere către lume, dat și nu făcut, odată pentru totdeauna, înseamnă singurătatea și asumarea ei. Și mai poate să însemne că în această lume în care mă simt din ce în ce mai ridicolă totuși nu trebuie sămi fie rușine de nimeni și nimic. Asta sunt în tot ce fac, și în fiecare pas trebuie să fiu, fără trufie și fără angoasă! Otrava – prea-multa – ce am tot aruncat-o asupra mea, o simt bine instalată, deși moartă. Din sistemul labirintic de vase comunicante ale trupului voi face să scadă și poate să dispară zgura și otrava ce-l înnegresc, printr-o cură de dezintoxicare. În ce mediu? Cât timp îmi va trebui? ***** Lipsa de libertate – cu asta trebuie luptat. O lipsă fundamentală, o tară moștenită. O scuză continuă – o fugă de răspundere, un drag de fofileală! Ascunzătoare toate de dorinți nespuse, teren prielnic parșiveniei, lașității, ipocriziei, micimii umane! Un „ceva” ce face „să nu fie!” Scoate-l pe acest „ceva” și obții este! Ia-i omului chinga din sânge și el va zburda! Va arăta altfel, va gândi altfel, va trăi – firește! – altfel! ***** Probabil că senzația (citește: informația senzorială) pe care o primim dincolo de tot ce se întâmplă, e lucrul cel mai important care ne vine de la celălalt. ***** Reacții. Universul e făcut din reacții. Felul în care răspunzi solicitărilor te reprezintă. Să înțeleg că trebuie format un stil? Sunt oameni care n-au nimic altceva decât stil. Sau în schimb au stil! Știu să apară, să iasă, să se apere. Fac conversație, află, împart... „Bârfe, domnul meu, numai bârfe…” (Hamlet) *Felul în care răspunzi* presupune un stil? Nu. Conform naturii tale (n.a. filtrata prin percepția pe care o ai la un moment dat) răspunzi. Pe urmă iei BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

cunoștință de tine, de reacțiile tale unice. Te vezi. Obții pietre pe care calci întru definirea sinelui. Definindu-te - definești! Iată stilul! (sau „le style c’est l’homme” – descopăr la rândul meu). Prin urmare stilul ar însemna să nu mai ai reacții? Ar fi ceva fără viață, fără porniri nebănuite? Da. Oricum, el presupune detașarea de partea grosieră a lumii, nu în derâdere, ci în câștigarea distanței potrivite pentru a o privi și a o gândi mai bine. Capul nu e întors, el doar se uită. Să poți să te uiți (!) știinduți reacțiile! Să ți le stăpânești! Cu o tortură construită de tine: luarea la cunoștință! Oare asta înseamnă a minți? Să nu mai iasă din tine reflexul cerut e primul pas spre minciună? Nu. Minți în primul rând când îți minți Sufletul. (Pe Cel care Știe). Stăpânită, controlată, gândită, ființa (n.a. cea aflată în neorânduială) va reacționa altfel. Noile reacții declanșate vor implica circuite de energie dintr-un alt culoar decât cel obișnuit, ele vor atrage altele, și așa, din această reacție în lanț – milioane de reacții în lanț – se trăiește, se continuă viața, se merge, se „universează”. Nimic nu rămâne fără urmă. Nici o reacție fără urmări. Schimbă! Înscrie-te în Culoarul Armonic nu în cel Haotic, căci amândouă există cu simplitatea cu care sunt toate lucrurile în Univers! 1988

TAINA MĂRTURISIRII neîndurătoare, asiduă. Aproape că înnobilează doar ea, nu rezultatul - obținut și pierdut în același timp – ea e truda dar și prețul! Ea este darul! Arși de înfrigurare, cu hăul din suflet neostoind, fără vreo posibilă punte materială cu lumea, stăm între pământ și cer, strecurând firele de nisip ale Adevărului strălucind printre alte fire la fel de lucind în neorânduială, alegând – transmițând prin noi înșine un Aur care nu e al nostru. Aurul Pământului. Aurul lui Dumnezeu. Momentul când îl găsim și-l dăm mai departe e singurul moment protector. Înnobilați, strălucind o secundă de lumina imaterială, purificându-ne purificatori fiind, hrănim oasele noastre putrede, carnea, gâtul și umerii, cu Scânteie Divină, cu Sănătate. Zâmbetul. Acest zâmbet continuu. Maliția – semn al „superiorității”, jocurile de cuvinte, fantezia fără de cusur a replicii, dovezi de sporită pe zi ce trece „spiritualitate”, sunt apanajul Minciunii. O minciună care se simte ca la ea acasă, largă cât o ogradă, cât un Univers. Ființa – în sine – e din ce în ce mai mică și fără rost. Și probabil, pe urmă, nu mai e deloc. Sau zace în borcan spre aducere aminte. Eu trebuie să fiu eu însămi. Să devin eu însămi. Nu „orice s-ar întâmpla”. Nu „cu sacrificii”. S-a pornit – e pornit, lasă să fie! Independent de – aceasta e cerința. Se face cu ajutor de la mine, cu puțină conștiință. Nu e vorba despre egoism. Nu lupți, nu devii *rău*. Las’ să fie... Du-te! Du-te și vezi, și nu te îndoi!

Căutarea identității ***** Sunt ca o sită. Ochiurile fine, rotunde, egale ale sitei mele strecoară fâșii din lumina Adevărului. O mărire necontrolată de ochi, ecou suferind în sângele meu, provoacă o involuntară alunecare de impuritate, greu resimțită – căldură înăbușitoare, miros greu – prin minte și respirație, de același sânge. Deci, atenție mărită! Sârma fină, subțire și albă ca de argint (sau de oțel), de ce e deodată sârmă obișnuită? Filtrez – dând lumina. Dacă nu filtrez se cheamă că-mi fac treaba prost, și totul se transformă, irumpe, anunțând dezastrul. Nerespectarea ordinii naturale (n.a. adică a structurii originare a ceea ce ești) e o greșală majoră care se traduce prin cataclism. Haosul, dezordinea, nimicul. ***** Nu cunosc o altă cale de a fi rotund decât a nu minți. Mințim tot timpul și dintotdeauna. E o uimire săți dai seama de asta, e o treaptă în plus. Adevărul se alege greu, ca aurul din nisip. Muncă de moți – BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Suferința În carapacea propriului meu trup – suferință atroce. M-am depărtat de mine ca un om care se îneacă de suportul salvator. La doi metri în față parcă ar fi, nu-l ajung, dau din mâini să-l apuc, panica crește, încerc să mă țin, să ajung la mal. Procesul a început, mi s-au înecat ochii și gura, mi s-a năclăit creierul și o singurătate imensă în spaima morbidă ce m-a cuprins mă împiedică să mă mobilizez. Trăiesc cu un picior dincolo de când m-am născut. Zeci de zile, săptămâni, ani în șir nu-i recunosc. Au trecut cum trece și se șterge și această oră care nu e, căci parcă m-am oprit în loc înțepenită într-o interminabilă secundă de anestezie generală ca și cum o lovitură puternică m-ar fi izbit, și acum e momentul de după, când nici durere nu simt și nici ce e de făcut nu văd, aproape am uitat ce și cum s-a întâmplat, am înțepenit în această secundă a paraliziei generale – am conștiența ei – un alter-ego imaterial dă din mâini să înainteze, face elice din mâini dar aerul nu se mișcă, 43

TAINA MĂRTURISIRII nu se simte nici o boare, clipesc des să văd mai bine, imaginile se împrăștie în mii de culori și fragmente care la adunare nu fac o realitate concretă, și atunci îmi rămâne senzația ce o am: că nu continui nimic, nam nimic. N-am memorie, n-am rădăcini. Scriu. E mai bine după ce scrii o pagină. Te uiți, vezi, vezi că ești. Că ai ceva în cap, că gândul merge. Răsufli ușurat. Îți lași o urmă cât de mică în vidul ăsta, în împrejurul eu-lui tău ce înoată într-o materie aburoasă din vapori și apă în care totul se șterge, împingi materia vâscoasă cu palma și ea revine elastică și transparentă refăcând golul în parte obținut, pentru scurtă vreme. Încerci cu capul, cu umărul – la fel. Nici o mișcare, nici o urmă, nici o modificare. Gelatină, vapori, aburi și apă. Somn. Cu greu îmi recompun identitatea. Gândesc. Gândirea (n.a. citește: concentrare profundă lăuntrică deodată cu găsirea răspunsului ce țâșnește din adevărul propriu) te face puternic.

Salvarea, deci, din care parte? Din acea ordine care luminează ființa înlăuntrul ei – Ordinea Spirituală. ***** Realizare, pentru mine, înseamnă Realizare întru Ființă - sau Ființa în Lumina Cunoștinței. (sau ConȘtiinței) (Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeule, răsărit-a lumii, Lumina Cunoștinței..!)

***** Ah, medicii, medicii… Cum poate să te trateze cineva care nu înțelege? Sensibilă la mediu, meteo-sensibilă – nevralgie, astenie, alergie… Ce se vede din afară: că stau cu ochii pe geam și nu mi-e bine. Dar eu sunt însăși ninsoarea, sunt cu ea și ea însăși, faptul că ninge mă cotropește, mă ia cu totul și eu ning de dimineață cu cenușiul în mine și în pleoape, fulguind în mâini, tristuindu-mă gustul de vânt ingenuu și absurd… Dacă se luminează – mă luminez. Dacă se întunecă – mă întunec. Boală, spun ei. Eu spun: alt – fel (n.a. de a fi, de a funcționa în lume, ca și când ai avea un alt-fel de corp, mai fin). Cum poți să tratezi ceva ce nu înțelegi? Cum poți mânui – neînțelegând – un alambic muzical de flăcări în care te pierzi și care te arde? Cine se încumetă? Ei îmi predau ABC-ul. Calea inversă-întoarcerea – prin rațiune – la *realitate*. Nu cred în ea. Tăcerea, incapacitatea de adaptare, sunt socotite căderi, volute inverse, eu spun ca s-ar putea să fie trepte în plus, plătite scump prin chiar această incapacitate fizică și socială, prin chiar această boală a arderii. Ca să pronunți cuvinte, trebuie să vrei să le spui. Ca să faci exerciții, idem. Dar când ești într-un loc în care nu știi, căci tu umbli la Declanșator, vrei să pui mâna pe însuși Adevărul-Mânuitor, când ești prăpădit și în bucăți, orice argument din afara haosului interior dominator se arată a fi…neconcludent și întristător !

***** Ziceam: lumea materială nu are valoare prin ea însăși. Ea e urma concretă a Spiritului. De aici acest „altceva” care mă guvernează? Încerc să văd de ce sunt atât de specială. De ce suntem fiecare în parte atât de speciali? Cât de jos ne depărtăm unii de alții și cât de sus ne atingem? Ne atingem? Există oare un spațiu, un locșor unde să fim la fel? Spectacol - teatru: ce se întâmplă aici e doar putere de transmisie, măiestrie, talent, sau e o poartă neumblată care sclipește licărind - deschizându-se în inimile tuturor, într-o clipă de grație? E extaz și uitare, buimăceală, prosteală în ultimă instanță, sau feedback – uri regeneratoare, mănunchiuri de neuroni adormiți care deodată încep să lucreze? Lucrează doar în transă(sub hipnoza spectacolului) sau pornind de atunci? Aceasta e întrebarea: relația e Mag – materie amorfă sau de Recunoaștere? (va urma)

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

CENTENARUL ION D. SÎRBU (28 iunie 1919, Petrila -17 sept. Craiova, 1989)

100 DE ANI DE LA NAȘTERE ȘI 30 DE LA MOARTE ION D. SÎRBU, SCRIITORUL DIN TEMPLUL CONȘTIINȚEI NOASTRE MORALE “TRATAT CA UN HOȚ DE CAI” Ion D. Sîrbu reprezintă una dintre cele mai dramatice și tensionate conștiințe scriitoricești ale ultimei jumătăți de veac ce tocmai a trecut, de memorie stâlcită a poporului român. Prin naștere și loc, prin formare și cultură, prin destin și operă, prin moarte și înviere, este conștiința noastră morală mai bună. Datorită istoriei, s-a întâmplat – și pentru noi este o dureroasă lecție – că adevărata sa Operă să-i fie Viața. De aceea, drama existenței și conștiinței sale este exponențială. Nimic din ceea ce se poate imagina ca tragic nu i-a fost străin. Viclenia istoriei l-a obligat săi poarte cancerizarea. Dintr-o cameră întunecoasă mereu a fost zvârlit într-o altă cameră întunecoasă, spunându-i-se că este deplină lumină, dar că nu are ochii apți pentru a o vedea. Țipătul său s-a dorit să fie îngropat cât mai adânc pentru a nu tulbura sunetele de chimvale sporite de dimineața și până seara, lățite peste orizonturile acestui popor. Cea mai trează conștiință scriitoricească, adevărat seismograf al rupturilor societății noastre, își are rădăcinile în setea minerească după Dreptate, Libertate și Cinste. Destinul a făcut ca scriitorul Ion D. Sîrbu să fie legat, atât ca sânge, cât și ca experiență social-istorică și spirituală, de omul adâncului. Fiu de miner, născut la 28 iunie 1919, la Petrila, și, dintre aceștia, primul student la filosofie; datorită orientărilor democratice este trimis pe frontul de Est al războiului, după ’44, ajunge asistent și conferențiar la Universitatea din Cluj, la Liviu Rusu și Lucian Blaga, dar, tot pentru aceleași orientări democratice, este trimis la Canalul morții, la Gherla, la stuf, la Periprava, la Salcia, ca în ’63 să revină, vagonetar la mina din Petrila, apoi, cu domiciliul supravegheat în Craiova. Criza și contradicțiile românești, neputând fi rezolvate, au generat rupturi tragice în această conștiință morală, care au dus, în cele din urmă, la contradicții biologice, la un necruțător cancer. La 17 septembrie 1989 moare, înainte de a vedea căderea zidului din Berlin și exploziile de libertate ale popoarelor răsăritene. Nu numai închisorile cu caraliii lor au încercat săl distrugă pe acest scriitor al minerilor (unul dintre primele sale articole, publicat în ziarul Țara, în 1941, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

este despre mineri și se intitulează interogativ: De ce?), dar și „societatea”, cu blândul ei aparat de spălare a conștiințelor, a vrut pe acest prea dureros glas al minerilor să-l neantizeze. Marea închisoare era și mai puternică prin perfidia caraliilor cei noi. Orice pas sau cuvânt îi era urmărit. Scriitorul minerilor numai cu aprobări putea veni în Valea Jiului și, aici, fără să poată vorbi cu ortacii săi. Se retrăgea în cimitirele lor. Apoi, în acest domiciliu bine supravegheat din Craiova își scria testamentarele cărți. În „Raportul Suferinței Umane”, care trebuie să se redacteze undeva Sus, Ion D. Sîrbu a scris cu litere de sânge și foc pagina minerilor, și a noastră în genere. Cu lampa în mână prin galeriile totalitare ale lumii el căuta o ieșire, o eliberare, când a avut revelația că acolo jos, în locul Marelui Răstignit, care s-a înălțat dea dreapta Tatălui, se află bătrânul Miner tot încercând cu brațele și umerii să susțină tavanul îngreunat al acestei lumi. În august 1977, lumea de pretutindeni a putut să vadă această imagine. Și s-a minunat, în ciuda șirului de preaputernici ai zilei. Aceștia, în schimb, pe scriitorul minerilor l-au „reținut”. Ne-a fost dat ca pagini ale sale să fie smulse din infernul totalitarismului (unele date mie spre păstrare și mărturisire) și să le putem citi: „Acum, de vreo zece ani (mai precis din 2 august 1977, ziua în care am fost „reținut” și tratat ca un hoț de cai) când nu scriu simt nevoia pilulei de cianură sau a robinetului de gaze. În timpul liber citesc, trăiesc, gândesc. Dar scrisul meu de acum nu este decât acel medieval ars bene moriendi”. Aceste cuvinte se găsesc în scrierea cutremurătoare, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Din acest august 1977, când minerii s-au ridicat primii contra dictaturii și totalitarismului, scriitorul lor a găsit remediu împotriva morții (Răului) – scrierea testamentară. Romanele Lupul și Catedrala și Adio, Europa! o spun cu prisosință sub cerul moral al sufletului nostru!

Dumitru VELEA

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Voicu LĂZĂRUŢ

ION DEZIDERIU SÎRBU, UN VULCAN DE EXISTENŢĂ INTELECTUALĂ, O TRAGEDIE DE VIAŢĂ DE SCRIITOR COMPLEX, UNA OPRIMATĂ BRUTAL ŞI CONSTANT ÎN COMUNISM! Priveam la televizor, printre alte activităţi multiplunapoleoniene la filmul - Cel mai iubit dintre pământeni. Mai văzusem până atunci ecranizarea operei lui Marin Preda, de vreo 8-9 ori. Dacă, la început, am savurat doar filmul, în regia și scenariul de neuitat ale lui Stere Gulea, de data aceea, stând singur în noapte, am început să devin puţin mai critic cu realizarea filmului și cu actorii personajelor sale. Maia Morgenstern mi se părea o actriță nepotrivită pentru rolul Matildei, căci îmi inocula părerea că ea este prea dizgrațioasă, nevrozată, bătrână și sincopată, ce mai, tura-bura, nu era ea, ca cea descrisă în carte. În schimb, pe marele Dorel Vișan, în rolul milițianului gardian, îi sorbeam jocul, cu fiecare gest sau cuvânt scos, râdeam înfundat de jocul său impecabil, în rolul milițianului caraliu, mai ales în scena ilară de prezentare a Cosorului lui Moceanu. Este un mare actor clasic, versatil și multivalent, un talent înnăscut și un scriitor unic-Vișan, el fiind rodul unei educații actoricești solide, făcută în comunism. Era, însă, părerea partinică a unui ardelean compatriot și a unui spectator cam cusurgiu. Pe teribilul actor, Ștefan Iordache l-am admirat și aplaudat mereu, în rolurile de teatru și în toate filmele sale, dar aici, în personajul Victor Petrini, a făcut prin sacrificii fizice și intelectuale, un rol de Oscar. Revedeam atent secvențele de începutul filmului, cele în care Victor Petrini are o discuție suculentă și umorist securistă cu George Dinică și, apoi, una definitorie pentru acele vremuri, cu George Constantin, când cei doi jucau roluri de înalți ofițeri dispăruți, în fapt și istoria din perioada zbuciumată a anilor 1956-1964. Am revizionat filmul doar până la secvența, când Iordache este filmat pe o șalupă care ducea personajul, probabil, la Periprava. Mă încărcam emoțional, iar aprecierile mele teatrale și cinematografice nu mergeau nicicând spre Stere Gulea, producătorul filmului, ci doar spre scriitorul unic, Marin Preda. Acesta fusese și până atunci pentru mine, pe un piedestal de mare prozator, datorită romanului Moromeții. Filmul turnat, după operă sa genială, pentru aceea vreme, l-am vizionat secvențial, dar, ultima treime a filmului nu mi s-a mai părut la fel de reușită. Începusem să-i știu replicile și dialogurile din film, în special, pe cele ale lui Ilie Moromete, din celălalt mare film, alias, Victor Rebengiuc, un alt mare actor, aici interpretând rolul activistului cadrist securist, cu un rol mic, dar captivant. Abandonez, însă obosit televizorul, în favoarea cititului unei cărți document despre Închisoarea Salcia–Ostov, cea descrisă de Alexandru Mihalcea, un fost deținut

acolo, prin anii 1957-1964. Mă îndrept, mai întâi spre computer, pentru ca să caut detalii despre mai multe personaje din film și din carte. Ce găsesc, și ce am descoperit, a fost ceva șocant și trebuie povestit. Constat, incredibil, cum se încheagă lucrurile din realitatea acelor ani negri pentru intelectualitatea României. Dar, cea mai senzațională descoperire este cea legată de viața intimă a scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu. Știam foarte puține lucruri despre opera acestui scriitor hunedorean, iar despre viața sa, mai nimic. După aceste căutări îndelungate și lecturi integrale și complexe ale operei scriitorului I.D. Sîrbu, un om uitat în vremuri tulburi, s-a născut în mintea mea un personaj de film cu o viață controversată și cu o operă solidă. Am constatat, cu fiecare lucrare citită, că acesta a fost un scriitor complex și neapreciat destul, nici în timpul de dinainte și nici de după Revoluție. Am realizat, în final, că toate etapele vieții lui I.D. Sîrbu au fost senzaționale și tare aventuroase, iar opera sa, una solidă și filozofică pe tot tărâmul creației de proză, a romanului sau a teatrului a fost una de înalt nivel. Din toată analiza vieții și operei sale am constatat uimit, cât de prolific și talentat scriitor a fost I.D. Sîrbu și ce educație superioară în domeniul literaturii a avut, cât spirit captiv a întruchipat în vremurile controversate. Descopăr, cu fiecare carte citită, un scriitor neîncorsetat de vremuri, dar și un deținut și un scriitor alungat de vremuri și oameni, ca operă și viață, în negura timpurilor comuniste. Culmea durerii vieții sale este, că el a fost, prin origini și operă, un gânditor și scriitor socialist. Din start, în toate căutările mele am încercat să fiu tare precaut și analitic, pentru a-i înțelege viața și mai apoi opera lui I.D. Sîrbu, pe care, pentru că-i voi pomeni prea des numele, îl voi scrie codificat - IDS, doar în referiri la persoana și opera sa. Scriitorul I.D. Sîrbu este autorul, în genere, a unei „literaturi de sertar”, dar este prototipul de intelectual, obligat de regimul totalitar să practice monologul, rar și cu puțini oameni, dialogul precum cel din piesele sale de teatru, unde prezintă o formă revoltată de filozofie a tăcerii. Personajul Iafet din teatrul filozofic al dramaturgului este persoana sa, sau personajul distrus de sistem și vremuri. Sunt câteva lucruri esențiale, care m-au împins spre opera lui IDS, mai mult din curiozitatea cititorului pentru teme filozofice și în dorința de a-i rumega opera, nu prea cunoscută, ca pe un os, pe care trebuie să-l rupi, ca să-i savurezi măduva, cum zicea medievalul Rabelais, dar și pentru faptul că EL posedă o creație literară prea puțin BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

mediatizată, dar și pentru faptul că era hunedorean. Aflasem mai demult, că ID Sîrbu s-a născut la Petrila în 1919, într-o familia de miner cu pedigree, ca cea a tatălui său. Acesta îl susține material, din convingere și o mare dorință de a-l vedea profesor și de a-l scăpa de traiul infernal din viața de miner din subteran. O spunea ades, cu un umor politic și cu atitudine de sindicalist proletar, „că dacă te faci profesor, îi bine, dar, dacă dă Dracu, să te faci intelectual, te sugrum cu mâna mea!”. După ce termină cu rezultate excelente la toate materiile Liceul din Petroșani se înscrie la Facultatea de Filozofie din Cluj, unde după ce-o absolvă eminent este promovat în anul 1945, ca asistentul marelui Lucian Blaga. Între 19411944 este și student și un curajos oștean român, doar un sergent degradat, care ajunge până în Rusia, și de unde scapă norocos, chiar miraculos, cu viață, fiind rănit la un picior. În anul 1947 devine cel mai tânăr conferențiar universitar din țară, la catedra de filozofie. Din acele vremuri, a rămas cu un motto îngrijorător pentru viitorul său creator și existențial că: „Frica de ruși e freatică, vine ca ceața, ca igrasia.” Noul regim comunist nu-i prea agreea ideile și nici comportamentul său intelectual, unul elevat și prea filozofic, ca a lui Lucian Blaga. I se cerea direct și subtil lui, scriitorului și omului IDS, ca unui fiu al poporului socialist, provenit din miner, să-l denigreze și nege pe filozoful Blaga, cel cu idei reacționare nematerialiste, dialectice și istorice. Refuzul său vehement îl pune pe linii moarte în sistem, chiar pe la reviste literare cu tiraj mic sau pe la teatre muncitorești din țară și neimportante. Până în 1956 el scrie proză și câteva piese de teatru, între care Sovromcărbune, cu nuanțe antisovietice. Calvarul vieții lui IDS se declanșează imediat, după Revoluția anticomunistă și antisovietică din Ungaria, din toamna anului 1956. Imediat, după această manifestare a vecinilor unguri și a unor concitadini clujeni, IDS este dur anchetat și arestat. Voi detalia această neagră perioadă cu documente și argumente scrise, din toate condamnările sale obținute din surse CNSAS. Ca să fac totuși, o legătură dintre personajul lui Marin Preda și IDS, aflu ceva senzațional, și anume, că personajul Victor Petrini este de fapt, personajul real, copiat ca operă și viață în Cel mai iubit dintre pământeni, chiar filozoful în persoană – ID Sîrbu. Poate, chiar o diluează voit, ca să scape de cenzură. Este biografia relatată grosier a lui IDS. Sîrbu i-o și spune, nevoalat, la o întâlnire cu scriitorii, pe la Mogoșoaia, prin anul 1983, după apariția romanului, și regretabil doar jignitor în fața unei asistențe numeroase, cu câteva luni înainte de moartea lui Preda. I-o spune direct și impetuos, cam așa: „Eu de aceea nu-l înghit pe Preda, nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieții mele, ci, fiindcă, după ce a făcut pușcărie, mină și filozofie, acest Petrini al lui, rămâne la idioata întrebare, ce i se pare esențială: „mă iubește, sau nu mă iubește, Matilda?” Pentru că Matilda a existat concret, în viața lui IDS. Ea s-a numit, Maria Ardelean și a fost prima sa soție, zugrăvită parțial bine de către BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Marin Preda. Spunea, pe atunci, ironic și neamețit de băutură, despre soția sa cea infidelă: „Ce să-i faci, asta mi-e soarta haină, să mi se adeverească premoniția și filozofia mea cea mai importantă, că în viață contează imens, școala făcută la timp, dar imperios devine, doar educația primită din familie”. În clipele, când cei doi prozatori se mai întâlneau pe la casa Scriitorilor din Mogoșoaia, IDS i-o mai spunea ironic prietenește, printre coniace, „olteanului Marin Prea-Da”, ca un apropos de cartea și viața sa: „Știi, amice biograf, ce zicea Proust, despre femeile despre care, combați tu? Lasă femeile frumoase bărbaților fără pic de imaginație!” IDS va avea și el parte de a doua soție, o femeie admirabilă, mai târziu, după exilul craiovean, care este Elisabeta Sîrbu, un mare caracter, jumătatea sa fidelă, care a însemnat mai mult decât un maldăr de romane avizate de cenzură. Spunea doamna sa soție, cea cu multă educație că: „Un popor nu se salvează prin falsa rezistență, ci prin demnitate în toată viața, inclusiv prin demnitatea în literatură.”

Pentru perioada când el se afla pe atunci, de 7 ani la închisoare, Doamna sa, preiubită, personajul Matilda din capodopera lui Preda, se căsătorește, la câteva luni de la arestarea sa, cu un adjunct al ministrului de justiție. În perioada de după anul 1947, IDS va ajunge

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII asistent universitar și conferențiar la Conservator, pe lângă un mare gânditor filozof din Cluj, ca și personajul lui Preda, apoi este arestat. „Jalnicul Petrini era un fiu de miner, soția îi ajunge ministereasă, el lucrează și în detenție, tot în mină. Până și vânătoarea de șobolani de la serviciul de deratizări, aparține total, biografiei mele”. „Diferența dintre mine și Preda este că el filozofează după ureche, iar eu știu filozofie, și nu din auzite.” Când, Preda l-a întrebat curios, că ce părere are despre romanul său, IDS i-a răspuns flegmatic și cu un regret tardiv că: „Este o istorie despre pușcărie și mină, văzută prin niște testicule triste”. Din păcate, i-a spus asta, cu regret tardiv, când Preda mai avea puțin și controversat timp de trăit. Unii critici și prieteni ai timpului și ai creației sale l-au numit „Bufon metafizic, patriot mutilat sufletește, un veșnic lup singuratic”. Pe IDS, nimeni nu l-a deranjat în izolarea impusă de viața operei sale. A refuzat libertatea, avansarea, viitorul luminos, deși știa limbi străine, vorbea fluent maghiara și germana, franceza și avea farmec, vorbea curgător românește și strălucea ca orator la catedră și la cafenea. Mergea însă cu plăcere și curiozitate naționalistă în cercurile maghiare și germane, de unde se inspira și apoi scria despre muncitori, mineri și academicieni. Cita din unii filozofi englezi, pentru a complementa audiența spunând că: „Diferența dintre persoana care ești astăzi și cea care vei fi peste 5 ani stă în oamenii cu care îți petreci timpul și în cărțile pe care le citești, dar și în prieteniile neîntreținute, care rămân simple cunoștințe. Iar proiectele orale de cărți nescrise rămân o simplă amintire și o poveste de adormit copiii și una de ademenit doar bătrânii intelectuali”. Operele sale sunt pline de un social-naționalism, de forță, filozofie și convingeri morale. Pentru aceste convingeri și scrieri atemporale, IDS va face 7 ani de închisori dure, cu anchete și bătăi insuportabile pentru un fizic debil, dar nu și pentru IDS, care a rezistat ca un bivol la toate agresiunile fizice, iar la anchete s-a comportat demn, puternic și plin de caracter. Este curios cum se întâlnesc destine și oameni în viața tumultoasă și infernală a lui IDS?! În relatările și scrierile sale dosite, apar câteva relatări incredibile despre căpitanul Tudor Vornicu?! Acest mare om de televiziune, scria confuz și secretos ce pățise, în data de 29 dec 1958, la Jilava, ID Sîrbu când a fost atât de cumplit bătut, încât a zăcut 3 săptămâni într-un fel de comă. Prin toamna lui 1983, când l-a reîntâlnit pe Tudor Vornicu, întâmplător aflat pe holul Televiziunii Române, acesta s-ar fi uitat mirat și speriat spre el, spunând: „Ești Sîrbu? Cum ? S-a mirat el, trăiești!?” Se pare că după acest episod, și unul și altul, din cele două personalități marcante ale culturii acelui timp, ar fi exclamat precaut apocaliptic: „Mi-e frică de libertatea asta!” Dosarul de urmărire a lui IDS a devenit, în timp literatură. Toma Velici, un fidel prieten, spunea, că IDS a prezis sfârșitul comunismului în România, ca întâmplându-se prin 1988, dar s-a înșelat puțin și cu data și cu moartea sa, iar pe el l-au ajuns din urmă bolile și 48

suferințele îndurate în închisori, murind trist, neîmpăcat și suferind imens, până s-a stins, în data de 17 sept 1989. Suferise mult, înainte de a dori să moară cu sistemul de gât, și după o operație de cancer esofagian. După care, nu a mai trăit mult, deși a avut un trup de atlet, o forță de Hercules și o minte sclipitoare de intelectual rasat. A fost urmărit și anchetat de securitate, toată viața. Ce ironie, amară?! Și la moartea sa, întâmplată, cu 3 luni înainte de Revoluție, pe care, din păcate, nu a mai apucat s-o savureze, ca să interpreteze și descrie faptele, au fost urmărite funeraliile sale și de locotenentul securist, Ion Andreiaș, cred că acesta era doar un nume conspirativ, pentru omul care trăiește acum în Deva, cu o pensie, cam cât 10 salarii de-a lui IDS, de atunci. Așa scrie în Dosarul său de la CNSAS. A moștenit forța și fizicul de miner ale tatălui său, care a participat, ca subofițer degradat până la soldat, în Primul război Mondial, parcurgând pe jos, din Galiția, înapoi până spre casă, cei 2500 de km, până în Petrila sa, care mai era atunci, a honvezilor dominanți din satul său. A redevenit însă tot miner fruntaș și cu convingeri socialiste. Un lider sindicalist apreciat și iubit. Regretabil și confuz...ca și vremurile acelea. IDS a fost, în toate vacanțele studențești, și el un miner, iar la întoarcerea de la Penitenciarul Salcia a devenit, pentru scurt timp cu domiciliul incert, și cel mai bătrân miner. Nu, oricine putea dialoga cu el, un profesor prieten, un coleg de celule-saivane și munci înrobitoare de la Salcia, și-a reamintit cum îl botezase savantul Blaga, care l-a denumit ca pe un Zeu din Olimp pe când urcau Feleacul – „Atletul mizeriei”, după ce-i ajutase pe câte 2-3 bătrâni deținuți intelectuali în a-și îndeplini norma de 3,2 metri cubi de pe Digul Salcia din Balta Mare a Brăilei. A rezistat cu greu, deși s-a prezentat drept și demn, fără excepție, la toate anchetele pușcăriilor, înfruntând curajos toate suspiciunile de trădător de neam, la supravegherile, presiunile, interdicțiile, marginalizării și bătăile îndurate, cu un rar stoicism. Spunea și scria mai târziu: „Poate nu știi, în ce impetuoasă desfășurare literară eram în clipa fatală, după noiembrie 1956?” se entuziasma el, bufonic, întro cârciumă cu audiență scriitoricească. Chiar și Petru Groza spunea prin anul 1949 despre IDS, că el este muncitorul bolșevic al marilor așteptări și confirmări!”. Ce premoniție sumbră avea acest vizionar filozof? Spunea, ironic, că și în anchete: „Tovarășii ăștia de la Securitate erau foarte amabili și ospitalieri, foarte ospitalieri, încât te cheamă pentru o zi, și te țin șapte ani”. Apoi povestea din Închisoarea Salcia, cuvintele care sunt relatate de un amic, procuror, care mi-a zis, că poate să-mi procure toate actele din dosarul penal, acesta glumind, când i-a transmis direct și i-a spus șăgalnic, că „dacă le vei citi, moartea va deveni pentru tine o plăcere și o victorie...!” Primul Proces al lui IDS s-a întâmplat în 17 ian 1958, cu scopul de a fi judecat și învinuit pentru omisiune de denunț. La proces venea în zeghe, chiar înainte de a fi condamnat. În celula de la Securitatea Cluj i se rambursau hainele civile, nu pentru mult timp. Avocatul său impus și anonim era Neghtigal Alofs, iar BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Președinte era celebrul dur judecător – Hirsch Emil. Martorii săi, citați au fost scriitorii, dintre prietenii și colaboratorii săi: Ion Olteanu, Mihai Dragomir, Alexandru Mirodan. Mărturia lui IDS suna cam așa: „În legătură cu ordonanța prin care am fost pus sub învinuire, declar că, recunosc întocmai faptele comise de mine și care s-au petrecut în felul următor: „În timpul primelor zile ale evenimentelor contrarevoluționare din Ungaria, a venit în vizită la colegul meu, Popa Ștefan – zis Doinaș, la redacția revistei „Teatrul”, unde eu lucram, numitul Petrișor Marcel. Pe acesta îl cunoscusem, regretabil, aproximativ cu o lună în urmă. Din comportamentul său, am dedus, la început, că el este un tip bolnăvicios, care vrea să-și refacă viața. Pe urmă am constatat că are trăsături fanatice și că se manifestă ostil față de regimul din RPR. Am aflat, de asemeni, că el ar fi fost condamnat pentru acte legionare. În timpul evenimentelor din Ungaria, Marcel Petrișor a venit în redacție și mi-a spus mie și lui Popa Ștefan zis Doinaș, că studențimea se mișcă. Eu mi-am exprimat îndoiala că o asemenea mișcare ar putea avea loc, dar Marcel Petrișor mi-a răspuns că acțiunea ar avea șanse, deoarece există posibilitatea procurării de arme. La întrebarea sa, dacă eu și Popa vom lua atitudine, noi am răspuns, că nu-mi amintesc să fi zis propoziția acesta „Vom fi și noi acolo !” Adică vom participa și noi acolo, la acțiune.” Mie mi s-au părut evenimentele admirative prin relatările lui Petrișor fabulații revoluționare, dar mi s-au părut fantezii și după plecarea sa, l-am și întrebat pe prietenul și colegul Doinaș, ce fel de om este. Acesta mi-a răspuns repezit, nervos și hotărât: „Că, Marcel Petrișor este un asemenea om, care nu e sănătos, dacă nu stă la închisoare”. După ce au fost audiați martorii săi, avocatul său a tras concluziile la învinuiri”. „Legea nu pedepsește pe cel care, din neglijență sau lipsă de vigilență, știe ceva de vreo crimă de uneltire în contra statului nostru și nul denunță. IDS, prin avocat, a reluat propoziția, că Petrișor este un idiot ! După care i se aduc învinuiri din opera sa, una scrisă în perioada 1941-1946, când el era fiu de miner din Petrila”. „Dacă aș fi luat-o în serios și aș fi observat ce intenționează Petrișor, sigur l-ar fi denunțat, cerând să fie redat societății, pentru a lupta și crea prin lucrările sale un spirit nou de luptă și progres. Martorul Alexandru Mirodan, ajuns mai târziu un binecunoscut regizor de teatru pentru radio, aduce piesa lui IDS –„Sovromcărbune” în discuția judecătorului, ca exemplu de implicare muncitorească, pentru a arăta că inculpatul este un talent literar de real folos societății noastre și este bine orientat din punct de vedere politic, și arată obiectiv că IDS are origini minerești, muncitorești... -**** În final, Tribunalul îl condamnă pe IDS, la un an de închisoare corecțională, pentru ca apoi, la încă un an, pentru uneltire contra ordinii sociale. La acest al doilea proces, apar alți martori dubioși și absenți la audieri, prietenul Ion Negoițescu și bineînțeles, se putea fără el? Raul Volcinschi! Tribunalul citește declarația neprezentului în sală, Raul Volcinschi, dar, care nici la închisoare nu era, ca de obicei, el scapă... întâmplător, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII atunci! Nicio atragere de sancțiune, nici reținere, ci doar condamnări pe hârtie și în procese măsluite sau unele... cu scăpări din vedere au fost făcute prin mărturii neprezente, doar unele semnate pentru zeci de tineri pentru universalul delator revoluționar, acest Raul Volcinschi. Ultima acuzație a procurorului Cojocaru, ce-l acuză pe IDS pentru că scrisese în urmă cu 7 ani, piesa Sovromcărbune, și că apare la dosar, acuzația gravă și nefondată, că IDS este un contra revoluționar și că el i-a cerut lui Volcinschi, să-i trimită spre publicare această carte, în Franța, spre o sigură publicare. Din nou apare mărturia scrisă a neprezentatului Volcinschi, care provoacă acuzația gravă și condamnarea lui IDS. Despre piesa cu nume periculos de Sovromcărbune, în proces toți o prezentau ca probă zdobitoare, dar nimeni nu o citise, pe lângă faptul că nici nu îi cunoșteau conținutul, în ce constă caracterul contra revoluționar al acesteia și nici despre difuzarea sa în Franța, nu era adevărată acuzația și nici nu se încadrau în acuzare. Piesa îl condamna pe IDS, ca să stea la închisoare, deși mult mai târziu, tov. Ilie Verdeț, declara prin anul 1964, că astfel de Sovromcărbune ne-au nenorocit, ne-au exploatat, neau jefuit etc. La ieșirea din Închisoare, în 1964, IDS se întreba după detenție, când a ajuns din nou miner la Petrila: „Dar, ce caut eu aici, unde ispășesc pentru piesa mea, Sovromcărbune?” Soția sa, Limpi, știa încă înainte de acuzare că Volcinschi era un mereu suspect și liber, și că el ar avea legături cu Securitatea, cum voi dovedi și eu, pentru că IDS i-a înmânat piesa sa, doar pentru ca să o citească și să-și spună părerea, nu ca să o trimită în Franța spre a o publica la socialiștii francezi mai evoluați. Astea erau vorbele și mărturiile incriminatorii ale lui Volcinschi. După amânări și mărturii false la Procese, multe anonime și cu acuzări inexistente, Tribunalul consideră că nu există fapte și circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, și dă sentința, în 16 sept. 1958, cu unanimitate de voturi, la condamnarea lui I.D. Sîrbu la 7 ani de închisoare corecțională, „stas politic”, cu suspendarea drepturilor civile pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, confiscarea averii și plata cheltuielilor de judecată de 400 de lei. Când s-a dat sentința, IDS se afla probabil deja la Jilava, Periprava sau Salcia. Iar, Marcel Petrișor fusese condamnat în total, la 13 ani de detenție, iar despre Volcinschi se auzeau doar zvonuri, ca despre un mare erou anticomunist, mereu neprins, deși, el este peste tot prezent și un permanent martor și acuzat, dar un revoluționar liber. De ce nu s-a găsit el niciodată alături de deținuții politici și de ortacii săi de luptă anticomunistă în închisori pentru aceleași fapte, este o enigmă securistă?. După ce le-am studiat dosarul de la CNSAS, cele al lui Ioan Iuga, Ștefan Bălan, Ovidiu Hagea, Dumitru Cristea, Mihai Breazu, Mircea Savonea, Alexandru Mihalcea etc, mi-a rezultat un adevăr crud, despre viața lui I. D. Sîrbu. IDS nici în închisori nu avea o minte obosită, iar la Salcia făcea și câte 3 norme de muncă grea pentru intelectualii bătrâni și neajutorați și cei total neînvățați cu munca fizică. Toți îl numeau ca pe un Spartacus, doar lui i se pregătește și potrivește porecla de „Atletul 49

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII mizeriei”, care, și în închisori și în libertate, declara, într-o filozofie materialist-dialectică și istorică următoarele: „Cinstit ar fi așa, ca fiecare om, înainte de a muri, să poată, măcar în ultimul ceas al vieții sale nenorocite să citească ce scrie și cine scrie în acel dosar al destinului său. Ar putea, astfel, să-și cunoască prietenii casei și pe dușmanii carierei sale. Ar muri mai ușor, ar muri cu plăcere. Poate că acest drac, cu care încep să mă obișnuiesc sau îngerul morții, ce mă va duce la Styx, va avea bunăvoința să mi se arate acest dosar, o invenție bestială a luminatului secol XX.”

IDS nu a murit deloc ușor, el nu și-a văzut dosarul destinului său. A murit, prea repede, pentru ca să poată muri cu plăcere. Doamne, câte ar mai fi scris cu talentul său și cât de mult și bine, dacă ar fi trăit și după anul 1989 și ar fi putut să consulte mizeriile acelea scrise de alde Volcinschi și aflate la CNSAS?! Apropo, de acestă utilă și importantă instituție a democrației și libertății, la dosarul său exista și o verigă lipsă, din șirul proceselor și condamnărilor sale. O notă informativă, care menționa sec, când el era deja la Salcia, prin 1958, că în

Colonia de muncă corecțională Salcia, și că, toate condamnările sale s-au contopit, doar în 7 ani de închisoare corecțională, o pagină de decizie zdrobitoare pentru viața sa. Despre Raul Volcinschi, IDS nu are preocupări nici măcar în mizeria de la Salcia, omul conducător și delator care se implica în tot și nu era în nimic, nici măcar alături de colegii contrarevoluționari din Cluj. Acest securist abject, care fusese conferențiar de marxism la Cluj, acest duplicitar spion și un aventurier politic era mai mult liber, făcea și desfăcea guverne, ucidea conducători și dictatori, evada din închisoare, ucidea și era mereu întrun loc călduț de profesor și pus pe acțiune, atunci când colegii săi de luptă construiau comunismul și făceau digul din Balta Mare a Brăilei, pentru ca puii de comuniști ai lui, alde Triță Făniță sau Culiță Tărâță etc, să obțină producții record pentru securiștii abili, de după 1989. Despre anticomunistul legionar, Marcel Petrișor, vreau să scriu numai de bine și admirativ, și față de lupta sa permanentă cu sistemul, care l-a ținut 13 ani prin închisori. Deși mi-este greu și aș fi duplicitar! El este de loc, din Ocișor, din Comuna Vața de Jos de lângă Baia de Criș, iar tatăl său a fost învățător și un priceput cioplitor în lemn. Tatăl meu lua lecții de cioplit în lemn de tei și salcâm de la Domnul Petrișor-tatăl. Din acele vremuri mi-a rămas și mie o opera brâncușiană, o sculptură valoroasă și unică aflată pe un toiag mare și gros, care avea sculptate și așezate într-o coloană finitascendentală de circa 1,2 metri, fie toți domnitorii români, până la Ceaușescu, fie o serie de personalități din istoria și literatura românească. Un astfel de băț valoros și lăcuit, bine executat cu 36 de chipuri, l-am dus eu în SUA, în anul 1992, ca suvenir de la Nick Stoikoy... pentru familia de evrei – „Mannheim”, gazdele mele de atunci. Toate generațiile familiei Petrișor au fost niște ardeleni patrioți, ai căror înaintași luptaseră și în oastea lui Horia și Iancu și în Oastea Căpitanului și a lui Horia Sima. Omul și intelectualul Marcel Petrișor a fost un scriitor bun, dar controversat, unul tare chinuit și uneori duplicitar. Avea prieteni de aceiași construcție și ca idei, în acei ani tulburi, ca: Everac, Țuli, Dna. Everac, Negoițescu, Cotruș, Regman, Tudoran etc. Revenind la idolul, eroul și atletul studiat cu multă simpatie de mine, am descoperit că acesta a avut prieteni, colegi ciudați și controversați de timp și critica literară. I.D. Sîrbu l-a cunoscut și pe Tudor Bugnariu, un fost primar și prefect la Cluj, despre care, mai apoi, vă voi povesti o întâmplare ciudată din Craiova. Și mă întreb, ca un tâmpit, cum să nu fie o curiozitate și cum se putea ca în acele timpuri, acest individ, un last al vechiului sistem, să se poată ocupa cu spionajul din Jugoslavia!? Dar, pe mine mă preocupă, în acest capitol, aritmetica detenției lui IDS, timpul ucis de sistemul bolșevic, opera strivită din vremea când EL a acumulat în Închisoarea Salcia exact: 5 ani, 4 luni și 20 de zile. A rezistat, cu forță și stoicism, ajutându-și confrații scriitori mai bătrâni prin toate detențiile de la Periprava, Jilava, Luciu Giurgeni, Stoienești, Salcia. Din ultimele BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

3 locații, am mai multe mărturii și toate pozitive de la cunoștințele mele menționate, despre omul cu trup de piatră și minte de bufon-dramaturg. Statistica închisorilor sale este un bilanț nenorocit al sistemul comunist:154 zile+153 zile în anchete, 181+83 zile la Jilava, 182 de zile la Gherla, iar la Salcia, exact 900 de zile, și alte 102 zile la Luciu Giurgeni, și, doar...243 zile la Periprava!. Din acest traseu nenorocit bilanț, despre munca, alimentația și condițiile sale de locuit de aici, am aflat mai multe de la alți deținuți ortaci de chin cu el, care au apucat să scrie și după Revoluție, și din mărturiile celor pe care i-am enumerat. IDS a muncit ca un rob la construcția digului de la Salcia, în agricultură, la prășit, la recoltat de stuf, sfeclă, orez, legume. Alimentația mizerabilă din închisori era una constantă: dimineața o cafea din orz prăjit, 100g de pâine, o bucată de mămăligă la amiază, un terci, o zeamă de cartofi cu gogonele, castraveți, varză, multe stricate, uneori și cu 2 felii negre de pâine, iar seara o lingură de marmeladă sau de arpacaș. Din munca câmpului, deținuții mai procurau, poate printr-un furt aspru pedepsit dacă erau prinși, tot felul de boabe de grâu și porumb, floarea soarelui, cartofi cruzi, sfeclă, arpagic, bulbi de stuf...etc. Unii mai beneficiau, rar, de niște pachete firave. Bolile erau de tot felul și îi atacau permanent pe toți deținuții. De multe ori, salvarea de la moarte, venea la timp datorită intervenției doctorilor deținuți, care le ofereau selectiv alternativa odihnei și tratamentului în infirmeria iadului de la Salcia, care, doar din anul 1961 a fost mai dotată cu ceva medicamente și paturi. Dar, din anul 1959, viața la Salcia devenise un coșmar dictată de un șef satrap, căpitanul Mălăngeanu, ajuns șef de Penitenciar, o brută imensă și pocită care bătea el însuși pe oricine vorbea sau pe cei care nu acceptaseră cota sa în metrii cubi de dig efectuat, de 3,2 metri cubi pentru fiecare pușcăriaș. Orice cantitate care era săpată într-un loc mai în jos, trebuia transportată cu roabe sau tărgi sus pe digul său cel falnic și faraonic, pentru care căpitanul comandant își luase angajamentul că-l va termina înainte de termen. Odată cu creșterea în înălțime a barajului, creșteau și numărul „stelelor” de pe umărul canaliei. Sub directivele sale ucigașe, sublocotenentul Ilinca și locotenentul Popa băteau cu palma, pumnul, parul, piciorul, sau cu o curea de tractor, pe toți cei care se împotriveau normei sau care nu reușeau s-o facă. De fapt, acolo nu era doar un singur mare torționar, căci toți erau super-mulți criminali, când ei se întreceau în fapte criminale împotriva deținuților „bandiți”. Locotenentul Petre Manciulea a inițiat bătaia organizată pe dig și dezbrăcarea, chiar la ieșire și dădea directiva de bătaie de 10-25 de bătăi pe fundul gol și așezat pe masa de tortură de la ieșirea din locul de muncă sau la intrarea în colonie. Ordinele sale de bătaie veneau ierarhic, erau o disciplină nemaintâlnită, în care nu exista protest, șoaptă, vorbă sau împotrivire a deținuților, pe orice anotimp sau pentru orice vârstă a deținutului. La dig se lucra non stop, se lucra uneori, vara și toamna, și dumineca, conform angajamentului lui Manciulea, care dorea să ajungă prin asta un colonel plin și șef de penitenciar. Și s-a ajuns animalul, și a trăit fericit până BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII i-a dat Societatea SRI de după 1990, o pensie de mare merit, de 77 milioane...! Muncile intermitente, de pe tot traseul terenurilor agricole din cursul Dunării se efectuau cu grupuri de 800-1000 de deținuți, uneori erau cazați și 1500-2000 de pușcăriași și transportați pe niște bacuri plutitoare, care dăinuiau ca o dotare franceză, în special, din Primul Război Mondial. La Salcia, IDS era prieten și bun coleg de breaslă gazetărească cu Max Bănuș, un fost scriitor și reporter la revista Stadion. Acesta fusese condamnat pentru o vină incredibilă, una comisă în absența sa, aceea de publicarea unei poze de pe coperta publicației sportive, în care era redat un atlet medaliat la o Balcaniadă, la care culorile Tricolorului românesc erau confuze și denaturate de tehnica precară a tipografiei și de hârtia color. Așa că, din tiparniță a ieșit un roșu decolorat, un galben alburiu și un albastru verzui, astfel că tricolorul românesc al lui Max Bănuș a fost o vină și făcătură de tipograf, cu tehnica vremii și una fără intenție, când s-a deviat totul într-un steag, ostil unguresc. Așa că, la ocnă, cu evreul imberb, naționalist ungar și deviaționist! Revista n-a mai apărut sau a fost tocată, iar nevinovatul Max a dispărut la Salcia, fiind coleg de pat, un timp, cu IDS. Și, Max Bănuș a refuzat colaborarea cu Securitatea. Dar, după eliberarea sa cumpărată de statul Israel, Max Bănuș a scris sute de reclamații pe la toate organismele internaționale, despre situația inumană de la Salcia și despre toate închisorile din România. Scrisoarea adresată ONU a fost una decisivă. În toată această teroare națională, mai există un personaj ciudat, și unul simpatizat după Revoluție și greu de caracterizat „Raoul Șorban”. Un controversat, o victimă, un erou, cine le poate judeca drept de istorie și comunism pe toate și pe toți? Au fost zeci de mii de victime, dar și trădători ! În relatările tuturor deținuților, munca de pe bacurile acelea: „Kastro, Gironde, Yser” etc, căci erau vreo 12 bucăți, niște vechituri plutitoare cu capacități uriașe de saivane care erau folosite la cazarea deținuților, vara și toamna, la muncile agricole din deplasări, fie, în perioada 15 decembrie - 15 martie, la tăiat de stuf, fie în primăvară la prășit de porumb sau la plivit orezul de mohor. La stuf se foloseau câteva unelte, zise tarpane, un fel niște coase-secere. Unii legau snopii, alții îi transportau pe bac, unde erau și cazați, iar pe gheața Deltei era un frig și un vânt ucigător, iar în picioare, fiecare deținut avea bocancii în obiele ude, iar pe ei o zeghe subțire sub care majoritatea își înfășurau un cearceaf sau un pulovăr ascuns. Acea perioadă a fost ucigătoare și infectă, căci nu se spălau, nu se bărbiereau, iar necesitățile de mâncare, de băut apă, sau cele fiziologice se amestecau într-un pericol permanent de a se îmbolnăvi de ferbră tifoidă, dizenterie și a muri. Pe aceste „Închisori plutitoare” era o viață, la limita de existență, dar cine a cunoscut frica de bătaie, a scăpat definitiv de frica de a muri. Câtă ironie a vieții, a celor cazați ca niște deținuți pe aceste vapoare ale sclaviei!? În momentul când pe Dunăre circulau vase sub pavilion grecesc, francez, 51

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII britanic, conform obiceiului, ele se salutau între ele, cu sunet repetat de sirenă. De unde să știe acei străinii matrozi că pe omoloagele lor nave se aflau sclavii moderni ai comunismului, ca pe niște dormitoare ale iadului și că, în interiorul acelor imense barje plutitoare din tablă veche și ruginită, se află în fostele compartimente uriașe, în loc de magazii de materiale, unelte, arme, alimente, muniție, se găzduiau acolo, de ani și luni întregi, sute de paturi suprapuse cu mii de deținuți, ca într-un cantonament barbar de gladiatori. Descrierea acestor scene, de pe „Închisorile plutitoare” le datorez prietenului meu, cel mai nou din viața mea de pensionar, și el un pensionar, cum își zice el, ilar, cu o pensie nesimțită - Mircea Savonea, cel ce a trăit aceste chinuri, încă de la vârsta de 19 ani. Este și singurul în viață din zona Devei. În una din istorisirile sale calme și indiferente, despre acel trecut petrecut la Salcia și la muncile de pe Dunăre, acesta povestește ceva înspăimântător, despre o călătorie cu acest dormitor plutitor. El era de curând adus în Penitenciar, unde avea doar de câteva zile efectuate dintr-o condamnarea de 3,5 ani de detenție. La plecare, își luase pe el și hainele cele mai bune de la absolvirea Liceului din Turda. În bagajul pe care îl ținea după el, peste tot, într-un fel de straiță, se afla tot ce avea bagaj pe locuința Gironde, în prima, nu și ultima călătorie, la muncile din Bărăgan. Într-o vară de iunie, când erau pe „Gironde” cu câteva sute sau poate 1500 de deținuți, aflați în toate halele din burta bacului imens, s-a pornit pe Dunăre o furtună cu tunete și fulgere, care a deșertat din norii grei o masă imensă de apă în valuri, în compartimentele vaporului dormitor, cel mergător. „Cu toții, după 2-3 ore de potop, eram în apa din burta bacului, până la gât. Toate bagajele, alimentele și hainele noastre au fost luate de valurile mari ale ploii de pe Dunărea înfuriată, unde era și haina mea cea dragă și frumoasă, pe care un ofițer din Cluj sau Gherla, mă sfătuise sincer, să n-o iau la Salcia. Atunci eram însă, cu toții în pericolul de a ne scufunda, de a ne îneca și a pieri în apele fluviului. Mulți, nu știau să înoate. Dacă ar mai fi plouat doar câteva minute sau dacă bacul nu acosta repede într-un golf de pe marginea Dunării, povestea acestei cărți nu ar mai fi existat, căci ar fi murit cu toții în inundația repetată și catastrofală din vara anului 1959 – povestește omul bun și calm Mircea Savonea. IDS a fost și el prezent la acest eveniment. Lui însă îi era indiferent, căci nu știa să înoate. El a și povestit întâmplarea aceea pe larg, în viața și dormitorul de pe Plută, parcă și o secvență dintr-o proză scurtă. După acest dezastru, când toți deținuții abia au scos apa, cu ce puteau din „dormitoarele suprapuse” și cu 5-6 etaje, toții erau speriați de moarte. În aceste uzine plutitoare, oamenii trăiau, mâncau, dormeau, găteau, își făceau necesitățile în hârdaie și beau apă din buți de apă, aduse direct din Dunăre. Între etajele bacului și compartimente se ajungea pe niște scări metalice mici, fără balustrade, precare la urcare, dar mai ales foarte greu de escaladat cu hârdăul de dejecții sau de coborât putinile cu apă. Ce dezastru se întâmpla adesea, când, din cauza lipsei de forță a deținutului de serviciu, conținutul hârdăului cu dejecții 52

era răsturnat în interiorul halelor? Acolo, unde se gătea, se mânca, se dormea?. Un dezastru uman și bacteriologic, ca o bombă. Sancționarea deținuților se făcea, prin izolarea în camera lanțurilor de ancoră, doar cu puțină mâncare și apă. Meniul, pe aceste plute ale morții, era mai precar ca pe sol. Dar, închisoarea nu avea reguli și excepții, foamea, bolile, bătăile și moartea făceau parte din orarul de lucru al brigadierului și al caraliilor care îi supravegheau cu duritate. Între viață și moarte, pentru sute de deținuți aflați pe nava morții, exista doar un fir de ață. Șlepurile acelea plutitoare, cu 4-8 hale compartimente, care adăposteau în fiecare câte 200-300 de paturi suprapuse, era exclus să aibă curent electric, toată activitatea de după o muncă istovitoare și lungă, de zi lumină, era făcută de deținuții politici prin toate luncile Dunării. Era o aventură și o viață de animale a celor care încercau să mai supraviețuiască... încă o zi. Ancorarea în zonele de muncă agricolă era mai bună, doar dacă din alimentele plivite, prășite sau cele de semănat se mai putea fura ceva plante ca alimente. Tot agronomul meu prietenos îmi povestea ilar, despre un alt agronom șef de la GAS, cum nimerise el la o muncă de plantat câteva hectare cu arpagic. Era și atunci, mort de foame. Printre săpat și plantat de arpagic, mânca pofticios din bulbii mici, care trebuiau să dea recoltă, anului acela. A mâncat atunci, o așa cantitate mare că aproape i-a ars gura și gâtul iar stomacul a declanșat o diaree tare periculoasă. Mai bine era pentru toți deținuții, la cules de cartofi, morcovi și sfeclă, când mai puteau coace în foc bulbi, orice legumă sau stuf, tot ce se putea consuma. Era o rezervă ilegală de vitamină și o mâncare sezonieră, care îi ținea în viață, dar periculos de procurat și doar pe ascuns. Erau și gardieni și brigadieri mai înțelegători, mai ales după condamnările atrocităților de la digul rupt de Dunăre, sau după bătăile și omorurile pedepsite inițial de sistem, dar grațiate de Drăghici, de prin anul 1955. Inutil să mai spunem, că asistența medicală pe acele vapoare ale sclaviei era nulă. Evadarea de pe astfel de platforme plutitoare era tentantă, dar fără nici o șansă. Evadările lui Scurtu, Crișan și Bucălău, erau niște legende cu rezultat, din start de gândire aiurea și sortit eșecului. Unde să fugi, spre ce țară și pe care sistem săl alegi? Cu toate vicisitudinile de pe bacuri, viața era mai bună și mai liberă ca în Penitenciar. Aerul, soarele, mișcarea, porumbul, dovlecii, sfecla, grâul, bulbii de stuf, cartofii, ceapa... erau un motiv de a supraviețui și a aștepta ziua eliberării. Dar, și după amnistie sau grațiere, exista frica de o nouă și aleatoare detenție mortală. Prin toate locațiile Penitenciarului Ostrov, ce avea mici localități ca: Strâmba, Salcia, Grădina, Agaua, Luciu-Giurgeni, Stoenești existau printre deținuți și spioni, trădători, delatori, turnători mizeri, care din slăbiciune și caracter slab, pentru un blid de fasole cu slănină, spuneau și ce n-au văzut sau se comportau umil, ca niște animale pentru a supraviețui la frică, foame, frig, boli. Au făcut-o de nevoie și din slăbiciune și Paleologu, Omescu, Drăgănescu și mulți alți aristocrați BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

care nu au mai putut răbda ca ceilalți proletari sau ca atletul mizeriei - IDS, care muncise și trăise iadul vieții de miner. Petrila îl fortificase pe IDS, ca să reziste în Salcia în orice condiții de detenție, după acea viață de miner la care se va întoarce la o vârstă la care minerii se pensionau de drept. Inventarul bătăilor din lagărele de detenție este doar o completare a Dicționarului românesc, iar meseriile, funcțiile celor condamnați au din fiecare categorie un număr incredibil de mare de populație nevinovată, care au umplut Închisorile din România, în perioada 19441964, cu sute de mii de români nevinovați, a căror vină era un motiv politic importat și asemănător de sistem, ca cel Stalinist din Arhipelagul Gulag din Măreața Uniune. Pentru mulți deținuți de la Salcia, imaginea morților așezați peste niște lădițe de marmeladă sau pe niște priciuri unde erau amestecați morții cu cei vii, aveau niște schelete cu puține haine pe ei, și care la unii intraseră în putrefacție pe căruța morgii, care aștepta legistul de la Brăila pentru a da verdictul de moarte, datorită dizenteriei sau tifoidei, și niciodată din cauza bătăilor, pentru a-i duce la marginea Coloniei, erau amintiri și suferințe ascunse de neuitat. Cimitirul Agaua, un mic sat de la capătul dinspre est de Salcia, era plin de morminte, anonime, sumar săpate care se formaseră în 15 ani de existență, într-un mare cimitir ascuns al suferințelor poporului român. Bătăile și omorurile au fost făcute în toată această perioadă și altfel, mult mai științific, în perioada 19641989. Adică după toate neregulile artei securiste de a distruge natura umană ostilă sistemului. Deveniseră profesioniștii bătăilor securiștii din închisori și ale anchetelor, de la cel mărunt caraliu care bătea, dar și pentru poporul român închis în sute de închisori antisistem, care a dovedit o rezistență istorică. Prin aprilie, 1961, când eram elev în clasa II-a, dragul meu de învățător, Marinescu, un pedagog de excepție, ne explica primitiv, dar bine informat, cum Juri Gagarin, sovieticul cosmonaut se învârtea în jurul Pământului. Cine putea înțelege dintre noi, că există undeva, pe tărâmul aceleași Românii al comunismului înfloritor, că în Coloniile de muncă de la Dunăre și Bărăgan, Gagarin era încă un motiv de a-i destabiliza pe deținuții intelectuali și pe cei ce aparțineau burghezomoșierimii, de care ei râdeau trist și îi ironizau cu tot ce era de proveniență sovietică sau de ideile proletare aplicate celor ce nu acceptau ideile noii orientări. În clasă, eu eram împreună cu colegii mei de-o vârstă, aveam cu mândrie cravata roșie la gât și eram învățați să iubim sistemul și să cântăm și să proslăvim realizările comunismului și pe conducătorii săi, cei aninați în tablouri triumfale, în fiecare clasă și pe care noi trebuia să-i știm și să-i avem în minte, suflet și convingeri viitoare. Parcă-i văd, și din păcate și nedorință aș putea să-i enumăr în ordinea importanței în Partid și Țară...?! „Dej, C. Stoica, Borilă, Moghioroș, Drăghici, Ceaușescu... Parhon”. În același an și timp, personajele mele erau niște deținuți politici la Salcia, uitați de lume, unde trăiau în condiții subumane, iar intelectualii țării ca „Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu” treceau BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII în altă lume, din lumi diferite. Iar, ziaristul evreu, bravul și activul Max Bănuș se elibera din Salcia datorită banilor lui Ben Gurion. Scrisesem niște cărți în care eu am tratat, încă din titlu, Frica, ca pe o descoperire proprie, de timp și am tratat sentimentul de frică existent în locuri, oameni, grupuri și vremi diferite. După ce i-am studiat cursul vieții lui ID Sîrbu și am analizat perioada petrecută de el în penitenciarul Salcia, mi s-a părut că eu am fost un analist simplist al fricii, un prichindel literar fără prea multă minte și informare, ca să abordez un asemenea sentiment complicat în toate cărțile mele. Ceea ce dezvăluie și concepe IDS despre frică, sunt niște percepte și concepte înfricoșătoare, originale și trăite, dar scrise cu o elevată calitate literară și plină de aforisme. Am ales doar câteva din cugetările sale, ce conțin și materialism și dialectică, dar și de o filozofie proprie de viață: „Orice bătaie politică, e un act de mântuire ! Orice sistem totalitar se bazează pe frică. Frica de dosare, frica de analize și concluzii, de schimbări, de rotații, de șefi, de linia justă, de prieteni, de dușmani, frica de dinainte de a lua cuvântul, de după, ...frica de detenție a sufletului, minții și fizicului intelectual...!” Dintre toate fricile, frica politică este mai mult decât un sentiment, este o valoare, un sistem suprapsihologic moral, metafizic, soteriologic. Frica este înaintea lipsurilor materiale și morale. Am gândit-o și eu înainte, de fapt după descoperirea lui IDS, că „Sărăcia este suferința cea mai grea, foametea este durerea cea mai cumplită.” Pentru cei ce se vor elibera după 1964, va mai exista un nou tip de frică – Frica de libertate! Pentru IDS existența și originile sale l-au făcut și mai trist și neînțeles. S-a întors trist, singur și neînțeles la Mina de la Petrila, după ce tatăl său a trudit până la moarte în aceeași Mină. A lucrat cu bocancii lui și șalopeta jerpelită de vreme a defunctului său tată miner, care murise înainte de eliberarea sa, prin 1961. Tatăl său, bătrânul socialist și nenorocit de viață și existență, l-a așteptat îndurerat și prea mult pe fiul său cel intelectual, aflat nedrept într-o pușcărie socialistă, unde ispășea o crimă socialistă...?! Cu talentul nativ și experiența sa tristă, IDS putea scrie și un „Ghid al bunului pușcăriaș”, care începea cu cele 3 rugăciuni existențiale, cea de Frică, cea de Bătaie, cea de Foame. Cele ale minții, decurgeau după astea și erau rugăciunea de Singurătate, Iertare, Mântuire. Rugăciunile sale se încheie... însă, optimist... cu „Rugăciunea de Moarte”! În toate anchetele efectuate asupra lui IDS, Securitatea îi cerea, să-și conteste ideile trecutului său prost înțeles comunist și de a-și uita trecutul și suferințele din închisori. „Taci și înghite și creează mai puțin, mă filozofule, că țara n-are nevoie nici de tine și cu siguranță nici de creierul tău! Bă, intelectualule!” În aceeași perioadă el scria subversiv, că politica este un medicament amar, ce nu poate fi înghițit fără umor și ironie, în vremuri, dintr-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a Prostiei, ca 53

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII valoare! Cât se mai potrivesc gândurile sale scrise atunci, și AZI ! După 1964, IDS a fost cuprins într-un program complex și permanent de urmărire informativă iar, din data de 19 dec. 1974, va avea domiciliul calvar obligatoriu la Craiova, lângă Volcinschi, cel drag și duplicitar, acel mizerabil și securistic mincinos spion, și aici prezent la datorie și liber. El va fi urmărit până la moartea sa, de un sistem bolnav de mulți oameni care, astăzi au nesimțirea să scoată capul și să pledeze patriotismul și importanța muncii lor din comunism. În 17 sept. 1989, I. D. Sîrbu își încheie resemnat misiunea sa complicată și incompletă pe Pământ, în Cimitirul Sineasca din Craiova. Nici mort n-avea voie în cimitirul familiei dragi din Petrila!

Ca și cum, viața trecută și opera lui I.D. Sîrbu a fost ca o boare și un vânt din gând, la eliberarea din Salcia, un delegat „important din ministerul de...Justiție”, i-a trimis ferm și în scris fostului deținut politic IDS, ca și altora, următorul mesaj editat în probabil 350.000 de exemplare: „Te-ai comportat disciplinat, n-ai nici o pedeapsă. Partidul și Guvernul te grațiază. Din clipa asta, ești liber. Vei avea dreptul să-ți ocupi locul pe care l-ai avut în societate...” adică în locul strămoșilor săi, în mina de cărbune a Petrilei! Nu cea fostă Sovromcărbune? Îmbărbătoare îndemnuri, teribilă grijă pentru capul plin

de creație și ură pentru un sistem pe care, ei nu l-au înțeles și l-au aplicat criminal pe o minte și un caracter genial, pe care l-au condamnat la pieire și jertfă! Dar, oare, în câte mii de exemplare s-o fi tipărit îndemnul fals și totuși... salvator dintre anul 1944 până în 1989!? A fost condamnat din ordinul direct al lui Nicolski, ordin executat pe o lungă durată de Col. Enoiu, la o condamnare universală pentru intelectuali cu minte și caracter, de uneltire împotriva regimului. Nu ar ajunge un caiet pentru a enumera toate bestiile existente la Salcia, ca Barany devenit Bărănescu sau Colonelul Avramovici, care a emigrat în Germania, apoi un Grunberg care a emigrat în Israel, toate lasturile de animale cu apucături de jigodii. Cel mai adecvat nume de torționar, recunoscut pentru duritatea sa pe atunci, se numea -Troacă Ioan. Ce să mai pomenim de cei care au scos obraznic și parșiv capul, după Revoluție, ca acei coloneii sau generalii: Boștină, Petrescu, Enoiu, Vișinescu, Ficior etc. Ascultați ce îndemn ucigaș și făuritor de comunism aveau aceștia, când îi băteau bestial pe deținuții supravegheați: „Băi, sergent, lăsați-i dracu pe ăi bătrâni, că ei ș-așa, or să moară în condițiile de aici, dar loviți în ăștia tineri și ai dracului de rezistenți care trebuie uciși cât mai curând...! Iar, după Revoluție, aceștia aveau numai regrete filozofice transcendentale: „Închisoarea era o biserică plină de rahat, cu sfinții cu ochii scoși, iar noi trebuia să stăm acolo și să colaborăm împreună, în același program de detenție, deci și nouă, ne era greu și viața aceea era de nesuportat pentru noi și familiile noastre. Aveam și locuințele și școlile în apropierea lagărelor, unde eram repartizați. Și condițiile nu erau foarte bune și nici salariile.” Toți deținuții și-au ispășit detențiile pe la „Universitățile: de la Periprava, Jilava, Gherla, Grindu Ostrov”, și cea mai lungă și grea detenție, de unde există multe mărturii despre el și opera sa, în Salcia cea poetică. Aici, a fost coleg cu: Al. Paleologu, Al. Zub, Sergiu George, Florea, Omescu. Adesea în viața noastră există munci cinstite și corectitudine. Ne lăsăm conduși de instincte și amintiri, doar de personajele mele dragi –D. Cristea, Șt. Bălan, Ovidiu Hagea, I.D Sîrbu, Ioan Iuga, Mircea Savonea. Am ales pe concitadinii mei, cei pe care i-am cunoscut și de la care am avut documente și mărturii controversate ale suferințelor din pușcăriile comuniste. Nu toate familiile lor au vrut-o! Nu am adus, decât mici interpretări și rememorări ale acestor vajnici luptători pentru dreptate și libertate. A fost o cinste și o mare împlinire scriitoricească, ca să descopăr sacrificiul lor ascuns și jertfa luptei lor, care ne-a adus într-un târziu libertatea și democrația. Câtă ironie, tristețe și dramatism are viața de scriitor în România și de dinainte și de după Revoluție, pentru IDS?! Dar cât triumf, fie el și postum al victimei căreia „urmăritorii vieții sale i-au devenit personaje”. A fost cobaiul perfect pentru Securitate, al cărui Dosar de urmărire informativă face parte, în chip dramatic, din însuși opera sa. Puțin cunoscută! Ca și orice mare scriitor, când își simte sfârşitul vieții, scrie: „Scrisori către Dumnezeu!” Asta după ce a denunțat, vizionar, comunist, maladiile timpului, cu efecte de nevindecat în viitor. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Jurnalistul încovoiat de neputință, se închide însă ostenit în propria valoare rămasă nealterată, și unică, în felul ei. El ar fi putut, știut și vrut să mai scrie un mare „Concert pentru Caracter și Orchestră sau o piesă de teatru dramatică Libertatea cuvintelor care sparge zidurile!”. A murit, însă, după o grea suferință, la data de 17 sept. 1989, la exact 32 de ani de la prima sa anchetare.

Posterității îi va rămâne cu certitudine, un mare prozator, un curajos și onorabil intelectual, cu un convingător și ascuțit simțământ patriotic. Cine a mai exclamat, ca acest Mare Domn-Tovarăș – Ion Dezideriu Sîrbu, și cât de trist sună acest apelativ, tocmai al său, din Închisoarea Salcia? –„Vreau să mor în țara mea. Eu îmi merit Țara!” sau „La acest sfârșit de secol stupid, vreau ca sclav resemnat, să mă întreb, nu asupra a ce se face, ci, ce voi mai plăsmui eu, cu ceea ce au făcut ei din mine?!„ Nu a vrut niciodată să emigreze, deși a avut prilejul. Nu a vrut să cadă sistemul socialist, ci și-a dorit în țara pe care o iubea imens, să existe loc pentru puținele drepturi scriitoricești din ceea ce însemna Libertatea, Democrația, Respectul intelectual pentru opera de scriitor. Nu și-a făcut niciodată un testament sau un ghid de viață, pentru că el a trăit și a scris tumultos și neînfricat, cv-ul său este scurt și literar: „N-am călătorit, n-am fost bogat, n-am avut femei prea frumoase, n-am fost înțeles și nu am prea înțeles vremea și vremurile mele. Am trăit melcoid într-o cochilie intelectuală, nu pentru că mi-a

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII fost frică de frigul istoriei ci fiindcă cineva mă tot lovea peste coarne. N-am văzut dragostea decât în filme, n-am fost la Paris, uit vreo patru sau cinci limbi fără să fi avut ocazia să le vorbesc. Războaie am făcut, le-am câștigat. Bătăliile mele le-am pierdut, toate. Prizonier am fost și în războiul cald, sunt și acum, în cel rece. Copiii mi-au murit. Soția m-a părăsit. Tata, Blaga, Stanca, Ladea, Cotruș au plecat „dincolo”. Casa părintească mi-a ars în ziua înmormântării tatălui meu, volumele mi-au fost date la „topit”, fișele au fost arse, toate...! Prietenii buni m-au uitat. Cu Dumnezeu sunt într-o corespondență bizară și capricioasă. Pădurile le-am pierdut, copilăria no mai regăsesc decât în somn. Moartea se apropie ca o țigancă hoață și urâtă. În fiecare zi sună la ușă, îmi șopteșete rânjind: „sticle goale, sticle goale...apoi râde bezmetic și fuge”. Răvășitor mesaj ! De cât tragism a avut parte, Ion Dezideriu Sîrbu? De o imensă și permanentă batjocură. Citea, scârbit în ziarele învechite, din sala de lectură de la Salcia și cea de scris scrisori netrimise acasă, în acea catacombă a lui Popa Parpalac, securistul deținut și delator, că în București, pe data de 31 decembrie a anului 1956 s-a înființat postul de Televiziune TVR. Probabil, ca să se difuzeze în masă, toate victoriile comunismului la orașe și sate, de pretutindeni! Se amuza, trist și fals! A trăit acea noapte în saivanele friguroase de la Salcia, cu o bucată de pâine neagră și una de mălai-chirpici. Nu s-a plâns niciodată, nimănui, nici când a văzut, scârbit, în același mare ziar „Scînteia”, un titlu ingrat pentru statutul său de ziarist scriitor socialist, băgat pe nedrept în pușcăriile comuniste: „Noii condamnați, sunt aderenți la sistemul anticomunismului unguresc!”. Am afirmat pe vremuri că acolo unde există gratii, și cei care păzesc și cei care sunt păziți, stau tot după gratii, acum știu că năpăstuiții și năpăstuitorii înseamnă cele două fețe ale aceleași medalii, că lumea aceasta este cea mai bună din lumile posibile, pentru simplul fapt că alta nu avem, nu avem... asta o bag mai bine la declarații de gardieni? Finalul vieții vine când, unde și cum nu ți-l dorești niciodată, niciunde și în niciun fel. Trăiește drama singurătății și a izolării de lume, meditând –„În camera mea craioveană ascult țipetele de vacanță ale copiilor din curte, un nor călătorește spre un Apus ce nu mai interesează, copacul acesta din fața geamului îmi este cel mai bun prieten. Știe tot, chiar și ce nu știu eu. Eu... continui să visez o lume în care să nu fie nevoie de niciun fel de alcool”. Urmele timpului petrecut în închisori încep să apară prin dureri ale minții sale mari la propriu și figurat și a trupului vlăguit icnind filozofic: „Durerea depinde de vreme, suferința vine de la vremuri”. Din stima pentru viața și opera lui I. D. Sîrbu s-a născut în mine un aforism de idolatrie care i se potrivește în istorie, doar lui și Crăișorului Avram Iancu: Eu am făcut parte, pe veci doar din Partidul Limba Română și din Patria mea - România Mare...!

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihaela BAL

ION D. SÎRBU LA ÎNTÂLNIREA CU FILOSOFII ÎN CETATEA ANTICĂ, ÎN BURGUL GERMAN ȘI PE PLAIUL MIORITIC Pentru că nimeni nu începe cu propria sa gândire și totdeauna există un suport care pregătește scriitorul, se cuvine prezentarea, chiar sumară, a principalelor izvoare ale gândirii filosofice și estetice ale lui Ion D. Sîrbu (dramaturg, diarist, prozator, cronicar). Cetatea antică. Prin analiza „nodului” și a „firelor” se ajunge la cei care îl precedă pe creator, la izvoarele gândirii lucide a lui Sîrbu: Socrate, Platon, Aristotel, Immanuel Kant, G.W.F. Hegel, Karl Marx, Voltaire, Johanes Volkelt, Theodor Lipps, Carl Gustav Jung, Lucian Blaga sau „gloata filosofilor”, cum ar fi spus Benedeto Croce. Socrate este chiar destinul artistic al lui Sîrbu: pornește de la Socrate și sfârșește prin a fi Socrate. În eseul Cu sufletul la creier (Ion D. Sîrbu, Cu sufletul la creier, Ediție îngrijită de Mihaela Leonescu, Petroșani, Editura Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, 1996, p. 11) comparam pe Ion D. Sîrbu cu un Socrate pentru care Xantipa (Lizica) trece uneori în fața discipolilor. Ea este expresia spiritului ironic, oltenesc și expresia lui Stan Pățitul. Orice hotărâre a scriitorului este subliniată, în corespondență, de părerea Lizicăi, soția, pe care a văzut-o ca pe un dar regesc. În afară de comparația care vizează cuplul Socrate – Xantipa, Ion D. Sîrbu – Elisabeta Sîrbu, Sîrbu rămâne socratic prin atitudine, prin felul în care a dat expresie filosofiei sale simple și prin destinul său. Socrate a fost considerat de contemporani un plebeu, un om din afara Cetății, un metec. De aceeași considerație are parte și scriitorul petrilean, venit în Craiova. Peste tot ajunge prea devreme, când oamenii nu sunt pregătiți încă să-l primească, de aceea rămâne în afara cercului, care se închide, fără să-l includă. Socrate plebeul este regăsit peste timp în proletarul Sîrbu, în fond, ambii sunt din categoria celor deposedați. Amândoi au în fața lumii atitudinea ironică, rezultată din inteligența superioară a celui care este autoironic, îndreptându-și răutatea spre sine. Modul cum sunt gândite Binele și Răul în opera lui Sîrbu, ne îndreaptă spre etica socratică. În centrul filozofiei lui Socrate se află întrebarea cu privire la bine (agathon) și la virtute (arete). Binele este obligația absolută a fiecărui cetățean. „Socrate a fost cel dintâi care a coborât filosofia din ceruri și a adus-o între zidurile cetăților, introducând-o în gospodării, și tot el a fost cel care i-a impus să se intereseze atât de viața și obiceiurile oamenilor, cât și de lucrurile bune și rele” 56

(Leo Strauss, Omul și cetatea. Traducerea Radu Pavel Gheo, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 31). În opera lui Sîrbu, binele este reprezentat de omul bun. Obligația morală a fiecăruia este să caute bunătatea în suflet. Tot de la Socrate (sau de la Marx) vine ideea echității, exprimată la Sîrbu ca iluzie (două mari iluzii se concretizează la Sîrbu: comunismul și europenizarea), pe când la Socrate se exprimă ca ideal cetățenesc: își examinează concitadinii și îi îndrumă spre o atitudine echitabilă de viață. Substituit de „străinul din Atena”, Socrate ne vorbește prin lucrarea lui Platon, Legile, unde se opune celor care susțin că „...arta sau știința politicii are prea puțin de-a face cu universul și nu este, așadar, ceva serios”. „Străinul din Atena” ia în serios politica, „deoarece el admitea că există lucruri bune prin natura lor”. (Aristotel, Politica. Ediția actualizează lucrarea Politica apărută la Editura Cultura Națională, în 1924, tradusă de El. Bezdechi, f.l., Editura Antet, p. 33). La fel gândește și Sîrbu, care are viziunea unui sistem politic deschis, european, în publicistica de tinerețe. De la Socrate și Platon se deschide drumul către Aristotel. Deși Ion D. Sîrbu consideră, așa cum afirmă și Aristotel, că în societate trebuie să conducă dictatul rațiunii, totuși diferența de a concepe, în lumina acestei rațiuni, libertatea în cadrul unui sistem social îi diferențiază. Aristotel vede o societate formată din cetățeni, adică oameni liberi, și sclavi: trebuie să fie sclav cel care este prost de la natură. Sîrbu în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal îl vede pe prost în fruntea oamenilor, nu este sclav, ci stăpân peste cei cu bun simț, care nu au curajul să-i spună că e prost: „În vechiul sat, prostul exista pe cont propriu. Tare mă tem că, în noul sat românesc, prostul funcționează pe banii statului, are putere, titluri, relații etc.” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ediție de Elisabeta Sîrbu, postfață de Daniel Cristea Enache, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005, vol. I, p33) . Lumea valorilor întoarse, în care îi este dat să trăiască, promovează numai pe omul prost. Ca mod de a gândi adevărul și dreptatea, Sîrbu se revendică din Platon. El dorește să caute adevărul, de orice fel, de dragul cunoașterii și, la fel ca Platon, nu speră să obțină prin expunerea adevărului niciun fel de privilegii. Ajungând să vorbească despre adevăr, se consideră că este principiul care călăuzește pe oameni în viața BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Cetății, întru înfăptuirea binelui comun și întru realizarea unei relații corecte dintre cârmuitori și cârmuiți: „Așadar, dacă cârmuitorul l-ar prinde mințind pe vreun alt cetățean: dintre cei ce sunt meșteri, fie profet, ori dulgher, ori vindecător de bolnavi, l-ar pedepsi, ca pe unul ce aduce asupra cetății o nenorocire asemenea celei făcute de omul ce răstoarnă și prăpădește o corabie”. (Platon, Opere V. Republica. Partea a II-a. Ediție îngrijită de Constantin Noica, Petru Creția. Cuvânt prevenitor de Constantin Noica. Traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de Constantin Comea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 160)

Minciuna este privilegiul cârmuitorilor: „Se cuvine, deci, ca doar cârmuitorii cetății să mintă, fie pe dușmani, fie pe cetățeni, având în vedre folosul cetății”. Este minciuna ca „morala de-a doua instanță”, expusă de Gabriel Liiceanu în Despre minciună sau minciuna spusă într-un scop nobil, prin care se salvează ceva, se recuperează ceva în folosul Cetății și al oamenilor și de aceea este acceptată. În scrierile sale, fie cu caracter confesiv, fie artistice, Ion D. Sîrbu nu acceptă minciuna sub nicio formă, se revoltă că minciuna devine un adevăr impus: „Suferința este cea mai utilă experiență socială: noi nu mai avem nevoie de Adevăr, așa este: dar Materia are. Noi putem fi mințiți, materia nu poate fi lămurită politic. Nu are nivel, nu citește ziare, e reacționară și conservatoare”. (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, p. 23). BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Burgul german. Cel mai moral dintre filosofi, Immanuel Kant, îl inspiră pe Ion D. Sîrbu atunci când în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal scrie despre: libertate, dragoste, morală. Atât în Scrierile moralpolitice ale lui Kant, cât și în Jurnalul lui Ion D. Sîrbu, conflictul interior al omului este provocat de ciocnirea legii morale interioare cu legile exterioare. În Critica rațiunii pure se pune problema comportamentului moral al unui subiect liber prin stabilirea condițiilor a priori ale oricărei decizii morale. Se înțelege că un comportament moral nu se formează în funcție de circumstanțe, ci există ca o umbră pentru subiect, este un dat al său. Aceste idei sunt valorificate de Sîrbu atunci când vorbește despre educație, despre degradarea valorilor morale în școli, astfel încât corupția și lichelismul devin materii de predare. Morala și educația sunt doar mistificare. În nuvela Perpetuum mobile și în romanul Adio, Europa! personajul comun celor două texte, Tutilă, reprezintă particularitatea individuală: este licheaua. Față de Tutilă societatea este dispusă să renunțe la imboldurile interioare de a demasca impostura, devenind complicele lichelei. Tutilă aparține legilor exterioare, cadrului anume adaptat pentru ca el să poată evolua, iar lui îi urmează, prin aceleași mijloace, fiul său. Oamenii renunță la imboldurile interioare pentru că ele nu au temei legal, chiar dacă sunt morale. De aici rezultă conflictul interior între drept și nedrept, între libertate și limitare: „Este dreaptă acea acțiune conform căreia sau conform maximei sale, libertatea liberului arbitru al unui om poate coexista cu libertatea tuturor, după o lege universală”.(Immanuel Kant, Introducere ]n teoria dreptului în Scrieri social-politice. Traducere, studii introductive, note și indici de Rodica Croitoru, București, Editura Științifică, 1991, p. 87). Aceasta este dreptatea în idealitate, iar în condiții practice, exterioare, este anulată de constrângere. Sublimul înțeles de Kant drept cerul înstelat de deasupra noastră și legea morală din noi, înseamnă la Sîrbu dragostea de lume, de părinți și de strămoși. De asemenea, după Kant, sublim este Omul, respectiv creația, omul cu o conștiință superioară. Aceasta este luciditatea lui Ion D. Sîrbu. El nu adoarme nicio clipă, nu se risipește în amuzamente, ci este alertat în permanență de conștiința sa. În sfera Rațiunii pure, considerăm că se mai poate face o apropiere de modul în care Ion D. Sîrbu își ordonează gândirea filosofică prin opera sa artistică. În Dialectica transcendentală, Immanuel Kant expune cele trei idei ale rațiunii: Sufletul, Lumea, Dumnezeu: Ideea de suflet ca totalitate a fenomenelor interioare; Ideea de lume ca totalitate a fenomenelor exterioare; Ideea de Dumnezeu ca totalitate a realului și posibilului. La Ion D. Sîrbu cele trei valori care îi fundamentează opera și alcătuiesc idealul său sunt: Adevărul, Binele și Frumosul. Adevărul reprezintă 57

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII totalitatea fenomenelor interioare, Binele reprezintă totalitatea fenomenelor exterioare, care ar trebui să creeze idealul social, Frumosul este Creația. Prin raportare teoretică, adevărul este valoare care se regăsește și în sfera estetică și în sfera morală, binele numai în sfera morală iar frumosul numai în sfera estetică, subsumând celelalte categorii estetice și/sau transestetice. După modelul kantian, nici Sîrbu nu crede că aceste valori sunt întâlnite în experiența omului, de aceea ele se definesc, în opera sa, de cele mai multe ori, prin opusul lor: adevăr – minciună, binele – răul, frumosul – urâtul, grotescul. Cunoscut de Ion D. Sîrbu în timpul studiilor ca maestru al logicii, Georg Wilhelm Friederich Hegel a rămas o vreme într-un plan secundar al preocupărilor sale, pentru că scriitorul devenise din ce în ce mai interesat de Karl Marx. După lecția dezamăgitoare de filosofie servită de Marx, Sîrbu revine la Hegel, după cum mărturisește în volumul I al Jurnalului, mai înțelept și mai spășit. Influența hegeliană se remarcă prin felul în care Sîrbu a scris despre istorie în Jurnal. Despre gândirea istorică a lui Hegel se spune: „El extrage din istorie o mulțime de fapte și evenimente și, situându-se în epoca sa, le pune în perspectivă pentru a face din ele materialul sistemului său” (Jeanne Hersch, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene. Traducere din franceză de Drăgan Vasile, București, Humanitas, 2006, p. 211). Ion D. Sîrbu în Jurnal extrage din istorie fapte și evenimente pe care le compară cu situația politică din vremea sa, punându-le în relație cu evenimente viitoare. Stabilește o relație trecut-prezent-viitor pe sistemul dialectic hegelian, teză-antiteză-sinteză, în care viitorul reprezintă o sumă a lecțiilor neînvățate. Hegel nu vrea să fie un profet, se rezumă la a rămâne filosof, chiar s-a afirmat despre filosofia sa că este gândire fără viitor, Ion D. Sîrbu face previziuni, care s-au confirmat în timp, dar nu ajunge filosof. În gândirea hegeliană principiul de bază este „Tot ce e real este rațional și tot ce e rațional e real” (G.W.F. Hegel apud Jeanne Hersch, op. cit.,p. 211) concepție care exclude dualitatea între „rațiune” și „realitate”. Sîrbu trăiește într-o perioadă nefastă, în care realitatea contrazice rațiunea. Tot ce este real, nu este și rațional, cum ar fi societatea comunistă, care afirmă grija față de om, dar construiește închisori și lagăre de muncă pentru a întemnița omul. Gândirea celor doi se diferențiază, pentru că au experiențe sociale și politice diferite. Totuși, Fenomenologia spiritului de Hegel este opera care pe Ion D. Sîrbu îl ajută să își găsească un echilibru în momentele limită ale existenței, prin ideea libertății interioare. În opoziție cu natura, caracterizată prin exterioritate, spiritul se caracterizează prin interioritate, spiritul este libertate absolută. Ceea ce este spirit la Hegel, se numește luciditate la Sîrbu: „Luciditatea este 58

libertatea celor fără libertate” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, p. 56). Karl Marx este prezent ca ideolog al lui Sîrbu prin faptul că scriitorul vine dintr-o zonă proletară, colonia multietnică a Petrilei. Tatăl său a fost miner, lider de sindicat, deci teoria marxistă a prins la scriitor, mai ales că el însuși ajunge să lucreze câtva timp ca vagonetar în mina Petrila. Ceea ce a uimit pe mulți a fost faptul că, deși fusese în închisorile comuniste ca deținut politic, Sîrbu nu renunță la ideile marxiste și la atitudinea sa proletară, fiindcă aceasta este o permanență spirituală a sa. Așa se face că nici eroul său, Candid, în timpul lecției Maestrului Mefisto nu se dezice de Marx: „Pentru mine, El, până la apariția primului eliberator, a fost mai mult decât un maestru, un clasic, un ghid metodologic, un model: el a fost idolul speranțelor generației mele” (Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, București, Editura Cartea Românească, 1992, p.118). Pentru a-l înțelege corect pe Sîrbu trebuie ca marxismul să fie desprins de derapajul la care a dus teoria sa, respectiv regimul totalitarist, și să precizăm că în perioada în care Sîrbu scrie despre și cu Marx, acesta era prohibit pentru partidul comunist. Comparând cu parabola Marelui Inchizitor din Frații Karamazov de Dostoievski, aș spune că și Sîrbu ajunge la aceeași concluzie cu învățătura lui Marx, precum Alioșa Karamazov cu învățătura transmisă de Cristos: „Când toți vom fi – sau, mai bine zis, vom deveni comuniști (fiindcă, se știe, nimeni nu este, toată lumea devine), atunci nici dracului nu are să-i pese de ce a spus Marx, de ce scrie în acel uitat și prăfuit Manifest al genezei, ce e în capul rușilor de azi și ce nu mai e în capul moromeților care ne planifică fericirile milenare”. (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, p. 20) Ivan îi povestește lui Aleoșa parabola Marelui inchizitor, subiectul unui poem pe care intenționa săl scrie. El își imaginează că Isus ar fi venit pe pământ în secolul al XVI-lea, în Spania, la Sevilla, fiind recunoscut de popor care îl aclamă, când Hristos face o minune înviind o fetiță, care tocmai murise. Dar aceiași locuitori ai Sevillei nu îndrăznesc să reacționeze, când Marele Inchizitor poruncește ca Isus să fie arestat. Vizitându-l în temniță, bătrânul inchizitor îi reproșează Mântuitorului că s-a întors pe pământ ca să tulbure ordinea impusă de biserică. El îi reproșează, de asemenea, că nu a manifestat înțelegere față de natura umană, atunci când a respins ispitirile diavolului. Parabola Marelui Inchizitor pune problema raportului dintre credință și instituționalizarea ei. Religia ca trăire individuală, răspunde celor mai profunde necesități spirituale, în timp ce religia ca instituție trebuie să țină seama de principiile după care sunt organizate în mod practic colectivitățile umane. De fapt, religia ca instituție îl îndepărtează pe om de lângă Dumnezeu și îi oferă false repere. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Marxismul pune, de asemenea, probleme în înțelegerea ideologiei, devenită, din greșeală, dogmă. Ca trăire individuală reprezintă pentru om o speranță, conturează un orizont de așteptare, dar ca aplicare în plan social, fiind instituționalizat, creează derapajul care s-a numit totalitarism, devine religia unui sistem social. Vorbind despre marxism, oamenii îl uită pe Marx, așa cum creștinii l-au uitat pe Hristos. Ion D. Sîrbu ajunge la opera lui Carl Gustav Jung fiind pe front, după cum mărturisește într-o scrisoare pe care i-o trimite lui Ion Maxim. O prietenă din Timișoara, Ștefania Dorn, îi trimite un pachet cu două cărți ale lui Jung, în limba germană: Pământ și Suflet și Simboluri ale transformării. Prin aceste cărți C.G. Jung influențează modul în care Sîrbu își structurează materia epică și tehnica de construcție a personajelor și, nu în ultimul rând, descifrarea și prezentarea operelor de teatru și pe cele aparținând artelor vizuale. În grupajul de eseuri intitulat Scrieri despre Gary, Dumitru Velea analizează această influență prin faptul că Sîrbu este un pionier al introducerii operei lui Jung în spațiul cultural românesc: „Pe urmele dascălilor săi, își îndreaptă spiritul vulcanic și avid spre cultura germană, dar într-o zonă – a psihanalizei lui C.G. Jung – pe care importante culturi europene aveau s-o descopere abia după vreo două decenii”. (Dumitru Velea, Ion D. Sîrbu – cu legea morală în sine și cerul axiologic deasupra în vol. Scrieri despre Gary, p. 89) În același eseu, Dumitru Velea remarca stilul nietzschean al lui Sîrbu, exprimarea ce amintește de nihilistul german, atunci când vorbește despre Jung și faptul că Ion D. Sîrbu este primul gânditor care a folosit în limba română conceptul „arhetip”. Conceptele lui Jung, suflet și pământ sunt explicate de Sîrbu ca substrat arhaic al sufletului, în eseul său La curțile frumosului. Ion D. Sîrbu, prin teza de licență De la arhetipurile lui C. G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga, îl readuce pe Jung în atenția lui Blaga, care afirmă că psihanaliza de până la Jung poate „se regăsește în mahalaua celuilalt tărâm, cum am putea numi inconștientul, recurgând la o metaforă ce se îmbie de la sine”. (Lucian Blaga, Orizont și stil în Trilogia culturii, București, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1944, p.26) În nuvele, Șoarecele B, Bivolițele, în piese de teatru, Sâmbăta amăgirilor, Dacia 1300, modul de organizare a intrigii de către Sîrbu potențează importanța inconștientului asupra conștientului, ca determinant în comportamentul social, demonstrând cum poate influența gândirea psihanalitică creația artistică. Plaiul mioritic. Maestrul de care Sîrbu a fost cel mai apropiat este Lucian Blaga: „Blaga reprezintă pentru mine (și pentru generația mea transilvană din care fac parte) «meșter grinda» conștiinței noastre cărturărești... [...], este zeul protector al singurătății mele”. (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal în Cronologie BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII de Toma Velici, p. VII) La amândoi există aceeași înclinație către „schimbul de taine cu strămoșii” prin care evidențiază spațiul matrice cultural, mai ales că scriitorii sunt din zone apropiate, unde se mențin elemente ale unei culturi străvechi. Jung și Blaga sunt prezentați de Sîrbu împreună în lucrarea sa de licență, De la arhetipurile lui Jung la categoriile abisale ale lui Blaga. Blaga apreciază râvna studentului său și scrie despre această teză în Trilogia valorii: „Dl. Ion D. Sîrbu și-a pus într-o teză de licență această chestiune a distincției între arhetipuri și factorii stilistici, ajungând la unele concluzii, de care ținem seama, potrivit unor nevoi dictate de economia studiului de față”. (Lucian Blaga, Aspecte antropologice în Arhetipuri și factori stilistici. Ediție îngrijită și prefață de Ion Maxim, Timișoara, Editura Facla, 1976, p 162). Până să ajungă la Blaga, Ion D. Sîrbu parcurge drumul filosofiei și al antropologiei, afirmând în Jurnal: „Frobenius, Spengler, C.G. Jung sunt autorii care «l-au inventat» pe Blaga. Iar eu nu sunt decât o deșartă și pierdută speranță a acestuia”.

