Săptămâna Mihai Eminescu ( 12-18 ianuarie)

Săptămâna Mihai Eminescu (12 – 18 ianuarie)

Săptămâna Mihai Eminescu (12 – 18 ianuarie) la Radio Frecvența

Poezie A frumuseţii tale forme, lectura Adânca mare, lectura Adio, lectura Aducând cântări mulțime, lectura Afară-i toamnă, Sonet, lectura Ion Caramitru Afară-i toamnă, Sonet, lectura Ludovic Antal Afară-i toamnă, Sonet, lectura Maia Martin Ah, mierea buzei tale Ah, cerut-am de la zodii Ai noştri tineri Albumul, lectura Amicului F. I. Amorul unei marmure Andrei Mureșanu (Tablou dramatic într-un act) Atât de fragedă, lectura Ion Caramitru Atât de fragedă, lectura Maia Martin Când amintirile…

Călin (File din poveste), lectura Ilinca Tomoroveanu Călin (File din poveste), lectura Mihai Sadoveanu Cărţile Ce e amorul?

Ce șoptești atât de tainic Ce te legeni…, interpretează Eugen Moţăţeanu Ce te legeni…

Ce te legeni, lectura Mihail Sadoveanu Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, lectura Maia Martin Colinde, colinde, Mihai Eminescu, lectura Maia Martin Copii eram noi amândoi…

Crăiasa din povești, lectura (2 variante) Criticilor mei, recită Nicolae Brancomir Cu gândiri și cu imagini Cu mâne zilele-ți adaogi…

Cu penetul ca sideful, lectura Maia Martin Cugetările sărmanului Dionis Dacă iubești fără să speri, lectura Maia Martin Dacă treci râul Selenei…

Demonism, fragment De ce nu-mi vii, recită Sergiu Cioiu De ce regina nopţilor, lectura Maia Martin De câte ori, iubito…, lectura Maia Martin De-oi adormi…

De-or trece anii…

De pe ochi ţi se ridică Despărţire Deşteaptă-te române De vorbiți mă fac că n-aud…

Diamantul Nordului Diana Din castel privind apusul Din când în când, lectura Maia Martin Dintre sute de catarge, lectura George Vraca Dormi, dormi!, lectura Marcel Iureş E trist ca nimeni să te ştie, recită Adrian Pintea Floare albastră, lectura Maia Martin Floare albastră, lectura Sergiu Cioiu Floare de tei, lectura Marcel Iureş Glossa, lectura Ion Caramitru Glossa, lectura Maia Martin Împărat și proletar, lectura Ludovic Antal, Martian, Sorin Gabor Între nouri și-ntre mare, lectura Adrian Pintea Iubind în taină, recită George Vraca Iubind în taină, lectura Ludovic Antal La steaua, lectura Maia Martin Luceafărul, recită George Vraca Luceafărul, varianta 2 Mai am un singur dor, lectura Emil Botta Mai am un singur dor, lectura Maia Martin Mohamed Biruitorul, lectura Adrian Pintea Muşatin şi codrul, recită Ovidiu Iuliu Moldovan O, rămâi, recită Adrian Pintea O, mamă, lectura Leopoldina Bălănuţă O, mamă, lectura Maia Martin Odă (în metru antic), recită Ovidiu Iuliu Moldovan Odă (în metru antic), recită Radu Beligan Pajul Cupidon, lectura Mariana Mihuţ Pe lângă plopii fără soţ, lectura Maia Martin Sara pe deal, lectura Mihail Sadoveanu Sara pe deal, lectura Radu Beligan Scrisoarea I, recită Ion Caramitru Scrisoarea I, recită Mircea Albulescu Scrisoarea II, recită Mircea Albulescu Scrisoarea a III-a, recita Gheorghe Cozorici, George Calboreanu şi ...

Scrisoarea a III-a, recită Mircea Albulescu Scrisoarea IV, recită Adrian Pintea Scrisoarea V Strigoii, recită Marcel Iureş Şi dacă, lectura Maia Martin Şi dacă, lectura Valeria Seciu Un Phoenix e o pasăre-n vechime, lectura Marcel Iureş Venere şi Madonă, recită Ovidiu Iuliu Moldovan Veneţia, recită Ovidiu Iuliu Moldovan

Vis, lectura Adrian Pintea Vis, lectura Marcel Iureş Cugetări Cugetări, episodul 5, lectura Maia Martin Cugetări, ep.12, lectura Maia Martin Poveşti Călin Nebunul, lectura Mircea Albulescu Făt frumos din lacrimă, regia Constantin Moruzan Făt frumos din lacrimă, versiunea 2 Finul lui Dumnezeu, teatru radiofonic Traduceri Horațiu, Către Bullatius, traducere Mihai Eminescu Proză, teatru Amor pierdut, viață pierdută, teatru radiofonic Cezara, teatru radiofonic Geniu pustiu, teatru radiofonic Întemeietorii, teatru radiofonic, adaptare radiofonică de Constanti...

Replici, corespondenţa Mihai Eminescu şi Veronica Micle, teatru rad...

Sărmanul Dionis, teatru radiofonic Mulțumim Bibliotecii Maia Martin! http://frecventa.falezedepiatra.net/archives/4767

Eminescu, ca veşnicia cerului... de Al.Florin ŢENE EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI Dor de Eminescu Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi. De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape, Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde, Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape. Îmi este dor de Eminescu pe înserate Când îi citesc versul pe genunchi de iubită, Construiesc din metafore cu migală palate Şi alături de el cad iarăşi în ispită… Eminescu Eminescu, cetatea limbii române cu toate turnurile Carpaţilor modelate de balade în care îşi au adăpost Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân, toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ. Eminescu planetă luminoasă în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor laminate de înţelepciunea poporului scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul. Eminescu cetate cu toate punţile lăsate să intre armata îndrăgostiţilor cu pletele argintate de stele şi braţele pline cu roadele cîmpiilor întinse în inima noastră. Eminescu paşi de aur ce se aud trecând din istorie în limba noastră şi luând forma cuvintelor ce ne leagă precum iubirea, precum aerul de acest pământ dulce ca limba română precum Eminescu. Ca aerul şi seva, EMINESCU… Îi aud paşii venind dinspre lumină Şi foşnetul stelelor în părul LUI Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui. Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori Cu fruntea împodobită de gânduri Pe cărări de-argint şi flori De tei presărate rânduri, rânduri. Îi aud glasul venind dinspre trecut Dulce ca mierea cuvintelor străbune Când este veacul şoaptă de-nceput Şi luna vibrează iubirea pe strune. Doinesc tulnice pe poteci de munte În balade prelungind chemarea Aşternută peste veacuri

