Revista Portile Nordului, octombrie 2017

ANUL IV / Nr.6 / SEPTEMBRIE 2017

BAIA MARE

PORŢILE NORDULUI REVISTĂ DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE A CENTRULUI DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE, MARAMUREŞ, TRANSILVANIA, Editori: Fundaţia şi Editura Transilvania sub egida Centrului de Excelenţă Porţile Nordului, fondatori Emanuel Pope, Mihai Ganea şi Virginia Paraschiv Director: Dr.Mihai Ganea Redactor şef: Emanuel Pope ( Anglia ) Secretar de redacţie: Virginia Paraschiv COPERTA Mihai Ganea TEHNOREDACTOR Alin Oltyan FOTOGRAFIA Simona Michiș

Coperta I. Ovidiu Nicolae Ganea ( 1945-1966 ) Asasinat de miliție.

Coperta IV. Grupul Iza din Săcel, Maramureș - 2017 ADRESA REDACŢIEI: CENTRUL DE EXCELENŢĂ PORŢILE NORDULUI BAIA MARE ( Pentru redacţia revistei „Porţile Nordului” ) Str. Luminişului nr.5/7, Baia Mare Maramureş – România Tel: +4 0362 401 599, Mobil: 0748 859 034 E-mail: mihai_ganea10@yahoo.com

Editare și tipărire revistă: Fundația și EdituraTransilvania, Tecuci, str. Gh. Petrașcu nr. 70, jud. Galați

ISSN 2360 – 5839

CUPRINSUL

MIHAI GANEA

Editorial

EMANUEL STOICA (Suedia) Interviu cu o ştiucă EMANUEL POPE (Anglia ) ''Bomboanele sovietice – Agenți sub acoperire'', autor Dumitrița Raluca Parfentie 1937 – anul unor „fructe” ciudate JOHAN KLEIN

Poezii

CORIN CULCEA

Poezii

MAGDALENA ALBU

Proză

MARIAN HOTCA

Poezii

MIHAI GANEA

Poeme Conșiința de sine

VIRGINIA PARASCHIV

Les vierges noires

BOGDAN TĂTARU CAZABAN

Hugo din Saint Victor

OVIDIU VASILE

Poezii

GEORGE PETROVAI

Spre nemurire . . .

ËËË Proiect respins de Primăria și Consiliul Local Baia Mare 2017 EDITORIAL:

Mihai Ganea, despre criza actuală a literaturii române Nu întâmplător mi-am amintit de Loli în această perioadă, zisă „de criză”.

Am pus ghilimele, deoarece eu nu cred în această criză.. În contextul actual, în primul rând politic, apoi social, criza economică românească, este o „lucrătură” menită să arunce cu praf în ochii unei Europe „şireată” şi „neânduplecabilă” care, îşi cunoaşte bine interesele în cadrul demeruslui său economic expansionist, bine codificat de Malthus în a sa teorie a concurenţei datorită suprapopulaţiei.

Suntem acolo unde nu trebuia să fim şi într-un moment istoric, deloc favorabil, ignoranţi şi deliranţi în dulcea noastră eroare. Acesta este adevărul.

Citat de Florin Paraschiv, narodnicistul Piotr Tkacev, întrebat „Câţi oameni trebuie nimiciţi din vechea societate , pentru a crea viitorul luminos ?” răspunde: Trebuie să ne gândim pe câţi din ei îi putem păstra” Asta e ! Noi i-am păstrat pe toţi. Am acceptat ca aceiaşi activisti sau securişti transformaţi în mutanţi politici, „la adăpostul aceloraşi lozinci mincinoase să chinuiască mai dparte poporul roman” ( Loli ) res ipsa locuitor - lucrurile vorbesc de la sine. Încet, încet, prigoana de stat a crizei se face simţită. Statul, personajul central al piesei politice CRIZA, îşi joacă rolul cu talent şi loialitate faţă de texul autorilor consacraţi. Poporul, se amăgeşte, în continuare, cu leacuri băbeşti şi cu istorii. Și pentru că la noi, în literatură se întâmplă ca în politică, voi relata, din nou, cum am rata de trei ori intarea în USR. ”USR, Uniunea Sovietelor Restante, visul ademenitor, secret şi nemărturisit al oricărui confrate, de cincizeci de ani încoace, marea tentaţie olimpică, elita elitelor elitiste, ultimul bastion şi ultima frontieră, de unde, dincolo de gaura neagră, pâlpâie morganic luminiţa suedeză . . . Eram undeva, cândva. Însoţeam o distinsă doamnă, marginalizată de breaslă, la o aniversare devenită celebră de câţiva ani, mai ales de când autorităţile locale investiseră o sumă ceva mai consistent ă într-o casă memorială, pentru ca să nu ne mai arate cu degetul străinii obraznic de curioşi în trecere pe acolo.

Fac o mică paranteză. Recunosc că mă lovise şi pe mine flama luminiţei, dar m-am cutremurat la gândul că ar putea să fie preludiul unei stări echivalente cu delirul grandorii, specific delirurilor bine codificate într-o anumită patologie, şi am renunţat eroic, nu fără nişte regrete pasagere dar de scurtă durată. Aveam tot ce trebuia. Naşul care mă cununase îmi dăduse o rubrică permanentă. Colegii pe care îi conducea şi-i supraveghea ca să nu se abată de la ”linie”, m-au prezentat unor mărimi care mi-au propus imediat să le fiu tovarăş de uniune.

Unul dintre aceştia avea o simpatie specială pentru mine şi pentru tînăra mea soţie, de profesie inginer petrochimist, pe atunci şefă de schelă petrolieră, unde

se producea carburant şi pentru maşinile prietenilor unionişti. Tocmai scrisese o lucrare în două volume despre laureaţii acelui premiu al cărui nume nici nu îndrăznesc să-l pronunţ, unde îşi prezenta alternativele mai mult sau mai puţin inspirate, dar selectiv argumentate, în vreme ce mă caza la domiciliul său din capitală, unde dormeam vegheat de un câine superb de rasă, pe nume Mark. Împreună am cununat o fată a unui prieten şi coleg de ceată, mereu solicitat de organe, pentru informaţii pertinente şi punctuale. Apoi într-o seară am fost condus la un conac, unde primul lucru care m-a frapat a fost o tentativă de mormânt bine făcută, pe tot o tentativă de colină, dar fără obiect. Defunctul avuse grijă să lase, cu gură de moarte, un testament, ca oasele sale muzicale să ramână cu orice preţ la Paris, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Ei, acolo, într-o sală superbă, la o masă dominată la un capăt de tabloul uriaş al doamnei muzicianului defunct si fostă amfitrioană, am cunoscut, la un pahar de vin bun şi o friptură pe măsură, toată elita unei culturi naţionale. De la academie, până la cei care au scris istorii în care au înghesuit de-a valma inşi cu recomandari preţioase cu alţii mai puţin preţioşi, dar care se aflau deja în patrimoniu, cu state serioase de vechime şi de plată. Dispuneam, în calitate de fin, de zeci de recomandări pentru a deveni, la rândul meu, membru al uniunii despre care am aflat mai târziu o sumedenie de chestii, suficient de străine de firea mea, pentru ca să ma abţin o vreme. Nici mirajul unor avantaje economice nu m-a convins şi nici acea fluturare pe sub nas a unui supliment de pensie în viitor ( efemeră la ora actuală ). Printre cei care mi-au acordat atenţie şi m-au acceptat ca prieten multă vreme, a fost un mare matematician, numele său l-am găsit înscris la Tokio, în cadrul Universităţii Naţiunilor Unite, coordonând un vast program privind Nevoile Globale ale Omenirii. O prietenie care m-a onorat şi m-a ajutat să elaborez, la rândul meu, două lucrări de matematică fundamentală cu aplicaţii în medicină şi lingvistică. Şi nici de data acesta nu am intrat în uniune. De lene, probabil. Aşa cum nu am intrat nici în PCR – Partidul Camarazilor Roşii, cele două intrări condiţionându-se reciproc, iar eu nu dispuneam de suficientă maturitate politică. Eram sfios şi marcat de nişte antecedente parentale monarhiste. Recunosc că puteam să intru în Uniunea Sovietelor Restante, oricând şi cu brio, mai ales că la un moment dat, cumătrul devenise preşedinte.

Ce, nu puteam să-i cer un premiu ? Ce s-a întâmplat totuşi ? Într-o seară m-a pus dracu să mă duc la o întrunire de unionişti. Eram emoţionat, pregătisem un text, “Romeo şi Julieta”. Acolo într-un loc, ziceam la un moment dat “ aş vrea ca nava mea cosmică să cadă în Verona .“ În sală tăcere. Apoi tăcerea fu spartă de vocea gravă şi dogită de nicotină a decanului de vârstă. O voce care îmi sună şi acuma în urechi, ca un verdict, ca o interdicţie, ca o replică neîndurătoare, kafkiană. “ Bine, bine ! Da eu nu înţeleg ce legătură are Shakespeare cu Verona”. Am tăcut. Am tăcut două decenii.

După “răzmeriţa decembristă” m-am simţit asaltat din mai multe părţi, tot pentru o intrare în uniune. “Trebuie cronici” mi s-a spus. Ok ! Am luat un volum şi m-am dus la un local, unde mă convocase o distinsă membră şi şefă.

A luat lucrarea, a răsfoit-o, apoi mi-a înapoiat-o sec. “Trebuie să o dau la un subaltern de specialitate, pune acolo şi tu ceva” Am înţeles că trebuia să introduc între filele lucrării, o bancnotă. Aveam bancnota, dar îmi lipsea ceva.

Nici acuma nu ştiu ce.

Am încheiat paranteza. Voi continua ceea ce am început. Deci eram la aceea manifestare patronată de unionişti, după ce rezistasem eroic să răspund insistenţelor unui preşedinte mai mititel, de a organiza o petrecere cu fete. Ce fel de fete ? Spun mai jos. La manifestarea despre care am vorbit la început eram cu doamna marginalizată ( Avea cincizeci de ani ! ). Cum se obişnuieşte în asemenea situaţii, organizatorii au adus, zic eu, cu arcanul, un grup de eleve de la gimnaziul din localitate. Repet, de la gimnaziu. În faţa mea se erotizau cu telemobilul două puştoaice. Zic, erotizau, pentru că telefonul mobil reprezintă la ora actuală, pentru puştoaice, un mijloc extraordinar de erotizare şi de comunicare pe problemă. La un moment dat, prezidentul unionist s-a apropiat de mine şi, arătând spre cele două nimfete, m-a întrebat direct: “Sunt cu tine ?”

Nu, i-am răspuns ! Eu am venit cu doamna. Şi am arătat spre însoţitoarea mea.

Supărat, mi-a strigat în ureche “ Atunci, ţi-ai ratat intrarea în USR “ Adica, în Uniunea Sovietelor Restante. Asta e ! Închei, parafrazându-l pe Nabukov dar şi pe Cehov : Lolite, Lolite, văpăi ale viscerelor lor, creativ întunecate. Supliciul lor . . . . parşivi mai sunteţi domnilor“

EMANUEL STOICA (Suedia)

Interviu cu o ştiucă -continuare din numărul trecut – Direcția din care bătea vântul se schimbă. Nici coada ascunsă între picioare de Biti, nici surpriza de pe chipul nevestei, nici spaima care-l încăleca pe Frank, nu puteau să aibă o explicație mai bună decât scena la care tocmai fuseseră martori.

Chiar fără a înțelege bine de ce se simțea dintr-o dată pe un piedestal, lui Evren îi păsa de starea celor care-i tulburaseră preocupările. Drept antidot, își puse la bătaie amabilitatea, îndreptându-se spre chipul cel mai speriat: - Memorabilă zi, prietene! Memorabilă!

- Bine te-am găsit, Evren, țopăi Frank după o clipă de rătăcire. Cu ochii dați peste cap, continuă să frământe planeta sub tălpi până când i se păru că găsește o portiță spre ieșirea din tabloul în care se trezise prizonier. Întâlnirile cu tine sunt, fără excepție, de neuitat, adăugă încrucișându-și privirea și cu patrupedul care îl umilise.

- Tocmai mă gândeam să-ți amintesc faptul că ai față de noi o obligație neonorată, de anul trecut. Poate că, ținând cont de ceea ce spui, ar trebui să ne cerem scuze. Credeam că ai uitat, interveni Aydan.

- Îmi pare rău. Datoria aceea e motivul pentru care am insistat să ne vedem.

- Sigur, m-am lămurit repede cum stau lucrurile. Probabil că vrei, de fapt, să-mi amesteci bărbatul în vreo ciudățenie de-a ta. Să știi că nu-ți mai merge.

- Aydan, eu...

- Mă tem că o să-mi pierd inspirația și timpul cu discuțiile voastre. Pentru tine, nu e o noutate.

Totuși, nu știu de ce simt că e bine să-ți reamintesc, și Evren prețuiește timpul.

- Nu vroiam să vă întrerup munca, e motivul pentru care am amânat până astăzi să vă întâlnesc. Evren e greu de găsit, chiar și la telefon...

- Destul! Vino cu mama, Biti, se îndepărtă artista luând câinele dar lăsându-i plocon neliniștea născută din atitudinea ei de jupâneasă încruntată.

Cu orgoliul rănit dar încercat și de impresia cum că ar avea de ales, musafirul îmbrățișă fără împotrivire alternativa care-l ispitea din partea opusă. Nici acolo însă, dincolo de zâmbetul lui Evren, nu se ascundea o ofertă confortabilă. Dimpotrivă: - Bucură-te că n-ai cunoscut-o pe soacră-mea! Și nu te mai uita la mine ca și când m-ai fi prins că joc singur șah!

Sunt zile când în spatele luminițelor verzi care i se ițesc de-a stânga și de-a dreapta nasului, la Evren nu găsești altceva decât zeflemea. Așa e el. Desigur, totul se află sub autoritatea direcției din care îl privește pe cel cu care are de a face.

Apropiații - și sunt puțini cei care îl cunosc bine - știu că inventatorul se lasă adesea la cheremul unor capricii, nu doar la cel al nevestei. Mai bine să nu-l întâlnești când se abandonează momentelor de răsfăț față de sine însuși.

Ghinionul lui Frank! Cântărise repede lucrurile, înțelegând că nimerise ziua în care gărgăunii lui Evren ieșeau la paradă. Inamic vechi, orgoliul propriilor paraxenii îl îndemna să nu mai țină seama de constatare și îi dădu ascultare; în timp ce scruta gesturile amfitrionului care își aranja tacticos kimonoul, încropi o ripostă: - Ce rost are să amesteci niște lucruri care sunt de râsul curcilor, cu vizita mea?

- Te gândești la soacră-mea sau la șahul de unul singur?

- Uneori reușești să mă sperii cu atitudinea asta...

- Probabil că aș simți la fel, în locul tău. Câte săptămâni te-au fugărit zilnic prin țarc berbecii aceia furioși, după ce te-a prins poliția jucând singur? Vreo cinci, parcă. Ai scăpat ieftin, să știi. Mai bine așa, decât coleg de cameră cu vreun nebun.

- Dacă vrei să plec repede, spune-mi, înțeleg. Nu e nevoie să mă și umilești. Am văzut, erai foarte implicat, ți-am întrerupt conversația. Îmi pare rău...

- O pauză îmi prinde bine. Dezbăteam o idee care mă urmăreşte de ceva vreme. Mă întrebam dacă nu cumva, totuşi, ceea ce numim percepţia subiectivă a timpului ar putea să nu fie chiar atât de subiectivă. Aplicațiile ar fi nelimitate...

- Foarte interesant!

- Probabil că ai venit tot pentru chestiuni vrednice de atenție, nu vreau să te plictisesc.

- Nicidecum! Adică, da, sigur că sunt câteva lucruri extrem de importante pe care vreau să le discutăm dar nu e mai puțin adevărat că mi se pare demn de interes ceea ce spui. Mereu mi-a făcut plăcere să-ți ascult cele mai noi idei, știi bine, minți Frank ascunzându-și cu dibăcie neliniștea. Tulburare întemeiată. Pentru el, situațiile de felul celei care tocmai își anunța profilul se dovediseră a fi niște pierderi de timp. Da, pierderi de timp pe care le înregistra asumându-și calitatea ingrată de martor al unor poliloghii interminabile. Nu pricepuse mare lucru și căpătase dureri de cap, cu fiecare astfel de prilej.

De astă dată, își subestima interlocutorul. Nu aveai nevoie de cine știe ce abilități ca să-ți dai seama, pricopsit cu înfățișarea aceea de orfan, șansele de a convinge pe cineva în legătură cu entuziasmul ce l-ar fi încercat în fața unor conversații sofisticate dispăruseră. Nici nu reuși săși ascundă multă vreme efortul. Cum să poată face una ca asta? Discursul pe care i-l cadorisise Evren la ultima întâlnire îi răsturnase existența cu susul în jos. Crezuse că vorbele lui îi intraseră pe o ureche și ieșiseră pe cealaltă. Nici gând!

Chiar dacă uneori devenea anost, confiscând discuția cu cele mai bizare lucruri care-i treceau prin minte, Evren adăuga în ciorbă și un talent pe care-l stăpânea nefiresc de bine, acela de a argumenta convingător.

Folosise arma aceasta și pe pielea lui. Poate că așa se explică felul în care îi înfipsese ca un cui în creier ideea că era bine să evite ușile. Iată, singurul lucru pe care-l găsise atunci demn de atenție. Lăsase să treacă mai bine de un ceas înainte de a îndrăzni să-i întrerupă explicațiile. Îl încerca totuși, în secret, satisfacția că nu-și pierduse timpul în zadar. La intersecția cu una dintre acele secunde în care avea impresia că lucrurile par dintr-o dată clare,

fără alt motiv aparent decât propria intuiție, i se păruse că înțelege, în sfârșit, cauza momentelor de uitare a lucrurilor mărunte pe care își propunea să le facă de-a lungul unei zile.

Din clipa aceea, se tot ferise. Se ferise ca de dracul, de toate ușile prin care în mod obișnuit era nevoit să intre zilnic. Chiar și pe cele din propria casă le desființase.

Obsesia lui nu putea să treacă neobservată. Astfel, la zestrea de ciudățenii puse de gura lumii pe seama lui Frank, se adăugase și aceasta din urmă. Scăpase greu de ea. Iată motivul din cauza căruia, oricât de multă nevoie ar fi avut de ajutorul lui Evren, era hotărât să nu mai lase lucrurile doar la discreția lui.

Situația îl obliga, totuși, să fie atent, fel de a fi care nu-i stătea la îndemână. Nici nu-i venea să creadă că se înhamă la o asemenea corvoadă. În situații limită însă, Frank își dovedise de multe ori imposibilul.

Din nou, se confrunta cu o împrejurare specială. Iată un detaliu care trebuie recunoscut doar la momentul potrivit, rezumă el starea de fapt, descoperind nevoia să pășească spre obiectiv precum pisica pe un acoperiș încins.

Croi planul pe loc. Înaintă. Odată ajuns lângă coroana pomului sub care medita stăpânul locului, gestul care-i însoți pasul nu avu, în prima secundă, alt efect decât acela de a ridica până la cer sprâncenele gazdei. Chiar la început, prins în entuziasmul explicațiilor, Evren nu reuși să-i citească intențiile. Consecințele lor se dezlănțuiră însă, fără altă întârziere, cu o viteză peste puterea de înțelegere a făptașului. Protest? Avertisment? Reproș? Nu pricepu.

Așadar zvonul era adevărat, își spuse vinovatul, în timp ce timpanele îi fură lovite de exclamația inventatorului. Mișcările agitate ale acestuia din urmă se întețiră și, pe măsură ce împrumutând discursul unei stranii coregrafii se apropiau de el, odată cu experiența fizică năucitoare, Frank redescoperi frica. Fugindu-i pământul de sub picioare, pricepu, totuși, de unde pornise vârtejul.

M-a înșfăcat cu oarecare eleganță, îl cuprinse mirarea în timp ce își elibera plămânii de aer, înainte de a înceta să deseneze prin aer, cu propria-i ființă, un semicerc. Buruienile peste care se prăbuși își făcură zadarnic milă de el.

- Cum îndrăznești? Roadele acestui copac le poate culege doar Evren Saarinen! Trebuia să-mi dau seama... Ah, cum să-mi repar greșeala față de mărul meu drag, izbucni Evren cu vocea tremurândă, ca și când el ar fi fost cel care luase bătaie.

Violența ar fi fost ultimul lucru la care te-ai fi gândit, privindu-l pe bărbatul care se lamenta acum cu un copac în brațe. Desigur, dacă ai fi putut să ignori, nu departe de scena smiorcăielii lui, nemișcarea lui Frank Ukulele. Amănuntul trecu însă nebăgat în seamă de un Evren prea nervos: - Să nu te mai văd! Te rog să pleci imediat.