În volumul I al publicisticii, Atlet al mizeriei, Ion D. Sîrbu povestește lui Constantin Pascu ce și cât reprezintă Blaga în conștiința generației sale: „În pădurile canadiene există un urs grizzly. Acesta animal singuratec are obiceiul ca, în cel mai înalt copac din pădurea pe care o colindă, să-și înfigă ghearele la înălțimea sa maximă. Prin acesta își marchează el puterea, forța. Orice alt urs rival trebuie să privească aceste urme și numai dacă poate să-și înfigă ghearele mai sus, se încumetă să înceapă lupta pentru stăpânirea pădurii. Noi, discipolii săi, am considerat că Blaga și-a întipărit înălțimea și puterea în copacul falnic al culturii românești atât de sus încât noi am fost nevoiți să căutăm alte păduri”. (Ion D. Sîrbu, În loc de autobiografie în Atlet al 59

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII mizeriei. Ediție a publicisticii (vol. I) îngrijită și cu postfață de Dumitru Velea, Petroșani, Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1994, p. 18) Eseul Orizont și stil din Trilogia valorilor a lui Blaga dezvăluie ideea de spațiu cultural al gânditorului, pe care o regăsim la Sîrbu atunci când acesta vorbește despre Valea Jiului ca spațiu matrice (Atlet al mizeriei). Dar tot aici se remarcă modul în care gândirea filosofică a lui Blaga rezonează cu cea a lui Jung. Inconștientul, după Blaga este mai mult decât o realitate psihică, este și o structură spirituală: „«Inconștientul», fie individual, fie colectiv, depășește prin însăși definiția sa barierele conștiinței”.(L. Blaga, Orizont și stil în Trilogia culturii, p. 41) Raportat strict la conștiință, se oferă observației acele aspecte care duc la concluzia că adâncimea conștiinței se datorează inconștientului. Relația stabilită de Blaga între spațiul cultural și particularitățile de comportament ale indivizilor, de sorginte spengleriană, apare în întreaga operă a lui Sîrbu, mai ales acolo unde el vorbește despre fenomenul alienării omului de primul său spațiu cultural, acesta rămânând pierdut între două lumi. De exemplu, Sîrbu are domiciliul în forțat în Craiova, cetate unde este considerat un „metec” și, prin scris, caută să-și recupereze spațiul primar, transilvan. Atât la Lucian Blaga, cât și la Ion D. Sîrbu apare ideea spațiului matrice, care dă operei unitate stilistică. „Stilul” și spațiul matrice creează spiritul. Cu acest orizont spațial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi. Românul trăiește inconștient pe „plai”, mai precis în spațiul mioritic. El este solidar cu acest spațiu, cum e cu sine însuși, cu sângele său și cu morții săi. Este idee care stă la baza volumului Povestiri petrilene de Ion D. Sîrbu, care a vrut să dea o dimensiune spirituală Văii Jiului în literatura română. În Geneza metaforei Lucian Blaga teoretizează ceea ce metafora este nu ca figură de stil (figură retorică), dar ceea ce este ca reprezentare, prin două aspecte: metafora revelatorie și metafora plasticizantă. Metafora plasticizantă fixează imaginea clară, așa cum e percepută ca prima privire asupra obiectului cunoașterii. Metafora revelatorie este imaginea ascunsă, ghicită, la care se ajunge după ce se înlătură asemănarea aparentă, este „ficțiunea” lui Vaihinger din Filozofia lui «ca și cum». La Sîrbu o astfel de metaforă este cuvântul, imagine vicarinată a realității: „Voiam să demonstrez plecând de la Hans Vaihinger, Ernst Mach, Cassirer, Jung, că absolut întregul nostru limbaj al zilei, al cotidianului, toate conceptele abstracte ale celor mai pozitive științe exacte sunt la origini simple metafore, utile sau revelatorii” (Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnalist, p.81).

În abordarea problemei metaforei, Ion D. Sîrbu este influențat de lucrarea lui Jung, Simboluri ale transformării, mai mult decât de Lucian Blaga, considerând că orice metaforă are o imagine deja formată în inconștient. Rătăciri. Deși nu este menționat nicăieri în operă, filozoful de suflet al lui Ion D. Sîrbu a fost în ultimii ani ai vieții Raymond Aron, sociolog, publicist și filozof francez (1905-1983), care a criticat marxismul. Este ceea ce susține Dumitru Velea, care vede în orientare târzie a lui Sîrbu către francezi, un mod prin care se dezice nu de Marx, ci de dictatura comunistă. Raymond Aron este și istoric existențialist, religios, opus al lui Jean Paul Sartre. Cu Leibniz și Voltaire raporturile stau altfel. Nu exercită prin opera lor filozofică vreo înrâurire asupra lui Sîrbu, ci îi furnizează scriitorului subiectul și viziunea umoristică a romanului Adio, Europa!. Nu-l putem lăsa deoparte nici pe Hans Vaihinger, ale cărui idei din lucrarea Filosofia lui ca și cum sunt inserate în proza de idei a lui Sîrbu și în modul în care vorbește despre mituri și metaforă. În concluzie, din această desfășurare ideatică, reiese că pe Ion D. Sîrbu l-au interesat: să extragă din mersul gândirii în jurul cunoașterii și al descifrărilor ontice și ontologice felul în care adevărul apare din minciună și binele din rău; să desprindă dimensiunea morală din estetic, cu aplicații în opera sa.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Constantin PARASCHIVESCU

,,ARCA BUNEI SPERANȚE” Stagiunea 1985–1986, Teatrul „Sică ALEXANDRESCU“, Brașov, „E la nave va...“ Puneam mai înainte, în legătură cu premiera Aventură în codru, o întrebare-surpriză: „Fătulescu... tâlhar?“. A reieșit din context că era o aluzie la prezența lui pe scenă, în fruntea unei bande de tâlhari care o răpea în codru pe o fată năbădăioasă de împărat. Cum a fost prestația lui, cum a jucat, cronica nu ne-a spus. Și cum s-a orientat el, ultramiop, purtând ochelari cu 19 dioptrii, ca să le arate unde e caleașca și fata, pot să mă întreb și eu. Dar acum, la sfârșit de stagiune, știu. Și pot să spun – grozăvindumă cu afirmația de mintea cocoșului – că regizorul, ultramiop, vede mai departe decât oamenii obișnuiți, mai adânc și mai sus, spre un orizont nebănuit, dincolo de cer, dincolo de albastrul planetei pe care ne știm, într-un univers pe care nu-l știm și tocmai de aceea ispitește spiritele iscoditoare cu raza fascinației. Și spre cerul tăinuit din noi. Se-avântă într-acolo cu ceea ce e astăzi o navă în universul infinit, pe tangajul unui ocean, sau altădată o arcă, precum a lui Noe, cu semeni ce caută salvarea plutind. Da, finalul stagiunii ni-l readuce la rampă, cu un pas pe o navă închipuită, care, ca a lui Fellini, ne entuziasmează, ne uimește, ne tulbură și ne dă o speranță de mândrie (în artă și umanitate): Arca bunei speranțe de Ion Dezideriu Sîrbu (26 iunie 1986). La sala Studio. O parabolă-eseu despre mitul biblic al lui Noe, în context contemporan. În creația literară a autorului, cuprinzând drame, comedii, piese scurte, eseuri dramatice, romane, Arca s-ar încadra – în opinia lui Ermil Rădulescu – „în preocupările eseistice [...] Un Noe regândit de dramaturg avertizează despre scufundarea în neant, dar și despre șansa salvării prin rațiune și bună înțelegere între oameni“ (Drum nou, 19 oct. 1986). Interesantă e descrierea și sugestia decorului de către alți cronicari, din care voi cita, pentru o relativă întregire a imaginii celor văzute în sala Studio. Astfel, sub titlul O arcă pentru toate timpurile, Miruna Runcan vede „o cutie mare, pătrată: poate fi o ladă uriașă de zestre sau un cufăr supradimensionat [...] se dovedește să fie o punte de corabie“ (Astra, nr. 8/1986); Constantin Radu Maria spune că e „e un podium de joc de aproximativ 3x3 m. [...] Poate să fie o ladă, prea mare, însă... Orice ar fi, ladă sau podium, aceasta își arată suprafața de scândură sub lumina unei lustre hexagonale (sau rotunde?) din care se revarsă o lumină gălbuie, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

bolnavă“ (Teatrul, nr. 11–12/1986, p. 86). Dumitru Velea (fost secretar literar și director al Teatrului din Petroșani, unde a debutat Fătulescu în 1981), descrie și el, la rândul său, ce a văzut la Brașov, în cadrul Festivalului de Teatru Contemporan din 1986: „O platformă de 5x5 m, înaltă de 0,70 m, deasupra cu trape și un ring de box, înconjurată de scaune, într-un spațiu negru“ (citat din volumul său 66 de portrete ale artiștilor Teatrului „Valea Jiului“ din Petroșani, p. 322–347). Sugestia de ring de box s-ar putea să fi fost determinată de niște frânghii care încadrau platforma, ca la o margine de corabie. Dar iată ce i-a sugerat lui Ermil Rădulescu: „Foarte bine găsit este decorul tânărului scenograf Adrian Tatu; o punte a speranței, o «burtă» de balenă care nu poate măcina totul.“ Cum n-am văzut spectacolul, nu-mi pot fixa o imagine mai verosimilă din asociațiile cu un cufăr, un ring de box sau – brr! – o burtă de balenă. Dar, să avansăm... Miruna Runcan: „Invizibile chepenguri se dau la o parte și dinlăuntrul cufărului fermecat ies oamenii. Primii oameni? Ultimii oameni? Între început și sfârșit, ciclul este perpetuu, și ne găsim liberi să unim – necesar – spaima sfârșitului cu speranța începutului.“ Constantin Radu-Maria: „Se deschide/ ridică oblonul unei trape și apare capul unui actor... apoi altă trapă se deschide, apoi alta, și cei trei fii: Sem, Ham și Yafet încep să dialogheze despre situația lor pe arcă, despre călătoria care pare să nu se mai sfârșească [...] Sem e tehnocratul, Ham militarul, iar Yafet... este poet și filosof.“ Interesante indicii despre felul cum i-au interpretat pe acești frați polonezii și cehii, ne dă Dumitru Velea: „Polonezii au reprezentat pe cei trei fii pe verticala și progresul istoriei; cehii pe orizontală: Sem, ca «marele prieten din răsărit», Ham, ca acela de peste Atlantic, iar Yafet, ca pe un ceh, amintind de studentul care și-a dat foc în Praga ocupată de sovietici.“ Descrierea apariției bătrânului personaj biblic, alături de soția sa, merită reprodusă după Constantin Radu-Maria: „Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns aceste trei personaje pe acești puțini metri pătrați, se mai deschid, pe rând, încă două trape. Din ele iese la suprafață perechea biblică: Noe, tatăl și Noe, mama, respectiv Mircea Andreescu și Geta Grapă. Își trec în revistă fiii, dându-le ocol de mai multe ori, cercetându-i, bătrânul Noe cu priviri aspre, bătrâna Noa, cu priviri calde, de mamă iubitoare. 61

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Pentru a face loc perechii, fiii s-au strâns în centrul micului podium, spate la spate, formând o triadă. Fără să vrei, privindu-le capetele, te gândești la alegoriile plastice zoomorfe sau antropomorfe reprezentând timpul ca pe un monstru tricefal. Impresia e de monumental. “Într-adevăr, din descriere, asta e sugestia: de excepțională teatralitate! Și, în jurul alegoriei vii, se învârt, curioși, propriii plăsmuitori: „Perechea biblică, braț la braț, se deplasează circular în jurul fiilor, ce constituie un adevărat ax. Par niște turiști examinând un grup statutar. Costumele lor nu dezmint impresia: amândoi poartă bascuri și bătrâna Noa ține și o umbreluță de soare.“ O contradicție la doi comentatori, privind timpul acțiunii, nu e relevantă – „Noe și familia sa, după potop“ (Miruna Runcan); „corabia-lume în derivă, în plin potop“ (Dumitru Velea) –, importantă e fluența ei, cu apariția Arei, fiica celor doi și sora fiilor, propusă lor s-o aleagă pereche. Ea îl dă la iveală pe Protos, clovnulmim, cu chip de var – „una dintre cheile de indiscutabilă noblețe ale spectacolului“ (M.R.), „un Ariel fără puteri magice“ (C.R.M.), „un arlechin cu vioară, o «formă vie» a teatrului salvator“ (D.V.) –, pe care Sem și Ham îl urăsc și vor să-l răpună, dar e salvat de Yafet, visătorul sensibil, cu care se va însoți de fapt Ara. Redat „în tușe inspirate“ de Ioan Georgescu, alături de Ara – „imaginată cald, sensibil, cu farmec de Luminița Blănaru“ – și de Protos – „în pantomimă fină, de mare har, siluetat de George Tudor“. Ceilalți doi frați, „maleficii amenințători prin sadică inconștiență [...] Radu Negoescu (Ham) și Doru Ana (Sem), transmițând frisonul unei răceli de moarte“ (E.R.). Noe și Noa covârșesc în interpretarea celor doi minunați actori, care înnobilează prin har deosebit scena brașoveană, numiți acum de Miruna Runcan: „Geta Grapă, în Noa, o melancolie când resemnată, când acută, un spirit al pământului care se împotrivește germinativ pieirii, se întâlnește cu un rol fierbinte și fertil [...] O creație este, fără îndoială, Noe, cel căpătând ființă prin Mircea Andreescu. De la profetismul arhetipal – în primele scene –, actorul capătă apoi o grandoare solemnă și vie totuși [...] cu un fel de sugestie a sâmburelui antic al tragediei, ce reverberează îndelung, traversând peste timpuri și spații.“ Finalul? Îl las pe Dumitru Velea să-l evoce, emoționant: „Actorii se retrag prin trape, ringul rămâne gol, ca pentru o altă reprezentație, spectacolul se încheie, publicul se ridică și aplaudă. Dar, dintr-o dată, lumina șfichiuie doar baza, interiorul platformei. Publicul se oprește. Interpreții trag perdelele pereților laterali, care acum se văd că sunt din plasă de sârmă, formând cuști. Frânți, ghemuiți, cu chipurile stâlcite și gura deschisă în țipăt, cu haine sfâșiate și pielea biciuită, plină de sânge, se zbat înnebunitor, spre a ieși afară, cerând publicului să-i elibereze, să le salveze sufletele. Și, odată cu acestea, zbaterea începe și rotește, rotește platforma, iar tensiunea și 62

disperarea ating paroxismul. Spectatorii, lumea din jur, totul se află în asemenea cuști ale deluviului. Revenindu-și, ca dintr-un sacru delirium tremens, cutremurați, spectatorii aplaudă. Reporterul – fotograful revistei Teatrul, o doamnă care a stat lângă mine, uluită, exclamă: «Vai, am uitat să fac fotografii!»“ Fără dubiu, nava-arcă a lui Florin Fătulescu și-a luat zborul spre geniala constelație. A artei. A esteticii. A aspirației omenești! Fără ezitări, a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun spectacol la ediția a VII-a din 1986 a Festivalului de Teatru Contemporan.…Dar la dezbaterile despre spectacole, din runda a doua a Festivalului, regizorului nu i s-a permis să participe. Motivul? Depusese actele să plece din țară, în America, pentru a o urma pe autoarea muzicii, Rodica Lungu, viitoarea lui soție. Dar a mai fost un motiv: convocări la Securitate pentru un text denigrator la adresa cuplului Ceaușescu, pe care l-ar fi primit de la cineva din Constanța. Șicanele instituției de tristă amintire l-au hotărât să plece definitiv. Și atunci a trăit un alt coșmar – după cum relatează el, într-un interviu din Los Angeles, în 1999: „În zilele premergătoare plecării, băteam Brașovul pe jos, buimăcit, cu gândul la necunoscut. Voiam să mă lipesc de ziduri, de străzi, de casele pe care le iubeam și pe care trebuia să le părăsesc. Încercam să găsesc ceva de care să mă leg, să nu mai plec. Să mă țină acolo [...] Mi-ar plăcea să trăiesc din nou la Brașov. Doar acolo sunt un om întreg.“ Ce splendidă distincție pentru orașul unde a crescut și a atins piscurile geniului! Florin Fătulescu montează și în S.U.A. – mai multe spectacole, începând din 1988 –, la Los Angeles și New York, cu piese de Eugen Ionescu, Slawomir Mrožek, Goldoni, Cehov, Matei Vișniec, Dostoievski; obține premii, iar de ziua Națională a României, la 1 Decembrie 2000, președintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Comandor.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

(Din Teatrul „Sică ALEXANDRESCU“, Brașov, monografie, de Constantin Paraschivescu, Ediție online, PDF, 2014, p. 287-294; redactat de Stegaru Diana Flavia, secretar literar al teatrului)

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Mihai BARBU

DESPRE PRAGUL ALBASTRU. DOUĂ RELATĂRI DIN SPATELE UȘILOR ÎNTREDESCHISE… Piesa lui Ion D. Sîrbu, Pragul albastru, vorbește (și) despre mineri, dar într-un fel mai puțin obișnuit. Ca să ne facem mai bine înțeleși vom apela la relatarea unei discuții, ce a avut loc în Colonia petrileană, între mamă și fiu pe teme de estetică a teatrului și, ulterior, la o confirmare venită din partea unui (mare) om de teatru. Când Ion D. Sîrbu îi povestește mamei sale subiectul unei noi piese despre mineri, aceasta îl întreabă dacă nu s-a mai săturat de greve, de subpământ, de morți la datorie și de colonie, de lipsuri și de nevoi. Mama sa, ca un potențial spectator de teatru, era excedată de aceste necazuri pe care le trăia zilnic și nu simțea nicio nevoie să le mai vadă transpuse (sau chiar transfigurate) pe scenă. „Gary, de ce nu scrii și tu o piesă în care să văd pe scenă femei în rochii frumoase?”. Această întrebare pe care o mamă, fără mare știință de carte, i-o pune fiului său, dramaturgul minerilor, Sîrbu i-o povestește profesorului de istorie a teatrului, Ion Zamfirescu. „Pentru această replică”, îi spune profesorul Zamfirescu, „i-aș da mamei tale doctoratul în estetică”. Iată că piesa „Pragul albastru” împlinește, într-un fel, și cerința expresă a mamei și vechea obsesie a fiului. Pe scenă defilează bărbați falnici (așa cum sunt percepuți, pe bună dreptate, minerii) și bogați, iar femeile lor „defilează” în superbe costume populare. Pentru a împăca ambele opțiuni, dramaturgul își localizează acțiunea piesei la Roșia („Satul în care se petrece acțiunea acestei piese există undeva în munții Apuseni. L-am și văzut, am și trăit în el”). Minerii de acolo caută și găsesc aur dar, în același timp, sunt mari păstrători ai cutumei și a credinței strămoșești chiar și în condiții de criză. Sau, mai ales, în aceste condiții neprielnice traiului și spiritului. Lazarus, cavaler al Sfântului Munte, vine în acest sat să le ia aurul credincioșilor promițându-le întoarcerea acasă a șapte fii ai obștii, plecați recent dintre ei. Scriitorul Mircea Ciobanu îl aseamănă pe acest impostor cu „Revizorul” lui Gogol sau cu „Omul care aduce ploaia” din literatura americană. Tradiția amerindiană îl venerează pe „Rainmaker”. Acest vrăjitor își folosea puterile magice pentru a alunga seceta, pentru ca recoltele să fie bogate, iar oamenii să aibă, pe masă, pâinea cea de toate zilele... Termenul face vogă și în zilele noastre, mai ales în filosofia americană a profitului cu orice preț. „Rainmaker”-ul este omul care îți aduce venituri și din piatră seacă. Acești bani provin, azi, de la clienți sau de la donatori. E ceea ce latinii numeau „aqua viva” - apa

vie - iar cei de azi îi spun „sângele organizației”. Fără această apă vie, totul se stinge. Banii clienților sunt ca ploaia pentru recoltă. Nu e de mirare că Pragul albastru înainte de a fi devenit piesă de teatru a fost un scenariu de film ce urma să se toarne, în 1968, în combinație cu mari case de producție din Occident. Potrivit lui Sîrbu, pentru rolul lui „Lazarus” erau propuși să joace Jean Paul Belmondo, Alain Delon sau Peter O’Toole. Sîrbu a lucrat mult timp la decupajul cinematografic al filmului împreună cu regizorul Horea Popescu, regizor al Naționalului bucureștean, dar, din motive rămase obscure, filmul nu s-a mai făcut. Pentru că, în 1968, ne aflam în anul „Primăverii de la Praga” am putea avansa și o altă posibilă interpretare a Pragului… „Lazarus” ar putea fi, în cheie orwell-iană, și Marele Frate de la Răsărit care vine să ne ia aurul promițându-ne un Rai pământesc, în care toată lumea este egală iar fericirea comună se află imediat, după colț. Dar, la Roșia, „bogăția satului e ascunsă”. Ea nu se vede dar se simte în „siguranța, slobozenia și forța acestor oameni”. Aceste lucruri relativ ascunse sunt forța băieșilor din Roșia. Doar datorită lor, ei au putut demonta jocul abil și perfid cu care „Lazarus” a vrut să-i amăgească. Finalul piesei consfințește victoria comunității asupra imposturii. Sau, cum zice Mircea Ciobanu, „obștea este mântuitoare” pentru că ea îi destramă lui Lazarus, abila sa punerea la cale și îl dezbracă de falsele lui atribute. În final, Lazarus își regăsește, odată cu moartea, propria-i identitate. Povestea despre coproducția internațională Pragul albastru aprinde imaginația autorului. Potrivit Securității, în ziua de 20 decembrie 1968 la ora 17 și 53 de minute, Obiectivul „Șerbănescu” (nume de cod atribuit de cei ce-l urmăreau scriitorului Ion D. Sîrbu) se afla acasă în compania nevestei, a d-nei Rodica Radu, actriță la Naționalul craiovean, a soțului (Domnul, în transcrierea Securității, n.n.) și, ulterior, a d-lui Cure, un fost tovarăș de detenție. Cei care-i ascultă zic că se poartă discuții lipsite de importanță. După câteva minute cei doi domni ies în oraș și se întorc, repede, cu o sticlă de vin. E ora 18:35 și vorbesc, la întoarcere, despre orașele moderne ale Occidentului. Noroc cu d-na Rodica Radu, care aduce în discuție un subiect aflat la ordinea zilei: D-na Rodica: Auzi, Gary, Purcaru pleacă în America! BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Obiectivul Șerbănescu: Cine? D-na R.: Purcaru. Extraordinar! A fost și în Italia... (Ilie Purcaru era un absolvent al Școlii de literatură Mihai Eminescu care în anul 1964, la 31 de ani, se întoarce la Craiova ca să reînvie, la inițiativa partidului, revista Ramuri. Pentru cinci ani a fost, între 1964 și 1969, primul redactor-șef al revistei. Pentru că Ilie Purcaru avea un pronunțat spirit partinic, comuniștii îi încredințează, concomitent, și funcția de redactor-șef adjunct la ziarul Înainte organul de presă al comitetului județean de partid. A murit, la 75 de ani, în anul 2008. n. n.) Obiectivul: Păi, de acolo nu mai vine… Dar eu plec în Franța, tu știi? D-na R. (o femeie realistă și greu impresionabilă, n.n.): Pleci pe dracu’... Obiectivul: Pentru două luni de zile! D-na R.: Cine te trimite? Obiectivul: Păi plec cu filmul ăsta (e vorba de Pragul albastru, n.n.), cu Horia (Popescu) și cu (Eugen) Mandric. D-na R.: Și cu mine?, se interesează Doamna. (Obiectivul afirmă, ironic, că are să-i aducă soției cadouri din Paris.) (În acea vreme, suntem în anii ’70 ai secolului trecut, o deplasare în străinătate se făcea doar cu acordul Securității. Cineva trebuia să garanteze pentru tine că te vei reîntoarce acasă. Cel care pleca trebuia să lase acasă, ca gaj, fie nevasta, fie copiii. Sau, după caz, și nevasta și copiii. n.n.) Obiectivul: Horia îmi zicea: „Mă, eu garantez pentru tine să pleci dar eu sincer să spun acuma, eu nu cred în tine. Tu rămâi, mă! Dă-ți cuvântul de onoare că nu rămâi, mă!” Pentru că regizorul se îndoiește de sinceritatea lui „Șerbănescu” plusează: „Pot să-mi dau cuvântul de onoare!” „Horea știe că sunt un om de cuvânt”, continuă Sîrbu. „Eu garantez pentru tine dar dacă rămâi, mă compromit pe toată viața”, concluzionează, pentru Sîrbu, regizorul Popescu. D-na R.: Da, asta-i bună. Ce, tu ești legat de el? Obiectivul: Păi, pentru el plec… D-na R.: Pleci că ești autorul acestui scenariu. Cum să răspundă el? Obiectivul: Cineva garantează, totuși, față de Securitate. Pentru mine zicea că n-are cine să garanteze, că soția mea nu e suficientă garanție, n-am copii, n-am avere în România, n-am situație. Plus că eu am anumite promisiuni din partea... așa că... nu știu dacă mă întorc. D-na R.: Să dea Dumnezeu, să-ți ajute... și pe urmă vezi tu. (În acest moment al discuției, Scriitorul începe să fabuleze. Cum că la Paris va lua legătura cu Michel Debre, fostul prim ministru francez, care în acea BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII perioadă ocupa funcția de ministru al Afacerilor Externe și care ar fi facilitat, în baza unei legi, foștilor deținuți politici din România două luni de concediu în Occident. În această chestiune umanitară ar fi fost implicat și UNESCO. Jocul de-a rămânerea-n Vest șintoarcerea acasă e specific Scriitorului în discuțiile din casă. Adevărul e că atunci când a fost în singura sa călătorie în Vest, dorul de casă l-a întors, definitiv, la Craiova. Metafora din Dansul Ursului cu întoarcerea, de bună voie, din pădure în cușcă e definitorie și pentru scriitorul nostru.) Obiectivul: Eu cred că la Viena aș putea să... Să mă întorc? Să nu mă întorc? Mă întorc.... De la Paris eu nu mă întorc deloc. O iau... mă întorc. D-na R.: Te aduci acolo la Debre și-i spui: Suntem într-o călătorie de studii în Spania sau în Anglia, unde vrei. Două luni de zile… Obiectivul: Pentru noi toți, care am făcut pușcărie în România, există o lege: avem două luni de zile (concediu) unde vrei. Este un dar al UNESCO-ului. Eu, deja, sunt recomandat la... E o bursă specială a UNESCO. Am bursă și care nu e legată de faptul că am vreo obligație, să studiez ceva... D-na R.: Îți ridică dreptul de autor. Obiectivul: Drepturile, după moartea mea, sunt mult mai mari. (Aici scriitorul are, parțial, dreptate. E drept că marile lui scrieri au apărut postum dar drepturile de autor și tirajele cărților n-au mai fost la fel de mari can timpul vieții sale. Discuția cu subiect pecuniar îi dă prilej nimerit nevestei de a-i face o propunere indecentă.) D-na R.: De ce nu mori, mă, Gary? Ai și tu bunul simț, să mă mărit a doua oară. (Securitatea face un rezumat al discuțiilor pe această temă: „Soția îi spune că-i va face un mormânt frumos și va mânca și bea, cu al doilea soț, lângă mormântul lui, iar dacă ar știi că ar avea drepturi prea mari după moartea lui, nu l-ar mai lăsa să moară de moarte naturală, ci i-ar grăbi moartea”) Obiectivul vrea să povestească ceva din închisoare dar soția îl întrerupe și-i spune: „Iar începi cu închisoarea... Vorbește și tu de comunism că e ceva mai frumos!” (râde) Domnul se conformează dorinței soției sale: Primul care a fost condamnat acuma a luat 5 ani pentru un banc. D-na R.: Asta nu se poate. Eu am spus la bancuri în viața mea că dacă m-ar aresta... Domnul: Dar nu-i târziu niciodată. D-na R.: Eu am și înjurat regimul! Eu nu știu, zău, cum am scăpat de pușcărie! Obiectivul: Rodica, nu ești pusă pe listă! Domnul: Și nu ți-a venit rândul. Obiectivul: La prima jefuială intri cu mine. Eu intru nevinovat pentru că n-am făcut nimica, dar am fost foarte turnat.

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII D-na R.: Să ne dea o celulă la amândoi. Ș-atunci muncim și cu dragoste... Obiectivul: Facem și metafizică... D-na R.: Facem și metafizică și fizică! („Râd amândoi pe această temă”, constată Securitatea. „Domnii schimbă discuțiile despre un domn Gabi Mihăilescu care, după spusele Obiectivului, era un intelectual desăvârșit. Obiectivul continuă să povestească întâmplări din închisoare și alte probleme lipsite de importanță. (Ce bine ar fi fost, pentru istoria literară ca securiștii să fi înregistrat și aceste întâmplări și probleme „fără importanţă”!, n.n.). Apoi schimbă discuțiile despre conducătorii de partid și de stat”.) Domnul: Despre Mănescu (Corneliu Mănescu, fost ministru de externe în perioada ceaușistă, n.n.) se vorbește că e un om cu cap. În cabinetul lui, ăștia nu-l ajută, nu-l trezesc la realitate. Obiectivul: Pe Bîrlădeanu l-a pensionat... (Ceaușescu l-a scos din sistem în decembrie 1968, dar la recuperat Iliescu, după 1989. Alexandru Bârlădeanu a avut legătură cu teatrul prin soția sa, actrița Marcela Rusu, fosta nevastă a regizorului Moni Ghelerter și viitoarea consoartă a dramaturgului Aurel Baranga. n.n.) Domnul: După ce duce faima peste hotare... (De fapt, a dus-o abia în ultimii ani ai dictaturii, prin semnarea „Scrisorii celor șase” împotriva lui Ceaușescu, n.n.) Obiectivul: Da, este un om care nu știe cum să scape de ăștia... se pare suspect. Se bagă niște tâmpiți noi... prost, prost... în doi ani de zile Ceaușescu cade... să cadă jos... ori se ajunge la stalinism, ori la liberalism. Domnul: Păi nu, așa se va întâmpla și dincolo la ruși... cineva spunea că în curând o să se schimbe și la ei ceva că... Am vorbit cu un doctor de la Cluj care era tocmai în Cehoslovacia când au fost evenimentele. A fost martor ocular. Treceau unii din ei, cumpărau Capitalul lui Karl Marx, îl făceau maldăr de hârtie, puneau carnetul de membru de partid deasupra și-i dădeau foc. Obiectivul: Rusia este ca o protoplasmă imensă care... că tot Apusul este foarte... Că America a spus așa: „Va apăra Austria, România și Iugoslavia de ruși…” („Obiectivul schimbă discuțiile despre „comunismul chinez” care, după părerea lui, aplică o egalitate între oameni. Domnul arată că, la noi în țară, nu se aplică aceleași principii deoarece unii care au intrat în partid, au început să-și facă rost de locuință bună la bloc și săși cumpere covoare persane.”) Obiectivul: Socialismul ăsta ne-a legat de mâini și de picioare. Socialismul ăsta cu discurs ne-a legat de mâini! La oraș, e diferență între muncitor și maistru, între maistru și director. Deci clasele socialiste, foarte exagerate. (În acest moment, constată Securitatea, „la Obiectiv vine în vizită un coleg de-al lui. Îl prezintă pe

dl. Cure. Obiectivul îl roagă pe dl. Cure să-i dea adresa copiilor lui. Domnul Cure îi dă următoarea adresă: „Frații Cure, Adriana și Mircea, la Conservatorul George Dima”. Domnul îl roagă pe Obiectiv, dacă se va duce acolo, să-l întrebe pe profesorul Zoicaș - deoarece îl cunoaște - despre copiii lui și ce perspective au. Domnul afirmă că acolo se află și Pop Dorin care este decan, pe care Obiectivul îl cunoaște. Domnul vrea să plece, îi spune Obiectivului că a rămas încântat. Obiectivul își cere scuze că suntem așa cum suntem de sărbători...”) Domnul: Ce sărbătoare, domnule? Obiectivul: Sărbătoarea este când omul se simte bine, aia e! Domnul: Noi nu putem avea sărbătoare, consider eu, până nu prindem momentul descătușării. Nu putem să ne desprindem de noi, să respiri aerul unei libertăți spirituale, mă rog, să gândești altfel... (Domnul Cure își ia la revedere și se retrage. „Obiectivul cu domnul Radu, Rodica și Lizica rămân în cameră și poartă discuții lipsite de importanță”.) (Înregistrările de mai sus au fost transcrise de Gh. Stanciu în ziua de Crăciun a anului 1968. Se vede treaba că “băieții cu ochi albaștri” lucrau non stop…,n.n.) În ziua de 14 ianuarie 1969, după amiază, la ora 17 și 50 de minute, Ion D. Sîrbu din Craiova îl sună pe regizorul Horea Popescu din București. Securitatea intră pe fir și trage cu urechea. Obiectivul „Șerbănescu” era supravegheat operativ de lt. maj. Ungherea Olimpian. Cei doi vorbesc despre Pragul albastru, pentru că Horea Popescu urma să facă decupajul după scenariul scriitorului. Horia: Alo! Obiectivul: Alo, Horia, tu ești? Horia: Da. Obiectivul: Servus, Sîrbu e la telefon. Horia, ce-i nou? Horia: Nimic. Obiectivul: Absolut nimic? Horia: De unde vorbești? Obiectivul: Horia, vreau să te întreb ceva. Horia: Da. Obiectivul: Pentru decupajul pe care îl faci la scenariul meu, tu iei ceva? Horia: Nu iau. Numai dacă se face filmul. Obiectivul: Sigur asta? Horia: Pe cuvântul meu de onoare. Obiectivul: Întrebai numai așa din curiozitate. Ascultă, eu săptămâna viitoare vin la București. Am și eu necazuri aicea, mi-am dat demisia, nu mi-a fost acceptată, sunt foarte necăjit, știi? Horia: Mi-ai spus tu. Eu mâine mă duc la Ghișe. Obiectivul: La cine? Horia: La tov. Ghișe. Obiectivul: La Ghișe eu te rog să... Eu astăzi am vrut să-i scriu. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Horia: Mi-e prieten. Obiectivul: Spune-i că de patru ani l-am căutat când am fost la București, am lucruri foarte, foarte grave să-i spun. Horia: Dragă, eu mâine dimineață, sunt la el. M-a sunat la teatru și mi-a spus că la 9 și 30 să mă duc la el. Eu n-am să-l rog nimic altceva, numai să citească scenariul. Obiectivul: Ascultă, Horia, eu am necazuri cu teatrul de aicea, cu situația mea, cu piesa mea, care a fost pusă la index, înțelegi? Eu trebuie să discut cu el niște chestii foarte, foarte.... încât am să-i solicit o audiență când mă duc la București. Auzi, încă ceva să-i spui: dacă are o zi liberă, fug la el special pentru audiența asta. Horia: Bine. Obiectivul: Auzi, spune-i că am lucruri foarte, foarte importante să-i spun. Horia: Te cunoaște, nu? Obiectivul: Vai de mine, știe cine sunt, mi-a fost parcă chiar student la Cluj. Să-i spui că am întârziat atunci la București pentru el și el era mereu la MAN. Îți aduci aminte atunci când am întârziat două zile, atunci când am avut întâlnirea aia nefructuoasă, știi? Horia: Da.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Obiectivul: Și atuncea de câte trei ori am dat telefon și n-am reușit să intru la el. Trebuie neapărat să stau de vorbă cu el, că situația mea aicea depinde de el. Și cum să fac să am o audiență? Cum dracu să găsim un mijloc de întâlnire? Poate vine el la Craiova. Horia: Bine. Eu îți spun mâine. Tu n-ai făcut bine că ai demisionat. De ce? Obiectivul: Mă, eu cu Radu am stat așa, la cuțite, în modul cel mai ordinar. Adică mi-a băgat niște piese în repertoriu peste capul meu, fără să mă întrebe și degradează repertoriul pe zi ce trece. E nebun complet, nu te poți asocia cu el. Nu te poți asocia cu el nici la câștig, nici la pagubă. E un scandal întreg în teatru. Face afaceri, nu știu cum face. Horia: Mă rog. Când vii la București mai vorbim. Servus. Pa! Obiectivul: Servus. Horia: La revedere. (Înregistrarea convorbirii redată mai sus a fost făcută de maiorul Clipici Gh. în ziua de 15 ianuarie 1969. Ceea ce denotă că maiorul a sărbătorit ziua în care s-a născut Eminescu în compania selectă a unor oameni de cultură…,n.n.)

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Petru-Ilie BIRĂU

ION D. SÎRBU ȘI MOMÂRLANII Chiar dacă nu a scris prea mult despre momârlani, scriitorul Ion Dezideriu Sîrbu i-a cunoscut foarte bine la Petrila, unde s-a născut și a crescut, iar când a făcut referire la ei și-a manifestat nedisimulat respectul față de ermetismul comunității lor autarhice. Una dintre scurtele referințe la momârlani o regăsim în volumul Râs-cu-plânsul nostru valah (Editura Fundației Culturale ,,Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1999), unde autorul delimitează cele trei ,,cadre mari” ale universului din comunitatea Văii Jiului: ,,Sus în munți, baricadați cu superstiții și mândrie, trăiesc, ca și acum 2000 de ani, țăranii pe care nu i-au înghițit fabricile; aceștia își au portul și datinile lor neschimbate aproape de la Decebal încoace; față de cei din vale, acerbul lor conservatorism nu se manifestă decât fie prin profund dispreț, fie printr-o creștinească teamă de necurat.

Aceștia și munții pe care îi locuiesc ar reprezenta primul cadru.” (p. 63) Referiri directe ori tangențiale mai sunt și în scrieri precum Povestiri petrilene (Editura Junimea, Iași, 1973) sau De ce plânge mama? (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973), însă cea mai expresivă 68

transpunere a admirației lui Ion D. Sîrbu față de momârlani am întâlnit-o, cu ani în urmă, când am fotografiat o scrisoare din 1970 adresată prietenului său Popa Gheorghe (n. 1 martie 1932, d. 5 iunie 2005), din cătunul Popi, un momârlan autentic, fiu de oieri vajnici, ajuns jurist, secretar la Primăria orașului Petrila. Gândurile sublime, prețuirea și confesiunea din această scrisoare sunt elocvente, așa că o redau fără alte comentarii: Craiova, 12 Iunie, 1970 Dragă frate Gheorghe, Mi-ai scris; nu ți-am răspuns. Am fost în Petrila de câteva ori; nu am îndrăznit să te caut. Mi s-au jucat niște piese la Petroșani – ți-am trimis invitație la Primărie – nu ai venit (,,Frunze care ard” 1968 și ,,Arca lui Noe” 1970). De trei ori am vrut să trec dealul către Jieț - mi-a fost teamă. De gura ta, de inima ta bună și cinstită. Te visez uneori noaptea – și când mă îmbăt – spune nevastă-mea – declar că ,,singurul om din lume care mă consideră trădător și ingrat ești tu.” Poate, poate – zic, pe bună dreptate. Adevărul e că la Petroșani tu ai fost cel care m-ai ajutat cel mai mult; nu prin sprijinul tău politic la Stoican sau în lupta cu cretinul de Brujan – ci în faptul că m-ai iubit; și mi-ai redat încrederea în oameni, în dreptate, în frumusețea și justețea condiției noastre de astăzi. Ești, după a mea părere, unul din puținii comuniști adevărați pe care i-am cunoscut. Ești franc, ești deschis, faci, înveți, ajuți; pe mine, cel puțin, m-ai scos, cu optimismul tău, din destrămarea neguroasă în care cochetam cu sinuciderea. Îți mulțumesc, frate Gheorghe Popa, pentru că, să știi, tot timpul, am ținut să-ți răsplătesc. Nu în bani; așa ceva e absurd între noi doi. Dar am dorit să muncesc, să scriu, să ajung un nume. Ca ție să nu-ți fie rușine de prietenia noastră. Am scris o piesă, alta, a treia, acum sunt la 7 piese scrise. Ultima jucată ,,Arca bunei speranțe, a avut cea mai formidabilă presă pe care a cunoscut-o vreun autor român în ultimii 50 ani. S-a jucat mult (75 spectacole, cu trupa din Piatra-Neamț) se va mai juca la Buc., la Teatrul Comedie, și în țară la alte cinci teatre. Se traduce simultan în 4 limbi. Deci, am reușit. Eu Ion D. Sîrbu modestul Șef de producție (căruia tu îi făceai devizele la Teatrul de la BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Petroșani) câștig în prezent 400 de lei pe seară. Alte trei piese ale mele sunt în lucru. Un film e pe cale săl vând americanilor. N-am mașină – în schimb i-am făcut tatălui meu un mormânt frumos. Mama mea trăiește ca o regină – soră-mea o ajut, nepotului îi completez salariul. Am dat 50 000 (până la sfârșitul anului) pentru sinistrați. Acum e momentul să ne împăcăm. Eu vin și zic:

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII frate Gheorghe, te-am ocolit fiindcă eram mic, neputincios și sărac. Acum sunt tot sărac dar am un nume bun în țara asta. Și am făcut ceva. Ceva mare, care va rămâne. Acum te rog să primești mâna mea și să accepți să mă primești în luna Iulie (pentru o zi) în splendida ta momârlănie. Cu nesfârșită dragoste și recunoștință, Ion D. Sîrbu

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Constantin RIZOPOL

ET IN ARCADIA EGO Da, am fost și eu în acest mirific tărâm, bogat, rodnic, măreț, dar și cald și primitor al acestui mare Suflet. Da, am gustat și eu din această mană cerească a simplei prezențe în preajma acestui Om între oameni, efemere clipe, care, în timp, au devenit un nesecat izvor de amintiri înălțătoare și însuflețitoare. Precum și această scrisoare alăturată. Da, l-am cunoscut și eu pe Ion D. Sîrbu. Craiova, 20 August, 1981 Mult stimate domnule profesor Rizopol, Cerusem mai demult, de la sora mea, adresa dumneavoastră, mi-a și fost trimisă, dar – nu știu de unde știind că între 10 și 25 Aug. ați putea fi plecat într-un concediu real – am neglijat scrierea acestei scrisori. Ieri mi-a telefonat iar sora mea și spre uimirea mea, aflai că nu ați plecat încă și că „in all seriouness”, continuați lecțiile cu nepoata mea, Monica. Deși vestea aceasta, într-un anume fel, m-a bucurat mult (corespunde exact intenției noastre, adică realizarea unui curs de engleză șoc) gândindumă la dumneavoastră parcă mi-a părut rău. În tinerețile mele, m-am menținut la școli dând lecții particulare (fiind recomandat de directorul liceului din Petroșani, ca un excelent sistem nervos didactic, propice pentru pregătirea corigenților și repetenților de tot felul) am rămas din acea epocă tristă cu un fel de strângere de inimă. De aceea sper că eleva pe care v-am recomandat-o (și pe care, ne dăm seama, ați acceptat-o numai pentru că familiile noastre se cunosc) nu v-a decepționat. Nu o cunosc decât ca prietenă a plimbărilor și cozeriilor noastre fanteziste, am evitat, pe cât am putut, să fiu prea profesor cu această încă foarte copilă ființă, totuși, după umila mea părere, ea mi s-a părut, în felul ei, solid și temeinic dotată pentru filologie și umanități moderne. Nu cred că e leneșă, nici prea superficială. Posedă auz lingvistic, pare-se că își are mintea suficient de mobilată gramatical spre a nu plictisi un profesor de specialitate. Dar e, oricum, o biată începătoare, am supus-o unui sacrificiu deosebit (poate că aceasta a fost ultima ei vacanță în care ar mai fi vrut să se joace, nu credeți?), cred că nu v-a fost ușor să-i mențineți treaz interesul și efortul de concentrare. A avut întotdeauna, ca orice copilă crescută în acest fund de lume care e Valea-Jiului, o bovarică admirație pentru tot ce e legat de limba și cultura 70

anglofonă. Dar de aici, până la a porni cu toate motoarele la drum – nu e deloc simplu. Ea nu mi-a scris. Nici nu aștept scrisori de la ea. Sunt foarte, foarte mulțumit și încântat că dumneavoastră mi-ați înțeles intențiile și ați executat „ca la carte” acest curajos program de intensiv english. Vă mulțumesc, credeți-mă, vă rămân mai mult decât recunoscător. Nepoata mea (care, at her age, e considerată o domnișoară de fetițele mai mici, și o mucoasă de cele mai mari), în situația specială a vârstei ei ingrate, cred că nu va înțelege sacrificiul complex al acestei veri, decât mai târziu când va putea să-și dea seama peste câte poduri de dificultate a fost ajutată să treacă. Încă o dată, vă mulțumesc din inimă: în toamnă merg la Cluj, voi căuta pe la toate cunoștințele mele englezești (Mike Bogdan, Mary Bogdan, Rita Chiricuță etc.) să procur acele materiale de fonotecă de care mi-ați vorbit. Tot în toamnă sper că plec întro mai lungă călătorie prin Occident, nu este exclus să mă întorc cu multe materiale didactice interesante. Până atunci, vă rog domnule profesor Rizopol, să primiți expresia sentimentelor mele sincere de recunoștință și amiciție. Ion D. Sîrbu P.S. Vă cer scuze că vă scriu la mașină: deformație profesională.

Petru Birau, portret Ion D. Sirbu, acrylic pe panza, 2019, 50 x 50 cm BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Dumitru Augustin DOMAN

ANII CIUMEI SAU TABLOUL DIN AMURGUL COMUNISMULUI REALIZAT DE UN EXILAT ÎN PROPRIE ȚARĂ Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar și corespondența lui I. D. Sîrbu, reprezintă scrieri de univers concentraționar. Apartamentul din centrului Craiovei, din Isarlâc, nu-i așa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbește de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deși trece pe sub geamul meu de două ori pe săptămână (locuința sa de țară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe ușa mea scrie lepros periculos…” Tonul lui Gary este unul de la ironie și autoironie amară și comic de limbaj și de situație până la cel lucid-grav și disperat. Am putea inventa un motto al Jurnalului…, ca o parafrază la Rebreanu: „Domnilor, dvs. nu cunoașteți scriitorul supraviețuitor al deceniului nouă comunist!” În treacăt fie spus, măcar tineretul intelectual de astăzi nu-l cunoaște și-l cam bagatelizează, dacă nu chiar îl vopsește-n roz, fără să înțeleg pe ce surse se bazează. În scurte eseuri și parabole livrești, scriitorul de la Craiova pune pietricică lângă pietricică și zugrăvește în mozaic gri-cenușiu panorama unei epoci sinistre. Majoritatea fragmentelor de mozaic sunt puse pe seama unor personaje, mai toate viitoarele personaje ale viitorului roman Adio, Europa! Iată, de pildă, una din reflecțiile lui Tutilă, o adevărată parabolă despre cenzura comunistă: „Procesul de învățământ, la noi, în mod necesar și legic are două faze ce alternează dialectic: prima, ar fi faza în care îi învățăm pe oameni cum să vorbească, să scrie și să citească… Faza primitivă. În a doua fază – mult mai dificilă și de zece ori mai costisitoare – trebuie să-i învățăm cum să nu vorbească, ce să nu citească și mai ales ce să nu scrie…” Și acum, comentariul lui Sârbu: „Are dreptate: în Isarlâc abia dacă suntem cinci scriitori mărunți și timorați; în schimb avem cel puțin cincizeci de inspectori și controlori culturali ai vorbitului, scrisului și cititului”. Și, în altă parte, ne e servită și definiția cenzorului: e „câinele grădinarului, care nici nu mănâncă varza pe care o păzește, nici nu-i lasă pe alții s-o mănânce”. Ziceam de anii ciumei? Iată-l pe sumbrul profet Gary meditând: „Vine o perioadă de ciumă, iconoclasm, vânare de vrăjitoare, procese ejoviste. Pe BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

cine vom arde pe ruguri? Unde este și cum arată țapul ispășitor? Pentru deraierea cosmică ce are loc, vom avea nevoie de un acar Păun cât Himalaya – sau de un Christos de mărimea soarelui nostru”.

Petru Birau, portret Ion D. Sirbu, ulei pe lemn, 2019, 40 x 30 cm

Un alt personaj apărând obsesiv în jurnal, Mefisto, un alter ego, observă cu toată luciditatea: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a refuzat să facă în viață… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri, fără biografie, fără diferență specifică. Societatea se împarte în două părți: în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – și cei care trăiesc aidoma muștelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muște și rotițele aparatului (dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de sus a Sublimului Aparat). Petrila va mișca, Bucureștiul va tresări, Moscova va rămâne pe 71

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII gânduri…” Iată, dar, ierarhia societății socialiste esteuropene, decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Județean de Partid, în Înaltul Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul Aparat – desigur, Kremlinul. Nu e lăsat deoparte nici un aspect al tabloului societății total ciumate. Iată o însemnare din 1986: „…la ora asta a amurgului violet (o profeție a scriitorului, el credea deci în dispariția comunismului, și încă în curând! n.m. DAD), cel mai mult mă tem de Prostia generalizată (cu lauri și diplome, cu fanfare și alaiuri), devenind normă de viață, normă de drept, normă de moarte. Adevărul și competența pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrângerea și demascarea Prostiei – dușman de moarte al rațiunii, inteligenței și bunului simț – mi se pare o utopie. Nu foamea și frigul ne va ucide; și nici frica sau lașitatea. Ci Prostia cântând din fluierul strămoșesc, ducându-ne la râpă, ca pe niște șobolani hipnotizați de vraja ei”. Ion D. Sîrbu emite adesea sentințe care rămân ca niște peceți în basorelief: „Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar țin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol” sau : „Orice om care spune adevărul despre ziua de azi, are șansa ca peste unul, două decenii să fie considerat un profet luminat”. Sârbu cel ce gândea singur în „izolatorul” lui din Craiova, spunea adevărul – în cercul lui strâmt de prieteni și în jurnal și corespondență – și acum trebuie să fii foarte rău intenționat să nu vezi în el un profet luminat. Un profet care prevestea postsocialismul la anul de grație 1983: „Trăim într-o lume postmarxistă,

postnietzscheană, poststalinistă, postsartriană, trăim în plin postsocialism. (Poate pentru că suntem în plin post socialist). Caracterul păgân al postului creștinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospățul ce va veni, după; noi postim mult mai …patriotic, cu gândul la ospețele ce au fost, ce nu se vor mai întoarce niciodată”. Într-o perioadă în care majoritatea nici nu îndrăznea să gândească la cuplul faraonic, Ion D. Sîrbu scria fie și în jurnalul său, conștient explicit că va fi citit doar după moarte: „S-a abătut asupra poporului meu un fel de paranoică invazie de adjective și adverbe la superlativ, înșirate fără nici o pudoare sau simț al realului. Spiritul latin, european, nu se poate lipsi de măsură și bun simț, limba și categoriile sale intime se simt forțate și chinuite prin această beție demențială de laude și imne la adresa Zeului unic. Ne-am mutat în alt veac, în altă religie? Sau trăim o febră și un delir halucinatoriu, de tifos, lepră sau ciumă? Vom mai fi vii, vom mai fi noi înșine, după ce vor amuți aceste fanfare și coruri ce ne asurzesc și ne rușinează de moarte în prezent?” Așadar, tabloul deceniului 9 al secolului XX românesc este realizat de Ion D. Sîrbu cu mijloacele scriitorului pe cât de talentat, pe atât de revoltat, dar și cu mijloacele filosofului, gânditorului care a tânjit toată viața să fie profesor universitar de filozofie, și nu în ultimul rând cu mijloacele moralistului atent la o societate aflată într-un proces continuu de degradare etică.

Caiet-program al premierei absolute Amurgul acela violet, la Teatrul din Petroşani 72

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Constantin DUMITRACHE

(DE VORBĂ CU ION D. SÎRBU) „EU PRIVESC CU OPTIMISM VIITORUL GALAXIEI GUTEMBERG!” De ce, la urma urmelor, Ion D. Sîrbu? Subiectivă, alegerea are, totuși, mobilurile ei. Încununată cu trei premii naționale (primul în 1967, ultimul în 1976), montată de aproape cincizeci de ori pe scenele românești și străine și jucată cu incontestabil succes, creația dramatică a lui Ion D. Sîrbu s-a impus ca una dintre cele mai importante ale acestei perioade, autorul plasându-se pe aceeași linie cu Paul Everac, Horia Lovinescu ori D. R. Popescu. Cu toate acestea, activitatea de dramaturg a lui Ion D. Sîrbu a fost (și din păcate este) prea puțin cunoscută, prea puțin analizată (în afara obișnuitelor cronici de spectacol, când accentul cade – normal – pe montarea scenică, nu pe text). Din acest punct de vedere, prezența în acest volum a profesiunii de credință a lui Ion D. Sîrbu, alături de celelalte, are – în intenția noastră – valoarea unei restituții. Deloc ușor de realizat, convorbirea de față urmărește, și ea, biografia interioară a unei opere și – cine știe? poate că nu numai a unei opere, ci și a ceea ce Arghezi numea „un nume adunat pe-o carte”. - Vizitându-vă, pentru a vă propune realizarea acestei convorbiri, mi-ați semnalat o carte, Actors Talk About Acting, semnată de Lewis Funke și John E. Bouth, care cuprinde interviuri cu mari actori de teatru (unii și de cinema) americani. Prezența ei în biblioteca dumneavoastră se datorează faptului că, fiind multă vreme secretarul literar al Teatrului Național Craiova, a trebuit să vă informați și în acest domeniu, ori unei „prizări” a acestei specii publicistice? - Da, este o carte pe care, într-un anumit fel, o consider un exemplu de modul în care se ia un interviu. O astfel de întreprindere este totdeauna foarte dificilă. Nu știu dacă există ceva mai dificil decât confesiunea, pentru faptul că idei și concluzii definitive în legătură cu propria ta activitate nu există în nicio conștiință cinstită. Există o viziune despre lume, există anumite principii morale, există o anumită precizare a coordonatelor mari, istorice și politice, în care îți încadrezi activitatea, dar mă îndoiesc că ar putea exista un scriitor care să-și definească matematic propria sa conștiință. - De acord cu dumneavoastră, vă propun, prin urmare, o aproximare; dar, de unde socotiți că este bine să începem? - Ca și în cartea pe care ai citat-o, orice profesiune de credință – deci și a mea – trebuie să înceapă cu... BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

începuturile carierei intelectuale. Fără să fiu un cititor prea frecvent de biografii celebre – deși uneori viața unui om poate să fie operă de artă superioară unei eventuale opere de artă –, consider că în înțelegerea unui creator sunt importante coordonatele pe care crește și se dezvoltă respectivul; mă gândesc la locul în care s-a născut, la timpul în care și-a derulat copilăria și, mai ales, la oamenii cu care a avut norocul (sau... nenorocul) să se întâlnească. - Sistematic, ce ar putea configura „portretul artistului în tinerețe”? - Spre deosebire de mulți colegi ai mei care, fie că au fost citadini și au rămas toată viața niște citadini, fie că au fost de origine rurală și au rămas toată viața cu semnul satului în care s-au născut, eu mă găsesc undeva la mijloc. Părinții mei, mineri, deci total lipsiți de vreo proprietate, m-au crescut într-o colonie muncitorească, în spiritul și în atmosfera în care au trăit minerii români dintre cele două războaie mondiale. Tocmai de aceea, eu am o extraordinară, aproape o romantică și până la lacrimi duioasă admirație și recunoștință pentru spiritul de cinste și omenie al părinților mei și al întregii colonii Petrila, în care am crescut și despre care am scris destul de multe lucrări (Povestiri petrilene, spre exemplu, această modestă colecție de nuvele și schițe poate să definească, în considerabilă măsură, atmosfera ulițelor pe care le-am bătut desculț, tristețea acelei proletare dar foarte optimiste și foarte revoluționare condiții în care m-am format). - Să evocăm această condiție... - Părinții mei, mama – țărancă de origine, tata – miner dintr-o a șasea generație – m-au crescut fără prea multă grijă pedagogică, lăsându-mă să învăț, când era de învățat, dar și să hoinăresc, când era de hoinăreală. Însă în permanență a plutit asupra familiei un fel de imperativ categoric aș spune, al datoriei pe care o avem și o vom avea și pe care n-o vom putea părăsi niciodată. „Va trebui să muncești, într-o zi, ca să-ți câștigi existența, pentru că nu se poate fără muncă!”. Și așa, după clasa a patra secundară, tatăl meu m-a scos de la liceu, unde învățam destul de bine, și m-a dat la Atelierele centrale din Petroșani. Era în perioada aceea de criză în care jumătate din muncitorii Văii Jiului erau șomeri. Ei, n-o să spun că acel an de ucenicie – pe care l-am făcut în condiții aproape medievale, în senul că meșterii și calfele de atunci băteau, nu glumă, și simțeai foarte bine și pumnii și picioarele lor când ardeai niturile, de pildă – nu m-a învățat ceva. M-a învățat că munca reprezintă un urcuș, 73

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII o serpentină pe care trebuie să te angajezi și în care înveți lecția dură a „pâinii celei de toate zilele”, dar și mândria – cu totul excepțională – a meseriei pe care o ai. Ciocanul, să zicem, cu care lucrezi, reprezintă o emblemă de noblețe. N-am avut talente pentru o asemenea meserie și, după un an, am urmat – la internat, de data aceasta – Liceul din Petroșani. - Această pledoarie pentru locurile natale, pentru ceea ce reprezintă ele în universul spiritual al fiecăruia, îmi amintește, între alții, de Lucian Blaga, al cărui student și, după absolvire, asistent ați fost la Universitatea din Cluj... - Sunt aici întru-totul de acord cu părerea lui Blaga că în subconștientul fiecăruia există un „peisaj matrice”, acel peisaj în care te întorci în vis, mai ales după o anumită vârstă (și eu mă întorc tot mai des, în visele mele, la acele locuri). Peisajul acesta este bolta sub care îți construiești opera – modesta sau grandioasa ta operă. Cum altfel trebuie înțeleasă, spre exemplu, întoarcerea lui D. R. Popescu, care trăiește în Transilvania, spre satele mehedințene, sau a lui Marin Preda, bucureștenizat sută la sută, spre locurile copilăriei, chiar și într-o carte (Marele singuratic) a cărei acțiune se petrece la oraș? Personal, în afară de faptul că, fizic, fac foarte dese deplasări la Petrila, la mormântul părinților mei, aș zice că optzeci la sută din ceea ce am scris se petrece – chiar dacă nu am dat vreo indicație expresă în acest sens – undeva în Valea Jiului, în „paradisul pierdut” – și amar – al copilăriei mele. - Ați vorbit până acum despre locurile și timpurile în care ați crescut. Conform „planului” pe care l-am adoptat de comun acord, vă rog să vă referiți și la oamenii pe care i-ați cunoscut atunci. - Sigur că foarte mulți dintre eroii copilăriei mele sau topit în ceața timpului. Îmi rămân în față, însă, câteva personalități (eu fac foarte rar uz de acest cuvânt; personalitate nu este oricine; oricine poate fi individ, poate fi persoană, dar nu personalitate. Personalitatea este o persoană ce cultivă sau realizează o valoare ce poate deveni model pentru alții; și adaug: o valoare pozitivă, umanistă și umanitară. Altfel, și Hitler a făcut istorie, dar ce fel de istorie? Criminalii nu pot și nu trebuie numiți personalități!). Prima dintre acele personalități de care aminteam este tatăl meu; el a fost și rămâne pentru mine un model, chiar dacă avea numai șapte clase și n-a fost decât un modest secretar și președinte de sindicat în Petrila. Era, însă, un intelectul în germeni, nu numai un model de omenie (de care își amintesc și acum foștii săi tovarăși de muncă); eu l-am văzut odată discutând timp de patru ore, pe malul Someșului, cu Lucian Blaga. Nici până astăzi nam aflat ce-a putut să discute el cu acest savant de renume aproape mondial care a fost Blaga. Știu însă că poetul a rămas extrem de încântat de acea întâlnire. A doua personalitate în fața căreia, cum să spun, mă închin a fost Lucian Blaga, chiar dacă n-am fost întotdeauna de acord sau n-am putut adera, din punctul de vedere al temperamentului meu cultural, la întreaga sa 74

operă. Blaga, care era de o angelică puritate și de o cinste cu totul și cu totul ieșită din comun, a influențat nu numai destinul meu spiritual, ci și pe acela al tuturor prietenilor mei și aproape al întregii generații (chiar dacă el nu încerca niciodată să ne impună sistemul său filosofic sau, poate de aceea, priza pe care el o avea la marile probleme ale lumii ni se transmitea și nouă, studenții săi). - Același lucru îl evidenția și Ștefan Augustin Doinaș, într-o convorbire cu Ilarie Hinoveanu, din cartea acestuia Convorbiri cu... - Exact. În același mod au vorbit și Radu Stanca, și Regman, și Balotă, și toți aceia care, sub formă – oarecum – de sateliți, ne-am învârtit elipsa în jurul uriașei sale personalități. Întâlnirea cu Blaga m-a și ne-a marcat, pe toți foștii săi studenți, pentru totdeauna. - Lewis Funke și John E. Booth, semnatarii interviurilor din cartea pe care am amintit-o la începutul acestei convorbiri, se opreau și asupra prieteniilor de generație ale celor cu care discutau. Sunteți de acord să procedăm la fel? - E foarte bine așa, deși eu am să vorbesc în primul rând de un grup de prieteni, cel al Cercului Literar de la Sibiu, grup care e și azi, după atâta vreme, foarte unitar. - Ce îi definea, din punctul dumneavoastră de vedere, pe membrii Cercului Literar? - Autori ai unui manifest maiorescian, îndreptat în subsol împotriva ocupației germane, noi am considerat informația noastră filosofică și culturală cu ferestre deschise. Era epoca în care eu, spre exemplu, am învățat de bună voie și nesilit de nimeni limba rusă, limba germană, limba engleză, pentru că voiam să citesc în original niște scriitori la care, altfel, nu aveam acces. Alții au învățat greacă și latină tocmai pentru faptul că, neexistând traduceri cum există astăzi, fiecare – vrând săși satisfacă setea de orizont – trebuia să citească în original. - Care au fost cei mai apropiați de dumneavoastră membri ai Cercului Literar? - De trei dintre ei pot să vorbesc mai mult: de Radu Stanca (cu care m-am plimbat cel mai mult și am avut cele mai aprinse discuții despre teatru), de profesorul Liviu Rusu (cu care am fondat, într-o perioadă în care la Sibiu veneau puține trupe dramatice – îmi amintesc numai de reprezentațiile trupei lui Victor Ion Popa –, un așa-zis „teatru universitar”, despre care a vorbit și Doinaș în interviul la care te-ai referit) și, al treilea, de Ștefan Augustin Doinaș. Doinaș este prietenul care mi-a conturat, prin contrast, modul meu de a gândi și de a fi în literatură. Am fost coleg de cameră cu el, prin 44-45, la Sibiu, pe că sunt prozator sută la sută sau dramaturg sută la sută sau profesor de filosofie sută la sută. În Doinaș, însă, eu am văzut un poet de la alfa la omega. Toată existența lui era conturată în jurul acelor splendide poeme pe care le-a scris în 44-45 și care au ajuns de largă circulație (Mistrețul cu colții de argint, spre exemplu). Am mai stat cu el în cameră și la București, în timp ce scriam cronicile pentru revista „Teatru”. Întâlnirea aceasta a avut, și ea, o BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

influență capitală, cel puțin în ce mă privește pe mine. – Să rămânem la ceea ce se numește „biografia operei” dumneavoastră, pentru a vorbi și despre lecturi... – N-o să-ți vorbesc despre cărțile pe care le-am citit. Nu. Am să spun că epoca noastră, a generației mele, se împarte în două. Până în 45-50, un intelectual se definea social prin apetența și competența cu care frecventa lectura. Cititul a reprezentat o formă de învățare caracteristică anilor până când au apărut metodele noi de mass-media. Eu și astăzi consider lectura drept cea mai înaltă modalitate de comunicare cu ideile, mult superioară radioului și televiziunii. E adevărat că în clasa a patra sau a cincea primară noi lucram cu maximum 800 – 1.000 de cuvinte și că nepotul meu, spre exemplu, la aceeași vârstă, are circa 3.000 – 3.500 de cuvinte în uz cotidian – din cauza televizorului la care asistă și a celor câteva mătuși care îl înconjoară; totuși, eu cred că numai cuvântul citit, cuvânt pe care-l cucerești singur, prin lectură, este destinat unei elaborări intelectuale superioare. Lectura este, pentru mine, o a doua formă de viață, o formă esențială de a exista. Biblioteca nu este un loc unde îți pierzi vremea (cum mai cred unii), ci unde te așezi într-o confruntare permanentă cu veșnicia timpului și a spațiului. Cititul este și o artă care – socotesc eu – va fi din nou descoperită, tot așa cum teatrul începe să câștige în fața televizorului. De aceea, aș îndrăzni să afirm, eu privesc cu optimism viitorul „galaxiei Gutenberg”! Crede-mă, de foarte multe ori m-am întrebat care este meseria mea. Fiindcă am trăit la o răscruce de istorie și, ardelean fiind, m-am pregătit să fiu profesor de filosofie. Cred și azi că nu sunt decât un profesor de psihologie și logică. De altfel, de când am „descălecat” în Craiova – pentru această funcție, de care sunt foarte mândru, de secretar literar al Teatrului Național – am încercat, înainte de toate, să fiu dascăl, în mediul în care lucram, să țin acele „conferințe experimentale”, să adun actorii în jurul meu, să fac cercuri de teatru pentru inițierea copiilor în artă. Cred că pasiunea pentru catedră s-a continuat în scrisul meu, ca și în acela al tuturor colegilor mei de generație. – Încet-încet, ne apropiem de creația dumneavoastră, aceea care constituie, de fapt, obiectul acestui dialog. Care ar fi, să spunem, crezul dumneavoastră literar? – Prefer să-ți vorbesc despre câteva principii de natură morală, care se schimbă în definirea scopului lor, dar niciodată în esența lor. Generația din care fac parte, ultima generație care a trăit și înainte de revoluție – și a trăit lucid! – , a învățat o mare lecție istorică, și dacă am ajuns la aceste principii la care mă voi referi, înseamnă că ele sunt acoperite de experiență și onestitate. Le-aș rezuma astfel: 1) acea strigare, istorică și profetică, a lui Bălcescu „nu vă îndepărtați de popor, că rătăciți!”, pe care mi-o repet de fiecare dată când mă aplec asupra unei teme; 2) acel precept moral străvechi „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și 3) o inofensivă și totuși ofensivă poziție pe care, ca intelectual, o am față de trei mari defecte omenești; vechi, din păcate, și care

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII atunci când îmbracă forme noi devin extrem de periculoase: prostia – contrară bunului simț și inteligenței –, lichelismul – ca mod de abjectă și lipsită de scrupule parvenire – și minciuna – ca negare a adevărului, adevărul care este singura valoare care are dreptul la tiranie. – Vă cunosc de mai bine de zece ani, de pe vremea „conferințelor experimentale”, când am luat cunoștință de dramaturgul Ion D. Sîrbu. În acei ani, v-ați afirmat însă și ca prozator. Mai înainte puțin vorbeați de pasiunea pentru teatru, pasiune care v-a caracterizat studenția. Ce a fost mai întâi: proza sau teatrul? – Am debutat în 1941, scriind numai și numai proză. Nu mă gândeam să scriu teatru. De-abia prin 46 am scris o piesă, care azi mi se pare ușor ridicolă. Nu mai am textul, dar când mă gândesc la subiect, nu-mi face prea mare plăcere. M-am pregătit temeinic să fiu prozator. Însă contactul cu scena din Craiova, cu actorii de aici, funcțiunea mea de secretar literar, care mă pune în mijlocul treburilor teatrale, cât și ceea ce ți-am relatat din timpul studenției mele, toate acestea m-au determinat să încerc acest gen, dramaturgia, care este mult mai dificilă și mult mai complicată – după părerea mea – decât proza. Am scris, deci, teatru, dar n-am părăsit nici proza, așa cum se poate vedea și din cărțile publicate de mine. – Conflictul pieselor dumneavoastră vădește, cum sa remarcat, o intensă percepție a actualității. Este vorba de „rescrierea”, cu mijloace specifice teatrului, a unor situații din istoria neamului, de pe poziția și în spiritul momentului istoric actual. Ce înseamnă, deci, pentru dumneavoastră, a fi actual sau, altfel spus, a fi prezent în viața literară? – Iubite coleg, mi-ai citit piesele, uită-te, te rog, și în biblioteca mea. Vei afla foarte multe cărți de istorie. Citesc enorm de multă istorie, tocmai ca să fiu prezent, cât mai prezent. Pasiunea pentru istorie nu este decât un corolar al dorinței mele de a fi un om și un scriitor al zilelor noastre. Linia dintre ce au fost strămoșii noștri și ce suntem noi și ce vor ajunge copiii, nepoții și strănepoții noștri, această linie îmi determină mie poziția, ea este cea care mă axează în prezent. Eu mă gândesc de la daci și romani și până la generația care, să zicem, va atinge anul 2000. Există, în acest interval, niște valori și niște principii care vor păli, ca și niște valori care vor răsări, dar există și niște principii care au fost și sunt veșnice, pentru că sunt adevărate, valabile și la anul 100 e.n. dar și la anul 100 al mileniului viitor. În felul acesta înțeleg eu să fiu prezent, în și prin ceea ce scriu. Datoria pentru poporul român – exponentul acestor principii – este, dacă vrei, obsesia majoră a vieții și activității mele. Septembrie, 1976 (Conștiința artistică, prin operă, Scrisul Românesc, Craiova, 1979, p. 155, pp.131-139) NB. Ca şi Ion D. Sîrbu, scriitorul Constantin Dumitrache (1948-2001) a murit de necruțătorul cancer. (D.V.)

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Ion HIRGHIDUȘ

ION D. SÎRBU – UN FRAGMENT DE VIAȚĂ ÎN CORESPONDENȚA CU DUMITRU VELEA Ion D. Sîrbu, un scriitor aproape necunoscut până la descătușarea spiritului românesc din comunismul contrafăcut, se eliberează cu adevărat prin moartea biologică și prin opera postumă. Anul 1989 este hotarul care desparte Nu-ul de Da-ul spuselor vehemente, iar acolo unde nu se reușește este creată lumea melanjurilor. Ion D. Sîrbu este scriitorul care vine din urmă pentru a cere, pe drept, modificarea istoriei literaturii pentru că el este un pol al acestei istorii care a fost ignorat prin necunoaștere. Azi stau lucrurile altfel!? Totuși, Ion D. Sîrbu a ieșit la suprafață și este un aisberg deasupra mării, după titlul unei cărți pe care scriitorul Ioan Lascu i-o dedică1. Postumitatea lui Ion D. Sîrbu este cultivată de scriitori și critici docți care și-au făcut un țel din comentarea operei acestuia, dar și din prezentarea vieții lui care seamănă cu cea a unui sfânt (mă refer la suferință, dar și la felul de a face haz de necaz), dar și cu cea a unui om de lume (când lumea este condamnată și pusă în paranteze). Raportarea mea, în textul de față, la acest mare scriitor și martir al literaturii române va fi doar privitoare la corespondența cu scriitorul Dumitru Velea, mai precis la scrisorile pe care Sîrbu i le-a trimis lui Velea, cuprinse în volumul Jertfe2. Importanța lui Dumitru Velea în promovarea operei lui Ion D. Sîrbu este de necontestat. Ar fi suficient să amintim numele teatrului din Petroșani (Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”) și numele fundației (Fundația Culturală „Ion D. Sîrbu”) care reprezintă meritul incontestabil al lui Velea, poate cea mai importantă reparație morală pe care o merita scriitorul petrilean (o spunem cu mândrie pentru o vale care adesea a fost numită „jale a viului”). Dar Velea a făcut mult mai mult pentru postumitatea scriitorului și pentru neuitarea acestuia. Cu asiduitate, i-a publicat opera pentru a o face cunoscută publicului cititor (atât cât mai sunt cititori!), cu eforturi financiare de multe ori greu de explicitat. Și, mai mult decât atât, i-a cunoscut opera în întregime despre care a scris mai adânc decât docenții. Cred că după Eminescu, Dumitru Velea l-a iubit cel mai mult pe Ion D. Sîrbu. A existat

între ei o tainică legătură, găsită doar între spiritele alese. Nu cunosc împrejurările în care cei doi scriitori s-au cunoscut și nici nu sunt curios, dar este clar că între cei doi intelectuali, cu destine atât de diferite, s-a creat o punte trainică, o ieșire din singurătate (pentru a întări singularitățile). Acest fapt este un reper, dar nu cel mai important, ci este mai important raportul, după care vine proporția, înaintând spre un rezultat al stabilității. Nici prietenia nu trebuie pusă în joc pentru un destin dejucat de istorie care se raportează la un confrate. Un principiu al vaselor comunicante, bănuit în scrisori, este rezultatul unei observații obiective în anul acesta când se împlinește un veac de la intrarea în viața lumească a lui Ion D. Sîrbu. Scrisoarea din 08 martie, 1979, Brașov, intitulată: Iubite Colega, Dumitru Velea – dezvăluie un Ion D. Sîrbu strâns legat sentimental de Petroșani, căruia i „s-a strâns inima” când piesa regizată de tânărul regizor Florin Fătulescu a concurat în cadrul Festivalului de dramaturgie contemporană. Expresia „înalt profesionalism” este mai mult decât grăitoare, fiind o mărturisire a unui om din exil către un confrate care-l poate înțelege. Scrisoarea din 30 noiembrie, 1979, Craiova, intitulată: Iubite Colega, Dumitru Velea – dezvăluie un Ion D. Sîrbu care este preocupat de repertoriul teatral care să atragă publicul, ca un semn al educației prin artă (și de aici, extinderea influenței esteticului, un posibil katharsis, cu influență majoră în medicina socială și medicina spiritului). Aceasta poate aminti de un articol al lui Mihai Eminescu, intitulat Repertoriul nostru teatral, publicat în anul 1870, în Familia3. Legătura dintre Eminescu și Ion D. Sîrbu în privința rolului teatrului este destul de interesantă, existând o preocupare comună pentru un repertoriu autentic. Un reper comun este teatrul lui Vasile Alecsandri (în timpul lui Eminescu este transcris Alecsandri), dar cu precizarea că Mihai Eminescu este destul de critic față de bardul de la Mircești. În opinia acestuia, comediile lui Alecsandri sunt „pline de spirit, însă pline, partea cea mai mare, și de

Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, Editura Universitaria, Craiova, 2009. 2 Ion D. Sîrbu, Jertfe, Ediţie a publicităţii (vol. VII), cu note şi îngrijită de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroşani, 2009. Ar fi fost interesant dacă Dumitru Velea

ar fi introdus în volumul pe care l-a editat şi scrisorile adresate de domnia sa lui Sîrbu. 3 Mihai Eminescu, Repertoriul nostru teatral, , în Familia, 18/30 ianuarie, 1870, în Mihai Eminescu, Opere, IX, Publicistică 18701877, ediţie critică întemeiată de Perpessicius, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980, pp. 84-87. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu grecește, cu armenește, cu ovreiește, cu nemțește, cu rusește, în fine, adeseori un galimatias peste putință de a fi înțeles de românii de dincoace de Carpați”4. S-a dovedit că Mihai Eminescu, preocupat de ideea creării unui teatru național dincoace de Carpați, a greșit în ceea ce privește „gustarea” comediilor lui Vasile Alecsandri de către românii de la sud de Carpați. Aceștia l-au înțeles la fel de bine pe Alecsandri cum l-au înțeles și moldovenii. Ion D. Sîrbu îl privește altfel pe Alecsandri, ca reper important între cultura majoră și cultura minoră. În relația dintre teatru și public se impun două elemente importante: „- să ridicăm publicul la valoare fără să rupem comunicarea de „prag”; - să nu permitem ca, în golul dintre literatura majoră și cea minoră – divertismentul vulgar să se substituie etapei intermediare între cultura (colosal de rafinat superioară) a satului, și cultura repertoriului (european sau național) de prestigiu și gravitate”5. Lupta lui Ion D. Sîrbu pentru dezvoltarea unui teatru cu un repertoriu poporan este evidentă nu numai prin cerințele pe care le impune la nivel de repertoriu, ci și prin creațiile proprii. Această preocupare intensă care reiese din scrisoarea sus-amintită îi este dezvăluită lui Dumitru Velea ca unui confrate care înțelege foarte bine fenomenul teatrului național, un fenomen estetic, dar, în principal, un fenomen educațional. Scrisoarea din 21 septembrie, 1981, Craiova, intitulată: Dragă Velea – este scrisă sub imperiul emoției plecării peste graniță, în Franța, dar și al preocupării pentru caietul-program al piesei Arca Bunei Speranțe, în regia lui Bogdan Ulmu, la Teatrul din Petroșani. Lui Dumitru Velea, Sîrbu îi scrie imperativ: „Te rog (înțelegând situația mea, nu oricând pot pleca un pic prin Occident) să te descurci”6. Sîrbu îi trimite lui Velea, ca obiecte de inventar, pe care vrea să le recupereze după întoarcere: un cuvânt înainte semnat de N. Carandino; 4 fotografii din diferite spectacole cu Arca; extrase din piesa despre Arca; articole în presa poloneză; un caiet-program, Craiova – ce conține o bună (incompletă) bibliografie teatrală. Rolul lui Dumitru Vele nu este al unui simplu intermediar, ci al unui lucrător întru împlinirea și recunoașterea lui Ion D. Sîrbu. Altfel spus, nimeni nu a mai jucat un astfel de rol, indiferent de profunzimea exegezelor raportate la opera scriitorului petrilean. Altfel spus, Velea este omul cel mai potrivit pentru a împlini o sarcină esențială, cu un rol important în derularea unui destin scriitoricesc fără egal. 4

Ibidem, p. 84. Ion D. Sîrbu, Jertfe, ed. menţionată, p. 150. 6 Ibidem, p. 157. 7 Ibidem, p. 162. 8 Pentru o mai bună înțelegere a legăturilor spirituale dintre cei doi scriitori este importantă parcurgerea eseului O dimensiune BANCHETUL, 40-41-42 / 2019 5

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Scrisoarea din 02 decembrie, 1983, Craiova, intitulată: Dragă Dumitru Velea – dezvăluie faptul că Ion D. Sîrbu a fost premiat de Academia Republicii Socialiste România, cu premiul „Ion Luca Caragiale” pentru piesa Arca Bunei Speranțe (premiul este acordat pe anul 1982). Dumitru Velea trebuie să facă tot ceea ce depinde de el pentru a-l sprijini pe Gary, într-o perioadă când informațiile se rezumau de cele mai multe ori la scrisori. Scrisoarea din 28 ianuarie, 1984, intitulată: Frate Dumitru Velea – aduce informații importante despre comedia Catrafusele și demersurile autorului ca această piesă să poată fi jucată. Ion D. Sîrbu, prin mărturisirea sa, face o călătorie în timp, în anul 1964, pe vremea când lucra în Mina Petrila ca vagonetar (echipa minerului Brustureanu). Învoit de la muncă de maistrul Bura Brutus, scriitorul trebuie să scrie câteva texte de brigadă, devenind, după spusele lui, actor și cântăreț: „am scris 3-5 texte, legate printre ele; eu le-am cântat și interpretat în Ian. Febr. 1964, pe scena Clubului Petrila. Este prima oară în viața mea când am fost ... actor, cântăreț. (Eram jalnic; cu cască și lampă; mama și mănușile plângeau în stal, dar nu din cauza a ce cântam, ci fiindu-le milă de ce am ajuns!)”7. Dincolo de acest citat este zbuciumul vieții lui Ion D. Sîrbu, cel care trebuia să-și recupereze anii pierduți prin cărțile publicate și prin piesele de teatru care i s-au jucat. Citatul este însă miezul acestui joc al vieții unui om care a ajuns – prin intermedierea închisorii – dintr-un tânăr universitar, care a trecut prin mâinile strălucite ale lui Lucian Blaga, în postura unui miner (vagonetar – un miner inferior ca salariu și ca poziție profesională). Jocul existențial și caricatural este dincolo de interpretare (după o expresie care reprezintă titlul unei cărți a lui Gianni Vattimo), în care statul (cel socialist, în această situație) pare să-l fi învins pe insul răzvrătit cândva. Totul s-a petrecut prin blestemata educație a terorii și a muncii forțate. Și, totuși, Ion D. Sîrbu nu joacă rolul propriu al vieții autentice, ci un rol care săi dea răgaz, care să-i acorde libertatea scrisului, atât cât era aceasta posibilă, și a reprezentării pe scenă. Îmblânzirea lui este doar de suprafață pentru că tumultul care reprezintă viața autentică se află în zone adânci, indescifrabile pentru supraveghetorii lui. Scrisoarea din 17 octombrie, 1985, intitulată: Iubite Dumitru Velea – este o scurtă (și densă!) scrisoare de mulțumire pe care Ion D. Sîrbu i-o adresează scriitorului Dumitru Velea pentru o cronică de excepție8, citită „cu sufletul la creier”. Acesta din urmă se bucură de cea mai înaltă apreciere: „- se nasc carnavalească a lumii, scris de Dumitru Velea şi publicat în Revista Vatra, nr. 2/1986. Acest eseu este caracterizat de Ion D. Sîrbu ca o „analiză fenomenologică a metaforei”, fiind dincolo de critica obișnuită.

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII și în Valea Jiului filosofi de tip școală ardeleană (deși Velea e oltean)”9. Comentariu la o astfel de afirmație este inutil, știind care a fost destinul intelectual – rezultat în cărți – al lui Dumitru Velea. În scrisoarea aceasta mai apare un element extrem de interesant: demersurile pe care urma să le facă Ion D. Sîrbu pentru ca fratele Velea să poată publica vol. Cuvinte fără orizont. Este aici o poveste a travaliului prin care trebuia să treacă un manuscris ca să devină carte tipărită. Celelalte scrisori care sunt redate în volumul menționat (Jertfe) în acest text sunt scrise în același ton, cel al confesiunii, apropierii sufletești, remarcându-se apelativul frate, urmat de o serie de imperative către fratele Velea. Prin fratele Velea se construiește imaginea operei lui Ion D. Sîrbu:

romane, teatru și scena vieții celui exilat pentru păcatul de a nu fi fost conformist. În ideea unei juste măsuri, Ion D. Sîrbu vede în fratele Velea un viitor bun eminescolog și intervine, recomandându-l, pe lângă D. Vatamaniuc pentru un acces mai ușor la manuscrisele de care va avea nevoie. După parcurgerea acestor scrisori, am văzut un fragment de viață dintr-o altă viață. Această prezentare este doar fragmentară, existând în mod sigur o colaborare mult mai amplă între cei doi scriitori care se află dincolo de textul scrisorilor. Lupta permanentă pentru a păstra vie imaginea omului și scriitorului Ion D. Sîrbu și pentru a-i face cunoscută opera este o caracteristică fundamentală a fratelui Velea, cel din scrisori, dar și cel din realitatea de zi cu zi.

Ion D. Sîrbu, Jertfe, ed. menţionată, p. 164.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

MARIN IANCU

EUGEN IONESCU. ABSURDUL OMNIPREZENT „Rațiunea e nebunia omului tare. Rațiunea omului slab este nebunie.“ (E. Ionescu) În primăvara acestui an, pe 28 martie 2019, s-a împlinit un sfert de secol de la dispariția din viață a lui Eugen Ionescu - Eugène Ionesco, așa cum, conform ortografiei franceze, era cunoscut în străinătate scriitorul originar din România. Fiu al Thérèsei (născută Ipcar),fiica unui inginer francez stabilit în România, și al lui Eugen Ionescu, avocat, viitorul dramaturg va atinge acel grad de plenitudine în măsură să prefigureze aura unei biografii solemne și totale. O asemenea linie de forță a profilului său distinctiv rezultă nu doar din faptul că scriitorul nu sa limitat la sfera unui anumit domeniu (poezie, eseistică, publicistică și dramaturgie), manifestânduse, de altfel, în fiecare dintre ele cu egală măsură, cât și din dinamismul unui spirit penetrant, dublat de un temperament de o rară vervă și vivacitate.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

După un debut ca poet la vârsta de 18 ani, în „Revista literară” a Liceului „Sf. Sava” (nr. I, 1927), cu poezia Copilul și clopotele, la numai un an, în decembrie 1928, numele său este reîntâlnit în prima serie a revistei „Bilete de papagal”, condusă de Tudor Arghezi. În ceea ce privește publicistica literară (eseuri, recenzii, cronici plastice, pagini de jurnal, polemici), „junețea bucureșteană” a lui Eugen Ionescu include elemente ce vor configura structura originală a viitorului dramaturg, cu accente tot mai vizibile în spiritul teribilist și contestatar al articolelor semnate în presa românească dintre anii 1927 și 1940. După placheta de versuri Elegii pentru ființe mici (1931), volumul de critică Nu (1934) devine una dintre cărțile cele mai discutate în viața literară modernă, aptitudinile prin care Eugen Ionescu a atras imediat atenția contemporanilor săi fiind fronda și nihilismul. Scriitorul nu a aderat la nicio grupare, a colaborat la mai multe publicații, fără a se lega definitiv la vreuna, până în 1950, viața sa fiind împărțită între două vocații și două culturi. Evenimentul care va produce schimbarea cu totul hotărâtoare din viața sa îl va reprezenta stabilirea definitivă în Franța. Venită dintr-o atitudine violent iconoclastă, publicistica literară a lui Eugen Ionescu din deceniile perioadei interbelice a reprezentat o adevărată resurecție a spiritualității românești împotriva dogmatismelor de orice fel. Placheta de versuri Elegii pentru ființe mici (1931) și volumul Nu (Editura Vremea, București, 1934), o culegere a articolelor publicate în presa timpului, vor încheia perioada în care Eugen Ionescu a trăit efectiv în peisajul literar românesc modern. Considerat de unii scriitori drept un autor exigent peste măsură și răutăcios („copil teribil”, copil „dublat de un vicios în permanent neastâmpăr”, „un Brutus literar”), Eugen Ionescu ilustrează, pentru cei mai mulți dintre criticii contemporani care au scris despre volumul Nu, spiritul viu, rebel, paradoxal și deseori patetic, care, dincolo de unele însemnări marcate de contraziceri, ezitări, confuzii, fanfaronade și naivități, rămâne un timid care se apără prin obrăznicie. G. Călinescu îi consemnează numele, prin câteva succinte aprecieri, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), unde se pot citi următoarele: „Eugen Ionescu, poet și critic, a opus celei mai bune literaturi 79

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII actuale, într-o carte ștrengărească, un formidabil Nu. Fapta a scandalizat. În realitate, autorul nu se dovedea chiar așa negativ și-și permitea doar câteva observații ce prevesteau un talent de polemist cu fraza alertă, franțuzească.” Printr-un asemenea spirit activ, polemist pasionat și om de atitudine categorică, Eugen Ionescu s-a aflat în permanență într-un susținut și neîmpăcat dialog public, controversa intrând definitoriu în destinul scriitorului, nedezmințindu-l. Cronicile, eseurile, polemicile, însemnările extravagante risipite prin revistele timpului nu erau decât oglindiri ale unei existențe și ale unui anumit mod de a privi lumea și literatura, de a se privi pe sine. Simțind pericolul căderii în retorism, față de care a avut o teribilă aversiune, Eugen Ionescu se eliberează din grav, din patetic, în forme stilistice paradoxale, în ironii, jocuri, persiflări și sarcasme. Modalitatea histrionică, ironico-parodică, adoptată de tânărul publicist, îi provoacă acestuia multiple delicii spirituale. Într-un articol-scrisoare, publicat în 1935, drept răspuns unor proteste ale scriitoarei Lucia Demetrius, care îl caracterizase cu epitete precum: „cabotin”, „jivină”, „soi rău”, „isteric”, „injurios”, zgribulit de spaimă”, Eugen Ionescu intuiește esența comicului, acesta identificându-se cu absurditatea și derizoriul cotidianului: „Cât despre frica mea de a mai înjura bărbații, găsesc că acuzația este total ridiculă. Întradevăr mă întreb cine sunt bărbații literari de care miar putea fi frică? De Liviu Rebreanu? Dar, greoi și ardelean cum e, până să dea un pumn, am timp să mă duc cu trenul până la Chitila și să mă întorc pe jos. De E. Lovinescu? Mai rău. Până clipește o dată, pot face ocolul României în avion, fără să bat recordul la viteză. (Și pe urmă, d. Lovinescu nu se supără. Am disperat să-l fac să se supere). De Tudor Arghezi? E astmatic și obosește. De Ion Barbu? Nu are dinte și nu poate să muște. De Camil Petrescu? E mai mic decât mine și mai slab. De Șerban Cioculescu? Vai, sărmanul, e așa de galben și de sfrijit! Numai nasul e de el și câteodată, ciocul. De Anton Holban? E delicat ca o fată care nu face literatură. Este adevărat însă că de Mircea Damian mi-e teamă, pentru că e prea urât, și de G. M. Zamfirescu, pentru că e mardeiaș. Cât privește tinerii scriitori, sunt leșinați de foame, cum se spune în discursurile oficiale, și-i faci să cadă suflând”. Se vede că E. Ionescu intuiește, de pe acum, esența comicului, acesta identificându-se cu absurditatea și derizoriul cotidianului, ale banalului și ale flăcărelii de toate zilele. Alteori, de la această formă de abordare nonconformistă a realității, Eugen Ionescu își lasă tumultul ființei să se desfășoare în libertatea ei, exprimând toate limpezimile și contradicțiile inerente, neliniștile și spaimele existențiale, în esență, condiția tragică a individului, precum în următorul fragment de monolog dramatic din volumul Nu: „Dar atunci de ce mă sperii atâta, Doamne, de ce mă sperii 80

de moarte în toate zilele, în toate nopțile, la toate colțurile? De ce îmi tremură oasele, și dinții, și carnea? De ce fug ca un tembel? (…). Eu sunt moartea. Viața este un provizorat. Moartea mă definitivează. Moartea sunt eu. De ce mi-e frică de mine, de cea ce mă esențializează” (Intermezzo nr. 2). Clasat inițial printre neserioși și teribiliști, Eugen Ionescu trăiește ambițiile unui scriitor cu anumite convingeri formate. Autenticitatea atitudinii de frondă avangardistă a scriitorului folosește același stil paradoxal, în care anecdota, cultivată adeseori cu o plăcere nemăsurată, oferă doar iluzoriu ideea că textele sale se constituie într-un simplu act de teribilism juvenil. Treptat, sub orice formă s-ar manifesta, „Eugen Ionescu se desprinde de comportamentul spontan, copilăresc și inconșient, din perioada studenției, când era clasat printre neserioși și teribiliști, și trece la o anumită gravitate pentru care negația și sfidarea nu mai erau un simplu joc, ci expresia unei adânci insatisfacții și disperări, dincolo de literatură și problemele ei” (Constantin Parfene, Receptarea poetică, 1988, p. 110). La 11 mai 1950, pe scena de la Teatrul Noctambules din Paris va avea loc premiera primei piese La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”). Eugen Ionescu avea doar 41 de ani și era cel mai tânăr autor de pe afișul Teatrului Noctambules, alături de B. Brecht și Fr. Kafka. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian. „În 1948, va mărturisi însuși scriitorul în legătură cu nașterea antipiesei în patru scene Englezește fără profesor, variantă a celebrei La Cantatrice Chave (Cântăreața cheală), habar nu aveam că voi deveni autor dramatic. Aveam doar ambiția de a învăța englezește. A învăța englezește nu duce în mod necesar la arta de a scrie piese de teatru. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu mi-a izbutit proiectul de a învăța englezește, am devenit autor dramatic”. Schimbarea intervine foarte repede. De acum Eugen Ionescu devine tot mai preocupat în a-și căuta o nouă identitate, contactul nemijlocit cu literatura și valorile franceze deschizându-i rapid o nouă zonă de observație. Evenimentul provoacă o stare de nedumerire prin formula dramatică ieșită din tiparele cunoscute. Eugen Ionescu optează pentru teatru ca dramă a limbajului și a incomunicabilității, un teatru cu desăvârșire novator – teatrul absurdului, în care originalitatea unei formule, caracterizate prin fuzionarea șocantă a comicului cu tragicul, devine indiscutabilă. Însuși autorul avea să-și definească poziția de principiu: „Dacă valoarea teatrului se află în sporirea efectelor, acestea trebuiau sporite și mai mult, subliniate, accentuate la maximum. A împinge BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

teatrul peste zona intermediară, care nu e nici teatru nici literatură, înseamnă a-l restitui cadrului său propriu, limitelor lui firești. (...) Un comic dur, fără finețe, excesiv. Nu comedii dramatice. Recursul la imposibil. Totul împins până la paroxism, acolo unde se află izvoarele tragicului. Un teatru al violenței: violent comic, violent dramatic”. Sunt semnele tot mai evidente prin care dramaturgul se decide tranșant pentru un teatru iraționalist, respingând teatrul „aristotelic”, străin spiritului epocii moderne: „Cât despre logică, despre cauzalitate, să nu mai vorbim. Trebuie să le ignorăm cu totul. S-a sfârșit cu drama, cu tragedia. Tragicul devine comic, comicul devine tragic”. În piesele sale de teatru, unitare totuși prin respectarea unui program literar, se pot contura două ipostaze distincte, circumscrise în egală măsură unei violențe estetice fără precedent: farsa tragică, cultivată de Eugen Ionescu în Cântăreața cheală, ca modalitate artistică fundamentală de reprezentare a angoaselor unei umanități degradate, și rinocerizarea, cu toate ipostazele de rezistență pe care le întruchipează Beranger ca prototip ionescian în suita de metamorfoze din patru piese de teatru dominate de violența tragicului: Ucigașul fără simbrie, Rinocerii, Pietonul aerului și Regele moare. În Cântăreața cheală există o parodie a limbajului colocvial, parodia teatrului pus sub semnul întrebării. Limbajul celor două personaje, Mr. și Mrs. Smith, se dezarticulează, vidându-se de sens. Se produce o „tragedie a limbajului” cu efecte ilariante, fiindcă oamenii nu fac ce vor și nu își coordonează existența după criterii precise. Autorul dezaprobă ideile gata făcute, conformismele specifice unei anumite categorii sociale, ca elemente caracterizante pentru cei care trăiesc la suprafața vieții, străini de conștiința faptelor și a cuvintelor rostite. Discuțiile personajelor afirmă doar banalități și șiruri lungi de platitudini, articulații verbale, locuri comune și dereglări de comportament lingvistic. Este semnalat astfel absurdul dominator al unei vieți cenușii, scoasă de sub controlul oricărui sens, intenția evidentă a acestor piese fiind aceea de a surprinde o lume suspendată, paralizată în sentimentul răului care o domină și în care orice act se definitivează în zădărnicie, iar conștiința omului se confruntă cu moartea. Prin situații și tipuri, dar mai ales prin replici și prin numărul de teme obsesive (incomunicabilitatea ființelor, bătrânețea și eșecul, prezența morții), Eugen Ionescu e legat de o tradiție literară românească ce se distinge îndeosebi în opera lui I. L. Caragiale și, într-un anume sens, prin Urmuz, pe care G. Călinescu îl numea „un precursor de tot interesul al dicteului automat” (Principii de estetică). Tendința expresiei literare și a limbajului de a se degrada în clișee și de a-și pierde astfel valoarea comunicativă adecvată confirmă această filiație caragialiană a lui Eugen Ionescu. Luciditatea pătrunzătoare cu care BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Caragiale a sesizat cum limbajul servește la tot în afară de a comunica (frânturi de conversații, repetiții, anacronisme, delir verbal necontrolat) se regăsește în modalitatea prin care Eugen Ionescu denunță automatismul limbajului curent și vidul verbal ca simptom al dezumanizării și al alienării. Cuplul celor doi bătrâni din Lecția este asemănător prin atitudine cu Conu Leonida și Coana Efimița, iar discursul lui Mère Pipe din Ucigaș fără simbrie, cu cel al lui Farfuridi și Cațavencu. Absurdul și necomunicarea sunt, de asemenea, elemente definitorii ale comicului lui I. L. Caragiale în Petițiune, Căldură mare, Amicii, Inspecțiune și în Justiție, fără să se apropie însă de esența pe care o are la Eugen Ionescu proliferarea sufocantă a lucrurilor (Scaunele, Ucigaș fără simbrie, Rinocerii).

