Revista Portile Nordului, decembrie 2018

REVISTA DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRUL UI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE - PORŢILE NORDULUI

Anul V/2018

Nr. 8 Baia Mare

DECEMBRIE 2018

NR. 8

BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREŞ, TRANSILVANIA, ROMÂNIA Editori: Fundaţia şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă Porţile Nordului, fondatori Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr. Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan FOTOGRAFIA Simona Michiș

Coperta I: Frații Pop, Ștefan și Alexandru, uciși pe Feleac la cedarea Ardealului 1940 ( fotografie din colecția, Mihaly G. ) Coperta IV: Madona Spria, opera sculptorului Mircea Rusu, ( fotografie din colecția, Mihaly G. ) ADRESA REDACŢIEI: CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE ( Pentru redacţia revistei „Porţile Nordului” ) Str. Luminişului nr. 5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: + 40 362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Editare și tipărire revistă: Fundația și EdituraTransilvania, Tecuci, str. Gh. Petrașcu nr. 70, jud. Galați

ISSN 2360 – 5839 1

La alcătuirea acestui număr au colaborat: Celestine Mihaela Cezar Parlog Costel Stancu Dancuș Doru ( Anglia ) Dorina Brandusa Landen ( Suedia ) Efrim Adela Emanuel Stoica ( Suedia ) Eva Grosz ( Israel ) Florin Paraschiv Godja Ioan ( Austria ) Ioan Carp ( Belgia ) Joni Stoian Maria Frandos (Anglia ) Maria Sava Mariana Popescu Mihai Ganea Mihaly G. Pap ( Ungaria) Mirela Ianus (Italia) Petrovai George Pope Emanuel ( Anglia ) Tanase Anca Virginia Paraschiv

Cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri și a Sărbătorilor de Iarnă 2018 – 2019, Colectivul nostru de redacție vă urează: SĂRBĂTORI FERICITE și LA MULȚI ANI

2

ZIUA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI SĂRBĂTORITĂ LA ALBA IULIA 28 MAI 2018 Din anul 2015 Ziua Românilor de Pretutindeni se sărbătoreşte la propunerea diasporei româneşti în ultima duminică a lunii mai. Motivele alegerii acestei date în locul celei de 30 noiembrie cum a fost stabilit prin lege în anul 2007 sunt determinate de faptul că în luna mai sunt multe sărbători - sărbători ale familiei cum ar fi Ziua Mamei (în prima duminică a lunii mai) şi Ziua Tatălui (a doua duminică din mai) precum şi sărbători oficiale - Ziua Europei, Ziua Independenţei României şi Ziua regalităţii în România. Astfel, luna mai este o perioadă favorabilă acestor evenimente.

Ziua Românilor de Pretutindeni a fost instituită prin Legea nr. 299 din 13 noiembrie 2007, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, care reglementează drepturile persoanelor ce își asumă în mod liber identitatea culturală română — persoanele de origine română și cele aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, din afara granițelor României, având ca scop menținerea, promovarea și afirmarea identității lor culturale, etnice, lingvistice și religioase. Între anii 2007-2014, Ziua Românilor de Pretutindeni a fost marcată în fiecare an, la 30 noiembrie, de Ziua Sfântului Andrei, Apostolul românilor, de către Departamentul Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni (DPRRP), printr-o serie de manifestări organizate în zone în care trăiesc mulți români. În acest an data sărbătorii a căzut pe 27 mai, Ziua Rusaliilor. Evenimentul s-a celebrat însă în data de 28 mai în Piața Tricolorului într-un moment de mare sărbătoare pentru creștinătate, a doua Zi de Rusalii. Românii s-au întâlnit în Piaţa Tricolorului, pentru a mulţumi înaintaşilor că ne-au făurit o ţară, că ne-au oferit 100 de ani de demnitate, mândrie şi credinţă! Evenimentul a început la ora 12 în faţa Catedralei Încoronării din Alba Iulia, simbolul reîntregirii neamului românesc, cu un ceremonial militar şi Te Deum, unde au participat efective din cadrul MApN, Batalionul 136 Geniu Apulum, o subunitate din cadrul Gărzii de Onoare a Jandarmeriei Române Bucureşti, o subunitate ecvestră din cadrul Jandarmeriei Române Bucureşti şi Fanfara reprezentativă a Jandarmeriei Române. Pentru prima dată la Alba Iulia au fost invitaţi reprezentanţi ai celor 18 culte religioase recunoscute oficial în România, la care s-au adăugat şi autorităţi locale, turişti şi localnici. În Piaţa Tricolorului a avut loc un ceremonial militar de arborare a drapelului și intonarea imnului de către invitatul de onoare al Jandarmeriei Române - naistul Nicolae Voiculeţ. "Împreună, vreau să trezim conştiinţa sufletului nostru şi să-i facem pe toţi românii mândri de istoria neamului şi de veşnicia lui", a precizat Nicolae Voiculeț, într-un comunicat de presă. În continuare a fost prezentat un scurt istoric a ceea ce a premers Marii Uniri, dar şi rolul Bisericii creştine, ortodoxă şi greco-catolică, în realizarea statului naţional român. Ceremonia a continuat cu un moment prezentat de români din Borşa Maramureşului şi s-a încheiat cu o mică defilare a unităţilor militare prezente. Acest eveniment a făcut parte din sărbătorile Centenarului Unirii, eveniment în care Armata şi Biserica, cele două instituţii în care românii au cea mai mare încredere, şi-au dat concursul pentru a sărbători în unitate 100 de ani de existenţă. Programul a cuprins şi un simpozion 3

cu tema: “Rolul credinței în istoria neamului românesc. Identitatea prin credinţă” desfăşurat la Universitatea 1 Decembrie 1918.

Indiferent de Cult, mesajul celor prezenţi a fost unul comun: ”Deschiderea Spre Credință” – starea de spirit de care are nevoie Romania. Un important membru al elitei intelectuale, Dan Puric consideră că: ”Există trei mari surse de rost pe lumea asta – credinţa, familia şi patria. Într-o societate tot mai divizată, care se confruntă cu o profundă criza de identitate, cauzată de pierderea speranței și a reperelor morale, credința este cu siguranța una dintre “sursele de rost”. Prea mulți dintre români și-au pierdut încrederea în țara în care trăiesc, în clasa politică, în aproapele lor și chiar în ei înșiși. Evoluția și modernismul nu ar trebui să stea în calea recunoașterii și acceptării identității naționale. În 100 de ani România a avut parte de schimbări și dezvoltări majore, însă singurul fapt care a stat la baza identității noastre ca neam a rămas CREDINȚA!”, spun organizatorii. Astăzi, într-o lume globalizată şi secularizată, România noastră trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale.

Evenimentul a fost organizat de Centrul Pentru Politici Locale în parteneriat cu Primăria Municipiului Alba Iulia, Consiliul Județean Alba, Instituția Prefectului Alba, Primăria comunei Ighiu şi Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia.

Prof. Daniela Cetean Alba Iulia

Drumul Unirii - 2018 4

CENTENARUL MARII UNIRI SĂRBĂTORIT LA VIENA ÎN MAI 2018 În perioada 25-27 mai 2018 la Viena au fost organizate evenimente de înaltă ţinută intelectuală prin care s-a celebrat împlinirea a 100 de ani de la cea mai complexă realizare istorică a neamului românesc, Marea Unire a tuturor românilor desăvârşită prin exprimarea voinţei colective a românilor la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. În organizarea acestui eveniment şi-au dat concursul instituţii din Viena (Cercul Cultural Româno-Austriac din Austria, Ambasada României în Austria, RTV „Unirea” din Wiener Neuerstadt, „Societatea Austro-Română din Viena”, „Asociația Șvabilor Bănățeni” din Viena, asociaţiile „Unirea” şi „Hora” din Viena), precum şi asociaţii culturale din România și nu numai (Asociaţia „Renaşterea sişeşteană” din Maramureş, AGERPRES din România și corurile bărbăteşti din Chechiş şi Sişeşti-Maramureş, Societatea Românca, Londra - Marea Britanie, Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni din Canada). S-au alăturat și Grupul de Iniţiativă „Centenar - Marea Unire - Alba Iulia 2018”, Centrul Cultural Municipal „George Coşbuc” Bistriţa Năsăud, ansamblurile culturale „Gura Izvorului” din Vatra Moldoviţei - Suceava şi „Muguri şi mlădiţe de tezaur” din Beiuş.

Pe parcursul acestor zile au avut loc dezbateri, conferinţe, lansări de carte, programe artistice, expoziţii de artă, proiecţie de film documentar şi spectacole de dans popular. Toţi cei care au participat au fost impresionaţi îndeosebi de prestaţia ansamblurilor folclorice care au avut menirea de a afirma prin cântec, poezie şi dans popular tocmai esenţa românismului. Identitatea noastră naţională a fost regăsită cel mai plenar în aceste manifestări culturale, şi trebuie să recunoaştem că am simţit cu mai multă putere conştiinţa a ceea ce suntem. Poate părea exagerat, dar am simţit că suntem mai români în afara României tocmai pentru că aici, la Viena am conştientizat cât de mult am uitat să ne gândim la ceea ce ne defineşte, la ceea ce este înrădăcinat adânc în sufletul nostru şi la adevăratele valori ale neamului românesc. Mulţumim în acest sens tuturor celor care s-au implicat astfel încât în ziua de 27 mai, Ziua Românilor de Pretutindeni să simţim cu adevărat româneşte. Mai ales că am îmbinat cultura populară, limba română şi credinţa ortodoxă într-o superbă activitate desfăşurată în Biserica Ortodoxă din Wiener Neuestadt în Sfânta zi de Rusalii! În 25 mai 2018 în jurul orei 10 au început activităţile efective cu intonarea imnului de stat al României urmat de cel al Austriei şi cu un cuvânt de bun-venit din partea autorităţilor austriece exprimat de Magister Isabelle Jungnickel. Activitatea s-a desfăşurat într-un loc cu o semnificaţie copleşitoare pentru românii ardeleni: Sala de festivităţi a Primăriei Vechi din Viena, acolo unde în luna mai a anului 1892 a fost adus Memorandum-ul Partidului Naţional Român din Transilvania, document de însemnătate uriaşă în condamnarea sistemului dualist şi în solicitarea de drepturi pentru românii deznaţionalizaţi de autorităţile maghiare. Doamna Jungnickel a făcut câteva precizări referitoare la istoricul sălii festive care a fost construită în 1851-1853 şi care a funcţionat timp de 32 de ani ca Sală Festivă şi în care s-au luat decizii esenţiale referitoare la administrarea Vienei. Sala impresionantă este realizată în cel mai clar stil baroc cu ornamente care te încântă dar te şi copleşesc, şi în care am regăsit multe dintre simbolurile Casei de Habsburg pe care le întâlnim şi în cetatea Alba Carolina (cetate 5

construită de austrieci în prima jumătate a secolului XVIII în Alba Iulia).

Ambasadorul României, E.S. Bogdan Mazuru a fost şi el prezent şi a ţinut să salute această iniţiativă, felicitându-i pe organizatori. Şi-a exprimat mulţumirea pentru numărul mare de participanţi şi a ţinut să reamintească de acţiunea din anul 2017 în care a fost celebrată acţiunea memorandistă. I-a felicitat pe cei veniţi din Maramureş, „o regiune care a făcut atât de mult pentru demnitatea şi cultura română”. Într-o perioadă în care România este parte a Europei, astfel de evenimente celebrează identitatea noastră naţională, demnitatea şi unitatea românilor. Totodată, faptul că România este astăzi membră a Uniunii Europene li se datorează şi eforturilor românilor din 1892 şi 1918. Vorbind de rolul oamenilor politici de astăzi, E.S. Bogdan Mazuru a subliniat că aceştia ar trebui să fie preocupaţi de modul în care vor fi percepuţi de istorici având ca barometru modul în care şi-au făcut datoria faţă de ţară!

Momentele artistice au fost inserate între prezentările ştiinţifice şi au încântat pe toţi cei prezenţi. Corurile bărbăteşti din Maramureş au făcut să vibreze întreaga sală şi să cânte împreună cântece patriotice care au subliniat încă o dată dragostea noastră pentru tot ceea ce este mai pur, mai adevărat şi mai frumos în sufletul nostru de români.

Profesorul Iosef Neuwirth, filosof, istoric şi sociolog, a prezentat un material extraordinar despre comunitatea românilor din Viena. Dânsul a trecut în revistă numele importante ale oamenilor de cultură români care au studiat şi au activat la Viena, de la Titu Maiorescu, la George Enescu, Lucian Blaga şi Emil Cioran. Aceştia au îmbogăţit cultura austriacă şi a întregii lumi. Un moment important a fost reprezentat de conferinţa Mag. Lucas Vosicky, secretarul general al Societăţii Austro-Române din Viena, care a vorbit în limba română şi a prezentat corelaţia istorică asemănătoare între celebrarea centenarului României şi al Austriei. Ambele state celebrează 100 de ani de la constituirea lor ca state independente şi împărtăşesc acum aceleaşi valori democratice ca state membre ale Uniunii Europene. Împreună sărbătorim libertatea şi pacea într-o Europă comună la care participă deopotrivă România şi Austria! Ne-a invitat să sărbătorim împreună aceste evenimente şi a mulţumit organizatorilor pentru implicare.

Domnul Ioan Godja alături de col. (r) Gavril Babiciu din Maramureş au fost cei care au venit cu ideea organizării la Viena a centenarului Unirii, fapt care s-a şi concretizat. Aceştia au mulţumit celor implicaţi, românilor care au făcut drum lung până la Viena doar pentru a sărbători româneşte, celor din Bucovina, Maramureş, Beiuş, Alba Iulia, Timișoara, Vâlcea, Caracal, București, Londra și Chișinău.

Unul dintre cele mai emoţionante momente a fost cel al ansamblului Gura Izvorului din Vatra Moldoviţei coordonat de doamna prof. Ilaria Puşcă, un om dedicat, demn şi cu un suflet uriaş de român adevărat! După momentul de început, cel al Oraţiei rostite de una dintre eleve, a fost adus Colacul Prieteniei şi împărţit celor prezenţi, iar mulţimea de copii frumoşi, cu chipuri de îngeri şi voci de heruvimi, au cântat cu emoţie transformând sala într-o adevărată capelă. Pentru ca emoţia să fie desăvârşită, corurile din Maramureş au cântat Doina lui Lucaciu, care a fost intonată şi de participanţi.

Lumea cânta printre lacrimi, iar sala era străbătută de un fior magic. Mesajul celor din 6

Maramureş către cei prezenţi a întregit această atmosferă. Domnul Ioan Godja l-a citit cu pasiune şi dragoste deplină faţă de ţară cerând ca toţi românii să fie laolaltă păstrând patria, pământul, cultura şi credinţa şi a încheiat profetic cu cuvintele Am fo’şi-om fi!!! O promisiune şi în acelaşi timp, o certitudine a vieţuirii noastre pe meleagurile natale şi în lume! Momentul maramureşean a fost completat de intervenţia scurtă a unui român austriac, Dorel Usvad, mare filatelist, bibliofil, numismat, pasionat de istorie şi un patriot autentic care a donat Primăriei din Siseşti câteva imagini de epocă cu Vasile Lucaciu pentru a completa zestrea Muzeului memorial din Siseşti.

Partea istorico-ştiinţifică a activităţilor de la Viena a fost asigurată de dr. Mircea Abrudan de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca care a subliniat chiar de la început că „ mare parte din ceea ce s-a construit în Viena s-a datorat înaintaşilor noştri”.

Ideile esenţiale ale alocuţiunii istoricului clujean au surprins implicarea bisericii în realizarea unităţii naţionale şi ceea ce defineşte identitatea noastră naţională. Pe linia discursului istoric susţinut şi de preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Ion Aurel Pop, dl. Abrudan susţine că trei aspecte definesc foarte bine identitatea noastră de români: statalitatea, neîntreruptă din 1330, latinitatea ( indubitabilă şi recunoscută pe baza numeroaselor dovezi istorice) şi ortodoxia (Biserica ortodoxă a fost singura instituţie românească ce a existat continuu!) Pentru că sărbătorim centenarul Marii Uniri, a subliniat cu tărie faptul că aceasta a fost rezultatul voinţei românilor exprimat în adunările plebiscitare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi nu a vreunei decizii luată la masa tratativelor de către Marile Puteri. Într-un moment în care mulţi dintre români nu cred în viitorul nostru, dl. Abrudan a încurajat românii să creadă în acesta pentru că avem mulţi oameni valoroşi, nu numai în ţară ci în întreaga lume şi că avem mult mai multe posibilităţi acum comparativ cu anul 1918.

Din partea grupului nostru de la Alba Iulia, col.(r) dr. ing. Const. Avădanei, preşedintele Grupului de Iniţiativă Centenar - Marea Unire - Alba Iulia 2018 a prezentat Mesajul nostru către participanţi subliniind importanţa oraşului Alba Iulia în înfăptuirea visului secular de unire, „oraş binecuvântat al istoriei noastre, oraş sfânt prin acel unic 1 Decembrie 1918”. Din partea oraşului Bistriţa au fost prezenţi doi membri ai Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bistriţa, Elena M. Câmpan şi Menuţ Maximilian care au avut parte de o prezentare elogioasă din partea dl. Ioan Godja. De fapt, oraşul Bistriţa a fost dat ca exemplu de spaţiu comunitar în care se organizează nenumărate evenimente culturale de cel mai înalt nivel și care celebrează românismul în cea mai curată manieră. Cei doi scriitori s-au prezentat a fi reprezentanţi ai oraşului Bistriţa, dar şi ai ţării, neamului şi limbii române! Şi românii de peste Prut, fraţii noştri întru credinţă, limbă şi cultură, au fost reprezentaţi de către compozitorul Constantin Rusnac care a recitat câteva poezii compuse de dânsul în cinstea sărbătoririi Zilei Românilor de pretutindeni. Intervenţia dânsului a fost de mare emoţie, fiind invocat numele marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat o poezie. Dânsul a subliniat importanţa rememorării momentelor importante din istoria neamului nostru căci memoria este cea mai frumoasă trăsătură de caracter a omului!!! Avem prin urmare o datorie esenţială de a nu uita nimic din ceea ce ne defineşte istoria şi cultura pentru că altfel ne-am uita 7

rădăcinile şi ne-am pierde în negura vremurilor.

Prima parte a zilei de 25 mai 2018 a continuat cu expoziţia de fotografie a Agenţiei de Presă Naţionale, AGERPRES, intitulată Evoluţie - 100 de ani. Dl. Alexandru Ioan Giboi, preşedintele acestei instituţii i-a felicitat pe organizatori şi pe cei prezenţi şi a amintit faptul că noi putem să-i celebrăm pe eroii noştri nu doar amintindu-le acţiunile trecute ci și privind cu speranţă spre viitor, pentru că trecutul trebuie să ne înveţe să privim spre viitor! De aceea cuvântul Evoluţie trebuie să ne impulsioneze, să ne motiveze şi să ne dea încredere!

Momentele artistice au încheiat activităţile dimineţii. După ora 15 a fost prezentată o expoziţie de pictură susţinută de doamna Alina Deică şi s-a lansat cartea de poezii în ediţie bilingvă aparţinând domnului Mag. Hans Dama intitulată Tu Felix Austria. Traducerea cărţii aparţine prof. Simion Dănilă din Timişoara. Momentul a fost completat cu recitarea unor poezii ale autorului.

Din partea românilor din Londra a fost adus personal salutul acestora de către doamna Ionela Flood, preşedinta Societăţii Românca din Londra, vicepreședinte al postului de Radio - Tv Unirea din Austria, vicepreședinte al Ligii Culturale pentru Unitatea spirituală a tuturor românilor de pretutindeni. În jurul orei 17 grupul nostru de la Alba Iulia a avut un moment special de aproximativ o jumătate de oră în care a fost prezentat un mesaj către românii din Austria, s-a vorbit despre implicarea ASTREI în realizarea Marii Uniri şi despre identitatea noastră naţională. Totodată, în cursul zilei, dl. col.(r) Const. Avădanei a oferit diplome aniversare organizatorilor, Ambasadorului României în Austria, oficialităţilor austrice şi participanţilor din Maramureş, Suceava şi Beiuş. Acestea au fost completate cu materiale promoţionale legate de celebrarea Centenarului Unirii la Alba Iulia.

A doua zi a fost dedicată activităţilor cultural-artistice. În jurul orei 10 am vizitat Domul din Wiener Neustadt, construcție impozantă în stil neogotic, a doua ca mărime din Austria după Catedrala Sf. Ştefan din Viena. Delegaţia noastră de la Alba Iulia a reuşit să ducă la bun sfârşit o misiune importantă pentru noi, sfinţirea drapelului tricolor. În Domul din Wiener Neustadt, părintele Florin Răzvan Gască a sfinţit steagul tricolor al României care marchează 100 de ani de la sfinţirea primului tricolor românesc de către gen. Boieriu şi Locotenentul Iuliu Maniu, reprezentantul Consiliului Naţional Român de la Viena la sfârşitul acţiunilor de restaurare a ordinii în oraş şi a acţiunilor premergătoare Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918. În cursul dimineţii a avut loc şi Parada Portului Popular prezentată în centrul oraşului Wiener Neustadt pe traseul de la Dom până la Academia Militară Thereziană.

Timp de aproximativ o oră trecătorii şi-au umplut privirile cu frumuseţile româneşti, de la figurile gingaşe ale copiilor din Bucovina, la splendidele costume populare din Maramureş, Suceava, zona Apusenilor şi a Olteniei. Un efect extraordinar l-a avut asupra turiştilor momentul în care au fost îmbiaţi cu bunătăţi tradiţionale aduse din zona Bucovinei: gogoşi, cozonaci, plăcinte şi brânzoaice (numite poale-n brâu!). O parte dintre cei prezenţi au avut posibilitatea să viziteze şi Academia Thereziană, fost castel transformat de împărăteasa Maria Thereza în anul 1752 în instituţie de pregătire a ofiţerilor, destinaţie care şi-a păstrat-o până azi.

8

După orele 17 s-a desfăşurat festivitatea dedicată Centenarului Unirii şi Zilei românilor de pretutindeni - Uniți prin Cântec și Iubire de Țară” – organizat într-o locaţie minunată pe Insula Lichtenworth din Wiener Neustad. Aici au avut loc expoziţii de produse de artizanat, tablouri, păpuşi, costume populare. Alte momente artistice în prezenţa românilor austrieci precum şi o masă câmpenească susţinută prin bunăvoinţa şi truda ansamblului din Vatra Moldoviţei au venit să întregească o zi minunată. Tot ceea ce se putea mai bun, mai gustos şi mai reprezentativ pentru Bucovina a fost pus pe masă. S-au ciocnit şi ouă roşii pentru că a doua zi am sărbătorit Rusaliile. Toată lumea s-a înfruptat din aceste bucate alese. Cât despre suflet, … el a fost mângâiat şi emoţionat prin activităţile copiilor din Vatra Moldoviţei care au readus în faţa noastră Jocurile copilăriei! Doamnă prof. Ilaria Puşcă vă rămânem etern recunoscători şi îndatoraţi pentru ceea ce aţi scos la suprafaţă din sufletele noastre - exact bucuria şi nostalgia după ce este mai curat în inima noastră românească! Amintesc faptul că Ansamblul de la Vatra Moldoviţei este coordonat de familia Ilaria şi Traian Puşcă, ambii reuşind să creeze o adevărată familie în care şi copii şi tinerii au roluri clar stabilite - unii se joacă, alţii muncesc, cântă şi joacă! O Românie la o scară mai mică dar cu toate valorile identităţii noastre naţionale în ea.

Ne-au încântat privirile şi sufletul şi tinerii din Beiuş, jud. Bihor, care au ajuns în jurul orei 16 pe Insula din Lichtenworth. Ei aparţin Ansamblului Muguri şi mlădiţe de tezaur al Casei de Cultură Ioan Ciordaş din Beiuş, coordonat de doamna Anca Bandea.

Seara s-a încheiat cu prezentarea filmului documentar al Agenţiei AGERPRES Marea Unire - România la 100 de ani despre centenar şi oamenii care au făcut Marea Unire, un film impresionant şi emoţionant.

Ziua de duminica a fost Ziua Rusaliilor. Fiind ziua de bilanţ, Conferinţa de presă cu participanţii a avut meritul de a formula concluziile desfăşurării festivităţilor.

Aceasta s-a desfăşurat în sediul Bisericii ortodoxe din Wiener Neustadt unde am fost aşteptaţi cu mare căldură de membrii comunităţii. Toţi cei care au participat s-au dus spre casă convinşi că nu se putea petrece mai frumos Ziua Românilor de Pretutindeni şi nici să se marcheze 100 de ani de la Unirea tuturor românilor. Mai ales că am fost cu toţii uniţi în cuget şi-n simţiri !

Slujba de Rusalii ne-a adus din nou împreună pe cei care am venit la Viena să simţim româneşte. Iar unul dintre factorii care-au făcut posibil acest lucru au fost membrii Ansamblului Gura Izvorului din Vatra Moldoviţei, care au pregătit un program deosebit şi ne-au făcut să „plângem româneşte” după ce-am trăit la cea mai mare intensitate bucuria de a ne regăsi ca români! Şi am putut să fim uniţi în credinţa noastră străbună prin frumoasa urare creştin-ortodoxă „Hristos s-a înălţat!”

Pentru noi, cei care am avut bucuria şi onoarea de a fi împreună pe meleaguri străine, „Cu adevărat s-a înălţat!” Şi astfel, sub ocrotirea dumnezeiască am săvârşit minunea de a fi împreună!!! Vă mulţumim tuturor. La mulţi ani români de pretutindeni!

Prof. Daniela Cetean, Alba Iulia 28 mai 2018

9

Aniversare și recunoștiință!

”Revoluția” din Focșani disecată la Paris La 29 ani de la revoluție apar amănunte interesante și inedite despre revoluția de la Focșani. Într-o excelentă lucrare despre fanatismul contemporan – Essai sur le fanatisme contemporaine. Des Hommes nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah, Paris, 2002 – sociologul francez Michel Dion analizează fanatismul contemporan, luând ca punct de plecare naționalismul românesc – exemplificat de legionari și comuniști - și extremismul musulman. Ceea ce ne interesează în mod direct, ca vrânceni, în lucrarea lui Michel Dion, este relatarea schimbării regimului comunist la Focșani, în decembrie 1989, și metamorfoza foștilor politruci, în revoluționari și lideri ai elitei post decembriste. Decepția Victoriei, unul din cele mai interesante personaje ale momentului decembrie 1989, este decepția tuturor celor care au crezut în idealurile revoluției. Toate acestea se găsesc în lucrarea lui Michel Dion, care a vorbit chiar și cu Marian Oprișan, care era tânăr activist în FSN. Deși umbla cu adidași uzați și cu o rablă de Oltcit, în anul 1991, cercetătorul francez i-a prezis un mare viitor politic. ”De la frică la acțiune, revolta Victoriei”. Este titlul capitolului în care autorul francez prezintă preambulul ”revoluției de la Focșani”, care a avut ca autor pe ”Doina Cornea a Vrancei”, profesoara Virginia Paraschiv. ”Victoria este profesoară la un Liceu din Focșani, oraș de 80 de mii de locuitori. În ziua de 1 decembrie (1989, n.r.), zi simbolică pentru români, a mers singură să sfideze Securitatea. Două ore mai târziu recidiva la sediul partidului și al Consiliului Popular de această data. La ieșirea de la o reuniune a primarilor și a secretarilor de partid - adunați pentru a comemora această aniversare (1 decembrie, n.r.). De fiecare dată manifesta mânia sa contra ”asasinilor poporului” spune Michel Dion, scriind despre momentul care a prevestit revolta din 22 decembrie 1989. Într-adevăr, puțini își mai amintesc că profesoara Virginia Paraschiv a protestat 10

în mod deschis împotriva regimului comunist, cu două săptămâni înainte de izbucnirea revoltei de la Timișoara. ”La Focșani revoluția a durat o zi” Ca peste tot în România, la Focșani revoluția a durat doar o zi și din ”revolta Victoriei” au rămas doar amintirile unei femei care a avut curajul – în ciuda fricii și a omniprezenței trupelor de poliție – să manifesteze deschis, pe 1 decembrie 1989, contra regimului comunist. Cercetătorul francez reușește să surprindă preambulul ”revoluției” și evoluția acesteia după 22 decembrie 1989. Mai precis, demonstrează cum oamenii primului Comitet (Front) al Salvării Naționale din 22 decembrie 1989 vor fi schimbați sau obligai să demisioneze. Încet-încet puterea va fi, din nou confiscată de oamenii fostului regim, care au avut capacitatea să se recicleze, din adepți ai marxismleninismului în propovăduitori ai capitalismului și ai economiei de piață. Revoluția de la Focșani a durat doar o zi - 22 decembrie - și autorul prezintă aceste evenimente și personajele intrate în legenda revoluției focșănene: Victoria, cântărețul de rok Mircea etnologul, Cozia, preotul Movilă, Baraolt. Sub aceste pseudonime, prin care autorul a dorit să nu expună public persoanele participante la evenimentele din decembrie, se găsesc de fapt nume cunoscute ale Focșanilor anului 2005: Virginia Paraschiv, Paraschiv Usturoi, Ion Cherciu și Vasile Crintea – fostul secretar comunist al Consiliului Județean, care a pactizat cu revoluționarii care au năvălit în Piața Unirii. ”Michel Dion este îndrăgostit de satele vrâncene” În timpul șederii sale la Focșani, Michel Dion a cunoscut pe viu realitățile Focșanilor și ale satelor vrâncene. Prietenul cercetătorului francez, profesorul Ion Cherciu de la Muzeul Vrancei – gazdă, ghid și translator al autorului – își amintește cu plăcere momentele petrecute împreună: ”Am colindat satele Vrancei cu Michele Dion și am observat atașamentul cercetătorului francez față de realitățile vrâncene. Nu este un specialist de birou. Este un om de teren care iubește contactul cu oamenii, cărora li se adresează în limba română. A fost impresionat de patosul pe care românii îl pun în toate nimicurile și lucrarea sa este una scrisă de un om care a trăit realitățile românești, înainte și după 1989. De altfel, Michel Dion a venit în România pentru a studia relațiile dintre cultele relogioase și sistemul comunist. ”Tot ce ține de Focșani s-a făcut la mine în apartament, unde am invitat o parte din personajele din carte. La ceilalți am mers acasă sau la sediul fostului FSN, inclusiv la Marian Oprișan, care la aceea dată era președintele organizației de tineret FSN. Prin Michel Dion l-am cunoscut pe marele antropolog de origine română Paul Stahl, fiul celebrului H.H.Stahl și pe Piere Năsturel, istoric român cercetător la CNRS. Actualmente Michel Dion studiază religiile foștilor sclavi africani din Brazilia” ne-a povestit Ion Cherciu. ”Sunt impresionată că străinii îmi recunosc meritele” Virginia Paraschiv, la 16 ani de la evenimentele la care a fost implicată direct – civic și politic – declară cu luciditate: ”Sunt impresionată că se restituie un adevăr istoric, că imaginea mea, după 13 ani este reconstituită cu considerație și respect. Nu mi se pare paradoxal că Occidentul recunoaște prestația etică și politică în timp ce aici, acasă, mă lupt cu morile de vânt și-mi irosesc energia încercând cu mijloacele legale să contribui la realizarea unui climat de normalitate la Liceul Pedagogic. Analiștii politici ai 11

Cotroceniului oare au în vedere ca reper de referință acest volum, mai ales acum când președintele României lansează aproape sibilinic latența pericolului terorist care privește expres ”Plaiurile Mioritice?”. ,,Țâfna cu care noi românii refuzăm analiza lucidă a fenomenului legionar și a terorismului spiritual aduce mari deservicii procesului de integrare europeană”. Cuvintele profesoarei Virginia Paraschiv dau o altă perspectivă înțelegerii evoluției vieții politice pe malurile Milcovului în ultimii 15 ani și oferă o explicație mult mai profundă despre bâlciul în care se scaldă lumea politică vrânceană. Trebuie spus că Virginia Paraschiv a organizat prima ediție liberă a oficiosului local. (Milcovul Liber) Boicot mediatic sau ignoranță? În timp ce se traduc mii de titluri lipsite de importanță, faptul că o lucrae în care naționalismul românesc este așezat pe același plan cu fundamentalismul musulman nu a fost tradusă în românește. La trei ani de la publicarea acesteia la Paris ne face să credem că suntem încă robii unei mentalități de provincie și în România critica nu este văzută ca o manieră constructivă. Oricât ne-am ascunde după tot felul de sofisme, trebuie să recunoaștem că, la Focșani, ca peste tot în România, sloganul revoluționar ”Nu ne vindem țara” ne-a adus la 16 ani de la ”revoluție” în sapă de lemn. Acum, și de am vrea, nu o mai cumpără nimeni, pentru că au furat-o băieții cu ochi albaștri. Din acest punct de vedere, lectura lucrării sociologului francez se poate citi și înțelege mai bine având pe masă lucrarea Moștenitorii Securității a istoricului Marius Oprea, care întregește cu nume și date tabloul creionat lapidar de Michel Dion și este argumentul cel mai convingător că revoluția a durat doar o zi. (Valentin Muscă) Un francez a cercetat pe viu fanatismul românesc.

Michel Dion este cercetător la prestigiosul Centru Național de cercetare Științifică (CNSR) din Paris. A fost membru al Prtidului Comunist Francez între 1956 și 1989, cunoscând comunismul din interior. Între 1981 și 1989 face cercetări în România despre ”omul nou creștin” în viziunea legionarilor și ”omul nou” visat și realizat, în parte, de comuniști. Conform autorului, între ”omul nou” în varianta românească și cel al combatanților lui Allah de la 11 septembrie 2001 există un punct comun: fanatismul.

Cu un titlu ce pune în evidență acest fanatism – Essai sur le fanatisme contemporain.

Des Hommes nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah – Michel Dion a publicat sub egida CNRS o lucrare tulburătoare despre naționalismul românesc, dedicată prietenilor săi români. În 1990 – 1991 autorul s-a documentat la Focșani, cunoscând pesonajele cheie ale ”revoluției focșănene”. Dintre persoanele care se detașează puternic de figuranții ”revoluției” și autorii ”restaurației” , cercetătorul francez o alege pe profesoara Virginia Paraschiv, prezentată ca personaj emblematic al rezistenței anticomuniste și al destinului celor care au crezut că în decembrie 1989 regimul s-a schimbat.

(Valentin Muscă. Ziarul de Iași – Cotidian Local ~ 28.04.2005 )

12

CELESTINE MIHAELA

FRICA POVEȘTILE CELUI BATRÂN Cu juma’ de piatră nu se face stânca...

Adună pietrişu’ şi priveşte-i muntele!

- Se spune că “frica ucide mintea,” fătucă dragă şi că singura armă împotriva omului este teama de sine, de nou, de viaţă!

Se mai spune că în fiecare moment de panică, celulele mor şi timpul fizic se opreşte pentru câteva secunde, atunci axa generatoare de viaţă ia sensul invers şi suntem proiectaţi într-un spaţiu închis, care ne menţine blocaţi acolo.

- De unde vine frica, moşule?

Frica blochează circuitul de moment al vieţii, fata mea... însăşi teama este parte din viaţă şi e tot o creaţie a realităţii noastre mentale.

Unii vraci din trecut numeau frica „prietenul unei minţi sănătoase”, alţii considerau acest sentiment „povara raţiunii şi slăbiciunii omului”. Dacă ar fi să îndreptăţim fiecare opinie în parte, putem observa diferite forme de manifestare ale acestei emoţii fireşti speciei noastre.

E bine să-ţi fie frică atunci când nu există un „predictibil” al alegerilor şi al faptelor noastre, doar nebunia dizolvării limitelor conştientului nu cuprinde teama de imprevizibil, de aici şi zicala: „doar nebunului nu îi este frică”.

- Moşule, dar oare putem pune cu precizie limita dintre firesc şi nefiresc?

Ce sunt nebunii şi ce sunt oamenii normali, dacă nu produsul unor prejudecăţi date de un sistem ideatic în care limitele normalului şi anormalului au fost deja stabilite? Şi-atunci mă întreb, dacă nu există o cauzalitate a efectelor patologismului uman, de ce calificăm nebunia prin tratarea şi delimitarea manifestărilor fără cauză?

- Greu de spus, fătucă dragă, greu de acceptat, dar fenomenul psihologiei a pus monopol pe tot ce înseamnă psihic uman, abdicând de la obiectivitate, dumnezeind ştiinţa terapiilor psihologice, dându-i libertatea de decizie.

Pentru că frica ţine de psihic şi e tratată ca atare, de la fobii la şocuri post-traumatice, 13

sistemul psihologic a creat posibilitatea reglementării anomaliilor prin manipularea psihicului uman până la cotele delimitate de normalitate.

- E interesant, moşule, cum o pastiluţă alocată la timp ne aduce în planul acceptării unei vieti normale, sau ne poate elibera de teamă, frustrări, fobii, obsesii şi lista poate continua.

Dacă prin creier trec aceste manifestări care îşi au rădăcina încă de la naştere, e clar că deţinem un teren vulnerabil prin care aceste efecte sau subefecte pot fi mânuite cu uşurinţă şi direcţionate după un sistem aprioric lumii în care trăim. Şi-atunci, dacă nu exista nebunie, nu există nici frică ..., odată ce creierul reprimă stări, le neagă şi le realocă ca pe un material reciclabil.

Deci suntem nişte fiinţe uşor de manevrat, moşule, prin inducerea cu precizie a acestor sentimente, afecte, amintiri, şi mă întreb cu ce scop?

- Păi, fătucă dragă, ar fi unul singur şi cel mai veridic cu putinţă mie: dependenţa!

- Dependenţa de ce, moşule?

- Dependenţa de orice în afara noastră, fătucă, care să ne ţină receptivi la tot ce ne supune.

Frica îngenunchează, dezarmează, dezechilibrează, haotizează, încătuşează, ucide sinele interior şi toate astea ne fac sclavii minţii noastre ţinându-ne dependenţi de raţiune şi subconştientul ei.

Dacă raţiunea poate deveni duşmanul nostru, înseamnă că adevărata esenţă umană nu stă în cutia craniană, în această maşinărie programată să ne ţină dependenţi de ea.

Clar lucru, firul supremaţiei noastre ca specie îşi are locul dincolo de raţiune, dincolo de materialul care ne magnetizează cu totul de pământ.

- Până aici ai argumentat că „raţiunea ucide conştiinţa”, atunci ce e „conştiinţa”, moşule?

- Din tot ce am experimentat până acum, singurul element care a ramas vertical în om fără să-i creeze dependenţă, frică şi limitare este conştiinţa!

- Ce e ea la origine, moşule, de unde vine?

- Fata mea, miezul speciei umane care e dincolo de raţiune şi simţire, dincolo de afecţiune şi intelect, dincolo de logică şi atributele ei, e... conştiinţa!

Rămâne din ea „Eul” real al fiecărei entităţi în parte, care odată manifestat într-o fiinţă se va manifesta şi-n celelalte.

Apoi acest „Eu” de care îţi vorbesc, este comun tuturor, ce face să apară discrepanţe şi distincţie între semeni e dat de raţiune şi conduita ei.

- De aici şi marea confuzie a omenirii care desemnează „Eul conştiinţei” ca fiind identic cu „Eul interior” al personalităţii noastre, nu-i aşa, bunelule?

- Aşa-i, fătucă dragă … Frica e apartenentă creierului uman care o induce, nu revelaţiei şi avizării sinelui individual.

- Dar ce anume trece prin creierul uman de produce astfel de emoţii lipsite de control, moşule?

- Dacă ne gândim la acest mecanism raţional ca la o cutie goală cu deschidere spre alte mecanisme identice lui, atunci putem spune că orice informaţie care trece prin această cutie va trece şi prin alte cutii cu acelaşi portal sau cu acelaşi indice de referinţă.

- Ce numeşti matale “portal”?

- Fătucă dragă, orice deschidere spre interior e un portal.

Dar suntem atât de uşor mânuiţi şi îndoctrinaţi prin aceste portaluri şi cu atât mai mult frica ne-a fost indusă.

- Cu ce scop, bunelule?

14

- Spuneam cu scopul unei dependenţe clare faţă de sistemul de care aparţinem.

- Cine este în controlul acestui sistem, moşule?

- Omul este o maşinărie clară, fata mea, creată să răspundă cu precizie nevoilor şi stimulilor externi care-l excită ca entitate.

Dacă noi suntem capabili să creăm realităţi individuale şi să ne conformăm lor, atunci traseul nostru comun cu siguranţă nu e realitatea comună trăită. Ce mai rămâne din noi neatins e conştiinţa comună a speciei noastre, pe care din păcate am uitat cum să o accesăm şi datorită căreia am ajuns la gradul de materializare şi epuizare a tot ce e în afara ei. Cât vom rămâne în formatul ăsta, nimeni nu poate şti, cert e că atât timp cât resortul condiţiei umane va exista, vom continua să fim dependenţi de acest sistem de referinţă care include sistemul raţional de percepţie şi adaptare.

- Moşule, tot nu mi-ai povestit cine sau ce este acest sistem?

- Fătucă dragă, frica nu e singurul factor care ne ţine dependenţi de această lume materială, există o multitudine de alţi factori cu care suntem ţinuţi captivi în propria închisoare a minţii noastre. Asta formează sistemul în care convieţuiesc oamenii.

Frica de un zeu al cerului şi al pământului a deţinut controlul speciei umane de sute de ani, fie că acea zeitate era o reprezentaţie a unui fenomen natural sau supranatural, oamenii au făcut plecăciuni zeilor şi semizeilor, au înţeles că sunt o specie supusă şi că au un singur traseu dat, că nu există o altă realitate decât cea trăită şi că după moarte vor reveni la fel de supuşi, la fel de nesiguri. Dar, dacă după atâtea sute de ani şi istorii menite să vă convingă de contrariu, noi suntem încă sclavii unei raţiuni care ucide adevărul şi forţa cosmică, mă-ntreb de ce mai căutăm raspunsuri şi Dumnezei care să ne salveze micimea şi delăsarea?

Pământul ăsta e doar un singur popas, fata mea, dacă acum ne împotmolim în această carcasă de lut, când o să devenim sfere, energie care nu va suferi procesul materializării, când o să călătorim la nivel de conştiinţă multidimensional, pe cine o să mai dăm oare vina?

- Devenim sfere, moşule?

- Da, fătucă dragă, totul e energie şi echilibru şi noi suntem parte din ea.

Atât timp cât vă lăsaţi seduşi de iluzia lumii materiale şi de realitatea îndoctrinată în care vă complaceţi cu neputinţă, mă tem că vor mai trece alte sute de ani de războaie ciclice, calamităţi şi revolte ale universului, de viziuni şi îndobitociri mesianice cu care o să vă dedicaţi raţiunea spre decădere şi suprimare a speciei.

- Adică, moşule, o să ne creăm alţi Dumnezei din frică şi supunere, o să râvnim la minuni induse de entităţi mai evoluate ca noi, asta zici?

- Nu frica e problema speciei noastre, fata mea, ci slăbiciunea cu care ne complacem ei şi celor care se joacă cu mintea noastra. Păcat că suntem atât de mult, dar ... „mulţi sunt cei care se vor puţini,, fata mea.

- Cine sunt ei, moşule? Cine sunt cei în al căror sistem trăim? Cine sunt cei care au dat acest sistem omului?

- Eh, fătucă dragă, asta e altă poveste, prea delicată.

Nici eu n-am prea înţeles multe din ea, dar îngerul mi-a şoptit că mintea omului nu acceptă poveştile până ce nu le trăieşte mintea însăşi.

15

RĂZBOIUL SFERELOR „Nu e războiul omului vă spun, Nici lumea nu vă e a voastră.

Nu e pământul vechi - lăcaş de scrum, E doar făgaşul micului nebun, Ce ştie ochiul viu din voi să-ntoarcă!

Ați ridicat în ceruri lumea Lor, Cu voci prin voi lăsaţi să treacă adevăru' Atât de orbi şi mâinile vă dor, Aţi dat Adamului visele şi măru' V-aţi răstignit speranţa în lăcaşul gol.

Nu e războiul Omului vă spun, Nu e o luptă în răsuflul conştiinței, E lupta Lor... a celor din săpun, V-a 'ngenunchiat uitării, suferinţei. Şi v-a ademenit minciuna cu pământ, V-a dat speranţa gustului de carne, V-a nimicit în suflet ochiul sfânt Şi v-a lăsat în turmă infinite karme.

Jucând prin voi puterea, v-au răpus.

V-au pus un sfânt pe cer, Din voi o slugă au facut și-au spus: V-am șters, vin oile pe dealul orb Vă dăm Uitarea prin sărutul unui corb.

Vreţi adevărul? Nimicia voastră vrea să ştie?

V-am dăruit şi crunta amnezie, Veţi fi ai noştri de veţi cere...

E doar războiul nostru pentru sfere!

POMUL DE CRISTAL Ferice de cei luminați în întuneric…

Celor întunecați de lumină, regrete!

POVEȘTILE CELUI BATRÂN - Moşule, cu ce poveste mă întâmpini azi?

- Fătucă dragă, azi am visat ceva tare straniu şi m-am rugat toată ziulica să înţeleg tâlcul visului, dar n-am primit nici un semn până acum.

- Despre ce e visul, bunelule?

- Despre un călugar în ţinuturi îndepărtate, fătucă dragă.

16

Se făcea că în visul meu se înălţa un pom parcă din cristal şi era multă gălăgie în juru-i.

Gălăgia se auzea până aproape de dealul Takamagahara, unde călugării căutau înfometaţi de linişte un veac de tăcere.

Unul din ei s-a ridicat calm, ascetizat de nobleţea rasei de cânepă şi a privit peste deal, parcă în căutarea sursei zgomotoase care i-a tulburat închinăciunea de seară.

Făcuse un jurământ de tăcere cu cerul şi pământul şi drept răsplată marele Amaterasu îi promisese naşterea unui alt soare dacă omul va găsi pomul de cristal din ochiul lui Izanagi. Mulţi ani la rând călugărul o diviniza ca femeie pentru dansul ei în jurul copacilor, dar de câte ori se închina ei, aceasta se revolta cu furtună şi beznă acoperând pământul, zicând: - „Eu sunt oglinda marelui soare de lut, Amaterasu-o-mi-kami lumii mele sunt eu şi prin mine am dat putere cerului vostru să lumineze. Vă închinaţi fecioriei mele, dar sunt paznicul copacilor care vorbesc şi stăpanul neamului de sub pământ.”

După ce Amaterasu-o-mi-kami a găsit oglinda de bronz agăţată în copacul vieţii, aceasta a transformat în mii de particule de cristale ramurile copacului şi le-a răspândit în peştera ei spunând: - „Şi veţi căuta orbiţi de reflexia voastră lumina copacului şi veţi intra în oglindă şi pe voi înşivă o să vă întâmpinaţi la poalele vieţii şi din pământ o să furaţi apa şi cerul şi tot în pământ o să vă întoarceţi după rădăcini. Şi veţi găsi cristalele vieţii, lumina pomului mut o să aflaţi, din veacul tăcerilor o să-l creşteţi şi o să vă rugaţi luminii să vă petreacă. Iar la sfârşitul vostru o să găsiţi oglinda lumilor şi-n ea de veţi privi o să vă aflaţi naşterea şi moartea”.

Călugărul coborî dealul urmărind vocea vie dinspre apus.

Când ajunsese la marginea unei prăpăstii, se opri şi întrebă cerul: - Dă-mi, zeiţă, un nume să mă aud strigat de tine şi de alţii şi mai dă-mi puterea rugăciunii până la sfârşitul vieţii să pot cuprinde minunea pomului de cristal! Împăcat cu boala singurătăţii, bătrânul călugăr coborî până la poalele dealului unde forfota şi clipocitul apelor curmau din liniştea mult râvnită a lumii lui.

O grădină imensă apăru în faţa lui şi zeci de feţe golaşe străpungeau întunericul chicotind de libertate şi viaţă.

Cu cât se apropia mai mult de gradină, cu atât se rupea mai mult de puterea lui Amaterasu-o-mi-kami. Îl infiora gândul ăsta dar îi placea căldura ce-i învăluia tot corpul.

Când bătrânul se aplecă deasupra pământului, formă o mică Mudră din degete parcă să primească universul în palme, apoi înfrigurat de dorinţa părăsirii lumii cereşti sărută cu patos firul de iarbă, simţindu-i seva cum îi străpunge ochiul şi tâmplele.

Se simţi tras de picior în josul ierbii, ca o furnicătură vijelioasă pe toata coloana, retrase piciorul cu teamă. Picături de apă se prinseseră de umerii lui la început într-un dans tandru al ruperii de nori, ca mai apoi să le simtă greutatea pe spate.

Privi înspre picioare şi văzu un ghem colorat rostogolindu-se spre capătul mantiei negre, care-l tragea cu putere în jos. Cerul începu să arunce zgârcit spre el o licărire de parcă îi lumina braţele sprijinite de iarbă.

Văzu chipul unui copil care-i zâmbea, cu mânuţele ţintuite de roba lui care-l trăgea în josul grădinii cu o forţă de neimaginat.

- Dă-mi drumul, copile! se auzi răguşită vocea călugărului înfiorat de prezenţa acelei năluciri.

- Acasă ... acasă! şopti vocea micuţului trăgând necontenit de rasa umedă şi ruptă a bătrânului.

17

- Unde e casa ta, micuţule?

Copilul se ridică de la picioarele călugărului, eliberându-l din strânsoare şi-i arătă cu degetul îndreptat spre grădină o căsuţă micuţă şi sărăcăcioasă, plină de copii adunaţi în jurul unui pâlc de lumină care zvâcnea în tot întunericul ăla.

Uimit şi înfricoşat de necuprinsul acelei lumi nevăzute de el, bătrânul se îndreptă cu paşi repezi spre făgaşul ăla luminos, hipnotizat parcă de râsetele puternice ce-l atrăgeau într-acolo. În faţa lui se înălţa un copac neobişnuit care radia în jurul grădinii fremătând de sclipiri umede şi neobosite parcă coborâte din cer. Îşi frecă ochii alungând oboseala şi posibilul vis de amurg făcându-şi loc printre copii să vadă minunea.

- E o minune! O minune! urlă bezmetic bătrânul, îngenunchind în faţa pomului cu atâta dumnezeire şi smerenie.