punte Pe care să vină odată cu zarea. Din poeme se desprinde, spre el venim, Ca aerul şi seva ce-n arbori suie, În fiecare dintre noi îl regăsim Cioplit în inimi veşnică statuie. Dor Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in De roata horei jucată la fântână De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin Când îşi mână ciobanul oile la stână. De palma aspră ce-nfige plugu-adânc Întorcând brazda recoltei viitoare, Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc Umplută cu apa rece rece la izvoare. Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar Când cumpăneşte ploaia în privire De braţele vânjoase ce pun în car Rodul crescut din marea iubire. Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer În ciutură apa rece şi curată, De roţile încinse cu verghetele de fier Pe uliţa satului de ploaie arată. De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor, Spusă cu asprimea mierei de labine. Pădurea în care n-a intrat topor Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine! Al.Florin ŢENE EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI Dor de Eminescu Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi. De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape, Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde, Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape. Îmi este dor de Eminescu pe înserate Când îi citesc versul pe genunchi de iubită, Construiesc din metafore cu migală palate Şi alături de el cad iarăşi în ispită… Eminescu Eminescu, cetatea limbii române cu toate turnurile Carpaţilor modelate de balade în care îşi au adăpost Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân, toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ. Eminescu planetă luminoasă în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor laminate de înţelepciunea poporului scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul. Eminescu cetate cu toate punţile lăsate să intre armata îndrăgostiţilor cu pletele argintate de stele şi braţele pline cu roadele cîmpiilor întinse în inima noastră. Eminescu paşi de aur ce se aud trecând din istorie în limba noastră şi luând forma cuvintelor ce ne leagă precum iubirea, precum aerul de acest pământ dulce ca limba română precum Eminescu. Ca aerul şi seva, EMINESCU… Îi aud paşii venind dinspre lumină Şi foşnetul stelelor în părul LUI Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui. Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori Cu fruntea împodobită de gânduri Pe cărări de-argint şi flori De tei presărate rânduri, rânduri. Îi aud glasul venind dinspre trecut Dulce ca mierea cuvintelor străbune Când este veacul şoaptă de-nceput Şi luna vibrează iubirea pe strune. Doinesc tulnice pe poteci de munte În balade prelungind chemarea Aşternută peste veacuri punte Pe care să vină odată cu zarea. Din poeme se desprinde, spre el venim, Ca aerul şi seva ce-n arbori suie, În fiecare dintre noi îl regăsim Cioplit în inimi veşnică statuie. Dor Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in De roata horei jucată la fântână De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin Când îşi mână ciobanul oile la stână. De palma aspră ce-nfige plugu-adânc Întorcând brazda recoltei viitoare, Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc Umplută cu apa rece rece la izvoare. Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar Când cumpăneşte ploaia în privire De braţele vânjoase ce pun în car Rodul crescut din marea iubire. Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer În ciutură apa rece şi curată, De roţile încinse cu verghetele de fier Pe uliţa satului de ploaie arată. De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor, Spusă cu asprimea mierei de labine. Pădurea în care n-a intrat topor Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine! Al.Florin ŢENE EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI Dor de Eminescu Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste Cum iubirea trece de la părinţi în fraţi. De atâta dor zăpezile cer poeme în brazde Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape, Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde, Şi, pe neştiute vin din veşnicie să se-adape. Îmi este dor de Eminescu pe înserate Când îi citesc versul pe genunchi de iubită, Construiesc din metafore cu migală palate Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

Eminescu Eminescu, cetatea limbii române cu toate turnurile Carpaţilor modelate de balade în care îşi au adăpost Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân, toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor laminate de înţelepciunea poporului scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul. Eminescu cetate cu toate punţile lăsate să intre armata îndrăgostiţilor cu pletele argintate de stele şi braţele pline cu roadele cîmpiilor întinse în inima noastră. Eminescu paşi de aur ce se aud trecând din istorie în limba noastră şi luând forma cuvintelor ce ne leagă precum iubirea, precum aerul de acest pământ dulce ca limba română precum Eminescu.

Ca aerul şi seva, EMINESCU… Îi aud paşii venind dinspre lumină Şi foşnetul stelelor în părul LUI Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui. Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori Cu fruntea împodobită de gânduri Pe cărări de-argint şi flori De tei presărate rânduri, rânduri. Îi aud glasul venind dinspre trecut Dulce ca mierea cuvintelor străbune Când este veacul şoaptă de-nceput Şi luna vibrează iubirea pe strune. Doinesc tulnice pe poteci de munte În

balade prelungind chemarea Aşternută peste veacuri punte Pe care să vină odată cu zarea. Din poeme se desprinde, spre el venim, Ca aerul şi seva ce-n arbori suie, În fiecare dintre noi îl regăsim Cioplit în inimi veşnică statuie. Dor Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in De roata horei jucată la fântână De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin Când îşi mână ciobanul oile la stână. De palma aspră ce-nfige plugu-adânc Întorcând brazda recoltei viitoare, Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc Umplută cu apa rece rece la izvoare. Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar Când cumpăneşte ploaia în privire De braţele vânjoase ce pun în car Rodul crescut din marea iubire. Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer În ciutură apa rece şi curată, De roţile încinse cu verghetele de fier Pe uliţa satului de ploaie arată. De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor, Spusă cu asprimea mierei de labine. Pădurea în care n-a intrat topor Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

Al.Florin ŢENE

Am fost şi la Salonul Naţional "Mihai Eminescu" •

Publicat de dumitru k.negoita în Ianuarie 12, 2015

La invitaţia bunului prieten, scriitorul şi criticul literar Florin Grigoriu (aflat într-una din ilustratele prezentate) prim vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, vineri 09 ianuarie 2015, am vizitat expunerile din Sala "Constantin Brâncuşi" din incinta Palatului Parlamentului. Acolo unde se desfăşoară "Expoziţia Naţională de medalii, insigne, plachete, filatelie, cartofilie, carte veche, grafică şi pictură, de-a lungul timpului, în cinstea lui Mihai Eminescu, poetul nostru naţional". De aici, scriitorul şi criticul literar Florin Grigoriu m-a condus la o altă întrunire organizată de poetul, editorul şi directorul Cenaclului "Amurg Sentimental" Ion Machidon, membru al Uniunii Scriitorilor. Revenind la Expoziţia Naţională, vă prezint câteva din expunerile de aici.

Mihai Eminescu- La mormântul lui Aron Pumnul •

Publicat de maria sava în Ianuarie 12, 2015

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deșteptării tale Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale Și-n urmă-i ne-a lăsat!

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare, Colo unde te-așteaptă toți îngerii în cor, Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cîntare Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare Cununi de albe flori!

Te plînge Bucovina, te plînge-n voce tare, Te plînge-n tînguire și locul tău natal; Căci umbra ta măreață în falnica-i zburare O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare Ce-i simț national!

Urmeze încă-n cale-ți și lacrima duioasă Ce junii toți o varsă pe trist mormîntul tău, Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cînturi tînguioase, În cînturi răsunînde, suspine-armonioase, Colo, in Eliseu!

Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii...

•

Publicat de Gomboş Stelian în Ianuarie 13, 2015 la 9:35am în Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie)

•

Înapoi la Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie) Discuţii

Despre poetul, prozatorul şi publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii, despre raportarea sa la învăţătura creştină, precum şi abordarea vieţii şi operei sale din perspectiva credinţei creştine…

Studiul operei eminesciene, şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. "Nu e ramură de ştiinţă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particulară slăbiciune", şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…" Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca "omul deplin al culturii româneşti".

Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în "Timpul". Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat "Şi iarăşi bat la poartă…", publicat în ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: "Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri".

Despre cea mai înaltă formă a existenţei umane Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşază creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: "Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, nau avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane".

Măreţia Persoanei lui Iisus Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: "E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă". Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: "Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă" (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

"De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…" Într-un articol intitulat "Paştele", apărut în ziarul "Timpul" din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: "Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului", încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: "Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…"

Dar să revenim la fondul afirmaţiei. Autorul deplânge faptul că, deşi "aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem" şi că "în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). "Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!" Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: "Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător".

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa este lipsită de sens "Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuşi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului.

Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii", exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei: "Au e sens în lume?

Tu chip zâmbitor Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu" (Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Buşulenga observă într-un comentariu al său că condiţionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: "Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră - infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu".

Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.

"Omul este oarecum naşterea eternă" Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. "Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni - are spaţiul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteşitrele calităţile Lui". În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: "Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă.

Nu e nici un om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct - omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească este o viaţă a lucrului" (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în "Timpul" din 2 februarie anul 1879: "...a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, este ca şi când ai zice "oţel de lemn"".

Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană.

Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca "nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte" (Fragmentarium, p. 178).

Câteva cuvinte despre „naţionalismul" lui Mihai Eminescu Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească şi credinţa creştină: "naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern" (Fragmentarium, p. 129).

Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne,

cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei "formele costisitoare de cultură ale Apusului", îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului. Într-un articol, publicat în ziarul "Timpul" la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: "În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege".

Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e" (M. Eminescu, Opere,vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

"Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!"

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: "Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente".

Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească.

Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor pentru că "moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat". Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: "Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale".

Schimbând acum, registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani sa pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard "poetul nepereche al literaturii române" şi "poetul naţional al românilor"? Citeam recent nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere - deloc de neluat în seamă - potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga "pe gâtul elevilor" prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul "facultative", că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.

Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea

doar a "Luceafărului" şi a "Scrisorii III" la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.

Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la naţiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: "Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi".

Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi remarca că „în cultura lumii, locuim eminescian", spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că "vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu", subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.

Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: "Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul "Răsai asupra mea", de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugăciuni", cum spune Nae Georgescu: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…"

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul "Eminescu şi mistica nebuniei". Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la "Timpul", în luna iunie anul 1883, când era "stricat cu toată lumea", iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare "salvatoare" a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: "Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti". De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul "păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării".

De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la "Românul", în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de "alienat". "Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la "Românul", eu de la "Timpul", şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ", îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din "Sărmanul Dionis", "Cezara", "Povestea magului călător în stele", aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: "…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict". Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că "tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă" şi chiar "că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp". Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: "Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu"…

Stelian Gomboş

Marin Sorescu - Trebuiau să poarte un nume •

Publicat de Pop Stelu în Ianuarie 13, 2015

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa La o margine de mare Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli Pe care-i chema : Mircea cel Batrîn, Stefan cel Mare, Sau mai simplu : ciobani si plugari, Carora le placea sa spuna Seara în jurul focului poezii "Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu Latrînd la stîna lor cîinii, Plecau sa se bata cu tatarii Si cu avarii si cu hunii si cu lesii Si cu turcii. În timpul care le ramînea liber Între doua primejdii, Acesti oameni faceau din fluierele lor Jgheaburi Pentru lacrimile pietrelor înduiosate, De curgeau doinele la vale Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei Si ai Tarii Bîrsei si ai Tariii Vrancei Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adînci Si un tînar care vorbea cu ei, Întrebîndu-i ce se tot leagana fara vînt ?

Acest tînar cu ochi mari, Cît istoria noastra, Trecea batut de gînduri Din cartea cirilica în cartea vietii, Tot numarînd plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii, Care îi ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei, Si cei doi îndragostiti Care stiau sa le troieneasca toata floarea Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri Care tot colindau pe deasupra lor Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea Trebuiau sa poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus Eminescu.

Fiind Eminescu •

Publicat de Costel Zăgan în Ianuarie 13, 2015 Fiind poet tăceri cureieram şi mă opream ades lângă cuvânt şi tâmpla mi-o apropiam la blânda batere de vânt Şi mă opream ades lângă cuvânt ca să-l aud cum creşte ca şi iarba de-şi risipea mireasma teiul sfânt părea că totuşi nu trăiesc degeaba Ca să-l aud cum creşte ca şi iarba eu tâmpla mi-o apropiam lumina lunii o căram cu roaba fiind poet tăceri cutreieram Şi mă opream ades lângă cuvânt iluminat de teiul vechi şi sfânt Costel Zăgan, CEZEISME, 2005

EMINESCU REDIVIVUS •

Publicat de Costel Zăgan în Ianuarie 14, 2015Cerul parcă s-a dechis Eminescu stă să vină ca un vis parcă din vis Dumnezeu îl ia de mână Eminescu stă să vină pământul este o floare văzduhul parcă-i lumină cuvântul parcă ne doare Pământul este o floare ca un vis parcă din vis stelele sunt la picioare cerul parcă s-a deschis Eminescu stă să vină ca lumină din lumină Costel Zăgan, CEZEISME II

Eminescu la Planetariul din Suceava •

Publicat de Emanuel Pope în Ianuarie 14, 2015

Mâine, 15 ianuarie 2015, va avea loc o lectură publică dedicată lui Mihai Eminescu. Vor citi mai mulți poeți și scriitori, majoritatea membri ai grupărilor literare sucevene Zidul de Hârtie și Clubul de Inițiativă Literară: Luminița Amarie, Dan Cristian Iordache, Enrique Javier Nogueras Valdivieso, Florin Dan Prodan, George Sauciuc, Vlad Sibechi, Victor Ov. Rusu, Constantin Horbovanu, Melinte Cristina, Ovidiu Donisă. Manifestarea va începe la ora 18.00 și se va desfășura în Planetariul Observatorului Astronomic din Suceava, intrarea fiind liberă.

Invitație la Cenaclu - Ion Gabriel Pușcă •

Publicat de Deac Suzana în Ianuarie 14, 2015

Invitatie la Cenaclu Text postat de Ion Gabriel Pusca VĂ INVITĂM la o nouă sesiune de lucru a Cenaclului de Seară în ziua de vineri, 16.01.2015, orele 18:00, la Centru Cultural Adsum, strada Dianei nr 16, sector 2 Bucureşti.

Agenda manifestarii: 1. Lectură şi conversaţie critică pe marginea textelor scriitorului Florin Corneliu Pitea.

2. Sfertul Academic: Mihai Eminescu, prezintă criticul Mircea Coloşenco.

3. Intermezzo: Felicia Popescu, chitară 4. Lectură liberă

Manifestarea începe la orele 18.00.

Având în vedere numărul limitat de locuri, intrarea se face pe baza de: - legitimaţie de membru al Breslei Cuvântarilor, - invitaţie personalizată - rezervare de loc, confirmată la tel: 0744665126 sau la cenaclul@asociatiaadsum.ro Organizatori: CENTRUL CULTURAL ADSUM Breasla Cuvântarilor

Corina Chirilă despre Eminescu •

Publicat de Deac Suzana în Ianuarie 15, 2015

Sara pe deal Posted on octombrie 23, 2011 by desenepicturi

Acesta este desenul meu inspirat din poezia Sara pe deal de Mihai Eminescu, desenul care lipsea din seria mea de desene si picturi inspirate din poeziile lui Mihai Eminescu Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; Sub un salcîm dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele-n lună ridică, Scîrţîie-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curînd satul în vale-amuţeşte; Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbeşte:

Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voi cît îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surîzînd vom adormi sub înaltul, Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Ma numesc Corina Chirila si obisnuiesc sa desenez si sa pictez de cand aveam 13-14 ani. Nu am facut niciodata studii de specialitate si am ales un alt drum in viata mea profesionala dar pentru mine pictura va ramane cea mai placuta modalitate de petrecere a timpului liber si cel mai frumos mod in care eu imi exprim cele mai profunde trairi. Imi place sa astern pe carton, hartie, panza toate sentimentele mele, toate dorintele si fanteziile mele, toate lucrurile la care aspir dar nu pot sa ajung, toate lucrurile la care pot doar sa visez.

