Revista PORTILE NORDULUI, nr. 5 , 2017 by Hopernicus

MARTIE 2017

BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREŞ, TRANSILVANIA, Editori: Fundaţia şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă Porţile Nordului, fondatori Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr.Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan FOTOGRAFIA Florin Pop, Simona Michiș, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Maramureş

Coperta I. Mama. ( fotografie de Mihaly G ) Coperta IV. Copii din Maramureş. ( fotografie de Mihaly G ) ADRESA REDACŢIEI: CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE ( Pentru redacţia revistei „Porţile Nordului” ) Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Editare și tipărire revistă: Fundația și EdituraTransilvania, Tecuci, str. Gh. Petrașcu nr. 70, jud. Galați

ISSN 2360 – 5839

CUPRINSUL: EDITORIAL ADELA RACHI (Chicago SUA) ADRIAN GRAUENFELS (Israel) ADRIANA MOSCICKI PAMFIL BILȚIU DORINA CODREANU ( Rep.Moldova) MARIANA DOBRICĂ DORINA ȘIȘU ( Irlanda ) DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN ( Suedia )

GAVRIL MOISA GELU DRAGOȘ LUCĂCEANU HORIA CRIOSTEANU MARIAN HOTCA MARIA FRANDOS ( Anglia) MARIA SAVA MELANIA CUC NINA GONȚA

SANDRA SEGAL(Canada) VALENTINA POPA (Italia) Al FLORIN ŢENE TITINA NICA ȚENE GEORGE PETROVAI RĂDUCAN GHEORGHE VIOREL PLOIEȘTEANU (Irlanda)

VIRGINIA PARASCHIV MIHAI GANEA

EDITORIAL

literatura română ca la nunta câinilor Îndoiala este starea care ne face să nu credem în ceva real. Oare există ? Se întreabă un cititor oarecare împătimit în practica cititului prin educație și exercițiu diurn. Oare mai există literatură română la ora actuală ? Și dacă există, unde este și încotro se îndreaptă navigând prin cenușa acestui început de secol dement și năuc. Zic cenușă, deorece totul în jurul nostru arde. Arde, fie mocnit fie în flăcări devastatoare, dar, sigur arde și lasă în urmă cenușă. Interesant! În ciuda invaziei filmului, televiziunii și a megaspectacolului de stadion sau stradal, care umbreșe și estompeză litratura scrisă ca artă și cultură, se scrie mult încă, dar, din păcate, nimeni nu citește ce se scrie. Nimeni sau aproape nimeni. Ciudat ! Înființată la comandă sovietică, după anularea oricărei posibile rezistențe din partea scriitorimii române, noua uniune Sadoveniană a scriitorilor români de talia Jebeleanu, Banuș, Beniuc și Toma A își târăște existența prin cenușa istoriei până în zilele noastre, reușind să se impună ca uniune de utilitate publică sub ocrotirea legilor la nivel guvernamental și statal. Cine a apucat să se înregimenteze, rămâne țintuit acolo. Porțile raiului din literatura românâ râmân închise de-acuma pentru vecie. Păcătoșii au fost izgoniți, iar la intrare tronează cu săbiile în flăcări, marii arhanghelii ai criticii și eseisticii actuale, prezenți în tot locul, până chiar și în manualele școlare. Din când în când undeva, la periferia grădinii, se mai deschide câte o portiță tainică pentru colaboratorii vechiului sistem rămași pe dinafară, bătrâni epuizați și tembeli, sau, la insistențele unchilor, mătușilor sau ale rudelor unioniste, zeloase și loiale, câte o poiată fâță sau câte un fâț poiet, din tagma nepoților dornici să-și asigure veșnicia prin locuri de veci în litertura română, pentru că în altă parte nu au au reușit să se afirme, atât la sate cât și la orașe, nu mai vorbesc de capitală. Meseria este brățară de aur. O brățară greu de purtat, pentru unii. Așa dar, cui nu-i place să practice o meserie se face Poiet. Neînregimentații, care alcătuiesc scriitorimea liberă și democratică, există doar la modul figurativ. Scena teatrului, unde se joacă, la bambilici, literatura neamului tomânesc, arată ca o nuntă de câini. O nuntă unde dulăul unionist își consumă prozaic orgasmul poetic pe mireasa literaturii române, în timp ce restul cățeilor, mai mari sau mai mici, mimează pe margini că fac și ei ceva. Fac și ei ceva, dar, în vânt. Exact ca la nunta câinilor. MIHAI GANEA

ADELA RACHI (Chicago SUA)

** se tot adâncesc singurătățile noastre aproape perfecte luăm forme stranii transparenți fără oase gelatinoși cum peștii descoperiți în Groapa Marianelor din Pacific nu-i nimic întunericul își va face harakiri asistat de câte-un poet nebun sau de-un tânăr fugit de acasă alba- neagra în gara din Aradul Nou hoții de buzunare ne urmăresc până la Timișoara înghesuiala din tren n-a adus nicio pradă cea din tramvaiul înspre Piața Sfânta Maria e mai sigură decat o vestă antiglonț nu vezi că îți golesc ăștia geanta? nu tac printr-o mișcare rapidă de ochi mi se arată lama lucioasă a unui cuțit cobor la prima coboară și hoțul meu 3 trepte ale tramvaiului și mai multe pe scara evoluției de-acolo amenință înjură scuipă

obrazul mi se despică în două instant se închid ușile tramvaiului cu numărul 6 și cele 4 camere “de mi corazon” ca o nevertebrată mă târăsc până acasă ** până acasă trafic infernal și vocea lăuntrică te hărțuiește îți întrerupe poemul e vremea să-ți alegi stresul he he aceeași voce râde de mine nu-i nimic mai adăugăm un zâmbet speranța de serviciu își mușcă limba norii-s pe țigle nu mai trec strada întunericul așteaptă cum își așteaptă copiii povestea de seară perina capul lumina lumina orașele mari găzduiesc oameni vorbind fără gură dansând fără picioare mult prea târziu tânjim cum Naropa după nemișcarea deplină ah! să adorm să visez cum visez că aș fi în visul cuiva 3

pierdut în visare ** pierdut în visare ce ți se mai poate întâmpla? smulgi primul ghiocel din zăpada rămasă și-ți spui mulțumit că duci o “viață extremă” asemeni lui Antonio Maria Lisboa gata. a venit a venit primăvara zâmbiți să zâmbim! nu-ți mai aduci aminte cum se numea virusul care ți-a invadat computerul încerci să-i compui un chip o țară un arbore genealogic lui Abbe Dubois (online customer representative) în timp ce el îți aranjează ca prin magie de la celălalt capăt de lume icoanele de pe desktopul tău sclivisit - Dela! Dela! are you still there? nu. nu mai eram cotrobăiam prin pozele lui de familie prin geanta cu mâncarea adusă de-acasă mâinile iubitei mâinile surorii mâinile mamei au împachetat-o cu multă grijă probabil că sunt și acolo furnici ale mele-s grozave când mă asistă la câte ceva câteodată mă pomenesc că îmi strigă creative writing. vrem creative writing! dacă îmi spuneți voi o poveste adevărată vă las să trăiți în mușuroiul de sub camera mea pentru încă o lună până la sfârșit indeed Dela posedă un colosal respect pentru viață 4

** “pic, pic, pic! pic în sus, pic în jos, pic pe umăr, pic întors, pic pe nas, pic pe obraz, jocul nostru are haz!” respect pentru viață printre cubbicles facebook twitter cafenele refrenele Noorei Noor & Natalie Merchant știri despre cele mai recente atacuri teroriste săli uriașe de sport clinici de avort spitale secții de votare aziluri de nebuni case de bătrâni lungi coridoare tot pe lumină ne-am pierdut și noi drumul îți sprijini fruntea în palme taci și asculți un fel de cântec venit de departe

** de departe teroarea jumătăților de drum nu se mai justifică I can do it! pot ajunge până la casa mea într-un cartier de oameni cuminți unde se cască de prea mult somn în timp ce lucrurile din jur își rod unghiile până la rădăcină apoi se înghesuie strategic în alb pentru încă un veac de singurătate

** încă un veac de singurătate cuvintele se retrag până acolo unde nimeni nu te mai recunoaște legat de patul tău cu rotile plutești deasupra grădinilor vii gesturile florilor în direcția vântului nu te mai agită nu-ți mai dau dezlegare la vis întinzi mâinile te sprijini de crucile înclinate ale părinților tăi foarte aproape de ele nimicul mănâncă nimicul mai rămâne ceva cât să se lingă pe degete mai rămâne ceva numai bun pentru alte răsărituri

** alte răsărituri când nu vom mai “păzi nicio turmă” nici măcar tăcerea nu ne va prisosi privirile desfătate de alte priviri învăluite în lumina ce-i una zâna apelor a existat cu adevărat ne-a spus tanti Ileana ieri seară începându-și povestea ca pe-o linie orizontală care vrea să se nască riscăm și noi foarte atenți la o poveste modernă zâna apelor era o ingineră dintr-un orășel din nordul țării și fiindcă nu semăna cu niciuna dintre femei i-au dat alt nume i-au făcut o poveste Tanti Ileana nu are copii dar are o voce blândă 6

și mâinile subțiate de singurătate tot ce-i posibil să fie ea însăși o zână clandestină dar încă nu se știe

** încă nu se știe care stație e capăt de linie aparatul ăsta espresso are nevoie de multă răbdare nu-l putem forța să facă salturi uriașe peste secundele lui v-am spus și ieri și alaltăieri tanti Ileana de ce e important să înghițim o cafea bună și “Platon în loc de Prozac” suntem norocoși avem consilieri fenomenologici la micul dejun cât privește dilemele generației următoare de nevrotici terapiile înțelepte vor fi aplicate de câte-un barista care știe “să fie cu clientul” printre arome delicioase de espresso cappuccino și chai latte e-aproape senin dar încă mai plouă

ADRIAN GRAUENFELS (Israel)

PROBLEMA AVANGARDELOR Orice studiu al Avangardelor Româneşti la începutul secolului XX (1918-1930) am deschide, ne duce fără greş la numele artiştilor români, cei care au pus bazele şi au inventat dadaismul, o mişcarea colosală în filosofie şi arte, care a devenit mai târziu inima suprarealismului. Ideile lor au migrat în toată Europa influenţând profund modul de a privi şi consuma literatura, pictura şi artele în secolul trecut. Vom întâlni mereu numele unor artişti evrei ca de exemplu: Tristan Tzara, Marcel Ianco, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner, M.H. Maxy, Jules Perahim, Paul Celan, Sesto Pals, Paul Păun, Arthur Segal, Brunea Fox etc, toţi născuţi în România, toţi inovatori şi promotori ai schimbării şi a anulării dogmelor care sufocau sufletele. Ei intuiau marea revoluţie socială, mentală şi ideologică, care urma să schimbe definitiv vechea Europă. Grupurile de avangardă se strâng în jurul revistelor Contimporanul, Integral, Unu. Avangarda s-a vrut şi a fost purtătoarea noului, a marcat deschiderea spre o încercare artistică de separare de tradiţia literară şi cultura rigidă, realizând o sincronizare perfectă cu avangarda europeană. Dadaiştii se luptau la sânge cu arta abstractă, refuzau cubismul, erau consideraţi radicali, extremişti şi nu inovatori. Dar ideile lor se răspândesc cu viteza fulgerului din Elveţia spre Germania, Franţa, Rusia, Belgia, Olanda. Avangardele produc scandaluri, polemici, erau detestate de unii, alţii se înlăturau aproape instantaneu. Azi am defini mişcarea avangardistă a fi un pluton în faţa frontului, căutând drumuri necunoscute, pentru cei care îi vor urma şi imita. Pictorul Kandisky face ordine în haosul avangardist al timpului său, desenând un triunghi în vârful căruia se află artistul care conduce omenirea spre noi culmi estetice, spirituale. 8

Foarte mulţi avangardişti sunt respinşi de oficialităţi, de academii, la fel cum se întâmplase impresioniştilor şi fauviştilor la vremea lor. Prin anii '70 ai secolului XX istoricii artelor au pus întrebarea dacă mai există avangarde. Ambianţa socială fiind schimbată, răspunsul primit este un definitiv nu. Avangardele pe care noi le căutăm şi discutăm au fost posibile până la apariţia postmodernismului care a şters toate graniţele între percepţie şi interpretarea ei. Avangardiştii noştri au avut o istorie zbuciumată, pe câţiva îi vom aminti aici. Marcel Ianco (1895-1984) - Ianco era pictor avangardist, fondator al dadaismului alături de evreul Tristan Tzara. A fost arhitect, grafician şi gravor. A construit în Bucureşti clădiri după noi idei arhitecturale, cubiste. Scrie la revista Contimporanul alături de Voronca şi Arghezi. A emigrat în Israel unde înfiinţează o colonie a artiştilor la Ein Hod, la sud de Haifa. Un muzeu permanent prezintă vasta opera a lui Ianco. Oraşul Tel Aviv numără zeci de case a căror arhitectură este semnată de Marcel Ianco. Isac Peltz (1899-1980) - scriitor al Bucureştiului, al „Caii Văcăreşti". Cartea sa transformă o drama personală într-un român puternic plasat în mahalaua evreiască, carte la care a lucrat timp de 10 ani. Este o preţioasă mărturie a atmosferei şi moravurilor cartierului în anii 20. Mai scrie şi „Foc în Hanul cu Tei". A fost un publicist şi jurnalist apreciat. Jules Perahim (1914-2008) - Scenograf, pictor, grafician. Activ de la 18 ani în grupul de avangardă. Era bun prieten cu avangardiştii: Gherasim Luca, Aurel Baranga, Victor Brauner, Saşa Pană. Din anul 1940 politica antisemită a guvernului Goga - Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politica de la Nurenberg şi se interzic căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei. Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre. Apar rebeliuni legionare în Moldova, în Bucureşti au dus la incendierea Templului Spaniol din strada Negru Vodă, distrus apoi complet. Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză) a fost devastat în 1941. O revoltă contra generalului Antonescu se transformă în pogrom, calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor. După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei pleacă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc numai vreo 4000. Profeţi ai viitorului, bănuind catastrofă iminentă, unii dintre avangardisti ei evadează din România ameninţată de nazism spre Franţa, Germania sau Israel. Jules Perahim evadează în URSS şi revine după războiul mondial. Benjamin Fondane este activ la Paris unde se instalează în 1923, acolo publică şi scrie în limba Franceză. Va fi arestat şi gazat de nazişti în 1944. Paul Celan se stabileşte la Paris în 1948. Aceşti artişti exilaţi continuă să muncească, să producă o artă revoluţionară fie literară, fie vizuală. După războiul al doilea mondial câţiva vangardişti se reunesc la Bucureşti. Din 1945 până în 1947 grupul de artişti suprarealişti, din care făceau parte Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost, încearcă să definească situaţia suprarealismului în contextul unor transformări sociale iminente. Paul Păun (1915-1994) a fost mezinul unui cuplu de evrei 9

moldoveni pe nume Herscovici. A devenit membru al grupului avangardist „Alge” şi a început să publice în revista cu acelaşi nume. La începutul anului 1940, el a cofondat grupul suprarealist Bucureştean. În paralel cu activitatea de avangardă, Păun a terminat studiile sale de medicină. În timpul celui al doilea război mondial, Păun, ca doctor evreu, a fost obligat să lucreze în lagăre de muncă forţată pentru prizonierii de război ruşi. În iarna anului 1945, Păun a apărut cu o expoziţie personală de desene suprarealiste figurative, executate în cerneală, urmată de o expoziţie de grup în 1946. Participă la o nereuşită încercare de plecare ilegală din România, în 1948. A primit în cele din urmă un permis de emigrare în 1961. Stabilindu-se la Haifa, a reluat practica medicală şi activitatea să artistică. Păun a rămas activ până în 1990, producând desene în cerneală de mari dimensiuni şi desene în creion. Desenele lui sunt fie suprarealiste, cu spaţii bântuite de de chipuri fragmentate sau total abstracte. Poetul Gherasim Luca, hărţuit de comunişti părăseşte România pentru Franţa în 1952. Acolo va scrie în limba Franceză şi va deveni unul din cei mai mari poeţi de limbă franceză, născuţi în afara Franţei. Moştenirea culturală lăsată de aceşti mari artişti este colosală. În afară de Marcel Ianco căruia i se dedică un muzeu „Ianco-Dada” la Ein-Hod, oraşul artiştilor pe care îl fondase, toţi ceilalţi sunt ignoraţi şi uitaţi şi în România dar şi în Israel. Guvernul comunist la putere până la revoluţia din 1989, ţine în secret avangardele, numele artiştilor noştri dispar din nomenclatura celor studiaţi, pomeniţi sau agreaţi. Aşa se face că în România postbelică „Avangardele” nu sunt cercetate, iar prezervarea tezaurului cultural trece în mâna unor persoane private. În schimb, în Franţa, Gherasim Luca, Benjamin Fondane, Victor Brauner etc se bucură de faimă şi munca acestor artişti este studiată, tradusă şi publicată. Operele complete ale lui Tristan Tzara sunt proprietatea editurii Flammarion, alte scrieri sunt sub controlul editurii Gallimard. Luca este exploatat de firma „José Corti”, in Israel văduva lui Paul Păun cedează manuscrisele soţului fără discernământ, unor neaveniţi. Tablourile lui Perahim sunt vândute la întâmplare, unele prin licitaţii, altele ajung în colecţii particulare şi dispar fără urmă. În lumea întreagă apar pleiade de cercetători, profesori sau autori fără vreo legătură cu rădăcina românească sau iudaică a acestor avangardişti evrei, care sesizează comoara culturală lăsată la cheremul norocului! 1997 - Apare societatea de studii Benjamine Fondane (fondatori: Monique Jutrin, Eric Freedman, Claire Gruson, Isidore Zultak). Editura Vinea - România- traduce şi publică o lungă serie de cărţi ai avangardiştilor români. Nicolae Tzone cercetează pe Tzara, Luca şi Ianco. Paul Celan este studiat la Universitatea din Berlin în mod curent. Edituri ca Polirom, Tracus Arte, publică lucrari diverse. Profesorul Ion Pop, Geo Şerban Petre Răileanu, etc scriu intens despre Tzara, Urmuz, Luca şi ceilalţi avangardişti. Marius Hentea publică cartea "Tata Dada". Academia Română a produs un volum cu numele 75HP. La Editura Tracus Arte mai găsim cartea Sesto Pals scrisă de Michael Finkenthal şi de Răzvan Voncu. Igor Mocanu prezintă filme ale avangardelor. Lista este interminabilă şi suntem recunoscători acestor persoane care aduc la lumină marele fenomen avangardist pornit în România. Problema rămane totuşi a noastră. O mare expoziţie a avangardelor plastice numită „De la Dada la Suprarealism: Artişti evrei în Avangardă Română, 1910-1938", a fost posibilă numai datorită unor sponsori şi organizatori străini. Israelul oficial practic 10

nu studiază şi nu încurajează cercetarea avangardelor. Nu există un centru care să coordoneze arhivarea documentelor şi a mărturiilor rămase pe la colecţionari, moştenitori şi particulari. Nu există un muzeu serios al evreilor români care au inventat Dadaismul si Avangardele. Iată un teritoriu regretabil, monstruos de neglijat. Invit cititorii care deţin informaţii, scrisori, cărţi sau documente legate de persoanele amintite să ni se adreseze. Prezervarea a 100 de ani de la scânteia dadaistă este o cauza nobilă care ne fascinează şi obligă totodată. ------------------------------------Rishon le Zion, Israel 15 mai 2017

ADRIANA MOSCICKI

ştii? cu nara umedă noaptea caută urmă de iepure şi vulpe întinsă toată şi neagră pământ poate chiar umbra timpului pe o bancă medicamente, piele uscată, păr sfărîmicios, miros de naftalină din hainele bune ţinute în dulap şi peste ani scoase în parc la plimbat. miros de urină şi de câini ce au adulmecat miros de noapte, bătrân. şacalii au scurmat gropi de răcoare aricii s-au culcat adânc. voci din maşini cu geamul deschis ţigări sclipesc-parcă vezi buzele însetate ce sorb fumul cu capul pe spate şi ochii închişi. aerul târăşte trup adipos şi umflat. în depărtare sună doar aerul condiţionat. m-aş dezbrăca de piele ca de un palton de prisos mă gândesc, Amalia îmi spunea că singurătatea doare ca şi cum cineva te dezbracă de piele şi rămâi carne vie tremurândă. apoi am citit un roman, cum se beleşte un om şi n-am mai dormit. Amalia a murit singură pe un pat modest în salon. apoi este un moment de totală fericire cînd lumina dintr-o dată furişată pe sub oblon se desface în raze 12

ţopăi copila cu breton în picioarele goale raţele măcăne deja şi bunica toacă de zor fiertura pe foc clipoceşte şi în păr roadele s-au pus pe rânjit. în pod e un cuib de viespi n-am spus nimănui că mi-e frică nici că uneori scândurile trosnec. de aici pot vedea lumea toată aşa cum stau printre nuci, borcane şi cărţi vechi. apoi mă trezesc. Gemma aleargă pe cearşaf cu labele întinse şi ochi de somn pe banca din colţ bătrânii s-au adunat cu feţe boţite filipineze gânguresc şi decojesc un măr, apoi îl taie bucăţi soldăţei - ziceam mama, deschide gura mare aşa: aaaaaaa! alerg şi dacă aş avea plete poate ar zbura ca în filme, în vânt, oraşul huruie şi mă înghite .

cum te plimbi aşa cum te plimbi aşa printre cuvinte cu mâinile în buzunare şi eu ştiu – hop! mereu scoţi de acolo cîte o minunăţie toată silabe. Uneori în palma ta se ivesc animale ciudate se scutură de praful cărţilor şi fac sunete mari, alteori scoţi mâna strânsă şi mă întrebi – ghici ce am aici? eu râd încreţesc fruntea ca şi cum aş gândi şi spun ah, desigur ai scos nişte poezii! copii saltă pe trotuare, o doamnă acolo la fereastră face semne disperate poate te cunoaşte din altă strofă, poate e un deja vu! geamul a rămas larg deschis cu pernele puse la vânturat de mă întreb aşa, în mine, oare visele mai stau acolo pitite între pene 13

sau se întorc înapoi în cap? zâmbeşti. pe trotuar întins în cretă un şotron să sărim!

fără teamă de aş fi dansatoare aş vedea feţele lor lăbărţate şi ochii de fiară la pândă când merg nonşalantă pe o sfoară şi mâinile asudate strânse în buzunare când unduiesc năframe în ritm de darbuca şi oud când tremur tutu să împart bezele cu degete elegante să-mi sângereze picioarele în poante cu pene în păr să ţopăi cancanul să-mi salte mărgelele şi pipa între dinţi să ţin strâns ca înainte de moarte tangoul să valsez o poveste toată dantele şi decolteu de aş fi dansatoare cu tigrii şi lei contorsionista atârnată la trapez pe o bară poate aş sta aşa cu capul gol cu ochii ficşi spre mâna întinsă fără teamă şi aruncându-mă în gol aş râde până la Dumnezeu şi înapoi.

şi dacă şi dacă aş merge aşa pe dalele de piatră ale Burgului, cu fustele suflecate şi paşii în ritm de chitări sau de harpă cine ar striga după mine cu pumnul ridicat – hei ţigancă!!! şi cine ar pune pas după pas, în ritmul muzicii săltat cu capul spre cer şi faţa zâmbet să spună – hei menestrel? mă scutur de timp prin volane chip de lună şi uite, cum merg aşa pe da le piciorul meu zvelt tremură o clipă. râd! în gâtlej rostogolit prima oară sunetul acesta rotund bucurie din mine ieşită afară şi plimbată prin Burg! am buzunarele pline de fluturi, am gura plină de sunete, se nasc şi mor înainte de a învăţa să meargă singure doar trupul plimbă umbra mea pe străzi lungită până-n ochii acoperişurilor, atîrnată aşa precum şiretul unui corset de pânză înfiorată în aşteptare. merg pe dalele de piatră fustele valuri peste trup.

oraşul să-ţi povestesc despre rutina oraşului ce nu doarmeaşa i se spune oraşului de aici şi el nu deschide pleoape grele de ţiglă doar se întinde leneş în linii albe peste cerul veşnic senin. nici pescăruşii după somn nu stau în balcoane strigătul lui nu se aude, rareori plutesc peste mare şi pescuiesc seara doar stoluri de păsări de apă trec măcăind şi cormorani în tăcere doar şacali caută mâncare în gunoi dar oamenii sînt vulcani trecători. la ora şapte e toamnă şi bine trupul se îmbracă în lumina aurie obiectele au umbre lungi şi copacii întind dantele pe asfalt peste somnul pământului merg cu tălpile goale în iarbă e atâta veselie de jur împrejur şi alergare de câini. maşinile de gunoi zguduie casele camioane cu ciment claxonează un vecin îşi ceartă nevasta molâie, copiii urlă, eu zâmbesc cu buze întinse la ora opt curmalele sînt coapte, stropitorile mute, păsările tăcute se face o linişte universală merg. ca omidă multicoloră se unduiesc şoselele şi ea pufneşte în mii de voci trupul ei când arc, când întins. peste oraş se scurg apoi valuri de arome humusul fierbe nervos, pitele se umflă soarele cască şi duduie. nimic nu opreşte izvorul negru de cafea el va curge la nesfârşit peste zile şi nopţi bolborosind apoi a doua mare tăcere vine spre seară, doar aşa în trecere prin paturi umede maşinile pornesc cu faruri aprinse 16

muzica sfredeleşte pereţii ventilatorul toacă aerul apoi dorm. uneori visez şi alerg pe cearşaf, dau din picioare: într-o zi ne-am luat de mână până la marginea curţii acolo am făcut tabăra mare de corturi am întins paturi şi construit ziduri de cazemată în dungi tărcate sub cearşafuri proptite în băţ am stat şi am râs era soare pe picioare îmi creşteau mereu vânătăi şi purtam părul scurt mi-aş fi dorit un frate să merg ţanţoşă apărată de el sau un căţel. cînd voi fi mare mă fac prinţesă cu palate şi rochii în volane scafandru sau cosmonaut, gândeam. fetele cântau pe scenă în mijlocul cazematei şi ele cîntau totdeauna frumos, aveau păr lung şi ochi albaştri desigur erau cele mai frumoase din lume ştiam cine le iubeşte, doar îmi povesteau băieţii, prietenii mei… gemma se sperie şi-şi caută alt loc, întinsă lângă spinarea mea alteori visează chiar ea cu gheare în alergare se înfige uşor în carne nu doare mă trezesc şi mă întreb ce fruct s-o fi copt spre dimineaţă dacă e răcoare dacă norii stau sau o clipă sau mă înşeală papagalii invadează pădurea şi uite, eucalipţii au înflorit din nou! în cazemata de paturi bate un vânt dinspre mare cearşafuri se umflă catarge spre alte zări din canale dogoarea ridică o duhoare muşte obraznice muşcă din carne sudoare 17

oraşul deschide tentacule flămânde se face linişte în mine şi somn în lada cu jucării..

răsuflare nu ştiu ce crezi. se spune despre tine că ştii şi vezi tot, cum vei sta pe acolo prin nori, ori prin vreun calem capitonat cu piele şi asculţi gândurile! credeam că doar gândurile mele sînt baloane de copil ce flutură o aţă prin cer. credeam că doar vorbele mele sînt un strigă că toate visele nemarturiste tu le -ai dormit deja în capul meu şi ce bine că eu uit de tine şi te tac, Doamne! doar în frică mă întorc spre tine şi te chem dar te iubesc în toate frunzele în toate boabele de pământ răscolit de furnici aşa, ca o răsuflare te iubesc peste pomi şi coaja lor şi prin petale şi prin ploi. dar când alerg cu tălpile pe pământul tău ud şi mă doare tu taci închizi pleoapele peste cer şi mă întreb: ce eşti?

revelion tapiserii cu pleoape grele, săruturi roşii în lână, mâini adormite în aţă şi moi cum trec între rame chipuri rânjite şi-n galerii pe fugă aşa alai cu tobe şi cimpoi. sărbătoarea inocenţilor despică oraşul cu vuiet trubaduri beţi tremură zurgălăi rege în satin lucios şi coroana de brumă în sutană încurcat popa cânta şi duce cunună saltimbaci merg cu capul în jos lătraţi de dulăi. Scuipă foc zdragonul negru cu pieptul gol pe sub fuste dantele îngheţate în amidon ciucuri de ceaţă prind lumina în halou. ridicăm cupe pline de vin pârâu roşu găseşte drum prin decolteu cu gura deschisă în râs mare spre cer cineva strigă: să bem! nebunii fac cerc cu măşti încâlcite drăceşte dănţuim pînă la capătul întunericului şi prima lumina apare ca o scânteie din vatra şamanului ostoit..

Roşu te doresc într o rochie roşie, mi- ai spus, mâinile mele o desfac de pe trupul tău şi, aşa dezghiocată , carne în tremurare să prind în palme freamăt de oase în ureche să sune clopote ! aşa te doresc, mi-ai spus, sărutul meu să-ţi fie punte peste vârtejuri de apă! Iubito, din tine să fac cupă pentru sete! mi-e sete de o viaţă şi vreau să te beau pînă la beţie. cum te cuprind aşa în răsuflarea mea, tu mori o clipă şi te naşti mereu în mine neîmblânzită sălbăticiune, ochi aprinşi gheară de foc. şi limba mea să te cunoască în cuvinte toată piele înfiorată petală legănată. aşa te doresc iubito! în roşu sfâşiat de pe trupul tău pînă la os.

spre dimineaţă tărîmuri la marginea lumii oglinzi întinse de sare că nu mai ştii unde apune şi unde răsare un soare. aici tăcerea e stăpîna, doar pocnet uscat urcă spre amiază, izvorul cuvinteor e sărat, ca din întîmplare pe sub cerul alb trec cu picioarele grele prin spumă nici o pasăre nu cîntă pe aici nici un copac nu se ridică pe vîrfuri doar aerul greu încălzit şi umbra de nori tremuraţi în depărtare se aud motoare. sau poate e doar o inimă vie un cap în visare, o buză ce murmură şi cîntă amintire de floare. cu paşi lunecoşi trec deşertul de sare ţin pumnii strînşi cu unghiile în carne de aici se aude doar tăcere! nimic nu stă oprelişte timpului, ne scurgem doar amintirea de-o clipă – o vezi alţi sori se aprind spre dimineaţă.