- Mulţumescu-ţi Amaterasu-o-mi-kami de atâta dăruire şi bucurie pentru un biet călugăr uitat de lume.

Din spatele lui se auzi o voce caldă şi veselă care-i cuprinse încet mâna, parcă să nu-l trezească din aşa fericire.

- Plouă cu soare, bunicule ... mama mi-a zis că atunci când norii se rup peste soare înseamnă că oamenii sunt iubiţi de păsări.

Bătrânul îşi acoperi ochii de lacrimi, se ridică de la poalele copacului şi strigă spre cer: - Mare Amaterasu-o-mi-kami!

Priveşte-ţi omul!

De ce m-ai ales pe mine să duc în suflet bucuria nevăzutului tău? Cum să spun lumii de minunea soarelui de noapte?

Fetiţa se aruncase în braţele lui şi într-o strânsoare nemaisimţită până atunci, acoperi ochii de lacrimi ai călugărului cu mii de sărutări şi-i spuse: - Bunicule, a crescut mare ... aşa cum ai zis! Până ce tu ai venit de la drum cu zorile, te-a aşteptat în tăcere.

Fetiţa agăţată de gâtul bătrânului puse mânuţele în jurul pomului şi primi căldura stropilor ameţiţi de lumină.

Dintr-un vis parcă, bătrânul înţelese că la pomul de cristal taina lui Amaterasu-omi-kami era atât de simplă: Toată căutarea lui cerească în pustietate, toată înfometarea şi nesomnul aduse ofrandă lui Amaterasu-o-mi-kami fuseseră în van, cu o singură îmbrăţişare primise lumina şi căldura mult căutată la poalele dealului Takamagahara şi nimeni până atunci na reuşit să-i arate bucuria luminii ce zăcea dincolo de soarele lui Amaterasu, dincolo de rugăciunile zecilor de ani petrecuţi sub cerul liber.

O găsise în inima acelei fetiţe care îşi pironise mânuţele de trunchiul unui copac plin de ploaie, încătuşat parcă de razele kamice ale soarelui de lut.

Atât de simplă iarba dătătoare de viaţă şi pomul cu picături de cristal ce-i răsturnase visul într-o baltă unde picioarele se bucurau de umezeala şi dorinţa trupească.

Era Om ... mai presus de păsări şi puteri divine, era Dumnezeul pomilor şi luminii, iar el îl căutase de-a lungul vremilor în ceruri nestrăpunse şi neştiute de umilinţa lui.

Ruşinat de copilă şi neîncrederea dată, găsi într-o singură îmbrăţişare cerul născut în suflet, acolo unde nu căutase niciodată.

18

CEZAR PARLOG

Ce mult te-am iubit!

Iubita mea a intrat în depresie. Soţul ei nu voia să plece şi s-o lase-n pace iar, într-un moment de slăbiciune, ea n-a mai rezistat, s-a supărat pe mine şi mi-a făcut vînt.

Am înţeles-o. Oricum plutea ceva în aer. Iar eu, preventiv şi absolut întîmplător, aveam, în buzunarul din spate al blugilor, un carneţel cu numere de telefon. Poveşti trecute dar neterminate, cu persoane ţinute aproape, cu eforturi şi vorbe frumoase, cu eterne speranţe, încurcate cu braşoave, rare întîlniri furate, SMS-uri mieroase şi dulci, ca o irezistibilă hîrtie de muşte. „Că nu se ştie cum se roteşte, ca pămîntul; s-au mai văzut cazuri. Poate o mai fi nevoie cîndva, se eliberează vreo funcţie...” Lui Tanţi, de exemplu, cînd scriam cîte ceva, murindu-mi lăudătorii, îi trimiteam cîte un link. Îmi răspundea mereu, ofticată, că n-o ajută la nimic, din moment ce ea nu se regăseşte pe nicăieri. Şi că „acolo este vorba numai despre persoane din prezentul meu actual”. Iar pentru ea sînt doar crude amintiri posttraumatice, care cedează destul de greu şi numai după cîte patru pastile de Sedatif PC. Pe care le are mereu la îndemînă în poşeta aia vişinie, din piele artificială. Fără reacţii adverse, e ceva homeopatic, din plante medicinale. Cultură ecologică. În fața mea începe o lume. Pe jos, gîndacii de bucătărie indiferenți la jumătatea aia de brioșă. Și o gonflabilă. În spate, papucii cu Kitty Cat și o sanda Guban cu iz de Givenchy. Diseară merg cu M 22 la Ateneu. Trebuie s-o sun pe Miha 2. Ba nu, pe Miha. Sau pe Mihaela. Are sînii fermi. Le încurc tot timpul. Și-atîtea alte fete minunate; Sim, de exemplu, sau Cristi, sau Gicu, sau …

Ade munte 0722.984.9..

19

Marea mea dragoste, Adela, iubea riscul. Pe munte a făcut toate traseele posibile şi imposibile. Tot ce era mai periculos. Iar cu maşina nu mergea cu mai puţin de două sute pe autostradă. Nu putea, pur şi simplu. Îi atrăgeam mereu atenţia să nu se mai joace, că o să mă lase singur, iar eu o să înnebunesc, o să vorbesc singur pe stradă şi o să caut în coşurile de gunoi. Cînd a alunecat pe faianţa udă de la baie şi, după trei săptămîni a pierdut lupta cu viaţa, am fost uşurat. Nu s-au îndeplinit prorocirile mele sumbre, şi de-asta sînt liniştit. Iar după parastasul de trei luni cred că o să-mi fac un cont nou pe Sentimente.

Adi 0741.054.5..

Din greşeală, Adi s-a ars puţin pe faţă de la o ţigară. Am urcat-o rapid într-un taxi, ăla a condus nebuneşte, eu am achitat efortul şi peste o săptămînă era din nou acasă. Cei de la reparaţii plastice au trimis-o înapoi pe banii lor. Lumînarea roşie din sufragerie dădea un iz uşor de Givenchy, iar şampania ei preferată aştepta în frigider; eu chiar o iubeam. Cutia am desfăcut-o cu atenţie, fără cutter. Dar nu era ea! Fuck! Am pus mîna pe telefon, gata să-i fac omului scandal. În timp ce se apela, i-am mai aruncat o privire. Parcă începea să-mi placă. Avea părul mai scurt şi sînii fermi. Am închis. Şi oricum, n-am avut niciodată o negresă. Am verificat dacă mai sînt ţigări şi am băgat-o în priză.

Alice 0745.052.1..

Iubitei mele Alice nu-i place să danseze şi nici mie. Aici ne potrivim. Dar vrea copii. „O să te faci urîtă, n-o să mai ai grijă de tine şi din banii ăia de coafor, o să iei ouă Kinder, pentru ăla micu’ ”, i-am spus privind-o în ochi. Într-o seară de treişpe se legăna c-o pătură veche în braţe în balansoarul din sufragerie şi cînta încet un cîntec de leagăn. „Avem un copil! Felicitări, nu devii tată în fiecare zi!”, mi-a zis cînd m-am apropiat. Nu-mi ardea de glume, Steaua pierduse acasă cu Slobozia, m-am întors pe jos, Oprescu nu prelungise programul la metrou, aveam draci, dar a făcut cinste cu un vin bun şi ne-am culcat. Peste două luni, din ianuarie, cu toate vaccinurile făcute, ieşeam deja cu Lord, de trei ori pe zi prin zăpada din jurul blocului.

Alina pisi 0770.150.8..

Amica mea, care accidental avea şi o pisică, a început să-mi ceară bani pentru sex. A spus că trebuie să se gîndească la viitor, că sistemul de pensii e la pămînt, că Dragnea fură şi că-n horoscop scrie că taurii sînt instabili în sentimente. Şi că dacă mîine n-o să-mi mai placă de ea, ori o să mai insist cu „porcăria aia de sex oral”, ea trebuie să fie asigurată. N-am avut nimic de obiectat şi i-am dat dreptate. Ştiu şi eu cum merg treburile cu pensiile în ţara asta; sînt un om informat, citesc zilnic Cancan-ul. Problema e că la job e groasă. De două luni iau numai 50%, n-au ăia comenzi, insolvenţă, conturi blocate, chestii. Şi dacă ştiţi pe cineva amator, facem juma-juma, tariful standard e două sute, ne înţelegem noi.

20

Ana 0726.220.5..

Iubita mea Ana, după ce ne cunoşteam deja de şase luni, a găsit pe Facebook un grup de iubitori ai naturii care practicau nudismul. Şi, dintr-o dată, şi-a abandonat blugii aceia faini şi bocancii cu ţinte şi a trecut la fuste scurte şi ciorapi coloraţi. Odată mi-a arătat chiar şi eticheta de la chiloţii ei Penti. Am fost mişcat şi i-am şoptit chiar acolo, în restaurant: „Dragă, eu chiar te iubesc!” Mi-a spus că nu sînt o marcă bună şi că n-o să mai ia de la ei. Iar eu am continuat să mănînc din pastrama aia cu mămăligă.

Andra Metr 021.649.83..

Iubita mea Andra, chiar dacă nu era antropoloagă, ci doar casieră şefă la metrou Gorjului, a plecat în Africa. I s-a năzărit să-i studieze pe sălbaticii ăia cu cele mai lungi scule din lume. Am acceptat-o şi aşa, o iubeam şi în lipsă dar, după un timp, inexplicabil, a pus punct frumoasei noastre poveşti de dragoste, printr-o scrisoare recomandată. Mi-e imposibil să mi-o închipui în jungla aia, fără apă caldă la chiuvetă, fără gel de duş, fără cosmetică, fără stilist, şi cu dresurile ei Laura Baldini de 15 Den murdare şi rupte, fără să fie epilată la subraţ. O să-i trimit eu nişte spumă de ras...

Carmen 0729.969.9..

Prietena mea a primit un pui de mâţă de la un admirator secret, iar eu nu m-am supărat. Şi nici n-am cerut amănunte. Sunt o persoană discretă, deschisă şi iubesc animalele. Însă ăsta micu’ a început „să facă” peste tot. Prima dată l-am băgat acolo cu nasul. A doua oară i-am dat una peste fund. Iar a treia oară, Carmen era acasă, a fugit spre ea, i-a sărit în braţe şi i-a spus la ureche „Mămico, te iubesc!” Ce puteam să mai fac?!

Carmen 2 0745.842.7..

Iubita mea Carmen mă înşală. Am urmărit-o. Iar gagiul nu-mi place. Are nişte sandale care seamănă bine cu cele ale unei foste soţii a mea, prima. E drept că au trecut vreo cinşpe ani, dar Ani a fost cea mai bună alegere de pînă acum. Le-am purtat încă trei ani dup-aia. Marfă bună, de Guban, nu se mai face azi aşa ceva! Trebuie să fie prin boxa aia de la subsol, un burete cu silicon şi-s ca noi.

21

COSTEL STANCU

* Costel Stancu intră liniştit în oraş convins că omul e ceva mai mult decît o găselniţă a lui Dumnezeu.

Ar dori să uite tot, însă memoria lui seamănă cu o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea şi astfel nu poate fi fericit. Degeaba îl iubiţi, îl urâţi voi o sută de femei alungate cu pietre.

Zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea. El trece mai departe găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără o faţă anume. (Îşi va aminti târziu mişcările lui prevestitoare de rău).

El se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita. Știe că nu există sfârşit şi trebuie mimat unul.

Trebuie găsit un joc - dacă joc poate fi acesta - unde moartea e trişorul pe care îl prinzi dar de fiecare dată el îţi arată mâinile goale. * Am obosit, dar semnul tot aştept.

Sunt pregătit a-l recunoaşte?

Căci simte, oare, mielul, gustul morţii în frăgezimea ierbii ce o paşte?

Ori pasărea vânată sus, în umbra-i de pe pămînt ştie că-şi duce zborul?

Cântar de apă, Doamne, dă-mi acum cu el să caut, însetat, izvorul.

Să sorb pe brînci râvnita-nghiţitură, cînd mă vor ispiti iar fariseii, credinţa tu-nmulţeşte-mi-o cum vinul băut la nuntă-n Caana Galileii.

Ai pierdut şi ultima luptă. Caii tăi nu mai 22

aleargă liberi pe cîmpuri. Sunt încălecaţi la turnirul învingătorilor. Din flamurile tale s-au făcut cârpe. Câinii-ţi de vânătoare se gudură pe lângă călcîie străine. Cetăţile se clatină fără vânt. Cerul stă neclintit ca un ţest uriaş peste o pâine răscoaptă. Priveşte noii tăi stăpâni.

Beau numai vinuri albe aduse din ţara lor dar nu se sfiesc să iubească femeile locului.

A venit vremea bastarzilor, a uriaşilor cu cap de muscă, a vitejilor din saloanele de dans, a femeilor mai frumoase cînd înşală decît atunci când alăptează. Nimic nu mai e aşa cum a fost. De ce, învinsule vrei să înghiţi totul odată cu gura de aer de dinaintea morţii? Să iei cu tine întreaga lume şi să o pui la picioarele unui rege copil nerăbdător să se joace de-a războiul? * Plouă într-una, mi-e milă de paparude.

De singurătate, omul vorbeşte cu inima sa - pasăre al cărei cîntec se desăvîrşeşte pe măsură ce îi strici cuibul. Tu reciteşti – a câta oară? – o scrisoare albă ce n-a apucat să fie mireasă.

Eu stau la fereastră şi văd cum toamna îşi pierde minţile după o frunză uscată. Şi plouă. Şi nu se întîmplă nimic, parcă timpul ar fi măsurat cu un ceas aşteptător. În curînd ai să miroşi, legat la ochi, floarea amărăciunii, îmi spui. Eu tac. Deasupra noastră, un nor trist ca un copil fără bomboane. * Stau singur într-o cameră, ascult ticăitul ceasului.

Ora e rotundă, nu pot ieşi din ea. Cine sunt?

Privesc liniștit cum îi plouă pe oamenii din hîrtie.

Ei sunt veseli, dansează, dansează.

Unde e bine, dacă nu sub talpa lui Dumnezeu?

Uşa scîrţie. Cine e dincolo?

Intră un copil, îmi aduce jucăriile sale. „Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa îţi vei aminti cine eşti!” * E noapte. A răsărit o jumătate de lună, semn că viaţa şi moartea sunt, din nou, împreună.

Aprinde lampa. Să văd cum fuge, sub pămînt, şarpele orb.

Cum bărbatul şi femeia din aceeaşi apă se sorb unul pe altul.

Eu ştiu că partea nevăzută a lunii luminează înaltul.

Tresare fiinţa, oare-i deajuns?

23

În înţelesu-ţi, Doamne, iar se schimbă ce-i la vedere cu ce e ascuns. * Pe caldarîm o căţea gîfîie născînd ziua şi noaptea deodată.

N-a mai căzut zburătoarea ochită pe cerul gării.

Picătura de sînge din vîrful acului, rîsul prostesc în sala de arme, nu moare nimeni lupii s-au scămoşat în vitrine.

Eu bine ascuns îndărătul mîinii ...

Aproape copiindu-i mişcarea pe lucruri chiar acum profetul vorbeşte mulţimii şi din gură îi cad coji de ouă.

Un tren trece repede repede ca o furnicătură pe şira spinării apoi vii tu şi spui trebuie ferită luna de colţul mesei, trebuie ferită! * Ţi-am scris dar în drum spre tine porumbeii mei au fost momiţi cu grăunţe de aur şi prinşi, cu penele lor au fost scrise alte scrisori şi trimise nicăieri. Nu plînge. Scrisorile neprimite sunt curate ca palmele copilului, în ele poţi citi fără să te înşeli. Nimic nu e nou, doar amintirea ta mişcă, din când în când, valurile unei mări îngheţate.

Toate sunt la locul lor aşteptând să se nască.

Eu găsesc pe prag dimineaţa ochii nopţii şi mă întreb: ce a luat cu ea atât de preţios noaptea de a trebuit să îşi lase în schimb ochii? * Cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea înapoi în pântec. Întind mâinile, cu ele se fac găuri negre în cer.

Disperat trag aer în piept şi pieptul meu nu e altceva decât un sac găurit unde se zbate petecul inimii.

Această nouă înfăţişare cine mi-o arată, cine mi-o ascunde atît de repede încât nu o pot lua.

Tu te apropii iar înapoia ta cerul e un lighean răsturnat peste păsări.

24

DĂNCUȘ DORU ( Anglia )

CROANCELE - fragment de roman Cam într-o săptămână, niște muncitori zgomotoși au pus acoperiș pe bloc.

Adunările croancelor s-au suspendat, exista posibilitatea de-a le cădea ceva în cap.

Moace pioase treceau toată ziua prin apropiere, în speranța că lucrările s-au terminat și-o vor vedea pe croanca-șefă pe bancă, așteptându-le. Ziua aceea a venit; soarta lui nea Ghiță a fost dezbătută minuțios; n-au găsit nici o pedeapsă pe potriva faptelor, toate li s-au părut ori prea ușoare, ori prea riscante. Sporovăiala a continuat și a doua zi, croanca-șefă găsise soluția: - Să-i dăm geamurile cu spumă din aia albă de se fac desene de Crăciun pe geamurile magazinelor. Este în flacoane ca de spray, am văzut.

Făcură chetă chiar atunci și una dintre ele plecă să târguiască substanța.

- Trebuie să-i facem geamurile când nu-i acasă. Să se trezească în fața faptului împlinit.

- Dar cum vom ști că nu-i acasă? scheună Cuța.

- Îl scot eu afară din bârlog, spuse cu viclenie croanca-șefă, știu eu cum.

- Ori să dăm după ce se întunecă, să nu vadă cine a fost, opină una.

- Da’ cine-i stăpână-n noapte? Că începe telenovela, se zborși croanca-șefă, obținând aprobarea celorlalte.

Aerul era fierbinte, aproape irespirabil. Zilnic, la TV se dădeau tot felul de coduri de caniculă. Betonul încins al apartamentelor se asezona cu iarba pârlită din fața blocurilor. Nu se știe ce se putea munci în sudul României – guvernanții asigurau populația că este în regulă și se observă tot felul de creșteri economice. Populația se zgâia să vadă și ea, dar creșterile nu erau pentru ochii prostimii.

- Brontozaură! spuse pensionarul, trecând pe lângă croanca-șefă ce întorcea pe toate fețele un subiect foarte important.

- Gomârcatorule! se întrerupse ea din cleveteală.

Pensionarul dispăru repede din aria vizuală, îndreptându-se spre magazin.

Croanca-șefă reluă discuția de unde o întrerupsese: 25

- Avem trei flacoane de substanță, că de atâtea au ajuns banii. Când vine, eu îl atrag la mine sub pretextul că mi s-a ars un bec, să mi-l schimbe. Trei dintre voi mergeți iute și-i pulverizați geamurile; o să arate ca o ceață. Uite-l, fiți pregătite!

Pensionarul trecu printre bănci radios, ducând conserva de carne cât mai la vedere. Croanca-șefă îl urmă, intrând în bloc; pătrunse în apartament și așteptă să audă că și inamicul intră. Apoi îi bătu la ușă: - Zgrăbunțule!

Cum tonul i se păru prea răstit, își îndulci vocea și miorlăi: - Zgrăbuncioruleeee!

Nea Ghiță apăru brusc în prag: - Ce mai vrei acum?

- Nu mi se aprinde un bec, poate s-a ars ... Nu vrei să te uiți tu? Că tu ești expert, nu ca mine ...

Nea Ghiță se luă după ea bombănind - îl întrerupsese de la masă. Becul n-avea nimic, dar vreo zece minute nu scăpă de vorbărie; și încă mai voia să-i dea și cafea! Întors în apartamentul său, nu sesiză pe loc schimbarea de lumină; abia după ce și-a terminat conserva și-a dat seama că ceva nu e în regulă și s-a îndreptat spre unul din geamuri. „Doamne, ce ceață deasă în plină zi!”, s-a mirat în sinea sa, observând același alb mat și la celelalte ferestre. Afară, croancele hohoteau fără rezerve.

Pensionarul a deschis geamul să le spună vreo două, însă ziua clară l-a năucit. N-a durat mult și a înțeles motivul veseliei care l-a înroșit de furie. A urcat la scriitor să se plângă.

- Mi-au mâzgălit ferestrele! a spus pe un ton plângăreț.

Scriitorul n-a avut timp să răspundă, că nea Ghiță a și plecat după bere.

- Coleopteră! îi aruncă el croancei-șefe, care stătea pe bancă.

- Birhonț buricat! veni imediat răspunsul.

Berea rece sfida căldura înfiorătoare și cei doi se simțiră mai remontați.

Pensionarul începu: - Au pufăluit geamurile cu din ăla de se dă de sărbători!

- De care?

- Sunt sub formă de spray, se fac tot felul de desene, în sezon, pe geamurile magazinelor. E o chestie albă care se lipește. Se duce ușor, nu-i vorbă, dar cu asta sămi pierd vremea? Și-apoi, s-ar putea să dea iar - spuse cu tristețe.

- Când s-a întâmplat?

- Acum.

- Și n-ați auzit nimic? Pași pe sub ferestre, cel puțin...

- Eram în bucătărie, mă pregăteam să mănânc. Nu s-a simțit nimic... ba... Își dădu o plamă răsunătoare pe frunte: - Am fost la croanca-șefă să-i schimb un bec. În intervalul acela de timp poate s-a petrecut. Sigur așa a fost! Că de dimineață erau tare cuminți și bombăneau despre mistreț bin.

- Poate Mister Bean, nu era Mister Bean? Că le-am auzit și eu că l-au văzut la televizor.

- Ba da, dar ce cultură să aibă astea? Pentru ele e bun și mistreț bin. Cu accent pe „i”. Am venit să vă spun planul.

26

- Ce plan?

- Am un plan foarte diabolic.

- Foarte diabolic? se alarmă scriitorul.

- Cel mai diabolic, spuse cu mândrie pensionarul, încurajat de bere. Ăia care au făcut acoperișul au pus streașini de tablă, nu scânduri. Pot scoate o tablă de-acolo, că am inspectat.

- De ce să scoateți tabla, să aruncați pe-acolo cu apă pe croance?

Nea Ghiță zâmbi șiret: - Ca să poată intra ciorile. Pe sub acoperișul din blocul de peste drum cum intră? Și să se găinățeze pe ele! Nu voi fi suspectat niciodată și croancele vor suferi pe vecie! Păi, ce? Mute-și sediul de sub geamurile mele!

Scriitorul interveni, meditativ: - Foarte bună ideea; dar se vor găinăța și pe treptele de la intrare și eu pe unde ies la plimbare? Că umblu cu greutate.

- Dumneavoastră știți la ce să vă așteptați și mergeți mai atent. Dar croancele...

- Când vă apucați de lucru? Eu nu vă pot ajuta că-s cu accidentul vascular, dar vă susțin moral.

- Azi, imediat ce bem berea. Cu un clește am rezolvat treaba, că nu-i greu.

Trebuie doar să scot tabla din cuie.

- Dar nu trebuie învățate să vină aici?

- Da’ pe alea din celălalt bloc cine le-a-nvățat?

- Corect. Și-apoi să se lupte cu ciorile, spuse cu înverșunare scriitorul și-și mai puse un pahar de bere.

Pensionarul se ținu de cuvânt. Ba mai așeză și niște bucăți de pâinea colo, spre ademenire, dar niște șobolani au apărut de nicăieri și le-au mâncat.Apoi, au început să se înmulțească și să coboare în hol, speriind-o în fiecare zi pe Jenica de la patru, ultimul etaj. Era o plăcere să vezi pachidermul sărind 2-3 scări, urmărită de câte-o mica dihanie cu coada mare. Au trecut câteva săptămâni și când planul părea că a eșuat, o primă cioară se stabili în noul domiciliu. Sosiră și altele – șobolanii începură să scadă ca număr, până se împrăștiară de tot, spre mirarea celor din bloc. Astfel, marea găinățare începu și scările din față se transformară într-un adevărat patinoar.

Croanca-șefă căzu prima, apoi Cinga, Jenica și domnu’ Cristea. Adunările erau tot mai rare, că-l apucase și pe primar să „reabiliteze străzile”, în acest scop decopertând cu furie vechiul asfalt (turnat abia de-un an) inclusiv de pe străduțe. Noroiul măsura cam 15 cm. Ca să ajungă la mașină, domnu’ Cristea își învelea picioarele în pungi de plastic.

Era frumos, croancele nu aveau curajul să pătrundă în zonă. Ciorile o împiedicau și pe croanca-șefă, deseori căutată pe-afară de Cinga. Era liniște și pace.

Nea Ghiță jubila, privea situația cu superioritate, putea gândi mai profund, în sfârșit.

Până la urmă, „reabilitarea” se încheie și locatarii putură să tropăie fericiți pe asfaltul proaspăt dar ciorile își vedeau de-ale lor în continuare.

- Tâmpiții ăia care-au pus acoperișul au făcut o treabă de mântuială. Bine că leam putut da bani! se zborși croanca-șefă într-o zi, cu ochii la gaura din streașină.

Celelalte ridicară, ca la comandă, privirile.

- Toți îs numai după bani, călca-i-ar! comentă Cinga. Uite ce-i pe trepte!

27

- Oare cine i-a adus aici?

- Cred că Asociația de locatari. O întreb eu pe președintă.

Cinga dădu telefon pe loc, că-i plăcea să fie văzută cu aparatul la ureche.

- Și ce să-i spun?

- Să-i cheme înapoi să repare, cum ce? Dacă n-au lucrat bine de la-nceput!

O cioară își scoase coada prin gaură și-și făcu nevoile direct pe telefonul Cingăi, atingându-i și un pic de păr de lângă ureche.

- Ău! se auzi. Uite ce-au făcut! și Cinga fugi repede să se spele.

- Hai să plecăm că nu se mai poate sta aici, spuse croanca-șefă, iar gloata se risipi dezamăgită, taman când se putea bate apa-n piuă pe subiectul asfaltului și pe câți bani s-au cheltuit.

Din spatele perdelei, pensionarul urmărea retragerea umilitei oști; își savura victoria și mai-mai că-i venea să cumpere niște bere și să sărbătorească cu scriitorul dar aflase că acesta a fost recent internat la spital vreo săptămână, astfel că fu nevoit să-și păstreze în apartament moaca fericită. Dar tot își desfăcu o conservă de carne.

Doi muncitori grăbiți au pus într-o zi altă tablă pe gaură, minunându-se cum de a dispărut cealaltă. O parte din ciori au rămas înăuntru, la cuiburi, o parte au rămas afară; spre seară au făcut un tărăboi grozav și și-au construit o altă intrare, prin altă parte a acoperișului. În fiecare dimineață, Cinga spăla scările din fața blocului cu mopul și mătura între bănci. Croanca-șefă a spălat scândurile cu peria și le-a dat cu parfum de iasomie. Îți era mai mare dragul să clevetești în această ambianță, chiar să urli, dacă-ți venea cheful. Și nimeni nu te putea opri, că era „domeniu public”.

- Crocopârțoroagă, spuse zâmbitor pensioarul.

- Policarp suspinător, răspunse iute croanca-șefă, sub privirile aprobative ale cârdului.

- Te caută Croampu.

Ea îi privi stupefiată mersul legănat, nea Ghiță cam unduia din șolduri de-o vreme. Obișnuita gratulare nu se înscria în normele tacit respectate. După un moment de tăcere, întrebă preocupată: - Cine-i ăla Croampu?

- E nigea, aruncă pe loc o croancă pirpirie și gureșă. A stat și la închisoare. De vreo săptămână, a intrat într-o discotecă cu gașca și dezastru a făcut pe-acolo cu săbii nigea. A fost și la televizor.

- Și de ce mă caută pe mine?

- Cine știe ..., făcu gânditoare atotștiutoarea. E o namilă de țigan tare fioros.

Pensionarul trecu printre bănci, cu o pungă de plastic în mână: pâinea și conserva de carne.

- De ce mă caută?

- Cine știe ... făcu și acesta visător.

Croanca-șefă se ridică: - Mă duc să sun la poliție.

28

DORINA BRANDUSA LANDEN (Suedia )

Călătoria (fragment din Mitologia morţii moderne) * Izbesc cu picioarele pământul gol. Arătări reci viscolesc adâncul şi întinsul, foşnetul şi freamătul copacilor, respirația ceţoasă a cuvintelor. Cuvintele au marginea neagră.

Le rostesc şi le repet până când sângele meu se încarcă de ele. Învăţ să cunosc cuvintele vieţii înainte să vină timpul să le învăţ pe cele ale morţii.

Ascultă! Ascultă! Ascultă!

Ecouri. Îmi răspund ecouri. Nu ştiu de ce sunt aici, lumea e rotundă, se învârteşte.

Rotaţia ei este materialitatea pentru cei mai puternici, cei care se rotesc în acelaşi sens cu ea, cei care supravieţuiesc.

Lumea viitoare e aici şi acum, îi devorează pe ai mei iar ceilalţi sapă pe neştiute, nu ştiu când să strângă cureaua pentru că nu au intrat niciodată la apă. Sunt reci, arizi, torizi şi seci, plutesc în noaptea bogaţiilor efemere din piscinele şterse ale somnului pe care le locuiesc – cruci într-un spaţiu domesticit. Plutesc deasupra naufragiului îndepărtând insulele de sânge care se coagulează deasupra apelor.

Aici am îngenuncheat, încovoiată, pentru câteva clipe. Nu-mi pasă când primesc enorma palmă a întunericului şi ploilor toamnei septentrionale.

Soarele moare doar atunci când omul se scufundă în noaptea interioară iar timpul îl seceră cu secera sa de foc şi fier.

Nu-mi pasă că sunt pe platforma ultimului vagon pe drumul de fier care întârzie iar apele timpului sunt oglinzi care-i trădează crâncena trecere.

Viaţa îmi scapă, e în jurul meu, se hrăneşte cu milioane de trupuri, lasă semne pe goliciunea albă a epidermei.

Dumnezeu, acarul, eternitatea.

Fiecare zi pe care o iau de la început. Stele de gheaţă crispate pe ferestrele deschise spre lume. Unde să-mi aşez inima în această infinitate întunecată a marilor geruri? Ce stranie simţire în viaţa unui om să vrea să le îmblânzească!

29

Iată-mă căutând iubirea în gloria zilei. Lumina în nesomnul nopților. Singurătatea zorilor între respiraţiile noastre extreme. O umbră uşoară şi deasă se cerne peste desenele timpului prezent. Eu sunt dioptria aerului care îţi ridică aripile iar tu acoperi plăgile lumii. În urma mea voi lăsa liniştea care se va aşeza încet peste pământurile pe care le-am călcat aşa cum se lasă o jaluzea translucidă peste ochiul galben al lunii într-o noapte de frig.

Toate aceste urme de paşi vor fi răsturnate de vârtejuri orbitoare care strică şi nimicesc. * Drumeţul cărui drum eşti?

Ce fluviu îţi curge din inimă zi şi noapte în lumea străină, imensă? În timpul nopţii zboară fâşii de lumină arcuindu-se ca o fugă fără oprire de la cele negândite la cele gândite.

Soarele împarte timpul în două, jumătate se face ziuă iar cealaltă jumătate o mănâncă noaptea.

Plină de cuvintele tale gura mea e tăcută, glasul adoarme între înţelepciune şi nebunie. Prea multe arabescuri acoperă sensul ascuns al cuvintelor, al lucrurilor.

Pieptul e alb, lustruit ca un sicriu în care sunt ferecate prăbuşirea verii, un vis căzut fără temei, voinţa de a nu cere nimic şi de a da totul.

Pământul pe care ne simţim locul cu piciorul e un mit cu aripile sfărâmate, un dispozitiv mortal iar locuitorii lui, deşi bunele intenţii nu le lipsesc, sunt arme. Chiar şi ochii pasivi transformă albul în negru. Măreţia şi pustiul coexistă. Ce amar … o droaie de oameni, buni şi răi joacă pe o singură sârmă.

Drumurile din lumea toată se întind peste noi, se prăbuşesc în întunericul nopţii, fără zgomot, gândurile mele îşi revarsă propria lor lumină în această întunecime în care toate piesele sunt sparte, diforme.

A înţelege e o cale atât de lungă şi dacă e ceva ce scade, aceasta e viaţa noastră.

Călătorule, te-ai gândit ce rază pe sabie licăreşte?

Ia aminte la cele spuse de mine.

Poate eşti trist, poate ţi-e sete … vinul cu care te aşteptam l-am băut pe jumătate.

Vino să-ţi dau apă din scut.

E un fior rece, subtil. Poate e iarnă.

Poate mi-e frig.

Cui îi pasă dacă ajungem la capăt?

Pierduţi în vârtejul unei lumini dispărute, nu ştim unde suntem, nimeni nu ştie unde ne aflăm şi unde e casa noastră. În umbra uşii ei atârnă o maiestuoasă sabie cu două tăişuri.

Nu fugim dar nici nu vrem să ne aplecăm.

Nu e timp pentru prizonieri.

Ne va decapita cu al doilea tăiş. Atunci şi capul meu nesăbuit cu pletele roşii va înota sub greutatea lunii ieşită din ape.

30

* Era spre seară. Toate îşi găsiseră locul în lume: oamenii, păsările, ierburile, animalele, pietrele, peştii. În ceruri, sub pământ, pe pământ fiecare avea un loc, atât cât jinduia şi nimeni nu putea să-mi spună drumul. Graiul lor era departe, doar răsuflarea le era aproape. Se adresau întunericului. Noaptea le zăvora uşile alungând sângele cald din mijlocul inimii, coagulând apele în tremurul lor înalt, transparent.

Aud răcnind lumea de dincolo, îi aud pe cei care strigă în pumni pentru a nu urla.

Unii sunt nevinovaţi. Sau poate nu sunt. Cineva ar trebuie să ştie. Cancerul este al minţii. Fetuşi contestatari incendiază pântecele mamelor. Indicele de sinucideri creşte la creşe, infarcturile la ore fixe. Popoarele acceptă o moştenire găunoasă neştiind ce ar fi putut fi, ca alternativă, un prezent care nu-i cu totul vândut dureroasei sălbăticii a ceea ce este real şi rentează. Timpul este uscat şi tăios, se încolăceşte ca o algă mortală în jurul nostru, ne acoperă dar sub poleiala lui zace imaginea cea mai dură lipsită de umbră şi culoare.

Toată istoria şi viitorul, viciile şi normele sunt cuprinse acolo pe hârtia milimetrică a unor îndemânateci constructori de aer, făuritori de volume între vârfuri înalte ce ascund avalanşe. Regressus ad infinitum. Istoria de atunci în forma de acum.

Pământul cuprinde vieţile noastre şi le revendică absorbindu-ne din când în când.

Hei, morţilor! Domnilor şi doamnelor, spectre supuse care aţi fi putut creşte întregi în vieţile voastre! Ce putem face acum când peste noi se cască golul prin care soarele nu poate pătrunde? Cât o să aşteptăm până să începem a fi? Încă o dată privesc întoarcerea pe pământ a furiilor. În cutia de fier a deşeurilor umane cenuşa luminii amorţite se scurge încet spre următoarea mare cutie de fier.

Câte seri sunt, tot atâtea amurguri până ameţesc în nenumărabil. Sunt liniştită în suflet dar de ce e umedă tăietura în cămaşa mea de culoarea cerceluşului? * Dacă simt dintrodată cum durerea mă copleşeşte este pentru că sângele meu se confundă cu apele lumii. Fibrele fiinţei se sfârsesc între două mări şi mă frâng. Am văzut schimbarea secolului care a uitat de dreptate, i-am văzut pe cei darnici dânduse în lături din calea dărniciei, pe cei josnici urând iubirea şi truda. I-am văzut pe învingători ştergând sângele cu veşmintele albe ale celor învinşi. Din patria mea am pribegit. Cu propria-mi limbă îmi ghicesc gândul şi gândul meu spune: Tu ţărână săi fii şi ea să te aşteapte răbdătoare. Pământ să te faci pe drumul nevinovaţilor căci truda lor e mai înaltă decât bolta cerului. Dacă poporul e neştiutor, nu-l dispreţui.

Nu sunt oameni haini. Pe feţele lor – lumina stelelor şi o amărăciune care încă nu şia găsit timpul exploziei. În ochi le poţi citi teama faţă de ziua de mâine. Întâmpină-i 31

zâmbindu-le din toată inima. Spune-le: De ce staţi în picioare? Ședeţi pe acest pământ fără margine, dur şi iubitor, darnic în roade mai dulci ca mierea. Nu l-am iubit şi nu l-am protejat îndeajuns împotriva vântului rău şi a hoţilor. Dacă vom şti să ne purtăm numele, să nu mai credem în înfrângere, vom şti şi să ştergem urmele umilinţei, să transformăm această rană adâncă, purulentă într-o lume nouă, luminoasă şi sacră. Oare de ce mă priviţi aşa de straniu? Si eu sunt tristă. Țara şi-a acoperit ochii cu mâinile, ţara ca un copac desfrunzit în ploaie.

Acum parcă-i ieri. Trecutul va deveni într-o zi viitorul şi acest loc într-un loc al morţii va curge. Plămada trupului meu e în ţărâna patriei. În câmpia albă în care mam oprit pândesc şacalii bătrâni. Mâinile întinse spre om nu-şi vor mai termina niciodată gestul abia început. Oare asta mă învinovăţeşte? Din nopţile fără vise nu există cale de întoarcere. Drumuri părăsite, drumuri care merg singure în veşnicie.

Fantasmele se înmulţesc horind: - Hai să le tăiem capetele! Hai să le tăiem capetele!

Să nu vină zorile, să nu apară ziua şi în delir prin lume să rătăcim.

Ce oameni minunaţi! O parte sunt mascaţi, o parte fără măşti.

Greşelile nu atârnă în ziua judecăţii ci în viaţă.

Cap, creier, inimă – dumicate sângerate. Vă aparţin, înfulecaţi, săturaţi-vă până crăpaţi!

Drumul UNIRII - 2018 32

ADELA EFRIM

Limonagiul Este bărbatul din viața mea care-mi vinde praf de sare de lămâie dizolvat în apă de la robinet pe post de limonadă.

Cu frunze de mentă sălbatică ce plutesc într-un incest acceptat de cuburile de gheață limonagiul taie lămâile în felii subțiri în fiecare zi pentru o altă femeie.

Orbul Își astupase toate ochiurile de geam cu ziare lipite cu scotch galben.

Fiecare trecător se opera, citea ziarul, își vedea de drum. Într-o zi, orbul își lipi pe ochi cu scotch ziare.

Fiecare trecător se opera, citea ziarul, Își vedea de drum.

Cuvintele pe care nu ți le-am spus încă Mulez realitatea pe un calopod diform.

Imaginația, excentricitate pâcloasă, nu mi-o mai permit. Închid pumnii pentru lovitura fără grabă, moarte în repetiție continuă.

Leg fedeleș toate cuvintele lăsate bărbaților din viața mea precum un snop de grâu bine copt.

Calc pe cabluri groase într-un echilibru anxios.

Iarba se pârjolește într-un infam plictis.

Viața trebuie trăită, slogan ce mă sugrumă lent.

Cu perna pe față îmi ascult respirația, caut fluturi în stomac.

Găsesc tirbușoane ce lasă șpan.

Azi voi zbura cu trup de vierme și aripi de oțel.

Cuvintele rămân pe coapse.

33

O secundă în plus Clocotește satul căldare pusă la foc iarna.

Căruța cu lemne nu poate să ducă atâta muget.

Derdelușul mustește de sânge.

Copilul orfan pune ochi omului de zăpadă, gloanțe scoase din inima tatălui. Șterge cu dosul palmei țărâna. Șotronul are semnul crucii.

Mușcă dintr-un codru de pâine muiată în lacrimi.

Ulița are miros de tămâie.

Lumânările din brad ard în seara de Crăciun o secundă în plus.

Lehamitea Mi se prelinge în oase smoală încinsă.

Rugăciunea morților țâșnește din pământ.

Mă sprijin pe genunchi încovoiați ce dezvelesc spinări neputincioase.

Nu-ți datorez nimic, nu-mi datorezi nimic, nici viața nici moartea. Într-o zi vei afla cum pot împietri în tine.

Bannerul Atârnat pe blocul cel mai înalt din centrul vechi stă scris: FII PUTERNICĂ.

Mă sprijin cu spatele pe cărămizile cu tencuială sfărâmicioasă.

Repet în gând: fii puternică.

FII PUTERNICĂ.

Simt gust de plastic, îmi vine să vomit.

Sunt chimie dezintegrată pe ziduri gri ce stau să se dărâme odată cu femeia fragilă din mine.

Absentă plec prin ganguri pietruite. Sub pași cimentul devine fluid.

Se caramelizează pe tălpi.

Imediat ce prima rază de soare îmi atinge palmele îngheț privirea primului trecător. Mă fixa insistent.

Sunt femeia care împlinește ziduri.

Mă veți recunoaște ușor, port o bucată din molozul de demult și asta mă face extrem de PUTERNICĂ.

Copilul cu catargul în spate Sunt copilul cu catargul în spate – Ocean insuficient pentru arhipelaguri sonore; Din faldurile mării lumina crește ca solzii pe trupul sirenei Copilul aduce furtuni clandestine una câte una – 34

Oglinzi în care vă priviți fără impetuozitate, doar cu pudoare, contopire-n val sfărâmat; sub picioarele mele peștii adulmecă drumul, merg în neștire, valul plutește atent la tot ce se întâmplă în zare cresc stânci – tronuri de ivoriu.

Cu catargul în spate înalț lampionul.

Nori tatuează cerul – dantelă în flăcări.

Mi s-a spus că sunt datoare Să privesc bancherii fix, ochii lor să înţeleagă râvna mea de a mă împroşca cu mărunţişul pentru o pâine.

Să calc la dungă toate cutele în care se strange mocirla.

Cu ea să ung toate ridurile până ce carnea mea va înflori.

Să înghesui bani pentru salvarea trupului meu, care se ţine cu îndârjire doar de răsărit.

Să beau cât încape.

Ce nu mai încape să dau pe de lături să curgă fluvii de băutură. Însuşi Ioan să se mai boteze o dată și asta mă va face mai puternică.

Să înghit pastile până mă voi înalţa precum duhul.

Duhul să mă vomite ca pe o duhoare grea.

Să nu înjur după poftă.

Pofta să-mi cadă la picioare mâhnită.

Să-mi îngheț scârba, senzualitatea zâmbetului din colțul gurii.

Să nu cad în păcat, o iubire anonimă mânjită pe paturi fără icoană deasupra.

Să fiu un număr pe o listă.

Să numesc asta fericire Toate cuvintele rămase de la tine Le-am așezat pe covor.

Veneau după mine oriunde făceam un pas.

Se cățarau pe picioare, brațe, umeri, apoi au trecut prin păr.

Au intrat în ureche până în stomac.

Nu simțeam fiori cum ai crede, Numai durere adâncă, sfâșietoare.

Mă chircisem lângă ele pe covor.

Am luat pastila, orice durere trece cu o pastilă mi-amzis.

Am început să le vorbesc bland.

Nu mă ascultau și asta rupea din mine bucăți de carne.

Crudă așteptare, până când vei lua toate cuvintele să le dai altei femei.

35

EMANUEL STOICA ( Suedia)

Interviu cu o știucă (fragment de roman, în lucru) - continuare din numărul ... *** Nimeni nu a fost vreodată mai motivat decât Navid Pasternak să fie mândru de bicicleta lui. Doamne, ce bicicletă! Bicicleta bicicletelor, Miss Bicicleta, regina roților cu spițe. Nu mai există dezbateri în privința aceasta.

De obicei, când vine vorba despre biciclete, mulți se gândesc doar la cele cu schimbător și multe viteze, cu scaun ergonomic ori, la biciclete cu motor, cu suspensii speciale, cadru din cine știe ce aliaj și alte minunății bune de pus între pedale. Se poate mai mult decât atât. Un ochi atent vede, dincolo de aspectul tehnic, personalitatea bicicletei. Desigur, fiecare posesor al unui asemenea obiect special poate să-și mângâie orgoliul lăudându-se cu detaliul care îl face să creadă că are un vehicul pe două roți ieșit din comun. Clar, există pe lumea asta biciclete și biciclete.

Cu alte cuvinte, unele biciclete sunt mai biciclete decât suratele lor.

Cea care s-a lipit de numele lui Navid are o poveste condimentată, ea însăși povestea - un accesoriu care îi ridică valoarea. A câștigat-o la un concurs de mâncat ardei iuți. În timpul lui, douăzeci de temerari mestecaseră jăratec, înghițiseră flăcări și lăcrimaseră voinicește încercând să încalece suveran minunăția cu pedale, marele premiu.

Navid era cel de-al douăzecișiunulea cutezător înscris în competiție. Vezi bine, cifră cu noroc pentru el, în ziua aceea. Trecuse cu bine de pârjolul pe care i-l adusese în gură primul snop de ardei iuți. Nici măcar o sprânceană nu ridicase. Mai contează că ochii i se făcuseră izvoare? Aproape de victorie, nu-i mai păsa de ultimii doi rivali cu fețe schimonosite, încă în picioare, alături. Nici nu-i vedea. Cu gândul la bicicletă, el apucase și cea de-a doua legătură. O înghițise fără să creadă că fructul acelei plante ciudate i-ar putea sfâșia simțurile mai mult decât o făcuse deja. Ceilalți curajoși se 36

zvârcoleau în chinuri când el înșfăca al treilea mănunchi de ardei. Mușcase din ei ca dintr-un măr. Erou!

De atunci, Navid Pasternak nu mai mănâncă nimic condimentat și iată, efortul nu i-a fost zadarnic. Nici zeii nu au bicicletă ca a lui, bicicletă cu cuc!

La început, îl ocolise gândul că noua lui jucărie ar fi fost adevăratul motiv pentru care, peste noapte, toate cochetele din împrejurimi dădeau semne că i-ar fi sărit în brațe. Ochii i s-au deschis destul de repede însă, grație curiozității, trăsătură pe care părinții i-au cultivat-o cu grijă, din copilărie. De la tatăl său, Navid primise multe sfaturi pe care le respecta cu sfințenie. Printre ele se număra și cel care îl ajutase să înțeleagă că va veni o vreme când nu se va mai putea bucura de mersul pe două roți.

Pedalezi, nu pedalezi, vremea bicicletei trece, îl atenționase Pasternak Senior.

Ascultător, Navid pedala. Pedala ziua, pedala noaptea, pedala pe vreme cu soare ori când era ploaie și vânt, pedala atunci când nimeni altcineva nu ar fi pedalat. Intrase într-o cursă împotriva timpului, ca și când ar fi vrut să-l oprească. Obsesia lui pentru punctualitate arăta în direcția aceea. Nici consecințele nu au întârziat să apară.

Nu te mai lua după cucul lui Navid, au început să se audă aluzii la precizia junelui Pasternak în relația cu trecerea timpului. Tot pe seama lui, multe alte vorbe fără noimă. S-au îndrăgostit damele de cucul lui Navid, spuneau unii. Cucul lui Navid a sucit mințile fetelor, bârfeau alții. Te uiți la hainele scumpe ca la cucul lui Navid, îi mai reproșa câte unul consoartei. Oameni răutăcioși.

Zicerile acelea s-au înmulțit până la urări de tot felul, având ca finalitate un eveniment legat de biata pasăre. Cânta-i-ar cucul lui Navid, mai lesne de reprodus pentru unii cărora vorbele tari nu le prea stau la îndemână, se transformă într-un verdict foarte aspru dacă vorbitorul pomenește și de vreun concert al zburătoarei pe mormântul inamicilor. Uite-așa, a intrat Navid în gura lumii.

Acestea sunt performanțe pe care tânărul nu și le-a dorit. Obiectivul lui fusese unul modest sau, cel puțin, așa credea la început. Prinzând de veste despre nemaiîntâlnita zestre a trofeului său abia după momentul victoriei, complexitatea situațiilor care derivaseră din această stare de fapt îl pusese, uneori, în încurcătură. Nici măcar nu știuse, de la început, dacă are vreo îndatorire față de originalul claxon care-l însoțea, zburându-i alături, de îndată ce încăleca șaua bicicletei.

Bravo, băiete! Fii atent pe unde mergi, grijă la frâne! Ai o sonerie specială. Uite-o colo, cocoțată pe creanga din salcâm. O să-i anunțe pe cei care-ți stau în cale să se ferească. Drum bun! Atât.Tot ce putuse afla de la individul grăbit care îi înmânase premiul nu-i folosea, mai mult îl tulburase. Noroc că, băiat isteț, atent la ceea ce i se întâmplă, Navid desluși pas cu pas rosturile noii stări de fapt.

De la început, ce-i drept, și zburătoarea dovedi că are ceva special, pe lângă o ciudată cunoaștere a situației căreia i se supunea din mers. Cum și-o fi însușit deprinderile pe care le dovedea fără preget de îndată ce-și vedea camaradul încălecând bicicleta? Cu neputință de înțeles, nici nu-și bătuse nimeni prea mult capul cu astfel de amănunte.

Fără îndoială, însă, felul în care își făcea datoria, dacă nu cumva aceasta era vreo sminteală păsărească, se înfățișa ca un spectacol. Din pomul în care își făcuse sălaș, un păr aflat peste drum de locuința lui Navid, parcă pândind clipa în care omul găsea 37

de cuviință să plece la drum, neobișnuitul porumbel își lua zborul, poposind mai întâi între coarnele bicicletei. Aici, dintr-o dată, țintind înainte cu privire care parcă s-ar fi vrut vulturească, guguștiucul scruta calea cu atitudine țeapănă, ca și cum ar fi vrut să spună că el e stăpânul, nu doar al omului care pedala și al bicicletei dar, și al împrejurimilor. Nu mult după ce bifa acest tabiet, se repezea spre vreun trecător aflat în față, pe care-l mâna spre marginea drumului cu fâlfăit de aripi și zăpăcindu-l cu monotonul cântec al neamului său. Mai pe șleau, ca și când cineva ar fi apăsat pe un buton ori ar fi tras de o sfoară să-i facă semn, pasărea începea să-și strige numele, de fiecare dată când cineva apărea în drumul ciclistului ei preferat. În primele zile, acestea erau faptele care stârneau mirare și multă zarvă. Ierarhia s-a schimbat.