Eminescu și matematica Răsunetul-Bistrița

•

Publicat de Deac Suzana în Ianuarie 15, 2015

Eminescu şi matematica Mie, 01/14/2015 - 12:11 Alexandru Cristian Miloş  View the full

image

Am descoperit, în „Fragmentarium”, un volum postum ce cuprinde toate studiile ştiinţifice ale Poetului Naţional, studii de astronomie, matematici (geometrie, aritmetică, trigonometrie, probabilităţi, fizică, chimie, genetică, drept, economie, istorie antică şi modernă, politică, tradiţii, folclor, muzică, pictură, strategii naţionale economice şi de apărare, cinstirea înaintaşilor, credinţe şi religii ale lumii etc. etc.).

Ne-a atras atenţia o mărturisire a lui Eminescu, pe care o reproducem, spre a aduce lumină în hăţişul de interpretări critice ale gândirii şi operei sale poetico-ştiinţifice: „Finalitatea poeziilor mele este să descopăr ecuaţiile matematice ale universului, ale lumii, ale continentelor, ale ţărilor, ale oraşelor, ale corpului omenesc...!”

Ciudată, stranie, intrigantă şi paradoxală mărturisire-document al geniului românesc, ce îl situează pe poet în contemporaneitatea Mileniului 3 al secolului 21, secolul internetului, informaticii, computerelor, deci, al ştiinţelor matematicii! Intersecţiile posibile ale gândirii eminesciene cu matematicile moderne ar putea fi descoperite în, spre exemplu, poemul „Dintre sute de catarge”, unde, evident, pentru un spirit curios şi

cercetător, este vorba despre matematica probabilistică.

Principliile teoriei relativităţii a lui Albert Einstein sunt figurate în megapoemul „Luceafărul”: Porni Luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”, versuri pe care noi le-am traduce, azi, în celebra ecuaţie einsteiniană: AE = M x c2!

Matematica nu este legată numai de fizică, ci şi de astronomie! În poemul „La Steaua” se referă la pătrunderea planetei Venus, sub formă de cometă în sistemul nostru solar, ca un nou membru planetar, în urmă cu 4000 de ani! Astfel că, versul „La Steaua care-a răsărit” nu mai poate fi luat ca un pleonasm...

Să menţionăm că în Hărţile vechi egiptene, de acum 5000 ani, „Luceafărul”, adică planeta Venus, nu apare pe hărţile astronomice, ci numai mai târziu, peste aproximativ 1000 ani, pe hărţile astronomice ale babilienilor şi chaldeenilor.

O altă descoperire astronomică modernă, de secol 21, referitor la „stelele fantome”, văzute cu ochiul liber, pe cerul senin al nopţilor terriene, este de fapt lumina stelelor care au călătorit prin Univers mii de ani lumină, pe când steaua ce o vedem ca să nu mai existe. Eminescu ştia aceasta acum 150 ani: „Poate, demult, s-a stins în zări/ În depărtări albastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre!”

Dilatarea şi comprimarea timpului şi spaţiului, curbarea sa, conform teoriei relativităţii.

Astfel, Eminescu poate fi considerat şi un precursor al ştiinţelor exacte, experimentele moderne: matematica, fizica, chimia, genetica, astronomia, ştiinţa şi arta au o rădăcină cerească, divină, extraterestră comună.

NE ÎNARMĂM CU EMINESCU (II) •

Publicat de Costel Zăgan în Ianuarie 15, 2015

Eminescu-i bombă nucleară România o explozie în lanţ şi avem un singur dor la ţară nu mai vrem politică ci danţ România-i o explozie în lanţ ce poeţi suntem din tată-n fiu a căzut maşina timpului în şanţ hai s-o ridicăm cât nu-i târziu Ce poeţi suntem din tată-n fiu că avem un singur dor la ţară altă Românie poate nu mai ştiu Eminescu-i bombă nucleară Dacă România o s-adoarmă El el va fi semnalul de alarmă

Nașterea lui Eminescu de Adrian Păunescu •

Publicat de Pop Dorina în Ianuarie 12, 2015

Ciudată noapte simt că o să fie şi-o să trăznească în dicţionar, la noapte, în Moldova mijlocie, se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări, pleca-vor toţi ai zilei să se culce şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul, pământul nostru suferă adânc, la Ipoteşti se naşte Eminescu şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă, se naşte steaua celor ce-au tăcut, îngenunchez, în faţa ta, Moldovă, şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot, dar Eminescu ce se naşte, iată, în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare, o noapte cum a fost la început, şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare, pâraiele se-aud plângând în Prut. În el tresare trist Moldova toată,

toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc, în el o inimă va şti să bată acum şi veşnic, dorul românesc. În Voroneţ s-a răsculat albastrul, ca dintr-un cer fremătător de fraţi, la noapte-n ţară va urca un astru, se naşte El, Români, vă închinaţi!

Recital Eminescu la Biblioteca Judeteana'' Petre Dulfu'', Baia Mare •

Publicat de Emanuel Pope în Ianuarie 15, 2015 la 11:04pm în Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie)

•

Înapoi la Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie) Discuţii

Mărturii despre Eminescu •

Publicat de Iudita Ecaterina în Ianuarie 14, 2015

Îl ştim drept „Luceafărul poeziei româneşti“, un artist de neegalat, o prezenţă nobilă în spirit şi în purtare. Însă câţi dintre noi îl cunoaştem pe Eminescu cel real, istovit de boală şi de sărăcie, cu hainele roase de timp? Cel care, în ciuda greutăţilor, păstra aceeaşi mărinimie în suflet, caracterizându-se prin generozitate şi dăruire de sine? Cine îi cunoştea vocea blândă de tenor şi accentul puternic moldovenesc, cine îl ştia drept un umorist desăvârşit, însă prins de patima tutunului şi a alcoolului?

Cu Ion Creangă, la crâşmă Ioan Slavici, prietenul de-o viaţă al lui Eminescu, pe care poetul îl alina, în particular, „Ioanci“, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu“. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă şi Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi. „Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea. Plecau amândoi şi se afundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (...) ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate pe o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv“, nota George Panu despre cei doi autori.

Ioan Slavici aminteşte despre relaţia pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de îndemnuri binecuvântate. Ca să-şi facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el“, nota Ioan Slavici.

Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoşani. „Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară.

Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Amintindu-ne de Eminescu În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român. În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu. „Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei.

Portret realizat de Ioan Slavici Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“ Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate. „Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“ Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ. În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune. „Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ [...] „Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013



Publicat de Ionescu Ion în Ianuarie 15, 2015

EMINESCU LA A 165-A ANIVERSARE DE LA NAŞTERE

„În Ţara Moldovei, de Sus, Coborând dinspre obcini spre plai, Trece în nopţi când e lună Voivodul Eminescu Mihai, Se opreşte la sfinte altare Şi-n crame cu vin de un veac, Privighetorile când îl văd se usucă De-atâta iubire şi tac. Şi-un cântec se face pământul, Un cântec şi-un petic de rai Când trece în nopţi înlunate Voivodul Eminescu Mihai” ( Mircea Micu) Acum la mijloc de ianuarie se petrec 165 de ierni de când Mihai Eminescu a căzut ca o lacrima a lui Dumnezeu pe solul nostru românesc.De atunci până astăzi s-au scris biblioteci întregi despre el. Se pare că orice cuvânt în plus este de prisos.