PAMFIL BILȚIU

CODICELE DE LA UNGURENI În timpul unor cercetări de teren repetitive în satul Ungureni, un performer mă tot invita să mă urc în podul casei sale, că are o cărticică în slovonă, legată cu scândură. Cum eu nu ştiam slava veche decât foarte puţin, cât făcusem doar în facultate, am ezitat. Dar tot repetând invitaţia, până la urmă am urcat în podul casei sale şi am examinat documentul cu atenţie şi am constatat că era scris în limba română, în chirilica veche, iar textul era lizibil, bine păstrat. Am achiziţionat manuscrisul iar ulterior l-am studiat. Ceea ce m-a surprins de la început este faptul că, deşi satul Ungureni, aparţinător de comuna Cupşeni, este izolat într-un spaţiu geografic de la poalele Ţibleşului, a avut, lucru surprinzător, copist de manuscrise talentat şi pasionat ca şi în centrele culturale de prestigiu. Manuscrisul pe care îl denumim „Codicele de la Ungureni” este un miscelaneu, având dimensiunile de 13,5 X 21cm. Este legat în scândură subţire, îmbrăcată în piele de viţel, lucrată grosolan, şi însumează 44 de pagini, dintre care primele 19 sunt numerotate. Fiecare pagină cuprinde între 18 şi 21 de rânduri, distanţa dintre acestea fiind de 1 cm. Greşelile de copiere sunt corectate prin lipirea unor bucăţi de hârtie peste cuvântul sau o porţiune mai mare a textului care cuprinde greşeli. În scopul evitării încurcării paginilor nenumerotate, copistul a trecut în dreapta paginii, dedesuptul ultimului rând cuvântul întreg sau un fragment din acest cuvânt ce urmează pe pagina următoare. Primele două texte au înaintea titlului desenat câte un chenar cu aceeaşi cerneală cu care s-a scris textul, cuprinzând motive geometrice. Prima literă a fiecărui text este desenată mai mare, atingând 2,5 cm. Finalul fiecărui text este marcat cu o liniuţă orizontală. Codicele de la Ungureni cuprinde două variante, a două dintre cunoscutele cărţi populare: „Legenda Duminicii” şi „Apocalipsul Maicii Domnului”. Cele

două cărţi populare sunt urmate de două verşuri intitulate „Verşu la Vinerea Paştilor” şi „Verşu la Duminica paştilor”. Primul text al codicelui, intitulat deosebit faţă de alte variante, „Poveastea Sfintei Dumineci” este, aşa cum se ştie, o scriere apocrifă, de largă circulaţie mai ales în Transilvania, conţinutul ei circulând frecvent prin intermediul a numeroase copii, mai cu seamă în partea de vest a acestei provincii româneşti. Cea mai veche copie descoperită în literatura noastră datează de la 1600, fiind scrisă, aşa cum se ştie, de către Grigorie Măhaci, cu un studiu de Bogdan Petriceicu Hasdeu. (Cuvente din bătrâni. Tom II, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984, p. 46). Varianta „Legendei Duminicii” este o versiune modernizată, probabil, o prelucrare efectuată de copist, după o copie mai veche, prezentând numeroase asemănări cu varianta scrisă de Popa Grigorie, cu versiunea modernizată, aşa numita „Epistolie”, publicată şi ea de B. P. Hasdeu în paralel cu textul versiunii de la Măhaci. Varianta prezintă similitudini şi cu alte versiuni cunoscute, între care şi cu copia slavo-română din „Codicele de la Ieud”, care a fost datat pe baza filigramei hârtiei, la 1630. Primul text al Codicelui de la Ungureni are următorul cuprins. În scaunul cel sfânt al Ierusalimului a căzut din cer o piatră, mică la vedere, dar grea încât nu o putuse nimeni a ridica. Atunci patriarhul Ierusalimului Ioanichie a chemat pe arhiepiscopul cel mare din Palestina, Kiril, şi strângând pe toţi mitropoliţii şi vlădicii, pe toţi călugării, preoţii şi diaconii din ţinutul său au făcut rugăciuni fierbinţi. Drept urmare soseşte în a treia zi, din cer, o veste, o poruncă să fie luată piatra. Luată şi desfăcută de însuşi patriarhul Ioanichie, găsi în ea o scrisoare trimisă tocmai de „judecătorul viilor şi al morţilor”. În conţinut se avertizează că epistola urmează alteia trimisă anterior, prin care s-a poruncit omenirii să se întoarcă de la răutăţi şi să se pocăiască pentru a putea fi miluită, dar zadarnic. Se aminteşte că, drept consecinţă, au fost trimise limbi străine şi păgâne care pe oameni i-au robit, le-au ars casele şi cetăţile. De asemenea feciorii i-au fost robiţi, animalele şi agoniseala stricate. Mânia lui Hristos a fost atât de mare, încât domnii (stăpânii celor mulţi) din zece cetăţi s-au strâns în una singură şi neamul păcătoşilor a fost împărţit prin ţări străine, unde ei, păcătoşii, au fost vânduţi ca nişte dobitoace, iar bătrânii lor au fost tăiaţi pe drumuri de i-au mâncat viermii. Este vehiculat aici şi îngroşat până la maxim caracterul escatologic al religiei în scop didactic moralizator. Ameninţările cu tot felul de pedepse cumplite pentru abaterile de la credinţă constituie miezul acestui text. În „epistolie” se arată că cel ce o trimisese luase hotărârea de a-i distruge pe toţi prin boli grele, ca să nu mai rămână om viu, dar mânia stăpânitorului cerurilor i-a fost întoarsă de Maica lui Iisus, Ioan Botezătorul, sfinţii apostoli, heruvimi şi serafimi. Sunt inserate abateri grave de care oamenii se fac vinovaţi: lăsarea posturilor, a praznicelor, a sărbătorilor, apoi necinstirea duminicii. Din nou se ameninţă cu pedepse aspre precum: ierni grele, 23

vânturi mari, tot felul de şoareci, ploi cu grindină, având drept ţintă distrugerea păcătosului. Asupra poruncii de respectare a duminicii se revine de repetate ori, acesta fiind de fapt ţelul scrierii, motivându-se că este ziua în care a fost trimis Arhanghelul Gavriil care a vestit naşterea lui Iisus şi ziua în care Iisus s-a botezat în apa Iordanului. Alături de sărbătorirea duminicii se atenţionează asupra nevoii respectării zilei de miercuri, când au plănuit şi l-au prins pe Hristos, cât şi a zilei de vineri când El a fost răstignit. Se precizează că duminica este ziua când va avea loc şi Judecata de Apoi, când cei păcătoşi vor fi aruncaţi în iad, iar cei blagosloviţi vor dobândi împărăţia cerurilor. În final creştinii sunt îndemnaţi a se îmbărbăta şi sili să cumpere această epistolie, îndemnându-i ca, în caz că nu au cu ce o cumpăra, să vândă ceva din casele lor deoarece cel ce o va cumpăra, o va da pomană bisericii, este răsplătit cu iertarea păcatelor şi dobândirea împărăţiei cerurilor. Versiunea din Codicele de la Ungureni se individualizează şi prin solidarizarea autorului cu pătura de sus. Sunt avertizaţi cei ce „suduiesc pe cei mari, pre domni şi pre boieri”. Autorul textului manifestă un anume ataşament şi faţă de cei oropsiţi. Sunt avertizaţi cei care nu vor să plătească „cu dreptul simbria slujitorilor săi”. Alături de laude aduse celor ce îmbracă goii, adapă însetaţii, sunt adresate laude la adresa celor ce fac milostenie săracilor, slăbănogilor, şchiopilor, năpăstuiţilor, cât şi la adresa celor care socotesc bolnavii şi sălăşluiesc străinii. Spre deosebire de versiunea de la Măhaci, textul Codicelui de la Ungureni cuprinde blesteme adresate femeilor fermecătoare, descântătoare, pregnantă dovadă a concepţiilor epocii în care a fost scrisă legenda. O altă particularitate a textului de la Ungureni constă în considerarea unor fenomene astronomice, precum eclipsele de soare, tunetele, cometele, drept semne ale mâniei celui care a trimis pe pământ epistola. Versiunea textului de la Ungureni pedalează pe respectarea şi impunerea duminicii în locul sabatului. Cel de-al doilea text al codicelui în discuţie poartă titlul „Poveastea Maicii Precistii când au umblat la iad cu Arhanghel Mihail de au văzut muncile” Şi este nu mai puţin cunoscutul apocrif purtând denumirea „Apocalipsul Maicii Domnului”. Versiunea din acest codice nu este o reproducere a celei noi, modernizate din secolul al XIX-lea, care, aşa cum arată Hasdeu, cuprinde un text cu prescurtări evidente mai ales la început şi la sfârşit, având în schimb multe adăugiri la mijloc. Spre deosebire de versiunea modernizată, din varianta de la Ungureni nu lipseşte lungul şir de repetiţii cuprinzând expresia imperativă „Bucură-te”, care marchează începutul conversaţiei dintre Maica Domnului şi Arhanghelul Mihail care apare şi în variantele slave şi greceşti.

Ca şi în cazul Legendei Duminicii, călătoria la iad din Codicele de la Ungureni prezintă numeroase asemănări cu cea scrisă de Grigorie Popa, cu alte versiuni cunoscute. Este o prelucrare după o versiune mai veche, mai dezvoltată, deoarece cuprinde în partea finală şi o călătorie la rai povestită sumar. În linii mari conţinutul acestei variante este următorul. Maica Precistii, suindu-se pe Măgura Eleonului, se roagă Fiului ei să-l trimită pe Arhanghelul Mihail să-i arate muncile iadului. Conform dorinţelor ei este condusă prima dată către răsărit, unde i se deschide iadul. Aici, ca în Infernul lui Dante, păcătoşii se chinuiau în funcţie de păcatele săvârşite. Maica Preacurată este întâmpinată mai întâi de „noroade plângând”. Mihail îi explică că sunt păcătoşii care nu şi-au cinstit părinţii, dimpotrivă i-au suduit şi ocărât. În alt loc i se arată un nor de întuneric mare şi „poruncind să se ridice întunericul, văzu multe noroade muncindu-se”. Întrebând pe însoţitorul ei ce fel de păcătoşi se muncesc, află că sunt cei care şi-au ucis părinţii, şi-au bătut joc de ei, i-au blestemat. În alt loc vede o vale de foc „cu mulţime de noroade de păcătoşi unde ardeau unii până la glezne, alţii până la genunchi, alţii până în creştet”. Arhanghelul îi explică că sunt cei care n-au făcut milostenie cu cei săraci, ci dimpotrivă i-au asuprit, cei ce n-au frecventat biserica, feciorii şi fetele care se ceartă cu părinţii, cei ce şi-au ocărât naşii şi cumetrii. La cele mai mari chinuri erau supuse femeile care şi-au pierdut coconii, boierii şi judecătorii cei vicleni care au luat camătă şi nu au judecat drept. În altă parte Preacurata vede un iezer de foc în care se munceau la fel „multe noroade”. Din nou i se explică că sunt cei ce nu au crezut în Sfânta Treime şi în naşterea lui Hristos din Fecioara Maria. La întrebarea încotro vrea s-o apuce Maica Domnului, cere să fie dusă spre miazăzi, unde vede o vale de foc din care ieşea pară mare. Acolo erau supuşi chinurilor o serie de păcătoşi. I se explică de către însoţitor că se muncesc curvarii, tâlharii, clevetitorii şi femeile curve care şi-au omorât coconii, femeile ce au ibovnici preacurvari, care omoară soţii nevestelor ca să le poată lua. În alt loc Preacurata vede un om spânzurat cu capul în jos, pe care îl mâncau viermii de viu. Mihail îi explică că acest om a luat „ujură după averea lui în loc să miluiască săracii”. Înduioşindu-se Maica Preacurată, i se explică că nu a văzut toate muncile cele mai grele, cere să fie dusă către apus unde vede un nor de pară de foc, vede paturi de foc pe care erau supuşi chinurilor bărbaţi printre care umblau şerpi. Erau cei ce nu s-au sculat duminica să meargă la biserică. Vede apoi Precista un copac de fier de care erau spânzuraţi mulţi bărbaţi şi multe femei. I se explică că acolo se află tâlharii, hoţii, fermecătorii care fac farmece. În alt loc se muncea un om spânzurat de unghii, având limba legată cu foc. Era vlădica ce nu a păzit porunca Celui de Sus. Se avertizează că aşa vor păţi toţi vlădicii, episcopii, egumenii care vor încălca poruncile divine. În alt loc vede muncindu-se un preot spânzurat de unghii, din capul lui ieşind pară de foc. Este preotul care a slujit liturghia fără a fi vrednic. Este preotul care a împrăştiat agneţul pe jos, care a fost călcat. Se avertizează că aşa vor păţi toţi preoţii nevrednici, care nu vor socoti sfintele taine. 25

În altă parte a acestui infern dantesc vede mulţime de oameni mâncaţi de animale cu trei capete. Mihail îi explică Preacuratei că acolo se muncesc preoţii, diaconii care citesc din cărţile sfinte şi râd şi n-au respectat cele sfinte, ci au minţit. În alt loc vede mulţi oameni legaţi, ţipând şi plângând, pe care îi bătea para focului. Este locul unde se muncesc biraiele, juraţii cei răi şi strâmbi şi vicleni, care fac lege strâmbă pentru daruri şi iau camătă. La îndemnul lui Mihail, Maica Domnului este dusă spre miazănoapte, primind asigurarea că va vedea şi mai mari munci. Acolo i se arată privirii un stol de femei şezând la mese de foc, pe care le mâncau şerpii. Mihail îi explică Precistii că este locul unde se muncesc „strâgele, fărmăcătoarele, bobonitoarele care iau mana altora”. În alt loc celor doi li se arată un întuneric mare de foc în care multe noroade suspinau cu amar. Se munceau curvarii, beţivii şi lacomii ce umblă în voia trupului, cei ce nu postesc miercurile şi vinerile, cei ce iubesc cântecele, adică horile, în loc de glasul Sfintei Evanghelii, iubitorii de arginţi, domnii vicleni şi făţarnici. Privirii celor doi li se arată un iezer de foc cu pară până la cer. Este locul în care se muncesc cei ce s-au botezat în legea creştinească, apoi au lăsat-o, n-au ascultat de Sfintele Scripturi şi nu s-au pocăit. După acest excurs teribil mărinimia Maicii Domnului merge până acolo, încât se decide să se muncească şi ea cu creştinii la un loc. Pe fondul acestei mărinimii, a solidarităţii cu semenul ajuns la mare nenorocire, Arhanghelul Mihail o îndeamnă să meargă la rai. Ea porunceşte lui Mihail să vorbească cu îngerii, prorocii, apostolii, mucenicii ca împreună să se roage pentru miluirea păcătoşilor. Ajunsă în rai unde Fiul ei, la început, se opune iertării păcătoşilor. După ruga făcută alături de apostoli, mucenici, proroci, cărora le impune să insiste până ce vor fi miluiţi păcătoşii, în rugăciunile lor, obţine slobozirea lor la odihnă de la Paşti până la Rusalii. Textul acestei cărţi populare capătă însemnătate cu totul aparte. Autorul este un exponent al religiei creştine, cu concepţiile sale, folosind pentru respectarea lor escatologia religioasă, exprimată prin tablouri de o cruzime greu de imaginat. Autorul, pentru a imprima textului un caracter didactic moralizator cât mai complex şi mai complet, face referiri la cele mai cumplite chinuri ale iadului pe categorii de păcătoşi, care au săvârşit cele mai grave păcate şi care exprimă concepţiile sale despre Judecata divină şi chinurile de care au parte păcătoşii, din care nu lipsesc nici preoţii, dar nici ierarhii bisericii. Nimeni nu este mai presus de păcat. Importanţa manuscrisului ne este potenţată şi de caracterul social al textului, dacă avem în vedere că sunt supuşi chinurilor şi domnii şi boierii, cei care au exploatat, luând camătă de la săraci, etc. Trebuie să subliniem că în ambele texte interesele bisericii sunt extrem de bine apărate, fapt ce ne întăreşte convingerea că autorii acestor cărţi populare au fost din rândul clericilor. 26

Particularităţile de limbă ne întăresc convingerea că textul copiat nu depăşeşte secolul al XIX-lea, când sunt copiate textele, dar anumite particularităţi ne dovedesc că sursele originale folosite de autor provin din secolul al XVII-lea, dar, versiunile fiind modernizate, este dificil de stabilit cu exactitate vechimea versiunilor după care au fost copiate textele. Copistul acestui manuscris este Buda Ioan din Ungureni, aşa cum reiese de la finele textului „Verşu la Dumineca Paştilor”: „Scris-am eu Buda Ioan această epistolie a sfintei biserici Unite. 1857”. Date despre acest copist nu avem, tradiţia orală ne spune că a fost un cioban care în timp ce-şi păzea oile, având ştiinţă de carte şi talent pentru scris, s-a îndeletnicit cu copierea de manuscrise. O altă copie realizată de el a fost descoperită în timpul cercetările noastre la Libotin, tot în Ţara Lăpuşului, sat aparţinător tot comunei Cupşeni: „Viaţa prea cuviosului părintelui nostru Alexie omul lui Dumnezeu”. Şi această copie este autografă şi datată, având la sfârşit însemnarea: „Sris-am eu Buda Ioan din Ungureni această viaţă a lui Alexie în anul Domnului 1859”.

DORINA CODREANU ( Rep.Moldova)

Zâmbiţi! Căci zâmbetul ne înfrumusețează viața Într-un sat pe mal de Răut Sat frumos, Moldovenesc, Unde rațele în baltă Încă se mai bălăcesc, Iar în drum mai vezi copiii Ce se joacă de-a războiul Și slănina se combină Cel mai bine cu-usturoiul. Curge încă în ulcioare Vinul negru și cu spume, Seara pe la porți cu vorba Se mai grămădește lume, Arde focul în grădină Mai apoi se coc cartofi, Iar copiii fug desculță Nu le trebuie pantofi, Vacile de la cireadă Sunt aduse de păstor Și miroase a plăcinte Prospăt scoase din cuptor... Într-o zi în miez de vară Pe o uliță micuță Cobora încet la vale Un cal negru și-o căruță. Carul plin cu fân fierbinte Iar în mijloc un țăran, Pălăria pe-o ureche 28

Lângă dânsul un motan, Plictisit nevoie mare Cu picior peste picior, Între dinți un fir de iarbă Dulce și mirositor. Bine dacă calul știe Drumul care îl parcurge C-apoi cine știe unde Cu căruța ar ajunge. Între timp, deja din vale Scârțâind ușor a lene, Un cal alb cu o căruță Plină ochi cu crengi și lemne, Între lemne dormitează Sforăind ca un țistar, Ars de vânt, pârlit de soare, Un alt mare gospodar. Și-n minutul cu pricina Când cei doi s-au întâlnit, S-au oprit deodată caii Și ,,șoferii” s-au trezit. S-au privit două secunde Ușurel pe sub sprâncene Unu-a coborât din iarbă Altul sare de pe lemne... Situația se cere Cât mai drastic rezolvată, Parcă-i logic să urmeze Între dânșii să se bată, Însă cum sunt Moldovenii Bine că mai sunt așa Toată treaba-i rezolvată La o sticlă ,,cu ceva”. Seara soarele apune Vin țăranii de pe câmp, S-a lăsat deja răcoare Greeri se aud cântând, Numa-n uliță la vale De căruță rezemați, Cu o sticlă de vin roșu Se mai ,,ceartă” doi bărbați.

E toamnă E toamnă devreme și frunzele cîntă, Iar vîntul puternic dansează vioi, Formînd împreună o horă preasfîntă În care sălbatec ne prindem și noi. Și frigul apasă pe pielea uscată, Pătrunde în carne, ajunge la oase, Te face să tremuri în ploaia-nghețată Ce bate melodic pe drumuri și case. Copacii din parcuri sunt plini de culoare, De parcă un pictor cu ei s-a jucat, Ei ramul și-l pleacă cuprinși de ardoare, Umili se închină la cel ce-a pictat. Și apa din rîuri ne cîntă balade Iar pasarea pleacă, de friguri se teme, În urma ei tristă,rotindu-se cade O frunză ucisă de toamna devreme. Țăranii pe dealuri urcați pe tractoare, Încerc să adune o roadă bogată, Copiii spre școală cuminți pe cărare Țin pasul ușor și ghiozdanul de-o toartă. Se-aude prin sate bătae de tobă Și chiot ce-anunță de miri și mirese, Bătrînii la poartă mai schimbă o vorbă Iar vinul se face din poame alese. Trecut-a o vreme, pe cer se adună, O mare de nori albastru închis, Un fulger sarcastic anunță furtună Și brusc se începe precum a prezis. Vuind ca nebunul fugind printre case, Atacă cu groază un cîrd de găini, Vuind ca nebunul fugind printre case, E vîntul sălbatic și ce mai rămase Și ploaia puternic pornește în ropot, Formînd pîrîiașe ce vesel aleargă Și parcă te strigă și rîde în hohot, Știind că niciunul nu vrea s-o-nțeleagă. Copacii sunt triști cu frunzele moarte, Și frigul cu gheață ar vrea ca să vie Se vede că iarna nu este departe, Așteaptă să plece o toamnă tîrzie.

Aici îmi este casa Dorule ce faci? Mă lasă! Fără milă mă omori, Te-am lăsat să stai acasă Însă tu cu mine zbori! Și-ai adus în plete vântul Ce-l purtam cândva și eu, Ai înconjurat pământul Să-mi aduci sătucul meu. Mi-ai întins jos la picioare Un mănunchi de stele-n noapte Din grădina mea o floare Și un coș cu mere coapte. Ai ascuns în poală drumul, Ce-l simțeam fără pantofi Și-ai suflat în mine fumul De la rugul de cartofi... Dorule, m-ai prins de mână Și din țările străine, Lăsând toate să rămână M-ai luat în zbor cu tine. Revenit-am cu placere Țară mică și frumoasă, Iartă-a mea întârziere Gata! Am venit acasă! Căci aici îmi este graiul Neamul meu cel Românesc, Ici e țara mea și plaiul Ce cu sete îl iubesc!

MARIANA DOBRICĂ

Caniculă Merg pe stradă buimăcit de lumină, prea multă lumină, trec pe lângă Universitate, prin parcul cu statui excentrice, pe lângă nişte vitrine cu căluţi de pluş, servicii de cafea de porţelan şi femei din plastic în costume de baie, eu trec, sau ele trec pe lângă mine, e prea cald, prea trist oraşul, aş bea o bere, dacă trec pe lângă o terasă, şi m-aş gândi la tine, nu ar fi nevoie să treci pe lângă terasa aceea şi eu să te văd trecând, m-aş gândi la tine şi dacă nu ai trece, nu chiar tot timpul, dar te descopăr deseori printre tabelele, balanţele şi bilanţurile contabile la care lucrez, foarte veselă, aproape dansând printre cifre, şi ajung să le încurc, nu trebuie, te trimit înapoi în cutia aceea mică din mintea mea, te închid acolo, te rog să mă laşi să termin şi vom râde împreună apoi, te voi asculta cum vei bate câmpii despre cafele, stele, zodii şi alte aiureli care îţi trec ţie prin minte, nu mai protestezi când te închid, cum făceai înainte, fiindcă ai învăţat cum să ieşi când ai tu chef sau fiindcă ştii că nu te pot ţine prea mult timp acolo, ştiu ca ai nevoie de libertate ca de aer şi că tu eşti frumoasă zâmbind. Dar nu dau de nicio terasă şi nici tu nu vrei să treci pe lângă mine, nu îţi place căldura asta, văd un autobuz care începe să se topească pe asfaltul încins, şi culoarea roşie a semaforului lângă care m-am oprit începe să curgă, se formează o băltoacă vâscoasă la picioarele mele, începe să curgă şi verdele, trec grăbit strada, până nu se vor prelinge dungile albe ale trecerii de pietoni, trotuarul e încă solid, dar simt cum pantofii încep să se topească şi ei, trebuie să ajung acasă, aproape alerg pe alee, pe scări, încă două etaje, liftul nu funcţionează de pe vremea când am făcut dragoste în el, deschid uşa, cheile erau totuşi normale, şi privesc prostit, în răcoarea holului, cum pantofii sunt pe jumătate topiţi şi cum câteva picături de şiret cad pe gresia al cărei desen închipuie nişte valuri.

Home, sweet home..., îmi zâmbeşti dintr-o fotografie de pe birou, ţii în braţe o pisică pe care o văd venind spre mine şi miorlăind subţire şi întrebător, cred că am uitat să îi pun mâncare de dimineaţa când am plecat, verific, nu, mâncare avea, nu mai avea apă, mă întreb de ce nu i-ai pus tu, dar nu puteai ieşi din fotografie şi din zâmbetul oranj şi vag melancolic pe care îl afişai în ea, mai erai doar în cutia aceea mică din mintea mea, închisă de câteva ore, mă grăbesc să o deschid şi îmi spui că, deşi era întuneric acolo, totuşi era mai bine ca afară, preferaseşi să aştepţi să ajungem acasă. Caut în frigider după o bere, dar tu vrei cafea, îmi spui ca e prea devreme pentru bere, eu îți spun că e prea târziu pentru cafea, dar cedez, ca de fiecare dată, aprind/aprinzi aragazul, pun/pui apă în ibric, caut/cauți cafeaua, caut zahărul, dar renunț, tu bei cafeaua fără, mâinile ni se încurcă bezmetic, ca și alte dăți, și gesturile devin dintr-odată altele, mai puțin grăbite, mai moi, mai tandre, degetele mele coboară ușor pe brațul tău subțire și bronzat, îți desenează cercuri pe spate și pe sâni, sau ți se încurcă în păr, simt mirosul unui parfum franțuzesc în care înfloreau lila magnolii, parfum pe care îl foloseai mereu, era pe undeva prin baie, rătăcit printre alte cosmeticale, simt crisparea, cedarea, așteptarea, pudoarea/impudoarea, ca de fiecare dată, și altfel mereu, și te vreau, tot ca de fiecare dată și tot altfel, din nou degete încurcate printre nasturi și fermoare, fusta rămasă pe un colț de masă, cravata mea pe gresie, alături de sutienul dantelat, pielea mea/ta umedă, respirația mea/ta precipitată, la fel și totuși altfel, cutele fustei sunt altele pe colțul acela de masă, cravata de azi e gri, mi-o făcuseși tu cadou de ziua mea, mirosul trupului umed care acoperă pe cel al parfumului cu magnolii, gustul sărat al pielii și cel de portocală amară al buzelor oranj, mereu oranj, alunecarea, căderea în trupul și în gândurile tale adânci și fierbinți, gemetele, ritmul trupului tău răspunzând, chemându-mă și iar chemându-mă, implozia/explozia, trecerea dincolo de iubire și de marginile ei, acel dincolo de care îți era teamă, dar pe care în același timp îl doreai, fiindcă în el zâmbetul tău se arcuia pe buzele mele, ochiul meu căpăta albastrul întunecat al ochiului tău, respirațiile noastre erau aceleași, tu erai eu și eu eram tu… Și, când redevin eu, doar eu, când ies din acel dincolo de iubire, tu erai deja plecată, dormeai în mintea mea, îți simțeam respirația liniștită printre gândurile albe, mirosul puternic de cafea făcuse să dispară vagul tău parfum de magnolii, pisica se uita la mine cu un ochi albastru și unul verde și, privind pe fereastră, văd că afară începuse să bată vântul. Poate va ploua.

DORINA ȘIȘU ( Irlanda )

1. stai să bei din berea mea s-a oprit glonțul în umărul drept umărul drept a căzut la datorie războiul nu și nu să luptăm, urlau toți disperații din fotoliile lor din piele să luptăm, urlau din spitale, din școli, din tribunale, din gări să luptăm, urlau animalele fugite din pădurile...care au fost să... stai să beau coniacul ăsta, și berea asta, stai să beau horinca asta că doar nu-s anesteziat pe caz de boală nici pensionar nici văduv nici însurat nu-s nimic din ce-aș putea denumi omenește că aș fi...așa încât să mă-nțelegi corect, zic: stai să eliberez ce mi-a rămas de eliberat chiar dacă am uitat ce și cum și unde, bla bla bla bla stai să scriu ultimul vers deștept care să deștepte instinctul la luptă, la luptă frațiloooor stai să arunc banii ăștia câștigați prin...hopa, dar asta-i treaba mea. ce vă privește, mă? o dungă neagră apare pe frunte. e rid. nu, bă, e boală. nu e boală, bă. e rid. de trecere. de bătrânețe. inteligență. moarte. apoi iar viață și tot așa până vomiți toate viețile și te faci animal. naiv. urlam cândva de unu’ singur era atâta tăcere că urletul se făcea că m-aude urlam în gol și-atunci s-a oprit glonțul în umărul drept acolo dormea viața. ședea și dormea. acum gata. nu mai e. nici umărul nici ea. stai să bei din berea mea, din coniacul, horinca...

2. scrisoare pe fugă așa se trăiește viața mai pe fugă mai pe furiș mai pe val că n-avem unde ne duce decât tot înspre viață și-apoi toate punctele astea cardinale sunt vecine și în jurul tău te plimbi în sus și-n jos până dai cu ochii de vreun deal sau groapă oameni sunt peste tot – zic unii știu că e aberant și că totul se plătește – zic alții din beție te mai trezești – zic eu apoi te-apuci zdravăn să bei apoi încerci să uiți ce-ai văzut în alea câteva minute cât ai fost treaz cât de cât a dracului luciditate ce culori sumbre are! și la care povești să ciulești urechile? alea de dragoste? mereu pleacă unu’ din doi ba moare ba fuge cu alta ba cade în tristeți apocaliptice povești nemuritoare? mereu se naște câte un nemuritor care scrie mai bine ca tine povești de adormit copiii? mereu adormi tu înaintea lor te scarpini în cap și oftezi apoi iar oftezi și iar te scarpini că încerci să înțelegi de unde or veni atâtea să le cari într-o spinare de om și apoi unde să le duci dacă te tot duci de ce să le lași dacă tot se umple spatele iar și de ce azi plouă și nu ninge că azi e tot azi și nu ieri iar mâine o iau de la capăt cu aiurelile astea zic așa: hai frate să lăsăm bagajele și să trăim așa gratuit cum a venit și viața asta singură din senin și de bună voie fără să strângem din dinți și să ne rupem buzunarele cu ciolane să fim beți atât cât să nu adormim și să adormim atât cât să nu ne trezim din beție fug la aeroport că-mi vin neamurile apoi dau o fugă pe la pescarul meu să trimit niște scrisori pe malul ălălalt să nu uit de tabac să iau pâine și whiskey p.s. lasă-mi câteva rânduri că le-oi citi imediat cum voi rămâne iar singur

3. hai să fim doi lupi îmi povestești misterios de o zi trecută de o femeie care a venit în dreptul tău dar ai uitat să-mi spui de tine de starea ta imaginară și de scamatoriile sufletului nu-i așa că-ți vine să fii eroul principal în viața altora? nu-i așa că mori puțin în atâta datorie de suflet? vinzi din speranțele tale până spargi nopțile până simți ghimpi în ceafă aluneci cu burta de pământ și apoi te întrebi sau plângi de ce ești așa de slab de ce crește pe spatele tău o rădăcină verde și mai ales de ce întruchipările au semnificații mitologice aștept să-mi povestești despre tine nu mă grăbesc nicăieri hai să fim doi lupi îngropați în zăpadă să urlăm lipiți în colțul unei lumi oarecare și apoi să ne zidim propria noapte

DORINA BRÂNDUŞA LANDÈN ( Suedia )

…aşa cum mă loveşte orbitoarea realitate… ţi-a fost frig toată viata şi ţi-a fost frică te-ai fi putut opri ori întoarce din drum ai ştiut că orice câmp de raţionament îl limitezi tu însăţi – zice alchimistul fericirii – luminile ce nu se văd ard între vis şi adevăr razele lor sunt instinctele tale dure

cresc ierburile cresc arborii dinaintea arborilor zorile dinaintea viitorului căldura dinlăuntrul celulei frigul de din afară cresc nenumărabil până ce ameţesc iar sunetul râsului nu mai e vesel şi-n ochi mi-au poposit grele amurguri tu poţi să strigi ori poţi rămâne tăcută totul e o continuă evoluţie – zice alchimistul fericirii – şi-n van se tot duce se tot duce sus mai sus spre apele adânci ale cerului pe aripile păsărilor uituce despărţind pământul de foc focul de ape

aşa cum mă loveşte orbitoarea realitate din toate marile tăceri singurătăţile dorinţele curate dincolo de cioburi închegate din fărâme de fărâme şi câteva picături de sânge nimic nu rămâne în acest amurg greu în care mi-e frig şi-n gând e un tremur de frică tu iarnă primeşte-mi puritatea sufletului

…du-te până unde poţi n-o opri las-o ca o umbră să respire lasă-i inima şi sufletul şi pământul pe care-l calcă un fir de praf e doar plutind în lumina târzie va veni vântul vor veni atlanticele… picătură cu picătură mi s-a cuibărit frica întunericul cu pliscul lui îmi mânâncă din palmă îmi intră prin pori îşi deschide aripile eu singură sânger şi las în urma mea înfrângeri înfrângeri şi-o flacără ce vântul n-o clatină şi n-o stinge. valurile se pot juca de minune cu moartea piciorul femeii atinge apa şi la mari înăltimi stoluri cu ţipete un laş fuge de pe câmpul de luptă dar eu vreau să vină zilnic o sută de uragane moartea indiferenţa speranţa îndoiala gândul meu extazul atâtor lucruri neştiute otrava lor intrată-n răsuflare

talaz cu talaz înfruntându-se cai albi călărind sub bolta albastră spintecă reţelele noptii e o graniţă între tăcere şi taină eu nu exist eu sunt carnea macilor însângeraţi duhul care nu-şi mai poate purta trupul mi-am zis într-o zi agăţându-mă de coama întunericului în timp ce mă prăbuşeam în abis dar de scadenţa durerii nu scapă nimeni viaţa zilnică sfidându-mă parcă îmi reaminteşte datoriile şi sunt ceea ce merit să fiu fă-te punte fă-te peşte ori apă du-te până unde poti du-te!