Cea mai demnă de atenție reprezentație a cucului, lucru recunoscut de toată lumea, este acum prilejuită de situațiile în care pe cadrul bicicletei lui Navid își face loc vreo tânără domniță. Iată, un privilegiu care nu se obține ușor. Urzelile competitoarelor, justificările găsite pentru a escamota motivul real al târcoalelor date locurilor prin care trag nădejde că-l pot întâlni dar și argumentele jocului în mrejele căruia Pasternak Junior se preface că nu știe cum a căzut ar putea fi provocări pentru multe minți mobilate. Capete de bărbați, desigur. Spre deosebire de ei, pentru entuziastele noului curent, în cel mai optimist scenariu, misterele de acest fel ar merita mirarea provocată de constatarea că apa e udă. Opinia lor este însă la capătul opus primei, când vine vorba despre popularul tandem om-pasăre.

Unele voci poartă în șoaptă stindardul potrivit căruia ar putea să discute cu îndreptățire despre acest subiect din altă perspectivă, folosind o denominație potrivită noii viziuni, Navidul cucului.

Nici una, nici alta, a decis soarta. Și a avut dreptate. Simpla întâmplare a așezat în ramă atât omul cât și pasărea. Fără celălalt, poate că niciunul dintre ei nu ar fi fost privit în felul acesta. În chip misterios, frumoasele orașului intuind cum stau lucrurile, conversațiile dintre ele au început să păstreze, aparent, ca standard de bun gust, ocolirea felului în care ar face referire la cuc în combinație cu numele lui Navid. Dacă tot au chef de balamuții pe seama vreuneia mai norocoase dintre ele, își varsă năduful spre postura în care și-a găsit loc pe cadrul bicicletei ori spre chipul ei îmbujorat, mergând până la subtilități estetice din categoria celor referitoare la detaliile vestimentare care se asortează sau ba, cu penajul păsării însoțitoare ori cu anotimpul, cu strada pe care au fost văzute și chiar cu bănuita stare de spirit a lui Navid în ziua aceea. Și ce n-ar mai da fiecare dintre ele să fi fost în locul celei bârfite!

Trebuie să le dai dreptate, într-un fel. Cum să te crezi încărcată de virtuți prea puțin remarcate și să nu-ți treacă prin minte gândul unui pact întunecat, doar să te poți vedea pentru câteva clipe invidiată de pițipoancele acelea cu care te-ai măsurat mereu, în timp ce cucul - ah, da, cucul! - îți dă târcoale, cântă uneori așezându-ți-se pe umăr - deci cântă special pentru tine - sare de aici pe umărul lui Navid, mai face un ocol privind cercetător, descoperind înțelesurile ascunse ale împrejurimilor și apoi, uite, cum o ușuie pe proasta aia care și-a făcut de lucru să traverseze strada chiar 38

acum, ca și cum tu nu ai ști că e doar un pretext! Ce romantic! Și când te gândești că băiatul ăsta plin de calități le scoate la promenadă pe toate neplimbatele...

Deșertăciuni, gândi Navid cu voce tare, apăsând în dimineața aceea pedalele mai viguros ca de obicei. Încerca să lase în urmă tot ce știa că vorbește lumea despre el.

Misiunea pe care și-o asumase era importantă și nu putea să dea greș.

Făcu semn cucului să i se odihnească pe umăr. Știa că pasărea nu va ține cont de sugestia lui decât dacă are chef dar, în schimbul atașamentului necondiționat pe care i-l arăta, cel mai la îndemână lucru de oferit i se părea a fi un dram de bunăvoință. În lumina evenimentelor din ultimele zile, ar fi vrut să-i arate și recunoștință. Nu știa cum, deocamdată.

După ce numără a treia stradă prin care amâna sosirea la destinație, își făcu avânt spre Pisicile Savante. Refuză, ca de obicei, ideea că ar putea să fie timid în fața năravurilor de palat ale hanurilor cu ospătărie. Așa îi place să alinte locurile cu ifose aristocratice care își revendică prin tot felul de șiretlicuri renumele de restaurante pretențioase. Parcă-i vezi: Excelentă alegere, doamnă! Excelentă alegere, domnule!

Să le spui tuturor așa ceva...

- Care dintre voi s-a trezit primul astăzi?, îi întrerupse gândurile unul dintre cerberii de la intrarea din apropiere. Pun pariu, cucul ți-a dat deșteptarea, găsi de cuviință săși răspundă singur. Veselia îi orbecăi prin aer apoi, mimând cu trufie o satisfacție ostentativă, negată de zădărnicia căutării, ricoșă lovindu-se de indiferența lui Navid.

Nu era prima oară când cineva se amuza pe seama lui în felul acesta.

Pe de altă parte, buna dispoziție acumulată în timpul încercării de a amâna emoțile întâlnirii cu rolul pe care urma să-l joace i-ar fi putut hrăni generozitatea mult timp.

Constatarea îi umbri bucuria de a bifa un merit personal în zămislirea decenței cu care se simțea în stare să facă față situației.

Mai degrabă, s-ar cuveni să-i fie recunoscător Brunhildei. Da, a fost sugestia ei, fapt care trece mult dincolo de semnificația unui simplu detaliu încurajator, îndemnul venind de la cea recunoscută ca sursă a unora dintre cele mai puternice și interesante idei de la temelia reputației Pisicilor Savante. Organizatorii evenimentelor de aici încearcă mereu să evite pericolul monotoniei iar când spui organizatorii, spui, de fapt, Brunhilda Aliluieva.

Puțini sunt cei care au îndrăzneala să viseze că vor colabora cu ea. Selecția pe care o face este extrem de riguroasă. În acest punct, pentru doritori, lucrurile devin complicate; printre cei nevoiți să-și accepte intrarea în categoria purtătorilor etichetei de aleși se numără și clienții. Decretând că ideile bune se nasc dintr-un melanj între știință și artă, având drept rezultat revelații individuale și colective care trebuie direcționate cu atenție spre anumite categorii de consumatori pentru a le fi optimizat efectul benefic, Brunhilda aplică celor care aspiră să treacă pragul Pisicilor Savante niște criterii de departajare numai de ea știute. Nu se obosește să ofere prea multe explicații celor care îi reproșează că folosește un concept prea alambicat. Își tratează produsul cu atenția unui dictator obsedat, preocupat de toate detaliile ultimei recepții pe care o organizează. Participanții trebuie să conștientizeze în fiecare clipă cine deține controlul, cui să-i fie recunoscători și de cine să se teamă.

39

Nu e suficient și nici obligatoriu să fii bogat pentru a fi acceptat la petrecere dar, dacă ai intrat în sală, faci parte din piesă. Dacă faci parte din piesă, trebuie să faci ce spune regizorul iar regizorul sunt eu, pune ea punctul pe „i”, de la bun început, pentru cei care, pretinzând că nu pricep cum stau lucrurile, încearcă să-i ocolească exigența ori să evite respectarea regulilor și asumarea consecințelor propriilor opțiuni.

Aparent, însușirea de a fi punctual, desăvârșită într-un fel nemaiîntâlnit, l-a introdus pe Navid în calculele Brunhildei legate de parcursul ultimelor trei zile ale congresului celor de la Internaționala Îngrijoraților. Pentru curioși, argumentul părea să fi fost unul de la sine înțeles. În realitate, știau toți că la temelia hotărârilor ei se află un labirint în care, desigur, dacă ai putea pătrunde, te-ai rătăci definitiv.

Dedaluri de felul acesta nu pot să existe fără a stârni teamă. Uneori, în colțul tabloului comun, la apariția Brunhildei, un trib de ignoranți, scurgându-se pe lângă perdele, crede că se poate adăposti de privirea către sine însuși. Astfel, rarele momente de relaxare pe care ea și le mai îngăduie sunt umbrite de faptul că suportă conștient, fără speranța de a găsi vreo limbă în care să riposteze inteligibil pentru agresori, proiecția unor fantome care nu-i aparțin.

După întâlnirea în care bătuseră palma, chiar și sub cămașa lui Navid își făcură cuib clipe în care simțea că și-a pierdut busola.

M-am îmbolnăvit, gândi la început. Îi trebui foarte puțin timp să-și dea seama că inamicii problemei lui nu se găseau pe rafturile farmaciei. Trufașă, construindu-și repede un chip, constatarea aceasta vroia să etaleze o detestabilă splendoare, ocupându-i resorturile cele mai intime ale minții. Fără ezitare, decise că trebuie să o întâmpine cu un răspuns pe măsură, potolindu-i setea de mărire prin plata unui tribut.

Se tulbură în calea ei, alegând strategia unui lac adânc în care piatra aruncată de pe marginea drumului își savurează secunda de glorie ieșind din anonimat odată cu scufundarea în cealaltă eternitate. Mai puțin împovărat, fără a înțelege, totuși, de ce și de unde îl învăluie sentimentul de rătăcire, își obligă atenția să se îndrepte spre grijile mărunte care-i condimentau prezentul. Încremeni aici descoperind că, fără veste, toate preocupările lui începuseră să evolueze în raport cu un singur centru de greutate; se mișcau, acum, în jurul astrului din care erau desprinse. Dialogul cu Brunhilda îi paralizase puterea de a se minți singur, revelându-i chipul iluziei, faptul că amânase să se gândească la sfârșitul unei liniști interioare pe care, înțelegea într-un târziu, nici măcar nu o cunoscuse cu adevărat.

Umbrele întâlnirii îl vânau fără încetare. Fusese luat prin surprindere: - Vreau să ne plimbăm cu bicicleta, în seara asta, într-un loc în care nu ne vede nimeni. Mi-ar plăcea să-l văd acolo și pe amicul tău zburător. E important, o auzise.

Privirea ca o poruncă însoțindu-i vorbele, i se întipărise în minte. Alături de acea fotografie, amănuntul obsedant care-i răsturnase lumea cu susul în jos. Pentru prima oară, avea de a face cu o femeie care vroia să i se alăture fără dorința de a răscoli invidia celorlalte.

Tot ea îl ademenise, imediat, în capcana explicațiilor. Calcul greșit. Prima imagine care se conturase în ochii lui Navid prindea putere. Acelea erau justificări, nu 40

argumente. Le acceptase, totuși, fără ezitare. Pășise înainte, conștient că energia Brunhildei trece prin scuturi mult mai grele decât pavăza unui atlet amator.

Când pleci la drum fără un plan, se poate întâmpla orice. Provocarea părea a fi pe placul amândorura. Cea mai bună cale să-i răspundă era aventura pe drumul ales de călăuza înaripată. Poposind când și când pe ramurile copacilor, cucul îi îndemna spre drumul șerpuit din pădurea de la marginea orașului. Curând, așezat cuminte între coarnele bicicletei, le arătă cu privirea o potecă. Deodată, își strigă numele. Cu o bătaie de aripi, se făcu apoi nevăzut în verdele codrului.

Martor prietenos până atunci, tăcerea deveni apăsătoare.Venea ploaia.

- Să ne adăpostim, îi citi ea gândurile, în apropierea unei cule părăsite.

Dincolo de ușa veche, scârțâind din toate încheieturile, sub bolta încăperii în care pătrunseră era bine, mai bine decât și-ar fi putut închipui. Din prima clipă, îi copleși mireasma de busuioc. Atârnând ca niște trofee, buchete uriașe din floarea al cărei miros le tulbura simțurile acopereau pereții, puse pesemne la uscat. Ofrandă pentru vreun zeu la urechile căruia au fost rostite descântece, alți snopi de busuioc, clădiți unul peste celălalt în mijlocul cămării, dădeau ghes curiozității scăpate deja din frâu de musafirii nepoftiți. În timp ce se apropiau de acel altar, cu degetele strivite în menghina mâinii Brunhildei, Navid descoperise că locul nu i se mai pare străin. De unul singur, nu l-ar fi năpădit acea trăire.

Solomonia ce părea să-l fi împresurat se risipise repede, ascultând de voința ei. Îi trebuiseră pentru asta doar câteva gesturi. Mai întâi, îl descătușase din capcana mâinilor. Fără a căuta vreo încuviințare, apoi, cu privirea, îl îngenunchease.

- Știi că ești norocos, nu-i așa? Nu spune nimic, te rog, zâmbise ea de sus.

Nu avea nici voința nici dorința să i se împotrivească. Cum să-i treacă prin minte una ca asta? Își agățase căutătura de tăciunii aprinși sub sprâncenele celei care-i poruncea.

Temător să nu tulbure printr-o simplă uitătură țesătura mișcărilor cu care ea își dezgolea trupul, tăcea.

Mi-ar plăcea să cred că te-ai întrebat și tu vreodată, de ce îți auzi vocea când vorbești în gând, i se păru apoi că-l pune la încercare vocea Brunhildei. Să fi fost închipuire? Nu avea nevoie să afle. Răsplătindu-i cumințenia, în mijlocul universului născut între pereții arcuiți, veșmintele ei luaseră chipul unui cerc al ispitelor așternut peste movilița de busuioc uscat. Răstignit pe patul acela, Navid primi în dar savoarea rotundă, încărcată de dorințe ascunse, a formelor care i se dezvăluiau. Descoperea gustul Brunhildei, gust de fragi. Gust de umbră din pădure, vara. Gust de izvor, la rădăcină de stejar. Îmbrățișă clipa. La început timid, apoi cu nesaț, cucerit de gândul că s-a putea topi până la ultima fibră a ființei sale în întâmplarea care i se dăruia. Împrumutate din ființa plantelor deasupra cărora își făcuseră culcuș, schimbându-și mereu locul, într-un dans hipnotic, mii de corole prindeau acum viață pe pielea ei.

Pierdut în jocul acelor tatuaje magice, însuflețite, Navid căuta răspuns la o întrebare născută chiar din vraja căreia i se abandonase. Oare filigranul fermecat se arăta pe trupul Brunhildei doar pentru ochii lui?

- Nu te-am văzut niciodată astfel, simți nevoia să-i mărturisească.

41

- Femeia are două chipuri. Numai unul dintre ele e pentru toată lumea.

Vorbele ei îl dezmeticiră. Își lăsă privirea, mâinile, apoi întreaga ființă să se bucure fără opreliști de măiestria plăsmuirilor care prindeau viață în tăcere, întețind jăratecul Brunhildei. O risipă de frumusețe de dragul căreia, abandonându-se, fiecare, mai întâi, celuilalt, apoi, unui sine ale cărui idealuri arunca priviri amicale de la înălțimi cărora eul cotidian nu le dădea importanța cuvenită, uitaseră de trecerea timpului.

Pe furiș, noaptea pusese stăpânire peste lume, dar, pentru ei doi, semnele vremelniciei își pierduseră puterea. Torcându-le ca o pisică la picioare, domesticit, timpul pierduse urma unuia dintre mărunții lui supuși. Rebelul acela se dovedi a fi chiar clipa în care două sunete desprinse din întuneric dădură buzna: - Cu-cu!

Uimiți, la început, râdeau. Ca la un semn, apoi, veselia făcu popas, ascunzându-se într-o liniște lungă, dulce-amăruie.

- Uite ce vreau de la tine, începu ea, după o vreme, în șoaptă; trebuie să știu cum îl faci să cânte.

- Credeam că ți-ai da seama, el e singurul care hotărăște ce are de făcut. Nu-l rog, nui poruncesc.

- Îi poți cere să cânte când vrei?

- Îți inchipui că eu stau la taclale cu cucul?

- Nu mă gândeam că faceți conversație, chicoti Brunhilda.

- În locul meu, ai fi încercat?

- Nu mi-a trecut prin minte că aș putea fi în locul tău.

- De ce?

- Mă simt bine în pielea mea. .........................................................................................................

Lăsaseră lucrurile neclare. Fără vreun motiv aparent, făcuseră întâmplarea uitată, ca și când nu s-ar fi petrecut. O greșeală.

Cum altfel decât vinovată ar putea să fie o complicitate nemărturisită? El nu avea curaj să o întrebe. Ea, nici un entuziasm să facă primul pas. Adevărat, reușiseră să mai vorbească, sporadic, între patru ochi. În acele mici ferestre de timp întrerupte mereu de intruși din anturajul ei, discuțiile erau mereu legate de rolul pe care Brunhilda i-l încredințase.

Nu s-ar fi putut plânge, nici nu-i ceruse prea mult. Treaba era simplă, la prima vedere. Să o ducă la capăt cu bine - altă poveste, una care nu mai ținea doar de voința lui.

Era la cheremul păsării. Neliniștea nu i se născuse din această constatare. Mai degrabă, dintr-o obsesie care-l urmărea chiar din secunda în care intrase în joc. N-ar fi vrut s-o dezamăgească pe Brunhilda. Gândul acesta nu-i dăduse pace toată noaptea.

Acum, în ciuda nepăsării față de ce cred alții, făcea lucrurile cu ea în minte.

Pornise la drum mai devreme decât era nevoie. Timpul părea să fie de partea lui.

Trecu mulțumit pe lângă intrarea Pisicilor Savante urmând harta pe care și-o desenase 42

în minte, spre capătul străzii. Nu-l atinse, făcând un ocol spre dreapta, imediat după magazinul de cristale, pe scurtătură, spre cealaltă latură a pătratului alcătuit din amestecătura aceea de clădiri și drumuri. Încă o dată la dreapta, pe bulevard, apoi o ultimă schimbare de direcție, pe aceeași mână, pe lângă cafeneaua din colț. Hop, preț de câteva clipe mai târziu, ajungi de unde ai plecat. Tocmai număra al treilea ocol străbătut pe traseul acela fără să se petreacă nimic special când o întrebare îi dădu fiori. Oare nu am ajuns prea târziu?

Nu el era cel pe care ar fi trebuit să-l frământe trecerea timpului. La doar câțiva pași, în clădirea prin fața căreia, iată, pedala pentru a patra oară, lucrurile se dovedeau a fi mult mai complicate. Niciunul dintre oaspeții Pisicilor Savante n-ar fi putut să-ți spună ce oră e. Desigur, puteau încerca să ghicească dacă era cazul dar, deocamdată, aveau alte preocupări.

După căderea serii, cu o zi mai devreme, ceasurile tuturor dispăruseră. Nimeni nu se neliniștise. Cu gândul la surprizele care îi așteptau de obicei pe cei cazați aici, ar fi acceptat aproape orice, înfrânându-și alte curiozități.

Ziua începea în dezordine. Sala de ședințe prindea viață greu, pe măsură ce invitații se dezmeticeau. Fusese petrecere cu prelungiri, de-a lungul și de-a latul nopții.

Dialogurile protagoniștilor erau acum un fel de omletă căreia nu i s-a dat suficient timp să se lege, gătită în bătaie de joc, cu gust de mahmureală. Îngrijorații își adresau unul celuilalt întrebări inutile, ale căror răspunsuri stăteau să plesnească în cearcănele care le pavau ochii. Momente de respirație strategică pentru arta de a fi ticălos.

Practicanții ei, veterani și începători, se studiau reciproc.

Pe la colțuri, mirosul de cafea lupta cu putoarea mațelor arse de alcool, cuibărită în respirația iluștrilor musafiri.

Parcă mi-a fătat mâța în gură, se spovedi unul dintre ei, stârnind consternare. Întâmpinat cu zâmbete și grimase asortate acestui loc în care pantofii de lac târâiți și manșetele de care se agățau fantome ale pijamalelor păreau accesorii obligatorii, gafeurul se piti repede. Misiune ușoară. Nici cei de-o teapă cu el nu erau puțini.

Primul cântat al cucului îi scoase din amorțeală. Privirile tuturor se îndreptară spre pervazul uneia dintre cele patru ferestre deschise apoi, spre tribuna de la care o voce abia trezită din somn pretindea că își ia rolul în serios: - Dezbaterile încep peste zece minute, stimați colegi.

O singură pereche de ochi se încăpățâna să nu cânte în corul celor care-și pipăiau încheietura mâinii. Doar pince-nezul ar fi scos-o din anonimat, într-o împrejurare banală. Acum, uitătura bulbucată, însoțită de țipete nefirești, avu darul de a face cunoșință tuturor, fără efort, cu bărbatul bondoc care-și agita mâinile în direcția unuia dintre pereți, undeva, la mijlocul încăperii.

- S-a întâmplat ceva grav, reuși acesta să devină coerent pentru o clipă. Întrebării care stăruia pe buzele tuturor încercă să-i răspundă cu niște sunete răgușite. Într-un târziu, sătul de propria-i neputință, cu degetele răsfirate, începu să lovească sticla unuia dintre acvariile înșirate pe marginea sălii. Așa porni hărmălaia. Larma cuprinse mai întâi încăperea apoi sări pe fereastră așternând nedumerire pe chipurile paznicilor de la intrare.

43

- Ăștia râd de cucul tău, încercă unul dintre ei să pună scandalul în cârca lui Navid.

- I-a enervat, îl corectă un coechipier, scrutând sever proaspăta prezență a biciclistului.

- E o neînțelegere. Mă puteți ajuta să pricep și eu ce se petrece, încercă acesta din urmă să limpezească lucrurile.

- Să vezi ce mi ți-l ajut eu cu vreo două bastoane pe spinare...

- Greșiți... Să nu ne grăbim, vă rog.

- Fără să-ți tăbăcesc pielea, nu pleci. Până când ai apărut, a fost liniște. Ce caută cucul tău acolo? Vorbește, poate scapi mai ieftin.

- Încerc să vă explic ...

- De ce cântă pasărea ta la urechile clienților noștri?

- Am un contract ...

- Râzi de noi!? Îți arăt eu contracte, ridică zdrahonul un obiect negru, apropiindu-se.

Nu apucă să-și ducă gândul până la capăt. De undeva, de nicăieri, valvârtejul unei arătări colorate își făcu loc între el și Navid: - Hop, hop și iar așa!

Strigătul căzu ca un tunet peste creștetul paznicului. Mâna îi încremeni într-un gest care nu-și găsi locul nici în ograda râsului, nici în țarcul plânsului. Aidoma, restul ființei lui. Amenințător dar cu gura căscată, amorțită într-o zicere spurcată și mută, grăbit să-și descarce furia dar cu privirea înghețată spre nicăieri, cadorisit în chip misterios cu sprinteneala unei statui, jupânul pașilor care jucau dute-vino pe pragul ușilor Pisicilor Savante se văzu, deodată, țintuit într-o poză cu al cărei autor nu avea nimic în comun.

Fără a ține prea mult seama de ghelbanul care înlemnise, acum, chiar lângă acesta, un mariachi bătea ritmic din picior. De sub uriașul lui sombrero portocaliu, un nor de fum își făcu drum spre nasul lui Navid, îndemnându-l să se dezmeticească.

Pesemne sărac în prieteșugul cu obiceiuri alese, nou-sositul arătă că și răbdarea i se pare un moft: - Am două vești pentru tine. Vrei să încep cu cea bună sau cu cea rea, se mișcă interogativ o bărbie, la adăpostul streșinii de fetru. Întrebarea se repezi gata să înhațe. Izbindu-se de o ușă închisă, cu nasul spart, amușină vânatul apoi se piti scheunând printre spițele bicicletei lui Navid.

- Un pas în spate mi-ar fi dat timp să răspund. Nu am nici măcar acest răgaz. Cineva face haz pe seama mea, îngăimă stăpânul vehiculului cu două roți.

- Ce vorbe sunt astea? Aș fi pus rămășag că nu ești vreun răsfățat. Rămâneam fără parale din cauza ta.

- Nici nu sunt, domnule!

- Ce nu ești?

- Răsfățat.

- Nu te grăbi, e o meserie și asta. Dar, dacă nu ești, de ce mi se pare că ești?

- Nu știu. Ori nu sunt convingător, ori așteptările dumneavoastră sunt înșelate și vi se pare că sunt răsfățat. Desigur, ar mai fi ipoteza în care dorind să obțineți o anumită 44

reacție din partea mea pretindeți că vedeți ceva inexistent. Mi-e teamă să o iau în calcul cu voce tare, gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat adineauri cu paznicii. Nu vă voi pomeni despre ea.

- Aleg să nu-mi imaginez cum aș fi putut reacționa dacă mi-ai fi spus așa ceva.

- Nici nu mi-a trecut prin minte una ca asta.

- Dacă ți-ar fi trecut, mi-aș fi dat seama.

- Negreșit! Vedeți bine, nu sunt un răsfățat, stărui Navid trăgând cu ochiul către balamucul ițit la ferestrele Pisicilor Savante, apoi, spre dătătoarea de fiori situație a indivizilor porniți mai devreme să-l ciomăgească.

- Pari băiat intelligent ...

- Așa mi-ar plăcea să cred.

- ... și modest. Înțelege, totuși, mă grăbesc. Pornisem de la veștile pe care le am pentru tine. Te-ai hotărât?

- Cred că ar fi bine să știu, înainte de toate, ce probleme am.

- Corectă alegere!

- ?!

- Ești concediat.Trebuie să pleci, neîntârziat.

- Cum? De unde să plec?

- De aici.

- Imposibil. Trebuie să-mi respect contractul. Tocmai le explicam celor de la pază ...

- Nu e nevoie să-mi explici și mie. Totuși, intenția ta ar avea o șansă dacă accepți modificarea înțelegerii cu Brunhilda Aliluieva. Altfel nu se poate.

- Așa ceva ...

- Vei fi plătit, desigur, pentru prima jumătate a zilei. Pentru cealaltă jumătate, ai putea primi altă treabă, una la fel de importantă și de o extremă urgență.

- Cum pot să știu că ceea ce-mi spuneți e adevărat?

- Bine că mi-ai amintit, își scotoci pălăriosul buzunarele, fluturându-i apoi o hârtie pe sub nas. Citește, mormăi dezlegând un nor de fum.

- E semnătura Brunhildei ...

- Vei continua?

- Da, însă nu înainte să-mi spuneți și care e vestea bună.

- Desigur. Am băut o cafea excelentă în dimineața asta.

- Să înțeleg că...

- O merit, concluzionă vocea de sub ciuperca portocalie îndreptând un deget mai întâi spre paznicul țeapăn, apoi, spre nefericitul coechipier care-i împărtășise soarta.

Imediat, fără un motiv la vedere, se apropie de Navid: - Acum, să-ți explic ce ai de făcut... Vorbind în șoaptă, îi strecură un plic. Doi pași înapoi și sombreroul oranj cercetă împrejurimile. Lăsă nebăgate în seamă uităturile buimace ale ochilor încuiați în bolovanii dintre umerii paznicilor. Trecu pe lângă aceștia din urmă fluierând și zăngănindu-și pintenii.

45

- Discreție și rapiditate, domnule Pasternak, își roti trabucul pe lângă borul pălăriei ca și când ar fi vrut să o tămâieze, în timp ce se îndepărta.

Ah, aproape că era să uit, i se opri mersul. Încă o dată, tot așa!

Aruncă strigătul fără să privească în urmă. Vrăjitorie pesemne dar, vorbă bună, acum, pentru cei doi nefericiți damblagiți de meșteșugul demonului portocaliu.

Dezlegați de farmece, ochii încetară să li se mai învârtă fără rost în găvane.

Cuvintele începură și ele să aibă noimă, din nou, pentru urechile haidamacilor de la ușa Pisicilor Savante.

Ziua a început atât de bine! Nici nu-mi pun bine o dorință că se și îndeplinește. Ay, caramba!, auziră aceștia din urmă zgomotoasa mulțumire de sine a înfiorătorului mariachi. ..................................................................................................................................................................

Motto : „Tot ce auzim este o opinie, și nu un fapt. Tot ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” (Marcus Aurelius) Certitudini subiective Din clipa în care, în urmă cu ceva timp - câțiva ani să tot fie de atunci - am văzut pe You Tube înregistrarea unui experiment al savanților ruși reușind, în anii 50, să mențină în viață pe o perioadă de mai multe zile capul unui câine (da, un cap detașat de corp, dar care trăia conectat la o rețea de tuburi prin care la creier ajungea sânge oxigenat, un câine decapitat, cu alte cuvinte) căruia îi testau reflexele, ei bine, din acel moment, am fost absolut convins că nu mai există vreun lucru detestabil pe care mintea omenească să-l fi imaginat și care să nu fi fost deja experimentat.

Să fiu al naibii, cred că Stalin trăiește, a fost reacția cuiva căruia îi impărtășisem descoperirea. Ne trecuse amândorura prin cap, cu mici amendamente, același lucru.

Amintirea episodului m-a vizitat recent. Mi-a adus-o, prilejuindu-mi o tresărire, secunda imediat următoare citirii în publicația The Guardian a unui titlu care anunța fără ezitare: „Your animal life is over. Machine life has begun. The road to immortality.”

Așadar, viața ta de animal s-a terminat, viața de mașină a început. Editorul nu are nicio reținere să-ți dea și vestea cea bună (oare bună o fi?) că drumul către nemurire e pe undeva, pe aici, prin împrejurimi. Important nu este unde exact se află el și în ce direcție duce cât mai ales faptul că există, adică e materializat. Iată, zic, un anunț care nu-mi face doar mie cu ochiul, ar face-o atentă și pe țața Floarea din Cuca Măcăii dar nu l-ar fi lăsat indiferent nici pe miliardarul David Rockefeller care a murit zilele trecute, la vârsta de 101 ani. Cine știe, dacă mai aștepta vreo săptămână și afla noutățile ...

Nu am nevoie decât să parcurg câteva pasaje și descopăr că, poate fără intenție, ceva din talentul unui autor de literatură horror transpiră printre rânduri. Descrierea are o latură macabră. Fără pretenții de traducător, reproduc așa cum am priceput. „Iată ce se întâmplă: Ești întins pe o masă de operație, pe deplin conștient dar anesteziat, incapabil de mișcare. O mașină umanoidă apare lângă tine aplecându-se asupra propriei misiuni cu o formalitate de ceremonial. Cu o secvență de mișcări 46

vioaie aparatul elimină o porțiune mare de os din partea din spate a craniului tău înainte de a-și așeza cu atenție degetele fine și delicate ca picioarele unui păianjen pe suprafața vâscoasă a creierului. Este posibil să ai unele îndoieli cu privire la procedură, în acest moment. Înlătură-le, dacă poți. Ești băgat destul de adânc în treaba asta, nu mai poți da îndărăt. Cu receptorii lor microscopici de înaltă rezoluție degetele mașinii scanează structura chimică a creierului transferând datele într-un computer puternic de pe cealaltă parte a mesei de operație. Aceste degete continuă să se scufunde acum în materia cerebrală, scanând straturile mai profunde ale neuronilor construind o hartă tridimensională a interconexiunilor lor infinit de complexe, creând în același timp un cod pentru a modela această activitate în hardware-ul computerului. Pe măsură ce operația continuă, o altă anexă mecanică, mai puțin delicată și mai puțin atentă îndepărtează materialul scanat într-un container pentru deșeuri biologice pentru evacuarea ulterioară. Acesta este un material de care nu vei mai avea nevoie.

La un moment dat, devii conștient de faptul că nu mai ești prezent în corpul tău.

Observi - cu tristețe, groază sau curiozitate detașată - atenuarea spasmelor acestui corp pe masa de operație, ultimele convulsii inutile ale unei bucăți de carne expirată.

Acum, viața animală s-a terminat. A început viața mașinii.”

Precizarea că acesta este scenariul profesorului de robotică cognitivă de la Carnegie Mellon, Hans Moravec, convins că viitorul speciei umane implică o abandonare în masă a corpurilor noastre biologice efectuată prin proceduri de acest tip, alături de faptul că această credință este împărtășită de mulți transhumaniști, o mișcare al cărei scop este acela de a ne îmbunătăți corpul și mintea până la punctul în care devenim altceva, mai bun decât animalele care suntem în prezent, completează un tablou pentru care mi se pare că orice om obișnuit ar face eforturi să folosească doar adjectivul tulburător. Înțelegem, pe scurt, că se investesc milioane de dolari pentru a transfera conștiința umană în calculatoare. Asta, lăsând deoparte faptul că se pornește de la presupunerea că eul, conștiința, consistă în acea materie din care este compus creierul, cu toate că deocamdată, din câte știm noi, muritorii de rând, savanții nu s-au pus de acord în legătură cu ceea ce este de fapt conștiința umană. Aceasta este însă altă discuție.

Numărându-mă printre cei care - deși nu în constantă rezonanță cu cele mai conservatoare viziuni - cred că la început a fost Cuvântul, am mari rețineri în a crede în destinul fericit al unui astfel de demers, presupunând că ar fi tehnic realizabil. În acest moment al umanității, pentru problemele uriașe morale, etice și filosofice, chiar și materiale care s-ar naște dintr-o asemenea de situație, cu consecințe în absolut toate domeniile, redefinind omul, revizuind inevitabil tot ce înseamnă drepturi și obligații, nici măcar cei mai entuziaști promotori ai ideii nu pot pretinde că sunt pregătiți.

Pe de altă parte, perspectiva de a avea colegi de potențială eternitate (pentru că, nu-i așa, acesta este idealul nerostit), personaje – oricât ar fi de simpatice unora dintre noi - din categoria Donald Trump, Kim Jong Un ori Vladimir Putin (poate oricine să completeze lista, conform preferințelor, cu Ion Iliescu, soacra, șeful ori vecinul antipatic), pe aceeași planetă sau chiar în același colț de univers, pare mai degrabă o sentință scoasă din arsenalul religios al vieții de după moarte în țarcul marilor 47

păcătoși. Chiar și în lipsa acestor provocări născute de evoluțiile tehnologice, oare câți dintre noi s-au gândit în mod serios la consecințele a ceea ce ar însemna să fim nemuritori? Dacă am face-o, oare câți dintre noi am mai fi siguri că vrem asta? S-ar putea argumenta că acelea vor fi doar niște copii electronice ale minților noastre, niște inteligențe artificiale care, poate, cel puțin la început, vor crede că suntem noi.

Ce mai consolare! Și cum să nu te gândești că într-o asemenea situație aspiranții la nemurire, beneficiari ai ipoteticului succes tehnologic își administrează singuri o mare minciună?

Timpurile în care nu știai cu cine vorbești la telefon decât după ce răspundeai s-au evaporat. Inteligența artificială este deja prezenta în viețile noastre, chiar dacă nu neam gândit la asta ultima oară când am deschis telefonul “smart”, ori când am căutat ceva interesant pe ecranul televizorului inteligent iar perspectiva unei superinteligențe care va scăpa de sub control însemnând sfârșitul omenirii este o idee care s-a transformat în avertisment venind chiar din direcția celor mai progresiste voci preocupate de subiect precum miliadarii Elon Musk, Bill Gates ori celebrul fizician Stephen Hawking. Musk susține mai degrabă supraviețuirea în fața fatalității inteligenței artificiale prin conectarea creierului uman la tehnologia supercalculatoarelor, un fel de transformare a omului în cyborg și refugiul acestuia pe Marte. Singurul lucru asupra căruia toată lumea este de acord se referă la faptul că apariția superinteligenței artificiale este doar o chestiune de timp, probabil de maxim un deceniu sau două iar impactul acesteia asupra omenirii va fi unul similar întâlnirii cu o civilizație extraterestră.

Dincolo de spaimele cu sugestii apocaliptice pe care le naște această perspectivă, faptele ne obligă la câteva constatări imediate legate de felul în care, în ultimă instanță, ceea ce se pune în discuție și se redefinește este realitatea în ansamblu.

Distincția dintre realitatea virtuală și cea obiectivă, naturală, în care ne-am născut, începe să se estompeze pe măsură ce prima produce efecte asupra celeilalte. Să ne gândim doar la faptul că o afirmație în mediul virtual poate atrage consecințe penale pentru autor, într-o lume cât se poate de reală, din momentul în care rețelele sociale electronice au statut juridic de spațiu public. Aici, ironia soartei, un artificiu convențional, ficțiunea juridică - pentru că statutul juridic este, alături de multe altele, o simplă ficțiune juridică – născut din imaginația genială a profesioniștilor dreptului lumii romane de acum peste două mii de ani, validează o altă ficțiune, de specie diferită și la capătul opus al lumii căreia îi era destinat, realitatea virtuală, cu efecte care se întorc în plan material. În lipsa interfeței care ne ajută să oferim un sens acestei realități virtuale prin intermediul organelor de simț cu care suntem înzestrați biologic, ea s-ar rezuma la niște impulsuri electromagnetice produse de un dispozitiv electronic, fără o relevanță care să ne influențeze în luarea deciziilor. Acesta (procesul decizional individual și colectiv) este, probabil, miza cea mai importantă a luptelor care se poartă pentru controlul realității virtuale. În cele din urmă, controlul realității virtuale va însemna controlul asupra indivizilor în realitatea obiectivă. Este vorba, cel mai probabil, despre aplicarea și pe Internet a ceea ce, încă din anii 80, a fost numit managementul percepției. Acest procedeu face ca realitatea sau faptele sa devină din ce în ce mai puțin importante. Important este 48

cum deformezi realitatea, cum răstălmăcești faptele astfel încât adversarul să arate prost în ochii publicului. Realitatea nu mai este importantă, devine ceva cu care te poți juca pentru a-ți atinge obiectivul - manipularea. Cu siguranță, din prima jumătate a secolului XX când nepotul lui Sigmund Freud, Edward Bernais a folosit teoriile unchiului său inventând profesia de public relations, metodele de manipulare au devenit tot mai sofisticate. Înțelepciunea antică a explorat însă mult mai devreme înțelesurile resorturilor ascunse ale cunoașterii lăsându-ne imaginea care a traversat mileniile sub numele de Mitul peșterii din textul lui Platon, Republica. Apelul la câteva fragmente din faimoasa alegorie pare indispensabil în acest context. Așadar: „Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie săstea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile.”

Glaucon: „Văd.”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartăşi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.

- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!

- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?

- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?

- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?

- Necesar.

- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?

- Pe Zeus, nu cred!

- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.“ Întâmplarea face ca aproximativ în același timp în care Bernais făcea o meserie din relativizarea adevărului prin propagandă, Einstein să formuleze Teoria Relativitații și, aceeași perioadă a primei jumătăți a secolului XX, mai precis în anii ’20, să se fi închegat și principiile fizicii cuantice. Savanții au constatat atunci că la scară atomică, 49

atunci când coborâm la dimensiuni aproape imposibil de imaginat pentru cei mai mulți dintre noi, la nivelul componentelor care stau la baza materiei, legile fizicii sunt complet diferite de cele pe care le cunoaștem în macrocosmos. Una dintre realitățile bizare ale acestui domeniu al cunoașterii este ceea ce se numește superpoziția particulelor.

La scara cuantică, particulele pot fi privite și ca unde. Dar, în lumea mecanicii cuantice, ele sunt privite ca existând în toate stările posibile în același timp. Această situație este cunoscută sub numele de superpoziție. Referitor la particule, aceasta înseamnă că o particulă poate fi în două sau chiar mai multe locuri deodată. În esență, principiul superpoziției se referă la ideea că un sistem este în toate stările posibile, în același timp, până când se măsoară. După măsurare, el revine la una dintre stările de bază care formează superpoziția, distrugând astfel configurația originală. Să apropiem puțin de domeniul ludicului poliloghia aceasta. Așadar, un exercițiu de imaginație: pornind de la ideea că stabilirea proprietăților unei particule atomice este un demers de aflare a adevărului în ceea ce o privește, prin similitudine, se poate pune întrebarea dacă nu cumva din momentul în care este acceptabil să spui că o particulă poate fi simultan în două locuri, ar fi acceptabil să acorzi același tratament adevărului, în general, în sensul în care poți susține că între cunoștințe și realitatea obiectivă pot exista concordanțe alternative?

Ei bine, într-un astfel de context care dă cu tifla cunoașterii concrete intuitive (în sensul acceptat de materialismul dialectic - capacitatea omului de a descoperi direct şi imediat adevărul, pe baza cunoştinţelor şi a ideilor dobândite anterior), pare că noțiuni precum cele vehiculate tot mai frecvent în discuțiile despre lamentabilele realități contemporane din peisajul mass-media, purtând denumirea de fapte alternative, adevăruri alternative ori post-adevăr capătă nuanțe care invocă perplexitatea; felul în care este stabilit adevărul factual se pricopsește cu o interpretare convenabilă celui care are la îndemână cele mai rapide mijloace de măsurare. (În paranteză fie spus, ajungând aici nici nu știu dacă între ghilimele trebuie să cadă mai întâi ideea de rapide ori cea a mijloacelor de măsurare).

Eu sunt Bibicul, nene Iancule, își declină adevărul identitatea, din acest moment, asemeni lui Crăcănel în D-ale carnavalului. E sincer dar onestitatea nu-i folosește.

Cum să-l crezi? Desigur, tu nu ești Pampon, tu ești cititorul. Știi bine că acesta e Telemac Mache zis Crăcănel și vezi dincolo de ceea ce le e dat personajelor să cunoască (oricare dintre eroi, convins că nu greșește, are motive să creadă că se află în posesia adevărului). În timp ce - convins că Didina a fost sedusă de acest infam Pampon se pregătește să-i rupă Bibicului oasele, știi că ai avut dreptate. Crăcănel Telemac Mache - crede că e Bibicul, fără a ști că, de fapt, el e Mangafaua. Personajul are acces la această înțelegere despre sine, mult timp în urma celui care lecturează textul. Autorul este însă cel care, născocind povestea, a stabilit nu doar unitățile de măsură a realității ci și momentele în care ea este evaluată, atât pentru personaje cât și pentru cititor. Și nu e oare fascinant felul în care “realitatea” ficțiunii, validată prin convenția literară a autorului cu cititorul, interferează cu realitatea obiectivă din perspectiva căreia acesta din urmă descifrează suveran adevărul despre personaje?

Suveran, vorba vine, pentru că suveranitatea lui e strâns legată de felul în care 50

creatorul știe și vrea să-i ofere autoritate în materie de stabilire a adevărurilor din poveste. Între adevărul cititorului și cel al personajelor se produce acea scânteie care naște vraja, consumată în complicitate cu autorul a cărui narațiune e acceptată drept vie și viabilă. Pare că în această situație “faptele alternative” ar putea fi o convenție benignă, folositoare pentru ca obiectivul operei să fie atins. Stă însă sub semnul onestității felul în care un demers artistic obține efecte în plan emoțional. El nu pretinde că informează, chiar dacă folosește elemente inspirate ori împrumutate din realitatea obiectivă.

Unul dintre semnele știrii care urmărește să te manipuleze este acela că, în loc să facă o descriere obiectivă a faptelor, încearcă să obțină emoții cu orice preț. Mesajul otrăvit face apel la zonele în care au sălaș fricile, bucuriile, speranțele, fanteziile, dezamăgirile, incertitudinile ori cele care induc sentimente de siguranță destinatarului. Desigur, în acest caz nu mai e vorba despre arta pe care scriitorul o practică pentru a atinge o notă distinctă a sensibilității pe tărâm literar iar informația trebuie verificată din mai multe surse. Altfel, conținutul ei este la fel de credibil ca exclamațiile de entuziasm ale vedetelor porno în acțiune.

V-ați uitat vreodată la filme deocheate pe Internet? Nu-i nimic. Eu, da. Mi se pare mai simplu să vorbesc despre asta decât despre jena care mă încearcă recunoscând că, pe același Internet, am consumat manipulare. Poate se mai întâmplă încă să fiu manipulat, fără să știu, iar o parte din vina pentru această situație scandaloasă îmi aparține. Nu mă obligă nimeni să folosesc computerul pentru a accesa tot felul de chestii dubioase aflate în mediul on-line.

Cred că am revenit pe Facebook în preajma ultimelor alegeri prezidențiale din România, după aproape patru ani de ignoranță. Mai întâi, mi-am schimbat numele de utilizator, din dorința de a nu mă simți obligat să respect cutumele stupide ale acestei rețele sociale. Mă retrăsesem, înainte-vreme, undeva pe Google+, într-un loc care, în opinia mea, părea mai ușor de gestionat în privința interacțiunilor, mai puțin exhibiționist și unde păstrasem doar vreo trei-patru prieteni români. Părea mai simplu să comunic doar pe teme care mă interesau, atunci când aveam chef, eliminând balastul informațional plin cu detalii cronofage, inutile într-o măsură pentru care mi se pare că nu a fost inventat cuvântul potrivit. Nu vedeam niciun motiv să mai pierd vremea cunoscând fără voie detalii cosmetizate din viața privată a tuturor.

La începutul experimentului, mă surprindeam în postura celui care încearcă să se lase de fumat, privind ba cu cu oarecare invidie, ba cu un orgoliu nejustificat spre bieții muritori care-și verificau numărul de likeuri în mijloacele de transport în comun.

Conștientizam, premiul urmărit atunci era eliberarea de adicția malignă indusă de instrumentul care generează emoții mincinoase. Cred că în pofida atașamentului - mic ori mare - față de acest mijloc de socializare electronică, orice om cu scaun la cap recunoaște cosmetizarea realității, cantitatea nemăsurată de neadevăruri afișate uneori acolo doar de dragul obținerii simpatiei virtuale, a emoțiilor artificiale, smulse dintr-o zonă până acum necunoscută a psihicului uman pe care o descoperim, iată, odată cu dezvoltarea tehnologică.

Cum rămâne însă cu partea folositoare a faimoasei rețele de socializare? Situația în care din rațiuni practice și financiare instituțiile mass-media cu un standard 51

profesional decent s-au văzut puse în imposibilitatea de a absenta de pe rețelele de socializare on-line este una ingrată. Ceea ce părea la început a doar paradisul libertății de exprimare și al accesului la informație s-a transformat într-o mare care nu poate fi navigată fără risc de rătăcire, în lipsa unei continue pregătiri și a unui minim set de principii în chip de busolă, instrumente pe care fiecare navigator pe Internet le meșterește individual pentru sine. Acum, oricine are acces la Internet, asumându-și responsabilitatea ori anonim, poate să arunce în spațiul public informația, fie netrecută prin filtrul unei rigori profesionale, fie interesată, încărcată cu intenții manipulatorii. S-a putut constata, nu doar conținutul ci și contextul în care o informație este împărtășită are un ascendent important asupra felului în care este perceput mesajul. Lucrurile s-au complicat nespus de mult ...

Cursa pentru imagine pe Internet (și nu doar aici) este de domeniul evidenței. Nici o surpriză, gândindu-ne că, fără veste, totul a început să se rezume la percepție în secolul XXI. Desigur, acestă marfă se construiește prin acumulare și nu a fost nevoie de multă cunoaștere pentru ca fiecare consumator de socializare virtuală, în funcție de aspirații, să aplice principiul cantitativ. Ei bine, pasiunea aceasta pentru cantitate a fost printre primele lucruri care m-au scos din pepeni în momentul când, reconectat la Facebook, constatam că unii dintre cei pe care îi cunoșteam ca având experiența comunicării, chiar și jurnaliști, căzuseră în patima redistribuirii cu nemiluita a unor enormități, probabil din dorința de a se arăta informați, credeam eu, la început.

Probabil, nu mă înșelam. Încercând să înțeleg, m-am văzut nevoit să adaug câteva elemente. Era campanie electorală, lumea devenise pătimașă, oamenii se regăseau în mesajele pe care le multiplicau fără a le trece prin filtrul rațiunii, fără a înțelege că acelea erau produse ale unor mașinării de propagandă.

Pe de altă parte, problema algoritmilor care învață preferințele utilizatorului pe Internet e una dintre cele mai grave pentru că astfel se construiește ceea ce a fost numit bula informațională. În ea, te trezești înconjurat de sugestii, reclame și linkuri către tipul de informații pe care le-ai accesat la un moment dat. Ai impresia acută că acestea domină, ca și când, dintr-o dată, universul ține morțiș să-ți confirme obsesiile.

Prima asemănare pe care mi s-a părut că o găsesc vizavi de entuziasmul propagării în serie a unor idei pe care eu le consideram aberații a fost așadar, într-un fel oarecum ciudat, aceea cu pasiunea pe care o știam prezentă într-o vreme, în România, pentru telenovelele sud-americane. Poate că exageram. Nu greșeam însă, gândindu-mă la faptul că aceste produse sunt rezultatul unor rețete în cel mai direct sens al cuvântului. Acolo scenaristul știe bine proporția pe care trebuie să o aibă în economia numărului de episoade conflictul cutare, după alte câte episoade dragostea interzisă se consumă între menajera săracă și fiul familiei înstărite, când e bine să aibă loc o crimă precum și când e bine să își regăsească personajul principal familia (eventual una bogată) de care s-a înstrăinat în împrejurări tragice, în copilărie. Totul este calculat cu grijă, astfel încât să țină în fața televizorului o anumită categorie de oameni. Ei pot fi ușor purtați de valul emoțional indus de aventurile eroilor din poveste. Vulnerabil, publicul devine dependent, îngurgitându-și doza episodică de emoții, trăind odată cu eroii filmului acea parte plină a vieții pe care nu a experimentat-o probabil nicicând în viața reală, rezonând cu personajele cu care se 52

poate identifica. Nimic nou sub soare de la Homer încoace, s-ar putea spune, la prima vedere. În cazul știrilor încărcate cu manipulare însă, obiectivul nu este nici divertismentul, nici performanța literară, nici înnobilarea spiritului. Încărcătura lor emoțională este de cu totul altă factură, mizează pe dirijarea intelectului către zone care să-l facă pe consumator vulnerabil la sugestii greu de anticipat. În această categorie sunt vedete, actualmente, informațiile care stimuleazăura și teama, ultranaționalismul, nostalgiile pentru regimuri autoritare, admirația față de liderii mesianici. Și câte altele n-or mai fi? Mecanismul lor de bază e să te facă pe tine, destinatarul, să simți că ești special, amenințat ori nedreptățit, că de vină pentru situația aceasta sunt alții și să-ți sugereze direcția în care găsești soluția, o ideologie ori un politician “vizionar”, puternic, de încredere, care cunoaște, îți înțelege problemele și are rezolvarea lor în buzunar. Trebuie doar să-i dai puterea, să aprobi acțiunile acestui cavaler al dreptății. Nu-ți spune nimeni că după aceea, peste noapte, s-ar putea să te trezești într-un stat fascist în care ai voie să spui doar ce aprobă Ministerul Adevărului, în care libertățile individuale sunt un moft, ori cu un penibil ca Donald Trump, moț în fruntea țării. Încă două puncte, în topul descoperirilor care m-au enervat de-a lungul peregrinărilor prin realitatea virtuală. Primul - omniprezența lui Vladimir Putin pe Internet, mai ales pe site-urile sursă ale unor știri redistribuite pe Facebook. Al doilea, hipstereala neocomunistă cu accente tot mai nerușinat putiniste a unor intelectuali români.