Lipsa oricărui răspuns îl scoase din fire și mai mult. Se repezi spre lunganul pe care-l aruncase în tufiș, cu gânduri nu tocmai pașnice. Apropiindu-se, mișcările i se domoliră. Pe măsură ce-i era tot mai clar că omul din fața lui nu mișcă, îl încălecă spaima. Urma de cumpăt rămasă îl ajută să treacă peste neliniștea paralizantă. Aplecându-se, îl scutură cu toată forța de care se simțea în stare.

- Trezește-te omule, nu poți să-mi faci așa ceva! Alo! Frank! Hai, sus! Ce s-a întâmplat? Doar ții la glumă, amice... Trecem peste toate, numai să te trezești...

Constatarea că nu respiră îi îngheță sângele. Tremurând, îi arse mortului două palme aprige, de amuțiră vrăbiile din livadă.

Roșeața apărută brusc în obrajii cadavrului fu primul semn încurajator. Apoi, tusea care îl cuprinse.

- E viu, țopăi agresorul ca o capră. Ar fi pus o distanță mare între el și ceea ce tocmai se petrecuse. Ca și cum ar mai fi fost cu putință! Dintr-o dată, parcă nu-i mai venea să țină seama de văicărelile lui Frank. Mai ales după ce-l văzu pe acesta sprijinit într-un cot, pipăindu-și obrajii cu cealaltă mână, ostentativ, spiritul reproșului îl luă din nou în stăpânire:

- Ești culmea, domnule! M-ai speriat îngrozitor. Să-mi faci una ca asta? Și de ce ți-a trebuit atât de mult timp să te dezmeticești?

- Brută!

- Cum îți permiți? Ai încălcat una dintre regulile cele mai stricte. Nu poți să culegi fructe din mărul meu preferat. Nici nevastă-mea nu poate face una ca asta. Am pus și un avertisment...

- Ce avertisment?

- Cum adică, ce avertisment?! Uite-l, țipă Evren apropiindu-se de un bolovan. Răsturnă triumfător piatra.

- Ai luat-o razna? Cum puteam să văd ce scrie dedesubt?

- Trebuia să știi! Iată, mesajul există, e aici! Nici necunoașterea legii nu înlătură răspunderea pentru încălcarea ei, așadar... În ciuda faptului că aparențele nu-l avantajau, Frank simți o satisfacție greu de stăpânit. Sosise momentul lui: - Nu mi-ar fi trecut prin minte că ești o brută. O brută care își bate prietenii. Victima nu s-a trezit din leșin la comandă iar bruta rămâne agresivă, din cauză că tocmai i-a vorbit despre… percepția subiectivă a timpului. Cât de bolnav trebuie să fii, să pui la cale așa ceva?

Dumnezeule, încă mă mai aflu aici?

- Încerc să fiu înțelegător. Ți-ai recăpătat doar parțial uzul rațiunii. Hai să revenim la treburile noastre, găsi Evren cel mai împăciuitor ton de care era în stare. Ce vrei de la mine?

- Oare mai vreau ceva?

- Sigur. Ne cunoaștem de prea multă vreme, ca să ne putem minți că ar fi altfel.

Pretinzând că-și aranjează ținuta, după un moment de tăcere, Frank apăsă pe trăgaci: - Am de rezolvat o problemă complicată, de comunicare. O problemă tehnică, aparent de nedepășit, legată de niște comunicații mai speciale. Tehnologică, de fapt.

- Memorabilă zi! Problemă tehnologică, zici?

Direcția din care cineva i-ar fi putut privi chipul ar fi lăsat să se vadă, o clipă, zâmbetul de învingător al lui Frank Ukulele. Niște ciulini, singurii pe care el îi acceptase ca martori în punctul acela de referință, ar fi fost, probabil, în stare să-l suspecteze de timiditate. ...(va urma)

EMANUEL POPE ( Anglia )

''Bomboanele sovietice – Agenți sub acoperire'', autor Dumitrița Raluca Parfentie Moșu', care mă știe cu mare dragoste de comuniști, mi-a lăsat în decembrie anul trecut, la bradul de Crăciun, pe lângă câteva delicioase bomboane și acest dar oarecum mai ciudățel la prima vedere: ''Bomboanele sovietice - Agenți sub acoperire: consumul ideologiei, ideologia consumului'', autor Dumitrița Raluca Parfentie, Chișinău, 2016, Centrul Editorial-Poligrafic al USM. ...și cum vrând-nevrând mă consider un încercat consumator de ideologie - un cobai mai precis- citind și dedicația tinerei autoare (căreia îi mulțumesc și aici din tot sufletul), mi-am zis că n-ar fi rău să m-apuc să ronțăi câte ceva de prin carte.

Așa am început. Mai întâi cu o bomboană, apoi și cu un pahar de vin urmat de câteva pagini până când n-a mai fost chip să continuui că deja îmi începea petrecerea în casă și alți invitați îmi înghețau însetați la ușă. Cartea însă a suportat cu stoicism larma acelor zile și m-a așteptat cuminte în ''oficiu'' pănă mi-am revenit din barbarism. Între Crăciun si Revelion am mai apucat într-o pauză să citesc câteva capitole și abia acum, oarecum sobru, am reluat-o pentru a duce la capăt lectura.

Celor plictisiți sau plicticoși le spun din start că nu este vorba nici despre o carte polițistă și nici despre una de spionaj, asta ca să le scurtez chinul și să le ofer posibilitatea să comute pe alt canal. ''Bomboanele sovietice - Agenți sub acoperire: consumul ideologiei, ideologia consumului'' este o carte serioasă, muncită și pe surse. Și fiind așa, ea este și una necesară.

Trendul unor asemenea încercări există de mult timp''afară'' însă el e mai puțin definit la noi și

cinste ei, autoarea Raluca Parfentie notează încă din introducere '' Metodologia utilizată în cercetarea mea se aseamănă cu cea a Victoriei E. Bonell din ''Iconography of power'' .

Procedeul analizei se bazează pe analogia lingvistică, imaginea fiind tratată ca propoziție/discurs vizual pus în slujba ideologiei. Arta politică e privită prin prisma unor termeni din sfera limbajului ca lexicon și sintaxă.'' Lăudabil efortul acestor cercetări comunicat și printr-o frumoasă limbă română, ba mai mult, autoarea dovedind pe lângă rigoare științifică și un fin simț al umorului, lucru care te face citind, nu de puține ori, să-i zâmbești conspirativ.

Acum nu o să încep să vă povestesc toată cartea, bomboană cu bomboană - așa cum se și întâmplă de fapt în conținutul ei, dar vă pot garanta că odată terminată, lectura acestei cărți vă va oferi posibilitate de-a înțelege cu mult mai bine și timpurile trăite în comunism dar și pe cele de acum, precum și o seamă de povestiri și basme pentru copii, cum ar fi ''Ridichea uriașă'' . Personal mi-ar fi plăcut să fi cunoscut ce am aflat abia acum, atunci, când în urmă cu trei- patru ani de zile am vizitat la Londra o expoziție dedicată posterelor rusești din perioada 1918-1946. Un singur exemplu: aș fi înțeles parcursul dureros și cât s-a ''muncit'' ideologic ca personajele feminine din acele postere- e vorba de vajnicele colhoznice- să-nvețe să-și lege basmaua nu sub bărbie cum o făceau de regulă, ci la spate. :) Un detaliu, așa e!, un gest, un semn iconografic dar cu atâta semnificație.

Cartea domnișoarei Raluca Parfentie, ''Bomboanele sovietice - Agenți sub acoperire: consumul ideologiei, ideologia consumului'' e o delicatețe de produs- asta ca să mă exprim prin vocabularul unei alte ideologii - nu dezamăgește și livrează ce și-a propus ca target și care doar prin dezvăluirile mecanismului sinistru din spatele unei biete bucățele de zahăr ne poate lăsa un gust amar. Pe când o analiză din partea autoarei și a celebrei ''mentosane'' românești?

Lectură plăcută! Cartea merită să fie citită!

1939 – anul unor “fructe” ciudate poem dedicat omului necesar Vladimir Tismăneanu .

1939 a fost un an mort înainte de-a se naște atât pentru mine dar mai ales pentru familia mea de maimuțe și asta a fost prima mea experiență de viață de care-mi aduc aminte eram viu- sau cel puțin așa credeamiar el sta și mă privea cu minutele sale imobile drept în ochi ca un ceas de gheață și nu-nțelegeam defel cum cineva se poate bucura și juca cu-n asemenea monstru în schimb toți ai mei păreau fericiți căzuse prima zăpadă și odată cu ea din copaci cobora în șuvoi în ''rod'' neîntrerupt: ''fructele mâniei'' (le numiseră așa după opera de inspirație a nu știu cărui hidalgo american) -un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struțunchii și verii mei alergau după ele hămesiți până și laptele din țâta mamei avea de-acum ceva din gustul acelor fructe infecte eu vomitam nonstop și din timp în timp îl auzeam pe tata spunând: '' țâncul se va obișnui și el în curând '' iar tot atunci am văzut-o pe Ea șezând, într-o margine a junglei ținându-se-n brațe zăpada și noile fructe nu îndrăzneau să vină până-n apropierea ei se mângâia și se alina singură, sărmana ca și cum ar fi alintat sau mângâiat un copil sau cum stă Maica Domnului-n icoane și-l plânge pe Isus Trupul îî era învelit de o pelerină roșie cum probabil în povești rănit poartă orice împarat roșu ca să nu fie confundat de cititorii grăbiți cu împăratul cel rău...verde.

eu o priveam temător printre ferigi ca o maimuțică uimită (ce poate să fie în mintea unui copil dar în inima lui?!) și nu scoteam un cuvânt în jurul meu încet-încet zăpadă se topea și fructele alea jegoase întârziau cumva în spatele meu ca-ntr-o vamă. . mai târziu am aflat că nu am fost singurul care a privit-o atunci și încă o dată i-am dat dreptate bunicii: '' niciodată nu știi ce ochi ascunde o junglă!'' și un timp m-am bucurat de mărturia celuilalt privitor peste ani apreciat ca un artist profund dar numai până azi... când lucrarea i-a fost achiziționată de un necunoscut prin telefon la o licitație, pentru suma de 8.005.000 $. ........ Însă eu știu cine e misteriosul ei cumpărător: desigur ''împăratul verde'' și mă uit pe cer să văd dacă nu va ninge din nou dacă nu va coborâ în șuvoi rod neîntrerupt peste jungla mea.

-un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struțcum s-a mai întâmplat și nu doar o dată.

JOHAN KLEIN

*** o știi și tu prea bine, doar că nu recunoști. în fiecare dimineață, după ce ridici chipul din umedele palme pentru a te privi în oglindă (știi tu, atunci când totul devine un fel de stare întoarsă către sine) îți spui că tu vrei o schimbare, că vrei să fii cineva, că tu ai un plan măreț (acum vezi tu, toată lumea are un plan măreț). dar faci aceleași lucruri; pierzi vremea într-un mod util — pare-se, după propriile vorbe. țigara e la fel, cafeaua e aceeași. altele sunt ziarele (și gândurile parcă). și iarăși mizezi pe veșnicul mâine — ca și cum nu ai știi că te

minți singur, sau ca și cum tu ai știi când marea-nghesuială are să îți bată la ușă. oricum, este și acesta un mod de viață. *** lasă-mă să îți explic: stăteam în întuneric. în acest spațiu se formau tot alte și alte cercuri noroase (cumva, ca de smoală) asemănătoare cu acelea ce prind contur în mijlocul unei ape care a cunoscut imediat greutatea unui corp (evident). puteam simți viitorul, mirosea a trecut. nu exista materie. puteam auzi cum răgușește nimicul. tot ceea ce înțelesese lumea până în momentul de față (cu bune și cu rele) era greșit. adieri de voci mă atingeau uneori. îmi spuneau să rămân (fiecare, pe rând). am deschis mai apoi ochii. mă durea

însuși faptul că m-am trezit. *** mă gândesc că ar fi trebuit să vin să te văd acum ceva vreme, cu mult înainte să cazi la pat (în fine). febra mustește în aer. te mestec din privire. mă ia cu frisoane. îmi vine să-mi aprind o țigară (sau poate să beau ceva). deodată văd cum te schimbi la față. văd buzele făcându-se ca de cretă, iar ochii scufundându-se în ei înșiși. nu pică numai frunza din crengile de-afară ci întreaga lume pică. iată-mă (îmi spun) stând aici și acum, în fața ta, îngrozitor de singur. *** m-arunc din mine însumi

să ies din largul meu. ploi țâșnind ca noaptea, sau precum privirea celor ce-s cu burțile-n sus, înecați într-o mare aproape suspinândă, tulbure și ștearsă. mâini întinzându-se. fulgerul verde spânzurându-și forma de umbrele fâșiilor cărnoase, căci el viețuiește în mine – sau poate că-i furtuna. *** veneam dinspre unirii. un plâns de lumină îngustă începuse să se facă simțit pretutindeni, încetul cu-ncetul. astfel, ochii tuturor celor ce-și izbiseră pleoapele de aerul de-afară, năpârleau imediat în propriile orbite, în timp ce gâtul avea să li se-ndoaie

exact atât cât să-și facă fulare din acestea (că doar așa e normal în după amiezile de toamnă). mă rog. oricum era un fel de-a spune că asistasem la o comedie pe cinste (până atunci, desigur) din moment ce un minut mai târziu, nu departe de mine, și chiar în plină stradă, un domn căzu ca secerat, de-o mână nevăzută (aeriană parcă).

*** uită-te la mine. uită-te bine, draga mea. mâine, cam pe vremea aceasta, am să te-nvăț ceva nou. ceva nefiresc de tandru și poate puțin (dar numai puțin) ieșit din comun. am să îți scot ochii, după care te

voi ruga să-i mănânci cu lingura, într-o liniște îngrozitor de dulce; cu lingura aceea, știi tu cu care obișnuiai sa mănânci uneori, dimineața (și pe stomacul gol) miere de la mama soacră. măcar atât, cât să vezi și tu ce înseamnă (să ai) gustul privirii. *** spitalul rezemându-se parcă la nesfârșit de noaptea marilor frisoane. uși scârțâind din încheieturi. tulburătoare holuri. ferestre deschizându-se. morți pe picioare purtând halate albe. ochi izbindu-se în neștire când de-o iarnă când de alta precum de nordul tuturor nordurilor. bolnavii plângându-se de reumatismul ce tună deasupra lumii pale din

oasele lor.

*** pacientului i se face rău. buzele lui sunt acum uscate. privirea-i confuză. o liniște similară cu aceea prin care se mișcă tâlharii îi dă târcoale. se zbate, desigur. mai apoi se dă cu capul de toți pereții, pe rând (înfricoșător de sălbatică scenă). eu stau și privesc liniștit, lângă el, și scot un pistol. mă gândesc că poate, poate i-ar prinde bine un glonț (așa, pur și simplu, în loc de pastilă).

CORIN CULCEA

Luminează-mi tu!

Cum să mă mai întorc din ochii tăi în mine, când mi-am asumat toate poveştile strivite în ei!?

Luminează-mi tu, o, luminează-mi rana adâncă, rana ce strigă străină de lume, în lumina însingurată şi cruntă a lunii!...

Luminează-mi tu obosirea nesomnului răstignit în roua dimineții!... Îndură-ți mâna şi mângâierile, sufletul surpat în ruga buzelor mele, scoate-mi piroanele,

unul câte unul, din visul cărnii, din sânge!

Fără sfârşit

Strigătul curat al lunii în noapte îți curbează singurătatea pe buzele mele... pleoapele îți închid zvârcolirea într-o nouă visare, în care muşcătura iubirii îți pătrunde în carne...

Aşa cum păsările nu sunt niciodată vinovate de zbor, tot aşa, sub pleoapele tale conştiința adoarme, închisă în poemul tăcut, pe care îl scrii în gând, cu dinții scrâşnind, fără a-i găsi vreodată sfârşitul!

Spre ceruri de vată

Sunt un cal împiedicat pe-o câmpie plată, sărind anapoda şi dezorientat, funia udă îmi strânge glezna umflată, soarele îmi joacă feste în ochiul bălțat!

Tăuni nebuni îmi sângeră pleoapa subțire, pielea îmi tremură, smucesc capul pătrat, toate secundele-mi trec tocite prin fire, se-nvălmăşesc rătăcite în ceasul pudrat!

Vino, iubito, să limpezeşti barbaria, sărutul tău să îmi îngroape totemul!

Vino şi ară-mi cu zâmbet toată câmpia, chiar de-ar rămâne din mine numai poemul!

Vino, să-mi spulberi aceste cioburi de seară, irişi tăiați, sfârtecați în mii de bucăți, să-mi descui din priviri închisoarea amară, lacrima-ți blândă şi pură, să crească cetăți!

Vino şi scurmă cu dorul țărâna sălcie, în care doar pirul mai creşte, nălucă; dezleagă-mi plutirea cu zbor, pe vecie, îngeri, spre ceruri de vata, să mă tot ducă!

Încă dinainte...

Te cunosc încă dinainte de a-ți sorbi lacrima ascunsă în palmă şi picătura tainică, de lapte, din sânii gemând a viață... carnea ta, precum un cui bătut în carnea mea şi cuvintele fără început şi sfârşit, tăind perfect răsuflarea, ca un bisturiu...

Te cunosc încă dinainte de a fi numai inimă, încă dinainte de a mai avea timp să judec ceva...

Cu mângâierile noastre tăiate

Suntem atât de mulți cerşetori cu gâtul pus pe butuc şi privirea înjunghiată, ca şi când ar fi mereu ultima, bâjbâind urmele plecării iubirii în gol... gâtul de lebădă neagră,

înşurubat în ultimul cântec venal... cerşetorii propriei noastre disperări, din care ne mințim întunericul şi ne prelungim agonia...

Chiar şi cu mâinile scurtate cerşim, la răscrucea dintre suflarea cerului şi geamătul lunii sfârtecată în apă, cu mângâierile noastre tăiate cerşim, cu tot ce murim!

În propriul meu strigăt

Strigătul meu îngropat în asfaltul fierbinte, blocurile prăbuşindu-se peste înțelegerea paşilor... tu, în coasta mea, dansând ultimul Bolero al lui Ravel!...

Mă rup de pe cruce, mă arunc în propriul meu strigăt: Iubirea, ori este până la moarte, ori nu mai este deloc!

Pentru încă un anotimp

Nu am luat cu mine decât un pumn de cenuşă, pe care îl strâng pe furiş în buzunarul crăpat...

Tot frumosul din mine e ascuns şi strivit în adevărul degetelor curbate în disperare!...

Iar tu eşti nebună după acest frumos ce te poate orbi până la păcat... îți laşi cămaşa albă să cadă peste zâmbetul meu, alungându-mi moartea pentru încă un anotimp!...

Mama, ca un sfânt martir

O privesc şi acum, liniştită, cu pistolul la tâmplă, ruptă de suflet în două, dar fericită

precum o sfântă, că Dumnezeul din lacrima ei era acolo mereu... îl trecea dintr-o durere în alta, dar nu s-a lepădat de el niciodată!

Când nici nu sperai

Când nici nu sperai, umbra mea ți-a intrat pe fereastră şi ți-a răvăşit aşteptările adormite la sân!...

Eram nebunul tău de alb, pe tabla de şah a disperării, când glisam, săltam şi curgeam în diagonala şerpuirii gândului... Şi câtă iluminare trezeam în insula de ceață a trupului tău, în rana ta neaşteptată, prin care priveam atât de departe, ca prin propria mea înțelegere!...

Când nici nu sperai, m-am insinuat între două bătăi ale inimii tale, între înfrigurare şi nesfârşire!...

LUCICA DRAGOȘ

tremurând pe o margine de cuvânt cu degetele inimii scriu cuvinte descifrate din cântecul lent al fericirilor toate adunate din stropii mărunți ai gândului bun precum un clinchet de lumină încălzind aerul tare plin de așteptări pe un ger năprasnic care îmi face inima mică mică de tot. capriciu

caut cu cele mai limpezi gânduri îngeri cu aripi mari albe pregătite de zbor.

pe o gură de rai boarea dimineţii peste inima mea se revarsă liniştitor radiind iubire clipocesc

fără să bat pasul pe loc prin lumina rece a anotimpurilor învăţ câte ceva despre copilăria îmbătrânită

ramuri de soare în toate direcţiile un tumult al culorilor vii

într-o poveste adevărată legănându-mi amintirile

înmuguresc şi râd în nuanţe pastelate

îngânând un cântec suav peste ţara mea.