Tăcerea a şaptea ”…We are such staff As dreams are made on, and our little life Is rounded with a sleep…” (Shakespeare, The Tempest, act.IV, sc. 1)

Mă gândesc la tăcere şi la oboseală la ziua ce va să vină şi la noaptea care trece la umbra în care chipul nostru s-a încrustat – o jumătate de obraz palidă liniştită cealaltă jumătate care iubea lumina se întinde ca un fluture uriaş către lampă –

desăvârşindu-ne într-un continuu noviciat al iubirii aproapelui ca pe noi înşine suntem străine insule pierdute în oceane uriaşe unde peştii se împerechează dar nu se pot înmulţii

tulburaţi rareori de ciudate dorinţe stârnite de căldura unei inimi ce palpită între coaste şi-aortă asemeni unei lumânări ardem măsurând clipe ce sună în ornice din care n-a mai rămas altceva decât o baltă imensă de lacrimi fierbinţi şi de sânge veşnic zbătându-ne ca-ntre palele vântului am vrea să ne ţinem de pământ ca Anteu dar în pieptul planetei vin să bată tineri cu bombe la purtător şi-un vifor rece, drăcesc soarbe sângele nesfârşit al eroilor dramei.

în vreme ce şuieră vântul mă gândesc la locuinţele silenţioase pe care le-am locuit şi mă locuiesc ziduri din cărămidă sau lemn veghează noaptea şi se mişcă încet mă-nconjoară mă privesc reproşându-mi ceva ce s-a-ntâmplat ceva ce eu nu-mi amintesc mă gândesc la sălaşul întunecat al nopţii unde toţi rămânem aşteptând visele să ţâşnească din adâncul nesfârşit al sufletului ori să vină limpezimea dimineţii

fără ceas deşteptător fără timp dat de-a dura la caii sacrificaţi din umanism pentru că erau prea bătrâni – ei încă se uită nedumeriţi la mine din oţelul oglinzilor cerului arctic căutând bogatele păşuni promise – mă gândesc la ochii încremeniţi în care fiecare ne crestăm propria taină privind depărtatul pământ al făgăduinţei şi la nasturii albi ai cămăşii morţilor lucind stins în marile umbre

pentru o clipă mă văd zăcând plămădită din pământul altor neamuri străină de mine însămi şi mă întreb nu cumva n-am gândit tot ce se cuvine pentru izbăvirea capetelor noastre – o mie de lucruri fără sens îmi vor tăia somnul şi milă nu le va fi de carnea mea – închid fereastra să nu aud hergheliile vântului nechezând şi pe toţi aceşti străini care n-au aflat şi nu înţeleg ce caut şi nici rostul meu – îndrăzneaţa ce sângerează tăcută şi indiferentă – pentru o clipă mă văd zăcând în cearşafurile albe şi reci ba nu cearşafurile sunt roşii.

cântec pe lamă de cuţit dacă aş putea dormi până când somnul va îngrăşa întunericul rană închizând sub pleoape vise iluminate ce-ar vrea să cutremure încremenirile lumii… dacă cea din urmă rugăciune s-ar putea împărţi ca obrazul măştilor înălţându-se din lungimea trupurilor şi-a minţilor ucigându-se una pe alta cu premeditare… dacă m-ar lovi să mă doară din rană ar curge groasă si neagră cerneală în nopţile expectorând coşmaruri. dacă plămânii negri ca miezul nopţii mi-ar fi prinşi în cămaşă de forţă m-aş trezi pasăre gata să-şi înghită cântecul dar eu trăiesc mai departe în regatul celor care cultivă indiferenţa pe viaţă şi dacă moartea încă n-a prins rădăcini în carne…

dacă mi-ar împodobi pieptul cu lumina-i rece albastră şi tristă lama cuţitului ar învăţa încet să-nflorească

GAVRIL MOISA

FEMEIA SUFLETULUI MEU Femeia sufletului meu, Miroşi a Iad şi Dumnezeu, Iar eu, o lacrimă de bard, Sunt rug ce-n trupul meu te ard. Frumoasa sufletului meu Eşti între Iad şi Dumnezeu, O rugă fără de cuvânt, O taină într-un jurământ, Iar eu, un ochi strivit de semne În nopţile de Sânziene. Sufletul cu aripe de zeu Te-a răstignit de curcubeu, În rochii pline de sclipiri, Mireasa dulcilor iubiri, Ţinute sfinţilor secret Să mori în trupul meu încet. Femeia sufletului meu, Miroşi a Iad şi-a Dumnezeu, Iar eu, ce-n trupul meu te port, Sunt umbra ta cu chip de mort. Mă mai salvează Dumnezeu, Femeia sufletului meu. Că între cer şi-ntre pământ Tu eşti iubirea din cuvânt, Tu eşti şi Iad şi Dumnezeu, Femeia sufletului meu. Mă nasc din tine efemer,

Femeie – lume de mister. ÎN AMURG Adeseori, în prag de înserat, Mi-apari în gând cu chipul de ispită. Nu-mi amintesc eu să te fi chemat Cum te chemam când îmi erai iubită. Te-aşezi tăcut la margine de vis, În rochii albe pline de mister, Că te mai port în suflet nedecis, Deşi nu ştiu ce mai doresc să-ţi cer. Te simt şi-acum în orişice fior, Te port în mine tot mai vinovat, Că te-ai fixat de fiecare por Şi de cuvântul ce m-a tulburat. E clipa tot mai tristă şi mai rece Trupul stingher – un dor nemângâiat, Iubirea ta – o boare care trece. Nu-mi amintesc să te mai fi chemat. ŢI-AŞ DA Ţi-aş da din tot ce-mi prisoseşte, Din viaţa mea, ore şi zile. Ţi-aş da ce ştiu că îţi lipseşte La cartea vieţii – zeci şi zeci de file. În faţa ta îngenunchez smerit, Luând păcatul tot asupra mea, Că te iubesc la fel cum te-am iubit Şi tot la fel cum inima o vrea. Iubesc şi azi la fel ca prima dată, Nu ştiu să mint şi nici să mă prefac. Eşti singura şi prima netrădată Ce mi-a fost vieţii linişte şi leac. În lume-i încă multă nedreptate. Ţi-aş da orice, cu bucurie, Să ştiu că dincolo de moarte, Vei fi numai a mea în veşnicie.

JOC Iubito, cad atâtea ploi 45

Peste zăpezile din noi, Că e zadarnic să mai sper O mântuire de la cer. Stropi mari ca boabele de ceară Curg peste trupul tău de pară, Din noaptea-n care ochiul stins De buza mea a fost atins. Te-aud ca pe-un ecou, oftând, Te simt în mine lăcrimând, Când ploile ascunse-n noi Cad peste umerii tăi goi. Iubito, cad atâtea ploi Peste zăpezile din noi, Când ne jucăm râzând cu vântul, Sperând că ne-o ierta pământul.

PRIVINDU-TE Privindu-te, îmi dai fiori. Araţi precum o Julietă, Eşti ca o floare între flori, Frumoasă ca o margaretă. Te-aş rupe şi pentru o clipă La fel cu-aceeaşi bucurie, Ca să te prind de o arípă Ca joaca din copilărie. Ţi-aş rupe câte o petală, Ca într-un joc ce mă-ncolţeşte, Cu o sfială siderală De cerul care ne uneşte. Precum o dulce desfătare Ce-n visul meu se înfiripă, Ţi-aş arde albele petale În trupuri fără de ispită.

GENIALUL EMINESCU Pe Eminescu, nu-l va atinge nimeni, El e canonizat în limba mea, ca sfânt, E dăltuit în mantie de stele Și în cuvântul încă necuvânt.

Pe Eminescu, nu-l va atinge nimeni, El e canonizat în limba mea, ca sfânt Și-n germenele ce se naște fraged, Din trupul cald de mamă și pământ. Pe Eminescu, nu-l va atinge nimeni, El e canonizat în limba mea, ca sfânt Ca-n arborii pădurilor virgine, Ca în rostirea vie, a primului cuvânt. La steaua lui, e-o cale mult prea lungă, Ca orice vânt, să poată să ajungă, El, rege va rămâne, de-a pururea mereu, Cum pe pământ e rege, doar Bunul Dumnezeu. Pe Eminescu, nimeni nu-l va atinge , Numai iubirea care ne desparte, De raza lui ce-n veșnicie plânge Legându-ne și dincolo de moarte. AU ÎNFLORIT IUBITO MACII Îți mai aduci aminte de-o seară, Când vara se ascundea printre fluturi? Când noi încolțeam în săruturi, Ca un bob, într-un spic de secară. Te căutam prin lanuri de soare, Prin cuiburi de păsări și ochiuri de zare, Să te ascund c-un gând de ispită, Printre stelele nopții, prin iarba cosită. Să te îmbrac în maci și-n trandafiri Să curgi prin mine cald și să respiri, Izvor să-mi fii de viață și speranță Când Dumnezeu se duce în vacanță. Să mori cu mine-n fiecare seară Într-un lan necosit de secară, Să te dezbrac timid ca pe-o jună Seară de seară, de rochii de lună. Să te frământ cu dor ca pe-o pâine Lumină să-mi fii pentru ziua de mâine, 47

Să te ard fără milă în orice cuvânt Ca pe-o mireasmă purtată de vânt. Tu miroseai a iad, amiroseai a rai A tot ce nu știu și tu nu știai, Miroseai a tămâie și-a sfântă A tot ce nu știu și ce mă-nspăimântă. Îți mai aduci aminte de-o vară, Când sângele în noi îl simțeam o povară? Noi încolțeam amândoi în săruturi, Prin lanuri de maci, pierduți ca doi fluturi.

GELU DRAGOȘ LUCĂCEANU

Frontul de Răsărit, nemţii şi ciocolata Mi-a povestit, la 88 de ani, tata o întâmplare pe care a trăit-o live în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ruşii au primit un sprijin material important de la Statele Unite şi de la Regatul Unit, iar românii au întors armele împotriva nemţilor, germanii din România au fost nevoiţi să-şi schimbe strategia. Soldaţii. În zonele Codru şi Chioar, după spusele lui Ioan Meteş Morar-Chelinţanu, autor al unei extraordinare monografii despre Chelinţa, trupele germane care înaintau spre inima Ardealului au primit un mesaj prin care erau îndemnate să se retragă în Pădurea Bavna, acoperită de stejari seculari de o parte şi de alta a liniei ferate. Vestea că sunt nemţi în pădurea Lucăceştiului a fost primită cu mare îngrijorare de localnici, bătrânii ştiind ce înseamnă războiul şi cum face victime, absolut imposibil de descris. Aurel Dragoş, tatăl meu, avea în aceea vară 16 ani şi era în vacanţa de vară. Cu familia, locuia pe o uliţă care şi azi se numeşte Beci (n-am ştiut niciodată de ce, probabil pentru că drumul nu ducea la nicio altă casă). La vârsta aceea, era dornic de aventură! L-a chemat pe vecinul şi prietenul lui din copilărie Văsălica lui Ianoşu lui Ilie, Dumnezeu să-l odihnească!, să meargă să vadă trenul cu nemţi. E bine de precizat că unii lucăceni s-au dus până pe dâmbul păşunii şi, şerpuindu-se, adică culcaţi pe burtă, au tras cu ochiul să vadă dacă zvonul că nemţii sunt în Bavna este adevărat! La întoarcere, toţi au fost priviţi ca nişte adevăraţi eroi locali, erau admiraţi şi iubiţi. Ba, mai mult, li s-a oferit şi câte o horincă scăpată din gurile hulpave ale „prietenilor” şi „salvatorilor” ruşi! Ce poveşti sinistre despre nemţi! Umbla vorba că unii sunt strigoi, că unii au trei picioare... Să revenim la această poveste adevărată! Cum spuneam, tatăl meu, Aurel, un fel de Tom Sawyer român, îi propune prietenului de năzbâtii să meargă să verifice dacă este adevărat ce se spune în sat. Aveau o mare problemă: să nu afle mama lui, Iuliana, o femeie frumoasă şi grijulie cu copiii ei, cu toate că avea destui: Aurel, 49

Văsălica, Floarea, Ioan, Alexandru, Maria. Tupilaţi, Aurel şi Vasile au pornit spre pădure ca să-i „înfrunte” pe nemţi! Era plăcut afară. Cu cât se apropiau de pădure, cu atât bucuria lor creştea! Locurile le erau familiare. Din Bavna, aduceau ghinde toamna pentru porcul din gospodărie, să se îngraşe, să poată fi tăiat de Crăciun, şi frunze de aşternut pentru vaci şi bivoli. Din Bavna culegeau flori (luşte, lalele, călugări, viorele şi lăcrămioare) ca să le vândă în Baia Mare pentru câţiva leuţi! Din Bavna aduceau vreascuri cu coşul pentru promisiunea că atunci când în cuptor se va coace pâine de mălai, se vor face şi ceva cocuţi de făină de grâu! Din Bavna puteai mânca ciuperci şi bureţi pe săturate, hrană pe care azi doar domnii cu bani o pot face! Dar, să revenim la acea întâmplare. Odată îndepărtaţi de casă, eroii ai noştri, o iau la fugă pe dulăul spre Dâmbul lui Nistor şi ajung la marginea pădurii. Prin punctul pe unde s-au deplasat nu putea să-i vadă nimeni. Copii de16 ani fiind, se aventurează pe imaşul Mireşului, şi deodată aud: TA-TA-TA, ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu! Se aruncă pe burtă instantaneu! Încep să plângă! Se ceartă pe tema „cine a fost cu ideea”! De înaintat, nici vorbă! De retras (deşi fuga e ruşinoasă), n-au făcut-o, că... făcuseră pe ei! Au luat „poziţia struţului” şi au spus toate rugăciunile învăţate de la învăţătorul Ioan Cristian! Stând aşa, preţ de un sfert de oră, aud, deodată, foarte aproape, voci groase într-o altă limbă, pe care ei nu o ştiau! La strigătele unuia dintre străini, cei doi băieţandri ridică capul şi văd pentru prima dată soldaţi germani! Era o patrulă de recunoaştere, care i-a escortat pe cei doi aventurieri până la trenul încărcat cu tehnică militară. Trenul părea din ce în ce mai imens, iar caschetele militarilor erau peste tot, ca ciupercile după ploaie în pădurea Bavna. Vizibil speriaţi fiind, cei doi au primit... ciocolată! Era prima dată când tatăl meu mânca ciocolată. Soldaţii nemţi primeau zilnic porţii de ciocolată. Li s-au dat chiar mai multe, şi au adus şi acasă, pentru fraţi. Tatăl meu nu a scăpat de o bătaie bună administrată educativ de tatăl lui, Gheorghe. Totuşi, băieţii au mers încă vreo două zile la trenul nemţilor, devenind prieteni cu unii dintre soldaţii nemţi. Apoi, în a treia zi, au constatat că nemţii din Bavna plecaseră! Dacă cineva a fost trist, apoi acela a fost Aurel a lui Iuliana din Beci! O sursă de îndulcire a copilăriei dispăruse! Şi o lume! A venit apoi comunismul rusesc cu cizmele Anei Pauker... Sursă de amar...

HORIA CRIOSTEANU

DÈJA VU La spital, întrebat fiind dacă am rude şi de ce nu vin la mine în vizită, am izbucnit în râs. Printre sughiţuri, i-am răspuns inginerului Baciu, colegul de rezervă şi de suferinţă: – Am, n-aş mai avea... Rudele din partea mamei sunt ca nişte butoaie murdare, în care, chiar dacă torni un vin bun, se oţeteşte. Multe lucruri am învăţat de la viaţa mea lungă. De ce să ascult vorbele dacă văd faptele? Tăcere; îl îndemn să mergem la o ţigară, dar inginerul nu răspunde. Ce noapte neagră de gânduri, multe indescriptibile! Frig. Foarte frig şi senzaţia că nu mai este nimeni viu prin preajmă se acutizează. Draperii de pământ acoperă fereastra şi nu pot să le dau la o parte. Mă plimb nervos prin mâlul acesta neverosimil din rezerva 16. Îmi dau seama că este sânge (până la urmă, ardeleanul şi-a tăiat venele!) în clipan care nişte entităţi fosforescente încearcă să urce pe mine. Pe podea se contorsionează, se combină, alcătuind cuvinte, cifre şi chipuri aureolate. Totul îndeamnă la veneraţie şi teamă. Cu braţele deasupra capului ţâşnesc spre grilajul din tavan; acolo este scăparea... Jos, cu litere strălucitoare se scriu locuri, nume, povestea mai multor vieţi din care nu mai păstrez decât un dèja vu la nimic folositor. Mă las în genunchi cu capul mult pe spate, urmărind colcăiala fosforescentă. Mă încordez şi... încă un salt nereuşit. De ciudă, urlu ca un animal rănit. Cineva împinge tabloul vieţilor mele în crăpăturile de pe fundul bărcii, urmărit de nişte ochi asemenea unor burice. De pe abdomenul broscoiului pe care l-am crezut împăiat, dintre tatuaje, picură întrebări curioase: – Tu nu ai casă, cine te-a adus la noi? Unde-i trandafirul pe care ţi l-a dăruit mortul? În oglinda de lut, tavanul pare mai aproape. Încă un salt şi aud glasul Minei, poştăriţa: – Alo, domnule, sunt însărcinată... Tresar violent şi-i spun: – Eşti nebună, soro! Tu... cu mine? Never more! Mă priveşte bosumflată. Pe la jumătatea peretelui dau de o nişă; ciudat, săptămâna trecută nu era aici. La ce foloseşte? M-ar accepta golul ei să trec dincolo

sau va da drumul câinilor, cum a mai făcut şi data trecută, când am plecat să-mi cumpăr ţigări?! Vreau la baie, dar acolo se ţin reprezentaţii erotice, cu bice, lanţuri şi cătuşe. Un miros de droguri şi tămâie desparte scena de scaunele de porţelan. Hotărăsc să scot limba la primul venit, apoi să-l iau la bătaie... Hai, curaj, intră. Am terminat autopsia! Mă privesc: arăt neverosimil de bine şi asta mă linişteşte: sunt aici, sunt cu mine. – Crezi că este viu? Nu vezi că-i plin de sânge? N-am nevoie de mortăciuni în casă! – Tâmpito, scrâşni cel care mă împunsese cu vârful bastonului, mişcă-te şi adu maşina! Către subsemnatul: – Nu-mi place s-o ştiu aproape de tine. Acum îţi las în seamă controlul Celor Patru Vânturi din Lumea de Dincolo, care locuiesc într-o galerie subterană. Vezi acele obeliscuri? Unul este Zeul-Şarpe şi va încerca să-ţi fure sângele. Pentru el, orice vărsare de sânge înseamnă reîntinerire. Nu-i permite să se apropie. Pune-ţi la gât acest scarabeu de argint şi rubinul ochiului său te va păzi când lacrimile îţi vor întuneca privirea. Tot scarabeul te va conduce sub steaua ta de onix. El ştie şi descântecul împotriva vătămării ochilor. Cu ton grav, matur, i-am spus: – Nu-i aşa că n-ai să mai vii? S-a retras câţiva paşi, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Departe de golul din suflet, Cele Patru Vânturi cântau Marşul Funebru al lui Chopin... – De ce nu vrei să înţelegi că eşti viu, dar, în urma şedinţei de spiritism, te-ai identificat cu duhul Căpitanului şi va trebui să mori asasinat, în cel mai pur stil masonic, apoi să-ţi reiei viaţa ca Horia Crios. Altfel nu se poate! A urmat o clipă de tăcere – ne-am privit scurt. – Hai, te conduc la maşină!... – Nu-mi dai voie să rescriu istoria vieţii mele? – Nu am cum, eu sunt doar Soarta. O indefinită şi stranie tensiune punea stăpânire pe mine. Intrasem în pădure. Simţeam sfârşitul unui vis: eram sortit din faşă a rămâne inaccesibil destinului României. Abominabilă naturaleţea cu care guvernul de marionete va privi vârtejul de nenorociri ce se vor abate asupra bietei noastre ţări. Lanţurile de la mâini şi de la picioare mă ţineau fixat de podeaua maşinii. Tâncăbeşti; coborâm pentru o mică pauză... şi laţul se strânge tot mai tare în jurul gâtului... Ultimul gând îmi este la ceilalţi camarazi, asasinaţi şi ei... Faţa pal-vânătă, cu o uşoară tentă de îmbătrânire şi învăluită în aură, indicând o prezenţă spirituală deosebită, mi-a rămas în memorie ca un inefabil semn ereditar. – Nu-mi dau seama, domnilor, se adresă profesorul doctor S.M. prietenilor mei, Moni şi Iacob, ce a fost cu acea forţă bizară care îi domina voinţa, ca o vrajă. Gemea, se plimba prin sălbăticia gândurilor, redevenea el însuşi, rămânea sfârşit, cu ochii aţintiţi în gol. Cuprins de o înfrigurare ciudată când vorbea despre propriile-i rămăşiţe pământeşti, de care voia să se ocupe. S-a ridicat odată şi, cu mână tremurătoare, arăta spre uşa deschisă a cavoului imaginar din perete, oftând: – Să nu mă plângeţi, destul plâng eu pentru voi! – Cât a fost în comă, l-a vegheat un preot înalt, foarte bătrân. Cred că avea o sută de ani; nu-l văd, a plecat?! – Da, era foarte obosit, am răspuns. În acea zi m-am surprins trăind.

MARIAN HOTCA

Sărbătoarea primăverii

Se aude-n zare... Primăvara e-n câmpie

Primăvara a sosit

Și e sărbătoare!

Ah, ce bucurie! Gărgărița și bulina

Florile au înflorit Colo pe câmpie.

Într-o zi o gărgăriță Bate vântu-ncetinel

S-a-mbrăcat în catifea

Pe câmpia-n floare

Și-a luat pe ea fustiță

Și tot zburdă câte-un miel

Cu buline de tafta.

Unde-i mai răcoare. A zburat înspre grădină Rândunica vine-ndată

Apoi s-a mai odihnit,

De prin țări străine,

La o bârfă c-o albină

Doar aici e încântată

Sus pe gardul de granit.

Că e cel mai bine. Dup-aceea înspre seară Iar albina încărcată

Tot zburând prin crengi de nuc,

De polen din floare,

Vântul și-a desprins o gheară

Stă-n lumina parfumată

Și-a pus gâza în bucluc.

Dormitând la soare. Și i-a smuls bulina mică De pe aripa plăpândă;

Voios tril de ciocârlie

Cântăreața

Iară lumea ce-o să zică, De-a vedea-o lăcrimândă?

Uite-aicea, pe afiș, Nu fi tristă, draga mea,

Zice că în astă seară,

Ia spus o fată blajină,

Lângă lac, în stufăriș

Am pe-acasă catifea

Cântă broasca la chitară.

Și-ți voi coase o bulină! Toată lumea se adună Gâze, fluturi, rândunici, Pisicuța și laptele

Colo-n stuful, unde-n strună Cântă broasca de la cinci.

Pisicuța Bobocica Vrea acum lapte să bea,

Și-mbrăcată-n frac de lână

Dar mi-a răsturnat ulcica

Pământie și jilavă;

Cu tot laptele din ea.

Cântecul ce îl îngână Sare mai sus de-o octavă.

Acum plânge lângă masă După laptele-mprăștiat...

Și răsună stufărișul

Ce să fac de ești curioasă

De un cântec răgușit...

Botu-n lapte ți-ai muiat!

De se sperie și măcrișul: Vai de mine, ce-am greșit!

Și nu mai da cu lăbuța În ulcica cu smântână,

Broasca noastră cântăreață

Că s-a supăra văcuța

N-are cursuri de cântat,

Și s-a duce sus la stână.

Concertând fără povață Publicul și l-a speriat!

Pisicuței i-i rușine Că în veci n-a ascultat Furnicuțele harnice

Și-i flămândă, vai de mine, Dați-i ceva de mâncat!

A venit iar vremea bună Și zăpada s-a topit, De-au ieșit din văgăună Furnicuțe la muncit. 54

Într-un loc mai potrivit. Toate caută de zor Prin grădini și pe cărare,

Că-n grădina cu flori multe

Altele strâng din ogor

O găină a scurmat

Câte-un sac plin cu mâncare.

Și trebuie să se mute Căci căsuța i-a stricat.

În tufiș, sub rămurele, Și-au făcut un mușuroi,

Vino, în bucătărie,

De se laudă-ntre ele:

Chiar aici în casa mea,

„Cât e de frumos la noi!”

Îți voi da acum chirie Într-un colț pe dușumea!

Multe furnicuțe roșii, Harnice din cale-afară Albinuțele

Și-au scos la soare pantofii Cei mai scumpi, de primăvară.

În grădina de la țară Toată lumea azi muncește

Razele de soare plâng,

În curte, prin mușuroi;

Albinuțele tot zboară

Nimeni nu mai zăbovește

Și-n găleți polenu-l strâng.

Treaba e acum în toi. Harnice din cale-afară Printre flori se năpustesc, De prin zori și până-n seară Robotesc și robotesc. Cărăbușul arămiu Iar când găletușa-i plină De sub frunza mătăsoasă

Cu polenul minunat,

Cărăbușul arămiu,

Într-o liniște deplină

Își aruncă haina groasă

Chiar în stup l-au răsturnat.

Și-o pornește-așa zglobiu. Ca să facă mierea bună Printre flori de păpădie

Pentru iarna ce-o să vină -

Mititel și prea grăbit,

Și de-aceea ele-adună

Caută acum chirie

Tot polenul din grădină. 55

„Și nici nu mai este sare

Melcul

Pentru ciorba de urzici, Șade melcul supărat

Îi trimit mamei scrisoare

Cu căsuța în spinare,

Că dorm noaptea chiar aici.

Toată ziua a umblat După pâine, după sare.

Și atunci în zori de zi Îmi voi lua sare și pâine

A trecut întâi o cale

Când lumea se va trezi

Lungă cât o gămălie,

Voi fi eu acas′ la mine!”

De-a ajuns cu greu la vale În sătuc, la prăvălie. E ziua sfântă de Florii Dar când a sosit la poartă Nicio pâine n-a aflat...

E ziua sfântă de Florii

„Ah, cât de nedreaptă soartă! ”

Și cântă turturele,

Zise melcul supărat.

În stoluri grele, mii și mii, Sosit-au rândunele.

E cald și e atâta soare În suflet, dar și pe câmpii, În codru cântă și izvoare Că-i ziua sfântă de Florii. Un vânt dulceag prin pomi adie Surâde floarea de cais Și salcia plângând, mlădie, Își lasă lacrimile-n vis. Iar cerul râde-n astă zi Și norii-i stinge-n soare E ziua sfântă de Florii, Ce mândră sărbătoare!

Pune trei linguri de cafea în ibric, așteaptă să se ridice caimacul și trage ibricul pe marginea sobei. Toarnă puțină apă rece să se așeze zațul la fund. Se gîndește dacă să-și aprindă o țigară, renunță, e prea devreme. Își umple o cană de cafea tare, amară și bea așa fierbinte, cu sorbituri mici. Lemnele ard în sobă pocnind în răstimpuri. Cafeaua îi limpezește gîndurile; cîte le mai are. Durerea din genunchi l-a mai lăsat.

MARIA FRANDOS ( Anglia)

Pantofarul de la mansardă Tatălui meu De data asta îl trezește durerea din genunchi, își pipăie umflătura și încearcă să-și îndrepte piciorul. Durerea devine violentă. Se uită la ceas: 3.30. Se ridică în capul oaselor, aprinde lampa și încearcă să-și amintească ce-a visat; nu izbutește. Bagă două lemne pe foc și pune ibricul pe sobă, atent să nu facă zgomot. Băiatul și nevasta lui dorm în odaia de alături, el doarme în bucătărie. Își lipește fruntea de geamul înghețat, aproape că simte mișcarea greoaie a pămîntului. Deschide fereastra și inspiră aerul rece mirosind a zăpadă, liniștea plină de pace dinainte de facerea zilei. Stelele licăresc reci și îndepărtate, aceleași și în același loc, de mii de ani.

Se îmbracă, se spală pe față cu apă rece ca ghiața; își ia ibricul și țigările și se duce în pod. În soba de tuci și-a pregătit de cu seară ziare vechi, așchii, lemne uscate. Le aprinde și lasă ușița deschisă să tragă mai bine soba. Stinge becul, îi place încăperea luminată de flăcările focului. Cafeaua susură în ibric. Își aprinde o țigară și trage primul fum cu nesaț, așa cum bei apă după ce căldura ți-a uscat gîtlejul. Urmărește rotocoalele de fum, se întreabă dacă se simte bătrîn, cît de bătrîn se simte. Își spune că bătrîn, tînăr, sînt numai cuvinte, fără nici un înțeles pentru inima lui. E adevărat că i-au slăbit încheieturile, puterile, vederea și parcă uneori amestecă întîmplările dar pe dinăuntru e tot el, cel dintotdeauna. Lui i se pare că bătrînii nu sînt frumoși nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Rar cînd înțelepciunea și cumpătarea, pun pe fețele cîtorva, o lumină pergamentoasă.

În dreapta încăperii, pe niște rafturi, stau înșirate cuminți cîteva perechi de încălțări. Pe rafturile de sus, cele gata reparate. Pe rafturile de jos, cele care-și așteaptă rîndul la calapodul meșterului. În colț, o pereche de cizme de cauciuc, negre, minerești. Se uită din cînd în cînd la ele. Fereastra, așezată pieziș pe tavanul înclinat al mansardei, decupează un pătrat de cer, o fîșie de pădure și muntele. Despre el însuși se spune că ar fi tare ca o stîncă.

Ha! Bine ar fi să fie. Uneori, i se pare că vede mici luminițe pîlpîind printre copaci. Sînt sufletele celor îngropați în pădure, a deținuților morți ori omorîți prin galeriile minei. Jandarmii tineri în serviciul militar, erau trimiși noaptea, cu căruțele să-i îngroape în pădure. Să nu li se știe mormîntul. Îngropați ca niște cîini. Țărani, preoți, profesori, doctori, miniștri.

Bandiți!

Începe să tremure, atelierul devine neîncăpător pentru toate umbrele care nu-și găsesc odihna. Pe pereți, flăcările focului recompun fețe și trupuri descărnate, numai ochii le rămăseseră vii și curajul. Un coltuc de pîine, o bucată de mămăligă, cîteva felii de slănină strecurate în buzunare nu fuseseră îndeajuns să-i potolească vinovăția.Unuia dintre ei îi daduse un măr; omul i l-a restituit spunîndu-i cu bîndețe: dați-l cuiva care are dinți, eu nu am. Tremură cumplit, i se bîțîie capul. Caută în carîmbul înalt a cizmei și scoate o sticlă de jumătate de litru de pălincă de prune, curată. Bea cîteva înghițituri direct din gîtul sticlei. Simte arsura din cerul gurii, îi urmărește traiectoria în grumaz, în stomac. Își toarnă în pahar și bea cu înghițituri mici. Alcoolul îi slăbește încordarea, desface tentaculele cuibărite în măruntaiele lui. Își umple paharul și-l ține ridicat uitîndu-se la mărgelele formate la buza lui. Se gîndește la drumul pe care l-au făcut prunele brumării coapte la soare, fermentația, distilarea și la urmă lichidul acesta pur. Ce putere are? Cine i-o dă? Căldura degajată de alcool îi dă o stare de toropeală plăcută care i se răspundește în tot corpul. Așteaptă ca tăria să i se urce la cap să-i amorțească și creierul nu doar stomacul. Nu încă! După ce termină sticla și nici atunci.Chinul lui e că nu înțelege cum permite Dumnezeu atîta suferință! De parcă iadul s-ar fi mutat aici pe pămînt. De ce cred oamenii că Dumnezeu e în cer? Simplu, ca să nu poată ajunge la el. Toată viața s-a simțit ca într-un rînd de haine strîmte, care nu te lasă să te miști în voie, un fel de cușcă la purtător. Regulile țepene ale părinților, corpul lui mic și neîncăpător pentru gîndurile și simțămintele lui, școala, lumea, mina, nevasta. O colivie mică într-o colivie mai mare, povestea sărmanului canar. Cui și la ce folosește toată vînzoleala și viermuiala asta de pe pămînt? Păi, gîndește el, la asta ! Să vezi frumusețea și să-ți pară rău după ea.