Pe scurt, despre fiecare. Au apărut câteva categorii de profil extrem de ciudate pe Facebook afiliate unor fluxuri de informații născute parcă din imaginația celor mai imbecile resurse ale propagandei ruseputiniste. Un exemplu, cele care revendică interesul pentru realități de la frontierele cunoașterii. Aproape fără excepție, nu poți accesa știrile pe care le distribuie fără a nimeri, mai devreme sau mai târziu, peste enormități. După ce amestecă legendele despre farfuriile zburătoare de la Roswell și Area 51 cu dezvăluiri despre șefii de stat care sunt de fapt șopârle deghizate în oameni ori cu rețete minune pentru slăbit, inevitabil și hodoronc-tronc, cu o ritmicitate suspectă, “dezvăluie” ceva despre importanța lui Putin în rezolvarea problemelor mondiale, în răzbunarea lumii civilizate împotriva teroriștilor musulmani, în dialogul cu extratereștrii ori te miri ce alte îngrijorări planetare. Nu insist, subiectul ar putea acoperi zeci de pagini. În privința celui de-al doilea punct, o constatare năucitoare; afișând umanismul ca stindard al preocupărilor care îi legitimează social, unii au tupeul de a fi apologeții ideologiei din cauza căreia au murit zeci, poate sute de milioane de oameni, au fost mutilate destine individuale și colective, ideologia în numele căreia s-au săvârșit orori ale căror consecințe se simt și astăzi. Când vezi oameni de litere exteriorizând nostalgii legate de perioadele în care se trăia în teroare caracterizând pușcăria comunistă drept un ... pârț, când îi vezi mărturisind că simt nevoia să ia apărarea lui Stalin ori când îți explică faptul că Europa și Asia sunt același lucru, te gândești că, poate, asiști la un film prost. Poate chiar ai dreptate. Dacă da, ce regizor nemernic!

Poate că nu e vorba de un voluntariat într-ale manipulării și propagandei ci doar despre dreptul fiecărui trăitor în lumea liberă de a batjocori libertatea. Nu mi-am 53

putut explica altfel lejeritatea cu care acești emițători și fanii lor de pe rețelele sociale au curaj să spună că negrul e alb și viceversa. În timpul protestelor din februarie, din România, urmărind anumite reacții descompuse din punct de vedere moral, nu reușeam să imaginez un simbol care să-i reprezinte pe cei care manipulează și mecanismele folosite. Articolul despre mașinăria de transfer a conștiinței m-a luminat: niște degete care vor să se scufunde în materia cerebrală, scanând straturile mai profunde ale neuronilor construind o hartă tridimensională a interconexiunilor lor infinit de complexe, creând în același timp un cod pentru a modela această activitate. Pe măsură ce operația continuă, o altă anexă, mai puțin delicată și mai puțin atentă îndepărtează materialul scanat într-un container pentru deșeuri, pentru evacuarea ulterioară. Acesta este un material de care nu vei mai avea nevoie. Așa spun unii.

Revin pe Facebook peste câțiva ani ... Șansa de a depăși obstacolele care apar în calea adevărului, atât cât se poate apropia de el fiecare dintre noi, se croiește mai întâi individual. Este o alegere. Nu e nici contagioasă, nici de vânzare, nici de închiriat iar în lipsa unei minime deschideri personale către acceptarea faptului că realitatea e mult mai complexă și diferită de ceea ce ne-am imaginat ori ne place să credem (cu alte cuvinte o renunțare la flatarea nejustificată a propriului ego) pe fondul unei educații, a unei minți mobilate decent, în armonie cu o curiozitate sănătoasă – vom culege doar o tristețe de dimensiuni biblice. “… Pentru că celui ce are i se va da şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are !...” (Evanghelia după Matei 25 : 28 – 30).

Pe teritoriul limbii române, deocamdată, pare-se că nu ne prea îngrijorează asemenea chichițe. Avem aici anestezice chiar și pentru adevărul care doare. Vorba lui nenea Iancu, cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat. Încă o mastică, ne magnetizăm. Tachinăm strașnic. Noi, cei care vom fi rămas. Bine că e bine. Caragiale ne va scoate din încurcătură.

“Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie”, concluziona Socrate, printre altele, în textul lui Platon, deslușindu-i lui Glaucon tainele alegoriei peșterii. Pare că lumea a rămas prinsă în zicerea lui.

Mai, 29, 2017, Stockholm 1 - Felul în care propaganda a transformat lumea prin manipulare, pornind de la teoriile lui Sigmund Freud, încă din timpul vieții acestuia și până în prezent, este rezumat convingător de unul dintre cele mai interesante documentare pe această temă, accesibil pe Internet, „Century of self” - Secolul sinelui. Faptul că pare convingător pentru autorul acestor rânduri nu înseamnă însă că filmul poate fi gratulat cu prezumția de veridicitate, renunțând la interpretarea unor informații noi.

2 - Fragment din Mitul peşterii (Platon, Republica, Cartea VII), traducere de Andrei Cornea

54

EVA GROSZ (Israel)

La 74 de ani De parcă nu ar fi trecut o viață. De parcă nu aș fi iubit destul și nu aș fi suferit destul.

Nu am călătorit destul, nu am învățat destul. Știu mai mult despre viață decât atunci când aveam câțiva ani?

Nu am autobiografie. Autobiografia e un cuvânt inventat pentru a încercui un om.

Eu nu mă pot încercui. Nu îmi cunosc limitele. Pentru că nu le-am încercat.

Doar am bâjbâit în întuneric. Uneori la lumina unui felinar, uneori fără.

Nu, nu m-am ridicat la înălțimi niciodată nu am urcat pe scara fără de sfârșit.

Deși Doamne, numai tu știi cât de mult am vrut să mă apropii de Tine!

De Tine, de mine.

Să mă arăt.

Să fiu văzută.

Să fiu iubită.

De căzut, am căzut, de multe ori și de fiecare dată, cu vârsta, m-am ridicat tot mai greu.

De ce Doamne? Pentru că nu am crezut destul în Tine, nu am crezut în mine, nu am crezut în amândoi?

Credeam că viața e nesfârșită, așa cum e dragostea, muzica, literatura, poezia, filozofia.

Familia. Munca. Prietenia. Asta mi s-a spus.

Evreică fiind, am dus cu mine povara amintirii Holocaustului în care mă născusem. Și am dus cu mine povara amintirii comunismului în care trăisem.

Am învățat cum să trăiesc cu poporul meu, evreii, veniți de pretutindeni, când emigrasem.

Am învățat să spun ACASĂ Israelului.

Casa care m-a adoptat.

Casa care m-a acceptat.

55

Dincolo, am lăsat în urmă un tată și o mamă înmormântați în cimitirul evreiesc din Lugoj.

Orașul copilăriei și tinereții mele.

A dragostei necondiționate.

Mâini întinse spre mine.

Pierdute sub pământul atât de cunoscut.

O punte lungă, îngustă.

Puntea care leagă trecutul, prezentul și viitorul.

Viitorul?

Sub ea abisul.

Nu te uita înapoi! E periculos, spune o voce. Întinde cineva o mână. „Privește înainte”, spune vocea.

Pășesc un pas, încă unul ...

Pe acea punte pe care umblu și astăzi în speranța de a ține echilibrul.

Puntea vieții mele.

Eva Grosz 25.09.2018

Drumul Unirii - 2018 56

FLORIN PARASCHIV ( 1943 – 2009 )

Capitolul II: Copiii vagabonzi. Lumpenul sovietic Să ne amintim că Marx condamna destul de anemic lumpenproletarii, doar aşa, pentru o oarecare impulsivitate şi stare de spirit inconstantă. Noul regim din Rusia bungheşte un termen definitoriu al patologiei, cică ar fi vorba de indivizi socialmente apropiaţi!?

E un fel de a face, îndatoritor, cu ochiul absolutului "pedagog" bolşevic: pe ăştia îi vom putea îndrepta, ei nu sunt duşmani de clasă precum irecuperabilii: ingineri, profesori, preoţi, menşevici, mic burghezi ... În critica lor necruţătoare, scriitorii ruşi din emigraţie aduc regimului sovietic şi această acuză: când a mai cunoscut uriaşa ţară, ca acum beţivi/delicvenţi/desfrânaţi/criminali de 5-7 ani?! Gorki le ripostează cu rezon: au trăit dumnealor, scriitorii, paralel cu mai vechea realitate rusă, erau vizibili şi atunci mulţi beţivi de 5-7 ani, plus că micii defavorizaţi-influenţaţi de spânzurătorile publice ale represiunii ţariste - se spânzurau şi ei între ei în joacă ... Dar criminalitatea la 5-7 ani, mai demult sau acum, chiar este o exagerare spăimoasă. Şi apoi, ar fi vinovat şi războiul civil (aţâţat şi de scriitorii emigranţi!) pentru multitudinea micilor vagabonzi, dar puterea sovietică luptă cu succes contra fenomenului, vrea să creadă Gorki în 1928.

De fapt, regimul ţine oricând pregătită soluţia de rezervă a lui Makarenko: pentru copiii fără căpătâi, moşteniţi de la regimul ţarist şi imuni la noua educaţie, cuvine-se reeducarea în forţă, cine ştie de nu va fi necesar experimentul şi pentru adulţi, ba la nevoie şi aiurea pe urmele revoluţiei mondiale!? Da, acest pedagog fantastic pliat pe Sistem, A.S.Makarenko, afirmă că omul nu poate trăi fără o perspectivă îmbucurătoare!

Iar cei cu un strop de romantism în suflet, de preferinţă ucraineni sau vieţuitori în Ucraina, pot resuscita emoţii - utile vicleniei Sistemului - amintindu-şi poemul Moise, de Franko şi iscodind în tainiţe cereşti după barba măreaţă a provocatorului, cel sculptat de Michelangelo. De modelarea lutului omenesc e până la urmă vorba în acestea, oricând stimabilă preocupare a deţinătorilor tablelor de legi, de n-ar fi vorba şi de calcule cinice.

(1) Războiul "imperialist", Revoluţia, războiul civil şi iată regimul bolşevic procopsit cu povara atâtor copii rămaşi fără căpătâi. Cine răspunde pentru aceşti bezprizorniki?

Circulând cu trenul, copiii cu părinţi contemplă îngroziţi copiii fără căpătâi din gările 57

războiului civil, pot oricând ajunge şi ei, băftoşii, în aceeaşi situaţie! Interpretăm cum voim izbucnirea lirică a lui Evtuşenko: "Nedreptate, târfă bătrână/.../Ca un mic vagabond,/luna/se ascunde-ntr-un nor gros,/să n-o-nhaţe Ceka de jos". Şi autorul a parcurs cândva o broşură patetică, propagandistică, în care Dzerzynsky apărea ca un înger protector pentru micii orfani vagabonzi ... Să zicem că regimul nu doar a pasat răspunderea pe umerii unui lider disponibil în multe direcţii, dar a tratat chestiunea ca vitală pe linie politică şi de stat. Întâlnim două opinii, una de la o persoană mediocră, a doua de la o apreciabilă inteligenţă, chiar dacă pe moment captivă ... Aşadar, Nadejda Krupskaia, talpa-iadului în materie de educaţie naţională bolşevică, de presupus a sprijini pe tărâm pedagogic utopia criminală, are o neaşteptată izbucnire de bun simţ: de fapt, rădăcinile copiilor abandonaţi se cuvin căutate nu numai în trecut, dar şi în prezent! Pe când Andre Malraux apreciază fumist în 1934 transformarea bezprizornikilor în pionieri ...

Câţi dintre micii nefericiţi vor deveni pionieri e o altă poveste cu zâne. Sistemul a luat măsuri draconice încă din anii '20, astfel când Gorki vizitează lagărul Solovki în 1929, dă acolo peste o colonie de copii socialmente străini, supuşi reeducării. Se va lăsa ilustrul păcălit de regia călăilor? Nu se ştie, dar iată că un puşti de 14 ani îl racolează pe marele oaspete: "Ascultă Gorki, tot ce vezi e mincinos, vrei să afli adevărul?" Da, încuviinţează din cap ilustrul şi încăperea e golită pentru convorbirea de taină, ies copiii, managerii stabilimentului, chiar şi însoţitorii OGPU ... O oră şi jumătate, află şi tot află Gorki adevărul despre tratarea micilor lumpeni, ca şi despre funcţionarea lagărului în genere, ieşind cu ochii în lacrimi din baracă. Dar prietenul copiilor nu ia nici o măsură radicală, nici măcar nu mărturiseşte Răul, doar face o aluzie vag principială la oamenii de ordine vigilenţi ai aşezământului. Micul iubitor de adevăr îşi asigură camarazii că da, l-a informat pe tătuc de toate ofurile lor, de ţânţari şi celelalte torture locale. A doua zi, nu se desprinde bine de ţărm vaporul lui Gorki şi băiatul prea vorbăreţ e împuşcat. De ce nu l-a luat Gorki cu sine ca să-l salveze?!

(2) Spectacolul înfiorător al copiilor flămânzi, fără căpătâi, pare a domina peisajul Imperiului Roşu, cu vagi scuze conjuncturale ... Prin 1920, la Feodosia - feudă vremelnică a intervenţioniştilor englezi, copii chinuiţi se înghesuie pe lângă bucătăriile de campanie, adulmecând lacom aerul cu damf de carne. Englezii privesc posomorâţi.

Mă rog, dă regimul în primire nişte case pentru copii abandonaţi, dar condiţiile igienice sunt înfiorătoare, de exemplu în Crimeea micii azilanţi sunt asaltaţi de miriade de ploşniţe. Vizitatori străini dintr-o bucată opinează că supraveghetorii s-ar cuveni să impună autoritar - bătaia inclusă și curăţenia, decât să-i convingă pe copii - printr-o blândeţe suspectă că vermina e constitutivă naturii umane! Mă rog, oricât de sever începe Autoritatea să culeagă micii vagabonzi, deocamdată (în 1924) e vorba de copiii de pe stradă şi nu de cei din familii! Adică îi înhaţi pe micii cetăţeni răpciugoşi, hoţi, vizibili în peisajul citadin al oraşelor sovietice din anii '20, iarna încălzindu-se în dreptul cazanelor de asfalt de pe carosabil ... Între 1921 şi 1930 funcţionează casele de muncă pentru copii, de fapt închisori în toată regula, ca şi comunele de muncă OGPU. Să zicem că în această perioadă a existat o minimă preocupare a justiţiei (şi a Societăţii) de a reduce infracţionalitatea juvenilă la nivelul rezonabil dinainte de 1917 şi de a curma educaţia nefastă a Străzii. În 1942, în bazinul Doneţului, sute de copii sovietici 58

desculţi, îngroziţi, hămesiţi, târcolesc aroma fermecată a bucătăriilor trupelor româneşti şi aceşti oameni buni îşi răsfaţă micii musafiri cu ciorbă şi fasole cu carne.

(3) Gorki îl presează pe Lenin în problema infractorilor minori, ca unul care cunoaşte pericolul acestei molime a criminalităţii în statul sovietic. Metoda izolării, pur şi simplu, a micilor infractori nu este destul de eficientă, educarea copiilor deficienţi este mult mai complexă şi s-ar cuveni degrabă înfiinţată o "Ligă de luptă împotriva criminalităţii infantile", care să-i unească pe toţi factorii cu autoritate în subiect. Lenin a continuat să trateze cam fără subtilităţi chestiunea. Ne amintim cazul mult grăitor când la primirea raportului despre delicvenţii politici, "bărbaţi şi femei" din căzăcime, pontiful bolşevic nici n-a clipit în faţa vârstei acelora (14-17 ani), în materie de vină prezumată nu există pentru regim vreo scuză a etapei minore de viaţă ... Ca să nu mai vorbim de atenţia pe linie de resurse bugetare acordate bezprizornikilor, decalajul chetuielilor în delicate chestiune, comparativ cu banii aruncaţi în hăul revoluţiei mondiale, frizând nesimţirea: ... Nu-i nimic, cade povara întreţinerii coloniilor de copii pe umerii salariaţilor, care cedează o parte din câştig cu un soi de umor impenetrabil: un sediu de fotografi particulari din Tomsk, în '1930, e inscripţionat "Prietenul copiilor"! Păi, activiştii de toate neamurile ai Kominternului pot contempla la faţa locului efectele ... În iunie-iulie 1921, cei sosiţi la congresul scumpei lor "Internaţionale" sesizează bandele de bezprizorniki ce împânzesc cu cerşetoria şi necuviinţele lor străzile Moscovei. Mulţi au migrat spre capitală, retrăgându-se dinspre regiunile atinse de războiul civil sau flagelul foametei. Sunt după calculele oficiale vreo 7 milioane de copii şi adolescenţi în această situaţie! Apăruse în 1918 şi o lege a divorţului, care înviora cifra ... Peste toate, în acest an 1921 este suprimată de Putere "Liga de ajutorare a copiilor", înfiinţată în 1918. Cică ar fi fost de orientare burgheză!?

Astfel că bezprizorniki ajung în grija părintească a Miliţiei şi CEKĂI. Cât se sinchiseşte regimul bolşevic de starea bieţilor copii se poate constata şi din repartizarea fondurilor statului, astfel în nefericitul an 1921 "muncitorii sovietici" aşa zicând, trimit 200000 de ruble-aur colegilor grevişti britanici, ca sprijin internaţionalist! Copiii sunt trataţi principial-represiv, norocoşii sunt plasaţi în case de copii şi colonii de muncă artizanală sau agricolă, iar restul sunt expediaţi în Gulag. Când Gorki se adresa lui Lenin cu proiectul de a evacua copiii defectivi din Petrograd în mânăstiri îndepărtate, spre a-i izola de copiii normali pe care-i influenţează dăunător, Lenin e pe fază şi deja discutase cu un tovarăş, pontiful bolşevic chibzuise demult chestiunea, încă de când îi contemplase pe micii derbedei din Whitechapel, Londra. Oricum mereu asprita legislaţie stalinistă permitea deportarea adolescenţilor de peste 12 ani, sigur încarcerarea, dar nu-i exclus ca - la ordinele nervoase ale unui Stalin excedat de existenţa acestei pegre anarhizante în sute de mii de exemplare – să se fi purces şi la masacre. Mai cu seamă cu ocazia Marii Terori din 1937-1938, din atâtea familii cu ambii părinţi condamnaţi la moarte sau trimişi în lagăre, copiii sub 15 ani sunt înhăţaţi de stat şi trimişi în înfiorătoarele case de copii. Şi unde mai pui că regimul se mai trezeşte pe cap şi cu o problemă specifică: copii născuţi liberi, din tată deportat şi mamă liberă; copii liberi, din părinţi deportaţi (cazul marelui poet Evgheni Evtuşenko); deportaţii şi deportaţii liberi, cuplaţi, produc şi ei copii în viitor ... Este parţial lichidată noua aristocraţie sovietică: de exemplu mamele cu copii din familiile iluştrilor şefi military Tuhacevski, Gamarnik , Uborevici & co. sunt exilate la Astrahan, dar curând 59

mamele sunt arestate şi copiii trimişi în casele de copii. Fetiţele Sveta Tuhacevskaia, Mirra Uborevici, Veta Gamarnik nu pot supravieţui, lipsite de dădacă şi menajeră. De altfel, uşor ne închipuim comportarea personalului de serviciu faţă de odraslele duşmanilor poporului!

(4) La început, Makarenko aprecia bolşevic că la obârşia tuturor lucrurilor sălăşluieşte în activitatea organizaţiilor revoluţionare clandestine, dar experienţa îl obligă la nuanţe şi corective ... Unii copii şi adolescenţi au vocaţie de lumpen, deşi au familie. Un mic armean de 10-11 ani, dintr-o familie închegată şi onorabilă (cândva, burgheză) simte o fascinaţie teribilă pentru underground-ul Odesei şi se lipeşte de golanii pitoreşti ai locului şi de găştile de cartier. Oricum, oraşul e plin din principiu de derbedei, pungaşi şi prostituate, contrabandă tradiţională de catacombe. Va rezista acest mărunt rău feeric, Răului bolşevic? Deja, rezistă din ce în ce mai greu. Makarenko nu-şi reţine exaltarea în "romanul" său Steaguri pe turnuri, în care descrie străveziu succesul pedagogiei sale NKVD-iste de reeducare: în colonia "1 Mai-Felix Dzerzynsky" de lângă Harkov, între 1926 - 1935, sute de adolescenţi-infractori sunt deprinşi să se tortureze reciproc întru spălarea creierelor, spre edificarea gloriosului Homo Novus Sovieticus. Makarenko admite că această "forţă a colectivului" este mai convingătoare pentru reeducaţi decât chiar el însuşi, Pedagogul!?

(5) Bine că n-ajung toţi micii derbedei să aibă de-a face cu "Poemul pedagogic" al Sistemului, cel puţin deocamdată ... Există şcoli pentru hoţii de buzunare, cu manechine sau pomi uscaţi cu obiecte "de furat" şi clopoţei ascunşi. Aşa ajungi borfaş de elită pe întreg URSS-ul, capabil - vorba ruşilor - să şterpeleşti din mers pingeaua victimei! Da, sunt cetăţeni ai celei mai drepte societăţi din lume şi aceşti golani de Odesa, costumaţi apaş cu şepci cu cozoroc impunător, cu pantaloni scurţi, sau trei sferturi, ca puştii ştrengari din filmele americane. Doar că tinerii odesiţi underground mai şi stau cocoţaţi pe barele metalice care sprijină casele vechi ale oraşului. Se fumează, se fredonează cântece de puşcărie, băieţii de 14-20 de ani primesc între ei şi princhindei de 10 ani. Hoţii lui Dickens, plus inefabilul anarhicei Rusii multiculturale. În 1936, Gide - care sperase că Uniunea Sovietică a scăpat de plaga bezprizorniki-lor - întâlneşte destui la Sevastopol şi aude că la Odesa sunt şi mai mulţi. Nu mai sunt ca aceia de după 1917, aceştia au adesea părinţi şi au fugit de acasă pentru că nu-şi puteau închipui că de fapt mizeria şi foametea s-au generalizat în uriaşa ţară ... Îi recunoşti îndată că - vară fiind - sunt mai îmbrăcaţi decât copiii obişnuiţi, obligaţi micii vagabonzi să-şi care tot avutul la purtător! Aşadar nădragi de baie şi un tricou zdrenţăros. Se hrănesc frugal cu o bucată de pâine sfâşiată, sunt la limita leşinului, dar veseli. Unde "domiciliază"? Când nu-i cald să doarmă afară, micii derbedei ochesc în preajma unei statui a lui Lenin o scobitură a porticului, cu portiţă de lemn şi dorm pe un sac, ghemuiţi ca o pisică. Ziua, bezprizorniki din porturile Sudului târcolesc grădinile publice, sunt înhăţaţi la câte o razie a Miliţiei, evadează iarăşi spre libertate.

Se poate întâmpla să fie refuzaţi de "instituţii"? Câte un puşti de 8 ani se zbate crâncen în braţele miliţienilor, dar se găseşte şi câte un agent omenos şi carismatic, care vorbeşte ceva copilului şi iată că - urcându-l într-un camion uriaş - îl copleşeşte cu tandreţe pe prichindelul recunoscător pentru blândeţe. Da, Sistemul e sătul de anarhie pitorească, în aprilie 1935 apare Decretul privind "Măsuri de combatere a criminalităţii la copii", care introduce pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii de minimum 12 ani, într60

o gamă largă de motive, de la hoţie până la trădare de patrie. Fusese atât de măreaţă abolirea, din ianuarie 1935, a raţionalizării pâinii? Oricum, cu gândul la aceasta şi nu la incriminarea bestială a minorilor, se hazardează oficiosul comunist francez L'Humanite să titreze în aprilie 1935: URSS, cea mai fericită ţară din lume!

(6) Ce se mai putea face în faţa stilului de gândire al Politbiroului de la Kremlin, care în 1921 respingea în unanmitate o propunere de a se mări raţia alimentară a copiilor instituţionalizaţi, în vreme ce începând din 1919 valorifica bijuteriile confiscate în milioanele de ruble-aur pentru întreţinerea subversiunii kominterniste mondiale! Şi în anii săi de semi-exil, Gorki continuă să se preocupe de soarta copiilor chinuiţi, instituţionalizaţi sau nu, principial, căci propria biografie l-a învăţat să ţină cu micile fiinţe devreme lovite în frunte şi în ceafă. Şi când te gândeşti că unii dintre ei au talent de scriitori la 17-19 ani! Se întreabă Gorki, indignat de stoparea iniţiativei lui Makarenko, de nu cumva e vinovat "naţionalismul"!? Ireproşabilă naivitate a Bătrânului. De pe urma creşterii în orfelinate-ciudat? - unii copii rămân cu o irepresibilă ostilitate anti - popească. Şi totuşi, n-ar avea de ce, adeseori preoţii şi seminariştii (câţi au mai rămas) le strecoară copiilor sărăcuţi un coltuc de pâine cu dulceaţă, riscând să trezească mânia trepăduşilor regimului, vigilenţi nevoie mare să evite convertirea micilor suflete comuniste!? Copil ucrainean de 14 ani, se trezeşte orfan de ambii părinţi. Pleacă din satul său spre ţinuturile mănoase ale Crimeii, ca spre o Kolhidă ... Flămânzeşte prin gări şi ajunge într-un orăşel din stepă, unde miroase a pâine caldă, a pământ negru şi a pepeni galbeni ... Rămâne aici, e primit în colhozul evreiesc "Rote Stern" şi e înfiat de un bătrân roşcovan, cu salopetă decolorată. Soţia acestuia, Miriam, scaldă cu nădejde băiatul numai piele şi oase, pe care jegul stătea precum muşchiul pe copaci. Şi când sărmanul face tifos exantematic, aceeaşi bătrână Miriam îl salvează cu supă de pasăre.

(7) În anii războiului, conducerea bolşevică se alarmează de procesul de eroziune în rândul copiilor şi adolescenţilor. M.I. Calinin exprimă cu vigoare această nelinişte de la vârf ... Atât zona ocupată de germani, cât şi aceea aflată în stăpânire sovietică, sunt pline de copilandri şi adolescenţi fără căpătâi. Chiar dacă în zona ocupată scapă de raziile poliţiei, să-l privim noi mai atent pe un oarecare băietan sovietic, murdar, cu opinci, cu rubaşca ruptă şi mutră de prostănac ... Zice că vagabondează de colo-colo prntru că şi-a pierdut părinţii, de fapt lucrează alternative - cu aerul său convingător de lumpen - şi pentru organizaţia germană Todt şi pentru partizani, la 17 ani are déjà experienţă de mic agent de informaţii, o biografie bizară, cunoaşte engleza, germana, poloneza, rusa. În curând îl ia în primire spre iniţiere şi şlefuire marele expert Rudolf Abel şi va face din "lumpen" viitorul spion sovietic de elită Gordon Lonsdale, lucrător la Londra!

Iată un cămin pentru copii orfani de război, trecuţi prin experienţa bombardamentelor.

Sunt foarte nervoşi, iar câte unul este bolnav psihic ... Copiii sunt dintr-o multitudine de naţionalităţi: ruşi, ucraineni, polonezi, evrei, cazahi. Unii nici nu ştiu ruseşte. Câte o îngrijitoare a copiilor e reclamată pentru imoralitate: bea, cântă şi are un amant şofer.

De tot semnificative desenele acestor copii, lupte aeriene şi terestre, partizani ... Unii copiii rămaşi orfani, fără sprijin, la Stalingrad, foiesc zdrenţăroşi printre ruine, cerşind pâine şi de la nemţi, care sunt milostivi, cei duri. Sunt norocoşi când se pot aciua pe lângă regimente, sau Cartiere Generale sovietice. Cei mai mărişori sunt folosiţi drept 61

iscoade, curieri, sau cercetaşi, iar cei mititei drept mascote de trupă! Unii copii ageri caută salvare la inamic, agăţându-se de gâtul câte unui soldat german: Gospodin soldat, nu vrei să fii tăticul meu? se uită înduioşat la prichindelul cu bonetă inamică şi sabie rusească în mână şi-l saltă aprobativ pe umeri. Micul om cu suflet mare, care se simte "bătrân" şi nu mai ştie câţi ani are, continuă: Nu vrei să fii tătic şi surioarei mele?

Germanul aprobă şi suplimentul ... Dar vine şi câte un ordin SS ca micii cerşetori ruşi, după pâine, să fie ucişi cu patul armei.

(8) Cu ocazia marilor procesiuni (sanctificarea lui Serafim de Sarov), sau cu alte ocazii, de la familia imperială şi până la scriitori şi ziarişti, toată lumea putea să sesizeze ce înseamnă o "Curte a Miracolelor" rusă, lumpeni mistici de sorginte populară şi de ambe sexe, jegoşi, gângavi, bezmetici, cu cognomene insinuante.

Suharevka ... Când scrie o schiţă despre Suharevka, lui Osip Mandelştam i se elimină (din motive morale!?) un pasaj: "Numai pe pământul uscat cu care eşti obişnuit, călcat în picioare ca o mamă care nu poate fi comparată cu nimic, este posibil acest târg cumplit care înjură de mamă chiar acest pământ". Cum, doar omul sovietic îşi iubeşte mama, vezi Mama de Gorki. Din principiu, Lenin vociferează împotriva pungaşilor /trântorilor/huliganilor, aşadar acelei părţi din popor care nu se supune organizării şi controlului bolşevic.Va fi desfiinţată Piaţa Suharevka, nu atât pentru pitorescul ei dubios, cât din cauza trocului care se petrecea aici între ţărani ... Rămâne însă de combătut, crede Lenin, "principiul Suharevka" oploşit în mentalul rus!? Câte un onest, student căzut în patima beţiei, se spânzură lăsând mesaj cumva ironic: "Mor pentru că nu pot trăi fără rachiu. Cetăţeni şi tovarăşi ai zorilor noi, când o clasă şi-a istovit vlaga, ea trebuie să moară, e mai bine să se retragă singură. Mor în zorii vieţii noi". Unii pot evita starea de lumpen ce le era hărăzită. Un aiurit din Odesa, fost bogătaş, e foarte fericit - la 10 ani după lovitura bolşevică - doar noii stăpâni i-au lăsat parterul fostei sale case, mobila stilată şi splendida bibliotecă. E paralitic de ambele picioare şi tuberculos, aşa că şontâcâie în cârje şi-şi urlă recunoştinţa către bolşevici, înfiorat de spaima că "foştii" ar atenta la sacrul nou regim. Cum fostul proprietar este intelectual rafinat, pasionat de arheologie, pictură şi cărţi rare, el face efortul de a-şi câştiga existenţa ca ghid al proletarilor prin minunile etatizate ale vechii Rusii. E dezgustat că odinioară a fost şi el un profitor, cu vanitatea, excesul şi exploatarea de rigoare! A învăţat gravitatea vieţii şi respectul progresului omenesc. I se pare impozantă tipului noua sa suferinţă, completată cu bucurii reale şi meritate. E revoltător că această faţetă a vieţii era altădată cunoscută numai de cei umili: muream şi eu ca un imbecil, dacă nu-şi făceau bolşevicii apariţia, exclamă fervent lumpenul ascuns. Iată, regimul bolşevic oferă chiar şi ratarea ca lumpen!

(9) Regimul nu-şi ascunde aversiunea şi calculele în legătură cu vechea intelectualitate.

Din această "adunătură fără de partid" se cuvine făcut ceva în folosul pe termen lung al regimului, dacă vrei procese cu savanţi şi specialişti "sabotori", se ţine cont că intelectualii sunt slabi, aşa că nu rezistă la anchete dure, cu insulte/bătăi/torturi.

Regimul nu iubeşte aceşti prăpădiţi şi-i tratează ca pe un îngrăşământ, din care va ţâşni societatea viitorului. Din vreme se alarmase Serghei Esenin, el îşi refuza condiţia oferită de regim celor ca el, admite că s-a rupt în 1924 de "imaginişti" pentru că aceia se socotesc declasaţi, or el, Esenin, este fiu de ţăran şi nu se poate nicicum socoti "declasat". Dar la finele lui 1926, poetul se spânzură. Începe între bobocii literaţi şi 62

veleitarii pui de lele moda "eseninismului", un soi de frondă anti-regim, inclusiv "cuibul de sinucigaşi" ce foloseau aceeaşi sfoară pentru spânzurătoare. Mihail Bulgakov nu vrea să se spânzure, dar pomeneşte de tipicul "rafinament" sovietic al cloacei jurnalistice şi se plânge de sărăcia sa "indecentă". Îşi reneagă gesturile bolnăvicioase de arlechin şi exasperat de umilinţe, solicită în 1929 lui Stalin şi Gorki să fie expulzat peste graniţele URSS! Era exasperat de tracasările cu piesa sa Zilele Turbinilor (dramatizare personală a romanului său Garda Albă), bârfită în presă a fi "o apologie a alb-gardiştilor". Piesa reapare în repertoriu, meşterită artistic de Stanislavski & co. şi susţinută de Stalin-Gorki-Lunacearski. În personajul său "Doctor Jivago", Pasternak se introiectează corect, ar fi devenit pelerin şi pribeag tragic, dacă de la început şi-ar fi judecat epoca, aşa cum a îndrăznit s-o facă târziu. Ironia rusă cea mai atroce sancţionează Sistemul, care în loc să lichideze - ca o dictatură respectabilă poeţii rataţi, preferă să se alimenteze cu nonexistenţa yesmenilor ... În cartea sa Literatură şi Revoluţie, Trotsky atrăsese atenţia asupra deosebirii dintre artă şi propagandă. W.B. Yeats observă maliţios că în opera poeţilor autointitulaţi "comunişti" nu prea găseşti urme ale filosofiei acceptate, iar comuniştii de meserie îi resping pe poeţii Sistemului ... De aceea şi are justeţe T.S. Eliot când consideră că URSS n-ar permite desfăşurarea unui Francois Villon sovietic, iar "lebedele" elogiate de Trotsky sunt, probabil, banale "gâşte"!

(10) Aceşti lumpeni ai Sistemului sunt invidioşi pe epoca nouă a ţării, pe promisiunea ei de progres uman. Ei, lumpenii, sunt prima generaţie de bătrâni a noilor vremi sovietice. Iată, în anii '1920 cetăţenii pot întâlni deseori la Sverdlovsk un cerşetor care psalmodiază: "Aveţi milă de un biet oropsit!" E un fost profesor de teologie, acum bătrân, murdar şi nepieptănat. Când ciuguleşte câteva ruble, soarbe lacom o sticlă de votcă, iar picioarele îi tremură. Se adăposteşte în pivniţa unei case în paragină, bolnav şi neîngrijit ... Pe vremuri îi plăceau ilustratele cu Crimeea şi muzica lui Ceaikovski, dar acum are amintiri incoerente, cu aspecte de civilizaţie domestică şi artă gastronomică (o cegă cât platoul ...) şi se visează un mort mişcător. Pe aceleaşi locuri sovietice, o fostă odraslă de mareşal al nobilimii, tânăr studiat la Oxford, acum e cărăuş, geme, înjură şi nu vrea să-şi amintească nimic! O fostă cântăreaţă de local, uită acum de răsfăţul fostei sale vieţi, spală cazanele murdare ale unei bucătării şi la plecare îşi ia în batistă păsat de mei. Publicul sovietic blazat, sau scriitorul Yesmen pune apostilă istorică: aşa mor cei care nu mai pot trăi. Mă rog, dacă nu se simt să dispară singuri, pot fi ajutaţi aşa cum dispar după 1930 cetele tinere care se oploşeau prin preajma cazanelor cu asfalt ale oraşelor. Educaţie sau gloanţe?

(11) Tradiţia rusă a "oamenilor de prisos" ... Făceau şi aceia parte din bietul tezaur rus! Pot avea suavitate de suflet şi melancolie runică la discreţie, nicicum cinism, poate nici dezabuzare. Dar sunt obligaţi la mărturisire de intenţie şi dacă tot au apucat timpuri sângeroase şi apocaliptice, le este dat şi harul milenarist al profeţiei, măcar în atmosfera pitorească a cârciumilor NEP-ului. Cehov mai amărât, Gorki mai dur, se preocupaseră de această zestre rusă. S-ar zice că "oamenii de prisos" fuseseră condamnaţi de istorie, dacă e să-l credem pe rafinatul Gorki, nu pe propagandistul Gorki. Unul din răspunsurile bolşevice la chestiune apare în ,,Invidie” de Iuri Oleşa, prin tandemul Ivan Babicev-Kavalerov. Da, "omul de prisos" se poate adăposti sub pulpana unui om influent al vremii, ca bufon de pildă. "Bufon" devii în aceşti ani şi când eşti 63

înspăimântat de moarte! Câţi intelectuali de educaţie veche nu şi-or fi spus de-a lungul anilor bolşevici: "Oi fi străin aici?" Generaţiile mai vechi, cu lustru şi simţ democratic, stârnesc batjocura tinerilor lupi. Iată, în primii ani '20 un bătrân târându-şi picioarele prin Petrograd, fusese un renumit istoric şi multă lume educată se hrănise cu tomurile lui voluminoase, pline de o concepţie istorică naivă, dar moderată ... Acum, bătrânul agonizează împreună cu întreaga lui categorie inutilă şi va muri singur şi stingher, poate fără măcar o prohodire la catedrala "Sf.Isac". Ciudat, dar Sistemul produce - tembelism sau îndemânare? - o nouă generaţie de oameni de prisos. Iată un caz caracteristic: un tânăr, născut în 1908 ca fiu de muncitor într-un sat. Foametea din 1921 îl lasă orfan şi băiatul nu prea dezgheţat dibuieşte pe la 16 ani drumul Komsomolului, iar către 1929 absolvă o şcoală pentru tineretul sătesc. Participă la deschiaburire, apoi obţine o adeverinţă de la Sovietul sătesc, formă de a se deroba de bucuriile kolhozului local ce va să vină ... Cu tot şomajul din ţară, tânărul izbuteşte să se lipească de un şantier din Moscova ca muncitor necalificat. Este luat în serviciul militar şi devine membru al partidului bolşevic. La întoarcere, din jenă de a mai presta muncă necalificată, băiatul cel stângaci cere Partidului să fie trimis ca ucenic la o fabrică. Culmea e că se trezeşte refuzat, în schimb i se propune să fie miliţian, dar spre onoarea lui refuză! Cel ce păruse a fi doar un banal chinuit şi mototol începe să devină interesant. Oricât se simte de jenat cu fetele pentru lipsa sa de calificare, tot muncitor necalificat de uzină ajunge.

Ce-l apucă să-l apere într-o adunare de partid pe un coleg exclus? E luat la ochi şi se trezeşte că i se fură la cămin cotizaţiile de partid pe care le colecta! Nu poate acoperi din leafă suma şterpelită, de altfel mecanismul oricum s-a pornit, e exclus din partid şi ameninţat cu Codul Penal. Zdruncinat psihic, băiatul lipseşte o zi de la servici şi este prompt concediat pentru absenţe nemotivate. Cu asemenea tinichea de coadă, chiar nu mai are şanse băiatul în Uniunea Sovietică ...

(12) Sau eşti fiu de chiabur în 1930 şi Armata Roşie te-a respins din rândurile ei ... Te strecori furtiv noaptea în casa părintească şi dispari imediat, luîndu-l cu tine pe fratele mai mic, e clar că la ţară el n-are niciun viitor. Dar la oraş? Îţi duci frăţiorul tocmai în oraşul Frunze din Asia Centrală şi sunteţi amândoi rupţi de foame. Şi băieţii, disperaţi în noaptea oraşului, se nimeresc la un cazan în care fierbe asfalt şi-n jurul cazanului roiesc nişte "potlogari". Să fie muncitori? Lumpeni? Diferenţa e imperceptibilă ... Ca frate mai luminat şi cu răspundere, faci lipitura: "Domnilor coate-goale, ia-l pe frăţiorul meu să înveţe meserie şi cum să trăiască!" Şi cel mic rămâne, nu se vor mai vedea nicicând, de altfel cel mare ajunge pe termen lung în lagăr. Poate era mai bine să rămână şi el un "potlogar", un lumpen?

(13) Aşadar, după modelul Esenin-Maiakovski, unii literaţi sovietici se înscriu în "cuibul sinucigaşilor", câţiva emigrează, unii se ataşează cabalei bolşevice, alţii ajung în Gulag. Fi-vor şi excepţii de la acestea? Face figură de telal al literaturii în Moscova anilor '50. Un ten de copil la o statură ingrată, îmbrăcat zdrenţăros, alergând veşnic după opricopseală ... A căpătat un aer de strigoi/mucegai al Timpului/vampir/păianjen!

Locuieşte într-o debara fără lumină, dominată de bulendre jegoase. Ici şi colo, cutii de conserve neterminate ... Miros de şoareci. Aici, precum veveriţa, insul ascunde comoara unui anticariat straniu. Vinde ediţii rare şi manuscrise scriitoriceşti pe te miri ce. Achiziţionează, dar şi fură cărţi. E piază-rea? Nebun? Se bucură nespus că dicţionarele sovietice au ajuns să suporte termenul "zaumnik", aşadar individul 64

transraţional, transcedental! De fapt, "telalul" acesta era Alexei Krucenîh, cândva Rimbaud-ul futurismului rus, om care scrisese ca auto-epitaf "Am uitat să mă spânzur".

Trăia în amintirea frumuseţii de primăvară, ce "bântuie hidos". Traiul de lumpen, oribil chiar şi pentru tenta mic burgheză a moravurilor sovietice, nu împiedica să se desfăşoară cultura literară a vechiului futurist, atunci când ochii lui cenuşii devin limpezi-albaştri şi vocea nepământeană ca a unui viitor solist pop. Cine are răbdare, sesizează în lumpenul Krucenîh toposul sfâşietor al vieţii ruseşti, chemarea de suflet a ratării metafizice din Cehov: "Misius, unde eşti?" Poate că a fost pe rând, bietul om, bişniţar/borfaş /speculant, dar poetul din el n-a murit. Îţi vine să crezi că la acest gen de exemplare sovietice de "Francois Villon" regizorul ocult al Terorii opreşte mâna legii dure: "e urâtă imaginea omului oprit între cer şi pământ, dar de-a omului-vierme mi-e greaţă". Şi totuşi unde decât pe solul sovietic a rodit artistul Bulat Okudjava, cu visele sale, inclusiv introiectarea în "Francois Villon"? "Dă-i, Doamne, fiecăruia ce nare/.../lui Cain pocăinţă/.../dă tuturor câte-o fărâmă...şi nu uita de mine!" În fond, un munte de sensibilitate "lumpenă" din Imperiul Roşu se împotriveşte tentativei "marelui Pliuşkin" de la Kremlin de a reduce viaţa la "materie"!

(14) Jucăuşa înţelepciune rusă (cel puţin la fel de subtilă ca parabola din Prinţ şi cerşetor) pomenea ceva despre asimilarea ţarului cu un vagabond şi de atâtea ori îl trata pe vagabont ca pe un ţar!? La cursurile de ateism ştiinţific din şcolile sovietice, tinerii sunt crescuţi după astfel de raţionamente: omul cântăreşte atâtea şi atâtea kilograme, carnea, oasele, sângele - fiecare în parte, rezultă totalul. Atunci unde să fie "sufletul", dacă el nu se regăseşte la cântar?! Chiar şi devoţii Sistemului admit că raţionamentul e cam rudimentar, de nu rizibil. Lumpenii, defavorizaţii Sistemului nu pot avea mai mult "suflet" decât este îndeobşte admis. Dar iată şi continuarea firească, în ironie dialectică a raţionamentului ateist: Moscova '1930, autopsia unei tinere femei frumoase ... Medicul îi arată oaspetelui său segmentul gol dintre hrana digerată şi fecale: acest gol din intestine absoarbe toată omenirea şi e motor al istoriei universale, e sufletul, ia şi miroase! Inocentul oaspe se execută şi rezistă: nu-i nimic, golul acesta o să-l umplem, atunci "suflet" va deveni altceva. Ce oare? Oaspele nu ştie, se simte jalnic şi umilit .... "Mai întâi trebuie să-i hrănim pe oameni, ca să nu mai fie atraşi de golul intestinelor". Dar slujitorul lui Hippocrate e pragmatic şi plictisit: dacă nu ai suflet, nici nu poţi hrăni pe nimeni, nici nu te poţi sătura însuţi. Nu poţi nimic!

Oaspetele tot nu se dă bătut, corpul interior, cu toată sărăcia lui, e "sufletul" pur şi simplu, altul nu este cu putinţă ... Îl cam înţelegem pe Stalin de ce nu-l iubea defel pe autorul acestui gen de proză apocaliptică şi sapienţială, Andrei Platonov. Spaima lumpenului? Zice parşiva anecdotă moscovită că, în 1933, Stalin surprinde în Politbiro discuţii despre cadoul potrivit pe care poporul s-ar cuveni să-l ofere Conducătorului de ziua lui. Stalin aruncă o propunere: să fie declarată ziua flagelării colective! Zis şi făcut, în ziua cu pricina, în preajma Kremlinului răsună vuiet de mulţime, colaboratorii Stăpânului îl blestemă şi se ascund sub masă, Stalin aşteaptă imperturbabil şi iată sosind zorit un membru al gărzii: tovarăşe Stalin, delegaţia oamenilor de cultură şi-a croit drum în faţă, ei cer să fie biciuiţi primii! A ştiut regimul de ce şi-a asmuţit CEKA încă din 1920-1921 asupra scriitorului-vagabond Ferdinand Ossendowsky, un lumpen care caută ca "Nobil Călător" în Mongolia aventura spirituală: ca să aibă oameni de cultură asemeni celor de mai sus.

65

(15) AVERTISMENT S-a înţeles în veacul modern că o crimă creşte în măsura în care, ridicându-se din planul animalic, câştigă în spirit. În Marea Crimă, dispar indiciile, apar combinaţiile care întărind logica, năruie Legea. Şi apoi, crima aceasta insidioasă deplasează fapta spre fiinţă, apreciază Ernst Junger, ajungând să sălăşluiască în calitate de duh abstract al Răului în economia conştiinţei pure a individului.

FLORIN PARASCHIV(1943-2009) VIAŢA COTIDIANĂ ÎN IMPERIUL ROŞU NOTA EDITORULUI A scrie despre Florin Paraschiv, mai exact despre opera acestuia, este un act de mare curaj şi înainte de toate, o mare responsabilitate. Este, ca să mă exprim mai concret, o acţiune aidoma cu scrierea unei evanghelii. Dar puţini sunt cei care vor înţelege acest lucru. Asta din cauză că Florin Paraschiv nu este un sfânt oarecare, unul de calendar.

Acolo în cer, în ierarhia sfiinţilor de provenienţă terestră, locul său este cât mai aproape de mântuitorul care l-a anticipat cu două milenii în urmă.

Viaţa lui Florin Paraschiv o intuieşti printre rânduri, citindu-i opera. Dar oare câţi fac acest lucru? Tăcerea mediatică nu l-a ocolit, nici înainte şi nici după moarte. Acest obicei a fost şi din păcate mai este încă, o practică parşivă şi de serviciu a comunismului contemporan. Pentru mine, în ciuda acestui fapt, Florin Paraschiv şi opera sa, rămân obiectul de studiu al evangheliei mele despre condinţia umană şi comunism, unul din testamentele mele filozofice. Iniţial am dorit să scriu prefaţa la acest volum, dar spre surprinderea mea, am primit un mesaj care venea de la aceea care i-a fost tovarăşă de viaţă mai bine de patruzeci de ani, soţia lui. Îl reproduc cu exactitate: „Mihăiţă, iată manuscrisul adus la lumină. Când citeşti, să nu ignorezi nicio clipă că e un proiect neterminat, are multe paragrafe semnalate şi nerealizate. Chiar şi aşa, textul este foarte coerent, primul capitol este foarte greu de citit, e foarte complicată paradigma aproape încifrată, apoi lectura este pasionantă şi formativă pentru orice om serios şi onest. Despre prefaţă, nu ştiu ce să zic ... nici o carte publicată în timpul vieţii de către Florin Paraschiv, nu are prefaţă, Florin nu făcea nimic la întâmplare, era concepţia sa, uneori cinică, să lase cititorul, oricare ar fi el, să-şi spargă capul. El aştepta însă cronici de întâmpinare, ... pauză, în afară de Adrian Botez, nimeni nu s-a încumetat, cică din cauză că nu putea fi încadrat. Aiurea, ironia sa ciocănea pe creier pe " erudiţii naţiunii". Acum, parcurgându-i textul, ca editor, vei înţelege unicitatea spiritului acestui autor, fabulos ca mentor şi creativitate stilistică. Lui Florin nu i-au plăcut niciodată: vorbele de complezenţă, fie ele şi elogioase, spiritul de melodramă cu privire la viaţa lui, dezordinea în evocarea faptului istoric, abordarea miticistă a textelor sale. El dorea, dar asta a fost cu neputinţă, să aibă cititori oneşti, dispuşi să înveţe, să suscite interes pentru temele abordate, să răspundă la întrebări, dacă vreun cititor binevoia să-i ia în serios textele sale. Tăcerea mea în subiectul Florin Paraschiv, aspectul vieţii sale particulare, ţine de o disciplină şi autodisciplină impusă, nici eu nici Florin nu am dorit să facem spectacol din biografia noastră, ci pur şi simplu, să ne exprimăm ideea venită din cunoaştere şi să o propagăm, atâta tot.

66

Altfel spus, nici eu nici Florin nu avem biografie. Am avut o viaţă, atât şi nimic mai mult. Acest volum doresc să apară la editura ta, Transilvania, pentru că simbolic, a fost ultima editură care s-a interesat de el, fie şi cu prilejul de a i se depune o coroană funerară pe mormânt, şi pentru asta am fost şi îţi voi fi recunoscătoare. Doresc ca acest volum să apară foarte repede, print şi on line, nu doresc nici un fel de lansare, astfel de evenimente îmi displac profund. Voi trimite la anumite biblioteci şi persoane, restul, cine va avea interes să acceseze on line, pdf lizibil. Apoi vom reface pdf şi pentru Eutanasia, pentru că nu se poate citi comod în formula aşezată acum. La anul, pe vremea asta, voi începe lucrul la volumul „Eminescu şi Titu Maiorescu”. Până atunci mă ocup de lucrurile începute”. ( VIRGINIA PARASCHIV ) Am înţeles imediat mesajul şi m-am mulţumit să scriu doar o notă de editor, simplă şi fără comentarii. L-am cunoscut pe autor. L-am admirat şi stimat cu neputinţă de imaginat. În ierahia valorilor, concepută de mine, el a ocupat şi ocupă, în continuare, primul loc. Cred că odată cu tipărirea acestei cărţi, editura mea, Editura Transilvania poate intra în istorie. Cum o va primi lumea ? Nu ştiu, încă. Dar ştiu că există şi o lume ciudată. O lume de care îmi este teamă pentru opera lui Florin Paraschiv. Este chiar lumea pe care a descris-o. Lumea în care sunt aruncaţi căţeii lui Esenin. O lume ca o baltă, o lume jegoasă şi pestilenţială. Partea proastă e că din epicentrul plin de zbateri şi scheunat, se nasc valuri şi unde care se propagă la distanţă, ca un tsunami bolşevic, inundând Europa comunistoidă până la ostinato.