Spre deosebire de dramaturgia tradițională, unde sursa fundamentală de susținere a intrigii o constituie evenimentele, ceea ce oferă, în antiteatru, o tensiune dramatică intrigii sunt mai ales „stările obsesive, coșmarurile, angoasele, care suplinesc întâmplările reale”. În piesa Cântăreața cheală „elementele de intrigă se constituie din filmul existenței cotidiene, colorate de fapte mărunte și receptate de personaje a căror trăire se consumă prin fascinația produsă de spectacolul exterior al detaliului cotidian” (Romul Munteanu). Personajele au, în diferită măsură, conștiința alienării. „Personajele, explică autorul, sunt niște marionete, pentru că au pierdut orice sprijin metafizic. Pentru ele nu există norme și tocmai de aceea sunt derizorii”. Drama absurdului e, înainte de 81

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII toate, o dramă a cuvântului. Mijloc de comunicare al teatrului, limba însăși e supusă în teatrul absurdului unei tentative de dezagregare rareori întâlnită în istoria literaturii. „Trebuie să distrugem limba și să o alcătuim din nou”, susținea autorul celebrei piese Cântăreața cheală. Privit dintr-o astfel de perspectivă, teatrul său se constituie într-o mărturie a unei crize universale a gândirii, a afectelor, a limbajului. „Ceea ce numim absurd, susține Eugen Ionescu, nu este decât denunțarea caracterului unui limbaj golit de substanța sa, steril, făcut din clișee și slogane.” Vorbele nu mai au capacitatea de a dezvălui sensuri fundamentale. Limbajul și-a pierdut funcția de comunicare, păstrând numai elementele mecanice, automate. Nu e greu de înțeles de ce, în analizele sale fecunde asupra teatrului lui Eugen Ionescu, Nicolae Balotă surprinde în următorii termeni o asemenea viziune a absurdului existențial: „Grotescul, șarja extremă, comicul macabru, farsa grasă, burlescul grosolan, comicul excesiv, paroxismul tragic, iată modalitățile teatrului la care râvnește Eugen Ionescu. În concepția dramatică a lui Eugen Ionescu, absurdul este probabil neînțelegerea unui lucru, a legilor lumii, iar revelarea unei lumi ca teatru rămâne obiectul său primordial, „paradoxul creației ionesciene fiind acela al realizării teatralității prin non-teatral” (Nicolae Balotă). Incapacitatea personajelor de a se smulge de sub forța dominatoare a sistemului artificializează atât conflictul, cât și lumea evocată. Considerată drept o declarație a unui teatru al absurdului, piesa Cântăreața cheală este, în această privință, o operă de autentică valoare, timpul sporindu-i parcă tot mai mult adâncimile și atractivitatea. Cochetând cu teribilismul avangardist, Eugen Ionescu reprezintă, în perioada interbelică, un caz evident al revoltei și nonconformismului. Perceput printre cele mai insolite prezențe din peisajul literar al secolului al XX-lea, Eugen Ionescu s-a impus lumii ca o conștiință anarhică, deloc înclinată spre compromisuri, antitradiționalist și demistificator al prejudecăților vechi literare, Eugen Ionescu respinge ideea de grup literar, devenind astfel „partizanul” propriului său caz, în care întrevede condiția eternă a omului în fața marilor probleme ale existenței. Refuzând să se exprime șovăitor și concesiv, Eugen Ionescu se revoltă perpetuu împotriva unei stări de marasm și reacționează radical. Este tot mai evident că, printre atâtea probleme majore ale dramaturgului, eseistului și poetului, sfârșitul existenței pământești a ființei și a ceea ce ar mai putea fi după l-a determinat să privească și să trăiască încă din tinerețile sale bucureștene sentimentul morții ca o angoasă permanentă, fără ieșire și fără răspuns. Negăsind înțelegerea rugăciunii „Doamne, fă-mă să cred!“, totul se transformă în gândirea sa într-un tragism fără 82

margini. Într-un articol intitulat Eugen Ionescu în fața morții („Historia”, An XVII, nr. 184, 11 mai 2010, p. 34), eseistul Mircea Duțu oferă câteva scurte detalii cu privire la această atitudine a întemeietorului teatrului absurdului în fața morții, făcând trimitere la o ultimă tentativă pe care scriitorul a făcut-o doar câteva luni înaintea morții. Aflăm că, în contextul aniversării centenarului nașterii scriitorului, numărul din 28 noiembrie 2009 al revistei „Le Figaro Magazine“, relevă, sub semnătura lui Ph. Tesson, unul dintre definitoriile demersuri ale lui Ionescu în acest sens. Publicația pariziană dezvăluie, în premieră, două scrisori, dactilografiate de dramaturg, care concentrează întregul dramatism al existenței sale. După formula de prezentare: „Mă numesc Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze“, urmează întrebările: „Pentru ce îmbătrânim? Este asta voința lui Dumnezeu? Pentru ce războaie așa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundații)? Eu nu am rezolvat niciodată aceste probleme!“ și se încheie cu un P.S., destul de elocvent: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios“ .Prima dintre epistole este adresată Papei Ioan Paul al II-lea, la 22 decembrie 1993, cu patru luni înaintea morții dramaturgului și cuprinde expresia concentrată a unei ultime disperări: „Lumea fiindu-mi de neînțeles, aștept să-mi fie explicată“. Abandonând ideea de a găsi singur răspuns la chinuitoarea întrebare, apelează la instanța supremă reprezentată de urmașul Apostolului Petru. Era de așteptat ca misiva „nemuritorului“ de la Academia Franceză să genereze un dialog extraordinar, pe o temă fundamentală. Speranțele s-au transformat însă într-o deziluzie. La 13 ianuarie 1994 a venit răspunsul Vaticanului, întrun stil pur administrativ, tributar deopotrivă nepăsării sau incapacității de a reacționa pe măsura unei asemenea provocări. Purtând antetul substitutului Secretarului de Stat al Sfântului Scaun, textul poate fi rezumat astfel: „Citiți Biblia și muriți cu seninătate“, însoțit, desigur, de formula sacrosanctă „Papa se roagă lui Dumnezeu să vă ajute“. Nemulțumit de un asemenea rezultat, și în condițiile în care perceperea apropierii rapide a sfârșitului intensifică angoasa, E. Ionescu face un nou demers în același sens, pe lângă Jean-Marie Lustiger, cardinal și arhiepiscop al Parisului. Din păcate, va trăi aceeași mare dezamăgire. La 13 martie 1994, cu 25 de zile înainte de moarte, va primi răspunsul: „Telefonați-i secretarului meu, iată numărul, îl însărcinez să vă ofere răspunsul pe care îl doriți“. Refuzul dialogului din partea celor doi lideri ai creștinismului se poate înscrie perfect în viziunea ionesciană despre absurdul lumii. Demersul lui Eugen Ionescu ar fi oferit ocazia unui dialog fertil, pe o temă eternă privind existența umană.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

IN MEMORIAM VICTOR BIBICIOIU (21 iunie 1942, Brașov – 20 mai 2019, Brașov)

Cenaclul European, primul Cenaclu on-line din lume, anunță cu profundă durere trecerea în neființă, în dimineața zilei dedicate Sfinților CONSTANTIN și ELENA, a membrului său fondator, Ioan-Victor BIBICIOIU, născut în Brașov în data de 21 iunie 1942, absolvent al Facultății de Filologie – Universitatea București, gazetar de talent, editor, critic teatral și animator cultural. Consemnăm, în aceste moment dureroase pentru familie, prieteni, cunoscuți și apropiați, activitatea de peste 60 de ani în lumea atât de diversificată a literelor – cronicile teatrale de talent, recenziile și interviurile care l-au consacrat – stabilind relații de prietenie și colaborare cu artiști de marcă, scriitori și oameni de cultură din întreaga Românie. Apreciind întreaga sa activitate în promovarea artei teatrale și a valorilor spiritual perene specific națiunii noastre, Uniunea Teatrală din România (UNITER) l-a primit în rândurile sale, bucurându-se de susținerea și prețuirea membrilor săi. Transmitem, și pe această cale, sincere condoleanțe Familiei îndoliate și o asigurăm de tot sprijinul nostru și de întreaga noastră compasiune. Dumnezeu să-l odihnească în Pace! Valeriu Iordan POPESCU

AȘA ERA BIBI, FRATELE MEU! În dimineața zilei de 20 mai, mă trezesc cu gândul de a-i da, în acea zi, telefon lui Bibi, de la Brașov. Puțin mustrându-mă că el, mai totdeauna, îmi dă telefon, iar eu destul de rar. În ultimul timp, mă suna aproape zilnic pe la prânz, întrebându-mă de sănătate și din când în când, propunându-mi să vând tot de la Petroșani și să mă mut la Brașov, să fim mai aproape, și mai aproape și de București. Dar vârsta își are greutatea ei, care mereu și tot mai mult, te apleacă spre pământ, ștergându-ți orice gând de mutare și evadare. Iar eu îl tot zoream să scrie și sămi trimită materiale pentru secțiunea Artele spectacolului a revistei Banchetul, pe care am demarat-o de la începutul anului 2016. În modestia lui, nu vrusese sa facă parte dintre redactori, ci să fie doar corespondent permanent. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Știindu-ne din primăvara anului 1973, apoi cunoscându-ne și fiind ca frații, îi știam întinderea culturală în lumea publicisticii și a teatrului și cu numărul mare de prieteni ai săi, și-i tot solicitam texte de analiză și evocare a contribuțiilor acestora: de pildă, despre Radu Beligan și în ultim despre Ion D. Sîrbu – fiind Anul Centenar al acestuia, iar el scrisese despre ei, în mai multe rânduri, și le fusese prieten până aproape de identificare sufletească. Așa era, Bibi, fratele meu! Mulți îi ziceau că este “fiul lui Radu Beligan”, fiindcă și semănau puțin la chip și vorbă. Mă tot amâna, dând vina că fiul, Claudiu, tot întârzie să i le culeagă la calculator. Anterior, mi-a trimis texte despre Constantin Codrescu, despre Ion Caramitru... Mi-a propus colaboratori importanți de la Brașov... El, care avea la 6 decenii de publicistică – și experiența aceasta te obligă să alergi contracronometru –, parcă simțeam că abandonează, că genunchii nu-l mai țin... Îl băteam la cap să-și strângă opera risipită prin reviste, publicații... Deschid calculatorul și de la A. I. Brumaru vestea: “Bunul nostru prieten Bibi a murit astăzi la ora 5 în spitalul din Codlea, unde era internat la recuperare după un atac cerebral. Dumnezeu să-l ierte!” Imediat, sosește alt mesaj de la Iordan Popescu: “Veste tristă: Astăzi dimineață, la orele 5,00, a trecut în neființă, la spitalul din municipiul Codlea, bunul nostru prieten Victor Bibicioiu. D-zeu sa-l odihnească!”... I-am dat telefon, nu aveam decât numărul lui, crezând că i-a luat telefonul Adina, soția, sau Claudiu, fiul. Nimic. La capătul celălalt, al lumii parcă, nu mai răspundea nimeni. Tăcere... Am înțeles că fratele meu, Bibi, mă părăsise... Pentru puțin timp, poate. Am început să plâng. Și i-am aprins, în casă, o lumânare. * Dau mai jos, textul despre el din cartea în pregătire Forme vii și alte scrieri, capitolul Recuperări teatrale – cei din “Casa Vieții”, unde acum titlul va trebui schimbat, “nevoia de a-și recupera opera” rămânându-ne nouă; și firește de dezvoltat totul. 83

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Victor Bibicioiu și nevoia de a-și recupera opera. S-a născut la Brașov, în 21 iunie 1942, dar copilăria și prima parte a instrucției și-le petrece la Lișteava din câmpia Olteniei. Tatăl său, dispare pe front, iar el rămâne ca să împartă necazurile cu mama și, în fine, să reușească să absolve Facultatea de filologie din București, avându-i ca dascăli pe G. Călinescu și Tudor Vianu. Și-a însușit de la aceștia cum și ce trebuie să învețe. Era în perioada ultimului “dezgheț” și a începerii deschiderilor din anii ’68. Biblioteca, această “casă a vieții”, cum au numit-o perșii, i-a devenit casă a vieții. Și era timpul privirii spre “părinți”, al recuperărilor. Vicotr Bibicioiu, cel rămas fără părinte, la propriu – de unde o anume sfială și modestie în societate – se apleacă cu luare aminte și smerenie asupra “părinților” culturii noastre, asupra zestrei ce aceștia ne-au dat-o spre păstrare. Ca student scrie la Viața studențească articole recuperatorii, despre critici și gânditori ai noștri, de la Pompiliu Constantinescu – cel care îi devine model în ceea ce privește exigența cronicii, fie literare sau de teatru – la Petre Pandrea. Înclinarea spre recuperări – și de câte nu are parte cultura noastră! – îi marchează traiectul intelectual, fie că lucrează într-o redacție, fie că se află “slujbaș”, instructor la Compartimentul Teatre din CCES, unde încearcă, împreună cu secretarii literari din țară, recuperarea fondului de aur al dramaturgiei noastre. Îl preocupă recuperările repertorial și pentru teatre. Scrie, în ziarul Înainte și în Ramuri (în perioada anilor ’68), cronici și ample interviuri – oamenii de cultură încep să mărturisească, iar mărturia lor să se instituie ca temei axiologic. Victor Bibicioiu le pune în pagină prin întrebarea care deschide și luminează. Trece la ziarul Munca, avându-i colegi pe Mircea Iorgulescu, Dana Dumitriu, frații Parhon, la Tribuna României; devine lector la Centrala Cărții și la Editura “Albatros”, instructor la Compartimentul Teatre din CCES și Ministerul Culturii (1975-1991), apoi redactor la hebdomadarul Loto Prono. Atât la Centrala Cărții, la Editura “Albatros”, cât și la Compartimentul Teatre, a lucrat cu Constantin Măciucă, de la care a primit încrederea că trebuie să acționeze recuperator în cultura noastră. O preocupare constantă, de substanță valorică, îndeosebi în mișcarea teatrului, a lui Victor Bibicioiu, este aceea de a netezi calea apariției valorii. A stat continuu, în ciuda eventualității, de partea valorii și a

omului de teatru: a scris constant și implicat despre Ion D. Sîrbu, într-un timp când alții nici nu-i rosteau numele, despre Marin Sorescu, chiar în perioada când umbra “transcendentalilor” i se aruncase în spate. A sprijinit intrarea pe scenă a lui Tudor Popescu, Dinu Grigorescu, Mircea M. Ionescu, ori, din dramaturgia străină, să amintim doar pe dramaturgul bulgar, Ivan Martinov, traducând o serie de articole despre acesta. A scris în revistele Ramuri, Teatrul, Ateneu, Familia despre mulți, mulți actori și regizori, făcându-le portrete artistice: de la Radu Beligan la Mirela Cioabă, de la Andrei Șerban și Aureliu Manea la Florin Fătulescu și Constantin Codrescu. Niciodată ochiul său critic nu s-a înșelat. S-a înscris cu inima și condeiul în acțiuni importante din mișcarea teatrală românească, Zilele teatrului istoric la Craiova, Seminarul de dramaturgie și teatrologie “Marin Sorescu” de la Deva. Ca redactor la Editura “Albatros” este implicat direct în editarea cel puțin a trei cărți importante pentru teatrul nostru, Lumină și culoare în spectacol, de Virgil Petrovici; Istoria teatrului universal, de Ov. Drâmba și Teatrul istoric românesc, de Mihai Vasiliu. Pe lângă publicarea în reviste, Victor Bibicioiu este prezent cu însemnări, eseuri în caietele-program ale multor teatre, de ar fi să amintim Caietele Teatrului Național “I. L. Caragiale” București, sau ale teatrelor din Brașov, Petroșani și Craiova. Nu se poate desfășura mișcarea teatrală fără un anume sentiment “pro amicitia”. Victor Bibicioiu a avut privilegiu să fie în preajma unor mari personalități ale culturii și teatrului nostru, de la Ion Zamfirescu la Constantin Codrescu, și cu bun simț și măsură carteziană – generate de buna aplecare cărturărească – a dat seamă despre prestația cu har a acestora, risipindu-și sute de strălucitoare notări și articole în presa de specialitate. Dar nu altul – ca în cazul modelului său, Pompiliu Constantinescu – trebuie să i le strângă și așeze între copertele mai multor cărți, ci doar el, pentru a putea avea în față imaginea unui critic de teatru cu dreaptă măsură și smerită înțelegere a valorii. Victor Bibicioiu a murit în dimineața zilei de 20 mai, ora, 5,00, la Spitalul din Municipiul Codlea, Brașov, în urma unui accident cerebral, și a fost înmormântat vineri, 24 mai, în Cimitirul Bisericii “Schimbarea la față” din Brașov. A lăsat în urma sa pe Adina soția, pe Claudiu, fiul, și mulți prieteni îndurerați, dar mai mulți îi sunt în partea cealaltă a lumii. Dumitru VELEA

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII

Anca SÎRGHIE

SURPRIZELE REUNIUNII LITERARE DEDICATE ANEI BLANDIANA LA CLEVELAND, OHIO Între cele șase reuniuni literare la care am fost invitată în recentul meu maraton american, cea din 23 februarie 2019 de la Cleveland, Ohio, a fost așezată de la început sub semnul miracolului. Aceasta pentru că transportul între două state americane vecine, respectiv din Michigan în Ohio, s-a realizat tocmai în ziua când în familie era o aniversare importantă, la care tatăl celui sărbătorit a acceptat să nu participe, ca să facă, în schimb, pe voia mamei sale. Da, sper să înțelegeți că este vorba de fiul meu care a rulat aproape 3 ceasuri pe autostrada de lângă Detroit până la Cleveland, facilitând astfel întâlnirea mea cu iubitorii de literatură română din capitala statului Ohio. Programul seratei fusese inițiat de pr. ortodox dr. Remus Grama, care îmi mărturisea ce nevoie se resimte în comunitatea românilor de asemenea evenimente literare, mult prea rare, din păcate.

Moment din timpul reuniunii literare. De la stânga: poetul Mircea Ștefan, universitara și scriitoarea Anca Sîrghie, pr. dr. Remus Grama, în picioare, pr. dr. Petre Stînea.

Cine ar fi crezut că într-o zi de iarnă începută cu cer senin însorit se lasă o asemenea burniță, gata să-ți strecoare frigul în oase? Surpriza neplăcută era că ți se cerea voința Anei lui Manole ca să înfrunți o vreme de-a dreptul dușmănoasă, cum era cea de dinaintea momentului începerii reuniunii literare, anunțate pentru ziua de 23 februarie 2019, ora 18.00 la Muzeul etnic și de artă de pe lângă Catedrala Sf. Maria din Cleveland. Surpriza a fost să văd că totuși au sositcred eu, tocmai pentru că le-am recunoscut figurile de la alte reuniuni precedente-cei mai avizați și interesați de literatură dintre românii localnici. Între ei, familia BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

de artiști a Mariei și a lui Mircea Bârțan, nu altul decât poetul Mircea Ștefan, a avut generoasa preocupare de a pregăti bunătăți culinare și bachice pentru finalul reuniunii. Unul dintre participanți s-a prezentat cu o chitară, fără ca eu să-i înțeleg dintru început intenția, dar surpriza pe care mi-a rezervat-o a fost emoționantă. Aparatul de proiecție a imaginilor cu Ana Blandiana și cel de amplificare sonoră a înregistrării cu microrecitalul poetei realizat profesional la București și adus anume în America, așteptau în liniște să ne vină în ajutor la conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana. Știam de ce efect fuseseră glasul poetei recitând și imaginile cu ea din programele de la Denver din 10 februarie a.c. în statul american Colorado și după o săptămână la Windsor în Canada. Ceea ce eu pregătisem a fi o surpriză pentru organizatorii seratei literare era invitarea unei personalități din Cleveland la care nimeni nu s-ar fi gândit, rudă cu poeta. De cum m-am apropiat de sala conferinței, l-am văzut pe pr. greco-catolic Petre Stînea Mihălțan, căci tocmai despre domnia sa era vorba, cu statura-i impunătoare, având alături pe soția lui, doamna profesoară Carmen. Serata literară a început, moderată de domnul Remus Grama. Imediat ce am prezentat biografia Anei Blandiana, poeta născută în martie 1942 la Timișoara în familia preotului Coman și a preotesei de obârșie din Mihalț, am invitat la cuvânt pe părintele Petre Stînea, care ne-a făcut câteva mărturisiri inedite. Atât bunica din partea tatălui său cât și bunica poetei s-au născut în Mihalț, ele fiind surori. Astfel, Ana Blandiana și Petre Stînea, tatăl preotului, sunt veri deal doilea. Înainte de a pleca în America, părintele Stînea a fost timp de 12 ani preot în satul Mihalț și a cunoscut foarte bine locurile și tradițiile satelor din zonă, pentru care nutrește și acum o mare dragoste, fiind mândru să fi trăit în asemenea comunitate rurală. Din familie, el a aflat că bunica poetei s-a căsătorit în satul Blandiana, situat la 20 km de Mihalț. Dar bunica a murit înainte de a se naște Otilia Valeria, cum se numea viitoarea poetă. Când și-a dorit un pseudonim, poeta a ales toponimicul Blandiana, care este deosebit de melodios în sine. Dar totodată alegerea pseudonimului de “Ana Blandiana” mai dovedea că tânăra poetă nutrea o deosebită considerație pentru 85

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII femeia simplă și modestă, care îi fusese bunică, și pentru locurile de obârșie ale familiei sale. Preotul și poeta nu au avut ocazia să se vadă față în față. În schimb, pr. Petre Stînea a întâlnit cândva în Alba Iulia pe Romulus Rusan, soțul poetei, căruia i-a povestit că tatăl lui, având exact același nume cu părintele Petre Stînea, s-a născut în 1945, fiind mai mic cu 3 ani decât Ana. Astăzi, oriunde ajunge în lume, poeta duce numele satului Blandiana, pe care părintele tocmai la vizitat, la o recentă călătorie în țară și l-a găsit la fel de frumos ca altădată, dar îmbătrânit din cauza plecării românilor tineri din zonă la muncă în străinătate. Evenimentele biografiei s-au derulat mai departe. După un preambul dedicat biografiei dramatice a operei Anei Blandiana, am comentat faptul că poeta a totalizat 8 ani de interdicție comunistă, când nu a putut să publice, dar concomitent ea s-a bucurat de o recunoaștere europeană și internațională prin premii onorante. Astăzi Ana Blandiana este o personalitate internațională de prim rang. Conferința mea s-a axat pe evoluția liricii erotice a Anei Blandiana, de la exuberanța feminină a începuturilor din Persoana întâia plural și până la volumul din 1972 Octombrie, noiembrie, decembrie, unde formele visului, ale somnului, moartea-iubire impun o voce cu totul singulară în contemporaneitate. Noul volum Variațiuni pe o temă dată, apărut la Editura Humanitas în 2018, aduce o altă perspectivă, cea a iubirii care are puterea de a răzbate peste pragul morții, acum când sufletul-pereche a trăit accidentul inimaginabil de a se îndepărta de ea, înghițit de o prăpastie imensă. Poeta înlocuiește lamentația tradițională în lirica română cu o meditație asupra sensurile existenței, ceea ce conferă noii cărți o dimensiune metafizică. Publicul a savurat momentul când am comentat pozele cu prezența poetei între alți membri ai Academiei Europene de Poezie în anul 2007, în Capitala Europeană a Culturii, Sibiu. Doream să creez impresia că Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan sunt alături de noi, da, aici, la Cleveland în statul Ohio al Americii, spre a admira cel mai valoros muzeu al diasporei române din întreaga lume. Aici poposise realmente cândva un alt coleg de an din studenția mea clujeană, Ioan Alexandru, care a venit în calitate de senator, moment povestit de Remus Grama în interviul pe care l-am realizat în anii trecuți. Luând cuvântul, poetul Mircea Ștefan și-a amintit când a citit volumul 50 poeme al Anei Blandiana și Sonetele lui Vasile Voiculescu. Era vremea când chiar el debuta la Echinox cu Jean Pop și revede momentul când Doru Chirilă a fost sancționat și nu a mai publicat un timp. În intervenția sa, pr. dr. Remus Grama a rememorat vremea când, proaspăt absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă la Sibiu, a activat la 86

cea mai longevivă până astăzi publicație a culturii neamului nostru, “Telegraful Român”, având responsabilitatea de corector. După ce între 1701 și 1846, mai exact sub împăratul Iosif al II-lea ,se acceptă episcopii ortodocși, iar în 1846 Andrei Șaguna devine un Moise al românilor ortodocși, pe care a reușit să-i scoată din pasivitate, creându-le școli, o mitropolie recunoscută, chiar fiind un sfătuitor al împăratului, ziarul acesta al Mitropolitului Șaguna era o mare înfăptuire a culturii naționale. Andrei Șaguna a pus românii pe ecranul vieții politice europene, iar între colaboratorii pe care înaltul prelat i-a ajutat să se afirme, plătind școlarizarea la Universitatea din Leipzig timp de doi ani, publicistul și asesorul consistorial Nicolae Cristea, care a slujit Biserica Ortodoxă din Transilvania sub 4 mitropoliți, s-a dovedit a fi un clarvăzător, om de atitudine care a avut de suferit pentru verticalitatea sa, fiind întemnițat timp de 8 luni în închisoarea de la Vacs, Ungaria. În Muzeul etnografic și de artă din Cleveland se păstrează o poză originală ,donată pe la 1900, reprezentând delegația celor 300 de români care s-au dus la Curtea Imperială din Viena cu Memorandul. Despre conferința dedicată Anei Blandiana, dl Grama a apreciat că este vorba de o mare poetă, “lumină din lumină”. L-am auzit apoi pe vorbitor spunând că “Anca Sîrghie este un sacerdot al cuvântului, care a adus o trăire profund românească prin cartea pe care a îngrijit-o împreună cu profesorul Marin Diaconu”, astfel că noua carte a lui Nicolae Cristea, intitulată Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, este o restituire de valoare istorică. Ca prezentator al cărții, dl Grama a apreciat cele două eseuri politice La țintă și Din trecut spre viitor, cu semnificația lor documentară pentru epoca de la finele secolului al XIX-lea în Imperiul austro-ungar. Cartea Întâlnire pe calea undelor. Interviuri radiofonice despre scriitori români, vol.1-2, oferă cititorilor șansa unei panoramări a vârstelor literaturii noastre, cu personalitățile cele mai reprezentative, creionate sub forma unui dialog viu, nu lipsit de spontaneități în formulare și totuși profund în esență, dens ca informare documentară. Acest intermezzo al lansărilor de carte s-a terminat cu autografe scrise pe cărțile dorite pentru citit în liniște de românii din Cleveland. Surpriza a fost faptul că am oferit participanților la eveniment o revistă românească din țară(“Lumina slovei scrise”, Sibiu, din care le-am adus nr. XIX și XX, recent apărute) și o alta din America (“Miorița USA”, Sacramento, publicație din care redactorul Viorel Nicula a trimis din timp 60 exemplare interesante din ultimii ani care să fie oferite în zilele viitoare și celor care nu au reușit să ajungă la serata din 23 februarie a.c., cei mai mulți din motive obiective. Reuniunea s-a încheiat cu un recital ad-hoc, singurul la care în tot periplul meu american nu au BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

fost invitați în seara aceea ploioasă și copii, deși nu mă îndoiesc că există elevi ai școlii de duminică la Catedrala Ortodoxă Sf. Maria din Cleveland. Am fost, în schimb, profund impresionată de lectura nuanțată făcută de doamnele Maria Bârțan (Dans în ploaie), Nina Klein (De dragoste), Dana Anadan (Descântec de ploaie) și Carmen Stânea (Furnica), după care poetul Mircea Ștefan să se oprească asupra motanului Arpagic din poezia pentru copii și nu doar pentru ei. Vasile Copaciu ne-a emoționat cu poezia Învață-mă să ard întunecat, iar Remus Grama a citit Lasă-mi toamnă, care ne-a amintit de interpretarea muzicală a Margaretei Pâslaru. Neașteptat a fost să vedem-așadar o ultimă surpriză- pe Gheorghe Lateș cântând acompaniat de chitară atât de ingenioasa poezie pentru copii La Paris, apoi enumerându-ne formațiile cu care el a evoluat pe scenele din țară. Era ca și când la Cleveland în acea seară de iarnă mohorâtă s-au trasat niște punți între trecut și prezent, cu participanți care au legat o mai puternică prietenie bazată pe credința lor în forța cuvântului purtător de frumusețe. Domnul Petre Stînea a prezentat proiectele culturale pentru care încearcă să solicite Ministerului

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

EVOCĂRI, ANIVERSĂRI, EVENIMENTE, PREMII Culturii fondurile necesare. Cert este că dialogul diasporei cu țara-mamă se cere încurajat, spre a îmbogăți cultura română în speță, întrucât nici România nu mai poate ignora existența diasporei, cum se procedase în socialism timp de o jumătate de secol și nici diaspora nu poate evolua firesc fără ajutorul țării. La Cleveland, așadar, o seară literară însuflețită de simțirea românească autentică.

Un grup de participanți la eveniment, în Sala blazoanelor Muzeului etnografic și de artă din Cleveland, Ohio.

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI

Adina CÎRJAN

CUVINTE VII (I) Te uiți cu ochi frumoși și umezi la lumea care-

Mic jurnal de trăiri esențiale o vezi I. "Dansul este cea mai frumoasă artă, pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții; el este viața însăși" (Havelock Ellis)

Ideea de a scrie o carte mi-a încolțit de ceva vreme nu doar în minte, ci și în inimă. Nu este nici pe departe o nevoie egotică, ci doar nevoia de a marca pașii interiori parcurși, astfel încât privind în urmă să pot revedea traseul, să pot resemnifica și aprofunda cele trăite și percepute, spre folosul meu și al celor care mă vor citi cu inima. Vreau să cunosc Viața, observând-o, experimentând, trăind autentic momentele mele. Pentru a intra în Stare voi activa toate tipurile de percepții aici, în toate dimensiunile, acum și întotdeauna! Și... cartea începe a se scrie singură... Viață, Te provoc la un dans în spațiul infinit al tuturor posibilităților. Te avertizez că eu nu cunosc dansul tău… aud doar muzica .Tu Viață, vei fi maestra mea de dans. Sunt deschisă să primesc și să mă las condusă de tine. Marea întrebare a Vieții: Omulețule drag, înainte de a începe dansul nostru, te-aș întreba un lucru: Vrei tu oare să strălucești? Te-ai întrebat vreodată, cum din miliardele de oameni care au viețuit pe acest pământ doar unii au strălucit, lăsând în urma lor cunoaștere și lumină? Poți cunoaște succesul, poți avea lumea la picioarele tale, poți aduna bogății, palate… dar ele se vor nărui după plecarea ta de aici. Lumea te va plânge o vreme scurtă, apoi te va uita. Poți cunoaște astfel trecerea prin timp și perisabilitate. Dacă vei rezista însă arderii, poți fi scânteie sau chiar stea. Vei aprinde speranța neamului omenesc trezindu-l din somnul cel adânc. Poți avea întreg Universul la degetul tău cel mic, construind castele de gânduri ce vor rămâne veșnic în inimile oamenilor. Poți fi geniu prin creația realității tale. Viața mi-a spus: Mi-ești dragă așa cum te-am Creeat!... 88

Și speri că tot ce-i rău va dispărea. Totul! Așa cum este: dat de iluzii, realități... Contează doar cum vei vedea realitatea ta. Să 'nveți s-o construiești e important, lăsând să-ți crească-n gând Sămânța Mea pe care-o voi uda cu apă din Izvorul Vieții Putea-vei oare să mă lași să-ți pun pământului hotar cu mană de olar? Cu voia ta …și doar așa, nu va durea! Eu am să-ți dau și ploi... și vânt… și soare-n gând… Vei deveni un vas de preț ce Focu-mi va purta... Vei da și altora din El… fără să-i arzi, câte puțin, Căci tot ce-i bun e și mai bun, dacă-l împarți. Spusă Vieții: Mă doare urcușul și trupu-mi prea slab!… Dar dorul de-Acasă mă trage spre Tine Părintele meu din sfere Divine Ce le percep… dar nu le văd cu ochiu-mi pribeag. Nu știu ce să cer!... Căci mintea nu tace și inima plânge! Nu știe de ce!… când simte Focul ce vine din Tine… Mă doare Iubirea-ți ce nu-ncape în mine, să-i fac loc aș vrea... Cum aș putea pe verticală, făr’ al tău Suflu Să pot să îndur acest Foc? BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Mă Împuternicești?... Azi pot urca! Prin fire urzite cu grijă mă legi și de alții ca mine, prin care te simt și te cuprind… Clipă de clipă, zi după zi, Tu mi te arăți în chipuri mii Câte puțin, câte puțin, prin oameni și soare și apă și vin… prin pâinea cea caldă ce îmi stă pe masă prin Pruncul ce-mi râde cu fața curată.. Ce minunat, nu mă mai doare, Iubirea-ți ce-mi vine pe orizontală! Sclipiri, unduiri, prin Oameni, prin Ape, Prin Vise și Soare…

CONVORBIRI, JURNALE, ÎNSEMNĂRI Vei revela, Cum am putea străbate Clipa-n lung și-n lat? În adâncimi, În înălțimi Și-n spații multe care poartă Sclipiri din gândurile care, Expansionează-n contemplare A minții margini… tot mai mult. Atunci e-acum, A fost mai este… O lume-ntreagă de poveste Unde doar Clipa mai contează, Căci ea sfidează-a vremii răni... Omule drag, Vei înțelege Cum ieri și mâine, Chiar și azi, Toate trăiesc și le cuprinzi În tine, ACUM! Mulțumirea mea: Mulțumiri, mulțumiri, mulțumiri, Pentru ce sunt și pot să devin prin Tine Părinte… Pentru sămânța încolțită-n pământul ce poartă al tău Suflu, Pentru iubirea ce pot să o dau… Mulțumesc că pot ierta clipa cea grea Croită de oameni în viața mea! Mulțumesc pentru zbor și primăvară Cu miresme de tei și cais... Mulțumesc pentru focul de iarnă Ce trosnește acasă și povestea bunicii; Mulțumesc rugăciunii de seară Ce cheamă somnul alene și îngeri Mulțumesc pentru omul frumos Ce clipe-mi pictează pe frunte, Mulțumesc pentru mintea în inimi... vibrând Iubire revărsată în lume...

Viața mi-a răspuns: Când tu vei străluci deplin, Cristal de Om cu fețe multe Prin matematici neștiute de voi acum

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Mulțumesc pentru tot… Pentru Versul ce curge Prin mine... Și curăță gozul cu totul. (va urma)

ESEU

ALDYN ALEXANDER

„Blow-Up” vs. „Funigei”: O pătrundere flagrantă în Cadru (Cadrul II: Filmul) În privința filmului „Blow-Up” realizat de Michelangelo Antonioni în anul 1966, trebuie menționat că titlul ales are o dublă semnificație. În cazul cel mai evident, sintagma „Blow-Up” trimite în limba engleză la „o extindere a unei fotografii”, cumva o acțiune operată și de fotograful Roberto Michel în textul lui Cortázar, cât și de fotograful londonez Thomas din filmul lui Antonioni, interpretat de actorul David Hemmings. Cea de-a doua semnificație a titlului se referă la o acțiune contradictorie; „Blow-Up” având în limba engleză și sensul de „ciondăneală”, „ciorovăială”, „ceartă” sau „discuție aprinsă”. Vom vedea că ambele sensuri pornesc de la textul lui Cortázar1 și se extind armonios în filmul de față. Niciuna dintre perspective nu-i va scăpa regizorului italian, ce le preia din textul originar și le transpune cu măiestrie pe peliculă. Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a filmului ar trebui precizat faptul că în volumul „Efectul Sherlock Holmes (Trei intrigi cinematografice)” criticul de artă Victor Ieronim Stoichiță, în cea de-a treia parte a studiului „Blow-Up: în căutarea punctului pierdut” discută destul de amănunțit filmul-cult al lui Antonioni. Celelalte două filme tratate sunt „Fereastra din spate” (1954-1955) cu subtitlul „un film pur cinematografic” și „Femeia dispărută” (1937-1938) cu subtitlul „Alfred Hitchcock și domnișoara Froy(d)”, ambele produse de regizorul deja amintit. Ne vom concentra însă atenția asupra filmului „Blow-Up” pentru că acesta ne interesează pe noi în cazul de față. După cum ne-o spune și subtitlul ales de Stoichiță pentru filmul lui Antonioni, trebuie să avem în vedere și să căutăm fragilul „punct pierdut” în fotografiile realizate de Thomas, ce devin, prin însăși expunerea lor aproape muzeală, veritabile opere de artă; picturi la care vizitatorul se uită concentrat, urmărind detaliile spre a descoperi ceea ce de la o privire mai îndepărtată nu se poate observa. Detaliile ascunse ale tabloului (punctul de rezistență inerent) așezate acolo de mâna și talentul artistului. Percepând filmul sub forma unui ecran în care se proiectează sub formă de mișcare acțiunea, Stoichiță

avea să remarce o diferență de perspectivă asupra abordării cinematografice în cazul celor doi regizori tratați în studiul investigativ al celebrului Sherlock Holmes: „Ecranul este «o pânză», ne spune Antonioni, iar spectatorul este cel care trebuie s-o descifreze. […] Ecranul este o fereastră, ne spune Hitchcock, iar spectatorul trebuie s-o scruteze”2. În ceea ce-l privește pe Hitchcock, misterul și suspansul aferent se rezumă la o simplă fereastră fiind prin excelență un spațiu deschis, care transcende și prin care se poate pătrunde, violentând ceea ce se numește Interior. Fereastra, ca și Ușa, poate fi considerată un Portal; un punct delimitativ între două lumi: exterior și interior sau înăuntru și afară; de o parte sau de cealaltă a ferestrei. În schimb, atunci când vine vorba de ecranul perceput ca o „pânză” sau un tablou, perspectiva privirii se schimbă substanțial. Nu mai există înăuntru ci doar în afară, adică doar spațiul în care se plasează privitorul (contemplatorul). Se desființează astfel și Portalul, pentru că nu mai poate facilita pătrunderea în lumea de dincolo; lume înțeleasă eminamente ca spațiu (minim) tridimensional de inserție. Avem parte deci de un înșelător spațiu bidimensional, așa cum se întâmplă în cazul oricărei picturi. Ecranul nu mai este tridimensional de ambele părți, ci numai pe de o parte, iar partea cu pricina este cea a contemplatorului, fapt care nu simplifică aproape deloc privirea. Totul se complică exponențial. Fotograful, urmărind încordat propriile-i poze executate inconștient. O reconstrucție conștientă a ceea ce a fost cândva doar un instinct. A încerca să percepi, să descifrezi clipa! Ce treabă poate fi mai anevoioasă? Thomas este un fotograf londonez ce se împarte în cea mai mare parte a timpului între studioul său de la numărul 39 din Princes Place, „închiriat” regizorului italian pe durata turnării filmului de către fotograful Jon Cowan și ieșirile în aer liber unde se oprește cu RollceRoyce-ul său decapotabil (model Silver Cloud III Drop Head Coupé) pentru a face poze sau a vizita magazinele de antichități. De la magazinul de antichități își va cumpăra o elice de câțiva metri pe care o va expune în

Exceptând denumirea deja menţionată a povestirii scriitorului („Las babas del diablo”), textul a fost iniţial publicat într-o ediţie cartonată, de colecţie, sub denumirea de „End of the Game and Other Stories” („Sfârşitul jocului şi alte povestiri”). Ulterior, volumul va fi republicat sub denumirea de „Blow-Up and Other

Stories”, titlu care-i va inspira lui Antonioni filmul cu acelaşi nume. (n.a.). 2 Victor Ieronim Stoichiţă – Efectul Sherlock Holmes (Trei intrigi cinematografice), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 119.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

atelier. În Parcul Maryon va face poze unui cuplu de îndrăgostiți. Dintre cei doi, doar femeia își va exprima nemulțumirea și revolta totodată, în privința pozelor făcute fraudulos. Thomas este consternat: „Cine spune că nu poate face poze atunci când dorește într-un spațiu public?” Contradicția dintre cei doi va continua, însă văzând că nu o poate scoate la capăt cu fotograful băgăreț, tânăra, pe nume Jane, interpretată în film de actrița Vanessa Redgrave îl părăsește fugind, de parcă ar fi pierdut ceva important, în timp ce Thomas îi mai face grăbit câteva poze. Cuplul se destrămă iar fotograful se întoarce în studioul său pentru a developa pozele. Este întâmpinat inexplicabil de Jane, la intrarea de la numărul 39, care numai ea știe cum i-a descoperit adresa, insistând enervant pe aceeași idee: înapoierea pozelor în care se simte descoperită (dezvăluită). Thomas o poftește înăuntru, cedând parțial rugăminților ei. Din pricina insistențelor ei întreținute, Thomas intră la bănuieli în privința a ceea ce s-ar putea afla cu adevărat în fotografiile realizate de el în acea dimineață în Parcul Maryon. Graba nejustificată a tinerei de a intra cât mai curând în posesia imaginilor ce-o portretizează, în contextul în care Thomas îi promisese deja expedierea fotografiilor după developare, îl va împinge pe artist să-și aplece atenția cu minuțiozitate asupra instantaneelor surprinse. Astfel, aflat în studioul său de creație, va purcede numaidecât la developarea filmului. Din această perspectivă, „Blow-Up” se derulează concomitent pe două pelicule: una cinematografică, cu ecranul pornit al televizorului, îndreptat ca „o pânză” înspre cinefili și-n care se proiectează rând pe rând imaginile-mișcare, și una fotografică acolo unde imaginile sunt oprite, dar cuprinse amalgamat și aproape alarmant într-o ipostază ce urmează a le aduce în primplan și a le străpunge „criminal” semnificanța. Cadru în cadru, în momentul în care pelicula fotografică se suprapune peste cea cinematografică. Cel mai fragil și intens moment al Filmului: imaginea ca o pată, aflată pe punctul de a-și concretiza trăsăturile. Odată ce filmul este developat, Thomas înșiră programatic pozele ușor-mărite în studioul său, amplasându-le oarecum într-o ordine cronologică, în care observă cum femeia îl strânge speriată în brațe pe „iubitul” ei, privind cu stupefacție peste umărul acestuia. O grimasă i se întipărește pe chip. Thomas încearcă acum să localizeze „punctul” spre care privește femeia, căutând să priceapă ce anume i-a atras atenția. Cu ajutorul unei lupe și a unui creion alb trasează pe fotografia locului fatidic un mic contur de forma unui dreptunghi. Secțiunea va fi mărită din nou și așezată ca o continuare lângă celelalte fotografii. Asistăm acum la momentul în care „punctul pierdut” începe să iasă treptat-treptat din umbră. Chipul se individualizează! Câștigă în asemănare! În cadrul filmului menţiunea şi scena cu pricina apare la momentul 01-26-23. (n.a.). BANCHETUL, 40-41-42 / 2019 3

ESEU Intrând în studiul lui Thomas, modelul german Veruschka von Lehndorff, iubita lui Bill, un pictor întrucâtva poantilist ce-și „săvârșește” și „de-săvârșește” tablourile cu ajutorul unor puncte grupate haotic, ori poate după o logică neînțeleasă sau înțeleasă numai de el, atunci când va vedea fotografia mărită ce-l tot frământă și-i dă bătăi de cap fotografului, va exclama întrucâtva spre elucidare: „Seamănă cu unul dintre tablourile lui Bill”3, iar Thomas știind că nu greșește, încuviințează. Este singura fotografie ce i-a mai rămas, după ce toate celelalte i-au fost furate din atelier, cel mai probabil de tânăra insistentă ce apărea în ele, Jane. Singura, dar cea mai importantă. Ajungem iarăși, după spusa savantului la „Chipurile de pe Marte”. În același volum, de care aminteam în prima parte a eseului, „Lumea și demonii ei (Știința ca lumină în întuneric)”, omul de știință american Carl Sagan, referindu-se la posibilitățile iluzorii ale nașterii chipurilor, la aparițiile lor acolo unde de fapt ele nu sunt, ci doar creează o înșelătoare impresie că ar fi, trimitea în mod explicit și la pelicula cinematografică a lui Antonioni. Un fel de instaurare a Visage-ului dar nu în realitatea sa specific-definitorie, ci prin falsificare. O umbră ce seamănă cu obiectul din care se trage, cu simpla precizare că obiectul în sine lipsește. Rămâne astfel doar umbra ce vrea să stea mărturie și să dea dovadă de autenticitatea obiectului pe care-l umbrește, dar când se încearcă identificarea obiectului, reconstituirea sa milimetru cu milimetru… În fine, aceasta este părerea savantului și nu e întrucâtva lipsită de adevăr. Pasajul fețelor confuze ar fi, așadar, următorul: „Ca un efect secundar neplănuit, mecanismul de recunoaștere a tiparelor din creierul nostru este atât de eficient în extragerea unei fețe dintr-o cantitate de alte detalii, încât uneori vedem fețe chiar și acolo unde nu sunt. Se întâmplă astfel că asociem pete întunecate și luminoase lipsite de orice raport și să încercăm în mod inconștient să vedem o față. Omul de pe Lună este o consecință a acestui mecanism. O alta este descrisă în filmul lui Michelangelo Antonioni, Blow-Up”4. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Sagan, citind acest pasaj ce face trimitere și la filmul „Blow-Up” al lui Antonioni, ar trebui să cădem de acord asupra faptului că încercând să vadă, Thomas nu vede de fapt nimic, sau, altfel spus, vede ceea ce își dorește el să vadă: chipul umbrit dintre tufișuri (teribil asasin cu mâna pe pistol, gata de a înfăptui crima momentului prielnic). Dar Thomas, prin capturile aparatului său de fotografiat (veșnic pornit, veșnic neanunțat) este cel care le strică momentul. Necunoscutul dintre tufișuri nu mai trage, cu toate că întorcându-se după un timp, atunci când intră în posesia secretului pozelor developate, fotograful descoperă în zona unde și-a imortalizat scenele, un cadavru de bărbat, ce pare a fi cel mai probabil „iubitul” Carl Sagan – Lumea şi demonii ei (Ştiinţa ca lumină în întuneric), Ed. Herald, Bucureşti, 2015, p. 64. 4

ESEU femeii ce nu-și dorea să fie pozată. Ținând cont de factorul ascuns al scenei (trăgătorul din umbră) dorința tinerei de a nu fi de-mascată prin fotografie își găsește întrucâtva înțelesul și justificarea. Dar pozele au fost deja realizate. Developarea lor a scos la iveală un teribil secret; o taină de viață și de moarte. Însă dacă trăgătorul a fost oprit de apariția neașteptată a fotografului, cum se întâmplă că un bărbat se află mort între tufișuri? Cine la ucis? Aparatul lui Thomas ca o formidabilă „mașină de război”; mecanism de înmagazinare a sufletului întro cameră strâmtă și obscură sau trăgătorul din umbră a avut un moment de respiro prin care glonțul a fost expulzat din țeava scurtă a pistolului și a intrat ca o șuierătură de vânt, sau o banală rotire a manivelei aparatului foto în trupul cald al bărbatului amorezat, prăbușit în câteva clipe, aproape rece, pe pajiștea de verdeață? Ce vede de fapt fotograful? Vede mai întâi cuplul „nevinovat” de îndrăgostiți, strângându-se în brațe într-un parc londonez în care el pătrunde flagrant spre a face niște poze. Lumea se vede evident diferit prin obiectivul aparatului de fotografiat, dar cum se vede ea în realitate? Vede foarte multă verdeață și o femeie isterică, alergând grăbită după el spre a-i cere ceea ce consideră că i se cuvine: FILMUL. Dar filmul încă nu sa sfârșit. E abia la început. Antonioni nu și-a încheiat capodopera. Mai are încă multe de spus. Legat de ceea ce se vede cu adevărat atât pe filmul aparatului foto cât și pe pelicula cinematografică, Antonioni însuși avea să declare la un moment dat: „Cercetez cu adevărat natura realității. Este un punct esențial de care trebuie să ne amintim în legătură cu aspectele vizuale ale filmului, dat fiind că una dintre principalele teme este «a vedea sau a nu vedea»…”5 Sintagma subliniată de regizor „a vedea sau a nu vedea” i se atribuie în mod excelent lui Thomas aflat pe punctul de a nu vedea în primă instanță decât o față a Realității (peisajul și cuplul de îndrăgostiți ghemuiți în el), apoi se transpune reversului Realității în conjectura punctului pierdut ce veșnic încearcă a se re-găsi, prin care pare a vedea, figura ascunsă (obscură) a ucigașului. Pătrunde înțelesurile și mecanismele unei crime. Din fotograf devine detectiv fără voia sa și astfel, după cum ar remarca și Victor Ieronim Stoichiță în studiul său, posibil Sherlock Holmes. Corpul victimei este găsit, dar apoi corpul dispare; fotografiile sunt developate, dar apoi și ele dispar. Între aceste apariții și dispariții miraculoase, misterul plutește ca într-un fluid, pentru că totul aici are densitate, se îngreunează pe măsură ce spațiile conturate se apropie de magica înflăcărare a punctului central, ca atunci când regizorul îl surprinde pe Thomas în atelierul Michelangelo Antonioni – Fare un film è per me vivere. Scritti sul cinema, ediţie îngrijită de Carlo din Carlo şi Giorgio Tinazzi, Venezia, Marseille, 1994, p. 85, Apud Victor Ieronim Stoichiţă – Efectul Sherlock Holmes, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 115. 5

său, în fața unui tablou pătrat, în mijlocii căruia, pe un fundal întunecat ce bate spre negru, se „luminează” un punct disociat ce-și pierde treptat din intensitate, trecând de la starea centrală de alb-pur spre oscilații coloristice explozive: galben-oranj, verde-albastru, brun-gri până când totul intră în zona limită-nedemarcată a negrului de fundal. Aici este zona în care punctul nu se mai observă. A vedea înseamnă a te plasa în centru. A nu vedea presupune a trece în fundal. Conform unei alte mărturii a lui Antonioni: „Știm că sub imaginea revelată există o alta, mai fidelă realității, și că sub aceasta mai e alta, și încă una sub cea din urmă, până la adevărata imagine a absolutului, misterioasa realitate pe care nimeni n-o va vedea vreodată. Sau poate nu înaintea descompunerii fiecărei imagini, a fiecărei realități. Prin urmare, cinematograful abstract își va avea propria rațiune de a exista”6. Termenul cheie este aici cinematograful abstract iar suprapunerea aceasta infinită de scene și imagini, ca într-o formidabilă „punere în abis” („Mise en abyme”) ne indică faptul că Realitatea nu poate fi niciodată înțeleasă până la capăt; până spre străfundurile ei originar-existențiale. Spre a se săvârși o asemenea înțelegere ar fi nevoie de o reîntoarcere în timpul primordial dincolo de explozia (Big-Bang-ul) din care sa ivit Universul. Echivalează întrucâtva cu a te plasa în locul Creatorului, aflat pe punctul de a-și începe opera. Probabil că nu întâmplător Thomas fotografiază la începutul filmului (aproximativ minutul 14) cinci fotomodele plasate crescător sau descrescător (depinde cum se privește imaginea) în spatele unor copertine sau geamuri transparente-fumurii ce ne trimit imediat cu gândul la ideea de stratificare. O suprapunere a femeilor pentru a crea impresia unei singure imagini, astfel încât o dată compilată (prinsă în aparat și mai apoi transpusă pe hârtie), să poată fi ulterior des-compusă mental întro încercare de re-întoarcere la Realitatea primordială din care se trage și s-a născut. Straturile imaginii, expuse aici de Antonioni cât se poate de fățiș. TrepteleRealității decodificate și defragmentate, poate chiar decorticate de curiosul fotograf ce-și dorește să pătrundă cât mai adânc spre zona de umbră ce-i rămâne inaccesibilă. Pătrunzând în negura timpului! Negura în care se ascunde omul fără chip, și mai apoi, prin acțiunea anihilării sale accelerate și omul fără voce. Stoichiță atrage atenția asupra unui fapt extrem de important: „Aș vrea să adaug în acest punct observația privitoare la faptul că numele actorului care interpretează rolul mut al bărbatului grizonant nu figurează în castingul din Blow-Up. Este ca și cum n-ar exista”7. Bărbatul grizonant este chiar victima (cel Michelangelo Antonioni – Preface to Six Films, p. 63 şi Prefazione, p. 136, Apud Victor Ieronim Stoichiţă – Efectul Sherlock Holmes, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 115. 7 Victor Ieronim Stoichiţă – Efectul Sherlock Holmes (Trei intrigi cinematografice), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 130. (nota 22 de subsol) BANCHETUL, 40-41-42 / 2019 6

ucis!) ce se expune preț de câteva cadre pe instantaneele trase de Thomas în parc (încă în viață) și atunci când fotograful îl revizitează, tot în parc (încă mort). Încă mort, întrucât o vizită ulterioară din partea lui Thomas se soldează cu o dispariție. Prima dată este văzut în viață, a doua este văzut mort și într-o a treia ipostază este „văzut” (ca să păstrăm aceeași terminologie) dispărut. Cele două puncte între care pendulează artistul fotograf sunt cele două puncte absente sau dispărute: pe de o parte trăgătorul din tufișuri, și pe de alta victima căzută între ele. Cei doi (victimă și criminal) sunt prezențeabsente; fantome trecătorii prin pelicula cinematografică, pregătiți a se evapora atunci când survine clipa decisivă. Amândouă aceste puncte, sunt puncte pierdute. Unul este pierdut din start, al doilea se pierde pe parcurs, dar esențial este că ambele se pierd. În mod simbolic, se va pierde și mingea de tenis ce urmează a scăpa ca prin minune din zona în care se desfășoară jocul mimilor (jocul ca o Realitate sau ca o Virtualitate!?)… Și acum, ultimul Act: Poate cea mai interesantă scenă a întregului film este scena finală atunci când un grup de mimi se opresc în dreptul terenului de tenis din preajma parcului unde a avut loc nesoluționata și misterioasa crimă, căruia Thomas îi mai dă finalmente o raită spre a pricepe probabil mai bine ce s-a întâmplat. Va pricepe? Ceea ce urmează reprezintă un rezumat moralizator al întregii pelicule. Ei bine, doi dintre mimi, un bărbat și o femeie pătrund zburdalnici în incinta terenului de tenis, iar toți ceilalți, împreună cu Thomas, hotărât să asiste la neobișnuita scenă, rămân afară agățându-se agitați de gardul de sârmă împrejmuitor. Jocul începe într-o fantastică pantomimă, ce ar fi convins poate și pe cel mai neîncrezător spectator. Thomas pesemne că nu pricepe, dar întregul spectacol se dă în cinstea și spre elucidarea lui. Mimii țin pasul cu jocul, alergând terenul încoace și-ncolo în contra-lovitura mingiei imaginare, iar toți ceilalți, din afara cadrului de interferență, urmăresc cu sufletul la gură ceea ce se pune în scenă și, implicit, ceea ce va avea să urmeze. În cele din urmă, cei doi mimi își pierd multdisputata minge invizibilă iar femeia-min îi face semn lui Thomas spre locul în care s-a dus mingea, indicândui direcția de rostogolire, în timp ce imaginea filmului pare că stagnează, intrând într-o ușoară amorțeală, cu infinita înșiruire de chipuri de mimi ațintindu-se consternate spre el, de parcă de el ar depinde totul acum.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ESEU Fără voia lui, aproape că devine un centru de interes. Cadrul regizoral se mută focalizant din spațiul terenului de tenis spre persoana fotografului ce se transformă el însuși într-un punct esențial al scenei. Văzându-se încolțit și știind pesemne că nu are nicio cale de scăpare, privește când spre femeia ce tocmai i-a făcut semn să aducă mingea, când spre traiectoria de evadare a mingiei, și se decide numaidecât să intre în jocul lor. Aleargă copilăros o anumită distanță, atât cât consideră că s-a rostogolit și îndepărtat buclucașa minge; o ridică minuțios de jos într-una dintre mâini, o bate provocator de câteva ori și o aruncă cu putere în aer, urmărind-o (absolut imaginar) cum se îndreaptă spre terenul de tenis al mimilor. Probabil că i-a și auzit căzătura imponderabilă. Gestul său halucinant ne indică faptul că vrând-nevrând a descoperit punctul pierdut despre care amintea și Stoichiță în cartea sa, și, astfel, prin analogie, a fost capabil să le înapoieze mimilor mingea pierdută. Scena se încheie printr-o sonoritate sâcâitoare, când se disting loviturile mingii de paletele de tenis ale unor jucători cel mai probabili reali, cu o minge la fel de reală ca și ei. Ceea ce văzuse de fapt Thomas la început, când s-a decis să intre fantasmatic în jocul mimilor a fost poate doar o halucinație apăsătoare a imaginației proprii. Mimii au fost pesemne inexistenți, asemenea mingiei cu care își puseseră în scenă, extaziați, jocul. Acum nu ni se mai dezvăluie dacă există într-adevăr un joc real de tenis, cu o minge „în carne și oase”, însă după sunetele pregnante propagate repetitiv prin aer, am putea bănui că jocul este real. Cadrul final se oprește pe chipul zâmbitor și oarecum satisfăcut al fotografului, întrun gros-plan ce nu ne mai spune nimic, ori, poate că ne-a spus deja prea mult… Bibliografie: SAGAN, CARL [2015] – Lumea și demonii ei (Știința ca lumină în întuneric), Editura Herald, București. STOICHIȚĂ, VICTOR IERONIM [2013] – Efectul Sherlock Holmes (Trei intrigi cinematografice), Editura Humanitas, București. Filmografie: BLOW-UP (1966) Director Michelangelo Antonioni, Scenariu de Michelangelo Antonioni, Tonino Guerra, Edward Bond (dialogul în engleză). (111 min) (Un film după o povestire de Julio Cortázar din 1959, cu titlul „Las babas del diablo” – „The Drool of The Devil”).

ESEU

Livius Petru BERCEA

RECITIND PUBLICISTICA LUI MIRCEA ELIADE Reluându-mi, de ceva vreme, folositoarea îndeletnicire a re-cititului unor texte reprezentative din literatura noastră, m-am oprit, recent, la bogata publicistică a lui Mircea Eliade. Cunoșteam, încă din 1993, de la apariție (Ed. „Roza Vânturilor”), ediția alcătuită de N. Georgescu din articolele publicate de scriitor mai cu seamă în „Vremea”, în anii 1934-1937. Scriitorul-ziarist avea pe atunci mai puțin de 30 de ani și, desigur, în exprimarea lui din acei ani recunoaștem atât inflexiunile tinereții, cât și pe acelea, ușor exagerate argumentativ, pro domo, cum s-ar spune, ale „meseriei” de jurnalist. Era un intelectual în formare, cu aplomb, curajos, cu predispoziții pentru exprimări șocante, dar sincere. Un om care punea întrebări incomode... Un ziarist care vedea realități poate insesizabile de către alții... Un om scârbit de metehnele clasei politice, care se transmit „din generație în generație”... Vol. 2 din Profetism românesc (titlul sub care au fost grupate de editorul din 1993 articolele din perioada amintită) se cheamă România în eternitate și este o constantă și fierbinte pledoarie a lui Eliade pentru afirmarea internațională a României prin cultură, prin realizări deosebite ale spiritului, prin aducerea la suprafață a ceea ce Mircea Eliade constată că există în acest neam, dar, sub o formă sau alta, este împiedicat să se manifeste: geniul creator românesc, naționalismul cu conotații pozitive, de calitate, care să contribuie la impunerea României pe un loc distinct între națiuni. Din păcate, la mai bine de opt decenii de când Mircea Eliade își făcea cunoscute gândurile, mă uit cu stupoare în jurul meu și... nu pot decât să reproduc fragmente din articolul din 1935, publicat în „Vremea” chiar sub titlul România în eternitate, text care, citit în întregime, este de o tristă, dar indiscutabilă actualitate. Scriitorul face distincție tranșantă între viețuirea „primară” a românului (ca individ fără ideal) și trăirea intensă a celor care aspiră la altceva decât la existența imediată: „Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morții și pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubești numai tot ce a fost al strămoșilor tăi și ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste și dincolo de istorie. Îți iubești țara și neamul pentru că știi că numai așa vei putea rămâne și tu, aici, în 94

istorie, legat și păstrat de pământ (...) Cred că în orice fel de naționalism trăiește, mai mult sau mai puțin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Și mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ți sluji neamul și țara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor (...) Toate acțiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine și deșarte dacă n-ar fi intuiția eternității care să le dea altă valoare și altă tărie”. Scriitorul este convins că singurele căi de afirmare a unei națiuni sunt personalitatea și creația, care trebuie susținute oficial, trebuie să facă parte din strategia permanentă a celor care guvernează națiunea: „Sensul existenței și datoria fiecărui om este creația. Creația de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui și ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viață organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeași menire și același scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne vii și fertili. Dar ce este altceva această creație, decât setea de eternitate, cel mai cert și mai valid instinct omenesc? Naționalismul nu poate face nici el excepție: creația și, deci, eternitatea sunt axele și premisele sale. Cei mai glorioși „naționaliști” nu sunt nici eroii, nici șefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioși „naționaliști” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea”. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui. Dar există și o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o țară și un neam intră și rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franța, Anglia, Germania, Rusia”. Pot avea loc răsturnări istorice spectaculoase, chiar catastrofice, din perspectiva timpului (a timpurilor), într-o țară; creația o va plasa și menține în eternitate. Mircea Eliade propune ca exemplu posibil Italia: „Orice se poate întâmpla cu Italia, acum: poate să fie înfrântă, robită, ștearsă de pe fața pământului. Nicio revoluție, niciun măcel, niciun cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Lionardo [sic!]”. Susținând teoria elitelor, care contribuie la fixarea în eternitate a unei țări, Mircea Eliade alege și situația Greciei antice: „Milioanele [de indivizi – BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

n.n., L.B.] se transformă sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-și vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o națiune care izbutește să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o națiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – și-a cucerit de pe acum eternitatea”. Dar,... Mircea Eliade revine cu picioarele pe pământ (pe pământ... românesc, nu foarte sigur în ce privește susținerea valorilor): „Mă gândesc cu groază că și pe noi, românii, ne așteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte națiuni, așa cum a intrat scoțianul, irlandezul, […] – și, în Peninsula Balcanică, țiganul. Am ajuns de pomină; și, până ce vom fi cunoscuți peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuți prin politica și dezmățul nostru intern. Nu știu dacă fiecare dintre dumneavoastră își dă seama cât de grav suntem compromiși. Numai câțiva pași, și intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru...”

ESEU Cu riscul de a-mi atrage reproșuri din partea celor care țin sus și tare că trebuie să fie condamnată „discriminarea” de orice fel, reproduc în continuare textul lui Mircea Eliade, o radiografie exactă a societății de atunci, dar nelipsit de semnificație nici azi: „...și așa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proști, despre polonezi că sunt îngâmfați, și despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot așa se va spune și despre români că sunt hoți. A și început să se spună: nu numai prin gazetele și cercurile politice europene, ci și prin proverbe. Ascultați unul din ele, cules de Knickerboker: «Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!»” (Traducerea este inutilă...) Exagerat, mă gândesc, unii nu au ce fura... Și scriitorul continuă: „Nu vă plesnește obrazul de rușine? Aceasta este eternitatea care ni se pregătește. Aceasta este tot ce-a făcut pentru noi, de la victorie încoace [Unirea din 1918 – n.n., L.B.], politica, administrația și cultura noastră oficială. Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de rușine, povestește că un mare demnitar bulgar îi spunea: «În caz de război, armata noastră pornește spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul țării». Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste granițele noastre. Și care ne pregătește cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi”. Concluzia e, totuși, oarecum optimistă, dar sunt puțini în stare să ajungă la ea și mai ales „s-o pună în practică”: „Trebuie să iubești România cu frenezie, so iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns”. Nu am făcut decât să reproduc fragmente din amintitul articol al lui Mircea Eliade... Au trecut, de la publicarea lui, peste 80 de ani. Concluziile privitoare la actualitatea afirmațiilor de atunci le poate trage oricine, singur... Nu poți anatemiza, desigur, un popor întreg, nu-i poți pune în cârcă păcatele unor indivizi (mulți, totuși!) Dar, atâta timp cât nu i-am vrut sau n-am știut să-i ținem în țară pe Brâncuși, pe Enescu și pe alții, poate că și pe cei mulți, care au plecat și pleacă azi în convoaie din România, eu nu pot decât să dau dreptate scepticismului lui Eliade. Din păcate... __________ N. B. Sunt sigur că acest text nu este reprezentativ pentru scriitorul de mai târziu Mircea Eliade. Cred totuși că este de o severă și tristă actualitate, pentru că similitudinile între realitățile acelui deceniu din secolul trecut și cele din timpul nostru sunt izbitoare și semnificative.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ESEU

N. GEORGESCU

MĂLĂIEȘ ÎN CĂLCÂIEȘ … Vă mai aduceți aminte de cântecul Caprei la Creangă? Iată-l după manuscrisul autorului: Trei iezi, cucuieti, Mamei ușa descuieți Că v-aduce mama vouă Brânză-n buze, Lapte-n țâțe; Drob de sare, Pe spinare Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subțiori

Nu diferențele de text mă interesează (în spinare, la subțiori, etc.), nici cele de punctuație. Vreau să-mi explic și eu, ca și unii dintre dumneavoastră poate, cum aduce Capra la iezii ei, desculță fi ind ca orice capră, mălai (fi e de porumb, fi e de grâu sau orz) – în călcâi?! La noi, în Muntenia, e o vorbă, cică: îți cântă greierii în călcâie, adică ai călcâiele crăpate de alergătură (și de munca de peste an; se întâmplă mai ales toamna, la claca de porumbi, când ne cățărăm toți pe grămada imensă de știuleți puși undeva, a acioală, unii mai sus, alții mai jos, cum ne găsim loc și culcuș, astfel că ni se văd picioarele goale – că doar nu ne-om urca încălcați pe roade)… Așa să fi e, adică mama capra și-a îndesat mălăieșul în crăpături?! Sau, mă rog, între copitele ei – mici, dar patru la număr, s-ar aduna ceva-ceva pentru iezișorii ei. Așa ceva nu se poate, dom’le! Ei bine, chestia e că eu am reușit să leg lucrurile cumva, dar mi-e cam greu să vă explic. O iau pe 96

îndelete, cu binișorul, să nu se supere unii și alții. Așadar, făceam curățenie prin bibliotecă, tot adunând pentru a nu știu câta oară cărțile care nu-mi trebuie pentru a le pune în saci (iar sacii… să-i trimit la moara timpului, adică să-i mai desfac la Sfântul Așteaptă). Având câteva ediții Creangă, m-am decis să opresc doar două, pe Iorgu Iordan și pe G. T. Kirileanu – și am dat deoparte, între altele, hârțoagele vechi din BPT, de la începutul secolului al XX-lea, acelea pline de greșeli de literă, de cuvinte… Știți cum era: BPTul a fost la început o colecție respectabilă și respectată pe drept cuvânt, foarte corectă cu textul – dar a avut principiul prelungirii continue de tiraj, pe măsura vânzărilor, fără a nota că este o ediție nouă, a câta ediție este, ci păstrând doar numărul de ordine al cărții din colecție. Așa se face că poți avea un BPT Creangă, crezând că este ediția princeps (aceea din 1892) – dar să fi e, de fapt, o carte cine știe când retipărită, recorectată după reforma ortografică din 1904, de pildă, reculeasă, , etc. Dacă nu stabilești că o ediție veche, ai o copie oarecare. Îmi propusesem, dar n-am studiat-o, o țineam mai mult de decor, ca prima carte a operelor lui Creangă. Așadar, jos cu ea, cine știe când voi mai avea eu timp de lucruri atât de grațios gratuite. Totuși, i-am mângâiat pentru ultima oară coperta – și am deschis întâmplător una dintre cele cinci broșuri. Nimeresc tocmai la Capra cu trei iezi, chiar la cântec – și citesc: Mălăieși În călcâieș Îmi atrage strident atenția pluralul: se formase reflexul mălăeș în călcâieș. Cine știe, miam zis, greșelile lor. Iau ediția Iordan: mălăieș. Ediția Kirileanu: mălăieș. Convorbirile literare din 1875 (sunt pe Internet) cu prima t6ipăritură: la fel. Glosarele, la ambele ediții, nu au termenul, desigur pentru îl consideră cuvânt curent, cu sensul obișnuit. Trec, leg sacul, îl las în plata Domnului (nu-i mai dau de urmă, o fi fiind pe la țară, pe undeva) – dar îmi rămâne în minte acest plural, care-mi leagă bine, dar bine de tot, lucrurile. Am gândit, adică, așa: dar dacă tipograful n-a greșit, ci a simțit termenul? Poate că e vorba de ceva cum ar fi mălăieș, mălăieși, mălăieșuri. Ar fi o iarbă, cum e măcrișul, untișorul, ceva cu gust, un „condiment” de pus la mâncare. Păi, sigur că da: BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

capra, ca orice capră, are copite – dar ceva mai sus de ele mai are cei doi pinteni, puși la capătul unei alte articulații, pe care sprijină piciorul când merge, mai ales când urcă: acesta este „călcâieșul” ei, ea n-are decât să agațe în acești pinteni o iarbă cu gust pentru iezișori. Mai jos, vedeți cum spune: „Smoc de flori / pe subțiori”. Pentru vaca mea, din copilăria, ziceam că acest sprijin de rezervă că se cheamă chișiță (și am argumente să cred că de aici vine și numele Chișinăului…dar cu altă ocazie). Memoria îmi aduce în față caprele ieșind de prin stufărișuri, de pe deal: poartă pe drum fire de iarbă încurcate în acest „călcâieș” până acasă. Iată, Capra lui Creangă a știut unde să calce ca să le aducă iezilor ceva bun, o iarbă acrișoară.

Da, dar caută acum prin dicționare o plantă numită mălăieș cu pluralul mălăieși/mălăieșuri. Nu există, eu am căutat cuvântul în toate dicționarele pe care le-am găsit. Există, totuși, ceva: o localitate prin Vâlcea, cu numele Mălaia. Nu, nu vine de la mălai, ci de la o… plantă care se cheamă mălaie, este galbenă ca untișorul (ca mălaiul de porumb) și crește pe pantele însorite ale dealurilor dimprejur. E aromată, zice-se. Este un augmentativ: mălai – mălaie (un fel de mălai mare). Dar diminutivul, n-o fi existând? Am

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ESEU întrebat pe cineva din zona Râmnicu Sărat-Brăila, și mi-a confirmat că mălăieșul e o plantă aromatică de pe la ei, un fel de măcriș. N-am confirmarea din teren, însă, și există posibilitatea ca doamna să fi vrut doar să-mi dea dreptate, pentru că i-am explicat mai înainte ce caut de fapt. Despre mălăieș în călcâieș a scris, într-o revistă celebră un filolog celebru. Este vorba de Emil Vrabie, mare slavist, specialist în etimologii, și textul său „Mălăieș în călcâieș” s-a publicat în revista Limba română, a Academiei Române, în 1970, fiind apreciat de Iorgu Iordan și alți mari filologi ai momentului. Face parte din lecturile mele de studenție, și rețin bine ideea. Autorul este la fel de nedumerit ca mulți dintre noi: cum poate Capra să poarte mălai în călcâi? Pe scurt, el emendează textul, considerând că Ion Creangă n-a înțeles vorba populară: era „mălăieș un călcâieș” – și explică: în limba veche „călcâieș” înseamnă și „căuș”, „coltuc”, o bucată mică din ceva: asta aduce capra, nu în, ci un călcâieș de mălai. Demonstrația este superbă (și spumoasă: autorul analizează traducerile din Creangă în franceză, germană, rusă, maghiară – arătând absurdul sensurilor)… Dar se referă la al doilea termen din expresie, eu ce să-i fac dacă tipograful BPT-ului l-a greșit pe primul? Menționez probitatea științifică a lui Emil Vrabie: nu cere schimbarea textului, ci doar o notă marginală – pentru el, ca filolog – așa cum ar trebui să fie pentru toți filologii – textul fiind de neschimbat. Nici prin gând nu-mi trece, nici mie, să-l schimb pe Creangă – dar de explicații este nevoie. Totuși, priviți facsimilul din ediția G. T. Kirileanu (dă în fotografie exact pagina cu scrisul lui Creangă la cântecul Caprei): povestitorul pare a fi scris mălăieși, se vede un adaos la finalul cuvântului.

Dacă e așa, rezultă că tipograful de la Convorbiri literare, din 1875, a înțeles că este diminutivul de la mălai, și textul tipărit a înghețat astfel peste tot. Dar faceți, rogu-vă, singuri constatarea, eu știu doar să leg lucrurile, nu și să le (mai) dezleg. Ca să nu mai complice lucrurile, probabil, Iordan nu dă facsimilul în ediția sa (la Academie se păstrează patru file din Capra cu trei iezi, el dă numai trei dintre ele). Poftim de compară – ceva, cu nimic. Drept pentru care, pentru că eu știu doar să leg lucrurile, nu și să le (mai) dezleg, luați de-l comparați singuri doar pe Kirileanu cu el însuși.

ESEU

Mirela SAVIN

ÎNSEMNĂRILE LUI ZAHARIAS LICHTER Matei Călinescu este unul dintre cei mai reprezentativi critici și teoreticieni români, autor a numeroase studii în literatura comparată și nu numai, publicând mai multe cărți, printre care amintim de Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, 1964, Eseuri critice, 1967, Clasicismul european, 1971, Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, 1972, Faces of Modernity: AvantGarde, Decadence, Kitsch, 1977, Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism, 1987, Rereading, 1993, Eugene Ionesco: teme identitare și existențiale, 2006, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, 2003 etc. Lucrarea sa cea mai importantă este considerată Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, apărută pentru prima dată în anul 1969, obținând Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. Ediția a doua, „revizuită și adăugită", apare la Editura Eminescu, în 1971, ediția a treia, la Editura Polirom, Iași, 1995, fiind publicată cu o Prefață a autorului. În capitolul Addenda este publicat eseul Despre banuială, iar ediția a patra a apărut în anul 2016, la editura Humanitas. Problematica pusă în discuție în acest eseu romanesc este atât de complexă, încât demersul întreprins vizează încercarea sinelui de a fi și de a trăi pentru că, după cum chiar Matei Călinescu afirmase, personajul este credibil fiind un sfânt necredincios. Scriitorul se inserează în text și pentru că conveniens hominum este hominen servare voluptas (Ovidiu). Un prim element cheie îl constituie faptul că contextul redactării acestui cvasiroman are în centru reanaliza anilor '50, ridicând un semn de întrebare pertinent referitor la ceea ce noi, oamenii, numim în mod normal realitate - coercițiile ideologice aberante ale culturii oficiale din acea perioadă sunt parte a realității. Poate și de aceea Mircea Cărtărescu vede în textul lui Matei Călinescu imaginea unui vizionar. Un al doilea element esențial este faptul că Zacharia Lichters trăiește într-un univers al fricii, unul în care anomalia este normalitate. Jocul dintre psihologismul modern și comedia modernistă îl transformă pe acest personaj bolnav de realitate întrun enigmatic individ ce caută o formă de a ieși dintro stare impusă, o metaforă obsedantă acaparată de un personaj situat la limita dintre autocenzură, scriere liberă și cenzura cuvântului. Aceste trei elemente conduc spre un alt element reprezentativ, respectiv 98

către un pereundi scire tempus assidue est mori (Pulilius Syrus), în care dilema intelectuală devine curiozitate filosofică, Matei Călinescu fiind cel care își cataloghează singur romanul drept unul subversiv. În mod evident, romanul său exprimă universul halucinant în care trăiește, o societate circulată de cerșetori și hoți care sunt dependenți unii de ceilalți și, pe această linie, Zacharias Lichter devine imaginea unei extravagante hiperestetice a irealității cotidiene, o individualitate bizară, marginală, inconștientul fiind captiv unui personaj care dorește extrovertirea.

Cea mai recentă reeditare a lucrării lui Matei Călinescu, din 2016, de la editura Humanitas, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter cuprinde un joc al omului damnat la singurătate. Acesta este un individ BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ESEU cu o pregătire profesională solidă care alege solitudinea în defavoarea încadrării într-o formă fără fond, locuind într-un garaj părăsit, trăind de pe azi pe mâine, mâncând pe apucate, îmbrăcându-se cu ce primea de la unii și de alții, dormea și prin parcuri fără a uita marea dragoste – filosofia. Plecând de la aceste considerente, se poate observa că textul trasează clar ideea că universul speculativ reprezintă calea spre irealitatea realității de a fi liber. Ipostaza neobișnuită a lui Lichter este o formă personală de a-și găsi libertatea de a trăi. Lipsa libertății într-o societate reală dezumanizează. De aceea, Zacharias Lichter are capacitatea de a percepe lumea senzorial, acceptând viața așa cum pare a fi căci ius est ars boni et aequi (Celsus). Tema centrală a romanului-eseu nu o constituie marginalizarea și nici lumea în oglindă, ci suferința personajului integrată în ființa umană, criza acestuia dirijând întreaga viziune românească care acceptă dislopia individualistă a lui Zacharias Lichter catalogat drept un individ vag, bizar, marginal, apolitic, ex-sistemic, obsesiv. A-fi-întru-moarte devine la Zacharias Lichter o modalitate de a se raporta la moartea socială prin moartea individului, misticismul filosofic fiind un joc al mortificării volitive: ,,Mulți dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar și întâmplător și în treacăt, l-ar putea recunoaște dintro descripție sumară făptura lui ciudată, de o urâțenie neverosimilă (...), dar tenace” (p. 7). Drama personajului este dată de faptul că este liber pe libertatea lui, conștientizând finitudinea universului său, respectiv de a gândi și de a vorbi liber, de-a-fi-în-stare-a-nu-fi, căci inconștientului nu îi este dat decât să fie inconștient, un cerșetor ciudat, un filosof de tip halucinatoriu, tinzând spre autoanularea realității estetice. Zacharias Lichter este portretizat drept un antierou, unic prin felul său de a folosi cuvintele drept o armură, fiind asemănat cu o flacără ce arde continuu pentru a se recrea. Puțin ciudat, văzut chiar și cerșetor, filosof, nebun, liber: ,,Căci numai prin nebunie se poate depăși convenționalismul apăsător al tuturor limbajelor, sisteme arbitrare de semne, prin care, vrând să comunice, oamenii se integrează mereu în alte structuri străine de ființa lor profundă.” (p. 13). Romanul-eseu devine un text despre arta de a gândi, de a înțelege și de a te adapta la societate chiar și atunci când totul pare pierdut, eventual secundar sau tranzitoriu. Libertatea pare irelevantă, iar felul de a vorbi al lui Zacharias Lichter pare o practică discursivă, personajul raportându-se constant la cititorul generic ca formă de mediere între cititor și text. Zacharias Lichter este, literalmente, stăpânul

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

acestui joc, determinând ceea ce poate fi determinat și ce nu poate, pledând pentru interpretare relativă, adecvare la societate și asumarea gândirii critice. Relația dintre cititor și text, respectiv dintre Zacharias Lichter și societate, poate fi una descrisă sub forma unei tensiuni dintre libertatea ființei și control excesiv al societății. Având în vedere faptul că romanul-eseu are în centru criteriul funcțional, adică medierea în raport cu textul, Zacharias Lichter prin modul său de a gândi îl conturează și pe cel al responsabilității, prin plasarea sub o formă de autoritate a ideii de gândire critică, oferind un bun material de exersare a corectitudinii, idealismului, atitudinii și atașamentului ideologic. Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu are în centru tema libertății pe care autorul nu o poate explica decât la nivelul receptării, această proză, roman-eseu, schițând, în mod explicit, imaginea unui personaj care percepe, înțelege și interiorizează relația dintre realitate și ficțiune. Prin urmare, romanul lui Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, stă sub semnul unei narațiuni terapeutice și problematizatoare, cu trăiri, stări și sentimente ce pot fi revalorizate având în centru propriile experiențe.

POESIS

Mihaela AIONESEI

Poeme „în stânga și în dreapta munți de noroaie munți de aripi retezate și urme hidoase de șarpe” Prin sate trece un suspin de lumânare Viscolul s-a întors și bate ca un diavol furios pe credinciosul care-și duce păcatele la moară agale. De moara din capătul satului depinde viața, de clopotul bisericii care bate mereu la ore exacte. Atunci oamenii visează fiecare după nevoile sufletului ori ale trupului. Păsările mută pe turlă soarele. Prunci nenăscuți plantează busuioc din poartă în poartă. Îngerii îl stropesc. Ochiul Domnului coboară ca un miel sărută praful de pe ulicioară rugăciunile se înalță ca buruienile și-n dor de firesc nepământesc cresc. Ferestrele caselor sunt ca ochii plânși neșterși de mâini de mame. Lacrimile se adună ca grâul în hambare. Zilele trec – care pline cu de toate. Mâini tremurânde își sprijină bătrânețea în bastoane și parcă în trupul lor încovoiat de neputință o văd pe Maica Sfântă cum suspină.

Ultimele bătăi de inimă se încăpățânează să scrie pe fruntea ultimului cocor un poem. În lacrima lui sunt înaltă atât de înaltă încât abia pot atinge praful de pe tălpile ultimul rob condamnat să învârtă cheia în veșnicia acestei clipe în care mă tot arunc sărutând cenușa fierbinte a lutului care sunt. O coastă de cer Zadarnică flacăra dragostei dacă nu te apropie de cenușă. Zadarnic plânsul ceața așteptarea. Ca un înger nebun voi cerși Dumnezeului meu o coastă de cer să mă poarte

Nu mai am mult Moartea rânjește în pantoful roz Carul ce mi s-a dat e aproape plin de carnea îndoielilor mele. Oasele sunt litiere pline de întuneric. Viermii colcăie hrănindu-se cu durerea adunată-n tăcere. Printre coastele înghesuite ca gratiile într-o colivie sunt o urmă de umbră. Mă străduiesc să respir puținul cer rămas să-l răsfir printre gratiile coastelor ce se închid pe zi ce trece tot mai mult. Nu mai am mult. Înțeleg, rabd și nu mă plâng. 100

Lumea a devenit un pantof mare și roz prietenii în care am crezut lustruiesc de zor cu sufletul lor devenit un fluture de tinichea peste noapte în stânga și în dreapta munți de noroaie munți de aripi retezate și urme hidoase de șarpe o ceată de îngeri livizi dau mormane de arginți deoparte alta mână înspre cer o turmă de miei cu inima însângerată mai adâncă decât Groapa Marianelor îmi pare viața îmbrăcată într-o mantie strălucitoare de paiață BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS moartea pe cruce mult mai înaltă mă strecor tăcută ca un cadavru moartea rânjește în pantoful roz prietenii în care am crezut lustruiesc de zor... Demnitate Am o tijă de 30 cm de oțel în spate nu-mi permite să mă-nclin. Nu mai strig. Nu mai blestem. Am înțeles în sfârșit că-i cea mai înălțătoare cruce dată-n dar de Dumnezeu.

turmele de oi albe să le urc în Carul cel mare. Plânsul moștenit Surâsul stă să cadă în groapa cu lei plânsul moștenit se zbate ca o pasăre beată pe o margine de pleoapă aceiași ochi privesc adâncul prăpastiei întunericul nu se deslușește la fel inimile înaintează pe urmele adevărului după cum au fost desenate de mâna unui bătrân naiv: soldați sau slugi. Sâmbăta apelor

Mâinile Mâinile acestea trudite pe trupuri de arme zălude și reci miros a flori și-a moarte miros. A hohot potolit de sfinți când îi atinge-n treacăt o lacrimă urcată-n cer de inima ca un cărbune aprins în care arde un foc nebun și cad mereu cad să mă adun din straturi negre de păreri de rău. Acolo mama m-așteaptă într-un surâs cu dorul răsucit pe-un fus. Acolo-i și tata ca un soare prea grabnic apus. Iubirile nu-s cruci ci-s liniști albe veșnicii păzite de-un bătrân cu plete argintii sub care nu pot fi de dor ucis.

Liniștea din umbra acestei femei este ca un rai invadat de furtuni. Gândurile se adună anotimpurile trec clipele alunecă printre degete – șopârle aurii obosite de numărat absențe – în suflet își face veacul o toamnă de pluș fructele ei sunt din ce în ce mai aromate din ce în ce mai grele de dus. Mâna mea împrăștiată nimic nu a mai scris. O ploaie se zvârcolește sub pleoapă o șoaptă tremură pe buza păgână. Sub coaja ei sunt la fel de bătrână ca așteptarea din duminica orbului în care întunericul se roagă să-i treacă pragul o minune. Tu continui să râzi și să cânți. Mâinile ating clapele unui cer prea departe. Ca un vrăjitor învârți planete de fluturi sub tâmpla lunii se scutură trandafirii greierii cântă de înnebunește luna un păianjen face tumbe fericit că-n fina lui pânză a oprit trecerea unui roi de năluciri.

Cu năframa pe umeri Dintr-o coastă a mamei fluier cea rămasă ca o spaimă să-mi fugărească cerul înverzit ca o pășune. Mirosul i-l simt din ce în ce mai aproape. Pământul e pregătit să mă primească.

Din mine spre tine ies noaptea cocori bătrâni în urma lor doinesc un șir nebun de nostalgii. Toamna asta ca un fel de moarte cere azil în lacrima mea flăcările ei vin în vârful picioarelor să se adape tu te vezi din ce în mai puțin... Și va veni o zi când totul se duce pe sâmbăta apelor în urmă va rămâne doar liniștea din umbra acestei femei... neconturate.

Mă grăbesc dinspre deal să cobor BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

101

POESIS

Ștefan AMARIȚEI

Poeme „suntem firul de umbră ce rezistă timpului, nu suntem decât timpul ce spulberă firul de umbră” conversia timpului focul vede pentru întâia oară lucrurile prime, uluitoare lumină arzătoare interzisă sfârșitului lumii, ca biblioteca din Alexandria, cu teorii și versuri în dispută, instrumente de luptă la ceasul aurorei, când licărește ziua de după ziua de mâine, deși la colțul străzii prietenii plecați și-au pus ochelari de soare să nu vadă conversia timpului într-o lumină mai mare, cu ecouri și pași, cu femei și bărbați forfotind solidari până la atingere în centrul secret al lumii, indescifrabilă rădăcină, zdrențuită de paginile cu atlase, dicționare, compendii, aruncate fără remușcări și fără milă în groapa de cuvinte, impregnate de dispreț și de somn (înainte ca visul să întemeieze mitologii și cosmogonii, în aparenta formă de ceară stabilești divergențele, viitoarea încăierare, ultimul cuvânt rostit rămâne ca un rebel fir de păr tras spre celălalt, mai viguros, unde o ființă bătrână roade stâlpii pământului, cu aceeași uimire față de oameni și timpul continuu) viața ca o paranteză repetă istoria biblică, ubicuul râu al timpului hașurat ca un tablou spre un sezon întipărit în minte, tunel precum o reptilă flămândă, sunet eretic, târâm al arderilor de tot, pentru înălțarea coroanei de spini pe fruntea ta senină melancolia oscilează între oglinda aburită și memoria-n revenire. ce s-a împrăștiat, sunt cuvintele tale impregnate de dor. ce s-a spart, sunt scheletele de familie risipite în curba spectrului-somn ființele volatile viața e un copil în patru labe (se zice, de se zice), spun oamenii de știință și câtă dreptate nu au mâna unuia se sprijină pe umărul celuilalt, apa limpede e gata să se facă apă murdară. acest ocean are culoarea apocalipsului, mai tare decât inima, mai dur decât aerul

și capetele noastre se adună de douăzeci, de o sută, de mii de ori și umbra noastră, pe care am iubito atât de mult, încât nimic nu ne-a rămas din noi suntem firul de umbră ce rezistă timpului, nu suntem decât timpul ce spulberă firul de umbră vintrele lumii picioarele tale calde părăsesc patul cerului, placenta stelelor, umezeala umbrei, veacuri întregi de balans pe chipul tău de nepătruns atunci îți amintești vocea umană, rumoarea vegetală, imensele candelabre abia gândite, izbind cu aprindere asfaltul peisajului în care locuiești visele succesive clatină anii somnului în castelele vrăjite de pe câmpiile paroxismului, înțelegere unică în aplauzele întregii familii, cu înfățișarea ta în minte, speranță incognito în lumina aburindă a zilelor în clipa aceea îmbraci mantaua regală, să nu zărești făpturile viciului, noroiul hialin, blana și penele animalelor și păsărilor jertfite pentru tine în abisul nesfârșit îndoiala fură realitatea, umbra lucidă de cristal interceptează sunetul elastic de ființă cu urechi de mac, cu părul din franjuri de foc, cu buze de sticlă, cu limba de fluid magnetic și cu unghiile ascuțite spre a deschide vintrele lumii ploaia mirosurilor strâmbă gura, prezice catastrofa, răsuflarea gâfâită a orașului adormit, norul de spumă plumburie, halucinație a scoicilor bombate izbind cu viteza mareelor carapacea – cupă de argint a broaștelor țestoase sub cerul dezarmat și învins, orice sunet împroașcă foc și lavă, începe dialogul în șoaptă între străfulgerarea în uitare și casa goală, expusă pe scândura omului nud și definitiv obosit de înfățișarea mea, mă înclin în fața

102

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS voastră ca și cum aș fi altul, iar dumnezeu îmi șoptește la ureche, trebuie să te iau în ceruri, dar nu vreau să te expun, deși te-ai expus singur peste măsură, în sensul nedorit de mine, acum deriziunea cerului fascinându-mi ochiul, strivesc între degete trupul mlădios, domesticesc gheața aureolată, inima furibundă, fulgerele țâșnitoare din crevasele tectonice ,peisaj cu sticla goale în loc de orhidee în poarta cuiburilor colorate, zvâcnesc tornadele, obeliscuri ce înțeapă cerul ca un roi de albine bâzâind pe arcada curcubeului, în deriziunea arheologiei văzduhului

eșarfele somnului captive metaforei sinelui profund, înfățișările ființei și neființei întind capcane timpului în orgoliul nedeslușit al umbrei sale, hiperspații, ornamente existențiale, anatomia tărâmului încarnat vibrației melodice deși veșmintele mele nu-mi amintesc de nimic, buzunarele așteaptă recunoașterea mâinilor și a obiectelor în multiple înlănțuiri, aduceri-aminte ca respirația înaltă și tăioasă, desene inegale, tremurate, zbucium cu secrete fisuri și nerostite angoase

atunci prietenii mei se adună laolaltă să muște mâna zeilor, apoi să adoarmă liniștiți în cămașa destrămării propriilor nume, cu o singură prăbușire ciopârțind rotocoalele timpului noi binevoim să așezăm un buchet înmugurit în plină zi, pe o stradă unde florile își deschid petalele ca un evantai triumfător, de care atârnă pictate fructe proaspete, revărsate din arbori înalți și inocenți, cu lungi fluiere de frunze diafane pășim pas cu pas, sunăm din poartă în poartă, ciocnim din fereastră în fereastră, conversăm, lăsăm lumina să umple colțul de umbră, aprindem bricheta pe măsură ce soarele se desprinde, plutește pe perete și salută despărțirea de cuvintele în plus sau în minus din aceste rânduri toți așteptăm cu sufletul la gură răsunetul clopotului din turnul catedralei anunțând vestea cea - bună. cealaltă strigătul enorm al cuvântului de astă dată moartea la alt etaj s-a oprit, deși zorii se complică fără știrea mea și raza oblică a vieții devine o liră cu strune calde sprijinite de ceruri nu pot să mă cațăr până acolo, în marea năvală a pământului între un soare pitic și o stea monotonă așa mi-am ales meleagul pitit între vâlcele, unde viețuiesc și joc un șotron filosofic și unde voi scrie și voi citi de unul singur, pământ, pământ, ca și cum nu s-a întâmplat nimic strigătul enorm al cuvântului țintește urecheaantenă lipită de nava cosmică în zbor spre stele, despicând cerul în două ca o proră falică oceanul nesfârșit BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

răsuflarea trează doar în umbra somnului străbate cadranul prelungirilor elastice, iar ecoul aleargă repetat în gura abisului, misterios pact de teama agoniei finale din buzele unei răni profunde nimeni și nimic nu-ți răspunde atunci, golul din jur se dilată la nesfârșit îmbrățișând soarele albastru, somnul timpului în rotundul osmotic, unde răsună strigătul alarmat din rețeaua nervilor în oglinda tâmplelor pulsânde așa rămâi mut de uimire, cu acești ochi de apărare, cu aceste gânduri în pulsații de inimă, în care se prăbușește eternitatea, din realitatea lui astăzi

103

POESIS

Ana ARDELEANU

Poezii „Mi-am șters privirea Dar tu ai rămas tot acolo În ochiul unui geam spart” Conversație de antrenament Pe malul mării, Se face conversația de antrenament, Ce pune în mișcare lumea Prin care Dumnezeu își exprimă sentimentele Cel mai bine, Iar ție îți croiește veșminte din mătasea purtată De contesele și ducesele raiului. Sentimentele îmbrățișează, aduc noroc Dumnezeu e laitmotivul iubirii, Este etajul infinit, Unde sufletul urcă fără lift, Cu bagajele în mână, Fără să arunce vreunul, Din nevoia de-a ajunge mai repede La destinație. Precum nici copilăria nu îmbracă Direct haina bătrâneții, Fără a mai căuta pe plajă Materialul colorat al verii, Bun de croit copii, Ori castele de nisip, Ce zidesc corpurile femeilor tinere În poeme simple, Desăvârșindu-le frumusețea! Nu mă uit niciodată la pomii-nfloriți Mă uit insistent la buzele tale Citesc pe ele ceva despre numărătoarea inversă Și despre felul cum se retrage marea În căușul palmei Precum sergentul din post Marea aflată în schimbul de noapte Renunță la garda de corp Lăsându-se dezbrăcată În trei dintre fotografiile gândite Să facă diferența Între zâmbetele ei de Giocondă La care pictorul a renunțat Când și-a mutat domiciliul Pe malul unui unghi drept Ce consumă în fața mea 104

Cu necontrolată emoție Pahare întregi de melancolie În momentul în care nu e nimeni pe-aproape Să dea cu pălăria de pământ Opunându-se celor care, ca și noi Nu au zi onomastică Doar un buzunar plin cu nisip Și-o scurtă rugăciune Pentru pescărușul Care mi-a găsit emoția pe plajă Și i-a înlăturat cu migală solzii Preferând-o nud Cum o statuie antică Mâinile noastre se privesc Nu știu de unde se cunosc Ce mângâieri le-au făcut curioase Ce fapte de care Dumnezeu a vorbit Cu aceeași noutate Cu același neastâmpăr al glasului Ca la douăzeci de ani Trecem unul pe lângă altul Aruncându-ne o privire Nu dintr-o bucată, cum s-ar putea crede, Ci din petice Care, însă, nu se potrivesc pe sacii vieții Ce pierd boabe de grâu și mărgăritare Nu purtăm o mapă sub braț Cu documente de constatare și de acceptare Iar fără act doveditor Atingerea dintre mâinile noastre Nu poate fi validată, Recompensată de Dumnezeu cu un măr Dar ce mână să-l primească? Dreapta sau stânga? A mea sau a ta? Căci, iată, decizia se află În cufărul din podul cerului Printre documente sigilate de milenii

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS Niciodată să nu...

În geamul meu

Împarți în patru măsurii Nota de pe portativ Acel virtuos do de jos Care ar oferi puține șanse Unui presupus do de sus, ca final Sau câte ore mai are partitura Până în momentul în care Nimeni nu mai cântă la voce Toată lumea cântă la clarinet Doar el mai poate lungi sunetul înalt Ferindu-l de cei misogini Care nu acceptă nicidecum Sunetele înalte și mirosul de parfum Lăsat în urmă de „Dama cu camelii” Fiecare cucerindu-și dreptul De-a consuma miere din floarea preferată Fără a achita nota de plată Așa cum nici bondarul nu o face

Stau capetele celor trei iezi, Un ritual sângeros al existenței.

Situația devine dubios de șifonată Cum un cearceaf după o noapte de insomnie În care doamna de la coafor Pleacă în concediu de odihnă Iar vecina sa de palier, dna Dragoste, În concediu de maternitate De o mie de ori Mi-am șters privirea Dar tu ai rămas tot acolo În ochiul unui geam spart În care se făcea noapte degeaba Și degeaba ziuă Cum să nu te alung din tronul privirii mele Căci Excelență nu te mai poți numi Struguri nu mai ai La care vulpea sângelui meu să poftească Să toarne vin în paharul Din fața unor opțiuni Care s-ar putea insinua În poemele altor priviri Cu o rază lungă, chiar foarte lungă de acțiune Așa cum nici tu, nici eu, nu am avut Doar că noi ne etajam aspirația de-a fi frumoși Și absoluți Așa cum ne prindea duminica În care făceam ce voiam cu inima noastră Și cu a celor ce depindeau de ea Într-un exercițiu de generozitate Cum a celor ce figurează În calculele făcute minuțios Pentru a fi respectate sau nu Depinde de ispita Ce-și arată disponibilitatea De-a conversa, Pe tema dată BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Umbra amiezii, micșorată, Se scufundă de trei ori În cristelnița apelor curgătoare. Subiectele se încurcă, între ele De trei ori Fiecare subiect, Obține ecoul celuilalt, De care, vrea nu vrea, se atașează. Celor trei feți frumoși, Născuți din lacrimile doamnelor Care te-au iubit, Le dai învățăturile faptelor tale, Pe care nu le-ai putut trece niciodată În CV-ul personal Geamul în care erau așezate capetele iezilor, L-a spart rândunica și vrăbiuța, Lovind în centrul celor trei cercuri, Pe unde își poartă lupul La vederea caprei Imaginea macho Pentru a-i seduce durerea Simți în ochii teroarea cuvintelor mele Dumnezeu știe de ce nu le-ai ascuns Într-un poem Pentru ca apoi Să umbli cu degetul pe harta lui După pepite. Din mine nu vrea să plece nimeni, Toți sunt la masă, în fața unui păhăruț de ambrozie. Dar din tine? Cei ce sar de la trambulină În lacul ochilor tăi, ce spun? Cum calculează riscul? Cum îi trec barierele, Prinși între lianele zilelor bune sau nu? În tinerețe mi-am lungit fusta Mi-am micșorat decolteul, Firul de mătase, ce-mi făcea legătura Cu tine, l-am tăiat. Ce argumente pot aduce acum? Cum să arate logica mea? Ca un carusel sau ca o mașină de tuns iarba? Prin ce geam privești tu, de nu mă vezi, Așa sacrificată pe-un bulgăr de nea, Ce, niciodată, nu va deveni primăvară, Căci clorofila sângelui meu Respinge fertilitatea

105

POESIS

Camelia ARDELEAN

Sonete „O gheară ne strânge de buze – Sunt gemete-n stoluri, confuze...” În jocul de-a viața, eroi

Iar cai în galopuri măiestre Își scutură coama-n eter.

În jocul de-a viața, eroi, Ne mușcă de cord baionete; De flăcări și lacrimă goi, Purcedem în rol de juvete.1

Sub iedera prinsă de coajă, Nu văd, nu aud mai nimic, De parcă-o fanatică vrajă Îmi este subit inamic.

Ca „Supermeni” noi, cu aplomb, Arar survolăm și oceane; Cu zboruri în formă de romb În gând, ne sugrumă capcane.