Şi totusi... În larga deschidere a timpului Eminescu este o efigie a spiritualităţii româneşti în milenara ei devenire. Harul eminescian a avut de străbătut un drum anevoios, până la tragic, între anii acumulărilor şi formaţiei filozofice şi ştiinţifice, apoi chinuiţii şi ameninţaţii ani de slujbaş, în sfârşit, neînduplecaţii ani care i-au măcinat existenţa fizică, în ultima parte a vieţii, prăbuşindu-l definitiv.

Pe timpul vieţii lui s-a vorbit că ar fi luat un sifilis de la Veronica, care şi ea la rândul ei l-ar fi luat de la ofiţerii pe care-i sluja ca infirmieră în Iaşi la 1877 .De altfel povestea a auzit-o şi Veronica care, după moartea lui, se simţea că e privită rău de toată lumea, fapt ce o face să plece din Bucureşti la Văratic şi, după aproape patruzeci de zile să se otrăvească. Augustin Z.N. Pop dezminte asemenea poveste. Alta era relaţia dintre ei. Ca dovadă că Veronica în anul 1887 îl ia bolnav de la Henrieta de la Botoşani şi-l aduce în Bucureşti pentru îngrijiri. Mult timp stau împreună, merg la spectacole de teatru, la plimbare etc. O fotografie descoperita decurând îi arata amici, fotografiaţi într-un grup de artişti, unde este şi Caragiale. Aici însă vedem un Eminescu lânga Veronica și Vlahuță distrus de boală, tras la faţă cu o mare mustaţă în strachină, pe cap cu o pălărie cu pamblică într- un costum alb.

Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 165 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.

El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.

Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare.

Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.

Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.

Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.

De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă.

Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului.

Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.

Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.

S-a acreditat ideea în ultimul timp că Eminescu a fost ucis de serviciile secrete imperiale printr-o mare conspiraţie, avându-i ca protagonişti pe apropiaţii lui cei mai buni de la Maiorescu la Slavici şi Caragiale.S-a mers până într-acolo să se spună că Ion Luca Caragiale s-a mutat la Berlin, sub oblăduirea serviciilor secrete austroungare, ca un bonus pentru spionajul său asupra poetului. Nimic mai fals!

Mutarea lui Caragiale la Berlin a avut alte cauze care nu fac subiectul acestui articol.

Eminescologi de ocazie, după aproape 125 de ani de la moartea lui Eminescu se străduiesc din răsputeri să demonstreze că Eminescu a fost victima unei mari conspiraţii care l-a omorât pe poet. Că mulţi dintre apropiaţii lui Eminescu au fost agenţi de influenţă ai imperiului, nu mai există nici un dubiu. Dar ei n-au avut nicio treabă cu boala lui Eminescu, care a avut alte cauze.(Vezi DESPRE BOALA ŞI

MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integralDocent dr. medic neuropatolog Ovidiu VUIA (18.3.1929 - 29.9.2002) De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat.

Eminescu a fost luat în vizorul serviciilor secrete austroungare încă de la venirea lui la Viena. Imediat se înscrie în cele două societăţi româneşti “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică” La 20 octombrie 1869 a fost proclamat membru ordinar, publicând articolul “O scriere critică” în ziarul Albina din Pesta (1870)sub pseudonimul Varro. Acum în sânul naţionalităţilor din monarhia austroungară se agită idea fărâmiţării dualismului, urmând ca fiecare naţionalitate, inclusiv Transilvania să-şi ceară autonomia. După acest articol, Eminescu este citat să dea explicaţii la judecătoria de instrucţie. Urmează apoi Serbarea de la Putna şi articolele din Timpul care scot din ţâţâni serviciile secrete ale imeriului.

Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români?

Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum sau suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .

După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă neam apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.

Oricum, Eminescu la Vieana a avut o revenire impresionată, stare desvăluită de scrisorile adresate de el cunoscuţilor şi prietenilor, în acea perioadă (11-15). Limpede la creier, cât şi în scrisul său de altfel niciodată schimbat, fenomen subliniat şi de specialiştii grafologi.

Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi.

Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată tratamentul cu mercur.

Când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?

Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare.

Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat. Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu.

Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică.

Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. În receptarea lui Eminescu astăzi, o valoare deosebită o reprezintă şi studiile profesoarei Monica Spiridon: Eminescu: O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994) şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, Eminescu sau despre convergenţă (2009), prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografi e şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“.

Astăzi avem tipărite cele cincisprezece mii de pagini din „Caietele Eminescu“, dar şi studiul lui Constantin Noica – Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, contribuţia esenţială a fi losofului în „problema Eminescu“.

O nouă lectură din Eminescu poetul, dar şi prozatorul, şi mai ales publicistul, ne arată cât de aproape ne este astăzi. De unde şi mereu vehiculata sintagmă „Eminescu – contemporanul nostru“.Ziua lui Eminescu Ziua Culturii Naţionale. Imaginea completă a scriitorului Eminescu o putem avea numai după lectura creaţiei integrale a poeziei, prozei şi teatrului, precum şi a publicisticii şi corespondenţei, întrucât autorul transferă părţi din dramaturgia sa în poezie. Proza este elaborată concomitent cu poezia şi reflectă aceleaşi probleme. Poeziile din perioada 1870, din „Convorbiri literare“, merg în paralel cu proze precum Geniu pustiuşi Făt-Frumos din lacrimă; marile poeme fi losofi ce, sociale şi politice, cu Sărmanul Dionis, proză filosofică şi fantastică în care se regăsesc aceleaşi teme romantice cu cele din lirica sa.

Dramaturgia – rămasă în manuscris în stadii diverse de elaborare, scrisă de regulă în versuri, avea în prim plan fi guri istorice precum Decebal, Bogdan Dragoş, Alexandru

cel Bun, dar şi eroi populari sau figuri revoluţionare ca aceea a lui Andrei Mureşanu – devine şi ea o parte importantă a operei.

Dimensiunile sale spirituale întrec orice categorisire și încadrare în formule șablonarde.

Dintr-o târfă el a făcut o madonă, dintr-o banală baltă, un lac de vis, dintr-o poiană, un omăt de iarbă.

La el noptile se topesc în argint şi aur. Pădurea se transformă în templu. De fapt toată natura e un templu.

Cromatica privirii lui e aparte, dominată de alb, galben şi albastru. El vede prin ceaţă unghiurile închise unde se ţese păiejenişul. La el lumea mică a gâzelor este o lume mirifică, umanizată şi plină de miracole.

Poezia lui de dragoste este litanie. Dorul şi dragostea sunt cele două sentimente care-l obsedează.

Articolele lui de la ,,Timpul” sunt și astăzi actuale.

Eminescu nu poate fi împărțit, repetându-se locuri comune și truisme, Eminescu trebuie luat Unic, așa cum a fost el, ferindu-l de aura senzaționalului.

Dar noi? Ce facem cu Eminescu?

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.

Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.

Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Ion Ionescu-Bucovu

Eminescu în chineză •

Publicat de Mioara ( Maria) Balasa în Ianuarie 15, 2015

Eminescu: Şi dacă ...