MIHAI GANEA

Drumul Unirii - 2018 67

IOANA CARP ( Belgia)

Anti-bocet E-o realitate - Te menajezi.

- Nu, Wiebe, n-am să te pot întrece niciodată; e-o realitate.

Tatăl meu, pe care nu l-am cunoscut, era profesor de sport.

Eu la bunicii mei acasă eram o tocilară cu notele slăbuţe-aferente la educaţie fizică.

Cu tine puteam împărţi pâine ṣi heringi, vin, mirodenii, toate pădurile ṣi plajele din Ţările de Jos; pe toţi urṣii din România cu tine aṣ fi putut să-i fac cei mai moi ursuleţi de pluṣ ṣi-o bucată din Carpaţi – un masiv acolo, să fie, sau un vârfuleţ – aṣ fi putut-o aduce cu tine până la Norg.

Dar să te întrec la fugă, nu. (Te rog, nu, gândeam la fiecare jumătate de oră de alergat.)

Tu m-ai întrecut, bineînţeles, pe mine ṣi cu mult, ca-ntotdeauna. Iar pe urmă n-ai mai vrut altă linie de sosire decât orizontul.

Search history Pe google ‘cardiac arrest’, ‘cardiac arrest spiritual causes’ ‘cauze spirituale stop cardiac’ pe youTube ‘lascia ch’io pianga’ ‘ombra mai fu’ - ‘pie jesu’ 68

pe site-uri cu i-ching cu rubricatură cu-ntrebare la întrebare ‘de ce-a murit subit?’ ‘ṣi-a-nvăţat toate lecţiile?’ ‘a ajuns în lumea albă?’ triṣez ṣi nu îţi pun ţie de-a dreptul întrebări ṣapte din zece inutile există bătrânul google nu plus divinaţie online cât încape (nu degeaba ai plecat tu dintre noi amuzându-te ṣi-amuzându-ne ṣi pe noi cu mutriţa ta din sicriu) Curăţenie de toamnă fac curat prin toate timpurile perfecte aṣa cum ṣtiau profesorul higgins ṣi mai ales proust să nu rămână nici o amintire neadunată de pe jos să nu rămână nici o pânză de păianjen pe vre-o unitate de timp de calitate nimic nesortat nici un sertar care să nu respecte concordanţa timpurilor e felul meu de a fi ordonată aṣa cum postul ortodox bombănit de tine era felul meu de-a fi disciplinată Relatare albă pentru prima oară aud distinct cum într-un apartament vecin cineva sfâṣie o coală de hârtie-n două sau smulge o filă dintr-un caiet aud cum pe locul de joacă al copiilor păsările-au tăcut brusc ṣi cum copiii aleargă mai departe râd se strigă unul pe altul mai departe...

Coliva doamnei Percea* Aveam în ṣcoală un băiat rău, chiar în clasa mea. Întâmplător era ţigan. Cu părul negru corb, cu pielea nu foarte întunecată, cu niṣte ochi verzi-căprui frumoṣi. Mai întâi te izbea strălucirea ochilor lui. Pe urmă îi observai dârele de jeg de pe faţă.

‘Elevul Sârbu Iulian înjură’, ne plângeam frecvent la profesori. ‘Ne înjură de mamă... ṣi de morţi ...’, mai adăuga câte unul din noi încet. Băiatul o înjura mai ales pe o fetiţă, Doina Percea, care avea curajul să se ia la ceartă cu el.

Doina era într-adevăr, cu un termen foarte modern, un copil asertiv. Ea mai intra ṣi cu alţi copíi din clasă în conflict. Dar când avea o discuţie cu colega ei de bancă sau cu premiantul clasei nu citeai pe faţa ei teamă. De furia ṣi de înjurăturile băiatului murdar pe obraji însă se temea; o văzusem privindu-l speriată ṣi nu o dată. Noi, 69

ceilalţi, intuiam că tocmai acele priviri de animăluţ încolţit o făceau să fie – deja – un om curajos. O respectam, chiar o admiram pentru că nu evita defel conflictele cu ‘Sârbu’ sau ‘Sârbu ţiganu’’, cum i se spunea băiatului brun. Într-o zi de luni a intrat mama Doiniţei Percea în clasă, îmbrăcată în negru, însoţită de doamna dirigintă. A împărţit cornuri ṣi colivă la copíi. Când a ajuns la Iulian Sârbu la privit tristă ṣi i-a zis cu blândeţe: ‘Ia ṣi tu... Iulian...’ Copilul a ridicat ochii cu greutate spre femeie ṣi apoi a articulat încet, dar limpede: ‘Dumnezeu să-l ierte.’ Nu ‘bogdaproste’ ca noi, ceilalţi. Apoi ṣi-a primit cuminte cornul ṣi porţia de colivă. Am mâncat cu toţii încet coliva, din farfurioare ṣi cu linguriţe aduse de doamna Percea de acasă. Doamna Percea, doamna dirigintă ṣi două fete săritoare au‘strâns’ apoi discret ‘masa’.

Zvonul care circulase în weekend se confirma; tatăl Doiniţei murise de leucemie.

Toată ora care a urmat pomenii, Doiniţa a plâns încet. Mama ei ṣi doamna dirigintă plecaseră între timp ṣi intrase doamna Ivan, profesoara de engleză. Doamna Ivan a îmbrăţiṣat-o la un moment dat pe copilă. I-a spus cuvinte de consolare. Iar pe Iulian Sârbu l-am surprins de câteva ori privind gânditor spre capul ascuns între braţe al fetiţei care plângea.

O săptămână mai târziu, asistenta medicului ṣcolii avea să cântărească, să măsoare ṣi să noteze cu luare-aminte în catastiful dumneaei cât mai crescuse fiecare dintre noi.

Dar pe noi toţi ne intriga altceva, ceva inexprimabil în cifre. Eram uimiţi de cât se schimbase elevul Sârbu Iulian în ultimele zile ṣi în acelaṣi timp frustraţi că nu putem să punem mâna pe schimbare, s-o fotografiem, s-o ‘salvăm’ cumva. S-o definim cumva. Privirea, mimica, miṣcările, vorbirea, tăcérea copilului erau acum – ciudat, tare ciudat – altfel; se transformaseră inexplicabil pentru noi. Între rostirea ‘futu-ţi morţii mă-tii’ ṣi rostirea ‘Dumnezeu să-l ierte’. *Aici orice asemănare cu evenimente din viaţa reală este pur întâmplătoare. Textul de mai sus intră la categoria ‘ficţiune’.

Anti-bocet II Afară plouă ṣi nu e deloc trecut de ora nouă ṣi nu plouă nici placid, stupid sau morbid.

Plouă încăpăţânat pentru că e octombrie în Ţările de Jos, pentru că eu când mă întorc seara de la supermarket trebuie s-aud repetat o picătură tenace pe gulerul canadienei mele ṣi pentru că farul care face să sclipească niṣte frunze galbene ṣi vârful botinei mele negre nu va mai fi niciodată farul de la Peugeot-ul tău.

Impact Mi-ai modificat comportamentul în bucătărie. În fiecare lună fac tiramisu ṣi clătite cu smântână, nu numai pentru copiii mei, ci ṣi ca să dau din ele ‘de sufletul tău’.

70

Mi-ai modificat rutina matinală a recunoṣtinţei.

Nu-mi mai amintesc zece oameni cărora le-am mulţumit odată, ci pe tine de patru ori, iar dup-aceea încă ṣase.

Mi-ai modificat dialogul interior.

Nu mă mai trezesc dimineaţa cu vocea unui critic afurisit în cap, ci ori cu vocea ta pusă pe glume, ori cu voci de soprane ṣi de copíi cântând ‘Laudate Dominum’. Îmi modifici – uite – aici ṣi acum structura textului.

Că eu o luasem de la ‘Laudate Dominum’ la bucătărie, iar tu ṣtii cum ṣtiai ṣi-n viaţă, ca nimeni altul, că e mai bine de la bucătărie la ‘Laudate Dominum’.

Aleea care mă duce din cartierul meu în cartierul tău de pe tărâmul nostru-al pământenilor pe tărâmul celălalt unde mă va-nhăţa un span, un slut sau un statu-palmă-barbă-cot, ṣchiopenia pădurii furios că i-am călcat hotarul, tărâmul unde încă nu m-aventurez până la ce ṣtiam eu a fi casa ta de frica unui perete de sticlă care-ar apărea prin teleportare de frica unui déja vu, flashback, flashforward a unui crai de iele, - a unui vârtej de frica ... unde-a rămas viaţa mea nedespărţită în dinainte-de-tine ṣi după-tine?

Film mă uit la un film pe care-aṣ fi vrut să-l văd cu tine poate că la un moment dat forma pipei unui personaj sau nuanţa ciocolatei calde sorbite de altul ţi-ar fi trezit o amintire ṣi-ai fi apăsat numaidecât pe ‘pause’ ca s-o depeni ... tu te pricepeai de fapt la amintiri recuperat, arhivat, celebrat stăpâneai bine etapele nu le săreai niciodată 71

eu sunt acum cea a cărei minte se zbânţuie hiperactiv ṣi haotic celebrez ṣi ce n-am arhivat arhivez ṣi ce n-am recuperat mă joac’ amintirile, realităţile ṣi irealităţile cu tine cum joacă jărăgaiul varga ţiganului Deadline au trecut cele patruzeci de zile până acum mă-ntrebau vecinii cum mă simt sau ce pot să facă ei pentru mine în timp ce biocâmpul tău zis ṣi suflet râdea mânzeṣte la colţul blocului ori în bolul meu cu lumânare-aprinsă azi am stins lumânarea am ieṣit din casă ṣi m-a udat ploaia până la oase e prea lucid doliul ăsta azi până acum ne-am jucat de-a despărţirea acum îngheţ te-aṣ striga ascuţit ca un prunc dar ṣtiu de la un preot-călugăr de la noi că azi nu se mai cade *** ‘românii nu ṣtiu să-ṣi gestioneze miturile’ am citit eu undeva nu ṣtiu ce facem ṣi desfacem noi românii-mpreună de nu ne îngrijim miturile dar eu ca individ te-ngrijesc pe tine mitul meu spălat pieptănat ṣi-nrămat rama ta ţine laolaltă ṣi fâṣiile mele de identitate.

72

JONI STOIAN

Vis peste apele ochilor întunecate noaptea-i înca adâncă nu se lasă zorii ar trezi leoparzi prinși în plase strigătul lor aerul nopții îl sfâșie adulmecând distanțe sunt doar două puncte și-o linie treziți-vă infinitul e o iluzie! rugăciunea inimii devine o linie dreaptă pe ecran în ea se zbat pești iesiți din ocean trezește-te! rana din inimă sângerează și cuțitul e înfipt în zid! nu-i nimic.. leoparzii s-au eliberat urzeala precisă a nopții a cedat nu ... încă nu chemați salvarea visele sunt sălbatice, nu pot fi salvate!

Purificarea sufletului (variantă de rețetă economică) se ia esența unui cuvânt (nerostit, negândit, interzis) se închide ermetic într-o cutie metalică în formă de inimă și se sterilizează preferabil cu lacrimi 73

(ne-ncepute și ne-sfârșite). cu inima perfect curată sterilizată se calcă peste propriile morți și se crește puterea (cu cel puțin o mie de wați). se servește apoi pe un platou suspendat în timp nelimitat.

Aparențe ai putea crede că această dimineață sticloasă de gheață poate așeza din nou lumina în lucrurile simple și viața poate să continue firesc. ai putea crede că nimic nu s-a pierdut sub imensele renunțări de la capătul zilei și clipele sugrumate s-au așezat cuminți la locul lor în tăceri deslușite de moarte. ai putea crede că războiul nopților a luat sfârșit și nimeni nu mai observă cum se rup umbrele din trupul cuvântului nemișcător căzut la datorie din adevăr peste lumi imposibile. * fiecare zi e un armistițiu cu îngerii căzuți în inima mea ca într-o capcană fiecare zi îmi doboară un zbor inegal între ziduri am nevoie de un loc în care să mă prăbușesc. vino mai aproape de mine șoptea tremurător îngerul nu atinge aceste ruine și visele ardeau departe doar umbrele focului lor pâlpâiau alungindu-se spre inimile noastre ca un semn al tandreții 74

fluturat peste mormântul înghețat al uitării și visele ardeau mai departe ... până când peste cenușa lor lumina începea să se-nalțe pe ziduri. ** noaptea căzuse din senin peste toate lucrurile simple ce străluceau în zori. deasupra casei albe tăcea o pasăre ca urma unei amintiri uitată în cântecul ei demult. totul se va pierde în zori ... gândul se izbește de ziduri ocolind lucruri fragile cuvintele se zbat părăsindu-mi inima și le-adun tăcerile așteptând un semn ar mai putea tresări din somnul lor îngerii așternând o lumină de veghe în mijlocul disperării. *** timpul așteptărilor a trecut în diminețile limpezi îngerul morții mă trezește suav și precis. mai aștept o totală uitare a drumului pe care-l străbat în somn încercând să nu-mi trezesc visul. în cele mai conștiente momente privesc intens și pasiv spectacolul inuntil al cerului oglindind mereu cealaltă parte din mine care nu se lasă atinsă. un sentiment exaltat de cădere îmi trezește gândul vechilor credințe păsări suspendate ce nu mai ating pământul spre care-au plecat. sufletul devine o singură încăpere în care totul e dezvăluit cu toată înverșunarea și străduința nimic nu lipsește și n-a fost adăugat doar strigătul prea puternic pentru-a nu exploda 75

această infinită tăcere programată abia pentru sfâșitul lumii. **** Se spune că după furtună cerurile se vor limpezi se spune că marea se trece cu răbdare se spune că soarele răsare în fiecare zi. dar clipele se adună repezi și orele cad în ani seara coboară umbre peste ramășițele zilei și nimic nu e de spus despre felul în care lumina s-a așezat astăzi calm peste mâinile tale ascunsă ochilor mei.

Good bye blue sky și adio arme!

Iertați-mă că v-am dezamăgit tocmai eu care păream atât de minunată … păsările mele albastre își ridicau aripile în noapte mai minunat decât un stol de gâște în bătaia puștii. dar nu vă-ngrijorați când urlu ca un câine la lună ... lupii mei albi sunt departe și nu-și vor lăsa niciodată urmele însângerate pe zapadă. ***** seara gândurile mi se prăbușesc bucăți de trupuri contorsionate în malaxorul zilei ce s-a sfârșit fiecare sfârșit e definitiv ca orice iluzie a absolutului în această scurtă zbatere. pietrele mari erodează și macină sub greutatea lor pietrele mici până când totul devine pietriș o mare de nisip în care nu mai încape niciun fir de lumină.

76

Precizia busolei această compoziție abstractă în care evadează pești stilizați dintr-o mare moartă nu ne-ar putea spune exact ora la care am încetat din absolut și am căzut în mișcarea atomilor programați pentru gravitație și memorie. nu ne-ar putea arăta précis inexactitatea visului care și-a pierdut busola și încă rătăcește pe mări de iluzii cu pânzele-n vânt. săgețile nu ne ținteau pe noi ci zările chinei de nord spre care zburau cocorii în ceața densă a dimineții făcând imposibilă aproximarea. și ca lumina unei stele polare strălucea în întuneric inima ta indicând nordul.

Drumul Unirii - 2018 77

MARIA FRANDOS ( Anglia )

FĂCĂTORUL DE PÎINE Bărbatul se spălă cu migală pe mîini apoi desfăcu punga de făină și îi turnă conținutul în castron; o pulbere albă se ridică o clipă în aer și coborî cuminte poposind pe marginile castronului. Măsură atent trei cești de făină de mălai, patru cești de tărîțe de grîu, trei cești de apă și adăugă drojdie cît o nucă, sare. Își suflecă mînecile de la cămașă și amestecînd albul făinii cu auriul mălaiului și cu brun-roșcatul tărîțelor, se reîntoarse o clipă cu gîndul la vremea cînd amesteca pe paletă culorile, suspendat pe schele între altar și cupolă. Acum era mîndru de rețeta lui de pîine și turnînd cîte puțină apă, începu să frămînte aluatul. Frămînta rotindu-și pumnul închis într-un gest pe care un șir lung de femei din neamul lui îl făcuseră pînă la el. Se întrebă dacă mai fuseseră alți bărbați în neamul lui care să frămînte și să coacă pîine. Poate lipii. Prin asociere își aminti de exodul evreilor, de aluatul ce nu apucase să dospească și copt apoi la soare, devenise „azimă“. Însuși cuvîntul „azimă” venea de dincolo de negura veacurilor, din acele timpuri cînd toate săptămînile trebuie să fi fost luminate, nu doar una singură. Pe fereastră, intră o rază de lumină oblică ce-și găsi odihna pe dușumea; prin fascicolul ei dansau fire de praf, scame, colbul făinii. Privind-o, bărbatul rămase cu mîna plină de aluatul devenit elastic suspendată în aer. O tăcere deplină, aproape gravă domnea în încăpere, așa cum erau uneori tăcerile ei, gîndi el. Își amintea formele trupului ei dar nici un miros cu care ar fi putut-o asocia, poate doar al frunzelor din pădure răscolite în căutarea hribelor. Era o alcătuire inconsistentă de sunete (oboi, violoncel), cuvinte, file și coperte de cărți vechi, un chip, o voce ... Zîmbi privindu-și mîna încărcată de aluatul dens și reîncepu frămîntatul. Termină de frămîntat și acoperi castronul cu un ștergar curat. Își spălă apoi mîinile uscîndu-le tacticos și luîndu-și cartea începu să citească. Se scufundă între filele cărții așa cum își scufundase mîna în pulberea făinii, uitînd de aluat, de femeie, de sine. Zgomotul unei uși trîntite pe palier îl smulse dintre pagini amintindu-i de aluatul pentru pîine. Ridică un colț al ștergarului: o minunăție! Îi dădu o formă rotundă așezîndu-l într-o tavă specială; îi era foame dar așteptă răbdător coacerea pîinii. Reluă cititul despre anticii lui pe care îi considera aproape niște sfinți, adîncindu-se printre zidurile vechi, amestecîndu-se cu bărbații aceia aspri în veșmintele lor albe, cu picioarele încălțate în sandale. Îndărătul frunților lor boltite era toată înțelepciunea lumii care fusese și care va fi fost să fie. În încăperea strîmtă îi adăsta numai trupul devenit cu trecerea anilor greoi dar nu-i păsa. După o vreme simți în nări 78

aroma pîinii care se cocea și în auz îi năvăliră zgomotele familiare ale copilăriei: foiala în preajma cuptorului de pîine, nerăbdarea, dojana mamei, dar mai presus de toate mirosul de pîine coaptă. Se uită la ceas, era timpul! Scoase pîinea încercînd cu degetul crusta aurie și rupînd un colț începu să mănînce așa fierbinte. Închise ochii și pe neașteptate din adîncul viscerelor i se trezi dorința: intensă, imediată, mai mistuitoare decît foamea! Ca o străfulgerare înțelese că nu era vorba doar de contopirea cărnii din care erau făcuți ci cu mult mai mult; de suflarea, de scînteia care lumina și făcea viu trupul acesta, care isca tot acest iureș de gînduri și simțăminte, de flacăra care copsese pîinea făcînd-o hrană vie! Asta și-ar fi dorit, s-o simtă în toate fibrele ființei lui așa cum bucata de pîine îi desfăta cu dulceața ei cerul gurii, gîtlejul ... Deschise fereastra și se spălă îndelung pe față cu apă rece, încercînd să-și domolească tremurul trupului. Prin cadrul ferestrei, odată cu răcoarea serii pătrundeau și zgomotele înfundate ale orașului.

Apoi își tăie o bucată de slănină, zdrobi o ceapă cu pumnul și începu să mănînce cu poftă din pîinea nouă.

7 mai 2011, New York Maria Frandoș

Drumul Unirii - 2018 79

Fregata Ariel In memoria poetei Sylvia Plath Ultimele zile de noiembrie fuseseră neobișnuit de calde anul acela. Micul atol părea neîncăpător pentru păsările care continuau să sosească din America de Nord, pregătindu-se de iernat.

Situat în Oceanul Pacific, în grupul de N-V al insulelor Hawaii, aproape de punctul Darwin, Kure, era cel mai nordic atol de corali.

Bătrîna focă Monachus Schauislandi, care făcea parte din garda veche a insulei, numea atolul Mokupapapa. Acum stătea sprijinită cu botul pe labele din față și se uita cu ochii ei negri și umezi la fîșia aurie suspendată între albastrul sclipitor al cerului și spinarea verde a oceanului. Mai încolo, o colonie de pescăruși băteau din aripi, scoțînd țipete asurzitoare. Ziua întreagă se ghiftuiseră cu pește și bătrîna focă nu înțelegea cum niște păsări atît de frumoase se comportă ca un cîrd de gîște.

La ce se gîndea? Ah, da! De-a lungul anilor se schimbaseră multe pe atol.

Furtunile azvîrleau la țărm resturi ale unei civilizații sufocată de propria ei modernitate: plase de pescari, parîme, balize, sticle de plastic. În curiozitatea și ignoranța lor, păsările ingurgitau deșeurile, sfîrșind în agonie.

Numai la apus, culorile își păstraseră intacte nuanțele.

Cum zarva făcută de pescăruși nu contenea, își mută privirea de la linia orizontului la colonie. Cu penajul lor gri perlat, așa cum se profilau pe fundalul înserării, păsările păreau ireale.

Un crab mic și grăbit se ascunse îndărătul unei pietre în vreme ce broasca țestoasă își întinse gîtul, clătinînd cu îndoială din capul ei înțelept.

Foca se îndepărtă greoaie de pescărușii cu coada scurtă și văzu ce anume le stîrnise agitația: odată cu înserarea, pe bariera de corali poposise o colonie de fregate.

Deși aveau ciocul încovoiat, se asemănau mai degrabă cu rîndunicile de mare, în frumoasele lor fracuri negre, cu plasturele alb de pe piept și coada bifurcată. Într-un picaj egal, colonia de fregate ateriza stol după stol în vîrfurile arborilor de naupaka. Insula fu învăluită în lumina apusului, zgomotele se potoliră ca printr-o vrajă, se auzea numai clipocitul valurilor retrăgîndu-se peste scoici și nisip. Noaptea coborî răcoroasă peste stînci și ape, peste arbori și păsări.

Epuizate după zborul lung, păsările adormiră cu ciocurile vîrîte între pene.

Ariel se trezi cu prima geană de lumină. Își scutură cu grijă penajul întunecat și desfăcîndu-și larg aripile țîșni ca o săgeată din arcul întins al nopții, drept în inima dimineții! Îi plăcuse atolul de cum îl văzuse de sus: părea o scoică enormă cu marginile sidefii pierdute în apele turcoaz ale lagunei. Trecu în zbor razant peste suprafața adormită a oceanului și pescui primul pește. Bărbătușul bătu semeț din aripi! Își împarțiră carnea albă, fragedă și ea - cu regeasca-i mărinimie - îi cedă capul peștelui.

Curînd, se înălță soarele dindărătul stîncilor aruncînd umbre lungi și ascuțite, păsările se treziră una cîte una și insula se umplu treptat de zarvă și țipete. Pentru Ariel și perechea ei era important acum să găsească un loc pentru înjghebarea cuibului. După 80

cîteva zboruri de recunoaștere găsiră un arbore mai înalt de naupaka cu frunze de un verde intens, mari și lucioase. Își luară zborul pe rînd și Ariel, cu privirea ei ageră, zări o ramură ce încă mai păstra cîteva flori mici albe. Își strînse aripile și coborînd în picaj, o culese din zbor. Văzu bărbătușul la stînga ei și dădu drumul ramurii. El o prinse și se înălță deasupra ei. Ariel se roti în aer încercînd să i-o smulgă din cioc dar el se îndepărtă făcînd un ocol larg. Cînd ea zvîcni în sus în direcția lui, el lăsă rămurica să cadă. Ariel o prinse triumfătoare! Jocul îi înveseli pe amîndoi și ea zbură spre noul cuib uitîndu-și vechile temeri. Construiră cu migală cuibul din crenguțe rupte, frunze, flori, fire de iarbă și pene pierdute de păsări. Ea le așeza în cerc atentă și absorbită pe de-a întregul de această îndeletnicire.

Iubea albastrul acela profund și transparent premergător zorilor. Apoi zarea devenea sîngerie, ceața se ridica în fuioare subțiri printre arbori ca o rămășiță a nopții.

Erau clipele cînd simțea că nici o murdărie n-ar fi putut să atingă această pace și frumusețe desăvîrșită. Întotdeauna se trezea înaintea lui. Uneori zbura din cuib atentă să nu-l trezească; alteori îl gîdila cu vîrful aripii pînă ce bărbătușul deschidea ochii somnoros. Își luau zborul aripă lîngă aripă. Înscriau în aer cercuri concentrice cu vîntul vîjîindu-le în urechi, sus tot mai sus pînă ce păreau două puncte negre pe cer. Ariel, care-și exersase pînă atunci zborul ei de pasăre solitară, descoperea frumusețea zborului cu celălalt care iubea aerul tare și pur al înălțimilor aidoma ei. Înspre amiază se întorceau la cuib și unul dintre ei pescuia un pește sau chiar doi. Picoteau o vreme moleșiți de căldura amiezii și la prima adiere de vînt își reîncepeau exercițiile de zbor pînă tîrziu cînd înserarea își întindea umbrele deasupra atolului. Într-una din zile Ariel trecu în zbor razant peste plajă și o sperie pe țestoasa ce moțăia la soare. Honu strigă în urma ei: - Păsările astea cu ciocul încovoiat nu au pic de respect pentru veteranii insulei!

Bătrîna focă aprobă pufnind supărată. Se așteptase la mai multă politețe de la o pasăre care avea eleganța rîndunicii de mare și picajul condorului. Urechea fină a lui Ariel prinse frînturi de conversație și se simți ofensată. Se înălță rotindu-se de cîteva ori împrejurul atolului și din înalt se prăvăli în picaj în direcția celor două cîrcotașe. Țestoasa rămase cu gîtul ei lung înțepenit de spaimă; bătrîna focă se tîrî cît putu de repede și se scufundă în apă. În ultima clipă Honu își vîrî capul sup carapace și fregata se izbi cu ciocul de spinarea ei ca de un scut de oțel. Impactul o ameți și o rostogoli pe nisip într-un vîrtej de pene.

Foca bătu batjocoritoare apa cu înotătoarele din față, împroșcînd o ploaie de stropi în jur. Țestoasa se scufundă și ea, îndepărtîndu-se de pasărea asta primejdioasă. Ariel își scutură aripile furioasă și umilită. Țopăia neajutorată pe nisip aruncînd priviri amenințătoare înspre cele două. Ea nu se putea apropia de apă, penele ei nefiind impregnate cu grăsime, apa ar fi tras-o la fund. Monachus Schauinslandi ieși greoaie din apă.

- Întîi de toate nici măcar nu te-ai prezentat de cînd ai sosit pe atol. În al doilea rînd Honu e cea mai bătrînă de pe insulă. Toți o tratăm cu respect și te sfătuiesc și pe tine să te porți cuviincios cu ea.

- Sînteți două bătrîne bîrfitoare îi răspunse Ariel.

81

- Și crezi că tu ai să fii veșnic tînără? Dă-i nițel răgaz timpului și ai să vezi în ce te preschimbă.

- Eu n-am să îmbătrînesc niciodată!

- Ei! Atîta insolență chiar n-am mai pomenit pe insula asta! Auzi la ea! Se crede nemuritoare doar pentru că are aripi și zboară! Pufni foca iritată.

- N-ai înțeles nimic, o contrazise Ariel, n-o să am timp să îmbătrînesc și uite cum mă doare ciocul din pricina voastră.

Foca se cufundă iar în apă și cînd ieși, azvîrli un pește mare la picioarele păsării.

- Puțină untură de pește are să-ți facă bine. Ariel sfîșie pielea peștelui și rupse bucăți grase de pe abdomenul acestuia. Contactul cu grăsimea și răceala îi mai potoliră durerea. Mulțumi focii spunîndu-și în gînd: are dreptate, îmi pierd bunele maniere de cînd am venit pe insulă și am devenit nervoasă! Împinse peștele spre focă dar ea îi spuse: - E al tău, eu sînt sătulă. Mai bine fii atentă la pescăruși, sînt mari hoți! Ariel rîse înveselită, rîdeau acum amîndouă. Honu scoase uimită capul din apă și se cațără pe o piatră uscată. Carapacea ei era încrustată cu urmele bătăliilor cu stîncile, coralii și dinții rechinilor.

- E așa de bine să stai la soare!

Pasărea, se simțea deja mai bine și cu restul de pește în plisc zbură spre cuib unde o aștepta bărbătușul. În vreme ce ea îi reda întîmplarea, el rupse o bucată de carne grasă și îi frecă ciocul cu ea. În ochi li se aprinseră luminițe.

- Te mai doare?

- Nu, mi-a trecut de tot. Renunțară la ospăț stînd așa, o pereche de ochi rotunzi reflectați în altă pereche de ochi bridați cu aur, piept palpitînd atingînd înfiorat pieptul cald al celuilalt. Aripile se deschiseră larg și îmbrățișarea cuprinse nu doar pasărea ci și arborele, nisipul, marea, albastrul luminos, într-o învolburare de respirații și fîlfîituri.

Ieșeau la iveală penele moi de la subțiori, de pe pîntec ... carnea tremurînd de dorință ... În zare, norii își serbau iubirile devenind imense buchete trandafirii.

Zilele se scurgeau pe nesimțite devenind tot mai scurte. Cuibul era gata de acum și după ce-și exersa zborul, Ariel venea să stea de vorbă cu Honu și cu Monachus.

- Să luăm de pildă mărgăritarele, zise într-una din zile foca. Un grăunte de nisip pătrunde în intimitatea scoicii și din rațiuni numai de ea știute îl fecundează prefacîndul într-o perlă. Ani de zile pîntecul moale al scoicii secretă substanța asta sidefie împrejurul bobului de nisip. Poate unica modalitate de a expulza corpul acela străin e de a-l înfrumuseța. Ariel ascultă tăcută în timp ce țestoasa aprobă tot ce spune prietena ei.

- Mi-ar fi plăcut să fiu o scoică, să n-ai altă treabă decît să stai pe fundul mării și să tot secreți mărgăritare pînă te golești de frumusețe, zise cu nostalgie Ariel.

- Da, dar atunci n-ai mai fi putut să zbori, replică Honu.

- Păi dacă eram o scoică habar n-aș fi avut că există păsări! Aș fi crezut că întreaga lume e alcătuită doar din scoici, nisip și perle!

Cînd, după cîteva zile, pîntecul ei expulză oul, Ariel își spuse orgolioasă: uite și bobul meu de mărgăritar, e adevărat, unul mai mare dar tot atît de alb și pur. O întrista doar că nu mai zbura împreună cu bărbătușul, unul dintre ei trebuia să păzească necontenit oul. Descoperi tot felul de primejdii pe care nu le sesizase înainte. Într-una 82

din zile zburînd deasupra atolului remarcă niște pete negre care se mișcau repede. Nu înțelegea ce puteau fi. Plană la joasă înălțime și văzu că erau furnici. Își aminti că pe Monachus o neliniștise invazia asta de furnici negre cu capul mare, Ariel nu-i dăduse atenție atunci. Cu toată înțelepciunea lor, uneori pe cele două veterane le înspăimînta orice eveniment, cea mai mică schimbare în ordinea firească a lucrurilor. Acum, văzîndu-le cum mărșăluiau prin iarbă în șir indian, priveliștea era într-adevăr neliniștitoare. Păreau mici și neînsemnate luate cîte una dar împreună formau un corp compact, o mică armată care se deplasa în aceeași direcție ca unda unui val. Înspăimîntată că furnicile s-ar putea cățăra pe copaci ajungînd la prețiosul ei ou, zbură iute la cuib. Îi împărtăși temerile perechii ei și el o ascultă atent, liniștind-o ca întotdeauna. Îl iubea o dată mai mult pentru asta. El nu dramatiza, nu exagera. El raționa cu calm și o anume detașare astfel că întîmplările și reflexele lor căpătau dimensiuni și nuanțe cărora li te puteai adapta. El nu era într-un război necontenit nici cu lumea și nici cu el însuși. Stătură multă vreme amîndoi strînși unul în celălalt. Într-un tîrziu se ivi luna, galbenă și rotundă ca o floare a soarelui. Într-o dimineață puiul sparse coaja care-l apăra de răul din lume, dornic să soarbă primul lui răsărit de soare. Era atît de plăpînd și golaș! Îl hrăneau pe rînd păzindu-l ca pe ochii din cap. Acum bărbătușul era cel care pescuia mai mult, Ariel zbura numai în zori.

Iarna, care fusese blîndă ca o toamnă întîrziată trecu pe nesimțite. Primăvara veni pe atol cu tot cortegiul ei de flori și miresme îmbătătoare. Clorofila făcea tumbe sus, jos și frunzele arborilor deveniră iar verzi, pline de sevă. Pînă și harnicile albine se ciocneau în aerul cald derutate de atîtea parfumuri și culori. Soarele îi desfăta pe locuitorii atolului cu lumina și căldura lui. Oceanul gemea de pește. Ariel își reluă plăcutele taifasuri cu Honu și Monachus care picoteau cît era ziua de lungă la soare.

Nici puiul nu mai era atît de neajutorat, creștea și trupul i se acoperea de pene. Își admira aripile și deveni mîndru de pintenul alb de la subsuoară. Îl învățau amîndoi cum să-și folosească aripile, la început la mică înălțime, mărind treptat distanța de la sol. Plin de încredere se avînta să zboare țipînd furios cînd pierdea controlul și se rostogolea de sus. Ariel îl susținea în cădere cu aripile ei largi, înainte ca el să atingă nisipul.

Vara întreagă, odată cu ivirea zorilor Ariel își desăvîrși zborul dincolo de nori unde nici o altă pasăre nu se avîntase pînă la ea. Plutea pe apa cerului executînd cele mai complicate volte și picaje, se lua la întrecere cu vîntul, cu propriul ei zbor pînă ce devenea ea însăși vîntul, zborul ... una cu sinele ei cel mai înalt. Aproape că îi era teamă să nu rănească ființele de lumină ce veneau în întîmpinarea ei. Păreau îngeri ai dreptății cu o singură aripă și cu o sabie de foc în locul celeilalte. Cît ar fi vrut să împărtășească cu el focul acesta sacru ce-i străbătuse inima fără s-o ardă, nicicînd nu fusese mai pură.

Numai că bărbătușul își exersa propriul lui zbor care nu se mai întîlnea cu al ei, de parcă înălțimile rarefiate la care zbura ea, erau o prezență prea tare pentru el. Începuse să se poarte ca un străin, rece și nepăsător. Într-una din după-amiezi pe cînd urmărea salturile delfinilor rotitori îl văzu pe bărbătuș cu o altă fregată. Se repezi la el ca o furie ciupindu-l pînă la sînge.

83

- Ești o pasăre nebună, nebună de legat! Ariel se întoarse la cuib cu inima sfîșiată de durere. Nimic nu durează din pricina blestematului de timp, nici anotimpurile, nici iubirea. Gîndurile i se roteau în cap ca o morișcă de vînt, fără noimă. Memoria ei decupa imagini și întîmplări fericite devenite un simplu trecut. Ariel se sustrăgea din trecutul acela așa cum scufundătorii extrag din adîncuri perlele. Ei deschid fără milă pîntecele scoicilor, răscolind partea lor cea mai intimă și jefuindu-le de frumusețe.

Cum poate o pasăre, oricît de înalt i-ar fi zborul să aibă o asemenea putere asupra ei? Și cine îi dădea puterea asta? Ah! Cum se lăsase iar și iar orbită de scînteierile unor pene! Se înălță căutînd o urmă a zborului lor pe întinsul cerului dar acolo nu era nimic, neantul înghițise totul ca un pește înfricoșător. Se zbătea îndurerată și deznădăjduită stîrnind flash-uri de lumină. Cerul rămînea mut la suferința ei, numai vîntul o asculta neputincios. În tufișurile din vecinătatea cuibului un cîrd de masculi băteau din aripi umflîndu-și gușile roșii, lucioase, o inflație de super-ego-uri la vedere. Țopăiau cu capetele date pe spate, o orgie de păcănituri și cîrîituri. Ideea de zbor îi ridica spre amețitoarele spații și instinctul împerecherii îi cobora la nivelul unui balon roșu, inflamat. Printre ei își zări bărbătușul. Îl privi pe cel care fusese vulturul mărilor, condorul ei și nu-l mai recunoscu, devenise una cu ceilalți.

Apele turcoaz ale lagunei își schimbară pe nesimțite culorile devenind vineții și un vînt rece le aminti păsărilor că se apropie iarna. Lui Ariel i se făcu frică și frig, de parcă sîngele ei se retrăsese de la suprafața pielii în adîncul inimii rănite într-o încercare de a o apăra. Era aceeași frică pe care o simțise traversînd bătrînul continent. Miros de carne arsă, mirosul morții. Pămîntul tot părea un cazan clocotitor ce azvîrlea înspre cer aburi de cenușă și odată cu ea toate spaimele lumii. În zilele următoare se porni să ningă. Lumina se retrăsese din lume și peste ea se înstăpîni întunericul și frigul. O vreme izbuti să mai prindă cîte un pește de la suprafața oceanului pentru ea și puiul ei. Curînd însă o crustă de gheață prinse apele ca în clești și o iarnă cumplită, cum nu se mai pomenise năvăli peste locuitorii micului atol.

Zadarnic își făcea Ariel curaj, era tot mai istovită. O Doamne! Cît ar fi vrut să mai creadă în bunătate! Rupea crengi și frunze neacoperite încă de zăpadă îngrămădindule în cuib. Se porni să-și smulgă penele fără milă, au să-i țină de cald puiului ei.

Adunîndu-și ultimele puteri se ridică în înalt prăvălindu-se în picaj și spărgînd gheața cu ciocul ei puternic. Penele ei strălucitoare odinioară se îmbibară cu apă.

Frumoasele ei aripi atîrnau lungi și grele. Trupul i se zbătea să iasă la suprafață dar ea și-l apăsa sub apă. Își simțea inima bătînd înnebunită, gata să facă implozie. Niciun martor nu asista la scena asta mută. Pescărușii, Honu, Monachus, atolul, lumea întreagă părea încremenită sub ger.

Cu un ultim licăr al conștiinței Ariel înțelese că în cele din urmă se îndrepta spre locul acela „neatins și de neatins”.

21 noiembrie 2017, Castle Hedingham Maria Frandoș

84

MARIA SAVA

”Lunateca” ”De dormit dormeam, dar inima-mi veghea.”

Cântarea Cântărilor 5:2

În cercul nostru de prieteni i se spune ”Lunateca”. E o ciudată căreia niciodată nu poți ști ce-i trece prin cap. De altfel, vorbește foarte puțin și atunci o face ca și cum ar avea drept partener de discuții o entitate din altă lume. Nu poți decât să taci și să o asculți. Zilele trecute, pe o ploaie torențială, am intrat să mă adăpostesc la o terasă din centrul orașului. La o masă era chiar ea cu o cafea în față și cu un pachet de țigări alături, nedesfăcut încă. M-a văzut și i s-a luminat chipul, semn că se bucura să mă vadă. Cu un gest discret m-a invitat la masa ei. În timp ce ospătarul îmi aducea și mie o cafea, Gina (așa o cheamă) a început să vorbească pe un ton aproape șoptit: ”De când mă știu am trăit la limita dintre două lumi: cea reală în care mă mișc precum oricare dintre voi și o lume imaginară în care visez cu ochii deschiși. Lumea magică pe care o creez eu însămi a fost dintotdeauna mai apropiată sufletului - eu îi dau viață, imaginez propriile mele personaje, acțiuni. E lumea în care sufletul nu-mi este niciodată rănit.

Cu timpul, starea mea de visare a început să se prelungească în somn numai că de astă dată intru într-o altă dimensiune pe care n-o mai pot controla. Unele vise le uit, altele au un impact emoțional foarte puternic și când mă trezesc le retrăiesc cu aceeași intensitate. Sunt vise pe care nu le știu pătrunde întotdeauna.

Din păcate, în ultima vreme am intrat într-o conjunctură deloc agreabilă pentru mine, dimpotrivă ... Lumea în care trăim nu e o câmpie plină de floricele pe care să le culegem zburdând și cântând. Diavolul pândește din umbră și acolo unde găsește ușa deschisă, intră și se instalează ca la el acasă. Dar ... Îngerul meu Păzitor e la datorie și-mi dă de știre că primejdia este pe aproape. Cad într-un somn din care aproape că nu mă pot trezi două zile la rând. Visez ... transpire ... visez ... trăiri epuizante pentru organismul meu ... subconștientul se străduiește să mă aducă la realitate. În vis, cineva îmi scrie cu cărbune pe o tablă imaginară: LAYLA!...Mă trezesc în cele din urmă și caut mai multe informații pe internet. Găsesc numele personajului din 85

acea poveste orientală și mă opresc din căutare, deși mă copleșește o stare de neliniște interioară. Vechiul meu instinct animalic care-mi semnalizează primejdia aflată în apropiere mă pune în gardă ... Nu vreau să-l iau în seamă. Sunt prea cuprinsă de nebunia lumii virtuale ... Într-una din zile deschid o carte la întâmplare și găsesc câteva informații despre Shakespeare. Scrie negru pe alb: ”De fapt, după Iisus Christos nimeni nu a mai contribuit atât de mult (ca Shakespeare n.c.) la dezvoltarea percepției umane a unei vieți interioare.

Dacă Iisus a plantat sâmburele vieții interioare, Shakespeare i-a facilitat creșterea, a populat-o și ne-a oferit senzația pe care o avem astăzi cu toții, că în interiorul nostru se află un univers la fel de vast cu cel exterior.”

Nu voi aprofunda subiectul. Îmi atrage atenția conținutul sufit al piesei de teatru ”Îmblânzirea scorpiei” a cărei intrigă este preluată din ”O mie și una de nopți” sau ”ALF LAYLA WA LAYLA” (în arabă) ceea ce înseamnă ”Mama documentelor”.

Conform tradiției, sub labele Sfinxului egiptean, într-o dimensiune paralelă cu a noastră, stă ascunsă o bibliotecă secretă, o ”Sală a documentelor” (vezi și hroniurile lui Borges), adevărată arhivă a înțelepciunii antice de dinaintea Potopului. Titlul ”ALF LAYLA WA LAYLA” (”O mie și una de nopți”) ne spune că, de fapt, secretele evoluției umane sunt codificate în noi înșine.

Iar eu nu trebuia să merg către acea poveste de iubire orientală să găsesc vreo semnnificație, ci să caut în mine însămi adevărul pe care biata inimă mi-l tot spunea și eu mă încăpățânam să n-o ascult. Eram precum acel tânăr credul din povestea ”Cel care doarme și cel care veghează” pe care Harun al Rașid îl cufundă într-un somn adânc, îl îmbracă în veșminte regale și le spune servitorilor să-l trateze ca pe adevăratul calif atunci când se va trezi spre a-i amăgi simțurile. Actul narativ al piesei ”Îmblânzirea scorpiei” își are originea în această poveste. Pentru mine a fost suficient. Partea bună a unui act trivial, din lumea imediată, a fost tocmai depășirea unei stări alterate de conștiință care mă trăgea la fund precum sorbul unei ape tulburi și învolburate și intrarea mea într-o altă etapă.”

Nici n-am sesizat că Gina tăcea de minute bune, privind în gol. Pe un șervețel mâzgălise tot timpul ceva cât timp îmi povestise. Am aruncat o privire, înainte să mă ridic și am citit: ”Dumnezeu lucrează după cum găsește în om disponibilitate. Lucrarea lui este alta în om și alta într- o piatră.” (Meister Eckhart) Afară, ploaia se oprise și era un soare orbitor.

Fără să-i spun un cuvânt, m-am ridicat de la masă și m-am prelins pe strada aglomerată pierzându-mă printre trecătorii gălăgioși. ”Lunateca” rămăsese în lumea ei: pentru unii, o lume bizară, pentru mine, o lume încărcată de sensuri cum rar am mai întâlnit.

86

MARINA POPESCU

#instastory Captivă între două anotimpuri iarnă&iarnă singurele culori sunt ale fardurilor cruelty free vegan let’s make(up) a better world în siguranţă mă simt doar atunci când îmi pictez pielea atunci pot fi oricine pot face orice asta nu e o mască e libertatea văzută prin oglindă în felul ăsta zic că aş putea cuceri lumea deocamdată 1,3 k pozez doar câte un ochi cel mult gura mă tem că dacă mi-aş arăta întregul chip cineva mi-ar fura puterea. #proiect_de_fericire 2.0 trag o linie între mine şi ceilalţi nu recunosc nicio autoritate sunt prea mulţi dumnezei şi prea puţini cei care să creadă ţările mici sunt cele mai stabile & singurătatea e cea mai seif opţiune îmi deschid sertarele, dulapurile, cutiile, cutiuţele 87

varietatea de culori şi texturi mă-nfioară am cumpărat şi azi ceva am mai postat şi azi am scris, am gândit am zâmbit în silă am vomitat pe ascuns dă-mi like/ dă-mi follow/ dă-mi friend request în permanenţă am grijă să updatez sunt cel mai bun SEO optimizez optimizez optimizez acest pesimism de rahat #whatsapp_1 atunci când nu mai sunt sentimente se utilizează fraze scurte ea scrie doar ceea ce dicţionarul telefonului îi sugerează să scrie predictibil predicţie intuiţie genul feminin verbul a fi la timpul trecut mâna care tastează gândurile unui robot mecanic mecanism automatism ok dimineaţă tramvaiul 25 geamurile aburite degetul care desenează linii abstracte sub forma unui destin vorbim asta nu înseamnă că ne vom spune ceva necunoscuţii incertitudinea teama de a fi uitat să cobori vibraţia întârziată a device-ului care nu corespunde niciunui tremur interior

88

MIHAI GANEA

Cimitirul apelor Valuri valuri după valuri se strecoară printre pietre, stau deasupra peste maluri şiruri lungi din fier de ghete.

Ghete mari de promenadă au carâmbii răsfiraţi, ghete mici cu toc de stradă şir de dame şi bărbaţi.

Zac acolo iar metalul de-l atingi sună a clopot, undeva în zare malul moare înecat în clocot.

Gând pios te-ndeamnă ele să aprinzi o lumânare, sub o lacrimă din stele curge Dunărea spre mare.

Curge Dunărea albastră Dunărea nemuritoare, cimitir de ape naşte din pierdutele picioare.

Budapesta 16 iunie 2015

89

Le cimetière des eaux

Vagues après vagues Glissent parmi les pierres Longues chaînes des bottes Il ya au dessus des rivages Des chaussures de fer alignées Des bottes pour la promenade Les jambières pliées Des bottines élégantes de ville Des bottes plates pour les homes Pour les femmes des bottines à talon Si l’on touche doucement le metal On entend des cloches des sons Quelque part à l’horizon le ravage Meurt noyé dans le tourbillon Elles t’exhortent pour allumer une bougie Sous une larme des étoiles Le Danube coule sans cesse à la mer Le Danube bleu immortel Un cimetière des eaux naissant Le cimetière des pieds perdus.

Traduction Virginia Paraschiv

90

Ultimul cavaler El trece cu martorul frate şi prieten dar calul îi poartă în şa ca pe trei, iar templul se zbate morganic pe zare ei singuri şi calul cu paşii … de fier.

Departe e casa, departe Mormântul, drumeţii se-ndeamnă cu râvnă la şes … lăsat-au pe stâncă o cruce de sânge ca semn pelerinii când vin la cules.

Prin aer, prin apă şi flăcări se-ndeamnă la capătul vremii poteca cu trudă.

Frumosul îşi piaptănă complice rugul şi şterge din cronică templul cu ciudă.

Zadarnic asudă o frunte nebună, sămânţa-i departe prin veacuri trecută … iar cupa durerii azi plină de slavă la locuri de taină se poartă-n Ţinută.

Vai! Spada îi cade sălbatic din mână când calul se-mpiedică greu de măslin, mai sunt trecători de păzit până-n ziuă, mai sunt hoţi pe aicea şi alţii ce vin.

Vai! Mănăstirea cu schele e-nflăcări, armura sclipeşte adânc prin sutană şi marele meşter îndeamnă zidarii să predice pâinea şi vinul la strană.

E primul ce merge cu tainica vorbă.

E primul ce arde sub purpură cruce şi ultimul sol ce se scurge din templu şi ultimul Crist cavaler ce se duce.

Se pierde în zare o gură de vierme ce-nghite cei şapte tovarăşi de drum.

Departe vor duce din spaţii celeste sămânţa şi cupa prin ceaţă şi scrum.

91

Le dernier Chevalier Il passe avec son Témoin - son Frère et Ami Mais le cheval porte les deux dans sa selle Comme s’ ils étaient trois ensemble Le Temple se secoue dans le mirage du ciel Ecuyers solitaires et le cheval les pieds … de fer Loin la maison se trouve, loin le Sépulcre Les écuyers se dirigent vers la plaine ….

Ils ont laissé sur le rocher une croix sanglante Tel qu’un signe pour les pèlerines y venant Par l’air, par l’eau, et par les flammes Au bout du temps le sentier impénétrable Le Beau coiffe comme complice les buchers Il efface de la chronique le Temple avec dépit En vain un fou front se trouve en sueur La graine par les siècles est passée …

La coupe de la douleur, aujourd’hui pleine de gloire Elle est présentée à la Tenue par des endroits secrets Hélas, l’épée tombe sauvagement de la main Lors que le cheval s’empêche de l’olivier Il y a encore des cols des montagnes à garder Il y a encore des voleurs et d’autres qui y viennent Hélas le convent a les murs enflammés Et l’armure brille par la soutane Le Grand Maitre demande aux maçons Prêcher le pain et le vin par leur sermon C’est lui le premier qui s’en va au mot secret C’est lui qui brule sous la croix sanglante C’est le dernier qui quitte furtivement le Temple Et le dernier Christ Chevalier qui s’en va Il se perd dans l’abîme qui se roule dans les ténèbres Qui avalent les neuf compagnons pendant leur chemin Loin, loin, lles vont porter parmi les espaces célestes La coupe par le cendre et le plus chaud brouillard.