Adesea prin pâcla din junglă Ni-e calea spre-albastru prelungă...

Încet învățăm să murim, Sub săbii de timp, ascuțite; Clepsidra ne e țintirim, Secundele – foi saprofite.

În trupul meu bolnav de lipsa ta, Se-aprinde-o lampă tristă de veghere, Își scutură candoarea o lalea, Sub ploaia ce desparte emisfere.

O gheară ne strânge de buze – Sunt gemete-n stoluri, confuze... Se face noapte în cuvânt

Iubirea frântă, scoasă la mezat, Învăluită-n ceață purpurie, N-a fost un curcubeu, ci surogat, Un tremur suferind de-anorexie.

Se face noapte în cuvânt, Cochília sa e-așa neclară (Azurul nu-și mai ia avânt Neliniștea îi dă pe-afară)!

În cuibul nostru – dom imaginar, Eram prințesa nopților de-argilă, Tu – Făt-Frumos cu aripi de Icar; Ne-am rătăcit busolele-n gherilă.

A ruginit elicea lui, Iar zborul nu mai are clocot; Sub diacritice-un cucui – Vocalele scrâșnesc în tocot.

Pe drumul aspru plin de cicatrici, Mai luminează doar un licurici...

Doar triluri fade se aud Din amalgamul de sonete; În seva lor de-un verde crud Arar se-nalță un erete.

Mi-e stinsă ruga-n muguri de cuvânt; Păcatul are germeni, se divide – Prin nopți încolăcite-și ia avânt, Dintr-un tunel cu tălpile aride.

O briză palidă se-arată – Se-ascund bujorii-i la erată... Ascunsă în frunza din mine

Mă strânge-n chinga lui capricios, Ca o haínă și vorace hidră, Preocupat să-și termine de ros „Meniul” nou ivit, cu dinți de vidră.

Ascunsă în frunza din mine Și prinsă-ntr-un pom inutil, Constat că de-acum mă susține Un vis pe un vraf de trotil.

Sub chipu-nșelător, ca de argint, Își decupase-n grabă o fereastră, Crezând că sub aroma de absint, Calea spre iad o voi vedea albastră.

Atârnă de muguri ferestre Cu fața-ndreptată spre cer,

Pe mările de ceară-ale durerii, Făclia arde-n noi, corăbierii...

În trupul meu bolnav de lipsa ta

Mi-e stinsă ruga-n muguri de cuvânt

Juvete, sm (fam.): soldat începător fără grad (aici)

106

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Mădălina BĂRBULESCU

POEME „Doar ea poate să se păzească de călău, pentru că știe că moartea este Sinele său.” Legendă despre cer și inimă Cândva, cerul Tău era atât de aproape de pământul meu, încât obișnuiam să ne trimitem daruri la capătul unei frânghii: eu Îți ofeream prinos inima mea, iar Tu îmi trimiteai înapoi o inimă veșnic tânără, dar mereu într-un alt trup. Însă, cu timpul, cerul Tău a prins rădăcini dincolo de pervertirea nopților în zile, iar eu am rămas captivă într-un trup care m-ar fi putut înghiți toată. De câte ori moartea venea să danseze tăcut cu umbrele noastre, inima mea își lepăda singură pielea, precum un șarpe, și întinerea, sperând ca odată cu ea să întinerească și iubirea Ta pentru noi; până într-o zi, când Te-am auzit spunându-mi: „Vino și bucură-te aici, în cer, cu mine!” Dar, când Ți-am trimis inima, Tu nu ai mai recunoscut-o, iar ea, ca să nu Te piardă, și-a îmbrăcat vechea piele și a devenit muritoare. Lumina mea Lumina bate la poarta dinspre lumea taților. Acolo ea stivuiește focul și arde porumbeii trimiși de timpul care mistuie, zi și noapte, comoara celor neștiutori; vede cum fuge foamea din fața hranei, setea din fața băuturii și nenorocirea din fața fericirii. Doar ea poate să se păzească de călău, pentru că știe că moartea este Sinele său. Primăvară de regrete cochete Îmi prinzi suspinul și-l rostogolești într-un freamăt de muze ardente, Te chem… BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

și apari tu, văpaie într-o primăvară de regrete cochete; Apoi, îmi prinzi visul și-l rostogolești într-o salbă de nopți pângărite, Te chem… și apari tu, văpaie într-o primăvară de regrete cochete; Iar când muget de focuri sălbatic mă-mpresoară în adâncimi violete, Te chem… dar tu, mă ucizi văpaie, într-o primăvară de regrete cochete! Rubaiyat I Lăsat-am clipa de pe creste Să-mi fure nostalgii măiestre, Îți sutur astăzi visul calp, Și-un dor dedus îți las ca zestre. Rubaiyat II Pe un genunchi de curcubeu găsit-am azi buzele tale – Prea tremurânde nostalgii de-ale ratatelor mandale; Te-ai prins extatic de-o culoare, să țeși destinului brocart, Însă ești colb stârnit, agale, inanimatelor corale. Ora albastră Ora albastră se prelinge în crepusculul de clipe, Se răsfrânge și se stinge-n ale timpului aripe; Iar mocnita sărutare a lui Sirius, cel galactic, Oglindește în nadir așternut de-amurg molatic. De pe brațe-i se-mpletește simfonie de culoare, Și sclipiri diamantine bat ca orologii-n zare; Coborât-au ele, parcă, precum seminții sortite Să atingă, să ridice duhuri, soarte, minți morbide. Homusculi în catacombe, temnițând spirit inert, Părem noi, cei de acuma, mai ca gnomii din deșert; În talazuri de risipe talpa vieții ni se-ncruntă, Iară noi ne proiectăm tot ca umbre-n fast de nuntă. Și-așteptăm ora albastră să dividă-n secundare Timpi de soarte, timpi de veghe, ale vieții corolare; Iar pe limbul de lumină ce-a rămas peste nadir, Pâlpâie crâmpei de plânset din al nost vetust delir. 107

POESIS

Dana BOTA

Poeme „Mă întreb: cum vom privi zorii zilei? Dar nimeni nu vorbește, totul este o tăcere” Totul este o tăcere Iubitule, azi am plecat fără bilet, Într-un tren care duce într-o destinație necunoscută, Oamenii aceștia toți sunt conectați la laptopuri, Încruntarea nu se află pe chipurile lor. Călătorul de alături îmi zâmbește și butonează încontinuu, Doar doi bătrâni moțăie pentru că generația lor a rămas în urma pașilor timpului, Mă întreb: cum vom privi zorii zilei? Dar nimeni nu vorbește, totul este o tăcere, Umbra nopții își pune amprenta, Pleoapele ochilor noștri prind rădăcini către nebuloasa Helix - Ochiul lui Dumnezeu, Unde mereu ne încărcam bateriile, Acolo lumina luminează în întuneric iar întunericul nu a cuprins-o. Mi s-au aprins cuvintele În noaptea asta vom savura iubirea din pocale, Curburi și spații sărutate în rubine și-n graffiti Pe linia trupului arcuit mi s-au aprins cuvintele, Înlănțuiri de cercuri desprinse când îmi zâmbești. Noi doi vom fi de-a pururi neîmblânziți ai sorții, Cuvintele de împrumut se sting în bezna nopții, Acum tu meditezi la clipa neîntrecută ce se-mparte, O ora ne desparte și apoi vom fi plecați cât mai departe. Mi s-au aprins cuvintele de dorul trupului neadormit, De glasul tău, de mâna caldă ce tainic îmi răsfiră părul, O sete-nfierbântată pulsează-n gol și timp nestăpânit Și peste toate-n între noi plăpând se acoperă misterul. Agonie și extaz N-am să mai las să-mi tulburi plinătatea din inimă, Cu repetarea agoniilor tale neîmblânzite Căderea din miezul nopții stă încadrată în ramă, Desprinsă fiind din retina faldurilor sfâșiate. Cerul intersectează misterul iubirii Călăuzește-mi pașii nenumărați, Învingătorule crezi în pisica neagră de la colțul străzii, Ce-mi taie calea lăsându-mi ochii întristați? Citim jurnale în care moartea apare ca o bravură, Piața orașului a rămas desprinsă din circuitul emoțiilor,

108

Senzorii stăpânesc cafeaua plină de cianură, Electrizantă este starea imuabilă a reflecțiilor. Plouă iar... Plouă iar, cu săruturile inimii tale, Îmbrățișează-mă ca să-mi acoperi inima, Departările s-au strâns într-o respirație. La orizont am contorizat minusurile care ne-au limitat Și m-am îndurerat că în dimineața aceasta trebuia să pleci, Mi-a rămas să-mi adun visele pentru această călătorie, Despre care mâine nu vom mai vorbi. Sper că n-ai să adormi când mâna mea se va întinde Să cuprindă liniștea ta, Oglindită în ondularea apelor. Nu mă privi cu inima străină Cum aș putea să-ți spun azi: ”Te iubesc!” Căci Dumnezeu este Bun și Prea firesc Fiind răzvrătită sângele din vene-mi curge, Veninul însă aprig și tiranic mi se frânge. M-am întunecat cu al meu păcat, Și când corăbile s-au scufundat În porturile ce străjuiesc depărtările, Cuvintele de taină înfruntă zările. Nu mă privi cu inimă străină, Căci numai tu ești azi de vină, Înviforată stau cu amintirile plecată, Din neputințe tulburată și nevinovată. Malul Prutului atinge cerul Nemurirea nu se câștigă decât cu sfinții Pământul Basarabiei fiind lacrimă amară, Fiică pierdută și sacrificată la masa durerii Malul Prutului atinge cerul ce ne separă. Doamne, Te chem și stinge-ne focul cel noros, România este Mama cuvântului tainic duios, Ion și Doina au cântat cu lacrimi fără de păcat Și au aprins făclii pe urmele călăii ce ne-au secat. Privesc câmpia noastră însorită a libertății Cât vor mai plânge înstrăinați în lume frații? Sfântul, Ștefan, Domn cel Mare crucile veghează, ”Nu vă lăsați, adun iar oastea până se înserează!” BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Artemia BURN1

poeme „nu știu de unde plouă brusc aud doar un câine lătrând lângă sânul meu stâng” 1. probabil citea o carte despre femei ușoare când m-a născut poate de aceea simt durerea personajului principal sub mâinile tale flămânde aș striga să te uiți în ochii mei măcar o dată din tavanul dormitorului am făcut sală de lectură citesc pe întuneric fiecare silabă pe care o tipărești adânc în carnea mea am învățat să disting printre lacrimi rândurile în care scrii repede cu litere mari abia când închid ochii strâns atât de strâns încât dumnezeu oftează în pântecul meu văd crima din epilogul unei cărți ratate 2. hai dragule lasă-ți costumul pe umeraș și scoate-mă afară înfige-ți degetele în părul meu să împărțim lumea târăște-mă din întuneric lovește-mă în lumina soarelui îngenunchează-mă tu eu nu pot s-o fac nici măcar atunci când nu mai suport durerea sunt sigură că și alții îmi vor scuipa sânii hai iubitul meu cel puternic să învrăjbim lumea să trezim sentimente 1

să zdruncinăm conștiințele de data aceasta îmi pun pielea cu nuanțe de violet singură la bătaie ce frumoși sunt ochii mei plânși ce frumoasă e privirea care te fixează printre lacrimi nu-ți fie teamă că cineva te va opri le voi spune că isus există și vor merge mai departe liniștiți 3. azi strada e doar o pasarelă defilez cu hainele întoarse pe dos pașii sunt leneși prin mulțimea grăbită să moară mă întorc dintr-un graffiti cu cer senin inima bate în geantă lângă portofelul în care fotografia ta este singura liturghie pe care o știu firul dresului s-a agățat de inițiala numelui tău scris pe cruce dumnezeu îmi face cu mâna din autobuz ridic a lehamite brațul greu injectat cu vise albe aprind o țigară cu furia ochilor nu știu de unde plouă brusc aud doar un câine lătrând lângă sânul meu stâng 4. străbăteam strada cu pași apăsați visele bărbaților în pântecul meu da eram cocota care prăfuia trotuarul cu mirosul parfumului de timp învechit amintirile bărbaților învinși între coapse

Burneci, nume real; Alexia Ema, pe fb.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

109

POESIS da femeia ușoară căreia strada îi oferise sălaș metafora nopții răstignită pe pereții clădirilor reci deliciul bărbaților mai liberi ca oricând de prejudecăți o carte cu cele mai sumbre povești măsluite pe cearșafuri curate da eram crucea pe care scuipau toate poftele lumii femeia cu pântecul sfințit de copilul care așteaptă firimituri de pâine și sărutul dimineții în care soarele speră 5. viol uită-te la mine străine înainte să-mi desfaci picioarele vreau să te privesc în ochi când mă străpungi îți ascult cu trupul povestea nu carnea mă doare cuvintele înfipte în ea nu sfârcurile urlă discursul furios al degetelor nu coapsele imploră sufletul tău pierdut nu ochii plâng amarul pe care l-ai scurs inundându-mă cu acest poem

7. să mă îmbraci în noapte când voi pleca noaptea să-mi fie doliu lumina în care te las durează fix o viată nu-mi atinge părul îl răvășești vreau să fiu frumoasă ce teamă că bezna nu mă primește nici sărutul nu-l vreau nu mă pot abține să nu răspund nu spune nimănui că am trăit trăiește-mă tu și încă ceva nu mi-au plăcut niciodată trandafirii 8. ploaia lovește umbrela așa cum lovesc copitele cailor țărâna niciun client rezonabil în noaptea pâinii închid umbrela și las ploaia să-mi poarte inima în guri de canal hrănind șobolanii în frigul nopții doar sfârcurile întărite urlă că mai sunt femeie aprind țigara amărăciunii în bezna bolnavă și trag în piept ultimul fum de arginți

6. o de ce am scris pe ziduri cu propriul meu trup răspunde tu vreau întuneric vreau întuneric încui pleoapele și lumina este tot mai dureroasă vreau noapte vreau noapte injectez puțină viață în centimetrul de venă neperforat vreau beznă vreau beznă

9. noaptea e muntele pe care trebuie să-l urc

ca o pedeapsă soarele răsare pentru încă o zi

doua lacrimi sfâșie cerul surâzând cu un vis îmi mângâi fetița

110

primul pas strivește o stâncă drumul se deschide și stelele devin miliarde deapusuri mă desprind de propriul meu trup și încep să alerg lăsând vulturii să-și hrănească puii întunericul adună fiecare clipă rămasă-n urma mea și-nvăluie cu eternitatea din ele pământul

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Andrei CAUCAR

Poezii „Și fă Doamne o fereastră Undeva pe Țara noastră” Codrule cărare verde

Nu am fost închiși nici bătuți

Codrule unde m-am dus Aveam plete și m-am tuns Aveam arme și mi-am luat Aurul cel câștigat Codrule cu mândra mea Trec împărăția ta

Pentru Tine, nici alungați din cetăți N-am trecut printre fiare flămânde Pe roțile istoriei – n-am iobăgit Ci am stat împreună la masă Te-am văzut după ce ne-ai limpezit ochii Înviind pruncii – săturându-ne Pe toți cu o singură Țară Ne-ai scos din iad – Doamne Și ne lepădăm atât de ușor Că se cutremură îngerii căzuți

Codrule o mierlă cântă Fluieră și se descântă În Împărăția Sfântă Codrule eu plec mereu Ai grijă de ursul meu Și de calul cel de zmeu Și fă Doamne o fereastră Undeva pe Țara noastră Rugăciunea-n minte a-nceput să cânte Mi-e scurtă rugăciunea târzie ofilită Abia trece de buze, în inimă nimic Orice chemare strâmbă duce la ispită Doamne, cad mereu – dă-mi să mă ridic Cu risipitorul te rog să mă scoți Cuvântul viu rodește-n minte Arzi din vizuină – nevăzuții hoți Deodată rugăciunea a început să cânte Te aștept, Doamne! Cum așteaptă munții soarele Să-ți șteargă cu rouă picioarele Cum holda cu buze crăpate s-o uzi Cum te așteptau orbii pe auz Să înflorești în mine pustiul Din stâncă stearpă să scoți tăul Soldat bătrân cu bătălia pierdută Să pot zice din inimă – Doamne ajută!

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Veniți, veniți la nuntă Mai înainte Împăratul i-a chemat la cină Apoi la nuntă dar n-au vrut să vină În cetăți trimișii au făcut strigare Apoi a fost mânie și aspră clătinare A poruncit cu sila să umple sala mare Cu cei de la răscruce, bolnavi urcați în care Doar cel murdar cu haina a fost dat afară Legat să nu se-ntoarcă din locul de ocară De două mii tot cheamă Măritul Împărat Și azi ca și atunci cei mulți nu s-au spălat Cu haina nealbită – cu sufletul pierdut Scuipă chemătorii – dar nunta n-a trecut Îți mulțumesc – Că mi-ai dat mai mult decât mine Nici disperarea sărăciei nici povară de aur Și m-ai cioplit cu minte simplă De călător, de pelerin ce trece Îmi pare rău când am două pâini sau două haine Și nu dăruiesc niciuna Că nu trăiesc cuvintele rămâi la noi Nu tuturor ci mie mai întâi dator Îți mulțumesc că m-ai născut Să plec în zori – un călător.

111

POESIS

Alexandru CAZACU

Poeme „Cu o singurǎ aripǎ pǎsǎrile Împing mai departe cerul” Țǎrile fǎgǎduinței Fumul lila al serii în duminica corupătoare se înalță peste olanele caselor sub formă de solzi de pește peste fosta cetate de scaun când orizontul ne sărută mâinile și ne face să mizăm pe iubirea pierzătorilor Lumina din subsoluri și cea din logia conacului se adună și se amestecă sub aroma de cimbru unde fluturii leagă două întinderi de cer iar țările făgăduinței încep să ne strige cât pot de tare pentru ca ele însăle să se audă Din aproape în departe Trecerea noastră din aproape în departe când turnurile de veghe nu ne observă de parcă un straniu zăcământ se adună-n mantaua pământului să tulbure suprafețele să osifice arborii Trecerea noastră din aproape în departe când unul din ochi nu vrea să accepte ce a zărit celălalt pe margini de teritoriu pierdut în cenușarul amiezii unde spânul din poveste ne este mereu călăuză O plimbare încetinită Capacul melonului se închide cu un sunet bizar 112

și tot ce nu am visat rămâne greu de crezut că a fost sau o să se întâmple Goana după fericire devine această plimbare încetinită sub soarele încins ca o monedă peste care au trecut roțile trenului cu vagoanele asemeni unor cutii care transportă lumină și întuneric decapitând pajura Secunda șaizeci și unu După sunetul clachetei frumusețea aleargă repede spre cel care vrea să o privească odată cu salutul vecinilor de la scara D printre centrale termico-electrice din jurul blocului și slăbiciunile noastre uneori prea puțin omenești ocolind bătătorul de covoare din țeavă metalică sudată neglijent spre stația unde troleibuzele vin alimentate prin captatoarele ce seamănă cu o nesfârșită limbă de câine vagabond unde totul este pustiu și mohorât împrejur ca în filmele ce tratează cataclisme și te aștepți să vină oameni cu măști de gaze și halat alb iar la montaj pelicula va arăta o compasiune ce ne răsfață și apără precum duhul lămpii lui Aladin O stradă în pantă Să urci o stradă în pantă la ora răsăritului cu soarele portocaliu încins ieșindu-ți în față când perdeaua de aer se aseamănă cu giulgiul din Torino și pupilele ochilor se străduie să cuprindă BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS hotarul ținutului Să urci o stradă în pantă când ceasurile din agore și răspântii sunt abandonate de propriile mecanisme Cu o singură aripă păsările Împing mai departe cerul iar luni, marți, miercuri joi, vineri, sâmbătă devin fiicele rătăcitoare ale necunoscutei duminici O joacă de Septembrie O să rămână totul doar o joacă de Septembrie Cazinourile se închid învinse de melancolia sfârșitului de sezon Pomii fructiferi stau înveșmântați în pânza omizilor iar degetele care au pierdut inele îmi mângâie ridurile frunții precum corzile unei harfe Pe talangele cântarelor ploaia cade inegal în acest oraș al nădejdii unde flacăra asfințitului precum cea olimpică este predată tuturor Noul Black-Friday Un zâmbet al tău ce se propagă în timp nu și în spațiu când păsări fără cuib planează deasupra turlelor Duzii își lasă fructele să se împrăștie peste șosele iar trecutul începe să ne aparțină și nouă puțin câte puțin Vocea care în metrou anunță stația următoare vorbește despre noul Black-Friday și despre iubirile de estradă aflate mereu sub farurile limuzinelor lungi ca sub ochii umezi ai unor mamifere din cretacic La vânătoarea de fazani Cărarea pe care înaintăm ca o șuviță de sânge galben pe fruntea pădurii

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

când și călăreții și caii s-au rătăcit și un ținut mlăștinos reapare de câte ori ni-l aducem aminte În gropile comune ale serii se aruncă mărăcinișuri iar versiunea ta cea mai plauzibilă la primul popas la această vânătoare de fazani cu oaspeți de seamă va trebui să scoată stelele din fântâni cu sfori și chingi ca pe niște animale mici care au căzut din greșeală și care strigă rănite iar pereții cimentuiți le amplifică țipetele Memoria și cuvintele Aruncarea-n plin antrenând cu ea multe altele în briantina nopții când luna se rostogolește ca o minge de ping-pong de o parte și de alta a fileului Și nici unul nu mai este magicianul ce aduce lucruri bătând din palme Doar frigul chemat de câmpie în burg se transmite de la un pardesiu la altul Împărțim memoria și cuvintele ca pe vitregă frăție O ruminare continuă ne face să vedem lumea cu ochii lui Otto Dix Odaia Fluxul și refluxul cafelei în cești Fraze de bun rămas altele de bun venit în odaia ce-și lărgește interiorul unde stăm ca într-un triunghi al Bermudelor ce nu s-a hotărât în privința noastră Pe la colțuri amestecul de înserări filosofează paseist Un șir de care alegorice trece apatic prin dreptul ferestrei Cerul este pavoazat cu egrete și îngeri Tot ce este acum desperecheat în lume ne știe pe de rost iar târziului târziu se adaugă

113

POESIS

Nicoleta CRĂETE

poeme „nimic nu e ceea ce pare// la ieșire ardeau lumânări”

auziților mei văd dar nu-mi acopăr privirea ispitesc toate crucile ard orice foc sfințesc apa sfințită să-mi dați doar un colț de pâine pe care să plâng niște ruine să dorm și o haină din săruturi vândute deasupra mea bate un iad cu arome de nou născut mă tem să nu pierd prea puțin autofuneraliile nicoletei crăete să o urâm popoare de silă de milă să-i pogorâm să o iubim în arderea toată s-o tăinuim așa a tunat și a fulgerat istoria porno a vieții și-a morții și s-a așezat în poziții de pândă de fugă de strigăt de luptă de mirare de poartă de mărturie a vinului poziția frângerii mâinii și-a pâinii de rușine de vină de batjocură cu iz de catharsis a dezlegării cărnii de sine poziția ce rămâne din mine stă la masă cu tine a somnului

114

îndelung lepădat în pământ legănat poziția de orice altceva nimic nu e ceea ce pare la ieșire ardeau lumânări tablou se mănâncă după program în mod organizat civilizat neconversat primul îi mănâncă celui de-al doilea ochiul stâng cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea ochiul drept cel de-al treilea următorului fața următorul următorului îi mănâncă răbdarea și tot așa în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant tușe ai bătut ușor cu degetul în apa neagră o pasăre albă dormea a deschis o zi rece într-o rochie rece cu fața pătată de sens

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Evelyne Maria CROITORU

O CAFEA CU TINE (II) „Un bocet se înalță din soldații cei mulți, îngropați.” RUGA TIMPULUI Un cântec se ridică din mine, din pământ, din părinții mei Coresi și Anton Pann, Un bocet se înalță din soldații cei mulți, îngropați. Glasul meu nu-mi mai este de-ajuns. Ei mă împing, mă ridică și-mi cer să vă caut în ruga timpului, în nopți de nesomn. Mă cheamă, spre diminețile în care i-am crezut nemuritori. Glasul meu se ridică. Veniți! PEȚITORII Când valul sărută piciorul, fecioară, din ochiul amiezii vânt tainic strecoară sub bluza subțire gând lacom, de mire.

și-n unda încinsă de tine, fecioară, dă vântul zburdalnic ocol. Te bucuri și stropii mai vii, jucăuși, cu valuri și vânt se-ntețesc... Răcoarea promisă pe-a ta tinerețe – fecioară, spre-adânc o pețesc.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Îngropăm formule vetuste, avem tentația morbului, pendulăm mistuiți de false combustii.

POEȚII Poeții nu uită mirarea. Culegători în adânc, ei simt bogăția din veacuri. Păstori de speranțe, își împrumută sufletul naturii, caută popas în ritmul vremii de dincolo de ei. Apoi, înzăpezesc călătorind durerea în zbuciumul lumii. Poeții nu trădează niciodată. PRIZONIERI

Se-ntrece cu valul ce tainic te-mbie să-ți cânte pe coapsă cu susur domol,

Loc de pripas unde păianjenul mărturisește voluptatea captivității pactizând cu fluturele, victimă în zodia strigoiului.

Suntem prizonieri nostalgici în amorțire calpă.

Vom înțelege vreodată vibrația țărânei din care venim? TAINELE NU SE APĂRĂ SINGURE Eram în vară și barcă și mal. Sărutam depărtările cu inima înotând în aval. Valul s-a năruit risipindu-se. Tainele nu se apără singure. Soare. Libertate. Răvășirile noastre în vară. Eram... 115

POESIS

Cornelius DRĂGAN

poeme „eu-maimuța privesc politicianul ce mănâncă un zemos cu poftă” Amintiri din templul Mălinei *** regurgitez amintiri din templul Mălinei în sala de așteptare chipul ei tantric lumina podeaua *** de-or înfrunzi caișii să mă înfrupt din sângele lor Mălina – când glăsuiesc devin un țipăt *** din apele grele mă trag să o văd Mălina valsează în noaptea cea mare

ce e dincolo axul de cer devine trecut femeile stau lipite de peretele rece lazarus come forth țin strâns în mână poemul care se naște prin transfer de energie caii vorbesc aici e locul nostru și atât Duminica patimilor nu știe de milă inside all the people/ zi în care nu plouă iar soarele nu e bipolar ci pur și simplu inert același ciclu

*** ea-mi întoarce o clipă privirea eu simplu încerc să descos adevărul

aprind febril o țigară dimineața devreme oasele dor urmăresc fumul albicios aproape fantomatic cum se disipă-n materie neagră

*** Mălina iubește și tace în părul ei găsesc adevărul *** te încolăcești ca un șarpe blând pe umeri povara pielii albe eu o simt arzând *** în ochiul ciudat al lumii devenim doi fugari tu înger eu demon ce suflete tari 116

pun întrebări filosofice de ce cum unde când apoi uit cântăresc gurile de cafea cu grijă asemenea unui budist tibetan ridul meu pe sticlă ochiul vede ce i se oferă

pressure. tremurul nervilor despoaie inexact celulele vii mor oameni nevinovați pe stradă sentiment ciudat plutește în aerul scopt BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS eu-maimuța privesc politicianul ce mănâncă un zemos cu poftă

mă prefac că sunt Orb habar n-am de rotația timpului în ultima instanță fug

se șoptește-n cască Lumina vine de la Răsărit sacadat acesta e dansul nostru. râd under pressure

ploile de vară sunt scurte, așa, ca o viață de om

oamenii care mor pe stradă mă strivesc în piept give love give love apăs butonul teleport frica leagă amintiri inexact regula războiului din care adn-ul tău crud iese modificat teribil sunt teribil mai jos cearcăne negre oboseala de a trăi o picătură de sudoare pregătită să se scurgă prin nară

prins în pânza freatică nu mă poți vedea unele lucruri devin triste pur și simplu iarna în Vaslui tifonul împăturit în 8 se leagă e recomandat să fii artist când te alături nu devii un epitet epileptic nu știu ce să cer casa e goală mamă în urma anilor au rămas doar întrebări și condoleanțe cei mai mulți se adună la o masă fac calcule nimeni nu va mișca pentru că nimeni nu crede am descompus cu buza de sus sărutul adolescentin fanciulla gentile

voi păstra involuntar doar câteva fire din părul tău negru

cineva mă trage aproape din apele nopții aș putea să jur că-l cunosc

pe masa unde-mi beau cu sete cafeaua gândacii de bucătărie par surprinși de lumina aspră

număr copiii sunt trei unul se joacă cu o cruce

reacționez ciudat riduri în mâini încerc să descopăr numerele prime dimineața devreme voi suna tâmplarul masa e plină de așchii gânduri în care tinzi să te pierzi desfac învelișul pietrei filosofale culeg meticulos conținutul la fille de mes rêves BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

apoi mă întorc înspre tine mă aplec să te încalț știi ai piciorul mai mic acum mamă iarna în Vaslui apune trenul cu tot cu fum în albul dens al zăpezii devin o mare tăcere alunec în partea putrezită a unicului sunet

117

POESIS

Dumitru ICHIM

FETIȚA CU CHIBRITURI Prima dată a mers cu mine că nu știa cărarea la Sfânta Duminecă, dar i-am spus să nu treacă peste puntea unde albia apei e seacă. …o speriam cu Muma Pădurii, dar cum râdea după spaimă! Se alinta ca orice copil: ”Hai, mă…?!” După mine desculță fugea alergând prin miazănoapte de brazi prin livada cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri din care băuseră norii de-au rămas până azi ca toți îndrăgostiții cu toate cerurile tineri, cărând spre apus răsărituri. Numai codrul mai știe că numele-i adevărat, Fetița cu Chibrituri mi l-a șoptit doar mie. Ne iubeam înainte ca-n lume să fie iubire, din dragoste fără să știm decât firul de cântec, puțin mai subțire ca dorul când cetina sub lună și-adoarme izvorul.

că-i poartă la tărâmul celălalt. Cerbi se-nchinau printre brazi ca prin schituri ascultând Sfânta Vineri seara chemându-i la masă. ”Când vei fi mare, spuneam Fetiței cu Chibrituri, o să te-mbrac în borangicul lunii ca voal de mireasă și-o să-ți fur din poveste condurii…”, dar ea se întrista ca buciumul când oftează pădurii până dincolo de moarte și dincolo, spre-altfel de răsărituri. ”Eu o să fiu departe pe unde începutul un altuia e vamă…” așa-mi grăia Fetița cu Chibrituri care doar mie-mi spuse cum o cheamă. *** În alb ca o mireasă… Se-ngrămădea tot satul cu flori și cu săruturi, dar mie Sfânta Vineri, ( care venise din țara noastră veche), se-apropie șoptindu-mi la ureche, așa ca o fântână cu luna prinsă-n ciuturi: ”Nu plânge pentr-o vreme cu mine-o să rămână până când florile or să-i învețe glasul și-or s-o urmeze în alai de fluturi."

Împlătoșat în coajă de mesteacăn o apăram de zmei, eram prințul ei cu părul de aur. Odată i-am scos din călcâi un dinte-ascuțit de balaur ce-a vrut să mi-o fure. Împărăția noastră era din pădure și până-n Orionul înalt, despre care spunea iazul morii 118

Dumitru Ichim, Florica Bațu Ichim (în mijloc) și Claudia Voiculescu la un cenaclu din București în 1965

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Andreea MAFTEI

POEME „Greu, e drept, până să pot vedea clar, prospețimea nașterii mele. Și-am pășit totdeauna egal cu fiecare clătinare de umeri.” DIN DREAPTA URECHII

CU FIECARE POTRIVIRE

I-am zis – femeie din dreapta mea, am, la dreapta, altă femeie mai izvorâtoare decât fluviile lumii, toate puse unele peste altele ca niște oglinzi, mai senină decât poate o lumină fi, în altarul cerului. Nimic mai curat, mai miruitor, și nu ne gonește nimeni aerul că am putea semăna. Că ne-am clădit din același sânge.

Cândva, purtam în fiecare privire un tremur ciudat că nu voi reuși. Nu mi-era indiferent și mă strecuram ca ața prin urechile acului. Greu, e drept, până să pot vedea clar, prospețimea nașterii mele. Și-am pășit totdeauna egal cu fiecare clătinare de umeri.

Sub corvoada miilor simțim gustul alterat. Ne-am legat mâinile din tăcerea grea și-am primit dulcele. Scrijelim surd un păcat, din prea vina luminii. Ne tatuăm fiecare bucată de piele, cu litere mari; în adâncul gurii, uzină de vise mateloți înșiră velele și aruncă, în foc, un scuipat. „Mai bine ne-am ucide pruncii...! Ne-ar elibera de păcat” Spre stânga urechii șoptesc demoni, stând la bar. Din dreapta, femei dansează, înălțând ochii. Linia curbată a spatelui le sâsâie, îndurând cioburile de sub tălpi. NEAUZUL FIRII De la răsărit până la apus, am cules fiecare sunet nepotrivit, pe lobul urechii. Noaptea le-am adâncit spre timpan. Discernerii i-am compus versuri care s-au recompus, apoi, mai aproape de orice potrivire perfectă un rai. Cu îngeri aruncați de jos, în sus.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

De-aș rotunji în acele priviri lumina priceperii, nu aș mai ezita să spun că, până și cele mai adâncite rădăcini, au o legătură neseparată de ceruri. Și m-am înălțat și eu, măcar și dintr-o singură rușinată privire. ABSTRACT Mii de copaci fac înconjurul lumii. Un maraton într-un tablou de veac. <Dați-ne oxigen>, strigă. Nu au aer să tragă în piept. Altfel ne-ar fi tăiat, din umanitate, în Ajun, de Crăciun și de Anul Nou. Și-ar încălzi și ei rădăcinile. Le-ar crește coroane din oase de om. Ar face mobilă parfumată, din mirosul fad de petrol. Jilțuri în parafină. Am dormi mai bine. Nicicând rușinați de noi, de alții, cărora le-au crescut coroane din bule de nori. Tot noi și noi. Își fac înconjurul lumii, într-un tablou de Kandinski. Abstract. SUB FALS PRETEXT Aparent inofensiv, cercuri polare gravitează în jurul nostru. Părem atrași într-o iubire care ne poate face rău. Continuăm sub pretextul că ne suntem potriviți. Dintr-o mie de palme, care ar fi cea mai îndrăgostită? Întreabă ea. 119

POESIS Spun că palmele ar fi dintr-o mare iubire. Și-atunci, cum le disociem de cele care frâng frustrările unei zile de orbi...? unele nu dor, spun în puține cuvinte ori nu spun deloc. CERC VICIOS Nu am știut niciodată cum e să ierți - să ierți, nu să fii împăcat. Cum nu ți se cuvine nicio dezamăgire, calci pe urmele șarpelui, cauți înțelegere, provoci destinul, împingând pietre imense ce formează un timp, lângă pat, lângă ochi - păienjenii vin doar unde găsesc umed și praf. Și uite așa un rostogol. De n-ar mai fi amintirea să sape din pustiu în pustiu. Să vegheze somnul celui iertat, în fapt. Nu am știut niciodată cum e să ierți, spinii păcatului sunt ereditari. Mușc zilnic cuvântul și nu mai simt durerea din ambele mâini atârnând; sângele-și urmează calea. Cuvântul tată e prea aspru, ori prea moale, să mai poată fi mușcat.

VIZIUNE (PE METRU DE VIS ÎNTR-UN PUNCT) Dintr-un punct se naște iluzia din vis - viziunea. Poezie - ori câte alte idei nenăscute pot adânci ființa în gurile cerului? Am aflat că pot rezolva ecuații din fiecare lucru mărunt pe care nu îl puteam rezolva, am adăugat alte câteva zeci în plus. Adunând norii la peste unul la sută, din care tot nu am putut scădea vina...prea tulbure să mai egalez vreun regret. Ciudat. Viziune - puncte pe metru de vis, neegal. MILENAR Drumul acesta. Milenar. Naveta. Locul cu cornul la vedere. O, de m-aș întoarce! m-aș pricepe să o iau de la capăt, fără semne în roșu. Fără florile lui septembrie. Licorni revelați de angoasă, de lungile discuții, infantil creatoare, de rochiile roase la coate, spre primăvară... am crestat bulbii și s-au copt în flori albe. Scriau singuri drum din lumină. Din cunoaștere. Aveam ochii plecați, căprii, tomnatici. La ce bun, cu gura lipită a floare?

Rapsodie transilvană, la teatrul din Petroșani, cu ocazia Centenarului Independenței, cu actorii: Valer Donca, Mariana Drăcea, Rosmarin Delica, Elisabeta Belba, 120

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Daniel MARIAN

poeme „ea nu poate fi decât înger de aceea luminează așa de tare” timpul singurul organism viu

mereu îi e foame și sete

ai văzut câte brațe care să te cuprindă are un timp câți ochi să te strivească și câte inimi care duc cu ele sânge să-ți țină visele pe picioare până să vrea să te facă și pe tine timp chiar nu mai e mult pentru că între început și sfârșit pe lângă că nu există în afară de timp nu mai ești decât tu

și împarte și pământul și cerul să sperăm c-or s-ajungă treieră bine prin creieri și greieri dă bine cu vânt cât cuprinde să iscodească fiece fir de pământ de cer dacă tot ai atâta zbor la tine hrănește lumea odată cu zbor!

‫٭٭٭‬ diseară să mă lași fără simbrie fără tutun și votcă să mă lași să-mi mai ies c-un rând din colivie pe cărarea de la timișoara pân’ la iași să-mi caut steaua-n cerul de zăpadă că pe grundul de zăpadă-s doar chiștoace și de voiește steaua să mă vadă ar fi fain să zică vino-ncoace la câtă nebunie-n viețile din spulberi de sunt cărate-n roabe de mortari să-mi fac un chef de mâine așa din ieri să-mi fie cel devreme pentru zile mari și așa mai departe ‫٭٭٭‬ ea are busuioc la tâmple ea nu poate fi decât înger de aceea luminează așa de tare să se deschidă pajiștile în ochii dimineții această dimineață

doar de aceea ești Dumnezeu pasăre ‫٭٭٭‬ mai am de lucrat un pic la fișierul despre moartea asta e mai complicat decât la alte morți ar putea să doară și ar putea fi chiar mortal la așa ceva nu mă gândisem după atâtea morți descântate și ție moartea asta s-ar putea să nu-ți placă dacă dau totul în vileag despre tine există forme subtile de moarte îți intră în casă și-ți cotrobăie tot timpul care ți-a mai rămas până la urmă pleacă cu bijuterii de timp și portmonee de timp și ceasuri de timp dar și cu plăci mari de timp smulse direct din perete și mai sunt multe alte feluri de moarte pe care încă nu le-am încercat dar mai e până acolo destul timp nu-i așa că mai rămâne și după moartea asta morți cu diverse arome și atâtea morți chiar calificate pentru viață încă așteaptă n-au trecut de check-in ar putea fi morți teroriste mai am de lucrat un pic la fișierul despre moartea asta

‫٭٭٭‬ împarte pâinea și vinul și peștii și somnul cu berze și vezi ce mai găsești să fie viu să ajungă în toate timpurile pe unde trec eu cu rost de mai bine și cu tot cu mine de gât acela căruia BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

nu mă grăbesc deloc moarte vino lucrează cu mine doar e al tău moartea fișier în lucru ‫٭٭٭‬ cui îi tot scrii poezii de dragoste măi tembelule te-ai opărit cu un vis de astă iarnă băgat la rotisor 121

POESIS să se dezghețe săracul să mai poți mușca din el la cât ești de tâmpit ai dat joulii la maxim și acum frige-te cu el pe creieri dacă-s la tine sau i-ai dat pe greieri nehalitule de visul tău

hai să ne marcăm teritoriul cu pene zglobii ne ocupăm mai târziu alte teritorii disjunse

bea apă!

împiedecat în glorie

ți-am adus niște zahăr

cine poate merge singur de la un loc la altul se cheamă ființă

așa tare m-am îndrăgostit despre tine toată noaptea despre cine naiba să mă mai îndrăgostesc după ce era așa despre tare și așa despre noapte m-am sucit cu mare interes pe toate părțile îndrăgostirii care dădeau către dragostea asta cu balcoane la rai despre dânsa tare de tot am întrebat țuicile dacă vin sub geamul tău să-ți susure să-ți schelălăie serenade din alambic de cupru lucit frecat cu mentă m-ai trimis nebuno după zahăr să poți necheza tandru am spart magazinul cu suveniruri pentru dobitoace și bestii în sacul lui moș crăciun am băgat trei pufuri de pufoaică bântuită din aia cu azbest în vene să ne țină și-n iernile apocalipsei

ieri la azi e ființă până și azi la mâine tot e ființă tu între toate astea de unde atâta ființă când spui m-am împăcat cu timpul și tu într-adevăr ai devenit viu

și niște fotografii cu vlad țepeș, etichete pentru cloroform și aurolac, pliante de la martorii lui iehova, abțibilde cu e pericoloso sporgersi, gume dosarele x și un tir cu plute pentru a vâsli timpul probabil

‫٭٭٭‬ iubire de ieri am uitat unde te-am pus bine la păstrare era rândul tău să ții minte amănunte de-astea deocheate cât eu țin socoteala dezastrelor în care ne-au mers fulgii acum ce ne facem că plouă că ninge sau că-i luni

no acuma hai îndulcește-te să mă pot culca fericit

oricum nu ne potrivim pentru duminică

m-am săturat să tot mor așa ca cucu-n ceasu’ rău ori de veghe-n lanul de secară otrăvit cu orzu’ gâștii și să înviu iar pitpalac ambientat pe gustul tău de fapt ce-atâta fâștii mi-ai inventat vieții mele cuștii

liturgica

nu ești nici proastă nici nebună de-aia nu știi nimic cum nu-i de valoare traiu-n sanctuar fără furtună niciun pic tu te poți sta acolo să inventezi ce vieți și morți mai vin eu mi le-am șters din calendarele de suflet c-o gură de pelin nu-ți place dansul norilor s-a scurtat cerul cu o lecție de zbor grozavă dar amânată la semafor stau toate mașinile timpului vii pe butuci mândra-mi zice împăciuitor prohibitiv

122

ușor cadențate licorne formele tale merg spre desfrâu ai numai vin în poamele tale când te răsfeți prin nămeți cu poalele-n brâu se face liniște asurzitoare de gramaticală și de poveste în urechea lui fiecare ajuns aici din neființa lui este tu nu ești teafără nici pai de cuminte tot poți tu să fii dar nu te grăbi ar fi bine să știi cum din umbrele tale cuvinte pornesc șaretele prin glii din care coboară rând pe rând rațe pentru a fi încărcate în camioanele disperării

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Boris MEHR

POEME „Unii iubesc doar propriul trup și miez, Dar miezu-i gol precum la nuci târzii.” Studiez Nimicul Studiez Nimicul, este o ocupație relaxantă, Mă sună un cărăbuș, îmi ține o lecție de morală, Harș, jos cu el de pe masă, îmi scrie un șarpe, Că nu știu cine este homo, altul mănâncă purici, Iau o lopată, pac, turtesc capul târâtoarei, Stai, dom-le, asta e poezie? Ha-ha. Panorama înălțată de simțuri este un ecran șubred. Străpuns în fiece clipă, sângerez. Da, sângerez, nu am voie? Toată lumea sângerează. Lasă ready-made, ajungem la prospături. Uneori găurile se îmbină, ce te faci? Iei o fată la plimbare, Faci glume, apoi te împuști într-un crâng, sub un liliac. Pe Nimic îl uitarăm. Se poate așa ceva? Mea culpa, iubite cetitoriu, uite, de asta nu mor eu, Mă mai cetește lumea, nu am murit, e o chestie. Ce mult vă iubesc, fără nicio retribuție.

Unii iubesc doar propriul trup și miez, Dar miezu-i gol precum la nuci târzii. *** Acevedo vede tot, și pe hoț și pe netot, în Asturia umblam, multe cârtițe pușcam, imnul sângelui nu-mi place, dar trecutul e rapace, strigăte de glorie pe, vin tenorii - molie, Chanarchillo, un vechil a ucis pe don Bazil. Jeppe, Jeppe, poet bun, avatar de brav străbun, secărică bea mereu și nu crede-n Dumnezeu.

*** Știam că va veni, dar cine? The pretty baby, așa pare, Între oameni și jivine, Eu am ales o arătare, Cu umbra ei alături, duhul bun Pardon, bonsoar, un prosit de ocazie, Avea cu diavolul ceva comun, E bine să mai facem câte o razie. O blană transparentă ascundea Un trup de-o frumusețe infinită, M-am luat tiptiș, în tremur, după ea Și m-am lovit mortal de stalactite. *** De pierzi din bani, să-ți râdă inima, Că viața ai păstrat-o-n bună stare, A fi sărac nu e rușine, limita Te va aduce-n vie disperare,

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

123

POESIS

Victoria MILESCU

POEZII „așteaptă-mă-n risipă/ de lacrimi printre vii un glonte în aripă/ e fiecare zi” IUBITA SECRETĂ Eu sunt iubita lui secretă pe care-o știe toată lumea de dincolo de frontieră de peste tot ce e aiurea eu sunt iubita lui secretă necunoscută nici de el în noaptea dintre noi, incertă ne vom iubi fără inel deși-s iubita lui nu știe ce știu atâția anonimi că sunt o floare încă vie sub pod de flori, pe pat de spini că sunt noroc și nenoroc la granița ce ne desparte că pot plăti să trec pe loc cu viață, dragoste și moarte eu sunt iubita lui, barbară e lacrima ce îl înhață când el iubire îmi declară iar țara lui război pe viață eu sunt iubita lui, firește mă va uita căci mă adoră iar țara lui nu mă primește deși cu țara mea e soră… GLONȚUL Dar glonțul nu m-a nimerit pe mine plecase singur-singurel plecase să-ntâlnească-o fată dar fata-aceea n-am fost eu deși-i zâmbeam și-i stam în cale nu m-a ales, nu m-a văzut oh, glontele privirii tale cât aș fi vrut, cât aș fi vrut să mă țintească drept în piept să cad în calea ta când treci dar ochii tăi nu m-au văzut și au rămas de gheață, reci și-am înțeles când i-am privit 124

deși cu inima fierbinte am zis ce bine, o, ce bine că glonțul nu m-a nimerit și el nu e al meu, cu mine ca să rămân întreagă, vie… SEMNE Sunt semne mari, iubite curând voi amuți mi-e pasul greu de tine și mâinile târzii trimite-mi doar o boare prin purpura de ger cu litere de sare și pleoapele de fier așteaptă-mă-n risipă de lacrimi printre vii un glonte în aripă e fiecare zi la tine astăzi ninge la mine astăzi plouă sub nouri cerul frânge o stea de foc în două. ATÂT DE APROAPE Atât de aproape, lumina ochiului meu desfrunzit de tine a fost totdeauna și totuși nu ne-am zărit Cu mâinile noastre-nvrăjbite prin ghimpii aceluiași vis am rupt spaima acelorași fructe și totuși, nu ne-am atins Și buzele crudelor șoapte aprinse de valul nestins atât de aproape au fost, însetate și totuși, nu s-au atins Doar inima ea, fără rost mai sparge un geam înflorit atât de aproape am fost și totuși, nu ne-am găsit...

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Adrian MUNTEANU

SONETE „Nu miri vom fi pe-altare părăsite, Ci vom sui de-a pururi logodiți.” NESĂȚIOȘII NUFERI

Sau cred că-s șoim scrutând o beznă-adâncă

Plăpânda rază împletind năvoade Cu firul nopții ferecând câmpia, Coboară-n tihne moi sorbind vecia, Covor de crini și străvezii broboade.

Deși îmi știu arípa-n gând rănită? E pasul meu trasând un larg contur? În tot mă văd, dar chipul meu ezită.

Cosesc din gândul tainic bălăria, Îngrop lopata-n curgeri de izvoade; Tăria râvnei încordat sloboade Ascuns hotar, sfărmând zădărnicia. Pe luciul brumei s-a culcat jivina Apusului prăsindu-se-n iubiri; În smârcul dens s-a așternut rugina Răstimpului rămas ca să inspiri. Nesățioșii nuferi sorb lumina Până-n afund de jilave uimiri. NESTATORIC TIMP Cât de adânc o flacără străpunge Un miez de pâine tandru rumenită! Deșteaptă mlada îndelung dospită Și-n coaja tainei jilave ajunge. Se-ntinde focul. Limba-i ostenită Sărută iarba râpelor și-mpunge Ademenite fulgerări prelunge, Un zbor solemn de aripă rănită. După atâta darnică risipă Privesc tăcut spre jarul din răstimp Și vuiet surd în vene arse țipă, Oblăduind lumina din Olimp. Ascult dogorea fără trup și clipă Înflăcărând un nestatornic timp. NEVĂZUT În orice dimineață, noi sunt toate. Chiar și privirea. Nici nu știu de-s încă Cel ce am fost, acela ce mănâncă Din fruct oprit sau dă căznit din coate, S-ajungă el mai repede pe stâncă. E brațul meu și vocea-mi care scoate Un tril dogit, suit pe strâmbe cioate? BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Mă recunosc și altul sunt, mai pur. De ce-mi simt lesne trupul cum palpită, Când, nevăzut, mi-l tot aștern în jur? NICI N-AI IEȘIT DINTRE-ARCUITE ZIDURI Nici n-ai ieșit dintre-arcuite ziduri, Din cercul tainei ce-a țesut tăcere, Că au țâșnit din înnoptări himere Săpând în seva gândurilor riduri. Rescriu secunda-n patimi, să adere La zvon de scâncet ce-mi compune liduri. Sub fruntea-n neguri se dilată viduri Trufaș gonind uitarea din artere. Din ce-s țesute șoaptele-ostenite, Nădejdile acelor ce-s iubiți? Din fir urzit pe răni neprihănite Cu care-au fost de cazne-adânc loviți. Nu miri vom fi pe-altare părăsite, Ci vom sui de-a pururi logodiți. NIMIC NU FAC Înviorat, slobod a nopții trenă, Mă spăl cu spaima zorilor devreme; Să fiu păzit, mă ung cu vagi dileme Și-arunc anoste vorbe în arenă. Știute obiceiuri și sisteme Devin actori pe o trufașă scenă Și cad în valul devenit sirenă Ce peste țărmuri toropite geme. Nimic nu fac s-alung din jur arestul Plăcerilor strivite de pervaz. Aceluia ce sunt, surpându-i lestul, I le-aș zvârli pe toate în obraz, Ca să-mi sfințesc în gest și-n trup protestul, Dac-aș putea o clipă să fiu treaz.

125

POESIS

Vlad MUȘAT

poeme „darwin îi explică evoluționismul lui dumnezeu niciunul nu// recunoaște omul care caută disperat/ apă pe marte” ocult

mine primește recompense

voi înființa o societate secretă unde vor avea acces doar

încercați cu gloanțe de argint nu sunt pretențios

cei refuzați de alte societăți secrete în timpul ritualului

ECOu

inițiații vor recita poezii timp de 12 ore apoi vor răspândi vestea că versurile pot vindeca orice boală autoimună

tot mai multe măști medicinale purtate de copii&părinți aerul a devenit irespirabil șmecherii își cumpără plămâni

guru

noi cu petrodolari fluturii rămân la stadiul de omizi suntem pe

nu pot fi omorât nu am habar cum o să supraviețuiesc

cale de dispariție suntem specie a genului dramatic ecologiștii

pe spate mi-am tatuat un calendar de ceva timp mi-e greu

au fost internați cu forța în spitale poartă măști cu oxigen

să bifez singur zilele nu există mâine cu toții suntem optimiști

darwin îi explică evoluționismul lui dumnezeu niciunul nu

insomniile sunt daruri de preț în secolul vitezei scoateți o foaie

recunoaște omul care caută disperat apă pe marte în timp ce aruncă

scrieți cele 10 lucruri pe care trebuie să le faceți pentru a fi

deșeuri în oceane vom înota în umoarea apoasă a unui drac

a trecut

născut pe wall-street într-o zi însorită de primăvară

durerile de coloană plus firele albe semne că a-nceput

pecete

fac eforturi să rămân tânăr curăț limbile încărcate ale ceasului

un hanorac e de ajuns să înjur marii poluatori au

alimentez cu gpl mașina timpului azi mă voi întoarce în timp voi lua

distrus mediul înconjurător mi-e frig urinez des nu ies

decizii mai bune pentru a putea călători cu rulota în viitor ctrl

din casă e ne drept că nu avem același cer

m-am recunoscut în geamul unui chioșc de ziare nedemolat încă dorm cu un bilet de adio dus-întors sub pernă dacă animalul de pluș din

126

când păstrăm aceleași amintiri în recycle bin la un clic distanță de un declic ne-am ales cu noi semne din naștere pe organele genitale BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Mariana NEGRU

gând pe acoperișul lumii (IV) „iubitule, dacă te-aș îmbrățișa, ai uita de iarnă?” alb

rugăciune

de azi o să umblu desculță pe sub cireși dar niciodată nu o să te mai aștept pe cărarea unde s-au rătăcit fluturii

sapă-mă, Doamne, fântână să-i răsar în drum mereu să mă bea cu însetare setea să i-o sting doar eu

iarnă ratată alergăm în iarnă bezmetici de frigul din noi către ce? către unde? către iluzia unei primăveri amăgitoare cu verde și zboruri visate? sau către roșul unei veri așteptate pe care avem speranța c-o vom trăi? iubitule, dacă te-aș îmbrățișa, ai uita de iarnă? game over Suntem doi inocenți ce și-au pierdut sufletul într-o iubire imposibilă

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

fă-mă, Doamne, primăvară să plâng verde din copaci să-nfloresc o lume întreagă cu speranță și cu maci fă-mă, Doamne, o vioară să-i cânt nopțile sub lună fă tăcerile să moară de arcușul de pe strună tahicardii de primăvară mai știi când îți spuneam cu ochi strălucitori ,,Cuvintele eu le-am uitat acasă”, iar tu te oglindeai în ochii mei și mă făceai să simt că sunt frumoasă? păstrez în mine acele tresăriri când m-aduceai în stare de vioară îți amintești, uitam ca să respir? te am în suflet om din primăvară verde te port într-o inimă verde în care fluturi dansează Primăvara lui Vivaldi cântată de o vioară din tei verde când mă privești verde văd intrarea în toate bisericile lumii în care Dumnezeu ne-a vopsit fața în verde.

127

POESIS

Mihaela OANCEA

poeme „la bursă tranzacții record taie cerul în fășii” lepădare te lepezi de gânduri acrișoare ca zmeura necoaptă pline de promoroacă și de alge cuprinse de lăstarii deznădejdii –

deși obosit continui să alergi prin întunericul gros - luna aceasta s-au consumat deja prea mulți kilowați cu nasturii mereu desfăcuți

un timp le-ai cercetat umbrele ductile rotunjimile alveolele bâzâitul ascuțit de insecte cu fața spre viitor te clădești din gânduri albe – lumină cumulată lumină din care Dumnezeu se plăsmuiește mereu lepădându-se întru Hristos. deprins cu truda încerci s-atingi cu pași subțiri linia verde a primăverilor înșurubate în somnul unei crisalide îngenunchezi la întâmplare cu o bizară lucire de fosfor în privirea îndelung amorțită de-aici va începe somnul cu religia lui nedeslușită vreodată

vii intempestiv și pleci în vârful degetelor nu avem răgaz să cercetăm nicicând clisurile tuturor rănilor interioare doar păcatul continuă să circule cu nasturii mereu desfăcuți pocket coffee păcatul – îmi spui e mai bătrân decât cedrii Libanului surâzi și-mi prinzi încheietura mâinii ce caută pe noptieră pralinele cu cafea expresso în pupilele tale se pierd docile toate păcatele lumii ca o pisică albă se furișează printre cireșii înfloriți

alergare alergi de-a lungul șinei de tramvai ca pe-o lamă de întuneric ai nevoie de încă un plămân de unul verde care să existe în afara legilor de os

128

devine monedă subînțeleasă pentru toți îndrăgostiții lui Chagall la bursă tranzacții record taie cerul în fășii

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Carmen PASAT

Poeme „Încă mărșăluiesc spre moarte ducând ranița grea a vieții, cocoșindu-mă sub atâtea bagaje inutile” Preț Cu cancer în trupuri, așteaptă cuminți Verdictul posibil la viață, ori moarte Pe holuri imense, de zid răstigniți, Să vadă cât merg și câți mai departe... Îs galbeni ca ceara, umili și tăcuți Au actele-n mână, să știi cine sunt Și zilnic se-adună mai mulți, și mai mulți, Căci boala se-ntinde. Absurd amănunt. Supuși la -ncercare, ca orice ascet Suportă otrăvuri, sărmani amărâți... Din viață se scurge puterea încet Ce șansă mai au, deja doborâți? Mai speră, mai rabdă, se iartă-ntre ei, Ascultă de medici, ce-s sfinți pe pământ, Căci știu că din viață mai au un crâmpei Și totul se duce încet spre mormânt. Cu crucea în mână privesc tot în Sus Se roagă-n adâncuri, nimic nu mai vor Mai prind răsăritul și înc-un apus. Tu știi prețul vieții din sufletul lor?

dinafară și din lăuntrul meu le-am pus pe primul loc, înainte de mine, m-am întors la dreapta, la stânga-mprejur am spus unor nemernici: da, să trăiți! Am tăcut, deși știam că mă rănesc intenționat ridicându-se peste mine doar pentru că aveau funcții. Gamela mea era mai întotdeauna goală hrana rece și cu termenul depășit – n-aveam timp pentru asta, trebuia să-mi achit obligațiile mai întâi. Numai că soarta m-a lăsat târziu la vatră și-am rămas un soldat prost fără steluțe pe umerii prea mici și neputincioși să ducă povara laudelor. Așa că mi-am dezgolit picioarele rănite de bocancii cu două numere mai mari am scos chipiul ce-mi cădea întotdeauna pe fruntea asudată mi-am lepădat vestoanele cu bumbi lustruiți și-am luat arma nefolosită cu un glonț de iubire pe țeavă și am tras către toți cei ce m-au crezut inofensivă. Iertați-mă, camarazii mei, că n-am avut mai multe gloanțe!

Ranița Rătăcire Încă mărșăluiesc spre moarte ducând ranița grea a vieții, cocoșindu-mă sub atâtea bagaje inutile care mi-au adus nenoroc. Armata am făcut-o cu greu cât am trăit m-am tot instruit sub comandanți zeloși ca niște dumnezei. Fiecare camarad mi-a pus câte o pilă la mai marii și mi-au dat câte un ordin scurt iar eu, care nu mai terminam a mă instrui trebuia să execut și sarcinile mele și pe-ale lor ca să mă țin pe poziție sau ca să cresc nițel în ochii lor orbi. Întotdeauna am ascultat comenzile BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Când mi-ai luat ochii te-am lăsat să te zbengui în licărirea lor fără să am curajul să-ți spun: Oprește-te, te va durea lumina lor! Apoi mâinile care-mi scriau gândurile le-ai prefăcut în aripi cu care te-ai înălțat dar eu n-am strigat: lasă-le, mai bine leagă-ți umerii de o stâncă să rămâi sigur de tine! Cu îndrăzneala ta năucitoare mi-ai smuls gândurile și prin cuvintele rătăcite ți-am povestit toate visele mele 129

POESIS neîmplinite. Dar nici atunci n-am avut curajul să-ți spun: Hei, n-ai ce face cu ele, sunt năluciri de noapte! Văzând că ai reușit, mi-ai luat apoi rămășița de inimă și mi-ai stors toate bătăile ei în pumnii tăi strivind-o cu putere de convingere Dar eu tot n-am strigat: Până aici! având două inimi, tu erai mai bogat... Ce mai rămăsese din mine? Doar mângâierea unei stele ce-mi încălzea mâinile, doar dragostea ascunsă într-un ungher de suflet tremurândă și sălbăticită ca o fiară hăituită-n desișuri. Dar tu ai râs: „deschide ferestrele să se audă cum ți se zbate Iubirea”! Și-atunci am strigat: Până aici! M-am rătăcit, Întoarce-mă la mine! Nu vezi, că de când ne cunoaștem Îmi ești cel mai străin prieten?

Invitație Vino la mine, în treacăt, Poate bem o cană cu ceai împreună. Să mă discutăm despre timpul ce curge, despre vreme și anii de pe trunchiul copacilor, să ne amintim cât de tineri am fost acum câteva mii de ani și cum culegeam macii și ni-i agățăm de inimă. O! Dar câte nu ne avem a spune... Ceaiul va avea aromă de tei și lămâie De boli învinse și zâmbet sfios, de bătrână deșteaptă Ce știe de ce te-a ademenit La o cană cu ceai. Grăbește-te, apa dă în clocot și florile uscate sunt pregătite să se scalde Nu întârzia! Lingurița de argint Se va roti alene dusă de gânduri nebunatice Încercând să umple tăcerea cu clinchetul ei, Vei zâmbi timid, ascunzându-ți iar Visele în buzunarul cel mic pentru ceasornic. Iar eu îmi voi dezgoli puțin picioarele Cochetând cu inima ta. Hai, prieten vechi, vii la o cană cu ceai? Zadarnice zbateri

Am să plec Când am să plec n-am să trântesc ușa sufletului tău și nici n-o să strig ca vultura rănită de stânca prea înaltă ce-o credea ușor de trecut, n-am să te întreb dacă m-ai iubit nici dacă-ți plăcea cafeaua făcută de mine dimineața când mă găseai cu picioarele goale înaintea așternutului răvășit de nesomn. Adesea te uitai peste mine dincolo de șoapte nu mai spuneai c-a fost un început alunecai cu sentimentele peste răsărit gândind la fuga de tine de mine departe de lămuriri și explicații. Nu te mai încurc în hățiș de sentimente chinuitoare nici nu-ți cer mângâieri cu vârful degetelor ce trec ca peste o apă tulburând încercări. N-am să smulg din tine adevărul poate rana ți-ar șuvoi neliniștea și nu vreau să te doară... mai bine îmi voi luă pardesiul albastru din cuierul pe care atârnă atâtea sentimente și plec. 130

Venirăm fluturi tocmai de dincolo, din eternitate, dar ne-m rătăcit în labirintul neliniștii, absorbiți de-atâta tăcere încât, nu ne mai aminteam că avem suflet. Aplecați către necunoscut, rătăcind prin corola iubirii, am deformat rotunjirea nepăcatului. Căci, aripile ni s-au apropiat prea mult de lumină, orbindu-ne. Bezmetici, ne-am viscolit suspinele topindu-ne aripile asemeni lui Icar și, nedumeriți, am zburat în sensuri opuse destrămându-ne. Oare vom mai iubi vreodată tulburând ziduri de flori? Zadarnice zbateri!

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Ana PODARU

SONETE „Ne naștem cui din rana-nsângerată cu tălpile înfipte-n cerul sfânt, bătuți în cartea vieții cu-o erată.” Perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu

și-apoi s-a dus în lume stingând focul din vatră,

Tu, perla ce-a căzut din marea ochilor lui Dumnezeu Pe țărmul deznădejdii noastre când ne țipau în tâmplă păsări, Veneau în visul nostru noaptea trezind regrete și ocări, Își sfâșiau plângând din aripi mânați de blândul alizeu.

Sărac și plin de gânduri a rătăcit prin lume purtând în buzunar destinul unei pietre... în vis îi vine-adesea un om, bătrânul Petre, ținând în mâini o piatră pe care-a scris un nume.

Ne aruncam în guri de valuri orbiți de forța neputinței, Ne mesteca în dinți păcatul curgându-ne din carne vina, Pe fundul mării-ntunecate ne căutam smeriți ruina Purtând în mâini a ta lumină, străpunși de foc și necredință.

,,Ioane”- i spuse moșul... ,,în piatră e-o comoară, n-o arunca în mare ci-i înțelege rostul, atunci când vine timpul necazul o să piară.”

Spărgând icoanele-n biserici încununam cu lauri gropi, Cu rânjetul mereu pe buze clădeam altare putrezite, Am ars pe rug copii și îngeri rugându-ne la sfinți și popi.

Când s-a trezit Ion, lovi cu piatra-n piatră și-n mijloc, ca un suflet, un diamant se-arată, s-a-ntors în sat o vreme s-aprindă focu-n vatră. Osândire

Întruchipat în mii de gânduri, în cerșetor sau împărat, Purtând la gâtul nostru perla, te-am umilit și te-am trădat Și-am construit o nouă cruce...Tu iartă-ne, suflet curat! Zori asfințite

Mușcă valul din nisipuri parcă-ar vrea să ne înghită, spânzurate-ntr-o clepsidră ne stau trupurile goale, vântul împrejur danzează, suflă nesătul în foale, s-a aprins în vale focul, fierbe apa din marmită.

Am mai fost aici de multe ori în locul de lumină-ntunecată: De ce mi-e teama-n suflet presărată? De ce atârn de lanțuri și de sfori?

Degetele răsfirate rup perdelele de fum... muntele-i legat de ape, albatroși cu ochi de stele și-au prins aripile-n gânduri împletindu-ne chitele, timpul și-a restrâns mireasma în esență de parfum.

Mă strâng pereții și mi-e foarte frig în iadul unde-i vifor și e gheață, mă urmărește-o umbră de paiață chiar dacă tac în sufletul meu strig.

Liniștit vorbește lacul, vântul s-a grăbit să plece, fețe de copii și tineri se transformă-n alte fețe, ară boii mii de chipuri, șanțuri vii prin bezna rece.

În brațe port buchete mari de flori culoarea lor e gri pline de lacrimi, s-au stins sorbind amarul din licori.

Am zărit pe cer o mână cu-n mănunchi de crizanteme, ninge aspru cu petale peste gropi abia săpate... mâini pe veci împreunate sub un voal de anateme. Iarna cumpenelor reci

Șoptește zidul, limba-i ascuțită s-a-nfipt precum pumnalul în batal sfidând în zori privirea-mi asfințită.

Ca plumbu-i răsăritu-n ochii mei, m-afund în cuibul boabelor de rouă, mi-e universul spintecat în două sub auspiciul umbrelor... temei.

Piatra din piatră Bătrânul înțelept i-a dăruit o piatră și-a dat apoi suflarea și a plecat spre cer, l-a învelit nepotul cu-n colț de lăvicer BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Cu fusul rupt și fruntea aplecată m-agață iarna cumpenelor reci, cu pieptul gol strig către corbi:,,Areci!” să nu mă dau pe-o cârpă scuturată. 131

POESIS goniți de-o haită mare de strigoi. Mă mușcă fiara și-a-nceput să-mi placă, din carne-a ce-a rămas de gând săracă mai scapără scânteie de cuvânt... M-agăț de taina morilor de vânt, pe cerul gurii gustul de pământ mi-a pus armura... vama să mă treacă. Fulgi de zăpadă Ai spus că vine iarna peste noi... că ne vom pierde noaptea prin zăpadă, eu te-am rugat să ne desprindem goi de-acest pământ, dar nimeni să nu vadă.

Nu-nchidem ochii dezveliți de gene, nu ne-agățăm de malul cel surpat, stăm agățați de-un vis înfiripat, de-acele gânduri cu trăiri perene. Ne naștem cui din rana-nsângerată cu tălpile înfipte-n cerul sfânt, bătuți în cartea vieții cu-o erată. Ne este viața pajiște curată... ne este pom ce mușcă din pământ cu floarea ce se vrea nescuturată. Temnița iubirii

Pierduți am fost prin fulgi ca doi condori, ne-am îmbrăcat cu straiele zăpezii, pluteam sculptând arcușuri și viori, cântam zdrobind furtunile amiezii. Purtam în iriși albe flori de gheață, în trupul nostru rece viscolea: ,,Adorm iubite, ninge sau e ceață?" ,,Răspunde-mi!" peste gându-mi troienea. ,,Să nu adormi!" mi-ai spus... ,,mai arde foc", la pieptu-ți cald mai e un singur loc... Din lutul sterp Cade cerul în fântâna ochiului răpus de teamă să mai bea o-nghițitură din esența ce-a rămas, otrăvită-i apa toată de urmașii lui Atlas... ce-au strivit de fruntea lumii clopotele de alamă.

Îți gust sărutul dulce, frumoasa mea femeie, din cerul gurii arse cascadele se rup... fiori mă trec prin gânduri, coboară-ncet prin trup prin dansul smuls din brațul miresmei de cameie. Sub degetele-ți fine obrazul meu tresare, lipit de zidul vieții șoptesc zâmbind poeme, să fiu bătut în lemnul trăirilor boeme în chingile iubirii primesc pe răni și sare. Să te zidesc în mine, să-mi fii pe veci durere, învăț sub pleoapa nopții a meșterilor cale cum să transform sărutul în mii și mii de zale. Înconjurat de lanțuri, iubirea-ți libertate, nebun de fericire să pot muri închis căci temnițele tale îmi sunt al nopții vis. Cai și fluturi

Spânzurați de cruci înfipte până-n pântece de mame stau copiii nenăscuți sub ai umbrelor potcoave, despuiați se zbat agonic peste-a nopților hrisoave zei ce-și scrijelesc pe frunte ale vieții monograme. Cine-a otrăvit fântâna orb a fost, sătul de miere, pus în lanțuri chiar de fiii ce s-ar fi născut din sine n-a dorit la judecată foi din cartea cu doctrine... Se-adâncesc sub pleoape șanțuri precum lutul ce se crapă, lacrimi nu-s și nu vin cerbii cu-ai lor pui să se adape, vin doar lupii, corbii, câinii... cu-ai lor colți de foc să sape.

În jurul meu sunt fluturi ce-au obosit să zboare, se sting pe rând odată cu florile de mac... în mine țipă păsări, le dau din pumni abrac ce cade din desaga ce-atârnă pe-o spinare. Îmi șchiopătează calul ce și-a vândut potcoava acelui om în negru, l-a dat pe-un ghem de ață ce l-a-nfășat pe fusul ce zilele-mi agață... și-a dat ca ort și-un dinte, nu-și mestecă otava. I-aș da și eu din mine un snop de iarbă verde să-i stăpânesc din teama că viața ne desparte, că-n ochii lui lumina de-un timp, încet, se pierde.

Ne naștem cui din rana-nsângerată Mergem în mâini cu pasul înapoi pe drumul plin de pietre ascuțite, desprins din vadul mării despărțite,

132

Mi-a zis că-și vinde coama și hamul și-o zăbală să nu-mi pierd strălucirea smaraldului din ochi și știu, s-ar da degeaba să scap, eu, de năbală.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Carmen SECERE

poeme „mă trezesc și deschid ochii în jur culorile au mirarea unei târâtoare” 1. le-aș vorbi melcilor despre tulburări senzoriale și despre suferința care ne potrivește inimile

ca o femeie noaptea asta va fi din nou desculț

colțul casei s-a prăbușit în ape învolburate se îneacă prima noastră sete acum pleacă din cuvintele mele și vorbește-mi în gând despre această perfectă iubire în care nimic nu se poate 2. numele pe care-l rosteam acum e mai scurt și înseamnă frică nu cunosc celălalt sfârșit din spatele tristeții să nu plângi niciodată dimineața e cald între pereți ca atunci când ne credeam nemuritori și eram niște prăpădiți mă trezesc și deschid ochii în jur culorile au mirarea unei târâtoare nu știu nimic despre cer lutul mi se lipește de suflet și-mi cresc aripi nocturne zborul e un vis cu gust de pământ o boală cu o mie de fețe lângă mine păsările se lovesc de geam 3. cu farurile aprinse un mustang claxonează ostentativ tăcerea pantofului roșu în mahalaua ta pârjolită de gri sunt frumoasă BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Caiet-program, la Teatrul Galaţi, stagiunea 1972-1973 4. e aproape dimineață elim la etajul trei arde o lumină 133

POESIS poetul nu și-a adormit încă muza îți amintești când veneam să-ți hrănesc lupii îmi spuneai că sunt cea mai frumoasă disperare a ta acelei ierni nu i-am supraviețuit și numai tu ai știut să pleci mai bine decât mine 5. totul pare perfect culorile se pierd în transparența zilei din cer cade o pace de sticlă vântul aduce păsări din nordul îndepărtat noi îmblânzim frigul sub pături 6. înainte cumpăram câte o jumătate de duminică așa să impresionez pe-atunci eram eu însămi și locuiam în salonul 157 în salonul ăsta a născut o clepsidră două ceasuri gemene parcă era într-o miercuri uite că nu mai țin minte

știu sigur că vinerea ploua iar tu umblai cu trandafiri în gură îmi aduceai mereu sandvișuri cu paracetamol și pene de lebădă dintr-o dramă rusească din ele mi-am făcut aripi și într-o zi de luni am zburat așa au trecut câțiva ani iar tu locuiești în continuare în spatele sânului meu stâng 7. Dacă tragi de capătul unei nopți, rămân zorii cu picioarele afară. Și cine să mă încălzească, suflând peste rănile reci? Ar fi trebuit să-mi păstrez măcar o marți și câteva cioburi din călătoria doar dus, abandonată la jumătatea lui ianuarie, când s-a strâns tot gerul în șosetele noastre. Așa mi s-a arătat într-un vis, în care vulpile tale devorau cocoșii de la ora trei. 8. priveam stelele în fântână îmi doream să fie mereu duminică să mă ducă tata la bâlci deveneam din ce în ce mai înaltă stelele se adânceau și-n spatele casei creștea un cimitir de potcoave azi alerg pe un cal orb e duminică și nu mai e nimeni să mă ducă la bâlci

Ion D.Sîrbu cu sora sa Irina 134

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Ion PACHIA TATOMIRESCU

Poeme „Azi, nu întreb ce mai face zăpada de-o palmă, de-afară, nici zăpada lăuntrică, de nouă degete, fiindcă nu mai arată vreun interes“ Limită, ori ninsoare cu sinele reîndiminețit Parcă-i adevărata mea zi de naștere: ghioceii-mi biruie omătul de fotoni din maștere și-mi spun că de-astăzi intru chiar de-a dreptul într-o zăpadă de-an, reală, prinzând în dreapta sceptrul la nou-mi an, tot fără ceață și fără moarte, doar cu viață-viață, cum numai Domnul știe-n a lui aureolă veșnic-vie, cu bucle-mistere-n semnul infinit, de degetu-i ținându-se – nenfrântul cosmic nit… „Ce mai faci tu, Sacrule Întreg Cosmic, în care parte-s: atât – eu și tu – ca ghiocelul, atât – eu și tu – ca fotonul, ori ca ninsoarea cu noi înșine, cu sinele reîndiminețit…?!“ Vreau să-mi revină ursitorile-n acest crăpat de ziuă, să-mi reapară și să-mi aducă restul de noroc, de sănătate și de foc, și de-alte elemente – din cea pudră fină – de care frustratu-m-au în rai-grădină, s-aducă,-ndeosebi, partea ce-mi fu răpită din cosmicul cuptor prea-ncins, cu plită, în blândele miresme de rășină, în aurore boreale,-n chihlimbar-lumină…! Între negru și alb Azi, nu întreb ce mai face zăpada de-o palmă, de-afară, nici zăpada lăuntrică, de nouă degete, fiindcă nu mai arată vreun interes pentru cosmicul gât de lebădă al marelui meu semn de-ntrebare… Nu mai întreb nici iarna toată ce gânduri are cu-aurorele mele polare, nu mai întreb de-absolut nimic despre cele ce sunt

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

între mireasă și coșciugul de-abanos, între limitele tragice de negru și de alb, dar nici de cele ce sunt între culorile curcubeului de la potop încoace, Doamne…! Limita ca port-altoi la secundă Niciodată nu ne-am înduminecit de sâmbătă, Niciodată nu ne-am înlunit de duminică, Niciodată nu ne-am înmărțit de luni, Niciodată nu ne-am înmiercurit de marți, Niciodată nu ne-am înjoit de miercuri, Niciodată nu ne-am învinerit de joi, Niciodată nu ne-am însâmbătit de vineri, Și niciodată nu ne-am fost port-altoiuri, reciproc, la matinalele noastre clipe de aur, săptămână-de-săptămână…! Nouă culori – una la fiecare cer permis din decadă De când ți-ai cumpărat balta-minune, din margine, devenind și proprietarul absolut al acestei limite de cosmos, frate-soare, în care stă proptit biblicul curcubeu, de când tot admiri cu privirea-nsetată mrenele, elansându-și argintu-n amurguri, cu murmurătoarea oglindă a râului cu tot, de când hrănești puii berzei – din cuibarul cât o roată mare de tractor, fixat[ă] bine între ramurile solare ale salcâmului de la drum – cu șerpii casei, cu clorofila răcăneilor, de când dezburuienezi miriștile stelar-zburătorești, cerul tot, de când îți vâri – pe ascunselea – în solstițiul văros, degetele-protuberanțe, să se răcorească-n părul de platină al plinei luni, frate-soare, învățat-ai să dormi – veritabil mire-nserat – prin baldachinele crescătoarelor constelații, relevându-mi, drept limite, încă nouă culori – pentru fiecare cer câte una: roșu, oranj, galben, verde, azuriu, albastru, ultramarin, indigo și violet – dintre mine și Dumnezeu, chiar pe această margine fixată în cogaionic-vinețiile circumvoluțiuni ale munților Daciei mele părintești…

135

POESIS

Constantin SUDITU

poeme „nu o să ai tăria să fugi de colții pe care îi vezi fiindcă știi că tot vei muri și atunci mai greu îți va fi“ !noi sîntem semiființe semizei un fel de catâri ce se nasc și mor cu o singură dilemă să tragă asemenea unui cal sau pus la ham să mediteze cum face măgarul !penițe de carne orbecăind pe foi ceruite cerneala noastră se întinde fără noimă fuge după altă cerneală !ape individuale fără izvoare fără oceane ne facem freza în lună când e aproape coaptă și nu tolerăm valurile !granițe trasate de zei între ceruri curgem pe două picioare exhibiționismul artei de a mulge pietrele de timp

zi roșie sămânță de pantof cuie de cârpă frunză de cal pleoapă de var păr de pește os de fluture copită de vrabie picior de șarpe aripă de lobodă sânge de ciment plisc de broască fum de mireasă pulpă de iederă sfârcuri de tomberon iar din această cauză că eugen și-a luat pălăria de piatră și a dat cu ea în câinii de apă ai eugeniei când aceasta și-a dezbrăcat rochia de lemn să pună o țâță albă de carbid în palma lui moale de sticlă dar cum să poți crede una ca asta ploaia de ieri a diluat și ultima fărâmă de pasiune cerul rămâne albastru iarba verde samd eugen și eugenia nici nu se cunosc tot vei muri și atunci mai greu îți va fi

să ne limităm la două-trei vorbe zice doamna Pee limitarea să fie ochii unui zid Aș vrea doamnă Pee ca moartea să nu fie lașă să iasă cu mine în oraș să o prezint amicilor salut ce mai faceți – moartea mea să o văd fâstâcindu-se să-i ghicesc mândria în priviri că am scos-o în lume să arate că mă prețuiește într-un moment intim să-mi spună că orice s-ar întâmpla oricum ar trata-o idiotul din mine nu mă va părăsi niciodată cel puțin nu fără să mimeze cât de cât regretul momentului acela de slăbiciune haltă în cer aș putea spune cer verde iarbă albastră lună neagră noapte portocalie soare alb 136

orice bucurie de ce să o guști tot vei muri și atunci mai greu îți va fi dacă e să iubești vei începe o rană și nu mai apuci s-o închizi tot vei muri și atunci mai greu îți va fi mai mult decât sigur o dată măcar ți se va da un motiv să mai speri de ce să accepți tot vei muri și atunci mai greu îți va fi nu o să ai tăria să fugi de colții pe care îi vezi fiindcă știi că tot vei muri și atunci mai greu îți va fi îți vor fi aproape și buni dar de ce să-i primești îți e clar că tot vei muri și atunci mai greu îți va fi o să fii așteptat într-un loc de vis ca sens dat vieții te va aștepta pentru ce să ajungi tot vei muri și atunci mai greu îți va fi să zicem că mâine poți sta cu regii la masă fără sarcasme sau ham de cinism de să faci asta martori stau sângiuri că tot vei muri și atunci mai greu îți va fi uneori se mai schimbă câte ceva alte ori nu se schimbă nimic nu e bine să fii observat întrucât și așa BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS tot vei muri și atunci mai greu îți va fi să-ți fie mai bine calcă ușor dacă poți nu atinge nimic nu scobi tot o să mori doar că-ți va fi mai lesne fără culori cu mărar la pălărie din elita celor cu mărar la pălărie ridic și eu mâna: să se coboare prețul la ridichea de lună/ la tija de păpădie/ vinul să fie gradat cu substantivul domnule și cerneala să fie gratis pentru poeții vii singurătatea are și ea mofturile ei singurătatea are și ea mofturile ei la prima întâlnire nu bea alcool nu vorbește mult nu te privește în ochi nu zâmbește orice-ar fi nu cedează la a doua comandă vin dar îl bea la sfârșit să de impresia că are mulți pretendenți tu cel mai neînsemnat la a treia știe că ești hotărât bea vinul din prima te privește în ochi râde bei cu ea o convingi fragilă cedează e înțelegătoare zice doamna Pee cu nimic mai prejos decât orișice decât orișicum ura și ura doamnă Pee chiar acum ne aplică cineva obscur pentru vremurile noastre deasupra pe o rană miorlăitoare ce infecție ce macerare de oase îi vor atârna plutirea dincolo de orice gând folosit aplicăm și noi aplicăm și mai departe în pietre ne folosim intuiția rece Îmbrăcămintea minții ne obligă la o rigurozitate soră cu obsesia în ceea ce privește actul de a respira Vegetația din ochii noștri tinde să ne ocupe inimile curând vom fi vegetali Ce ierbicid e mai bun m-a întrebat cineva total i-am zis cel total să dispari complet chiar acum doamnă Pee suntem aplicați ni se smulg secretele cu gesturi înroșite ne sunt gonflate speranțele radem de bună voie visele

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

din carne cu rădăcini cu tot Rostul de a mai privi o boare va ticăi depravat pe alte cadrane mai oțelite mai de încredere cât să mai suportăm ficsul în picsul trebuie să fim aplicați să trecem odată la faza cu raza care transformă în lalea varza oricum ce n-am avut la ce a folosit? ura și ura ce bucurie poate să rezulte pe întinsura nisipoasă cu fular alb și chiloți roșii lipiți de valiza ei murată Pupat pe frunte iarna de când mă știu visez numai la niște ghete un palton o căciulă confortabile câteva străzi mai mult pustii și la o femeie pe care să o alint !știu că după 2000 de ani dacă-ți mai dorești așa ceva riști să fii strigat slabule de înger mămăligo anii 2000 au venit cu rachete verbale cu târnăcoape și baroase verbale cu pușca glonțului verbal e normal să fiu strigat așa nu fac față nici măcar unui pupat pe frunte Boaba de strugure astăzi sunt mai grea decât ieri mi-a zis am înghițit o boabă de strugure era cât un pepene mă lovea în gură cu picioarele după ce am învins a început să umble acum trebuie să nasc am plecat m-am întors cu o sticlă de vin după ce am golit-o ne-am trezit doamna Pee mângâia o boabă de strugure cu limba și cu buzele pentru flămânzi nu există mâncare ni se fâlfâie de atâta bolire istorică de prea lungă jongleria rasei intelectuale de eminenta împărțire a rahatului pe categorii și clase bocitoare de jupuiala bine organizată a prazului o batistă înroșită la geam ni se fâlfâie și nu vedem că ni se fâlfâie

137

POESIS

Dumitru TOMA

ZAREA DIN SOMN (IV) „Sau când trupul se desface/ Din ce este că nu-i place, Și se-ntoarce când se duce/ În tăcerea din răscruce... “

O fărâmă dintr-un sfânt Am văzut cândva de-aproape o fărâmă dintr-un sfânt Înmuiată în lumină, ieșind vie din pământ. Căuta vița de vrej, spre răscruci pășea agale, Cu privirea în răchită și țărână în sandale. Și prin verdele din lună fura dude din cireș, Iar din cozi și lăstărișuri împletea la gânduri preș, Sucălit în nouă coarde păpușite-n măruntaie Ca să nu o mintă focul în răcoarea din odaie. Și să-i fie cald și bine ca la Soare fără lună, C-o ajung în toiul nopții cele care ne adună. Și o fac cum este zborul când se-ntoarce-n cuibul lui, Iar pe unde-și rupe gâtul nu mai spune nimănui. Legământul din sandale Unii sfinți țin buza-n jos, alții-nfig sprânceana-n sus. Nu știu care-ar putea duce crucea noastră spre apus. Să străbată grohotișuri pe cărări stinse-n tămâie, Legământul din sandale să nu-l spună nimănuie.

De îmi faci atâtea semne Și ameninți că mă scuturi Ca pe merii prinși în fluturi. Ca pe cerul spart în iarbă De-o gânganie subțire Ce i-a stors grăunți din barbă Și-l învață să respire. Îi citește din suspine Ca să rabde singur sus, Să ne-nlănțuie în Tine, Să nu știm unde ne-ai dus. Când din Soare de fecioară Se înșir lumini în glastre, Iar sub pietre mari de moară Se văd drumurile noastre... Ce tot ai cu mine, Timp, De-mi coși haine să mă schimb, Să mă uiți, să te tot treci Fără să mă mai petreci. Dacă vremea-n Tine scurmă

Că sunt muguri de răsuri adormiți în sfinți de lună, Din răstimpuri fără gură să-nverzească împreună. Să își lase urma-n lume degetele care plând Cât năframa lor înnoadă rostu-n care ne răsfrâng. Când arată cerul coarne Trece luna și-ntărâtă stelele de pe potecă De-și adună speriată pitpalaca puii-n sfeclă, Prin sporiș răsfrânt pe cale înspre ziuă să-i ferească Să nu caute izbândă rezemându-și setea-n iască. Sau în drumul care minte punând zarea-n ochii lor Spre apus când se arată boturi umede-n izvor... Ce-s pornite toată taina cu suflarea s-o răstoarne, Dar mocnește-o pace mută cât arată cerul coarne Și așterne ce ne țese cu așa luare-aminte Până stinge zarva zilei și o-nchide-n osminte.

Când se face zarea apă, Doamne, încotro apuc Dacă zorii-nalță valuri Și nu știu unde mă duc. Poate-i un tăpșan cu dude Sau cu marginile-n spini, Unde poamele-Ți sunt crude Și așteaptă să suspini. Să vezi, Doamne, ce n-auzi Și să lauzi ce nu crezi – Din lăstarii noștri cruzi Îți faci ștreang să mă turbezi,

Îmi coși haine să mă schimb

Cât rămâne cerul gol Și statura-Ți fără umbră O-ncălzesc la mine-n țol Dacă vremea-n Tine scurmă.

Ce tot ai cu mine, Vreme,

Cât mă caută-n boccea,

138

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS Eu Te-ascund în miez de timp; De mi-ar pune pe sâmcea, Pe nimica nu Te schimb. Malul de-aproape Dumnezeu nu-i calic, niciodată nu minte, Îmi sapă în os, o cișmea sau un dinte. Întinde un deget și-ntunecă Soarele, Sau mătură calea și-mi spală picioarele...

Am aflat că tot din flori Zvonuri vin atunci când mori Și răzbat dintr-o gutuie, Între țâțe și tămâie, Ca un must de dudă coaptă Stins în spusele în șoaptă. Dar nu spun ce-ar fi de spus Că m-aude Cel de Sus. Se întoarce când se duce

În foi de lipan curate le așază Și firu-mi întinde din flori prin spetează, Îl prinde în stele fără să-l rupă Când malul de-aproape umbrind mă astupă. Mir de foc și de zăpadă Când să mușc din zorii zilei, Am trezit spaima copilei Și-am făcut din flori să cadă Mir de foc și de zăpadă. Peste gânduri, în zăbrele, Sângerau tălpile mele.

…iar în visele cu mine, purtai doar pielea pe tine… La vreme de fân cosit Care nu ne-a risipit Nici pe Apa Sâmbetei, Nici în Clipa Cumpenei. Sau când trupul se desface Din ce este că nu-i place, Și se-ntoarce când se duce În tăcerea din răscruce...

I. D. Sîrbu cu familia: Ecaterina – mama, Irina – sora, Ioan Sîrbu – tatăl BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

139

POESIS

Codruța VANCEA

poeme „când nimeni nu va mai auzi cum țipă consoanele că și-au pierdut toate vocalele care le țineau laolaltă” copilărie mirosul de scorțișoară din părul bunicii cartea de povești cu cai și călăreți de foc din privirea unui copil case cu sobele calde mânuțele încălzite gropițe într-un zâmbet măr copt jocul de-a bucuria am să plâng mult am să plâng mult când litera îmi va spune că nu-și mai găsește rostul în febra cuvintelor considerate demodate ce-și aruncă de nebune mantiile stacojii pe coperțile cărții am să plâng mult când paginile albe vor devora totul apoi mă vor privi consternate că nu le-am putut străpunge liniștea cu un singur cuvânt scris am să plâng mult când nimeni nu va mai auzi cum țipă consoanele că și-au pierdut toate vocalele care le țineau laolaltă uitându-și farmecul de odinioară am să plâng mult oricum la înmormântarea poveștilor când toate frazele vor sta întinse nemișcate așteptând ca verbele să-și dea drumul lacrimilor și să învie de atunci încolo nu voi mai plânge niciodată nu voi mai avea lacrimi

agățat de-un film vechi când dansam noi doi îmi simt gambele încordate pe vârfuri desculță mă ridic tot mai sus să-ți ating privirea mâinile-mi sunt prinse între degetele tale care-mi recunosc fiecare linie din palme în care se ascund spaimele mele fruntea mea, ușor obosită se cufundă ca o ancoră pe umărul tău am șansa să-ți ascult ritmul bătăilor inimii dansul pare fantastic ca un ritual la care asist fiind un impostor din viitor deodată devin blândă cu gândul meu îi dau drumul în eternitatea lui concert cântau viorile arcușurile lor pe tonuri de lumină înfruntau vulturii dincolo de înălțimi curgea muzica vechi amintiri veneau una câte una dezgropate recent odată cu învierea conductelor de gaze pe terenul din fața caselor mușcau din ușa de la intrare se cuibăreau în pat apoi se lungeau cât o dimineață ploioasă într-o toamnă bolnăvicioasă

dans un gând încă mai stă

140

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Daniela VARVARA

Poeme „încă din pântecele mamei Te-ai așezat în carnea mea” Ceasul apei care să-mi stâmpere setea acum nimic nu mai este aproape (doar frigul care s-a-ncolăcit în oase doar moartea care-și întinde trena ca pe cel mai frumos lințoliu) e ceasul apei care trebuie să-mi stâmpere setea dar orologiile sunt sparte marginea orei doare ca și marginea ochiului care apune pe umbrele obiectelor contemplate – sulițe înfipte în cer împrejmuiesc soldații dormind toate devin somn ori statui ale clipei. Cântec de leagăn pentru întâiul născut Ființă cu viața săpată-n hârtie, de leagăn îți cânt cum mie-mi cânta mama când peste grădină venea iarna și peste toată casa, miros de nou-născut. Ființă cu viața săpată-n hârtie Poți crește aproape singură după ce pe lume ești adusă, pusă la index cu noduri de sfoară, cu mâini legate la spate și cu ochii închiși, cu șira spinării închisă și ea într-un arc încordat. Poți crește aproape singură după ce pe lume îți vezi pământul pe care te sprijini, sângele pulsând în atâtea inimi- toate ale taleîn timp ce îți ești și afară, și lăuntru, în timp ce crește în tine rădăcina de piatră a bunilor și străbunilor, gingiile lor care, odată, însângerau lacome sânii cu lapte dinții lor de os care, odată, descărnau păsări în timp ce în tine crește moartea fiecărui îngropat în timp ce în tine se-nfășoară atâtea sensuri nedeslușite cu tot cu morțile lor, vietate- hârtie, vietate legată la mâini, vietate legată la ochi, vietate cu o mie de guri, cu o mie de aripi și o mie de giulgiuri! Cineva m-a iubit înainte de a mă naște nu vreau, mamă, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

să mă depărtez de pântecul tău (o iarnă aspră îmi suflă sub piele ninge sinistru peste chiar inima mea) bate-mi capacul în cuie și uită-mă sub pământ pe mine cea iubită înainte de viață. A tăcea cu toate organele Ochiului metafizic i-a crescut o pleoapă de carne peste pleoapa lui metafizică și eu încă vreau să văd prin el ca printr-o fereastră curată în mijlocul frunții durerea izbește ca o furtună pe mare peste pleoapa metafizică se lasă alene cealaltă durerea urlă ca un demon exorcizat dar eu încă nu îi cunosc numele numele dat ei prin botez numele ei scris în cartea durerii ca într-o carte a facerii. numai Iisus o poate certa în numele Lui, încep să tac cu toate organele durerea tace și ea. Locuit de lumină încă din pântecele mamei Te-ai așezat în carnea mea ca să nu pot păcătui acum în carne în ochi, ca ochii mei să nu iubească vederile orbitoare-ale lumii umbra chipului Tău ai întins-o peste chipul meu pe atunci neformat. Te respir, te ating, te gândesc în mine, nu eu încep să trăiesc corpul tău de lumină lumină devine-n cuvânt netrăitele toate prind viață deplină iar eu încep să te cânt zidire și dulce mormânt.

141

POESIS

Mariana ZAVATI GARDNER

VERSURI din volumul în pregătire PATAGONIA copacul Ceibo

se prăbușesc ghețarii

copacul Ceibo își scutură anii dincolo, se vede oceanu-n adâncuri ascuns - în praf dulăi adormiți monoton se-nṣiră pădurea de cactuși pe coasta Muntelui Curcubeu în altitudini cizelate-n piatră lunară

Anzii-și lamentează ghețarii – cum se prăbușesc mâhniți în dezordine

zece mii de pelerini se-ntrec între zilele sfinte, trecute acum, s-o afle pe Fatima, Madona Cernită pe muntele ferecat în miracol înapoi la Tilcara, târg uitat în bolovani din piatră multicoloră un gaucho stă adormit pe scara din rocă ce duce la pueblos llamas timide pasc și dispar când mașini închiriate și oameni, turiști hămesiți se-mbulzesc la marginea din sineală a căii

cum mor în fața turiștilor mobilele se bulucesc să-i eternizeze cum se duc acasă vor fixa etichete „am fost acolo!”, „am văzut!” forme se prăbușesc se năruie sinilii în apa pe care plutește vaporul! bunicul, bunica și mama Art Nouveau, Art Deco, Secessionist, Neoclasical, neo-Bizantin, neo-Babilonian cavouri bombastice în eternitate

Ramona așteaptă în mini-jupe Ramona așteaptă precum pictată de Antonio Berni în Colección Amalita Exhibición parfumate-n oțet, alte două Ramone o măsoară cu ochi încondeiați magic în curcubee înțepate de vântoase trei țațe-ambulante în mini-jupe dezbat du-te vino printre mașini în parcarea cu plată din centru blocuri cu scări din metal, cuști cu animale de casă internetul le ghicește destinul

locuri de veci ai celor avuți, al regretatei Evita printre snobii duși ai capitalei de pe Rio de la Plata în alt loc, printre cuiburi de albine și viespi, treci de aleea cu plopi peste calea ferată neglijată în orașul meu cu muzici albastre ațipit e cimitirul cu adormiții lui bunicul, bunica și mama nemișcați sunt la POARTA cu secrete eterne ... strâns înfășat

gloria se face vanitate sau vice-versa cu indigo trei Ramone repetă mereu... 142

strâns înfășat în pânza-nghețată nisipuri se-adună multiple – BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS la gura râului rece pe Muntele Curcubeu cu gheață și piatră strâns înfășat în alabastrul nopții copii plăpânzi se-adună, se-nghesuie șfichiuiți pe Muntele Curcubeu cu cioplituri adânci de ape strâns înfășat de mâini aeriene – cu ochii cuprinși exaltați vântoase-i înfulecă pe Muntele Curcubeu de pustietatea-n derivă strâns înfășat în somn fluid – umbre în noduri cu sfori unde apa mușcă crud pe Muntele Curcubeu

copii – aproape mumii – strâns înfășatgura căscată a apelor duce la vale o jucărie din lut pe Muntele Curcubeu de ici colo... din loc in loc. nisipuri albastre în maquis copaci înfuriați se petrec la mal tulburați abalone furate în nisipuri albastre dreptunghiuri în lemn chinuite reazem și țintă ibisului conturat în albastru adună prin șorțul din frunze bolți sprijină dune pe plajă O altă zi... o altă noapte...