Bea încet, uitîndu-se cum se luminează afară. Se revarsă zorile în lume. Ană, zorile se varsă...Pe mama lui o chemase Ana și uneori după cîteva pahare de vin, tatăl lui își sprijinea capul în mîini și-i cînta: Ană mîndra mea frumoasă...

Copil fiind credea că însuși Dumnezeu,dintr-un ceaun imens varsă zorile pe pămînt. Își aduce aminte întîmplarea cu vinul și pîinea. Sa fi avut vreo cinci ani, tatăl lui îl trimisese, cu o damigeană din cel mai bun vin, la biserică, sa fie de împărtășanie. Băiatul intră în sacristie și 58

privirea lui nu se poate desprinde de ligheanul plin cu bucățele de pîine. De luni de zile mănîncă numai mămăligă, nici nu-și mai amintește gustul pîinii. Preotul vine, îi ia damigeana grea din mînă și îl întreabă: tu a cui ești mă? -A lui Indreiu Todoru Lușchii. Preotul îl împinge ușurel din sacristie. Băiatul se uită peste umăr la bucățelele de pîine. - Spune-i la tată-tău că mulțam fain! Multă vreme după întîmplarea asta visele copilului sînt bîntuite de munți de pîine din care lui nu i se cuvine nici o fărîmitură. Refuză să mai meargă la biserică. Nu spune de ce. În ciuda pedepselor nu mai pune piciorul în biserică. Niciodată. Începe să tușească, își mai toarnă niște cafea să-și domolească tusea. Se întreabă cam cît mai are de trăit, începuse să scuipe sînge dimineața. Toți sîntem datori cu o moarte, din asta nu scapă nimeni. Lui nu de moarte îi e frică, adică, nu de moartea lui. Gîndul c-ar putea să zacă într-un spital, să depindă de alții, să ajungă să facă pe el, îl îngrozește. Poate trec peste iarnă, e greu de săpat o groapă în pămîntul înghețat bocnă. Dacă are să-i pară rău după ceva apoi sînt copiii lui, răsăritul, muntele. Lacrimile îi curg în voie pe obrajii țepoși, i se preling în barbă. În încăpere se mărește lumina, începe de acum zgomotul motoarelor înghețate, uruitul roților mari de rabă. Dindărătul peretelui se aud voci, sînt femeia și băiatul lui. Ia ibricul și se duce în bucătărie, mai pune două lemne pe foc.

-Te-ai trezit contesă? Mai puteai dormi că-s numa opt ceasuri. Știe că iarna nu sînt multe de făcut și dacă s-ar trezi devreme l-ar văduvi de ceasurile petrecute singur. Dar nu se poate răbda să n-o înțepe. Îi place să pregătească micul dejun, mai ales pentru băiat. Taie cîrnați, costițe și le pune la prăjit. Cu mămăligă sînt o bunătate. Se așează tustrei în jurul mesei și el dă drumul la televizor. Începe să se simtă mai bine are mintea și simțurile amorțite. Se uită cu drag la fiul lui, darul bătrîneților sale. Înaltă și greoaie nevasta lui strînge masa, spală vasele, așează toate la locul lor. El se mută pe divan, își reazămă două perne de perete să-și odihnească spatele și se uită la televizor. Îl înfurie că nu mai vede să citească după aia se gîndește: ei, mare brînză! Da cînd citeam mi-a folosit la ceva? Băiatul i-a coșul de răchită, se duce în lemnărie să mai aducă lemne. -Îmbracă-te bine că-i ger afară. El e prea moleșit acuma. Deschide ziarul să vadă cine a mai murit, cine mai trăiește că în afară de reclame și rubrica de decese nu-i mare lucru de ziarele astea. Da ce, pe vremea lui Ceașcă era? Citește și moțăie. E sîmbătă astăzi, ar trebui să facă focul la cazanul din baie, are să-l facă mai tîrziu. Nevastă-sa îi spune că are să facă sarmale și cozonac cu mere, el dă din cap și continuă să moțăie. S-a făcut prea cald în bucătărie, simte brusc că nu are aer. Aude ca prin vis motorul autobuzului, se duce și deschide fereastra. Soarele azvîrle săgeți luminoase pe zăpadă. Își aprinde o țigară, își spune că într-o zi are să renunțe definitiv la alcool și la țigări. Cînd? Ei, într-o zi... Printre cei care coboară zgribuliți din autobuz nici unul dintre ai lui. Poate vine careva cu cel de două, sau poate vin cu mașina. Nici el nu înțelege de ce îi așteaptă astăzi mai mult decît în alte zile. Nu-și vede prea des copiii din prima căsnicie deși locuiesc la 20 km. Dar sînt însurați și măritați, au copii, servici, casă de ținut, prieteni, ce mai alte lucruri mai bune de făcut decît să vină în văgăuna asta de sat să-l vadă pe el. Aruncă mucul țigării pe geam și se întoarce în atelierul lui din pod. 59

Se apucă să repare o pereche de ghetuțe de copil, sînt desfăcute la vîrf. Pune cîte o coală de hîrtie pe tălpi și le decupează . Dintr-o bucată de pîslă taie cele doua forme de picior de copil și le îndeasă bine în ghete, ceva tot au să-i țină de cald. Se ridică și pune ibricul de ceai. Are prinse de bîrnele podului mănunchiuri de plante: mentă, tei, romaniță, păducel, îi place mirosul ierburilor. Pînă fierbe apa se apucă să repare o pereche de cizmulițe negre. Cizme de lac pe gerul ăsta crîncen. N-au nici un pic de minte fetele astea. Nu le spune nimeni că se umple de frig și de reumatism? Stînd acolo în pod a învățat să deosebească zgomotul motoarelor. O motocicletă face să vuiască strada, are motorul ambalat la maxim. Își trage scaunul în dreptul ferestrei ca să-și bea ceaiul. Duce o viață din ce în ce mai retrasă, închis în atelierul și în singurătatea lui. Ceilalți cum or fi trăind? Cum își duc zilele și spaimele? Habar nu are. Ceea ce era odinioară axa vieții lui, copiii, neamurile, prietenii, nunți, botezuri, mese întinse de sărbători s-au tot rărit pînă s-a făcut un loc gol în jurul lui, lăsîndu-l singur. S-au dus rînd pe rînd, frați, surori, prieteni, tovarăși de muncă. Dar și cu cei rămași se vede rar, de parcă bătrînețea ar fi o limbă străină pe care n-o vorbește nici unul dintre ei. Și aproape că nu mai apucă să învețe limba asta, așa s-au scurtat zilele și ceasurile. Și cînd tocmai încep să se descurce binișor cu ea, se duc acolo unde nu le e de nici un folos. N-are cu cine să-și împărtășească gîndurile care-l frămîntă. Preoții nu fac decît să-ți dea citate din Biblie, le putea citi și singur. Dar în nici o carte nu era scris, pentru că nu avea cum să fie, unde ne ducem și de unde venim. Da, totul e deșertăciune.Deșertăciunea deșertăciunilor. Se uită la mîinile lui bătătorite de muncă, zbîrcite de ani. Se încrezuse în mîinile astea ale lui care știau să facă atîtea lucruri. I se păreau deja pămîntii, în curînd au să fie neajutorate și nefolositoare. Din țărînă sîntem făcuți, în țărînă ne întoarcem. Se gîndi că după ce îmbătrînești, moartea nu mai e ca în tinerețe doar a altora, se face una cu tine, cu răsuflarea și umbra ta. Clopotul mare de la biserică bătu de douăsprezece ori. Cum a trecut dimineața? Dar viața lui cum a trecut? Aroma cozonacului care se strecoară pe sub ușa podului îi alungă gîndurile negre și îl fac să-i ierte neveste-si toate micile păcate. Lasă încălțările și se duce în casă. Sarmalele aburesc pe masă fierbinți, mirosul îi răscolește stomacul. Băiatul și mama lui sporovăiesc despre tot felul de nimicuri, îi face bine să-i asculte. Cozonacul cu mere e atît de bun, se miră de cîtă dulceață au bucatele acestea simple. După ce termină de mîncat, pune de cafea și deschide televizorul, începe o emisiune de folclor.

Pufnește mînios! Auzi cum au botezat muzica populară, folclor! Ascultă totuși și răbdarea îi e răsplătită. Băiatul și mama lui au tăcut, ascultă toți trei cuvintele cîntecului: Foaie verde ca mărarul / Patru boi leagănă carul...

Urechea lui atentă distinge uruitul autobuzului. Deschide fereastra și îi scrutează pe cei care coboară. Aproape toate femei, lucrează care pe unde pot pe la oraş. De cînd s-au închis minele aici nu mai este de lucru. Dacă nu vin ai lui după amiază ori mîine, luni, se duce el să-i vadă pe toți trei. Se întoarce în atelier să termine de reparat încălțările. Prin fereastra mansardei lumina intră cu un mănunchi de raze oblice și sfințește locul acesta umil. Își așează scaunul în dreptul lucarnei și privește peretele de stîncă. Cîțiva nori coboară peste creste prin văi de 60

parcă și-ar căuta odihna. Muntele își schimbă culorile după cum cade lumina. Aerul e limpede, pur, piatra nu permite alterări. Stă acolo cu umerii aduși rememorîndu-și tinerețea, mereu din punctul din care i se pare că a cotit în direcția greșită. Lumina începe să scadă. E așa de ostenit, numai de-ar putea să rabde totul pînă la capăt. Înserarea coboară blînd învăluind cu lumina ei vrăjită muntele, casele, oamenii și inimile lor. Epilog Trei secvențe mi-au rămas întipărite în memorie:

Fratele meu avusesese un accident grav în mină. Căzuse într-un rostogol de la 22 de metri. L-au chemat pe tata care s-a urcat cu el în salvare. Tot drumul i-a ținut capul (avea fractură craniană) în mîini, să nu se zbată, era în comă. Cînd am ajuns eu la spital, tata stătea pe trepte fumînd, cu hainele năclăite de sînge. A fost prima oară în viață cînd l-am văzut neajutorat. Îmbătrînise. Noi, prinși cu măruntele griji ale vieților noastre ne duceam rar să-l vedem. Mă trezeam cu el l-a ușă spunîndu-mi: am auzit că ți-e dor de mine și am venit să mă vezi. Îmbrăcat cu o jachetă bleumarin, pantaloni gri, cămașa de culoarea cerului și cu nelipsita lui pălărie. Era proaspăt ras, mirosind a apă de colonie. Doamne cît de drag îmi era! Stăteam de vorbă în bucătărie cu ceasurile. Mînca puțin, fuma și bea cafele. Adevărul este că n-am știut niciodată ce gîndea. După ce fusese diagnosticat cu cancer pulmonar, a doua zi s-a lăsat de fumat. El care fumase toată viața! Era internat în spital și mă dusesem să stau cu el. M-a condus pînă la ușa holului; m-am întors să mă uit după el, șchiopăta deja, avea brațul stîng îndoit de la cot. Se oprea pe rînd în dreptul fiecărui salon să citească numărul. Am plecat, nu vedeam nimic în fața ochilor. Consolarea mea e că s-a mutat cîteva etaje mai sus să le repare sandalele sfinților. 5 februarie 2017 Castle Hedingham

MARIA SAVA

J.M. Coetzee - Dezonoare 52 de ani. Divorţat. Îşi caută plăceri pe unde apucă. Pe moment este Soraya, prostituată de lux, angajată a agenţiei Discret Escort. Pentru o şedinţă de 90 de minute îi plăteşte 400 de rand. “Trăieşte în limitele venitului său, ale firii sale, ale resurselor afective. Dacă e fericit? După majoritatea etaloanelor, da, crede că este. Totuşi, nu uită ultimul refren al corului din “Oedip”: nu spune că un om e fericit decât după moarte.” Îşi câştigă existenţa la Universitatea din Cape Town, fost profesor de limbi moderne, după restructurare, adjunct de comunicare, având dreptul o dată pe an să ţină un curs. Conform disciplinei „Comunicare 101”, societatea a creat limbajul cu scopul de a-l ajuta pe om să-şi transmită gândurile, sentimentele şi intenţiile sale. După părerea lui, originea limbajului stă în muzică, în nevoia de-a umple cu sunete sufletul omenesc atât de încăpător însă, atât de pustiu. A scris trei cărţi care n-au avut niciun ecou. În ultimii ani intenţia lui de-a scrie despre Byron a eşuat în plictis. În profesia de dascăl n-a excelat niciodată. E asemeni multora dintre colegii săi de generaţie - tributar unei educaţii inadecvate sarcinii care-i revine: “un fel de clerici într-o eră postreligioasă”, cum se autodefineşte. “Continuă să predea fiindcă aşa îşi câştigă pâinea; dar şi pentru că e o lecţie de umilinţă, îi aminteşte care îi e locul în lume. Nu-i scapă ironia situaţiei: cel care este chemat să predea învaţă cea mai aspră lecţie, iar cei care sunt chemaţi să înveţe nu învaţă nimic.” Gândind la Soraya, femeia care i se dăruieşte contra cost, în fiecare joi după amiază, David Lurie este surprins să constate cu cât de puţin ajunge omul să se mulţumească. Nu mai departea, romantica Emma Bovary ajunsese să creadă că marea fericire cântată de poeţii pe care-i citise este întocmai acea stare obţinută după o amiază întreagă de regulat. Biata Emma! Trăia în plin extaz în urma acestor acuplări pasagere. Dar şi viaţa lui ajunge la un punct de răscruce. Mai întâi, o întâlneşte pe stradă, întâmplător, pe Soraya şi descoperă că femeia căreia îi plătea, cu generozitate, serviciile sexuale era, de fapt, mamă a doi copii, cu un statut social, aparent, cât se poate de onorabil. În urma devoalării secretului Sorayei între cei doi se instalează un soi de stânjeneală care îi determină să înceteze întâlnirile. Astfel, lipsită de întâlnirile

de joia, viaţa lui David Lurie devine tot mai anostă. Până când...o întâlneşte pe ea: studenta Melanie Isaacs. Micuţă, subţire, cu pomeţi de chinezoaică, îmbrăcată ţipător, şocant. Tipul piţipoancei. Cum nu trecea niciun trimestru în care profesorul David Lurie să nu se îndrăgostească de vreo studentă de-a sa, de astă dată, Melanie îi căzuse cu tronc. O întâlnire banală, o invitaţie la ceai, în bârlogul amorezului, care se prelungeşte cu o sticlă de Meerlust, pare a fi începutul unei idile dintre venerabilul profesor şi mult prea tânăra lui studentă. Din păcate, Melanie nu vibrează deloc la încercările lui de a o cuceri, toate asalturile cu iz pasional transformându-se într-un soi de plictis. Mica veveriţă nu se lasă prinsă în capcana bătrânului şarpe. Însă David Lurie, ca orice mascul- vânător de profesie, nu cedează la prima încercare eşuată şi continuă asaltul. Mai întâi, merge la Universitate şi copiază datele din dosarul studentei precum şi numărul de telefon. O sună, o invită la o plimbare care se finalizează cu o scenă jalnică de amor, fata mergând mai mult din obligaţie. Prezentă la cursul lui de literatură, Melanie este tot mai apatică şi încearcă de fiecare dată să se facă nevăzută. Comportamentul fetei nu-i dă deloc de gândit lui David Lurie, „respectabilul” profesor universitar continuând să se poarte ca un adolescent. Ca orice mascul, aflat către apusul virilităţii, David Lurie vrea să-şi dovedească sieşi că este încă un mare cuceritor. Că poate supune chiar şi o tânără care i-ar putea fi nepoată, fără să-i treacă prin cap că fetei nu-i plac bătrânii. Crede că poate abuza pe oricare dintre studentele sale, din postura de profesor, ştiind bine că de bunăvoinţa lui ar fi putut să-i depindă chiar viitorul . Păcatul a căzut pe biata Melanie, o copilă, în definitiv, care nu are abilitatea unei femei mature să se opună vehement insistentului Casanova. În mintea lui David Lurie nu încape ideea de refuz venită din partea studentei. Consideră că e un drept al lui să se agaţe, cu toată forţa, de ceea ce el numeşte un „banchet al simţurilor”. În mintea lui era cât se poate de normal să dea buzna în apartamentul fetei şi s-o seducă, mai mult cu forţa. „Ea nu îi opune rezistenţă. Se mulţumeşte să se ferească, îşi fereşte buzele, îşi fereşte privirea. Îl lasă să o întindă pe pat, să o dezbrace, ba chiar îl ajută ridicând braţele, apoi coapsele. Trupul ei scuturat de mici frisoane scurte, de frig, iar după ce rămâne goală, se strecoară sub cuvertura matlasată asemenea unei cârtiţe în bârlogul ei şi îi întoarce spatele. Nu e chiar un viol, nu-i chiar aşa, totuşi este o apropiere nedorită, nedorită până în măduva oaselor.” După câteva reprize de amor tot atât de jenante, se produce inevitabilul: apare în scenă tânărul iubit al fetei care îi dă un prim avertisment, destul de dur, ca să-l convingă. Lucru care nu se întâmplă, David Lurie încă fiind sigur pe puterea lui de seducţie, dar, mai ales, pe poziţia lui de deţinător al Puterii - el fiind profesorul şi fata una dintre amărâtele lui de studente. Nici nu bagă de seamă că insistenţele lui şi siguranţa cu care îşi terorizează victima îl fac mic de tot în ochii tinerei Melanie. Şi-a pierdut aura de Magister. E ca oricare derbedeu violator, pe deasupra, aflat la apusul virilităţii, dar care se vrea acceptat cu forţa. Fata începe să profite de slăbiciunea lui şi nu se mai prezintă la cursuri, nici la examene, fiind nevoit s-o noteze în absenţă cu scopul de-a o ţine în continuare dependentă de el. Tinereţea îşi cere dreptul la viaţă şi Melanie preferă să abandoneze şcoala decât să fie terorizată de profesorul care, de fapt, ar fi trebuit să-i fie model. Ruptura e bruscă, cu consecinţe grave. Gestul fetei îi ia prin surprindere pe părinţi care caută ajutor exact unde nu trebuia: la profesorul David Lurie.

Din acest moment începe şi el să conştientizeze cât de gravă fusese atitudinea lui faţă de Melanie şi îşi asumă toate consecinţele de care e conştient că vor decurge. Primul lucru care i se întâmplă este contactul direct cu tatăl fetei care-l caută la Universitate. O întrebare ca un duş rece îl aruncă în cruda realitate pe David Lurie: „Dacă nici în universităţi nu mai putem avea încredere, atunci în cine să mai avem?” Şi bietul om avea dreptate. Îşi trimisese copilul să înveţe carte considerând că dascălul e un părinte spiritual în care poţi avea încredere oarbă, nu un violator de ocazie. Între timp, Melanie depusese plângere de hărţuire sexuală şi la conducerea Universităţii şi David Lurie intră în malaxorul judecăţii colegilor. Situaţia devine cumva absurdă şi hilară, totodată, pentru că nu era singurul profesor care se culca cu studentele iar cei din comisie îl interogau ca şi cum ar fi fost un caz unic şi inedit. David Lurie încă mai crede că e un drept al lui să se îndrăgostească de o studentă.”-Cazul meu se întemeiază pe dreptul la dorinţă, spune el. Pe zeul care face ca şi păsările cerului să se înfioare de dorinţă.” Pierde din vedere că tocmai postura de dascăl ar fi trebuit să-l determine să stea departe de ispită. În cele din urmă, decide să-şi dea demisia pentru a stinge conflictul. Decide să lase totul în urmă şi să se retragă pentru o vreme la proprietatea fiicei sale aflată în apropierea micului orăşel Salem. Lucy, fiica sa din prima căsătorie, îşi cumpărase o proprietate după ce o vreme locuise acolo cu un grup de hippioţi. Acum trăia din găzduirea câinilor celor care plecau în vacanţă şi din ceea ce producea şi vindea de la fermă.David spera că Lucy n-avea să-l iscodească în privinţa încurcăturii în care intrase. O discuţie tot au avut. Era convins că toate experienţele cu femei inclusiv cea cu Melanie îl îmbogăţiseră cu ceva. Fiica sa observă, cu ironie, că invers nu prea funcţiona ideea unui plus de experienţă. În curând, îl cunoaşte pe Petrus, un personaj ciudat care nu-i inspiră încredere absolut deloc când îl vede pe lângă fiica lui. Timpul trece şi, într-un loc atât de vitreg cum era cel în care locuia Lucy, viaţa te obliga să faci chiar şi lucruri mai degradante precum era munca la Clinica pentru Protecţia Animalelor, unde, nu de puţine ori, animalele nedorite trebuia să fie omorâte. La început, David Lurie crezuse că poate sta deoparte. Cu timpul, a început să se implice în orice muncă de la fermă chiar dacă era sub standardele lui. Faptul că ajunsese s-o ajute pe Bev Shaw la clinică nu i se mai părea dezonorant gândind la statutul lui anterior. Lucrurile capătă o încărcătură tragică. La fermă apar trei indivizi de culoare care îi violează fata, pradă tot ce întâlnesc şi, după ce ce îl agresează, îl incendiază, închizându-l în baie. Ca prin minune şi el şi Lucy scapă cu viaţă, însă, nimic nu mai e ca înainte. Lucy se resemnează, devine tot mai apatică şi încearcă să ascundă ruşinea violului. Treptele dezonoarei unui individ se dovedesc a fi mai jos decât ar putea să bănuiască. Violul fiicei sale îl dărâmă psihic, mai cu seamă ştiind că Lucy avea înclinaţii către lesbianism, cu atât mai mult violul unui bărbat era mai oribil. O vreme, încearcă s-o convingă să vândă tot şi să plece împreună în altă parte, dar Lucy se încăpăţânează să rămână pe loc. Între tată şi fiică se deschide o prăpastie dureroasă care niciodată nu va mai dispărea. În timpul atacului, Petrus, tânărul care o ajuta pe Lucy la fermă, dispăruse lucru care îi dă de bănuit lui David. Se întoarce curând şi dă o petrecere unde apare şi unul din tinerii care îi violaseră fata. Aşa află că era rudă cu omul ei de încredere, Petrus.

Ca să-şi umple timpul începe să activeze într-o asociaţie de protecţia animalelor unde o cunoaşte pe Bev Shaw, prietena fiicei sale. Deşi nu avea nimic feminin cu care să-l atragă, David Lurie ajunge să se culce cu ea. La început, din milă, apoi mecanic, animalic pentru astâmpărarea instinctelor. Văzând că Lucy nu cedează şi-i tot mai hotărâtă să rămână în casa în care fusese atacată David decide să se întoarcă la Cape Town, nu înainte de a trece pe la familia lui Melanie pentru a-şi cere iertare pentru răul provocat. Îi este acceptat gestul de umilinţă. Faptul că îşi găseşte propria locuinţă devalizată, nu-l mai afectează cu nimic. În cele din urmă, decide să se întoarcă la fermă să-şi protejeze fiica despre care află, între timp, că în urma violului, rămăsese gravidă şi aştepta un copil.

Romanul lui J.M. Coetzee a câştigat în 1999 Booker Prize, în 2000 Commonwealth Writers' Prize şi a fost ecranizat în 2008 de Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal. Este un roman de tip dostoievskian de o simplitate aparentă, însă adevărul este că autorul pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei. Într-adevăr este vorba despre nedreptate, despre abuz, despre dezonoare, dar nu David Lurie ar trebui cercetat, în primul rând, ci personajele feminine, toate abuzate, toate dezonorate, toate lipsite de dreptul elementar de a se apăra. Bărbatul îşi pierde onoarea atunci când abuzează din postura de client al prostituatei care-şi plăteşte serviciile, din postura de profesor care consideră că tânăra studentă e obligată să se culce cu el, că aşa-i cere lui sufletul, din postura de animal tânăr de pradă care poate să-l violeze pe cel slab. Şi pe unii şi pe alţii, pe cei care-şi pierd onoarea, demnitatea de fiinţe umane, societatea îi repudiază şi îi aruncă dincolo de marginile sale. Şi nu le rămâne decât să accepte coborârea cât mai jos pe treptele suferinţei. Bibliografie: J.M. Coetzee, Dezonoare, Humanitas, 1999

spectacol de umbre...

pregătirile pentru „spectacol” începuseră decuseară. în pâcla dimineţii lui martie, pe la patru şi jumătate, s-a terminat. ehei, zeu al meu stăpânitor, câte n-am făcut eu să-ţi frâng cerbicia cu care toată viaţa m-ai înfruntat! zadarnic! ţine minte, toate ţi le-am iertat însă ultima noastră bătălie, n-o să ţi-o iert! nu pentru că m-ai înfrânt nici măcar pentru această tristă deportare într-o lume în care eu nu mai exist. ci pentru „spectacolul” nocturn în care m-ai făcut erou fără voie regizând scene care se derulau c-o viteză ameţitoare joc, joc, joc şi nu mă mai pot opri: eu, ţinându-l strâns de mână şi rugându-l să nu plece el, încercând cu disperare să deschidă ochii să mă privească o mână care mă smulge şi mă aruncă pe coridorul rece mirosind a vomă şi a clor în urma mea se zbate ca un fluture fără aripi înghiţind aerul cu nesaţ va veni, va veni după mine, mi-am zis, cu siguranţă, va veni... n-a venit! c-o ultimă sforţare încerc să mă-ntorc în rezerva sordidă două mâini ca două gheare mi se înfig în piept obligându-mă să stau imobilizată într-un colţ ca un pumn de nisip trecut printre degete mă preling pe gresia rece şi rămân privind tâmp către dâra de sânge întinsă ca o flegmă pe tocul uşii în jurul meu spectacolul continuă halate albe, picioare dezorientate aleargă în toate părţile apar doi brancardieri cu feţe buhăite de somn, trăgând cu mult zgomot o targă de metal un grup compact alergând pe scările înalte şi întortocheate ale pavilionului trei contagioşi zgomote surde, gâfâieli, ca-ntr-o corridă pe viaţă şi pe moarte

probabil loviseră mortul de trepte şi de balustrade, gândeam, frica lor era prea mare să-l mai fi protejat ah! ce frumoasă a fost! ce frumoasă a fost viaţa mea! şi iarăşi ca dintr-un vis m-am trezit am sărit brusc în sus şi-am alergat în rezerva mirosind a urină, a sânge şi a igrasie. era ca-ntr-o casă părăsită, fără uşi, fără geamuri. nimic. patul gol, fără aşternuturi, rânjind către mine pe jos, cana de ceai răsturnată, punga cu medicamente, un ac de seringă, o gumă un creion mecanic şi rebusul călcat în picioare plutind în balta de ceai dintr-o dată m-am simţit atât de uşoară, aproape atingând tavanul pluteam ca un fulg pe deasupra acestei dezordini din afară şi din mine, pusă laolaltă de tine, zeu idiot... pentru prima dată puteam să stau aşa şi să privesc fără să gândesc. nimic nu mă lega de toate câte se întâmplaseră m-am ghemuit ca un prunc într-un singur punct aşteptând să mă nasc şi-aveam o sete-n mine! Doamne, ce sete mai aveam să fi băut ceva! ceva asemănător lichidului amniotic dar nu atât de otrăvitor nimic nu semăna cu ce citisem eu prin terfeloagele mele: nici lumină, nici pace, nici împăcare cu sine şi cu lumea... nimic din toate astea! doar un spectacol de umbre, cu actori nevăzuţi şi forţe dezlănţuite ce-şi făcuseră de lucru cu mine colorându-mi toate simţurile în negru. în urma lor, am rămas pustie ca o gară părăsită, departe în câmp, prin care nu mai trece niciun tren: împodobită cu false lumini şi tablouri indicatoare cu angajaţi fantomă ce îndeplinesc formal aceleaşi misiuni din secolul trecut.

MELANIA CUC

Urmăritorii de melci Martor cu limba tăiată Îmi este Șarpele din fructul căzut. Harta lumii atârnată pe trupul meu Din paiantă sfârâmicioasă. Cărămizile viitorului Ard în cuptoarele costelive Și pot să aud pulsul cum bate În artrele flăcării ce mă trage de păr, Îmi pune cuvinte străine în gură. Vom reconstitui apeductele romane. Le vom umple-ochi cu sângele Închegat în arena ! Se bat cu pumnii în piept Urmăritorii de melci. Proprietarea de drept ai spiralei S-au strâns ghem, pentru cină. Nu contează că nu există pocale

Nici vin-dulce de Gallilea, Că pielea asta Deprinsă cu parfumul mirodeniilor Este pergamentul perfect Pe care să caligrafiem citate celebre. Ne măcinăm ca pietrele între ele Fără să știm ce este pâinea Din care rupem Cu dinții de lapte Ai unui tremur moale, aproape decadent, Ca un furou de mătase.

Leandrii de sub Vezuviu În atelierul de ambalat mandarine Învăț să ascund în batiste Toate dorințelor neîmplinite la vreme. În zilele ploioase, Șterg praful așezat peste numele tău, Am grijă ca toate sunetele sfioase Să fie în rând cu paharele În care Buruienile se răsădesc singure. Pe retina apei din geam Milioanele de fisuri sfârâie, Golul se naște instant Și năvălește lumina în spațiul peste care Cresc noile trupuri de oameni. Cât de amare pot fi Bucuriile neverosimile, Și noi stăm lipiți de oglinzile vechi, Cu speranța goală-goluță Între privirile încrucișate ca patru florete.

Am putea fi frați de lapte, de cruce Jucători pe viață și moarte. Mingea e singură-n joc de ping pong. În planul opus, El leagă sforile la încheietura mâinii Altei păpuși... În vasul cu leandrii de sub Vezuviu, Abia de ne mai încap rădăcinile.

Rotundul neacoperit al genunchilor Așează-mi cu vorba-bună Șalul ierbii Peste pe umerii goi Și amintește-mi de toate pietrele Aruncate spre umbra-mi Pe care o iubeam ca pe mine însămi. Tu m-ai învățat cum se construiesc Statuile de hârtie, Redutele peste care Ninsoarea să se așeaze feciorelnică Și nepăsătoare. În îmbrățișarea asta zdrelită De luna tot mai îngustă Se întrezăresc zilele trecute și zilele viitoare. O, dacă aș fi doar o femeie cu basma albă, Aș putea lua urma abia ilizibilă A fricii de apă, de aer, de lapte... Îmi tremură cămașa în spate Dar merg cu cu capul în piept La ghilotina Desenată în palma mănușii de mamoș.

Abia m-am născut; Alunec rotund pe neacoperitul os Al genunchilor. Tu îmi ștergi fața plină cu riduri, Și te uimești că ai pe mâini, pe ștergare -nu sângeAi libelule efemere și strălucitoare.

Fotografie Un balansoar e scos la licitație Fără ca noi să ne amintim Unde i-a fost locul În odaia cu vântul Clănțănind din dinții ceasornicului vechi. Visul romantic s-a stins ca un muc de țigară Sun talpa pantofului. În rame de bronz, Fotografiile iau forme bizare. Cum de nu mă recunoști În punctul perfect așezat La marginea câmpului ars?! Nu se poate să nu îți amintești De ploaia întinsă ca mierea De la un capăt la altul Pe ceru-mi de gură. Vânător și vânat, Cal și călăreț... Hălăduiam prin aceeași iarbă Înaltă cât turnul bisericii. Abia a doua zi au sosit cositoarele; Femei cu șorțuri negre și grele de facere.

Vegetația a biruit piatra De atunci tot creștem și descreștem. Doar timpul se coagulează în carne Și în metalul cerceilor mei de botez. Zgură? Ce loc ar avea Dumnezeu În ecuația asta? El a ocupat toate odăile Conacului jefuit de oameni ca noi. În așteptarea armaghedonul Vegetația a biruit piatra, A luat cu asalt carnea zidurilor Hambarele cu aurul princiar. Ne-am făcut preș dinaintea ușilor fără zăvor. Deșirată, deznodată-n nasturi, Umbra singurei mele rochii duminicale Este lebăda, pasărea cu răni înflorite În pantofii nepotriviți pentru dans.

Scrisori nescrise Acestea sunt toate Semnele timpului risipit Prin școli de corecție. Apoi, am inventat... Amnezia fără nici o speranță Fenomen din care ieșim Ca dintr-o combustie controversată. Într-o lingură cu ceară fierbinte Zac fără leac, cu clipa între aripi. Sunt unul dintre miliardele de părinți

Ce râvnesc și așteaptă Semne de dragoste. Umbra sufletului atinge și trupul Și epiderma oceanului. Cuvintele sunt mișcătoare, Pieptănate, Luate în răspăr de apa sărată. Zilele mi se scurg pe dunga cuțitului. Uneori, mai lipesc mărci poștale: Marginea mării de marginea Aerului crescut între noi..