Traduction Virginia Paraschiv 92

Mănușile albe La groapa comunală la groapa cu istorii unde se-adună zilnic mizeria urbană zăcea bătrâna doamnă care scurmase-n zorii de umbre și gunoaie în căutări de hrană.

Privea soldatul roșu cu steaua lui fugară priveliștea macabră din vârf de baionetă femeia aristocrată dormea pe flori de ceară în rochia cu volane distinsă și cochetă. Și galopau cazacii cu hatmanul alături pe marmura din sticla palatului de iarnă dormea răpus de vodkă înconjurat de tronuri un Zek strângând în brațe un capăt de lucarnă. Și-n liniștea profundă de rău prevestitoare în ziua cea măreață o mână în cătușă croia pe trupul rece al tristei muritoare o lume proletară din zgură și cenușă.

Plângea acolo maica Rusia preacurată privind bătrâna moartă la groapa cu nămol în vreme ce mujicul din țarina prădată își atârna medalii de gâtul gros și gol.

Părea măreață totuși această arătare venită din milenii cu tristul său norod prin neguri diavoli roșii au început să zboare spre râul care curge sub maiestuosul pod. Și-n zorii aceia roșii de sânge și suspine vedeai de sus o Doamne sărmana creatură cum se pierdea-n haznaua istoriei divine cuminte resemnată cu zâmbetul pe gură.

Ieșeau peste gunoaie în raza de lumină din mânecile rupte țesute cu arnici ca ultime podoabe din viața ei senină imaculate albe mănușile ei mici.

93

Les gants blancs Dans la fosse commune, dans la fosse de l’histoire Ou la misère urbaine se rassemble quotidiennement La vieille madame qui avait pataugé Dans la boue des ombres et des misères Pour chercher de la nourriture, gisait.

Le combattant rouge ayant son étoile courante Regarde l’image macabre de la baïonnette sanglante La noble femme dormait sur les fleurs de cire Avec sa robe en dentelle, distinguée et coquette.

Les cosaques galopaient prés de leur capitaine Sur le marbre du verre du palais d’hiver Un Zek embrassant la ronde lucarne Dormait vaincu par la votke, entouré par des trônes.

Dans le silence profond et de mauvais présage Ce jour- la grand une main libérée des menottes Frappait sur le froid corps de la triste mortelle Un monde prolétaire de scories et cendre.

La mère Russie immaculée pleurait là-bas En regardant la vieille morte dans la fosse couverte De boue tandis que le moujik accrochait a son gros et nu cou des médailles des domaines dépouillées .

Pourtant cette chimère issue des siècles avec Son triste peuple semblait majestueuse et forte Par les ténèbres de rouges diables commencent Voler vers la rivière qui coule sous le noble pont.

Et a cette aube rougie de sang et des soupirs Mon Dieu, on voyait la pauvre créature Errante par le cloaque de l’histoire divine Obéissante résignée avec un sourire sur la bouche.

Sur les ordures dans le rayon de la lumière Des longues manches aux fils de coton teints Comme les derniers bijoux de sa vie sereine On voyait les petits sans tache gants blancs.

Traduction Virginia Paraschiv 94

GROTA Roman Oamenii mlaștinii, preferau să moară de frig decât să meargă în adăposturi.

Motivul era unul singur, să nu li se fure lucrurile. Dar, oare, ce lucruri putea să aibă un om al mlaștinii? Alta era situația asistaților, zălucii asistați. Aceștia erau purtători de voturi. Asta, pentrucă grota era democratică, democratică și mineră. Oamenii grotei erau mineri. Din când în când făceau mineriade. Mineriadele apărau democrația.

Apărau democrația de intelectuali. Intelectualii erau împotriva asistaților analfabeți.

Analfabeții asistați aduceau cu ei voturi. Voturile erau dsistribuite de către Marele Hor liderilor obedienți. Zălucii asistați reprezentau masa electorală de bază a grotei. Cei descurcăreți locuiau în celule. Aici se plăteau taxe și impozite. Statutul zălucului celular era diferențiat. Majoritatea erau asistați sociali cu pensii și ajutoare. Ajutoare sociale. Undeva, totul se monitoriza cu mare atenție. UG era Uniunea Generală, uniunea generală a grotelor. Aceasta repartiza fonduri substanțiale pentru zăluci.

Motivul era că, aceștia reprezentau o amenințare universală. Erau noroioși, noroioși și toxici. Un pericol iminent pentru UG. Așa se spălau banii UG în sistem. În grotă, asistații aduceau venituri, venituri și voturi. Maryku era o asistată. Avea două fice. Împreună formau o familie. O familie zălucă normală. Maryku și fetele sale erau ajutate de Muka. Muka, lucra cu ziua la o televiziune canină. Locuise cândva într-n ghetou situat la marginea grotei într-un luminiș mlăștinos și insalubru. Erau vecine de celulă.

Celulele semănau cu niște adăoposturi submersibile. Mai mult, aveau aspectul unor vizuinii celulare. Maryku era discretă. Discretă și secretă. Maryku o aproviziona pe Muka cu zăluci Koka. Kokalarii se ocupau cu fecundatul. Din asta își duceau traiul în mlaștină. Muka își dorise mult să fie fecundată. Era boala ei, plăcerea ei neostoită, fecundatul. În contrapartidă, profita de statutul ei privilegiat în media zălucă și făcea trafic de influență pe unde se putea. Așa că Muka, recomanda unor centre de binefacere și autorităților filantropice zăluce să direcționeze spre Maryku ajutoare și subvenții consistente pe motivu de singurătate și întreținere. Toată lumea câștiga din asta.

Donatorii de ajutoare multiplicau, în folosul lor, micile subvenții acordate zălucilor discreți aplicând matematic ridicarea la patrat sau la cub după caz. Maryku semna că a primit o sumă oarecare ca ajutor, iar în dreptul rublicii, pe tabelul de plată, se adăugau câteva zerouri la cifră. Extrapolată metoda asta asigura pacea și liniștea în grotă precum și prosperitatea în sectorul de asistență socială zălucă. Maruku își dorea o pensie. O pensie de boală, de boală psihică.

- De ce să muncești, spunea ea? De ce să muncești când poți fura sau lenevi, pur și simplu, fără să ți se întâmple nimic rău? Muka dădea din cap încuvințând totul. Media zălucă era dominată de cele două publicații printate, continuatoare a străvechiului ziar ”Pentru grohotiș”. Socialismul grohotișului se scurgea în cele două ramuri derivate.

Vocea și Graiul. O chestie de lideri și împărțire politică. Dar izvorul ideologic păstrase ceva comun. Comun și otrăvitor.

Moneda de schimb a grotei era Groh-ul. Echivala cu o convertire în bani a produsului intern brut provenit din taxe și impozite pe cap de zăluc plus masa monetară din subvenții acordate asistaților spre cheltuire în Mall-urile grotei și în sfârșit, fondul de asigurarii de sănătate. Acest fond, asigura practic întreg bugetul produsului intern 95

brut al zălucilor. Era obligatoriu. Se recolta cu strictețe și se distribuia preferențial.

Restul, era politică. Politică demografică. Zălucii se îmulțeau prin borțoșare. Se împreunau la supărare. Își proiectau supărarea purtătoare de mesaj genetic în pântecul femeiei supărate, anume pregătită pentru procreere. Apoi, urmăreau gestația. Urma monitorizarea. Monitorizarea sarcinii și aghiazma. Aghiasma izvorului de grotă.

Aghiazma de grota. Asta, pentru binecuvântare. Binecuvântarea Preotului Zăluc Drept.

Singura confesiune existentă în grotă era confesiunea dreaptă. Confesiunea cea dreaptă! Copiii se nășteau supărați. Purtau chelie la naștere, aveau burticile gonflate și Japptroici la scară, la scara celulară. Rar mergeau la școală. Școala era pentru străinii rătăciți în grotă din întâmplare. Odraslele zălucilor primeau diplome. Diplome de absolvire. După vârstă și după caz. Simplu. Părinții mergeau la Marele Mag. Zălucul Hor Magnificetul, semna diplomele printate de către Mak-urie cibernetice specializate.

Criteriile erau pe categorii de vârstă și dar. De la gimnaziu, colegiu sau facultate până la masterate și doctorate de pension sau de antecedent. Civil și uneori, penal. Ultimul era mai scump. Odată pe an, aveau loc concursurile de admitere locale. Candidații se pregăteau intens. Concursul era temelia vieții zălucului. Se dădea o singură dată în viață. Numai o dată. Dacă nu-l treceai, rămâneai acolo. Acolo, acolo și numai acolo.

Adică la nivelul local. Puteai să te descurci ușor, dar numai la acel nivel. Aveai acces la orice funcție locală. Până la Prim Zăluc. Prim Zăluc Local. Deci, fiecare zăluc care trecea examenul localelor, putea să fie magistrat, securist, director, gestionar s-au muncitor, dar numai și numai local. Peste un an, putea să participe la concursurille raionale. Dar pentru participare, avea nevoie de o diplomă. Diploma de absolvire a concursului local. Și aici, candidatul avea dreptul să participe doar o dată în viață. Dacă lua examenul, primea diploma de absovire a examenului raional și putea să rămână la acest nivel în orice funcție. Înclusiv funcția de Zăluc Prin Raional. În plus, mai putea să participe, peste un an, cel puțin, la concursurile regionale. Dacă nu trecea un examen, rămânea toată viața la nivelul absolvit anterior. Examenele nu se repetau. Puteau fi susținute doar o singură dată. O singură dată în viață și o singură dată la acelș nivel.

Toate examenele erau orale.

Zălucul care absolvea examenul regional, putea să ocupe orice funcție la acest nivel. Avea dreptul să fie orice. Magistrat, securist, gestionar, sau chiar Zăluc Prim Regional. În plus, putea să se prezinte, dacă mai dorea acest lucru, la examenele unionale. Bineânțeles, o singură dată. Puțini zăluci ajungeau acolo. Cine lua examenul unional, putea să ocupe posturi în conducerea superioară ca Zăluci Mari Generali, Zăluci Mari Miniștrii, Zăluci Mari Securiști. Primii zece puteau să intre în zona nivelului al treilea al grotei, în preajma Marelui Zăluc Hor Magnificentul. Pentru asta, trebuiau să se supună unei operații simple, Castrarea chimică. Toate funcțiile, la toate nivelele, se cumpărau cu bani. Asta era: se cumpărau cu bani. Zălucele erau scutite de examene. Se descurcau, care cum puteau să intre în grațiile zăluciilor funcționari, examinatori sau titulari. Plata lor, era în natură, după posibilități și imaginar. Diplomele zălucelor erau identice cu ale zălucilor. Ceva mai colorate. *** Gurău înțelese cum vine teaba. Treaba cu sistemul zălucilor. Treaba din grotă.

O vagă bănuială puse stăpânire pe el. Ceva îl neliniștea. Oamenii se opriseră din mers.

Din mersul prin grotă. Din mersul spre lumină, spre dincolo așa cum stabiliseră inițial.

96

Omul Călăuză se pierduse printre zăluci. Devenise ocupat. Oupat și interesat. Gurău intuia o tendință de stabilitate la oamnii. Își dădu seama că sunt resemnați în propria lor conștiință. Băltea ceva în lumea asta. Oamenii au făcut un popas. O pauză de marș. Înțelese că repausul lor se prelungise cu niște zile bune. Începuseră să uite pentru ce erau acolo, cum au ajuns acolo, de unde veneau și unde mergeau. Uitaseră, încetul cu încetul totul. Totul despre ei. De la o vreme, apăru o altă problemă. Nu mai aveau paznici comândători. Dispăruseră și ei, unul câte unul, dispăruseră în beznă. Iar locul unde stăteau acuma era altul. Era un oraș. Un oraș subteran în toată regula. Străzi, bulevarde, blocuri și parcuri subterane. Totul era scăldat în lumina aceea artificială aducând a noapte, a noapte stelară. Din pământ emana căldura. O căldură ciudată și apăsătoare. Ventilția aerului aducea a ventilație de compresor. Undeva erau compresoarele. Niște mașini uriașe, alimentate de generatoare electrice. Energia venea din adâncuri. Lângă Gurău se opri o Jepptroică electrică elegantă. Din ea coborâ Zăluca Secretar.

— Sunteți invitat la centru!

— La centru? Întrebă Gurău. La centru? Dar unde este centrul?

— Aici, în apropiere, zise Zăluca Secretar. Aproape oricum!

Urcară în Jepptroică. Zăluca Secretar apăsă pe un buton. Apăsă pe un buton iar Jepptroica porni fâșâind ca un șarpe.

— Este pe o pernă, gândi Gurău, pernă de aer. Sau magnetică, asta e, magnetică!

— Și una și alta, îi ghicii gândurile Zăluca Secretar. După caz!

— Dar alea mari?

— O să le vedeți mai încolo. Mai încolo! Suspendate sau pe șine sub tensiune.

Vai! Ce naiv sunteți! De unde veniți, totuși? Apoi se opri, lovindu-se ușor cu palma peste frunte. A! Da știu! Sunteți de dincolo! Da știu, am învățat la școală.

— Aveți școli aici?

— Uite că am ajuns, răspunse Zăluca Secretar. Uite că am ajuns la centru. Era un canal. Un canal prin care răzbătea o lumină roșie. Ușa canalului era de sticlă armată cu metal. Armătură robustă și strălucitoare. Zăluca Secretar răsuci un comutator.

— Intrați! Se auzi o voce, intrați și așteptați. Întrarea în canal era largă. Gurău ajunse într-o încăpere spațioasă, de formă sferică. Podeau era din sticlă incasantă. Prin ea se vedeau niște ruine arheologice ciudate. Cioburi, unelte rudimentare, lucruri casnice, relicve ale unor preocupări domestice trecute.

— Luați loc! Se auzi o voce de undeva din față.

Gurău observă că este singur. Zăluca Secretarul dispăruse. Era singur în încăperea aceea ciudată. Un scaun din metal tapetat cu material textil moale era unicul obiect de mobilier acolo. În față, un aparat vorbitor cu boxă și web-cam i se adresă politicos.

— Ne-ar interesa cercetările voastre pe șobolani.

Gurău înțelese imediat că cineva din anturajul său îl turnase. Într-adevăr, lucrase la o cercetare pe vremuri. Dar o abandonase din lipsă de interes. Din lipsă de interes și de fonduri, mai ales.

— Dar asta a fost demult, zise Gurău, demult și în altă conjunctură.

— Știm, știm totul! Nu vă asundeți, îndrăzniți! Vorbi vocea din boxă.

97

— Noi știm totul! Marele Zăluc Hor, Magnificența sa, știe tot, știe tot despre dumneavoastră!

— Dar, este o joacă, o joacă oarecare de-a cercetarea. Știința rămâne totuși o joacă a minții, a minții și practicii, uneori.

— Firește că alegerea vă aparține. Dar . . . Vocea din fața sa deveni mai blândă, puteți beneficia de unele facilități. Sigur, puteți să vă continuați drumul. Sunteți liber și liberi, dar ...

— Nu mai înțeleg nimic, ce vreți să spuneți? Dar . . .

— Puteți continua! Puteți continua. Noi vă susținem. Vocea din boxă adăugă mai fermă, mai convingătoare, mai categorică, chiar mai oficială.

— Vreau să spun că entuziasmul vostru a scăzut. Lumea se schimbă cu repeziciune. Oamenii voștri s-au adaptat la noi repede. Nu știu câți mai doresc să mai continuie drumul propus. Asta am vrut să vă spun, cu tot respectul. Dar puteți să vă gâdiți, să vă mai gândiți, nu este nicio grabă. La revedere!

Gurău se trezi dincolo de canal. Năuc și descântat.

— Felicitări! Ați primit o locuință, se auzi o vocee. Era Zăluca Secretar. Vă conduc imediat acolo.

Gurău își adună gândurile.

— În orașul de unde am venit, aveam o soție și patru copii.

— Știm, spuse pe un ton sfios secretara. Noi știm totul. Totul despre fiecare. Ați avut și o mamă. O mamă care a murit.

— Cum a murit? Se lamentă Gurău. Cum a murit? Știți cumva cum a murit? Era curios sau se prefăcea că este curios. De fapt, Gurău știa cum a murit mama, buna lui mamă.

— De foame! Zise zăluca secretar, chiar de foame dar și de boală dureroasă.

Dureroasă și chinuitoare, bătrânețe blestemată. Ucisă!

— Nu, nu se poate, se chinui Gurău, văietându-se în continuare. Avea o casă, avea o pensie, cine să o ucidă și de ce?

— Cei doi!

Iar Gurău, nedumerit.

— Care?

— Cei doi, Iudă și Mână.

Secretara se aplecă ușor spre urechea ruptă a lui Gurău și continuă în șoaptă.

— Îi furau pensia în ziua când o primea. Iar bătrâna, rămânea o lună fără mâncare, fără mâncare și altele. După o lună, cei doi repetau furtul. Urmarea a fost ușor de intuit. Bătrâna s-a prăpădit.

— Noi știm tot! Oceanul, războiul, lupta . . . ți-ai neglijat familia.

— Dar ceilalți? Mai aveam doi, doi copii!

— Metafizici, erau metafizici, adăugă zăluca secretar. Știm, știm, culpă metafizică. Păcat! Mama ta s-a prăpădit din culpă metafizică. Pigy și Kala știau, știau dar tăceau. Deci, asta era, ai înțeles?

Gurău tace. Tace și rumegă situația cu discernământ metafizic, de data aceasta.

— Toate, din cauza Mântuitoarei, Zăluca Mântuitoare. Zăluca fără de prihană. *** 98

Curg stalactitele. Curg fără întrerupere. Căile grotei, tot mai reci, tot mai umede se strecoară printre stalagmite în care Zălucii Dăltuitori, au cioplit statui uriașe dătătoare de umbre, umbre mișcătoare. Peste tot este ceață iar statuile stau răstignite pe ceaţă dea lungul umbrelor mișcătoare. Parcă sunt nişte animale fără blană. Bolta murdară, lasă să se ghicească într-o parte existenţa luminii artificiale.

Ella, şi-a lipit nasul de hublou. Ca o ventuză. Iar geamul hubloului este pătat de noroi. Scaunul cu un picior mai scurt scârţie. Scârţie şi se clatină. Se clatină mereu.

Gurău îl lipește de rama deschizăturii.

Prin hublou, nu se vede mare lucru. Un colţ de stalagmită, câteva statui și bolta.

Atât! Bolta, statuile şi căile grotei. Căile grotei au un canal. Un canal cu ecluză. Un zid greu de piatră cioplită, acoperă parțial intrarea canalului. Din când în când, câte un şobolan, se strecoară greoi prin deschizătura ecluzei. Adulmecă pietrele, apoi dispare sub celule. Mereu dispare, sub celule.

Ella, ridică ochi. A zărit unul. Aşa face întotdeauna când vede un şobolan. Ridică ochii. Spre boltă. Dar bolta este jegoasă. Ca un şobolan. De undeva apare un stol de lilieci. Zboară spe lac. Spre lac sau aiurea. Niciodată Gurău nu a ştiut încotro zboară liliecii. Ella, îl trage de mână.

— Hei! Şobolanii de ce nu pleacă? Ca liliecii.

Iar Gurău se gândește, ce minunat ar fi dacă şobolanii ar pleca ca liliecii. Dar asta nu se poate. Şobolanii nu pleacă niciodată ca liliecii. Își ia haina şi iese. Iese în grotă. Nu se uită indărăt. Nu se uită, pentru că, Ella stă în spatele hubloului. Stă în spatele hubloului şi strigă. Nu o aude, dar ştie că strigă. Strigă ceva. Strigă probabil să se întoarcă. Să se întoarcă pentru că îi este urât singură. Îi este urât şi frică. Îi este frică de, Buu-buu. De, Buu-buu şi de şobolani. Mai ales de şobolani.

Dar Gurău, nu se uită înapoi. Şi Ella strigă, dar nu o aude nimeni. Nu o aude şi plânge. Plânge de necaz că nu o aude nimeni. Iar Gurău, nu se uită înapoi şi dispare la capătul drumului. Ca o statuie. In ceaţă. Şi asta, de o lună.De o lună Gurău este în zona acesta. În zona acesta ciudată. Aici a fost repartizat. Repartizat cu munca. Cu munca şi cu altceva. Gurău mai ştie că aici locuieşte, Jeny. Așa i s-a spus. Aici locuiește Jeny.

Zăluca Secretar i-a comunicat asta a doua zi, a doua zi după semnarea Adeziunii, Adeziunea de colaborare. I-a spus, că o va întlni pe Jeny, prietena lui, Jeny. Dar asta, a fost demult. Demult şi în altă parte. Gurău era student, Jeny era elevă. Trăia dînd meditaţii. Aşa a cunoscut-o, dând meditaţii. Apoi, părinții au cuplat-o cu altcineva. Om realizat profesional și material. Jeny avea șaptesprezece ani. Purta o uniformă bleau.

Bleau-marin, cu basc şi guleraş alb. O uniformă teribil de interesantă. Cu bretele şi buzunare secretoase în care se ascundeau o sumedenie de chestii. Amintiri . . .

Dar anii au trecut. Au trecut şi Gurău caută. Caută ceva. Caută mereu ceva. Ceva pierdut. Jeny, adolescenţa, vremea lor. Mai are vreo însemnătate? Iată-l adus de soartă în acest loc. În această grotă unde, din întâmplare, din pură întâmplare, locuieşte şi Jeny.

Gurău se plimbă. Se plimbă de-a lungul canalului. Și-a vârât adânc mâinile în buzunarele pantalonilor. Se plimbă iar încălțările plescăiesc pe băltoace. Plescăiesc şi stropesc. Până sus. Până sus stropesc. De când se ştie Gurău, încălțările sale plescăiesc și stropesc așa, până sus. Dar lui, nu-i pasă. El se plimbă. Se plimbă, doar, doar o va întâlni pe Jeny. Iată parcul cu Umbre. Aici într-o celulă discretă locuieşte Jeny. Privește 99

hublourile. Îi place să privescă hublourile. Dar hublourile nu spun nimic. Nimic nu spun, aşa că pornește mai departe. Se îndreptă spre, podul de piatră. Merge încet. Încet şi încă mai picură. Cineva îl ajunge din urmă. Îl ajunge din urmă Jeny. Jeny care îi întinde mâna să i-o sărute.

— Bon bon, Piţigoiule!

Iar Gurău, după ce i-a sărutat-o stângaci: — Bon bon, Jeny!

Apoi, s-au privit câteva momente. Jeny a zâmbit, făcându-i semn să o urmeze. Începea o alee cu statui. Cu statui şi bănci. Banci cenuşii. S-au aşezat pe una, lângă o tonetă părăsită. Jeny, s-a uitat la brățara IP de la mâna stângă.

— Ştii ... ! Timpul îmi este limitat. Alăptez. Peste o oră, trebuie să fiu acasă.

Poate ţi s-a spus, am un copil.

— Da, mi s-a spus. Zice Gurău, indiferent.

Iar, Jeny a zâmbit din nou, dar într-un fel ciudat. Încurcată parcă.

— Băiat? A întrebat curios Gurău.

— Băiat! A răspuns muţumită de întrebare, Jeny.

— Seamănă? Intreabă prefăcându-se curios.

— Seamănă! A încuvinţat, Jeny.

— Cu cine? Revine Gurău, pisălog.

— Ei, cu cine? S-a enevat, Jeny. Cu tatăl.

Atunci Gurău a râs. A râs şi Jeny, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi ca de şoricel.

Au râs mult tmp. Amândoi, au râs. Cu poftă, au râs. Amândoi. Apoi, Jeny si-a revenit.

L-a întrebat ce face deobicei. El i-a răspuns că a rămas acelaş. Jeny a râs iar. Din nou a râs şi Gurău. Şi iar au râs amândoi până când râzând aşa, Jeny şi-a adus aminte de ceva. De ceva despre care nu putea vorbi deocamdată. Nu putea vorbi pentru ca o înecau hohotele de râs. Apoi, deodată.

— Mai ai frică de şobolani?

Intrebarea i-a stricat, puţin, buna dispoziţie lui Gurău. Jeny a observat imediat acest lucru şi a insistat. A insistat pentru că întotdeauna i-a plăcut să insiste. Să insiste şi să fie curioasă. Iar Gurău, ca să câştig timp a întrebat-o la râdul lui.

— De şobolani?

Dar, Jeny bănuind totul.

— Da, da! De şobolani. Nu-ţi aminteşti? Spuneai că întotdeauna ai avut parte numai de şobolani.

Iar Gură, și-a amintit că întradevăr, todeauna a avut parte numai de şobolani şi s-a prefăcut că uită acest lucru. Jeny a înţeles asta şi a insistat din nou.

— Cum, nu-ţi aminteşti? Locuiai într-o căsuţa la marginea oraşului. Ai uitat oraşul nostru?

— Nu, nu l-am uitat! Fireşte că nu l-am uitat. Nu l-am uitat. A spus Gurău privind-o de data aceasta în ochi. Dar e cam mult de atunci.

Iar Jeny a adăugat.

— Dacă nu mă înşel, mă iubeai.

Iar Gurău, zâmbind.

— Da! Mă iubeai.

Iar, Jeny supărată, puţin.

100

— Mă iubeai, te iubeam, ne iubeam. Ce importanţă mai are acm?

— Are! A zis Gurău.

— Are! A zis convinsă dintr-o dată, Jeny.

— Mult. A adăugat Gurău — Mult. A zis şi, Jeny cu certitudine. Iar el, cu însufleţire.

— Alergai în pauza mare. Vântul îţi despletea codiţele. Ţi le despletea ca să-mi facă mie plăcere. Grozav ce îmi plăcea când vântul îţi despletea codiţele. Aşa, ca sămi facă mie plăcere.

Dar, Jeny l-a întrerupt. L-a întrerupt pentru că şi-a adus aminte de ceva.

— Ştii ...! De la fereastra ta, nu se vedea mare lucru. Un colţ de stradă, câţiva copaci şi un canal. Un canal cu şobolani. Şi ne era frică. Tare ne era frică de şobolani.

De şobolani şi de alceva. Mai ales de alceva. Şi, de mama.

Iar Gurău, amintindu-și, de mama.

— A! Da, de mama. Grozav ce frică ne era. De aceia plecai repede. Repede şi plngând. Plâgeai că îţi era ruşine. Îţi era tare ruşine. Mai ales de colegele tale. De colegele tale despre care, credeai că sunt alfel. Dar când ai aflat că şi ele procedau la fel, nu ai mai plâns. Erai şi tu ca ele, altfel.

Jeny a oftat.

— E mult de-atunci.

Iar Gurău, a încuviţat.

—Da! E mult de-atunci.

Jeny l-a întrbat din nou.

— Acum, mai ai frică de şobolani?

Iar Gurău, a răspuns sincer.

— Nu! Acum nu îmi mai este frică de şobolani.

Jeny, l-a întrebat mai departe.

— Ai terminat facultatea?

— Da, desigur. Fireşte că am terminat-o.

Iar, Jany.

— Şi aici? Aici, ce faci?

— Studiez. A răspuns Gurău cu multă convingere.

Jeny, a tresărit puternic spre el.

— Şobolanii!

Iar el, a încuvinţat.

— Da, şobolanii. Fieşte, studiez şobolanii. Şi rostind acestea, a privit-o ca odinioară. Iar, Jeny a deschis ochii mai tare şi a ridicat o sprânceană încreţindu-şi fruntea ca la o întrebare. O întrebare şi o curiozitate.

Gurău a continuat repede.

— Lucrez la o teză.

— O lucrare? Se interesă, Jeny.

— Da! O lucrare. Un fel de lucrare. A zis Gurău.

— Despre şobolani. A completat Jeny.

— Da! Despre şoboani. Am adăugat Gurău. Despre şobolani şi despre altceva.

— Şi despre altceva? Se înteresă, Jeny.

— Şi despre altceva. A adăugat Gurău. Despre, paternitate.

101

Iar, Jeny, foarte curioasă.

— Paternitate?

Iar el, mai departe.

— Paternitate.

Iar Jeny, grozav de interesată.

— Şi cum faci?

El, competent, autoritar.

— Atomii, atomii marcaţi.

Iar Jeny, deznădăjduită.

— Ce anume?

Gurău, diabolic.

— Bioplsma, bioplasma.

A trebuit să-i explice. Pricepea greu. Mai greu decât altădată. În cele din urmă părea că a înţeles. Aşa că a reluat.

— Deci, ai priceput? În felul acesta o pereche de şobolani se pot despărţi după ce au stat împreună o vreme. Femela, va purta atomii celuilalt.

Iar, Jany.

— Şi?

— Şi, asta e. Zice Gurău. Îi văd. Îi văd, pentru că sunt marcaţi. Adică, radioactivi.

Din nou, Jany îl întrerupe.

— Apoi?

— Apoi? Zice el.

— Apoi, zice Jany, ce faci? Îi explică în continuare.

— Pot să pun femela cu altul. Cu alt şobolan. Şi aştept. Aştept puii. Puii sunt mici. Mici şi plăpânzi. Pui de şobolan. Şi seamnă.

Jeny,intervine.

— Seamănă?

— Da! Încuvinţează Gurău. Seamănă. Seamănă cu ei. Cu ei şi cu părinţii.

— Şi cu părinţii? Zice Jeny.

— Şi cu părinţii. Zic eu. Şi cu alcineva.

— Cum, şi cu alcineva? Zice Jeny surprinsă.

Iar Gurău, documentat.

— Bineînţeles!

Jeny.

— Imposibil!

Dar Gurău.

— Atomii!

Iar Jeny.

— Care, atomi?

— Marcaţi. Încearcă să-i amintescă. Şi Jany nervoasă.

— Ce este cu ei?

— Sunt acolo. Atomii, fotonii, fotonii mesageri, acolo în pui. În creer, în inimă, ficat ... Gurău dă să-i explice. Dar ceva o nelinişteşte pe Jeny în continuare.

102

— Şi tatăl?

Zice Gurău.

— Şi tatăl? Ei acolo, câteva caractere. Câteva caractere şi impulsul. Impulsul şi ...

Jeny îl întrerupe.

— E groaznic ceea ce spui.

Iar Gurău, abia stăpânindu-și râsul.

— Da! E groaznic, dar adevărat.

— Adevărat? Zice, Jeny.

Dar Gurău, nu mai zice nimic. Dă din cap a încuviinţare şi tace. Tace.

Tace şi Jeny. Tace demult. Iar Gurău o privește cum tace şi începe să zâmbească.

Zâmbește, apoi începe să râdă. Şi râde aşa fără motiv. Fără nici un motiv. Ridicânduse. Râzând îi sărută mâna, elegant ca unei doamne, lăsând-o acolo în ploaie. În ceaţă şi ploaie. Undeva plângea un copil. Gurău grăbea spre casă. Alerga printre statuile ude ale grotei, gândindu-se la un oraş. La un oraş cu port. Cu port la un canal murdar unde niciodată nu va veni un vapor adevărat. ( Fragment )

Drumul Unirii - 2018 103

GANEA MIHÁLY PAP (Ungaria)

A Sebész A Tecuci-i vakbélgyulladás 1984-ben, egy őszi estén a Tecuci-i állomáson egy fiatalember kászálódott le a Bukarest fele tartó vonatról. Motoros öltözetet viselt, vállán vékony alumíniumvázas, piros hátizsák himbálózott. Vele együtt, a poggyászkocsiban utazott a szintén piros, könnyű motorkerékpár, amelynek pirosra festett tartályán a Mobra felirat díszelgett.

A hátizsák vázán a motorkerékpárral megegyező színű sisak lógott. A messziről érkezett fiatalember a fejére illesztette a sisakot, és meghúzta az álla alatt a bőrszíjat.

Miután leemelte a poggyászkocsiból a motorkerékpárt, kissé odébb tolta, majd a hátizsák rejtett zsebéből előhúzott egy sárga folyadékkal teli literes üveget, amelyről kiderült, hogy benzin. Az üveg tartalmát a tartályba töltötte, majd beindította a motort, és az halkan duruzsolni kezdett. Egy járókelő közelebb lépett hozzá és kíváncsian pillantott az MM feliratú rendszámtáblára.

— Messziről jön, elvtárs?

— Igen, válaszolta a motoros. Nagybányáról.

— Hohó! Az tényleg messze van.

— Megmondaná, merre van a városi kórház?

A férfi a kezét nyújtotta és bemutatkozott.

— Nicu Dragnev. Aztán rábökött a pályaudvar elé parkolt, meggyvörös Daciára.

— Ha követ, én szívesen odavezetem. Nincs messze a kórház, csak bonyolult eljutni odáig.

Néhány percnyi kanyargózás után megérkeztek a kórházhoz, amely valami udvarház-féleség lehetett hajdanán, melléképületei szerényen húzódtak meg az évszázados faóriások árnyékában, amelyek már hullatni kezdték elsárgult, immár fölöslegessé vált lombjukat.

— Orvos? – kérdezte az autót vezető férfi.

— Igen. Sebész vagyok. Ide helyeztek Tecuci-ra.

A fiatal orvos megköszönte a segítséget, majd belépett a kórház kapuján és az ügyeletes orvos kereste. Így ismerkedett meg G. doktor, a Nagybányáról a Galaţi megyei Tecuci-ra helyezett sebészorvos az aznap este éppen ügyeletes Victor Diaciuc belgyógyásszal.

104

— Hova való vagy, kolléga?

— Máramarosi vagyok, Nagybányáról.

— Komolyan? Én is máramarosi vagyok, Szacsalról. Victor Diaciuc ezután rögtön a lényegre tért.

— Mit keresel itt?

— Ide helyeztek, ugyanúgy, mint magát.

Diaciuc doktor cigarettára gyújtott. Tüdőre szívta, majd lassan visszapöfékelte a füstöt, úgy, ahogyan csak a megrögzött dohányosok szokták. Pár pillanatig gondolkodott, majd hirtelen megfordult és szinte kiáltva szólt rá fiatal kollégájára.

— Fiatalember! Reggel hatkor van vonata. Menjen el! Meneküljön, és soha ne térjen vissza ide. Ez itt maga a pokol. Húsz orvos hagyta már itt ezt a helyet maga előtt, egyiküket, Iepure doktort, a nőgyógyászt, a rendőrség zárkájában felakasztva találták meg egyik reggel. Meneküljön! Menjen! Menjen, még mielőtt ezek tönkreteszik!

G. doktor zavartan nézett rá. Diaciuc furcsán fáradtnak tűnt.

Lehet, hogy ivott, gondolta, de ahelyett, hogy megijedt volna, végignyúlt az ügyeleti szoba kanapéján és mély álomba zuhant. Reggel valaki felébresztette.

— Doktor elvtárs! Doktor elvtárs! Nyolc óra. Megkezdődött a jelentéstétel. Egy pillanat alatt talpon volt. Egy ápolónő átvezette a kórház udvarán egy kisebb épületbe, ahol az intézmény adminisztrációja működött. Florică Secară, az igazgató hűvös autoritással fogadta.

— Mikor indul?

— Nem elmenni akarok, én ide jöttem, válaszolta G. doktor.

— Nagyszerű, válaszolta szárazon az igazgató. Sebészre szükségünk van.

Gheorghiu doktorral fog dolgozni.

Beléptek a kórház gyűléstermébe, ahol a jelentéstétel zajlott. Reggelente pontosan 8 órakor kezdődött a jelentéstétel. Az ügyeletesek beszámoltak az elmúlt 24 óra eseményeiről, a sürgősségre beérkezett betegekről, hányat utaltak be közülük összesen, milyen részlegre, hány férfit, illetve nőt, milyen korúakat, ismertették mindegyiknek a diagnózisát. A jelentést néhány adminisztratív jellegű bejelentés, olykor egy-egy ritkább, különlegesebb eset, vagy tudományos téma megvitatása követte. Fél óra múlva az orvosok elhagyták az épületet, mindegyikük a maga részlege fele indult. Ezután következett a reggeli vizit, a sebészi beavatkozások. A belgyógyászaton vagy más részlegeken kezdetét vették a kezelések, beteglapok, beutalók, elbocsátó jelentések készültek. A tevékenységet a kórház vezetősége mellett Baciu elvtárs, a Securitate őrnagya felügyelte, aki az adminisztrációban dolgozó feleségének látogatása ürügyén naponta megjelent.

G. doktort a jelentéstétel végén mutatták be kollégáinak. Röviden, hivatalosan.

Olyan volt az egész, mint egy rutin bejelentés. Diaciuc doktorral találkozott már. A többi kollégáját az elkövetkező napokban ismerte meg. Két sebészük volt, Hâncu, illetve Gheorghiu doktor. És ott volt Bohotin doktornő, Bohotin Maria Jana, altatóorvos, a furcsa, boldogtalan kolléganő.

105

Egy hét után G. doktor már teljesen tisztában volt a reális helyzettel. Hâncu öreg, kifáradt, hiányzik belőle a szakmai lendület. A nyugdíjazását várja, hogy méltósággal kivonulhasson a kórházból. Gheorghiu csaknem teljesen vak. Vastag lencséjű, fekete keretes szemüveget visel, amelyet rendelésre szállítottak neki Izraelből, mínusz 16 dioptriás a bal, mínusz 8 a jobb lencséje. Mi készteti ezt az embert arra, hogy ilyen állapotban sebészként tevékenykedjen? – tűnődött G. Néhány nap múlva aztán megtudta a választ is. Megdöbbent tőle. Gheorghiu korábban Panciu járás főorvosa volt, előbb a Panciu-i, majd a Tecuci-i kórház igazgatója, a városi kórház sebészeti osztályának vezetője. G. azt is megtudta, hogy Gheorghiu a normál orvosi egyetemet sem végezte el, csak egy gyorstalpaló higiéniai képzést. Sebésszé előléptetni valakit ilyen körülmények között eléggé furcsának tűnt. Az ilyesmi csak magas politikai közbenjárásra sikerül. Hogy miért lett sebész? Gheorghiu doktort a párt igen nagyra tartotta, a Tecuci-i módosabb nők mindannyian hozzá jártak, imádták. Furcsa. Nagyon is furcsa. Emilia Andronache és Ortansa Grecu párttitkárhelyettes asszonyok, Simionică Ruxandra, és nem utolsó sorban Violeta Tatomir, a propagandáért felelős titkárasszony. Mindenki őt kereste, neki mindig voltak páciensei. A rendőrségen dolgozó elvtársak is megkeresték, a rendőrfőnök felesége, Vâlcu elvtársnő pedig főnök volt, a kórház belgyógyászati osztályának főápolónője. És Baciu elvtársnő? Róla már beszéltem. Ő a kórházat ellenőrző szekus felesége volt. Gheorghiu doktornak nagy keletje volt. Amíg a gyilkos, a romániai nőkre csak bajt és szerencsétlenséget zúdító abortuszőrület tartott, Gheorghiunak és a Tecuci-i városi kórháznak nagy híre volt a környék hölgyeinek körében. De nem csak az ottaniak jöttek, hanem messzebbről is. Elsősorban a kommunista pártvezetők, rendőrségi és szekus elöljárók feleségei. Az orvosi etika és a szakmai jóérzés határait túllépő Tecuci-i vakbélgyulladás járványként terjedt el a környéki elöljárók feleségeinek körében.

Hogy milyen műtéteket végzett Gheorghiu?

Vakbélműtéteket.

Vakbélnyúlványokat távolított el. Igen. Nasie, Mimi Melmic és más nővérek segítségével, Ţarină nővér pedig mindig ott segédkezett a műtétek alkalmával.

Mindannyian nővérek voltak, bár néhányuknak a szakmai képesítését meglehetős homály fedte. Ţarină mindössze elemi iskolát végzett, mégis ő felelt a műtőben használt kötszerekért. Az orvosok nem foglalkozhattak a betegek műtét utáni kötözésével, ez a Ţarină feladata volt. A szabályt Gheorghiu vezette be. Eléggé hihetetlen, de a sebészeknek nem volt szabad bekötözniük a megműtött beteget. A műtét utáni sebek és kötszerek Ţarină hatáskörébe tartoztak. Kizárólag csak az ő hatáskörébe. G később rájött arra is, hogy miért. A Gheorghiu által műtött páciensekkel senkinek nem volt szabad szóba állnia. Még a végén valami kotnyeles kifaggatja őket, és fény derül a petefészek-üzletre. Úgyhogy a kötözést és a sebek ellenőrzése kizárólag a Ţarină hatáskörébe tartoztak, aki időnként – hogy G. doktort kompromittálja - gondoskodott arról, hogy a G. által műtött betegek sebe elfertőződjön. A sebek elgennyesedtek, így hát G. gondos megfigyelés alatt tartotta a betegeit. A helyzet odáig fajult, hogy a sebet nem kötözte be, hanem fedetlenül 106

hagyta, és a kórterem félig nyitott ajtaján át figyelte a betegeit, illetve a Ţarină ügyködését. Ha kellett, éjszaka is bement a kórházba, hogy újrakötözze a pácienseit, és a lelkükre kötötte, hogy ne engedjék Ţarinát a sebhez nyúlni. Az emberek Ţarinát doktornőként emlegették. Ţarină doktornőnek szólították, különösen a falusi asszonyok. A Tecuci-i vakbélgyulladás a felnőtt, nemileg érett nők esetében a művi meddővé tételt jelentette. Más szóval: mindkét petevezeték elkötését. A gyilkos beavatkozás a csonkítással egyenértékű. Végleges, súlyos pszichikai és biológiai következménnyel járó csonkítás volt ez. De a Gheorghiu páciensei jól fizettek, a petevezeték elkötése nagyszerű üzlet volt. Az orvost mindenhol ismerték. A pártnál, a rendőrségen, a Securitatén, de még az Egészségügyi Minisztériumban is. Alternatíva volt ez, nagyszerű román kitaláció, amely szembeszegült azzal a demográfiai politikával, amelyet a párt, illetve annak szeretett vezetői, Elena és Nicolae Ceauşescu szorgalmaztak. Ez volt hát a Tecuci-i vakbélgyulladás.

Az apasági per Voicu bátyónak hívták. A Tecuci-i Északi Pályaudvar közelében lakott, a November 7. utca 58. szám alatti toronyház hetedik emeletén. Alacsony termetű, fürge ember volt, az utcán szinte szaladt. Voicu bátyó tiszteletreméltó volt. A rendes munkahelye mellett volt még egy másik is. Frunzeascán, az ottani gabonatárolóknál volt valamiféle felügyelő. Frunzeasca Muntenii de Tecuci mellett fekszik, a termelőszövetkezetek országos szocialista versenyében első helyezést ért el.

Frunzeascára gyűjtötték be a környék egyévi termését, itt rakták a búzát meg a kukoricát vagonokba, amellyel aztán ki tudja, miféle úticél felé szállították. Voicu bátyónak itt volt egy hivatalos neve is. Voicu elvtárs.

Voicu elvtárs mérte le a környékről érkező kamionokat és szekereket, és ő adta ki nekik a rakományt igazoló iratot. Mindent alaposan lemért, leellenőrzött, az utolsó gabonaszemig. A világos, jól szellőző, tágas raktárhelyiségekben felmérték a gabona minőségét, fajták szerint szétválogatták, aztán a megyei hatóságok által előírt szabvány szerint zsákokba töltötték és lezárták. Voicu elvtárs párttag volt, a Román Kommunista Párté. Megbízható, az ügy iránt elkötelezett elvtárs. Hogy miféle ügy iránt? Azt ő sem tudta. De példásan végezte a munkáját, mint Románia Szocialista Köztársaság minden állampolgára. Példásan végezte a munkáját és kollaborált. A Voicu elvtárs személyének, családjának és munkahelyének megfigyelésével megbízott szekus mindig kedvezően nyilatkozott róla. Jó elvtárs és jó kollaboráns volt. Alaposan meg is lepődött, amikor egy nap a Tecuci-i rendőrség kiszállt hozzá és megbilincselte.

— De mit követtem el, elvtársak? – kérdezte Voicu bátyó elképedve és kissé riadtan.

— Még kérdi? –válaszolta Furtună százados. Nem látja az elvtárs azt a csapágyat, ami a traktorok utánfutójának lemérésekor a mérleg alatt van. Nem látja, Voicu elvtárs, hogy minden lemért utánfutónál két zsáknyi búzával károsítja meg a szocialista államot? Hát maga mindezt nem látja?

107

Voicu bátyó, akit a mérleg alá helyezett csapágy miatt kaptak rajta, csak vágta a pofákat és nem hagyta magát. De a rendőrök az utasításoknak megfelelően kapcsolták le. A csalás egyértelmű volt. Az ilyesmiért jónéhány évnyi börtönbüntetés járt. Voicu bátyó nagy lélegzetet vett és elrikkantotta magát.

— Várjanak csak, elvtársak! Álljanak meg. Vegyék már le rólam ezt a bilincset, ártatlan vagyok. A csapágy nem az enyém, hanem a másé. Nem én tettem oda. Hanem egészen más, de nem mondhatom meg, hogy ki.

— Voicu elvtárs, maga bolond. A rendőrök az orra elé emelték a több kilónyi súlyú csapágyat. Ehhez mit szól? Honnan szedtük mi ezt elő maga szerint?

— Nem az enyém, elvtársak, nem és nem. Nem az enyém.

— Hanem kié?

— Nem mondhatom meg.

— Akkor menjünk be szépen az örsre. Ott majd elmondja.

— Ott se mondom el. Mert baj lesz belőle.

— Na, hagyjuk ezt, elvtárs, hagyjuk csak, majd elmond szépen mindent, hiszen már régóta ismer minket és tudja, hogy előlünk nem lehet elbújni.

Voicu bátyó nehezen állt kötélnek. Nagyon nehezen.

— Nem értik, hogy nem mondhatom el, mert baj lesz belőle?

— Nos, halljuk már, mert ha nem, éjszakára is bent tartjuk. Átszállították Tecuci-ra, az ottani rendőrörsre. Egy órányi letartóztatás után Voicu bátyó felordított.

— Vieru elvtárs! Vieru elvtárs, az alelnök. Az övé a csapágy. Ő mondta, hogy tegyem a mérleg alá.

— Ez azt jelenti, hogy minden utánfutó lemérése után megmarad két zsák búza.

A két zsák búza Vieru alelnök elvtársé?

— Igen! Két zsák. A Vieru elvtárs zsákjai.

— Szép. Ezt ügyesen kitaláltad, Voicu bátyó. Szép, nem mondom. Pár napig még itt maradsz bent, amíg véglegesítjük az ügyet, aztán a dosszié átkerül a bíróságra.

Jónéhány évet fogsz ülni, Voicu bátyó. Szépen elintézted magad.

Voicu bátyó csurom víz volt. Izzadt és reszketett, mint a kocsonya. Rémületében és zavarában nem tudta, mitévő legyen. Mert a csapágyas történet igaz volt, a városi pártbizottság alelnökével, Vieru elvtárssal így egyezett meg. De mi lesz most, hogy másszon ki ebből? Furtună nem viccel, és az őt kísérő rendőrök is komolyan vették a dolgot. Voicu bátyó elkeseredett. Beesteledett, aztán leszállt az éjszaka, elkeseredetten járt az agya, csak reggel felé aludt el, zaklatott álmát csapágyak, rendőrök kísértették, míg valaki keményen megrázta a vállát. A törzsőrmester volt, a fogda parancsnoka. Fejfedő nélkül, derékig kigombolkozva.

— Nyomás a kihallgatásra!

Az emeleti tágas irodahelyiségben több rendőr elvtárs várta. Legtöbbjük civil öltözéket viselt. Csak Mavrochefalos elvtárs volt tiszti egyenruhában. A többiek, köztük Furtună is, civilben voltak. Cigarettáztak, semmiségekről beszélgettek, hogy jobban teljen az idő. Amikor Voicu megjelent, mindenki az íróasztalán heverő 108

munkájába temetkezett, Voicu bátyó meg, akit a kísérője magára hagyott, tétován álldogált és remegve várta, hogy valaki észrevegye. Fölöslegesen. Negyedóra is eltelt, míg végre valaki felfigyelt rá. Végül Furtună százados felállt az íróasztala mellől és Mavrochefaloshoz fordult.

— Vigyék vissza a fogdába, most nincs időm vele foglalkozni. Majd holnap kihallgatom. Azzal levette a felöltőjét a fogasról és kiment. Voicu bátyót a fogda parancsnoka visszavezette a cellába. Újabb nap, illetve éjszaka telt el idegeskedéssel, sötét gondolatokkal. Voicu bátyó úgy érezte, legyőzték. Legyőzték és tönkretették. Az otthonára se tudott gondolni már. Próbált, de nem tudott. Fel akarta kötni magát. De mivel? A rendőrök még a cipőfűzőjét és az övét is elszedték. Ha esetleg eszébe jutna felkötni magát. Voicu bátyónak eszébe jutott Iepure doktor. A nőgyógyász. Nemrég tartóztatták le, valami abortusz miatt. Egy éjszakán át ült a Tecuci-i rendőrség fogdájában. Reggel felkötve találták. Szerencsétlen doktornak annyi volt. Nagy kavarodást okozott az eset. Még Bukarestből is lejöttek. Mostanában az abortusszal Munteanu elvtárs foglalkozik… Voicu bátyó felrezzent. Valaki a cella ajtaját matatta.

A zárban fordult a kulcs, az ajtó kinyílt.

— Nos, Voicu bátyó, vegye a holmiját, Voicu elvtárs és jöjjön.

Voicu bátyó alaposan beijedt.

— Hova visznek?

— A parancsnokhoz. A parancsnok elvtárshoz.

— Vâlcu parancsnok elvtárshoz? Az őrnagy elvtárshoz?

— Nyomás! Késő van már, haza szeretnék érni én is valamikor.

A parancsnok irodájában Voicu bátyó rápillantott az órájára, amelyet a cipőfűzőjével és övével együtt visszaszolgáltattak neki a fogdában. Tíz óra volt. Este tíz. Az irodában három ember figyelte kedélyesen, fejét ingatva.