în sufletul meu viscolit de trecătoare nelinişti .

din ghereta portarului demersuri prin fereastra timpului privesc adevărul oricât ar vrea trupul să stea încovoiat nu îl las

tot mai des în momentele petrecute alături de cei dragi admiţând că s-ar putea

îl ţin drept cu umerii traşi în spate şi pieptul nainte

să nu ne mai ajungă timpul ne deschidem sufletul cu o dragoste dumnezeiască

din ghereta portarului ascult ticăitul existenţei

vorbim despre rudele mai apropiate sau mai îndepărtate

bucurându-mi privirile cu verdele crud al copacilor ce-şi tremură frunzele la fiecare adiere

despre gânduri răscolite şi obiective localizând cumva dintr-o singură suflare urmele lăsate

de vânt. unui alt început. ascult rugăciunea inimii prin locuri tăcerea arde împrejurul inimii iar câteodată mă tem . în flacăra inimii se aprindeau stelele nopţilor albe care îmi dănţuiau mintea pline de mistere alunecau

lăsând gândurile să se înece în miresmele verzi ale câmpului trezit la viaţă cu emoţie cuprinsă de visare în freamătul lin al clipei din labirintul vieţii istovită mă întorc la liniştea regăsită în cuvânt.

într-un colţ de gând [ primăvara ] aproape năvalnic dimineaţa şi-a ridicat storurile să adulmece roua tăcerilor adunate în inimă aceste triluri de păsări învăluite în ceţuri una câte una revin dând târcoale împrejurimilor puţin răguşit glasul meu făcând reverenţe în stânga şi-n dreapta salută ducând mâna la gură încet. trecere în revistă exersând nesomnul noapte de noapte mă las furată de misterele cerului surprinzătoare luna aprinsă se ridică pe cer înflorind stelele fără să ne pierdem pe marginea clipei suntem protagonişti şi spectatori ai propriilor vieţi

tăcerile noastre rămân cascada de vise între cer şi pământ. parfumul zilei e una din clipele acelea care îmi inundă gândurile de bucurie jucăuşi ochii mei hoinărind pe uliţa satului cu ghiocei la purtător savurează parfumul zilei închid ochii şi-mi spun e primăvară oameni buni .

Magdalena ALBU

DR. VIRGINIA MIHALCEA ÎNGERUL RĂZBOINIC „Stimată Dră Doctor, noi (…) v-am apreciat şi, ca doi moşi (moşul şi baba), v-am aşezat în inima noastră. Şi ştiţi Dv. că în inimă nu poţi băga pe oricine, ci numai pe cel sau pe cea pe care-i apreciezi, pe care îi doreşti. (…) ne lipsiţi şi la propriu şi la figurat. Ne deprinsesem cu Dv., vă cunoşteam de cum puneaţi mâna pe clopoţel şi vizitele Dv. în singurătatea noastră

erau dorite şi mult gustate.

Vă consideram ca pe cineva din familia noastră, apropiată de noi. Şi, dacă pe deasupra mai pui şi ajutorul medical de care neam bucurat, puteţi să vă faceţi o idee de ce am pierdut noi prin plecarea Dv. Poate că aşa e să fie, ca, în timp ce unii se bucură, ceilalţi să fie mâhniţi.” Sunt rândurile scrise ale preotului dintr-un sat, unde fusese medic o bună bucată de vreme. De fapt, după terminarea studiilor medicale absolvite cu o medie peste 9,00, repartiţia nu avea să o primească nicidecum în buricul vreunui târg important de provincie ori în cel al Bucureştiului, ci, unde altundeva pentru anii ”60, decât la despăduchiere, în satele şi cătunele din Moldova acelui timp. Aşa că, dacă va fi fost o fire aprigă, de cele mai multe ori, nu era din cauza caracteristicilor ei native decât într-o măsură oarecare, cât, mai degrabă, din cauza mediului rural complet diferit faţă de cel universitar de acolo, din locurile pe unde au purtat-o paşii începutului de carieră profesională.

A făcut parte din generaţia anilor 19541960 a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, primind de la divinitate marea şansă de a avea ca profesori personalităţi ale domeniului recunoscute mondial şi care, mai târziu, au devenit binecunoscute nume de spitale: C.C. Iliescu, Theodor Burghele, N. Gh. Lupu, I.C. Parhon.

Datorită diplomei de merit obţinute la finalizarea cursurilor liceale, admiterea la studiile universitare nu s-a făcut în mod obişnuit pe locurile scoase, de

obicei, la concurs, ci pe cele special destinate unor astfel de absolvenţi, aşa încât concurenţa a fost una ce depăşea toate aşteptările. Nu era deloc sigură că va reuşi. Chiar îşi reproşa faptul că ar fi putut să se înscrie fără concurs de departajare la oricare altă facultate din Capitală, numai că inima o îndemna să încerce, totuşi, la Medicină. În aparenţă, examenul părea unul extrem de simplu. Dar numai în aparenţă, căci această simplitate s-a dovedit pentru foarte mulţi dintre aspiranţi cu adevărat înşelătoare din pricina profesorului examinator Teitel, care adresa, de cele mai multe ori, întrebări de perspicacitate fără vreo legătură cu subiectul respectiv. Când i-a sosit rândul, a fost întrebată un singur lucru: „Domnişoară, spune-mi, te rog, celula nervoasă se divide ori ba?” Cu o jumătate de gură din cauza emoţiilor, a răspuns: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor.” Atunci, ca să o încurce, aşa cum proceda întotdeauna, dl. Teitel a insistat: „Cum poţi să susţii o asemenea enormitate, domnişoară? Auzi, celula nervoasă nu se divide! Unde ai citi dumneata asta? Şi mai vrei să fii studentă la Medicină!”

Reacţia ei din acele momente a fost una care l-a marcat definitiv pe profesor. De emoţie, a izbit puternic cu pumnul în masă, rostind cu vehemenţă: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor!” Numai că pe masa respectivă de examen se afla o călimară plină cu cerneală, care şi-a împrăştiat brusc conţinutul pe hârtiile aflate în faţa lui Teitel. Cu acest răspuns avea să intre în primul an la Facultatea de Medicină de pe malul Dâmboviţei. Dacă ar fi afirmat invers, cu siguranţă că şi-ar fi ratat definitiv şansa. Iar, la drept vorbind, nici nu îşi permitea deloc o traiectorie diferită a vieţii în momentul acela.

Cu profesorul Teitel avea să se reîntâlnească mult mai târziu în facultate, la cursurile de Farmacologie, unde studenţii erau supuşi aceloraşi întrebări bizare de cultură şi perspicacitate, întrebări ce excludeau, de regulă, completamente cunoştinţele medicale. Spre exemplu: „Câte fire de păr are porcul?” ori „Când înfloresc pomii - primăvara sau toamna?” ş.a.m.d. Pe ea a întrebat-o aşa: „Domnişoară, ai fost la Operă?” Mirată, i-a răspuns: „Desigur, domnule profesor, am fost!” Dl. Teitel continuă: „Şi, ai văzut ”Rigolletto?” Cu aceeaşi mirare, îi răspunde afirmativ: „Am văzut!” Atunci farmacologul rosteşte întrebarea premergătoare celei de final: „Să-mi spui, te rog, ce rosteşte corul, la un moment dat, în operă?” În acele secunde, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. O restanţă la Teitel şi pierdea bursa anuală atât de necesară nevoilor ei curente.

Gândul salvator, însă, i-a venit deodată în minte: „Cu copiii şi nebunii nu e bine să te pui...” Întrebarea ultimă a profesorului a fost una cu iz ghilotinant: „Ei, acum vreau să ştiu, domnişoară, care dintre noi doi e nebunul şi care e copilul?” Replica ei tăioasă a sosit imediat: „Domnule profesor, din punct de vedere somatic şi psihologic, eu nu mai sunt copil.” Fascinat, Teitel continuă: „A, deci eu sunt nebunul!

Domnişoara m-a făcut nebun!” Ea insistă: „Domnule profesor, eu nu v-am făcut nebun, numai că, având în vedere vârsta pe care o am, nu mai sunt de mult un copil.” Bătrânul farmacolog încheie dialogul de examen cu ea astfel: „Vezi, dumneata, domnişoară, pentru mine medicul trebuie să aibă nu numai o pregătire profesională adecvată, ci şi una intelectuală pe măsură. Altfel mi se pare că ar fi numai jumătate de doctor.”

Capriciile lui Teitel i-au folosit în viaţă, mai ales după ce a părăsit, în 1960, asfaltul, cofetăriile şi sălile de spectacol ale Bucureştiului. Adevărata lecţie a vieţii, însă, avea să înceapă, în cele mai dure sensuri ale ei, abia pe drumurile de pământ ale Drăguşeniului. Acolo, orice replică din Verdi ori Puccini se estompa imediat în potopul de sudalme ale ţăranilor moldoveni. Nu ştia, pur şi simplu, ce cauta în acel loc, de ce soarta a dus-o într-acolo. Precum nu înţelegea nici de ce a trebuit să înveţe şase ani de facultate, ca să se îngroape, cel puţin pentru moment, într-un film ce nu părea deloc a-i aparţine. Rugăminţile adresate, la început, cu politeţe de intelectual localnicilor îşi găseau răspuns doar în indiferenţa afişată cu superioritate de aceştia. Se gândea în fiece clipă că singura ei soluţie de a evada din infernul păduchilor şi al sărăciei ar fi să renunţe definitiv la profesie şi să se întoarcă acasă, la Râmnic, de unde era originară. O domina tot timpul sentimentul că nu posedă capacitatea interioară de a îndura la nesfârşit nişte condiţii de trai atât de precare, atitudinea respingătoare a oamenilor, precum şi orizontul acela de o îngustime înfiorătoare şi neofertant al satului de atunci. Nu-i dădea pace nici ideea că, dacă pentru o asemenea stare de lucruri luptase ea ani de zile în Bucureşti, cu siguranţă orice efort al ei şi al părinţilor săi fusese, practic, totalmente zadarnic. Răsturnarea de situaţie a venit în momentul când a răspuns nepăsării celor din jur cu propria ei monedă de schimb - prima înjurătură de tânăr medic de sat: „Paştele mamei ei de viaţă!” Reacţia generală a ţăranilor a fost, evident, una de tresărire bruscă. Nu se aşteptau, pur şi simplu, ca domnişoara doctor să rostească vorbe asemenea lor. Din acel moment însă, intelectualul care, printre altele, văzuse nu cu mult timp

înainte „Apus de soare”, „Bădăranii” şi „Rigolletto”, avea să schimbe, de nevoie, complet discursul interacţiunii verbale directe, dar şi paradigma propriei sale supravieţuiri.

Drăguşeniul, a recunoscut-o întotdeauna, a fost cel care i-a călit, de fapt, definitiv voinţa. Una din cele mai dragi fiinţe ale sufletului ei avea să fie, pe lângă familia preotului satului şi vizitiul care o conducea cu trăsura în tot raionul, nimeni altul decât... calul Tarzan. Peste ani, când s-a întâlnit din întâmplare cu unul dintre localnici, a întrebat ce mai fac preotul şi Tarzan. „Tarzan a murit, doamna doctor. După ce aţi plecat, a suferit foarte mult. Când trecea cu trăsura prin faţa dispensarului, se oprea şi se uita lung către poartă, doar, doar de-ţi apărea să-i mai daţi o bucată de zahăr.” Căci calului îi plăceau foarte mult dulciurile, în special, zahărul cubic, aşa încât, totdeauna când pleca la o intervenţie în sat, trebuia să aibă în buzunar câteva bomboane, căci Tarzan avea obiceiul să ia câte o mică pauză de mers, întorcând capul spre a-şi primi darul aşteptat. Calul avea codul lui propriu de comunicare cu ea şi cu vizitiul. Se oprea brusc, atunci când presimţea un pericol, şi o lua la goană, când nu-i plăcea o anumită persoană, care se dovedea, culmea, la scurt timp, a nu fi deloc una de calitate. Viaţa ca medic de ţară nu i-a fost deloc uşoară, dar a avut farmecul ei unic prin prieteniile trainice, pe care le-a legat în acei ani de tinereţe. După Drăguşeni, au urmat, apoi, Sanatoriul TBC Moroieni, Spitalul TBC Rm-Sărat şi, finalmente, Comisia de expertiză medicală a Spitalului municipal de pe malul Râmnicului, unde a fost, practic, deschizătoare de drumuri în acest sens. Chiar dacă lucrarea de licenţă şia susţinut-o în ramura Cardiologie cu Profesorul C.C. Iliescu, fiind colegă de an cu vestitul ortoped şi dascăl de mai

târziu de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Andrei Firică, i-a fost scris să profeseze cu totul şi cu totul altceva, o mână nevăzută hotărându-i şi ei, ca şi mie, întotdeauna, traseul personal.

Dacă s-ar fi întâlnit cu Hitler şi cu Stalin, deopotrivă, cu siguranţă Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi început vreodată, atât de fermă şi de tăioasă era în interacţiunea directă cu semenii. De aceea, pentru mulţi dintre cei care nu au cunoscut-o îndeajuns, părea, de multe ori, barda lui Dumnezeu, nicicum îngerul Lui. Nu din nativitate, ci, pur şi simplu, din arta durităţii la care a supus-o destinul şi, cu precădere, Drăguşeniul de altădată.

S-a luptat cu oamenii, cu mentalităţile, cu viaţa, cu tot. Personalitate extrem de conturată, vulcanică, dar obiectivă, în genere, în privinţa judecăţilor de valoare, uşor influenţabilă, însă, în anumite momente, cu opinii, de regulă, sentenţios exprimate şi o sensibilitate bine mascată în suflet, fără să revoluţioneze în vreun mod special medicina, şi-a practicat meseria de doctor, aşa cum a crezut de cuviinţă.

De o pedanterie vădită, exagerat de atentă la mediul polisaprob din jurul ei, critic extrem de acerb la transformările maladive din societate, pasionată, în schimb, de muzica de operă şi de romanţe (cu deosebire de stilul interpretativ şi vocea marii noastre interprete Ioana Radu, dar şi de talentul artiştilor lirici ruşi), Dr. Virginia Mihalcea a reprezentat unul dintre spiritele marcante ale vieţii mele de până acum, practic, o a doua mea mamă, aş putea spune fără să greşesc, o prezenţă cvasiconstantă, cu rol fundamental în foarte multe dintre situaţiile-limită la care m-a supus, de-a lungul vremii, destinul. Mi-ar fi plăcut să fiu tăioasă şi fermă ca ea, repet acest lucru, căci secolul XXI nu este teritoriul sensibilităţilor şi raţiunii, ci

unul completamente întunecat.

antagonic

şi

La un moment dat, când pleacă de lângă tine un spirit, care te-a iubit exact aşa cum eşti, simţi cum o mână nevăzută îţi amputează pentru totdeauna sufletul.

Căci deloc întâmplător te intersectezi în apa tulbure a timpului cu persoane, care au un rol hotărâtor în propria-ţi viaţă. De ce? Pentru că Fiinţa aceea veşnic aflată lângă inima ta a primit, la rândul ei, o misiune specială de Acolo, de Sus, spre a-ţi scrie şi determina chiar, uneori, cu Voie divină, o parte importantă din filmul traiectului tău existenţial. Ai sentimentul că în sufletul lor locuieşte, de fapt, Dumnezeu Însuşi cu armatele Sale de îngeri şi de sfinţi cu tot. „Ce-am realizat eu în 81 de ani de viaţă?”, mă întreba mereu în ultimul timp. „Verdi a scris atâtea opere pentru omenire, alţii au făcut descoperiri importante. Rolul meu care a fost? Să sufăr de atâtea boli şi de singurătate?”

Nu mă surprindea niciodată cu întrebările ei. Era un om inteligent, căruia-i plăcea să intre întotdeauna în miezul problemelor nedesluşite ale existenţei pământeşti. „Rolul tău, i-am replicat, a fost să ajuţi oameni şi să îţi depăşeşti, la fel ca şi Maria Tănase, condiţia. Cu alte cuvinte, din fata lui Fănică ai devenit pentru toată lumea tu însăţi, adică, Doamna doctor MIHALCEA Virginia.” Sunt absolut convinsă că, până şi la Judecata de Apoi, rolurile principale judecatjudecător vor sta taman invers.

-------------------------------------Notă: Dr. Mihalcea Virginia (9 martie 1936 - 2 august 2017), medic la Spitalul TBC - RmSărat, ulterior, medic-şef la Comisia de Expertiză Medicală a Spitalului Municipal din Rm-Sărat, jud. Buzău.

Magdalena ALBU 2 august 2017 Bucureşti

autorul încearcă să îi propună cititorului său o substanţială şi amănunţită radiografiere a treptizării diferenţiate, pe care se situează actualmente toate tipurile societăţii contemporane, indiferent de referenţialul geografic specificat în cadrul abordării, capitolul al III-lea intitulat „Tipuri de modernitate”, reliefând cu preponderenţă asemenea marcaje importante.

Autorul ţine, încă din introducere, să vină cu o mărturisire definitorie în sensul celor amintite anterior, şi anume: „În cartea de faţă incerc să explic că modernitatea există în orice societate, însă valorile şi standardele sale nu fiinţează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendenţiale universale.” (p.

12)

Magdalena ALBU

MODERNITATEA TENDENŢIALĂ CONCEPT ŞI DIAGNOZĂ Structurată pe opt capitole ample, cartea sociologului Constantin Schifirneţ –„Modernitatea tendenţială.

Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii” -reprezintă, la fel ca şi volumul „Cele cinci feţe ale modernităţii” aparţinând teoreticianului Matei Călinescu, unul dintre reperele bibliografice de bază ale momentului, în ceea ce priveşte definiţia complexă a termenului „modernitate”. De fapt,

Explorarea semanticii largi a modernităţii pleacă de la o cotă fără de care discursul în sine ar fi îmbrăcat poate un alt veştmânt ideologic. Altfel spus, autorul însuşi ţine să precizeze faptul că „Ideea de bază a cărţii este că modernitatea s-a impus ca o tendinţă de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acţiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăţi, indiferent de nivelul dezvoltării economice şi al bunăstării.” (p. 12).

Teoria lui Constantin Schifirneţ susţine cu tărie că „Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenţia sau constrangerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecinţă a dezvoltării economice şi a revoluţiilor ştiinţiică şi tehnologică.” (p. 12), dintrun motiv bine întemeiat, anume acela că „Societăţile cu modernitate solid structurată au vocaţia universalistă şi urmăresc difuzarea şi impunerea propriilor valori, prin o diversitate de

căi, peste tot în lume. În acelaşi timp, trebuie să se ia în considerare şi vocaţia expansionistă şi/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea şi impunerea propriilor valori datorită puterii ce le-o conferă dezvoltarea tehnologică şi economică.” (p. 12) Cu alte cuvinte, modernitatea nu apare oricum în contextul analizat, ci întocmai”ca un standard produs de procesul de modernizare în şi de către Occident, fiind considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la acelaşi nivel de dezvoltare ca ţările vestice.” (p. 12-13) Sigur, de la un anumit moment încoace, societatea vestică s-a impus, fără urme dubitative, aidoma unui motor primordial întru dezvoltarea a tot ceea ce a fost circumscris termenilor de cultură şi civilizaţie, devenind, practic, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, semnalul sonor invaziv (în sensul diseminării informaţiei pe spaţii extinse) şi unic pentru întreg restul umanităţii din numeroase puncte de vedere prezentate de autor în acest volum.

Fără-ndoială, e foarte adevărat, aşa cum semnalează Profesorul Schifirneţ, faptul că „Astăzi este dificil de a cunoaşte societăţi neatinse deloc de modernitate.” (p. 12), un concept asupra căruia s-a aplecat cu minuţie prin prisma unui extrem de avizat ochi critic personal. Căci iniţierea în lăuntricitatea acestui subiect atât de interpretabil din diverse unghiuri de percepţie şi analiză personală, la care cititorul este supus, are drept fundament solid îndelungata activitate din spaţiul generos al cercetării, pe care autorul cărţii”Formele fără fond, un brand românesc”, Constantin Schifirneţ, a întreprins-o de-a lungul timpului, la fel ca şi binecunoscutul om de cultură român Matei Călinescu, a

cărui viziune excepţională în raport cu diversele chipuri ale modernităţii trebuie neapărat remarcată aici.