Nu am biruit moartea Îți amintești troienele prin care Ne alergăm ca printre cojile de nucă Impregnate În amprenta genunchiilor? Maldăre din foi de hârtie Cresc în gradina de zarzavaturi. Între ziare presăm trandafiri. Cărțile cele mai bune Se citesc singure... Nu am biruit moartea Doar drumul de la un capăt la altul Al unui giulgiu celebru. Îmi vorbești din cer, De sub ierburi de leac și otrăvuri, Îmi sugerezi că azi este ieri Iar eu, Îți arăt grilajul de fier În care Rugina înflorește ca un corcoduș roșu.

Uite, oja se scorojește pe unghii. Se bat nituri noi Pe, și prin, balamale copertelor de Ev Mediu. ( din volumul in lucru STRELITZIA)

NINA GONȚA

Zeamă moldovenească Poc, poc: - Acru borşu` - Văleu, mamă, ce faci? De ce dai? Aşa ne prefăceam noi, copiii, că ne-am speriat, când mama se apropia, pe furiş, şi ne pocnea de câteva ori la fund cu un polonic mare de lemn. În prealabil mestecase cu el... borşul. Îl ţinea într-un gavanos de lut. Când ridicai capacul, îţi venea în nas mirosul de vişin, căci punea şi frunză de vişin în el, cu tot cu crenguţă. Umplea borş de casă, lunar. Adăuga la cel vechi apă, îl pitrocea, il "vrăjea". Când turnai o cană de acel borş în zeama de găină şi mai răsturnai alături ceaunul cu mămăliga aburindă, abia de te puteai scula de la masă. Aveam, pe atunci, când eram mică de tot, o masă făcută de tata, cu trei picioare, pe care o puneau părinţii mei, vara, chiar în curte, iar noi, de jur împrejur, cu linguri tot de lemn, înfulecam sorbitura miraculoasă. Participam cu toţii la pregătirea ei. Mama tăia găină, pregătea apa fierbinte, adică uncropul. O prelucram de-ndată, cât era caldă. Smulgeam penele, tiuleii. Găina de casă are culoarea pielii galbenă-galbenă, sănătoasă. Nu ca mortăciunile pe care le mâncăm noi azi, cumpărate de pe la Kaufland-uri - carne vânătă şi oase negre... - Du-te de adu nişte mălai, s-o frecăm... Fugeam repede în şopron, unde ţineam făina şi crupele. - Pune niţel mălai pe mână, toarnă puţină apa caldă şi freacă-i pielea, să devină curată, curată. Să vezi ce zamă vă va face mama! .... - Aduceţi făină albă şi un ou, pentru tăiţei. Şi verdeţuri de prin grădină: pătrunjel, lobodă albă şi roşie, mărar, leuştean. Veneam cu şorţul plin. Punea... multe, de toate. Încă de pe atunci am învăţat să fac zeamă şi tăiţei de casă, subţiri, subţiri, mai frumoşi ca la magazin. Dar, borşul pe care îl turna mama cu vreo câteva minute înainte să ia oala de pe foc,

nu l-am mai deprins. Avea secretul ei aparte. Borşul ei, cu poc - poc la fundul nostru, borş aromat, dres cu fel de fel de verdeţuri şi buruieni. Au trecut ani. Mulţi. Uneori cumpăr de la magazin borş, aşa zis, de casă. N-are nici pe departe gustul de borş al mamei mele. Făcut din "huşe", tărâţă ţinută la înmuiat, cu o mulţime de bunătăţuri şi alte... secrete. Nici zeamă de-a mamei mele n-am mai mâncat de când ea a plecat în lumea celor drepţi, prin anii 80, când eu eram o femeie tânără de tot. Deşi ştiu şi eu s-o fac, o fac des, dar nici borşul nu este acela, nici găina nu-mi cotcodăceşte... în curte.

Solidaritate feminină - Alo! - Spune, dragă! Mă bucur că m-ai sunat! - Stai, nu te bucura, căci am o veste proastă pentru tine! - Nu mă pune pe jăratec! Zii! - L-a văzut pe al tău... - Tu l-ai văzut? - Ei, n-auzişi bine, l-a văzut... Mariana, prietena mea. Te-am cunoscut cu ea la teatru, în toamnă. - Bine, bine, ei şi... dacă l-a văzut? - Era într-un local, cu una. - Păi s-a dus omul ...poate, la o bere, ce n-are voie? Şi era şi vreo una la aceeaşi masă! Dar ...poate nu era el, l-a confundat. - Ce te mai prefaci că nu-ţi pasă! El era. I-a pozat, aşa .. discret. Mariana ştie de relaţia voastră... mai ales că îl cunoaşte. - Tu i-ai spus? - Eu, recunosc. Ce-i rău în asta? De ceva ani sunteţi împreună, oricum se află. - Ei, poate s-au nimerit... la aceeaşi masă. - Au venit împreună, dragă. După toate, e cu ea. Şi cu ea, şi cu tine! Ai să vezi din poze, a făcut mai multe...Pe furiş. Mariana o cunoaşte şi pe aia, de aceea a fost foarte curioasă. A făcut şi nişte... "săpături". Hi, hi. - Ia dă-mi numărul de telefon al Marianei. Presupun că ţi-a trimis şi poze. Le aştept. ....Femeile s-au întâlnit. Mai întâi două: "victima1" şi Mariana, apoi, a doua zi, toate patru: "victima1", "victima2", prietena şi prietena ei, Mariana. - Când a fost la tine ultima dată? - Alaltăieri. - Aha, la mine vine azi. Uite, am primit un sms. ...Au pus la cale un plan, în care personajele principale au rămas numai ...victimele:

............ - Intră, dragule! - E gata prânzul? - Da, totul e pregătit, mergi de-ţi spală mâinile. - Astăzi eşti deosebit de frumoasă! Şi... te uiţi la mine... altfel. Abia aştept să te duc în dormitor... - Bine, bine, du-te să te speli pe mâini. S-au aşezat la masă. El, la locul lui stabilit, de lângă fereastră, în capul mesei, ca un stăpân. - Ah, ce flămând eram! - Mănâncă şi felul doi, apoi desertul. - Cel mai bun desert eşti tu. - Ştiu, cel mai bun desert te aşteaptă în dormitor. După ce s-a ridicat de la masă, bărbatul s-a apropiat şi a îmbrăţişat-o. Femeia abia s-a reţinut să nu-l repeadă cu genunchiul în locul cel mai dureros al unui bărbat... - Du-te în dormitor, te ajung din urmă, să strâng vesela... Nefericitul deschise uşa la dormitor şi... rămase cu gura căscată. Cealaltă îl aştepta acolo! Auzi în spate: - Acum ai să ne dai socoteală, băiete! ....Ce-a fost cu "bietul om" mai departe, vă las să intuiţi.

Un bărbat Nicu trăieşte în trecut... Se află la 22-23 de ani, deşi are 63. Cum de a rămas înţepenit, priponit în această vârstă? Nu, nu este la suflet atât de tânăr, cu atât mai mult, la chip. Faţa-i este ridată, mai ales în jurul ochilor lui încă frumoşi; corpul, chiar dacă mai păstrează amprentele tinereţii, este ameninţat de o burtică impunătoare. Nu scapă nimeni; anii au pus stăpânire şi pe înfăţişarea lui. Dar nu asta îl preocupă. A rămas fixat total... la gândurile lui din acea perioadă, cele de la 23 de ani, la regretul său enorm că n-a făcut ce trebuia atunci să facă. N-a avut experienţa, curajul necesar? De fapt, de frică. Se temea să-şi pună pirostriile, fiind prea tânăr. Nici nu se gândea la însurătoare. Denisa însă, evident, îşi dorea acest lucru. Erau de o vârstă. La 23 de ani, o fată vrea să se mărite. Voia să fie căsătorită atunci când va termina facultatea, când se va face repartizarea la un serviciu, pe undeva, prin ţară. E bine să rămâi într-un oraş mare, frumos, cum e Iaşiul, nu să pleci... Dar nu el a părăsit-o. Ea... l-a părăsit! Şi acum crede că totul a fost un moft al ei: că nu întotdeauna i-a spus cuvintele la care ea visa, că nu i-a dat, mai des, flori. Era, este el mai zgârcit la vorbă şi mai puţin îndemânatic la soiul acesta de atitudine, de comportament faţă de femei? Poate. Mai timid, mai încetinit? Poate. Capac la relaţia lor a pus, de fapt, cutremurul din 1977. Ce a fost cu el, nu ştie, dar în momentele acelea groaznice gândurile i s-au îndreptat către sora lui, la părinţii care se aflau în vizită la ea şi ... a uitat complet de draga lui, Denisa, pe care o iubea nespus. Era mult trecut după miezul nopţii, când şi-a adus aminte... şi de ea.

Pe atunci nu existau telefoane mobile şi nici reţele de socializare să faci legătura atât de uşor. A amânat pentru a doua zi, după amiază, căci de dimineaţă avea ore. Erau la facultăţi diferite, ea la economic, el - la inginerie. După amiază însă, când a căutat-o la cămin, nici n-a ieşit să-l vadă, a trimis o prietenă să vorbească cu el. O...solie. Să-i spună, că între ei totul s-a terminat. Atunci s-a supărat - el! Egoismul i s-a aprins la cote fulminante! Uite la ea! O fată de la ţară, cu părinţi –nişte simpli muncitori, cu un frate care lucrează nici mai mult, nici mai puţin, chelner şi se dă... mare ?! Abia după ` 89 această profesie a căpătat un statut onorabil... pe atunci însă era aproape o ruşine. Şi încă, şi-a amintit cum un coleg îl tot sâcâia că Denisa lui are picioarele, sub genunchi, vizibil strâmbe şi dinţii de sus, din faţă, suprapuşi. Dar sânii! Sânii erau... trăsnet! ...Amintiri, amintiri. Câteva săptămâni a stat acasă, supărat foc. Credea că ea îl va căuta, îi va călca pragul, căci îi făcuse cunoştinţă cu părinţii lui, nu odată fusese la el în vizită... Şi el – la ea, în satul acela din judeţul Arad. Chestia era... destul de serioasă. Dar... n-a venit. Atunci, şi–a luat inima în dinţi şi, într-o seară, a mers s-o caute la cămin. Ghinion, iarăşi n-a vrut să iasă. Nici în acea seară, nici în alta. Nicu i-a trimis multe scrisori, îi tot dădea întâlniri. Degeaba! A început s-o urmărească şi, într-o bună zi, a văzut-o, la facultatea ei, în compania unui băiat înalt, roşcovan. Din acea zi, dădea târcoale căminului unde locuia fata. Odată... Vai de capul lui! Imaginea cum se sărutau sub teiul din faţa căminului i-a rămas întipărită în faţa ochilor ca un tablou ceţi provoacă o colosală impresie, o vădită emoţie negativă. Este de ajuns să închidă ochii, că şi acum îi apare, după aproape 40 de ani de la acel...„tragic eveniment”. Un timp... a mai urmărit-o. Nopţi întregi n-a dormit tot făcând planuri cum s-o recucerească. Dar nici pe unul nu l-a pus în practică, toate rămânând ... simple intenţii. Nu i-a ajuns curaj! Îşi zicea: dacă nu te vrea, nu te vrea! Şi-a găsit rapid altul. Poate îl avea pregătit, poate că era şi cu el, de mult. Şi cu tine, şi cu el, că doar n-a fost virgină... De ce te chinui, prostule, îşi zicea, caută-ţi alta, şi basta. Pe atunci, contabilii, profesia ei, nu aveau mare...rezonanţă. Fiind un tip calculat, pragmatic, care vede paiul din ochii altuia, mai puţin bârna din ochii lui, şi-a reprimat sentimentul faţă de Denisa. O vreme, a crezut că i-a reuşit. S-a orientat spre alte fete. Dar, se pare că se născuse cu ghinion. Frumos, înalt, voinic, ochi albaştri, păr blond ondulat, o frumuseţe de băiat, n-a prea avut priză la femei. Mai toate l-au părăsit şi îl părăsesc. Cu anii, a înţeles motivul, dar ce folos, căci înţelepciunea vine prea târziu, atunci când îmbătrânim şi nu prea ne este de folos. Denisa nu s-a desprins din memoria lui, nici azi. La începutul unei noi relaţii cu vreo femeie, se pare, o uită. Dar numai pentru o perioadă scurtă de timp, ca apoi să reapară ca o boală cronică, în recidivă. Când s-a căsătorit cu Loredana, credea că l-a apucat pe Dumnezeu de mână. Frumoasă, veselă, dintr-o familie de profesori universitari, se aştepta să ducă o viaţă ca-n Rai. Euforia a durat foarte, foarte puţin. La nici un an era în proces de divorţ. A prins-o aproape în flagrant cu... fostul ei iubit. Era în stare s-o ierte, să ia relaţia de la capăt, avea oroare faţă de divorţuri şi apoi, îl mai frământa... ce-o să zică lumea ? Şi încă, socotea el, fiind divorţat, nu mai eşti un bărbat de valoare, eşti... pătat.

Loredana n-a vrut s-o ia de la capăt...Părăsit, iarăşi părăsit! A divorţat. La scurt timp, l-a căutat o fostă iubită care-l părăsise şi ea cândva pentru.... tot un fost. Un cârd de foste şi foşti... Acum nu mai voia nici o însurătoare, îi era silă, se întâlnea cu ea să aibă şi el pe cineva... dar părinţii ei, ai lui, căci el avea deja vreo 30 de ani, l-au sfătuit să se aşeze la casa lui, să facă copii. A făcut ...un copil. Bine măcar că de el e mulţumit. Atât a reuşit în viaţă! Şi-ar da viaţa pentru fiica lui! El însă a rămas să-şi ducă... nefericirea, căci consoarta de azi, este o pacoste pe capul lui. De fapt, nu e de nici un fel, aproape că nu mai au nimic în comun, locuiesc în aceeaşi casă, fiecare în camera lui, cu viaţa lui, de ani buni. Îşi mai vorbesc uneori, despre fiică. De zeci de ani, el îşi alină singurătatea în braţele altor femei, care, e clar, după o perioadă, îl părăsesc şi ele, căci ce femeie va aştepta, ani în şir, ca el să se hotărască să facă ceva cu viaţa lui. Şi... Denisa, dragostea lui mare, pe care n-a uitat-o pe tot parcursul acestor mulţi, mulţi ani care s-au scurs ! Îi stă în faţa ochilor. Mereu s-a interesat de ea. A căutat-o după vreo zece ani. Era căsătorit cu actuala lui nevastă, avea şi fiica mică de tot. ...Ajunsese mare om, director de fabrică. Sub un pretext, a mers la acea fabrică, dar întâlnirea lor a fost una stânjenitoare. Se vedea, nu se simţea în apele ei, l-a petrecut până la uşă, nu mai mult. Secretara s-a uitat lung la el...Purta un coc, cum se obişnuia pe atunci, care n-o prindea deloc, era în pantaloni. Avea ambii băieţi deja născuţi, dar acest lucru nu schimbase în rău corpul ei, nu se îngrăşase. Nu mai avea dinţii încălecaţi, pe semne, luase măsuri... O vreme, parcă a uitat-o. Viaţa s-a scurs. Apoi, cu totul întâmplător, a întâlnit-o pe stradă, chiar în Iaşi. Inima i-a tresărit! Era vară. Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, arăta foarte bine. Emoţionat, s-a apropiat de ea... N-a vrut să meargă, la propunerea lui, la o terasă. Sub motiv că a venit în urbe la o întrunire naţională, profesională şi, după terminarea ei, de-ndată trebuie să se întoarcă acasă. N-a insistat. N-a rugat-o. Nu obişnuieşte... Şi-a văzut de drumul şi de viaţa lui. Sunt 30 de ani de atunci, de când a văzut-o ultima oară, dar gândul tot la ea îi este. E o obsesie, o boală, ce nu trece, nu se vindecă, cu nici un medicament? Acum, de când cu internetul, tot caută informaţii despre ea, vreo fotografie ceva, dar, deşi este om de afaceri şi apare des în presa zonală, niciodată n-a găsit nici o poză de-a ei. Vrea s-o vadă cum arată. Poate s-a transformat într-o grasă deformată şi bătrână, dar el o vede în faţa ochilor tot pe aceea de pe vremuri, frumoasa fată – dragostea lui adevărată, prima lui iubire care, se pare, l-a marcat pe viaţă. De o mie de ori şi-a propus să meargă s-o caute, să-i vorbească, să-i spună că toată viaţa lui regretă din cauza că în acel an fatidic, 1977, n-a fugit spre ea, cum ar fi trebuit. Nu degeaba se zice că prietenul la nevoie se cunoaşte, omul iubit trebuie să-ţi fie alături în perioadele grele. Cum să se bazeze pe el, când a uitat de ea în acel moment de groază? A avut dreptate atunci Denisa! Abia acum îi dă absolută dreptate! A greşit, a greşit fatal, atunci! De când cu telefoanele mobile, doi ani în urmă, şi-a făcut curaj şi i-a scris un mesaj, găsind pe undeva numărul ei de telefon. I-a spus că n-a uitat-o şi că ar vrea s-o vadă, pentru o vorbădouă. Nici un răspuns! Un timp, s-a mângâiat cu gândul că, poate, numărul de telefon nu ar fi fost corect. Mai apoi a aflat că numărul era...bun. De ce nu i-a răspuns nici într-un fel ? Ce-o fi cu ea, că doar nu e un capăt de ţară să răspunzi la un sms!

Ar fi trebuit demult s-o dea dracului! O dă... Ce folos însă, căci gândul i se duce, involuntar, iarăşi şi iarăşi la ea. Mereu caută în presă date despre ea. A găsit. Multe. Din domeniul profesional, dar, nici o fotografie cu chipul ei de azi! De ce oare? Desigur că îşi doreşte o întâlnire cu ea, are şi temeri însă. Două: dacă e o babă prăpădită de vreo 63 de ani şi atunci el îşi pierde obsesia lui de ani de zile, dispar gândurile lui frumoase din momentele triste, visul lui se risipeşte, sau - Denisa arată încă foarte bine, în consecinţă, lui i se reaprind călcâiele şi viaţa lui se transformă într-un coşmar şi mai mare? Fricosule! îşi zice. Toată viaţa ai fost un fricos, te-ai temut ce-o să zică acela sau celălalt, nu cumva să superi neamurile, colegii, apropiaţii, soţia, fiica, sora, şi, astfel, nu ţi-ai trăit viaţa cum ar fi trebuit. Anii trec, pe zi ce trece tot mai mult te apropii, te transformi într-un moş neputincios, dar tu... tot un fricos rămâi. Actuala iubită sau amantă, nu mai ştie nici el cum s-o numească, îl încurajează să meargă la Arad, să se întâlnească cu Denisa. S-o vadă, să vorbească cu ea, chiar dacă nimic nu va putea schimba, dar, astfel, se va desprinde de trecutul lui. Să poată trăi... în prezent! ...Nicu trăieşte, de-o viaţă, în trecut.

POEZII Frământări... De mult, mă intrigă chipuri străine, de bărbaţi şi femei, în vârstă, care arată bine. Îi tot privesc... Mă frământă ale lor... destine. Dintre noi, fiecare, o poveste secretă, în spate, cară... I-ascunsă sub zece lacăte... „Ce bine arăţi!” îţi vor spune adesea. Şi tu vei spune multora asta. Dar numai tu ştii, cu ce povară în spate dimineaţa te scoli, cât de greu, uneori, din pat, te cobori... Boli fizice şi sufleteşti... acumulate în ani, ce-abia le târăşti...

Dar...nu! Noi ne spălăm, ne fardăm, ne zâmbim în oglindă... autosugestia... este la modă. E– mult mai comodă! Şi ne pornim... treburi... deşarte să rezolvăm. „ - Ce bine arăţi ! Cum o mai duci? O duc bine!”:

sunt minciuni de noi toţi acceptate, pentru că, în carapacea în care trăim, viaţa urâtă ne este... Acolo suntem... noi... cu noi, singuri cu fricile noastre toate, singuri şi... goi!

Anotimpurile Nu am un anotimp, anume, să-mi placă cel mai mult...... Mă fascinează primăvara, când vine. Când aburul cald se ridică la cer, când se curăţă lanurile de uscăciune, când se sapă şi se pune sămânţa... în pământ. Când...îmbobocesc copacii. Când, să răsară, îşi face loc verdele ierbii. Când înfloresc caişii... la ţară şi... de al lor miros mă... îmbăt. Apoi – vara ! Când înfloresc teii... şi, în Copou, aerul ameţitor te face să-ţi doreşti cât mai mult să... trăieşti ! Apoi – toamna! Când miroase a fragă, mustul curge-n butoaie, iar porumbul e adunat de ţărani în hambare. Şi... iarna ! Când fulguie din cer, molcom, uşor. Îmi place atunci să mă plimb. pe-nserat,

pe alei, să-mi scârţâie, uscat, zăpada sub picior. Fiecare anotimp... îşi are farmecul şi frumuseţea lui... Într-un final, îmi place - viaţa! Cu anotimpurile şi mirosurile ei... toate! Doamne, mă iubeşti atât de mult! Căci am ajuns încă o primăvară să apuc... şi să iau anotimpurile, iară... de la-început ! Aş vrea să opresc timpul în loc... Aş vrea să opresc timpul în loc, atunci când pe stradă mă plimb, copaci admirând, cupola verde a lor, aerul răcoros al unei noi dimineţi, cireşele de pe tarabe, în mijloc de iunie - teii înfloriţi. Aş vrea să opresc timpul în loc, atunci când vrei să facem amor, şi, cu zâmbetul tău timid, cu ochi şăgalnici spre mine-aţintiţi, de-afecţiune plini si de dor, mă chemi... în dormitor. As vrea să opresc timpul în loc, când ascult dragi melodii, ce-mi răscolesc al meu suflet... romantic, dar, cel mai mult,

aş vrea să opresc timpul în loc, să fiu aici, pe pământ, cât mai mult şi mai mult, cu odorul meu, al meu frumos şi cuminte copil... Aş vrea să opresc timpul în loc... dar, păcat, ce păcat! Să-l opresc e... complet... imposibil!

Doruri... multe Dor de verde iarbă verde, dor de-albastru cer albastru! Dor de sat natal cu flori, de căsuţa cu pridvor... Dor de râu, dor de ţară, dor de neam, dor de tricolorul... brâu. Doruri multe mă apasă... Doruri grele! Cum să fac să scap de ele? Dar mai dor şi dor mai greu `mi-este de copilul meu! Dorul de el mă doboară, e mai dor ca dor de ţară, dor de verde, dor de-albastru... E mai dor ca viaţa... poate! E mai dor... ca doruri... toate!

Esenţa vieţii Esenţa vieţii se măsoară într-o zi trecută fără rost sau într-o floare? Esenţa vieţii e-ntr-o inimă ce doare sau e o clipă-bucurie, ce te-nfioară, deşi, ştii bine, că-i o clipă trecătoare?! Esenţa vieţii e în zâmbetul, în gângurit duios de drag copil, e în al păsării fermecător tril? Esenţa vieţii e în clipa de amor? E în momentul greu de suportat, de dor? E într-o carte ce o scrii? E într-un loc, în care îţi doreşti să mai revii? Esenţa vieţii e în vorba dulce, ce ţi-o şopteşte al tău iubit în miez târziu de noapte, când el te cheamă, cu-nţeles, ca să te... culce? Esenţa vieţii e în iarba ce răsare? Într-o femeie ce-ntâmplător o întâlneşti pe o cărare? Esenţa vieţii e în râsul, de tine provocat, pe chipul vesel al iubitei tale? El ar putea să şi dispară, într-o bună zi, dacă pe femeie tu nu-o vei preţui! ...Esenţa vieţii cred că e ... în toate, câte-oleacă! E ceea ce-am trăit noi ieri, ce azi trăim, ce mâine vom trăi! Feriţi-vă, temeţi-vă s-o neglijaţi, să o trădaţi. Ea vine de aici, de-acolo şi chiar... din... nicăieri. Feriţi-vă să pierdeţi ce astăzi voi aveţi! În ce constă esenţa vieţii? E o enigmă! Şi-aşa ea va rămâne-n veci! Te rog să nu mă părăseşti Căzut, sleit, pe al meu umăr, tu mi-ai şoptit, îngândurat: " Te rog, te rog să nu mă părăseşti". Şi-o lacrimă rămasă-n colţ de ochi, tristă stătea să-ţi curgă pe obraz, alunecat . "Te rog să nu mă părăseşti, în... singurătate-i greu, să te gândeşti că, poate,

tot ce este între noi, e de la Dumnezeu! Te rog, te rog să nu mă părăseşti. Cât încă mai trăiesc, învăţ. Acuma ştiu: femeia trebuie s-o iubeşti! ..... Te rog, te rog să nu mă părăseşti!".

Cea cu coasa... S-a-nchis în casă, s-a-nchis în sine, în găoace e mai bine, stă şi-aşteaptă o minune, dar ea nu mai vrea să vină! Vino! Dar să vii...odată! Vino, piatră nestemată! Eu te-aştept de-o viaţă, fată! Când veni, ochii văzură... nu o fată, ci o babă, cu o coasă... pe măsură! Faţa ei - de zgripţuroaică! Şi urâtă şi hidoasă El ieşi fuga din casă. El - o fugă, ea - o fugă, gata, gata, să-l ajungă, în ceafă îi gâfâi, el de frică se... trezi! - Ce ai bărbate, ce-i cu tine? - Cea cu coasa-i după mine! - Măi, a fost un vis numai, las`că-i spun eu când să vină, încă porcul nu-i tăiat şi n-am pus şi de slănină. - Mânţănesc, m-ai mângâiat!

SANDRA SEGAL(Canada)

Sash Segal | Agate de Detroit Mulţi dintre iubitorii de roci şi minerale s-au extaziat măcar odată în faţa unui frumos specimen de agată compus din straturi muticolore cristalizate de-a lungul a milioane de ani. Puţini ştiu de existenţa unui material cu aceeaşi frumuseţe, dar cu o istorie mult mai recentă: forditul, cunoscut şi ca “Agată de Detroit”, sau “Agată de motor”. Înainte ca maşinile să fie acoperite cu vopsea printr-un proces elecrostatic în care particulele de email sunt făcute să adere pe suprafaţa caroseriei fără mare risipă de pigment, caroseriile erau pulverizate cu vopsea printr-un laborios proces manual. În timpul pulverizării, excesul de vopsea se scurgea pe suporţii pe care erau aşezate caroseriile. Pasul următor consta în uscarea şi întărirea vopselei în cuptoare speciale. De-a lungul timpului aceşti suporţi au fost acoperiţi de zeci sau sute de straturi de vopsea emailată care a căpătat consistenţa rocii în urma procesului repetat de uscare şi coacere. Cu timpul, muncitorii care curăţau suporţii au realizat cât de atrăgător era materialul rezultat şi au început să îl prelucreze. Tăiat şi şlefuit cu grijă, semăna mai mult a piatră semipreţioasă decât a deşeu industrial. Pe măsură ce vestea s-a răspândit despre farmecul “agatei de motor”, din ce în ce mai mulţi colecţionari şi artizani s-au grăbit să achiziţioneze bucăţile de email pietrificat. Unii dintre aceşti pasionaţi veneau chiar la poarta fabricilor, oferindu-se să dea o mână de ajutor la curăţarea suporţilor de caroserii în schimbul privilegiului de a alege dintre cele mai interesante specimene. Înlocuirea procesului de vopsire manuală a caroseriilor cu procesul electrostatic a însemnat şi sfârşitul “minelor de fordit”. Toate obiectele autentice din fordit care se găsesc pe piaţă astăzi sunt provenite din recolta acelor vremuri.

Cu timpul au apărut şi imitaţiile, deşi experţii genului sunt convinşi că niciuna dintre acestea nu pot rivaliza cu specimenele autentice, cu atât mai mult cu cât forditul vechi conţine tipuri de vopsea care nu se mai fabrică de decenii. Cei care au stocat suficiente rezerve de fordit pe vremuri sunt astăzi sursa comerţului cu acest material cu culori vii şi modele suprinzătoare. Cu răbdare şi migală, aceste mostre de istorie automobilistică sunt tăiate, şlefuite şi ansamblate în obiecte de podoabă care supravieţuiesc ca relicvă a unor timpuri trecute. imagini - http://www.fordite.com/

VALENTINA POPA (Italia)

Român prin Roma – Paradoxuri Cum sunt românii în Diaspora? Au rămas la fel cum erau acasă, ori s-au schimbat? Majoritatea ne-am schimbat cred. Ne comportăm diferit...cu mult mai multă precauție și indiferență decât în țară. De ce? Nu știu...poate unii au fost prea umiliți, prea mult răniți...poate alții s-au pietrificat datorită vicisitudinilor vieții, ori poate au fost atât deezamăgiți, încât preferă să rămână la distanță de ceilalți, pentru a nu suferi din nou. Această înstrăinare mă sperie totuși. În acest fel, exact ca într-o peșteră a lui Platon, ajungem să respingem orice mijloc de comunicare....ne transformăm doar în niște roboți. Câtă liniște există în viețile pustnicilor! Câtă seninătate... Nu cred ca aș putea ajunge la un gest extrem, să mă îndepărtez de tot tumultul vieții, însă, uneori mă minunez de calmul acelei lumi. Oare cum s-ar simți un român din Diaspora în acel mediu liniștit? Ar rezista? Paradoxal, nu cred....pentru ca ne-am obișnuit atât de mult cu furtuna, încât liniștea nu ne mai satisface prea mult. Suntem într-o perpetuă căutare....dacă nu cumva ne căutăm pe noi înșine, în altă dimensiune...una lipsită de răutate.

Care e paradoxul lumii de astăzi? Ce ne preocupă? Știm să mai facem diferența între valoare și nonvalori? L a aceste întrebări caut răspuns de ceva timp. Nu găsesc un argument care să mă mulțumească. Am devenit prea ocupați cu non-valoarea...prea dezinteresați să facem ceva pentru suflet. Doar pentru suflet .... De fiecare dată când avem un proiect ne întrebăm întâi dacă merită și apoi decidem. Mereu suntem angrenați în lucruri nefolositoare, ne umplem timpul fără să vrem cu tehnologia și nu mai găsim un minut în care să stăm de vorbă cu noi, să ne punem întrebări, ori sa căutăm răspunsuri. Așteptăm ca totul să vină de-a gata, iar..intre timp muncim ca niște roboți. Atât! Cum am putea reveni la umanitate? Doar prin redescoperire...prin catharsis, printr-o secundă care sa fie numai a noastră, în care să ne analizăm și să visăm...să decidem dacă asta e ceea ce ne dorim și cum putem schimba mersul lucrurilor. Poate vom reușim unii prin artă, alții prin lectură, ori printr-o muninată călătorie departe de zgomotul absurd al unui oraș, din care nu se aude nimic.

Al FLORIN ŢENE

FIECARE LECTURA A UNEI CĂRŢI REÎNOIEŞTE TEXTUL ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit. Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce - şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din 92

cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi... Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el descoperă sau inventează opera. Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelui” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”. Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.