— Ejnye, ejnye, Voicu elvtárs! Micsoda galibába csöppent maga, elvtárs. De mi, a rendőrség meg a párt, segíteni akarunk magán. Segíteni akarunk, elvtárs, mert maga a mi emberünk, megfelelő a származása, szorgalmas munkás, elkötelezett híve a párt célkitűzéseinek. Az ember téved néha, de a párt segít megjavulni, nekünk pedig cserébe segíteni kell a pártot, mert ugye, Voicu elvtárs, maga is tudja, ezt így illik, hogy mi is segítsük a pártot meg a népet, meg a szocializmust, ahogy ezt szeretett vezetőnk, Ceauşescu elvtárs is mondta. Nos, mit szól hozzá, Voicu elvtárs?

— Mit kell tennem? Mit tegyek, elvtársak?

A válasz rövid volt és egyértelmű.

— Hazamegy és végzi a munkáját. Ezt kell tennie. A Párt és a Rendőrség megvizsgálta a maga helyzetét, és úgy határozott, hogy segít magán. De magának is segíteni kell rajtunk. Mert ez így tisztességes, nemde?

— De hát mit kell csináljak? Voicu bátyó már szabadnak érezte magát. A szeme sarkából már az ablak, és az azon túl húzódó utca felé pillantgatott. A sietség felizgatta. Mondják már, elvtársak, mit kell tennem?

— Nyugalom, Voicu elvtárs, ne siessen, mert van még egy probléma. Még van itt egy komoly probléma.

109

Voicu bátyó leült. Érezte, hogy reszketni kezd a lába, a hátán pedig végigfolyik a hideg veríték. Az utóbbi két nap élményei és történései kimerítették, elhatalmasodott rajta a rémület. Elillant az ereje, már csak suttogni tudott.

— Mi történt még, elvtársak?

A három rendőr mosolyogva nézett össze, egymásra kacsintottak, majd valaki megtörte az irodára boruló csendet.

— Voicu bátyó, magának van egy kislánya, ugye?

— Igen! Lăcrămioara a neve, 15 éves, kilencedikes.

— Nagyra nőjön, Voicu bátyó, nagyra nőjön! És a Tecuci-i rendőrparancsnok irodájára ismét ráborult a csend. A Vocu bátyó számára baljóslatú csend. Felnézett, és tétován kérdezte.

— De mi van a lányommal?

— Terhes! A Galaţi megyei Tecuci rendőrségének parancsnoki irodájára a kedélyesség metsző terrorja telepedett. Terhes, Voicu elvtárs! Terhes, és mi, a párt és a rendőrség, segíteni akarunk magának.

— De hát hogyhogy terhes? Az nem lehet. Hiszem még kislány! Nemrég műtötték vakbélgyulladással.

— Na, látja? Hát ez az. A vakbélgyulladásnak szeme van. Érti már?

Voicu bátyó már nem értett semmit. Szédült. Egy dolgot értett. Hogy a rendőrök nem viccelnek, és hogy az igazság is az ő oldalukra állt. Megpróbált válaszolni.

— Kicsoda… ki csinálta?

— Találja ki. Ki műtötte meg, na, kicsoda?

— G. doktor műtötte, de a műtét sikerült, hogy is mondjam, a kislánynak semmi baja, volt ellenőrzésen is.

— Hát ez az! – mondta elégedetten a rendőr. Volt ellenőrzésen. Ellenőrzésen.

Többször is volt. Igen, több alkalommal, és tessék, megtörtént. A doktor jól elintézte, most terhes.

— De honnan tudják, elvtársak? Voicu bátyó felmérgelődött. Honnan tudják?

A rendőrök sokatmondóan pillantottak egymásra, majd egyikük fölényesen, hivatalos hangnemben közölte.

— Mi, Voicu elvtárs, mi, a párt és a rendőrség, mindent tudunk. Ezt jegyezze meg jól. Mi mindent tudunk!

— Megölöm a doktor urat, az biztos. Megölöm!

— Hagyjuk ezt! Ez a mi dolgunk. A doktorral majd mi foglalkozunk. Maga üljön csak szépen oda az asztalhoz. Fogja ezt a papírt és írja azt, amit mondok. Azután hazamegy és vár. A doktorral majd mi foglalkozunk.

Voicu bátyó közelebb húzta a székét az asztalhoz, amelyre már oda volt készítve a papír és az írószer.

— Írja! – süvöltötte egy hang. Diktálom.

— Nicolae Ceauşescu elvtárs… Elena Ceauşescu elvtársnő… Románia Szocialista Köztársaság főügyésze… a Scânteia napilap szerkesztőségének figyelmébe.

110

Voicu bátyó írt szorgalmasan. Mindent, amit lediktáltak neki. Éjfélig írt, és a végén minden papírlapot aláírt régies, szép kalligráfiával. Aztán kiment az utcára.

Hideg, csöndes éjszaka volt. Nem járt az utcán egy teremtett lélek sem. Lassan megindult hazafelé, a November 7. utca 58. szám, hetedik emelet felé. A lánya és a felesége ott várta. És újabb éjszaka következett.

Drumul Unirii – 2018 111

MIRELA IANUS ( Italia )

SCULPTORI ...

Noi aveam îngăduința nopții gândul să-l sculptăm în fildeș mat, cărțile trucate ale sorții ne scoteau speranța la mezat.

La grumazul obosit, salcâmii și-au legat un fir de curcubeu, caii neputinței când, stăpânii, și-i schimbau din ce în ce mai greu.

Lutul galben își vedea destinul modelat de disperați olari și nicicând n-am blestemat seninul care frânge zborul de icari.

Niciodată n-am uitat că rana unor lungi și aspre încercări ne ajută să învingem teama zborului din neguri către zări.

Rămânea să plângă doar o urmă ce-o lăsase curcubeul stins ochiul universului când scurmă în suspinul dorului învins.

112

PULSUL CLOROFILEI Tu de unde știi să-ngâni zefirul și de unde știi să-mi mângâi glezna? când ne spovedim sub patrafirul zorilor ce au, ca soră, bezna.

Măsluite cărți aveau să spună că eram vrăjmași pe-un front absurd în mulajul pietrelor sub lună scâncetul de tălpi eu îmi ascund. Și în zeghea fricii mă-nfășoară imnul stepei înălțând stindardul căci din unghiuri frânte vrea să doară pieptul cerului sfidând hazardul.

Noi în lupta grea și sângeroasă a cuvintelor născând orfane am sfidat pe lamele de coasă clorofila ierbilor infame.

DEZERTARE Din ulcioare sparte-arome plâng căci și-au frânt mijlocul peste timp biciul vântului plesnind spre crâng știe rugi să-nalțe-n contratimp.

Căci balansul clorofile-i rupt și iau foc peceți ca de rugină din războiul clipelor pe scut se întoarce verdele în tină.

Nevoiași purtăm desaga lungă a tăcerii apăsând pe umeri bobul copt al fricii să ne-ajungă când bătăi de inimă mai numeri.

Ne sculptăm mirările pe-o ghindă scurt amurgurile răgușesc se izbesc regretele de-oglindă când în ochi încerc să te privesc. Și sub flamuri sfâșiate-n noapte dezertăm noroiul sterp călcând sângerează alfabete-n șoapte lung în limfa teilor de rând.

113

ÎNTOMNARE Se topeau de sete și de frică flăcările-albastre pe comori imnul parfumat al ierbii strică ritmul aburit al unor zori.

La popasul frunzelor în tină trecător și dantelat de frig curcubeu-n amintiri suspină cizelând consoane când te strig. Și ne mușcă dinții înnoptării în livada vișinilor muți pulberea pe gleznele cărării ca pe-o umbră seacă o asmuți.

Căci din leagănul unor cuvinte suspendat pe-un portativ bolnav arcu-ntins al unor jurăminte în nervuri pulsează iar firav.

Dezbrăcați de dor și chiar de gânduri ne căznim să păcălim uitarea lângă tâmpla zării rânduri-rânduri plâng cocorii săgetând mirarea. ÎN LIVEZI Împușcați în noaptea nunții-n piept vișinii se scuturau de flori sâmburele crud al unor zori încolțește-n rouă când te-aștept.

Clorofila despletind fiori printre anotimpuri taie drept lângă tâmpla cerului, nedrept, flutură stindardul altor nori. Și ascundem temeri lungi în sânge în livezi albastrul clocotește peste iarbă coasa parcă plânge, Din granit nisipul se răsfrânge și când brațul tău mă-ncolăcește bocet lung în vișini înflorește.

114

DELIR DE FRUNZE La porțile păzite de balauri în miezul unor nopți de catifea cu picături de foc ne încerca dorința rătăcind pe piept de plauri.

Ne mângâiau pe fruntea tot mai grea coroane din smarald sfios de lauri din mâna iscusit-a unor fauri săgeata dorului încet creștea. Și-n nechezatul razelor de lună îngenuncheam pe caldarâmul sec urmași ai zeilor căzuți în humă Din dansul obosit iar ne adună delirul frunzelor ce se întrec când cornul ars al ierbilor mai sună.

URME Nici o urmă nu-mi lăsa pe piele vântul descântând mijlocul nopții din cadența unor stinse stele decupasem semnătura sorții.

Traduceam încet secretul morții ce în palme aspre era scris peste ziduri sparte iarăși hoții de iluzii fug din paradis. Și pe fruntea straniu încrețită a tăcerii șchiopătând pe prund hieroglife-n șoaptă despletită poartă gândul nostru mai afund.

Iar când flori de vișini se călesc tămâiate lung de vânt și beznă iele desfrânate ne sădesc sâmburele dorului în gleznă.

115

GEORGE PETROVAI

Creierul și misterul său tulburător Suntem ceea ce suntem (ființe înzestrate cu gândire, limbaj, sentimente și conștiință) datorită creierului, acest organ care nu reprezintă decât 2% din greutatea corpului și despre care reputați oameni de știință afirmă că este „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul” (Henry F. Osborne, antropolog), respectiv că este „diferit și infinit mai complex decât oricare lucru din universul cunoscut” (Richard M. Restak, neurolog).

Miracolul demarează în uterul matern, unde celulele nervoase încep să se formeze la trei săptămâni după conceperea fătului, într-un ritm de până la 250.000 de neuroni pe minut, și se continuă după naștere, așa încât – ne spune Morton Hunt în cartea The Universe Within (Universul lăuntric) – „Creierul copilului, spre deosebire de acela al oricărui animal, își triplează volumul în cursul primului an de viață”. Și astfel, prin cele aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase, plus celulele gliale cu rol fundamental în procesele de memorare, creierul uman constituie miracolul pe care-l întruchipează omul. Într-adevăr, căci spre deosebire de toate celelalte viețuitoare, dotate cu „cablajul” încorporat ce asigură inteligența instinctivă, dar dispunând de-o capacitate limitată de învățare a lucrurilor noi, creierul uman nu posedă informațiile în sine (filosoful englez John Locke susținea că mintea omului este „tabula rasa” la naștere), însă a fost dăruit de Creator cu o nelimitată capacitate de învățare.

Dovada în acest sens ne este oferită de neurologii care sunt de părere că în decursul unei vieți cu durata medie, o persoană întrebuințează doar 0,0001 din capacitatea creierului, adică o sutime din unu la sută!

Cu completarea că, aidoma mușchilor, funcțiile creierului se atrofiază prin nefolosire, însă se fortifică printr-o neîncetată gimnastică a minții! Vasăzică, doar astfel poate fi pusă la treabă acea formidabilă arhitectură vie a creierului nostru (între miliardele de neuroni se stabilesc până la un milion de miliarde de conexiuni!), a cărui 116

capacitate de memorare, ne înștiințează renumitul astronom și astrofizician Carl Sagan, este echivalentul a „douăzeci de milioane de volume, totalul celor care se află în cele mai mari biblioteci ale lumii”.

De pildă, și asta este numai una dintre numeroasele și uluitoarele lui facultăți, în fiecare secundă creierul nostru primește de la simțuri aproximativ 100 de milioane de biți sau unități informaționale. Știut fiind faptul că nu putem să medităm în același timp la două lucruri diferite, întrebarea este cum face față creierul la această avalanșă neîncetată de informații? Ei bine, cu ajutorul a doi factori implicați în proces, creierul nu numai că rezistă permanentului bombardament informațional, dar chiar izbutește cu ușurință să trieze mesajele ajunse la el și să le prelucreze pe cele admise: 1) Primul factor, cunoscut sub numele de formațiune reticulară, este rețeaua nervoasă de mărimea degetului mic din trunchiul cerebral. Acționând ca un prompt centru pentru dirijarea circulației, formațiunea reticulară controlează absolut toate mesajele ajunse la creier, le blochează pe cele neimportante și lasă doar câteva sute de informații esențiale să intre în scoarța cerebrală.

2) Al doilea factor îl reprezintă undele care traversează creierul de opt până la douăsprezece ori pe secundă. Grație acestor unde, care generează o înaltă sensibilitate, creierul se autoanalizează și reține numai informațiile esențiale.

Nu mai puțin uimitoare, totodată inexplicabile din punct de vedere științific, sunt gândurile apărute/formate în creier, limbajul articulat, capacitatea omului de-a făuri planuri de viitor raționale și cu bătaie lungă, conștiința, trebuința de artă și de principii moral-religioase (doar omul este încercat de emoții estetice, își orânduiește viața pe coordonate moral-spirituale și caută cu ardoare Transcendentul).

Să luăm cazul conștiinței, complexul proces autoreflexiv prin care gândirea umană se întoarce asupra ei și reușește să se cunoască pe sine. Despre această formidabilă capacitate „de a ne revizui propriile planuri de acțiune și de a ne adapta societății în care trăim” (dr. Richard Restak), capacitate ce ne deosebește categoric de toate celelalte viețuitoare din lumea noastră, profesorul american James Trefil opinează că „ce înseamnă în mod exact faptul de a fi conștient ... este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”, iar în abordarea filosofului australian David Chalmers, conștiința reprezintă „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței” pentru oamenii de știință, chiar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”. În ceea ce privește limbajul articulat sau al doilea sistem de semnalizare, psihologul american David Premack formulează următoarea concluzie după încercările nereușite de a-i învăța pe cimpanzei un limbaj simplu al semnelor: „Vorbirea umană este un obstacol în calea teoriei evoluției, întrucât ea are un potențial mult mai mare decât poate explica cineva”.

Iată câteva redutabile argumente în sprijinul afirmației de mai sus: 117

a) Centrul vorbirii sau zona lui Broca (regiunea lobului frontal unde se stochează informațiile necesare graiului) nu a fost descoperită la maimuțe. b) În cartea The Language Instinct (Instinctul vorbirii), autorul canadian Steven Pinker purcede de la premisa „Niciodată nu s-a descoperit vreun trib mut și nu a existat nicio dovadă a faptului că a existat vreo regiune care a servit drept «leagăn» al vorbirii, un loc de unde aceasta s-a răspândit la grupurile care nu aveau o limbă”, pentru a ajunge la concluzia fără replică din partea științificilor: „Caracterul universal al vorbirii complexe este o descoperire care îi copleșește pe lingviști și constituie primul motiv care ne determină să ne gândim că vorbirea este ... rezultatul unui instinct uman deosebit”. c) Nu există limbă sau limbi primitive, creierul nostru nu-i „cablat” pentru o singură limbă, ci a fost conceput de Atoatefăcător ca noi să putem învăța mai multe limbi (cimpanzeii, de pildă, nu sunt în stare să folosească nici măcar cele mai simple entități ale limbajului uman, pe când creierul unui copil este capabil să asimileze rapid o limbă complicată), forța cuvântului alimentat de Cuvânt are „mai multă eficacitate decât orice altă forță” și, lucru recunoscut de tot mai mulți specialiști din diverse domenii, originea limbajului „rămâne unul dintre cele mai deconcertante mistere ale creierului”, iar dezvoltarea creierului uman, „unul dintre aspectele cele mai inexplicabile ale evoluției”.

N.B.: O ipoteză la fel de plauzibilă este aceea că, aidoma ochiului (al doilea organ al omului în ceea ce privește complexitatea), creierul n-a cunoscut dezvoltarea, ci doar o intensificare a proceselor specifice culturii (planul spiritual) și civilizației (planul material). Iar dacă luăm aminte la regresul moral-spiritual al omului modern și la impasul civilizației sale, atunci suntem îndreptățiți să vorbim de-o involuție a proceselor cerebrale: tot mai mulți semeni nu-și folosesc creierul (recurg la instincte de felul slugărniciei, ipocriziei și nesimțirii) sau și-l folosesc în dauna celor mulți, aleșii noștri postdecembriști fiind un edificator exemplu în acest sens ...

Enorma diferență generată (printre altele) de limbaj între comportamentul conștient al oamenilor și cel instinctual al animalelor este admirabil înfățișată în câteva cuvinte de către teologul elvețian Ludwig Koehler: „Vorbirea umană este o taină; este un dar divin, un miracol”!

Astfel stând lucrurile cu creierul omului, consider că-i un abuz de limbaj (sau poate că o metaforă?) să întrebuințezi sintagma „creier artificial” pentru a scoate în evidență performanțele unor artefacte înzestrate cu inteligență artificială, artefacte care doar par că gândesc (indiscutabil că „gândirea” lor este altfel și net inferioară gândirii omenești) și în legătură cu care un neurochirurg face următoarea afirmație: „Oricine vorbește despre un ordinator ca despre un «creier artificial», nu a văzut niciodată un creier”.

118

Taman asta face inginerul Eli Katz: își intitulează cartea Creier uman și creier artificial (cartea a apărut în anul 1977 la Editura Științifică și Enciclopedică din București)! Dar, prudent și cu bun-simț științific, tot el are grijă să precizeze încă din Introducere că „posibilitățile reale actuale ale creierilor artificiali, raportate la posibilitățile creierului uman, sunt infime, oricât ar părea de spectaculoase în sine”.

Același Morton Hunt ne spune de ce stau astfel lucrurile: „Memoria noastră activă înmagazinează de miliarde de ori mai multe informații decât un mare calculator științific modern”.

Iar dacă mintea umană își surclasează creațiile la capitole precum capacitatea de stocare și viteza de lucru (minți neșcolite, dar miraculos înzestrate, au „bătut” cele mai avansate calculatoare la extragerea radicalilor sau efectuarea unor integrale), ce să mai spunem de planul afectiv și de cel volițional! În plus, mulțumită creierului noi avem existență (viața îmbogățită cu conștiința sfârșitului a tot ce ființează în acest timp rău și bolnav). Adică exact ceea ce este cu totul și cu totul peste puterile celui mai inteligent artefact, care prinde „viață” și chef de competiție prin fărâmele de inteligență naturală, livrate de făuritorul său sub formă de circuite integrate pe scară foarte largă (partea fizică) și, mai ales, sub formă de programe (partea logico-aplicativă).

George PETROVAI 19 feb. 2018, Sighetu Marmației, Maramureș

Drumul Unirii - 2018 119

EMANUEL POPE ( Anglia )

Happy Halloween, România! (2018) Într-unul dintre apartamentele unei proprietăți moderne și vaste, ascunsă privirilor curioase și păzită cu strășnicie sub consemn de ''maximă securitate'', în mijlocul unei păduri nu departe de capitala unui stat balcanic, Șarik își potrivea cravata în oglindă.

Urma cel mai important eveniment al vieții sale. Momentul în care toate umilințele îndurate de el până atunci vor fi răzbunate. Dar toate. Își zâmbi. Costumul Armani îi zâmbi și el. Mirosea puternic a parfum. Șarik reveni la măsuța din fața ferestrei și-n timp ce mâna îi cauta instinctiv paharul de whisky privirea îi fugi pe fereastră de unde putea vedea în amurg, departe, câteva dintre puținele blocuri muncitorești rămase în acea zonă. Luă o înghițitură din pahar și apoi încet, nu prea tare, se prefăcu că mușcă din oraș. Apoi lătră. Da! de-acum urma să fie al lui. De-acum nu vor mai conta nici funcțiile și nici măcar banii, iar puterea va fi numai și numai în mâinile lui. În jumătate de oră lucrurile aveau să se deruleze cu rapiditate și după un program bine fixat: Festinul, Cuvântarea și Banchetul. De dimineață nu făcuse altceva decât să se pregătească temeinic pentru toate astea. Auzise că în aceeași situație în care se afla el acum, un alt lider, cu mulți ani în urmă, fusese gata gata să leșine în momentul Festinului - deși era cunoscut ca un om dur. Tocmai de aceea el nu mâncase decât foarte puțin în ultimele două săptămâni și băuse numai tărie. Nu dorea să se facă de rușine în timpul ceremonialului de investire. În plus urma să intre ultimul în Sala de Festin. Și va face de așa manieră încât să întârzie cât mai mult ca să-i poată vedea la intrare, pe toți cei 20 din Consiliul de Stat turbând acolo dacă nu cumva chiar și mai rău.

Auzi pași pe dalele de marmură ale etajului. Gata, lucrurile aveau să se întâmple.

Cineva ciocăni discret și ușa se deschise larg. Doi bărbați îl însoțiră în tăcere printrun labirint de coridoare ocolind astfel camerele oficiale unde era așteptat de marea masă a membrilor de partid și de presă. După câteva minute care-i părură o veșnicie ajunse în apropierea Sălii Festinului. Acolo iși aprinse o țigară și fumă încet, tacticos privind în ochi garda ce străjuia intrarea boltită de piatră a acesteia ... Când termină își inspectă ținuta timp de alte câteva minute după care făcu un semn și bărbații îi 120

deschiseră.

Liderul se afla deja întins pe tăblia grea de stejar masiv a mesei complet înfășurat ca o mumie în steagul roșu muncitoresc. Ce e viața, se gândi Șarik ... timp de peste două decenii din această reședință și din fruntea aceleași mese, înconjurat de miniștri pe care tot el îi numea, bărbatul acesta acum mort, condusese destinele unui întreg popor. Urma el, Șarik și tot așa până în vecii vecilor, își mai spuse. Privi pe fiecare dintre cei de față. Când nu mai era atent, de cealaltă parte a mesei cineva vomită. Șarik privi într-acolo supărat, dar nu putu să-și dea seama cine fusese. Tocmai atunci intră Doctorul, Maestrul de Ceremonii. Acesta așteptă până se făcu liniște în sală și îl privi apoi pe Șarik. Șarik se încruntă și mestrul pricepu că era timpul să-nceapă. Se apropie de masă și scoțând un bisturiu îl introduse într-unul din buzunărașele special pregătite de dinainte făcute în materialul steagului. La nivelul feței defunctului, mai precis în zona gurii acestuia doctorul tăie îndelung și apăsat după care bucata pe care o decupă de acolo o așeză pe un platou de argint și i-o întinse lui Șarik. Șarik o privi cu furie și începu să rupă cu dinții din ea. Se auzi un trup greu căzând dintre cei de față, Doctorul reveni la cadavru și în ordinea inversă mersului limbilor de ceasornic începu să-i servească pe fiecare în funcție de opțiunile pe care aceștia și le exprimaseră în momentul depunerii jurământului de credință. Alți doi leșinară până ca doctorul să sfârșească ceremonialul. Înainte de-a pleca maestrul dezgoli capul mortului și de sub steag apăru fața acestuia acum lipsită de gură și zâmbet. În sală mulți dintre cei de acolo vomitară numai Șarik terminându-și porția îi privea cu un zâmbet larg. Cei care mai aveau putere începură să lovească cu picioarele în podea îndelung ovaționându-l. Noul Lider le întoarse însă spatele și îndreptându-se spre o altă ieșire a sălii părăsi Festinul. În coridorul mic ce despărțea Sala de Festin de Sala Cuvântării câțiva cosmeticieni și machiori se năpustiră și începură să-i curețe mâinile și fața și să-i aranjeze hainele, după care Șarik nerăbdător își făcu intrarea zâmbind lângă pupitrul încărcat de zeci de microfoane. Dinspre cei de la presă izbucni un ropot de aplauze și urale. Aveau un nou Stăpân. .... Șarik începea să resimtă efortul acelei seri și nu după mult timp părăsi și Sala Banchetului, dar asta nu mai înainte de-a strânge și mâinile câtorva tineri, reprezentanți de prin județe, a aripilor tinere ale Partidului.

Ajuns în limuzină se trezi ca dintr-un vis salutat de șofer: '' Să ne trăiți, Boss!'' ''Salut, George'', îi răspunse acesta ... să mergem! Mașina demară și după alte zece minute farurile sale alergau printre umbrele pădurii pe drumul ce ducea spre oraș ... dincolo de zidurile Proprietății Partidului. ''Șefu' știi că azi se sărbătorește Halloween-ul, chestia aia ciudată de la americani, cu horror, crime, morți, stafii și toate alea?'' zise George după un timp ca să-și distragă șeful. ''Hai sictir!'', se auzi răspunsul Liderului, pentru că în sinea lui, Șarik, frământa un alt gând: '' și cum, asta să fi fost tot? atât să fie de simplu și toată puterea de-acum e numai și numai a mea?''

121

TANASE ANCA

Trad. din spaniolă, poeme de O.Paz, Esenin nu-şi mai mână bidiviii Ce mai faci tu, femeie cu tenul măsliniu, cândva frumoasă, femeie în al cărei râs azi nu mai sună clopoţeii? Și ce mai face el, bărbatul al cărui chip, când nu-i văzut, cade ca un castel din cărţi de joc?

Ce mai fac singurătăţile voastre împletite?

Sunt tot acolo, pe terasă, ascultând cum latră câinii lui Nichita, cum creşte noaptea, presimţirea lui unul fără altul?

Aceleaşi gesturi de antan, puţin mai lente, aceeaşi cană de cafea, puţin mai slabă, acelaşi deal cu coamă lină pe care pasul vostru ezitant încă se-ncumetă să-l suie,aceleaşi zile de odihnă, două acum, în loc de una, între-un urcuş şi altul...

Privesc în ochii voştri cum scrie timpul febril, din ce-n ce mai ... mesteceni tineri au invadat poiana, e rândul lor să crească, al tău, să scazi ...

Femeie dragă, cu tenul măsliniu, cândva frumoasă, citeşte ,,Trei într-o barcă”, nu Eccleziastul.

O zi fără tine Este rând gol în calendar, găleată spartă, carie, cavernă în plămâni.

O zi fără tine este limba uitată care, din când în când, ne aminteşte, printr-un hohot, că trăieşte şi hohotul ei transformă sudoarea în părăsirea numită Ghetsimani.

122

O zi fără tine e stingerea luminilor din păsări, un scaun şchiop, o cârjă fără orb, intervalul dintre nimic şi fiat.

O zi fără tine e un sat de pescari fără pescari, broboade fluturând întunecimi, viaţa mea fără mine.

O zi fără mine, va continua să existe ...

N-o vei simţi până‘ntr-o altă zi, când fără mine, îţi va fi ziua fără tine.

Când voi lipsi, vei înţelege ...

Poate Câteodată, aterizează lin la uşa ta o clipă de graţie, semnul că cineva, undeva, te aşteaptă: poate-un copac stingher ca tine, poate un pui de cuc pe care nu-l interesează timpul, poate o păpădie scuturată, aşteptând puful viitor, poate însuşi cuvântul poate, cu lipsa lui de certitudini, deschizătoare de drumuri, poate-o minciună sidefie şi tulburătoare, căreia i te predai cu totul sau, de ce nu, poate chiar tu, aşteptându-te pe tine.

Omul acesta e trist Pentru că timpul pentru râs şi timpul pentru plâns nu sunt egale.

Pentru cuvintele frumoase neacoperite de fapte.

Pentru că aude mereu “nu-mi place să rămân dator”... şi cel care o spune plăteşte şi trece mai departe.

Pentru că mereu cineva iubeşte şi altcineva se lasă iubit - bonus pentru a nu mai fi dator.

Miracolul întâlnirii, omul trist îl plăteşte cu roşu. până la ultimul strop. Îi rămâne violetul, pe care nu-l vrea nimeni. ei, şi?

Omul acesta e trist. ridică din umeri şi spune ,,ei, şi?”.

Universul se stinge cu fiecare ochi care se-nchide.

Se-ntoarce în golul din care-a fost chemat.

Nu plânge şi nu ridică din umeri. Acceptă.

Am pierdut cheia casei. Am vrut să refac drumul, s-o caut, dar dispăruseră străzile.

123

Am întrebat pe unul şi pe altul, dar umbrele nu pot să răspundă.

Fără cheie, visele în culori se retrag şi ele.

Cheia era a ta şi-ai luat-o înapoi. Mi-o dăduseşi doar cu împrumut. ei, şi?

Ca să fie vin, strugurii trebuie să treacă mai întâi prin teasc. Zdrobire necesară.

Pereţii albi, curaţi, nici un cal verde nu mai galopează.

Gustul de cenuşă al orelor. Și roţile. Roţile care trec indiferente peste câini, oameni, păsări, de-a valma.

Cenuşă şi zadar, acelaşi lucru.

Doar macii continua să ardă şi după ce nu mai sunt. ei, şi?

Cele mai frumoase poveşti le spun apele.

Le-am întrebat şi pe ele, dar au tăcut.

Ruşinate, au intrat în pământ.

Le-aud cum susură, vor ieşi din nou la suprafaţă când ochii mei se vor închide.

Omul acesta e trist.

Se reazemă de-un zid şi zidul e moale ca o gelatină.

Pe-o bancă, cineva a uitat o carte. ,,Greaţa”, de Sartre.

Transplant de sânge, de la sepie la om.

La rândul lor, medicii-şi cer scuze şi ridică din umeri.

Singurii care nu ridică din umeri sunt peştii, bine ţintuiţi pe cruce.

Timp rotunjind asperităţi Au fost tramvaie şi zăpezi, şine şi sănii, copii şi zurgălăi.

Cozi la pâine, lacrimi de ger, obidă, guri cusute, - pâine amară, pâine sfântă -.

Au fost şi primăveri mai lungi adolescenţii se plimbau cu ,,flori albastre” pe sub teii sfidători Au fost tramvaie, zăpezi şi primăveri, repartizări obligatorii, schimburi de noapte, ... şi cântec în livezi Timp sufficient să-nşiri oi negre pe coli albe şi să le-aduni într-un sertar.

Suflau ca-n iesle, aer cald.

Timp suficient duminica, să te strecori pe lângă ziduri, pân’ la El, să-ţi iei putere pentru minus grade, minus lumină, minus sărbătoare Au fost tramvaie, primăveri, zăpezi şi timp, viaţă şi moarte Azi planurile s-au inversat ... şi polii …

124

Gânduri de ploaie Dimineața, să torni o cană de apă la rădăcina zilei, căci râul trebuie să curgă.

Când vine noaptea, aprinde focul și, pe măsură ce se mistuie lemnul, lasă-te și tu mistuit de plânsul lumii.

Mulțumește zilei în care se naște, fragilă, puternica mamă, a cărei inimă continuă să bată cu miliarde de cuie înfipte în ea.

Acceptă-ți căderea odată cu frunza și când ajungi la pământ, sfărâmat, adu-ți aminte că aproape de cuibul vulturilor crește floarea-de-colț. Ridică-te și mergi înspre ea, să-i mângâi petala și să te scalzi în lumina ei catifelată și pură.

Lasă-ți furia să se adune în pietre, s-o preschimbe în iarbă. Moartea se va îmbrăca în verde și noi îi vom zâmbi.

Când plouă violet, vasele de sânge devin tuburi de orgă; e momentul să lași pe bancă o carte deschisă și o cană cu cafea, pentru cel care va veni în urma ta.

Mereu, undeva, o copilă cu umbrela în 7 culori aleargă spre curcubeu. Pentru ca tu să poți cânta. Orice cântec începe de jos și se termină sus ...

Ultima notă e aceeași cu prima, glasul lui Alfa și Omega, semn al soarelui care nu mai apune.

Ulciorul Vor curge timpul şi zăpada până-ntr-o zi, când toate vor fi din nou, cuminţi, la locul lor …

Izvorul va sparge gheaţa şi va ţâşni înalt, bogat, strălucitor …

Cioburile se vor aşeza, fiecare, acolo unde trebuie şi ulciorul va fi iarăşi întreg - lipsit de frumuseţe, cu zgârieturile durerii şi culorile terne, dar întreg, putând primi apă şi vin … şi pâine, fie şi doar "firimiturile ce cad ..." ... şi pe Cel care nu sparge niciodată nici un vas, oricât de mic şi ne’nsemnat, pentru că El le face şi făcându-le, le iubeşte atât de mult, încât îşi înfăşoară-n Sine necuprinsul spre a putea să-ncapă în urcior … ... ba chiar va mai rămâne loc şi pentru-amintirea ta, a celui neatent …

Atunci mi te voi aminti cu duioşie şi îţi voi legăna în braţe umbra tristă şi din braţele mele vor ninge peste tine flori de tei … Îţi voi îmblânzi nerăbdarea şi îţi voi unge rana cu ulei …

Vom redescoperi tăcerile solare şi-abia atunci te voi putea purta cu mine, în mine, peste tot, cântându-ţi, fără cuvinte, cântece de somn şi curăţindu-ţi, cu răbdare, spinii … ... până-mi voi aminti, din tine, doar lumina…

Abia atunci vei fi al meu şi amândoi, ai Lui - toţi trei, îmbrăţişaţi într-un Cuvânt …

125

Traduceri Pablo Neruda Imensul ocean Dacă din darurile tale și din ce distrugi, Ocean, mâinilor mele le-ai putea încredința o fructă, o măsură, un ferment, aș alege repausul tău indiferent, conturul de oțel, întinderea vegheată de aer și de noapte, și energia limbii tale albe care coloanele își sfarmă și prăvale în propria-i puritate.

Nu valul ultim cu greutatea lui sărată e cel care zdrobește coaste și aduce o pace de nisip jur împrejurul lumii: ci spațiul interior al forței, dezlănțuita apelor putere, singurătatea neclintită mișunând de viață.

E poate Timpul, sau o cupă plină de tot ce mișcă, unitatea pură pe care moartea nu și-a pus amprenta, verzi viscere ale totalității arzătoare.

Din brațul scufundat care ridică-un strop numai sărutul sării mai rămâne. Din trupurile omului pe țărmul tău, doar parfumul jilav al florii umede persistă. Energia ta pare-a se scurge făr’ să se consume pare-a se-ntoarce în repaus.

Valul în cădere, arc identitar, pană înstelată, când s-a desprins a fost doar spumă, și s-a întors neconsumat ca să renască. Întreaga ta forță se-ntoarce la origini.

Nu mai aduci decât sfărâmături, pleavă desprinsă din încărcătura ta, toate la care abundența ta a renunțat, tot ce a-ncetat să fie cluster.

126

Statuia ta se-ntinde dincolo de valuri.

Ritmică și vie ca pieptul și mantaua acoperind o singură făptură și respiratia ei, din materia luminii ridicată, câmpii crescute dincolo de valuri, alcătuind pielea pământului, goală. Îți umpli ființa cu propria-ți substanță.

Umpli curbura cu tăcere.

Cu sarea ta și mierea tremură potirul, universala cavitate-a apei, păstrezi în tine totul, ca într-un crater jupuit, ca-n valea unui deal: culmi golașe, cicatrici, semne care veghează aerul mutilat.

Petalele tale palpită împotriva lumii, tremură cerealele tale submarine, peste suave alge plutește amenințarea ta, navighează și mișună școlile, în firele rețelei se adună doar fulgerarea moartă-a unui solz, un milimetru rănit de nepăsarea cristalinei tale plenitudini.

Trad. A.Tanase Octavio Paz Trecutul la vedere Cele ascultate cu sufletul, pași ai minţii mai mult decât umbre, umbre ale gândului mai mult decât pași, pe drumul cu ecouri pe care amintirea le inventează și le șterge: trec făr’ a trece peste acest acum, punte întinsă între o literă și alta.

Ca burnița peste cărbuni pașii trec prin mine spre locuri care devin iarăși aer.

Nume: dispar într-o pauză, între două cuvinte.

Soarele traversează molozul spuselor mele, soarele devastează aceste locuri chiar de cum răsare, tulburător, pe această pagină, soarele îmi deschide fruntea, balcon pentru pasărea din interiorul meu.

127

Ora-i un glob de sticlă.

Pătrund într-un patio părăsit: apare-un frasin.

Verzi exclamații ale vântului prin crengi.

De cealaltă parte, golul.

Patio neterminat, amenințat de scris și ezitările lui. Merg printre imagini cu ochi fără memorie. Sunt una din imaginile ei.

Frasinul, sinuoasă flacără lichidă, este un murmur crescător până devine-un turn care vorbește.

Patio deja hăţiş: febra închipuie gândaci care copiază apoi mitologii.

Cărămizi, var și timp: între a fi și a nu fi zidurile brune.

Infinitezimale miracole în crăpăturile lor.

Ciupercă - elf, Mitridate vegetali, șopârla și exhalațiile ei.

Sunt în interiorul ochiului: puțul în care chiar dintru-nceput un copil cade, puțul unde rostesc ce a căzut dintru-nceput cu întârziere, puțul poveștii din povestea mea în care crește apa și umbra mea coboară.

Curtea, zidul, frasinul şi puțul, într-o lumină-n formă de lagună, se șterg treptat. Crește pe țărmuri, luxuriantă,o vegetație de transparentă.

Rimă fericită de munți și edificii, se desfășoară peisajul în abstracta oglindă arhitecturală.

De-abia schițat, destin de virgulă orizontală (-) între cer și pământ, o pirogă solitară.

Valurile vorbesc în limba nahua.

Trece un semn înaripat prin înălțimi.

Poate-i o dată, conjuncție de destine: mănunchi de trestii, prefigurare a rugului.

Silexul, crucea, aceste chei de sânge porțile morții, cândva, le vor deschide?

Lumina amurgului întârzie, înalță pe covor simetrice incendii, se-ntoarce flacără himerică acest volum sigilat cu ceară pe care-l răsfoiesc (imagini: vulcanii, norii de cenușă și, plutind pe apă, mantie de pene, Tenochtitlanul îmbibat de sânge.)

Cărțile din rafturi-s deja ruguri 128

pe care soarele le-ațâță cu mâinile lui roșii.

Creionul refuză să urmeze dictarea. În scrisul ce-o numește laguna intră-n umbră. Întorc pagina. Șoapte: mă spionează din frunzișul literelor.

Memoria mea-i un smârc.

Oglindă noroioasă: unde-am fost?

Fără milă și fără furie ochii mei mă privesc în ochi din apele tulburi ale bălții pe care acum cuvintele mele o invocă.

Nu văd cu ochii: cuvintele sunt ochii mei. Trăim între nume; ce nu are nume încă nu există: Adam cu coastă, nu o păpușă de argilă, o metaforă.

A vedea lumea este a o rosti pe litere.

Oglindă de cuvinte: unde am fost?

Cuvintele mele mă privesc din balta memoriei mele. Strălucesc, din rămurișuri de reflexe, nori eșuați și bule pe un fundal de-un ocru sângeriu, silabele de apă.

Ondulări de umbre, raze, ecouri, niciun semn scris: șoapte.

Ochilor mei li-e sete. Balta e senechistă: apa, deși potabilă, nu-i de băut: e de citit.

Sub soarele platoului alpin bălțile se evaporă.

Rămâne o pulbere atee și câteva relicve fără testament.

Unde am fost?

Sunt pe unde-am fost: între zidurile ezitante ale aceluiași patio de cuvinte.

Abderramán, Pompeyo, Xicoténcatl, lupte în Oxus sau pe stânci cu Ernesto și Guillermo.

Cel cu o mie de frunze, sculptură verde-neagră a murmurului, cușcă a soarelui și fulger scurt al păsării colibri: smochinul primordial, capelă vegetală de ritualuri 129

polimorfe, diverse și perverse.

Revelații și dezgust: trupul și limbajele lui întrețesute, nod de fantasme pe care le pipăie gândirea și le împrăștie pipăitul, stâlp al infamiei sângelui, idee fixă prinsă pe fruntea mea în cuie.

Dorința este domnul spectrelor, dorința ne transformă în fantome, noi suntem viţe aeriene pe arbori de vânt, mantie de flăcări inventată și tot de flăcări devorată.

Fisuri în trunchi: sex, sigiliu, pasaje șerpuite închise soarelui și privirilor mele, deschise furnicilor.

Fisura a fost poarta pentru ce-i dincolo de ochi și gând: acolo înăuntru mareele sunt verzi, sângele-i verde, focul verde, prin ierburi negre ard stele verzi: e muzica verde a elitrelor în feciorelnica noapte a smochinului; acolo înăuntru buricele degetelor-s ochi, pipăitul vede, ochii pipăie, ochii ascultă mirosurile; - acolo înăuntru e afară, e peste tot și nicăieri, lucrurile sunt la fel și diferite, încarcerată într-un icosaedru e o insectă țesătoare de muzică și încă una care destramă silogismele țesute de păianjen, agățat de firele de lună; - acolo înăuntru spațiul este o mână deschisă și o frunte negândind idei, ci forme vorbitoare, care umblă, respiră, se schimbă și se evaporă-n tăcere; - acolo înăuntru, țară de ecouri împletite, cade lumina în cascadă, cascadă lentă, între buzele fisurilor: 130

lumina-i apă, apa-i timp diafan în care ochii își limpezesc imaginile; - acolo înăuntru toroanele dorinței simulează eternități de o secundă pe care electricitatea minții le aprinde, le stinge, le aprinde, resurecții din flăcări ale alfabetului calcinat.

- acolo înăuntru nu există școală, este mereu aceeași zi, mereu aceeași noapte, timpul n-a fost încă inventat, soarele încă n-a îmbătrânit, zăpada este geamănă cu iarba, mereu și niciodată sunt același lucru, n-a plouat niciodată, plouă-ntruna, totul este și n-a fost niciodată, popor de senzații fără nume, nume în căutarea unui trup, impure transparențe, cuști de lumină-n care se-anulează identitatea dintre cele-asemeni, diferența în contradicțiile ei.

Smochinul, iluziile și-nțelepciunea lui: minuni ale pământului - sigure, punctuale, redundante și convorbirile cu spectre.

Ucenicia cu smochinul: să vorbești cu viii și cu morții. Şi cu mine.

Procesiunea anului: schimbări care sunt repetări.

Pasul orelor și apăsarea lui.

Dimineața: mai mult decât lumină, o ceaţă de lumină preschimbată în picături gravide pe frunze și pe geamuri: lumea se subțiază în aceste geometrii oscilante până devine tăișul unei reflexii.

Germinează ziua, izbucnește-n frunze, se-nvârte-n jurul ei și se-re’ntoarce, iarăși corporală, din vidul în care se aruncă.

Timpul e lumină filtrată.

Explodează fructul negru în florescența încarnată, 131

din creanga ruptă curge, acră și lăptoasă, seva.

Metamorfoză a smochinului: dacă toamna îl arde, lumina ei îl transfigurează.

Prin spații diafane înalță-o neagră fecioară descărnată.

Lapis lazuli rotitor e cerul: continentele lui virează au ralenti, inconsistente geografii.

Flăcări în zăpezile din nori.

Din ce în ce mai mult amurgu-i miere arsă.

Alunecări tăcute de-orizonturi: lumina se aruncă de pe vârfuri, umbra se-ntinde pe câmpii. În lumina lămpii - noaptea-i stăpâna casei și fantoma bunicului meu, a nopții pătrundeam în acea tăcere, trup fără trup, timp fără ore. În fiecare noapte, mașinăriile transparente ale delirului, - cărțile - ridicau în mine arhitecturi peste abis.

O suflare a duhului le-nalță, o zbatere de pleoape le desface.

Am adunat lemne cu ceilalți și am plâns în fumul de la rugul îmblânzitorului de mânji; am mers la întâmplare prin dumbravă purtat de apele lui Tajo, verzi şi tulburi: hățișul lichid se ondula după fugara Galateea; am văzut, ca niște ciorchini, umbrele-adunate să-şi potolească setea cu sângele din șanț: mai bine să trăiești ca un țăran mărunțind pământul pentru o porție de hrană ca de câine decât să domneşti peste popoarele palide ale morților; mi-a fost sete, am văzut demoni în Gobi; am înotat cu sirena în grotă (și mai târziu, în somnul laxativ fendendo i drappi, e mostravami’l ventre, quel mí svegliò col puzzo che n’nuscia); am gravat pe mormântul meu imaginar: nu ridica piatra de mormânt, nu sunt bogat decât în oase; 132

acele memorabile pere pistruiate găsite în coșul verbal al lui Villaurrutia; Carlos Garrote, eternul frate vitreg, Dumnezeu te salvează mi-a zis când m-a pus la pământ și eu eram, reluat mereu de-oglinzile insomniei, cel care-mi făceam rău; Isis și măgarul Lucio; caracatița și Nemo; și cărțile marcate cu blazoanele lui Priap, citite-n seri diluviale cu trupul încordat și priviri intense.

Nume ancorate în golful frunții mele: scriu pentru că druidul,sub murmurul silabelor imnului, stejar adânc înfipt în pagină, mi-a dat ramura de vâsc, vraja care face să germineze cuvintele din stâncă.

Numele își adună imaginile.

Imaginile își adună carbogazoasele, ipotetice confederații.

Nori și iar nori, galop fantomatic al norilor pe crestele memoriei mele.

Adolescență, țară de nori.

Drumul Unirii - 2018

133

VIRGINIA PARASCHIV

LOLI 2009 Malaxorul politic şi destructurarea prozei Acum când scriu aceste rânduri, am terminat de străbătut avatarurile lui LOLI (Iagan Ameih, LOLI. Tecuci: Ed. Transilvania, 2009). Autorul Mihai Ganea (semnează volumul cu anagrama Iagan Ameih) le comentează în această iarnă „ce ne îngroapă încet”, iarnă lungă a indiferenţei noastre. Când mi-a încredinţat cartea, autorul mi-a recomandat să citesc începutul, apoi să sar peste roman şi să mă duc taman la sfârşit, la epilog. Aşa am şi făcut, unui autor-actor conştiincios, un cititor aidoma, răspunde provocării. După aceea, avertizată dar oarecum nedumerită, am fost părtaşă la amintirile lui Culăiţă, alias Toma (înregistrare eronată în foaia matricolă a şcolii primare), Tomescu, Miclos, evocate auctorial de Ganea Mihai, cu anagrama Iagan Ameih. Oricum, indiferent de sarabanda numelor de circumstanţă, personajul narator are conştiinţa de sine riguroasă a categoriei de apartenenţă, din copilărie până la adânci bătrâneţi: „Blegul”, cinstit, sărac, care se visează funcţionar la stat şi când şi cum i se împlineşte dorinţa de mărire şi de prosperitate. „Aveam leafă mare … în şase luni mi-am cumpărat haine, pardesiu, pantofi, ceas de mână”.

Pentru a-şi vedea însă împlinită cu adevărat menirea existenţială, omul nostru, prostul şi credulul de serviciu, face un lung drum iniţiatic, din frageda copilărie până la limanul senectuţii, de la Olteniţa la Baia Mare, cu relevante trasee ocolitoare şi 134

rezidenţe de circumstanţă, popasuri, prin Bucureşti, Zlatna, Sibiu, Roşia Montana şi câte ateliere, fabrici şi uzine se vor găsi. Geografic vorbind, omul nostru merge şi tot merge către vest, cu poticneli devoratoare de idealuri, în al sau „Weg zum Tode”, Culăiţă orbecăieşte disperat în căutarea adevărului despre sine într-un timp istoric lunecos. Autorul propune programatic demantelarea faptului de viaţă de orice artificiu estetizant. Maupassant, Zola, Celline să fie familia culturală de apartenenţă? Propun ca ipoteză de lucru susţinerea acestei filiaţii printr-un studiu de text comparat.

Povestea aventurii iniţiatice ratate e relatată de însuşi Culăiţă, prin alter-ego-ul sau venerabilul septuagenar. Memoria lui Ganea senior străbate maniacal durata şi spaţiul trecerii prin viaţă, în speranţa că îşi va găsi audienţa postumă. Asistăm la căderea din înalt destin visat într-o amărâtă de biografie. Atât i se cuvine unui Culăiţă, chiar dacă bătrânul narator proferează autoritar: „Cine va rupe aceste amintiri, Dumnezeu să-i rupă şi lui partea de fericire a vieţii veşnice”. Autorul îşi adjudecă modelul de la Ivan Denisovici, raportându-se cu precădere la durata narativă. Analogia propusă este oarecum inadecvată personajului evocat, fie şi numai pentru ca Ivan Denisovici e fiu născut, crescut, şi pedepsit de maica Rusie.

Un rus, deşi renegat de maica maşteră, are vocaţia înaltei tragedii. Ori personajele din Loli, inclusiv Culăiţă, sunt în criză cronică de identitate, socio-comunitară, pribegesc în voia sorţii, fără matricea făuritoare, fără sens, directive şi rădăcini spirituale. Culăiţă şi lumea la care se raportezeă în rutina mizeriei cotidiene, suferă de o boală neaoş românească, sadismul jovial. Universul uman din Loli e sterilizat de transcendenţă. Evlavia creştină clamată şi practicată e mai degrabă o credinţă surogat, alimentată de dogma învăţată mecanic la şcoală şi convertită în fixaţii, în practici formale şi de rutină. Mihai Ganea se declară mulţumit pentru că a îndrăznit să-şi asume riscul publicării unei lucrări controversate. Până la controversă e cale lungă, romanul se află mai degraba în stand-by şi îşi aşteaptă cititorii. Critica estetizantă tace sugestiv. „Loli” deranjează Kalokagathia normativă, iar autorul Mihai Ganea ar trebui să renunţe a se victimiza cu „inocenţă”, ştie bine ce scriere provocatoare şi atipică a publicat. Romanul stă sub semnul manuscriselor păstrate vreme îndelungată şi încredinţate unui custode-editor, în cazul de faţă, transferul de caiete, cinci la număr, se face „în familie” către urmaşul vrednic de încredere, iar „custodele” se erijează şi în comentator de text. El defineşte cartea „scriere de caz” şi pledează patetic pentru personajul protagonist. Titlul „Loli” trimite euphoric către o mondenitate savuroasă. În prefaţă aflăm de la autor că suma celor cinci caiete este un rechizitoriru anticomunist, redactată în formula unui memorial, cu valoare documentară strictă şi precisă. Perpetua teroare planează şi în postcomunism, de unde şi motivaţia publicării „anonime”. Avem la îndemână explicit şi cheia 135

anagramei „Iagan Ameih”. În cuvântul de început al cărţii, autorul Mihai Ganea alias Ameih, propune prezentarea explicită a personajului său: „Loli este un răzvrătit, un nonconformist. Caracterul său este destinul său. Este un Prometeu şi un Sisif în acelaşi timp. Loli a trăit şi a fost educat într-o lume în care spiritul decenţei şi morala creştină erau elementele dominante” etc …

Nici că se putea un mod mai bun de a-l orbi pe cititoru-jurat în pragul cărţii, decât această mostră de truism pe post de invitaţie la lectură. Şi totuşi, dacă e o provocare, un test, un purgatoriu lexical şi ideatic? Ei bine, se pare că tocmai arsenalul de truisme perpetuat dinspre personaj către autor, conferă identitate cărţii.