Ataşarea de substantivul „modernitate” a formei feminine specifice adjectivului „tendenţial” reprezintă o alăturare de termeni deloc întâmplătoare, care a contribuit, astfel, la generarea unei construcţii lingvistice originale a sociologului Constantin Schifirneţ. Şi de ce tocmai o astfel de juxtapunere voită de termeni întru reliefarea complexităţii fenomenologice cercetate? Explicaţia o identificăm chiar în interiorul cărţii, unde autorul face menţiunea că „Termenul de modernitate tendenţială este potrivit pentru înţelegerea procesului de modernizare în societăţile cu o economie precară.

Eu explic modernitatea tendenţială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale şi instituţionale moderne.” (s.n.) (p. 13) Într-un paragraf ulterior, el mărturiseşte faptul că a elaborat acest concept, în primă fază, cu scopul exclusiv de „a descrie modernizarea românească”, însă, după o analiză detaliată a perimetrului cercetat, a stabilit că poate căpăta extindere la nivel global fiind, iată, „potrivit nu doar în studiul evoluţiei moderne româneşti, ci are vocaţia de generalizare în analizele asupra dezvoltării moderne din orice societate, fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific românesc.” (p. 13) Formulat, iniţial, de Constantin Schifirneţ în volumul „Formele fără fond, un brand românesc”, conceptul de modernitate tendenţială în spaţiul românesc are în vedere „actul de dezvoltare în direcţie inversă: de la afirmarea spiritului naţional şi de la construcţia politică spre dezvoltarea economică”, ea, modernitatea,

definindu-se, practic, întocmai „ca o tendinţă care coexistă cu structurile sociale, cu formele instituţionale şi cu fondul vechi” (p. 14). O afirmaţie demnă de luat în seamă, pe care autorul ţine să o precizeze în contextul de faţă, este aceea că modernitatea românească de tip mozaicat reprezintă în esenţă „cadrul şi elementul de susţinere a naţionalului, dar nu prin baza economică, care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului naţional, ci ca tendinţă, ca ideal de atins în afirmarea naţiunii” (p. 14), căci aceasta străpungea cu o viteză destul de nesemnificativă zidul format din „complicata reţea de structuri socioinstituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală” (p. 14).

Constantin Schifirneţ remarcă un lucru extrem de important pentru radiografia completă a modernităţii tendenţiale autohtone, anume acela că ea a constituit în sine axul fundamental al tuturor etapelor de transformare semnificativă, pe care societatea românească le-a traversat de la 1859 încoace. Cu alte cuvinte, momentul istoric de naştere a statului naţional a inclus în substanţa lui singulară, la fel ca şi, mai târziu, perioada interbelică a secolului XX ori cea comunistă şi postdecembristă, cu toate sincopele şi decalajele lor specifice în sfera dezvoltării generale, germenele dominator şi necesar al modernităţii tendenţiale considerate de autorul mai sus menţionat drept „esenţa procesului evolutiv al României moderne” (p. 14).

Interesant de observat faptul că Profesorul Schifirneţ deschide în prelungirea acestei constatări fireşti o linie de reflecţie binevenită referitoare, de astă dată, la societatea românească actuală, despre care afirmă că: „nu dispune de un program naţional de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a

întregului proiect de modernizare, să fie asumată de către elita intelectuală şi politică. Acesta este motivul pentru care multe din procesele de modernizare din România sunt similare cu cele din ţările cu economii insuficient dezvoltate, o situaţie care poate fi, de asemenea, întâlnită şi în alte state ale Uniunii Europene.” (p. 1415) Studiul sociologului C. Schifirneţ are în vedere, desigur, printre altele, nu doar parametrii interni de dezvoltare şi contextul naţional specific din momentele supuse cercetării, ci şi multitudinea „experienţelor geopolitice şi istorice trăite de către fiecare societate în tranziţia de la naţiune la statul naţional” (p. 15), o zestre individuală complexă şi unicizantă, care a acceptat modernitatea tendenţială într-un fel sau altul, cu un unghi de deschidere mai generos sau, dimpotrivă, unul ceva mai restrâns.

Practic, în statele independente „modernizarea a fost şi este încă un proces de construcţie politică instituţională, prioritate avand construcţia şi întărirea rolului şi funcţiilor statului naţional. Problemele privind dezvoltarea economică şi socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale deoarece esenţială rămânea conturarea unei identităţi naţionale.” (p.

15) O distincţie deosebit de relevant formulată este aceea dintre modernitate şi modernizare, pe care autorul cărţii o subliniază cu pregnanţă şi spirit critic vădit. La statele naţionale, ne spune Profesorul Schifirneţ, cei doi termeni „au constituit cadre şi căi pentru câştigarea independenţei” lor (p. 15), dar, implicit, şi pentru funcţionarea instituţiilor caracteristice.

Dacă modernitatea e definită ca un efect al modernizării, ca un standard

ce „reprezintă un scop al evoluţiei societăţilor” în sine, atunci modernizarea apare drept însuşi „procesul de realizare a acestui scop” (p. 41). Cu alte cuvinte, modernitate şi modernizare - efect şi proces, laolaltă constituie doi termeni ai ecuaţiei progresului societăţii umane, pe care C. Schifirneţ - fie că face trimitere directă la concepţia lui J. Habermas ori la cea a lui S. Huntington despre modernizare - îi aşază în talerele fixe ale analizei personale, concluzionând că „Nu există modernitate fără modernizare.” (p. 41), dinamica suigeneris a modernizării (aceasta din urmă văzută, practic, întocmai ca un proces cu diverse trepte evolutive evidente) fiind întotdeauna dictată „de permanenta schimbare a realităţilor şi contextelor sociale şi istorice” respective (p. 42).

Proces dublu, nu privit doar la nivel stadial, modernizarea presupune atât o „aculturaţie internaţională declanşată de modernizarea iniţială a Occidentului”, cât şi o „schimbare autohtonă adaptativă în fiecare societate” (p. 42). Nu trebuie, însă, omise absolut deloc efectele negative ale modernizării - şi amintim aici anomia, prejudecata de grup ori alienarea -, tot aşa cum nu se poate situa excentric pe orbita sa nici asimetria născută între Occident şi sfera „cealaltă”, non-occidentală, asimetrie „cauzată de puterea relativă a societăţilor occidentale cu privire la resursele economice, capacitate militară, know-how tehnologic bazat pe dezvoltarea ştiinţiică. Datorită acestor resurse modernizarea Occidentului a impus propriile culturi asupra societăţilor cu care au intrat în contact, acestea fiind determinate să le primească, fie că le acceptă sau nu.” (p. 49), conform viziunii interpretative a autorului cărţii de faţă. Fundamentală această din urmă observaţie a lui

Constantin Schifirneţ, care vine să întărească faptul că a existat mereu şi va continua să existe o bună perioadă de timp şi de acum înainte ceea ce apare denumit în carte drept „paradoxul modernizării occidentale” (p. 48). Altfel spus, „Modernitatea tendenţială poate fi echivalată cu eşecul modernizarii, dar şi cu aplicarea incorectă a unui model de modernizare, responsabil pentru perpetuarea stării de subdezvoltare.” (p. 49), eşec regăsit actualmente, de exemplu, în regresul galopant din spaţiul rural şi agrar, dizolvarea agresivă a clasei tradiţionale ţărăneşti şi înlocuirea sa cu „fermierii agricoli, grup social exponent al agriculturii capitaliste industrializate” (p. 135). În acest punct de mare sensibilitate, C. Schifirneţ îl citează pe E. Hobsbawm, care observa că „Schimbarea cea mai dramatică în a doua jumătate a acestui secol, şi cea care ne rupe pentru totdeauna de lumea trecutului, este moartea ţărănimii […] care a constituit cea mai mare parte a rasei umane dea lungul istoriei înregistrate.” (p. 136) Numai ideea în sine că ţărănimea ar fi echivalentă cu un exponent exclusiv al trecutului, care şi-a anulat definitiv importanţa pentru modernitate, denotă o consecinţă extrem de periculoasă a unei gândiri eronate ce stă la baza edificiului modernităţii ca atare. „Hiatusul dintre ţărani şi clasele europenizate este o caracteristică a ţărilor în curs de modernizare.” (p.

137), scrie Schifirneţ, tot el subliniind, practic, şi starea de schizoidie în care se dezvoltă anumite societăţi, atunci când, omorând fizic rolul social hotărâtor al clasei ţărănimii, încearcă, în acelaşi timp, o legitimare a propriei identităţi printr-un „fundament trainic care nu era altul decat cultura populară” (p. 136), preluînd o serie de însemne ale culturii naţionale de unde altundeva decât din matricea fertilă a culturii ţăranului respectiv.

Un capitol întreg este destinat de către autor elitelor şi rolului concret al acestora în creionarea de fapt şi de drept a principiilor, ce statuează cu puterea lor simbolică tipuri de realităţi aflate într-o metamofoză continuă şi complet diferită de la un spaţiu culturalistoric la altul. Interferenţa de-a lungul epocilor istorice parcurse a segmentelor elitiste multiple cu feluritele instituţii europene şi culturi naţionale existente a împins în mod evident societăţile non-occidentale pe latura modernizării lor sistemice, aşa încât, la ora actuală, „Nu există stat non-occidental care să nu fi cunoscut influenţa modernităţii occidentale.” în fel şi chip (p. 156), cu varii intensităţi specifice. Sigur, „nici o societate nu devine instantaneu modernă” (p. 156).

Nu poate fi posibil în mod concret un asemenea proces de trecere bruscă de la o serie de parametri îndelung caracterizanţi la unii noi, cu valori pe măsură, motiv pentru care, conchide Profesorul Schifirneţ, „modernizarea este direcţia luată de către o societate către dezvoltarea modernă” (p. 156). În raport cu actorii sociali implicaţi în mod activ la construcţia conceptului de modernitate tendenţială, autorul accentuează, de asemeni, şi părţile negative ale rolului determinant pe care aceştia îl dovedesc, una dintre ele fiind reprezentată de însăşi tendinţa continuă „în a imita şi prelua conduite şi concepţii din afara spaţiului lor naţional” (p. 161), dar şi incapacitatea de a gândire şi acţiune faţă de „eficientizarea propriei comunităţi” (p.

162). Constantin Schifirneţ afirmă un lucru deosebit de important în stabilirea diagnozei finale a constructului de modernitate tendenţială, şi anume acela că, „Prin clientelismul unei bune părţi din elitele conducătoare se deformează spiritul modern, şi astfel, ele produc o

„modernizare negativă”. Se preiau instituţii din alte societăţi la care acestea au renunţat sau le-au transformat pentru că şi-au dovedit ineficienţa sau disfuncţionalitatea.” (p.

162), misiunea respectivei intelectualităţi umaniste de conştientizare la nivel comunitar a „imperativului progresului” (p. 160) în cadrul sferei non-occidentale definindu-se, iată, complet diferită în pârghiile sale de acţiune în opoziţie cu burghezia Vestului european, văzută drept ca factor real de „susţinere a dezvoltării moderne” societale în ansamblul ei (p. 160). Cu alte cuvinte, „Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional.” (p.

115) În afară de construirea unei semantici particulare a conceptului de modernitate tendenţială aplicat, iniţial, aşa cum am precizat cu anterioritate, exclusiv spaţiului românesc, Constantin Schifirneţ a avut de gând, ulterior, să articuleze şi un perimetru imagologic, să-l denumim aşa, al modernităţii globale în toată diversitatea ei definitorie, scoţând la lumină acel „polimorfism al lumii moderne, multiplele ei faţete şi întruchipări, pe scurt, o imagine caleidoscopică asupra procesului istoric al evoluţiei societăţii moderne” (p. 156). Autorul a ţinut să precizeze şi una dintre laturile de mare utilitate directă a lucrării sale, anume cea care se referă la faptul că acest concept de modernitate tendenţială „este util în cercetarea modernizărilor implementate deliberat prin strategii de politici publice în orice societate” (p.

156), tocmai prin latura sa de manifestare inegală şi inconsistenţă în toate domeniile de activitate, tendenţialitatea, afirmă autorul, fiind, iată, componenta care „ascunde, de

fapt, în starea actuală, dezvoltări posibile încă neprevăzute în planul iniţial al modernizării” (p. 156), „mişcarea reală din societate” (p. 157) devenind indicatorul care să transforme, prin acţiunile sale efective, predictibilul în concret.

Dacă, la început, modernizarea a fost una doar de tip instituţional („prin adoptarea de instituţii similare celor occidentale într-un context istoric şi economic premodern” (p. 157) ), modernizarea tendenţială a contemporaneităţii „este predominant politică, fiindcă dezvoltarea societăţii nu include transformarea ei de ansamblu, ci are loc numai politic, instituţional şi juridic” (p. 157), afirmă sociologul Schifirneţ. Şi tot el ne explică faptul plauzibil cum că modernitatea, exact „aşa cum a fost dezvoltată în Europa de Vest, nu este posibilă în alte zone, deoarece formele instituţionale adoptate în societăţile non-occidentale nu au aceleaşi contexte şi condiţii economice, şi, prin urmare, nu pot funcţiona ca în Europa de Vest.” (p. 158). Un punct de vedere lucid, la care ader în totalitate. Iată că „Modernitatea nu poate fi asimilată în metabolismul societăţii, doar datorită faptului că sunt îndeplinite anumite criterii sociale, ce ţin de nivelul de dezvoltare materială, de pildă, necesităţile producţiei capitaliste de mărfuri.”, ea în sine fiind „mai mult o aspiraţie, un obiectiv de atins, dar care nu poate fi realizat pe deplin.” (p. 157), cu alte cuvinte, o tendinţă. Ei bine, tocmai datorită acestei incontestabile evidenţe analizate, ne spune Profesorul Schifirneţ, „societatea cunoaşte o succesiune neîntreruptă de tranziţii rapide, nici una încheiată prin atingerea scopului pentru care a fost provocată” (p. 157-158).

Autorul supune modernitatea tendenţială unei legi organice a

creşterii, adaugând, deopotrivă, în discursul său necesar, şi întreg lanţul de efecte distructive ale industrializării industrializarea fiind, practic,”elementul cheie al modernităţii” (p. 162) -, care, întocmai unei partituri muzicale cu „armonii” macabre, se va fi extins de-a lungul timpului istoric cu o forţă de nebănuit. Pentru configurarea fidelă, dar deloc exhaustivă a tabloului vast privitor la cei doi termeni analizaţi - modernitate şi modernizare -, Constantin Schifirneţ face trimitere la spaţii geografice precise, unde acel decalaj concret dintre „ritmul de modernizare culturală şi politică este mai rapid decât evoluţia lentă a economiei” (p. 157), folosindu-se, evident, în argumentaţia sa, de o serie de exemple punctuale, ce vizează perimetrele Americii Latine, Asiei de Est şi Sudului Italiei. După propria-i mărturisire, aici „conceptul de modernitate tendenţială este necesar pentru faptul că indică prezenţa unor elemente care nu intră într-un canon universal al modernităţii.” (p. 157).

Un fapt absolut fundamental care se remarcă în cadrul acestei lucrări este acela că, după spusele autorului, „pentru prima oară modernitatea occidentală nu mai este modelul unic de dezvoltare şi, în consecinţă, dominaţia occidentală asupra lumii se diminuează din cauza influenţei ţărilor emergente cu ritmuri mari dezvoltare: China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud, şi, într-o anumită măsură Turcia, erodând supremaţia economică a Europei şi a SUA.” (p. 158-159). Este încă un efect direct al tuturor proceselor pe care le implică modernitatea în sine, modernitate ce implică, iată, în cazurile anterior menţionate (şi cu deosebire insistăm aici pe importanţa decisivă avută de China, al doilea lider economic mondial la ora actuală), o relaţie de directă proporţionalitate între „ritmul de

creştere demografică şi rata de creştere economică” (p. 159), aspect mai puţin studiat, momentan, la nivel de detaliu.

Făcând un rezumat al celor prezentate mai sus, se poate observa că, în viziunea lui Constantin Schifirneţ, „modernitatea a reconfigurat o nouă organizare socială şi instituţională în funcţie de contexte istorice şi geopolitice” (p. 163) complet diferite, fiecare cu particularităţile lui specifice definitorii şi modelatoare, ceea ce a confirmat teza, ne spune autorul, cum că „modernitatea societăţilor evoluate (deja modernizate) este tot tendenţială, pentru că-şi propune să atingă noi norme şi principii, acoperind şi depăşind pe cele împlinite la un moment dat.” (p. 163). Este foarte adevărat ceea ce se constată în cadrul acestei lucrări de analiză şi cercetare referitor la faptul că, în spaţiile extraoccidentale, modernitatea apare ca o tendinţă şi nicidecum ca o „realitate structurată” (p. 164), pe când în sfera vestică a continentului european complexul de factori determinanţi pentru „evoluţiile moderne trecute şi actuale vor acţiona şi în viitor, în acelaşi sens în orice societate” (p. 164). Pe de altă parte, chiar dacă întâlnim aceste aspectări totalmente variate din punct de vedere geopolitic ale modernităţii, se poate fără dubii adera la afirmaţia autorului care subliniază cu elocvenţă că această modernitate este una „intrinsecă oricărei societăţi, cel puţin ca tendenţialitate” (p. 164), oferind posibilitatea statelor să-şi construiască, finalmente, propriile lor modele de modernitate.

De o disonanţă ce frizează cumva paradoxul contemporan, remarcă Profesorul Schifirneţ, în tot acest amplu context analizat, se distinge un aspect deosebit de important de

semnalat, şi anume, faptul că, „deşi există modernitate, omul modern nu este prezent decât într-o anumită pondere din populaţia urbană educată, ea însăşi responsabilă în mare parte pentru faptul că modernitatea nu s-a împlinit în dimensiunile ei semnificative” (p.

160).

Practic, rezistenţa sau opoziţia manifestate de largi segmente ale comunităţilor, privite în genere, în raport cu normele, acţiunile concrete şi trendurile impuse de modernitate, precum şi cu seria consecinţelor acestora de ordin imediat, se sprijină pe un suport filozofic fundamental legat de „adeziunea la valorile tradiţionale ale propriilor comunităţi religioase, culturale, etnice sau naţionale”.

Coexistenţa celor două curente de opinie aparent antagonice ar trebui să devină un fel de axis mundi al gândirii umane a viitorului, deoarece, fiecare în parte, dar şi aşezate împreună, prin lanţul de interacţiuni benefice pe care-l pot determina, au capacitatea să deseneze şi chiar să reformuleze, de ce nu, chipul modernităţii într-o linie cu totul şi cu totul diferită faţă de schiţa concepută iniţial. Cu alte cuvinte, „orice strategie de dezvoltare identifică şi acordă importanţa cuvenită resurselor interne ale modernităţii, forţei autohtone de inovare socială, creativităţii proprii în plan instituţional, toate acestea fixate ca ţinte ale procesului de modernizare, proces aflat el însuşi într-o dinamică proprie” (p. 161). Totul e ca din centrul matricei funciare a modernităţii tendenţiale şi modernizării în sine să nu fie eliminată, într-un final oarecare, Fiinţa umană însăşi...

Privind în ansamblul ei lucrarea Profesorului Constantin Schifirneţ, nu putem trece cu vederea un segment capital, care merită dezvoltat ca atare într-un viitor cadru singular. Este vorba despre rolul statului naţional şi

implicarea sa în „producerea de modernitate”, modernitatea tendenţială fiind, în viziunea autorului, printre altele, chiar „măsura gradului” în care acesta determină modernitatea anterior invocată.

Procesul modernizării rămâne, însă, şi la ora actuală, la fel ca în trecut, unul de „construcţie politică instituţională, care are prioritate faţă de dezvoltarea economică” (p. 149) - deocamdată, cel puţin -, reperul semnificativ, esenţial, rămânând construcţia naţională şi, evident, aşa cum e firesc şi în bunul mers al lucrurilor, „conturarea unei identităţi naţionale” reprezentative (p.

149). „Lumea de astăzi este modern structurată sau tendenţial modernă.” (p. 164), concluzionează sociologul Constantin Schifirneţ, nenumăraţii actorii sau agenţi ai modernizării şi modernităţii pornind, practic, în alcătuirea constructului lor specific, de la cadrul instituţional deja existent în perimetrul vest-european, cadru pe care l-au considerat în permanenţă drept un reper funciar de raportare globală, am putea spune, chiar dacă, în faza de început, „modernitatea a fost susţinută de grupuri restrânse şi viza mai mult idei şi conduite individuale” (p. 159-160). Acest lucru a suferit, însă, date fiind multitudinea şi complexitatea proceselor ce au avut loc de-a lungul timpului, o îndepărtare vizibilă de modelul iniţial „la nivelul practicilor curente” (p. 160), în spaţiul non-occidental, afirmă autorul, modernitatea definindu-se, practic, „un proces produs, intenţionat, din exterior” (s.n.) (p. 95), ceea ce a implicat faptul că, pentru a deveni cu adevărat funcţionale, principiile şi normele modernităţii au suferit metamorfoze specifice, în conexiune directă cu „credinţele, ideile şi specificul cultural al colectivităţilor locale” (p. 160).