Irina Sîrbu, poeta Camelia Jula și Dumitru Velea, directorul Teatrului Dramatic „I. D. Sîrbu“, în 1991 cu ocazia vernisajului expoziției de pictură Retrospectivă Ladislau Schmidt

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

143

POESIS

JAPONERII

GRUPUL DINCOLO DE RETINĂ

Maria Oprea pasărea neagră ceaiul de dimineață fără o ceașcă camelia albă sprijinită de un gard coada de sapă

ușa cu lacăt – tot bate în fereastră un ram înfrunzit sfârșit de Florar – nu mă-ndur să rup fila calendarului

Marin Rada petale de măr pe ramuri înflorite un zbor de fluturi

Florina Vulpoi

seară de poezie culoarea florilor de cireș într-o fereastră

zi liniștită îngreunată frunza cu stropi de rouă

raza din tablou în căutarea umbrei fără mărăcini

confesiune pe umărul tău frunza se destăinuie

tăcere la prânz un boț de mămăligă tăiat cu ața

tabloul din raft în ceașcă zăpezile peste petale

la orfelinato lumină ascunsă atinge mugurii

Ana Irina Drobot

printre ruine în locul scaunului urme de omăt

Mona Gheorghe

țurțuri de gheață – primele bijuterii lucrate handmade lebăda neagră – norii-acoperă luna printre ruine

loc de odihnă cândva razele lunii printre șindrile

plută bătrână înmugurite în zori câteva mlădițe

Eugenia Paraschiv

stânci sfărâmate ultima violetă țintind înaltul

de Dragobete – trecerea de pietoni cu doi porumbei

ploaia de petale– bătaia clopotului la ore fixe

ciubotă ruptă cu gurile căscate boboci de rață

ghiocelul alb – tehnica origami încă în progres

puf de păpădii – aproape o scară spre drumul înverzit

grindină pe-asfalt marșul radetzky fără dirijor

Argentina Stanciu

un parfum firav cu urmele cerbului – primii muguri

Mirela Brăilean

concert matinal – mugurii cireșului vibrând pe creangă grele pe ramuri florile magnoliei – fluture în zbor

144

primul fluture – cercuri din mătase tot mai sus pocniră

o libelulă de ajuns să desfacă luna în cercuri ochii aceștia– și ce albastru cerul de dimineață BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS târg de vechituri sub cireșul în floare filigrane noi în tihnă sub măr pe un ram doi guguștiuci construind de zor

Mirela Duma flori de liliac la fiecare poartă câte-o poveste

paparudeude spre altăprimăvara mireasa sfioasă pe creanga de măr paradoxal mugurii de gutui pleznesc

Ion Calotă

cântec întrerupt în cuiburi străine puiul de cuc

primii vestitori în cuibul din anul vechi dialog aprins

test de sarcină nici o altă veste mai minunată

miros amăruidoar prunul mă seduce în noaptea asta

poduri prin oraș norii plini de cenușă trecători absenți

izvorul secat pe prispa bunicii nicio floare

narcisa albă presată între pagini țipătul cocorului

petale roșii urme pe o cărare necunoscută

Cornelia Georgescu

iriși înflorițiprin fereastra deschisă ochiul luminii

cetatea veche mugure stând de pândă-n turnul de veghe

noapte de iarnă lebăda neagră pe lac spărgând ghețușul

Carmen Pasat

corcoduș cu florifurnici în șir indian către nicăieri

Ion Cuzuioc

animal magic renăscând din cenușă pasărea Phoenix

eternitate – în pânza paingului arta rustică

petale albe – iasomia invadând un gard ruginit

cântec de flaut licuricii pădurii pe portative

Buna Vestire – dinspre maternitate stoluri de berze

albul și negrul războiul cel mai crâncen pe tabla de șah

crizantemele șuvițele bunicii de sub maramă

copaci înfloriți – din livada satului doar cânt de păsări

Lucia Cezara Plătică

paparudele ploi răsfirate de vânt peste arșițe

livadă de corni – zumzetul albinelor în plină primăvară

petale de flori sub aripa lebedei luna rotundă

Mărioara Vișan

ploaie de vară în pânza de păianjen prima victimă

lebăda neagră în marea-nvolburată o piruetă

primul gângurit descrețind fruntea mamei soarele de mai

lăcrămioarele departe în grădină șirag de perle

masa de prânz mâna grădinarului bătătorită

voalul gheișei sub cireșul înflorit ploaie de petale roz (Katauta)

Pavel Ilica

Angi Melania Cristea

albastrul înalt între palmele tale pământul străbun Felicia Liliana Axentoi

ploaie de stele – sub umbrelă neatins macul înflorit BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

soarele peste cântec de primăvară – ploaia dincolo crizanteme, ah! toate privirile ard – pretutindeni semn

roi de albinela marginea pădurii coliba goală alarmă falsăcântecul greierului prin roua din zori supremațiesub zâmbetul gheișei vulcan adormit pomii în floareun fluture ațipit în umbra nopții

145

POESIS Lăcrămioara Vasuian Apostu

Sandiana Ionela Gheorghe

Veronica Stan

floarea de cireșcovorul din petale măturat de vânt

ghiocelul alb – rochia de catifea învălurită

de HanamiDay petele albe în vânt – vieți de samurai

respect naturiide ziua pământului doar lampioane

o pală de vânt un fluture alb pictat pe chimono strâmt

inimi aprinse explozie în roșu gutui japonez

îngeri decăzuțila porțile cerului suflete bune

teiul înflorit – fum în cuibul părăsit de rândunică

zi de făurarflorile Afroditei sub duna albă

stare de bineieșite la plimbare toate gâzele

sfârșit de april – floare prinsă în păr alb de sărbătoare

totul fără gust – la cină doar un tacâm masa tăcerii

Haïku français Chantal Toune

Jean Philippe Goetz

Marie-Alice Maire

robe noire sur la broche papillon soleil en diamant

s'invitent au jardin quelques fleurs de Notre-Dame * modeste hommage _____ * La penséesauvage - Viola tricolor – est aussi appelé efleur de Notre-Dame

jardin ouvrier~ quiles a donc semées ces primevères ?

tonnelle odorante dans le fauteuil en osier sieste de monpère jardin japonais dans les bambousalignés les arpèges du vent Notre Dame en feu le bossu et la gitane foi intacte

cahier de dessin ~ son aubépineaux fleurs roses à peine esquissée autant d'enfants sous le vieux marronnier ~ souvenirs intacts

lendemain de fête sur le buffetassoiffées les tulipes retour de voyage jen'ai pas vu fleurir les jacinthes le forsythia en pleine floraison sait-il que je vieillis?

Lilas Ligier Fréderic André Bazile premières violettes sous un tapis de feuilles~ calme d’un matin minutie de l'horloge des pas qui ne rythmentrien~ le temps stagne aubelaiteuse pensée évanescente le gris de sesyeux noces de mai ~ n’endéplaise à Vénus et Junon l’amourn’attend pas

146

Rose De Sables (Sabrina Lesueur) lune de printemps oublié sur un banc le bouquet de tulipes eglise en ruine ~ allongée dans l'herbe communiant avec le papillon maison à vendre haranguant le chaland le rose du magnolia ménage de printemps grand coup de balai dans lesidées noires

chocolats de Pâques ~ le muguet tintinnabule bercé par le vent balade en forêt ~ s’amusant à cache-cache un écureuil roux arche de glycines dans les bras du vent cueillir son tendre parfum harpe végétale ~ dans la forêt de bambous les notes d’un merle

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

POESIS

Andreea MAFTEI

SUB DISCREȚIA UNUI CUVÂNT PERCUTANT, LECTURĂ ȘI CEAI CALD Cezar Ciobîcă, profesor în Botoșani, autor de poezie, proză și haiku, coordonator al unui club de haiku și câștigător al unor importante premii naționale și internaționale, atât cu poeme personale, cât și din coordonarea elevilor săi, pe care îi instruiește în poezia haiku, cu dedicare și deosebită modestie, scrie poezie în spirit nipon din 2008, ultimul volum publicat fiind "Petale în vânt", editura PIM, 2017. După o lectură rapidă, apoi încă două lecturi cu insistență și cu însemnări diverse la poeme-care-m-au atins cerebral și emoțional în același timp - cartea lui Cezar este ceea ce, teoretic, poezia haiku, în România, își poate aduce însemnătatea și aportul literar consistent în esențializarea emoției, în fotografia anotimpurilor, punctând jurnalier aspecte din viață, din mediul înconjurător, din ceea ce suntem în fapt, ce vedem și auzim, ce lăsam în urma clipei efemere, într-un concret. Poemele haiku ale lui Cezar Ciobîcă impun, lapidar, sentimentul trecerii, melancolia văzului alternând cu impresia unui moment. Senzația de dèjavu are, tematic, corpul poemului miniatural. Structural, volumul este împărțit pe cele patru anotimpuri și al cincilea capitol, "printre anotimpuri" subliniază, poetic, motivul liminar al acestor îndelungate "priveliști", sub semnul austerității, specifice.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

"petale în vânt primenite și hainele sperietorii" Haijinul se subordonează stării de melancolie. Orice element din natură sau obiect din imediata sa clipă a trecerii amintesc, se substituie unei senzații de moment sau revelează. Conform principiului zen, haiku ar reduce totul la un punct, aduce impersonalul într-un prim tablou al unui vizionarism auster, sobru, dar plin de emoția unui adânc, practic - în corpul oricărui cuvânt ia viață un nou sentiment, deși estetic, timpul este implacabil. Un fueki armonizat cu puterea vindecătoare a naturii care nu poate lăsa urme decât pe retină: "vechea troiță vântul I-așază pe răni petale de prun" Iată, spiritul românesc nu se dezice nici acestui haijin român, un suflet sensibil, în imaginea lucidității aspre ale poeticității ori cerebral-umane: "spovedanie în confesional intră și un păianjen" Un naturalism minimalist ne provoacă multiple tensiuni, scânteieri, emoții. Imagistica nimicniciei. Lectura nu poate fi detașată, ne afectează, cumva, ca un tăvălug ars sub apus. "ciută rănită frunze de arțar mărind balta de sânge" "seară de toamnă așteptând undă verde pentru transplant" ...deși sensibilitatea transpare și prin ludic ori relaxare auctorială, delicatețe scripturală, umanizată, personală: "nicio reacție la ora de chimie cântecul mierlei" "Calea Lactee ceaunul de tuci se umple cu cocoșei" "din nou la școală în ghiozdanul fetiței vuiește marea" Ziua Copilului o bătrână zăbovind 147

POESIS lângă șotron" Cartea aduce prospețimea necesară unui gust desăvârșit prin lectură. Este atât de ușor să o citești, cum atât de greu de sedimentat, pentru cunoașterea imediată. Conștiința tipică, încărcată de un "of" adâncit retinei. Eul liric se poziționează, echidistant, acestei treceri ireversibile, senzației de imposibilă reluare a familiarităților de orice fel, cutume necesare. De trai. Bătrânii sunt precum amintirile, voalați întro mișcare surdă, împovărați de "nori grei", de spasmele ploii, de tenebrele toamnei, rareori din nou tineri, în ungherele unui azil, pentru a-și regăsi umbra. Sentimentul suferind, înghețat sub gerul năprasnic al vreunei ierni, ori toamne întârziate, suportă, tacit, singularități diverse ale existențialului. Poetul le este aproape, acolo, în poemul său haiku, atât de uman, de cald// (aici sfidează, oarecum, traiectoria impersonală a unui poem nipon, dar numai un maestru al penei de cocor ar putea să o facă, firesc, fără să deranjeze lectorul avizat): "parcul pustiu pe tobogan alunecă umbra plopului" "teatru de război repetând încontinuu a fi sa a nu fi"

"grădină zen bătrânul haijin greblează umbrele norilor" "pânze de paing andrelele bunicii uitate-n sertar" "un singur cântec în azilul de bătrâni țurțuri picurând" "nămeți cât casa sperietorii i-ajunge umbra la nas" E de urmărit evoluția frumoasă, necesară a haikuului românesc. De lecturat, simplu și neconstrâns, la ora dorită, potrivită, atunci când cititorul își dorește înfruptarea spirituală cu esență de poezie, cu emoție plină de însemnătate, de cuvânt rupt din imediat, din palpabil, cu miez bogat de adevăr. Poetul Cezar Ciobîcă este un martor al evoluției necesare, un călător-îndrumător pe cărarea strâmtă a haikului, pe vârfuri de munte românesc. Îi urăm succes în tot ce întreprinde în acest sens, și nu numai, și îl asigurăm că, noi, cititorii săi, încă flămânzi de poezie, suntem datori să citim și să ne cunoaștem întreaga poezie, dornici să ne apropiem mereu, cu aceeași plăcere, de noua poezie a sa.

Mircea Ghițulescu, Istoria Literaturii Române. Dramaturgia

148

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CUM ÎNȚELEG EU

Andreea MAFTEI

DIN METAFIZICA UNOR LUCRURI EXPRIMATE SIMPLU (Liviu Antonesei, Umbra mării nu este marea, Editura Junimea, colecția Cuvinte migratoare, Iași, 2018) „Pământ înghețat, fără zăpada de la plecare, doar petece/ argintii risipite din loc în loc, sub un cer plumburiu/ pe care poetul ar putea fi gelos – vremea sa nu-l cunoscuse/ în absoluta sa splendoare de azi și de mâine. De poimâine.” (Călătoria, 15 ianuarie 2018, București spre Iași)

Liviu Antonesei, scriitor, cercetător, publicist, profesor universitar, de o remarcabilă amprentă literarculturală, publică la Junimea, în Iașul natal, la fel cum a și debutat, acum, o nouă carte de poeme, în colecția Cuvinte migratoare, Umbra mării nu este marea. Lansarea acesteia din luna martie, anul curent, m-a găsit acolo. Am putut să asist la o întrunire frumoasă, despre poezie, despre viață și lucrurile ei simple care merită a fi trăite cu fiecare clipă înălțătoare. Putem vedea în risipa ei bucuria ori neliniștea trecerii, trecător și irepetabil. Poezia lui Liviu Antonesei, un soi de poezie narativă, cum îi spunea și criticul Bogdan Crețu, în Cuvântul sărbătoririi cărții sale, la lansarea din cadrul întâlnirilor Clubului Junimea – Scriptor, dintr-o miercuri, este străfulgerarea pe care poetul o are preț de câteva clipe și o așază pe hârtie ca pe un fragment scurt de jurnal. Simplitatea trăirii ei e de fapt întreaga poezie. Cum poți să vezi umbra mării care nu este marea, cum poți asista la tăierea porcului, la pomana în cinstea unei sărbători, fără să îți trădez empatia, frica, deși crezi ca totul e natural, ca dintr-o clipă decisivă. Ca lipsa somnului, în așteptarea unei dimineți, cu tot ritualul ei (Tăierea porcului, pg 11), cu trecerile de neevitat în limbajul unui secol boit în negru... și pastilele colorate / și injecțiile transformate într-un anestezic/ la fel de multicolor (Soarele de Crăciun. Un triptic, pg. 9), chiar călătoriile sunt transformate poetic, în lumi noi ori ale amintirilor sau desprinderi din istorie. Sentimentul curge grav, aproape lipsit de forța autoconviețuirii, convingerilor diverse. Temele sunt alese în ordinea lor cronologică, între 7 mai 2016, pe la ora 15, până în 12 octombrie 2018. Volumul este structurat în patru părți, fiecare cu titlul ei sugestiv, ca niște notații existențialiste, alteori de analiză psihologică socială, ori, simplu, vizionară: Povestea timpului, Trei poeme pascale din AD 2018/5778, Povești filosofice cretane din AD 2018, Visul unei nopți de toamnă, un total de 73 de poeme. Aspectul cotidian al textelor nu exclude poezia, ea vine din contemplație, dar și din sensibilitatea condiției de artist pe care nu o lasă niciodată ghicită, altfel, căci BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

scopul său nu este de a sensibiliza prin expresivitatea limbajului, ci prin luciditate, responsabilitate poetică, viziune, parcă, cumva, o prelungire a celei din volumele anterioare. O bucată de viață. Se desprinde de aici „seninătatea unui scepticism”, spune, pe coperta patru, criticul Al. Cistelecan: „O viziune înțeleaptă, cu simțul imediat al concretului, produce scepticismul tonic al lui Antonesei.”

Soarele ca o tipsie pe fruntea cerului unei toamne crepusculare afundă conectiv gândul la condiția unei împliniri, a unei treceri prin viață: „rămâi arbore împlinit, nu frunză purtată de vânt / dintr-o parte în alta a lumii.” (Un vis. În metru antic cu bemoli, pg. 29). Dialectica unui destin ca un remember. După-amiaza este momentul prielnic, intensifică angoasele sau le spulberă, îl duce pe poet departe, în antic, îi creează scutul din amintire, din limbajul străbunilor, ca și cum totul e relativ, un tumult dintr-un colectiv, deși de cele mai multe ori pare un solitar clipei, preferând trăirea intensă și lucidă, cum teoretiza și Emil Cioran, suflet tânjind spre absolut: „despielițat... spre universul acesta rece... / întors pe dos de o ursitoare greșită.” (pg. 25). Spațiul este vast, imaginarul unui concret românesc sau cretan, uneori mitologic, alteori de tip jurnal. Da, 149

CUM ÎNȚELEG EU poate că pare un pic amețitor, face apel la tronsonul cognitiv al umanului, dar, ca cititor, te simți purtat întro călătorie cu ghid atotștiutor, în povestea timpului: „Trecem prin timp ca o sabie de Cordoba,/ lungă, numai ușor curbată, oțelul suedez/ al celor din vechime, trecem, trecem/ ca prin inima unui inamic credincios, statornic – / dăm izvor sîngelui, îl rupem franjuri purpurii,/ azi purpurii, dar vinete pentru vremuri trecute,/ de un roz nefiresc viitorul, un curcubeu concentrat,/ îl întindem la picioarele noastre atît de curajoase,/ așa de imprudente și atît de lipsite de memorie. (Povestea timpului. Un vis, pg. 31). Un ars vivendi remarcabil, special sub vocea poeticului. În Trei poeme pascale din AD 2018/5778, avem memorarea afectivă a unor momente de viață, câteva vizite, de sărbătoare pascală. Psalm al vieții, Liviu Antonesei în căutarea sinelui, a credinței, a copilului de odinioară, a iubirii: „Viața mea este memoria mea, ea bate ritmul.../ Și, Doamne, clipele acestea rare, pe care le vreau/ dilatate pînă la estomparea frontierelor vieții –/ clipele acestea clipe care aprind memoria,/ aproape niște clipe de nemurire! Chiar acum,/ cînd trec pe sub florile de cireși și de zarzări...” (Engramele fluide, pg. 40). Poate nu departe de tehnica proustiană a rememorării prin asociere, la Liviu Antonesei, prin apelul la trecut, la bunici, la persoanele dragi, la nume. Nu dramatisme existențiale, sentimentaliste, aproape patetice, ci cu o oarecare gingășie a vocii interioare, o potrivire din interior, un murmur. Un soi de îmblânzire a firii, odată cu trecerea clipei. O eliberare, odată cu aducerile-aminte. Recuzita poetică abundă în termeni corelativi, la granița dintre adevăr și ficțiune. O zbatere între a fi și a dori, un apel la realism și la legendar, parcă în același timp: „Toate istoriile încep cu originea - și fără răgaz/ ele bîntuie în căutarea acesteia” (În căutarea numelui pierdut, pg. 42). Femeia, protagonistă a umbrei, a sentimentalului declarat, de cele mai multe ori, părtașa la ne-numire, cu semne lacunare, pe drumul lung: „și deodată rămîi fără umbră, ca toate vestigiile/ dispărute într-o mare, un ocean de ceață și fum...” (Șiretlicurile vînătoresei, pg. 44), este, simbolic, cea cu gâtul lung, cu farmecele, cu ocheadele și disparițiile subite. Poetul este vădit atras de lumea de la mărginea mării, din marea însăși, crede în libertatea pe care ne-o poate oferi poveștile acesteia, poveștile tuturor umbrelor ei, ale fecioarelor despletite, ale eroilor legendari, ale animalelor maritime, ale păsărilor. Un vizionar, dar și un credincios, Liviu Antonesei crede, și asta e cel mai important pentru poezia lui, pentru cititorul său. Spațiul cretan îi amplifică simțurile, îl conectează mai bine la ceea ce poate vedea senzorial. Pare de cele mai multe ori un nostalgic, deși metamorfozat, în poezie, ca mai apoi să revină, sinaptic, în concret. Totul cu o ușurință fantastică, pe ritmul susținut al versului. Obiecte, lucruri, îl transportă în spații diverse, călătorește, practic, cum fumul țigării. Apoi înțelegem și noi că a călătorit. Are oamenii alături. 150

Îi place să îi privească, să le ghicească felul. Să îi descopere. De fapt, poate că orice încercare îl apropie de cunoașterea sinelui. Departe, totuși, de teorii ale existențialismului sumbru, doar contemplația lucidă. Teoriile sale asupra vieții i-au forma aforismului, întotdeauna asociativ. Oferă sens tuturor lucrurilor, chiar și celor mai banale, caută adevărul din ele. Nu le ridiculizează. Le dă forma timpului, le eliberează de materie, se eliberează el însuși de materia grea, levitează spărgînd orbita lumii. (Ascensiunea, pg. 47). Versul curge molcom, cu o sintaxă perfectă, cu un simț al expresiei înalte, cu o punctuație care conferă altitudinea necesară unui poet, de a se detașa de incoerent. Ca un murmur spectaculos al unui izvor, la primele ore ale dimineții, ori ale nopții târzii. Te atrage să îl asculți, nu te lasă indiferent. Dar este acolo o anumită răceală. O distanță impusă, o limită. Până aici, își zice poetul, conturând, cu vârful unui picior, un cerc protectiv. Filosoful, mai mult decât sociologul, își creionează mental repertoriul, își asumă riscurile retoric-interogative, le dă forma viziunii ancestrale, ori mai noi, în buclele timpului, în alunecarea memoriei. Senzorial. Legănat. Numește nemurirea o artă frumoasă, personală, fără teamă. Își asumă condiția de artist. De scriitor. „Doar cine nu știe nu vede în tușele arborelui epurat/ scoarța crăpată, coroana amplă și frunzele verde intens/ ale acelui copac, da, cel care deschide uluitoarea serie/ și va vedea asta și dacă seria ar dispărea în flăcări,/ în ape, în înaltul fără odihnă al cerului...” (Nemurirea ca artă frumoasă personală, pg. 52). „E un miracol și o binecuvîntare că m-am gîndit – altfel plecai fără bijuteria acelei împliniri comune în caseta lăcuită, roșie, cu catifeaua neagră înăuntru. Și trenul ar fi plecat prin tunelul compact de apă, mai gol decît aș putea fi eu vreodată, mai vid, poate mai gol decît ai putea fi și tu vreodată, vidat fără rest – și ar fi dispărut ca o fantomă în întunericul acela lichid. Și-am fi rămas închiși în temniță, în cușca de-azbest...” (Stampa vie, 29 iunie 2018, în Iași) Motivul drumului este prezent și în poezia lui Liviu Antonesei ca simbol al călătoriei, evident, temă arhifolosită în literatură, dar aici este specific ca centru al întâlnirii neașteptate - ținta, „doi arcași care-și îndreaptă săgeata/ unul către altul, deși fiecare a venit, fiecare a ajuns/ pe propriul drum, venind fiecare din drumul său cardinal, din teaca sa de carne vie și tare, elastică, eternă...” (În carusel, pg. 55). Fiecare își duce, liniștit, umbra spre ținta lui, poet, soldat, lăptăreasă, paznic, vatman, filozof, profet...oricare... își duc mai departe menirea și toți pentru o moarte, ca țintă supremă: vii singur aici și pleci mult mai singur, oricum și cu oricine te-ai intersecta aduni singurătate (...) – orb și surd și mut și mergi către țintă (...)/ O vei atinge oricît BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

vei vrea s-o ratezi, oricît ai ocoli,/ oricît încerci sa lungești drumul, oricît slăbești / coada arcului să tocești lama de oțel,/ sau ți se pare că vei putea să rupi percutorul,/ o vei atinge – și ținta, da, este moartea, cu minuscule,/ de o bucată de vreme ai învățat să n-o mai respecți,/ să nu te mai înspăimînte cu balele sale negre...”. (Drumul și ținta, pg. 67) Porumbeii sunt păsări ale libertății, sunt zbor, au în ei blândețea omului, ochii cerului imens, albi ori cenușii, oricum nu sunt culori clare și definitive, spune poetul, cum nu există sentimente clare și distincte. Ei sunt profeții cerului, ai omului liber, ai fericirii supreme: Le bleu du ciel, Profeția, Despre porumbei și altele. Oricum moartea va învinge, poetul va muri și el, ca o stampă vie, în intermundii, în purgatoriu sau doar senin, prin Cîmpiile Elizee. Și filosoful se va naște din pârghia zilei, până la apus, în afara fricii: „Nu, nu moartea, viața este cea care ne desparte/ și face asta zi de zi, ceas de ceas, an după an.../ Mai uniți decît moartea nimic și nimeni n-ar putea/ să ne facă (...) (Pînă ce viața..., pg. 69) De departe, oricum ai privi, poetul este omul oricăror anotimpuri, deși preferă unele, dar nicio senzație nu e mai aprigă ca frigul, ca ploaia care te pătrunde, care sfâșie, „viață lungă ajungi/ să te obișnuiești cu toate, reziști stoic la orice...”. Se învârte într-un cerc vicios, își asumă această condiție, riscă. Până și trecerea timpului. Cu el în frunte, ca un erou grec. Evoluează odată cu marea urbanizare, iubește plimbările cu tramvaiul, cu trenul „șeminee de vis, coșuri de fum”. În Povești filosofice cretane din AD 2018, descrierea abundă într-o cromatică gri-cenușiu și deschidere spre larg. Uneori, auriu-crepuscular, ori străluciri orbitoare de soare. Filosofia marii treceri continuă și aici, în același sunet grav, prelung. Moartea ca țintă. Lumini și umbre, legănat de valuri, de vânt. Fum de pipă. Bătrânețe, eleganță, auroră, echilibru perfect, gol, gol, cercuri, tandrețe, senzualitate (așa cum un bărbat le poate percepe), priviri pe furiș. Toate acestea vin dintr-o lipsă de optimism, dintr-o euforie fără sfârșit. Poetul nu mai are așteptări, nu mai tresare la umbre, la zgomot. Simte acut trecerea zilelor, nu mai vede nimic spectaculos la o dimineață, frumusețea uluitoare a zilei. Oamenii sunt tot mai absenți, mai sluți, dispar. Seninătatea de început se estompează. Nici marea nu mai e mare, nici umbra ei. Nici răcoarea albastră, gelul acela bleu. Zeus își ia în primire spațiul cretan, țărmurile și numele lor. Peșterile – un uter divin cu margini de piatră (Un dar al Zeului, pg. 86). Poetul se mișcă automat sub fragilitatea unei respirații. Coboară. Spre Hersonissos. Așteaptă în liniște, măduva liniștii... atunci odihna își pregătește sfârșitul (Fața și reversul, pg. 87). Apoi apar curcubeiele unei zile perfecte. Imaginarul grec revine constant, ca un cerc

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CUM ÎNȚELEG EU magic. Ca un gigant. Poetul simte că face parte din el. Fumează. Repetiție nesfîrșită. Vizionarul nu mai este sub amprenta rememorării, ci a clipei prezente, frapante, ca o peliculă de film alb-negru. Poetul își resimte vârsta, dar nu ca pe o corvoadă: „Nu, bărbații nu se maturizează niciodată, rămîn de-a pururea,/ de-a pururea pururi băieți! Și cred că este foarte bine așa!” (O competiție în zori, pg. 93). Liviu Antonesei face, prin acest volum, un studiu antropologic, vizându-se chiar pe el: „Sigur, discordia este mai provocatoare pentru/ observatorul care sunt, așa că i-am lăsat/ în liniștea lor atît de greu cîștigată” (pg. 96, Studiu antropologic) „sau poate au urcat înspre nord adevărații pirați,/ somalezi, totuși prea aproape de nord, în plină amiază...” (pg. 99, Un vapor către Sissi). Apoi, vine cu Concluzia cea de pe urmă... „De la o vîrstă, știința e deziluzie, înțelpciunea deșertăciune –/ rămîn clipele pe care le simți ca pe niște revelații,/ care nu pot fi calculate, pentru care nu există o avangardă, niciun plan bine ascuns. Carpe diem, concluzia de pe urmă.” (pg. 103). Ultima parte, Visul unei nopți de toamnă, Ziua Crucii, Povestea scribului care ne-a furat fericirea, Vidul nostru cel de toate zilele, ne aduc împreună cu poetul într-un prezent, în modernitate, din nou, călătoria văzută ca tranziție între vechi și nou, ca o fotografie a clipei. Memoria revine din negrul opac și toți morții îi răsar în minte, ca un pomelnic greu de oase bătrâne, de sentimente ale unei copilării și, evident, mama și tata, portrete de suflet și poate că tata, „cel mai bun pămîntean.” De povestea scribului am tot spus, în primele părți, aici, cu toamna lungă și vara indiană, cu iz oceanic, timpul e rotund ca un bob de grâu, copt bine, culorile revin intens, „lăsînd hectare întregi de piele arămie, cît fericiți de un spectacol fermecător.” Poetul se întreabă: „Vom regăsi oare bucuria, ne vom întoarce/ voioși la zeii cei vechi dintre marile fluvii?” (Septembrie 2018, în Iași). Pentru că generațiile acestea noi nu mai cunosc bucuria unei clipe, au auzul tot mai surd al tehnologiilor, cum nici măcar moartea nu o mai simt ca pe o țintă, așa cum poetul, tot mai avid. Octombrie încheie calendarul poetic, iată! Mai bine de un an, în forfota unor iluzii și deziluzii, în liniște și calm, ca un pescar cretan, în copilărie, din nou, prin mecanismul zimțat al memoriei și în poveștile ei de provincie, apoi întors la origini. Scribul nu va înceta să scrie, e clar. Timpul nu se oprește la finalul cărții, marea își va aduna umbrele tot mai mult, dintr-o victorie și ne vor aduce, împreună, în fața ochilor noștri, efervescență și nesaț, prin vers, de frumos și de clipe trăite înțelept. Și ne vom aduce aminte mereu de poet ca de un erou cretan desăvârșit, ca de un poet al imaginilor desăvârșite.

151

PROZĂ

Mircea Ioan CASIMCEA

ÎNTÂLNIRE ENIGMATICĂ Soarele alunecă liniștit spre dealurile situate în zona care fixează punctul cardinal numit Vest, lumina se estompează, în ciuda faptului că diametrul astrului este în creștere continuă. Aerul învolburat pare un câmp magnetic de interacțiune a unor atomi care se atrag și se resping domol. Traversez piața de zarzavat, pustie, sub acoperișul vast se cuibăresc smocuri de umbră. Pășesc negrabnic, câteva șuvițe umbroase încep să vibreze, se lungesc, se lățesc, umbre transparente capătă chip de om, se profilează picioarele, mâinele, capul, ochii fosforescenți. Încerc să mă conving că această perspectivă misterioasă nu este aevea, cu toate că amintiri fabuloase renasc în mintea mea. O umbră neliniștită din preajmă pășește indecisă spre mine, eu mă opresc, ea salută reverențios, cu palma dreaptă lipită de piept, cu bustul ușor aplecat în față. Mi se adresează, glasul dogit se strecoară anevoie printre șuvițele umbroase: - Te salut, domnule Casimcea. Mă recunoști, vrednicul meu tată? Abia acum mă privește în ochi. Își îndreaptă spatele și se recomandă: Sunt fiul tău, zămislit cu fantezia ta. Ești și nașul meu de botez, ai scris cu propria-ți mână că mă numesc Samoilă Vremelnicu… Ei? Acum îți amintești de mine, sunt convins. Îmi amintesc, firește, în fața mea se află vânzătorul de cărți Vremelnicu, personajul debusolat din povestirea intitulată chiar Vânzătorul de cărți, scrisă în urmă cu vreo două decenii. Continuă să mi se adreseze: - Ai imaginat o masă specială, un fel de tejghea pe care eu așezam cărțile în fiecare dimineață. Cam în zona asta aveam locul de muncă. Zâmbesc mulțumit, îl asigur că totul devine limpede. În apropiere așteptau răbdătoare două florărese, în jurul lor zâmbeau lăcrămioare, zambile, garoafe, liliac, iar cărțile se desfătau în aerul înmiresmat. Cu surâsul luminos, arcuit pe buze, personajul Samoilă Vremelnicu își amintește un text scurt din povestire. Ascult vocea dogită: - În acest fel scriitori clasici români și străini se amestecau cu scriitori contemporani străini și români, se întâlneau pe masa curată, pe polițe, bucuroși de revedere, sobri sau veseli, mereu îndatorați, întrebau și răspundeau în șoaptă, cuvintele lor pluteau leneșe sub cupola strigătelor țâșnite dintre buzele albicioase, subțiri și crăpate ale micului neguțător de romane, povestiri, amintiri, vieți romanțate, poezii. Femei și bărbați cu sacoșe, plase, coșuri pline ori goale, se 152

opreau să admire copertele, să răsfoiască pe îndelete cărțile. Imaginile îmi sunt nealterate, limpezi. Cititori de carte erau mulți în vremurile de curând apuse. Cărți multe, alteori mai puține se desfătau pe polițele rafturilor aflate în casele românilor, în camera mică, numită și bibliotecă, dar și în spațiul rezervat lor în vitrina spațioasă din sufragerie. Persoane din mai toate categoriile sociale citeau cu satisfacție cărți, numite și vehicule ale gândirii. Lectura devenise pentru mulți o constantă, cale sigură în edificarea culturii generale, din obligație profesională, cât și modalitate de evadare din cotidian. Samoilă Vremelnicu tace, pauză lungă…Îmi amintesc scena când apare un tânăr îmbrăcat cu haine ponosite, parcă împrumutate de la felurite persoane, cu joben mic, așezat pe creștetul capului, încălțat cu șoșoni. Când vânzătorul de cărți îl privește atent, observă că de sub borurile înguste alunecă plete mătăsoase, iar mustața bogată se răsfață sub nasul prelung. Vremelnicu își revarsă glasul dogit: Cititorul de cărți…Așa este. În povestirea mea apar cititori de cărți, oameni de bine, care se oferă să citească la orice oră persoanelor obosite, comode, apatice. De bună seamă că cititorii sunt personaje sosite să ofere doritorilor prilejuri de odihnă activă, consolidată cu liniștit extaz. La fel de surprinzătoare a fost descinderea în piața de zarzavat, lângă florărese, a unui grup de personaje. Ele se află într-o trăsură portocalie trasă de un bivol, flancat de un catâr și de un câine uriaș. Acest tablou vivant revine acum revigorat, astfel că vânzătorul de cărți își amintește momentul petrecut în urmă cu mulți ani. Se încruntă ca altădată, apoi zâmbește încrezător. Pe banchetele cu arcuri, acoperite cu pluș, pe capra din scândură, învelită cu piele sintetică și cu o pătură în carouri, pe scările laterale și pe scara din spate se agitau aproximativ cincisprezece bărbați și femei, îmbrăcați după moda zilelor noastre, din perioada interbelică, a începutului de secol douăzeci, a epocii fanariote, încă mai de demult. Firește că nu lipsea moda din alte țări. Cei mai mulți erau în puterea vieții, alții se avântau prin tinerețe, unii pășeau prin norii bătrâneții, gesticulau aprins ori ponderat, uneori râdeau, se mai auzeau suspine, afirmații și negații categorice. Când trăsura a ajuns în dreptul mesei cu cărți și-au întrerupt micile preocupări, au strigat toți : Ave! Vivat! și au aplaudat entuziasmați. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Nimeni nu mâna animalele, singure duceau trăsura printre tarabe și tejghele, prin fața micilor magazine de tot felul. În spatele trăsurii apăru un convoi de bărbați și femei de toate vârstele. Samoilă Vremelnicu a rămas descumpănit și tocmai când simțea nevoia unei explicații, necunoscutul care stătea cu spatele spre el s-a întors cu profilul și strigă: „În trăsură sunt personaje! În spatele trăsurii vin cititorii! Cu toții sunt creați de tineri scriitori”. Uimirea vânzătorului de cărți s-a amplificat, de aceea a reacționat cu totul surprinzător: s-a aplecat ușor, respectuos, în semn de salut, ducând la tâmplă câteva degete de la mâna dreaptă. A revenit la poziția verticală, a lipit palmele de coapse, și-a umflat cutia toracică și a primit astfel convoiul celor îmbrăcați cu costume elegante, cu straie populare, cu salopete, cu uniforme militare. Unii mișcau buzele ritmic, un fel de salut, cei mai mulți se țineau de braț, de mâini, de câte un deget, ori aveau palmele la spate, însă mergeau într-o perfectă liniște, urmărind cu privirea încărcată cu admirație personajele din trăsură.

Șuvița de umbră cu chipul lui Samoilă Vremelnicu întrerupe iarăși liniștea firească așezată în piața de zarzavat la început de noapte. Glasul dogit trimite cuvinte pe care eu le zăresc în formă de mici conglomerate de virgule arcuite pe verticală, iar când se lovesc de mine devin sonore: - Bătrâne…Ta-tă…Nu-i de bine. Am investit liniștit în cărți pentru cititori de ocazie și pentru cititori

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PROZĂ consecvenți. Acum mă simt abandonat de aceștia, așa că am renunțat cu multă căință la tejgheaua mea încărcată cu cărți binecuvântate. Oamenii își schimbă preferințele, motiv să mă îngrijoreze reticența lor păguboasă în fața lecturii, cei mai mulți o evită fără să înceapă… Înainte îi ajutam pe mulți să se bucure de momentele când se dedică învierii literelor moarte printr-un fel de artă de a gândi, numită lectură… Un fel special de gândire…

Aflat în umbra luminoasă, tejghetarul Samoilă Vremelnicu tace brusc, glasul dogit se străduiește zadarnic să mi se destăinuie în continuare. Șuvița scămoasă cu chip de om își modifică forma, se turtește, se rotunjește, redevine smoc de umbră. Fac câțiva pași, mă opresc, închid ochii și îi deschid iute. Lumina caldă, trimisă de becul harnic așezat pe un stâlp de beton, pendulează prin piața largă, întocmai unei imense trupe de balerine. Clipesc neliniștit când constat că din lumina aflată în balans mlădios apar corpuri de bibliotecă încărcate cu cărți, zeci de rafturi cu polițele pline se orânduiesc în jurul meu, acaparează toată piața. Aud freamăt molcom, șușoteli, lamentații repede înnăbușite, semnale sonore dramatice trimise de copertele și filele umplute cu năduf…Ele zac astfel sub strat subțire de praf căzut din comete neprielnice, care gravitează în jurul nostru în liniște desăvârșită.

153

PROZĂ

Cornel NISTEA

PEISAJ CU IEPURI DE CÂMP Fratelui meu Ovidiu Nu-și mai aducea aminte cum devenise pescar și vânător, fapt e că profesorul pictor nu făcuse din asta o pasiune, iubea natura și din când în când, după deschiderea sezonului de vânătoare și pescuit, profitând și de faptul că locuia la marginea orașului, ieșea uneori pe câmp să vâneze însoțit de câinele său Tibor, cu arma lui Krupp calibru 12. Nu, nu-i plăcea să ucidă, dar descoperise în vânătoare o îndeletnicire ce se îngemăna cu arta, iar din când în când, dacă îi apărea în bătaia puștii vreo potârniche, vreun urecheat sau vreun fazan, vreun animal sau pasăre răpitoare, care făceau pagube vânatului din arealul în care vâna, trăgea de parcă ar fi fost obligat să o facă. Ziua nu începuse prea bine, încercase să picteze ceva, dar lumina își schimba necontenit intensitatea, iar asta, când pictezi peisaj, înseamnă eșec mai de fiecare dată, tot așa cum o proastă dispoziție îl face pe vânător să rateze. Așa că se hotărî să iasă pe câmp și-n vreme ce-și prindea cartușiera, se adresă frumoasei sale soții: – Draga mea, eu ies cu Tibor pe câmp, ești amabilă să îmi spui ce avem astăzi la prânz? – Potârniche la cuptor și-o budincă cu fructe de pădure, apoi îi făcu semnul acela imitând manevrarea armei: Drept la țintă… Mai mereu îl încuraja și asta îi făcea bine lui Grig, mai ales că soțul ei rata adeseori țintele ce-i ieșeau în cale, dar eșua mai mereu și în artă, iar în sufletul său, în momentele acelea, se instala suferința. De data aceasta, Grig resimțise neplăcut ironia soției și se gândi că o asemenea atitudine îi va aduce ghinion, da, da, măcar că și eșecul face parte din viața noastră, iar efectele lui depind de cum reușim să-l gestionăm, dacă știm și avem curajul să luptăm cu el. O sărută pe Ana și dădu să plece când constată că nu luase o recompensă pentru ogarul său, care avea să alerge câteva ore peste miriști și ogoare pentru a stârni vânatul, dar superstiția îl opri să se întoarcă din drum. Se uită în urmă și-o văzu pe Ana privindu-l în acea atitudine mai degrabă de compătimire și asta îl neliniști, ba chiar se impacientă pentru că își aminti observația ei din urmă cu câteva săptămâni: Este a doua sau a treia expoziție la care participi și nu ți se cumpără vreun tablou... Nu o luase ca un reproș, ci pur și simplu ca o constatare, numai că adevărul acesta începea să-l deranjeze și să-i diminueze încrederea în pictura sa, e adevărat cam cu prea multe influențe impresioniste, de care nu se putea debarasa: Gauguin, Van Gogh, iar în Roze înflorite, trandafirii lui seamănă atât de mult cu nuferii lui Monet. 154

Ana avea dreptate. Erau prea săraci ca el să stea în fața unei pânze la care picta ore sau chiar zile întregi, când ar fi putut câștiga bani făcând altceva. Încercase atunci să se apere: Recunosc, sunt un caz singular, dar ce vină am eu că am pasiunea asta a picturii? Apoi îi spusese: Nici Van Gogh n-a vândut în timpul vieții vreun tablou. Regretase imediat afirmația, mai ales că observase pe fața Anei compătimirea, pornită desigur din această nefericită asociere, dar un instinct orgolios îl făcu să găsească în sine nu scuza, ci puterea de-a se reconsidera, probabil ca o replică la deziluzia ei: Orice creator care se respectă, are dreptul la o astfel de înaltă speranță... Se amuză de căinarea lui și păși mai apăsat pe miriștea pe care un soare palid abia-și trimitea razele prin valurile de ceață ale unui început de noiembrie. Începu săși mărească atenția în eventualitatea că va zbura din ierburile înalte vreo potârniche sau vreun fazan. Câinele o luase înainte, mult prea departe în loc să stârnească vânatul mai de aproape, încât dacă de acum ar fi sărit ceva, acesta s-ar fi aflat înafara bătăii puștii, ba mai era și pericolul să-și împuște câinele. – Aport, Tibor, aport!, își strigă Grig ogarul, care însă nu-i ascultă chemarea. Era clar că amușinase vreo urmă de vânat mare și continua să alerge spre liziera pădurii. În cele din urmă reveni, schelălăind, de parcă i-ar fi băgat lui Grig de vină că nu-l urmase. Îl mângâie, cum o făcea de obicei, dar se mâhni că nu putea să-l recompenseze pentru efortul său. Câinele începu iar să caute, săriră dintre smocurile de iarbă două potârnichi, dar se aflau mult prea departe pentru a putea trage în ele. Se aflau de acum sub liziera pădurii. Din primele tufișuri zbură un fazan, dar până ce Grig se dezmetici, acesta dispăru în frunzișul desișului. Privi înapoi și văzu imensitatea câmpului cu ierburile pârjolite de prima brumă sau cu tarlalele înverzite în urma semănăturilor de toamnă. Făcură un larg ocol pe partea unde fuseseră culturile de porumb și floarea soarelui. Tibor din nou alerga destul de departe sau el mergea prea încet în urma lui. Din fața câinelui zbură un stol de potârnichi, trase în ele, dar nu căzu niciuna. – O, Doamne, se necăji el, așa e când tragi în toate și nu în una singură... Curând, între spinii de pe răzor, văzu, și încă destul de aproape, un iepure, duse arma la ochi, dar ezită să tragă dintr-o minimă etică: Nu ucizi vânatul decât dacă se află în mișcare, lăsându-i șansa vieții prin fugă. Se amuză. Și BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

câinele se afla atât de departe. Probabil descoperise urma vreunei vulpi sau a mistreților ce prădau culturile. Curând, câinele se afundă în pădure și lătra furios la ceva, iar Grig se grăbi înspre acolo și-și văzu câinele gata-gata să fie sfârtecat de un cârd de mistreți cărora le încălcase teritoriul. Mai ales o scroafă cu purcei se aruncase spre el furioasă. Cum câinele era în pericol să fie rănit, Grig trase un foc de armă și mistreții se risipiră în pădure. – Gata, Tibor, să-i lăsăm în pace. Au și ei spațiul lor de existență... Grig își liniști câinele cu greutate. A fost nevoit să-l ia în brațe și să-l mângâie pentru a-i domoli furia. – Știu, dragule, știu, formăm o echipă, dar apar situații în care suntem nevoiți să renunțăm, să cedăm împotriva voinței noastre. Cum să fi împușcat o scroafă care avea purcei, pe care probabil îi mai alăpta... Peste pădure a început să cadă, ca din senin, o promoroacă ce-a albit curând covorul de frunze și care parcă ar fi anunțat sfârșitul aventurii lor din ziua aceea. Așa părea, numai că îndată ce ieși din pădure și văzu în depărtare orașul, inconștientul începu din nou să funcționeze. „Ana, ești amabilă să-mi spui ce avem de mâncare azi la prânz?”. „Potârniche la cuptor și-o budincă cu fructe de pădure...”. Și el se întorcea de la vânătoare cu ranița goală. Se bucura însă că norii începuseră să cearnă de acum o ninsoare fabuloasă, întocmai ca atunci când fusese cu grupa la prima vânătoare și participase la mica petrecere de la Casa Cerbului. Imaginile acelea îi făceau bine și se gândi la socializarea ce o provoacă vânătoarea. Dar de ce n-ar participa și el mai des la vânătorile colective cu poveștile și manifestările lor atât de... Cu gândurile acestea Grig intră fără să-și dea seama în vestibulul casei unde îl întâmpină Ana cu o voioșie cum n-o mai văzuse. – Grig dragule, ține-te bine, avem un musafir important. E aici soția domnului senator Teodorovici, cu care tu ai vânat în primăvară. Dumneaei dorește să-ți cumpere câteva tablouri... Grig nu știu cum să reacționeze. Își aminti vag că la vânătoarea colectivă din primăvară participase și avocatul Honoriu Teodorovici, care între timp devenise senator în Parlamentul României, dar cu care nu-și aducea aminte să fi discutat ceva, cu atât mai puțin despre artă. E adevărat că oamenii ăștia sunt plini de bani și uneori investesc și-n colecții de artă, își zise cu nu prea mare entuziasm pictorul vânător. Doamnele erau grozav de grăbite să fie însoțite în atelierul cu picturile lui Grig, încât nu mai apucă să se dezechipeze și le însoți în atelier în echipamentul de vânătoare. – Domnule Grig, soțul meu are o părere deosebită despre dumneavoastră. Spune mereu că autoritățile locale nu știu să-și stimeze și încurajeze valorile culturale. El mia dat sugestia să vin la dumneavoastră să cumpăr câteva tablouri. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PROZĂ Grig se miră, dar nu știu ce să-i răspundă. – Oho, ia uite ce avem aici, un superb câmp de maci, dincoace un minunat lan de floarea soarelui, se grăbi să constate doamna senator Valeria Teodorovici. Domnule profesor, dar dumneavoastră sunteți un mare artist, mai mare decât mi-aș fi putut imagina și decât mi-a zis soțul meu când i-am spus că am de gând să cumpăr câteva peisaje pentru sufrageria noastră. Cuvântul sufragerie îi displăcu pictorului, dar îi lăsă doamnei Valeria plăcerea de a-i da înainte cu aprecierile. – Și aici? O felie de pepene roșu... cât de mult mi-aș dori tabloul acesta!... Ana îi trase lui Grig cu ochiul, iar asta însemna: las-o să continue, ne vom umple de bani, vom scăpa de sărăcie, numai că Grig își aminti că doamna Valeria Teodorovici era profesoară de matematică, fusese cu dânsa în niște comisii de admitere la Liceul de arte, el ca examinator, dânsa ca observator din partea inspectoratului școlar, și nu remarcase atunci la dumneaei vreo atracție față de arta plastică, așa încât acum îl cuprinse un soi de teamă ce de altfel nu și-o putea explica, asta în vreme ce Ana radia de speranța că doamna Valeria Teodorovici va sparge gheața vânzărilor și iubitorii de artă din oraș vor năvăli în atelierul marelui pictor, a cărui valoare a fost atâta amar de vreme ignorată de autoritățile municipale. – Îți dai seama, dragule, nu s-a putut stăpâni Ana, doamna Teodorovici dorește să-ți cumpere mai multe tablouri... Cuvintele mieroase ale Anei îl deranjaseră, ba își dădea seama cât de puțin se pricepea soția lui la arta plastică. Îi lăuda adesea tablourile, însă nu putea spune de ce îi plac, iar dezamăgirea asta căpăta acum proporții, părându-i-se lui Grig o înșelătorie de care afla prea târziu. Doamna Valeria Teodorovici mai admira încă cele două tablouri pe care dorea să le cumpere: Peisaj cu sânger și Trandafiri galbeni, iar acum se îndrepta spre un alt tablou, în fața căruia se entuziasmă: – Peisaj cu iepuri de câmp! Ce tablou splendid. Se potrivește de minune în bucătăria noastră pentru a astupa gaura apărută acolo în urma eliminării hornului, gaură pe care domnul senator n-a avut timp s-o astupe. A fost momentul în care Grig a izbucnit cu o furie necunoscută Anei: – Doamnelor!, tabloul acesta nu-i de vânzare! Luă pușca din spate, introduse cartuș pe țeavă și trase în iepurii de pe perete, apoi ieși în câmp alergând, însoțit de câinele său Tibor. Spre surprinderea lui zăpada se transformase într-o zloată nenorocită, iar el pășea buimac peste câmpul cu bălării, însoțit de croncănitul unui corb ce prevestea o nenorocire. Grăbi pasul și mai mult, iar câinele îl prinse de pulpana piciorului în încercarea de a-l opri: – Doamne, Tibor, ce se întâmplă cu mine? Am distrus minunăție de tablou. Oare nu-i prea mare prețul pentru sancționarea prostiei?...

155

PROZĂ

Ana PODARU

PUNCTUL FINAL (VIII) XXIII. Cu cât mă apropiam mai mult de ultimele ședințe de chimioterapie cu atât puterile-mi slăbeau. Mă simțeam ca un câine otrăvit, lipsit de apărare în care toate celulele urlau, deteriorate, încercând cu disperare de a se regenera. Singurul organ neafectat era creierul, mintea înfrunta cu stoinicie agresiunea otrăvii și-mi arăta panglica pe care trebuie să o rup la linia de sosire, îmi spunea ,,pentru asta trebuie să învingi, trebuie să lupți...'' astfel reușeam să mă ridic de câte ori ochii mi se inundau de lacrimi. Acel plâns inuman, nefiresc în care odată cu eliberarea lacrimilor simți în jurul ochilor mii de ace ce-ți spintecă craniul, nu aveai voie nici să plângi pentru a nu asmuții câinii durerii, acele efecte adverse ce-ți paralizau trupul. Știam doar un lucru, mai am două ședințe de chimioterapie și apoi urmau investigațiile. Simțeam în corpul meu o ameliorare în zona epigastrică, centrul durerii, acea durere sfâșietoare pe care acum nu o mai simțeam. ,,Trebuie să fie semn bun'' îmi spuneam în gând. Același lucru mi-l repeta și doctorul înainte de chimioterapie: ,,Ai luat în greutate, nu mai ai dureri, înseamnă că rana se vindecă...''. Știam acest lucru, începusem să mănânc fructe fără să am arsuri, luasem în greutate 2 kg și speram să recuperez ce pierdusem la primele ședințe de chimioterapie din ciclul B. Aveam de ce mă agăța, dar nu înțelegeam acea tristețe ce-mi afecta rațiunea, ce-mi devasta mintea. Simțeam că lupt singură, devenisem ursuză și nemulțumită de afecțiunea celor din jurul meu, reușisem astfel să-i izolez și să-i țin la distanță de suferința mea, dar îmi lipseau mângâierile lor și încurajarea. Nu-mi doream mila, îmi spuneam în gând... ,,Decât să le fiu o povară mai bine mă sinucid, mai bine mor înainte să cad la pat''... apoi mă gândeam că nu o să ajung în acest punct pentru că voi învinge această cumplită boală chiar de-ar fi să duc această luptă singură. În jurul meu se aduna multă lume cemi balansau lipsurile afective, oameni ce veneau spre mine cu aripile lor protectoare protejându-mă, oferindu-mi o altfel de iubire, acea iubire pe care o întâlnești doar când stai pe marginea prăpastiei. O iubire pe care nu o poate înțelege oricine, o iubire ce poate trezii gelozii, o iubire acuzatoare pe care numai tu o înțelegi, o iubire pentru care poți renunța la orice iubire pământească pentru că acea iubire vine din altă parte, este iubirea dumnezeiască ce-și deschide un al treilea ochi cu care vezi lumea altfel, cu care începi să vezi frumusețea universului. Eram ca un burete ce 156

absorbea fiecare cuvânt de afecțiune, simțeam cum se așează ca o cataplasmă pe rana deschisă vindecând-o, dar totuși iubirea pământească este cea care-ți regenerează psihicul, la fiecare mângâiere simți cum renaști și tânjești după dependența afecțiunii umane. Tristețea este arma îndreptată asupra ta de propria ta voință, te privești în oglindă și tragi de mii de ori, tragi fără milă până la ultimul glonte, din rănile tale observi cum țâșnesc valuri de lacrimi, îți vezi corpul mistuindu-se în cele mai aprige flăcări, întinzi mâna să agăți ce-a mai rămas și simți biciul furtunii pe pielea ta mirosind a otravă, te sfâșie umilința acestei vieți pentru care lupți cu îndârjire. În jurul tău apar vulturi cu ciocuri mari și gheare ce le simți înfipte în inimă, simți că devii un stârv obosit gata de ași dărui și ultima celulă morții. Te întorci în trecut până în pântecul mamei unde te zgribulești cerșind mângâierea eternă, te eliberezi cu greu și te naști din nou, retrăiești fiecare clipă a vieții, fiecare clipă ce ți-a deschis ochii sufletului descoperind bucuriile acestei lumi, începi să îngropi fiecare secundă în care ai fost rănit, simți doar iubire, nu mai ai timp de ură, o consideri un sentiment înjositor ce-ți încolăcește picioarele asemenea unei buruieni. Ajungi la punctul de unde ai plecat și iar te privești în oglinda mincinoasă, îți atingi fața cu buricele degetelor cu teama de a nu se dezintegra, te întrebi de ești tu, de ești viu, simți că în tine sunt două persoane, acel sentiment de dedublare nu-ți dă pace, ai vrea să-ți lepezi trupul ca să poți să-ți iei zborul, dar iubești această lume, această închisoare în care ai fost biciuit de mii de ori, în care fiecare coajă de pâine devenea anafură, în care fiecare picătură de apă ce-ți udau buzele devenea vinul sfânt ridicându-te din propria mizerie în care ai zăcut neștiind să-ți trăiești viața, acel dar neprețuit. Simți că zborul tău trebuie să fie mai întâi pe pământ, că nu ți-ai îndeplinit misiunea de-a trăi, că ai nevoie de timp să înveți să zbori, să înveți să zâmbești spintecând cu zâmbetul tău greutățile vieții, dăruind iubire celor ce nu au învățat ce-i zborul. Mă inundau cuvintele celor în suferință: ,,Ana, luptă, uite, pe mine mă dau acasă că mi-a scăzut hemoglobina, nu mai au ce să-mi facă, spuneau doctorii că poate mai trăiesc 8 luni, încerc să le trăiesc ajutând pe alții''... așa-mi spunea Mihai, cel ce lupta de 7 ani cu această maladie, cuvintele lui se amestecau cu ale Ionelei... ,,Ana, nu mai pot, am dureri groaznice, rinichii au cedat, sper să-i salvez cu nefrostomă, speranța mea este în imunoterapie, dar BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

întârzie aprobarea, nu mai știu ce să fac, plâng întruna, nu vreau să-mi părăsesc copiii, nu vreau să mor''. Oftam privind unele videouri de pe internet cu copiii aflați sub aceste tratamente și-i vedeam palizi cu durerea întipărită în ochii lor mari strângând la piept o jucărie sau strângând în pumnul lor mic mâna mamei îndurerate. Mă simțeam vinovată, simțeam că mă lamentez pentru o gură de otravă pe care am suportat-o chiar dacă gura mi se umplea de sânge și abia mă târâiam prin casă. Simțeam că ei suferă mai mult ca mine, că nu este timp să mă plâng, că trebuie să-i răzbun, că trebuie să am forța de a arăta lumii că se poate învinge această maladie. Învinsesem odată, fusesem pe lista morților, mă îndepărtasem de prăpastie, dar cine crede că poate păcălii moartea se înșeală, ea te găsește și în gaură de șarpe, așa m-a găsit și pe mine numai după 9 luni în care speram să nu trec prin această recidivă, această pasăre parșivăși însămânțase ouăle în trupul meu în care putea să le clocească în voie, găsise un mediu propice: stres, tristețe, nesomn, tot ce-i trebuia pentru a-și crește puii cu colți de oțel pentru a-mi sfâșia trupul. Eu, ființa dedublată, cea care dorea să-și rupă sufletul de trup acum dorea să trăiască pentru a învăța să se înalțe mai târziu la cer, acum îmi doream să fiu acea pasăre cu gheare și cioc de foc, cu aripile deschise ce luptă cu pasărea morții strivind fiecare ou al durerii, hrăninduse cu viermii ce-i invadau trupul. ,,ultima zi răcoarea umbrei sfredelește trupul sub aripi mari de neguri rătăcești în urma ta pășește sprinten lupul și-n inimi de pădure te-adâncești din pliscul morții bei avid otrava ți-e așa de sete, tot mai vrei să bei în tine se-nfierbântă iarăși lava cauți lumina, vrei din cer s-o iei vânat de neguri aspre de tăcere te zgribulești la poale de stejar simți lutul ca o ultimă plăcere când mintea ta-i strivită-ntr-un mojar pe patul morții, risipit în umbră ultima zi ți-e palidă și sumbră'' XXIV. După un lung șir de dezamăgiri personale, de insomnii și de lacrimi corpul a cedat. Trebuia să mă deplasez la spital pentru cura a 5-a de chimioterapie din ciclul B așa că la primele ore ale dimineții am urcat la volan deprimată, dar cu speranța că voi trece cu bine și de această dată. Am plâns apăsând accelerația pentru a nu întârzia, strângând volanul până ce simțeam că degetele-mi amorțesc. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PROZĂ Am ajuns cu bine, mi-am șters lacrimile și mi-am anunțat sosirea. Am așteptat la cabinetul de flebotomie să-mi recolteze sânge, dar am fost preluată imediat de asistenta de oncologie. La fiecare consult prima dată ești cântărită, luasem în greutate, asta mă bucura, apoi au urmat o serie de întrebări prin care se urmăresc starea pacientului și răspunsul la tratament, efectele adverse și felul cum reușește pacientul să reziste atacului chimic. I-am spus Claudiei că sângerez anal, nasal și bucal, că am dureri de cap și încheieturi, și-a notat toate semnele și simptomele suferințelor mele și m-a condus la laborator. Mi s-a prelevat sânge din linia venoasă PICC și urma să aștept până la ora 2 pm să-mi atașeze perfuzia, tratamentul chimio. M-am așezat la o masă în zona recepției și după 2 ani în care nu luasem nici o gură de cafea am simțit că am nevoie de ea și de un sandwich. Am vorbit cu o prietenă pe video-chat, am închis și nu am apucat să beau cafeaua că am fost sunată de Claudia: - Doamna Ana, sunt Claudia, asistenta cu care ați vorbit mai devreme, analizele de sânge sunt modificate și nu puteți urma cura de chimioterapie astăzi, trebuie să reveniți peste o săptămână. - Ce s-a întâmplat, nu înțeleg, nu este semnal bun la telefon, ce este cu sângele meu?... i-am răspuns speriată. - Aveți globulele albe scăzute, riscul de infecție este foarte mare, trebuie... și legătura telefonică s-a întrerupt. - Mi-am înșfăcat geanta într-o mână și plicul cu documentele medicale și în cealaltă cafeaua și am pornit spre cabinetul ei, nu era în cabinet, plecase să se sfătuiască cu doctorul Cummins așa că nu-mi rămânea decât să aștept în fața ușii întredeschise. După puțin timp a revenit frumoasa blondă zâmbindumi. - Ați revenit, haideți în cabinet... am intrat amândouă și ne-am așezat. - Spuneți-mi ce se întâmplă, arătați-mi analizele... i-am spus mânată de curiozitate amestecată cu teamă și neliniște, un coctail perfect pentru o nouă îngenunchiere. - Uitați... neutrofilele au scăzut la 0,81, dacă faceți chimio azi sunteți cu risc de infecții, imunitatea a scăzut. - Vreau să văd analizele, am parcurs cu privirea lista cu analize și la neotrofile arăta 1,81, creatinina scăzuse foarte puțin, bilirubina era normală, erau modificări, dar nu foarte îngrijorătoare. - Dar, eu văd că nu scrie 0,81 ci 1,81, care este cifra normală pentru neutrofile?... i-am spus eu oarecum descumpănită. - Da, nu știu de ce arată așa pe computer, am întrebat la laborator și este 0,81. - Deci, am neutropenie, ce trebuie să fac? - Vă dau o rețetă cu Nivestim pentru trei zile, le faceți subcutan și reveniți peste o săptămână. - Ce este Nivestim? 157

PROZĂ - Un preparat cu celule stem ce trebuie să vă stimuleze măduva osoasă pentru a produce celule albe, v-a prescris domnul doctor și o cremă cu steroizi pentru sângerările anale. - Aceste injecții mi le administrez singură, acasă? - Da, în zona abdominală, aveți cutie galbenă unde să colectați seringile? - Am, una uriașă în care colectez și pompele cu Folflox după golire. - Ok, mergeți la recepție pentru reprogramare și apoi la farmacie să ridicați medicamentele. - Mulțumesc!... ne revedem peste o săptămână. O zi bună! - O zi bună!... puteți păstra programarea din ianuarie pentru ultima tură de chimioterapie. - Așa voi face, cu speranța că nu voi mai avea analize proaste... apoi am plecat spre recepție unde am primit șervețele să-mi șterg lacrimile pe care nu mi le puteam stăpâni... simțeam că am nevoie de cineva să mă îmbrățișeze, să-mi spună că o să fie bine, dar nu era nimeni în preajmă, mă simțeam abandonată, dar știam că boala alungă oamenii în care credeai, cine să-i condamne?... nu este ușor să stai lângă un om bolnav, să nu-i mai simți mirosul de parfum din pricina mirosului de chimicale, să nu o mai vezi aranjându-se în oglindă, să o vezi mereu ghemuită în pat, cu părul răvășit, cu ochii plânși și fără poftă de viață... Mi-am șters lacrimile simțindu-mi gândurile inundate de aceste frânturi din realitate. Am urcat în mașină și am condus încercând să mă consolez cu gândul că mai am o săptămână în care pot mânca, în care pot să-mi recapăt puterile pentru o nouă gură de otravă. Am ajuns acasă și mi-am administrat prima injecție, numai după câteva ore am simțit dureri de cap, ochii-mi lăcrimau, aveam dureri musculare, totul indica simptomele unei răceli. Mi-am amintit că intrasem în contact cu cineva răcit. Atunci mi-am dat seama cât sunt de fragilă și la ce risc mă supuneam dacă făceam chimioterapie în timp ce virusul se instalase în mine. Mă bucuram că s-a amânat chimioterapia, mi-am făcut o baie fierbinte și o supă caldă apoi m-am băgat în pat, am adormit într-un târziu. A doua zi mi-am pus o doză mare de vitamina C-15 grame în perfuzie sperând că voi nimicii virusul gripal, nu făceam febră, era încurajator, nu puteam să ies din casă așa că priveam pe fereastră la pomii golași, la oamenii înfofoliți și la soarele cu dinți care parcă-i urmărea cu razele sale. Auzeam păsările ciripind în pomii din fața casei, în grădină încă persista urma toamnei, florile nu se ofiliseră, rezistau frigului și ploilor scoțând alte flori minunate, mă gândeam că și eu trebuie să rezist ca ele în timp ce priveam iarba încă verde, pendulam de la o fereastră la alta. Mi-am administrat injecția a doua, apoi mi-am văzut de scrierile mele trăgând cu ochii la televizor. Dintr-o dată am simțit o durere în zona sacrală, miam zis că trece cu alifie, m-am uns cu o cremă 158

antiinflamatorie foarte puternică, o primisem de la mentorul meu, Dumitru Velea, o cumpărase de la farmacia veterinară. Durerea nu a cedat, chiar dacă alifia era pentru cai, așa că am luat o capsulă de Tramadol, mi-am zis că trebuie să cedeze cu acest medicament opioid foarte puternic... dar nu, nu a cedat, durerea s-a intensificat, încercam tot felul de poziții, stăteam ghemuită în poziția fătului, apoi pe spate, pe burtă... nimic, nici un semn de ameliorare, durerea din zona sacro-lombară cobora în șolduri apoi se plimba prin femur transferând undele sale în toate oasele. Capul mă durea, nu mai știam dacă este de la injecție sau de la răceală, simțeam dureri în vertebrele cervicale ce-mi urcau în cap, lăcrimam. Nimic nu-și făcea efectul, nu mai puteam sta în pat, am coborât scările de la etaj să-mi pun supă caldă, am mâncat ștergându-mi lacrimile cu dosul palmei apoi am urcat scările ținându-mă de balustradă, gemând de durere. Larisa nu era acasă, nu era nimeni în preajma mea, simțeam că mișcarea-mi slăbește durerea așa că mă plimbam în cameră cu pași mărunți, cum mă așezam, cum mă tăia durerea-n mii de bucăți. Îmi spuneam în gând... ,,Înpușcați-mă!... nu mai pot''... apoi reluam plimbarea prin casă. Larisa m-a găsit pe scară, ghemuită, încercasem să cobor, nu reușisem să mai urc. - Mami, ce faci aici?... mi-a spus cu ochii cât cepele... hai sus, te duc eu. - Am coborât și nu am mai putut urca de dureri... i-am răspuns. - Ce te doare?... de ce nu m-ai sunat, ai băut un ceai?... ai mâncat azi? - Am mâncat, am făcut supă, dar ceai nu am mai făcut că au început durerile, spatele mă doare, uite, aici... i-am spus fiicei mele arătându-i zona sacrolombară. - Hai, te duc sus, stai în pat, îți fac un ceai, te dau cu cremă. Am urcat ținându-mă de brațul copilei mele simțindu-i neliniștea și îngrijorarea... A luat un antiinflamator: Voltaren de 60 mg și m-a uns în zona dureroasă, a coborât la bucătărie și mi-a făcut un ceai de sunătoare cu ghimbir și gaviola... Nu puteam să rezist durerii care nu ceda și iar am început să pendulez de pe un picior pe altul prin cameră, Larisa a venit cu ceaiul și m-a întrebat cu ce poate să mă mai ajute. - Mami, mai am alifie chinezească, iau niște Paracetamol că Tramadol nu mai pot lua acum. - Hai să te dau și cu alifia aia, unde este, hai... întinde-te! M-a uns cu alifia chinezească, am băut ceaiul gândindu-mă la fata mea grijulie, admirând-o pentru puterea ei de a trece peste aceste probleme chiar dacă știam că suferă, am luat 1 gram de Paracetamol și am primit o pungă cu apă fierbinte de la Dan care privea scena de la distanță. Eram despărțiți, nu avea de ce săBANCHETUL, 40-41-42 / 2019

mi fie alături. M-am întins, mi-am pus o folie de aluminiu în zona dureroasă și durerea a început să cedeze, am adormit după ce mi-am luat pumnul de pastile ce le luam în fiecare seară, m-am trezit dimineața cu teamă, îmi era frică să mă mișc, fata mea a venit să-mi spună că au sunat-o de la serviciu să meargă la muncă că nu au staff, era deja îmbrăcată în uniformă, am privit-o și am rămas singură cu gândul că mai am o singură injecție.

XXV. Prin câte trebuie să treacă omul ca să-și dea seama că ceea ce considerăm banal este cel mai important. În lupta pentru viață realizezi că este important să poți mânca fără să-ți sângereze gura, dar să elimini ceea ce ai mâncat este la fel de important. Procesul de defecație la un moment dat devine o problemă majoră, chimioterapia te aduce în starea în care nu-ți mai poți controla organismul, treci de la anorexie din cauza dispepsiilor și a stării permanente de greață și vomă, la diaree, apoi constipație acută, intestinele nu mai tolerează toxicitatea, flora intestinală se distruge, anusul se inflamează, venele plesnesc, sângerezi și creierul tău te obligă să elimini fecalele pietrificate, îți vine să-ți bagi degetele pe gât să poți să te eliberezi de greață, să-ți bagi degetele în fund ca să nu-ți plesnească intestinele. Aceste detalii care BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PROZĂ odinioară erau lucruri banale devin lucruri esențiale pentru ați salva viața. Încerci să controlezi tot ce corpul tău controla odinioară și te gândești la prețul pe care-l puneai pe ceea ce nu-ți ia dreptul la viață, munca în exces pentru un trai mai bun, acea muncă care te distruge încet fără să-ți dai seama în ce pericol ești. Doar când un diagnostic te lovește în moalele capului realizezi că nimic nu este mai important ca sănătatea. În cazul meu cancerul a coborât pe planul doi când am realizat că tratamentul este mult mai violent, când am realizat că trebuie să-mi apăr organismul de două arme fatale, boala și tratamentul. Reușeam să mă ridic după fiecare doză de otravă, trecând prin chinuri groaznice, simțind cum cedează organele pe rând le obligam să-și revină. Luam doze uriașe de suplimente, de vitamine, de plante naturiste, dar atunci când simțeam că sunt pe linia de plutire trebuia să mă prezint la oncolog pentru altă doză de chimioterapie, fiecare etapă conștientizată ca fiind o altă lovitură de cuțit. Mental eram când pe linia de plutire, când la fundul mării de lacrimi sufocându-mă. Auzisem cum se întrebau cei ce nu cunosc prin ce trece un canceros... ,,Aaa, trebuie să fii făcut ea ceva? plătește pentru păcate, Dumnezeu a pedepsit-o''... aceste acuze treceau pe lângă mine privind un copil care nu ajunsese la vârsta în care putea să săvârșească păcate atât de mari încât cerul să-l pedepsească prin acea boală, deci, boala nu este o pedeapsă, așa cum spun oamenii. Copiii care mor ne dau o lecție, ei mor demni, fără de păcate încurajându-și părinții să treacă mai ușor peste pierderea lor, o pierdere trupească, dar un câștig sufletesc deoarece omenirea are nevoie de îngeri, iar ei prin jertfa lor salvează alte suflete. Nu m-am certat cu Dumnezeu în perioadele cele mai grele, atunci când am căzut în genunchi cerându-i ajutor, m-am rușinat pentru neputința mea privind patimile Fiului și am primit forța necesară să mă pot ridica, chiar dacă chiuveta era plină de sânge sau vasul de toaletă. Îmi aminteam câtă mâncare găteam cândva, acum găteam pentru familia mea, nu puteam mânca orice, priveam și beam o cană cu supă sau ceva de regim ce nu avea gust, cu toate astea orice gură de mâncare părea o binecuvântare, ce important este să poți mânca, cum ai putea supraviețui fără energie?... Întrebarea ce mă măcina era esențială, nu doar pentru supraviețuirea mea ci și ai celor mai bolnavi ca mine... ,,Cum poți crea un medicament fără să-i elimini efectele adverse?''... totul pare atât de lipsit de importanță din partea cercetărilor în domeniul medical... ,,Cum este posibil să treci un copil prin așa chin în secolul acesta?''... mai ales știind că acest tratament violent nu tratează boala, doar încetinește procesul de diviziune celulară... te întrebi dacă nu este un complot sau doar ignoranță. Te întrebi pentru ce se cheltuie atâta bănet?... oamenii chiar nu realizează că oricâți bani ar avea, boala nu te ocolește sau chiar moartea, că viața se poate sfârși într-o singură clipă. M-am 159

PROZĂ simțit vinovată că m-am născut fără să pot pune umărul pentru a combate acest măcel fiind total neputincioasă, vinovată că nu am ajuns în această viață să pot susține sub orice formă un proiect de cercetare care să elimine efectele adverse ale acestui tratament barbar. Am înțeles după fiecare ședință de chimioterapie de ce renunță oamenii la luptă, de ce mor înainte de a lupta pentru viața lor, pur și simplu nu pot suporta chinul și zbaterea sufletească, i-am înțeles și pe cei învingători și-i consider eroi că au învins fiara ce a mușcat din carnea lor fără a-și desprinde colții lăsând loc unei dureri cumplite, acea durere în care-ți rogi moartea uitând cu desăvârșire că ești dator să lupți pentru darul cel mai de preț-viața. Mulți oameni s-au întrebat de ce am ales să scriu despre aceste lucruri ce par fără importanță, să scriu ceva ce-i sperie, nu am un răspuns, știu doar că trebuie să o fac cu precizie, fără să omit nimic. Să arăt oamenilor prin ce trec semenii lor, o mică parte a suferinței ce nu poate să fie descris în cuvinte. Simt că este puțin ceea ce scriu, îmi doresc ca Punctul final să nu fie a vieții ci a bolii. Nu, nu mă lamentez, nu mă plâng, nu încerc să atrag atenția asupra mea, nici numi doresc mila oamenilor, îmi doresc doar ca ei să conștientizeze ce înseamnă viața și pentru ce ne este dată, să pună preț pe lucruri esențiale și să nu se piardă prin labirintul lăcomiei. Teama m-a paralizat și a crescut în intensitate la fiecare răscruce de drum unde însetată fiind am băut din fântânile otrăvite, cum să privești teama din ochii unui copil bolnav fără a vedea furtuna ce-i răscolește lacrimile?... sau teama unui copil privindu-și părintele murind sau luptând cu încrâncenare pentru viață. Teama nu este o armă cu care să lupți, este o armă îndreptată împotriva ființei tale, realizezi că o ai la tâmplă, că mâna ta este pe trăgaci, apeși fără să vrei, fiecare glonț orb te lovește sfărămându-ți forța cu care lupți, realizezi că nu toate gloanțele sunt oarbe, dar nu te poți opri căci teama este mai puternică și încerci să trăiești cu ea până la final, nu, nu de moarte te temi ci de faptul că mori învins. Cum poți învinge boala singur?... ai nevoie de iubire, doar ea poate să fie arma cu care lupți, înveți să te iubești, înveți să te lași iubit, înveți să iubești cu acea iubire pe care numai un om aflat, la un moment al vieții, pe marginea prăpastiei o poate înțelege, o iubire pe care nu mai vrei să o abandonezi acestei lumi, o iubire pe care o iei cu tine pentru că lecția cea mai importantă a vieții nu este cum să trăiești ci cum să mori. Cred că cei bolnavi sunt binecuvântați de Dumnezeu pentru că lor li se dă șansa de a învăța a muri, ceea ce nu se poate spune despre o moarte accidentală, la fel cum învață a muri un înțelept

160

bătrân. Priveam uneori în ochii fetei mele și-i admiram puterea de a accepta suferința mea, mă întrebam de unde această înțelepciune, dar uneori îi vedeam teama ascunsă după retină, câtă înțelepciune are un copil care nu-ți îngreunează suferința arătânduți durerea pe care o poartă în suflet, nu vrea să te piardă, dar nici nu poate accepta suferința ta, totuși nu se plânge reușind să-ți zâmbească, reușind să te ridice, reușind să-și trăiască viața nelăsându-te să crezi că boala ta a fost o piedică asupra educației sau evoluției lui. Trăiam cu boala în mine, munceam, iubeam, învățam, evoluam, scriam, dar nu realizam că merg pe sârmă în dreptul mormântului proaspăt săpat, această boală perfidă nu mi-a dat nici un indiciu, toată adrenalina-mi era consumată pentru a evolua fără să știu că eram la capăt de drum, mi-am făcut calcule și am înțeles că boala era instalată de cel puțin patru ani în organism, câtă ignoranță din partea mea să nu-mi ascult instinctul de supraviețuire, să ignor orice semn sau simptom de boală fiind ocupată să alerg ca un nebun pe drumuri înfundate atunci când Dumnezeu mă trăgea de mânecă, atunci când mi-a dăruit pana cu care-mi scriam testamentul, acum citesc poeziile scrise în urmă cu patru ani și toate vorbeau despre moarte, nu înțelegeam de ce ochiul al treilea era deschis abia la această vârstă, de ce vedeam lucrurile altfel, lumea, universul, de ce iubirea căpătase alte valențe... simțeam doar că trebuie să scriu, să scot din mine bomba ce era gata să explodeze, dar nu știam că ea exista și la un moment dat a explodat, dar acel ochi nu s-a închis ci și-a extins câmpul vizual spre lumea adevărată, cel pe care abia acum învățam să-l explorez. Da, odată ce am realizat că sunt bolnavă am simțit că abia m-am născut, că vreau să trăiesc, dar nu pentru ce am trăit până acum ci pentru acea iubire dumnezeiască care mi-a invadat trupul odată cu boala, mă temeam că odată ce voi scăpa de această boală voi închide al treilea ochi ce mi-a adus atâta frumusețe în jur, oamenii pe care am învățat să-i iubesc, oamenii care mă iubesc, universul pe care am învățat să-l iubesc și iubirea ce abia acum am învățat că trebuie să o dăruiesc universului. Cât de nebun să fii sau cât de disperat... să iei în pumn apa și să o săruți, să-i mulțumești că-ți spală toxinele din organism, că dă sens vieții, să mulțumești ierbii că e verde, pomilor că te lasă să respiri sau pământului că ți-a dat șansa să-i calci pe inimă încălțat?... Am învățat să prețuiesc această lume, această viață și dacă a trebuit să trec prin chinuri groaznice pentru acest fapt, atunci lupta mea nu este pierdută. (va urma)

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

PROZĂ

Deea STATE

CÂND INIMA SE FACE BUCĂȚI Zâmbetul îi plângea acum. Își ștergea lacrimile, ca să se vadă zâmbetul, dar sufletul era plin de incertitudini și avea nevoie de răspunsuri. Simțea un nod în gât, în piept, în stomac. Mâinile îi tremurau, aveau o sudoare rece. Simțea cum nervii interiori îi ieșeau prin pori. Știa care va fi următorul pas. Încerca să își stăpânească fluturii din stomac, care acum parcă erau lilieci sau alte creaturi pe care le purta în interior. Prin fața ochilor se perindau diferite scenarii și avea senzația că viața ei se rupe din nou în mii de bucăți și nimic nu mai avea sens. Un zgomot puternic de motor de mașină a scos-o din reverie. Nu își mai dădea seama dacă era un motor de mașină sau era inima ei, care bătea cu 1000 km/h. Cert era că nu mai era nimic de făcut. Afară plouase mărunt, iar acum ploaia devenea tot mai intensă, iar sunetul ploii era mai puternic, atât de puternic încât la un moment dar părea că totul s-ar prăbuși. Mașina ajunsese în fața ei, a urcat în mașină și acolo era El. S-au privit într-un mod ciudat și niciunul nu spunea nimic. După un timp, Ea a ridicat privirea către el și i-a spus: - Mi-ai demonstrat că a doua șansă există, că ne putem îndrăgosti din nou, chiar dacă inima fusese făcută bucăți o data. Toate astea ți se datorau, iar acum mă întreb de ce ai făcut asta, când eram atât de vulnerabilă? Își lăsase privirea în jos și se lăsase o tăcere infinită. Aștepta un răspuns pe care nu avea să îl primească. Erau unul lângă celălalt, atât de aproape și totuși între ei se ridicase un zid. A continuat să îi spună: - Îți amintești ce te-am rugat? Te-am rugat să mă iubești așa, cu sufletul făcut bucățele, cu cicatrici și răni deschise. Așa mă găsisei în momentul când ai apărut în viața mea și ai schimbat-o complet. Dacă ai făcut asta, nu înțeleg de ce ai decis acum să pleci? Nu înțeleg! Din nou se lăsase liniștea imaculată între ei, iar lacrimile îi curgeau necontrolat. Dintr-o data s-a auzit vocea lui: - Nu am timp. Tu ești o femeie minunată și meriți altceva mai bun!, a fost răspunsul lui banal. - Eu, această minunată ființă, pentru care tu nu ai timp, merit altceva mai bun, o persoană care să fie fericită să mă aibă alături. Oricine, mai puțin tu! - Îmi pare rău!, a fost următoarea lui replica. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

- Mi-aș fi dorit ca acest „Îmi pare rău!” să poată repara ceea ce se distruge în câteva secunde. Mi-aș dori ca aceste cuvinte să îmi mângâie sufletul, dar a sunat atât de patetic. Din nou se făcuse liniște, o liniște apăsătoare. - De ce? Care a fost motivul pentru care m-ai făcut să mă îndrăgostesc din nou, ca apoi să mă distrugi. De ce te-ai jucat cu sentimentele mele făcute bucăți, pe care le-ai recompus, iar acum le-ai rupt?... Scuze, doar scuze… Din nou, el nu avea niciun răspuns. A continuat să îl întrebe dacă exista altcineva. Dacă erau de vină prietenii, dacă ar fi fost el sau ea, dar era în zadar. Și-ar fi dorit să îi ușureze situația. Ar fi preferat să îi spună că nu a iubit-o niciodată, dar nu a primit răspuns. - Dragostea este mai mult decât bucurie, frumusețe. Înseamnă luptă, perseverență, putere. Înseamnă să riști totul până la ultima carte, dar nu mai are rost să continui. Ești un laș. Preferi să taci, ca și cum tăcerea este răspunsul, dar nu este. A încercat să îi spună că de fapt o iubește, dar că în acel moment cel mai bine era să se despartă, ca și când auzind acele cuvinte ar fi putut să nu sufere, să nu simtă. Și-ar fi dorit să fie un coșmar și să se trezească mai repede, dar nu era așa. O ultimă privire, un ultim suspin, ultimele cuvinte: - Am înțeles că viața poate lua o altă întorsătură în doar câteva secunde. Viața este capricioasă, dar acum ca și atunci, cu inima făcută bucăți va trebui să le adun și să merg mai departe, fără a privi în urmă! Nu voi aștepta să treacă furtuna, voi învăța să dansez în ploaie! A ieșit din mașină și fără să privească în urmă mergea prin ploaie, fără să știe încotro se îndreaptă, lăsând o parte din ea în urmă. Privea picăturile de ploaie, care păreau desenate pe asfalt și își imagina că ploaia va spăla totul în jur, iar când va ieși soarele, totul va părea mai frumos, natura va fi reînnoită. Vegetația va înflori și va acoperi dealurile cu un verde plin de viață. Mergea mai departe și lăsa picăturile de ploaie să se rostogolească pe față, să îi curețe durerea. Lacrimile îi inundau gura de cuvinte nerostite, prizoniere ale inimii. Mergea împotriva vântului, avea sentimentul că nu vrea să renunțe la durerea care trăia în ea, din moment ce durerea s-a născut din 161

PROZĂ dragoste și dragostea s-a născut văzându-i ochii și zâmbetul, și nu ar fi vrut să uite acest lucru niciodată. Continua să meargă prin ploaie, uneori se oprea, alteori mergea mai repede sau mai încet, închidea ochii cu putere, sperând că atunci când îi va deschide își va da seama că totul este un coșmar, dar nu era așa. În acel moment, lucrurile nu aveau aceeași culoare, nici formă, nici sens, cum aveau altădată. Își dorea să simtă mângâierea lui pe fața-i plouată, să se simtă ca atunci când credea că nimic nu îi mai lipsește, să îi privească ochii, să îi dăruiască toată dragostea ei, până când inima ei ar fi secat. Avea sentimente contradictorii. Ar fi vrut să nu simtă nimic din ceea ce simțea. Dintr-o data lumea ei devenise gri. Până și sunetele i se păreau necunoscute, simțea doar bătăile inimii ei disperate. Încerca să respire profund, se afla la sfârșitul acestei povești și trebuia să o ia de la capăt. Durerea era mare, dar afișa un zâmbet care să îi mascheze trăirea. Își dădea seama că locuia într-un univers paralel pe care și-l construise, iar el nu făcea

162

parte din el. Alesese să plece fără să privească în urmă. Nu înțelegea de ce lucrurile se pot schimba în câteva secunde. Nu știa cum a putut să creadă că totul va fi veșnic, când nimic nu este veșnic. Se așezase pe o bancă, udă. Stătea cu privirea pierdută și se lovea de acele vechi promisiuni neconcludente, și simțea că o vor persecuta pentru totdeauna. Era conștientă că trebuia să lase amintirile în urmă și să pășească încrezătoare, dar încă era devreme. Cerul era închis și ploaia amenința să scadă în continuu, lăsând dorința ei să alerge dezlănțuită. A privit un copac cu ramurile căzute, care aproape atingeau pământul ca și cum ar fi vrut să îl sărute, dar nu ajungea la el. Îl privea, se gândea la aceeași dorință fragilă care se afla în unele inimi singuratice și continua să se plimbe prin ploaie, pentru a-și deghiza lacrimile care îi izvorau din suflet. Nu îi rămânea decât să spere că timpul va trece și să vadă dacă rănile se vor vindeca și de data aceasta.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI

TUDOR ARGHEZI

POEME / POÈMES Note biobibliographique De son vrai nom Ion N. Theodorescu (21/05/1880 – 14/07/1967) est bien connu pour sa contribution au développement de la lyrique roumaine sous l’influence de Baudelaire. Son œuvre poétique, d’une exemplaire originalité, représente un autre âge marquant de la littérature roumaine. Il a écrit, entre autres, théâtre, prose, pamphlets, ainsi que littérature pour enfants. Lauréat par deux fois du Prix national de Poésie, en 1955 il est élu membre de l’Académie Roumaine, reçoit bon nombre de titres et prix, en 1965 il reçoit le Prix Herder. Il est le premier écrivain important à brusquer constamment et délibérément, les normes de l’écriture, et il ne fut pas le seul. Lui tiennent compagnie Ion Barbu et, plus tard, Nichita Stanescu et Fanus Neagu. Il ouvre la porte des révoltés de génie qui dépassent les simples tentatives de désobéissance académique ou dogmatique. Des dizaines de volumes qui ont marqué la littérature roumaine. CHOIX DE POÈMES (se dédie au Grand Homme – Poète et Homme de Culture Naji NAAMAN) Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN BELȘUG El, singuratec, duce către cer Brazda pornită-n țară, de la vatră. Când îi privești împiedicați în fier, Par, el de bronz și vitele de piatră. Grâu, popușoi, secară, mei, și orz, Nicio sămânță n-are să se piardă. Securea plugului, când s-a întors, Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă. Ager, oțelul rupe de la fund Pământul greu, muncit cu dușmănie Si cu nădejde, până ce, rotund, Luna-și așează ciobul pe moșie. Din plopul negru, răzimați în aer, Noaptea, pe șesuri, se desface lină, La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer, Urzit cu fire de lumină. E o tăcere de-nceput de leat. Tu nu-ți întorci privirile-nnapoi. Căci Dumnezeu, pășind apropiat, Ii vezi lăsată umbra printre boi. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ABONDANCE Il est le seul à mener vers l’Ether Le sillon creusé au pays, dès le foyer. A les voir s’arc-bouter aux cornes du fer, Lui semble coulé en bronze, les bœufs en rocher. Le blé, le maïs, le seigle, l’orge, le millet Aucune graine ne court le risque de se détruire. La lame de la charrue, quand retournée, S’attarde un peu sous le soleil pour roussir. Agile, l’acier arrache en profondeur La glèbe, travaillée avec acharnement Et zèle, jusqu’à ce que, avec bonheur, La lune dépose sur terre ses radieux fragments. Depuis le noir peuplier, contre la voûte appuyée, La nuit en rase campagne se défait doucement, A n’en plus finir, comme d’une quenouillée Entièrement ornée de scintillements. Il règne un silence de commencement du monde, Toi, ne t’avise pas de tourner la tête, Car Dieu marche à tes côtés et mène la ronde. Projetée, son ombre sépare les (deux) bêtes. EX LIBRIS Carte frumoasă cinste cui te-a scris Încet gândită, gingaș cumpănită; Ești ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au deschis. Ești ca vioară, singură ce cântă Iubirea toată pe un fir de păr, Și paginile tale, adevăr, S-au tipărit cu litera cea sfântă. Un om de sânge ia din pisc noroi Si zămislește marea lui fantomă De reverie, umbră și aromă, Și o pogoară vie printre noi. Dar jertfa lui zadarnică se pare, Pe cât e ghiersul cărții de frumos. Carte iubită, fără de folos, Tu nu răspunzi la nicio întrebare. EX LIBRIS Toi, beau livre, gloire à qui t’aura écrit Lentement préparé, tendrement considéré, 163

TRANSLAȚIUNI Tu es pareil à une fleur, épanouie exprès Au toucher de mes mains, qui t’ont cueilli. Pareil au violon, tu es le seul qui chantes Tout l’amour, faisant d’un cheveu une corde, Et tes pages, qui de vérité débordent, Furent imprimées de lettres saintes et innocentes. Un homme de sang puise là-haut de la boue Et s’en va concevoir son énorme fantôme Avec des rêveries, des ombres et des arômes Et le descend, tout vivant, parmi nous. Mais son sacrifice me paraît infécond Autant que le vers du livre est divin. Hélas, livre adoré et tellement vain, Tu ne réponds à aucune de nos questions. PSALM 5 Nu-ți cer un lucru prea cu neputință In recea mea-ncruntată suferință. Dacă-ncepui de-aproape să-ți dau ghes, Vreau să vorbești cu robul tău mai des. De când s-a întocmit Sfânta Scriptură Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură Și anii mor și veacurile pier Aci sub tine, dedesubt, sub cer. Când magii au purces după o stea, Tu le vorbeai – și se putea. Când fu să plece și Iosif, Scris l-ai găsit în catastif Și i-ai trimis un înger de povață – Si îngerul stătu cu el de față. Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea Și pruncul și bărbatul și femeia. Doar mie, Domnul, veșnicul și bunul, Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul PSAUME 5 Je ne pense pas te demander l’impossible, Vu ma souffrance déçue, tellement terrible. Si je deviens toujours plus insistant, C’est pour qu’à ton fidèle tu parles plus souvent. Depuis que fut parachevée l’Ecriture Tu n’es plus venu me voir dans ma clôture. Les années, tout comme les siècles, disparaissent Ici-bas, sur terre, sous Tes yeux, sans cesse. Quand les mages en quête d’une étoile, allaient, Tu leur parlais – cela arrivait Quand ce fut le tour de Joseph, Tu retrouvas ses traces à la greffe Et un ange lui donnas pour l’illuminer Et cet ange-là se tient devant lui, tout près. A l’époque, Tes anges ne faisaient pas tout un drame D’assister les petits, comme les hommes et les femmes. 164

Moi seulement, Dieu l’Eternel et le Parfait Ne m’en envoya, malgré mes prières, jamais. PSALM Ruga mea e fără cuvinte, Și cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte. Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, Nici omul meu nu-i, poate, omenesc. Ard către tine-ncet, ca un tăciune, Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă Și te scrutez prin albul tău veșmânt Pentru ca mintea mea să poată să-nțeleagă Nengenunchiata firii pe pământ. Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe Și zilnic se-ntregește cu metal. Sufletul meu, deschis ca șapte cupe, Așteaptă o ivire din cristal, Pe un ștergar cu brâie de lumină. Spune tu, Noapte, martor de smarald, În care-anume floare și tulpină Dospește sucul fructului Său cald? Gătită masa pentru cină, Rămâne pusă de la prânz. Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, În care paște-un mânz. PSAUME Ma prière paraît bien inexprimable Et mon chant, Seigneur, à peine audible. Je n’exige rien. Rien n’est plus représentable. Auprès de Ton éternité, suis imperceptible. Ma prière est peut-être étrangère à la dévotion, Mon être charnel n’a peut-être rien d’humain. Je me consume en toi, tout doux, tel un tison. Je te cherche, muet, te figure, te dépeins. Mon œil est alerte, intacte ma liberté. Je te scrute à travers Ton blanc vêtement Pour que mon esprit en arrive à tout déchiffrer Indépendamment de mes charnels penchants. La flèche nocturne chaque jour rompt son extrémité Et chaque jour elle y ajoute du métal. Mon âme s’offre à tous, sous forme de sept gobelets, Attend qu’on la re-présente en cristal Sur une serviette toute parsemée de rayons. Dis donc, Nuit, en témoin smaragdin, Quels sont, précisément, la fleur et le tronc Où fermente le jus de ton aimable grain ? Le repas prévu pour le dîner BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI S’éternise sur la table dès le matin. Seigneur, je suis enclos comme un potager Où vient paraître un poulain. CÂNTARE M-am apărat zadarnic și mă strecor din luptă In umbra lunii albe, cu lancea nalta ruptă. Pusei pământul și ape, zagane între noi, Si suntem, pretutindeni, alături, amândoi. Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, Necontenita mută a mea însoțitoare. Pe la fântâni iei unda pe palme și mi-o dai, Iscata dintre pietre și timpuri, fără grai. Ti-ai desfăcut cămașa și-ntrebi cu sânii-n mână De vreau s-astâmpăr setea din ei sau din fântână. Ai dus la țurțur gura cu gura mea plecată, Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. Amestecat-n totul, ca umbra și cu gândul, Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. In fiecare sunet tăcerea ta se-aude, In vijelii, în rugă, în pas si-n alăute. Ce sufăr mi se pare că-ți este de durere, De față-n tot ce naște, de față-n tot ce piere, Apropiată mie și tot depărtată, Logodnica de-a pururi, soție niciodată.

MORGENSTIMMUNG Tu ți-ai strecurat cântecul în mine Într-o dup-amiază, când Fereastra sufletului zăvorâtă bine Se deschisese-n vânt, Fără să știu că te aud cântând. Cântecul tău a umplut clădirea toată, Sertarele, cutiile, covoarele, Ca o lavandă sonoră. Iată, Au sărit zăvoarele Și mânăstirea mi-a rămas descuiată. Și poate că nu ar fi fost nimic Dacă nu intra să sape, Cu cântecul, și degetul tău cel mic, Care pipăia mierlele pe clape Și-ntreaga ta făptură, aproape. Cu tunetul se prăbușiră și norii In încăperea universului închis. Vijelia aduse cocorii, Albinele, frunzele... Mi-s Șubrede bârnele, ca foile florii. De ce-ai cântat? De ce te-am auzit? Tu te-ai dumicat cu mine vaporos Nedespărțit - în bolți. Eu veneam de sus, tu veneai de jos. Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

LOUANGES J’ai eu beau te tenir tête et je dois abandonner Le combat à l’ombre de la blanche lune, ma lance tout cassée. J’ai mis entre nous deux la terre et les eaux, encore j’en tremble – Et nous voilà, maintenant, partout, tous deux ensemble. Je te retrouve sur tous mes chemins, car point ne t’éloignes De moi, et ne renonces jamais à être ma muette compagne Au hasard des puits, dont tu ramasses l’eau dans tes paumes Pour mes lèvres, jaillie entre les pierres de mémoire d’homme. Tu dégrafes ta robe et, m’offrant tes seins comme des bols, Me laisses le choix entre l’eau du puits et leurs belles aréoles. Au caniveau tu portas tes lèvres en même temps que moi Brûlant du désir de nous y régaler à la fois. En partageant mes faits et gestes, comme l’ombre de la pensée, La lumière t’a portée dans son ventre, la terre t’a élevée. Tes silences l’emportent haut la main sur n’importe quels sons : Au combat, en prière, dans ta démarche et dans ton violon. J’ai l’impression que tout ce dont je souffre te fait mal, Témoin des nouveaux-nés et de ceux qui périssent ou râlent. Je te sens comme m’étant très proche, pourtant si éloigné – Ma fiancée le resteras, ma femme, ne le seras jamais !

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

MORGENSTIMMUNG Tu glissas ta mélodie dans mes tréfonds Un après-midi, quand La fenêtre de mon âme, malgré l’ardillon Fut ouverte par le vent Sans apprendre que c’était tien, ce chant. Ta chanson a vite fait de remplir la villa : Les tiroirs, les tapis, ainsi que les cassettes, Pareillement à une lavande sonore. Voilà Furent bien tirées les targettes Et le dernier voile de mon monastère tomba. Ce n’eût pas été chose extraordinaire Si n’était pas venu creuser En compagnie du chat, ton auriculaire, Lequel caressait les merles sur le clavier Et, avec les deux, ton être – à peu près. Conjointement à la foudre, tombèrent les nuées Dans la chambre de mon univers étanche. L’orage fit venir les grues cendrées, Les abeilles et les fouilles… En revanche, Pareilles aux pétales, mes poutres se sont délabrées. Pourquoi chantas-tu ? Pourquoi t’entendis-je ? Aérienne, pour m’accompagner, tu arrivas – Ensemble, sous la voûte céleste : Je venais d’en haut, tu venais d’en bas, Tu venais des vivants, moi, des mortels restes.