Traducere în limba chineză: 西克 Xi Ke În linkul de mai jos puteţi asculta varianta poeziei în chineză. http://blog.sina.com.cn/s/blog_4400e55001016g4n.html 爱明内斯库 假如 假如树枝敲打着窗户 白杨在迎风摇晃 那只是叫我回想起你 让你悄悄的走进我的身旁 假如繁星在湖水上闪映着光芒 把湖底照的通亮 那只是为了 让我的痛苦得以平息 让我的心胸变的开朗 假如浓密的乌云消散 月亮重新放射出清光 那只是为了 让我对你深深的思念 永远不会消亡 Eminescu Şi dacă ... Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi- ncet să te apropii. Şi dacă stele bat în lac Adâncul luminându- l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându- mi gândul. Şi dacă norii deşi se duc De iese- n luciu luna, E ca aminte să- mi aduc De tine- ntotdeauna. ( 1883, 13/15/ noiembrie)

EMINESCU ad USUM DELPHINI, autor Virginia Paraschiv •

Publicat de Emanuel Pope în Ianuarie 18, 2015 la 2:50pm în Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie)

•

Înapoi la Săptămâna Mihai Eminescu (12 - 18 ianuarie) Discuţii EMINESCU ad USUM DELPHINI Voievod Stelar

17 ianuarie 2015. Sala de Conferinţe a Bibliotecii Judeţene Petre Dulfu a a găzduit un eveniment cultural emoţionant. Copii din Mireşu Mare, Lucăceşti, şi Liceul de Artă Baia Mare, au păşit cu gingăşie în Templul Cărţilor. Au recitat din Eminescu, şi nu oricum. Startul recitalului l-au dat şcolarii din clasa I, apoi au venit la rampă « veteranii », cei de la gimnaziu. Solista Emanuela Benciu a interpretat cu dăruire şi pasiune, din partiturile ei preferate .

Nu se poate măsura efortul învăţătorilor şi a profesorilor de a-i iniţia pe copii în poetica lui Eminescu, numit generic, pe înţelesul lor, Voievod Stelar… Toţi copiii prezenţi au fost audiaţi cu interes şi răbdare de publicul cu adevărat interesat să murmure în gând, odată cu şcolarii, versurile care ne-au marcat copilăria şi adolescenţa şi care au dat vârstei nealterate de prejudecăţi , dreptul la visare. Şcolarii , la îndemnul şi povaţa dascălilor lor, au depăşit « scenariul » unei serbări convenţionale . Ţinuta lor a fost de excepţie, de la vestimentaţie până la comportament. Copii educaţi , cuviincioşi şi manieraţi şi foarte inimoşi. Nimic artificial, nimic impus cu severitate, nimic strident şi contrafăcut. S-a lucrat mult, îndeosebi cu dicţia la cei mici, şi cu proprietatea termenilor la “cei mari”, de gimnaziu. Truda şi harul învăţătorilor şi a profesorilor, merită toată consideraţia şi recunoaşterea publică .

Domnul Director Teodor Ardeleanu a onorat prin prezenţa domniei sale emoţionanta ceremonie , şi a grăit, la rugămintea neviclenită a organizatorilor, cu tact persuasiv şi cu remarcabilă comprehensiune. Ideea princeps ,izvodită din dimensiunea de cărturar a a lui Eminescu : lumina cunoaşterii –axiomă a spiritualităţii şi a viabilităţii fiinţei româneşti.

Liga Scriitorilor, Filiala Maramureş şi Centrul de Excelenţă Porţile Nordului , , coordonatori şi de promotori ai manifestării, au plecat de la premisa funcţiilor formatoare ale acestui model tradiţional de omagiere : EMINESCU ad USUM DELPHINI .

Virginia Paraschiv

Universul poeziei lui Eminescu postat de Constanta Abalasei-Donosa •

Publicat de CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ în Ianuarie 12, 2015

L-am iubit pe Eminescu, de cum am terminat de învățat alfabetul să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria și adolescența prin toată creația sa, însă l-am iubit și pentru frumusețea chipului său, care mi s-a părut din totdeauna că este un crai de la Răsărit, călătorind prin această lume cu creația sa plină de har și frumusețe.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 și moare la 15 iunie 1889. În anul 1930 din perioada interbelică, marele dramaturg englez Bernard Shaw luând cunoștință cu marele poet român prin intermediul unei traduceri făcută de Sylvia Pankhurst, spunea despre ritmul fundamental al creației eminesciene, despre miracolul Eminescu; ,, fluiditate și durată, opacitate și transparență, viață și moarte. ,, Mai târziu prin anul 1978, remarcabila cercetătoare hindusă Amita Bhose spunea; ,, Prima mea întâlnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume; în care Orientul se întâlnește cu Occidentul, Europa se unește cu Asia, finitul se desmărginește și granițile se șterg. ,, Cum de pildă și prof. Vincerizo Cappellatti, directorul general al Institutului Enciclopediei Italiene, unul din marile așezăminte culturale mondiale cu filiala la New-York face diligențele ca în anul 1989, la un veac de la moartea poetului să aibe loc un răsunător congres, Eminescu la Roma. Dar și în Dacia Eternă au avut loc asemenea manifestări unde sau întâlnit Eminiscologi din mai multe culturi europene și extraeuropene având ca obiectiv imaginea lui Eminescu și a operei sale. În anul 1989 la cei 100 de ani de la moartea sa, nu mai exista nici un martor viu al existenței sale pământești.

Adevărații contemporani ai săi suntem noi care avem uriașul privilegiu de a vedea cu ochii acel viitor necunoscut pentru cei din timpul nefericitelor sale zile de viață, când nimeni nu bănuia că el va deveni un mit, cel mai glorios mit românesc, care face parte integrantă din patrimoniul literaturii universale. În universalitatea unui mare scriitor se implică în mare măsură și hazardul. Una dintre ele variază raza de răspândire a limbii în care se traduc operele cu valoare intrisec universală. O limbă de largă circulație este un mare agent publicitar pentru un mare scriitor. Întâmplându-se să se ivească în Anglia, spre exemplu, Shakespeare, a ajuns la o cunoaștere unanimă astăzi datorită împrejurărilor fiindcă limba engleză a devenit principalul idiom de circulație planetară. O altă carte pe care o mai dau spre exemplu este a lui Gabriel Garcia Marquez cu numele de ,,Un veac de singurătate,, .Aceasta și-a datorat rapida difuzare pe toate continentele, nu numai datorită faptului că este una din marile cărți ale secolului XX și că aparține genului prozastic, ci și datorită faptului, că a fost scrisă într-o limbă cu aria de răspândire a spaniolei.

Ca însușire inamentă, ca dat, semnificația și valoarea universală a poeziei lui Eminescu, au fost intuite încă de timpuriu pe când el avea vârsta de 23 de ani. Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală este la nivelul culturii europene de azi. Cu neobosita lui stăruință de a citi și studia, de a cunoaște cât mai mult, el își înzestrează fără preget memoria cu opere însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei și în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin a credințelor religioase mai ales a celei creștine și boudaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până azi din istoria și limba română, el se află în comoara ideilor și a unor orizonturi fără margini a gândirii omenești. Luxul, starea materială, ambiția și iubirea de glorie, nu au făcut parte din preocupările sale. Eminescu a făcut parte din acea pleiadă de poeți în

care exemplaritatea nobleței s-a vădit deopotrivă în viață și în operă. Asemenea atitudini de neștirbită consecvență și convergență sunt extrem de rare; o întâlnim la Socrate, la Dante, la Giordano Bruno.