Sigur, polimorfismul de care dă dovadă lumea contemporană în integralitatea ei imprimă procesului de modernizare, de cele mai multe ori, indiferent de perimetrul geopolitic analizat şi actanţii conjuncturali existenţi, pante destul de periculoase pe care aceasta poate marşa cu o destul de mare dificultate.

Specificul identitar al fiecărui stat naţional non-occidental şi integrarea lui în matca globalizării, precum şi adaptarea normelor şi a principiilor folosite de acesta în producerea de modernitate necesar-impusă, după cum lesne se poate constata, nasc o serie de coduri locale consonante cu realitatea zonei respective, dar, în acelaşi timp, raportate, la nivel de principiu general valabil, la cele ale modelului vestic.

Faptul că avem de-a face cu o serie de modele derivate din pattern-ul iniţial, însă deja destul de bine structurate din multe puncte de vedere şi cu temelia consolidată pe cadrul identitar de mare profunzime al feluritelor colectivităţi, reprezintă, dintr-o anumită perspectivă, garanţia unei dezvoltări societale viitoare multifaţetate, cu o varietate de parametri definitorii, convergenţi către interese comune benefice şi nicidecum viceversa. Cel puţin, aceasta se vrea a fi speranţa concretizată la nivel comunitar.

Studiul Porfesorului Schifirneţ devine, iată, prin mijloacele proprii de abordare a unui asemenea subiect vast al timpului actual, nu numai un reper bibliografic important pentru desluşirea iţelor referitoare la modernitatea „intrinsecă oricărei societăţi, cel puţin ca tendenţialitate”, repet acest lucru, dar şi o bornă fixă de unde se poate pleca la drum întru continuarea cercetării complexe pe care o presupune procesul de modernizare în integralitatea sa.

----------------------------Notă: Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii

Politice şi Administrative din Bucureşti şi a desfăşurat, de asemeni, o prolifică activitate de cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004).

A fost director in Ministerul Culturii (19901994), cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost in perioada 1999-2002, şi director al Şcolii Doctorale „Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Profesorul Schifirneţ a elaborat, în calitate de autor, o serie de lucrări de referinţă, precum: Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era Internetului (2014), Românii cum au fost şi cum sunt (2013), Filosoia românească în spaţiul public.

Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi massmedia (coord. şi autor, 2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987), Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (coautor, 1974), Studentul şi societatea (coord. şi autor, 1973).

Menţionăm faptul că a fost coordonatorul colecţiei „Ethnos” a Editurii Albatros şi a reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, alături de alte peste 30 de titluri de lucrări româneşti aparţinând lui M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A. D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, M. Ştefănescu. În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială, mass media şi europenizare.

---------------------------MAGDALENA ALBU 17 iulie 2017 Bucureşti

MARIAN HOTCA

cercuri sunt zile în care toate lucrurile din jurul meu sunt doar cercuri goale și vreau să mă ascund într-un colț de înger sau într-un ungher plin de praf dar nu mai găsești nici zimții fermoarului în ordine de când am umbra îngreunată cu nervi ploaia nu are niciun efect asupra așteptărilor galbenul pudrat în suflet e doar un element decorativ îmbâcsit ce-ți prelungește plictiseala și dacă ar mai fi noapte prin vreme aș putea dilua în apa din ochi sensuri exacte și inexacte pentru a descoperi pe o singură latură adevărul până într-o dimineață strada hornului pe strada aceasta copiii sunt de fum mai mult decât atât ei au întunericul în sânge soarta le-a țesut în inimă funingine când s-au născut apoi le-au dat drumul rând pe rând pentru a nu avea toți aceeași vârstă în ploaia orașului galbenă ca să-i ardă cenușa până la sânge uneori în diminețile cu ploi superficiale de toamnă târzie

le aud rănile nedeslușite coapte prin cine știe ce parte a corpului azi a început să doară și amurgul cerul are o febră explozivă e aproape roșu cu pete de sânge înnegrit și totul devine un topos inexplicabil aflat la hotarul pietrei topite cu viața ce răsare din pământul gol apoi se lasă încă o seară pe strada aceasta un fum greu ne îmbrățișează ultimele oase copiii rămân aceeași cenușă anonimă scânteind numai niște vise arse ce nu le va auzi nimeni fum ne-ați reproșat că v-am respirat tot aerul așa că ne cerem iertare și ne desprindem de timp e pentru prima dată când ne continuăm iluziile cu alte întrebări delirante cerul îmbibat în galben ne adâncește în noi uitarea vrem să fim și noi copii de fum să mâncăm doar frunze negre toamna moartea crengilor arse să ne întărească din nou idealurile atunci ar fi mai bine să strigăm prin scrum starea reală a vieții dar nimeni nu ne va sufla niciun cuvânt din primul nostru trecut avem fiecare câte un start imperfect și brusc cineva binevoitor ne rătăcește în lume să ne găsim calea e firesc că după atâta așteptare printre pietrele anonime ne place să călcăm totul în picioare noi, piese de decor încătușate în vremea ce ne-a mai rămas spectru #1 ar fi mai bine ca timpul să ne lase odată în pace să plutim în vidul îngălbenit ca o tăcere ascetă

ce nu mai frământă gândul ne lungim de azi până mâine în sângele orașului-ecou și melodia de fond e doar trauma fumului zbătându-se în ruina adâncă din mine mor, trăiesc și mă nasc în aceiași ochi ce urlă în spectru substanța primitivă a trebuit să înghită mântuirea și porumbeii din oraș

spectru #2 am auzit lumina cum s-a desprins dintr-o creangă cu frunzele vii cu tot ce poartă în clorofilă tot morbul putregaiului aici în palma mea uscată țin ultimii stropi de lumină înmuguriți și-n orice moment aș privi zăresc numai un soare gol-goluț gata să-mi cadă în ochi spulberându-mă poate că zborul ce nu mai are hotar îngreunat de adâncul luminii e suficient să-mi ardă visul când mă voi trezi din ultima moarte din spectrul păcatului ascuns în ghimpele perfecțiunii un miraj răcoros mă lasă iarăși viu într-o incertitudine tandră spectru #3 mi-e plânsul tot mai crud în amintirea aripilor fluturilor de mai ce mi-au lăsat în suflet galbenul pal un evantai zbătându-se să facă vânt gândurilor când roua înmugurește

pe obrazul bujorilor târzii și stau diminețile pustiit în lumină nemișcat de parcă aș prinde rădăcini adânci până în inima pietrei să-i sorb tăcerea respir singurătate în galbenul jertfit în flori și scâncete ascete de frunză atârn în același păcat și mă forțez să visez ceva de parcă n-ar mai fi nopți între zile poem spectral sunt doar o rană vie ținută deschisă prin cuvinte trăiesc în spațiul crud umbrit doar de rugăciuni fără ecou un galben tardiv născut din uitarea soarelui îmi apasă melancolia pe umărul stâng doare mi-am spus eu ruinele aprinse din voi mă defineau drept o față întoarsă cu ochii către sufletul ars am simțit ploaia cum îmi hrănește urletul sfredelitor și mă zbat atârnând într-un fir păcătos de lumină zicându-i unei frunze adânci cum aș putea oare să-mpart un cuvânt plin unui infinit gol ce mă îneacă deocamdată deocamdată nu se întâmplă nimic deosebit bolile unora au devenit o sursă de existență pentru ceilalți vin întrebări tot mai cutremurătoare dar timpul le prăbușește instantaneu să nu rămânem personaje în haine de cerșetorie vreau să vorbesc despre disfuncția întunericului

nu știu ce s-a întâmplat că noaptea visez numai anomalii și nici visele nu mai funcționează cum trebuie mai am răbdare cât să îmi mișc umbra jilavă printre crestăturile vieții soarele pune o parafă decisivă peste zi opresc curgerea vremii timp de o rugăciune zisă la repezeală e dimineață și praful mă acoperă iar într-o lumină îmbâcsită mă repet cumplit în fiecare zi ca o sinestezie dulce-ucigătoare îmbrăcată în sunete de ambulanță deocamdată deocamdată

stare un soc înflorit pe o cărare albă e drumul acestor zile cu capete de umbre tăiate ce-ascultă doar gândul mai departe în trupul unei insecte ard un cuvânt și-aud țipete dintr-o colonie de furnici iar mâna se lasă înfrântă fără contur și fără pix mă pedepsesc încă de la începutul vieții să scriu poeme în aer cu dalta și de fiecare dată când zămislesc câte un poem placid în aerul acesta oțelit ca răsuflarea morții de mâine spaima vântului îmi soarbe zarea cu poem cu tot rămân fără senin trec peste pagini nescrise în vânt suspendat în grozăvia unui vis scăpat în vacarmul acestei lumi nedefinite scenă

această scenă încărcată cu personaje inutile mă întâmpină în fiecare zi un foșnet contopindu-se cu absurdul cutremură toate nimicurile ce traversează lumea împreună cu soarele mort de ieri oglinda ultimei ape tulburi îmi îneacă ecoul și-acum o să tac închis în spectrul meu întors ca o rană vremelnică plină cu așteptări ce ar vrea să se cicatrizeze acum apoi m-am așezat comod pe prima bancă ivită în lume și mi-am zis că e mai bine să privesc indiferența cum își ia avânt printre reziduurile umanității piatră sau om a venit vremea să știm câte rădăcini are un cuvânt și din care zâmbet uitat în palmă vor crește într-o zi zările roditoare întotdeauna când te petreci cu singurătatea veșnicele nașteri rămân doar niște întinderi de țipete ce strălucesc dimineața în iarbă se zbate în mine umbra de parcă s-ar desprinde din povara trupului trezind vorbele înfășurate în limbi de lumină să-mi cutremure focul din miezul cuvântului apoi cu tălpile goale până la carne vom merge mai ușor printre stropii de rouă atingând doar sinceritatea prizonieră în pânze de păianjen ce e drept că te mai uzi până la genunchi și adâncindu-te dintr-o dată cu gândul în iarbă nu-ți mai poți da seama dacă ești piatră sau om răni singurătatea făcea rădăcini și în lumea cealaltă văd cum îngerii cu aureole cicatrizate

stau suspendați într-o ceață meschină gata să cadă cu totul în vacarm chinul se prelinge-n șiroaie până la ultima rădăcină aș vrea să spun ceva dar nimicul cuvintelor goale se stinge într-un nimic și mai mare mă apasă pâlpâirea unui înger încolțit în piatră praful din icoane a închis veșnicia într-o silabă de sânge nisipul se depune pe aripa frântă a îngerului meu de parcă i-ar vindeca rana îngropată în sare mirarea respiră adânc prin mâinile răstignite în cuvintele-cruci iar murmurul timpului se risipește în noi hrănindu-ne morțile cu tot ce-i mai bun din vise vid de câte ori mă uit la pământ îmi dau seama că mă adâncesc într-o umbră suspectă hrănită prin răni cu inepuizabile sfârșituri acum și vântul se mișcă cu încetinitorul doar în sensul invers al vântului în scorburi de nuc îngeri uscați sorb roua din muguri fără memorie mai fac un pas printre metalice păpădii ținând toate greșelile în râpa din inimă cobor cu sufletul mai aproape de iarbă tot așteptând tânguirea unei aripi de înger smulsă să mai facă pentru ultima oară lumină în vidul nostru poem în reflux câteodată îmi vine să spun

că sunt doar un asasin de umbre alungite în amurg printre brazi și mă hrănesc doar lunea cu mișcări oțelite de cuvânt chinuit peisajul care mi-a dat picioare descătușate mă obligă să pășesc până la sânge printre mormintele părăsite păscute de cai devin un simplu aranjament al vieții ce scrie și mai respiră din când în când vise un obiect încrâncenat în care fluxul și refluxul luminii se joacă cu gândurile dezbrăcate de propria-mi veșnicie voi împietri aici pentru toți îngerii cosiți în iarbă lăsându-mi chinul cu ochii deschiși până la cer să nască în iarba de mâine o nouă moarte mai verde umbră caut trifoiul în patru în iarba plină cu cenușă și umbra murdară mă doare cât adevăr spulberat în trupul pământului a fost cândva tăcerea focului plânsă abia mă mai strâng în cuvinte și ele întregi nemișcate dau forma perfectă lucrurilor vechi eu - spulberat de sensul soarelui suspendat într-un arc de ceas nasc umbre plângând în închipuirea mea am făcut moarte în lumina amurgului și cioburi colorate din spectre suspecte

mi-au străpuns umbra până la sânge câtă durere șiroiește în orice semn în orice deget în orice punct de-acum nu mă va interesa decât o fereastră larg deschisă de la care să zăresc umbre sugrumate în vânt

MIHAI GANEA

cântarea Sulamitei

prolog se nasc vestale. unele femei iar locul lor în templu se găsește iubirile se sting cu lumânarea odată dar și când sufli în flacară plăpândă doar timpul cosmic pare mai tare ca iubirea iubirile sunt scurte când ard în vâlvătăi dar fără de iubire viață nu există dumnezeiască viață este iubirea în lume cântul I mai tare ca mustul sărutul tău fierbe mirosul îmi tulbură micile narfe du-mă degrabă în beciurile bucuriei neagră pielea ta este ca pielea mea ziua mi-am ars trupul păzind rodiile tale iubitul își sporește lumea cu mine să mă găsești caută urma dorințelor mele este gândul tău galop celest fața ta cerceii tăi gâtul tău mărgelele tale le voi împodobi toate cu picăturile ochilor nardul meu va tulbura miresmele serii ca o periniță voi sta pe pieptul tău ciorchine

fruct proaspăt cules zemuind nestemate ochi de porumbiță frumoasa frumoaselor toate cu drag aștern patul verde-n grădină să ne acopere copacii sălașul duios cu iubire cântul II sunt narcisul din câmp și din vâlcele ca floarea între spini mi-ești draga între fete ca mărul între frunze iubitul meu se află și-i dulce rodul său în gura mea de-acuma în casa ospeției mai sus este iubirea vreau vin îmbătător și mere răcoroase bolnavă-s de iubire țin stânga lui sub cap când drapta mă cuprinde să nu-mi treziți iubitul voi fete din-mprejur trecând din deal în vale el vine glăsuind ca puiul cel de cerb pe prispă se-așează mă strigă scoală dragă și vino vino vino trecut-a iarna ploaia a încetat demult pe câmp sunt flori și vreme de cântec a început crinii se-ntrec de-acuma să parfumeze seara și dulce-i este glasul ascunsei porumbițe goniți din vie vulpea căci via este-n floare iubitul este al meu iar eu îi sunt iubită cât ziua e răcoare spre seară dragă vino cântul III pierdutu-mi-am iubitul pierdut o clipă doar cătatu-l-am prin târg pe uliți în zadar am iscodit o lume de dragul dragul meu și l-am găsit aseară în casa mamei mele vă rog surori iubite să nu-l trezaiți degrabă e casa lui de-acuuma scăldată-n mirodenii încinsă de voinici și aprigi luptători cu săbiile scoase sunt fără teamă-n noapte din cedru-i este patul și stâlpii din argint veniți fetele mele ca să-l vedeți cu mine o bucurie-i nunta și fericirea lui cântul IV frumoasă dragă frumoasă ochi de porumbiță grasă negre-ți sunt sprâncenele dinții ca mărgelele buze roșii cordeluțe obrajorii străvezii gâtul turn de scuturi albe sânii pui de iezi prin crini voi veni la tine seara să colind colind de mirt fără pată ești frumoasă ești atât de minunată vino să alergi cu mine în culcușul protector

fermecat sunt de privirea și de mugurii tăi tari dulce-ți este dezmierdarea dulce-i sărutarea ta buze miere limba lapte patul cu miros de zâmbru grădiniță ferecată e fântână ta ascunsă și un paradis de fructe pe izvorul tăinuit dulce e iubita-mi dragă gustul ei e cu miresme ca o testie se-nalță printre tufele de flori în grădina ei fântâna apă vie risipește vânt de noapte și de ziuă îi stârnesc miresmele ca să intre ca să vină coborâtă între roade gura inima flămândă dragostea mistuitoare cântul V de dragoste îmbătați-vă mireselor și miri când dragu meu vorbește curata mea deschide mi-am lepădat veșmântul de vlaga nopții stors și plină sunt de rouă picioarele-mi curate iubitul meu atinge cu inima fereastra mi-a curs din mână mirul când picura intrerea deschisă era ușa dar dragul meu plecase strigarea mea pierdută lovitu-mia timpanul sunt fetelor bolnavă de dragul meu bolnavă ce are el mai mult ca alți iubiți zic ele e alb și rumen jur întâiul dintre sute cu ochii de porumbel și cu miros de mir obraz de trandafir crin roșu gura sa de fildeș este pieptul și brațele de aur de marnură piciorul măreț e ca un cedru fermecător mai este iubitul meu cel drag cântul VI unde s-a dus el dragă ca să-l găsim noi toate în grădina lui aromată s-a dus să-și pască turma și crinii să-i culeagă într-n mănunchi de dor iubitului-sunt dragă și-al meu e numa-al meu privirea ți-o întoarce iubita mea frumoasă că-mi tulbură simțirea și mintea-mi ispitește părul tău dinții rodii obrajii străvezii zeci de regine sute de concubine albe fecioare numai uana ești porumbița mea curata mea chiar ele în laude te scaldă reginele concubinele fecioare laolaltă ca soarele iubito ești ca o oaste-n luptă văd nucii în grădină și via înflorită

cântul VII întoarce-te frumoasă să te privim de-acuma cât de frumoase sunt picioarele tale coapsa rotundă sânul copt rotund ca o cupă trupul snop încins doi pui gemeni jucăuși sânii tăi zburdalnice gazele fildeș gâtul tău iezăre adânci ochii nasul o linie spre stele îndreptată măreț îți este capul cu părul în șuvițe purpurii frumosaă și atrăgătoere ești cu drăgălășenia ta iubito ca finicul de zveltă struguri atârnații sâni feciorelnici m-aș urca în copac sprijinindu-mă de ei să-ți simt gura miros de mere mai dulce ca mustul sărutarea ta iubita este a dragului ei care îi poartă dorul vino la câmp vino la țară să petrecem mâine vino să-ți dau dezmierdările mele multe fructe vechi și noi pentru tine am păstrat cântul VIII frate dacă-mi erai hrănit de-acelaș sân sărutul nostru fără osândire în casa mamei te duceam cu vorbe dulci cu vin și must de rodii te-amețeam sub capul meu un braț îl cuprindeam o fete nu-mi treziți în zori iubirea ce din grădini se-nalță cu-al ei drag sub mărul plin de seva iubirii împliite la sânul tău mă strânge brățară veau să-ți fiu mai tare deât moartea e dragostea din noi din iadul geloziei regrete ca un fulger nici râurile toate cu marea învolburată să stingă o iubire nu pot și niciodată iubirea nu renunță și nu se dă bătută chiar surioara mică ce încă sâni nu are ziduri de piatră ar face cu turnuri de argint sunt zidul tău iubite iar sânii mei sunt turnuri din lemn de cedru ușa și porțile cetății căci eu sunt pacea-n ochii iubitului meu drag degrabă fugi mai sprinten spre mine ca un cerb aleargă peste munții îmbălsămați și grei epilog vestalelor din templul iubirilor deșarte să nu uitați că vremea se trece blestemată iar la amurg iubirea nimic nu mai împarte ci ia-napoi zgărcită tot ce a dat odată

pădurea gastă e cheia lumii o povară a omului în starea sa de om pocalul sfânt și merele de aur încă se caută în aparente paradigme sunt legi simboluri semne mici comori ce-au curs măsuri și ritmuri naturale e cheia lumii o povară a omului în starea sa de om sunt obiecte talisman de contemplat ca hrană bucurie împlinire natura lucrului cu grijă se ascunde de lăcomia micului vrăjit Chivotul Solomon ca rege la îngropat în rudimentul de a ști sunt obiecte talisman de contemplat ca hrană bucurie împlinire ajuns în Galia Perille făcu un templu Vasul Sfânt templiștii regi ai Graal-ului cu Perceval îl duc la orient acolo căci orientul unei perle e sanctuar lumină și trezire tradiție-inspirată pădure orient ajuns în Galia Perille făcu un templu Vasul Sfânt pădurea templului cu iazuri ce tăinuesc păzite de regele pescar ascunzători în patru cu spin frumos pe drumul de vizită fântâna cu păsări rece calea spre mănăstiri castelul și cupa sa cu pinten de munte dureros stejar pădurea templului cu iazuri ce tăinuiesc păzite de regele pescar

Le dernier chevalier ● ● ● Aubot du temps, le sentier impénétrable ... Baia Mare, C’est le dernier qui quitte furtivement le temple C’est lui le premier qui s’en va au mot secret C’est lui qui brúle sur la croix sanglante Comme s’ils étaient trois ensembles.