165

TRANSLAȚIUNI

Dorina BRÂNDUȘA LANDÉN

POEME / POEMS OCHII Deodată ochii văd totul: lucrurile așa cum sunt iarba și animalele aerul vibrând deasupra șoselei furia automobilelor. Averse de oameni vulnerabili și pașnici vor îngriji mâine grădinile vor rezolva probleme sociale vor isca revoluții printre nisipuri în această parte a secolului în care toți ne iubim nemilos. Deasupra capetelor flamuri pure sau doar pielea noastră sub care mărșăluim până devenim unul aidoma celuilalt legali și distructivi. Imagini ce se-ngrămădesc până la marginea din urmă și cea mai plăpândă din bolta respirației mele. Podul cel vechi peste care se spune că au trecut vikingii romanii goții neîmblânziți cu fața spre vântoase sunt toți ca pe timpul istoriei ca pe vremea legendei și-mi spun: mergi înainte regăsește-ți filonul! La al patrulea stâlp mă izbesc cu fruntea rămân amețită ca și când timpul spațiul și eu ne-am fi ciocnit iar lovitura năprasnică ne-a separat. Caii nopții îmi trec la trap prin carne inima funcționează la parametrii normali livrez empatie sentimente cuvinte eu mie însămi exploatator muncindu-mi viața 166

vorbesc cu toată gura ignorând înșelătoare înțelegerile pe care semenii mei le fac între ei. Ce mai aștept de la voi? Ce mai aștept de la mine acum când adun mai mult trecut decât viitor? Să merg mai departe să umblu cu grijă să nu-mi rup gâtul nu mai pot da înapoi deși știu – pentru final sunt mai multe soluții. EYES Suddenly my eyes can see everything: things as they are the grass and the animals the air vibrating above the road the enraged cars. Showers of vulnerable and irenic people who will care for the tomorrow’s gardens will solve the social problems will start revolutions among the dunes in this side of the century where we remorseless love each other. Over our heads pure banners or just our skin under which we are marching until we become alike one another legally and ravaging. Images that heap up to the edge of the latter and the most feeble from the vault of my breath. The old saying is that over that ancient bridge the Vikings the Romans the Goths went terrible with their faces towards the wind all of them lost in the history in a legendary time and they say: go ahead found your own vein! BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

At the fourth pillar I hit my forehead I remain dizzy as if time space and I have collided and a sudden blow has separated us. The horses of night are trotting through my flesh my heart rate runs at normal parameters I deliver empathy feelings words I exploit myself working up my life I vociferate ignoring the misleading understandings that my peers do amongst themselves. What I’m expecting from you? What I’m expecting from myself now when I gather more past than future? To go further to walk carefully not to break my neck I can’t go back although I know - for the final there are further solutions.

TRANSLAȚIUNI sub legea propriei prăbușiri în neant. Renii se târăsc prin zăpadă. Pe șosele elanii sunt loviți de mașini. Egoismul crește ca un zigot de rasă ameliorată. Candidați la putere rânjesc de pe câte-un afiș brumat pe ziduri de după colț creditorii pândesc aroma pâinii și-a mierii hoții-și întind tentacule reci să-ți fure sufletul și banii. Acționari investitori oameni foarte bogați peste măsură de binevoitori ne copleșesc cu o compasiune echivalentă cu dorința noastră înăbușită. Păgubași și falimentari ghinioniști oameni cu ochi goi ca niște cuiburi mânați de turmele ceții rătăcesc pe drumuri ce duc nicăieri. Mă gândesc la ei ca la arborii din păduri unde sălbăticiuni nevinovate-și află moartea păduri pătrunse prea-ndeajuns de rădăcini trăgându-și seva din trupuri ce-au pierit fără urmă.

ÎNCEPUT DE SECOL În această parte de lume nu există nepotriviri. Regele se-ntoarce de la vânătoare. Primul ministru cinează. Eu am guturai. Picioarele mele călcând pe zăpadă lasă urme negre pe albul difuz ca al unei fotografii de război în care toți morții sunt tineri. Aerul în plămâni face să explodeze bombe subacvatice și propriu-mi trup devenit o armă mortală se aliniază la tendința globală de autodistrugere. Diminețile fericite s-au dus de-a dura viața îmi scapă ca o minge magică în lume sunt minus 38 de grade și-omătul rupe crengile plecate. Dintr-un imens gheizer de gheață se-aude neclar o vibrație ca zumzetul îndepărtat al bondarilor se-aude bătaia prea repede-a arterelor celor care trăiesc BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Cad dintr-o dată zăpezi furioase și unduitoare hula mărilor zbuciumate oceane atlantice ne vor acoperi mai târziu cu hohotul spumei albe sărutându-ne fața în vacarmul plecărilor spre paradisul unde ne vom trezi pe țărmurile resemnate-ale țărilor pe care am uitat cum trebuie să le slujim din pricina vieții obișnuite – de nesuportat – și-a constrângerilor ce ne scot din sărite. O, multe lucruri se petrec aici și dincolo de orizonturi cu bolți insondabile nepăsarea ne strânge de gât cu ștreanguri împletite de incantația vremurilor când împărțeam mai mult umbra decât lumina. În lumea pe care-am creat-o nu mai încăpem unii de alții. Condamnați suntem în neliniștea începutului de secol cercul în care-am fost ferecați eu și cu tine toți 167

TRANSLAȚIUNI să nu-l părăsim niciodată. BEGINNING OF THE CENTURY In this part of the world there aren’t mismatches. The king is returning from hunting. The Prime Minister is dining. I have catarrh. My legs treading on snow leave black traces on the diffusing white like a war photograph where all the dead are the young.

with our smothered desire. Losers and bankrupts failures people with empty eyes like nests driven by flocks of mist wander on roads that lead nowhere. I think of them as trees in the forests where innocent wild beasts find death woods percolated too much by roots pulling up the sap from bodies that have perished without a trace.

Happy mornings tumbled down my life drops like a magic ball in the world there is minus 38 degrees and snow breaks the bowed branches.

Suddenly angry blizzards fall and wave the rolling seas stormy Atlantic oceans will cover us later with the roar of the white foam kissing our faces the uproar of the departures towards the paradise where we’ll wake up on resigned shores of countries that we’ve forgotten how to serve due to the mundane life - unbearable and to the maddening constraints.

From an immense geyser of ice one can hear a vague vibration as a distant hum of bumble bees one can hear the too fast beating of the arteries of those who live under a law of its own collapse into nothingness.

Oh, many things are happening here and beyond horizons the unfathomable vaults indifference is strangling us with braided straps of incantation of those times when we were sharing more shadow than light.

Reindeers are crawling through the snow. On the road the elk are hit by cars. Selfishness increases like a zygote of an enhanced race.

In the world we’ve created there’s no more room between us. We're doomed in the anxiety of the beginning of the century in the circle where we’re locked me and you all and sundry never to leave it again.

The air in your lungs burst underwater bombs and my own body became a deadly weapon in line with the global trend of self-destruction.

Candidates to government sneer from a smattering wall poster creditors are lurking around the corner bread and honey aroma thieves are stretching their cold tentacles to steal your soul and money. Shareholders investors very rich people overly benevolent overwhelm us with an equivalent compassion

168

AMURGURI/SUNSETS, Colectia 33, Editura Călăuzav.b. Deva și Editura Destine Literare – Montreal, Canada. Traducere în engleză de Daniela Bullas

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI

EMANUEL POPE

Poeme/Dikter în suedeză de Dorina Brândușa Landén o haită de lupi cât o mie de săbii îmi aleargă prin sânge! Fallet

Căderea Din nou firimituri pe coaja albă de hârtie din nou moartea târându-și trupul prin albia lunii privită ca renunțarea umbra sa ne pare o năframă voievodală. La durere însă se participă fără zgârcenie nu-i așa? din tot sufletul cum numai voinicii știu s-o facă la vreme de beție și de nuntă vin toate deodată cu neamuri și scroafe până și judecățile au modul lor elegant de a-și da arama pe față sigur fiecăruia i se va dărui numai atât cât a înțeles după sunetul inimii sale de javră cât a adunat și cât a iubit zbaterea, trecerea, înălțarea pe sânii lumii, pe propriile brațe pe fața tuturor celor ce nu au contenit a contempla nepăsători, în tăcere căderea. și apoi în câtă pâine să te preschimbi Tu, Doamne când viața, aici nici vie nici moartă umilă prihană ca o pasăre plânge în mâna vânătorilor ei? BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Igen smulor på pappers vita skal igen döden dragande sin kropp genom månens bädd ses som att ge upp dess skugga verkar vara en furstes slöja. Men i smärta deltar man utan snålhet är det inte så? helhjärtat som bara de djärva kan göra i fylleri och bröllopstider kommer allt på en gång med släktingar och suggor till och med omdömena har deras eleganta sätt att visa sin sanna natur helt visst var och en kommer att få bara så mycket som han har förstått efter ljudet av sin uslings hjärta, hur mycket har han samlat, hur mycket har han älskat, kampen, färden, uppstigandet på världens bröst, på sina egna armar i ansiktet av alla som har upphört likgiltiga att begrunda i tystnad fallet och sedan i hur mycket bröd ska du omvandla Dig, Herre när livet, här, varken levande eller dött, är en ödmjuk last som en fågel som gråter i sin jägares hand? en flock vargar som tusen svärd springer genom mitt blod! ...am călătorit apoi am călătorit mult 169

TRANSLAȚIUNI până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele călătorind cum călătoresc zmeii vara sau câinii sălbatici turbați de foame ori licuricii zănatici prin întunericul unei carcase putrezite de cal și auzeam peste mine venind din afară zgomotul unor neobosite perechi de aripi nenumărate aripi și cum eram trist ca o lebădă albă noaptea visam asemenea unui gutui rodind speranțe împrejurul lunii: „Sunt îngerii, băiete!”, îmi spuneam „... sunt îngerii veniți să te ajute!” altfel, nu eram idiot pe de-a-ntregul și dimineața, când îmi spălam fața în izvorul propriei lucidități știam că nu era decâ tmurmurul nepotolitei pofte de sânge muște, numai muște dând târcoale universului meu. „un arhanghel niciodată nu și-a lipit urechea sa sfântă de inima frântă a unui stârv de cal” și porneam din nou la drum cu jumătățile mele de om și de fiară abia respirând înăuntru. … am mers mult până la capătul pământului și până la capătul zilelor mele cum, odată, numai marii pustnici însetați de suferință obișnuiau să meargă ori licuricii zănatici prin întunericul fără milă al unei carcase putrezite de cal rugându-mă – cu tot mai mare greață – privind scârbit spre nodul din cuvinte și azi și mâine insidios și crud orice-ntreb mi se reverberează-n oase pustiul și el nu-i ușă-n care să mă-ncred nu-i prag pe care să mă așez toți caii au obosit să mai aștepte și câmpul este tot mai alb de oase. Între cadavre nu există nicio formă de comunicare doar o empatie sumară, surdă ca o licoare curgând tăcută dintr-o parte-n alta neconvingător ca-n filme sau cum vedem că se-ntâmplă între lumea viețuitoarele mării și lumina plăpândă a lunii sau cum există între lumea pietrelor și lumea metalelor sau între lumea de-aici și lumea de-acolo și atât. 170

... am mers prea mult aș spune atât de mult, încât de-acum aud lumina cum se frânge geme ca o tablă-ndoită în mâna celui ce a plămădit pământu’ cutie a unei rezonanțe amare e greu de-nchipuit, darnici nu simt vreun fel de milă din plânsul ei mă cheamă tot drumul străbătut sfârșitu-mi e aproape și-ncep să râd cum n-am mai râs de mult... … har rest sedan reste jag till slutet av jorden och till slutet av mina dagar resande som drakarna flyger på sommaren eller vilda hundar rabiata av hunger eller vimlande eldflugor genom mörkret i en ruttnande hästs hölje och hörde över mig kommande utifrån obevekligt buller av ett par vingar, otaliga vingar, och hur jag var ledsen som en vit svan på natten drömde jag, som ett fruktbärande kvittenträd, förhoppningar kring månen: ”Det är änglarna, pojke!” sa jag till mig själv ”… änglarna är här för att hjälpa dig!” annars, var jag inte helt dum och på morgonen, när jag tvättade ansiktet i källan av min egen klarsynthet visste jag att det bara var porlandet av det obrutna blodets lust flugor, endast flugor cirklar runt mitt universum. ”en ärkeängel har aldrig satt sitt heliga öra på ett brustet hjärta av en hästs kadaver.” och var tillbaka på vägen igen med mina halvor av man och fä knappt kunde jag andas inuti. … jag har gått långt till slutet av jorden och till slutet av mina dagar som, endast en gång, stora eremiter törstiga av lidandet brukade gå eller stolliga eldflugor genom obarmhärtiga mörker av en rutten hästhölje och ber – med ökande illamående – äcklad tittande mot knuten av ord idag och imorgon smygande och grym BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

och vad jag nu frågar ekar i mina ben och öknen är ingen dörr som jag kan lita på inte en tröskel som jag kan sitta på alla hästar har tröttnat på att vänta och fältet är vitare av ben. Mellan lik finns ingen form av kommunikation bara en kort och döv empati som en dricka strömmar tyst från sida till sida föga övertygande som i filmerna eller som vi ser att det händer mellan världen av havsdjur och i månens flimrande eller det som finns mellan stenarnas värld och metallvärlden eller mellan den här världen och över hela världen därifrån och så. … jag har gått för långt säger jag så långt, att från och med nu, hör jag hur ljuset bryts stönar som en vikt plåt i handen av den som har format jorden lådan av en bitter resonans det är svårt att föreställa sig, men inte känner jag någon form av nåd från sin gråt kallar mig hela korsade vägen slutet är nära mig och jag börjar skratta som jag har inte skrattat på länge… Paradisului meu... fără regret, fără rușine! când nu voi mai suporta actele tovarășilor mei de drum, și orice semn al lor va vorbi inimii mele numai și numai despre moarte despre moartea lor ca despre moartea altora despre moartea altora ca despre moartea nimănui fără să le pese câtuși de puțin de bogăția vieții câlcându-se unii pe alții în picioare mințind, furând, înșelând, lovind, scuipând, trădând, urând, violând, ucigând ignorând, ca un Ulise atunci - coborându-și pânzele corabiei sale în toiul unei furtuni voi prinde cerul de-o margine a lui și cu brațe strașnice mi-l voi aduce mai aproape, viu, învelindu-mi trupul în mantia lui ca să mor. altfel cum?! BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI când în apa curată a nopților nicio rugăciune simplă de om nu-și mai spală demult chipul și limbile fățărniciei străbat aerul tuturor zilelor ca o sirenă nebună cu o mie de glasuri altfel cum să poți naviga corect cu poezia lumii când un neam de șobolani își duce veacu' pe coverta ei de vise și la ce bun să tot asculți îngrijorarea lumii și la ce bun să tot străbați atâtea ape gândind la frații tăi din viitor cu inima străpunsă într-un final, ajungând la ei Paradisul uită usă-i oferi în dar toată această menajerie de fiare turbate. mai bine uitarea fără vise, mai bine tăcând să-mi ascult dumnezeii respirând vii lângă somnul meu, fără rușine! Till mitt paradis… utan ånger, utan skam! när jag inte längre uthärdar mina följeslagares handlingar, och varje tecken från dem skall tala till mitt hjärta bara och bara om döden omderasdödomandrasdöd omandrasdödomingensdöd utan mycket omtanke för livets rikedom trampande varandra på fötterna ljugande, stjälande, fuskande, slår, spottar, förråder, hatar, våldtar, dödar ignorerar som en Ulysses då – sänka sin båts segel mitt i en storm – jag ska fånga himlens ände och med starka armar tar jag den närmare mig, levande svepande min kropp i sin kappa för att dö. hur annars? när i de rena nätternas vatten har ingen enkel människobön tvättat sitt ansikte för länge sedan och hyckleriets språk flyger hela tiden genom luften som en galen sjöjungfru med tusen röster hur annars man navigerar rätt med världens poesi när en klan av råttor lever på sina drömmars däck och till vad att ständigt lyssna på världens oro och till vad 171

TRANSLAȚIUNI ständigt gå igenom så många vattendrag tänkande på dina framtida bröder med genomborrat hjärta slutligen, när du når till ditt Paradis skall du ge i gåva hela det här menageriet av rabiata djur. bättre glömskan utan drömmar, bättre lyssna tyst på gudarna som andas levande nära min sömn, utan skam!

și de orgasmul unui om liber. ”La Belle Époque s-a sfârșit! ” -prietenii știu ce zic voi, însă, plecând dintr-o lume perfectă în care le-ați rezolvat al dracului de bine pe toate mergeți, așadar, de vă așezați sănătoși...dincolo de morminte, pe porțile raiului nu poți intra, desigur, decât cu un maxim de alveole curate și cu o formulă dentară completă. ”Bon Voyage!” eu rămân de cealaltă parte, mirosind urât asemenea vremurilor pe care le privesc și mă privesc întotdeauna oripilat de sănătatea bolnavă a oamenilor într-o lume dementă Voi, însă, mergeți sănătoși și vă așezați înăuntru dincolo de morminte ... la masă. La Belle Èpoque är över!

La Belle Époque s-a sfârșit! Eu rămân aici, pe terasă, lângă curvele mele de partea neagră și ostracizată a baricadei, să mă bată viforul iernilor de sărăcie și ploile acide ale orașului printre munți de pet-uri și animale bolnave să pot respira încă aerul din decolteul acestor frivole, bâtrâne domnișoare, ucigător de nociv amintind de parfumul unor vremuri apuse 172

Jag blir kvar här, på terrassen, bredvid mina horor på den svarta och plågade sidan av barrikaden, vinterns vind av fattigdom ska slå mig och stadens sura regn bland berg av PET-flaskor och sjuka djur jag ska kunna fortfarande andas in luften från dekolletage av dessa oseriösa gamla flickor, dödande skadlig som påminner om gamla tiders parfym och av en fri mans orgasm. ”La Belle Èpoque är över!” vännerna vet vad jag säger, men ni lämnar en perfekt värld i vilken ni har löst allt in i helvete bra, gå då och sätt er bekvämt … bortom gravarna, genom himlens portar kan man, naturligtvis, inte komma in, förutom med maximalt rena alveoler och med en komplett tanduppsättning. ”Bon Voyage!” jag blir kvar på den andra sidan, illaluktande, lika som tiderna som jag tittar på och som tittar på mig alltid förskräckt av människornas sjuka hälsa i en dement värld. Men, gå ni och sätt er inne bortom gravarna … vid bordet. (Din EXODUS, volum în curs de apariție la EdituraBoD, Suedia,2019)

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Dumitru VELEA

XERXES LA HELLESPONT / XERXES à HELLESPONT Poèmes traduits du roumain par Angela Nache Mamier Un an pentru o stelă Trei luni doarme pe fundul apei hrănit cu pești și moluște, apoi, valurile îl ridică la suprafață și-l înghite vântul. Trei luni doarme deasupra norului hrănit cu limbi de vultur, apoi norul se topește și-l soarbe soarele.

de diorite noire avec des signes cunéiformes pour guérir toute blessure Depuis trois mois la parole du jeune homme fond le cuivre et le roc et puis, la voix de la stèle sépare les scories du cuivre Copilul din visul lui Xerxes

Trei luni doarme în inima soarelui hrănit cu cărbuni aprinși, apoi soarele se desface și-l scapă pe pământ –

- În fiecare cărămidă este stanțat numele meu, în fiecare piatră este săpat, ca untul pământului să lege șirurile de cărămidă și piatră, ca zidul să țină cât numele meu.

un tânăr îngemănat cu-o stelă de diorită neagră cu semne cuneiforme să vindece orice rană.

După poruncile mele, micile triunghiuri, adâncitele semne, se resfiră ca marea armată pe calea regală, se strâng ca o cătușă pe obada roții.

Trei luni cuvântul tânărului topește arama și piatra, apoi, vocea stelei desparte zgura de aramă.

Un copil le citește, vocea lui șuieră, trece prin aer ca razele soarelui, ce s-a făcut cu dreapta, mâna lui stângă șterge, a ajuns la ultimul semn din numele meu –

Un an pour une stèle

se oprește și mi se uită în ochi, întinde mâinile și-mi spune: - Ce stânga a șters s-a întipărit pe dreapta; citește-ți numele cu lumina din spatele soarelui!

Depuis trois mois il dort au fond de l’eau nourri avec des poissons et des mollusques et puis, les vagues le remontent à la surface et le vent l’avale

L’enfant du rêve de Xerxès

Depuis trois mois il dort au-dessus d’un nuage nourri avec des langues de vautours et puis le nuage fond et le soleil l’absorbe

- Dans chaque brique est estampé mon nom, dans chaque pierre il est creusé, que le beurre de la terre lie les rangs de briques et de rocs que le mur dure autant que mon nom.

Depuis trois mois il dort au cœur du soleil nourri avec des charbons ardents et puis le soleil se défait et le lâche à terre –

Selon mes ordres, les petits triangles, les signes creux se répandent comme la grande armée sur la voie royale, se rassemblent comme une menotte sur la jante de la roue.

un jeune homme comme frère et sœur avec un stèle

Un enfant les lit

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

173

TRANSLAȚIUNI sa voix siffle, glisse dans l’air comme les rayons du soleil, ce qui était fait avec la main droite, sa main gauche l’efface, Il est arrivé au dernier signe de mon nom – Il s’arrête et me regarde droit dans les yeux, Il tend les mains et me dit: - La main gauche a effacé et gravé sur la main droite; Lis –le ton nom avec la lumière derrière le soleil!

mais des bornes de frontières j’en prends toujours et vers des marges après marges je tends. Qui toucherait l’endroit où la lumière efface l’obscurité? Comme si tu t’écorchais la chair Et tu regardais, solitaire, tes os.

Marginile

Les ossuaires du monde Ne sont pas suffisants pour engloutir mes os écorchés à leur marge,

Marginea lumii nu-i marginea imperiului meu, vum nici pielea-mi nu-i marginea făpturii mele.

Ni le ciel avec ses rochers; ce n’est que la lumière qui l’habillerait dans un sac plus fin qu’elle et avec lui sur les épaules, je retournerais à Susa.

De când am plecat cu Carul Soarelui în față, Asia-i toată pe Calea Regală, cu soarele-n spate.

Propunerea omului cu maimuțe

Margini de-ar fi, într-o zi m-aș opri, dar pietre de hotar tot car și margini pre margini întind. Cine s-atingă locul unde lumina șterge întunericul? E ca și cum ți-ai jupui carnea și oasele singur ți le-ai privi. Încă nu sunt de-ajuns osuarele lumii ca să-mi cuprindă oasele jupuite la marginea ei, nici cerul cu stâncile lui, ci doar lumina le-ar îmbrăca într-un sac mai subțire ca ea și cu el pe umeri m-aș întoarce în Susa. Les marges Aux confins de la terre n’est pas la frontière de mon empire, comme ma peau n’est pas la marge de mon être. Depuis que je sus parti avec le Char du Soleil devant, toute L’Asie est sur la Voie Royale, avec le soleil dans le dos. Si des limites il y en avait un jour je m’arrêterais, 174

Maimuțele mele au băut apă din fluviul murdar și sărat și-au început să se înmulțească în neștire: în prima lună, dintr-o pereche s-a născut o pereche, în a doua lună, din cele două perechi alte două perechi, în luna a treia, din cele patru perechi alte patru perechi, în luna a patra, din cele opt perechi alte opt perechi și tot astfel cu fiecare lună încât nu pot să le mai joc în funii și nici să le mai număr. - Rege al Regilor, dă-le drumul pe pod, peste fluviul murdar și sărat, să umple Athena – sufocați, locuitorii să le preia obiceiul să joace în funiile tale, până între ei se va găsi unul care să poată să numere maimuțele și funiile, funiile și oamenii – până le va curge din carne fluviul murdar și sărat. La proposition de l’homme avec des singes Mes singes ont bu l’eau du fleuve sale et salé et ils ont commencé, insensés, à se reproduire le premier mois d’une paire est née une paire le deuxième mois, des deux paires sont nées deux autres paires, le troisième mois, des quatre paires sont nées quatre autres paires, le quatrième mois, des huit paires sont nées huit autres paires et ainsi de suite tous les mois au point que je ne peux plus les faire jouer dans les cordes ni les compter. - Roi des Rois, Lâche-les sur le pont, au-dessus du fleuve sale et salé, qu’ils remplissent Athènes – suffoqués BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI les cordes et les humains – ,que les habitants prennent l’habitude de jouer dans tes cordes, jusqu’à l’instant où il va s’en trouver un qui puisse les compter les singes et les cordes, les cordes et les humains – jusqu’à ce que de leur chair coulera le fleuve sale et salé.

din lumea luminii în lumea cu umbră unde guri ne stau sub picioare la pândă?

Locul pietrelor de hotar sau osuarul ceresc

Între apă și talpă mâna mea s-a făcut punte, o știe soarele când pe ea s-a întins, o simte apa murdară când fruntea de ea și-a atins.

- Însemn marginea lumii cu pietre de hotar desprinse direct din cer cu numele meu, cu însemnele zoroastrice și chipul animalelor – toate săpate adânc de lumină. Pietrele se mișcă odată cu pașii mei, cum fiecare lucru sau supus păstrează aceeași distanță față de mine, totul se mișcă precum pielea odată cu corpul. Piatra de hotar se mișcă odată cu locul de unde s-a desprins, rămas în cer ca un ochi. Oriunde mă-ntorc și privesc cerul, prin ochii de sus luminează oasele perșilor. La place des bornes en pierre ou l’ossuaire céleste

- Je marque les confins du monde avec des bornes en pierre détachées directement du ciel avec mon nom, avec les signes zoroastriens et les figures des animaux toutes creusées aux tréfonds de lumière. Les pierres bougent en même temps que mes pas, comme chaque chose ou soumis garde la même distance vis-à-vis de moi, tout bouge comme la peau avec le corps. Les bornes en pierre bougent en même temps que l’endroit d’où elles se sont détachées, resté dans le ciel comme un œil. Partout où je me retourne en regardant le ciel, à travers les yeux d’en haut, qui illuminent les squelettes des Perses.

Vântul l-aduce ca pe un umăr de soare, mii de bărbați înșiră pe-o rază deasupra mării cu spumă, valurile se zbat tălpile s-atingă.

Vântul, el singur, o poartă printre lumi, parâmă între maluri, trecere înaltă, tăiș de sabie pe spatele apei, palmă deschisă spre soare, pentru oștirea din Susa. Războiul se poartă pe palma Împăratului, o știe vântul din oase când o trece și-o ține întinsă sub tălpi după răsufletul și fapta fiecăruia. La paume de l’Empereur De nos ossuaires le vent s’est levé, je l’entends nous transpercer comme un sabre d’or jeté par derrière et entre les omoplates ouvre une fenêtre Qui est celui qui regarde à travers nous du monde de la lumière dans le monde de l’ombre ou des bouches qui nous guettent sous nos pieds ? Le vent l’amène comme une épaule de soleil, des milliers d’hommes s’enfilent sur un rayon au- dessus de la mer couverte d’écume, les vagues s’agitent au point d’atteindre les semelles Entre l’eau et la semelle ma main s’est fait passerelle, le soleil la sait quand il s’est étendu sur elle l’eau sale la sent quand le front l’a atteinte. Le vent, lui seul, le porte à travers les mondes, des amarres entre les rivages, haut lieu de passage, tranchant de sabre sur le dos de l’eau, paume ouverte vers le soleil, pour l’armée de Susa.

Palma Împăratului Din osuarele noastre s-a stârnit vântul, îl aud cum trece prin noi ca o spadă de aur izbită din spate și-ntre omoplați deschide fereastră. Cine-i cel ce privește prin noi BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

La Guerre est menée dans la paume de l’Empereur, le vent des os il sait quand il la fait passer et la tient tendue sous les pieds selon le souffle et les actes de chacun.

175

TRANSLAȚIUNI Purpură

Pourpre

- Ce miros puternic de usturoi și putrefacție vine dinspre Tir și Sidon!

-Quelle odeur forte d’ail et de putréfaction vient de Tyr et Sidon!

Unii sapă în piatră uriașe bazine, alții sparg valva calcaroasă a scoicii, cu cele mai dese năvoade alții adună din mare scoicile mici de murex.

Certains creusent dans la pierre des bassins géants, d’autres cassent la valve calcaire d de la moule, avec les filets les plus épais, d’autres ramassent dans la mer les petites coquilles de murex.

Unii ascut dălțile pentru piatră, alții, cosoarele pentru scobit valva calcaroasă să scoată pulpa cea moale a moluștei, s-o pună-n bazine să putrezească, să se lichefieze.

Certains aiguisent les burins pour la pierre d’autres les serpes pour creuser la valve calcaire ôter la pulpe moelleuse du mollusque, la mettre dans les bassins pour pourrir et la liquéfier.

Marile bazine se hrănesc cu carne de murex, uriașe grămezi de scoici sparte, goale veșminte calcaroase, cavouri din care ce a fost mai de preț

Les grands bassins se nourrissent avec de la chair de murex, des tas géants de moules cassées, des coquilles calcaire vides, des caveaux dont tout ce qui était le plus précieux

pentru putrezire s-a luat. În bazine, carnea se schimbă în suc galben, urât mirositor a usturoi. Vopsitorii de purpură trec pânza albă prin el de-atâtea ori cât cere culoarea

Puis la putréfaction a été enlevée. Dans les bassins, la chair se change en jus jaune, de l’ail malodorant. les teinturiers de pourpre font passer là-dedans le tissu blanc autant de fois que la couleur le nécessite.

și-o întind să se usuce la soare. Lumina aprinde galbenul de la roz la violet închis – cu cât pânza este mai expusă la soare cu atât purpura este mai intensă.

Et ils l’étendent pour sécher au soleil. La lumière allume Le jaune du rose au violet foncé – Plus le tissu est exposé au soleil Plus le pourpre est intense.

Unii ascut sulițele să intre prin platoșă, alții, sabia să treacă prin cască, cu cosoare nevăzute alții ne sfâșie purpura și ne varsă carnea plină de sânge.

Certains aiguisent les flèches pour percer le bouclier, d’autres, le sabre pour transpercer le casque, avec des serpes invisibles; d’autres arrachent le pourpre et ne déversent pas la chair imbibée de sang.

În ce bazine uriașe se strâng carnea și sângele? Ce vopsitori de purpură trec prin ele nevăzute pânze? Sub lumina cărui soare le expun și pentru care umeri de luptători și împărați?

Dans quels bassins géants s’amassent la chair et le sang? Quels teinturiers de pourpre les traversent d’invisibles tissus? Sous la lumière de quel soleil les exposent-t-ils et pour quelles épaules de combattants et d’empereurs?

Sau din propria piele ni se fac burdufuri și cu propriul sânge ni se umplu? Dar înainte de a trece prin el pânza subțire ni se înmoaie capul retezat? - Ce miros puternic de sânge și putrefacție iese din apele Hellespontului!

176

Ou de leur propre peau se font des soufflets avec leur propre sang qui les remplissent? Mais avant de passer là-dedans le tissu fin notre tête décapitée est – elle ramollie? - Quelle odeur forte de sang et de putréfaction sort des eaux d’Hellespont!

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRANSLAȚIUNI

Florentin SMARANDACHE

NOI AFLORISME Homo religiosus ne caracterizează pe toți [se afirma într-un muzeu]; deci… și pe cei ateiști? * Fiecare țară are câte ceva special și toate țările la un loc au multe părți similare. Societățile converg una către alta - după care diverg din nou. * M-am adaptat la stilul de viață american… rapid, schimbător… muncă enormă pentru a rezista… organizat, programat ca un robot cu agendă zilnică… spre a te menține la nivel… * N-ai timp de pierdut timpul (!) * Luptă permanentă și din ce în ce mai dură în fiecare domeniu de cercetare. Atacuri sub centură, pe care să le parezi… * Trăire tumultoasă, agitată, grăbită, nesigură… Și tot mai mult în gând, vorbind cu tine însuți. Viața noastră reală e mai mult… virtuală! * Dacă nu întâmpini opoziție, înseamnă că nu ești pe drumul bun. Cu cât ai mai multă opoziție, cu atât drumul e mai important. * Când ai colegi, prieteni, sau colaboratori care teașteaptă în străinătate, te simți în siguranță. * În orice țară mergi să vizitezi, trebuie să respecți legile acelor țări – îți plac sau nu. * Înveți de la fiecare națiune, cultură, și religie, câte ceva care să te călăuzească în viață. Cu cât mai multe cunoașteri căpătate, cu atât mai controversat devii! * Viață rapidă, n-am timp să respir, evenimentele se succed tumultos unul după altul. Rămân în urmă cu jurnalul. * De ce călătoresc, de-aia aș mai călători. Prin aeroporturi mă simt ca acasă… * Ca întotdeauna, când introduci ceva nou (mai ales

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

dacă-i total opus prezentului), oamenii sunt refractari, rămânând în rutina (inerția) trecutului și refuzând – uneori violent – noul. * Dr. Mohammed Alshumrani m-a întrebat, când am conferențiat la Universitatea ‘Regele Abdulaziz’ din Arabia Saudita: - Dacă rămâneai în România, ai mai fi putut introduce, dezvolta și răspândi la nivel internațional logica neutrosofică? …Este, de fapt, o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de nenumărate ori…

177

CRITICĂ

Petru-Ilie BIRĂU

LEONARD I. VOICU ȘI ELABORAREA EPICĂ STRUCTURALĂ Una dintre cărțile de referință pentru literatura contemporană este romanul Surorile (Ed. Betta, București, 2018) al scriitorului Leonard Ionuț Voicu. Autorul a debutat editorial cu poezie (Zori de zi, Ed. Destine, Montreal, 2011), dar a realizat repede că forța sa creatoare stă în capacitatea de a cerceta psihicul și a transpune în cuvânt spiritualitatea umană cu multiplele ei trăiri.

Așa cum subliniază criticul literar Victor Atanasiu în prefața cărții, scrierile despre frați sunt mult mai prezente în literatură decât cele despre surori. Totuși Leonard Ionuț Voicu se încumetă să abordeze spiritualitatea feminină ca și cum el însuși ar fi trăit înconjurat doar de femei precum Toulouse Lautrec, ori alții, dar nu este cazul. Viziunea sa vine din intensa capacitate de a înțelege și asocia situații, stări și sentimente coroborat cu admirabilul său talent literar. 178

Romanul Surorile este alcătuit din patru părți, una pentru fiecare dintre cele patru personaje feminine Ana, Dora, Nina și Maghi, oricare putând fi luată în considerare și separat, ca nuvelă, de aici densitatea de valențe ce pot fi urmărite pe tot parcursul narațiunii. Ca analogie matricială destinele evocate se raportează la cele patru tipuri de temperament, melancolic, coleric, sanguinic și flegmatic, distincte și determinante pentru odiseea cvartetului, maruflate pe cele patru elemente primordiale, pământ, apă, foc, aer. Acțiunea este plasată în a doua jumătate a secolului XX într-un sat teleormănean, dar ar putea avea loc în oricare alt sat românesc din orice altă perioadă. Prima dintre surorile Nicolescu din satul Antonești, comuna Călinești, județul Teleorman, pe care cititorul o cunoaște este Ana. A treia fată născută în familia lui Marin (Ticu) și a Floarei Nicolescu (Mica), Ana este întruparea temperamentului melancolic, introvertită, meditativă, mereu în expectativă, dar cu o stimă de sine scăzută, tergiversându-și acțiunile, temându-se mai ales de imperfecțiune. Competențele sale lirice manifestate în adolescență (fapt ce i-a adus necazuri mari mai târziu, când soțul său Neagu, descoperind un carnețel cu creațiile ei poetice a făcut o criză de gelozie) și înclinația spre lectură trădează de asemenea un temperament melancolic. Ana reprezintă elementul pământ. Este lutul care se lasă modelat, călcat, dar care constituie cel mai propice mediu în care germinează viața, creația, mai roditor decât orice loc din univers. Cu idealismul, sensibilitatea și visele pe care se bazează Ana, viața ei eșuează într-o boală cruntă, pe care, așa cum recunoaște, ea însăși a provocat-o ca răspuns la atrocitățile unei vieți de cuplu compromisă de caracterul insolent al soțului (Neagu):,,…m-am îmbolnăvit singură cu gândurile mele negative și cu dorința mea de a-l pedepsi pe Neagu.” (p. 57) Mărturia Anei este de o claritate hiperrealistă, venită dintr-un univers în care spiritul eliberat de închistările materiei nu mai are nici un zăgaz, clarviziunea și pledoaria sinceră pentru viață fiind singurele motive ale depoziției sale. Temperament coleric, Dora, cea mai mică dintre BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

fete este o prezență intempestivă, care din copilărie dezvăluie o atitudine dominantă chiar față de băieții de vârsta ei, ori mai mari. Energică și determinată, cu ascendența în elementul foc, are trăsături psihice bine delimitate, în care lumina, căldura, creația, sunt juxtapuse arderii, entropiei, distrugerii. Având acest temperament personajul pare predestinat reușitei în viață și așa se întâmplă, chiar dacă la început o anumită latură a vieții i se pare mai greu accesibilă: ,,Un singur aspect al vieții, dar unul important, nu prea știam cum să-l dreg să fie bine. Relația cu băieții.” (p. 84) După o dezinhibare încurajată de Nina, cea mai mare dintre surori, Dora se dovedește câștigătoare și pe acest plan, căsătorindu-se din dragoste cu Petre, un fost prieten din liceu și având împreună un copil minunat cu numele Ștefan. Dar tocmai când se bucura mai mult de toate realizările și când credea că este stăpână pe viață, destinul are ultimul cuvânt și acesta este un verdict crunt: ciroză hepatică în fază avansată. ,,Simțeam că-mi vine rău și imaginea din timpul liceului când am făcut serul antitetanic mi-a revenit imediat. De ce ți-e frică d-aia nu scapi!” (p. 100) Este reacția sa la aflarea verdictului dat de medic. Dora se stinge subit, împreună cu soțul căruia îi transmisese boala. Nina, întâia născută, fata cea mare, diferă și ea net de celelalte surori. Ei îi corespunde un temperament sanguinic. Conform firii cu care s-a născut, Nina urmărește întâietatea în toate, dar mai ales în dragoste: ,,Mie mi-a fost scris să am noroc în dragoste, să fiu iubită și să iubesc. Am înțeles aceasta de la bun început și mi se părea firesc. Credeam că așa este pentru toată lumea. (…) Nici când eram la mama acasă, nici când mergeam la liceu și nici pe urmă, când eram femeie în toată firea, măritată, nu am înțeles gelozia oamenilor, pentru că eu eram exact contrariul, mă bucuram când cineva avea succes, când obținea un lucru dorit cu care se mândrea.” (p. 124) Circumstanța întâiului născut îi conferă un atașament patern exacerbat, la care Nina răspunde cu reciprocitate. Se îndrăgostește de un singur om, Nucu, cu el se căsătorește și îl iubește până la capătul zilelor, chiar dacă nu au copii. O trăsătură predominantă a temperamentului sanguinic este curiozitatea, iar Nina o are din plin. Este singura dintre fete care îl iscodește pe tatăl său, aflându-i cele mai bine tăinuite secrete și nu degeaba,

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ ci pentru a trage concluzii, pentru a învăța despre ce trebuie să facă în viață. Ca reverberație a elementului aer regăsim la Nina preocuparea pentru ținerea unui jurnal în care își notează viața, fixează momente și stări. Așa își perpetuează tinerețea, retrăiește magia primăverilor în care se regăsește, materializează crâmpeie din timpul care se scurge. Magda, zisă Maghi, cea de-a doua fată născută în familia Nicolescu, este întruchiparea temperamentului flegmatic. În copilărie învață să se ascundă după minciuni, este tupeistă, arogantă, luând în zeflemea pe toată lumea: ,,La simpla întrebare ,,Ce faci?” răspundeam de multe ori cu impertinență: ,,Altceva!” ca să-i tai orice chef persoanei care mă deranja cu o astfel de întrebare. Și ar fi trebuit să vezi cu ce dispreț o spuneam…” (p. 149) Odată cu trecerea timpului își cizelează caracterul, dar calitățile specifice elementului apă care o reprezintă, rămân armele ei secrete. Are o voință imbatabilă și asemenea apei nu dă niciodată înapoi, știe că poate depăși orice obstacol. Este singura dintre cele patru surori care își vede realizată menirea, ajunge la o bătrânețe fericită lângă soțul ei, se bucură de nepoți și este alături de mama sa până în ultima clipă a vieții acesteia. Reprezintă în roman esența vieții, împlinirea ei. Maniera realistă în care este figurată expunerea din romanul Surorile ar putea duce cu gândul la scrierile unui Marin Preda, sau chiar Sadoveanu, numai că aici este vorba de cu totul altceva. Scopul, chintesența creației, este conviețuirea umană, asta ne transmite scriitorul Leonard Ionuț Voicu prin romanul Surorile. Cu cât omul se îndepărtează, ori respinge conviețuirea, el se degradează psihic, devine invidios, rău, egoist. Același lucru este valabil la nivel de națiuni, atunci când se izolează și refuză conviețuirea apar crizele, aversiunile, apoi războaiele, de care orice om rațional are oroare: ,,Războiul este o mare tragedie!” remarcă grav Ticu (p.118), ca unul care a simțit pe propria piele ororile războiului. În fine, autorul, Leonard Ionuț Voicu, recurge la expozeul celor patru entități feminine pentru a cuprinde cât mai mult din bogăția spiritualității umane. La nivelul conștiinței femeia reprezintă subliminalul, idealismul, sinuozitatea, sublimarea, pe când conștientul, controlul, logicul, concretul, calea dreaptă, sunt atributele bărbatului. Și el le expune cu artă și măsură.

179

CRITICĂ

Ionel BOTA

POEZIA CA UN EXERCIȚIU DE ADMIRAȚIE. DESPRE NOUA CARTE A MIHAELEI OANCEA Este un balsam spiritual, o binecuvântare să citești poezia Mihaelei Oancea. Trebuie să spun și eu aici, din primele propoziții, că poeta aceasta scrie minunat, timbrul său, de multă vreme personalizat, bine articulat într-o interesantă asociere a cuvintelor, sensurilor, ideilor. Totul inspiră un farmec percepțiilor noastre. Totul dă farmec percepțiilor noastre, lirismul poemelor Mihaelei Oancea copleșește, ispitește, construiește și deconstruiește un întreg compozit. Un onirism temperat și un bricolaj de frivolități ale agrestului cotidian, în descendența unui optzecism scuturat de dantelele omologărilor postmodernității, o poezie în care prelegerea ironicsenzorială a realului recomandă autoritatea unui eu denegator față cu opțiunile belicos-sterile ale generației sale, caracterizează noul volum, Scrum de havană (Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2018, 130 p., cu un cuvânt escortă al lui Adrian Lesenciuc dar pe drept salutată cu entuziasm de rigurosul profesionist al comentariului critic, Adrian Dinu Rachieru) o carte întrunind în trei secvențe-cicluri, Constelația mărgelelor de sticlă, Scrum de havană și în Măduva lutului, o afectivitate nestăvilită, o instalare a durabilului ca bun dobândit prin poeme indicând o maturitate exemplară, poemele vădind o experiență liric-spirituală realmente agreabilă. Asaltul asupra realului începe cu o inventariere duioasă a „jocului cu mărgelele de sticlă” în varianta lui Hermann Hesse, dar nubilul e, în poemele Mihaelei Oancea, factorul selecției proiective. Decorul este consecuție a subsidiarului, heliotropism al reconfigurărilor („Bezna strecoară cobalt/ în arterele amanților heliotropici,/ împrăștie alice de fosfor în trupurile lor/ mai calde decât golfurile/ înainte de producerea unui uragan.// În dodecaedrul cu acustică perfectă -/ doi cioplitori ai luminii pietrificate.”), un soi de naratologie histrionică sparge tiparele excesului de verbiaj din cărțile comilitonilor și ai promoției sale insistând pe melanjul coerențelor și al resetării „faptului” liric din alternativă a eului în imperativ. Canonul se reiterează de la sine, par exemple, jerseul oniric se mulează pe un tors de imagologie a frivolului. Eul asimilează narcisiacul dar îl livrează pedant-delicat senzorialului, vizionarismul (în lăuntru și în afară), antinomia sacruprofan creând inferența unor alte și alte mărturisiri ale 180

unor mutații fundamentale în miezul unei lirici persiflând fadul, versurile, fiecare bine așezat în context, preparând la adăpostul discursului grațiosironic câte o revelație. Fructul plauzibilului e vizibil tocmai în acest orizont de recuperare a cotidianului, e un dialog incitant între eul adecvărilor deterministe ale realului/realității și agentul denegator al încărcăturii metaforice, augmentarea e produsă de acest sevraj de mentalism egotic, narcoza devenind, paradoxal, propriul exercițiu de admirație: „Ușile scrâșnesc umed/ în diminețile celor două granule de opiu.// Împins ca un arc/ de-un fascicul de lumină liliputan,/ glumețul trage de mustăți/ trecătorii de plastilină,/ punând capăt singurătăților/ colectate pe banchiza urbană.// Pe noptieră, lângă floarea de magnolie,/ un cub de zahăr râde/ cu vervă drăcească.” (Diminețile celor două granule de opiu, p. 40). Un exotism trepanat pare a subjuga lirismul ciclului al doilea, Scrum de havană, cartea câștigând în profunzimea explorărilor eului. Inevitabilul nu este transcendentul dar discursul liric are o aură inițiatică, el esențializează reducționist („Încă amâni eliberarea cuvintelor -/ le lași să circule subteran,/ străfulgerate de un bliț insidios,/ producând ambuscade,/ scânteind precum cărbunii aprinși/ lăsați într-adins/ pentru alungarea deochiului.// Cum Hamlet amânându-și gestul/ îți întârzie propriul sfârșit,/ te trezești că ridici ziduri/ în locul podurilor,/ deși, în definitiv,/ când toate se fac nevăzute,/ rămâne ca la început – cuvântul.”), enunță „nervi”, adiacențe, hiperbole ale sapiențialului. Cureaua de transmisie, așadar, nu este nicidecum melancolia, poezia Mihaelei Oancea nu recuperează motive și teme, ea sfidează spectacolul anemic al coruptelei neoromantice iar discursul torturat de capricii dar nu copleșit și învins de acestea, este doar limpezit, el pliază pe axele temporalității mizele unei stări de conștiință. Poeticitatea devine amprenta unui retorism obsesional ceea ce ne alungă și nouă suspiciunile ba am zice altceva, că eul explorează senzația-idee nu diversiunea perversă. Fascinația, aproape de delir, în înțelesul corect al termenului, salvează în cheie sensibilitatea, iubirea e complicată ca un bibelou rar, voluptatea viciază efluviile meditative descinse dintr-un gotic de elanuri îmblânzite: „Liedurile lui Wagner/ se/ ntrepătrund/ cu sunetele oblice ale ploii -/ fumezi și cercetezi tăcut/ BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

liniile/ de la încheieturile mâinilor mele.// Aproape sa topit ciocolata,/ amară/ precum aroma lemnului de kyara -/ îmi ții palmele strâns,/ rostind ca-n transă? „flacăra.../ flacăra naște deopotrivă/ lumina și fumul!” (Lumina și fumul, p. 71).

Succesiuni de impresii, rețeta poemelor nu rămâne doar încântarea de a sfida, estetic vorbind, timpul-calvar, lumea-cangrenă, voința de evitare a limitelor. Reversul e strigătul eului, alunecarea fadului în metaforă e premeditată fiindcă trebuie străbătute trepte ale umiliațiilor, ca în flagelarea ființei vulnerabile, între gesturi și obiecte, reflecții și refracții fără fracturarea fluenței. Rezultatul nu mai sunt efuziunile („Încăperea căruntă a uitat mecanismele/ respirației ample;/ și-a întins oasele

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ agățând inevitabilul/ de un scripete.// Cu tencuiala căzută peste covoarele/ țesute la război,/ cu naftalina ascunsă prin orice buzunar,/ a adunat un gorgan de tăceri septicemice,/ apoi și-a lipit tâmpla/de lut.// de ceva vreme ploaia atârnă de pântecul/ bârnelor costelive ca iazmele,/ cât timp furnicile circulă grupat/ spre comuna primitivă.”), continuarea călătoriei în osuarul inevitabilului inutil, temă surprinsă în poemele ciclului al treilea, În măduva lutului, secțiune distonând într-un insolit biografem al spaimei, se preschimbă în pelerinaj, materia e în balans, candoarea și lugubrul își dispută echivalențele simbolice. În secțiunea aceasta, dispoziția ludică are ca reacție-efect deversarea poțiunilor utopiei în surrealism ca și când straniul alungă magiile „la marginea zării”, cum zice Eminescu. Însă grotescul nu e preferat, infuzia parabolei, relevanță fără îndoială într-o poezie subminând chiar în această secvență a treia, nimbul holistic. Săvârșirea mitului, al mitului poeziei, e gata, e faptul exponențial, de parcă am asista la o mult prelungită narațiune transgresivă. Convențiile sunt pur și simplu spulberate, nu mai e loc de scene eterice, poezia se degustă la un picnic universal, lumea palpită, movere, un priveghi al romanței și desuetului transformat în poezie deconstructivă: „Ploaia izbește flămândă în geamuri / sperie o pasăre colibri/ adăpostită/ în privirea copilului ce se joacă/ prin invizibile păduri tropicale.// Ploaia izbește flămândă în geamuri -/ copilul își leagănă capul,/ când într-o parte, când într-alta,/ urmărind cu atenție miile de pantere/ până când trec/ de ultimul etaj al cerului.// Ploaia izbește flămândă în geamuri -/ de partea cealaltă, ochi curioși/ asistă în liniște/ la ieșirea din utopie.” (De partea cealaltă, p. 104). Noua carte a Mihaelei Oancea, nu doar confirmă valoarea autoarei care poate avea oricând locul ei de drept în aglomeratul salon de gală al literaturii române, dar și notifică un eveniment editorial. Declicul a fost săvârşit, poezia e scrisă cu un potențial liric de invidiat, fără disimulări și fără apetitul pentru unele mode ale genului, mesajul ei indicând un nume foarte important din noul val.

181

CRITICĂ

Iulian CĂTĂLUI

DESPRE BANCHETIȘTI 1. Despre cartea Iubirile, de Elisabeta Bogățan “De la iubirea obișnuită la cea dumnezeiască prin atingerea Căii” O carte inedită de poezie, aparent de dragoste, a publicat scriitoarea Elisabeta Bogățan la Editura Eurostampa din Timișoara în 2018. Volumul, intitulat Iubirile, este divizat în două mari segmente inegale: “Iubirile” și “Calea” și reprezintă un complex poem despre mari și universale motive literare și filosofice dintotdeauna: viața, moartea, calea, adevărul și dragostea, bineînțeles, sau, vorba lui Isus Hristos, “Calea, Adevărul și Viața”. Cartea are și un motto interesant, din S.N. Lazarev și a sa lucrare Diagnosticarea karmei. (Cartea a șaptea) Transcenderea fericirii, Sankt-Petersburg, Ed. Stanpress, 2005: “Și fiecare dintre noi poartă în sine păcatul priginar – tentația de a pune dorința și viața mai presus de iubirea față de Dumnezeu”. Așadar, iubirea față de Dumnezeu, Creator, Demiurg este esențială, hegemonică în Iubirile Elisabetei Bogățan. Aproape toate poeziile cuprind în final, ca ultimă strofă, repetitivele și obsedantele versuri: “Mă iartă Doamne/ că prea mult le iubesc/ și le-am iubit”, ceea ce este o amprentă, o pecete lirică și religioasă a autoarei, fiind o exprimare a unei iubiri universale, față de tot și toate, nu numai pentru Dumnezeu, dar oricum față de ființele create de acesta. Unele poeme au un aer intertextualist și postmodern, cu trimiteri la mari poeți universali, cum ar fi Eminescu și Goethe, de exemplu, în poemul “Rămâi” (eminescianul O, rămâi și goetheanul Faust): “rămâi/ atât ești de frumoasă/ aș spune și eu/ clipei/ grăbite/ și tot mai albastre/ căzând”, însă la Elisabeta Bogățan totul este focalizat pe trecerea implacabilă și inexorabilă a timpului, la năruirea ființei, când este pustie și vidă, clipei pe care eul poetic mereu prea mult a iubit-o și o iubește. Un alt motiv important al cărții este axat pe elementul lumină, volumul Iubirile făcând trimitere la Dumnezeu „Care este numit Lumină”, la iluminarea dumnezeiască, la citatul biblic: „În Lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35.10). Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, trăirea luminii, care este viața duhovnicească conștientă sau „gnoză”, descoperă prezența harului dobândit de persoana umană. Așadar, Dumnezeu este Lumină și cei pe 182

care-i învrednicește să-L vază, „Îl văd ca Lumină”, cei care L-au primit, „L-au primit ca Lumină”, așadar, regi bhumibol sau husseini, sau patriarhi daniel, episcopi teodosie sau preoți olteni, prinți charles sau slugi prea-plecate, mireni sau monahi, ei vor fi deopotrivă într-un târziu, în întuneric și călătoresc în beznă, dacă nu vor să se pocăiască așa cum ar trebui, căci pocăința este poarta care duce ineluctabil de la tărâmul întunericului la cel al Luminii. Așadar, lumina este de la Dumnezeu și este răspândită de El, fiind, totodată, lumina cea neapropiată în care locuiește Dumnezeu, cum subliniază și Sfântul Pavel (Noul Testament, I Tim. 16,12): „qui... lucem inhabitat inaccessibilem: quem nullus hominum vidit, sec nec videre potest”. Este slava în care apărea Dumnezeu drepților din Vechiul Testament, spune teologul Vladimir Losky, este „Lumina eternă care pătrunde natura umană a lui Hristos”, și care la Schimbarea la față a dovedit Apostolilor dumnezeirea Sa... „strălucirea Lui este ca lumina (s.m.) soarelui, din Mâna Lui pornesc raze și acolo este ascunsă tăria Lui”. Aici trebuie căutată și esența poeziei Elisabetei Bogățan din acest volum, Iubirile, așadar, doar Dumnezeu deține o strălucire nemaipomeită, care este ca lumina soarelui, doar din El țâșnesc raze și tot în El stă ascunsă forța, puterea Lui etc, poeta dorind totodată să coboare în lume și să răspândească lumina, gândirea și creația sa lumii, oamenilor obișnuiți, dar, generoasă fiind, să capteze și ea lumina oferită de umanitate. Mai rezultă că lumina strălucește deja în întuneric, în noapte și în zi, în inimile și în mințile noastre, această lumină curată ne iluminează astfel. În poemul „Lumina” din volumul de față, în care eul poetic monologhează cu sine însuși, vede, observă uluită, vorba lui Giambattista Marino, lumina răsărită din ochii, trupurile și cântecul oamenilor. Nu numai ei emană lumină, ci și natura reprezentată de ierburi, pământuri, jivine, jigănii, dihanii, chiar și păsările erau „lumini/ trecând/ deasupra de suflet/ deasupra de gând”. La rândul lor, jivinele sau lighioanele aleargă și ele „ca niște lumini/ scăpărând” și, ca de obicei, poemul se termină cu deja menționata strofă-basorelief bogățiană: „și mă iartă Doamne că această lumină/ prea mult am iubito/ și prea mult/ o iubesc”. După lumină, și Cartea se află în centrul atenției autoarei, cea care vorbește despre cărțile vechi din BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

care cad cuvintele, despre civilizațiile strălucite și dispărute, din păcate, înghițite de timp, despre urlete munchiene sufocate de genul „și totuși se mișcă” și de arderi pe rug a la Giordano Bruno. Cartea este un simbol al universului: „Universul este o imensă carte”, nota Mohyddin ibn-Arabi, iar dacă universul este o carte, atunci această carte reprezintă Revelația și manifestarea. De asemenea, Cartea vieții din Apocalipsă se află în centrul Paradisului sau Raiului, identificându-se cu celebrul Pom al Vieții. În fine, Petre Țuțea spunea, cândva, că: „În afară de cărți nu trăiesc decât dobitoacele și sfinții: unele pentru că nu au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință...” În plus, Elisabeta Bogățan ne spune cât de greu se citeau cărțile (după ce analizează cât de periculoase sunt unele), la lumina opaițului sau lămpii de petrol, în special basme fascinante “despre timp/ despre loc/ despre pâmânt/ apă/ aer/ și foc”, adică cele patru elemente esențiale, primordiale, despre Heraclit efeseanul, Einstein și Lazarev (din a cărui operă Elisabeta Bogățan a pus motto-ul cărții sale), despre karma, iubire și bucurie. De remarcat că apa, aerul, focul sau orice alt principiu au fost pentru filozofii presocratici rădăcina vieții, a sufletului și, în general, puterea naturii vii, vechii greci numind această putere Fiesthe. Heraclit din Efes, de pildă, nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru și Pitagora în legătură cu substanța fundamentală și considera că elementul fundamental din care derivă toate celelalte este focul, în locul apei, aerului sau pământului, cum credeau filozofii care l-au precedat, acest lucru ducând la convingerea că “schimbarea este un lucru real și că stabilitatea este iluzorie”. Pentru Elisabeta Bogățan importante erau și cărțile care au zidit-o, oarecum asemănător Anei lui Manole, iar finalul poemului “Cărți” este strofa-efigie: “mă iartă Doamne/ că prea mult le iubesc/ și prea mult/ le-am iubit”. Cât despre karma, care este un element esențial în volumul de față, vezi și motto-ul ei luat din pomenita lucrare a lui Lazarev Diagnosticarea karmei, și mai buna sa înțelegere, călugărul indian Swami Vivekananda, discipol al misticului Ramakrishna, în cartea sa, Raja Yoga, utilizează exemplul unei pietre catapultate în vid (unde forța gravitațională a planetelor nu există): “Orice piatră arunci în acest mediu se va întoarce în cele din urmă la tine, cu un impuls (masă x viteză) egal cu cel pe care l-ai folosit pentru a o arunca. În același fel, orice acțiune se întoarce în cele din urmă, egal și in aceeași formă, la cel care a inițiat-o. De ce nu este acest concept evident pentru noi toți?” Explicațiunea yoghinilor himalaieni este simplă dar nu simplistă: “pentru că uităm”. Uneori, efectul acțiunilor din trecut se manifestă la un moment ulterior în aceeași viață, alteori se actualizează doar într-o viață viitoare, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ când condițiile sunt priincioase. Căile Domnului nu sunt întotdeauna ușor de priceput și înțeles, fiind nevoie de o adâncă profunzime spirituală, karma nesimbolizând neapărat ceva rău, și neavând decât o conexiune foarte vagă cu arhicunoscuta idee creștină de păcat. Este pur și simplu legea firii, unde ceea ce semeni, aceea culegi, cum precizează o celebră zicere, faptele cele bune se vor întoarce cândva, undeva la tine, la fel ca și cele negative, în funcție de ceea ce plănuiești și concepi în viață, în fiecare zi. Și Cuvântul este un pilon poetizant și motiv literar important în volumul Iubirile, în poemul intitulat chiar “Cuvântul”. Se știe că în tradiția bibliană, Vechiul Testament cunoștea tema Cuvântului lui Dumnezeu și cel al înțelepciunii, care există înainte de Facerea lumii, în D-zeu. Pentru Sf. Ioan, Verbul sau Cuvântul era în Dumnezeu, preexistând însăși Creației, el venind pe lume, trimis de D-zeu Tatăl, pentru a-și îndeplini misiunea, și anume să transmită lumii un mesaj de salvare, de mântuire. De asemenea, menționăm faimosul text din “Sfânta Evanghelie cea după Ioan”: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și cuvântul era Dumnezeu”. În fine, cuvântul este simbolul cel mai pur al “manifestării ființei” care gândește și se exprimă singură sau a ființei care e cunoscută și prezentată de un altul. La Elisabeta Bogățan, eul liric a primit Cuvântul atât cu bucurie revelându-i cele “o mie de fețe orbitoare”, cât și cu mirare și teamă față de “puterea ascunsă sub pleoapele lui tremurătoare”. Poeta este aproape înfricoșată de câte universuri se află “nerostite” în Cuvânt și câte lumi “nerăsărite” sunt “ghemuite” în el și câte “pustiuri” nedezlănțuite cuprinde, de asemenea, “câte arderi/ și câte înghețări/ pe mări/ de singurătate/ câte întebări/ și câte răspunsuri/ nedezghiocate” se află încapsulate în Cuvânt. Totodată există mai multe feluri de cuvânt, cel rostit și nerostit, cel preschimbat în cântec, în urlet, în semn, sau cuvântul-îndemn, cuvântul-balsam etc., cuvântul fiind în tot și în toate. În volumul Iubirile apare, și era de așteptat, FătFrumos, personaj emblematic al basmelor românești și chiar al literaturii române, acest caracter fiind adesea găsit în povești și poezii ale unor scriitori importanți cum ar fi Eminescu, Arghezi sau Stănescu, în cartea de față neavând celebrul cal năzdrăvan pentru zburat. În schimb, eul poetic are un cuvânt înaripat și are atâta iubire de dat sau oferit, putând fi atât “reazem în casă, cât și bucurie la masă”. FătFrumos este în mitologia românească personajulerou pozitiv, iar în majoritatea poveștilor, acesta se luptă cu diferiți monștri, jigănii sau jivine de genul șerpi, balauri, zmei și vrăjitoare, pentru a-și elibera aleasa inimii, prințesa Ileana Cosânzeana și face tot felul de excursiuni prin lumea noastră și prin lumea de jos (tărâmul celălalt) cu calul năzdrăvan care îi dă sfaturi salvatoare. 183

CRITICĂ În cel de-al doilea ciclu al volumului intitulat “Calea”, Elisabeta Bogățan ne propune atât drumul urmat de Isus și creștinism, cât și Calea proprie, taoul său literar și filosofic, precum și obstacolele întâlnite în cale-i, reprezentate prin mărăcinișuri, liane, nisipuri învolburate, vânturi și vântoase, labirinturi sau mulțimile de oameni. În ciuda acestor piedici ori stavile, eul poetic merge mai departe înspre atingerea Căii, salvării, mântuirii, leit-motivul ori strofa repetitivă, obsedantă fiind în acest segment doi următoarea: “Căutam calea/ cea nebătută încă/ de gând”. Astfel, mulțimile revărsate pe străzi de nu se știe unde, poeta vâslind prin acești pe care-i iubea. Chiar și oglinzile pot abate omul de la Calea lui, deoarece pot arăta chipul său înșelător, chiar 1001 fețe ale oamenilor, și nu totul altfel decât în mod real, ele multiplicând inutil și preschimbau eul poetizant după “forma și culoarea visului”. În final, apare aceeași strofă în care se caută calea cea nebătută încă de gând. Ispitele sunt și ele încercări prin care trece omul în drumul său spre mântuire, în atingerea căii, adevărului și vieții, la care se adaugă și Cuvântul care e la Dumnezeu și vine de la El, ultimul poem al cărții Iubirile ducând eul liric înspre simțirea chemării căii celei “nebătute încă de gând”. La urma urmei, numai Isus cunoaște Calea, Adevărul și Viața, și puțini sunt cei cărora le-a fost dat ca la Sfârșit de Drum, de Cale, să poarte cununa de lauri sau de spini, să fie sfinți sau martiri ai creștinătății, cu toate că omul poate ajunge la calea lui de mântuire și aici a vrut să ajungă și autoarea. Iubirile este cel mai profund volum de poezii de până acum al Elisabetei Bogățan. 2. Lebede albe, negre și roșii în vol. Lebede roșii, de Andreea Maftei Cu volumul Lebede roșii de Andreea Maftei avem de-a face cu un debut valoros, și încă de poezie autentică, ceea ce este destul de rar astăzi. Apărut în 2018 la Editura Junimea din Iași, Lebede roșii este o carte vie, incitantă, realistă dar și de poezie meditativă, de introspecție, ce rămâne viabilă și după transgresarea existentului și ființei în literatura română actuală. În ultima vreme (și în special în cadrul generației douămiiste mizerabiliste) s-au scris cărți de poezie reprezentând o literatură filtrată prin propria sensibilitate, de multe ori alterată și fără relief, cu extirparea tuturor nevrozelor și exhibițiilor sexuale, fără să conțină un decigram de literatură și poezie adevărată. Cartea Andreei Maftei (n. 1985, la Iași, debut editorial în revista „Literadura”, în urma unui premiu obținut prin concurs, pe site-ul Literaturitate.ro, cu poemul “Chihlimbar”, în anul 2016 ) este însă altceva, ni se înfățișează ca o diferență de tip binomial pe care autoarea moldavă o efectuează într-un mod deviat de a avea și a fi (Schopenhauer și Fromm dixit) între literatura gata 184

confecționată și cea autentică, precum în poemul „Chihlimbar”: „cu fiecare poem citit,/ o întrebare nerostită,/ cu fiecare fotografie nouă,/ o retorică cu mine-însămi/ În ochi licărind universul,/ mă prind și eu, cu toată ființa,/ în pânza emoțiilor unor suflete/ nepereche”.

Descătușată de ravisantele minciuni inerente metaforelor, epitetelor și comparațiilor de tot felul, deși există și acestea, însă într-un cuantum judicios și cu inserții surrealiste și post-expresioniste, Andreea Maftei merge pe ideea de pătrundere a realității interioare într-un mod aparte. Este un fel poetizant al cercetării sufletului ori spiritului, al înlăuntrului, dar exprimându-l și în afară, în exterior, diferit de cea a multor poete contemporane, ca în poezia „Angoasă”: „Alb în contrastul serii, atât de vagă,/ aroma pielii. Yin-ul și yang-ul meu,/ la ceaiul din privirea goală./ O anticameră a sufletului încuie ușile./ Noaptea e vecina agasantă./ Deasupra noastră”. Cartea Andreei Maftei stă și sub semnul păcatului originar, de la Adam și Eva, evident, al neascultării de Dumnezeu, cei fiind expulzați din Grădina Raiului (Eden), suferințele omului începând de atunci. Urmările păcatului strămoșesc sunt pierderea harului sfințitor și atragerea asupra lor a mâniei lui Dumnezeu și potrivit teologiei creștine, Adam și Eva au ajuns pradă domniei diavolului, spre deosebire de iudaism, care nu acordă mare pondere sfinților și satanei. Apoi, păcatul lui Adam a trecut asupra tuturor BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

urmașilor lui, asupra tuturor oamenilor, nu prin imitare, ci în mod ereditar, răspândind în lume durerea, bolile, Răul. În poezia „În numele Evei”, Andreea Maftei sugerează că mușcând din celebrul măr, Eva, prima femeie și protomama noastră simte rapid amarul vieții, suferința de orice fel, zâmbetul destrămându-i-se, totul ducând spre ce este mai rău: „mușcă avid/ dintr-un măr. Abia poleit.(…)/ Îi suflă, vitreg, amarul. Durerea/ tălpilor sună. Pe celălalt hotar./ Pașii lui…/ Pașii lui ticăie, ticăie/ pe zâmbetul ei destrămat”. În poemul „Lada cu zestre”, femeia netezește cu mâinile lutul, chinul, năpasta, “ca un caier de lână”, ducându-și cântul, povestea durerilor, strigătul munchian „înnodat în lacrimi”, care „cutremură văile, firea și munții de sare”. Titlul volumului trimite desigur la acel gen de păsări acvatice mari, aparținând familiei Anatidae, ele putând fi recunoscute după gâtul curbat și după penajul alb sau negru pentru unele specii, care din Grecia antică și până în Siberia, trecând prin Asia Mică, de la popoarele slave la cele germanice, reprezintă simbolul epifaniei luminii, prin albul, forța și grația sa. Există însă două feluri de alb, mai mult sau mai puțin orbitor, două lumini, cea a zilei, solaromasculină și cea a nopții, lunaro-feminină. După cum există un soare și un cal negri, există o lebădă neagră, care nu-și pierde caracterul sacru, dar are un simbolism ocult și inversat. Dar o lebădă roșie, ca la Andreea Maftei? Aici avem un aspect dublu, sacralizat dar și desacralizat, totuși, lebăda întinată, însângerată sau poate lebăda ca simbol al păcatului originar, sângelui, suferinței, durerii universale? Cel mai adesea, lebăda încarnează lumina masculină, solară și fecundătoare, după Gaston Bachelard, lebăda fiind feminină în contemplarea apelor luminoase și masculină în acțiune, rezultând imaginea hermafrodită a acestei imaculate paseri. Lebăda moare cântând și cântă murind, ea devenind simbolul dorinței primare care este dorința sexuală. În Extremul Orient, lebăda este și simbolul eleganței, al nobleței și al curajului. Simbolismul lebedei deschide și alte perspective prin aceea că dă naștere și clocește oul lumii. În poezia care dă titlul cărții Andreei Maftei, pentru a se lepăda de roșul din pene, lebedele sunt nevoite să înoate spre lumină: „Cu rădăcini-obstacol, adevărul/ cântărește greu pe ale verzi,/ tulburi/ Lebedelor/ le va ieși roșul din pene,/ din zâne albe feciorelnice,/ și/ nonconformiste./ Aceleași lebede/ înoată astăzi spre lumină”. Se știe că poezia este și o formă corespondentă realității, iar când în conținutul ei nu descoperi minunate comparații, epitete ori metafore, ea însăși este o comparație între timpuri, spații ori lucrurile și existențele plasate în aceste dimensiuni, între univers și pământ, între lumină și întuneric, mări și pustiuri: „Universul începe să miște./ Îl leagănă. Sub gene. Îl colindă. Îi dă/ propriul nume./ Sărută văi și cheamă BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ vântul,/ când sânii săi mocnesc, neîncetat,/ de umplu norii. Răstoarnă gânduri./ Și ea lumină./ Lumina grea./ Poate să tacă. Poate să frângă./ (...)/ Poate cărări. Poate adâncuri./ Pământul tot rotește orb,/ sapă pustiuri, curge-n mări,/ și ea, doar cântă ”. Sensibilitatea autoarei ieșence se poate susține singură prin structurile și compozițiile ei unitare, postclasice, moderne, cu învârtejiri postmoderne, într-un demers poematic reflexiv, care, uneori, devine melancolic și trist în devenirea lui ontologică, precum în poemul „Răscolire”, unde o vizită a eului liric la mormântul bunicii răscolește întreaga ființă a acestuia și scoate la iveală amintiri din copilărie: „încă de copilă,/ Bunica mă ducea/ cu evlavie, să-și plângă lacrimile,/ să le îngroape./ De câteva ori pe an. Plângeam/ dintr-o teamă teribilă,/ nu pot să explic.../ acea zi,/ durerea mă încolțea/ (...), Mi-am coborât ochii în locul strâmt/ unde/ mi-am lăsat o parte din viață”. Până la urmă, viața însăși, oricât ar fi de tristă, crudă și uneori abominabilă, trebuie trăită, ea naște iubire, începând cu primii ei fiori adolescentini, cu întâia iubire, cu cei doi îndrăgostiți rătăcitori prin planete diferite, care se hrănesc împreună din „vechi și noi” amorezi care se găsesc, la urma urmei, peste tot, dragostea învingând, nu-i așa, totul, „în pietre și în ape adânci, în ceruri și în abisuri”. Totodată, în poemul final, „Viața naște iubire”, dragostea naște și lacrimi și suferință, iar cei înamorați se descoperă inevitabil, pe ei înșiși, ori pe sine și unul într-altul ca într-o oglindă: „în oglinda ta m-am descoperit pe mine/ cu zâmbet larg și frumoasă,/ iar tu, deși nebărbierit,/ cum îi stă bine călătorului,/ desenezi cărări line pe întreaga suprafață/ a pielii tatuată cu vise”. În fine, volumul Lebede roșii este și un frumos imn al maternității ori sensibilă odă dedicată mamelor născătoare de prunci „scăldați în sânge” ori de dumnezei. 3. Despre romanul Corvin Caffé de Mihai Petre „Povestiri în ramă și povești cu olteni” Poate nu trebuia ca Mihai Petre să-și considere Corvin Caffe un pseudoroman despre un om căruia îi plăcea să e definească atât de pitoresc.... „oltean de Hunedoara...”, „puțin din verdele Olteniei”, și mai mult din fumul roș-negru al furnalelor hunedorene, căci avem de-a face cu un roman-dialog aproape neîntrerupt, un roman-piesă de teatru, despre „frumoase și nostalgice amintiri retrăite în atmosfera unei terase de local, Corvin Caffé, ca parte a acelei „nesfârșite vânzoleli numite... viață!”. Purtând subtitlul chiar de pseudoroman cu un oltean de... Hunedoara, Corvin Caffé a apărut la... Cluj-Napoca, la Casa Cărții de Știință în 2017, volumul se încadrează în tehnica povestirii în ramă, sau poveste în poveste, procedeu stilistic prin care una sau mai multe narațiuni de sine stătătoare se încapsulează într185

CRITICĂ o altă narațiune, mai amplă, numită „narațiunecadru”, care să le cuprindă în aceeași atmosferă epică, iar interesul se conturează asupra situațiilor neobișnuite povestite și nu în jurul personajelor. Exemple de astfel de opere literare ce folosesc această tehnică sunt, în literatura universală Decameronul de Boccaccio, Povestiri din Canterbury de Chaucer, O mie și una de nopți și multe altele, iar în literatura română Balta-Albă de Alecsandri, Hanu-Ancuței și Divanul persian de Sadoveanu ș.a. Caracteristicile povestirii în ramă sunt: spațiul desfășurării acțiunii în timp și spațiul e unul privilegiat, să spunem, de exemplu, localul Corvin Caffé, în care mai mulți povestitori relatează întâmplări pilduitoare, eticmoralizatoare etc., rolul naratorului fiind acela de a intra mai mult sau mai puțin almodovarian în pielea fiecărui povestitor sau povestaș, vezi alter ego-ul autorului, evidențiind particularitățile stilului specific, în cazul de față stilul și limbajul oltenesc, și talentul de a captura interesul cititorului-frate. De remarcat că timpul narativ se află într-un plan al trecutului, naratorul enunțând evenimentele întâmplate prin evocare și – subiectul narațiunii e dat de povestitor, care poate fi martor sau narator-personaj, ca în Corvin Caffé, ori doar un simplu mesager al întâmplărilor evocate.

186

Trecând la partea de acțiune și de intrigă, în incipitul romanului petreian, eul narator se prezintă ca un om grăbit, vorba prozatorului francez, fost ambasador al Franței la București (1943), Paul Morand, dar mereu punctual, la școală, în facultate, în producție, cum se zicea în comunismul vremelnic biruitor, deși la un moment dat ajunge să fie „obosit de viață, vorba laureatului Premiului Nobel pentru Literatură, chinezul Mo Yan. Ajungând tânăr pensionar, el visează la o cafenea curată, „cu angajați atenți, cu cafea de calitate și, neapărat, o terasă”, singura care corespundea fiind Roman Caffe, rebotezată ulterior Corvin Caffé, un fel de Hanu-Ancuței sadovenian sau de Poiana lui Iocan prediană, cu cafea de diferite sortimente, situată în Hunedoara și unde el îl cunoaște pe Nenea (numele adevărat fiind Dumitru Dimoiu), un domn potrivit de statură care nu arăta a pensionar și care era originar din Oltenia, fost maistru la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, născut în acest oraș transilvan dar fiind oltean, de unde și subtitlul romanului. Om dintr-o bucată, „hotărât și sincer, deschis la fire”, acesta își făcea veacul în cafenea venind în fiecare dimineață și citind ziarele pentru ca la un moment dat să-i nareze eului epic povestea vieții lui, în repertoriul olteanohunedoreanului aflându-se bancuri de toate soiurile, de la milițieni sau „milițiști” și polițiști la faimosul Bulă și de la blonde la popi și, desigur, cele cu olteni. Prin Nenea, naratorul avea să-i cunoască pe mulți dintre apropiații lui, „vechi clienți și buni cunoscători ai cafelei”, pe care unii „o îmbunătățeau cu un coniac sau un whisky”, printre aceștia aflându-se: Valentin Popescu (ex-economist-șef pe la finanțe și bănci), inginerul Nicolae Cristescu (fost director la Uzina a II-a, Furnale), Eugen Presecan, zis Jenucu, excelent profesor de română, Sever Conta (un fost director comercial și pe Ioan Gostian (ex-senator de Hunedoara, după Zavera din 1989). Urmează o secvență destul de lungă, și pe alocuri monotonă, despre istoria economică, socială și siderurgică a urbei Hunedoara și imigrarea în valuri a oltenilor către acest oraș atunci emergent, dar decăzut după Loviluția din 1989. Apoi, își face apariția și un anume Pupăzău, care propune metamorfozarea Hunedoarei, prăbușită industrial și social-economic, într-un oraș turistic, așa ca Brașovul, în acest context, inclusiv al distrugerii Combinatului Siderurgic hunedorean, având loc și o dispută conversațională între nostalgia sau ostalgia după perioada comunistă și nesfârșita tranziție la capitalism și democrație funcțională. Se vorovește la greu în Corvin Caffé și despre Oltenia, olteni și personalități oltenești, fiind expusă și o micro-istorie a acestei interesante dar paupere provincii românești, care a dat un geniu artistic universal ca Brâncuși, dar și un geniu al răului ca N. Ceaușescu. Pe lângă aceștia și împotriva imaginii prostiei oltenilor, de fapt, cu aluzia clară la BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

răsturnarea carului cu proști la Caracal ( unde marele voievodomnitor Mihai Viteazul și-a făcut o curte domnească și o biserică, tot el ridicând Caracalul la rang de oraș), autorul îi enumeră și pe deja pomenitul Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, Nicolae Titulescu, Marin Sorescu („poetul propus pentru premiul Nobel” și care l-ar fi meritat pentru poezie sau numai pentru piesa de teatru Iona), Amza Pellea, Dem Rădulescu („alt talent de Biban”), Tudor Gheorghe, Florin Zamfirescu ș.a. Aici, i-aș mai adăuga pe haiduco-zapciul Iancu Jianu, poeții Al. Macedonski și Ion Minulescu, filozoful C. Rădulescu-Motru, pictorii Theodor Aman, Ion Țuculescu și Corneliu Baba, matematicienii Țițeica și Lalescu, compozitorul Radu Șerban, actorul Silviu Stănculescu ș.a. Apropo de Caracal, toată lumea cunoaște bancurile despre acest oraș: locul unde s-ar fi răsturnat carul cu proști, că închisoarea se află pe strada Libertății, că cimitirul se găsește pe strada Învierii sau că sediul Pompierilor a ars. Totuși, printre miturile despre care s-a dovedit că există un sâmbure de adevăr se numără, de exemplu, cel legat de locul în care s-a răsturnat căruța cu proști, acesta fiind, de altfel, și cel mai cunoscut, totul ivindu-se în urma unei confuzii pe seama unei situațiuni de după Zavera de la 1848, spun istoricii, când o căruță cu participanții la evenimentele pomenite s-ar fi îmburdat, din cauza entuziasmului generat de victoria Revoluțiunii, într-o intersecție de la marginea orașului Caracal dinspre Corabia. În finalul primului segment al pseudoromanului mihaipetreian, personajul numit Nenea îi oferă, înmânează eului povestitor un caiet aparținând rudei sale Gicu, decedat la vârsta de 79 de ani, fără a fi reușit să le publice la o editură, conținând mai multe povestiri cu titluri haioase și hazoase, cum ar fi: Ancheta o... mastică, Căruța cu studenți, Televizor cu lămpi, Măgarul senatorului, Țața Veta, Cu vinul la Lupeni sau Marketul lui Oncică. Ele se focalizează pe întâmplări mai mult sau mai puțin șturlubatice petrecute exclusiv în Oltenia, în zona rurală, mai ales, fiind povestite în dialectul oltenesc, abundând umorul de limbaj dar și cel de situație, iar onomastica iese în evidență prin nume de tot hazul: Pistol, Maicăle, Fleancă, Pișleagă, Tiribombă, Covrig, Speriatu, Guițatu, Bălănel, Cârpanu, Jambon și altele. Iată un

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ exemplu de limbaj oltenesc, desprins parcă din scenetele cu Nea Mărin și Sucă ale lui Amza Pellea (un actor și de stand-up comedy românesc avant la lettre): „-Nu-ți iei nimic, că pă la prânz, orice-or zâce tovarășii, îi duci la saivan, lu’ Cârstei o să-i spuie noră-sa ce și cum..., ea știe, că fu la ședință”.Acolo o să vie și tovarășu’ președinte, așa ca din întâmplare, îți dă-n gând!... o să stea dă vorbă cu ei, să vază... una, alta... despre ancheta asta... o șo nu mai știu , că-mi stă pă limbă!... o și mai era ceva scurt... do..., ondomastică..., nu, nici așa!... da’ să termină cu... mastică, sigur! Aceste povestiri scurte reflectă atmosfera și înfățișează tipuri general-umane, nu numai oltenești, reprezentând o pagină de viață oltenească, fixată literar de un diletant într-ale scrisului, ne spune alter ego-ul autorului. Eul narator încheie povestirile și trage și niște concluzii artistico-literare în finalul romanului Corvin Caffé, remarcând realismul scenelor, limbajul specific graiului oltenesc, talentul de povestitor al lui Gicu, de fapt, al autorului, dacă nu cumva se autotămâiază, dar se și autocritică ironic și postmodernist, în timp ce minusurile poveștilor ar fi: simplismul conflictelor, cele mai multe exterioare, de ordin social și familial, absența conflictului interior, lăuntric, deci partea de psihiologică este deficitară și excesul de porecle utilizate la denumirile personajelor. De pildă, scurta povestire „Despre Dumnezeu” este caracterizată de autor ca fiind „simplă, fără nerv, salvată însă de atmosferă și de poanta finală...”, în timp ce „Măgarul senatorului”, care, parcă trimite la filmul lui Mircea Daneliuc, Senatorul melcilor, este una „alertă și de actualitate”, subiectul având „prospețimea zilelor noastre”. Eul povestaș concluzionează că aceste povestiri reflectă scene ale îngrozitorilor ani 1950 din Oltenia, în timpul regimului comunist al lui Gheorghiu-Dej, zis și Bej, ar merita să capete dimensiunile unei cărți, pentru că fixau în timp scene, întâmplări și oameni cu felul lor de a fi, de a gândi și vorbi, oameni din Oltenia dragă prietenului naratorului și implicit autorului. Poveștile completau, de fapt, imaginea unei regiuni cunoscute prin acela care, cu existența împărțită între verdele Olteniei și fumul roș-negru al furnalelor din Hunedoara, se recomanda hâtru a fi un veritabil oltean de... Hunedoara!

187

CRITICĂ

Iulian CHIVU

1) Mihail Diaconescu, Serile la Vulturești – via vitae et historiae Convins că știința și arta de a povesti sunt printre cele mai alese daruri din câte poate avea omul, romancierul, istoricul literar, criticul de artă, esteticianul și distinsul profesor universitar Mihail Diaconescu tipărea în 2016, sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, într-o a doua ediție, volumul său de nuvele și amintiri sentimentale intitulat Serile la Vulturești (254 p.) căruia, cu siguranță, i s-ar cuveni deja o a treia ediție, fiindcă în contextul haotic al prozei românești de azi acesta readuce atât de necesarul confort al lecturii și nevoia de a debarasa spiritul contemporan de presiuni convenționale, de spaime ipotetice, de angoase, de irațional. Autor al cunoscutului roman Sacrificiul, Mihail Diaconescu era socotit de Dumitru Stăniloae a fi cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru viitor.

Într-o atmosferă de han sadovenian și în spiritul colocvial al academicilor platonieni, el adună în jurul unei mese de pe pălimarul casei străbune de la 188

Vulturești (Argeș) figuri elevate, de mare rafinament receptiv, prieteni statornici precum doctorul Titus Ulpiu Gelescu, colonelul Remus Petrescu, arhimandritul Augustin Moraru, pictorul Ioniță Popescu, arhitectul Septimiu Buzoianu și alții, capabili să coboare reversibil din idee spre detaliu, spre eveniment – ca fărâmă de istorie, spre factual – ca ipostaziere a vieții și mai apoi să restructureze și să reașeze etologic lucrurile în codul natural al valorilor. Nu departe de funcțiile tradiționale ale povestitului, relevate de V. I. Propp, profesorul Mihail Diaconescu (autor al cunoscutelor Prelegeri de estetică a Ortodoxiei) contextualizează narațiunii largi valențe morale întemeiate pe valorile creștin-umaniste și pe cele ale conștiinței de sine ori ale adeziunii sociale probate în egală măsură de oameni simpli (Mița Nichiforoaia), de personalități puternice (Frau Fischer, Sabin Rădescu), de tenacitatea demnă a celor care au știut să rabde și să spere (Barbu Henri Șerbănescu, preotul Aurelian din Vulturești, meșterul Mănăilă), dar și de escroci (Floricel Mierloiu), de politruci comuniști (Harry Iosipovici Smirnov) etc. Într-o discuție particulară, distinsul profesor Mihail Diaconescu îmi împărtășea convingerea că e mai greu să scrii proză scurtă decât să scrii un roman și asta din motive ale conciziunii, ale modului diferit de a esențializa personaje și acțiuni pe un spațiu relativ restrâns. Firește că avea dreptate, el însuși reușind să performeze acest lucru trecând de la romanul Sacrificiul (758 p.) la Serile de la Vulturești derulate într-un fecund spațiu al memoriei.. La Vulturești, autorul își petrece de obicei verile, de prin mai până pe la sfârșitul lui septembrie, când se întâlnește cu prieteni vechi și deapănă amintiri, reînviind momente și figuri în care regăsesc semnificații memorabile, sensuri ale devenirii, recurențe destinale și, desigur, bucuria povestirii: oamenii de pretutindeni și din toate timpurile se împart în trei mari categorii – notează atent autorul: Prima este categoria celor care au plăcerea și știința de a povesti; a doua este categoria celor care au plăcerea și știința de a asculta povești; a treia categorie este cea a persoanelor care au și plăcerea de a povesti, dar și pe aceea de a fi ascultători (p.8), cu mențiunea că toți cei care poposesc pe pălimarul casei părintești a autorului, din Vulturești, au această cultură a povestitului și educația colocuției. Așa înțelegem de ce mai multe nuvele se deschid cu o discuție prealabilă care stabilește un context ideatic, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

dar care nu anticipează deloc subiectul, ci doar îi deschide calea. Iată, de pildă, „Paradoxul pedepsei”: Discuțiile mele cu domnul general de brigadă în rezervă Corneliu Runcan, un eminent criminalist cu o excepțională experiență profesională în domeniul anchetelor penale, reputat teoretician în domeniul său datorită unui masiv volum pe care l-a redactat...(p.77). Subiectul devine incitant, iar dezbaterea e antrenantă, fiecare având câte ceva de spus. Discuțiile sunt lungi, captivante, iar intrarea în ilustrativ o face profesorul Mitică Silvestru care aduce în discuție o corecție pe care i-o aplică vajnicului politruc Harry Iosipovici Smirnov femeile din Vulturești: la un moment dat, una dintre ele, Leana lui Brădiceanu, aceea care îi smulsese pistolul din mână și-l arncase departe, pe zăvoi, a avut ideea să-l lase fără pantaloni. L-au ridicat în picioare. În câteva clipe l-au lăsat în pielea goală. Toate straiele lui, făcute mototol și legate cu mânecile cămășii, au fost aruncate în gârlă, în direcția unde fusese azvârlit și pistolul. Apele le-au luat și le-au dus la vale (p.87). Povestitorii relatează într-un registru cultivat al denotării și al conotării, știu să pună accente, să reconstituie dramatismul unor evenimente; când autorul însuși povestește (predilect în evocări de familie), tonul cald subsistă rememorării solidarizându-se sentimental familiei, aceasta fiind de fapt temeiul durabil al educației în bunul spirit al tradiției:...un foc aprins în curtea casei noastre, chiar de tatăl meu, preotul și învățătorul Aurelian de la Vulturești. Este un foc care mi-a pârjolit sufletul („Focul și memoria”, p.54). Vigilentul agent sovietic Smirnov pornise ofensiva ideologică împotriva cărților „reacționare”, în special a celor semnate de autori occidentali. Preotul face, prevăzător, selecția și dă foc cărților „indezirabile” în curte. Printre ele și cartea copilăriei autorului, Max und Moritz, pe versurile lui Wilhelm Busch. Nu mai puțin emoționante sunt relatările din povestirea „Turta de mălai și de coajă de fag”:...turta era scoasă din cuptor. Era coaptă, bună de mâncat. Doamne ce bună era! Deși făina din coajă de fag era cam amară... Amărăciunea aceea rămânea mult timp în gură. O stingeam bând multă apă (p.44). Seceta, lipsa grâului și a porumbului îi alungă pe argeșenii de sub munte spre Vlașca și spre Teleorman, dar nici pe la Roșiorii de Vede, nici pe la Alexandria nu găsesc să cumpere cele necesare, așa încât preotul și preoteasa pornesc spre Dobrogea. Acolo au norocul să găsească o familie de oameni cu frică de Dumnezeu și, când află că argeșeanul care le bătuse în poartă e preot, îl omenesc cum se cuvine și de acolo cumpără grâu pe care îl pun la vagon și îl trimit la gara din Clucereasa cu mare bucurie. De fapt, cu rememorările autorului ne întâlnim de mai multe ori în sumarul cărții: „Mânia ca nebunie trecătoare”, „Nevroza de primăvară” – ambele din timpul cursurilor de la Școala Medie Tehnică de Arhitectură și Construcții civile, „Îngerul cu bretor” – din timpul studenției, dar și în „Bătrâna Doamnă Fischer” – din timpul când era conferențiar oaspete BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ (Gastdozent) la Institutul de romanistică al Universității Humboldt-Berlin; adică din copilărie până la maturitate. Toate personajele conturate de autor se constituie în adevărate modele de tenacitate și, în crezul lor, unele sunt gata să aștepte chiar toată viața momentul oportun sau se angajează cu credință nestrămutată într-un țel, cel mai adesea de natură morală; colonelul Ștefănoiu din nuvela „Icoana furată” ar fi numai unul dintre acestea. Tenacitatea însă este un atribut al personalității și o întâlnim inclusiv în galeria personajelor feminine. Dacă, de pildă, Mița Nichiforoaia rămâne neclintită pe o anumită limită a solidarizării sale cu valorile simple ale conviețuirii sociale, dacă femeile din Vulturești se solidarizează pentru a-l potoli pe Smirnov în excesul lui de zel, Carmen Elena Fischer, statornicită la Leipzig, cu tot temperamentul ei sangvin, gata să defuleze tensiuni vechi, este o luptătoare neobosită în sensul țelului său; își urmează soțul, își exercită profesia, se apără și ia atitudini sincronizând foarte bine cu spiritul german. Chiar și Silvia Bunescu din „Medicamentul miraculos”, o depresivă care răspunde greu tratamentului administrat de doctorul Pietreanu de la Spitalul de psihiatrie din Racovița, se luptă ca și meșterul MănăilăVălimăreanu, ca și Barbu Henri, ca și pictorul Sabin Rădescu („Amicul Sabin”), ca și bătrâna doamnă Fischer; ea ține cu orice preț să consolideze, la întoarcerea din Anglia, conacul strămoșilor ei de la Negreștii din Vale, dar se recuperează greu din traumele vieții de emigrant acutizate inclusiv pe fondul frigidității și al abstinențelor, de unde, în cele din urmă, la o impulsie a firescului, a naturalului biologic, va veni și remediul. Unele personaje ale lui Mihail Diaconescu au de depășit momente critice, obstacole vii care ar rămâne în anonimat dacă nu s-ar ciocni zgomotos cu acestea. Pictorul Axy Dreckhaufen, o „celebritate” a vremii, căruia colegii săi, profesorii, și studenții îi știau de frică, era protejatul lui Leonte Răutu, cel care scrisese că Lucian Blaga trebuie să dispară din cultura română (p.174). În virtutea acestei protecții și a proletcultismului său, chiar fără o vocație artistică strălucită, realizează la comandamentele vremii Portretul muncitorului siderurgist victorios în întrecerea socialistă pentru sporirea producției de metal distins cu Premiul de Stat și achiziționat cu bani grei de la guvern de un important muzeu de artă. Neșansa, dacă nu ghinionul întâlnirii cu el, îi curmează lui Sabin Rădescu parcursul universitar, fiindcă a avut curajul să-l înfrunte cu demnitate. Autorul se arată a fi el însuși un ghinionist, dar unul norocos încă din copilărie, precum în „Focul și memoria”: L-am auzit cu urechile mele când (Smirnov, n.n.) i-a spus unuia dintre însoțitorii săi, de parcă tata și cu mine n-am fi fost de față: „În Spania, cei mai înrăiți anticomuniști erau popii... Păcat că n-au fost toți împușcați!... Niște bandiți!... Ca și legionarii din România...” (p. 60). Și mai târziu va ocoli ghinionul, deși trece pe lângă el de mai multe 189

CRITICĂ ori: Și în cele din urmă am reușit să-l apuc pe Claudiu de gât și de beregată. Îi învinețisem obrajii, ochii i se tulburaseră, nu mai putea să respire... Tot ce era instinctiv și sălbatic în mine se concentra în brațele cu care îi strângeam beregata. Doream chinuitor de intens să-l omor. Acolo de față cu toți. Pentru ca toți să știe că eu nu sunt obiect de batjocură pentru ei („Mânia ca furie trecătoare”, p.105). Sau, la fel, trecând de curiozitatea gravă a explorării talciocurilor bucureștene, evită întâlnirea cu bandele interlope în răfuială deschisă: Noi, cei din echipa de noapte a meșterului Miticuță, am sărit de pe scaune și am vrut să ne înghesuim spre ieșire. Ușa era însă încuiată. Abia după ce meșterul Miticuță a smuls-o cu clanță cu tot, am putut fugi...(„Nevroza de primăvară”, p.122). Și mai pe-aproape de pericol este în momentul când cei din casa unde asistase la un concert de muzică din creația lui Ion CăianuValachus (Natus valachus sum, n.n.) sunt arestați ca reacționari, iar el, în căutarea „Îngerului cu breton” care concertase la pian, merge inocent să ofere gazdelor un buchet de garoafe albe: - Au fost ridicați... Toți... Tata, mama și fata lor, studenta... Asta a fost chiar ieri, duminică seara... – De ce au fost ridicați? –S-a aflat că soții George și Laura Argeșeanu sunt reacționari. Că au fost legionari și că în casa lor se întâlnesc uneori camarazi de odinioară... Discutau despre Nae Ionescu, Radu Gyr, Mircea Eliade, Moța și alții ca ei... (p.134). Și se cuvine încă o remarcă, aceasta în legătură cu structura fiecărei nuvele, fiindcă numai cu patru excepții („Calul năzdrăvan”, „Turta de mălai și coaja de fag”, „Mița Nichiforoaia” și „Bătrâna doamnă Fischer”), textele din sumar se rostesc după un preambul, stârnite în dialogistica colocutorilor de pe pălimarul casei din Vulturești. Or nici preambulul nu poate fi trecut în plan secund, fiindcă el are o dublă funcție: stârnește relatarea argumentativă și o contextualizează aducând cu abilitate constructivă concludența în metatextual. Iată, de pildă, pictorul Ioniță Popescu „se urnește greu”, precum sadovenianul comis Ioniță, iar relatarea lui („Icoana furată”) se construiește nu în sensul cine-ității (Werheit), ci în cel al ce-ității (Washeit), ca povestea lui să finalizeze galactionian (vezi „Copca Rădvanului”), în numele dreptății divine, la mijloc fiind vorba de un obiect de cult, ca și în „Meșterul Mănăilă”: - Am făcut o mare greșeală, mărturisește meșterul Mănăilă cu glasul pierit. Am stricat ordinea celor de altădată!... Așa ceva nu se face [...] Cu sfeștania trebuia să începem! [...] Peste istorie, adică peste morții noștri din veac, nu e bine să venim cu buldozerul... Dumneata, om tânăr, arhitect, cum te numești, care nu cunoști rânduielile, n-ai nicio vină... dar eu... Eu, amărâtul de mine, am uitat rânduielile... Asta e! (p.199). Povestea asta, cu atât mai mult în spațiul mitic al Meșterului Manole, reafirmă rânduiala, dar și prețul nesocotirii ei. Iată, deci, cum „nuvelele și amintirile sentimentale” din sumarul Serilor la Vulturești sunt ceva mai mult decât 190

niște povești interesante și, prin abilitățile constructive ale unui prozator de mare anvergură, ele se cer citite pe toate nivelurile lor de semnificare.

2. Andeea Maftei, Poeme vii cu lebede roșii Din spațiul moldav al lirismului necontenit încă un nume se anunță în poezia feminină de înaltă vibrație: Andreea Maftei, al cărei volum de debut ne parvine dinspre revista Banchetul din Petroșani în al cărei colectiv de redacție poeta și-a câștigat un binemeritat loc, ca trofeu în urma Festivalului Internațional de Literatură „Tudor Arghezi”, de la Târgu Jiu, ediția 2018. Volumul, Lebede roșii (Ed. Junimea, Iași, 2018; col. Numele Poetului) este prefațat de Ion Holban, în aprecierea căruia poemele Andreei Maftei sunt străbătute de un „daimon al feminității”, coherent și bine conturat stilistic: Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.//(p.87).