* ÎN LITEARATURA ROMÂNĂ AU ÎNVINS SCRIITORII CANONIZAŢI DE REGIMUL COMUNIST (În bătălia recanonizării au învins activiştii din sistemul propagandei PCR) Imediat după evenimentele din decembrie, potrivit unei dialectici în relaţie valoareautoritate, deviată de la traseul indicat de propaganda PCR, la o dezbatere, mai degrabă o bătălie a recanonizării. Operaţia de re(canonizare) nu înseamnă în spaţiul literaturii, altceva decât selectarea, ierarhizarea şi consacrarea scriitorilor, mai precis pătrunderea şi supravieţuirea valorilor în memoria colectivă, cu toate avantajele sociale, chiar politice, material, care decurg de aici. Acest fenomen a fost teoretizat în cartea lui Harold Bloom, intitulată „The Western Canon”, folosită ca armă a

discriminării inverse, de rasă, de sex, de etnie, astfel că acest proces de canonizare este manipulate în scopuri extra-extetice. În ţara noastră, după 1989, s-au constituit, de la început, două grupări şi şi-au disputant notorietatea în faţa unui public dezorientat. Elitiştii s-au declarat minoritari, în timp ce oportunişti „apolitici”, care fuseseră activiştii culturali ai regimului criminal comunist, s-au regrupat în jurul unor port-drapele aparţinând generaţiei 1960-1980, obedienţi faţă de Puterea comunistă, care în prezent fac jocurile celor proveniţi din FSN, interesaţi să păstreze ierarhiile prestabilite de regimul comunist, şi acum menţinuţi în falsele ierarhii în „istoriile” de doi bani semnate de N. Manolescu şi Alex Ştefănescu. Pe cele două grupări le uneşte sindromul minoratului, datorită faptului că sunt conştienţi că au scris cărţi care nu au fost bune nici pentru prezent, dar ce să mai vorbim de viitor? Toţi scriitorii veniţi din structurile regimului comunist s-au sprijinit unii pe alţii, fiindu-le teamă şi azi de fenomenului jocului de domino. E deajuns să cadă o carte şi se năruie totul. Ei niciodată nu au scris cărţi bune. Vina lui Manolescu şi Ştefănescu este că au menţinut în lista lor ierarhică cărţi şi autori ce au promovat realismul socialist, promovând astfel nonvaloarea şi chiar pornografia. Datorită acestor doi critici, şi a altora, cititorul a fost împins să rămână captiv unor mituri create în jurul lui D.R. Popescu, A. Buzura, celor proveniţi din generaţia echinoxistă, optzecistă, cum este Ion Mureşan, colaborator al Securităţii comuniste, etc, chiar a mitului „Micul Paris”, expresie dâmboviţeană a reprezentării bovarice şi, simultan, a resemnării singulare. Puţinele înfăptuiri având atributele monumentalităţii sunt supuse, periodic, acţiunilor demolatoare ( Vezi opera lui Eminescu sau Istoria lui Călinescu), cea din urmă devine, într-o astfel de împrejurare, o construcţie utopică, inadecvată literaturii noastre, născută ca supracompensare a unui complex de inferioritate al miticilor Manolescu şi Ştefănescu. Atunci când se discută despre Eminescu, imediat se inflamează spiritele hrănite la şcoala etnicismului europenist, perorând că „Poetul nu avea dinţi în gură” (Sabin Gherman ), că a plagiat, că era antisemit ,etc, etc... Datorită acestor manipulatori de conştiinţă unica enciclopedie, la nivel mondial, cum este cea dedicată ideii de literatură, semnată de Adrian Marino, este marginalizată şi privită ca o ciudăţenie, deşi reprezintă singura formă reală de dialog cultural cu lumea. Trăim într-n stat mic, în ţărişoara lui Trahanache, într-o cultură mică, ne spun Pleşu şi Patapievici, cu o remuneraţie tot mică, după buget, datorită faptului că au furat tot, cei ce strigau „Nu ne vindem ţara!”, cum spune un ilustru personaj. Aşadar, să fim cuminţi, să poată fura în continuare cei ce au pus mâna pe ciolan, inclusiv ciolanul ierarhiei „valorice”. Pentru a se înfrupta din banul public şi din premiile primite, date între ei prin rotaţie. Totuşi, trebuie să remarc în acest sens, citându-l pe Titu Maiorescu, marele critic, avertizând în legătură cu primejdia minoratului încă de la 1867: „Când se află diminutive în fiecare strofă, şi la fiecare ocaziune, când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura şi toate se află în decadenţă...”. Până la ratare nu mai este decât un pas. Pentru că 94

ratarea destinului istoric, cum spunea Cioran: „se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent”. Pe parcurs, în anii ce au urmat evenimentelor din 1989 au început luptele şi combinaţiile recanonizării în plan literar. Orgoliile s-au aprins la maximum, interesele au căpătat contururi precise, stimulate de economia de piaţă, starea de beligeranţă s-a extins la nivelul tuturor aşa-numitelor „generaţii”, fenomen inventat de Laurenţiu Ulici. În special nouăzecişti întradevăr ca nou veniţi, se agită cu mai multă ardoare într-un conflict dirijat strategic din centrele universitare, cum ar fi Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi. Unul îl reprezintă diaspora, fiind de înţeles dorinţa celor eliminaţi, (de aparatul de propagandă p.c.r, din care făceau parte mastodonţii promovaţi de Manolescu şi Ştefănescu în istoriile lor), decenii la rând, din corpul viu al culturii române, de a reveni şi de a-şi revendica un loc. Dar, în „armonie“ cu specificul neaoş al dezbinării (bahluiene, someşene, alutare etc. ), viaţa literară este percepută ca parte-pris-uri, prin lentilele deformatoare ale mass-media care confundă voit Budapesta cu Bucureştiul, capodopera cu telenovela, aberaţiile şi pornografia poeziilor lui Mihai Gălăţanu şi I. Mureşan şi poezia bună, izbânzile spiritului cu subcultura de cartier, valoarea cu succesul, autoritatea cu intoleranţa! (Vezi răutatea din cronicile lui Alex. Ştefănescu). Vaşnicii apărători ai demnităţii intelectuale se simt frustraţi, părându-lise că sunt lipsiţi de un drept pe care şi l-au arogat în exclusivitate o bună perioadă: libertatea de obţiune. Alt centru de coordonare a bătăliei recanonizării se află în mediile universitare, cum ar fi Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, care influenţează jocul la bursa valorilor, fără valoare, acaparând presa, televiziunea, editurile, şcoala, prin programe şi manuale alternative, construite pe criterii de eficienţă financiară, şi încercând să impună nulităţile generaţiei 1980, snobi, intoleranţi, fără operă, şi care au făcut jocul regimului comunist-criminal. Fiinţe năzuroase, posomorâte cu aer fals academic şi irascibile se repet asupra conştiinţelor culturii româneşti, atacându-le într-un mod stupid şi nedemn. Revărsarea de vorbe sufocate, indignarea mimată nimicesc un adversar inexistent şi închipuit, pentru că judecata dreaptă aparţine doar timpului.Sunt nişte credincioşi fără religie, stareţi răi şi clevetitori la mitocul fraţilor refuzaţi de istorie. În lipsa autorităţilor autentice şi a criteriilor de competenţă, este cert, competiţia valorilor a fost înlocuită de luptele subterane pentru succesorat canonic. Domnilor, Manolescu, Ştefănescu şi ceilaţi „corifei” ai criticii româneşti sunteţi în eroare! Doar timpul va impune valorile şi nu subiectivismul dumneavoastră, a unora şi a altora!

TITINA NICA ȚENE

Pe malul Oltului…. Oltule am venit la tine, m-am întors din nou în timp și mă simt la fel de bine, precum zeița din Olimp!

Sunt atât de fericită, la tine dacă am venit, iar lacrima la oichi ivită, e pentru c-am copilărit,

pe malul tău, cu flori și stele, cu luna blândă de pe cer, cu valuri mari și vălurele, ce se izbesc de stânci și pier…

Tu curgi tot liniștit la vale, de-atâta timp ești tot la fel, eu tot mai zbuciumată sunt, că… îmbătânesc fără apel…

Zădărnicie

In casa aceasta a locuit un om, avea în grădină flori și roșii si dmineața îl trezeau cocoșii, iar fructele le lua direct din pom!

Mai avea-n grădină și un gutui, le admiram și iarna când treceam, cum stăteau înșiruite-n geam, galbene cu puful ca de pui...

Acolo, lăngă casă, avea o vie, cu struguri albi și tămâioși, cum nu se poate mai gustoși, iar viața îi părea o veșnicie...

Prin curte îi zburdau nepoții, din prispă îi privea cu bucurie, în jur era tot veselie, dar, anii au fugit ca ...hoții. 97

Acum nu ai ce să admiri, omul

a plecat, de mult, spre stele,

lăsând aicea toate cele și un crâmpei de amintiri,

care... vor dispărea și ele...

Amurg de întoarcere

M-am întors în satul meu natal ceaţa se rostogolea peste el ca un val cumpăna fântânii avea plânset de miel lumina,din crucea zilei,raze de oţel

Am coborât pe un drum prăfuit de amintiri gleznele-mi căutau trecutele iubiri în satul meu străjuit de dealuri crucile se-nmulţiseră pe maluri…

Nu am găsit nimic din ce a fost timpul o luase din loc fără rost florile se ofiliseră pe masă parcă nu eram acasă…

În satul meu m-am regăsit sufletu-mi era.pe drum de întoarcere, răstignit.

Se simte primăvara-n aer... Se simte primăvara-n aer, copacii deschid ochii în vânt și parcă aud cum crește iarba și ghioceii din pământ!

O altă primăvara vine și-mi înfloresc cuvinte-n gură și cad tristețile din mine, ca florile de pe răsură!

Vino în pădure să simțim, natura-ncet cum prinde viață, să ne cuprindă primăvara, în nesfârșita-i dimineață...

Căruța vieții Trag căruța vieții, o târăsc, nu mai pot s-o duc cum se cuvine, mulți, pe spate, anii ce s-au strâns, ca o cărămidă stau pe mine...

Primăvara toate înviază, odată cu ele înviez și eu, iar când văd prin pomi atâta floare, parcă nici căruța nu o mai trag greu...

Vara întotdeauna plec spre undeva, pe la vreun munte sau chiar către mare, uit de bătrânețe și întineresc, de mă înconjoară razele de soare...

Toamna mă apucă iar melancolia, amintiri vin și mă năpădesc, flori și frunze se topesc sub brumă și încep din nou să-mbătrânesc...

Iarna mă încântă fulgii albi de nea, de Crăciun Iisus Christos se naște. Să avem nădejde și noi vom învia, cum El înviază într-o zi de Paște!

100

Trecurăm pragul...

Suntem atât de singuri pe pământ, Ne aplecăm ca salcia pe ape, Haina moarte e tot mai aproape, Iar vorbele ni-s pulbere în vânt...

Si ne târâm, încet, ținuți de un baston, Suntem un tată, sau poate o mamă, Dar nimenea nu ne mai bagă-n seamă, Ne înconjoară ziduri de beton...

Noi pe pământ nu mai avem un rost, Ce-a trebuit să facem am făcut, Ne doare că prea iute a trecut Si nu putem să fim precum am fost...

Nu ne mai încântă azi un răsărit, Ne deranzează razele de soare, Nu mai simțim nici corpul care doare, Iar sufletul ni-e tot mai răvășit...

Ne ținem, strâns, de mână, cu tot dragul,, Lăsând în urmă vise și amintiri, Pe care le-am clădit din ce te miri Si, curajoși, trecurăm iarăși pragul...

101

GEORGE PETROVAI

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (1) (Elemente de filosofia religiei) I.Homo religiosus Lunga experiență religioasă a omului (de la primii fiori moral-spirituali și până în clipa de față), ca și rolul de prim rang al religiei în istoria omenirii, conferă definiției „Omul este singurul animal religios”, una din nenumăratele definiții date acestui căutător mereu neliniștit, o mult mai mare consistență decât bășcălioasa „Omul este singurul biped fără pene”. Dar ce se înțelege prin experiență? În tratatul Filosofia religiei ((Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999), Norman L. Geisler ne înștiințează că „Experiența este starea de conștiență a unui individ când își dă seama că ceva este altceva decât sine, indiferent dacă este sau nu cu adevărat altceva”. Pornind de la această definiție și de la cele două niveluri ale conștienței (primară sau elementar-nereflexivă și secundară sau conștiența de-a fi conștient), prin experiența religioasă (se are în vedere experiența primară în general, opusă celei religioase particulare) trebuie să se înțeleagă conștiența transcendenței în dublu sens: mai întâi ca proces logico-intuitiv de depășire a limitelor umane (transcendere în sine), apoi ca obiect al respectivei experiențe (Transcendentul). Esențial în filosofia religiei este Transcendentul, al doilea aspect al transcendenței. Cu precizarea că Transcendentul nu numai că este o noțiune mai largă, mai generală și mai puțin specifică decât conceptul creștin de Dumnezeu, în sfera Transcendentului intrând Brahma hinduiștilor, Nirvana budiștilor, Dao daoiștilor, Daimonul platonician, Primul Motor aristotelic, Unul plotinian, Totul lui 102

Friedrich Schleiermacher, Noumen-ul lui Rudolf Otto sau Existența dincolo de existență a lui Paul Tillich, dar că el poate fi exprimat și prin mai multe dimensiuni: poate fi „sus” sau „în adâncime”, după cum poate fi gândit ca „originea” transcendentă sau „țelul” transcendent al experienței religioase a cuiva. Vasăzică, transcendentul (la modul general) înseamnă concomitența a două lucruri: în primul rând, ceva este transcendent dacă reprezintă mai mult decât conștiența imediată (subconștientul, eul transcendent, noumen-ul kantian, acel ceva mai mult decât ceea ce izbutim să știm din experiență, așa cum întregul este mai mare ca părțile sale componente, cum un cuvânt spune mai mult decât literele ce-l alcătuiesc sau cum tabloul, ca unitate conceptual-artistică, exprimă cu mult mai mult decât desenul și culoarea); în al doilea rând, ceva este transcendent în sens religios, ne spune Norman L. Geisler, „dacă despre el se crede că are caracter ultim” (acel „Maxim” în fața căruia omul nu mai simte trebuința de „mai mult” și „mai mare”, acel „Dincolo” în spatele căruia omul nu caută alți „dincolo” sau, așa cum susține Paul Tillich, „acel Ultim față de care omul se angajează în ultimă instanță”). Transcendentul a fost conceptualizat și exprimat în diverse moduri de către cei care cred că el are o realitate proprie, situată dincolo de omenesc: Universul sau Totul (Schleiermacher), Noumenul sau Sfântul (Otto), Cu totul altul (Kirkegaard), Ființa însăși sau Ființa dincolo de fire (Tillich), Eul transcendental (Peter Koestenbaum), precum și cu alte multe realități personale și impersonale de natură deistă, panteistă sau panenteistă. În schimb, cei care-i neagă existența obiectivă, dar adesea admit că credința în realitatea Transcendentului stă la baza religiei, cel puțin în parte îl identifică pe acesta cu subconștientul individului (William James), subconștientul colectiv al oamenilor (Carl Jung), proiecția imaginației omului (Ludwig Feuerbach), planul omului de a deveni cauză în sine (Jean-Paul Sartre), obiectul iluzoriu al unei psihoze universale (Sigmund Freud), sinele ideal al omului (Erich Fromm) etc. Nu doar atât, căci în decursul istoriei umane, ne înștiințează Geisler, au fost elaborate șapte tipuri principale de transcendență religioasă: a)Transcendența spre Început În opinia lui Mircea Eliade, direcția înapoi (spre origini) pentru a ajunge la transcendent a fost însușirea caracteristică a omului primitiv sau preliterat (anterior inventării scrisului). Transcendentul lui Eliade este Sacrul, iar lumea aceasta constituie profanul. Fiind întotdeauna opusă profanului, manifestarea Sacrului este numită de către savantul român hierofanie, ceea ce înseamnă „Cu totul Altceva” decât lumea profană. Timpul mitic al omului preliterat este continuu, dar el poate fi făcut prezent prin ritual, astfel că, prin intermediul ritualului, timpul religios devine prezent, ciclic și periodic, iar participantul - prin reactualizarea ritualică a creației sau mitul eternei reîntoarceri – ajunge contemporan cu timpul originii, adică un fel de prezent etern. Eliade ne asigură că acest mit al eternei reîntoarceri, care ilustrează dorul omului religios din vechime de transcendența retrospectivă, „Nu este pentru el o evadare în lumea visurilor, ci o întoarcere în lumea reală, în lumea originară”.

103

Atâta doar, ne avertizează Geisler, că dacă transcendența religioasă ar fi singura cale de transcendere, nu numai că „puțini oameni, în afară de preliterați, ar fi fost religioși”, dar filosofia greacă ar fi trebuit să pună capăt religiei mitice. Când colo, ea a fost începutul unei noi dimensiuni a transcendenței, asta deoarece filosofii antici greci se arătau foarte interesați de originile lumii. Însă, prin modificarea miturilor pe care le-au moștenit (le-au privit rațional și cu detașare, nicidecum emoțional sau prin implicare personală), „ei au înlocuit cosmogonia cu cosmologia”. b)Transcendența în Sus Este adevărat că, prin părăsirea lumii de umbre și ascensiunea spre lumea formelor pure, prima tendință de transcendere în sus se înregistrează la Platon. Dar transcendența verticală a lui Plotin va deveni nu doar mai clară, ci și „explicit religioasă”. Într-adevăr, căci fondatorul neoplatonismului a făcut din Unitatea supremă a lui Platon acel Unu din care toate lucrurile izvorăsc și toate se întorc înapoi la el. De fapt, în ordinea lor descendentă spre o mai mare multiplicitate (Materia, cea mai multiplă dintre toate, este locul unde unitatea atinge ultima stare dinaintea haosului), emanațiile formează cu Unul o triplicitate a unității, astfel că, după unitatea primară (Unul) urmează unitatea secundară (Unul-Mai Mulți sau Unul-ființă), numită de gânditor Nous sau Intelect (are caracteristicile Intelectului aristotelic), și unitatea terțiară (Unul-și-Mai Mulți sau concomitentul Unu și Multiplu), pe care Plotin o numește Sufletul Lumii și care are toate însușirile stoicului Suflet al lumii. Prima mișcare plotiniană este descendentă – dinspre unitate spre multiplicitate. Cum spuneam, Materia constituie capătul de jos al lanțului emanației, respectiv nivelul unde „se stinge întregul proces al emanației dinspre simplitatea absolută (Unul)” (N. Geisler). În plus, ne spune Plotin, cu cât emanația se întinde mai mult în jos, iar în acest mod se situează mai departe de unitate, cu atât crește mai mult multiplicitatea și scade realitatea, căci îndepărtarea de unitate, fatalmente duce la o corespunzătoare îndepărtare de realitate. Iată motivul pentru care jos de tot, ceea ce este totuna cu lumea obișnuită, omul se confruntă cu răul generat de o multiplicitate aproape totală și o lipsă de realitate aproape completă, rău căruia Plotin îi spune Materie sau Neființă. În contact cu răul material, se contaminează partea inferioară a sufletului omenesc. Dar, prin urcare spre o unitate din ce în ce mai înaltă, mai exact până la contopirea cu cel Suprem, sufletul are posibilitatea să se purifice. Și astfel, nesatisfăcuți de multiplicitatea răului, oamenii au șansa celei de-a doua mișcări plotiniene – mișcarea de reîntoarcere în sus, o mișcare spre înlăuntru, adică diametral opusă celei de la unitate spre multiplicitate, care este în jos și înspre afară. Primul pas al transcendenței verticale este trecerea de la simțuri, unde omul este preocupat de toate, la intelect sau unitatea imediată a sufletului, numită Nous, unde – în pofida faptului că cunoscătorul devine identic cu cunoscutul – încă persistă multiplicitatea de Forme sau Idei, prin care lucrurile sunt cunoscute. Deabia prin pasul următor, care face trecerea de la intelect la intuitiv, sufletul are intuiția Simplității absolute: aflat singur în fața celui Singur („Supremul nu este cunoscut pe cale intelectuală”), el trebuie să se contopească cu cel Suprem și să 104

devină una cu El, așa încât centrul să coincidă cu Centrul. Altfel spus, transcendența verticală a omului se înfăptuiește doar atunci când este atins Vârful piramidei, „unde multele existențe se întâlnesc într-un izvor absolut simplu al întregii Existențe”. Și iată cum prin Plotin „raționalismul grec s-a depășit pe sine, a depășit rațiunea și s-a întors la rădăcinile sale religioase” (N. Geisler). Dar la Plotin nu mai există mituri, așa că nu se merge spre Început printr-o transcendență retrospectivă, ci spe Vârf prin una verticală. În plus, transcendența plotiniană nefiind supranaturală, creștinii neoplatonici (Augustin, de plidă) cu greu vor izbuti să o împace cu harul divin... c)Transcendența spre Dincolo sau în Afară În transcenderea spre exterior, la modul cel mai general numită „Dincolo” sau „Afară”, omul religios se străduiește să treacă dincolo de limitele experienței umane, unde simte că se află Dumnezeu sau Transcendentul. Dar cum misticii nu șiau precizat întotdeauna direcția transcendenței lor în sus, iată motivul pentru care Maestrul Eckhart (aprox. 1260-1327) L-a conceput pe Dumnezeu ca „sfera infinită al cărei centru este oriunde și a cărei circumferință nu este niciunde”, adică Realitatea către care, din orice centru, omul poate transcende în afară și în toate direcțiile, fără ca vreodată să poată atinge vreo limită. Da, căci Dumnezeu situânduSe la circumferința infinită a vieții, ca să poată ajunge la El, omul trebuie să iasă în mod stăruitor-transcendent în afara sa. Un veac mai târziu (1401-1464), Nicolaus Cusanus Îl va descrie pe Dumnezeu în chip asemănător: „Cel mai mare cerc posibil, cu cea mai mică curbură posibilă”, definiție din care rezultă, pe de o parte, că cercul de dimensiune infinită este o linie dreaptă sau că cercul infinit este identic cu linia dreaptă (maximul de drept este totuna cu minimul de curb), iar pe de altă parte că, fiind Dumnezeu „coincidența contrariilor”, transcenderea în afară sau spre circumferință este, în același timp, una în interior (spre centru). Altfel spus, că „Dincolo” este totodată „Înăuntru”. Dar dacă filosofii greci căutau „realitatea logosului în mythos” (Geisler), în dorința de-a ajunge la un adevăr ontologic, gânditorii contemporani (ex. Rudolf Bultmann) se arată preocupați de realitatea situată dincolo de mit, de unde și reacția împotriva Dumnezeului de „acolo sus” sau de „acolo afară”. De pildă, susținând că întreaga concepție despre lume din Noul Testament este mitologică, Bultmann va pleda pentru demitologizarea chiar și a conceptului de transcendență verticală. Asta deoarece, ne spune gânditorul german, „a demitologiza înseamnă a respinge nu Scriptura sau mesajul creștin ca un întreg, ci concepția despre lume a Scripturii”. Adică o demitologizare care nu are ca scop să ajusteze textele biblice tradiționale și prin aceasta să facă religia „mai acceptabilă omului modern”, ci să-i arate acestuia mai clar ce este credința creștină. Cum demitologizarea propusă de Bultmann nu este altceva decât combaterea obiectivării susținută/implicată de mitologie, fapt care evidențiază că procesul este într-o oarecare măsură „reversul raționalizării grecești” și că știința modernă poate fi tot atât de vinovată ca și mitologia antică, ea (demitologizarea) nu poate fi înțeleasă ca o negare a întregii transcendențe, chiar dacă, în lumina noilor descoperiri 105

științifice, este un nonsens să se vorbească de „sus” și „jos” în Univers: Există un Dumnezeu sau un Transcendent, El există într-un sens independent de om, dar nicidecum nu există „acolo sus”! Dacă așa stau lucrurile cum afirmă cugetătorul german, atunci în ce direcție trebuie să transceandă omul pentru ca El să poată fi găsit? În răspunsul său de bun creștin, Bultmann pledează în favoarea transcendenței escatologice: Întrucât Dumnezeu S-a revelat oamenilor prin Fiul Său întrupat, „a devenit din ce în ce mai clar că așteptarea și speranța escatologică sunt miezul întregii propovăduiri din Noul Testament” și că „modul cum este gândită de Iisus Împărăția lui Dumnezeu este escatologic”. Sighetu Marmației, mai-iunie 2017

106

RĂDUCAN GHEORGHE

Toamna Toamna cu ochii de struguri, se prăvale de pe dealuri, curge pe covor de brumă printre-a vremurilor valuri. Dau târcoale lupii toamnei. Urlă-angelic pe câmpie, iar roua cu buze dulci, mă sărută pe călcâie. Mai tremură frunza-n ramuri, vinul ..., coboară din vie, fug cocorii-n veuri multe... lupi de toamnă... brumărie... Bolta cu comori tomnatici, țâște-n spinare la struguri, fug recoltele-n hambare, berzele se-adună-n pâlcuri. Pe covorul plin de brumă, curge-ncet frageda toamnă, trag o linie de humă-n, astă viață, scumpă doamnă!

107

E toamnă, Doamne și mi-e toamnă E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Unde esti, tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Ai dispărut din desenul memoriei brumărite acum! Of, Doamne! Mi-e toamnă! Mie-toamnă rău! Am strâns în cârcă o brumă de ani, care, a început să devină apăsătoare. Se toarnă argint peste obrazul otavei, iar râurile cu ochi verzi nu ies din adolescență. Fiarele toamnei cu brumă pe călcâie și blană au început să dea târcoale prin coama verii. Deja urlă. Urlă a brumă care se rostogolește-n lanuri de otavă unde noaptea paște-n liniște luna. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Urletul lupilor tomnatici a speriat până și soarele. Timid, acesta se retrage-n hăul lui și greoi se cațără-n dimineți cristaline pe ramuri de copaci. Urlă lupii toamnei! Pun stăpânire pe zare! Cântul ciocârliei s-a ascuns după aracul viei, îar ecoul cântului de cuc tremură-n scorburi. Pe trup gol de cuvinte brumării și tăcute dansează rochia toamnei iar luna nu mai poartă minijup. Imnul urletului a speriat bolțile ruginite care de teamă au țâștit în spinarea moșilor cu umeri aromați, zgrunțuroși, zgribuliți, pregătiți să-și depună odorul, simbria, la iernat între doagele butoaielor primitive. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Mieilor tomnatici cu dinți de brumă le este foame de lupi și vor să se răsfețen îmbrăcăminți de pastramă pe grătare incandescente. Cărările dealurilor își poartă-n cobilițele vremurilor bunurile agonisite. Ce mai fug recoltele-n hambare! Ce se mai înghesuie-n borcane, în sticle, prin beciuri de frica brumei stropită de lupii toamnei. Se-agață punțile de struguri în cârlige prin poduri de case. Ecoul lupilor de brumă sperie totul. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Roua cu buze argintii se așează mereu pe cumpeni de fântâni, iar vântul cu obraji de brumă ne catifelează datoria recoltei. Glasul frunzelor fugite din pomii care-și țineau rodele-n pumni mărturisesc păcatele vântului vânăt. Adierea nichitostănesciană ne aerisește sufletele. Până și noi ne schimbăm hainele de teama zgribuliciului, dar nu ne predăm lui și nici brumei. E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Mi-e toamnă, doamnă...., rău mi-e toamnă!

108

Neamul Pârșccioropompilcăniță Cu mult înainte de apariția omului pe pămnt, deabia-mi aduc aminte, s-a petrecut invazia pârșccioropompilcănițănoilor cu pârșccioropompilcănițănici cu tot. Era plin pământul. Ei, pârșccioropompilcănițoii, erau și pârșccioropompilcăniți și pârșccioropompilcănițoși, dar și pârșccioropompilcănițoviști, mai puțin dintre ăștia de la urmă. Toți ma(sculii) se purtau cu pantaloni bufanți, scurți, un fel de tanga și pe cap purtau coarne. Ele, pârșccioropompilcănițăle cu pârșccioropompilcănițoaiele, și pârșccioropompilcănițoasele și pârșccioropompilcănițovistele erau legate la ochi, cu fuste lungi pana la oul de le gleznă, până la amândouă ouăle, dar stăteau cu privirile ațintițe pe ciuboțica cucului. Nu-și luau ochii de la ciuboțică. Toată ziua ... după ciuboțica cucului. Ciuboțica era așa.... o cizmuliță cu care bărbații își acopereau cucul, sau cuculețul. Câțiva aveau și cuculoi de nu găseau ciuboțică pentru El trebuind să folosească ciuboțici mai mici. Ăștia erau șefii. Toată ziua se pârșccioropompilcănițăreau de au umplut pământul de pârșccioropompilcănițănici. Așa de mult s-au înmulțit ca nu mai aveau loc. Pârșccioropompilcănițăriseră pământul. Ele, pârșccioropompilcănițărițele aveau mult icre, serveau cafeaua cu caimacul pe stânga și ofiliseră fleașcă ciuboțicile. Pârșccioropompilcănițărăniștii erau și mai fleașcă. Conduceau noaptea cu luminile stinse și opreau la verde nemâncați. Încă nu ajunseseră să se mănânce între ei, ca noi. Era o pace absolută, toată populația de pârșccioropompilcănițănici o ducea bine într-o bunăînțelegere, în pace și bucurii, asta vreo 1500 de ani pană la invazia cotcodorochistelor care a produs numai jaf, lupte și nenorociri. Acestea, cotcodorochistele, purtau fustițe foarte scurte, mai scurte decât mini. Cum să se mai uite pârșccioropompilcănițărăniști la femeile lor, pârșccioropompilcănițărănistele la care se vedeau doar ouăle de lângă călcâie! Așa a apărut neliniștea, războiul... Aprige, iute la mânie, războinice, mai rele decât femeile gepizilor, că nu mai știu cum le spune ăstora, pârșccioropompilcănițărănistele au cam pierdut lupta cu cotcodorochistele, asta și din cauză că le încurcau în lupte fustele lungi. Războiul a trebuit să se încheie ..., cam cu victoria cotcodorochistelor, și iară după câteva sute de ani de lupte, a răsărit pacea, dar s-au și ... corcit. S-au corcit rău și de-abinelea. Cotcodorochistele au început să poarte fuste lungi, iar pârșccioropompilcănițărănistele s-au emancipat, au trecut la fuste scurte, deasupra ouălelor de la genunchi. Mult, mult deasupralor și a ouălelor și a genunchilor spre dragul și plăcerea inimoșilor lor bărbați. În sfârșit, pacea iara s-a instalat, pârșccioropompilcănițărănistele erau ca surorile cu cotcodorochistele, lucru norml de altfel când țelul, scopul este comun. Și a durat pacea vreo 200 de ani când s-a produs o nouă invazie, de data asta a harrihbamcamabufilor însoțiți de focoasele lor harrihbamcamabufe. 109

Ei, harrihbamcamabufii cu cotcodorochiștii și pârșccioropompilcănițărăniștii nu s-au bătut de loc. Stăteau la umbră de pălămidă magnifică toată ziua numărânduși ouăle, bând cafea cu caimacul pe dreapta, dar și apreciind comportamentul pârșccioropompilcănițărănistelor, al harrihbamcamabufelor ori al cotcodorochistelelor lor. Harrihbamcamabufele, nervoase pe proprii bărbați, harrihbamcamabufi, care mai mult dormeau și beau, decât să se ocupe de treburi „administrativgospodărești”, având și mare nevoie de ... sânge-n instalații, au pornit cruciada. Nu aveau nevoie să se lupte cu cotcodorochiștii și pârșccioropompilcănițărăniștii, ci, cu femeile lor, pârșccioropompilcănițărănistele și cotcodorochistele aveau treabă și asta numai pentru faptul că bărbații lor erau foarte ... productivi. Le atacau fulgerător pe pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste direct în subsiorii picioarelor, mai bine zis între degetele mari. Bărbații gazde, cum spuneam, și-au primit invadatorii pașnic, ca pe niște prieteni buni, s-au pupat și s-au apucat de băut. Femelele harrihbamcamabufe, rele rău de tot și le-au cam harrihbamcamabufănit pe pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste. Prietene deja între ele, cotcodorochistele și pârșccioropompilcănițărănistele au cedat de bună voie, adică și bătute și ... învinse, dar nu le suportau la început pe harrihbamcamabufe, lucru normal, de altfel... Niciun bărbat nu participa la lupte, la războaie, ci doar își susțineau consoartele...., moral, nu mortal. Războinice, mult mai războinice decât fuseseră codcodorochistele și cu mult mai rele decât nevestele gepizilor, că iar uit cum se numeau acestea, au deranjat fleașcă comunitatea feminină cotcodorochisto- pârșccioropompilcănițărănițoasă. Pană la urmă și în acest caz s-a instalat liniștea, pârșccioropompilcănițărănistele cu harrihbamcamabufele și codcodorochistele purtându-se ca surorile. Masculii, cum spuneam, s-au înțeles de la început și procreeau continuu și în neștire. Pămâmântul codcodorochista, pârșccioropompilcănițărea și harrihbamcamabufa. Pe când în aceste ținuturi după mult timp s-a instalat o liniște „cruntă” au apărut ca din senin Corcozodoșchițele... Războinice cum altele n-au fost, au luat prin învăluire pe codcodorochiști cu tot neamul lor, pe pârșccioropompilcănițăroi cu tot neamul lor și pe harrihbamcamabufi, la fel cu tot neamul lor. Soțiile războinicelor gepizi, că iar am uitat cum le cheamă, erau mici copii de joacă pe lângă sălbaticele cotcodorochiste. Se umpluse de nu mai aveau ce manca. Au inceput să se mănânce între ei, cam așa.... cum ne mâncăm noi acum. S-au mâncat până la unul. Acesta după ce și-a mâncat mâinile până la genunchi, picioarele până la coate și-a devorat ouăle și a murit. Am apărut noi după aceea. Noi care am început să ne sfâșiem.