Ecuyers soliaires Et le cheval les pieds. . . de fer.

Elle est présente à la tenue en des endroits secrets En van, un fol front se couvre de sueur L’armure brille sur la soutane Et le dernier chevalier du Crist s’en va Hélas, le couvent a les murs enflammés Hélas, l’épée tombe brutalement de la main S’efface le temple da la chronique du temps avec dépit, Passe la témoin et à l,ami et au frére.

Il se perd dans l’abime qui se roule dans les ténebrés...

Il y a encore des cols et des montagnes à garder, Il y a encore des voleurs et d’autres qui y viennent, Ils ont laissé sur le rocher une croix sanglante, Et la coupe de la duleur, aujourd’hui pleine de gloire La coupe, par la cendre incandescente et le plus épais broillard La graine, par les siécles Sont toutes deux passées...

Le bel coiffe comme complice les buchers, Le grand maitre en appelle aux maçons, Le temple se secoue dans le mirage du ciel, Les ecuyers se dirigent vers la plaine....

Loin, la maison se trouve, loin le sépulcre aussi Loin, loin...

Elles vont s’elever et se répandre parmi les espaces célestes Alors que le cheval Traducere: Francois Suard

Le cimetière des eaux

Vagues après vagues Glissent parmi les pierres Longues chaînes des bottes Il ya au dessus des rivages Des chaussures de fer alignées Des bottes pour la promenade Les jambières pliées Des bottines élégantes de ville Des bottes plates pour les hommes Pour les femmes des bottines à talon

Si l’on touche doucement le métal On entend des cloches des sons Quelque part à l’horizon le rivage Meurt noyé dan s le tourbillon Elles t’exhortent pour allumer une bougie Sous une larme des étoiles Le Danube coule sans cesse à la mer Le Danube bleu immortel Un cimetière des eaux naissant Le cimetière des pieds perdus.

Traducere de Virginia Paraschiv

Les gants blancs Dans la fosse commune, dans la fosse de l’histoire Ou la misère urbaine se rassemble quotidiennement La vieille madame qui avait pataugé Dans la boue des ombres et des misères Pour chercher de la nourriture, gisait Le combattant rouge ayant son étoile courante Regarde l’image macabre de la baïonnette sanglante La noble femme dormait sur les fleurs de cire Avec sa robe en dentelle, distinguée et coquette Les cosaques galopaient prés de leur capitaine Sur le marbre du verre du palais d’hiver Un Zek embrassant la ronde lucarne Dormait vaincu par la votke , entouré par des trônes Dans le silence profond et de mauvais présage Ce jour- la grand une main libérée des menottes Frappait sur le froid corps de la triste mortelle Un monde prolétaire de scories et cendre La mère Russie immaculée pleurait là-bas En regardant la vieille morte dans la fosse couverte De boue tandis que le moujik accrochait a son gros

et nu cou des médailles des domaines dépouillées Pourtant cette chimère issue des siècles avec Son triste peuple semblait majestueuse et forte Par les ténèbres de rouges diables commencent Voler vers la rivière qui coule sous le noble pont Et a cette aube rougie de sang et des soupirs Mon Dieu, on voyait la pauvre créature Errante par le cloaque de l’histoire divine Obéissante résignée avec un sourire sur la bouche Sur les ordures dans le rayon de la lumière Des longues manches aux fils de coton teints Comme les derniers bijoux de sa vie sereine On voyait les petits sans tache gants blancs.

Traducere de Virginia Paraschiv

La Madone Noire

Ma grande révérence pour toi, Par ce geste de l’amour Un geste accablé d’une infinie brillance Plus accablant que ta plus lourde larme La Madonne Noire des hauts Et des abimes du monde Des vagues tremblentes Sont roulées comme des perles Des pensées les unes sur les autres, Les symphonies du ciel Des pensées les une sur les autres Réunissent les rayons Leur musique chrétienne S’agrandit en toute sérénité En voyageant par de celestes

Labyrinthes aux dryades qui aiment le demarche des arbres Mais le choeur des anges te porte A haute, adorée nuit virgine Ma révérence par mon geste toujours Brillant toujours, incommensurable Dans mon amour mon cœur Indubitable pour toi bat la chamade La Madone Noire regarde Toujours avec la même mesure Dans la profondeur du temps Le silence des ombres des pierres. chaud Traducere de Virginia Paraschiv

Conştiinţa de sine parte a condiţiei umane şi a universului Pornind de la întrebarea „eşti mason” şi răspunsul „fraţii şi surorile mele aşa mă recunosc”, voi încerca să fac o analiză a modului în care fiecare dintre noi reuşim să ne integrăm în societate şi în segmentul rezervat punctual din univers.

Parte a condiţiei umane conştiinţa de sine reprezintă dimensiunea abstractă a performanţei intelectuale dobândite. Una din facultăţile fantastice ale creierului este conştientizarea propriei existenţe în raport cu lumea înconjurătore şi developarea clişeelor vieţii în funcţie de exerciţiu, experienţă şi instrucţie, dublate de educaţie prin perseverenţă.

Deviza mea a fost dintotdeauna „muncă până la suferinţă”. Se spune că durerea unuia este profitul altuia, iar singurul lucru profitabil este ca tu să provoci durerea. Autoflagelarea prin suferinţa muncii poate genera profit personal şi înţelepciune. Prin extrapolare, fiecare dintre noi poate deveni beneficiar.

Odată conştientizat statutul şi locul fiecăruia în societate şi univers, nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm calea perfecţiunii şi a înţelepciunii prin ascultare şi disciplină.

Cunoaşte-te pe tine însuţi !

Virtutea este cunoaştere, spune Socrate. Tot el brevetează ideea că virtutea morală este primul pas în demersul căutării definiţiei universale, în metafizică. Cunoaşterea de sine reprezintă o etapă superioară în parcursul de perfecţie şi înţelepciune, concept valabil şi azi în masoneria mileniului trei. Ştiu că nu ştiu nimic. Nimeni nu dorește răul. Nimeni nu greșește sau nu face rău voit, sau cu bună știință. Virtutea este suficientă pentru a fi fericit. Sunt paradoxuri socratice tradiţionale şi de fundament dogmatic iniţial.

A te cunoaste pe tine insuţi, este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceste raţiunea; este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii. Cine nu-şi cunoaşte cusururile, nu şi le poate îndrepta, cine nu-şi cunoaşte nevoile, nu are nici o grijă de a le împlini, cine nu ştie ce înseamna binele şi răul, nici lipsurile de orice fel, nu se poate gândi la îngrijirea si lecuirea lor.

Problema cunoaşterii de sine nu este un lucru uşor de rezolvat de către oricine, cei mai mulţi dintre semenii noştri fie se supraapreciază, fie se subapreciază. Cel mai important este să ne autocunoaştem aşa cum suntem în realitate, pe baza unor reale capacităţi sau defecte, pentru a putea adopta un comportament adecvat nu numai în familie, ci şi la serviciu şi în societate.

Reuşind să ne autocunoaştem şi să ne autocontrolăm, autoperfecţionându-ne continuu, putem reuşi uşor să facem distincţia dintre adevar şi minciună, dintre aparent şi real, dintre posibil şi imposibil.Voi cum reusiţi toate acestea sau dacă nu, de ce? În speranţa că acest subiect va reusi să vă trezească interesul, vă urez numai bine şi spor la autocunoaştere! În altă ordine de idei, oare câţi dintre noi suntem în stare să ajungem la adevăr? Este vorba despre adevărul care trebuie aflat despre cei de lângă noi, cât şi despre noi înşine.

Marele Shakespeare avea o vorbă foarte înţeleaptă, care suna astfel:,,Ca să cunoşti bine un om, înseamnă să te cunoşti pe tine însuţi". Sigur pornea de la Socrate. Prin urmare, cunoscându-te şi înţelegându-te pe tine, vei putea cunoaşte şi înţelege pe semenul tău, adoptând faţă de tine şi faţă de el un comportament corespunzător. Pentru a te cunoaşte îţi sunt necesare elemente de comparaţie! Iţi trebuiesc referenţiale! A cunoaşte şi a te cunoaste, sunt procese intelectuale. Judecăţile sunt silogistice. Iţi trebuiesc premizele şi elementele de legătură. Acestea trebuie să fie corecte, pentru a avea concluzii corecte. Pe scurt, îţi trebuie cultură! Este oare posibil să ajungi să te cunoşti pe tine însuţi? Cum ai putea să înveti să faci

acest lucru?. Goethe afirma pe bună dreptate că printr-o simplă auto-observaţie nu vei reuşi niciodată acest lucru. Dacă vrei să reuşeşti trebuie să-ţi analizezi comportamentul, comparând faptele tale cu ale celorlalţi şi trăgând concluzia necesară ,,ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face'' ( spune pe bună dreptate un vechi proverb românesc ), vei reuşi cu siguranţă.

Ca exemplu cu trimitere concretă şi imediată aş putea vorbi puţin aici despre simţ, bun simţ şi delirul de grandoare naiv generat de chiar procedurile secundare ritualurilor masonice ordinare. Practica masonică nu exclude existenţa ticălosului. Cum bine este ştiut, nu orice purtător de şorţ este şi mason. De aici ajungem la concluzia: „mulţi chemaţi puţini aleşi” şi în funcţie de asta şi la repartizarea salariului. Apare aici paradoxul despre care am mai vorbit, cel cu democraţia selectivă pe eşantioane, adică pe grade şi funcţii într-o lojă masonică. Extrapolând chestiunea în domeniul militar, vedem că un caporal nu poate fi egal cu un colonel sau general. Avem deci o democraţie a gradelor şi a funcţiilor. Libertatea, egalitatea şi fraternitatea devin discutabile atunci când este vorba de grade şi funcţii. În felul acesta, uneori poate apărea şi ticăloşia. Ticăloşia de salar. Aşa o numesc eu. Ticăloşia presupune existenţa ticăloşilor. Aceştia sunt, după Dostoievski, de trei feluri: Ticălossul naiv, care crede că ticăloşia lui este culmea nobleţei. Ticălosul propriu-zis, care îşi conştientizează ticăloşia şi o practică. Ticălosul din născare, care este ticălos că aşa l-a făccut mă-sa. Pe toţi îi caracterizează delirul de grandoare. Să ne referim, măcar în trecăt, la nişte exemplare de ticăloşie perversă şi criminală: Troţki, grad 33 şi Lenin, grad 31.

Pe mine m-au înteresat masonii ruşi. De fapt eu îl căutam pe Gorki. Maxim Gorki.

Tinereţea mea a fost dominată de lectură şi muncă. Îndeletnicirile studioase mi-au călit tinereţea şi munca până la suferinţă. Două lecturi, două mituri transformate în pagini memorabile de literatură.. Cel al lui Sisif, prezentat de Jan Paul Sartre, şi mitul lui Danko, prezentat de Gorki. Două exemple de reprezentare şi integrare în lume şi în univers. Sisif, obligat de zei să urce zilnic o stâncă spre vârful unui munte şi Danko, pe care nu-l obligă nimeni să-şi smulgă inima din piept, pentru ca aprinsă, aceasta să lumineze poporul pe calea cea bună, spre o lume mai dreaptă şi mai frumoasă. Amândoi sunt magnifici. Sisif reprezintă singurătatea maestrului care urcă cu eforturi supranaturale stânca ce înglobează în ea toate valurile şi furtunile lumii înfruntându-i pe zei, singur, obosit şi blestemat. Oare îl înţelege cineva, oare îl ajută cineva, măcar cu gândul, este cineva de partea sa? Oare fraţii, surorile, prietenii îi preţuiesc efortul? Recunoaşte cineva rostul şi locul lui în lume şi univers? Îl salută cineva atunci când coboară de pe munte în prăpastia unde i-au rostogolit zeii stânca, pregătind-o pentru o nouă zi de chin în urcuş?.

Copilăria. Rarisisme coagulări în memorie. Uimire naivă şi credinţă dincolo de limitele de afară. Lumea trecea ca printr-un filtru în inima mea de copil. Clişee dragi se derulau prin mici lacrimi, gâtuindu-mă. Uşor plexul solar sălta ca o minge, fremătând nervos în ritmul eliberării inimii.

Pentru generaţia mea minunile veneau din poveşti şi povestiri scrise pe hîrtie. Citite de cei mai în vîrstă sau silabisite de noi. Impresii declanşate de text. Cîteva se vor fixa şi vor reveni periodic la suprafaţa conştiinţei. Secvenţa căreia i-am descoperit peste mulţi ani semnificaţia masonică, se prelungea dintr-o carte de Maxim Gorki. O culegere, în traducere – epoca masivelor traduceri din rusă. Mitul lui Danko, ce să mai zic.

Oricum mi-aduc aminte şi acum. Un tînăr hotărît să-şi scoată la liman poporul rătăcit în beznă şi-a smuls inima din piept şi a ţinut-o, aprinsă, deasupra tuturor, pentru a le lumina calea. La sfârşitul drumului, după ce şi-a îndeplinit rostul, eroul moare. Cei care s-au folosit de sacrificiul său îi calcă inima în picioare…să nu ia foc pădurea . . . Am reţinut povestea şi numele personajului. Danko. Şi pe cel al autorului – Gorki. Mi-am reamintit de cele relatate acolo tîrziu, şi-apoi istoria mi-a revenit din ce în ce mai des în minte. La început fără legături conceptuale – sacrificiu, iluminare, ingratitudine. Reţinusem pur şi simplu imagini dure, şocante, inima scoasă din piept, ţinută de sacrificat deasupra populaţiei

confuze, inima dureroasă, luminoasă, arătînd calea. Cred că textului i se adăuga o ilustraţie impresionantă. Îmi aduc aminte că printe celelalte personaje, Danko a intrat adânc în sufletul meu. Danko, Danko…era uluitor cobora din inima mea, îmi hrănea lacrimile şi neputinţele de atunci. Ţin minte că am căutat mult de tot această poveste. Ştiu că şi acum după atâţia ani sacrificiul lui Danko mă fascinează. Şi iată cum Maestrul îşi sfâşie pieptul şi îşi scoate inima pe care o ţine ca pe o torţă în mâini îndemnând fraţii şi surorile, oamenii să-l urmeze, aducându-i în sfârşit la lumină din tenebrele pădurilor întunecoase. Dar ajunşi la lumină, oamenii uită de el. Iar Danko, marele lor maestru zace undeva fără suflare. Inima jeratic abia mai pâlpâie alături. Ca să nu ia foc pădurea, un om, un frate sau soră, îi trage un şut cu piciorul. Dar eu cred că din prostie ticăloasă. Mitul mai spune că din scânteile acelea proiectate în văzduh, s-au format stelele pe cer. Eu constat în final că prin ele, Danko s-a integrat în univers. O fi asta drama sau şansa liderului? Poate e momentul ca noi, în sinea noastră să facem o precizare cu privire la calitatea de lider. Lider al luminii, nu impostorul care bolnav în delirul de grandoare, pângăreşte simboluri măreţe şi uluitoare. Revin la cei doi protagonişti ai istoriei negre, ruşii pomeniţi, Lenin 31 şi Troţki 33. Iată o temă de reflecţie pentru noi toţi: Traditie, actualitate şi maestru în masonerie. Mă duce gândul la cazul exemplarităţii istorice româneşti: NICOLAE BĂLCESCU. În 1847 a fost Venerabilul Lojii Frăţia din Bucureşti. Iată opinia sa despre libertate: „Sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întregă se va scula şi va sfâşia acest văl şi duşmani tăi se vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi niciun om rob, nici naţie roabă, nici om stăpân pe altul, nici popor stăpân pe altul, ci domnirea Dreptăţii şi Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat deviză naţiei mele vor domni lumea. Vai, nu voi avea nevoie de a vedea această zi, dar şi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn închinat ţie, ţara mea mult dragă” Este o certitudine că opinia citată are proba verităţii în tot ceea ce a făcut Bălcescu în planul emancipării fiinţei româneşti.

Dar nu se poate să nu pun în balanţă destinul nemerniciei cu şorţ de 31, 33, cu eroismul fabulos al lui Bălcescu. Şi nu se poate să nu reflectăm că Lenin şi ciracii săi au zguduit mulţimi, au fost urmaţi de suite de oameni inteligenţi, în demersul lor crepuscular. Iar Bălcescu, ştim cu toţii că a murit sărac, părăsit de prieteni, deznădăjduit. Deznădăjduit şi singur. Nu ştiu ce grad masonic avea. Îi ştim însă vârsta când s-a integrat în univers: 33.

Mihai Ganea

VIRGINIA PARASCHIV

LES VIERGES NOIRES La Triade indo-européenne de la Féminité Une brillante définition poétique de la féminité, entièrement, on trouve au commencement du poème de Titus Lucretius Carus, « De rerum natura ». Venus, déesses conventionnelle, plus que nécessaire au début d’un grand œuvre philosophique, sociologique, scientifique, comprime dans sa définition poétique, la triade de l’essence féminine : - la mère, « genitrix », « alma Venus …concelebras », « per te concipitur », - la force d’une « domina » «te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventum que tuum”, -l’amante , « voluptas » .

Donc le fragment de l’incipit de l’œuvre, presque oublie. Un œuvre qui n’a aucune liaison au thème du christianisme, tant plus aux saintes vierges noires : Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas, alma Venus ………concelebras, per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis: te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum…………………… per te quoniam genus omne animantum concipitur visitque exortum lumina solis te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum, ……………………… te, dea, te fugiunt venti, te nubila caeli adventumque tuum, …………………….

Mais, on voit tout clairement la triade indo-européenne de la féminité.

Et puis, un truisme exclusivement appliquée pour cet auteur adepte à l’épicuréisme, philosophe matérialiste. Ou, il est matérialiste mais il développe une théorie fascinante liée des dés et déesses du polythéisme. Ces représentations divines sont si faibles, si inconsistantes atomiques, qu’elles non ni une puissance, elles sont froides et indifférentes.

Dans le fabuleux poème de la littérature roumaine, Hypérion (auteur, Mihai Eminescu), le personnage du titre, l’étoile immortelle, messianique, le fils de son PERE, après son expérience tragique dans l’espace tellurique, désolé, il conçoit (en roumain) : Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece(Luceafărul, Mihai Eminescu).

Trad. française Dans votre vie sans horizon Trop de hasard se mêle.

Dans l'univers à moi, je reste Glacial et immortel". (trad. George Pruteanu, 1970) Le fils immortel, restera pour toujours, immortel et froid, indifférent à la vie.

Or, Lucrèce a aperçu la grande crise du polythéisme, il a eu le pressentiment du point terminus d’une religion.

On attendait, que ‘est qu’on attendait !? Autre chose, autre croyance, plus viable ? Au-delà des spéculations, on voit déjà la méfiance dans l’anthropomorphisme religieux.

La religion chrétienne apportera dans l ‘Europe la Sainte Trinite ; Le Dieu unique en trois personnes; le Père, le Fils et le Saint Esprit. Un Dieu sans visage et tout à fait transcendantale, Eternel. Le Fils, Christ, visibles temporairement aux hommes, mais d’essence divine. Et Saint Esprit, transcendantale, sans aucun signe anthropomorphique.

Dieu, Christ, Saint Esprit, la Trinite, représentés par le triangle équilatérale sacré, composition géométrique qui se développe aves des valeurs symboliques, abstraites. Une religion messianique, persuasive et pleine d’espérance pour les opprimes qui va comprendre presque toute l’Europe.

Toujours de l’esprit indo-européen, on peut ajouter l’autre triade, la triade profane du pouvoir, du pouvoir sur les foules, sur les populations : -Pontifex maximus- le contrôle psychique sur l’âme, sur la croyance, sur l’imaginaire, d’où les mites, dans leurs éléments religieux.

-Le roi, imperator-le contrôle politique de l’organisation de l’ état, le souvent soumis a Pontifex maximus.

-Miles- le contrôle du pouvoir sur les autres, sur les peuples , le plus souvent le servant, l’instrument arme du « roi »

-Les autres, les commerçants, les professant libéraux, les artisans, les ouvriers ( selon Georges Dumézil.

Les artistes…ne sont jamais des centres du pouvoir. Les paysans, tant moins.

Il ne s’agit pas du moderne, ou la dynamique du pouvoir est l’autre. Mais, on doit reconnaitre , même dans nos jours, contemporains, l’ascendant des « pontife » , les plus grands ou non.