Cu titluri inspirate, când concise (Întâlnire, Singurătate, Plajă, Vis etc.), când sibilinice metaforizări (Tăcerea suspinelor, Daimon de nisip ars, Păduri de îngeri verzi, Lebede roșii etc), sumarul relevă coerența mesajului convergent într-o unitate tematică largă: bucuria lucidă a existenței la nivel perceptiv care trece de la dorință vie la calda ei rememorare. Luciditatea trăirii nu este neapărat condiționată de descoperirea de sine, dar se confirmă în căutarea acesteia, în circumstanță, în percepția sinceră, șoptită confident, ca pentru sine, ca mărturisire și totodată ca mărturie poetică. Or, dacă lucrurile se petrec astfel la BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

nivelul conștiinței poetice, volumul de versuri nu le-a așezat într-o atare diacronie, ci pur și simplu a preferat ce i-a dictat naturalețea trăirii ca viață. Andreea Maftei gândește și simte pentru sine, dar și în numele celorlalți, eterna dramă a trecerii: Vindicativ,/ demența uitării poruncește/ în ochii săi,/ plante carnivore.../ macină restul de timp,/ pe limba dihăniilor...//(p.90) sau Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine//(p.82). Aceeași generic feminitate care s-a remarcat poeziei Andreei Maftei trece uneori spre tonuri revendicative, ca în coșbuciana „Regină a ostrogoților” cu care reverberează la aceeași tensiune: Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină,/ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat.//(p.87). Desigur, Andreea Maftei este un cititor de literatură, de poezie adevărată și asta se vede nu neapărat ca influențe (Nichita Stănescu: Nu-mi răstigni vocea de umbra ta//; Îmi răstignești vocea de un copac...// p.21), ci și în abilitatea cu care distribuie pauzele (cezura): Hoinar. Ici-colo,/ câte-un grăunte/ de aur scobit în crusta/ pământului/ face cu ochiul/ foamei. Dintr-un sfârșit.//(p.10), experiență care se desăvârșește, de pildă, în poezia lui Șerban Foarță. Sau, mai remarcăm, ca demnă de urmărit, intenția de compatibilizare a unor registre de semnificare în stranie contiguitate, cel liric consacrat și cel material de referință: Tu, carne a mea ce usturi/ cu fiecare vinovăție. Cu fiecare respir/ tot mai greu,/ cuvintele ce apasă. Fii a mea,/ cum mă știi,/ cum a vrut Dumnezeu.../ și mama cu tata.//(p.54) sau Umbrela-și deschide aleanul/ cu pofta lumescului/ țel pus pe umerii Evei...//(p.11). Alteori, poeta sincronizează aceste registre într-o armonie cu totul remarcabilă: Sobor de frunze, din vrerea toamnei/ târzii,/ simt talpa ruginie a vântului, rugul iernii/ și palmele reci ale timpului. Toată puterea/ adunată grabnic, sub nucul bătrân...//(p.88). Iar acolo unde este evocată atât de des, în mai toate ipostazele ei, feminitatea nu poate fi detașată de ceea ce generează; de iubire (Alb în contrastul serii, atât de vagă,/ aroma pielii. Yin-ul și yang-ul meu,/ la ceaiul din privirea goală// p.17, sau În păpădii un soare doarme.../ sub noapte zborul este greu;/ doar tu vedeai lumini cum rup/ scântei în ochii-mi ce te cheamă// – p. 59). Andreea Maftei depășește idilicul acela cu care ne-a obișnuit poezia clasică de dragoste a lumii și accede spre aducerea iubirii în afara senzorialului, a concupiscențelor sordide, fie și cu riscul de a pierde din emotivitate. Un reflux al sentimentelor tresaltă metaforic în „Îmbrățișare”: La reflux, două perle întro singură/ scoică deșiră nisipul hoinar.// (p.41). Ori ca în „Dimineți în doi”: O dimineață nouă, mai rece,/ ne orbește./ Ne face să nu mai/ recunoaștem./ De fapt, să nu ne mai recunoaștem./ Rămân/ cicatricile unui

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ timp hain...//(p.35). Alteori, iubirea este doar o referință universal moderatoare care se păstrează ca implicită în simbolistica pe care o sugerează: La un sân cuprind marea, la celălalt, cerul./ Le unesc. Linia de mijloc stă într-un echilibru/ patern. Își colorează urma/ desenând pe asfalt. Întâi,/ pătratul perfect.// (p.50). Sau, ca în „Cartea aceasta, eu”, unde visele fumegă după o ardere ce a cunoscut ca în treacăt incandescența, iar femeia/ poeta se regăsește în somnul prozaic al cotidianului încă dorind: Semnul de carte nu uită. Nici inima care palpită/ a vise ce fumegă./ Și-i încă vânt, și-i chemare/ spre necuprins//(p.53). Se urcă, așadar, din candori efemere, inefabile spre poezia definită a fi rugul cuvânt, înnobilare a sinelui: Prin mâna dreaptă a poetului,/ își varsă sufletul –/ somn oricăror simțăminte./ Ultima moarte din umbră/ e rugul cuvânt.// (p.25). Și fiindcă suntem ademeniți într-un câmp prin excelență liric, Andreea Maftei se întoarce uneori spre contemplativ, spre vibrațiile cu care ne-au obișnuit mai multe secole de poezie fără a li se formaliza și fără a aluneca în nonconformism, ci doar spre a consensualiza cu ele în spirit: Sobor de frunze, din vrerea toamnei/ târzii,/ simt talpa ruginie a vântului, rugul iernii/ și palmele reci ale timpului. Toată puterea/ adunată grabnic, sub nucul bătrân...//(p.88). Sau se întoarce în chip fericit în sonorități de haiku spre poezia clădită pe conotații cunoscute, doar altfel caligrafiate: Rodat, doar miezul ars de brad/ și balansoarul/ cântă povestea lor printr-o tăcere –/ la primul gong.../ Seară de gală.// (p.32). Și încă un exemplu, unde sunt suficiente numai două cuvinte (copilărie, bunica) spre a reconstitui un cadru bucolic reconfortant: Cobor./ Sub pleoape, dealul copilăriei, de-a rostogolul./ Bunica nu e. Și foamea îmi spune povești./ Lacrimile spală poarta închisă, în ochi/ ce croiesc/ haine, pe trupul gol. Prea gol...//(p.44). Alteori, experiențele poetice (Povestea sânului rușinat) rămân simple exersări de condei care ar fi armonizat mult mai bine într-un volum de versuri scris cam în aceeași tonalitate. Nu mai puțin remarcabilă este chemarea/vocația poemului în care Andreea Maftei se simte în largul său, fără constrângeri (Răscolire, Femeia cu pene, Chihlimbar și nu în ultimul rând Cadran) ori reflecțiile de tot atât dramatism câtă profunzime respiră: Noaptea sortează păcatele,/ le spală, pe albia sufletului/ întins ca pereche nesomnului.//(p.89). Așadar, Andreea Maftei este o poetă tânără, la debutul ei editorial încununată cu premii literare dătătoare de elan, mânuitoare abilă a versului haiku, a cărui influență se resimte, cum am văzut, și în poemele sale din Lebede roșii, are cultura filologică necesară formulării unor exigențe în ce-itatea care săi asigure un parcurs ascendent în poezie, fiindcă, iată, ne dă cu acest volum de debut suficiente prilejuri să o găsim într-o laborioasă căutare de identitate.

191

CRITICĂ

Evelyne Maria CROITORU

ILEANA POPESCU BÂLDEA – VIAȚA CU IUBIRE ȘI ABUR DE POEME Librăria Mihai Eminescu elegantă și primitoare casă a cărților, a găzduit în 21 sept. 2018. un eveniment literar important: lansarea volumului Viața îmbrăcată subțire, al scriitoarei Ileana Popescu Bâldea, apărut la Editura Astralis, sub îngrijirea Cameliei Pantazi Tudor, cu o frumoasă copertă realizată de Raluca Tudor, după lucrarea artistului Lucian Opriceanu. Citind cartea descopăr o personalitate complexă, o scriitoare cu o inteligență creatoare evidentă, iluminată de cunoașterea vieții și înțelegerea acesteia prin luciditate. Trăirea concretă este transpusă în reflecție, realul banal este simbolizat. În accepția consacrată a termenilor, proza este o compoziție organică ce-și urmează legile proprii de recreare a realității. Ileana Popescu Bâldea a ales formula alternanței între secvențele introspective și firul epic, dinamizând astfel textul. Din când în când intervine cu propriile concluzii, mici poeme în proză, frumusețea și abundența metaforelor sunt dovada vie a prezenței poetului în propria proză. Volumul este structurat în 21 de capitole, ce pot fi tratate foarte bine ca și proze separate, dar care, prin unitatea stilistică, prin continuitatea construcției epice, pot lua de asemenea, forma romanului. Autoarea dovedește o înzestrare specială în descoperirea și transcrierea jocului complicat al mobilurilor sufletești. Capacitatea de dezvoltare epică, modul în care insuflă dramatism intelectual unor situații aparent banale, fluența și finețea expresivă, precum și facultatea de a se mișca în sfera introspecției psihologice, oferă volumului substanță majoră, anunțând un prozator stăpân pe mijloacele sale de expresie. Aspectele ascunse ale comportamentului uman sunt scoase la suprafață și disecate cu bisturiul fin al medicului scriitor, definind personajele prin ceea ce au ele esențial, bun sau rău: „Eva (...) se poartă ciudat doamnă doctor! Nu știu ce să mă mai fac cu ea! – explică iritat bărbatul (Adam), care brusc se răstește! Lucrează? Întreb interesată. Sigur! Păi, o țineam altfel?... Dar dumneavoastră munciți? Sunt liber profesionist. Muncesc puțin, câștig binișor. Fac și sport... mă întrețin fizic.” (p. 140). Tema omului scindat, temă majoră, dezvoltată în literatură de J. J. Rousseau, Dostoievski, apoi Proust, este reluată aici de Ileana Popescu Bâldea. Situațiile de ambiguitate, reacția subiectivă de apărare, dedublarea în fața indiferenței, portretul Iuliei, personajul central al volumului, retractilă, uneori contradictorie, toate acestea 192

sunt elemente ale polivalenței reacționale, fie ea individuală sau de grup. Iulia își analizează trăirile, frustrările, balansând între binele creat de relația cu fiica sa, Diana, cu cățeii săi (înduioșătoare descrierea relației de prietenie cu aceștia) și răul mai voalat prezentat, adus de un bărbat egoist și oarecum imatur. Sau, așa cum spunea cândva Nicolae Manolescu: „Din ceea ce a fost viață reală, infinită și imprevizibilă, din ceea ce a fost culoare, nuanța unei emoții sau timbrul unui sentiment, (…) n-a trecut decât substanța lăuntrică, esențială.” Eroina caută explicații pentru criza prin care trece, seismele sentimentale versus caracterul obiectiv al medicului provoacă febrilitatea narațiunii. Dezvăluirea caracterelor, într-o interdependență de factori individuali și context, dovedesc capacitatea autoarei de a transforma fapte în simboluri și în acest sens este relevantă povestirea Balerinul. Iată: „În serile următoare rana (impresarului) s-a infectat și medicii au fost nevoiți să-i amputeze brațul. Dar a continuat să rotească scena (balerinului) cu bontul, cu cealaltă mână și mai apoi cu fruntea, când toate membrele i-au fost amputate. Intr-o seară, (…) impresarul a amețit și părul i-a fost prins de scenă. Aceasta s-a blocat.(…) Hei, ce stați, rotiți dracului scena asta, nu vă mai uitați după ciotul acela! Eu sunt important! El este doar o bazaconie! Auziți?” Finalul suspendat al cărții induce ideea că nu este necesară întotdeauna explicarea stărilor sufletești. Cititorul înțelege, implicat în viața cărții se trezește de mână cu eroii, căutând, ca și ei, muzicalitatea vieții în asurzitorul conflict interior. Tensiunea intelectuală, finețea analitică, esența problemelor existențiale dezvăluite gradual, maniera creativ confesivă, oferă spectacolul complet al unei proze cuceritoare. Puterea simbolurilor îmi amintește de revelația existențial suprarealistă din piesele lui Eugen Ionescu. Voi încheia cu ceea ce consider a fi mesajul – splendid – al cărții: „Alerg. Sunt calul destinului meu. Imi scutur coama despletită de gânduri. Salut singurătatea cu botul printre pietrele albe. Calul, aprinde cu aerul un vis de niciunde. În nări cu iubire și abur de poeme nescrise. Pășește prin nisip. Ultimul acord. Veșnicia.” Ileana Popescu Bâldea este o izbândă certă în peisajul cultural contemporan. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ

Raluca FARAON

SINDROMUL NEBUN DIN DRAGOSTE1 Titlul volumului Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit de Gabriel Gherbăluță, apărut la Editura Rovimed Publishers, Bacău, în 2014 (având și o ilustrație pe copertă sugestivă, a pictorului contemporan Tommy Ingberg), promite un imaginar poetic răvășit de voința dragostei, care ar atrage, după sine, forme inovatoare, inedite, de expresie poetică sau, cel puțin, acesta a fost orizontul meu de așteptare, din perspectiva cititorului. Din nefericire, corpusul cărții dezminte, la o primă lectură, titlul incitant. Poezia care deschide volumul oferă, e adevărat, o cheie de lectură în acest spirit: mâna stângă „nu-și mai recunoaște degetele/ și de ceva vreme crede/ că e prelungirea ta/ nu a mea/ transplant din dragoste/”; dar dragostea este elogiată pe tot parcursul volumului, în termeni suavi, cu tot arsenalul trăirilor aferente: dor, teama despărțirii, șăgălnicii adolescentine. Nicăieri nu este dată impresia clară că iubirea determină trăiri paroxistice sau ieșiri necontrolate, nici tematic, nici stilistic. Și atunci, iau în considerare un alt aspect: există nebunii blânde, duioase, abia perceptibile. Nu e oare „nebunesc” în lirica actuală (saturată de cinism și spirit de frondă) să prezinți iubirea atât de natural și de ingenuu? Răspunsul ar putea fi în favoarea autorului, cu toate stângăciile inerente unui astfel de demers, deși, la un nivel adânc al scriiturii, există o formă de schizofrenie dată de retragerea exclusivă, fără cale de întoarcere, în lumea cuvântului, în care orice este posibil și în care poetul își găsește consolarea în fața realității agresive. Când se adresează iubitei, îndrăgostitul reia aceleași vorbe rostite spontan în limbajul curent, ca și cum acestea ar fi spuse pentru întâia oară (dar crede sincer că tot ceea ce i se întâmplă este unic și irepetabil, astfel încât generează o duioșie irezistibilă): „ochii nu te văd decât pe tine”; „iubito, mor de dorul tău”; „te iubesc și în stomac am fluturi”; „mă doare că tot fugi de mine”; „rămâi cu mine, fii, te rog, a mea!”. De remarcat faptul că această nebunie „a fluturilor în stomac” este controlată, totuși, de vigilența lucidității poetului: „de ce te iubesc – mă întrebi/ iar eu îți tot spun că m-aș face curcubeu/ chestii din astea dulcege pe care și le spun/ îndrăgostiții”. Alteori, poetul găsește formule de

adresare inedite: „neiubita mea preaiubită”, „nespuso”, îi problematizează original statutul („te-ai întrebat/ cum i-ar sta evei pe un raft de cămară?”) sau o interoghează metaforic: „ce secundă îți întunecă respirările?”. Dacă ochii iubitului tânjesc după prezența celei care își leapădă „lupul”, ochii iubitei au culoarea lui „a fost odată”, pentru că timpul este cel care configurează apropierile și despărțirile, el este cel care generează o tensiune dureroasă a iubirii, o posibilă alienare, nu sentimentul în sine. Și tocmai timpul îi conferă lucidității poetului o coloratură amară („al treilea pas îl facem împreună/ așa mă amăgesc/ atunci când pictez portret/ cu veșnicii”), mai de preț, consider, decât nebunia mâinii stângi. Dacă mâna stângă este starea care fluctuează de la duioșie la dorință (trecând prin prăbușirile singurătății asumate ca un dat existențial), aceasta este domolită de mâna dreaptă, a autorității auctoriale care creează din cuvânt fie un spațiu pustiit prin evocare prozaică, fie un „regat” prin metaforă.

În medicină, există un sindrom numit „al mâinii alienate/ anarhice/ a Dr. Strangelove” sau, cum a fost adaptat termenul în limba franceză: „syndrome du docteur Folamour”/ sindromul doctorului Nebundindragoste”. În termeni exclusiv medicali, afecțiunea înseamnă mișcări incontrolabile ale mâinii care par determinate de o voință externă. BANCHETUL, 40-41-42 / 2019 193 1

CRITICĂ Din acest punct de vedere, titlul își găsește ecou plauzibil prin textele propuse: aparent, există rămășițe ale realității, dar e o simplă iluzie. Iubita e un arhetip, numită „ideea de tine”. Chiar dacă pare o prezență reală cu care se comunică firesc prin apelativul „iubi”/ „iubito” (foarte multe poezii sunt aglomerate de termeni familiari ca pronume demonstrative, forma populară, interogația „știi?”, recurenta sintagmă „îți spun”), ea se metamorfozează în instanțe lirice fluctuante. Iubita poate fi „marea mea cu numele tău”, balerina care suferă pe scenă, parte dintr-un univers personalizat, o simbioză a dorințelor, ecourilor culturale (stănesciene, spre exemplu: „desenează-mi o stea/ sau/ mai bine/ lipește-mi-o/ în locul inimii”) și jocurilor semantice: „îți număr ploile din garderobă”; „araratul e doar al ochilor tăi”; „miam pus toate cuvintele la amanet/ în schimbul unei respirări/ de-ale tale”.

194

Schizofrenia de care aminteam presupune tocmai lipsa afectului în schimbul unei raționalizări dureroase. Deși pare un volum de dragoste, la un nivel profund al analizei, se relevă alte aspecte care presupun, așa cum am sugerat deja, luciditatea în forme extreme: vocea poetică se mărturisește unei iluzii în dragoste, frecvente sunt, de fapt, referirile la singurătate, la timp și la cuvântul care, doar el, funcționează ca paliativ și ca simulacru al iubirii. În cuvântul-lume autosuficientă, poetul creează voci fantomatice, iubire și singurătate deopotrivă. Dar tocmai în acest punct se poate spune că volumul capătă consistență și valoare autentică; cuvântul „negru”, „transformat în piatră”, asociat ca importanță vitală timpului, din care dinții îndrăgostiților mușcă, ei bine, acest cuvânt este mai important decât iubirea întrucât configurează poemul în care se trăiește ca într-o monadă. Cuvintele îi dau poetului senzația că este atotputernic („redesenez/ din cuvinte gustul/ plimbărilor cu tine”), simulând trăiri de la entuziasm până la regret sau lehamite existențială („cuvintele poemului au ruginit”), deși știe că, „mai mult decât gripa spaniolă/ și ciuma la un loc”, „cuvântul omoară”; singurul căruia poetul i se supune, în acest scenariu egolatru, este timpul care „mancurtizează amintirile” sau care „și-a luat cuvintele cu el”. Poemul-monadă e mâna stângă care a înnebunit, de fapt, nu din dragostea pentru iubită (care e numită, oricum, „cartea-femeie”), ci din dragostea fără leac a poetului pentru Cuvânt. Poemul e topos fie cu păpădii, fie cu „gară abandonată a cuvintelor”, „țărm pe care își leapădă sunete/ logosul” și în care „pescarii își prind cuvintele/ la pupa lotcii”, divinitate care împietrește ochiul sau care devine cimitir pentru „dresorii silabelor”, o divinitate răutăcioasă care face pojghița cuvântului inaccesibilă groparilor. Această dragoste poate lua forme sălbatice: „bucata de poem/ din care rup cu ghearele/ silabe”, dar se observă și duioșii afective date de boală („poemul/ își tușește ultimul cuvânt”) ori de sacrificiu: „un fel de preot pregătit pentru ultim pas/ poemul e gata de moarte”. Cu toate că există anumite aspecte criticabile în ceea ce privește unitatea stilistică a volumului (inserarea versului clasic în curgerea versului alb, mult mai potrivit pentru viziunea artistică de ansamblu, folosirea unui limbaj colocvial, referirile la mediul online, prelungirea inutilă în versuri banale a unor idei poetice inedite), Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit de Gabriel Gherbăluță este un volum în care „te iubesc” se poate citi, așa cum a fost conceput, în limba fluviului, în țipătul albatroșilor, în scrâșnetul pietrei cuvântului care aduce roiuri de fluturi, pe „rugul secundelor”, într-o toamnă eternă.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ

Ironim MUNTEAN

VIAȚA CA UN CARUSEL Și al treilea volum Jocul întâmplării al Luciei Dăncilă, Editura „Unirea” 2017, Alba-Iulia, rămâne circumscris prozei scurte poematice prin universul tematic abordat: viața, iubirea, natura, credința, destinul, moartea și expresivitatea artistică în substanța sa epică armonizându-se harul narativ cu lirismul filtrat din descrierile impresioniste ale peisajului-rezonator sufletesc și anestezic. Prin cele patru povestiri istorisite prin perspectivă auctorială sau prin tehnica ”povestirii în ramă” este înstrunit un cântec al vârstelor, un poem al anotimpurilor existențiale ale ființei umane, a cărei viață echivalează cu o „mare călătorie”, „o mare trecere” prin timpul veșnic pentru universul cosmic și efemer pentru om. Viața este ca un carusel, în a cărui rotire, omul integrat alternează „clipele de fericire, în care plutește căutând absolutul” când e „în înaltul cerului albastru” cu cea de pământean când simte ”ca Adam și Eva izgoniți din rai pășind neputincioși spre iadul unde-și vor ispăși pedeapsa” (p.28). Este un poem al vârstelor: copilărie, tinerețe și bătrânețe (amintind de poemul „Trei fețe” ale lui Lucian Blaga: Copilul râde: / Înțelepciunea și iubirea mea e jocul” / Tânărul cântă: / Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea” / Bătrânul tace: / Iubirea și jocul meu ențelepciunea) petrecute în spațiul rural montan „muntele era învăluit într-o cămașă de foc și adierea vântului apasă ușor claviatura acelor de brad care făcea să răsune peste munte simfonia tainelor și a miraculosului.” (p. 87) și urban, din timp actual, extins și după revoluție. Fiecare povestire plasează în centrul său familia, cu părinți, copii și nepoți, relațiile fiind surprinse din unghiul codului moral creștin, al celor zece porunci, de justețea cărora eroii Luciei Dăncilă par a fi convinși: „Ar fi nedrept să se abată din drumul bun. Trebuie să renunțe la gustul fericirii pe care o visa. Se gândea că acest gust este dulce dar și prea amar. Nu are curajul de a merge înainte” (p. 98) Așa cugeta inițial Sânziana, căsătorită de părinți când nu ieșise încă bine din adolescență crezând în căsătorie ca întrun „joc în care se prindea fără să-și dea seama că Paradisul la care visa avea să fie sufocat de întâmplări diferire de cele din copilărie și că va trebui să treacă dintr-un mit al copilăriei în bătăliile vieții și mica lume din vecini, din apropierea casei ei avea să fie ceasornicul ce-și mișca acele pe ecranul cenușiu al existenței sale limitate” (p. 12 BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

După nașterea copilului, iubirea Sânzianei se revărsa asupra lui, dar apare și tristețea și „un gol imens se zvârcolea în sufletul ei, ca un diavol, tulburând-o și amintindu-i că este o victimă închisă în cetatea propriei naivități și a singurătății! Trebuie să evadez curând din acest spațiu închis. Încep să mă sufoc! privi în jur și obiectele se învârteau în jurul ei ca un carusel care o amețea și care îi aducea în suflet teamă și nesiguranță” (p. 13). Gustul aventurii plutea în aer și dacă primului asalt îi rezista în următorul se înscrie pătimaș, cedând: „Trupul său se prăbușise sub arșița iubirii și cu păcatul în gând acceptase acest joc al iubirii care o trezise la viață” (p.26) devenise adulterină, îi comunică soțului gândul divorțului povestit și fiului și urcă în carusel rotitor real amăgindu-se cu iluzia unei fericiri care să o facă „să pășească pe un drum ce-i ducea spre infinit, spre strălucirile astrale care le pecetluiseră parcă, soarta” (p. 27). Este, din păcate, o iluzie. După o vreme, Dan, amantul doctor se mută la București și o vizită inopinată a ei îl surprinde „cu o blondă frumoasă, tânără, sărutându-se” (p.33) Viața îi devine calvar și lângă soțul (de care nu mai divorțase) constata că „șia mutat sufletul în lucruri materiale. Tinerețea a ispitit-o cu iubirea carnală, desfrâu, iar bătrânețea iaduce ispita lăcomiei pentru avere. Devenise un om cantonat căruia nu-i plăcea decât de ea însăși” (p. 34) Banii ajung marea ei dragoste, aduc neliniște, singurătate, făcând-o să reflecteze amar. „M-am ofilit prea devreme și mi-am pierdut frumusețea fizică și interioară pentru că n-am știut și n-am putut să fiu hotărâtă, n-am știut să găsesc calea iubirii spre Dumnezeu” (p. 37). Moare trădată de fiul ei, absent la înmormântare, doar prietena ei Valeria o însoțește pe ultimul drum reflectând: „Cântarul etern a pus în talerul lui adulterul și patima banului, iar echilibrarea balanței a adus suferința și dezamăgirile pe care Sânziana le-a trăit” (p. 38) În povestirea „Jocul întâmplării”, viața familiei ei stă sub pecetea hazardului, Gheorghe s-a luat din dragoste cu Paraschiva, care o avea pe Maria, dintr-o altă căsătorie, adoptând-o fără vreo reținere, fiindu-i la fel de dragă ca și cei trei copii ai lor: Ana, Vasile și Nicolae. Plecată fără știrea familiei, la lucru, în Roma, Paraschiva o va duce greu, este bătută și apoi ajunge menajeră la bătrânul Giovani, al cărui tovarăș de nădejde erau cărțile, fiindcă din ele afli „ce-i viața, 195

CRITICĂ ce e iubirea, ce-i bunătatea și cum poți să tai rădăcinile răului” (p. 45) punând-o să-i citească în fiecare seară din Biblie și să-l ducă duminica la biserică. Trecut în lumea drepților, după trei ani Giovani este înmormântat și după șase luni Paraschiva este iarăși în stradă, cerșind și fiind violată. Vine în țară când află că Gheorghe a primit mulți bani pentru repararea casei. Sosită intempestiv va rămâne până sustrage banii și se reîntoarce la Roma, lăsând în urma ei „pârjolul sărăciei și dezamăgirii” (p. 48) și convingerea lui Gheorghe că lupta pentru supraviețuirea și creșterea copiilor e unicul țel al vieții sale. Maricica se convinge că în tovărășia cărților care sunt vrăjite va călători pe tărâmuri cu zânele și piticii „într-o lume magică” (p. 40). Un telefon dat de la vecin, în clasa a VIII-a, când era bolnavă, găsește prin hazard familia Protopopescu care-și pierduse fiica – Maia – și cu senzația că o aud pe fiica lor, iau sub protecție familia lui Gheorghe. Hazardul nu s-ar fi simțit dacă n-ar fi fost și mâna lui „Dumnezeu m-a supus la multe încercări dar eu am fost convins că odată îmi va întinde o mână de ajutor. Și toate astea pentru că nu mi-am pierdut credința” (p. 53). Drumul vieții lor sa schimbat radical, va termina liceul, se înscrie la facultate spre a deveni asistentă cu studii superioare, se împrietenește cu Radu care-i va deveni soț, tatăl ridică o căsuță cu două camere (căreia îi va mai adăuga alte două), majoritatea evenimentelor petrecându-se în anotimpul toamnei, simbol pentru prozatoare al fertilității și împlinirilor, al culesului roadelor și în celelalte povestiri toamna au loc căsătorii, nașteri, întâmplări fericite. Odiseea străzii proiectează în mit o realitate actuală, dureroasă și prin tehnica „povestirii în ramă” aflăm povestea celor cinci năpăstuiți ai sorții, înnoptând într-o hală. Din spirit de solidaritate îl vor recupera pe cel care e diferit de ei, doctorul Marius, care ocrotit le va deveni prieten, prețuit pentru că l-a salvat de la moarte pe Rudi, unul de-al lor. După o vreme li se va alătura în truda zilnică la restaurant, va renunța la patima băuturii în care căzuse după moartea mamei și își părăsise familia. În rătăcirile lui zilnice o va întâlni pe Delia, fiica sa, care-i cere să revină acasă, ea și mama ei, Dora, iubindu-l și iertându-l. Acasă se schimbă de hainele rupte, dar se va întoarce definitiv doar după ce se va împăca cu sine, se va gândi la Isus, la crucea și suferința Lui, pentru că „Trebuie să fiu convins că numai credința mă va salva! Trebuie să mă rog lui Dumnezeu” și va reintra în ciclul existențial firesc toamna”...

196

„anotimpul lui preferat care-i purta noroc, era anotimpul trecerii de la frumusețe, zbucium și neliniște la albul imaculat al iernii, când întinderile albului nesfârșit îți picurau în suflet puritate, strălucire și liniște” (p. 78) Vechilor prieteni le va da ajutor să-și regăsească rostul anterior. În „Destine”, dimensiunea tragică e cea mai pregnantă, Todor, protagonistul povestirii, bătând aproape simetric drumul Sânzienei, luând cu el „dincolo” doar păcatele. Etosul prozei ardelene cu ecouri din I. Slavici, dar și atmosfera din romanul „Baltagul” al lui M. Sadoveanu sunt evidente. Todor intră cioban în cătunul Plai, cu simbrie de 20 de oi, cu gândul de a-și schimba destinul, angajat de nea Ilie, de a cărui fată, Raveca, a cărei mamă murise, se îndrăgostește și vor trăi iubire cu păcat, pătimașă, în pat vegetal, și aducându-i multă neliniște, pe care vrea s-o înlăture prin rugăciune: „Doamne, luminează-mi drumul și ferește-mă de necaz! Luă apoi Biblia și citi din ea” (p. 20). Rămâne însărcinată și Todor n-o mai caută. Urca ea la munte pe la sfârșitul lui august, când tatăl era plecat la înmormântare, Todor o îmbrățișează și pornesc pe o potecă și pe când îl rugă să vorbească cu tatăl ei, „Todor o împinse, iar ea se prăvăli cu zgomot și geamăt până în fundul prăpastiei. Murise fiind plânsă doar de jnepenii verzi, singurii martori ai crimei și vântul rece ce se lăsase peste munte prevestind zăpada” (p. 91). Nimeni nu-l bănuia, își primește simbria și în satul său își începe noua meserie, se însoară cu Maria, își face casă mare, are o fată Mihaela. Îi cășunează să cumpere un copil, pe care să-l facă slugă. Îl ia pe Niculiță, de la o familie săracă, cu 12 copii. Îl va trata cu sălbăticie, spre disperarea Mihaelei, care-l îndrăgise, dar e silită să se mărite împotriva voinței sale cu un băiat din sat. Maria, mama Mihaelei, e răpusă de boală. În scurt timp și Todor paralizează, Mihaela divorțează și cu inima la Niculiță, își anunță tatăl de hotărârea de a-l lua de soț pe Niculiță. Todor îi cere iertare ginerelui, o obținuse de mult căci tânărul era convins că „s-a întâlnit cu Dumnezeu care l-a ocrotit, l-a făcut puternic și l-a mângâiat ori de câte ori i-a fost greu” (p. 97). Își va ierta socrul care pleacă pe alt tărâm cu toate păcatele sale. Prozatoarea excelează în arta portretului, creând oameni vii, autentici, individualizați prin comparație plastică și înscriși unei tipologii clasice. Lirismul e filtrat în descrieri rafinate, iar stilul are strălucire, fie prin metaforă, fie în expresia paremiologică, de cugetare, ori aforistică.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ

Daniel MARIAN

NOTE CRITICE 1. Nicoleta Crăete, Artizana paradoxurilor (femeia cu trupul de ceară, Ed. Grinta, 2019) S-a lăsat mult așteptată, această coborâre în văzul lumii, din turn, de prințesă neconvențională. Nu din frica de lume, ci intrigată fiind de atâtea muchii nejustificate ce pândesc în colțurile pe unde putea să fie rotund. Bănuiam eu pe undeva, după aburii sau norii ce erau prin preajmă, că ar fi vorba despre o descindere specială. Și trebuie procedat cu grijă, pentru că e „femeia cu trupul de ceară”, care nefiind, ar fi și culmea, Nicoleta Crăete, ci o reproducere a ei la într-un exercițiu de recunoaștere prin lume, unde evident că se produc coliziuni cât poate cuprinde partea afișată a respectivei lumi.

O încercare de ordonare a firescului după alte ștanțe, provoacă primul dezastru total, pe seama a ceea ce trebuia să fie un dineu la care peste flămânzeală sunt așezute eticheta, protocolul, bunele maniere. Când-colo, ce să vezi: pornit-a dezmățul canibal, de unde nu mai rămâne nimic nehalit, Nicoleta, de-acum când stau cu tine la masă, mai ales în „tablou”, e cu emoții! Uite și tu de ce: „se mănâncă după program/ în mod organizat civilizat neconversat/ primul îi mănâncă celui de-al doilea/ ochiul stâng/ cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea/ ochiul drept/ cel de-al treilea următorului/ fața/ următorul următorului/ îi mănâncă răbdarea/ și tot așa/ în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant/ ultimul îi mănâncă primului/ ceva irelevant”. Este interesant de remarcat și unde anume se petrece chermeza, ospățul, orgia organică, sau ce-o fi BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

mai potrivit prin raftul definițiilor: „pământul s-a curbat/ a semn de întrebare/ ca și cum părul i-ar fi întunecat/ pentru o clipă privirea/ sau ca și cum s-a aplecat/ să își lege ceva/ sau ca și cum/ din siguranță nu se naște nimic/ doar o ușă în negru/ arsă poate deun piroman/ în alb/ dar în golul astfel creat/ cât de la un cuvânt până la alt cuvânt/ s-au așternut mese de sărbătoare” (cum să ucizi bucuria). E bine dacă nui pământul acesta, m-am mai liniștit, măcar el să scape nemâncat cu totul. Ai zice că odată afișat meniul și locația, povestea se poate pune în ramă ca fiind una valabilă de studiat mai departe până la următorul prăpăd. Ce să vezi, nici pomeneală, abia acum să te ții bine de tot, pentru că protagonista fenomenului nici măcar nu se recunoaște pe sine, punerea ei sub o identitate ar însemna ceva mai grav decât o punere sub acuzare pentru stâlcirea universului, ceea ce ar cam trebui: „nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă/ nu ies copaci din trupul meu/ din care să crească o pădure întreagă apoi/ în care să mă pierd/ nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă/ și nu înțeleg/ eu nu am mai deschis ușa de zile întregi/ am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna/ și mi-am lipit pe frunte o carte/ care să mă împiedice să cad” (eu nu sunt aici). Ai putea crede, din cele mai sus că în consecință, cine știe ce hotărât-apucată e Nicoleta Crăete, când de fapt e de o sensibilitate debarcată în emotivitate, chiar ieșită din comun. Să nu-i spuneți poetei să vorbească, că atunci e pregătită să-și tacă până și privirile, așa ca ariciul, când plouă cu prea multe privirile altora. Astfel, un sejur remarcabil într-o carte care mă miră că stă locului și nu umblă cu vedenirea pe la șuete de spirite de cărți, petrecut la cote apocaliptice cu o poetă care nu seamănă nici ea cu ea decât ea cu un mister, darmite cu altcineva. Luați spre citire! 2. Drumurile Albanezului răsfățat între femei și poezie (Baki Ymeri – Drumul iadului spre rai – Ed. Academiei Internaționale Orient, 2005) Să aduni tot răul din lume și să-l faci luntre și punte înspre altă lume! Așa face Baki Ymeri, când sa încumetat la Iadul drumului spre Rai. A țesălat bine herghelia de sentimente și a găsit loc propice de păscut. Este un mare poet care călătorește prin drumul iubirii fără de întoarcere. Poate pentru că nu trebuie 197

CRITICĂ să închizi vreodată o buclă, îi stă bine cu mersul întrun orizont nebun de libertate, de iubire, de poezie, de nesfârșire. Iar cum mergând în loc să te întregești, te destrami, te sfâșii de colțul lumilor sau te dizolvi fără să te pierzi, pentru că devii esență. După cum bine spune: „Din bogățiile de odinioară,/ După trei mii de ani/ Ți-au rămas numai/ Arta iubirii/ Poetica sufletului./ Din manufacturile zilelor/ Acum și ochiul și gura/ Ți-s doar un fragment/ Rătăcit/ Într-un colț de muzeu/ Epitaf împietrit.” (Fragment rătăcit). Există un aici și un dincolo, care la tine se cheamă poezia. Trăitor în amândouă nebuniile astea totuși vieți, vii și ne spune cum și de ce. „Mă-ntrec pe mine însumi mergând./ respirând aud/ O sonoritate astrală/ Bătându-mi în tâmple./ Mă trezesc murmurând:/ Suntem frați/ Încă din antice vremuri:/ Mereu atacați,/ Mereu înșelați,/ Mereu jefuiți și răniți/ Mamele noastre-ntocmesc/ Zi de zi un dicționar traco-tragic/ Cu ierburi de leac,/ În vreme ce eu/ Cu mine însumi vorbesc/ despre democrația miresmelor/ Și despre arta de a scrie/ Pe muchia vieții.” (Ars poetica). Năstrușnicul poet este cel care pune nume de femei poveștilor, nu mai poate după ele și drept e că nici ele după el. Cine altcineva putea dovedi un poem de substanță care să fie bornă în poezia actuală: „Spune-mi, armâno/ Maică-ta cu ce te-a alăptat,/ În ce odăi te-a încuiat/ De miroși atât de frumos/ A trup legănat/ Și a pustii mângâieri?// De unde furi oare pofta/ Pe care ți-o simt/ Pe sânul amar sărutat/ De norul descopciat/ La cămașa lui de bumbac?// Buzele tale sunt fragi?/ Vai, ispito,/ La amiază când a fulgerat,/ de la fulger s-au înmiresmat.” (Sărutul). Cred că mai mare trăsnaie n-u prea scris alții de multă vreme, trăsnaie frumoasă de citit la orice oră din veac: „Mai ții minte când ne-am întâlnit?/ - Da!/ Mai ții minte când ne-am iubit?/ - Da!/ Mai ții minte când te-am întrebat/ de ce ești atât de fierbinte?/ Da!/ Mai ții minte/ Dacă ai fost vreodată cuminte?/ Da: pe când nu mă născusem/ Și chiar mai înainte!” (Minciuni de dragoste). Albanezului răsfățat i-ar mai trebui cel mult un gram de nebunie pentru a fi întregul el, până atunci e bine și așa. Se cheamă a fi poet și se cheamă a fi poezie. 3. Dumitru Velea, Epicentru pentru iubire (Odette, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1995) Cultivarea iubirii se face pe o pajiște de suflet, traversată de un curcubeu din afara timpului, și indiferent de anotimp. Cei care încearcă să-și cultive iubirile în seră sunt niște amețiți de ocazie, încăpățânați de proști. Doar dacă iei sămânța iubirii în stare pură neagregată, ai sorți și titlu de izbândă, altfel 198

poți să-i pui capăt iubirii dinainte de a o începe. Cu dorința și cu știința iubirii, Dumitru Velea se înființează chiar demiurgic, în faptul acesteia. „Numele dat” este predestinat după cum se vede, nu putea fi altul: „De la nașterea ei,/ eu nu mai am o coastă/ – i-am dat-o Ei;// de la trecerea ei pe-aproape,/ eu nu mai am picioare/ – i le-am dat Ei;// de la îmbrățișarea ei,/ eu nu mai am brațe/ – i le-am dat Ei;// de la auzirea glasului ei,/ eu nu mai am cuvinte/ – i leam dat Ei;// de la simțirea inimii ei,/ eu nu mai am inimă/ – i-am dat-o Ei;// de la vederea ochilor ei,/ eu nu mai am ochi/ – i i-am dat Ei;// de la rostirea numelui ei,/ eu nu mai am nume/ – i l-am dat Ei.” Numele ei este „Odette”: „Tu care ești numai frumusețe/ și dimineața oglindire a podoabei,// cu trestia îmi însemni numele pe piatra/ de sub care, albit de pulbere, mă ridic/ flămând și strig: Iată-mă, sunt de față;/ privirea ta să dea putere ochilor mei!// cu sabie smulge-mă din sabie/ și sparge-mă ca pe un vas de lut!// cu o mână să mă duci prin labirint,/ să mănjunghii în camera obscură,// și cu cealaltă să-mi descoperi fața,/ de sub cenușă, arsă de lumină!”. Dar este și „∞”: „Ea este un opt răsturnat,/ împrejmuit de gene,/ prin care trec, ca un fir de iarbă,/ din primăvară-n primăvară.” Este întrerupătorul existențial și numele ei adevărat este iubirea; și poți să-i spui liniștit-neliniștit: bună dimineața, adrenalină!, bună seara, novocaină! Despre poezie acum, pentru că despre miracolul suprem care o însoțește, mă gândesc că nu mai trebuie spus nimic, pentru a nu-i atinge nepermis de mult farmecul. Așadar, avem bărbatul și încă neavând femeia, din sine ea ajunge să fie smulsă și sculptată. Bărbatul rămâne într-un gol material care chiar să fi fost previzibil de când și-a propus să intre în umbra lui Dumnezeu spre a culege taina facerii. Dar e bine așa, bărbatul spune că e bine, pentru că acum femeia există. Atunci când infinitul se insinuează, se strecoară în suflul făpturii delicate, degeaba te mai întrebi: ceai făcut, omule? e gata și bine făcut, după patent dumnezeiesc. Iar dacă ar fi cumva de desfăcut, numai în puterea lui Dumnezeu stă, și atunci de n-o fi cu păcat. Cum totul este cu Odette și despre Odette, nimic nu rămâne în afara ei. Și cu voia ei, de acum nu doar trebuincioasă ci de căpătâi, este însemnată existența poetului mai departe. Dinăuntrul frumosului poem care poartă numele frumoasei, reiese tămăduitor un echilibru firesc, de unde mă gândesc că nu trebuiră rugăminți pentru a se întâmpla. Și acum, că viața în doi e făcută și astral și pământenesc, ar trebui trăită, fi-va oare așa?... Aceasta este cartea-fulger, ascuțită și densă, care e făcută să treacă prin piele, carne și os! Cu viața ca și cu viața, dar cartea neapărat trebuie trăită! BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ

Angela NACHE MAMIER

NOTE CRITICE 1. Forța vie și distincția cuvintelor simple: Alina Marieta Ion (De aici, direct în Paradis, Editura Brumar, 2018) Criticul Ionel Bota se exprima în revista Arca, nu demult, într-o cronică literară în care Alina… este apreciată judicios: „…poezia pe care ne-o propune volumul Cu fața la stradă (Cluj-Napoca, Editura „Grinta”, 2015, 80 p.) este resorbită. Dar conștiința (lirică) e mereu în stare de veghe, viața de-acum (și de-aici) e doar platforma refugiului, cum decorul crispărilor tragice e acest cotidian anost, agrest, climat sulfuros și adiacent, cât se poate, realului degringoladei în care tot mai anevoios ne mișcăm noi toți. E un entuziasm reținut în toate descinderile eului liric, doar luciditatea e însoțitoare a mirajelor adnotării. Un soi de decepționism frivol întreține alura vag persiflantă a confesivului, revirimente colocviale supurează în translucidul convențiilor temporalității” (…)

Simplitatea și pudoarea autoarei au farmec, atrag o formă de respect: Aníma: „Prin fereastra deschisă/ se vede apusul/ ce isprăvește orele luminii/ și-ai zice că forța lui/ stă în detalii./ Îți răman gânduri spălăcite pe buze/ te bucuri când capeți/ așa,/ o și mai multă viață.” Umilința înfrumusețează, naturalețea e eleganță. Cartea se impune printr-o bonomie și o modestie care sunt evidente: Mitul creierului mic: „Prin fundăturile minții/ stau vremuri tulburi și învățăm tot mai puțin/ din momentele de fericire./ Ne sunt ochii coborâți/ sub respirația grea/ și cine e mic/ va merge să plătească”. Poeta pătrunde direct fără ocolișuri în univers, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

suprimă timpul, luminează eternitatea. Simplitatea vine din inimă ca și adevărul care este punctul ei de plecare pentru veritabilul ei umanism. Simplitatea până la austeritate, gravitatea versurilor sunt considerate de Axel Oxenstiern în cartea sa Reflecțiile despre simplitate ca „din toate dispozițiile spiritului, simplitatea este cea care contribuie la fericirea unei vieți”. E și cazul autoarei ca ars poetica. Adevărata elocvență este concisă, se exprimă în puține cuvinte a căror ordine, simplitate și vivacitate atrag stimă căci este mereu de esență nobilă: 403: „și un galben pal se întinde/ în jur, pe fețe zbârcite./ Se duce lumina,/ umbrele se ajută între ele/ să se ridice/ se îmbrace./ Se adâncește durerea.” Viața ordinară nu e mereu ușoară, ori posibilă, poezia încearcă să spele ori să decoloreze din intensitatea tensiunilor, poeta fiind adepta unei forme econoamă, seacă, fără fiorituri, făcută din notații care devin aforisme pe alocuri. Tânăra autoare evită adesea din pudoare ori timiditate (ori pe alocuri din stângăcie), de a utiliza pronumele personal EU. În acest fel emoția circulă direct de la poem la lector, lăsând autorul discret în umbră, îndepărtat: Oglindire: „Necăutate de cineva/ amintirile vor trece prin sită/ toate lucrurile care sunt în timp./ Lumi topite de singurătate/ vor curge în cascade.” Un poem foarte reușit, utilizând arborele genealogic, tragedia unei pierderi familiale importantă (cartea fiind dedicată lui Stanca), datinile, durerea ascuțită, pe fond de ritual de despărțire folcloric, un realism amestecat cu magia (care este un adevărat anestezic), este dovada unui registru poetic mai amplu, simfonic, care ar trebui exploatat cu mai multă insistență: Destin: „Te-ai născut într-o mare singurătate/ șiai trăit tot așa./ Într-o zi,/ pădurea rece te-a strigat pe nume/ șoptit, ca să nu s-audă-n cer./ Ai tresărit de bucurie,/ și-ai mers, ai mers/ pană când ai ajuns/ chiar în inima ei./ Acolo ai descoperit un lacăt încuiat/ pe-o ladă veche de zestre/ zvârlită cât colo, înspre răsărit,/ și sub privirile tale/ s-a sfărâmat în mii de bucăți./ Înăuntru, o cruce de lemn,/ o sticluță cu mir, mărgele înșirate pe ață de tutun,/agrafe negre de păr/ un pieptene de os, oglinjoară rotundă/ înghesuiau o cutie de tămâie/ și un pachet cu lumânări/ în lungul lăzii./ Într-un colț stătea cămașa neînflorată/ din cânepă sălbatecă,/ ai clipit încet și ai înțeles./ Ceea ce trebuia s-a făcut/ nimic n-a mai fost străin.” 199

CRITICĂ Poem ce demonstrează un talent liric forte, o singularitate care merită exploatată și continuată, care merită încercarea de a decripta în continuare codurile, unei tonalități între griul vieții (sursă de blocaje, între pereți de piatră) și verdele vieții (contemplarea naturii, care o resursează până la extaz). Căci până la urmă destinul trebuie trăit, în ciuda incoerențelor, violențelor, obstacolelor pe care fiecare le întâlnește, cu frică cu tot, ce sălășluiește în fiecare dintre noi. Cu noaptea-n cap: „S-a terminat toamna/ norii mijesc prin griul lor o ninsoare,/ e frig mamaie/ nu te mai găsesc printre atâtea/ morminte străine,/ Bate vântul și-mi pătrunde în oase./ Mă uit în jur să-ți văd numele scris/ pe o cruce de lemn lăcuit/ dar simt numai/ cum orbecăie/ și mă trag de șireturi,/ la picioare,/ trei căței născuți ieri,/ ziua târzie de toamnă/ când ai scăpat în sfârșit/ de pe aici./ Măcar spune-mi te rog,/ te mai doare?” Cuvintele o fascinează, ce se întâmplă în sine când interogațiile se transformă în imagine, o emoție, o idee? Autobiograficul se găsește în modul de a interpreta, scenariza evenimentele și sentimentele ce pot decurge din dragoste, tristețe, doliu, lacrimi: Callipteris: „Se făcuse ziuă/ ce bine,/ mai trecuse încă o noapte./ Cam un sfert de ceas/ ai stat cu înfățisarea/ unui bătrân serios/ apoi te-ai așezat într-o parte./ Te prefăceai că nu auzi nimic/ dar îți jucau în cap ochii/ și mă trăgeai de mână strâns/ ca să-ți văd în pupilă/lumea lor.// Mi-ai zis într-o soaptă,/ înghițită cu bule rătăcite de aer,/ câteva cuvinte, frânte/ să știi că acolo n-o să mai fie întuneric, nici frig!/ Și când pe obraji ți-a plutit un zâmbet larg ai conchis/ tu ai văzut cum arată o sânziană!?” Dragostea este element declanșator de scriitură și de reînnoiri existențiale. Poeziile devin puncte de reper stabilizatoare, ne redau esențialul a ceea ce suntem: Timpul goanei: „Cearșafuri curate de batist/ ți se lipesc de trup/ transpiri/ e iarnă sau e primăvară?/ îți aduci foarte bine aminte / de prima mireasmă / a vieții/ zâmbești în pernă/ privești marea/ cu valuri însuflețite/ ce mătură plaja./ Se lasă seara/ încep apoi să iasă din ea/ peștii-n agonie,/ moartea nu devine viață.” Licențiată a Academiei de Studii Economice din București, Alina Marieta Ion are o activitate literară bogată, câștigătoare de concursuri de creație, premii de poezie diverse, apariții numeroase în diverse almanahuri și reviste de literatură sub egida USR, autoare a mai multor volume de poezie (debut, Cu fața la stradă, Editura Grinta, Cluj, 2015; Mărgele de nisip, Editura Eurostampa, Timișoara, 2016; De aici, direct în Paradis Editura Brumar, Timișoara, 2018.) Această economie de cuvinte care caracterizează acest volum are rezonanțe profunde și universale. Viața o face să scrie, viața ei ESTE în măsura în care o poate imagina. O fascinează că tot ce trăim într-o viață poate reveni într-un flash de zece secunde, în orice moment, și se poate întinde pe paginile unei cărți de 200

poezie, amestecând autobiograficul cu reveria, cum este cazul în acest volum enigmatic. 2. Literatura, ca reședință secundară a lucidității, dar mai ales a melancoliei: Aurel Avram Stănescu (Abstracțiuni cantabile, Editura PIM) Un autor atipic, prezent cu discreție pe diverse rețele de socializare, personal am comunicat pe Rețeaua Literară, la debuturile acestui site, apoi, mai recent pe Facebook. Coperta, grafica a fost asigurată de artista Liliana Nastas-Brătescu după o creație proprie a autorului. Pasiunea sa pentru literatură l-a condus la scrieri proprii, poezie, proză, autor a mai multor cărți. Un autodidact care impresionează prin seriozitate și care a fost onorat recent, cu un premiu literar în Japonia. Femeia în cuplu, ca amantă, ca mamă ocupă un loc destul de important în acest volum. Iubirea este când platonică, când terestră, tristă (când nu știm cum să îi păstrăm fundamentul, când moare de orbi ce suntem, din erorile și trădările noastre, moare de boală, de plictiseală, din răni de neșters). O dramă personală se lasă întrevăzută cu delicatețe, pe fondul unei singurătăți inteligente. Autorul este într-un perpetuu exil în sine, literatura fiind poarta de salvare, un culoar al inteligenței, adesea maladia duce la creație și solitudine gravă, bine-cunoscută în literatura lumii. Intenția este de a lăsa un mesaj, o urmă din existența sa, urmașilor: „Când iarna amintirilor va trece/ în umbre de arțari întortocheate/ noi doi împrăștiați pe firul gheții/ ne vom vedea de-a pururi într-o carte, nescrisă, cum triumfă-n calea vieții/ plutești mereu la umbra ierbii noastre/ când ne-aspersam în unduiri febrile,/ pierdute-n depărtări apropiate, și-uitam cum delicatele begonii/ dispar în neguri și imensitate”. (Mie dor de Belvedere). Aurel Avram Stănescu nu este un optimist, dimpotrivă, cea mai gravă maladie este moartea, o boala seamănă cu o moarte în suspans, o aventura nefericita în destin, la urma urmei, în mâinile hazardului. Cartea sa este un avertisment, îl constrânge să meargă la esențial: (…) Rătăciți: „E ora patru rătăcită-n noapte,/ lumini si umbre alterate,/ presimțiri sumbre din alte milenii./ La marginea lumii cântă strident cocoșii/ lansează unde premature în aer/ sunete, emoții, culori, simțuri/ vuiesc doar prin percepții./ Dacă nu ești tu, ele nu există!” Amintirile au nevoie de melancolie, ca să aibă un parfum nobil, elevat. Ea însoțește elogiul vieții, bucuriile și tristețile, trecutul. Alphonse Karr spunea că melancolia este lanțul care leagă sfârșitul omului de nașterea sa. Aristotel o asimila la tristețe, care conduce la creație, la mulți dintre autorii cunoscuți. Pentru Kirkegord „e cea mai fidelă, din câte amante a cunoscut”. Autorul se complace, filozofând adesea, în această stare, benefică, o provoacă, o așteaptă: „Ți-am căutat inima BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

prin desert,/ pe-întinderi de nea am găsit-o desfrunzită/ plină de drumuri nevăzute./ Unde duc pașii de la-început?/ Nu știm și nu vrem să știm/ ce se va-întâmpla./ Viitorul e numai o închipuire/ trăită repetabil de mii si mii de ori/ fugind în necunoscutul tainic/ -sufletul- ” etc…(Desertul negru). Prin poezie autorul respiră, este purtat de trăiri onirice, suprarealiste, în anumite poeme, aceasta „imprecizie” poetică, din umbrele imaginarului, îl fascinează: „Ieri am visat oglinzi prăfuite,/ livezi în crepuscul;/ omătul topit curgea în suspine/ eclipsa de afara…răceala din mine,/ iubirea din tine a ieșit la iveală./ Am zărit tremurând norii, fiorii de-o clipă./ nu mai e nimeni/ elanul meu moare/ răsăritul e rece…rezecție.” (Criptică). Poetul are și un verb nervos, social, împotriva injustițiilor, un timbru care îi reușește: (…) „Copiii palavragiilor ne vor împuia capul/ iar copiii celor mulți și umili vor fi la fel ca și/ părinții lor adică truditori./ Aceasta e ordinea firească/ și rareori va fi alta dar se mai întâmplă./ Creatorul se joacă, probabil/ în alte vieți am fost un bard nemulțumit/ de starea lucrurilor” etc… (Cercuri exclusiviste). Autorul a adăugat în a doua parte câteva proze, a scris și romane, are talent și apetit de povestitor și de iubitor de viață, de femei, de aspectul uneori haotic, aventuros al existenței… Poemul Pântec cu laser privit dintr-o parte. Feeling este unul dintre cele mai interesante, pe măsura unui talent matur: „Sânul, asemănător unui bot însetat de cămilă,/ m-așteaptă/ și nu știe mila, fiindcă și eu la rândul meu te/ doresc/cu toți ghimpii văpăii lăuntrice/ inseparabili, ce îmi frământa starea./ Lipesc frumusețea unor mesteceni albi/ din îmbulzeala nesfârșită de cuvinte/ înecând toate obstacolele artificiale/ șterse în chinuri/ un fel de intuiție personală ce o găsești/ numai în freamătul pădurii de foioase./ Ploile de ninsori așteaptă să rumege/ împletitura dureroasă a crengilor/ arzând gingășia unui cuib de voci/ pierdut prin Templul zeiței Hator./ Gonind veșnicia/ printre glasurile răgușite ale pietrelor/ puse s-aleagă arma cu plasmă a stăpânei!/ Contur filigranat în porțelan albastru de Prusia.” În prefața cărții, scrisă de către scriitorul Ioan Lilă (Franța), acesta găsește că „profunzimea suavă a versurilor se înalță în conștiința noastră ca o catedrală a spiritului”. Și același, mai încolo… „Când trece la proza poetică, Aurel Avram Stănescu deține taina fabulosului poetic”, și suntem de acord cu analiza acestuia, când conchide că în acest volum autorul încearcă să răspundă la întrebarea obsesivă și fără răspuns: „Ce este un poet în esența lui intima?”. 3. „Jurnalul permanent al florilor de spleen” (Adelina Fleva, tratatul de la Patriarhie, e-book, Editura AGENTPRESS (https://issuu.com/ danielvorona/docs/tratatul_de_la_patriarhie_adelina_f) Poeta Adelina Fleva construiește cu un indubitabil talent, o punte-hiperbolă între pericole și trăiri, adulate BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ ori persiflate, într-un cumul de trăiri de tot felul din cotidian și trancendent: ”cosește Doamne iarba de pe mine:/ azi ca și ieri ocnaș mă simt încarcerat în viață/ mai am de ispășit pedeapsa încă/ și car în transparenta mea făptură o suferință/ dulce ca un izvor zidit în stâncă// și pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne/ iajung pe undeva la subsuoară/ mi-s pletele murdare de păcate/ un schit sunt de sudalme și ocară// și-aș vrea să mor o candelă curată/ să-mi lumineze ultima suflare/ Tu iartă-mă de viață pentru mine/ doar viermii mai au trainică valoare// (așteaptă viermii trufandale/ Doamne probabil le amiroase a pucioasă/ dar viața mea ruină încă vie/ palpită jalnic pe sub haina roasă)// cosește Doamne iarba de pe mine/ mi-am luat sicriu și l-am plătit în rate/ nu m-a costat prea mult am dat pe acesta/ lunar (prin respirarea mea concavă)/ întâiul adevăr și întâia-mi libertate.”

Adelina Fleva combate cu o anumită vigoare, are în fapt conduită de femeie modernă, ce ține piept, nu vrea să cedeze panicii existențiale, în fața angoasei spre trecerea definitivă, tragică, în neființă. Lirismul este privilegiat, abundent în metafore complexe. Poeta se lasă purtată de fluviul amintirilor și al dorințelor senzuale, până la paroxism, dar evită melodrama, cu un talent fin de a utiliza autoironia. Sentimentele sale puternice, pudice ori nu, o poartă spre declarații pe altarul iubirii: ”iubitul meu de zi refugiat în noapte ai pletele bolnave/ și pângărite de al toamnei reînceput descântec/ m-atingi pe trup cu palmele-ți hulpave/ șimi desenezi regatul tău pe sâni și siberii pe pântec/ am inima altar adânc de suferință/ și-mi încolțește busuioc 201

CRITICĂ pe creștet/ iar într-un colț timid m-așteaptă crucea/ dar am credința ca un laur tânăr niciodată veșted.” Poeta inventariază paradoxurile existenței și scrie cu o cerneală apăsată, adesea neagră, filozofică «ses quatre vérités». Adesea tonul este al unei rebele care caută un Dumnezeu palpabil, arghezian ”vrui doamne să te pipăi pe spinare”, ca mai încolo să întoarcă spatele unei dominații celeste, optând pentru viață terestră, preferând «suveranitatea poeziei». Un dialog cu sine ce se vrea anonim, de fapt secret, grav, misterios și torturat. Versificația nu face decât să accentueze tulburarea, frământarea interioară, într-un timbru simfonic, o pietà. Viata este o sumă de adevăruri tragice, dar și de meditații, de sentimente care transcend moartea, transportând eul liric de la un abis de dureri spre înălțimile visărilor mistice, care adesea duc într-un impas. Autoarea procedează la confesiuni în direct ori din penumbră, o arrière-scène, unde, în genunchi, ca un foc ce se stinge, într-o misterioasă suferință, moare și reînvie precum o pasăre Phoenix. Autoarea atinge esențialul, disciplinează torentul de cuvinte, ridică emoțiile și interogațiile, dintre și din cuvinte, la rangul de gândire filosofică. Dezechilibrele între corporalitate și mintea sa sensibilă se transformă cu înțelepciune în autentice insule de poezie directă, confesivă. Flacăra sacră a sentimentelor conduce la o nevoie viscerală de a se zidi în destin, negru. Poeta încrucișează un trecut mistic, în așteptare și un prezent asumat al sacrificiului de sine terestru. Moartea sentimentelor o transformă într-un cadavru viu, une morte vivante, care renaște, uimitor, din propria-i cenușă. Bucuria și suferința traversează cartea pe aripi de «înger și demon» ale căror panoplii nu exclud ascuțimea săgeților feministe, ale unei femei de azi, modernă. Rețeta este cea a unei vrăjitoare din Salem, care amestecă un pumn de tristețe, de vitalitate, un gram de senzualitate, de sedative, de geamăt de corbi, ducând la tranșe mistice pe rugul iubirii …mourir d’aimer… ”m-ai scos din sicriul cioplit în tristețe/ ce sta îngropat într-o mare de alge/ aveam agățate șiroaie de lacrimi/ la gâtul subțire și pe la falange.” Pe fond de tragos contemporan, poeta se apleacă în margine de lume și decide să facă față apocalipsei, o înfruntă cu greu, ca să trăiască, ori să moară, pe altarul nobil al unei inspirații poetice arborescentă. Inteligență instinctivă a unei analize, uneori amară, lucidă, a unui suflet care fără încetare se integrează universului. Autoarea privește viața în față, sub un voal din altă lume, de niciunde, în umbră, dar și în lumină, poezia sa devine scutul «războiului și păcii» care îi curg în vine. Poezia este această vijelie între trăiri, emoții, fapte din trecut și din prezentul personal și, printr-un limbaj metaforic, deschide punțile unui paradis inaccesibil și, poate, acceptat în cele din urmă ca posibil, aici pe terra. Supraviețuitoare, autoarea ghicește, surprinde animalitatea, monstruozitatea și abjecția lumii. Poemele 202

sale sunt cele ale forțelor benefice ori malefice, ale atâtor realități idealizate ale unui poet pentru care grandoarea vieții întrece destinul, cât ar fi el de tragic, al existenței. În aceste «poeme de rugi mari» surprindem firul conducător al creației actuale a poetei. Adelina Fleva, între exuberanță și fervoare religioasă și un ton mai resemnat al îndoielor de sine face parte din speța poeților care prin cuvinte opun o mare rezistenta la vidul existențial, interior, zbuciumat. Nostalgia neoromantică leagă aceste strofe, unde autoarea ține piept la ceea ce i se pare iremediabil în destin, nu se lasă doborâtă de iremediabil. Atinge prin poezie everesturi purificatoare, traversate de apele lent-mișcătoare ale melancoliei: ”mam cufundat în jale pân-la sâni/ și-mi biciuiesc obrajii lacrimi calde/ eu nu mi-am îngropat iubirea în mormânt/ ci am pus lângă sicriu niște micsandre/ nici nu mai pot umbla printre hiene/ probabil le-a venit miros de amoarte/ surâde blând un fir de busuioc/ și mă hrănesc tăcând din Sfânta Carte.” Servite de o expresie concisă și subtilă, aceste versuri sunt ale unei poete «aproape fericite» care ne conduce spre limpezimile purificatoare ale ideilor sale, cărora nu le lipsește profunzimea melancoliei și a neastâmpărului de a «exista» plenar. 4. «Intersecții lirice de glaciațiuni flamânde» (Siberii flămânde, de Dana Borcea, Editura Junimea, 2019) În volumul Siberii flămînde editat anul acesta la Editura Junimea, 2019, Dana Borcea anunță un potențial indiscutabil, cu paradigme lirice ce-și caută matca, adeseori vulcanică, ascunsă sub valurile unei Dunări tumultuoase. Pentru autoare acest fluviu este majestuos, un „ocean” ce zigzaghează în sufletul și trupul ei de fiică a câmpiei Bărăganului. Dar inima unei femei nu este oare un ocean de secrete, de mister? De la aceste pământuri aride, de la aceste sate s-au născut zidurile orașelor de azi. Dunărea ce-și poartă hotarele reinventate de către autoare, pe marginile unei fantasmagorice Siberii flămânde, care dă și titlul acestui volum tardiv: „(Siberii flămânde) Colții nu mai vor să răsară/ se răsucesc în lăuntrul sudorii/ inima își strâmtează hambarele/ șapte ani de secetă/ Siberiile biciuite de foamete/ trec ilegal granița/ niște ochii sticloși/ scormonesc liziera câmpiei/ în nopți fără lună/ bântuie satele/ bărbatul/ saltă piciorul/ corpul găinii/ se zbate pe zăpadă/ sub bocancii mei/ Siberiile flămânde/ stau gata să-și înfigă/ rădăcinile/ în sângele țăranilor”. Cartea poetei anunță o singularitate și o personalitate care se afirmă cu gravitate și seriozitate, pe un fond de tragedie greacă, o preoteasă a cuvintelor negre peste o magma când roșie, când stinsă, doar în aparență: „(Dorul meu) seamănă a bătrân/ se-apleacă greu/ să-și lege șireturile/ își târăște picioarele/ încolo și încoace/ nu mai vede bine/ nu știe/ încotro să apuce/ între atâtea siberii/ flămânde/ dacă nu i-aș încălzi/ mâinile seara/ și BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

dimineața/ mă tem/ că s-ar face/ stană/ de gheață”. Se situează într-un univers încremenit, glacial, singurătatea, tragedia umanității fragile și vulnerabile urcă până la începutul lumii care cunoaște apocalipse în lanț: „(Câinii) rod ciolanele iubirii/ gunoierii le aruncă/ în tomberoane/ cerșetorul/ își îmbrâncește umbra/ vrea să doarmă singur pe bancă/ dimineața strivește/ cu tălpile crăpate/ primul ochi deschis/ prin cireși cade/ o zăpadă portocalie/ primăvara/ o mireasă îndoliată”. Poeta este impregnată de o voce solidară cu mulțimea anonimă, este visceral legată de Bărăgan, de istoria personală, familială, dar care este în același timp general-uman pe un fond ancestral, chiar folcloric. Suntem într-o poezie cerebrală, cultă, care peste șuvoaie de sentimente bine strunite suflă aburii reci ai respirației unei lupoaice flămândă de viață, de fericire, pe care ar dori să o distribuie în toate sensurile semenilor, celor umiliți si obidiți: „(Ore târzii) Împart suferința în sticluțe/ îmi iau doza/ cea de toate zilele/ femeia închisă/ în rărunchi/ dă din vâsle/ pe galera cărnii/ trag în grabă/ clepsidra/ peste trup/ jumătatea ei/ îmi ține strâns mijlocul/ intru în spital/ o bătrână/ cu ochii bleu/ numără pe degete/ copiii în viață/ bătrânul din rezervă/ își strânge la piept/ piciorul pierdut/ ora mesei/ mirosul mâncării/ ne îmbrâncește/ unul în abisul/ celuilalt”.

Poezia devine un sacerdoțiu, cu care poeta construiește ziduri rezistente, într-o credință afișată, demnă, sobră și impunătoare de respect: „(Durerea) mă întoarce/ în femeie/ cu genunchii la piept/ clopotul inimii/ bate/ din ce în ce mai rar/ din pântece/ privesc moartea mamei/ nu-mi dau seama/ care dintre noi a plecat/ salcâmii/ ies din frunze/ și se aruncă/ în cavernele/ cerului”. Orice mamă este un râu, literatura este un fluviu, oamenii sunt fluvii și poeta este dintre cei ce știu că fluviul duce la mare, cu perseverență în actele cele mai banale din zi și din noapte: „(La umbra siberiilor) BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ ciorile își fac cuib/ pe cumpăna ochilor/ ciugulesc lumina/ facerea lumii s-a împiedicat/ de marginea umbrelor/ viața se odihnește/ în oameni/ cimitirelor le lipsește veselia/ de la săpânța/ hărmălaia copiilor/ este un ecou/ din tinerețea mamei/ la umbra siberiilor/ buruienile/ devin trandafiri”. Un expresionism și un minimalism asumat, zăpada, înghețul, diferitele Siberii, ploaia, apele tulburi, pământul înghețat, animalele, bătrânețea, decrepitudinea sub toate unghiurile și planurile, un timp (analizat sociologic) cu amărăciune în voce, ca și cum viața de aici și de acum este o serie de dolii care dau târcoale cetății… cetate alienată, care-și pierde sufletul și compasiunea. Bătrânețea este muribundă, fiii sunt rătăcitori, orbi, pierd urma sacră a părinților care i-au zămislit pe un rug nemilos, incinerați de vii: „(Dragostea) cățea răgușită/ se smucește/ din inimă/ și latră/ la Dunăre/ Un vapor/ taie lacrima/ pe din două/ Durerea mă leagănă/ ca o barcă/ ațipesc/ cu ghearele cerului/ deasupra mea”. Încrederea în poezie este alternativă, poartă când sâmburele sperantei, când devine abulică, stinsă, rătăcită, cu trupul vizat de turme de animale hămesite și sălbatice, aprige, în siberiile interioare. Timpul și spațiul poetei sunt Bărăganul, Dunărea, câmpia, care se intersectează cu traiectoriile cenușii ale cotidianului, dar și cu urmele timide, albe, neprihănite, ale primelor zăpezi. Cartea trădează răni profunde necicatrizate, o experiență în afara României. Cine a trăit imigrarea rămâne cumva un străin, oriunde s-ar mai afla, chiar și în țara de origine. Un blestem trăit, resimțit cu acuitate, care au transformat-o într-o adevărată militantă pentru drepturile oamenilor exilați: „(Amintiri 1991) port pe brațe cuibul/ păturile aspre în care/ voi dormi de-acum înainte/ inima îmi bate în gât/ ca o talangă de fier/ mai sunt și alții ca mine/ ni s-au prins belciuge/ de colțurile privirii/ ieșim din cușcă numai noaptea/ dobermanii se hrănesc/ cu urmele noastre/ păziți-vă buzunarele/ trec azilanții”. Cartea poartă îndemnul la un respect intergenerațional între tineri și vârstnici. Poeta cultivă răbdarea, capacitatea de a asculta pe celălalt, capacitatea de a interveni, uneori entuziastă alteori tristă, când regretele silențioase se lasă ghicite. Între copilărie și bătrânețe nu există o mare frontieră, ambele fiind la fel de dezarmate, vulnerabile. Din acest punct de vedere cartea conține puternice accente moralizatoare. Comparată cu bătrânețea unora, moartea nu pare atât de teribilă, cimitirele nu sunt la urma urmei decât câmpuri de flori, înecate în natură și lumină. Acest continent rece și înzăpezit reprezintă una dintre «siberiile flămânde» ale volumului. Bătrânețea este o iarnă fără sfârșit pentru cei vitregiți de destin. Suntem întrutotul de acord cu analiza criticului editurii: „Miezul poeziei Danei Borcea din „Siberii flămânde” e în poemele surpării, coaja, în textele care notează curgerea cenușie a realului: lacrima Dunării și mișcarea leneșă a apelor tulburi pe Brațul Borcea” (din prefața scrisă de Ioan Holban).

203

CRITICĂ

Constantin STANCU

O „EREZIE” POETICĂ: MAREA, PERSONAJUL ACTIV CARE NU A EXISTAT! Remus Valeriu Giorgioni realizează o frescă a mării, depășind limitele de timp și spațiu, pipăind eternitatea și problema puterii absolute, mărirea în termeni obișnuiți. Este o epopee amplă, în stilul operelor clasice. Curajul său este de admirat într-o lume care își caută nișa de existență, omițând tainele vieții așa cum au fost ele stabilite inițial. Marea este pântecul din care s-a ivit viața, un dar revelat. Pentru mulți viața este un mister, dar marea l-a făcut posibil în mod real prin energia divină.

Remus Valeriu Giorgioni* denumește cartea Marea, o frescă livrescă**(Ed. Palimpsest, 2018) prozopopee, folosind un termen profund, menit să lege viziunile mundane într-o singură viziune. Imaginea este grandioasă, desfășurată pe mari spații spirituale, înglobând marile mituri, tablourile biblice, știința de a vedea în perspectivă, tehnica vederii cu inima. Tablourile se derulează unele după altele ca-ntr-o tragedie antică, ele, însă, au și ceva din rigoare tablourilor 204

prezentate de marii profeți, de cartea ultimă a Bibliei, Apocalipsa. Succesiunea este bine construită, riguroasă, poetul devine un văzător al frământărilor din existența vizibilă și din spatele scenei. Povestea mării este tulburătoare, tentantă, aduce bucurie și teamă. Este o teamă specială, teama de măreția Creatorului, Cel care ține marea în control. Personajele aventurii spirituale sunt cărturarul, poetul, Noe, Ulise, Ahab, Hercule, Ghilgameș, corăbierii, zeii de serviciu în veacul pierdut și regăsit, furtuna și, bineînțeles, Marea… Preluând numele Creatorului din literatura Vechiului Testament din Biblie, personajul suprem este Iehova (YHWH), Dumnezeu în control, cel care deschide perspectivele. Epopeea se bazează pe viziunea iudeo-creștină asociată gândirii filozofilor antici și tehnicii literare a literaturii sapiențiale. Limbajul practicat demonstrează că Giorgioni a parcurs numeroase cărți dedicate subiectului, că plusează pe rigoarea teologică și pe tăria filozofiei. El punctează ideile și folosește versul solid, pe unele locuri lasă liber un umor fin, de bună calitate. Este un hâtru căruia îi place să povestească și să lămurească mitul ca fiind ceva normal într-o lume supusă schimbărilor, o lume sub furtună. Ca spectator al epopeii el simte că puterea mării este relativă și marile tablouri se vor dovedi a fi tablouri lichide, greu de prins în rama unui prezent satisfăcător pentru toată lumea. El a ales cu grijă cuvintele și știe puterea lor de a pătrunde în inima cititorului. Volumul este structurat pe mai multe nivele: Prolegomenele Mării; Acasă la zei; Ghilgameș și Marea; Mărirea și Marea. Cartea începe cu prezentarea Mării, personajul contradictoriu, cu putere și fără putere simultan, cel care dinamizează narațiunea. Temele sunt serioase, profunde și implică cititorul în dramă. Povestea se clădește pe infinitele povești care s-au structurat în cărțile scrise de-a lungul timpului și în medii culturale diverse. Poetul navighează liber pe un spațiu spiritual absolut, pus la dispoziție de la Creație. Volumul se dorește o expunere riguroasă, de natură științifică la nivel spiritual, așa cum s-a consolidat de-a lungul timpului și cum a tentat numeroși intelectuali. În Prefață Cornel Ungureanu susține despre Remus Valeriu Giorgioni: „Studiile biblice n-au rămas fără ecou în literatura sa: e vorba de o pregătire culturală care îl îndreaptă către un anumit fel de a gândi lumea („erezia”), de a scrise poezie, eseu, de a comenta într-un anumit fel BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

literatura” (p. 5). Cu alte cuvinte, autorul își asumă o mărturie originală, bazată pe principiile teologiei, are curajul să abordeze teme controversate, precum problema evreiască, soluția finală pentru omenire, poziția de eretic raportat la marea masă a literaturii, preocupat de fenomenul credinței implicate până la ultima consecință, refuzând ritualul obișnuit, dobândit prin repetare. El se luptă cu morile de vânt de pe Mare, pentru a definitiva un proiect poetic mai amplu, asumat cu mult curaj. Cartea are un motto preluat din Cartea Iov, Septuaginta, punând în lumină tainele profunde ale vieții și morții. În corpul volumului sunt incluse ilustrații color dinamizând enigmele. Avem și o scurtă prezentare a poetului, activ în peisajul literar, redactor de jurnale, colaborator la mai multe reviste literare, prozator solid, cu mesaj pătrunzător despre lumea de astăzi, marcată de tragedii și migrația oamenilor dintr-o zonă în alta a lumii. Marea este fiara care domină scena, ea stăpânește peste vii și peste morți, sunt trepte lichide și cimitire fosforescente. Poeții prezintă narațiunea lirică, au devenit corăbii rătăcitoare, purtând poverile lichide, zidesc altare, pătrund în gropile abisale. Există și o Mare spirituală, dincolo de fresca imediată, trecătoare. Marea are o demnitate aparte, sunt păduri lichide, altarele ei apar peste tot. Viziunea este dominată de memoria culturală tezaurizată cu grijă de cărturar (Borges). De remarcat faptul că poetul scrie denumirea cu literă mare, acordând o atenție specială termenului. Pe această Mare cărturarii ies în larg, imaginile se mișcă sub puterea viziunii lichide și ea, este un tron pe roți, se văd galaxiile deasupra ca o prezență a infinitului. Un titlu inspirat: Acasă la zei. Poetul reia ciclul Creației permanente, muncile grele ale slujitorilor, obârșiile și secretele de început. Zeii sunt și ei aduși în prim plan, fac legătura superficială cu cerul de la Geneză, pregătind apariția decisivă a lui Iehova. De observată că există o Casă a Mării, că Iahve este pus în locul central, dincolo de furtuni și fântâni marine. Sunt trecute în revistă civilizațiile lumii, de la lumea lui Zalmoxe la universul religios al Ierusalimului, cu deschidere spre universul imens în care Dumnezeu controlează, în adevăr, toate lucrurile în dinamica lor. Remus Valeriu Giorgioni își continuă sigur pe el povestea, are instrumentele necesare să definească meandrele unui univers lichid care atrage focul, aerul, pământul, elementele vieții. Vântul transcrie narațiunea cu atenție, atinge limitele lumii cunoscute. Desigur, vântul este simbolul Spiritului care mișcă valurile… Poetul scrie: „Ca obiect de apă/ Marea e strâns legată de numele ei/ ca privighetoarea de cântec/ Cum cântărețul pe Mare se simte/ cotropit de imaginea ei: un discurs/ purtat de vânt pe-ncrețitele creste,/ lichidele sale alei” (Marea și Cartea, p. 19).

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

CRITICĂ Aventura are în plan dominat Creatorul, Ghilgameș este un personaj dominat, prietenul său Enkidu participă sub tensiunea epopeii, Marea prezintă tabloul: ”Deasupra de Mare, în limpezi zilele ei/ stelele dimineții strigau,/ aclamau și băteau din palme/ sărbătorind întronarea lui Iahve/ definitiv/ peste zei!” (I. Întronarea lui Iahve, p. 97). Când Marea ia act de cunoașterea lui Iahve, ea tremură din temeliile mucede ca piftia, se confundă cu Măreția, abisul se deschide (Un act de cunoaștere, p. 116). Preluând o viziune din marii profeți (Isaia), poetul, după ce s-a dat cu capul de pereții nopții, căutând, are revelația: „Iehova cu poala mantiei Sale/ lungi și largi și adânci/ acoperă Cerul/ Pământul și Marea care/ spumega printre stele și stânci” (Iehova pe tron, p. 145). O imagine copleșitoare: Marea este și ea o corabie navigând pe mările cerului, scufundată în mit, dar este și un mal în timpul lichid. Istoria pământului este ascunsă în unde, marea picură peste case și oameni, ca într-un tablou de la Geneza (Marele episod pontic, p.118). Finalul cărții se încheie cu imaginea unui nou cer și a unui nou pământ. Remus Valeriu Giorgioni citează din cartea Apocalipsa, cartea descoperii lui Iisus, a celui care a făcut/ face legătura dintre om și Cer, cel care a umblat pe ape, dominându-le. A fost o vreme când Marea nu exista, iată și povestea în viitor: o vreme va veni și când ea nu va mai fi. Refacerea lumii sub alte coordonate, iată misterul, chiar dacă a fost o vreme în care Marea și-a ridicat armada, zeii, amiralii, vânturile… Este o ieșire în Calea Lactee, o salvare divină, un portal, cum inspirat scrie poetul. _________ * Remus Valeriu Giorgioni, scriitor român, născut la 2 decembrie 1952 în Fârdea, jud. Timiș. Absolvent al liceului și al cursului de Studii biblice al BIMI Chattanooga, Tennesse (1994-1998). Redactor de ziare și reviste din zona Banatului, redactor-șef la revista „Actualitatea literară”. Colaborator la reviste de cultură și literatură din țară și străinătate, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat mai multe cărți de poezie (Te caut, 1991; Din rostirile pelerinului, 1992; Norul de martori, 1996; Ferestre în cer, 2011; Pisarul și vântul, 2012; Arhitecturi selenare, 2018 etc. A scris romanele Cei șapte morți uriași, 2014; Cartea lapidată. Mihail Sebastian și problema evreiască, 2016 etc.). Referințe critice În volume: Olimpia Berca, Dicționar al scriitorilor bănățeni, Timișoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori și lingviști timișoreni, Timișoara, Editura Marineasa, 2000. În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ștefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contemporanul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ștefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ș.a. **Remus Valeriu Giorgioni, Marea o frescă livrescă, prozopoeme, 150 de pagini, București: Editura Palimpsest, 2018.

205

TRADUCERI

SABILE KEÇMEZI-BASHA

POEME INSPIRAȚIE (Frymëzim) Ce să-ți mai scriu Despre surâsurile nebune În coloana călăreților Nopților târzii Sau Despre imaginațiile umbrelor Încrucișate pe perete Care se furișează în tăcere Pe spinarea mea Sau pentru mână întinsă Care precum o batistă de salutare Te conduce în călătorii Prin orice intersecție de timp TIMPUL (Koha) Ieri timpului I-am furat pălăria Capul gol i-am văzut Am râs de strălucirea lui Și în război I-am făcut căciula nouă Pentru anotimpurile albe FORMULA CU DOUĂ NECUNOSCUTE (Formula me dy të panjohura)

În cea din urma decadă A secolului douăzeci Pulbere de narcotic Au vărsat În visele roșcate Și Obosite erau pupilele În lumina palidă Al timpului mut TĂCERE (Heshtje) Diseară Tăcere de mormânt Stingere de noapte De liniște de dor Diseară Tăcerea tăcerilor IREALE (Ireale) În visare ne-au băgat cu opium Un an de lumină a durat Moartea ființei mele Și megafoanele festive ne au trezit Din somnul cel greu STATIC (Statike)

Unu plus unu Făceau trei Și era o formulă Cu un necunoscut

Valurile se înspumau turbate “Pământul este rotund” Dar Nu s-a mai învârtit în continuare Fiindcă totul a rămas static În mila cârcelului temporar

Iar acum miroase a tâmâie Și simț capricios avea Unu plus unu Rămăn minus unu Și este formulă cu două necunoscute

UMBRA (Hija)

SOMNUL (Gjumi) O lâncezeală ciudată 206

Se întâlneau Și se îmbrățișau Precum două maluri În toiul zilei În pietrele așteptării Am vrut cu un salt BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRADUCERI Să întrecem anotimpurile Și să rămânem doar un Alibi înstrăinat În trasarea timpului ANATOMIA IUBIRII (Anatomia e dashurisë) El se-ntorcea târziu din pădure Iar mama nu-i dăruia nici-un sărut Nici pe buze nici pe frunte Dar cu aburul sufletului Îi-ncălzea extremitățile obosite Eu din gelozie îi țintuiam din ochi Oare nu ar fi aceasta Antomia iubirii În fiece zi îi așternea patul Cu frunze de speranță O mbrăcase cu raze de purpur Din curcubeu i-a făcut brâul Oare nu fusese aceasta anatomia iubirii Ea îl vroia pe tata Și surâsul său enigmatic Îl urmărea lung, lung… În calea vieții Nu fusese încovoiat Tatăl meu Fusese mândru de căciula albă Peste sprincene Oare nu fusese această anatomia iubirii Cu un ochi mijit priviea întunericul Iarna și ghețarul Iar mama Cu aburul sufletului Îi-ncălzea extremitățile obosite Pentru zilele viitoare Frunzele îngălbenite le călcase fără milă Când cădeau pe pământ, toamna nevenind Pentru orice sărbătoare Fuste de laur ne aducea

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Adunate în parcurile stelare Oare fusese această Anatomia iubirii Tatăl meu fusese stâncă Știa să înfrunte vijelia și uraganul Nicicând nu a părăsito Pe măicuța mea dragă Nu cumva oare această Fusese anatomia iubirii Mama mea îl vroia pe el Așa lin în tăcere mută Și mereu îi-ncălzea extremitățile Cu aburul sufletului, cu mireasma țărănii Nu cumva aceasta fusese Anatomia iubirii __________ Sabile Keçmezi-Basha s-a născut în 1954 în satul Koretin al Dardanei (Kamenița). Școala elementară și liceul le-a terminat la Dardana, Facultatea de Științe Politice la Belgrad (1977), iar studiile postuniversitare la Universitatea din Prishtina. În 1980 a susținut examenul de magistratură, iar mai târziu și doctoratul (1984). Autoare a numeroase studii științifice, publicistice, diferite analize etc. A publicat câteva cărți despre mișcarea ilegală din Kosova. Între anii 2001-2004 a fost deputat al Parlamentului kosovar. Actualmente se ocupă cu probleme ale istoriei actuale, lucrează la Institutul de Istorie din Kosova, iar din anul 2005 este Ambasadoare a Păcii. Scrie poezie și proză pentru copii și adulți. Între anii 1991-1993 a fost redactor coordonator al revistei Bota Shqiptare (Lumea Albaneză) din Tirana. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Kosova. Bibliografie literară: Nusja e gurtë/Mireasa de piatră (poezii, 1989), Kohë epileptike/Timp epileptic (poezii, 1996), Dy lule ka mami/Două flori are mama (poezii, 1993), Ëndërrat e trishta/Viseele triste (poezii, 2000), Hadi (dramă, 2005), Malli për Itakën/Dorul de Itaca (poezii, 2008), Nata pa kornizë/Noaptea fără cornișă (roman, 2008), Anatomia iubirii/Anatomia e dashurisë (poeme în limba română, 2009)

Traducere și prezentare de Baki Ymeri

207

TRADUCERI

MUSTAI KARIM (Republica Bașkiria) (20 octombrie 1919 – 21 septembrie 2005)

POEZII RĂMÂN CU TINE Întrerupându-mi drumul, rămân cu tine. Grijile inimii le-am aruncat, ducă-se departe... Intrând la tine, am lăsat la poartă anii în plus... Acum, sunt încă tânăr, sunt acela care nu are îndoieli. Eu rămân cu tine! Să se odihnească drumurile de pașii mei, eu rămân cu tine! Să se odihnească stelele de privirile mele, eu rămân cu tine! Voi, zori, nu vă grăbiți să întrerupeți liniștea, prin apariția voastră! Auziți cum, în tăcere, Două suflete s-au regăsit? Fie ca rațiunea, frica ce nu-și găsesc odihna, să doarmă acum! Fie ca numai iubirea să se trezească astăzi! Eu rămân cu tine! ȚINUTUL MEU ADORAT! Pentru că adesea eu sunt pe drumuri, Alerg în goană ca vântul, curg ca un râu, Nu mă judeca, iartă-mă, Sunt vinovat în fața ta! Pe mine, fiul tău, te rog, nu mă acuza, Că pe ghemul pământului am depănat, Firele lungi ale drumurilor și ale călătoriilor, Pentru că sunt atât de scurte revederile! Cât de strânsă este a călătoriilor lume! Nu, nu am reușit să înving distanțele, Dar ele nu au putut să pună bariere între noi, Deoarece căderile de stele ard în ochii mei! 208

Când, în ținuturile străine înghețate, Eu apă din copcă am băut, Am văzut în adâncurile întunecate Înfățișarea ta adorată! Strălucirea frunzelor, lumina, esența existenței ești! Fără tine, eu sunt umil, sărac, sunt un nenorocit! Tu ești fericirea, tu ești forța, tu ești traiul meu, Fără tine, nu pot face niciun pas, ținutul meu! PÂINE. PATRIE. IUBIRE Pentru ca să nu piară cuvintele vechi, Eu repet, din nou, mereu, mereu Și în arșița verii, și în viforul iernii, Pâine. Patrie. Iubire! Îmi iau ca armă cântecul și fredonez Sau ar pământul înțelenit, iar și iar. Eu sunt servitorul vostru, oriunde. Pâine. Patrie. Iubire! Nu jigni nici cea mai mică licărire de lumină, Nu te certa, nu vorbi la mânie! Să știi că vei fi blestemat, din această cauză! Pâine. Patrie. Iubire!

____________ MUSTAI KARIM (pseudonimul de la Mustafa Safici Karimov) este un poet, nuvelist și dramaturg din fosta URSS. S-a născut pe 20 octombrie 1919, în orașul Kliașevo din Republica Autonomă Bașkiria. Versurile sale sunt remarcabile prin profunzimea gândirii și prin originalitatea imaginilor pe temele patriotismului și prieteniei între popoare, evocării naturii, meditației asupra vieții și frumosului artistic. După absolvirea Facultății de Limba și Literatura Rusă, în anul 1941, s-a înrolat în Armata Roșie, a fost rănit, dar după vindecarea rănilor, s-a reîntors pe front. În anul 1938, a publicat primul volum de versuri Detașamentul mobil. Al doilea volum s-a numit Vocile Primăverii. Au urmat: Apa Neagră, Reîntoarcerea, Despre noapte și despre eclipsa de lună, Nu opriți focul lui Prometeu! și multe altele! A scris și zece piese de teatru. A primit, de-a lungul vieții, multe ordine și medalii, atât din URSS, cât și din patria natală! Și-a iubit foarte mult țara în care s-a născut, dar a și fost adorat de cititori și de locuitorii din Bașkiria! De aceea a preferat să trăiască ultima parte a vieții în Bașkiria și să fie înmormântat în pământul mult iubit, în anul 2005, când a plecat la stele!

(Traducere din limba rusă și prezentare de Constanta Modell) BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

TRADUCERI

Dan PAGIS (n. 1930, Rădăuți – †1986, Ierusalim)

POEME Scris cu creionul într-un vagon închis Aici în transportul acesta Eu Eva Cu băiatul meu Evel Dacă veți vedea băiatul meu cel mare Kain, omule Spuneții că eu

Cineva Cineva spintecă din gura mea Transformă minciuna pe spate.

Plecă, pleacă. Nu ai voie să uiți.

Generații Băiatul meu fuge spre mine și îmi spune: băiete Eu spun tatălui meu: ascultă, băiete, eu Tatăl meu fuge spre mine și îmi spune: tată, Ai auzit? Nouă ni s-a făcut o fundație de amintire și nume. Ca de obicei, fața mea este spre perete, și scriu Cu creta pe peretele alb Numele tuturor, ca să nu uit Numele meu

Cineva fuge în pantofii mei Poartă urechile mele Mestecă limba mea. Dar cineva îmi șușotește Cu multă milă: Du-te din țara ta, și din nașterea ta.

Obiecțiune În ziua acea nepoții mei o să bată Nerăbdător pe piatra mea de mormânt: Trezește-te, bunicule, trezește-te, e deja prea târziu. Și pe acest câmp de luptă tu ești vinovat. Ne-ai promis să ne explici de ce Totul, despre care atunci ai tăcut, s-a împlinit. Ne-ai promis. Utilizator să treci frontieră Om născocit pleacă. Na pașaportul. Nu ai voie să îți amintești. Ești obligat să te adecvezi la detalii: Ochii sunt deja albaștrii. Nu fugi cu scânteile Din coșul locomotivei: Tu ești om și stai în vagon. Stai relaxat. Doar haina e decentă, corpul aranjat, Noul nume pregătit în gâtul tău.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

(Poeme din: "Dan Pagis - Poetul cu cerneală secreta", Ed. "Musatinii", Colectia "Mircea Streinul", 2013, Suceava (redactat de Ion Dragusanul)

Traducere și prezentare: Menachem M. FALEK

209

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana PODARU

MICUL GIGANT La poalele munților Scoției, într-un orășel cu oameni harnici își duceau traiul o familie de liliputani. Jullie, soția micului Stanley a dat naștere unui prunc pe care l-a numit Cayden (micul viteaz). Acesta era atât de mic încât se putea ascunde în cele mai mici cotloane ale casei, astfel tatăl său a fost nevoit să-i construiască mobilier potrivit înălțimii sale. Din păcate copiii din sat îl porecliseră Bob de mei și tot satul râdea de el. Avea doar doi prieteni, un șoarece pe care-l numise Ranț și un cățelușă oarbă pe care o numise Luna. Cu cât înainta mai mult în vârstă tristețea punea stăpânire pe el. Într-o zi, l-a pus pe Ranț în buzunar și a plecat urmat de Luna cu gândul de a nu se mai întoarce niciodată în orășelul unde nu era iubit de nimeni. Ajuns la marginea orașului, a rătăcit pe o cărare ce ducea spre un castel părăsit. Se spunea că trăise un rege pe care nici un supus nu l-a putut înveseli, plângea mereu, oamenii locului astupaseră toate ferestrele cu scânduri groase de fag bătute în cuie după ce se auzise că regele se spânzurase în turn lângă cele șapte clopote de aur. De atunci nimeni nu mai intrase în castel deoarece seara când era lună plină în jurul castelului se vedeau umbre și se auzea un suspin. Cayden și prietenii lui au dat ocol castelului până au găsit o crăpătură prin care au pătruns în castel. Pe dinafară yidurile castelului erau acoperite de iederă și mușchi, pereții erau scorojiți și înegriți de vreme, dar cum au pășit în interior totul sa schimbat, castelul era de o frumusețe rară, pereții erau acoperiți cu picturi în care prințese, regi și regine tronau de veacuri. Totul strălucea în jur, dar nu se zărea picior de om, doar o muzică cântată la vioară se auzea de undeva de sus, muzică ce-i îndemna pe cei trei să urce scările de marmură albă. Ranț era speriat și scotea capul din când în când din buzunarul lui Cayden să vadă ce se întâmplă în jur, apoi se ascundea pentru câteva clipe în buzunar revenind mereu cu privirea către crăpătura buzunarului. Doar Cayden nu avea nici o teamă, cățelușa îl urma după miros neștiind că intraseră în palatul blestemat în timp ce el memora fiecare nume de sub tablourile pictate cu măiestrie, în culori pastelate: Ruth, Arthur, Andrew, Alai, erau tablouri de regi și cavaleri, unii aveau armuri și săbii, alții călare sau li se înfățișa doar portretul. Cayden se gândea de ce nu este nici un portret de femeie în acel palat. Cu pași mărunți a urcat toate treptele palatului și la ultimul etaj totul s-a întunecat, era încăperea regelui, sala tronului care 210

odată cu moartea regelui Arthur se deteriorase, totul arăta părăsit, plin de pânză de păianjeni, mucegai, pereți zgâriați și scorojiți, jilțul dărâmat, scaunele răsturnate, potirele se rostogoliseră sub masă și peste tot crescuseră fel de fel de buruieni și rădăcini uscate ce atârnau ca niște liane. Cayden a privit către cele șapte clopote de aur din mijlocul lor atârna o funie groasă ca o spânzurătoare. Dintr-o dată mii de fiori reci l-au trecut simțind o tristețe atât de profundă încât i se făcu rușine de tristețea lui permanentă, nu înțelegea motivul unei asemenea tristeți, regele era semeț, cucerise în luptă multe teritorii, iar din portretul ce abia se mai zărea pe zidul dinspre răsărit i se putea vedea frumusețea chipului. Ochii mari, scânteietori, părul bogat și un trup atletic de invidiat, Un adevărat cavaler al timpului trecut. Cayden a început să scormonească printre lăzile cu cărți și papirusuri pe care încă mai trona pecetea regelui Artur. Toate păreau strategii de luptă, Ranț fiind în lumea lui, bucuros că poate ronțăi câteva foi de viță nobilă și-a înfipt dinții într-o scrisoare ce avea un colț ieșit dintr-un buzunărel secret al cufărului. -Hei, lasă-mă să citesc, trebuie să fie ceva important dacă era ascuns. Roade și tu o carte! Ranț renunță la scrisoare chițăind în timp ce Luna se învârte căutându-și coada prin încăpere. ,,Dragă Aileen, Frumusețea chipului tău ce mi-a adus o clipă de fericire cât un veac, frumusețea ochilor tăi în care s-a oglindit universul preț de o secundă, liniștea pașilor tăi ce mi-au întemnițat privirea pe buzele ce mi-au șoptit numele și conturul sânilor tăi despotici m-au sechestrat într-o lume doar de noi știută. De când furia mării ți-a sfârtecat trupul contopindu-și făptura cu valurile am devenit din rege rob al durerii, tristețea îmi este stâncă legată de gât și lacrimile mi-au diluat culoarea irișilor. Trăiesc pentru o clipă, clipa când iubirea a prins viață, dar mor în fiecare clipă când inspir lipsa parfumului tău. Așteaptă-mă îmbrăcată în soare, în noaptea când e lună plină voi veni la tine, iar clopotele vor bate șapte ceasuri câte șapte pentru iubirea noastră. Al tău rege, Arthur.'' Cayden s-a așezat pe tronul aflat în ruină cu scrisoarea în mâini, recitind cu voce tare acele rânduri, atunci a înțeles de ce alesese regele acea cale de a-și urma iubita în veșnicie, oarecum povestea lui se potrivea cu povestea tristă a regelui. Se BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

îndrăgostise, asemeni regelui, de fiica celui mai important om din ținut, dar cum l-ar putea iubi, el fiind cât un grăunte în timp ce ea era cea mai frumoasă fată din ținut, râvnită de toți flăcăii. O singură privire către el, un zâmbet venit din colțul gurii-l făcuse să tresare și de atunci iubirea pusese stăpânire pe trupul lui firav și pe sufletul lui gigant, îi scrisese și el scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, le ascundea în pod într-un cufăr vechi, departe de ochii cercetători ai mamei care bănuia motivul tristeții fiului ei. În sufletul lui Aiden murise de mii de ori aruncându-se de pe stânci pentru iubirea lor, odată cu el, uneori o privea din depărtare plimbându-se de mână cu iubitul ei. Toate aceste amintiri i-au stors o lacrimă pe care a șters-o cu dosul palmei în care ținea scrisoarea regelui, lacrima a atins scrisoarea și un suspin s-a auzit dintr-o încăpere către care Luna o rupse la fugă. Cayden o urmează și se oprește în fața unei uși grele pe care o deschide cu greu. Dintr-o dată în fața lui apare o siluetă de bronz ce semăna cu descrierea fetei din scrisoare, era îmbrăcată cu straie de aur și-n mâna ce-o ținea aproape de piept avea un crin. Avea o privire vie de-ți venea să-i vorbești. Era doar statuia ei, iar pereții erau pictați în culorile curcubeului cu flori multicolore de o frumusețe rară, pe un șevalet trona portretul ei pictat de însuși regele Arthur, se vedea că acolo-și petrecuse ultimii ani din viață, alături de imaginea iubitei. Cayden era vrăjit de frumusețea prințesei care meritase sacrificiul regelui, dintr-o altă scrisoare înțelesese de ce Aileen fusese nevoită să se arunce de pe stânci, era sclavă și urma să fie soția celui mai mare rege ucigaș, nu putea accepta acest lucru, părinții ei o vânduseră pentru o bucată de teren agricol din cauza sărăciei, era cea mai frumoasă fată din ținut și fusese sacrificată pentru bunăstarea familiei. Regele Artur fusese chemat la dineul împărătesc al regelui ucigaș Artek unde a privit în ochii logodnicei acestuia, amândoi au fost săgetați de puterea dragostei, dar era o iubire imposibilă ce putea declanșa un război pe care regele Artur l-ar fi pierdut, regele Artek i-ar fi nimicit poporul și oastea. Singura modalitate de a li se îndeplini visul unei mari iubiri era moartea. Cayden se întorsese la cufărul cu scrisori citind tot ce ținea de povestea de dragoste a regelui, timpul trecuse și se făcuse noapte, deodată privirea i s-a îndreptat din nou către cele șapte clopote ce începuseră să bat, printre ele se zărea luna plină. Cayden și cei doi prieteni s-au ascuns ascultând din nou acea muzică liniștitoare, vioara răsuna din nou la unison cu clopotele, deodată palatul a prins viață și toți cei din tablouri au coborât în sala tronului care dintr-o dată devenise neîncăpător, tronul nu mai părea o ruină, buruienile și rădăcinile dispăruseră, în schimb apăruse o masă îmbelșugată, menestrei ce recitau ode regelui Artur, clovni, prinți și prințese ce se țineau de

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! mână. Deodată s-a făcut liniște și o voce a răsunat ca un tunet: -Regele Arthur și regina Aileen!... La auzul acestor cuvinte toți și-au aplecat capetele în semn de admirație și recunoștință. Statuia a prins viață și regele Artur a apărut îmbrăcat în straie împărătești cu coroana bătută în rubine și cu un sceptru de diamante. A început dansul, Cayden privea vrăjit în timp ce cățelușa se pierduse prin mulțime iar Ranț fugise și el să se înfrupte din bucatele împărătești. Cayden trecea prin mulțime fără să fie observat, părea că privește într-o lume paralelă printr-o gaură imensă. Dintr-o dată totul s-a întunecat și regele Artek și-a făcut apariția deghizat într-o pelerină neagră cu o sabie imensă pe care o înfige în inima lui Artur luându-și iubita și fugind cu ea printre siluetele îngrozite. Cayden rămâne împietrit ținând strâns acea scrisoare în mână, clopotele amuțesc iar luna plină dispare lăsând loc unei secere să brăzdeze cerul pe care dintro dată apar două stele strălucitoare. Cayden se întoarce în orășelul lui unde-l aștepta singura iubirea adevărată, acea a mamei lui pe care o părăsise din cauza tristeții apăsătoare. După acea întâmplare Cayden a înțeles că iubirea adevărată este veșnică și a continuat să scrie scrisori acelei fete pe care o iubea, devenise puternic, nu mai era Bobul de mei de care râdeau toții, spera ca într-o zi să aibă curaj să trimită scrisorile sperând să primească zâmbetul ființei iubite, scrisori pe care să le semneze cu numele de Micul gigant datorat marii lui iubiri.