110

VIOREL PLOIEȘTEANU (Irlanda)

de dimineață noaptea asta a fost despuiată ca o fecioară cine să știe paiață prinsă la furat o desfrânată n-a lăsat nimic mie sau ție

și-atunci am ales în zori o cățea s-o latre s-o muște s-o sfâșie glumeață s-a pus pe rouă în vis se lățea cum zac soldații beți pe fâșie

doi greieri puneau stele pe ață

111

de peste ape vin vești de bine și răul e trecut s-a luminat de viață-n colonie i-aproape ultima cățea la ultimul barbut s-a stins într-o biserică pustie

între morminte crește păpădia vin melci de reavăn de galben întrerupt se-adape o liliacă spurcă liturghia c-un țipăt roșu și nededat la frupt

nici cârtițele nu mai știu să sape

dintr-o suflare în noi liniștea a prins mucegai prea târziu am văzut-o cum vine călare dintr-o suflare-n copite de cai se-aduna tot pustiul din mine

am mânat amândoi herghelia se făcea că sub noi ard nisipuri de sare apa neagră mușca temelia

112

unor încă necoapte olimpuri în templu se bea și se moare

se înfășoară

despicat, cerul se face mic un infinit de fulgere deșiră albastrul îl înfășoară-n scorburi un pitic de graba lui și viezurii se miră

se face vâlvătaie din senin sculându-se din somn de rugăciune sihastrul a stins tot focul cu-n pahar de vin în care-apoi a dumicat tăciune

doar bufnița s-a-mpărtășit aseară

se-nzăpezește

între atâtea buruieni rapace și-atâta întuneric meșteșug păzește un bulgăre de alb lumii se face 113

la ușile iubirii un belciug

nicicând n-a fost atâta mărăcine într-o grădină ninsă clandestin mânzește o stea se rupe într-un colț și cine să-i iasă-n cale cu-n pahar de vin

la malul unei mări gheața pocnește

vin nopți în mine parcări de zi, parcări de noapte ne-adăpostim de griji și de nevoi de bine se-aud de pretutindeni șoapte dar noi vânăm haotic printre voi

copaci puțini în sate moarte se înmulțesc habotnic liturghii divine și câinii trec fără să latre se-atârnă renunțarea în frânghii

nu știi să mori și morțile-s virgine

19 ianuarie 2017

114

VIRGINIA PARASCHIV

CURRICULUM VITAE, cu precizări privind activitatea publicistică, artistică, şi de critic literar şi de arte plastice, desfăşurată în exclusivitate după Decembrie 1989. Înainte de Decembrie 1989 m-am putut realiza în exclusivitate prin cariera profesională de profesor de limba şi literatura latină. Am realizat performanţe naţionale de excepţie, prin calitatea pregătirii asigurate elevilor mei din liceele din Focşani, elevi încununaţi cu premii şi lauri la Olimpiadele Naţionale de Limbă Latină. Născută la 11.08.1947, Buzău. -

Absolventă a Liceului Mihai Eminescu, Buzău 1961-1965 Admisă la Facultatea de Limbi Clasice, Universitatea Bucureşti 1965 Absolventă a Universităţii de Limbi Clasice 1970; Diploma de absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice, Bucureşti, media 10 Gradul I didactic, media 10 Activitatea profesională, didactică apreciată în toţi anii de carieră cu calificativul FOARTE BINE, iar în anul 2000, calificativul EXCEPŢIONAL Diplome judeţene şi naţionale pentru performanţa didactică în pregătirea elevilor la Olimpiadele de limba latină În perioada studenţiei, membru fondator al trupei de teatru contestatar şi de avangardă,Podul(spectacol memorabil: Conu’Leonida faţă cu reacţiunea, lectură a piesei clasice ,într-o versiune aluzivă la atmosfera comunistopatriotardă); Membru al Societăţii de Studii Clasice;

115

Actriţă principală în spectacolul din partea României, amfitrioană a Congresului de Latină Restitută;spectacolul regizat sub egida Teatrului Naţional, a fost susţinut integral, în limba latină, după textul lui Erasmus din Rotterdam, “Senatulus muliercularum”. Am strecurat în rol, profitând de ignoranţa “organelor”, un paragraf de protest la adresa politicii demografice a lui Ceauşescu(1970). - Mentori spirituali:Cicerone Poghirc,Petru Creţia, Eugen Cizek, Iancu Fischer, Mihai Nichita, Dan Mihai Sluşanschi, Gheorghe Ceauşescu, Traian Zeccheru. - 1970- Repartiţie guvernamentală la Focşani, la Liceul Unirea şi Liceul Al.I.Cuza; nu mi se respectă repartiţia. - 36 de ani de carieră didactică, profesor de limba latină, marginalizat de autorităţile locale 1985 – profesor I, gradul didactic I, Lucrarea ştiinţifică “Poetica lui Lucreţiu”’ membru în comisiile naţionale de propunere de subiecte şi de corectură la olimpiadele locale şi naţionale, nicio contestaţie în activitatea mea de profesor evaluator, la şcoală, la bacalaureat şi la olimpiade -

1989 – Proiect de reformă a latinităţii predate în învăţământul preuniversitar, “Poetica latină în şcoli”publicat în Revista Noastră, Focşani; Principiile emise în proiect vor intra în programa şcolară liceală, de după 1989; Profesor preparator( secţiunea literatură) al reprezentanţei elevilor din România pentru Olimpiada Internaţională CERTAMEN CICERONIANUM, de la Arpino Profesor evaluator la Licitaţia 010, anul 2000 pentru manualele de limba latină, numit prin Ordin de Ministru Membru al rezistenţei anticomuniste, cu un puternic şi sever autocontrol al eticii în spatiul public comunitar 1970-2009 căsătorită cu expertul în istoria mentalităţilor europene, Florin Paraschiv. Excelentă solidarizare în idei şi acţiuni, parteneriat cultural cu Florin Paraschiv. După moartea acestuia, mi-am propus să caut sprijin pentru publicarea postumă a celor două volume care nu au apucat să vadă lumina tiparului:”Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu”, “Prinţul Terorii, Saint Juste”. Viaţa cotidiană în Imperiul Roşu a apărut în 2015, după o muncă de restituire postumă a manuscrisului, cu ajutorul partenerului actual de viaţă, doctor-scriitor şi editor, Mihai Ganea 1990, Consilier Şef la Inspectoratul de Cultură Vrancea, numit de ministrul Andrei Pleşu, la propunerea CPUN Vrancea, şi la recomandarea Facultăţii de Studii Clasice; 1990-1996 militant al opoziţiei democratice, purtător de cuvânt Alianţa Civică Vrancea, PNŢCD Vrancea, Convenţia Democratică Vrancea; Colaborator al ziarului “Cotidianul”(1991-1994);

116

Colaborator al revistei rezistenţei anticomuniste din Paris,”Lupta”,susţinută moral şi mediatic în ţară de Antonia Constantinescu Publicist, pamfletar, editorialist al ziarelor locale vrâncene;Milcovul Liber, Unirea, Informaţia zilei Membru fondator al Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu; Prozator, proză politică, şi redactor “Oglinda literară”; Cercetător ştiinţific în domeniul esoterismului pitagoreic, finalizată cu analiza comparată a poeticii în limba latină a lui Milton, cu poetica lui Ovidiu; Traducător din Milton, secţiunea poemelor în limba latină; Unul din colaboratorii sociologului Michel Dion în activitatea lui de cercetare şi investigare a adevărului despre evenimentele din 1989 , cu focusare pe judeţul Vrancea. Am intrat adesea în polemică tranşantă cu privire la perspectiva cercetării sale istorice, dar am devenit erou privilegiat în cartea sa “Essai sur le fanatisme contemporain, Des hommes nouveaux de Roumaine auxcombattants d’Allah” editura L’HARMATTAN, 2002, Paris ( Michel Dion, membre du CNRS). Am dedicate mai multe capitole unde sunt caracterizată ca personaj Jean d’Arc de Roumaine , personaj asimilat rezistenţei morale antisistem definite de Vaclav Havel şi acceptate de Michel Dion. Comentator de texte:române, proze scurte, poezie, studii umaniste şi esoterice; Promotor de resurse umane talentate, sensibile şi ignorate mediatic; Membru al Cenaclului Asociaţiei Duiliu Zamfirescu,Focşani; Autor al unui studiu de caz literar deosebit, atipic în literatura română postdecembristă, LOLI, Ed.Transilvania/2002; Colaborator al revistei Agero, Stuttgart, Germania; Autor al volumului de proza , ”Noaptea urii graţioase”; Colaborator al cotidianului Ziarul de Vrancea, autor al unui triptic analitic, “Vrancea franceză”; Membru al Comisiei Naţionale de Limba Latină, coautor al programelor şcolare din gimnaziu şi liceele româneşti, după Decembrie 1989 Aplicaţie în activitatea didactică permanentă a ideei europene, agreate şi promovate în comentariile literare ale elevilor de liceu. 2010, Căsătorită cu romancierul şi poetul Mihai Ganea, care, în dubla sa calitate, de scriitor şi de om de ştiinţă, mă sprijină în realizarea unor proiecte de comun acord, în spiritul ideii europene de tradiţie umanistă. Redactor critică literară revista virtuală FALEZE DE PIATRĂ, Londra Redactor critică literară revista print şi virtuală ITHACA, Dublin Administrator şi coordonator de proiect la site-ul cultural Cititor de proză Coordonator de proiect, împreună cu scriitorul şi jurnalistul Mihai Ganea, al site-ului CENTRUL DE EXCELENŢĂ PENTRU PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI PORŢILE NORDULUI- România, Baia Mare Realizator emisiune tv Plus cultura, la studioul TL plus, Baia Mare Autor a peste 300 de texte publicate: proză, eseuri, critică literară şi de arte plastice, cronici de teatru, texte de atitudine civică împotriva monopolului în 117

artă şi cultură practicat de vechii slujitori ai dictaturilor comuniste, stalinişti şi ceauşişti, mulţi din ei cosmetizaţi cu aura confecţionată a dizidenţei de lux. Redactor de carte, prefaţator la editura Transilvania al unor cărţi semnificative în spaţiul culturii româneşti, prin ineditul informaţiei şi prin valenţele formatoare ale bunului gust în cultura umanistă Moderator al unor emisiuni de Dialog Cultural cu personalităţi de excelenţă ale artelelor: artişti plastici, regizori de teatru , interviuri postate pe Centrul de Excelenţă Porţile Nordului Colaborare permanentă cu UAP, Sucursala Baia Mare, în vederea promovării manifestărilor de artă susţinute de artiştii plastici băimăreni şi maramureşeni Promovarea, continuă, prin textele scrise şi publicate, a necesităţii dezvoltării în România postdecembristă a alternativei de asociere liberă a oamenilor de cultură în afara sistemului moştenit de la la sistemul comunist defunct Redactor al revistei PORŢILE NORDULUI, print şi on line, o revistă de cultură şi civilizaţie, care selectează valori de creaţie artistică, ştiinţificumanistă, din România şi Diaspora Realizator de evenimente culturale în spaţiul maramureşean, evenimente de ţinută , cu ecou public de prestigiu Invitat de onoare la vernisajele de artă plastică din Baia Mare şi din ţară, pentru a susţine punctul meu de vedere aplicat, hermeneutic, asupra artistului şi operei sale Activitate susţinută la evenimentele de lansare de carte, literatură, istorie, artă, invitată de către autori să prezint Cuvântul de Întâmpinare. O lansare deosebită a fost aceea organizată on line, cu ajutorul site-lui Cititor de proză , pentru unul din evenimentele editoriale ale Editurii Transilvania, consacrat în exclusivitate scriitorului MIHAI GANEA, pentru BATALIONUL DE PEDEAPSĂ, o carte-rechizitoriu la adresa abuzurilor criminale ale sistemului comunist în domeniul practicii medicale

Activitatea mea profesională de clasicist, de creaţie literară , de evaluare critică, de cercetare şi de promovare, a fost recunoscută în spaţiu public. Am în portofoliul personal nenumărate Diplome de Excelenţă sau de Recunoaştere, locale, naţionale şi internaţionale. Medalia VIRTUTEA LITERARĂ conferită de Liga Scriitorilor Români Cea mai mare parte din creativitatea mea publică de creaţie artistică şi intelectuală, se poate accesa pe internet, unde am folosit site-rile culturale de prestigiu pentru promovarea publică a activităţii mele, scrise sau audio-video. Menţionez că înainte de 1989 am fost autor interzis, laolaltă cu Florin Paraschiv, soţul meu , aşa cum se deduce şi din dosarul obţinut postmortem de la CNSAS, pentru Florin Paraschiv. O piesă de teatru, Striveşte firele de iarbă, scrisă în 1982, a avut parte de recunoaştere publică de abia în 2010, deci după 28 de aniPremiul II la Festivalul Naţional de Teatru Mihail Sorbu.

118

Personaj demn de respect în studiul de istorie şi sociologie al prestigiosul cercetător MICHEL DIONESSAIS sur le FANATISME CONTEMPORAIN; Des Hommes Nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah, editura L’HARMATTAN, 2002, Paris( Michel Dion, membre du CNRS)

Notă: Activitatea mea de natură umanist culturală, precum şi opiniile şi acţiunile mele civice sunt reflectate prin comentariile din presa naţională şi internaţională, vizibile pe internet. Virginia Paraschiv Baia Mare iun 2017

119

Confesiunea Clementinei (Adaptare dramatică într-un singur act, după proza cu acelaşi titlu)

SCENA I Scribălăul, Clementina, Gealatul de rezervă Doi gealaţi cu mască de mort pe faţă, aduc o bătrână cu mâinile în cătuşe la spate şi o pironesc pe un scaun pentru interogatoriu. Apoi, tacticos, cei doi îşi dau jos masca mortuară. Unul ia loc la birou, după ce-şi desface corsetul şi accesoriul marsupial umplut cu vată , pentru mărirea volumului în timpul acţiunii stradale. Unul rămâne în spatele scaunului , ştergându-şi chelia de om cumsecade cu corsetul, celălalt, un tânăr ochelarist , se pregăteşte cu migală în vederea activităţii de scribălău: Scribălăul -Numele dumneavoastră. Clementina- Cum intraţi prezentaţi?

dumneavoastră

în vorbă cu o doamnă fără să vă

Scribălăul- Nu vă contrazic, s-ar putea să aveţi dreptate, noi nu suntem ceea ce părem, nişte brute de teren, invazive şi neinstruite. Pe vremurile astea se fac economii de la buget, se comprimă organigrama, suntem în slujba statului versus cetăţean, dar ni se pierd urmele şi identitatea. În actele din portofel mă cheamă Lică, Lică, titularul de la popotă. La restructurare am făcut lichidare de stoc, 40 de drugi de salam vârtos am dat pe la mai marii zilei, ca să mă păstreze şi să mă redistribuie la misiuni , adunător de oameni, anchetator, arhivist, şi dracu mai ştie ce li se năzare şefilor. Ziceţi-mi simplu, domnu Lică. Clementina: Domnu Lică, de ce mă aflu eu aici, între patru pereţi? De abia am scăpat de la azil, am evadat terapeutic, alertată de sindromul de claustrofobie. Scribălăul: Singură, singură singurică, aţi luat-o aşa , hai hui prin oraş? Clementina: Ei nu, singură nu puteam , Renata a furat cheia de la poartă şi duse am fost, am inhalat profund aerul de libertate. Scribălăul: cheamă?

Bine, dar dumneavoastră cum vă numiţi? Mai ţineţi minte cum vă

Clementina: Ce vreţi să insinuaţi? Scribălăul:

Cum vreţi să mă adresez, dacă nu ştiu apelativul dumneavoastră?

Clementina: Păi simplu, doamnă, doamnă Clementina. Scribălăul:

Clementina şi mai cum?

120

Clementina: Puneţi cam multe întrebări. Scribălăul: Numai una, dar e repetat funcţionăreşte, maniacal, ca să ştim cu cine stăm de vorbă. Clementina: Domnule , dar eu dezavuez să port o conversaţie cu dumneavoastră. Scribălăul: Avem de completat o rubrică, ce dracului mă tot freci aşa, dă-mi cucoană numele şi vârsta, să te trec aici, la catastif. Zi odată cum te numeşti şi ce vârstă ai, câţi ani ai, sexul e indubitabil muieresc. Clementina: Ete că nu vreau să spun. Nu intru în dialog cu mitocanii. Şi nici destăinuiri nu fac unui bărbat necunoscut. ( Clementina bagă mâna în poşetă şi începe a mânca un rest de covrig, un covrig uscat, mai mare, şi nişte bomboane învelite în ziar Cătuşele nu îi împiedică relativa agilitate. Apoi se pune pe citit, manevrând cu graţie foaia ruptă de ziar. În răstimp, poliţistul ce stătea în spate, stă în cadrul uşii ,răsucind şi lipind cu buzele o ţigară) Scribălăul: Dacă nu zici de bună voie cine eşti, schimbăm foaia întru aducere aminte şi conformare. Cementina: Mata nu vezi că-s udă , dă-mi un fohn să mă usuc. Scribălăul: N-avem fohnuri în dotare. Clementina: Atunci măcar un ventilator că sunt fleaşcă la picioare. Sunt fleaşcă şi stresată, vreau să dorm. Mersi beaucoup pentru ospitalitate( Clementina îşi duce mâinile cu cătuşe cu tot, la tâmplă, şi adoarme ca un pui, cu un zâmbet serafic. Muzică diafană.) Scribălăul: N-o scoatem la capăt cu baba. E dusă rău de tot. Gealatul de rezervă: Nu e dusă, e abilă, se sustrage interogatoriului, trage de timp . Mai e puţin şi-şi cheamă şi un avocat, să vezi atuncea tevatură. Scribălăul: Păi hai să-i dăm bătaie, să ne grăbim, dacă nu ducem raportul de interogatoriu la primar, rămânem şi fără bonurile de masă. I-aş aplica o mică şi nevinovată duritate, da babele fac iute şi spontan un „hâc” şi rămânem dracului fără obiectul muncii, n-avem ce ponta în fişa postului pe azi. Gealatul de rezervă: Trecem la planul B, îmi intru în atribuţiile poliţistului cumsecade. Reţinuta zilei nu m-a văzut, şi chiar de m-o fi văzut cu coada ochiului, lucru de care mă îndoiesc, tot nu o să mă recunoască, e năucă , apatică şi somnolentă, faci ce vrei din ea, bine ar fi să se lase cu un autodenunţ, câştigăm şi timp şi cheltuială. Scribălăul: Ce-ai făcut cu martorii profesionişti, i-ai concediat deja?

121

Gealatul: Teoretic sunt activi şi prezenţi pe statul de plată, practic le-am spus că-i bag în concediu fără plată. Le-am dat liber la furat, când îi prindem, le tragem şutul regulamentar în fund, le mai scoatem doi trei dinţi în busculadă, îi devalizăm , ştii că au îndemânare şi bun gust în raidurile extravilane, numai păsări vii şi ouătoare, cârnaţi ecologici şi plăcinte aromate. După aia îi reciclăm cu penalizarea de rigoare a indemnizaţiei de martor profesionist, pentru absenţe repetate şi nemotivate. Şi rămânem în câştig. Scribălăul: Bine, mă duc să duc să umblu la registre. Spor la treabă, n-o forţa prea tare, ia-o binişor, cu tact, aşa cum ştii tu, cu tactul tău de moşulică galant. ( Scribălăul iese din cadru. La birou se instalează gealatul de rezervă, îşi descheie un nasture la veston şi la cămaşă, se crăceşte confortabil pe scaun. Clementina doarme şi zâmbeşte în somn) SCENA II Gealatul de rezervă, Clementina, Naratorul Gealatul de rezervă: ( susură blând şi seducător)- Clementina, Clementina, fetiţo, ai făcut destul nani, trezeşte-te puişor. (Bătrâna doarme mângâindu-şi obrajii cu cătuşele.) Hai femeie, trezeşte-te, îţi bate soarele în ochi şi te orbeşte. Clementina, fă ochi, amărâto , că o să ai tot timpul să dormi în pace. ( Gealatul e flegmatic, scoate din sertar o sticlă, se înviorează încet şi sigur, cu sorbituri molcome, mai picoteşte şi el, mai bea, şi în cele din urmă prinde aripi şi se trezeşte el din mahmureală şi din plictis. Ploaia îşi face de cap afară, şuvoaiele de apă pleznesc acoperişul şi fereastra priponită cu gratii aurii, gratii solare, gratii ambientale.) Doamnă Clementina, gata cu sustragerea soporifică, capu sus!( Gealatul dă cu pumnul în masă, de zăngănesc pereţii. Clementina suspină surâzând şi se bâţâie pe scaun ) Clementina: Vreau acasă, vă rog lăsaţi-mă acasă. Ce caut eu aici, cu ce v-am supărat? Unde e domnul acela primitiv şi coercitiv? Gealatul: A plecat, distinsă doamnă Clementina. Clementina: Bine a făcut, e rău şi prost, să mă întrebe pe mine cine sunt şi să facă şi aluzia aceea insolentă la vârstă. Gealatul: E prost doamnă, un poliţist din generaţia sfidătoare, străin de cutumele oraşului nostru, de marile familii şi de adevăratele personalităţi care au onorat oraşul cu stilistica biografică selectă. Clementina: Domnule poliţist, vorbiţi ca un om de bună condiţie, nu-mi aduc însă aminte să vă fi cunoscut în viaţa mea anterioară. Gealatul: Doamnă Clementina, am onoare să mă prezint, eu sunt poliţist din tată în fiu, ofiţeri cu studii. Costiniu mă numesc. Nu cred că m-aţi cunoscut, pentru simplul fapt că viaţa şi cariera mi-am petrecut-o în biroul de observaţii şi de investigaţii, nu

122

m-am arătat vulgului pe stradă, am avut prerogative de om al legi mai profund şi mai retras, nu am frecventat nici mediile mai selecte . Am ieşit la pensie. Lucrez în regim de colaborare cu autorităţile locale, atunci când intră în raza lor de acţiune o persoană mai specială, ca de exemplu, azi, dumneavoastră. Sunt văduv şi însingurat, îmi place respectul şi stabilitatea, mi-am cumpărat un loc de veci, discret şi elegant, în timpul liber mă duc acolo şi am revelaţia feminităţii autentice. Soţia mea a fost o femeie bună, cinstită, gospodină, în arta culinară atinsese perfecţiunea murăturile, gogoşarii, castraveţii, gogonelele se dezmierdau în borcanele puse de ea, binecuvântată fie-i memoria gastronomică, dar ştiţi nu avea prea multă spiritualitate şi viziune. Acum, în nemărginita mea însingurare, colaborez sporadic , în calitate de mediator între civili şi stat, atunci când civilii sunt recalcitranţi şi nu răpund cu subiect şi predicat la întrebările incriminante. Cu dumneavostră e altceva, desigur o confuzie sau o greşeală, m-a făcut pe mine amfitrionul dumneavoastră în acest decor oficial ostil şi deprimant. Nu mă mir, stimată şi prea respectată doamnă că dumneavoastră aveţi dificultăţi de comnunicare cu organele de ordine stradală. Cu mine e altceva, în copilăria dumneavostră v-am admirat talentul la şotron. O dată am desenat chiar eu cu creta o inimă strpunsă într-un pătrat. Clementina: Acum realizez că de fapt vă ştiu şi eu prea bine, domnule Costiniu, am memoria integră şi fidelă, ţin minte întâmplarea la care vă referiţi, dar eu nu mam amestecat niciodată cu băieţii, nu mi-au plăcut niciodată, aleargă fără scop, ţipă şi transpiră dezgustător. Gealatul : Doamnă Clementina, întotdeauna v-am admirat fineţea şi bunul gust. Ştiţi de ce vă aflaţi aici? Clementina: Da, mi s-a spus că am fost adusă în biroul statului ca să mă relaxez şi să socializez . Când au venit domnii în uniformă, m-au luat de braţ şi m-au extras de pe carosabilul periculos, mi-au spus că vor să stea puţin de vorbă cu mine. I-am urmat dar mi-au pus nişte întrebări indecente , cum mă cheamă, cîţi ani am, adresa de reşedinţă, ba chiar mi-au făcut şi o propunere deocheată, m-au pus să mă dezbrac de pelerină. Gealatul: Ştiu, domnă Clementina, ce să facem, tinerii de azi nu ştiu de bune maniere şi respect, acum fiţi liniştită, le-am dat liber, i-am trimis acasă, suntem numai noi doi, oameni de lume, educaţi şi instruiţi. Ştiu că aveţi ceva pe suflet, vă stau la dispoziţie, timp avem destul, aici e cald, nu plouă, uite, aveţi şi termosul cu ceai fierbinte. Clementina: Da nu sunt răcită, nu beau ceai. Gealatul: Aţi stat în ploaie , acolo în parc. Clementina: Păi nu am stat, am circulat sub ploaia obsedantă . Îmi întreţin imaginea din presă, ştiţi cum se zice de mine în cronica mondenă: Doamna colonel îşi face apariţia solemnă pe aleea principală a parcului comunitar, cu precizie

123

maniacală, zilnic, la ora 12 fix, aşa ca marele filosof european, ăla cu legea morală în interior, şi cerul înstelat deasupra, numai că eu, am stat în ploaie când m-au săltat primitivii cu uniformă. Gealatul: Sunteţi foarte punctuală,inevitabila trimitere la Kant spune ceva superb despre dumneavoastră, îmi imaginez graţia cu care aţi baletat prin nedemnele băltoace. Clementina: M-au ajutat frumoşii mei şoşoni trandafirii, asezonaţi cu şireturile verzi, i-am procurat pe sub mână, cu relaţiile mele suspuse, de la ajutoarele austriece. Nu s-au fleşcăit prea tare, pentru că volănaşele tivite cu fir metalic auriu de la rochiţă au acoperit şoşonii. Gealatul: Aveţi o rochie amplă şi elegantă, o cunosc din fotografiile de la recepţiile domnului colonel. Clementina: Pardon, eu sunt femeie divorţată, sunt apolitică de când mă ştiu, mariajul cu personajul de care aţi pomenit a fost o simplă probă existenţială. A fost interesant cum domnii îşi lipeau privirea de decolteul meu generos, iar eu femeie provizoriu măritată, îmi puneam la piept mâna stângă cu verigheta avertisment. Gealatul: Vă stă bine decolteul şi fără verighetă, sunteţi şi mai fermecătoare ca femeie liberă, lipsită de obligaţii. Clementina: O da, din păcate sunt nevoită de intemperii să-mi ascund şi umerii şi decolteul. Gealatul: Pelerina vă dă o notă de mister şi eleganţă, nu vă faceţi griji. Clementina: Mi-ar fi plăcut să fie verde, dar aşa a fost să fie , galben olive, cromatica Partidului Libertăţii Raţionalizate. O am dintr-o defunctă camapanie electorală, când cu partajul de după divorţ când mi-am făcut lobby cu ajutorul adversarilor indezirabilului meu soţ. Gealatul: Mi-aduc aminte cu plăcere de îndârjirea cu care v-aţi obţinut drepturile materiale şi libertatea. A fost un scandal de divorţ exemplar pentru doamnele din oraş şi pentru domnii zurbagii şi încrezuţi. Aţi dobândit o avere frumuşică, eraţi invidiată şi adulată de public. Îndrăznesc a crede că aţi gestionat banii cu înţelepciune şi chibzuinţă. Clementina: Pe dracu, bani, după divorţ şi partaj m-au asediat debitorii şi recuperatorii. Ghiţă a dispărut cu bani cu tot, m-a lăsat falită şi pradă executărilor silite. Nu vă puteţi imagina prin ce chinuri sufleteşti am trecut. Într-o bună zi m-am trezit la viaţă, m-am rupt de trecutul conjugal păgubos. Am băut cu sete şi cu dor de răzbunare o damigeană de vişinată, apoi am dat cu damigeana de tabloul de la nuntă, i-am spart capul mirelui infam, rochia de mireasă a crăpat cu geam cu tot, şi mi-am schimbat reşedinţa într-o locaţie proletară de cartier. M-am acomodat

124

cutumelor tribale cum am putut şi eu. Mai greu a fost cu autobuzul, că tinerii strigau la mine că mă caută moartea acasă, şi, ceea ce e de-a dreptul copleşitor, mi-au zis „mamaie”. Gealatul: Vai, doamnă Clementina, cât empatizez eu cu dumneavoastră. „Mamaie”, în corelaţie spontană cu „tataie”, apelativul puştilor din faţa blocului, reuniţi solidar la fumat şi la scuipat, m-a adus aproape în depresie combinată cu zel punitiv. De când mi-am pierdut dreptul de a purta savuroasa uniformă de poliţist, am devenit şi eu, credeţi-mă , mă confesez din toată inima, ţinta favorită a puştilor famelici şi neprietenoşi. Vedeţi, scumpă doamnă, Dictatura străzii îşi are legile ei secrete în oraşul nostru fantomatic. Tinerii nu au decât forţa vârstei de partea lor. În rest se plictisesc cu sârg de dimineaţa până seara, noaptea hălăduiesc prin boscheţii învăluiţi de ambiguitate, prin străzile întunecate, prin halele ruinelor industriale. Urăsc doamnă, să fiu categorisit „tataie” şi tocmai de aceea obida dumneavoastră mă sensibilizează. Imbecilii, să insulte astfel o doamnă poetă. Clementina: O, domnule Costiniu, ce monolog sintetizator. Gealatul: Am o votcă terapeutică, dacă nu vă supăraţi vă pot oferi expres o duşcă clandestină. Clementina: Şi un pahar cu lapte pentru bichon. Gealatul: Pardon, aţi nominalizat un căţel de rasă? Clementina: Fireşte, e bichonul meu. Gealatul: Aveţi de declarat ceva cu privire la invocatul animal de rasă? Clementina: Da, domnule, dar mă simt cumva încorsetată în firul narativ. Gealatul: Hai, mai daţi o duşcă, pentru relaxare. Clementina: Ca să fiu cu adevărat expresivă şi fluentă, v-aş ruga să.mi scoateţi chestiile astea de la mână, mi-e şi ruşine să le spun pe nume. Gealatul: Spun eu, sunt mai dezinhibat, cătuşe le zice, haideţi să le scoatem de pe mânuşiţele dumneavoastră fine şi aristocrate. Clementina: O domnule Costiniu, vă sunt îndatorată pentru redarea demnităţii. Dacă nu vă supăraţi, aş mai bea o picătură, pentru că mi-e cam frig de la udătura pluvială. Gealatul: În sănătatea dumneavoastră, stimată doamnă, daţi drumul la poveste, fiţi fermă şi tranşantă, nu neglijaţi nimic, detaliul face legea în anchetă, poftiţi şi un şervet, să vă uscaţi buclele blonde. O să fiu ochi şi urechi, ceva ceva am auzit prin târg în legătură cu un bichon.