Cette foie, la cote du triangle est toute variable, après le parcours historique de L’Europe . Les Pontifes religieux ont lutte eux même pour l’expansion de leur pouvoir en politique.

On parle même des guerres religieuses. Mais cela n’est pas l’objet de cet essai(en passant on peut observer un mélange difficilement analysable, entre les religions, les décisions politiques et les pouvoirs militaires - donc pontifies, les rois et milites. Les formateurs d’opinion parlent, à leurs tour, au nom du paix. Le vieux rêve de l’antiquité reste toujours viable : …funde petens placidam Romanis, incluta, pacem) Paix par l’amour, amour saint du Dieu.

La Trinite Sainte- la métaphysique de la féminité Nous avons parle très succinct de la triade indoeuropéenne et la sainte Trinite Chrétien. Le Dieu invisible et eternel est constante évoqué par des prières. Tous les hommes veulent se faire entendus, se faire compris, être pardonnes pour leurs péchés. Le seul « moi’ » MOI infini est Dieux, disait Victor Hugo. Dieu est donc l’infini auquel le croyant s’en va avec sa faible puissance de mortel, d’entité fini. Dans la mythologie romaine, Ovidius évoque un épisode tragicomique. Deus a trouvé ses fils et ses filles pleurent. Pourquoi si beaucoup et surprenantes de larmes dans le monde des divinités de l’Olympe ? Tout simplement, ils avaient trouvé que tous et toutes leurs fils de la terre sont mortels. Ils sont nés, s’agrandissent et meurent. D’où si une formidables tristesse et deuil, une naturelle réaction humaine, anthropomorphiste.

Le Dieu est totalement un infini, sans émotions humaines, il suffit a lui-même, le POUVOIR ABSOLU auquel nous disons nos pures et droite prières.

Et pourtant, dans la Sainte Trinite il y a de l’anthropomorphisme résiduel.

Fils du Dieu vivant, Jésus n’est pas venu de la chair et sang, mais de son Père qui est dans les cieux. La transcendance de Jésus Christ est presque inaccessible aux hommes, donc une histoire de la naissance sur la terre, on connait alors la Sainte Mère, La Vierge Marie. La Vierge Marie, la Mère de Jésus Christ est une femme tellurique, sans doute. Vers le XIII ème siècle, pendant les croisades et du culte chevaleresque de la Merveille Femme, Parfaite, lors des Paladins s’en allaient vers la Terre Sainte, ceux confiaient la vie au revêtement de la Mère du Dieu. La Mère du Dieu avait pitié pour les pécheurs et soignait les sauver. Donc aucune indifférence suprême, mais par contre, la plus grande implication dans la vie éphémère des hommes, elle qui va arriver parmi les saints immortels. La Mère du Dieu s’était levée aux cieux prés du Saint Fils. Elle-même était sainte. Les vêtements blancs signifiaient sa pureté éternelle. Des fleurs de lis complétaient son image de Sainte.

Une courte révision, pour pouvoir aller plus loin.

Jésus Crist la voix du Dieu sur la terre, l’exemple sacrificiel absolu pour son Père.

Sa mère tellurique sanctifiée pour son dévotion.

Et la troisième entité de la terre, l’énigmatique Marie Madeleine.

De nouveau une triade, ou un « volatile » lieu l’aura la deuxième femme prés de Christ, de nouvel le fatidique 3 : Marie Madeleine assimilée aux chrétiens, -comme le secret époux, -ou le disciple auquel les apôtres, surtout Petre, portaient une grande envie, - et finalement, une courtisane, élément « intrus » et indésirable, . C’est le signe du matriarcat. La mère portant un enfant, pour les chrétiens le Saint Jésus ayant une formidable mit« témoin » de la mort et de la Résurrection de Jésus.

Sainte Vierge- Alma Mater sans « veto » chromatique Premièrement la Vierge, la Mère de Jésus. L’Eglise Catholique n’a jamais apporte un « veto chromatique » pour la Vierge suprême, la Mère de Jésus. On a conserve donc, sans aucune hostilité les vieilles Vierges noires, imagine selon l’archétype de la mère –alma mater, dont on a déjà dit. La mère, en même temps archétype orientale et européenne e sur sa naissance providentielle, donc un enfant UNIQUE, digne d’être vénère avec sa mère. La Sainte Vierge devienne pas seulement la MERE, mais en même temps DOMINA, domina des âmes des pécheurs, par extension, Domina des Chrétiens, une maitresse douce et indulgente. Elle aide les chrétiens de ne pas perdre le chemin vers le DIEU, le MAITRE de tous et de toutes, le MAITRE qui établi les règles de la vie et de la mort sur la terre, sur l’univers entièrement.

Si l’on trouve La Vierge Sainte, la Mère de Jésus, noire, ce n’est pas rien, c’est le noir d’Isis. Les érudits se sont mis en accord sur cet aspect : « La Vierge Noire chrétienne, survivance d’un culte païen matriarcal pré-aryen : Isis.

On doit tenir compte que L’Eglise Catholique du premier Moyen Age, les XI-XIV siècles n’a pas impose le modèle de la Vierge Sainte, donc soit elle noire, c’est bien. Les Vierges noires sont conservées dans les muses du bassin méditerranéen occidental, mais aussi dans les églises. Certaines suscitent des pèlerinages importants, sans aucun préjuge. Les grandes foules adorent les choses vieilles, se débordant de mites régionales très puissantes, d’où de grands pèlerinages. Le culte pour les Vierges noires dépasse le simple respect pour la mère du Christ. Les Vierges noires sont liées à des rites païens de fertilité, de fécondité.

On peut parler sans doute d’un syncrétisme des religions par la mémoire de la communauté, la mémoire collective. Les peuples européennes ont reçu le chrétien, on le sait, au commencement sans l’accord des autorités, les missionnaires chrétien ont été supprimes par les autorités romains, l’église catholique c’est l’héritière des vieux habitudes populaires, elle s’est organisée sans les chasser. Les Vierges noires sont restées intangibles.

Le seul moment de violence sur une vierge noire et sur son église, La cathédrale NotreDame-de-l’Annonciation du Puy-en-Velay (Auvergne).Il s’agit d’une statue ancestrale d’Isis, métamorphosée en Vierge, dépouillée de ses richesses. Le 8 juin 1794, l’ont cherchée pour la bruler. Un jour malheureux. . . « Mais avant de mourir, la statue de cèdre noir aux yeux de verre a parlé ; un témoin raconte : « Un papyrus est sorti d’une cavité

de bois et une pierre ovale portant des inscriptions égyptiennes a été retrouvée dans les cendres. Mais personne n’a voulu s’intéresser à ces choses, ni les historiens, ni les artistes, ni les philosophes, ni les hommes politiques. La vierge noire du Puy avait l’aspect d’une momie ; les bandelettes qui enveloppaient son corps ainsi que celui de son fils ne laissaient voir que leur visage. Isis, épouse d’Osiris, fécondée par Râ, le dieu soleil du ciel, portait Horus sur ses genoux. » (Jean Peyrard, histoire secrète de l’Auvergne, p.279).

La vierge noire du Puy brulée a la révolution

LE NOIR- L’interférence des religions-orientale, celtique et chrétienne.

Selon le César, il y avait jadis, une forêt immense, une abrie d’un sanctuaire de toute Gaulle, le sanctuaire des, de plus secrètes liturgies.de tous Druides de la Gaulle. Il s’agit de la forêt des Carnutes, au centre de la Beauce. On retrouve au culte des druides la même hiérarchie indo-européenne : -L'ordre sacerdotal qui possède le Savoir et fait la Loi ; elle administre le sacré et le religieux -L'ordre des guerriers qui gère les affaires militaires sous le commandement du roi -L'ordre des producteurs (artisans, agriculteurs, éleveurs, etc.) qui doit subvenir aux besoins de l’ensemble de la société et en priorité ceux des deux autres classes Concernant la Déesse –Mère et le culte de la Vierge Mère, il y a une filiation évidente entre le culte druidique et le culte chrétien. Le rôle fondamental des prêtres druidiques, par les rituels invisibles et secrets, c’était la stimulation de l’unité celtique, y compris religieuse.

La condition de la femme- très respectée, d’où le culte des Déesse. Mais le culte de la DéesseMère va spirituellement au culte de la Vierge Mère, y compris la traditionnelle Vierge Noire..

La Vierge noire lors d’une procession La couleur noire empruntée de L’Orient pour la Vierge, la Sainte Mère c’est le signe de l’ancienne permissivité entre les religions.

Et puis la couleur noire nous amène au noir alchimique : couleur de la terre primitive qui donne la vie et la mort : on passe de l’état profane à une nouvelle vie. Une double signification antinomique : le noir représente la terre sous ses deux aspects, l’un sombre et destructeur, l’autre bienfaisant et fécondant, montrant le triomphe de la vie sur le néant.

Pour les Templiers la couleur noire a une signification métaphasique très intéressante liée du vieux symbole de la terre fertile, même si elle est froide et obscure en apparence : -SABLE (noir) Les anciens hérauts lui donnèrent le nom de sable car provenant de la terre, et de sa qualité froide. Première couleur de la nature originelle. Des vertus et qualités de l’âme elle signifie simplicité, sagesse, honnêteté et prudence.(…)

- …Par sa personnalisation de la terre (Ketmia : Terre noire) c’est la représentation du dessin divin qui a créé le monde en sept jours. Elle est la symbolique dévoilant le dessin divin dans sa sagesse éternel.

Les symboles connus et acceptes par les templiers, les défendeurs de la croix, viennent de la trésorerie archétypale de la condition humaine. On parle donc du noir, un vieil archétype qui

perce le temps et l’espace. On y peut ajouter d’un noir devenu symbole de la Vierge Mère dans les monastères des templiers.

N’importe pas la durée de leur construction et de leur renouvèlement, les cathédrales sont issues de l’adoration de la Madone, Mater Sacra Dolorosa. La Trinité et l’Unicité de Dieu, l’essence du christianisme canonique, ont été et sont l’axiome de la croyance avouée et intériorisée. La Madone vient compléter sensiblement et souplement la beauté du christianisme. Le component féminine du christianisme, par la consécration de la sainte maternité, apporte a la civilisation européenne le complètement de la condition déiste, mais en même temps anthropologique, dans un seule et toujours seule Femme. Elle et toujours Elle, attestation de la sainteté modeste, silencieuse et tendre tutélaire, pour le Fils Saint, mais aussi pour l’entière condition humaine percée par le frisson de la clémence silencieuse.

Une hypothèse spéculative-le Noir du deuil Une hypothèse peut être spéculative, mais pardonnable pour un esprit sensible et imaginative de la littérature : LE NOIR, au-delà de la tradition de l’interférence des religion-orientale, celtique et chrétienne.

Le noir, le signe du deuil, le noir du visage (pas des vêtements). Le visage d’une couleur sombre, pas seulement « brule » des rayons du soleil, l’allusion aux races de l’Afrique. Mais le noir du deuil d’une mère qui sait la vérité de la naissance de son fils. Un fils qui vivra au visage de l’Homme sur la terre, temporairement, il va mourir sacrifie pour une mission sacre.

Et puis il va être ressuscité et enlevé aux cieux. La pauvre mère qui doit se préparer chaque jour de sa vie, pour assister a la mort de son fils et, puis, a sa ressuscitation. Elle doit avoir un pouvoir géant dans son amé de « mère » pour voir le fils agrandir pour son chemin divin, son Fils, le l’Unique, non Répétables. Une partie de la Sainte Trinite. La mère tellurique, elle-même va lutter dans son âme –le Fils Homme et le Saint Fils en même temps, le Dieu luimême métamorphosé pour faire les mortels comprendre sa volonté. L’âme de la mère est partagée, entre la joie de la naissance et l’obédience chrétienne suprême devant le secret de la mort et la vie. https://www.youtube.com/watch?v=dFhrNsBXDeo https://fr.pinterest.com/pin/299841287675735530/ Marie Madeleine la féminité aux multiples facettes

Ishtar, Diana,Astarte, Isis, toutes des déesses qui furent appelées vierges, bien que cela ne faisait pas référence à leur chasteté sexuelle mais bien à leur indépendance sexuelle. Toutes les grandes cultures parlent d’un héros, mythique ou historique né d’une mère vierge : Marduk, Gilgamesh, Bouddha, Osiris, Dionysos, Genghis Khan, Jésus, tous étaient le fils de la Grande Déesse, de la Déesse Originelle, et leurs pouvoirs mondains lui étaient dus.

Lorsque les Hébreux l’utilisaient dans la langue araméenne, ils sous-entendaient « jeune fille » et le terme était dénudé de connotations liées à la chasteté sexuelle. Lorsque les chrétiens traduisirent la bible hébraïque, ils ne pouvaient concevoir une Vierge Marie comme une femme dont la sexualité était libre et indépendante et, il va sans dire, déformèrent le sens du terme vierge afin qu’il sous-entende une sexualité pure, chaste, intouchée. » – Monica Sjöö, The Great Cosmic Mother: Rediscovering the Religion of the Earth Les Maitresses universelles, les Maitresses du monde, sans choquer les populations locales, ont été remplaces par des représentations plus conforme a la Vierge Sainte. Si elles n’étaient pas blanches, elles ont est repeintes en blanc, tout simplement. Ordo des églises et des images.

Mais on doit recevoir La deuxième Marie, présente par la loi de la symétrie, si nécessaire dans le monde et au delà du monde, dans l’univers, dans les mondes des cieux. La symétrie c’est la loi de l’équilibre, sans l’architecture physique de l’univers et spirituelle des pensées, n’est pas possible, le tout va se détruire ou se déchirer. Ordo universalis s’appuie sur la symétrie.

Donc autour Jésus, deux femmes complètement compatible, Marie Madeleine va compléter par sa féminité ce qui La Vierge Mère ne pouvaient pas être- une femme, tout a fait une femme, issue des anciens cultes païens. Selon la définition de Lucrèce elle est l’incarnation de voluptas, donc eros , plus ou moins dissimule. Elle est, a travers des siècles, l’épouse de Jésus, le disciple préférée, et même une prostituée qui suit toujours Jésus, dans ses cercles existentiels. Une femme tellurique : 1 la femme épouse par un mariage en secret - La tradition et l'iconographie chrétienne s'appuient sur des textes canoniques et apocryphes pour donner plusieurs visages de Marie de Magdala, d'abord l'épouse spirituelle du Christ (« Sponsa Christi », 2 une femme disciple -L’Épître des apôtres16'17, l'Évangile de Pierre, l'Évangile de Thomas et l’Évangile de Philippe évoquent également Marie Madeleine. Dans ce dernier, elle devient la disciple préférée de Jésus.

- Dans la Pistis Sophia, texte gnostique en copte datant de 350 environ, Jésus dialogue avec Marie Madeleine et les autres disciples- expression inclusive, Marie – les autres disciples.

3La femme courtisane qui veut, par sa croyance, effacer ses lourds pèches.

Cette femme plus mystérieuse que La Vierge Mère.

Une fois désavouée, autre fois adorée jusqu'à l’extase mystique.

Le gnosticisme chrétien s’interfère au Christianisme primitif.

On peut observer le phénomène de la contamination des mythes.

On voit le model de Marie Madeleine, préfigure dans le rêve de Salomon, des siècles en avant du christianisme proprement dit :

Cantique des cantiques, de Salomon, petits fragments : Qu'il me baise des baisers de sa bouche!/Car ton amour vaut mieux que le vin/Je suis noire mais je suis belle/Tes parfums ont une odeur suave/Ne prenez pas garde à mon teint noir: /C'est le soleil qui m'a brûlée. Notre lit, c'est la verdure.

Donc les motifs sans doute érotique, tous les commentateurs se mettent en accord. Un amour romantique, sensualité précise, sans fausse honte.

L’amour et le besoin de paix, de repos des guerres, de silence. L’amour et son pouvoir de guérir les hommes en souffrances, même à l’haute position dans la société. Utopie ? Peut être. Mais il ne faut interdire a personne a rêver, jamais. Les rêves font la réalité se construire.

On doit espérer surtout dans les rêves bénéfiques. L’amour c’est la source des plus belles page de la littérature de la condition humaines. Dans la liturgie de l'église, le 22 juillet, le jour de Marie-Madeleine, on récit du chant des chants. Pourquoi ca ? Pour la beauté, la plus grande beauté de la joie de vivre, au delà des chagrins et des peurs. L’église catholique se trouve en plein action de récupérer le prestige et la Beauté de Marie-Madeleine, même par le moyen de Sulamita.

A titre de strictement question sociologique, j’ai lu jadis d’une triste affaire. Les habitants d’une communauté avaient renonce presque entièrement a la natalité. La communauté n’était ni pauvre, aucune guerre, aucune épidémie, aucun catastrophe naturel, ne menaçaient les habitants. Et portant pourquoi pas des enfants ? La joie de vivre en famille ou était elle ?

Quel soit la maladie secrète ? Apres beaucoup de recherches, on a trouve « le coupable ». Le prêtre, par son excès de zèle, avait épouvanté les hommes. Si les jeunes hommes faisaient leur « devoir » pour leur épouses, ils avaient le plus affreux pèche possible. Donc les jeunes paysans, étaient obéissants au prêtre misanthrope. Les supérieurs du prêtre ont fait l’ordre en apportant un prêtre « normale ». L’autre …c’est l’histoire, il n’a pas plus d’importance.

Heureusement, les ris des enfants ont fait la communauté redevenir a la vie.

On revient maintenant au fond du sujet- La Vierge Noire- Marie Madeleine.

Le même archétype et le même syncrétisme orientale, celtique et chrétien.

Mais, en comparaison avec la Mère Noire, toujours égale a elle même, la mission biblique, l’image, la somme des croyances, Marie Madeleine manifeste son unité spirituelle dans une diversité glissante.

Marie- Madeleine, la Vierge Païenne, la vierge ou noire ou blanche, se fait sa présence dans les images des peintres de XIVème XVIème siècles. Voila un mélange de l’imagination des artistes :

Marie -

Madeleine , Donatello (1386-1466), Florence .

Image sombre, presque terrifiante d’une Marie- Madeleine reste après la morte dans la prière primordiale. Une imaginaire tragique d’un grand peintre qui cherche, on parait, l’essence d’un esprit croyant au delà de sa mort. Rien avant, rien après, que de la Grande Prière au Dieu. Les mains parfaites ont vaincu le grand mal tellurique.

Marie Madeleine , Rogier van der Weyden (14001464) Le grand peintre flamand apporte une Marie-Madeleine sobre, ses vêtements sont adaptes a son pays, elle est une femme presque domestique. Une femme calme à la fin d’un chemin. Un destin accompli, selon les demandes des autres. Le regard un peu absent.

.

Marie Madeleine , attribuée à Gregor Erhart (1470-1540), Musée du Louvre Les cheveux semblants aux serpents déchirants à la longue de sa silhouette statuaire, les mains « glacés » dans une prière presque mécanique, mais les yeux glissent a bas, un peu ruses.

Marie Madeleine , Titien , (1533) Une semi nudité plantureuse, les seins aussi, les seins du rêve de Salomon, les seins abris de l’homme amoureux.

Sainte Marie Madeleine , (1525), Huile sur hêtre, 47,8 × 30 cm , Lucas Cranach l'Ancien , Cologne, Wallraf-Richartz Museum Marie-Madeleine séraphique dans son expression, somptueuse dans ses vêtements, des bijoux luxuriants appliquent au coup. La regarde innocentes d’une Vierge pure, le souri mystérieux du silence doucement gardé.

Marie Madeleine pénitente, vers 1659, huile sur toile, 43,5 × 53 cm, Guido Cagnacci , Musée d'histoire de l'art de Vienne .

Pas aucune pénitence dans l’image d’une femme oisive, lascivement assise sur la terre, un crane d’une inconnue magie la main gauche. Les anges jouent aux nuages du ciel. Les seins « aigus »provocateurs d’une féminité insinuante.

Le christianisme primitif un foie dépassé, les artistes ont toute la liberté d’imaginer Marie Madeleine. Marie la sainte, Marie le signe de la Volupté.

J’ai choisi le petit tour parmi les représentations picturales du christianisme tard, pour signaler, tout simplement la variété qui trahit peut être l’instabilité de Marie Madeleine, impossible d’être compris dans les bornes d’un archétype.