211

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE!

Ana DOBRE

SIMFONIA NATURII ȘI A CUVINTELOR Universul mărunt, al boabei și al fărâmei, pare inepuizabil în cărțile Olimpiei Sava, o Elena Farago a literaturii pentru copii. Pasiunea cu care investighează lumea pură a celor mici și cu care inventează universuri compensatorii, comprehensiunea cu care se apleacă asupra unor teme de interes pentru cei mici, urmărind, deopotrivă, latura estetică și etică, se armonizează în empatia maturului atât pentru lumea inocentă a copilăriei, cât și pentru coordonata formativă a tematicii abordate.

Această latură formativă, urmărită asiduu de autoare, își găsește împlinirea într-un imaginar predominant ludic, instrumentele de construcție părând jucării cu care, în joacă, se poate construi o lume asemănătoare celei aievea, populată de valorile unui cod moral tradițional, pe care copilul îl primește odată cu înțelegerea necesității de a fi bun, cinstit, îngăduitor. Valorile cultivate – bunătate, milă, compasiune, respect, responsabilitate etc. urmăresc să atingă și să influențeze sufletul celor mici, dirijându-i astfel în mersul lor ascendent spre lumina cunoașterii. Cărțile Olimpiei Savai, Curcubeie de vânzare (2009), Numai faptele vorbesc(2013), Petale de suflet, Învârtind cuvintele, Simfonia naturii, apărute în 2014, îi adună frumusețea și generozitatea sufletului, predispozițiile spre armonie și echilibru și le transpun într-o lume minunată în care accesul este posibil cu un suflet la fel de curat, cu înțelegere pentru microuniversul pe care preocupările noastre „mărețe” ar fi tentate să-l ignore. În Simfonia naturii, versurile au o cantabilitate dată și de frumusețea temelor și de perspectiva ludică prin care Olimpia Sava urmărește să educe aplecarea 212

spre frumos și să responsabilizeze copilul asupra datoriei de a ocroti lumea din jurul nostru. „Simfonia naturii” este urmărită la nivel cosmic prin motive romantice: luna, stelele, constelațiile, într-o viziune predominant personificatoare, și la nivel terestru prin motive și metafore adecvate precum rotația anotimpurilor, copacii – ninși, desfrunziți sau plini de frunze și de rod, zăpada, promoroaca, ninsoarea alecsandriniană, omul de zăpadă, într-o viziune empatică, de apropiere de comprehensivă și responsabilă de toate obiectele lumii. O seninătate caldă, provenită din acceptarea lucrurilor firești, învăluie aceste poezii într-o atmosferă tonică, de echilibru și de armonie. Multe sunt pasteluri impresioniste într-o viziune antropomorfică (Pânza cerului s-a rupt), care, fără a fi copleșitoare prin gravitate, impresionează prin puterea lirică de a sugera un dezastru de proporții cosmice: „Soarele, vulcan erupt,/ Pânza cerului a rupt/ Undeva la asfințit/ și pe boltă s-au ivit// Flăcări, magmă, șiroind/ Și tot cerul înroșind”. Predispoziția pentru pictural apare și în Stăpâna nopții, Lună plină, Buchet pe lună, Sublimă singurătate care alcătuiesc un ciclu al lunii, în care se pot identifica două dimensiuni – una în notă ludică, alta, într-o notă gravă. Perspectiva antropomorfizantă din Luna îndrăgostită trimite la legenda Lunii și a Soarelui, însă Olimpia Sava îi dă o notă sprințară pentru ca irizările tensiunii dramatice să dispară în lirismul cald, învăluitor: „O steluță călătoare/ Se îndreaptă către Soare,/ Să-l invite la serată/ Când e bolta înstelată// Ar dori ca el să vină/ Cu o trenă de lumină,/ S-o așeze la picioare/ Lunii. Doamna nopții are// Strălucirea-nlăcrimată/ Că-i de soare amorezată...”. În De-a v-ați ascunselea, spectacolul cosmic este văzut în aceeași notă ludică, astrele având, asemenea copiilor, o insațiabilă predispoziție către joc și joacă. Această capacitate de a inventa în ludic este cu adevărat impresionantă: „Luna să se joace vrea./ Cum? De-a v-ați ascunselea!/ Multe stele-au refuzat,/ Că... nau vreme de jucat,// Dar o stea mai zvăpăiată/ S-a înscris la joc îndată,/ Iar un nor puțin bondoc/ A intrat și el în joc...” La fel stau lucrurile în Unde-i luna?, Escapadă, Carul Mare-i supărat, Stele balerine. Intemperiile nu provoacă spaime, ci devin un prilej minunat pentru a oferi copiilor un dar prețios – jocurile de iarnă ca în Decor de iarnă: „Iarna, îmblânzită parcă,/ Ne invită iar la joacă./ Chiar se pare că regretă/ Gerul și, cu o baghetă,// Face semn ca orice BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

LĂSAȚI COPIII SĂ VINĂ LA MINE! nor/ Să se scuture ușor,/ Astfel ca din cer să cadă/ Mici steluțe de zăpadă.// Atmosfera-i minunată,/ Ca un basm frumos arată./ Ies copiii, mulți, pe stradă,/ Să se joace cu zăpadă”. Interogațiile mai grave din Singurătatea omului de zăpadă sunt întoarse în aceeași cheie ludic-ironică pentru a feri sufletul inocent al copilului de spaimele existențiale, dar nu și fără a-l responsabiliza asupra suferinței: „Stă în curte părăsit/ Și se-ntreabă: ce-am greșit? (...)// Astă noapte n-am dormit,/ Ce mai fac, sunt fericit?...” Primăvara se vestește printr-un emisar cunoscut – ghiocelul, „clopoțel pe cărare”, iar copiii o descoperă curioși: „Pe o creangă într-un pom/ S-a urcat un pui de om (...)// Îl întreabă mama mare:/ - Bogdănel, ce ai tu oare?/ - Urmăresc de se desfac/ Mugurașii din copac,// Florile să văd cum cresc...” (Dor de primăvară). Fenomenele asociate anotimpului apar toate, în intenția didactică, am spune, de a dezvălui celor mici tainele care alcătuiesc simfonia naturii în acest moment al rotației eterne. Nu lipsește vara asociată pictural cu un „covor verde și multicolor”, cu „soarele de vară”, arzător, și cu sugestia beneficiilor ploii: „Soarele e arzător.../ Arde azi necruțător./ De nu plouă până mâine,/ Grâu nu vom avea, de pâine”. Paparudele, Caloianul, rituri de invocare a ploii, obiceiuri tradiționale, apar ca motiv cu parfum rural, ploaia torențială, seceta alcătuiesc un tablou în note campestre, cu tonuri ușor idilice, necesare, însă, pentru a sugera frumusețea, muzica perpetuă a acestei simfonii a naturii. Toamna este anunțată ca o victorie – Vine toamna!, dar și cu motivele bacoviene precum frigul, ploaia (Ploaie mocănească). Această notă e contracarată de imaginea senină, luminoasă a unei toamne tonice, romantice ca în Romantism de toamnă în care frunzele aurii așază un covor foșnitor: „Țes covoare ne-ncetat/ Frunzele, ce au picat/ În grădini și peste tot...”, iar roadele se oferă generos culegătorilor – Fructe pe ram. Un motiv literar, precum sperietoarea conferă peisajului autumnal o notă originală prin bonomie și jovialitate: „Dac-ați ști cât e de greu/ Să rămâi în ploi și soare,/ Câmpul să păzești mereu!/ Nici fărâmă de mâncare,/ Niciodată, nu mi-au dat,/ N-am nimic de încălțat/ Și, vedeți, m-au îmbrăcat/ Doar în haine dearuncat!” (Sperietoarea); altul, greierele, se înscrie în viziunea corectivă, marcând despărțirea de cea clasică à la Jean de la Fontaine: „Greierașul din poveste,/ Despre care am aflat/ Că e leneș, astăzi este/ Foarte, foarte mult schimbat.// Nu mai cântă ziua toată/ La vioară cu mult sârg,/ Are hrană adunată/ Pe alese, ca la târg.// Să mai spună furnicuța/ Vorbe grele, fel de fel,/ Și va regreta, drăguța,/ Căci bogat e-acum și el!”

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Culorile cu care pictează Olimpia Sava sunt puține și clare ca-n picturile naive. Ele ajung în universul celor mici și îl fac inteligibil. La nivelul prozodiei, autoarea experimentează versificația clasică, evidențiindu-i avantajele în cantabilitate, muzicalitate, armonie. Când experimentează și alte ritmuri, moderne, efectele de cantabilitate au ceva din muzicalitatea naturală a lui George Topârceanu: „Pomii toți au înflorit./ Este primăvară!/ Vietățile-au ieșit/ Toate, pe afară (...)// Stau pe o terasă/ Vrăbiuțe zgribulite,/ Foarte-ngrijorate:/ - Rândunelele sosite/ Oare-s înghețate?...” (Capriciu de primăvară).

În această antologie este cuprinsă şi piesa lui Ion D. Sîrbu, Suferinţa mierlei, toamna. Precizare: pe coperta ultimă, numele său nu figurează alături de ceilalți dramaturgi antologaţi. (D.V.) Mai mult decât oricine, Olimpia Sava își dezvăluie sufletul în aceste poeme pentru copii, un suflet scăldat în inocența eternă a vârstei de aur a copilăriei. Din acest substrat ancestral al ființei sale în care s-a retras, blagian, ca un val, sângele strămoșilor, Olimpia Sava scoate nestemate pentru a îmbogăți viața interioară a celor mici și acelor mari.

213

MEMORII

Constantin ZAVATI

Elev la ȘCOALA PRIMARĂ DE BĂEȚI NR. 2 de pe Strada OITUZ (1930-1934) Am împlinit 7 ani, am terminat cu grădinița și m-am înscris la școala primară de pe strada noastră. Mama mia cusut uniforma, din CIT, un material la modă pentru uniformele școlare, cu dungi de culoare gri, cu guler alb și fundă roșie la gât.

Fiecare clasă avea ferestre mari, o tablă neagră sprijinită pe un trepied care avea o cutie pentru cretă și o alta pentru buretele cu care se ștergea tabla. Erau bureți naturali mari. În fiecare clasă mai era o catedră cu un scaun pentru învățător, apoi bănci din lemn, cam pentru 40-50 de elevi. Fiecare clasă avea ṣi o debara pentru materialul didactic. În clasa I am fost 48 de elevi. Eram mulți elevi, după cum se poate vedea pe primul tablou făcut împreună cu primul nostru învățător, Institutorul D. MIHĂILESCU, în ziua de 30 noiembrie 1930.

© Foto și Arhiva John Edward Gardner Școala era situată pe STRADA OITUZ, paralelă cu strada noastră, cuprinsă între Cercul Militar și Casa Avocat Teodoru, care avea un bazin cu pești roșii în fața casei, chiar lângă gard. Era o clădire lungă, iar deasupra intrării principale era scris și este și acum, cu litere negre în tencuială, ȘCOALA DE BĂEȚI NR. 2 (fără „I”), care astăzi poartă numele Domnitorului AL. I. CUZA ṣi are NR. 19. În anii din urmă s-a construit încă o clădire în spate, cu un teren de sport și o tribună mică. Școala are, atât în față cât și în spate, câte o curte mare. Intrarea se făcea prin poarta de la stradă, iar elevii nu aveau voie să intre pe ușa din față ci treceau prin curtea din spate pe o cărare îngustă între școală și Cercul Militar. Intrarea la clase se făcea prin ușa din spate, după ce ne ștergeam bine pe picioare. Erau 4 săli de clasă, una spre Cercul militar, una spre Casa Avocat Teodoru și două spre stradă. Între ele era un hol mare ṣi mai era ṣi o cameră mai mică unde femeia de serviciu își ținea materialele pentru curățenie. În partea dinspre Casa Avocat Teodoru era locuința Directorului școlii și deasupra ușii de la intrare este scris și acum, cu litere mari, DIRECTOR, încăpere transformată acum tot în sală de clasă. În spate mai era bucătăria, o șură mare pentru lemne și un beci, unde unul dintre directori ținea elevii pedepsiți. În spatele curții era o casă mare boierească care aparținea unui mare negustor evreu, care avea și niște păuni pe care noi, elevii îi priveam în recreație.

214

Constantin Zavati, al treilea din dreapta, rândul de jos, de lângă Învățător Institutor Domnul D. MIHĂILESCU (clasa I - 30 noiembrie 1930) Arhiva Profesor Colonel (r) Constantin Zavati A sosit și prima zi de ṣcoală, 15 septembrie 1930. Mama m-a îmbrăcat frumos cu uniforma nouă, eram proaspăt tuns, cu o seară înainte mi-a făcut baie, mi-a tăiat unghiile, pantofii erau lustruiți și totul era în ordine. Ne-am adunat întâi în fața școlii, atât elevii noi, bobocii, cât și cei din clasele mari, care ne priveau cu oarecare interes și superioritate. După câteva cuvinte ale Directorului, DOMNUL ARITON, unul dintre cei mai vestiți directori de ṣcoală din oraș și județ, care ne-a urat „bun venit în școală și succes”, ne-am deplasat la intrarea din spatele ṣcolii de unde elevii au fost luați în primire și dirijați spre clasele lor. Eu îl cunoșteam pe învățătorul nostru pentru că era DOMNUL MIHĂILESCU, soțul DOAMNEI MIHĂILESCU, educatoarea noastră de la grădiniță. Era un om respectabil, destul de voinic, cu părul înspicat cu alb, cu o față distinsă. Ne-a luat în primire și ne-a dus în clasa noastră, care era în partea din spatele BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ṣcolii și către CERCUL MILITAR. Ne-am așezat în bănci după înălțime și DOMNUL a luat loc la catedră. Abia ne-am instalat în bănci că ușa s-a deschis și a intrat în clasă DIRECTORUL ARITON cu un doctor și asistenta lui. A urmat prima vizită medicală, doctorul și asistenta au trecut pe la fiecare dintre noi, ne-a pus să deschidem gura și să spunem AAA, apoi ne-au controlat la ochi, urechi și asistenta ne-a căutat în cap pentru păduchi, ultimul control a fost la unghii. Unde era ceva în neregulă, îi atrăgeau atenția elevului respectiv ca să se pună la punct, astfel ca data următoare să iasă bine la vizita medicală. După terminarea vizitei medicale, doctorul și asistenta au plecat la celelalte clase, iar DIRECTORUL ne-a adresat câteva cuvinte, de modul cum trebuia să fim disciplinați și să respectăm pe cei mai mari, etc. În final, ne-a urat „bun venit” în școală, ne-a urat „mult succes” și să ținem la prestigiul școlii. Ne-am sculat în picioare, ne-a salutat și a plecat. DOMNUL s-a așezat la catedră, a început să strige catalogul și să întrebe pe fiecare care era slujba părinților și unde lucrau. Unii erau fii de ingineri, de exemplu HUDIC, care locuia pe actuala stradă MIHAI EMINESCU într-o casă mare și care era inginerul PRIMĂRIEI din Bacău, altul BRUMĂ era fiu de ofițer/ maior, alții erau fii de avocați, funcționari cei mai mulți, precum și de muncitori, iar unul, IONESCU DIDI, era fiu de cofetar, care avea cea mai mare și cea mai luxoasă cofetărie din centru, iar eu, împreună cu PIRU din MĂRGINENI, eram fii de plutonieri majori. Ne-a informat apoi despre ce urma să învățăm în clasa I, ce cărți trebuia să avem, ABECEDAR și ARITMETICĂ, precum și TĂBLIȚA DE ARDEZIE, pe care urma să scriem, creionul special și buretele de șters. Ne-a atras atenția că nu trebuie să lipsim de la școală iar dacă cineva era bolnav, părinții trebuiau să aducă o motivare, ne-a indicat cum să avem ținuta și cum să ne comportăm la ore, în recreație și, mai ales, pe drum fiindcă trebuia să ne descurcăm singuri, atât la venit cât și la dus, pentru că nu eram însoțiți de părinți ca acum. A sunat clopoțelul și am trecut în prima recreație în curte, unde unii elevi se plimbau în grup și discutau, alții se jucau de-a „hoții și vardiștii”, iar alții jucau „nasturi” sau „nuci”. Elevii din clasele mari jucam „oina”, jocul național. În pauza mare, fiecare mânca ce-ṣi aducea de acasă. Gustările difereau foarte mult, de la pâinea cu jambon, salam sau slănină, până la pâinea cu unt, unii chiar aveau și friptură de pui tăiată subțire, dar cei mai mulți elevi aveau pâine cu magiun sau POVIRLĂ, cum aveam și eu. În plus, la poarta școlii se adunau și negustorii ambulanți, care veneau cu HALVIȚĂ, CIUBUC (un bastonaș dulce), HALVA, SUSAN, MERE MURATE. Mulți copii cumpărau de la ei. Din când în când venea și un negustor cu mere glasate, în care, de multe ori, rămânea câte un dinte de lapte! După prima pauză am reintrat la clasă și am avut prima lecție de scris. DOMNUL a scris pe tablă cu creta, tablă care era liniată ca și tăblițele noastre, cu linii pentru dictando iar pe spate cu pătrățele pentru aritmetică, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

MEMORII liniile erau marcate cu vopsea roșie; tabla era jumătate pentru dictando și jumătate pentru aritmetică. La început ne-a pus să facem niște linii paralele la distanța regulamentară, mai târziu am trecut la cârlige și apoi, pe la mijlocul anului, am început să scriem literele din alfabet. Oricât m-am chinuit nu am reușit să-mi formez un scris frumos. După ce umpleam tablele cu liniile, cârligele și, mai târziu, cu litere, le ștergeam cu buretele și aveam din nou spațiu liber. În clasele mai mari, am început să scriem pe caiete de dictando și aritmetică cu condeiul cu cerneală. Atunci, la început, de multe ori se făceau pete de cerneală pe caiet pentru că încărcam, câteodată, prea mult penița și, cu toate că aveam sugativă, pata rămânea! Nu mai spun că ne umpleam de cerneală degetele cu care țineam condeiul, dar, cu timpul, ne-am învățat și nu mai făceam nici pete și nu murdăream nici degetele, însă eu tot urât scriam. După ce am învățat alfabetul am trecut la citirea din ABECEDAR și la scrierea de propoziții pe caiet. Totodată făceam și citire a textelor respective și chiar am învățat și poezii pe de rost. Am trecut apoi la lecții de gramatică și la analize sintactice și morfologice. Se acorda mare atenție cititului corect, unii colegi citeau foarte greu. La citit eram foarte bun. Al doilea obiect, aritmetica, l-am învățat tot așa, pornind de la noțiuni elementare: întâi am învățat cifrele arabe și apoi cele romane, au urmat apoi cele 4 operații: adunare, scădere, înmulțire și împărțire, precum și probleme, la început ușoare și apoi din ce în ce mai dificile. După primul an, DOMNUL MIHĂILESCU s-a retras la pensie și toți l-am regretat foarte mult pentru că era un om deosebit și un educator de elită, era foarte apropiat de elevi, niciodată nu ne-a bătut, nu ne-a tras de urechi și, totdeauna când făcea observații, îți crăpa obrazul de rușine că ai greșit. În clasele a II-a, a III-a și a IV-a l-am avut învățător pe Domnul ERMIL TEOFĂNESCU, care era un tip dolofan, cu o freză mică, o figură rotundă, ochi albaștri și palme grăsuțe. Era un om blând de obicei, mai adormea uneori, și când intra DIRECTORUL în clasă, elevii îi făceau semn că doarme. Ce se întâmpla apoi în cancelarie nu am aflat niciodată. Era un om comod și nu am învățat prea multă carte de la dânsul. Materiile s-au complicat, în afară de CITIRE și ARITMETICĂ, au apărut lecții de istorie, geografie, științe naturale, muzică, sport. La sport, făceam diferite jocuri, vara afară, iar iarna făceam gimnastică între bănci. La istorie, ne povestea despre marii noștri domnitori, iar în cartea de citire aveam lecturi despre CETATEA NEAMȚULUI, despre SOBIEȚKI și PLĂIEȘII, TRAIAN și DECEBAL, AL. I. CUZA, etc. Aceste lecții ne plăceau mult. La geografie, am învățat câte ceva despre orașul BACĂU, apoi despre județ și, mai târziu, ne aducea harta României pe care o așeza pe tablă și ne vorbea despre formele de relief, ape, localități, etc. La științele naturale, am primit noțiuni despre plante și animale și chiar am făcut și aplicații practice. 215

MEMORII Pentru aceasta, a luat o parte din elevi (eram prea mulți în clasă) și, pe rând, ne-a dus acasă la dânsul, pe strada CASELE NAȚIONALE, unde era și casa viitorilor mei socri, vecină cu cea a Familiei TEOFĂNESCU. În grădina lui straturile erau gata făcute și urma să facem lecție despre plantarea legumelor, în cazul nostru: ceapă. Ne-a repartizat pe două straturi, a tras niște dungi pe strat cu coada greblei și ne-a arătat cum să punem puii de ceapă (arpagic) în pământ. Ne-a dat la fiecare câte un pumn bun de arpagic și am început plantarea cum ne-a arătat dânsul, dar un alt coleg ṣi cu mine ne-am hotărât să-i facem o surpriză și am semănat pe dos, adică am înfipt în pământ puii de ceapă cu mustățile (rădăcina) în sus. După vreo două săptămâni, a luat din nou grupa noastră acasă la dânsul, ne-a dus la stratul nostru și atunci am observat că pe jumătate de strat ceapa răsărise și era o frumusețe, pe când în porțiunea noastră nu era nici un fir răsărit. Nu ne-a făcut nici o observație, ne-a spus să scurmăm în pământ unde am plantat și am scos puii de ceapă așa cum i-am pus, cu mustățile (rădăcina) în sus.

La ARITMETICĂ, DOMNUL TEOFĂNESCU a insistat pe cele 4 operații de bază și cerea tot timpul să facem calcul mintal, iar apoi, cu avansarea în clasele mai mari, a trecut la probleme întâi mai simple, pe care ni lea explicat destul de bine, și apoi am trecut la probleme mai complicate, unde nu ne-a explicat nimic; fie că eu nu agream problemele, fie că nu înțelegeam nimic de la lecții! Am rămas în urmă cu acest studiu, care m-a urmărit până la facultate, pentru că și în liceu am avut același ghinion cu profesorul de MATEMATICĂ. Când reveneam acasă seara, după ce-mi făceam lecțiile și scriam temele la ROMÂNĂ, Tata îmi controla caietele și observa că la ARITMETICĂ eu nu rezolvasem problemele date. Mă întreba de ce, iar eu îi spuneam că nu am putut să le rezolv fiindcă nu înțelesesem nimic în clasă. El se înfuria, mă dojenea că nu eram atent la ore și se apuca și-mi rezolva problemele pe o foaie de hârtie. Deși avea numai 4 clase primare, era foarte inteligent și se pricepea foarte bine la calcule. Eu copiam problemele rezolvate de pe hârtia lui, iar a doua zi la școală, DOMNUL TEOFĂNESCU mă scotea la lecție, îmi controla caietul și, văzând că totul era în ordine, mă trecea la tablă unde copiam de pe caiet rezolvările, iar elevii care nu le rezolvaseră acasă le copiau și ei în caiete. Toată treaba aceasta dura cam 20-30 de minute, în raport de numărul problemelor. În acest timp DOMNUL dormita la catedră. Cel mai mult îmi plăcea la orele de muzică, atunci când DOMNUL venea cu vioara de acasă. Cânta foarte frumos, pentru că vioara era studiu principal la Școala Normală și ne învăța multe cântece.

Constantin Zavati, primul din stânga, lângă Domnul Învățător E. TEOFĂNESCU, Clasa a II-a 1931 Arhiva Profesor Colonel (r) Constantin Zavati A doua zi ne-a scos în fața clasei, a povestit ce s-a întâmplat și ne-a bătut la palmă cu lopățica, aceasta era o surcică de fag mai lată, de la lemnele pe care le tăiase. Loviturile nu erau dureroase pentru că lopățica era lată cât palma și lovitura era suportată de toată palma și nu numai de o zonă mică, așa cum se întâmpla cândnoul Director al Școlii, Domnul ȘTEFĂNESCU (un tip slab cu dinții galbeni de la fumat, care purta totdeauna o linie cum aveam noi la desen, de secțiune pătratică și marcată în centimetri, cu lungimea de 20 de centimetri - a lui însă avea o jumătate de metru!) aplica 1, 2, 3, 4, 5 CAFELUȚE la palmă la cei care greșeau! Trebuia să întinzi palma și el lovea cu linia în ea cu toată puterea și se bucura la fiecare lovitură. Aceasta era foarte dureroasă, fiindcă acționa o forță mare pe o suprafață mică, după 5 lovituri, dacă erai ghinionist să le primești, aveai palmele umflate cam o săptămână de nu puteai să mai scrii. Era un tip cinic și foarte sever, însă făcea carte cu elevii lui. Am primit și eu 2 cafeluțe, după care am evitat să mai pățesc așa ceva!

216

Absolvent al SCOLII PRIMARE DE BĂIETI NR. 2 Bacău, premiant cu Premiul I ṣi cununiță de stejar Arhiva Profesor Colonel(r) Constantin Zavati BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

În clasa a III-a nu am luat nici măcar o mențiune, deși la toate materiile studiate răspundeam foarte bine la lecții. Mama era foarte supărată. În clasa a IV-a, la o ședință cu părinții, o altă mamă, auzind de ce era necăjită, i-a sugerat mamei la ureche să facă un tort mare și bun și să-l ducă DOMNULUI. Mama s-a prezentat la școală cu un tort foarte frumos din ṣocolată, mulțumindu-i DOMNULUI pentru grija pe care o avea pentru mine. Marea surpriză a fost la sfârșitul anului când și eu am fost printre premianți! În școală era obiceiul de a AFUMA clasele cu fum de rășină de brad. Se știe că baza alimentației populației de rând era FASOLEA și CARTOFII, completată de murături. Din toamnă și până în primăvară, când se făcea cald și se puteau deschide ferestrele, în clasă era o atmosferă imposibilă și atunci, în fiecare zi, elevul de serviciu pe școală trecea prin toate clasele cu un fel de con din scoarță de brad în care ardea rășina și purifica aerul. Era în anul 1934, în ultimele zile înainte de vacanța mare. Colegul meu de clasă, PIRU m-a invitat acasă la el la MĂRGINENI ca să ne jucăm. Am stabilit ziua și la ora 08.30 am pornit de acasă spre MĂRGINENI, unde am ajuns cam după o jumătate de oră. Colegul meu mă aștepta în fața casei. Am intrat în curte. În fața casei era grădina plină de flori, iar de acolo se vedea o curte destul de mare. Casa era tip vagon, cu mai multe camere, iar în față se întindea un cerdac pe toată lungimea. Totul continua cu un hambar, un grajd pentru cal, o grădină mare cu straturi de legume și pomi fructiferi, mai era și un coteț pentru porc și altul pentru găini. Era o casă de gospodari avuți. Pe tată lui, pe Domn Majur PIRU, l-am cunoscut în multiplele vizite pe care le făceam la REGIMENTUL 4 ARTILERIE GREA. Era un om cu o figură atletică, cu o față palidă, cu niște ochi care te pătrundeau și cu un păr negru. Părea un om foarte sever, dar care, în realitate, nu bătea niciodată soldații și nici nu-i umilea. Când cineva greșea, era destul o privire ca cel în cauză să nu mai repete. Ne-a întâmpinat mama lui. Eu i-am sărutat mâna cum mă învățase mama. Era o femeie rotofee, cu un șorț alb, cu o privire și voce blândă, ne-a rugat să luăm loc pe o bancă de pe cerdac. Am observat că în cealaltă parte a ușii era un scaun ṣi o masă pe care am văzut un caiet și niște cărți. Ea ne-a adus niște plăcinte calde și câte un pahar cu apă rece și ne-a rugat ca apoi să ne jucăm în grădina din spate, deoarece ,,domnul student'' avea de învățat. Nu a trecut mult timp și „domnul student” a apărut pe cerdac, întâi a apărut un papuc de casă, apoi un pantalon negru cu o dungă perfectă, urmat de o cămașă albă scrobită, iar apoi un cap mare pătrat, ca a lui Domn Majur PIRU, cu un păr negru bogat ṣi cu o privire aspră.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

MEMORII Eu l-am salutat, dar el abia mi-a aruncat o privire rece. S-a așezat la masă, a început să lucreze, iar noi am plecat în grădină ca să ne jucăm. A sosit momentul să plec acasă și l-am întrebat pe colegul meu, cine era „domnul student”, iar el mi-a răspuns, spre surprinderea mea, că era fratele lui mai mare. A apărut și mama lui, i-am sărutat mâna și i-am mulțumit pentru primirea mea, apoi cu un glas puternic, i-am spus bună ziua ,,domnului student''. Ca și la sosire, a dat din cap și nu a scos niciun sunet. M-am mirat că erau frați pentru că era o mare diferență de ani între ei. Mult mai târziu, am aflat că a devenit profesor universitar, după ce fusese asistentul celebrului critic literar, Profesorul universitar GEORGE CĂLINESCU. ALEXANDRU PIRU a rămas o personalitate marcantă a orașului Bacău. Am terminat școala primară și s-a pus problema unde urma să studiez mai departe. Tata a sugerat să mă fac băiat de prăvălie la început și apoi, când era să fiu mai mare, acar la gară, dar mama a stăruit foarte mult să merg la liceu. Pentru aceasta am făcut 10 ore de meditații la Română și 10 la Aritmetică cu DOMNUL ȘTEFĂNESCU, ore la care m-am pus foarte bine la punct cu materia și primul examen l-am dat la Liceul FERDINAND de băieți din Bacău, unde am reușit al doilea, primul fiind colegul și prietenul meu VIRGIL SECARĂ, un elev foarte bun, fiul Secretarului de la liceul respectiv. Fiindcă ar fi trebuit să plătească taxe, părinții au hotărât ca eu să dau examen și la Liceul Militar ȘTEFAN CEL MARE din Cernăuți, unde nu erau nevoiți să cheltuiască mult cu mine și apoi, la terminarea liceului, aṣ fi putut urma Școala Militară de Ofițeri, care asigura o carieră frumoasă. Am dat examen și acolo și am reușit printre ultimii ca medie - 6,83, dar după primul trimestru am fost printre primii 3 din clasă.

La aniversarea a 125 de ani (1984) de la fondarea ȘCOLII DE BĂIEȚI NR.2 din BACĂU Autorul poartă basc ṣi este al patrulea din stânga, din ultimul rând Arhiva Profesor Colonel(r) Constantin Zavati

217

FRAȚII NOȘTRI DE PESTE PRUT

Lilia MANOLE

POEZII Fiului meu, Constantin ÎN NOAPTEA ÎNĂLȚĂRII În Noaptea Înălțării mi-am visat Pruncul, Că s-a întors la viață și-a părăsit coșciugul, Era așa de nalt, la chip- plin de lumină, Nu mai plângea ca mine, eu, arsă și străină. Era așa de -aproape, dar eu priveam ca-n film, O stranie durere, cum devenise chin. Și-n acest FAPT sacral noi am plecat departe, Lăsasem cimitirul ca pe-o stranietateLocașu-l străjuiau cei îngeri nevăzuți, Iar fiu -i îmbrățișa, ei tot veneau mai mulți. Apoi, spre zori, văzui o îmbrățișare A fiului meu drag c-un om cu mult mai mare. Era trecut de ani, era cel mai senil, Și-n astă îmbrățișare simții pe fiul viu, Înveșmântat, cum strânse de trup acel bărbatBăiatul meu - și-ndată-n jur s-a luminat. Un Om nemaivăzut, tăcea, fără a-i spune, Că-i vede preasfințirea, ce o aduce în lume, Tăcerea lui de aur, despre chirii și hume. În Noaptea Înălțării, din Duh, sufletul meu, A stat lângă -al meu fiu, un Fiu din Dumnezeu, Ce A înviat, în noaptea măsurilor cerești, Și-acum, mai strig la ceruri: -Hristoase, mă iubești?.. Miracol și durere, tristețe și iubire, În Noaptea Înălțării, am fost mamă de mire. Mi-a povestit dorința, și Duh din el, curat, A răspândit prin casa, în care ne-am aflat. Eram prea chinuiți, coșciugul -desfăcut, În Noaptea Înălțării, ne-am smuls spre Absolut, Și fiul m-a trezit din somn, căzut din moarte, Spunându-mi, că e Viu și se Înalță iată... În Noaptea Înălțării, văzui alte ființe Și mi-este dor de fiu, nu am nici o dorință... PE COVORUL VERDE Pe covorul verde, singură, re-culeg oaza bucuriei, seamănă Duh Sfânt fruntea, acoperindu-și cu muguri primăvara, frunze, în repercusiuni de cireși roze, libere pariază la timpul trecut.

218

Atinsu-mi-am genele de buzele cerului și am primit mângâierea Atotputernicei dureri. Sacre sunt bolile ierbii, cele cu fire de dor, asurzind pacea florilor de câmp. În explozii singulare toate sunt fenomene trecătoare. E veșnică reapariția. DEASUPRA PORTILOR ANGELICE La început te aruncam in imensitatea vulturului, să-i prinzi aripile întinse în pârguirea razei de soare, apoi te căutam printre solstițiile acerbe dintre cer și pământ, să-ți aud binecuvântarea flașnetara, cântând perechi și iar perechi de incantații, precum le-ar fi auzit, cântându-le, însăși dorul... Apoi am dispărut, cu tot cu singura pierdere dintre noi, sub glasul, ce nu se mai îndura, să-și cruțe muțenia. Era țipatul ne-definit al pasărilor de toamnă, și bănuiesc, ca cineva din noi, după mine, cu tot acest țipăt iar a mai dispărut. Să-și cânte singur ori singură, într-un ecou, invers bumerangului, iubirea... Proporțională direct cu aripile, dar ce aripi doar iubirea le vede și le aude, și le împlântă în oase, când bat deasupra porților angelice...

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ARTELE SPECTACOLULUI

Adrian ȚION

PSIHOLOGII IBSENIENE ÎN MIȘCARE NEÎNTRERUPTĂ În anul aniversar Ion D. Sîrbu (100 de ani de la nașterea scriitorului), Teatrul din Petroșani care-i poartă numele drept emblemă valorică a activității din instituție, continuă să producă spectacole de bună calitate în cadrul unui program repertorial judicios alcătuit. Printre succesele înregistrate se numără și premiera din 23 martie 2019 Gabler. Hedda Gabler, după Ibsen, în regia semnată de Antonelle Cornici. După echilibratul spectacol cu Hedda Gabler montat în 2012 la Teatrul Maghiar din Cluj de Andrei Șerban, înscenarea pusă la cale de Antonella Cornici și Călin Ciobotari la Teatrul „I. D. Sîrbu” din Petroșani mi se pare o vijelie. Trena psihologiilor în mișcare neîntreruptă din piesa lui Henrik Ibsen primește aici impulsuri halucinatorii. Ieșirea din canonul realist dă ansamblului viziunii străluciri stranii și un dinamism feroce. Amprentarea pe trecutul personajului titular aduce modificări până și în titlu. Deși tânăra Hedda se numește Tesman după căsătorie, numele validat este acela de fată, indicând apartenența și dependența ei de instituția paternală, de intransigența și rigiditatea morală a tatălui ei decedat, generalul Gabler. Regizoarea a ținut să precizeze acest lucru încă o dată chiar din titlu, astfel că produsul scenic realizat de Antonella Cornici se numește Gabler. Hedda Gabler, montare după Ibsen, pentru că, se pare, celebrul dramaturg norvegian nu a subliniat destul ancorarea ei în trecut. Asta așa, să se știe din start care ne este voința și ce vrem să accentuăm! Dacă nu mișcăm puțin lucrurile din ordinea și rigiditatea lor clasică, s-ar putea ca ele să prindă rugină, ar putea să spună regizoarea și realizatorii la „de două ori Gabler”.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Dar Gabler e numai unul în spectacolul petroșenean și anume spiritul generalului Gabler. El prinde viață de stafie în persoana lui Dorin Ceagăreanu, coborât din tabloul prefigurat de dramaturg și bântuind prin casa nou achiziționată a familiei Tesman. Trebuie spus că stafia generalului e insuficient exploatată, ea se pierde printre celelalte bântuiri și obsesii recurente. Dacă fetița din prima scenă (Alessia Rădescu) primește semnificații simbolice foarte bine conturate, fiind singură pe scenă, adică puritatea prinsă în captivitatea casei bântuite, și generalului Gabler trebuia să i se acorde șansa de a fi mai bine evidențiat. Atenția regiei se fixează pe sugestivități vizuale și sonore de largă amplitudine, de mare impact emoțional și impune, pe lângă cele două prezențe scenice amintite, inexistente și ele în textul original, încă două „personaje” copleșitoare: decorul și coloana sonoră, elemente de mare miză în spectacol. Mobilierul din casa soților Tesman, conceput de Alina Dincă-Pușcașu, e pus pe rotițe și mișcat întruna, sugerând derapajul lumii personajelor de la o ordine socială prestabilită, aflată acum în derivă. Stâlpii casei, ca stâlpi ai unei societăți bântuite de patimi, rigidități și ambiții, se clatină. Hâritul continuu creează tensiune dramatică (deranjează puțin prin intensitate) și pune în evidență oscilația permanentă între onorabilitatea pierdută și pulsațiile temperamentale ale personajelor. Compoziția muzicală aparține lui Tibor Cári și împreună cu eclerajul și proiecțiile video uniformizează pozitiv limbajul scenic. Uși impunătoare și mobile (mișcate, purtate în plan orizontal) funcționează ca niște iluzii ale evadării, ale căutării, comunicării și blocării, sunt ușiobstacole, paravane și speranțe deșarte. Sunt deschideri care închid și închideri care deschid, ca la Noica. Deschideri către adevăr închise în intimitatea ființei. Decorul în ansamblu are o frumusețe monumentală. În spatele unei perdele lungi, semitransparente, de un ocru-bej prietenos, se dechide (când se deschide!) frumusețea și ea monumentală a naturii, sugerată prin trunchiuri de mesteceni vestind o verticalitate care nu mai e a personajelor prinse în plasa unor meschinării, sentimente contradictorii și ambiții de putere. Pe coaja albă de mesteacăn se va insinua simbolic culoarea sângelui celei care obosește să mai lupte: Hedda Gabler. 219

ARTELE SPECTACOLULUI

Voluntarismul personajului Hedda Gabler izbucnește în tirade violente, sfidătoare, fiind bine reliefat în interpretarea pătimașă dată de Amelia Toaxen prin exacerbarea ieșită din limbaj real al voinței de dominare. Numai felul în care rostește cuvântul Ieși! pentru a o alunga pe servitoare devine un reper suficient de grăitor în caracterizarea Heddei. Actrița Amelia Toaxen pune accent pe comportament extravertit și mai puțin pe interioritatea trăirilor femeii obsedate de succes și sfâșiate de complexele nereușitei. Ea rămâne, paradoxal, captivă în această casă pe care și-a dorit-o. În vertijul întâmplărilor, jocul cu pistolul purtat pe deasupra capului fiecăruia primește semnificație de virtualitate a crimei (în tonalitate gravă) ca semn al supunerii și dominării, al răzbunării și al disperării, ca semn al crizei psihice și al anticipării abdicării finale. Foarte convingător Radu Tudosie în rolul soțului Jorgen Tesman, universitar ticăt și naiv, studios și sentimental, puțintel caraghios, adică atâta cât trebuie. Radu Tudosie e un actor cu rostire clară,

220

mimică și gestică adecvate în fiecare din intervențiile sale. Ejlert Lovborg, rivalul soțului și fostul iubit al Heddei, e insuficient conturat, nu din vina interpretului Marian Politic, altfel plăcut, ci din pricina partiturii restricționate. El pare mai mult un furișat în propria-i piele decât un impozant istoric, fie și boem. Naturalețe și dezinvoltură afișează Cosmin Rădescu în rolul asesorului Brack, un om fără scrupule care încearcă so șantajeze pe Hedda. Sensibilitatea doamnei Thea Elvsted, căsătorită convențional cu un bătrân, răzbate din modulațiile vocale ale Irinei Bodea-Radu, prezență așezată în realitatea intrigii ca și mătușa lui Jorgen, domnișoara Tesman, interpretată de Oana Liciu Gogu în gamă ușor comică. Din caruselul personajelor învârtite pe scenă face parte și Berta, servitoarea familiei Tesman interpretată de Corina Vișinescu, realmente răsucită, alunecând dintr-o parte în alta a spațiului de joc, având contribuții notabile și în extrapolarea de tip suprarealist a scenelor. Spectacolul cu Gabler. Hedda Gabler realizat la Petroșani de Antonella Cornici propune o incursiune personalizată în universul ibsenian, o lectură în cheie problematizată a tramei care o are în centru pe Hedda Gabler, pentru mine o lebădă ucisă în zbor. ________ GABLER. HEDDA GABLER după Hennrik Ibsen; Dramaturgia: Călin Ciobotari; Regia: Antonella Cornci; Scenografia: Anca Dincă-Pușcașu; Muzica: Cári Tibor; Coregrafia: Victoria Bucun; Video design: Andrei Cozlac; Light design: Lucian Moga; Cu: Radu Tudosie (Jörgen Tesman), Amelia Toaxen (Hedda Gabler), Oana Liciu Gogu (Julia Tesman), Marian Politic (Eilert Lövborg), Irina Bodea-Radu (Doamna Elvsted), Cosmin Rădescu (judecătorul Brack); Corina Vișinescu (Berthe, Femeia în roșu), Dorin Ceagoreanu (generalul Gabler); Alessia Rădescu (Hedda copil); Data premierei: 23 martie 2019.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

MUZICĂ

Mircea BĂDUȚ

DE MUSICA 1. Plantele și muzica oamenilor. Ispita paralelismului

plantele, un psihic similar omului, sau doar răspund primar (somatic, fiziologic) la stimuli fizici!

Din când în când aflăm (de obicei de la radio, ori de pe web) că s-ar fi făcut noi cercetări științifice privind influența muzicii asupra plantelor. Că (iar!) au fost crescute câteva culturi paralele dar "hrănite" distinct: unele cu muzică clasică, altele cu pop/rock. La rândul lor, domeniile muzicale bifurcându-se savant în muzică simfonică și de cameră, respectiv în soft-rock și heavy-metal, ș.a.m.d. Cu rezultatele bănuite deja: Mozart a dezvoltat plantele cel mai sănătos și mai uniform, pe când Stravinsky mai are scăpări; însă 'extremismele' rock așa au contorsionat sărmanele plante-cobai!... Și concluziile aferente: psihicul plantelor știe! Plantele simt armoniile, apreciază fie mediul cult, fie emanațiile "pozitive". (Mda, văz și eu că sunt cam sarcastic...)

Bine-bine! – se trezește în mine avocatul diavolului – dar până și cele mai complexe fenomene/ stări psihice ale omului sunt reductibile la o mulțime concertată de reacții/stări biochimice și electrochimice. Așa că nu-i chiar atât de greșită paralela aceea...

Și mă (tot) întreb: unde se rupe, de fapt, lanțul comunicării? Care-i veriga slabă pe calea de la cercetătorul/institutul respectiv până la noi, aflătorii finali (radio-ascultători, cititori, tăifăsuitori)? Pentru că mi-e greu să cred că cercetătorii aceia nu vor fi observat compatibilitatea fizică între frunzele plantelor și membranele difuzoarelor (atât de foliare și ele). Să nu fi înțeles ei, oamenii de știință, că muzica le este plantelor în creștere doar un fel de masaj? Un fel de antrenament fizic? Mai binevenit atunci când e mișcat de anumite genuri muzicale și mai zbuciumat cu altele? Să nu le fi dat lor prin cap să facă și determinări comparative de acustică? Adică nu "punând" plantelor chiar Beethoven, ci un material sonor asamblat astfel încât să aibă caracteristici echivalente: (1) anumite frecvențe de sunete (referindu-se deci la timbrele instrumentelor și la tipurile de voce); (2) anumite relații între sunetele simultane sau succesive (adică armonia); și – cel puțin la fel de important – (3) anumite ritmuri în acestea. În mod sigur o cercetare sistem(at)ică – care să identifice, prin studii parametrice și diferențiale, care dintre cei trei factori este primordial, sau care combinație este 'benefică agricol' – ar conduce la observații mai utile și la rezultate mai aplicabile. E adevărat, cu mai puțin impact mediatic. Am cam vrea să ne lămurim odată dacă au ele, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

2. Oamenii și muzica lor Acustica instrumentelor muzicale Pentru ca muzica să ajungă la noi, instrumentele fac aerul din jurul lor să vibreze, iar pentru aceasta sunt puse să creeze propria lor vibrație sonoră: fie prin vibrația unor corzi (frecate, lovite sau ciupite), fie prin angrenarea unor coloane de aer de dimensiune controlată, fie prin vibrația unor componente ale lor supuse percuției, fie prin alt fenomen fizico-acustic (sau electro-acustic). În esență, instrumentele emit note muzicale, adică sunete de o anumită înălțime, 221

MUZICĂ corespunzând deci unor unde acustice având frecvențele prestabilite după legi armonice. Însă dincolo de notele muzicale propriu-zise există două aspecte ce conlucrează pentru ca noi să distingem instrumentele după sunet: • atacul – începutul sunetului: intervalul de timp scurs din momentul inițierii fenomenelor acustice și până la stabilizarea notei muzicale emise (și ne amintim diferența dintre instrumentele cu corzi frecate și cele cu percuție/ciupire); • armonicele – acele sunete de frecvențe mai înalte/joase ce însoțesc sunetul principal al notei muzicale (deci concomitente cu frecvența fundamentală). Deși ele se manifestă ca "imperfecțiuni" ale instrumentului – impurități adăugate notei muzicale de formele componentelor și de materialele constituente –, armonicele sunt cele care definesc timbrul inconfundabil al instrumentului. Și o perspectivă antropică Muzica se constituie din trei elemente (trei condiționări pentru sunetele agregate în ea): 1. RITM – condiție de secvențialitate temporală; 2. ARMONIE – condiție sincro-acustică (de relaționare fizică între sunete); 3. MELODIE – condiție epică/dramatică.

alăturări se pot asuma fie în complementaritate, fie în degradé tonal. În privința ritmului apare o altă observație: dacă în muzica pop (termenul 'pop' fiind aici folosit în sens generic) ritmul este construit/redat explicit – prin instrumente specifice (de percuție, de bas) sau prin 'bătaia' unui instrument armonic/polifonic (precum acordurile executate la pian ori la chitară) –, în muzica clasică ritmul este cel mai adesea doar insinuat (fiind asigurat de simpla execuție a partiturilor în măsura respectivă). Putem deci emite ipoteza că pentru ascultătorul de muzică ritmul este un diferențiator al accesibilității muzicii, fiind probabil o condiționare psihică esențială (ordine/ coerență; angajare a energiilor). Și dacă tot am comis această legătură între fizică (acustică) și biologie (psihologie), voi spune că cealaltă premisă pentru popularitatea muzicii este melodicitatea, adică ceea ce numesc eu senzația omului că ar putea fredona melodia ascultată. (Da, am folosit intenționat 'senzație': aici nu vorbim de rigoare, întrucât și o persoană afonă, precum subsemnatul, poate simți și aprecia melodicitatea din muzică.) Însă premisa poate fi reformulată și un pic mai doct: memorabilitatea melodiei, ca potențial pentru implicare ulterioară (recunoaștere; reinterpretare). În fapt, lucrurile sunt simple și firești: oamenii se atașază mai ușor de poveștile pe care le pot ține minte.

În primul rând observăm relația cu timpul a acestor elemente: ritmul și melodia se desfășoară pe axa longitudinală a timpului, pe când armonia se manifestă cumva transversal/ortogonal pe aceasta. Acum, cititorii mai perfecționiști vor spune că există și o armonie de-a lungul axei timpului, adică în melodie (prin relația dintre notele muzicale emise de instrumentul solist/monofonic, sau prin relația dintre acordurile succesive ale instrumentului polifonic), ceea ce ne poate conduce la ideea că am avea de fapt două tipuri de armonie în muzică: una a sunetelor/ notelor sincrone și alta a sunetelor/notelor succesive. Dar cu mențiunea că în multe creații muzicale – mai ales din genurile clasic, jazz, rock-progresiv – se recurge adesea la ruperi ale armoniei longitudinale, precum și la ruperi de ritm, și astfel muzica devine mai puțin predictibilă, și deci mai provocatoare. Întrucât armonia impune condiții de relaționare acustică și asupra sunetelor/notelor alcătuind celelalte două elemente, ritmul și melodia, am fi tentați să spunem că ea este ingredientul primordial, și în extremis să presupunem că ea ar putea alcătui muzică și în lipsa celorlalte; însă cu greu ne putem imagina o muzică în care acelea două chiar lipsesc. Tot la capitolul armonie am putea înscrie și alăturările timbrale de instrumente, aspect specific compoziției și aranjamentului orchestral. Care 222

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ISTORIA ȘI FILOSOFIA CULTURII

Anton GEORGESCU

VREMEA SEMĂNATULUI DE VÂNT Perspectivă lărgită Încheiem aproape trei decenii postrevoluționare și de bună seamă au loc diverse aniversări și festivități. Am avut Centenarul Țării Întregite. Să observăm cu această ocazie că vremea este a multor schimbări, nu numai cele pe care le vedem de pe „mușuroiul nostru de furnici”, cum ar zice poetul. Însuși crugul vremii se schimbă: axa lumii își mută azimutul din zodia Peștilor – în care s-a situat două mii de ani, ai Creștinismului – în zodia Vărsătorului. Nu azi, nu ieri, nu mâine, dar în anii ăștia. Căci ce sunt deceniile, cele câteva, față de miile de ani la care ne raportăm! Înseși mileniile se schimbă. Trecerea lor de la II la III sa petrecut teoretic în momentul 2000-2001, dar asta depinde de tipul de calendar, iar practic trecerea e mai lentă. Oare nu a început pe la 1990, chiar încă din... 1989?! S-o fi terminat? Pentru unii poate că da, pentru alții... sigur nu! Încă se agață de malul celălalt, aceștia; malul mileniului III; sau al secolului XXI, căci se pare că nu e chiar același mal. Or fi toate acestea simple date calendaristice ori astrologice? Nu zâmbiți într-o parte, sceptici, ci hai să mai cumpănim. Inteligența umană, în aceste decenii din urmă (2, 3, 5, dar nu mai mult) a adoptat forme de exprimare cu o matrice total diferită de cea veche deja de milenii. (N. b. - Doar ca indiciu comparativ, notăm că tocmai în aceste decenii populația Terrei s-a dublat!). Mutația nu e chiar de ordinul găsirii limbajului articulat – aceasta ne-a scos din neant și ne-a adus în fața Creatorului. E ceva asemănător cu descoperirea numerelor și a geometriei (= măsurarea pământului, în greacă). IT-ul, calculatoarele, internetul și explozia lumii virtuale în mai puțin de două generații ridică probleme de suportabilitate, nu numai speciei, ci și întregului mapamond. Proporțiile acestui boom informațional reies bunăoară dintr-un detaliu oferit de NASA, difuzat în presă. Memoria calculatoarelor care coordonau primele misiuni Apollo spre Lună nu depășeau pe cea a unui telefon celular mediu actual (fără cameră foto și nici acces la internet – un „jaf de telefon”, cum zic unii). La diferență de o generație! Oare psihologia, dar și fiziologia omului fac față la așa ceva? Și dacă fac față, cum o fac? Căci avem și alte semne. Marile migrații au comportamentul unor fluide în fisuri, bunăoară apa în spărturi de baraje ori mici crevase în diguri: cresc nu liniar, ci exponențial, adică trecerea de la infiltrație, BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

prelingere, scurgere la torent și dărâmare este accelerată. Ce nu se remediază în pripă, de la primele semne, nu se mai poate opri. S-a întâmplat în mileniul I și vedem în lumea de lângă noi, din fața noastră. Vitezele cresc, tot exponențial, mega-construcțiile de asemenea și alte și alte super-realizări. (Ce nevoie era de trenul cu peste 500 km/h de la Lyon la Paris?! Stagnează afacerile dacă pasagerii lui se grăbesc cu „doar” 300 km/h?). Graba permanentă spre nicăieri. Când să mai savurezi „frumusețea uitată a vieții” (Andrei Pleșu)? Iar poluarea crește la fel, adică nu doar se dublează în două generații, ci se împătrește! Timpul nu mai are răbdare. El dă semne din ce se întâmplă, pasă-mi-te, în alte dimensiuni, în realități paralele, controlate de o pronie aflată mult deasupra noastră. Fizica modernă ne ajută să ni le imaginăm, cel puțin, dacă nu să le și cunoaștem din repere. De acolo bate și asupra noastră vântul schimbării de amploare, căruia, iată, nu știm dacă și cum îi vom putea sta în cale. Chiar dacă încercăm și noi, haotic, să aruncăm semințe/ semne în văzduhul acesta cosmic și furtunatic. Trăim un timp al semănatului de vânt și nu putem nicidecum să uităm că urmează să culegem furtună, dacă nu ne luăm seama, la vreme. Nu știm, deoarece nu putem băga de seamă, ce se petrece în realitățile paralele. Oare, ce se petrece și putem observa aici să nu fie fenomene de fereastră între lumi paralele? Interpătrunderi, comunicări de alt tip și începuturi, ale căror avertismente suntem ținuți să le luăm în seamă. Am intrat într-un ciclon cosmic, ochiul furtunii din alte spații, ca să trăim un sfârșit de lume și începutul altora noi, pentru care nu ne vom fi putut pregăti decât prin rugăciune. A înțeles și bătrâna Livia Dancea din Rudăria Almăjului, care într-o formulare vizionară, se adresează reporterului. „Știi dumneata cât de faină îi viața noastră, lărjită cu aia de dincolo? Așa a rânduit Dumnezeu și-așa îi bine, să trăiești în bună vecinătate cu tot ce vezi și nu vezi (s.n.)”. (citat în Morile fermecate, Formula AS nr. 1344/ dec. 2018, de Cătălin Manole). * * „La început, (...) pământul era netocmit și gol.” (Facerea 1). Dar nu spre a ne întoarce la începuturi ne dezbrăcăm noi șesuri și munți de codrii ce ne-au însoțit din preistorie, ci din lăcomie și prostie, combinație mortală care nu iartă nimic și pe nimeni. Codru-i frate cu românul, e o vorbă rămasă din strămoși, însă nu și 223

ISTORIA ȘI FILOSOFIA CULTURII invers, românul e cel mult frate vitreg. Mai cu seamă în vremurile vrăjmașe din urmă, românul nu-i e frate nici apei, nici aerului, nici... cu „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul...”, ci la toate „dușman este”, după cum se poartă cu ele. Încât îți alunecă privirea mai la vale, unde poetul se întreabă vizionar „Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei (...)/, în două temniți large cu de-a sila să-i aduni...!” (M. Eminescu, Scrisoarea III). Iată, până și rolul pușcăriilor este pervertit în timpul nostru nemernic, intuia ceva poetul. Desigur, România profundă în formă manifestă este precară, ea este dezarticulată, prea puțin capabilă să confrunte implacabilele presiuni ale momentului. Nu mai este capabilă, după ce i s-au frânt năzuirile și prilejurile, consecvent, criminal, sistematic, cu adresă și fără a i se acorda șansa excepției. Altfel poate că ar fi răzbit. I se ratează oportunitățile chiar sub ochii noștri. În faza actuală (2018 – n.n.), puțin dătătoare de speranțe întemeiate, deoarece aflați sub imperiul unor șobolani, loviți de strechea principiului „scapă cine poate”, înstrăinați de mult de interesele propriu-zise ale celor încăpuți sub mâna lor hrăpăreață. Neimplicarea românilor în opoziția la comunism (a. și d. 1989) se situează nu la limita dintre oportunism și onestitate, ci la aceea dintre oportunism și frică. Deci – nici o șansă! E cealaltă margine a oportunismului, până la onestitate fiind de străbătut o cale lungă, cea a întregului spațiu moral „ocupat” de oportunism, de formele lui. Mai e și frica (mai curată), care se învecinează cu neputința ori necunoașterea... Lașitatea e doar o etapă/ stare intermediară... Totuși, totuși. România profundă are în componența ei și vocația regenerării, a valorificării mugurilor și a rădăcinilor. Cu condiția să nu i se -, să nu-și refuze această vocație, prin secătuire sau refuz (voluntar) al persistenței în devenire, al creșterii și afirmării de sine. Să fim oare – împreună cu întreaga omenire, de altfel – în pragul unei autodistrugeri (despre care se vorbește adesea) generale, care să-L scutească pe Creator de o intervenție ca asupra Sodomei și Gomorei? Ori chiar ce vedem să fie începutul intervenției? Preambulul ei?! „Se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție. (...)./ Iar oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina.” (v. Luca 17 și 21). Iartă-ne, Doamne, apără și păzește! Să fie toate acestea simple bâjbâieli într-un semiîntuneric al inconștientului colectiv, zbateri ale neputinței de a înțelege Universul și pe Creatorul său? Mai degrabă, toate având o noimă, să le acordăm credit celor care consideră că omenirea se află într-un stadiu de civilizație tânără, pe care va putea s-o depășească

224

dacă va izbuti să evite tentația autodistrugerii din faza finală de dezvoltare a tehnologiei material(ist)e. Momentul (adică 2-3 secole) actual este cel al unei crize juvenile a acestei civilizații, de negare, contestare și reordonare a valorilor precedente, cum li se întâmplă tinerilor și tinerelor de 17-20-25 de ani. Intră în funcție atât tendințele constructive, de descoperire a frumosului și a binelui, cât și cele anarhice și distructive, care la extrem pot degenera în crimă și anihilare/ inversare a valorilor. Câteva bune generații vor mai pluti pe valurile acestor prefaceri, marcate de multă nesiguranță. Spre a întrezări printre căile Creatorului și a ne mai hrăni cu speranță, nu doar prin simplu fatalism, nu strică să apelăm și la cercetările ufologilor privind stadiul actual al omenirii. Cititorii dispuși să urmărească o analiză pluridisciplinară, pot apela, printre altele, la cartea lui Dan D. Farcaș Enigma lumilor paralele (le menționam pe acestea mai devreme...), Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca 2017. Un spirit elevat, o lectură captivantă, agreabilă, dar mai ales probleme și interpretări de mare interes, accesibilă unui public divers. Iar de soarta Sodomei și Gomorei... Să nădăjduim în ivirea unui (unor?) negociator(i) precum Patriarhul Avraam, care să aibă temeiuri să-L înduplece pe Dumnezeu, să nu abată „mânia Lui cea dreaptă care este asupra noastră”. (V. Facerea 18 și 19). Ca să mai putem vorbi despre viitorul seminției. Reșița, decembrie 2018. P. S. 1. Referințe edificatoare avem (iarăși) la Konrad Lorenz, cu a sa Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, scrisă când populația noastră era jumătate (!) din cea actuală, 1972 (Ed. Humanitas, 1996, 2001, 2012). Primele două sunt suprapopularea și poluarea. De asemenea, cea mai recentă apariție a lui Gabriel Liiceanu, Așteptând o altă omenire (Humanitas, 2018), o remarcabilă punere a problemei, analiză cu binecunoscuta-i acribie (având desigur repetate raportări și la K. Lorenz). 2. Unele aspecte izbitoare ale migrațiilor moderne lasă fără replică pe cel mai concesiv observator al vieții publice actuale. În țări de prim rang. Recrudescența antisemitismului în Franța cea tolerantă cu alogenii dă naștere la scene de umor negru. Personalități de elită ale societății, evrei francezi de generații, sunt agresați pe stradă cu placate pe care stă scris „La France est à nous!”, iar agresorii sunt locuitori ai enclavelor de arabi, în care poliția franceză nu intră, că nu poate. (Sursa: emisiuni de știri, martie 2019). Celebrul creator de modă Karl Lagerfeld, stabilit la Paris, simpatizant al Angelei Merkel, spune totuși într-un interviu „în legătură cu politica ei legată de imigrație: ,Nu poți, chiar dacă au trecut zeci de ani de atunci, după ce ai omorât milioane de evrei, să aduci acum în Germania milioane de dușmani ai lor.’” (Sursa: Formula AS nr. 1357/ mrt. 2019). No comment.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

VIS PLASTICA

ALDYN și „MIRAJ”-ul său artistic Cea mai recentă expoziția de artă fantastică intitulată „MIRAJ”, a artistului plastic gălățean ALDYN Alexander, a fost vernisată la sediul Bibliotecii Franceze „Eugène Ionesco”, din Galați în data de 23 martie 2019. Ea a cuprins un număr de 22 de tablouri, din diverse registre și stiluri artistice, cum ar fi pictura pe hârtie, pictura pe pânză, grafica în pix și creion sau colajul reflexie (o tehnică aparte, specifică artistului). Ținând cont de faptul că este și pictor și scriitor, mirajul artei sale s-a îmbinat armonios cu mirajul literar; în alcătuirea operelor din seria „Viitoarelor Eve” („Viitoarea Evă 3: Sarcastic”, 34x44 cm, 2015; „Viitoarea Evă 5: Bionik”, 60x90 cm, 2018), inspirându-se, după cum el însuși o declară, din romanul cu același nume („L’Ève future”) al scriitorului francez Villiers de L’ Isle-Adam.

„Autoportret imaginar II”, 66x99 cm, 2018; „Tentacular 1: Katje Borgesius-Octopus”, 30x42 cm, 2018; „Tentația mustății lui Dali”, 30x42 cm, 2018; „Urechea lui Van Gogh”, 30x42 cm, 2018; „Iisus Hristos: Lumina Lumii”, 59x96 cm, 2019; „Regina încoronată (încornorată) II”, 43x70 cm, 2017; etc.

„MIRAJ” este cea de-a 14-a expoziție personală de pictură a artistului, iar arta sa, cu influențe realiste, hyperrealiste, suprarealiste, cubiste, biomecaniste sau simboliste are în centrul atenției femeia (nud sau portret) pe care o înfățișează într-o manieră fantasticsuprarealistă. (Red.)

Citând o frază din scurta povestire „Véra” a aceluiași autor, în discursul ținut la inaugurarea evenimentului, pictorul (și scriitorul deopotrivă) avea să declare: „«Era vorba să se creeze un teribil miraj»”. Și venind astăzi aici probabil că Mirajul s-a creat. Mai mult chiar, după o remarcă a lui Kafka din Procesul: «Dacă ar fi vrut să descrie un miraj nu s-ar fi putut exprima altfel». Altfel cum? În cazul meu, altfel, decât prin operele expuse pe simeze. Miraj ca o incertitudine! Limita fragilă de separație dintre Vis și Realitate!” Pentru a pătrunde, cel puțin la nivel textual, în universul său fantastic, propun o trecere în revistă a tablourilor: „ART I FACIAL 2: Masca africană”, 50x70 cm, 2014; „Sensual Android”, 35x50 cm, 2019; „Dualitate metafizică”, 55x88 cm, 2011;

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

ALDYN – Autoportret imaginar II, 66x99 cm, 2018, (proiect în alb-negru, înainte de a fi pictat: tuș, marker și pix negru pe hârtie cartonată)

225

NIHIL SINE DEO

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

„FILOSOFIA BOLII” - PARTE A „FILOSOFIEI VIEȚII” ȘI CONDIȚIE A MÂNTUIRII Teologia și spiritualitatea ortodoxă, constatând legea generală, în baza căreia suferința devine mai devreme sau mai târziu, dintr-o experiență universalumană, una personală, caută să o valorifice și să o valorizeze în sens pozitiv profund, îndemnând persoana aflată într-o astfel de „situație limită” să desprindă sau, mai degrabă, să smulgă suferinței partea ei pozitivă, să o însoțească nu de revoltă, inacceptare, apostazie, degradare morală, pe fondul involuției psihice, ci, mai mult decât în resemnare, să încerce să îi descopere sensurile ei adânci și să le exploateze spiritual. Iar a descoperi aceste sensuri profunde ale bolii, capabile să o ușureze, înseamnă ai descifra cauzele îndepărtate și imediate și a încerca să le înlăturăm; a înțelege că adevărata cale de „purtare” a lor nu este revolta, ci primirea lor cu mulțumire, răbdare și noblețe sufletească, în nădejdea milostivirii divine, ceea ce îi ușurează apăsarea. Sfinții Părinți ne recomandă să facem permanent „filosofia vieții”, iar atunci când suntem încercați cu suferințe, „filosofia bolii”, adică să medităm profund asupra lor, întrebându-ne care sunt cauzele și sensurile lor adânci, cum trebuie să le abordăm pentru a le ușura greutatea și a le înmulți beneficiile. În primul rând, a „face filosofia bolii” înseamnă a deosebi cu mult discernământ asupra originii și cauzelor încercărilor noastre, a încerca să identificăm căror factori se datorează, iar aceștia sunt, la modul general: păcatul strămoșesc, vulnerabilitățile arborelui genealogic (ereditatea negativă) și păcatele personale. Mai presus de acestea sunt încercările venite spre „cercare”, pentru a ne proba calitățile morale și pentru a le răsplăti, atunci când sunt reale și înalte. Odată descoperite sau măcar limitate cauzele biologice și spirituale ale bolii, a „face filosofia” acesteia presupune lupta împotriva ei, spre a o îndepărta. În fața bolii, omul nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă, de acceptare și resemnare, ceea ce creează un teren și mai larg manifestării suferinței și evoluției nefavorabile bolii, ci, dimpotrivă, atât personal, cât și cu ajutorul suportului celorlalți: familie, apropiați, prieteni, medici, preoți, psihologi,

trebuie să înfrunte boala, să aibă față de ea o atitudine ofensivă, combativă. Atitudinea ofensivă se manifestă mai întâi ca o luptă de prevenire a bolilor, printr-un stil de viață trupească și duhovnicească echilibrat. Aceasta înseamnă mai mult lupta cu sine decât cu posibile boli și suferințe, trezvie și vigilență, controlare și observare strictă a tuturor puterilor, organelor, facultăților, sistemelor trupești și sufletești, pentru a le păstra în echilibrul specific stării de sănătate. Chiar și atunci când, în ciuda acestei vigilențe și cumpătări, datorită unor predispoziții sau factori genetici, ori a unor cauze independente de stilul armonios de viață practicat, boala, totuși, se instalează, încă de la debutul ei, dar în oricare etapă de evoluție a acesteia, „omul trebuie, în primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănțuit și doborât de ea, ci, dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz, așteptând ajutorul dumnezeiesc”1. Adânca meditație asupra suferințelor personale conduce la „asumarea” bolii, dar una pozitivă și dinamică, în scopul ușurării efectelor ei, a prelungirii perioadei de viață și sporirii, pe cât posibil, a calității ei; pentru momente limitate, asemenea unor licăriri de soare printre norii întunecați. Chiar și atunci când boala s-a instalat în viața noastră, zguduindu-ne din temelii ființa și influențând radical relația noastră cu lumea, cu semenii, cu familia, trebuie să căutăm, chiar și în cele mai dureroase suferințe sau faze ale bolii, liniștea lăuntrică, bucuria și împlinirea, descoperind și prețuind alte valori ale vieții. Să le cultivăm, chiar și în ciuda suferinței și a neputinței trupești și, de obicei, aceste valori sunt cele spirituale, pe care omul le-a ignorat, poate, anterior. Atitudinea omului față de suferința proprie este, așadar, diferită. Dacă unii o resping și caută să o refuze prin neacceptarea și neînțelegerea sensului ei profund, deși fac experiența ei, alții, asumându-o, șio ușurează și o fac folositoare și mântuitoare. Însă neacceptarea acestei cruci nu face altceva decât să ne împovăreze suferința, pentru că, potrivit Sfântului

Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2004, p. 71. 1

226

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Isaac Sirul, „toate greutățile și necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micșorează apăsarea lor”2. În mod similar, Cuviosul Paisie Aghioritul învață că, atunci când ne gândim la durere, ea se mărește, după cum abordarea sau înfruntarea ei în mod greșit, cu revoltă, dublează durerea3. Necazurile și suferințele pe care le acceptăm și pentru care căutăm să le descifrăm sensul mântuitor, sunt „îndurate” mai ușor, încât și durerea sau apăsarea lor par mai mici, în timp ce revolta față de ele le îngreunează covârșitor și nu numai la nivel psihic, prin împotrivirea față de ele, ci și din punct de vedere somatic, în baza strânsei legături ce există între trup și suflet. Considerând boala a fi o adevărată „mucenicie”, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să o suportăm „cu noblețe și cu mulțumire”. Noblețea sufletească, la vreme de boală și în timp de încercare, înseamnă a nu învinovăți pe nimeni pentru suferințele noastre, ci a considera că ele ni se datorează în exclusivitate; a nu ne plânge sau lamenta, indiferent de durerea pe care ele ne-o produc; a ne păstra optimismul și bunătatea, nelăsând ca suferința trupească să ne altereze psihicul, starea și „așezarea” lăuntrică. Am putea spune că noblețea duhovnicească echivalează, într-o astfel de situație, cu eroismul moral, ce trebuie să caracterizeze întreaga viață a creștinului, care este o luptă permanentă, văzută și nevăzută, cu răul fizic și moral. Și, într-adevăr, valoarea sau eroismul unei persoane își găsește o probă edificatoare în răbdarea necazurilor. Sfântul Părinte recomandă ca, în vreme de necaz și încercare, de boală și suferință trupească, să încercăm să excelăm în plan spiritual, cultivând faptele bune și virtuțile, bunătatea și respectul față de toți ceilalți, iubirea, mulțumirea și milostenia. Faptele bune ne dau încredere în puterile noastre sufletești, chiar și pe fondul slăbirii celor fizice, și, totodată, speranța că și Dumnezeu se va milui asupra noastră. În necaz și în boală, este potrivit să facem fapte bune,

Sfântul ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință. Cuvântul XLVI: Despre felurile diferitelor încercări și câtă dulceață au în ele încercările ce ne vin și le răbdăm pentru adevăr. Și despre treptele și felurile de viețuire, prin care trece omul cel înțelept, în Filocalia, vol. X, pp. 247-248. 3 Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan BANCHETUL, 40-41-42 / 2019 2

NIHIL SINE DEO de milă trupească și sufletească, față de semenii noștri, indiferent de starea în care se află ei - sănătoși sau bolnavi - și cu atât mai mult, când cunoaștem cât de mult prețuiește, la vreme de încercare, necaz, boală sau suferință, o faptă de bunătate, tandrețe și delicatețe sufletească, un cuvânt de mângâiere și alinare. O cale de a mai uita de durerea sau suferința noastră este aceea de a ne implica activ mai întâi în lupta de vindecare a bolii personale, dar și în ușurarea suferințelor, necazurilor, lipsurilor altora, prin fapte de slujire a semenilor noștri. Totdeauna, când suntem necăjiți și întristați, bolnavi și încercați, ne este de mare folos să ne comparăm cu alții, mult mai încercați decât noi și care mai găsesc încă resurse să lupte împotriva durerilor și a suferințelor, precum și a deprimării cauzate de acestea. Poate unii dintre ei au o origine mai nobilă decât noi, o pregătire superioară nouă și o viață spirituală mai înaltă și tot sunt încercați. Cu atât mai mult suntem noi pasibili de astfel de suferințe! Însă modelul sublim spre care trebuie să îndreptăm inimile noastre, în momente de dificultate, îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta S-a întrupat din iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră. A dus o viață de sfințenie, însă în smerenie, slujind tuturor. Chiar și atunci când a fost chinuit și răstignit pe nedrept, S-a rugat Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit. Iar după Slăvita Sa Înviere din morți, primele cuvinte pe care le-a adresat femeilor mironosițe, Apostolilor și ucenicilor Săi, nu au fost unele de blestem și pedeapsă, ci de iertare și binecuvântare: „Bucurați-vă!” În toate încercările și suferințele prezente, creștinul trebuie să aibă convingerea că, oricât de multe și de grele ar fi ele, odată și odată, în cel mai rău caz, odată cu viața proprie, ele se vor încheia pentru el. Însă, pentru modul în care s-a comportat în acele situații, ca, de altfel, în întreaga sa viață, omul își va lua răsplata sau osânda faptelor sale.

Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 234: „Pentru că de nu înfrunți corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândești la durere, ea se va mări. În timp ce un gând bun, de pildă, dacă îți aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puțin, durerea se uită”.

227

NIHIL SINE DEO

La 20 de ani după călătoria apostolică a Sfântului Ioan Paul al II-lea, în perioada 31 mai – 2 iunie 2019, la invitația înaltelor autorități ale statului român și ale Bisericii Catolice din România, Sanctitatea Sa Papa Francisc a împlinit la București, la Șumuleu-Ciuc, la Iași și la Blaj o impresionantă misiune pastorală și ecumenică sub genericul Să mergem împreună! Itinerarul apostolic papal, după primirea oficială de la Palatul Cotroceni și după o întâlnire privată cu Patriarhul Daniel la Palatul Patriarhiei și după o vizită la noua Catedrală Ortodoxă, a inclus, în prima zi, și oficierea Sfintei Liturghii în rit greco-catolic la Catedrala Sf. Iosif din București. Suveranul pontif și-a continuat vizita în România, pretutindeni fiind întâmpinat de zeci de mii de creștini catolici, ortodocși, romano-catolici și de alte confesiuni. În cea de a doua zi, Papa Francisc a ținut Sfânta Liturghie în Sanctuarul de la Șumuleu-Ciuc, după care a mers la Iași, la Catedrala Catolică, apoi s-a întâlnit cu numeroși credincioși pe platforma din fața Palatului Culturii. Călătoria apostolică s-a încheiat duminică, 2 iunie, pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde Sanctitatea Sa a împlinit un act de înaltă justiție morală prin beatificarea episcopilor Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hosu – victime ale opresiunii regimului comunist din România anilor ´50.

PAPA FRANCISC ȘI APORIILE PERCEPERII LUI DUMNEZEU În întâmpinarea vizitei Sanctității Sale Pontificale papa Francisc în România, mai multe ziare și reviste au făcut comentarii, unele dintre ele reproducând date din evoluția spirituală, din biografia sau din cugetarea teologică a suveranului pontif. Un astfel de grupaj (rev. Tribuna, nr. 394, 1-15 februarie 2019) ne-a prilejuit câteva reflecții, în măsura în care traducerea textelor este credibilă (și nu ne îndoim că e așa). Categoric că, inclusiv în cunoștință de criticile care se aduc creștinismului, papa Francisc are serioase înclinații spre reflecția filosofică generală și spre cea teologică în special. Câteva reflecții din această sursă ne revelează deja un Dumnezeu scos din captivitatea Vechiului Testament: Biblia este o carte sfântă frumoasă, dar ca toate cărțile vechi importante, unele pasaje sunt depășite. Unele chiar ne îndeamnă la intoleranță și prejudecăți. Probabil ca papa Francisc să fi avut în vedere 228

inclusiv unele rădăcini androgine gnostic-dualiste ale Genezei: Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie (1.27). Așadar, Biblia (cu trimitere explicită la Vechiul Testament), în opinia Sanctității Sale, tinde spre literatură, nu spre mit. Ca și fabula despre Adam și Eva, iadul nu este decât un mecanism literar. Iadul nu este decât o metaforă pentru sufletul izolat care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu, continuă să ilustreze Sanctitatea sa. Unele pasaje sunt depășite în Vechiul Testament; probabil nu numai în planul interpretării, ci și al adevărului lor. Tentația de a socoti că papa ne trimite din nou în panteism trebuie privită totuși cu circumspecție, pentru că Dumnezeul pe care ni-l propune suveranul pontif se schimbă și evoluează, la fel ca și noi, deoarece Dumnezeu trăiește în noi și în inimile BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

noastre. Când răspândim iubire și bunătate în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem. Aserțiunea, în valoarea ei de adevăr, trimite spre o aporie; un Dumnezeu care evoluează, adică un Dumnezeu nonparadigmatic, (vs. Cel fără de-nceput; exclusiv celest, Tatăl nostru care ești în ceruri...). Și asta în ciuda atributelor transmisibile identificate de A. H. Strong (Systematic Theology...,New York, 1886): adică în ciuda acelui Dumnezeu autosuficient, mondeterminat exterior în gândirea sa, mereu identic cu sine, desăvârșit calitativ și etic, singurul fără păcat și a cărui dragoste rezidă în sfințenie, după cum îl afirmă mulți filosofi și creștinismul tradițional. Papa ne trimite astfel spre Dumnezeul perceput, din raționamentul că El este în toate ale Sale și că evoluează odată (și în acord) cu înțelegerea/ credința noastră. În spiritul scripturilor, nici Isus Hristos nu evoluează: Isus Hristos este același ieri și azi și în veci! (Evreii, 13.8). Iar dacă papa s-ar referi la imaginea percepută (ca reflectare), Dumnezeu se poate schimba cel mult conceptual, în timp ce El, ca atare, rămâne nonparadigmatic, fiindcă El nu există, ci este pur și simplu, iar de aici decurg atributele sale, cum s-a mai spus. Așadar, pentru uz eclesiastic, papa îl scoate pe Dumnezeu din transcendentul kantian spre a-l transpune în dialectica Școlii de la Frankfurt (papa este un iubitor al poeziei lui F. Hölderlin) și pentru a-l aduce în contingență. O varietate de panteism papal încearcă să împace știința cu religia, evoluționismul cu creaționismul: Teoria evoluției și cea a Big Bangului sunt corecte. Iar Dumnezeu nu este un magician cu o baghetă magică. Astfel, Geneza comportă serioase reveniri. Dacă cele două teorii sunt corecte simultan, se știe, ele nu pot încăpea în aceeași logică. Și, mai departe, ne explică: El/Dumnezeu/ a creat oamenii și i-a lăsat să evolueze conform legilor interne pe care le-a dat fiecăruia, pentru ca aceștia să atingă împlinirea. Big Bangul, despre care azi credem că este originea lumii, nu contrazice intervenția divinului creator ci, mai degrabă, o cere. Evoluția naturii nu este în contradicție cu noțiunea de creație, pentru că evoluția presupune crearea unor ființe care evoluează. Și asta este măcar parțial corect: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul! (Geneza, 1.28). Pe de altă parte, creștinismul, care este consecvent în Geneza biblică (primul indiciu material apelabil al existenței lui Dumnezeu), susține o antropologie creștină

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

NIHIL SINE DEO în argumentul ei ontologic (cu apriorismul naturii spirituale ca la Anselm, Descartes, Spinoza, Leibniz), în argumentul teleologic (Dumnezeu primul făuritor de scopuri vs. insuficiențele teoriei evoluționiste), în argumentul moral, în cel istoric și în cel teologic. Radicalizarea contradicției dintre cele două teze sub ecumenismul propovăduit de Sanctitatea sa ajunge să afirme că toate religiile sunt adevărate pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele (nimic mai frumos și cu atât mai bine!), însă fac o speculație care aduce atingeri conceptului de adevăr absolut. Adevărul religios evoluează și se schimbă. Adevărul nu este absolut și nu este predeterminat, spune sfântul părinte cu trimitere evidentă la teoria operațional-pragmatică și nu la cea deflaționistă, cum s-ar putea crede. Teza este agreabilă doar în ce privește contradicțiile formale ale religiilor; în esența lor, însă, nu! El promovează, în contradicție cu Ap. Pavel (Faptele,5.38-39), modelul bisericii care nu mai crede într-un iad în care lumea să sufere. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu. Ne putem întreba atunci, este aceasta numai o revendicare sau o sugestie a lumii moderne exprimată pontifical pentru Dumnezeu? Or posibilitatea însușirii ei de către Creatorul Proniator și Mântuitor mizează doar pe o speculație: Dumnezeu nu este un judecător, ci și un prieten și un iubitor al umanității (respectiv, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, spune și Iezechiel - 18, 23). O schimbare de atitudine, deci exterioară lui Dumnezeu, ca și una de voință a Lui sunt posibile și se impun mai ales în Biserică, fiindcă în trecut, Biserica a fost dură cu cei pe care îi considera că greșesc din punct de vedere moral sau că păcătuiesc (vezi Inchiziția). Continuând reconcilierile, sfântul părinte adaugă la limita paradoxului: Chiar și ateii recunosc că există divinitatea. Prin acte de iubire și caritate și ateul îl recunoaște pe Dumnezeu și își mântuiește sufletul, devenind un participant activ la mântuirea umanității. Și aici mă gândesc la Kant (Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen, 1764) Iată, deci, că Biserica poate și trebuie să caute răspunsuri legate de libertatea omului, de existența răului în lume, de disproporțiile dintre merit și răsplată, își poate însuși adevăruri și atitudini paradigmatice, poate să înfăptuiască aspirații ecumenice căutând cristic Calea, Adevărul, Viața; Dumnezeu, însă, mă îndoiesc că primește sugestii. Iulian CHIVU

229

NIHIL SINE DEO

Dumitru VELEA

O POARTĂ ȘI „CELE DOUĂ FIRI” De unde să-și mai ia puteri poeta Ana Podaru, ca să scrie? – și scrie, ea încercată de o boală care te înfioară. De unde vine forța ce se opune acestei agresive limite, ca ea să scrie fără limită și opreliști? – și scrie ca și cum ar respira. De unde vederea de a trece prin vălurile și manifestările lumii, precum asceții în clipele rare, despărțind perisabilul de ceea ce este, ca să scrie? – și scrie, luându-ne de mână ca să vedem lumea ca-n prima zi. De unde această putere a despărțirii apelor de uscat, amintind de ziua cea mare a creației, sau a despărțirii apelor pentru trecerea omului întru eliberare și botez într-o nouă ordine și creație, de scrie ca și cum ea însăși ar fi prinsă în actul creației sau în acest exod al bucuriei? Firește, toate acestea își află răspunsul, general spus, în voința ce o depășește și face din ea un caz, deși se întâmplă cu orice om aflat pe cale. Însă răspunsul, pe cât posibil, trebuie să se așeze în determinare sub spectrul întrebărilor. Dar pentru a vorbi despre acest caz, cu încercările și darurile sale nu cumva trebuie să răsturnăm întrebările, aducând în lumină actul scrierii poeziei, din care să-i deducem originea, singura ce-i dă și-i poartă in nuce realitatea și poate să mărturisească despre sufletul său? Poeta strânge în cartea Țipătul mut o serie de sonete (și câteva alte poezii în formă fixă) scrise în perioada din urmă, când s-au născut cărțile Cad îngeri din icoane (2017) și un ax infinit (2018), îndeosebi ultima; ea și-a impus „forma fixă” la unele poeme, amintind parcă de solicitarea unui mare poet de a-și ridica praguri și limite spre a fi trecute. Ana Podaru alege pe calea poeziei să se supună și unei exigențe „formale”, a sonetului, îndreptându-se spre modelele impuse de Dante sau Petrarca, dintr-o dorință de a stăvili curgerea vijelioasă de ape ale imaginației și de a le trece prin vanele reflexiei. Să amintim, de pildă, compoziția sonetului petrarchist: două catrene și două terține, unde primele își dau replica între ele, grație și rimelor, și pregătesc finalul prin terținele, deseori „îmbrățișate”; pe lângă economia verbală, important este faptul că primul vers „rimează” ideatic cu ultimul, și spre el conduc, ca o „explozie”, cum zice Vianu, toate sensurile expresive. Și totuși, în ce o privește pe Ana Podaru, nu respectarea „tiparului” are însemnătate, ci mai mult „cătușa” pusă imaginației debordante, reflexia care îi dă poemului strălucire și care, surprinzător, deschide o poartă dincolo de ea. 230

De acea vine întrebarea: spre ce deschide și unde duce poarta aceasta? sau răsturnat: ce aduce și ce închide ea? În partea cealaltă a porții trebuie să fie și este un ținut a cărui margine dă de poartă și zidurile ei, un ținut care se întinde pornind de la poartă într-un orizont nou și necunoscut; și fiind o poartă, de la ea trebuie să pornească o cărăruie, un drum spre ceea ce nu se știe... Dar putem spune și că poarta și zidul străjuiesc acestea, sunt ca o limită care, în același timp, solicită și trecerea, de nivel, s-a zis, și totodată preschimbarea trecătorului. Și iată, poezia Anei Podaru, după fazele anterioare, consolatoare și salvatoare de viață, este ajunsă aici, unde solicită această trecere spre locul din care își extrage viața și de unde brusc se vede altceva, în care acceptatele categorii de spațiu, timp și cauzalitate par aș fi schimbat măsurile, în care nu mai știm dacă aceste două părți se delimitează sau se cuprind – și dacă și una și alta la un loc, atunci care pe care o „cuprinde” spre a forma întregul bănuit? Se cunoaște că anumite creații (fie Odiseea lui Homer), mitologii, sau mari revelații (ca a lui Ioan din Patmos) au proiectat în acest „orizont” fântâni sau râuri cu „apă vie”, ca semn al izvorului de viață al creației și, implicit, al omului. („Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului.”, Apoc. 22,1). Și fiind astfel, întrebarea de unde își extrage viața poezia? vine și mai presant, în mod vital. Să citim poemul (sonetul) care dă titlul acestei cărți, Țipătul mut și care deschide poartă amintită, a limitării și trecerii prin care se luminează orizontul cu revărsări de „apă vie” pentru poezie și pentru poetă: „Un colț de inimă bătea, o alta da să moară strivită-n ziduri de spital, de sânge ruinată, o lacrimă se prelingea de sare măcinată ca sunetul ce mângâia arcușul de vioară. Păienjeniș în ochi sculptați de vise efemere, pumni strânși la piept sfâșietor în nopți cu lună plină, un giuvaier strălucitor cu roșie lumină... înconjurat de corbi hapsâni și veșnice himere. Se-aude-un zgomot cadențat, mai bate încă ceasul, pe limba cucului s-a pus a crivățului jale și tot mai des pe-acest pământ se stinge-n mlaștini pasul.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

Un trup se zbate chinuit cu inima-ntr-o mână pe-altarul unde moții-s morți pentru a doua oară și-o bardă taie brazde noi... Ei țipă să rămână.” Se constată destul de ușor cum sonetul răspunde exigenței formale, de-ar fi numai să legăm primul și ultimul vers cu firul de aur al sensului și apoi să-l petrecem prin strofe și versuri. Dar să lăsăm această „țesătură” în seama „formaliștilor” (fie ei și ruși!) și să „ascultăm” la început murmurul tensionat de sub versuri și de sub mai toate poemele Anei Podaru, din această fază a poeziei sale. Se presimte, „se aude”, venind din adânc, o zbatere a cuvântului, desemnând o sfâșiere lăuntrică, a trupului și sufletului, și a amândurora la un loc, ca și cum s-ar amesteca și limpezi cerul cu pământul într-o facere de început, plină de disperare și speranță, de viață și credință, și mai ales de iubire. O zbatere de a pune la un loc pe cele despărțite. Și ca într-o viziune, ne apare poeta alunecată, cu ochii deschiși, sub roțile unui mecanism ce vine s-aducă destrămarea – și lumina din irișii ei le oprește din mers, iar, straniu, țipătul, ce ar fi trebuit să umple lumea, nu se aude, este mut, umple doar zările ei interioare. Firava făptură parcă a fi preluat ceva, pentru viață și creație, din marea lecție a îndurării divine: nimeni nu a auzit spre a consemna un cât de firav țipăt al Fiului când i s-a bătut blestematele cuie în răstignirea pe cruce! Oricât a fost și ar fi fost de mare acea durere, firește a firii omenești, ea s-a închis în sine, în muțenia sa. Să fie posibil și pentru om, pentru omul cel mai firav, dăruit cu harul creației, de poeta ce se comportă astfel, de șia numit și cartea (cu sonetul aferent) Țipătul mut? Dar se cuvine să vedem ce este acest țipăt, de unde și de ce apare? Țipătul este un glas de om, sau sunet al unei alte făpturi, ce țâșnește de durere, de spaimă, din adâncurile ființei ajunsă într-o situație primejdioasă, de negare a manifestării și existenței sale. El vine de acolo unde viața este pusă în joc și apare tocmai ca o încercare de salvare, de a găsi un ajutor întru viață. El este rezultatul primejduirii ființei și conștiinței acesteia ajunse în stadiul de a nu mai avea timp, al ființei conștiente de negarea sa, de a fi ajunsă în prag de a i se lua timpul, adică posibilitatea manifestării sale. Singura soluție, prin această conștientizare, este de pre-luare a negației în sine, a sfâșierii în propria-i unitate primejduită. Pentru aceasta trebuie să-și nege ceea ce părea a fi, afirmarea aparenței. Revenind la poem, se deschide, subiectiv, cu sfâșierea făpturii, a inimii „de sânge ruinată” (pentru cei vechi exista credința că în sânge sălășluiește sufletul): „Un colț de inimă bătea, o alta da să moară/ strivită-n ziduri de spital, de sânge ruinată,/ o lacrimă se prelingea de sare măcinată/ ca sunetul ce mângâia arcușul de vioară”; se avansează, obiectiv, cu determinări ale periclitării ființei, prinsă într-un apus de sine și lume: „Păienjeniș în ochi BANCHETUL, 40-41-42 / 2019

NIHIL SINE DEO sculptați de vise efemere,/ pumni strânși la piept sfâșietor în nopți cu lună plină,/ un giuvaier strălucitor cu roșie lumină.../ înconjurat de corbi hapsâni și veșnice himere”; mai departe se ridică la conștiința pierderii timpului, a negării manifestării și a stingerii pasului în mlaștini: „Se-aude-un zgomot cadențat, mai bate încă ceasul,/ pe limba cucului s-a pus a crivățului jale/ și tot mai des pe-acest pământ se stinge-n mlaștini pasul”; ca apoi, să se răsucească în negarea negației: „Un trup se zbate chinuit cu inimantr-o mână/ pe-altarul unde moții-s morți pentru a doua oară/ și-o bardă taie brazde noi... Ei țipă să rămână.” Surprinzător, aceste trei versuri din final, închid și deschid, luminează marea lege a dialecticii, revelată de Iisus, de învingere a morții cu moarte pre moarte călcând. Primul vers arată cum afirmativul, prin chin, se recuperează altfel și ca întreg, adică „cu inima-ntr-o mână”, altfel spus, în simbolicitate, cu sufletul, despărțit de trup și totodată preluat la un loc „cu inima”, ca întreg; apoi se recuperează, în cele două „consumări” dialectice, prin chin și ca jertfă, „pealtarul unde moții-s morți pentru a doua oară”. Și mai departe, se întrevede sau chiar se luminează recuperarea omului, noua sa re-facere, „o bardă taie brazde noi...” (Nu țărăncile, mamele noastre, care trăiesc în poematicul creștin, în zorii Învierii, taie brazde cu iarbă verde și le pun la pragul ușii de intrare și ieșire din casă, ca semn al învierii noastre?) Iar după aceste simboluri, poeta pune „puncte de suspensie”, vrând să spună că urmează un proces îndelungat de creație și restaurare a omului. În fine, închiderea „Ei țipă să rămână” pare să „rimeze” cu începutul, însă important este că ea, venind la „plural”, se desface într-o generalizare și deschide problematizarea. E glasul din urmă al materiei trupului, al primei și vizibile manifestări a omului, al acelei părți, care, oricât sufletul ar ridica-o, nu poate să nu țipe să rămână. Este asemănătoare, analogic, cu acei doi tineri care, venind să-l urmeze pe Iisus, au cerut să-i lase mai întâi să meargă să-și îngroape tatăl, la care Acesta a spus cuvintele „Lăsați morții să-și îngroape morții”. Acea parte a efemerității, care îndură chinul, rămâne să țipe. Un țipăt care să se audă. Și totuși poeta numește poemul, inclusiv cartea, Țipătul mut. De ce el nu se aude? Este un țipăt interior, al sufletului, al situării omului ca întreg într-o altfel de lume, translucidă și spirituală, deschisă de poarta amintită mai sus? Ar fi prea simplu acest răspuns, el trebuie să-și aducă determinările și lumina acestora. La un simplu recurs asupra poeziei Anei Podaru, se observă că ea curge mătăsos, ca sunetul viorii abia mângâiate, topind asperitățile cuvintelor într-un murmur ce acoperă țipătul țâșnit din rana lăuntrică și lasă muțenia să vorbească într-o stare de grație. Cum este posibil? Raportul dintre ele, dintre țipăt și muțenie desemnează două straturi ale ființei și făpturii omului și, individualizat, ale poetei: a) 231

NIHIL SINE DEO primul, al alunecării în temporalitate, în zona efemerității, în „păcat” și în locul unde răul se întinde stăpânitor, așezându-i spini pe cărare, ba chiar o neașteptată limită, venită înainte de vreme, cu care e greu de luptat; și b) cel de-al doilea, ca putere de acceptare a limitei și depășire a ei prin reamintirea faptului că „Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1, 27), adică după esența sa, prin aburul ce i l-a suflat pe nări, dându-i lutului suflet, firii pământești alăturându-i și o fire divină. Că aceasta din urmă a fost uitată de om, alunecând sub „păcat”, și reamintită de Fiul Domnului este ceea ce se știe din istorie. Că într-un anumit ceas al acesteia, a trebuit să fie revelat și dat omului să vadă în Hristos comunicarea celor două firi, prin actul ce s-a numit ulterior kenoză, este iarăși știut și cunoscut. Lumina explicațiilor acesteia, pusă de Părintelui Stăniloae fiind de împărtășit (v. Teologia Dogmatică, 2, Ed. Institutului Biblic, București, 1978). Deocamdată, ca sugestie ideatică, să cităm două fraze ale Sf. Apostol Pavel din Epistola către Filipeni: Hristos, „măcar că avea chipul lui Dumnezeu”, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filip. 2, 6-8). În altă traducere se spune „S-a deșertat pe Sine”, adică și-a pus firea divină în

232

om, dar în ipostaza de „rob”, înainte de jertfa Sa și ca acesta să o preia, devenindu-I „prieten” lui Dumnezeu. Între aceste vorbe se întinde istoria mântuirii omului, cu comunicarea dintre „cele două firi”, și nu vom osteni aici să explicăm, cu puterile noastre firave, numai să spunem că la aceasta participă omul cu firea „deșertată” în el, reamintită de Iisus, cu anularea și pre-luarea celei omenești de către cea dumnezeiască. Undeva poeta vede în această ipostază „oameni-îngeri”, și, iarăși, nu ne vom apleca cu explicații. Important este să reliefăm „lecția” christică reieșită din cele două fraze ale Apostolului, cu consecința că Fiul „a luat chip de rob” și „S-a smerit”, și „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” Această smerenie și ascultare a voinței Tatălui sunt determinări ale „firii dumnezeiești” acționând în „firea omenească”, ele se preschimbă în muțenia „firii omenești” ajunsă pe altarul jertfei. Iată, prin urmare, de unde decurge muțenia țipătului, reliefată de sonetul și poezia Anei Podaru, țipătul mut, spre deosebire de țipătul celor ce „țipă să rămână”, în care lucrarea dumnezeiască încă nu a început. Abia acum se vede și se înțelege de unde curge poezia Anei Podaru și unde își are situată „apa vie”: „firea dumnezeiască” îi este izvorul – și felul ei de acțiune și manifestare îi generează chipul poematic. Acestea îi dau putere poetei de a scrie – și scrie.

BANCHETUL, 40-41-42 / 2019