De fapt, cine este acest Culae decât un eşantion din masă, românul majoritar, modelator din cioburi şi frânturi formative, sortit deriziunii? Condiţie umilă, marginală, un pic de şcoală, cu învăţătură opintită după „programa şcolară analitică”, spiritualitate confuză, de împrumut, la presiunea mediului, mimetism socio-cultural, eros penibil, mediocru. Limbajul necesar de exprimare este inevitabil cutumiar, o limba română vulgată, împestriţată cu mostre de neologisme de reprezentare a urbanităţii. Ca formă supremă de dezinhibare se exersează voluptuos, obscenitatea, scatologia, trivialitatea lexicală. Şcoala româneasca antebelică, prin tradiţia ei scolastică severă, va fi pregătit involuntar vorbitorul mediu de limbă română pentru receptarea şi asimilarea, suspect de rapid şi natural, a noului limbaj, limbajul de lemn. Chiar exprimarea liberă a atitudinii „anti”, în speţă - anticomuniste, în epoca postdecembristă, e pasibilă de schematismul dihotomic şi de formalismul năucitor al limbajului propagandistic.

Captiv clişeelor de exprimare, bietul Culae (ce nume derizoriu), nu poate recepta lumea mişcătoare şi nici nu o poate relata decât buimac mintal şi fidelizat cu bună credinţă unei brume de valori, stătute, substitute jalnice ale unor valori puternice, tradiţionale. Ca orice om care a trecut prin şcoală, dar mai ales prin şcoala vieţii, ca să se afirme social, întoarcerea în timpul amintirii, e musai la bătrâneţe, în paradisul pierdut. Memoria detaliului e strivitoare; detaliu după detaliu convoacă episoade narative. Fondul evocării: sărăcia, mizeria, promiscuitatea, violenţa, frica de ziua de mâine ca motivaţie a tenacităţii. Repere ale sensibilităţii în demersul memorialistic: lamentaţia hotărât senilă în alternanţă cu veselia tipic românească, hazul de necaz, ca opoziţie antitetică clasicizantă a prezentului mărturisirii şi a trecutului evocat. Memoria plebeizată pulverizează memoria aristocratic proustiană. Între detaliile memorate „corect” se afla numele proprii. Bătrânul narator debitează impasibil nume proprii, legate de diverse circumstanţe ale biografiei sale.

136

Nume de persoane defilează ordonat, în largi enumeraţii. Cele mai multe nume proprii apar şi dispar meteoric, în şi din substanţa narativă. Culae are o meserie onestă, fasonează lemnul, are atribuţii deosebite şi pentru compas, e talentat şi la desenul tehnic, numai că el nu vrea sa fie un simplu tâmplar, un amărât de meseriaş, vrea cu orice preţ să aibă responsabilitate, să ajungă funcţionar în slujbă la stat, patronul cel mai generos, dar şi abstract. Statul are uzanţa de a-i înregistra pe oameni ordonat, statul ţine evidenţa populaţiei, statul nu oboseşte niciodată să listeze oameni. Strigarea la catalog şi apelul de rutină la armată, sunt exerciţii iniţiatic necesare, ca să se dumirească individul că identitatea sa unică, sacră si ireproşabilă, este reductibilă la un nume dintr-o listă. Viaţa ca nume într-o listă, viaţa ca număr, ca fapt statistic, fapt divers. Or, Culae visează zi şi noapte statul ca înger păzitor, de unde şi memoria activă, febrilă a listelor de nume. Memoria bătrânului e fără cusur.

La fel de riguros şi de precis, ţinerea lui de minte funcţionează pe reperele de timp, de toponimie, preţuri, masă şi cazare, arbori genealogici. Odată i se întâmplă să fie absolut amnezic : „Mama murise … Anul l-am uitat … cam în ’44 sau ’45, luna şi ziua nu mi le amintesc …”, această uitare pare ciudată şi grăitoare. Nu de alta, dar Culae şi-a trăit copilăria în deplin matriarhat. Universul paradisiac al copilăriei este evocat după reţeta consacrată de Ion Creangă. Toate clişeele aşa-zisei copilării sunt prezente în universul lui Culae. Sita, o adevărată clonă a Smarandei. (???,) iar el nu numai ca e atins brusc de uitare, dar nici nu dă semn că se sinchiseşte.

Când a plecat din Olteniţa, cu vis de procopsire şi de înălţare, spre Baia Mare, Culae nu a avut nici gând de întoarcere la plaiurile lui natale. Bâiguie, bodogăneşte când şi când, cu obidă, bătranul, cum a trăit în sărăcie „fiind un copil blestemat”.

Blestemul sărăciei şi al ignoranţei aduce frig în suflet, inevitabil şi frigul uitării necesare. Aşadar praful se alege de mitul copilăriei universale. Cum necum, Culae ajunge şi adult, devine funcţionar tehnic, ei, nu chiar la Baia Mare, ci la Roşia Montană, însurat cu scorpia cu nume de floare, Viorica. Intrigile de serviciu, gelozia patologică a Vioricăi, îl aduce pe funcţionarul familist în fundătură, oare a câta oară? – mare victimă matrimonială, s-ar zice, pe cine sa dai vina pentru nereușita existentială, daca nu pe femeia din proximitate. În finalul primei părţi din „Loli”, Culae parcă întrezăreşte semnele unei schimbări: „au început să se arate, pe aici pe colo, tovarăşii comunişti. Se purtau bine cu oamenii”. Deci după o adolescenţă turbulentă şi după căutarea unei modalităţi de subzistenţă cât de cât decentă, Nicolae Ganea, alias Loli, (numele generic al romanului), devine, atunci când nişte „comunişti de omenie” încep să mişune la Roşia Montană, asemenea tuturor confraţilor de la secţia Gura Minei, din comuna sus numită, ţinta unui bombardament informaţional. Pe fondul unei munci abrutizante şi istovitoare, muncitorii, dar şi gulerele albe, funcţionarii, află despre 137

fatidicul 23 august 1944, de la vocea regală din eter. Radioul are efecte lente şi devastatoare asupra percepţiei omeneşti despre epoca nouă ce va să vină. Radio Moscova presează terifiant cu sloganul „Moarte ocupanţilor români şi germani” (p. 171). Iată cum omul de rând este avertizat că i se apropie ceasul execuţiei colective, pentru că este vinovat de crimă. Românul îşi află cu stupoare culpa şi damnarea. Dinspre postul de radio „Donau” şuiera altă grozăvie: regele Mihai e trădător, Iuliu Maniu e un hodorog bătrân, iar pe fondul slăbiciunii autorităţii de stat, „vin bolşevicii să pună românilor juvăţul de gât” (p. 173), prevestiri terifiante despre robie, confiscarea pământurilor … dar cea mai stranie şi cutremurătoare profeţie este aceea: casele vor fi transformate în grajduri. Vremea biografiei individuale e pe cale să se oprească. Se anunţă timpul uniformizării colective a destinelor româneşti, urmează epoca existenţial masificată. Tânărul şef de secţie va deveni şi el o rotiţă într-un sistem în care se va împlini voinţa statului suprem. O viaţă de om rămâne în urmă, o viaţă cu amprentă individuală, cu suişuri şi coborâşuri inerente. Secera şi ciocanul vor deveni elementele simbol de referinţă în locul sfredelului clasic dintr-o mină. România e pe cale să facă o torturantă penitenţă cu faţa plânsă şi nedumerită către RĂSĂRIT. Normativele estetizante ale scriiturii sunt abrogate de autor deliberat. Într-o Românie smulsă din rădăcinile ei oneste şi plonjată într-un malaxor politic năucitor, ele devin inutile. Ornamentele metaforizante sunt redundante. Realitatea la care se face raportarea textuală face imposibil uzul unui stil cosmetizat, prin arta rostirii figurative. Cred că e momentul să punem în discuţie mult clamata sintagmă „proza ratată” vehiculată de comentatorii estetizanţi. Oare ce se întâmplă cu judecata critică în literatura românească, în această lume mişcătoare a ideii literare? Cum de nu se pune în dezbatere publică şi nu se semnalează aceasta defazare a criticii literare de textele apărute în proza postdecembristă? În lumea occidentală comentariile de text încearcă să se acomodeze, să identifice şi să valideze noile tendinţe. Experimentul literar nu e sugrumat din faşă, ca la noi. Cât despre „proza destructurata”, proza care sparge canoane consacrate, aceasta se bucură de mare interes. iar interfaţa între publicul consumator de literatura „noului val” şi produsul textual în sine, o constituie tocmai interpreţii de text, tălmăcitorii care au curajul să se dezveţe de prejudecăţi şi să exploreze cu bunăvoinţă şi competenţă avizată evoluţia tendinţelor literare. În cazul de faţă, autorul propune „o proză de impact” străină de arhitectura metaforizantă. „Aş vrea ca romanul să-i înveţe ceva pe cititori, ceva care nu ţine neapărat de istorie, nu este roman didactic, ci de conştiinţa noastră, pentru unii foarte încărcată, pentru alţii absentă nemotivat. Cartea nu urmăreşte un scop anume, moral sau de alta natură, este o carte de impact (p. 720)”. Aşadar, un recurs la conştiinţă, conştiinţa unei Românii ratate, închisă în acolada unor timpi istorici: 138

stalinism, perioada ceauşistă, decembrie ’89, şi din nou, o Românie ratată, România postdecembristă. „Îmi este milă în special de tineretul căzut pe câmpul de luptă, pe baricade şi care jertfe s-au adus în zadar ca să beneficieze alţi escroci, care la adăpostul lozincilor mincinoase, vor chinui mai departe poporul român.” (p. 714), conchide la final de carte Loli. El consemnează meticulos, cu simplitatea cuvintelor sale, uneori naive şi oneste, alteori fulgurant intuitive, calvarul ciclic românesc. Loli nu este nici pe departe un intelectual dezabuzat, dar un evaluator lucid şi persiflant, prototipul de conştiinţă cu care ne-a deprins proza contestatară promovată de unii autori precum Ivasiuc, Marin Preda, Breban etc. El este omul de rând, omul de bună credinţă care interpretează faptul istoric conform experienţelor sale sociosenzoriale.

Să mergem pe urmele sale, în timpi reali istorici : „în 1936 - la uzinele Phoenix şi la minele aparţinătoare, nu existau sindicate (…). Cum eram naiv şi prost, am luat şi eu parte. Eram comunist, fără să ştiu ce e aia.” (p. 123). Scopul intrării in mişcare: să mă răzbun pe inginerul Marin (p. 122), obsedantul inginer, profesor de matematică, va avea o influenţă nefastă asupra demersurilor de reuşită ale lui Ganea, faţă de care are o idiosincrazie cronică. Iată deci o primă etapa de înregimentare într-o structură organizată. Motivaţia opţiunii: vendetta. Efecte ale deraierii sociale şi comportamentale: „Bine mă nenorocitule. Eu mi-am pus obrazul pentru tine şi tu te-ai înhăitat cu bolşevicii, cu comuniştii!” (p. 123). Interpelarea aparţine inginerului Ionescu, un personaj avizat, precum se vede. Pentru Culăiţă Ganea, urmează drama sărăciei absolute (nu e prima şi nici ultima experienţă traumatizantă de acest fel, dar acum e cea dintâia oară când se atestă o cauzalitate politică). În speţă şomerul nostru este stigmatizat pentru lipsa de loialitate şi recunoştinţă în raport cu patronatul „milostiv”. 1939 - Ordin de chemare la Bucureşti. „Eram omul datoriei care trebuia sacrificat pentru apărarea patriei” (p. 138). Tratatul de la Viena: Baia Mare, conform acestuia, ajunge la unguri. Urmează în cascadă, cedarea Cadrilaterului la bulgari şi ruptul Basarabiei de către ruşi. Sensibilitate naţională unanimă în problema cedării Ardealului. Urmează tragedia colectivă a refugiaţilor.

Itinerarii stranii, sub semnul toponimic: de la Baia Mare în România - cu trenurile tixite de refugiaţi români.

Loli este pus, la propriu şi la figurat, în postura de pasager prin istoria fracturii teritoriale. El este pus în faţa unei dileme sfâşietoare: „Acum eram încurcat şi cu armata. Dacă rămâneam la unguri, nu mai eram supraveghetor şi mă trimiteau pe front. Dacă nu mă prezint la regiment, sunt dezertor (…) Eram foarte nenorocit pentru că trebuia să-mi apăr ţara luptând.” (p. 141). Guvernarea legionară: refugiaţii din Ardeal, inclusiv familia lui Loli (soţia, Viorica şi Mihăiţă, pruncul de trei săptămâni, se bucură la Bucureşti, de grija şi protecţia legionarilor entuziaşti: 139

internarea Vioricăi la Spitalul Colţea, masa la cantina legionarilor (patronată de doamna Mareşal Maria Antonescu). Pe Mihăiţă îl luau studentele legionare, îl spălau, îl curăţau, iar aceasta grijă învăluitoare e secondată de o cântare legionară, tranşant antisemită, mistică şi virulentă.” (p. 141). Duioşia e compatibilă cu violenţa. Se anunţă o lume nouă, cu reguli noi şi înţelesuri la fel de noi. Promenada invalizilor de război, eroii de la Odessa, pe Calea Victoriei. Loli consemnează cu amărăciune şi sarcasm: „Astăzi, când scriu, îmi este silă de prostia lor. Încă erau mândri că erau ciungi.” (p. 141). 1944 - Prosperitate şi belşug alimentar, propagandă dură antibolşevică, în alternanţă cu momelile imperiului roşu care-şi trimite ca emisari „comuniştii de omenie”. 1944 - După 23 august, sub guvernul Rădescu, postul de radio Bucureşti avertizează: „Români! O ceată de derbedei, în frunte cu Ana Pauker şi Vasile Luca, vor să îngenuncheze neamul.” (p. 185). 1948 - Partidul Comunist fuzionează cu Partidul Social Democrat şi se formează PMR. Loli era deja membru PSD. Dar cum? Liber şi în cunoştinţă de cauză? „Am acceptat să mă înscriu în PSD, fără să-mi dau seama că am să regret amarnic că am lucrat contra voinţei şi conştiinţei mele” (p. 186). Luat de val, Loli devine, volens nolens, comunist. Din rău în mai rău, cu acte in regulă, Loli e pe drumul fără întoarcere al pierderii de sine. Abolirea monarhiei şi ordinul de distrugere a însemnelor regale, constituie nefericita conjunctură în care Loli ia act de forţa sistemului în care bâjbâia şi el ca un nimerit. Un incident stupid domestic avea să-l smulgă pe Loli din conformismul său politic şi din efortul de adaptare, prin alchimia unui manierism păgubos.

Recuzita clasică a stalinismului în plină vigoare aplicativă, îşi arăta colţii: DELAŢIUNEA: O femeie, nevasta unui puşcăriaş, pune spontan la cale în practică, principiul românesc „să moară şi capra vecinului”: „Uite un reacţionar care şade liniştit acasă, pe câtă vreme bărbatul meu este la puşcărie” (p. 191).

Străinul delator, pare un fenomen cât de cât de înţeles, dar Loli observă şi identifică oarecum placid (ca şi cum aspectul ar fi un simplu fapt divers) şi delaţiunea în familie.

PRECEDENTUL PERICULOS: refuzul învăţătoarei de a distruge fotografiile regale din manual şi încredinţarea acestor fotografii, copiilor.

DELICTUL POLITIC: ascunderea pozelor regale sub duşumea.

IMAGINARUL ABSURD AL CULPEI: Dacă pozele stau aproape îngropate şi uitate sub o duşumea, cum pot fi acestea nocive pentru noua ordine?

DEMASCAREA CA EXERCIŢIU DE VIGILENŢĂ: Gospodina ciudoasă, intrată în posesia blestematelor de poze, duce corpul delict la Parchet. Şi aşa, din 140

amănunt domestic în amânunt, se pune de o strivire ireversibilă a unei vieţi, a unui destin. Din cotidianul gri şi plicticos se construieşte vinovăţia şi se găseste VINOVATUL, nu-i aşa?

REPRESALIILE NECESARE: LOLI, victima ideală pentru sistemul autofag şi în acelaşi timp evolutiv, regenerator, are parte de tratament! Standard: rechizitoriul public şi decăderea din drepturile profesionale, trimiterea operativă la munca de jos, la lopată. Loli cade prada unui idiot de accident gospodăresc de care nici măcar nu se face responsabil, el este, în chestiunea cu pricina de o inocenţă abisală . Este vinovatul de serviciu, perfect. El pusese pozele aduse de copil pe sobă, nicidecum pe duşumea, într-un gest, să zicem, subversiv premeditat. Autorul Mihai Ganea face recurs la detaliul relevant pentru ideea esenţială a Marelui Proiect Criminal, cu expansiune în universalitatea Răului Absolut. Analogia cu Soljeniţin este inevitabilă şi aici trebuie să dăm dreptate crezului auctorial din postfaţă. Proza nonficţională în cadenţa iadului domestic cotidian. Arhipelagul Gulag în versiune româneasca autohtonă. Soljeniţin a devenit respectat în satul global, evaluarea textului cu metrajul artei stilistice de lux, nu a avut spor. Dilema literaturănonliteratură a fost anulată de forţa de comunicare a textului. Să luăm aminte şi la Loli, din aceeaşi perspectivă: „Sistematic am fost oprit mereu de a nu cunoaşte taina morţii lui Nicuşor. Parcă aveam lepră şi nu eram tatăl lui. Treptat, au început sa circule zvonuri cu privire la moartea lui. A fost găsit la Gura Văii cu capul tăiat de roţile trenului.” (p. 286). Fără comentarii, cel puţin din partea mea. Să le facă plescăitorii de idei de la bodegile literare. E adevărat că Loli, povestitor şi trăitor, percepe o Românie a lui, o Românie insulară, o Românie în care mişună o lume măruntă şi tembelă prin catacombele politicii roşii. Nimic din sobrietatea ascezei şi meandrele spiritului din gulagul rusesc. Un tărâm care-şi refuză tragedia şi misionarismul eroic, o Românie blestemată să se victimizeze şi să se lamenteze.

ANCHETA SUMARĂ ŞI VERDICTUL NECESAR: „Să ştiti stimaţi tovarăşi, care m-aţi persecutat pe nedrept şi vinovaţi pentru acest lucru, că aţi făcut-o din prostia voastră, fără să cercetaţi.” Loli devine un paria, un exclus, un dat afara din partid.

Mai rău decât atâta nu se putea, într-un dosar de cadre.

SUSPICIUNEA DEVORATOARE DE REPERE : fotografiile regale nu le-a pus Ganea, acuzatul, poate soţia lui, fosta lui soţie, o reacţionară ; la partid s-a auzit tot zvonul despre Ganea. Şi uite aşa, într-o dramatică ambiguitate, funcţiile cognitive se atrofiază, cu pornire de la un detaliu domestic semnificant, către o realitatate mai amplă şi mai cuprinzătoare. Ambiguitatea, ca element frecvent al noncomunicării, creează un orizont de aşteptare într-o progresie terifiantă.

141

STUPOAREA VICTIMEI : „de ce, stimaţi tovarăşi? De ce m-aţi dat afara din partid? V-am aşteptat să veniţi la putere, să faceţi ordine şi dreptate”. Se ştie că în universul concentraţionar de sorginte bolşevică, întrebarea neagră rămasă în veşnicie fără un răspuns al raţiunii punitive, este : „de ce, tovarăşi, de ce?” Vinovaţii fără vină, interogau stupefiant magnifica teroare, teroarea de stat.

REABILITAREA VREMELNICĂ: Nefericitul episod din viata de partid, a lui Ganea, s-a curmat brusc. De acum înainte va primi „sarcini de răspundere pe linie de partid”. În perioada 1953-1956, Ganea face carieră, este aproape copleşit de funcţii şi de sarcini. Şi dacă notificăm un sistem ciudat şi bivalent, regenerator şi în acelaşi timp autofag, să detectăm cariera de succes a lui Nicolae Ganea, de la Agrofruct. Cheia promovării şi asimilării lui Nicolae Ganea în elita de partid, este minciuna legalizată. Activistul nostru învaţă arta furtului cu acte. Statul da. Da de bunăvoie pentru privilegiaţi, bani, prestigiu, carieră. Şi tot statul este organic masochist, pentru că se lasă jefuit şi escrocat. De la bază până în vârful ierarhiei nomenclaturiste, imaginarul românesc fierbea pentru găsirea unor soluţii scriptice ingenioase prin care orice subaltern ce se respectă îşi minţea, cu acte in regulă, şeful ierarhic superior. În cele din urmă o dură selecţie naturală îi nenorocea pe unii , iar pe alţii îi tot înălţa. Nicolae Ganea a stat cam prost cu priceperea la capitolul de furt organizat. A descoperit o hibă într-un transport de mere şi de alimente. Stupefiat de proporţiile astronomice ale jafului la stat, dar şi de ingeniozitatea făcăturii, Ganea se înhamă la demascarea fărădelegii, neînarmându-se prudenţial cu o piesă pentru şantaj. „Fiind fără experienţă , am neglijat să fac un dosar cu care să-i am la mână.” (p. 224). Şi şefii lui ce fac, când află depoziţia de om cinstit şi revoltat a lui Ganea? „Concluzia a fost să-mi ţin gura. Am discutat şi cu alti activişti. Eu sunt singur, ei sunt mulţi. Nu voi reuşi să-i înfund. Am înţeles numai atunci când responsabilii Centrului de la Seini mi-a spus: „Tovarăşe Ganea, eu trebuie să fur pentru alţii, căi de rău!” (p. 224). Nu e de mirare că Ganea a fost forţat să demisioneze, de fapt a fost concediat. Şi mai află el ce înseamnă presiunea dosarului de referinţă: relaţiile cu colegii, viaţa de familie, vorbele zvârlite la întâmplare; toată viaţa domestică şi socială a unui om este fişată în dosarul de cadre. Buimac de şirul de absurdităţi pe care le constată şi le trăieşte, inclusiv catastrofala lui căsătorie cu Viorica, Nicolae Ganea ajunge la închisoare. Este două luni încarcerat pentru un delict minor şi aproape imaginar, Nicolae Ganea se erijează în observator al modului de viaţă din închisoare, dar mai ales al ierarhiei punitive. După eliberare, el este acomodat cerinţelor vremii sale „mă învăţasem să fiu un om necinstit” (p. 268). Efortul de integrare în regulile subterane ale marelui sistem, este inutil. Va rămâne definitiv un exclus din partid, degradat de la rangul de funcţionar tehnic, la condiţia umilă de muncitor. Coborârea de la rangul de şef de schimb la clasica lopată e acompaniată 142

în surdină de avertismentul inginerului Ionescu, reiterate odată şi încă odată, obsedant: „Bine mă nenorocitule, eu mi-am pus obrazul pentru tine, să te bag la serviciu şi tu m-ai făcut de râs. Te-ai înhăitat cu comuniştii!”. Cariera de succes a personajului nostru, eşueaza lamentabil. Ultima cădere pe scara socială: i se dă ca loc de muncă postul de grăjdar, iar drama lui e însoţită de compătimiri confidenţial susurate sau de rânjetele clasei muncitoare imbecilizate, mândră că un intelectual e un prost care nu ştie să dea la lopată. Acest exclus din partid şi provenind dintr-o familie care a ascuns pozele regelui şi ale lui Antonescu, sub duşumeaua dormitorului, aşteptând să vină americanii, a intrat în protipendada noii ordini comuniste şi va ieşi din ea năuc, strivit de malaxorul politic. Uite-aşa se înmulţesc specimenele cu creierul spălat. Urmează perioada ceauşistă, nu-i asa? Romanul consemnează aproape maniacal triada nenorocita, „FFF” (Foame-Frig-Frică) şi implozia, nici până acum definite, din decembrie 1989. Se vor împlini curând treizeci de ani. Ei, şi? Consemnează naratorul despre reluarea ciclului acelui popor minţit şi chinuit. Autorul, Mihai Ganea, el însuşi pare înfrânt sub forţa malaxorului politic. Aş dori din suflet să nu fie aşa. Nu de alta, dar vedem cum Herta Müller îşi poartă vocea de scriitor cu prestanţa premiului Nobel. Polii Europei, RusiaGermania, au avut ecou în conştiinţa publică, Soljeniţin-Herta Müller. Oare noi să nu putem face o breşă pentru notorietatea unei conştiinţe româneşti? Şi noi comentatorii suntem vinovaţi de sordida complicitate, dacă ne tot împiedicăm de forma prozei nonficţionale şi nu validăm vigoarea de mesaj. În acest sens, Loli este o mostră exemplară de proză destructurată.

Virginia Paraschiv, Focsani, 2009 2010 LOLI – Revelaţia unei lecturi În inflaţia de oferte literare, este dificil să ai surprize de proporţii. Se scrie mult, se experimentează amatoristic. Monolog în Babilon. De citit nu se citeşte. Şi totuşi pe piaţa publică există un orizont de aşteptare. Se vrea literatură, cu texte aplicate la adevărul moral şi istoric despre noi înşine, ca indivizi sau comunitate. În tehnica veristă, a textelor de frontieră, impactul public este dificil. Indiferent de critica tutelară, publicul simte improvizaţia şi artificiul, dar are şi vocaţia descoperitorului de comori.

Eu însă am trăit în toamna lui 2009 ceea ce se cheamă revelaţia lecturii. Mi-a parvenit întâmplător o carte, „Loli” editată la Tecuci, 2009, Editura Transilvania, autor Iagan Ameih, ( se poate vedea că este vorba de o anagramă ). Textul amplu poate fi interpretat ca un jurnal monumental. Eu l-am evaluat ca lector, în comentariile mele, drept roman, chiar roman frescă. În spatele anagramei de pe copertă se ascunde autorul Mihai Ganea.

143

Mihai Ganea are notorietatea de poet. Prin volumul „ Menajeria de gheaţă” el a fost definit ca poet rafinat şi erudit „al frigului existential”. Registrul de exprimare este criptic - cultural şi lapidar. Ecoul public al romanului se instaurează ceva mai lent, pe măsură ce mesajul este asimilat şi asumat. „Loli” este un text provocator, într-o scriitură neconvenţională, este o scriere de impact. Autorul recurge la tehnica unei proze destructurate în care formulele clasice sunt acroşate, şi apoi anulate cu bună ştiinţă şi cu premeditare.

Naratorul din „Loli” este un personaj venerabil, un bătrân septuagenar, bolnav, însingurat, temător de ziua de mâine, aflat sub dictatura facturilor. El scrie, mai mult pe furiş, când soţia este plecată din casă, nişte memorii despre sine, familie şi mediile care l-au format. Timpul povestirii este plasat în intervalul dintre 19 iulie 1895 şi 3 aprilie 1990 ( în plină criză de reprezentare a cultului personalităţii lui Ceauşescu ), până la împlozia din 1989, cu o minimă extindere în anul 1990, aprilie, cu puţin înainte de fatidicul „20 mai – 85 % „. Loli monologhează aproape maniacal despre frig, foame, sărăcie, bătrâneţe, vicii, promiscuitatea vieţii de la bloc. Şi tot ceea ce se teme a spune cu voce tare, aşterne scris şi păstrează manuscrisele în secret. El ştie că pereţii au ochi şi urechi iscoditoare. Loli sintetizează caracteriologic bătrâneţea amară, indecentă, mahmură, ursuză, cârcotaşă şi pizmaşă. E aproape neverosimil că ipohondrul pensionar să fi fost cândva un tânăr viguros, tenace, inteligent şi talentat. După chipul şi asemănarea lui Loli, se întrevede fizionomia obosită şi îmbătrânită de necazuri a Romaniei. O Românie amărâtă şi frustrată, un tărâm îmbătrânit în rele, atins irevocabil de manierismul comunismului. Totalitarismul comunist a fost golit de orice sens şi a devenit un ritual, un set de habitudini aproape maniacale, toate translate în anchiloza limbajului de lemn.

Durata amintirii, a memoriilor transcrise de Loli este de dimensiuni covârşitoare.

Pe desfăşurătorul cronologic faptele acoperă istoria modernă a Romaniei: monarhia, rebeliunea legionară, dictatura, alianţele şi mezalianţele politice ale Romaniei, instaurarea comunismului bolşevic, stalinist, ceauşist şi dezagregarea postdecembristă. Şi toată această istorie cumplită şi complicată a Romaniei, este percepută prin ochii oamenilor de rând, de unde şi veridicitatea absolută a acestui roman document precum şi excepţionala expresivitate sociologică. O Românie cu cele două măşti histrionice, asta se vede in „Loli”. O Românie tristă, cu vocaţia metafizică sacrificială, şi o Românie hazlie şi voioasă, atinsă de un umor devastator, vecin cu rânjetul sardonic de sine. O Românie hărţuită, tocată, cartografiată după conjunctură, zgâlţâită şi presată în ritm istoric predestinat, de malaxorul politic al comunismului alternativ : comunismul roşu stalinist şi comunismul cenuşiu, cu aşa zisă faţă umană. În acest context asasinarea unui tânăr prin decapitare, îmbracă aspectul uzual al faptului divers. Crima implementaă în cotidian. Şi tot un fapt divers devin şi puşcăria 144

politică, denunţurile, „demascările pilduitoare”, corupţia malignă din universul concentraţionar.

Există în „Loli” un personaj misterios, teribil, un personaj din umbră, malefic şi atotputernic. Acest personaj îl concurează paranoic pe Creator, pe Dumnezeu. Acest personaj demonic este statul. Statul înţeles ca entitate ierarhic piramidală, statul autoritar, integralist, perfect, imuabil, statul de sorginte hegeliană. Acest stat luciferic a ajuns el însuşi la senectute şi scleroză, de unde şi isteria suspiciunii şi a terorii. În relaţia cu statul, omul îşi ia măsuri de supravieţuire şi de autoapărare. Loli însuşi trăieşte experienţa unui comuniuni de natură aproape nupţială cu statul. Din această experienţă, Loli iese înfrânt, pervertit, abuzat şi resemnat. Şi asemenea lui, milioane de români vor defila, la scadenţa epocii comuniste, cu frunţile plecate de obidă, de umilinţă şi de supărare.

Loli afirmă obsedat şi obsedant: „Am fost un copil blestemat”. Autorul Mihai Ganea propune publicului această carte stranie şi fascinantă. Prin creaţia sa, Mihai Ganea însuşi săvârşeşte un act iniţiatic de exorcizare, întrucât lumea damnată din „Loli” face parte intim şi din viaţa sa; romanul are un cert şi nedisimulat caracter autobiografic.

De ce totuşi rămân încă în con de umbră scriitorul Mihai Ganea şi excelentul său roman? În plan valoric şi prin abordarea exhaustivă, Mihai Ganea poate fi cotat cel mai bun romancier. În planul reprezentării publice, premiul Nobel şi Herta Muller sunt pe moment, capete de afiş. Asocierea nu e întâmplătoare. Un autor a fost promovat şi stimulat de statul german. Herta Muller are celebritatea scriitoarei care, asemeni lui Soljeniţin face, prin scrierile sale, un rechizitoriu anticomunist. La noi, în România, Mihai Ganea este, oficial, aproape boicotat. Pe de altă parte, nici grupurile de lobby nu funcţionează eficient. Şi atunci „Loli” trăieşte anesteziat, în tăcere mediatică. Herta Muller dezvoltă psihanalitic cititor angoase şi spaime personalizate. Acestea sunt relaţionate în exclusivitate la dictator şi la cohortele de ”supraveghetori”. Mihai Ganea, chirurg prin formaţia sa profesională, taie precis şi sigur, în carne vie. El vine cu anamneza completă a unui sistem. Nu numai regimul totalitar este luat în considerare, ci însuşi statul, iar ideea de teroare este asociată statului român. Mihai Ganea este prima voce dintre scriitori care ne avertizează asupra perpetuării posibile a terorii, de stat.

Când şi cum se pregăteşte societatea românească pentru receptarea durităţii de mesaj din „Loli”? Mihai Ganea va reedita cumva destinul Hertei Muller ? Va evada din boicotul românesc, peste hotare, ca apoi „Loli” să revină, în glorie, acasă?!

Postfaţă Loli, Editura Transilvania, Colecţia Cititor de Proză, 2010 Virginia Paraschiv, Baia Mare, 2010 145

2011 CENTENAR LOLI Astăzi e marţi, 24 mai 2011. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea unei fiinţe care, în împrejurări ciudate şi misterioase, a devenit personaj literar. Citez: « Este ziua de luni, 19 iulie 1985. Este o zi călduroasă, soarele frige, florile pălesc de căldură, seara, la orele 19 şi 20, începe un aer mai puţin cald şi foarte plăcut. Cerul e senin, nici urmă de nori. Soţia a plecat în oraş cu Niculina şi Eugen, iar eu stau la masă şi scriu evocările mele şi, atât cât mă ajută mintea, pun pe acest caiet însemnările mele.

M-am născut în oraşul Olteniţa, în ziua de 24 mai 1911. Ţin minte cum mă purta mama în braţe şi plângeam când eram mic. Pe tata nu l-am cunoscut, ne-a părăsit când aveam trei ani. Mama a rămas cu trei copii. Cum s-a descurcat şi cum ne-a crescut, nu ştiu. » ( Iagan Ameih, LOLI, Editura Transilvania, 2011, ediţia a doua, pagina 21, Colecţia Cititor de Proză) Mihai Ganea se ascunde în spatele unei anagrame: timiditate de autor, simţ ludic provocator, oricum degeaba cauţi să afli răspunsul la această întrebare sâcâitoare pentru el, pentru că te întreabă şi el scurt: Ai citit LOLI? Eu, semnatara acestor rânduri, am citit Loli înainte să-l cunosc personal pe autor şi miam manifestat public interesul şi aprecierea pentru această carte incomodă şi cu forţă mare de impact. Apoi m-am ataşat ireversibil şi de personaj, de Loli, şi de autor. Am scris despre carte, despre autor, despre Loli am scris succint şi tehnic, am evitat implicarea emoţională. Şi rău am făcut. Pentru că astăzi, la centenarul naşterii sale, miam dat seama că tot aparatul de comentariu critic e neavenit în faţa unei vieţi de om.

Loli a existat cu adevărat. A existat şi a scris chinuit de frig, foame şi frică, nişte însemnări despre viaţa lui, aşa cum a fost, în mijlocul oamenilor, răi sau buni, oameni pe care i-a iubit sau i-a detestat, ca orice om, subiectiv şi poate nu totdeauna drept. Însemnările lui lapidare s-au topit într-o carte de mari dimensiuni, iar autorul îşi prezintă în prefaţă personajul, aşa cum l-a înţeles el : “Setea de adevăr şi raţiune face din Loli un maniac insistent şi periculos pentru Incompetenţă ... a scăpat, dintr-o lume atât de nesigură, onest. Onest şi disperat”.

Un om onest care încearcă să se integreze social şi profesional în magma sistemului comunist. Face şi compromisurile, pe atunci, la modă. Îşi ia carnetul roşu, îşi însuşeşte limbajul de lemn, se conformează cerinţelor comuniste statutare, dar are un păcat impardonabil. Chiar este un om cinstit şi atunci este pleznit în moalele capului de sistem. El şi alţii ca el, care către sfârşitul epocii comuniste, deveniseră o populaţie majoritară privată de demnitate, de speranţă şi de elementarele mijloace de supravieţuire. Exista un vag premiu de consolare, Europa Liberă, post de radio ascultat cu voluptate, pe furiş. O parte din fiinţa umană refuza totuşi îndobitocirea programată.

Era însă greu să ai gândire independentă şi echilibrată cu obsesia că te toarnă vecinul de bloc şi că pierzi rândul la lapte şi la tacâmuri de pui. Mă întreb dacă un tânăr care 146

citeşte întâmplător aceste rânduri înţelege o iotă din ce spun aici. Pentru că într-un domeniu, sistemul malefic totalitar a reuşit. A reuşit să creeze mediul favorizant pentru uitare şi nepăsare. Autorul Mihai Ganea este cel mai în măsură să relateze de câte ori şi cu câtă înverşunare a fost taxat ca scriitor care tratează o temă epuizată, falimentară şi expirată. “Indispui cititorul, cititorul modern e pragmatic şi nu are timp de memoria mizeriilor comuniste” . Nu ştiu cât de indispus e cititorul, dar cu siguranţă decidenţii topului “succeselor” literare sunt foarte indispuşi. Adică de ce să nu construim notorietate pentru interpelarea scatologică a patriei, ca simbol al revoltei contemporane? De ce să nu ciugulim la recomandările simandicoase ale criticilor oficializaţi fie produse literare erotico-manelizante, fie eşantioane snoabe, alambicate cu pretenţii de subtilităţi insurmontabile cititorului plebeizat?

Dar să ieşim din tenebrele orientărilor literare contemporane, şi să-l celebrăm pe Loli cel care născut acum un veac, spunea prin anul 1989 resemnat şi obosit de revolta lui interioară eşuată în pustiul trăirii cotidiene: « O, doamne! Ajută-mi neputinţei mele ca să trec cu bine peste ultimul prag care este al morţii » ... Şi l-a trecut. Am fost la cimitir să văd cum şi-a aflat odihna veşnică. Povestea o ştiam dar una e să ştii din vorbe câte ceva şi alta e să vezi cu ochii tăi. Raul, nepoţelul drăgălaş şi isteţ din cuprinsul cărţii, cel care e consemnat cu perle de căpiere rostite la grădiniţă în faţa tovarăşei educatoare, ne-a condus, pe mine şi pe unchiul său, Mihai Ganea, într-un slalom printre monumente funerare, până la gardul cimitirului, de pe strada Horia, Baia Mare. Am stat şi m-am uitat stupefiată peste gardul de sârmă, unde se vede un teren acoperit de vegetaţie sălbatică, buruieni, tufişuri. Terenul are şi un proprietar, şi-a reluat prin lege proprietatea lui de drept, a îngrădit-o, nimeni nu mai are acces. Crucile de pe morminte au dispărut. Morţii, atâţia câţi sunt, dorm sub buruieni, fără cruce la căpătâi. Loli e şi el acolo. Singur şi inaccesibil. Urmaşii nu pot face nimic. Dreptul de proprietate e sfânt. Şi gata. Mai mult nu pot spune. Faptul e consumat. Loli, după 100 de ani de la venirea lui pe acest pământ, are o şansă de a sfida uitarea planificată. A ieşit din viaţa telurică şi a intrat în nemurirea vieţii spirituale. A intrat ca om, cu toate ale lui, într-o carte. O carte care îşi va afla , prin stăruinţa celor care-l preţuim pe Loli, şi nu mai suntem deloc puţini, şi cititorii doriţi şi aşteptaţi. Si tot cititorii vor fi comentatorii, cititorii de proză, loiali, sensibili şi inteligenţi.

Virginia Paraschiv Baia Mare, 2011

147

2018 Cenzura corespondenţei private În 2018, apare volumul Testamentul Filozofic, sub semnătura lui Mihai Ganea, autor şi editor al reconstituirii documentare a Dosarului de Urmărire Informativă 4946, dosar al cărui obiectiv se află el însuşi, purtător al numelui de cod GURĂU. Volumul include şi alte documente care privesc ecoul acestei urmăriri informative asupra vieţii private, asupra carierei sale profesionale şi a afirmării sale literare, ca poet şi prozator.

Precizăm că în conţinutul romanului Loli, autorul Mihai Ganea ( sub pseudonimul Iagan Ameih), inserează parţial din corespondenţa cu tatăl său, Nicolae Ganea.

Romanul a a apărut la Editura Transilvania, în 2009. În 2010, autorul publică ediţia a doua, în colecţia Cititor de Proză, colecţie sub egida lui Emanuel Pope, un susţinător moral de nepreţuit al scriitorului Mihai Ganea. Protagonistul evocării este Loli, cel care aduce chiar titlul romanului. Nicolae Ganea, alias Loli, tatăl lui Mihai Ganea.

Filele din D.U.I. 4946 ( 1037 pagini) sunt obţinute de Mihai Ganea de la CNSAS la data 27.01.2014 ca urmare a cererii nr. 2052/13 din data 05.11. 2013. În 2018 apare, în colecţia Cititor de Proză, Editura Transilvania, Testamentul Filozofic. În dosarul de urmărire informativă întocmit de către organele de securitate ( dosar privind, 1985, parţial, apoi 1987, 1988, şi 1989 ), se regăsesc unele dintre scrisorile tatălui, Nicolae Ganea, din Baia Mare, către fiul său, Mihai Ganea, din Tecuci.

Corespondenţă cenzurată extrem de periculos , mai ales prin fabulaţiile de interpretare.

Documentele dosarului de urmărire informativă apar deci ulterior actului de creaţie auctorială a prozatorului, demers creativ în care Mihai Ganea se bazează pe observaţie atentă, intuiţie şi percepţia propriilor trăiri şi experinţe de viaţă. Remarcăm şi puternicul său simţ de evocare precisă şi convingătoare.

La final de prezentare sub genericul LOLI, propun cititorului câteva eşantioanele din D. U.I. 4946 referitoare la corespondenţa privată cenzurată a lui Nicolae Ganea către fiul săi, doctorul Mihai Ganea.

- TV/ S/ 0097/din 20 I 1989 Nr.ex. 2 ex.1 la I/BI s.indesc.

148

NOTĂ Sursa vă informează că Dr.GANEA MIHAI din Tecuci, str. V.I.Lenin, i-a spus tatălui său GANEA NICOLAE din …….. Baia Mare că este sănătos, că operează din nou şi speră să fie sprijinit de Consiliul Popular al Judeţului Galaţi la rezolvarea cererii sale către Direcţia Sanitară a judeţului Galaţi pentru a fi promovat în funcţia de şef de secţie.

PM/S/00405/1 24 1989 Nr. ex. 2 ex. 1 la 1/BI s.indesc.

NOTĂ Sursa vă informează că numitul GANEA NICOLAE din Baia Mare l-a anunţat pe fiul său dr. GANEA MIHAI din Tecuci str. Lenin 59 că în curând urmează să vină la Tecuci pentru a se interna la spitalul din localitate. Până va veni el la Tecuci, să facă rost de ceva, că au de discutat. Doctorii din Baia Mare i-au spus să-l facă ei bine deoarece spitalul lor este mai dotat decât cel din Tecuci, dar GN ţine neapărat să se interneze la fiul său. „ Dragă Mihăiţă, spunea tatăl, acum voi veni la tine să te văd şi că avem de discutat diferite probleme înaintea dispariţiei mele.

Se poate ca bunul Dumnezeu să-mi dea mulţi ani pentru care „îl preamăreşte şi îl va slăvi în vecii vecilor”…

DM/ 00239/ 23 II 1989 Nr. ex. 2 ex. nr.1 la 1/BI NOTĂ Sursa vă informează că GANEA NICOLAE din Baia Mare str. Neptun, Bl. 3, ap. 44 adresându-se fiului său dr. GANEA MIHAI din Tecuci, V. I. Lenin nr 59 - i-a spus: „Am o secretară foarte bună şi lumea mă respectă, dar sunt bătrân şi aştept să dispar în eternitate. Îmi este milă de această lume nenorocită care se zbate ………….

Noi nu avem nici un ajutor. Tu, Mihăiţă, mă bucur că te-ai căsătorit cu scumpa mea noră, Livia. Eu sunt bătrân şi mă gândesc la păcatele mele … ne aşteaptă vremuri de restrişte şi grele. Poporul român a suferit şi suferă foarte mult din cauza situaţiei geografice în care se găseşte.

Sursa Andrei Ion TV/S/00299 din 8.03.1989 Nr ex 2 ex nr 1 la BI

149

NOTĂ Sursa vă informează că GANEA NICOLAE din Baia Mare str. Neptun 3/44, cod 4800 i-a spus lui Dr. GANEA MIHAI din Tecuci str. V. I. Lenin nr. 59 că-i bolnav şi că se tratează. În Baia Mare, spunea el, domneşte mizeria şi sărăcia. Din zi în zi se conturează „Lumea mai dreaptă şi mai bună”. Până în anul 2000 se va forma această lume complet.

Vom arăta ca nişte fiinţe extraterestre.”

Le spune să aibă grijă de ei, să se respecte şi le doreşte binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse asupra lor. s.indec.

------------------------------------------------------------------------------------------------------MINISTERUL DE INTERNE

STRICT SECRET

INSPECTORATUL GALAŢI

Ex. nr. 2

SECURITATEA MUNICIPALĂ TECUCI Nr. 1/BI/0038200 Din 13-03.1989 CĂTRE INSPECTORATUL JUDEŢEAN MARAMUREŞ AL M.I. SECURITATE Înaintăm alăturat un material de la sursa „S” privind pe numitul GANEA NICOLAE din Baia Mare, Aleea Neptun, nr. 3, ap. 44, cu rugămintea de a fi analizat şi exploatat de dumneavoastră.

Vă facem cunoscut că legătura acestuia din Tecuci, GANEA MIHAI, este în atenţia noastră la problema „SĂNĂTATE”.

M. Baciu

s indesc.

LA Bulet???? ………… cu nr. curent la Baia Mare dacă este vorba de intenţie de a fugi din ţară.

NOTĂ Sursa vă informează că GANEA NECULAI din Baia Mare, str. Neptun, Bl. 3, ap. 44, adresându-se fiului său GANEA MIHAI, din Tecuci, str. 7 Noiembrie, nr. 27, Bl. 27, ap. 9, i-a spus că a primit scrisoarea de la el şi s-a bucurat mult.

Referindu-se la greutăţile zilnice, Ganea Neculai, spunea: „Noi o ducem aşa şi aşa, neaşteptând nimic bun de la viaţă. Lenuţa cu munca ei, iar fetele cu ale lor. Îmi amintesc de mama care îmi zicea: ,,lasă Culiţă că vei dori să fugi din Baia Mare, dar va fi prea târziu. Avea dreptate când spunea asta că de acum tare aş vrea să fiu aici cu evenimentele astea, care sunt de aşa natură că ne e frică de ziua de mâine.

52 v Tecucenii care sunt în Baia Mare o duc foarte greu din cauza timpului care e acum. Ar fi mai multe de spus despre ei, dar cu altă ocazie. Mă gândesc la ziua de mâine şi ce va fi cu noi. Banii sunt puţini şi pentru trei lei ce-i am peste 2000 de lei, 150

pierd acum şi ceva. Aş fugi dar n-am unde şi nu pot lăsa pe Lenuţa singură. Ar mai fi ceva de spus, dar nu-ţi mai zic nimic acum pentru că adevărul supără pe om …. s.indesc.

Dacă rezultă aspecte de interes operativ vă rugăm să ne comunicaţi şi nouă. ŞEFUL SECURITĂŢII JUDEŢENE

ŞEFUL SECURITĂŢII MUNICIPALE

LT: COLONEL

COLONEL

DUMITRU VASILE

HUHULEA MIHĂIŢĂ

s.indesc.

s.indesc

Nr. ex. 2 ex. 1 la 1 /BI NOTĂ Sursa vă informează că GANEA NECULAI din Baia Mare, str. Neptun, nr. 3, ap. 44 i-a spus fiului său GANEA MIHAI, din Tecuci, str. V.I. Lenin, nr. 55 că situaţia e de aşa natură încât trebuia să ia legătura cu el, e bolnav, îl supără picioarele. „Trăind în lipsuri în lumea asta nenorocită m-am ales cu un reumatism. Am trăit o viaţă zbuciumată la care a contribuit cel mai mult Pop Viola ( Dumnezeu s-o ierte). În viaţă am fost cineva, fiind om deştept am reuşit să mă descurc şi dacă evenimentele politice erau cele vechi, eu aş fi trăit foarte bine. …………… atmosferă toţi au dat în mine şi în familie şi m-au pus la pământ. Dacă am greşit şi eu am fost silit de împrejurări. Mă simt la pământ din cauza lipsurilor în care mă zbat. Am nevoie de medici dar nu sunt.

Medici au fost pe timpul meu, iar unii medici de astăzi s-au transformat în călăi.

Oamenii săraci mor cu zilele … Sunt asasinaţi nu direct, ci indirect.

Am nevoie de asistenţă medicală dar asistenţa din trecut s-a destrămat, în schimb au apărut ciubucurile, exploatarea omului de către om, transformat din om în fiară.”

Spunându-i că l-au necăjit vorbele de la el privind procesul din 10.03.1989, zicea: „Ai casă, ai femeie tânără şi frumoasă, ai bani, ai sănătate, dar în schimb n-ai minte.

Roagă-te la Dumnezeu şi mai du-te la Sfânta Biserică”. Îl sfătuieşte să se împace cu şefii săi, să fie mai diplomat, să-şi îndrepte greşelile, până nu-i prea tâziu. Cuceririle sale se datoresc diplomei şi nu fizicului şi at fi bine să nu se amăgească cu iluzii că trăieşte în „romantism”. s.indesc

Selectare şi ordonare cronologică Virginia Paraschiv Baia Mare 151

La alcătuirea acestui număr au colaborat: Celestine Mihaela Cezar Parlog Costel Stancu Dăncus Doru ( Anglia) Dorina Brândușa Landen (Suedia) Efrim Adela Emanuel Stoica (Suedia) Eva Grosz (Israel) Florin Paraschiv Godja Ioan (Austria) Ioana Carp ( Belgia)

Joni Stoian Maria Frandos ( Anglia) Maria Sava Mariana Popescu Mihai Ganea Mihaly G. Pap (Ungaria) Mirela Ianus (Italia) Petrovai George Pope Emanuel (Anglia) Tănase Anca Virginia Paraschiv

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂȚII ROMÂNEȘTI BAIA MARE - PORȚILE NORDULUI http://centruldepromovareculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ ”Proiect realizat cu sprijinul Municipiului Baia Mare prin programul de finanțare nerambursabilă în anul 2018” ”Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a finanțatorului” ”Acest material se distribuie GRATUIT”

ISSN 2360 - 5839