125

Clementina: Vedeţi, am în dotare ca accesoriu de avarie, acest manşon de astrahan. Uitaţi cum iese, şi o să scot din manşon boticul de bichon seducător. Eu îmi plimbam bichonul de două ori pe zi, odată dimineaţa, la ora 8, pentru sesiunea uzuală de marcare a teritoriului, a doua oară la ora 18 p.m., pentru socializarea de bon ton cu diva de la trei. Lumea rea şi bârfitoare zicea că bichonul avea pe stânga blana năpârlită, i se vedea pielea vineţie, unele zvonuri făceau vorbire despre râie, vecinele de la parter se puseseră de acord că bichonul era belit, cică îl opărise stăpâna lui, adică eu. Gealatul: Şi nu e nimic adevărat, nu poate fi adevărat că aţi turnat ibricul cu apă opărită peste răsadurile dansatoarei de la parter, şi peste bichonul dumneavoastră care chelăcăia să fie împerecheat, să fie în sfârşit bărbat adevărat, şi el. Clementina: Astea–s poveşti de cartier, insignifiante, eu, ca doamnă colonel, nu mam amestecat niciodată cu mulţimea. Mie mi-a plăcut mereu să stau singură pe banca din faţa blocului şi să ronţăiesc seminţe laxative. Iar bichonul meu pur sânge să lipăie şi el un biscuite aromat, nicidecum să se dedea la desfrâu cu femelele prin vecini. Uitaţi, acum că mi-aţi scos chestiile alea de le ziceţi cătuşe, vă dau o probă de stil şi de fineţe. Observaţi vă rog, cum scuip cojile de seminţe în batistuţa bej cu monogramă. Un vestigiu simbolic din viaţa anterioară când am fost femeie măritată . Gealatul: Şi bichonul acela cu centura lui de castitate, a murit sau mai trăieşte? Clementina: Păi masculul în călduri s-a agitat în faţa ibricului şi s-a opărit. L-am îngropat în stratul de flori al dezmăţatei de la parter. A existat şi un fenomen paranormal, ibricul a sărit drept în geamul seducătoarei. ( Acum bichonul de cârpă zace-n manşonul fleşcăit , aşezat prudent sub masă. Clementina leagănă subtil bichonul cu şoşonul drept. Poliţistul se face că nu aude, e drept că nici Clementina nu a insistat . E cu ochii pe clondirul cazon din care tocmai trăsese o înghiţitură, după care Costiniu l-a pus cu grijă înapoi în dulapul cu efecte.) Gealatul-Povesteaţi aşa frumos, nu vreţi să ne întoarcem pe alee, în parc? (încercă poliţistul să aducă dialogul pe făgaşul cercetării oficiale. Clementina, toropită de căldură şi de votcă, începu să plângă cu lacrimi vopsite de rimel, e un plâns liniştitor, o lăcrimare îngemănată cu un rictus de melancolie.) Naratorul: (se aude din afara scenei) -La ceasul când deapăn povestea pe umila tastatură, mă macină observaţia unui lector sofisticat. Mi-a reproşat că personajele de care mă ocup sunt uscate, reci, şi că e de datoria mea să le umanizez psihologic. Ce ar mai fi de spus despre Clementina după răsunătorul proces de divorţ? Nimic senzaţional nu s-a mai petrecut, Clementina a ieşit din viaţa publică. S-o aducem gradual din timpul evocării în timpul relatării. Gealatul: Haideţi, încă o sorbitură clandestină, iute, iute să nu ne vadă şefii. 126

Clementina: Dar-ar dracu în toţi şefii ţi toţi decidenţii eticii urbane, scuzaţi-mi duritatea. Gealatul: Vă înţeleg recursul la drama singurătăţii, câteva detalii ar fi chiar relevante pentru devenirea dumneavoastră actuală. Clementina. Of, domnule fiecare femeie, mai ales dacă e divorţată, are viaţa ca un roman. După ce am fost lăsată vraişte de bărbat, mi-am luat viaţa de la capăt cu multă străduinţă. Gealatul: Cum aşa? Clementina: (retoric, avântată) Primul meu pas către regenerare şi consolare a fost să stau pironită la oglindă. Ore în şir făceam ce ştiam eu să fac mai bine, îmi răsuceam cârlionţii blonzi într-o textură etajată . Agrafele mi se împlântau în bucle şi şuviţe zurlii. Apoi, eu, Clementina cea stigmatizată, defilam triumfătoare cu bichonul permanent la purtător. Îmi plăcea la nebunie să vând lucrurile din apartamentul proletar unde-mi făcusem noua reşedinţă. Afacerea comercială a mers ca pe roate până în ziua în care m-am luat la ceartă cu domnul de la consignaţie. Gealatul: Îmi aduc aminte nefericitul incident. S-a făcut mare vâlvă în oraş. Personal, nu am înţeles de ce aţi primit amendă cu avertisment. Clementina: Da de unde ştiţi, aţi fost acolo să trageţi cu urechea? Gealatul: Vorbe doamnă, bârfe de oraş provincial. Altminteri negustorul e mare şmecher şi escroc. Îmi dau seama ce-a putut să comploteze împotriva unei doamne singure, lipsită de apărare. Clementina: Staţi să vedeţi. Da mai vreau o duşcă de întăritor. (Gealatul se conformează după ce el însuşi dă pe gât cu poftă din clondir, direct. Clementina, scârbită, se face că nu vede.) Eu i-am dus să vând o lebădă de porţelan. Domnul nici nu voia să audă, a hotărât irevocabil că în faţă i se arată doar o raţă , o raţă rustică şi proastă. Gealatul: Îmi dau seama cum v-aţi simţit de jignită şi chiar agresată. Clementina: Cum să nu? Am dat cu lebăda de masă, lebădă sau raţă, ce-o fi fost. De nervi dădeam din mâini cu lebăda nedeterminată. Domnul m-a dat-o afară. M-a făcut impertinentă. Una peste alta, am dat cu lebăda şi de geamul prăvăliei. Să ştie toată lumea că este un escroc. Gealatul: Şi apoi? Clementina: Mi-am luat bichonul şi-am pornit hai hui pe străzi, în oraşul în care plouă monoton şi necontenit. Mi-am stricat relaţia cu negustorul şi-am rămas fără bani de biscuiţi pentru bichon. Dar-ar dracu în speţa lui de boşorog zgârcit şi chel,

127

prăvăliaş fără prestanţă şi fără caracter. Şi prost, cum să confunzi o lebădă cu o umilă raţă? Naratorul: Hai să ne ţinem în continuare după ea şi să decelăm adevărul moral şi istoric. Ce-a fost a fost, haideţi să ne întoarcem în parc.

SCENA III Clementina, Renata, Naratorul Drumul iniţiatic al Clementinei Gluga de la pelerină şiroia de apă, zulufii blonzi modelaţi cu fixativ se pleoştesc pe frunte, rimelul lasă dâre pe obrajii bucălaţi, bichonul chelăcăie de frig, biata noastră Clementina dârdâie şi ea, în parc se audea doar ropotul de ploaie. Apariţia intrusei, Renata Într-un târziu din capătul aleii cu castani se întrezăreşte o siluetă gârbovită agitând în vârf de băţ o cârpă albă în semn de capitulare. Este Renata. Se clatină, sughiţă, bolboroseşte în pustiu. Renata: Sunt foarte supărată. Nu mi se respectă rangul de primadonă la revistă. Nemernicii îmi spun, fosta primadonă. De aici mi se trage tot necazul. Am profitat de transportul mortuar făcut de prietenul meu. El a adus un mort cu dricul personal până la cimitir. Trebuia să fie un mort rentabil. Ce dracu vă holbaţi la mine. N-aveţi idee ce ingenios te face foamea. Voi, ăia din scaune, vă lamentaţi şi dacă se strică lanţul de la closet. Noi suntem comunitatea de supravieţuitori. Ete, eu am profitat de transportul mortuar şi am pus sub sicriu o sacoşă cu prune uscate şi cu cozonaci pentru pomană, desigur sfeterisiţi. Normal era ca subsemnata să am am partea mea de pradă . Sunt cea mai bună bocitoare din breasla sopranelor funebre. E adevărat că la ultima ceremonie s-a petrecut un incident. Recunosc, oameni buni, recunosc. Am băut ţuică pe nemâncate şi când am dat să plâng profesionist, m-a apucat sughiţul eiilic din străfunduri de viscere. Mi-am pus în aplicare planul de rezervă, B, playback-ul mântuitor. Numai că nu mai puteam să mă opresc din sughiţ, cu zgomotul aleatoriu. bocetul de jale a răsunat cu poticneli. Lumea de la mort s-a pus pe râs, popa s-a mâniat pe enoriaşi şi a ciuntit din slujbă cât a vrut. Mortul a rămas în bună pace, mort, moştenitorii însă s-au certat ca chiorii de la bani, chiar pe buza gropii. Şi multe altele s-au petrecut la acea înmormântare de pomină şi toate pentru că eu, Renata, sughiţam. Sughiţam ca şi acum, când am nimerit în ploaie pe alee. Mă gândesc, că încă pot gândi, beată criţă aşa cum sunt, la prunele pierdute şi la cozonac. Mă gândesc cu asiduitate mai ales la pierderea locului de muncă. Cică dricarul a adus pentru prestări servicii mortuare o bergonelă de pe centură, o

128

sclifosită şi o miorlăită păcătoasă. Ei şi ce, tot am ce pune pe masă de două ori pe zi, am şi pensie pe card, am şi bonuri de masă din care îmi cumpăr ţigări, alune şi palincă. Naratorul: Clementina stă cu privirea la bichonul rebegit de frig, n-o vede, n-o aude pe Renata. Nici Renata n-a zărit-o pe Clementina, face slalom prin băltoace şi cum am spus-o în repetate rânduri, sughiţă. Aceste două femei, de cum se văd, se uită chiorâş una la alta din timpuri imemoriale. Speţa e simplă de tot , simplă şi banală. Renata avea lipici la bărbaţii spectatori, Clementina a aflat despre nişte flori şi o consumaţie într-un separeu, cu soţul legitim. Oprim episodul aici, nu sufocăm sensibilităţile cu detalii vulgare şi nerelevante. Cert este că acum, Renata are de gând să poposeacă tot pe banca ocupată de Clementina. Nu se mai poatea opri din sughiţat şi nici picioarele nu mai pot ţine drumul drept. Simte ea nevoia să oprească şi să-şi tragă sufletul nu oriunde, ci acolo pe banca de sub salcâmul jelitor. Nu mai apucă să se aşeze, că face un hâc hiperbolizant . Uite cum s-a împleticit ireversibil, a căzut pe brânci în băltoacă. Aici va rămâne Renata, într-un repaos oarecum forţat.( clar obscur) Între timp , de sub gluga de la pelerină, ochii Clementinei au detectat postura rivalei din tinereţe. A privit scârbită şomoiogul urduros şi lipicios cu faţă umană, şi a plecat pâş pâş din zona de alertă. Când să iasă de pe alee , bichonul s-a cerut afară, Clementina l-a lăsat lângă un copac să se uşureze, apoi a luat boţul îmblănit şi l-a pus înapoi în manşon. Ghinion apocaliptic, un şoşon a rămas înţepenit în noroi , nu s-a mai lăsat dat dus , iar Clementina a rămas cu un picior desculţ, întro ipostază indecentă şi umilă. Ce să facă, ce să facă statuara Clementina? Simplu, sa dus întors din drum, s-a apropiat de Renata care horcăia a somn, trântită într-o rână pe alee, i-a smuls acesteia galoşul după ce a tras fermoarul, galoş impermeabil, cam neguros, de doliu, dar funcţional pentru plimbat sub tropotitul pluvial. Clementina s-a pornit din nou la drum încălţată cu un galoş şi un şoşon. Clementina împlineşte întocmai gestualitatea, ca după dictare.

Scena IV Costiniu, Clementina, Naratorul Costiniu: Să înţeleg din ecoul amintirii dumneavoastră că aţi plecat din parc încălţată asimetric, cu un galoş şi un şoşon. Clementina: Păi cum puteam altfel? Costiniu: -Bun, când i-aţi luat galoşul , precizaţi pentru necesitatea de fineţe nuanţată lexical, sforăia sau horcăia? Naratorul Nararea episodului din parc în stilul indirect vine din dorinţa de a merge totuşi mai pe scurtătură. Costiniu a stimulat-o pe Clementina,( vezi ultima 129

replică de dialog mai sus), dar ea a împleticit firul acţiunii, ademenită de clondir. Unde mai pui că nici Costiniu nu e un model de abstinenţă, în fapt cei doi s-au pus cu vrednicie pe băut până au scuturat clondirul de picătura ultimă. Costiniu a rămas vigilent pe tot traseul dialogal: Clementina nu se mai poate concentra. A obosit de atâta remember. Costiniu: Ziceaţi că a căzut pe brânci, cum se face că avea noroi pe partea dorsală şi pe ceafă? Clementina: I-am dat un şut în fund, am aşteptat o viaţă s-o văd curmată în faţa mea. Costiniu: I-aţi pus piciorul cu şoşon pe ceafă? Clementina: Am pus-o cu botul în apă , să se răcorească. Ăla de pe ceafă era noroiul meu. Costiniu: Păi s-a răcorit, definitiv. A murit uşor, în somn. Nici nu şi-a dat seama că i-aţi luat galoşul. Cum comentaţi decesul Renatei? Aveţi a vă reproşa ceva? Clementina: Da, domnule Costiniu, dacă ziceţi că era moartă de tot, trebuia să iau şi galoşul celălalt. Mi-a dat mie prin cap să iau ambii galoşi, da nemernica părea că mişcă, aşa c-am renunţat. Naratorul: Ajuns în acest punct al confesiunii Clementinei, domnul Costiniu îşi şterge fruntea transpirată. În ochii lui ceţoşi, mijeşte un licăr de tristeţe. Şi el a dus Renatei cândva flori şi a invitat-o în ştiutul separeu. Clementina nu va afla asta niciodată. E mai bine pentru ea. E udă, tuşeşte, e bătrână şi ieşită din uz. Acum o cheamă un agent care o conduce în camera de odihnă şi reflecţie pentru infractorii vulnerabili. Un singur moment de cumpănă. Atenţie! Bichonul! Clementina nu se dă dusă şi îngână duios, hai la mama, hai la mama , uite biscuitul. Costiniu şi agentul stau nedumeriţi. În cele din urmă înţeleg. Manşonul cu căţelul de cârpă de sub masă. Ii dau fetişul cu blândeţe. O ce scenă duioasă şi cavernoasă. Bătrâna tuşeşte periculos. Oraşul se scufundă lent în noapte. Costiniu păşeşte agale sprijinindu-se de stâlpi şi de pereţi. Urmăriţi-i umbra murală. Se va duce acasă, unde nevasta nu-l mai aşteaptă niciodată, niciodată. Face traseul european cu un tirist viril şi charismatic. În oraş domneşte ordinea parohială, fără zgomot, fără violenţă. Azilul va avea acum două locuri vacante. Poliţistul nostru, duiosul anchetator etilic, va depune dosarul său pe lista de priorităţi. PLAUDITE, ACTA EST FABULA .

130

Notă: Naratorul poate fi vizibil, conform ideii regizorale: clown, omuleţ patriarhal, oricum nu static , ci în continuă mişcare. Partea descriptivă din discursul său acompaniază personajele, mai ales lupta din parc, se desfăşoară aprig sau cu încetinitorul, după caz, cu o coloană sonoră adecvată. Naratorul, coloana sonoră, mimica, toate acestea se sincronizează în atmosferă crepusculară. Virginia Paraschiv Baia Mare -

131

MIHAI GANEA

Flotaţia Centrală Baia Mare

Baia Sprie. Pe cumătrul meu îl cheamă Hailak Feri, este de prin Şomcuta Mare, căsătorit cu fata lui Cimpoieşu, cea mare, din Coas. Cumătrul meu era un curvar, iar Lenuţa, femeia lui, era foarte geloasă. Era prin anii ’58-’59. Feri Hailak făcea serviciul la staţia de pompe, lângă fostul depozit de lemne de atunci. La atelierul central, azi UMMUM, era staţia de oprire a autobuzului pentru cei care lucram la mina Josza Bella şi Flotaţia de la Baia Sprie. Acolo, pe o străduţă, lângă chioşcul alimentar, locuia familia Bulboacă. Femeia era cam curvuliţă, aşa spuneau gurile rele ale lumii. De multe ori Lenuţa a lui Hailak îl pândea pe Feri de la fereastra lui Bulboacă, să-l vadă dacă nu umblă cu femei uşuratice. De la fereastra ce dă în stradă, de la Bulbucoaia, se vedea ca-n palmă staţia de pompe unde Feri făcea serviciu. Acolo şedea Lenuţa, iar noi râdeam. Odată, Feri făcea dragoste cu una tinerică şi frumuşică lângă dâmb, dincolo de calea ferată a trenului de lemne care făcea transportul de la Blidari la Baia Mare. Cum aşteptam noi în staţie pe Ghiuri Baci, vine Lenuţa lui Hailak aprinsă la faţă şi, gâfâind, mă întreabă: – Nicule! Nu l-ai văzut pe Feri al meu cu vreo femeie? – Nu, dragă, i-am răspuns. Cu toate că noi toţi îl văzuserăm pe Feri în timpul relaţiei sexuale, cu tipa. Dacă te uitai bine, observai ceva, dar Lenuţa, fiind orbită de gelozie, nu a văzut nimic. A venit autobuzul nostru şi ne-am urcat în el. Am plecat spre Baia Sprie. Pe Lenuţa am lăsat-o să-l pândească pe Feri, toată noaptea.

132

Olga Diaciuc era bolnavă. Era pe roşu. Maistrul Lenc o punea unde era mai greu, în special la filtre. Mi-a spus odată că Diaciuc, bărbatul ei, nu dă nimic pe ea şi că nu-i poartă de grijă. Numai bani să-i aducă, şi cât de mulţi. Avea şi ea dreptul să mai dea pe de lături. Mai făcea câte o escapadă când dormea la Baia Sprie, la locuinţa lui Butoi Marin, care era o pramatie de om, ca şi Olga. De multe ori, când veneam acasă, că amândoi locuiam în Ferneziu, iarna, când ieşeam din serviciu, cam pe la podul de la intrarea în Ferneziu, aproape de casa noastră, parcă era un făcut, pe amândoi ne apuca pişarea. Ea într-o parte, cu curul gol, ciuşdită jos, iar eu, cu sula în mână, în cealaltă parte. Venea câte o maşină dinspre Baia Mare la Ferneziu şi punea luminile farurilor drept pe curul Olgăi şi pe sula mea. Multe maşini reduceau viteza când ne vedeau, iar noi râdeam de prostia noastră.

Azi este marţi. 08.04.86. Timpul a fost foarte cald, iar lumea a început să sape grădinile de pe lângă blocuri. Azi noapte vecina Rus Maria, care lucrează la Filatură, la schimbul doi, a venit însoţită de două colege. Au stat puţin în casă la ea şi pe urmă au plecat. Soţul Mariei Rus, adică Rus Mihai, era de serviciu pe schimbul trei. Femeia s-a dezbrăcat şi s-a băgat în pat ca să se culce. După un timp cineva a sunat la uşă. S-a ridicat din pat, a luat un halat, a mers la uşă şi a întrebat cine este. – Eu! a răspuns cineva. Femeia, cunoscând vocea, i-a spus să aprindă lumina pe scară şi i-a dat drumul în apartament. Era şeful scării, Martocean Tiberiu. S-a aşezat omul pe scaun şi a îmbiat-o cu un lanţ şi nişte cercei de argint. Femeia i-a spus că nu are bani. – Nu-i nimic, ţi le dau pe gratis, a răspuns Tibi. Şi îţi mai dau şi bani, numai să te culci cu mine. Tibi Martocean este ţigan. Femeia l-a poftit afară şi a dat alarma la vecini, că a fost deranjată de şeful scării care i-a făcut propuneri ruşinoase de dragoste. S-a deranjat şi doamna Pop Stela. De la dânsa femeia a telefonat la soţul său pe la ora unu noaptea. Să vină acasă de la serviciu! Acesta a venit şi i-a cerut ţiganului socoteală pentru faptele sale. Ţiganul, al dracului, a întors foaia, zicând că a fost altul şi nu el. Cazul a ajuns la miliţie, iar sectoristul l-a procopsit pe ţigan cu o amendă de 300 de lei ca să-l calmeze pe ţigan, că numai taşcă de românce îi trebuie. A mai fost şi Hordău Maria, care a declarat că şi ei i-a propus Tibi. Pe urmă a confirmat şi Eva Gaşpar. Îmi spune soţia că şi ei i-a bătut apropouri cu două înţelesuri şi am râs. – Ha! Ha! Ha! 133

A venit Barcu cu maşina, cu Miki. S-au dus acasă. După masă am fost la gară cu Niniricu şi am văzut o lozincă: «Bine aţi venit la Festivalul interjudeţean de muzică uşoară în anii de lumină». Orice comentariu este de prisos. Celor fără obraz şi loviţi cu felehestru în cap n-ai ce le face. Este lumea lor, lumea şnapanilor şi a borfaşilor. Este ora 23,45. Mi-e somn. Restul pe mâine. Fii pururea în casa mea, Iisuse Hristoase. Amin.

Azi este miercuri.09.04.86. Timp cald, chiar foarte cald. Rus Mihai mi-a oferit o cafea, la „IZA”. Clari şi Mişulea se tot ceartă. Eu le-am recomandat câteva şedinţe cu şocuri electrice la secţia de psihiatrie a Spitalului din Sighet, cel de bolunzi. Podinoaia a venit pe banca de la scara unu, beată criţă. Azi noapte, la Rus Maria cineva a încercat clanţa de la uşă. Ea a dat alarma, bătând în ţevile de la calorifer. Lenuţa a dat mai departe alarma, bătând în perete cu tocul de la pantof. S-a sculat vecinul Gaşpar Paul şi Eva, soţia lui. Au căutat făptaşul care a încercat clanţa, fără să poată pune mâna pe el. La fel şi afară. Nu a găsit pe nimeni! – Păi cine să fi fost? – Martocean Tiberiu! A ieşit omul din casă, pe hol, a încercat uşa şi s-a întors în casă, frumuşel. Asta-i la mintea cocoşului. A fost Silvia Biro la noi ca să-i fac o cerere la judecătorie, în care să ceară anularea sentinţei dată de instanţă pentru plata pensiei alimentare pentru copii. Urmează ca mâine dimineaţă să i-o fac. Mi-a arătat o somaţie de la IRE, prin care trebuie să plătească 253 de lei. Se plângea că-i prea mult. M-am deplasat la ea acasă şi am citit contorul împreună. Voind să verific dacă s-a procedat corect, i-am cerut ultima chitanţă, din ianuarie. A căutat biata femeie peste tot, chiar şi într-un carnet pe care scria «Amintiri», ca la adolescenţi, dar chitanţa nicăieri. Este o femeie cu patru copii şi... neserioasă. La ea , curăţenia lasă de dorit. În schimb are un prieten şi un carnet de amintiri, cu care nu se poate prezenta la IRE, pentru confruntare. Deci, lasă prostul să plătească pentru prostia lui. De la Silvia Biro m-am dus la Iuti, văduva recentă a lui Rat Nelu.

134

Acolo, altă privelişte. Iuti, adică Iudith Raţiu, îndrăgostită lulea de un cioflingar de flăcău, în vârstă de 19 ani, cu tulei la gură, prinzând-o de după mijloc, iar ea prinzându-i capul în palme şi sărutându-l cu foc, mai, mai, să se apuce de treabă în faţa mea. – Ah! Honoré de Balzac. Cât adevăr ai scris tu în Comedia umană! Bietul Nelu, nici nu s-a răcit bine, iar femeia lui o dă cu altul, pentru de a se consola. La orele 21,10 a rulat la televizor episodul trei din serialul «Cei patru Robinsoni». Înainte de a începe, a fost politica de tămâiere a Cezarului. S-au cântat imnuri de slavă şi de mulţumire pentru viaţă fericită pe care ne-a făcut-o azi. Frig, foame, cozi, lacăt la gură, libertatea de a muri în deznădejde, în cazul când nu ai bani, naşterea copiilor forţată, chinurile mamelor ca să-i crească fără lapte. Laptele se dă la oi şi la porci, să fie graşi pentru export, pentru valută. Şi pentru toate aceste fericiri descrise mai sus, corul lingăilor de cur şi al lingăriţelor îi cântă în strună, iar când se duc acasă îl înjură de mama focului. Dar lui ce-i pasă? Dă din mâini şi arată «ciuciu» la discursuri. Şi se ţine de cuvânt. Că tot din «ciuciu» trăim, iar peste tot chipul lui, cu rânjetul drăcesc. Până şi copiii, când ies la plimbare cu mămicile lor, de mânuţă, se uită în vitrina de la librăria ASTRA de pe bulevardul Bucureşti unde sunt cărţi cu chipul lui râzând drăceşte şi spun: – Uite, mami, pe... futu-i mama lui! Lenuţa nu s-a simţit bine.

135

bătrânul din Breb

stătea bătrânul acela în prag de mănăstire părea sculptat de meşteri în anotimp de vară zăceau alături cioburi de vremi în adormire înghesuite-n ziduri cu zeii lor de ceară şi nu plângeau copacii nici lucitoarea cale ce duce către Iza miros de busuioc când dealul cu pricina îşi prăvălea spre vale aceeaşi răstignire lipsită de noroc călca pământul rece opinca lui străbună cureaua împletită din zeci de primăveri ţinea legată taina părinţilor cunună din florile ce-au curs pe apele de ieri iar barba lui mai aspră ca piatra din hotare ţinea obrazul roşu în palmele de lemn întrega aşezare plutea uşor din zare venea spre noi chemarea nebună ca un semn stătea bătrânul acela în prag de mănăstire părea sculptat de meşteri în anotimp de vară zăceau alături cioburi de vremi în adormire înghesuite-n ziduri cu zeii lor de ceară

magistra serenissima

lacrimile toamnei au topit vara fierbinte îngheţând vorbele în spuma răscolită de stele un cuvât magic le încinge liniştea: ave magistra profesor de ziua de naştere fericită 136

încotro ne plimbă gândul când vremea se clatină fără noimă ca un braţ de balanţă încotro ochii demult închişi încă văd sclipitori printre nori naufragiul bântuit de chinul nervului rebel încă mai trec prin pleoape abisuri dorul de raza unor privelişti albastre fiorul pătrunde în noi nestatornic şi rece singuri încarceraţi în durere şi facere cu braţul veghez respiraţia nopţii atingându-ţi pieptul sub care se zbate o lume vei trăi mereu dincolo de vântul sălbatic e marea ce te continuă în altă taină vremelnică până la alt capăt te acoperă din faţă cum te acoperea dinăuntru nădejdea noastră aşteaptă cuminte tărâmul acela verde şi cald peste poate suntem mesagerii martori nu ne atinge moartea nici visul speranţa ci doar gândul fugar din capul reptilei ca o confuzie ciudată ceaţa şi aburii dimineţii în simţurile noastre ne despart de teamă iar când dispari adânc cufundată în stele iar zborul nostru seamănă cu aripile tale lumina întuneric şi ea ne absoarbe melodiile cerului ne amăgesc trecătorile ora ploilor ne frânge în bunul rămas mâinile se ating de amintiri noaptea vrea să ne despice nebună de trunchiul cu ramuri verzi de castan prin fereastra ce dă nicăeri nu se distinge decât mâhnire şi teamă cenuşa secretelor nemărturisite din flăcări 137

muzica se scoate cu muzică visul cu vis poemul cu ecoul altui poem perpendicular toamna lacrimi şi necuvinte totul se va termina cu bine totul se va termina la Tine magistra serenissima

nopți albe nopți albe nopți pline de veghe și dor de nu știu ce stinge ninsoarea lor rece mai tristă mai albă ca scâncetul lor vremea se duce vremea se trece nopți albe nopți pline de veghe și dor undeva copilul geamănul iernii sania lunecă fugărind caii și luna mă doare și frânge tremurul cărnii pe spuză se-adună jeratic întruna undeva copilul geamănul iernii mai cade o pală de vânt pe o geană și aburii curg risipiți în tăcere se scutură gând după gând peste rană nimic nu se mișcă în umbra ce piere mai cade o pală de vânt pe o geană și nimeni nu plânge sub vatra de spumă troznind niște flăcări mai pâlpâie greu iubiri trecătoare din ani se adună să-mi bâtuie visul sub tâmplă mereu și nimeni nu plânge sub vatra de spumă nopți albe nopți pline de veghe și dor de nu știu ce stinge ninsoarea lor rece mai tristă mai albă ca scâncetul lor vremea se duce vremea se trece nopți albe nopți pline de veghe și dor 138

pădurea gastă e cheia lumii o povară a omului în starea sa de om pocalul sfânt și merele de aur încă se caută în aparente paradigme sunt legi simboluri semne mici comori ce-au curs măsuri și ritmuri naturale e cheia lumii o povară a omului în starea sa de om sunt obiecte talisman de contemplat ca hrană bucurie împlinire natura lucrului cu grijă se ascunde de lăcomia micului vrăjit Chivotul Solomon ca rege la îngropat în rudimentul de a ști sunt obiecte talisman de contemplat ca hrană bucurie împlinire ajuns în Galia Perille făcu un templu Vasul Sfânt templiștii regi ai Graal-ului cu Perceval îl duc la orient acolo căci orientul unei perle e sanctuar lumină și trezire tradiție-inspirată pădure orient ajuns în Galia Perille făcu un templu Vasul Sfânt pădurea templului cu iazuri ce tăinuesc păzite de regele pescar ascunzători în patru cu spin frumos pe drumul de vizită fântâna cu păsări rece calea spre mănăstiri castelul și cupa sa cu pinten de munte dureros stejar pădurea templului cu iazuri ce tăinuiesc păzite de regele pescar

139

recunoştinţă nu poţi să treci cu vederea unui om o faptă sub rezerva îndreptării nu poţi dacă natura lui firească este profund nerecunoscătoare coboram din veşnicia munţilor căutam ceva dar m-am trezit găsit în vîltoarea nebună a secolului simţi acel vânt mirosul de ploaie sărată totul e un dar întreaga lume şi cu tine în ea acele bătăi din pieptul tău ştiu că nu ai plătit pentru ele eu nu am pătit pentru ale mele cei doi ochi mâinile astea iată ce ştiu nu poţi să faci nimic pentru această lume această viaţă aşa că pleacă-ţi naibii capul şi primeşte această recunoştinţă un bătrân mi-a spus odată că recunoştinţa mi-ar reda libertatea nu ştiu exact cum funcţionează dar ştiu că sunt recunoscător şi ştiu că sunt liber

140

refugiul meu în armonie sunt cu propria mea filozofie domestică aici mă simt cel mai . . . bine sau rău luminişul este strada mea preferata mea locul meu de odihnă ultimul refugiu la capătul lumii e tot ce merit atât după o viaţă sălbatică numai eu înţeleg iar tovarăşa mea de potecă înţelege şi ea că aceasta este destinaţia noastră finală refugiul meu

141

vântul nordului vântul nordului statornic şuierând seară de seară tremură oglinda Tisei nevăzută-n cer povară şi se duce fără preget fără dor şi fără taină până-n măgura cea aspră scuturând a nopţii haină urcă aburii din unde pas cu pas în revenire pentru ca să le prăvale într-o altă adormire iar sub cetina ce-şi scurge picăturile pe carte umbre trec din altă lume altă viaţă altă moarte ziduri noi cu mii de nume şi nescrise epigrafe stau la uşa închisorii mărturii fără parafe cine astăzi le mai ţine socoteala împlinită câţi au fost câţi au şters praful de pe cronica tocită s-a uscat pe ochi noroiul cu sămânţa lui de vise au plecat sub gloanţe oarbe din tranşee interzise iar alături ca o smoală de-ntuneric şi mai greu mărturie-i cimitirul de copii ce plâng mereu au trăit aicea oamneni şi neoameni laolaltă din industria terorii într-o urbe blestemată câţi au fost câţi o să fie şi mai sunt cei ce aşteaptă milă îndurare Doamne milă-n altă judecată vântul nordului statornic şuierând seară de seară tremură oglinda Tisei nevăzută-n cer povară

142

zăpezile albastre unde mai sunt zăpezile albastre şi calde din amurguri străvezii pierdute sunt de-acum în avalanşe pierdute sunt iubirile târzii mai ning domol din cer alte colinde peste ţinutul meu cu dor nespus iubita tandră braţul şi-l întinde să prindă fulgii iernii ce s-a dus mai lungă-mi pare iarna asta plină de-atâta promoroacă atârnată pe brazii zvelţi si-albaştri de lumină ce-şi leagănă coroana înstelată şi-mi tremură deodată braţul rece pe umărul tovarăşei de drum mă năpădeşte timpul care trece cu amintiri de ceaţă şi de scrum unde mai sunt zăpezile albastre şi calde din amurguri străvezii pierdute sunt deacum în avalanşe pierdute sunt iubirile târzii

143

144