Judecând editarea operei lui Eminescuîn perspectivă istorică, distingem câteva etape, determinate de stadiul cunoașterii moștenirii sale literare. La sârșitul anului 1883, Titu Maiorescu tipărește volumul de Poezii într-o frumoasă ediție, devenită raritate biografică. După aceea Maiorescu retipărește volumul în 11 ediții până în anul 1914. În anul 1890 și 1891, V. G. Morțun tipărește la Iași versuri și proză de Eminescu.

Aceste ediții cunosc o circulație restrânsă. În anul 1902 se deschide o nouă etapă în editarea operei lui Eminescu, odată cu donarea manuscriselor către Academia Română, de către Titu Maiorescu ce le-a avut sub păstrare. Atunci cercetătorii avizați fac cunoștință cu moștenirea literară eminesciană aflată la Academia Română. Cea mai importantă realizare editorială a acestei epoci rămâne volumul Opere complete, tiăpărit la Iași în anul 1914. Aspectul cel mai semnificativ al operei lui Eminescu în această epocă îl constitue tipărirea pe secțiuni; creație populară, poezie, proză, publicistică.

Ediția națională fondată de către Dumitru Panaitescu-Perpessicius în anul 1939, marchează etapa decisivă și integrală a operei lui Eminescu. Marele editor Perpessicius, pornește de la experiența destul de bogată a înaintașilor săi și planurile de perspectivă pentru opera lui Eminescu o vede cuprinsă în 18 – 20 de volume.

D.P.Perpessicius editează între anii 1939 – 1963 primele două secțiuni din opera literară a poetului; poezia ( vol. I-IV ) și literare ( vol. VI ). Munca îndelungată și de uzură la descifrarea manuscriselor are ca urmare faptul că Perpessicius își pierde vederea și este silit să părăsească șantierul de lucru pe care trudise câteva decenii. Continuarea ediției naționale a operei eminesciene se datorează lui Al. Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române, succesorul lui Perpessicius la conducerea acestei instituții. Se tipărește succesiv Opere VII – Proză literară 1977; Opere IX – Publicistică 1980; Opere XIV – Traduceri 1983; Opere IX – Publicistică 1984; Opere XII și XIII – Publicistică 1985; Opere VIII – Teatru 1988; Urma să apară Opere XVI – Corespondența și Opere XV – Fragmentarium.

In scrierile sale despre Eminescu, George Călinescu spunea; ,, Eminescu, a trăit într-un veac ingrat ce nu răspundea idealurilor sale, a plâns și a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit și a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus a spus până la 33 de ani. Viața lui se confundă cu opera sa. Eminescu, nu are altă biografie ! De aceea oricine îl va citi pe orice punct al globului s-ar afla, va înțelege că Eminescu a exemplificat o dramă a omului, că a scris în versuri o zguduitoare biografie. Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuși bucuriile și durerile existenței sale. Eminescu va rămâne în poezia românească și universală, poetul nepereche. ,, Pentru mine Eminescu, este cel mai mare poet al lumii !

El a știut să exprime în mod remarcabil prin vers fidelitatea aspirațiilor sale, farmecul iubirii și al naturii, întregul univers care pentru el sunt legi aproape fără excepție. Opera lui Eminescu, merită să fie cunoscută de oricare iubitor de poezie dintre popoarele acestei lumi. text și grafică / CAD

Valeriu Anania – IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi •

Publicat de Emanuel Pope în Ianuarie 18, 2015

„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi) Starea întâi E mult de când te’nsinguri spre nopţile de-apoi Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi.

Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri ne-au fost Năvoadele din care-ti făcurăm adăpost.

Enciclica serbare. Ne’nvălui în rotund.

Stâlpari de foc se-adună şi’n tine se pătrund.

Cenuşile’nserării pe slove ni le cerni Umplându-le cu arderi din zorii tăi eterni.

Treapta întâi Minunea lumii toată-i în ochii tăi oglindă.

Ies taine din vitralii şi’n soare se’nfloresc.

Hotar cu ne’nceputul, văzduhul pământesc Aprinde roi de patimi când visul tău colindă Imperii de tăcere din care cânturi cresc: bucură-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat bucură-te somn în care munţii’n capete se bat bucură-te corn de seara când se pleacă’n vad gorunii bucură-te logodirea lacului cu raza lunii bucură-te cel ce nu ştii ceasul bun pe unde-apucă bucură-te Dor-de-Ducă! bucură-te chip al ierbii îndrăgit de cer şi ape bucură-te undă’n care stelele te simt aproape bucură-te cutezanţa vântului de-a fi subţire bucură-te ca’nainte-ţi neguri prind să se desfire bucură-te’nmugurire din gândire şi din grai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a doua Erai pe-atunci copilul cu plete zburătoare Mirat de câte’n lume din vis pot să coboare.

Intrau cu tine’n fi’nţa şi’n fruntea ta’nvârstate Nălucile din sânge cu veacuri lungi în spate.

Eresurile cărnii cu sufletu’n răspăr Se schimba azi la faţă’ntr’un singur adevar.

Cine-ar putea să nege că’n ochii tăi adânci Undeşte învierea izvoarelor din stânci?

Treapta a doua Miresme tari ţi-adie pământul astei patrii.

Izvoarele suspină şi codrii negri plâng.

Hai-hui porneşti cu dorul, colinele se frâng, Asiric ţi se’nchină ca nişte idolatri Inăii şi Ceahlăii – şi cerbii din Parâng.

bucură-te somn al brazdei roditor de spic înalt bucură-te noapte-adâncă ce-şi ia soarele cu-asalt bucură-te bob de spumă bubuind prin besne sparte bucură-te şoapta’n care se dau stâncile de-o parte bucură-te că secunda’n veacuri vaste se dezghină bucură-te Rădăcină ! bucură-te trunchi al slavei drept si dârz prin viituri bucură-te umbra largă cât o ţară de păduri bucură-te nor de aur peste dulce Românie bucură-te prinţ de rouă rourat în moarte vie bucură-te că te’mbie de sub glie sfânt alai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a treia Elanurile ierbii sub calmele zăpezi Mărturisescu-ţi graba cu care te visezi Ivit la faţa lumii’ntr’o singură durată.

Năpraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roată.

Erupi precum din scorburi diamantele’n cunună.

Strigoii zburdă’n soare, muţenia se răzbună.

Curg raze diamantine şi ne sporesc de sus Umbrind virginitatea cuvântului nespus.

Treapta a treia Musteşte toamna’n codri – nemistuite ruguri – Ieşindu-şi dintru sine pe când în ea se’nchide.

Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.

Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri, Imn tainic ce-ţi preschimbă armurile’n hlamide. bucură-te’ntrebătorul neştiutului tărâm bucură-te că’n lumina vetrei tale dogorâm bucură-te-adeverirea celor ce ne par că mint bucură-te pasul frunzei între-aramă şi argint bucură-te murmur palid al cuvântului nescris bucură-te Prag Deschis ! bucură-te ritm al horei ce se-alege din hârjoană bucură-te nimb subţire care faci din chip icoană bucură-te geană-a zilei când o lume se desceată bucură-te abur slobod prins în florile de gheaţă bucură-te dimineaţa ce-şi rasfaţă albul strai bucura-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a patra Eminii şi Aminii ni se’ntâlnesc în mituri, Mânaţi de începuturi, atraşi de nesfârşituri.