Le seul archétype se trouve dans le christianisme primitif, la couleur noire. Le noire fait la liaison de celles deux « Marie ». Les deux témoins a la mort et a la résurrection de Jésus. Le noir apporte l’air de la sacralité « ancêtre ». Une histoire d’amour métamorphosée dans la deuxième Sainte Chrétien. Sainte originaire et éternelle. Les variantes de sa biographie tellurique, constituent des signaux puissants de l’anthropomorphisme des religions primitives. Religion primitive n’est pas « païen » elle est une croyance dans les divinités semblables aux hommes. Une « religion » païenne c’est un conflit entre les termes. En gardant cette ration raisonnable, on peut comprendre les bornes presque indicibles entre les vieux et les « nôtres » Les archétypes restent intangibles pour la condition humaine, intangible et souvent impénétrable dans leurs essences.

Le cas particulier de Sara

Sara-La-Kali, la gitane, la noire, dans la crypte de l'église des Saintes-Maries-de-la-Mer

Quant à Sara, sur habillée, pour avoir l’image Saintes-Maries-de-la-Mer, sauvées par leur larges vêtements qui flottaient.

C’est une légende, survivante d’un culte matriarcale proprement dit. On manque à cet essai les éléments documentaires. Plutôt on peut se délecter aux images éclectiques https://www.google.ro/search?q=marie+madeleine+vier https://www.google.ro/search?q=marie+madeleine+vierge+noire&source=lnms&tbm=isch&s a=X&ved=0ahUKEwjLtuiTlYzVAhXJYJoKHS-

Conclusions finales

Par extrapolation, la Femme –Mater est assumée par les chrétiens comme une aura sacralisée par le secret de la naissance et par la maternité clémente. Et par l’analogie, c’est bien nous souvenir que dans le culte Payen des divinités helléniques et romains, la féminité sacrée est interférée au concept de maîtresse autoritaire et à la sensualité-voir l’incipit de Lucrèce, De Rerum Natura, synthèse fabuleuse de la féminité de la déesse.

Madona c’est l’essence de la spiritualité désenchainée de toute charge tellurique, c’est un relèvement étranger de passions humaines. Mater dolorosa c’est une pureté sainte à laquelle nous ne pouvons que faire une révérence avec notre piété. A travers des siècles, la femme a eu un rôle second dans le plan social, le christianisme du moyen âge a tenu dans une latente germination la reconnaissance de la féminité, dans ce qu’elle a toute la subtilité et résistance. Le culte de la Madone, gardé inaltéré, a aide les chrétiens, ils ont reconnu, par une subtile métamorphose de la sensibilité, la féminité dans sa beauté spiritualisée.

Nous vivons dans le progrès bénéfique et heureux de la disparition de la discrimination de la femme envers l’homme. La source secrète part, nous avons l’audace de l’affirmer, de la perpétuelle adoration de la Madone.

Et Marie Madeleine c’est l’autre féminité dans son universalité, la féminité charmante, gracieuse, et loyale dans sa croyance subtile-Le Dieu le Père, Jésus le Fils, et le Saint Esprit.

Le souffle de la transcendance absolue, débarrasse le christianisme de l’accidentelle de la biographie anthropologique. Si l’on allume la biographie Tellurique de Marie Madeleine, on perd l’essence des archétypes, dans leur universalité, on gagne encore une histoire, une simple histoire. Or, l’accessibilité de la religion chrétienne, au nom d’une fiction plaisante et piquante, donc la tentation populiste, on y pense sérieusement. C’est la modeste opinion d’une simple chrétienne de l’église catholique. Imaginer des histoires galantes…on verra.

Virginia Paraschiv Baia Mare - sept. 2017 Romania

OVIDIU VASILE

Cine sunt eu …Ovidiu Vasile În primul rând prietenul dumneavoastră, al tuturor celor care citiţi ceea ce scriu.Vreau să se ştie că am oarecum şi o ,, viaţă literară’’ în realitate, înafara internetului, destul de intensă cât să-mi potolească nevoile culturale şi sociale.Afară de versurile pe care vi le dăruiesc, prea multe nu am de spus, odată pentru că poemele mele spun totul şi a doua oară pentru că nu sunt de specialitate şi nu-mi permit nici măcar să-mi analizez propriile creaţii darămite creeaţiile altcuiva.Pentru asta există oameni care au profesia şi pregătirea necesară.Eu pot cel mult să mă bucur de câte ori se bucură şi se mângâie alţii cu ceea ce pot eu dărui pe partea de poezie.

Internetul , cu blogurile, conturile pe site-urile literare, grupurile de pe fb şi celelalte, le folosesc mai mult pentru a îmi îmbunătăţii tehnica scrisului pe tastatura cu diacritice, versificaţia şi mai puţin pentru ,, socializare’’ Dacă n-aş scrie şi dacă nu aş compune versuri şi dacă nu ar fi aceasta una dintre puţinele modalităţi prin care se poate face astăzi vânzarea de carte, poate că nici n-aş avea cont, nici pe fb , nici pe celelalte site-uri de socializare, bloguri şi ce mai sunt.Căci dacă tastezi numele cuiva pe Google, poţi afla totul.Şi ce a mâncat căţelul la micul dejun de Paşte anul trecut, dacă a avut sau nu miel pe masă, pom de crăciun etc.

Scriu de maniera în care se vede tot ceea ce are fotografia şi numele meu în partea stângă sus şi n-am nimic de pierdut ori de câştigat din asta.Deocamdată încerc numai să îmbin utilul cu plăcutul şi îmi vând destul de bine cărţile, tocmai am trimis în Canada 100 de exemplare şi sunt încântat, pentru că nu mă aşteptam, sincer.Îmi compun singur versurile, singur îmi redactez, îmi fac coperţi la cărţi, le tipăresc şi le vând tot singur şi la nevoie mi le şi citesc singur, însă din fericire am şi câţiva cititori.Nu sunt pătruns de importanţa niciunei funcţii şi nici nu mă intitulez nicicum, deoarece cum am trăit 50 de ani aşa, mai pot încă să trăiesc şi fără asta.Peste tot pe unde merg să-mi citesc creeaţiile sunt invitat şi nu m-am înfipt nicăieri niciodată.Îmi sunt suficient aşa cum sunt

Frunzele toamnei Din frunzele toamnei nebune răsar Uitate iubiri undeva prin cuvinte În umbra luminii de-un galben amar, Iar vinul cel dulce ne-aduce aminte Că oameni doar suntem și îngeri mai rar.

Din vara cea caldă rămasă în urmă Să-și dea corigența la anul în curs, O rază de soare rebelă mai scurmă Amurgul cel roșu cu sângele scurs Și mult s-a vorbit, dar nimic nu s-a spus. În vântul ce bate mesajul se scrie Cu slove prin aer grăbit către poluri Și strugurii plâng după vița-de-vie Se mint și se-alintă cu alte simboluri Că știu numai dânșii ce nimeni nu știe.

Pământul părinte-l sărută și mor Când frunzele toamnei fatal se preschimbă Din mândre coroane în palid covor, Iar spațiul și timpul vorbesc altă limbă Schimbând înțelesul cuvântului dor.

Ovidiu Vasile - Cluj-Napoca

Ovidiu Vasile - Despre poezie...

Ne scăldăm în lumină, dar nu ne preocupă ce o generează decât atunci când se stinge.Şi așa cum privighetorile și canarii n-au nevoie de cineva care să pună pe note cântecul lor sau clipocitul izvoarelor, foșnetul frunzelor, balenele și vuietul mării n-au luat nicodată ore de canto, așa cum păsările zboară fără să li se pară mare lucru, la fel și poezia vine din suflet trecând prin el așa cum ne este inspirată din absolut.Nevoia de poezie este ca nevoia de lumină, ea nu are nevoie de prezentare cine simte nevoia o scrie sau o caută, o găsește și se bucură de ea.Pentru că poezia se dăruie și pentru că hârtia e scumpă iată că internetul face acum posibil un lucru pe care tiparul n-a reușit să-l facă niciodată, anume acela de a permite accesul liber , nelimitat și gratuit la poezie, atât celor ce vor să creeze cât și celor care vor să se bucure de ea.

Realităţi ascunse ( pe internet) Recuperaţi în carne din colb de stele moarte Să stăpânim terenuri şi să trudim o viaţă Cu frica de durere şi poftele-nfrânate Ne spunem adevărul minţindu-ne în faţă În fuga din noi înşine visăm unii la alţii Ne savurăm confortul purtaţi de pasiune Ne-administrăm comorile în taină ca piraţii Şi-a sufletelor pură, superbă goliciune Trăim realitatea îmbrăţişând iluzii, Iar ochii minţii-n inimi sfidează raţiuni Ne contorsionează şi freamătă-n confuzii Înăbuşind în trupuri şi-n suflete furtuni În patimi mai erupem tăcuţi de bună voie Cu trupul în derivă pe valurile firii Şi aripi ca de îngeri desfacem la nevoie Ascunse pe sub haine de teama nemuririi Realitatea pare ceea ce vrem să pară Pe dinafara noastră suntem doar noi şi Cerul Şi-am da orice pe lume din minte să dispară Noianul de păcate ce le condamnă clerul Ovidiu Vasile-Volumul ,,Versuri Clare Dulci-amare 2013

MIRUNA ȘI BOGDAN TATARU CAZABAN

Hugo din Saint Victor Meditații spirituale Hugo din Saint Victor este reperul augustinismului secolului al XII-lea: realizând o adevărată sinteză spirituală a augustinismului. Marele victorian a creat un program al vieții intelectuale monastice și un sistem educațional și ascetic care au configurat spiritualitatea occidentală medievală. Alături de Bernard de Chartres și de Abelard, Hugo încheie tripticul experienței fundamentale a filozofiei secolului al XII-lea.

Traducere din limba latină de Miruna și Bogdan Tătaru-Cazaban ”Mulțumim profesoarelor noastre Virginia Paraschiv și Delia Dună, care ne-au ghidat cu minunată dăruire în studiul limbii latine”

GEORGE PETROVAI

Spre nemurire muritorii cată...

Motto: În om murirea coexistă cu-ndivinata nemurire, ca după moarte s-aibă parte de-a vieții dreaptă cumpănire. Întreaga dramă existențială a omului se derulează în trei mari acte, fiecare dintre ele cu întrebările specifice (întrebări rămase fără răspunsuri logic acceptabile, cu toate că sunt de-o vârstă cu omenirea rațională): 1)Nașterea sau apariția existentului, implicit a vieții, cu sâcâitoarea și, aparent, interminabila dispută dintre creaționism și evoluționism este primul act al dramei. Cu următoarele trei precizări, adevărate pietre de moară, pe care și cu alte ocazii (vezi recentul articol Că este sau nu este omul de acord, Dumnezeu există la modul absolut!) le-am atârnat de gâtul evoluționismului: a)În urmă cu mai bine de un secol, chimistul și biologul francez Louis Pasteur a dovedit experimental că „viața nu poate să provină decât din viața preexistentă” și de-atunci, cu toate eforturile depuse de adversari, nimeni n-a putut să demonstreze că lucrurile stau altminteri. b)Înșiși evoluționiștii admit că șansa de formare din întâmplare a unei molecule proteice în „supa organică” este de unu la 10 ridicat la puterea 113 (1 urmat de 114 zerouri).

Adică ceva cu totul și cu totul neglijabil, matematicienii admițând că poate fi considerat „niciodată realizabil” orice eveniment cu șansa de unu la 10 ridicat la puterea 50 (1 urmat de 51 de zerouri). Unde mai punem faptul că pentru buna funcționare a celulei vii sunt necesare circa 2000 de proteine, că fiecare celulă este în sine o lume (numără până la 200.000 de miliarde de molecule) și că instrucțiunile înscrise în ADN-ul unei singure celule ar putea umple o mie de volume, cu 600 de pagini fiecare!

În paranteză fie spus, organismul nostru conține peste 100.000 de miliarde de celule, fiecare dintre ele funcționând aidoma unui oraș fortificat (ordinea este asigurată de un „guvern central genetic”), viața noastră și a tuturor formelor viului fiind rezultatul fenomenalei colaborări dintre ele în cadrul organelor și sistemelor care alcătuiesc entitatea. c)Deoarece formele de viață se reproduc numai potrivit speciei lor (mutațiile sau variațiile în jurul unei medii nu sunt decât varietăți în interiorul speciei, nicidecum transformări în altă specie) și deoarece formele de viață foarte complexe apar brusc și pe deplin dezvoltate, iar între familiile biologice nu s-au descoperit verigi intermediare, toate acestea ne obligă să respingem ca nefondată teoria oamenilor-maimuțe. Da, căci aidoma tuturor speciilor, oamenii s-au reprodus și continuă să se reproducă numai în cadrul și potrivit speciei din care fac parte, oricît de largă ar fi paleta varietății lor naturale (forma craniului, înălțimea, culoarea etc.). Spun „varietăți naturale” pentru a le deosebi de „varietățile artificiale”, acele monstruoase creații ale ingineriei genetice, care – prin nechibzuința preaștiințificilor ce-și vâră nasul unde nu le fierbe oala – pot fi o serioasă problemă pentru întreaga specie umană.

2)Al doilea act al dramei omenești îl reprezintă existența propriu-zisă (viața conștientă de finitudinea ei), dimpreună cu toate acele întrebări despre lume, societate și gândire, care – funcție de instrumentele utilizate (observație, experiment, raționament), de scopul urmărit și de răspunsurile oferite – se constituie în marile compartimente ale activității umane: religie, filosofie, știință, artă.

Evident, este actul cel mai întins și, totodată, cel mai consistent al omenirii la capitolul realizări teoretice și practice. Da, căci conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar, direct sau indirect, tot omul (până și truditorul cu brațele) are ca scop „nemurirea” aparențială încă de-aici, din timpul rău și bolnav în care urmașii lui Adam au fost pedepsiți de Dumnezeu să-și târâie zilele îmbibate cu suferință, iluzii și speranțe: cei mai mulți aspiră la nemurire prin intermediul familiilor (forma cea mai veche, cea mai simplă, dar și cea mai mitologicimprecisă de neuitare a înaintașilor consângeni pe cale orală sau cu ajutorul documentelor), unii prin fapte și ziceri memorabile (înainte martirii și eroii, astăzi vedetele și campionii), iar alții (geniali reformatori, gânditori, artiști și cercetători) dobândindu-și cu vârf și îndesat dreptul la nemurire în memoria colectivă a omenirii.

3)În sfârșit, cel de-al treilea act al dramei omului îl constituie moartea. Cum spuneam, omul are conștiința sfârșitului său („Toți oamenii sunt muritori”, „Nașterea nu este obligatorie, însă-i musai a muri”, „C-o moarte toți suntem datori” etc.), fapt esențial care-l deosebește de toate celelalte viețuitoare și-i înalță viața la rangul de existență.

Dar oricât ar fi el de înțelept și, ca atare, de pregătit pentru moarte („Nu credeam sănvăț a muri vreodată”, ne spune Eminescu), totuși, din pricina acelei instinctive cramponări de viață, ce taina viului îngroașă, nu-i cu putință să nu simtă fiori când ceasul din urmă se apropie. Poate că au dreptate cei care susțin că adevăratul motiv al groazei omului nu-l reprezintă sfârșitul său fizic, ci nepătrunsa veșnicie ce urmează pentru esența lui spirituală...

De unde necontenitele exerciții de imaginație, cu conținut mitologico-religios și filosofic privind începuturile lumii, infinitatea existenței, misterul de nepătruns al vieții și moartea, toate constituindu-se în însăși coloana vertebrală a culturii universale. Foamea permanentă a anticilor de nemurire, i-a îndemnat să-și populeze mitologiile cu zei, ființe supranaturale, zămislite de imaginație după chipul omului și, de regulă, dăruite cu toate

slăbiciunile lui (invidii, răzbunări, adultere etc.), dar – așa cum se cuvine în chestiuni de acest gen – înzestrate cu tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

De subliniat că nu toți zeii popoarelor antice locuiau în ceruri, adică dincolo de înrobitoarele coordonate spațio-temporale impuse omului și întregii vieți de pe pământ (bunăoară, muntele Olimp era lăcașul lui Zeus și al anturajului său zeiesc, excepție făcând Hades cu ai lui, care – aidoma egipteanului Osiris – era stăpânul lumii subpământene), după cum nu toți erau atotputernici și atotștiutori. Cel mai concludent exemplu în acest sens ni-l oferă atât miturile babiloniene și egiptene, unde zeii se nasc într-un univers deja existent, cât și mitologia indiană. Aceasta din urmă în mod deosebit, deoarece în Cântecul creației, poem compus în sanscrită în urmă cu mai bine de 3000 de ani și care face parte din cartea sacră intitulată Rig-Veda, poetul nu numai că este de-a binelea copleșit de nepătrunsul creației („Cine știe să spună de unde au apărut toate lucrurile și cum a avut loc procesul creării?”), dar pune la îndoială până și faptul că numeroșii zei indieni, ei înșiși „mai tineri decât creația”, ar putea ști cum s-a desfășurat respectivul proces cosmic.

Nu la fel stau lucrurile în Biblie, unde grandoarea evenimentului este redată simplu și sugestiv în Genesa 1/1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Vasăzică, nespus de simplu și firesc pentru o Ființă absolut perfectă (atotputernică, atotștiutoare și atotiubitoare), dovadă limpede că Biblia a fost scrisă de oameni inspirați de Atoatefăcător. Or, ne avertizează mărturisitorul Petre Țuțea în una din nemuritoarele lui spuse, „calea omului trebuie să se retragă din fața căii Domnului”, care cunoaște două forme: inspirația (favoarea divină) și revelația (acțiunea directă a divinității)...

Puțin mai încolo (Genesa 2/7), avem următoarea relatare: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Prima parte a acestui verset de-o profunzime amețitoare (in nuce el cuprinde aproape toată filosofia și știința omenească), ne face cunoscut că omul a fost plămădit din lut sau țărâna pământului. Știința nu numai că nu infirmă, dar chiar vine cu două probe ce susțin spectaculos că lucrurile stau în acest chip: a)Aidoma planetei (30% uscat și restul apă), proporția substanțelor solide din corpul uman este 30%, restul revenind lichidelor; b)În proporție mai mai mare sau mai mică, organismul nostru conține absolut toate mineralele descoperite până în prezent și, desigur, cele care urmează să fie descoperite. Cu completarea că orice abatere în plus sau în minus de la optimul stabilit de Ziditor la facere, generează grave afecțiuni. De pildă, excesul de sare de bucătărie (NaCl) generează boli cardiace, iar lipsa de sare idiotizează.

Adaug la cele de mai sus strânsa și rodnica legătură dintre țărână, țăran și țară (mai puțin în nevrednica perioadă postdecembristă): țărână→țarină→țăran→țară. Dar, mă rog, ce reprezintă 27 de ani în comparație cu miile de ani cât țăranii au constituit talpa țării și, vorba lui P. Țuțea, statul român s-a sprijinit pe cioarecii lor?

Nota 1: L-am întrebat cândva pe un faimos medic stomatolog din zonă cărui fapt se datorează multiplele probleme pe care le au toți oamenii cu dinții. Mi-a răspuns: „Aș fi laureat al Premiului Nobel dacă aș ști! În orice caz, cu mult mai vinovate decât zahărul sunt carențele de anumite minerale. Dar care anume?”...

Partea a doua a versetului ne spune că omul s-a făcut suflet viu după ce Dumnezeu „i-a suflat în nări suflare de viață”. Aceasta este prima mențiune biblică despre suflet, al cărui

corespondent în ebraică este néphesh, iar în greacă psykhés. Moise a folosit cuvântul néphesh cu sensul de „ceea ce respiră”, dar fără a separa sufletul de corp sau persoană. Nemurirea sufletului a fost consacrată pentru totdeauna în filosofie de către Platon (dialogul Phaidon), care la rândul lui a fost influențat de cultele mistice ale antichității (preoții babilonieni, de pildă, abordaseră cu toată seriozitatea problema nemuririi) și de metempsihoza indiană. După cuceririle lui Alexandru Macedon, iudaismul a început să asimileze concepte grecești. Și astfel, distincția grecească între suflet (psykhés) și spirit (pneúmatos) se concretizează și în ebraică: néphesh pentru suflet, ruach pentru spirit.

Nota 2: Desigur, în limba română mai avem conceptul duh pentru suflet. Atâta doar că termenii duh și spirit, ambii cu sensul de suflet, au ajuns motiv de aprige și nesfârșite dispute între ortodocși și catolici.

Nota 3: După retragerea efectivă de către Creator a nemuririi primei perechi umane, consecință care a apăsat, apasă și va continua să apese extrem de dureros pe umerii tuturor generațiilor până la Marea Judecată, a mai fost tentativa la un înalt nivel artistic a lui Eminescu de trecere a Luceafărului de la condiția de nemuritor la cea de muritor. De data asta Demiurgul s-a opus...

Sighetu Marmației 29 aug. 2017

George PETROVAI