Istorie şi poveste se-adeveresc în carte, Nicicând mai laolalta şi nici mai făr’de moarte.

Eroii’nchipuirii şi-ai vieţilor aieve Străbat un singur geniu şi sorb aceleaşi seve.

Cândva vom înţelege de ce – rotit şuvoi – Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.

Treapta a patra Mulţimi trezite’n spiţa strămoşilor iconici Izbesc cu pumni de piatră’n preaferecate porţi.

Hrisoavele se’nziuă din viaţa celor morţi, Aleargă’n colb spre tine uitaţii de prin cronici, Iar tu la curţi de aur triumfător îi porţi. bucură-te buciumaşul secolelor ne’ndurate bucura-te glas de-aramă ce prin neguri mari răzbate bucură-te că-ţi răspunde zvon de fluier şi de trişcă bucură-te că’n Rovine osemintele se mişcă bucură-te steag sub care vin norod după norod

bucură-te Nou Voivod! bucură-te biruinţa armelor cuvântătoare bucură-te că vitejii îţi pun sceptrul la picioare bucură-te bard ce schimbă halebardele’n stindarde bucură-te că din arcuri numai viersul sună’n coarde bucură-te stea ce arde în pieptar de tânăr crai bucură-te’nveşsnicirea Eminescului Mihai!

Starea a cincea Eşti azi şi vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna, Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.

Imens la proră, zarea scrutând-o cu doi cremeni, Năboiul greu de ape şi veghea ni le’ngemeni.

Epave’ngreuiate de aur se scufundă; Săraci ne ştim, dar marea ni-i largă şi rotundă.

Când Mircea Domnul însuşi în zaua ta viază, Unde-am găsi povaţa mai clară şi mai trează?

Treapta a cincea Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni.

Icnesc în furci mişeii, nebunii’n cuşcă rag, Hienele’ncolţite stau gata de arţag, Abraşe ca din toate’n nimic nu li te-asameni.

Instanţa ţi-este vorba, condeiul tău, toiag. bucură-te mustrătorul proştilor şi far’delegii bucură-te grai prin care şi-au râvnit puterea regii bucură-te jude tânar, nemitarnic şi barbat bucură-te că’mprejuru-ţi stau toţi Ţepeşii la sfat bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg bucură-te Om întreg ! bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă bucură-te spaima celor ce jucară ţara’n ţurcă bucură-te zeu ce’nfruntă toate ştimele’n fruntării bucură-te că te-or teme hoţii, gâzii şi samsarii bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puşi pe trai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a sasea Egal cu tine însuţi, la masa ta de brad Mângâi garafa ştirbă ca pe-un pocal de jad.

Ispite nu-ţi treziră de slavă prin funingini Nici idolii din pieţe, nici larii carolingini.

Edenul tău e unde cărare n’au călăii: Singurătatea lumii şi cosmosul odăii.

Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta Uranic se detună şi arde’n agorà.

Treapta a şasea Misterele femeii ucid şi nasc imperii.

Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.

Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii, Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti. bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină bucură-te Vis-de-Taină ! bucură-te însetatul sărutării suferinde bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă

bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a şaptea Erotică-am numi-o lucirea ta pe ape – Miraj nocturn – de n’am şti că-i raza din Agape.

Iubita care’n braţul străinului se frânge Nu-i poate da durerii decât porniri nătânge.

Există’n frigul cosmic o clipă făr’ să degeri?: Seninul unei alte mai ‘nalte înţelegeri.

Cu cât eşti mai Luceafăr, cu-atât eşti şi Părinte; Uitaseşi pentru-o clipa, El ţi-a adus aminte.

Treapta a saptea Mărunte lumi se’nalţă, curg stelele prin cetini, Inelele se leagă’n ghirlande de minuni.

Hyperion, ce patimi te-aleargă prin genuni, Atât de vii, ca zborul nu-i chip să ţi-l încetini?

Iertăm în tine totul, tu încă nu te’mbuni. bucură-te neodihna vântului culcat prin vrejuri bucură-te că te-atâta şuier, spulber şi vârtejuri bucură-te amintirea lumilor de peste soare bucură-te că tot cerul în făptura ta tresare bucură-te sfânt nesaţiu să cuprinzi ce-i necuprins bucură-te Zbor Nestins! bucură-te drum de aur către Steaua-ne Polară bucură-te că durata doar adâncul ţi-o măsoară bucura-te cel ce fulgeri dincolo de timp şi schime bucură-te din răpirea neajunsa’n veac de nime’ bucură-te’n Cincizecime şi’nălţime de-Adonai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a opta Eonul asfinţeşte din ostenite pleoape Mărindu-ţi umbra lungă pe câmpuri şi pe ape.

Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi Nuntită’n vis şi’ntoarsă’n bobocul ce-o porni.

Efluviile stirpei în tine ni se-adună Supuse şi slăvite ca laurii’n cunună.

Cuceritor de spaţii, ne dărui pe pământ Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

Treapta a opta Martiriul de-a te naşte nu’ncape în osândă, Izbeliştile vieţii sunt viaţa’n sinea ei.

Haiduc al suferinţei, în codrul tău de tei Adii din doina frunzei nelinişte nascândă – Incertă şi fecundă ca luna’n funigei. bucură-te rob al trudei şi-al sudorilor de sânge bucură-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge bucură-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii bucură-te cel ce graiul într’un spic de pană-l ţii bucură-te lupta slovei cu’nţelesul ei deplin bucură-te Dulce Chin! bucură-te colb de aur între filele ne’ntoarse bucură-te ceară scursă din lumina care-o arse bucură-te turn de veghe pâna’n ceru’n care stărui bucură-te apa’naltă ce’n cascade largi te nărui bucură-te cel ce-i dărui fiecărui tot ce ai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a noua

Ecouri destrămate par vechile geneze.

Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.

Incendii calme parcă ar vrea să despresoare Neprihănite doruri timide’n aşteptare.

Efemerida nopţii ţi-aruncă’n ploi de stele Seminţe ne’ncercate, grădini să faci din ele.

Culegem floare-albastra şi ştim ca ni s’a scris Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

Treapta a noua Mirunsă frunte. Logos în treapta lui înaltă.

Iluminată stemă’n vecia unui neam.

Harìsma’n deznădejdea sub care ne’nclinăm Amurgului. Cu viii şi morţii laolaltă Ieşimu-ţ în nuntire prin sfânt epitalam: bucură-te’nflacărare adunată’ntr’o scânteie bucură-te strop de rouă revarsat în curcubeie bucură-te ram pe care stelele’n ciorchin roiră bucură-te alăută’n zbor cu strunele spre liră bucură-te vaz lăuntric ce’n auzul alb se’nscrie bucură-te Poezie ! bucură-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt bucură-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt bucură-te ne’mpărţirea inimii ce ni se’mparte bucură-te bucurie din adânc şi de departe bucură-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai!

Starea a zecea Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori, Mihaiul nostru unic şi-al unicei splendori.

Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale Norocul de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.

Eterna stalagmită din stea stalactitară, Statura ta ne-adună sub cer şi peste ţară.

Cuvântul tău din ziuă-l purtăm cu noi prin ere, Uşure ca’ntr’o moarte şi greu ca’ntr’o’nviere.

(Valeriu Anania, IMN EMINESCULUI în nouăsprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992, p.5-23).