Trenul fantomă, autor Ioan Florin Stanciu

Ioan Florin Stanciu

TRENUL FANTOMĂ şi alte povestiri

1

Cuvinte înainte 1. În romanul meu de debut, Apocriful necredinciosului Toma, încercam să surprind, prin alegorie satirică, satanica agresiune a răului, a prostiei organizate şi a fărădelegii, într-o străveche insulă de civilizaţie dobrogeană, atestată istoric, încă din paleolitic, ca să supravieţuiască apoi, în arealul de civilizaţie al Histriei şi al Scythiei Minor, iar, mai târziu, câteva secole enigmatice, în coasta Imperiului Bizantin şi a turcocraţiei.

Dar, după publicarea romanului, am rămas cu nostalgia artistică a acelui spaţiu anistoric, de la graniţa invizibilă sau inexistentă dintre Scythia Minor şi Balcania, populat de o lume pestriţă, cu o ereditate amestecată şi tulbure, dar conştientă instinctual de miraculoasa sa rezistenţă prin veacuri şi de înţelepciunea sa tolerantă, izvorând, desigur, dintr-un destin istoric comun,dar şi din numeroasele compromisuri ale supravieţuirii.

De aceea, cu statornice ecouri din vremurile povestitorilor care chiar încercau să povestească ceva seducător, dar semnificativ şi exemplar, în acelaşi timp, am încercat acest ciclu de fabule şi istorioare, care, publicate apoi, pe rând, în câteva prestigioase reviste culturale (Viaţa Românească, Convorbiri literare, Dacia literară, Conta,Cronica, Ex Ponto, Ateneu, ProSaeculum etc ), s-au bucurat mereu de o caldă şi generoasă primire, de unde eu am dedus, uimit-emoţionat, nişte autentice semne de preţuire şi de confirmare estetică. S-a născut, astfel, un nou roman, al cărui cel mai potrivit titlu, la graniţa dintre comedie şi oroare, dar sugerând şi caracterul său decameronic ar fi chiar: Întâmplări din războiul româno-politurc.

2. Întrucât, după 1957, adică, imediat ce, în chiar sânul cu şerpi al PMR, se rezolvaseră, tot cu bâta şi glonţul, unele disensiuni interne, prin anihilarea subită a deviaţioniştilor de dreapta, s-a şi luat hotărârea de a se accelera procesul de transformare socialistă a agriculturii, urmând ca regiunea turcită a Constanţei să devină, triumfal, prima regiune în întregime colectivizată a noii Republici integral sovietizată.

De aceea, pe post de Ginghiz Han, a fost trimis dincolo de Dunăre tânărul de mare viitor Nicolae Ceauşescu, iar pe urmele sale, au năvălit ca lăcustele 30 000 de activişti ai partidului, mobilizaţi de pretutindeni, ca să colinde cu cartea de propagandă şi cu pistolul de lămurire toate satele din nordul Dobrogei, de la Casapchioi, până la Başpunar şi Sarighiol. (După modelul lui Mussolini, din Libro e moschetto, probabil.)

Dar, cum miliţienii-ăştia-n civil îşi spuneau între ei politruci, bieţii pământeni, abia scăpaţi cu suflet şi piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înţeles turceasca asta nouă şi i-au numit politurci, ceea ce părea mult mai potrivit şi mai apropiat de experienţa lor existenţială. Şi astfel, neconsemnat în cărţile noastre de istorie recentă, a început Primul Război româno-politurc, când s-a tras cu tunurile asupra unor localităţi răzvrătite şi sute de duşmani ai poporului au fost împuşcaţi, cu sapa-n mână, pentru vina de-a fi ieşit să-şi prăşească singuri ogoarele greu moştenite din tată-n fiu.

Un război pe care noi, românii l-am pierdut ruşinos, după cum se şi vede cu ochiul liber, dacă mai aveţi curajul să priviţi pe fereastră sau să deschideţi televizorul Autorul 2

TRENUL FANTOMĂ

Mai întâi, a fost o dimineaţă tulbure, de august, când, înfruntând forfota necontenită a mării, s-a auzit respiraţia bolnavă a unei locomotive şi hodorogeala zăngănită a vagoanelor descleiate şi goale, înghesuite pe undeva, pe o linie moartă a cantonului de la Şamanu, printre bălţile cotropite de zoaiele mlăştinişului şi de ghearele răscoapte-ale ţipirigului din anul trecut. Dar abia înspre seară, cu jale chirăită, cu hărmălaie şi scrâşnet, am aflat că şi ăsta era doar încă un strigoi de sud-est al marelui convoi feroviar, despre care se zicea că-ar avea peste o mie de tentacule nevăzute, dar care,văzut-nevăzut, tot bulucea şi transporta alimente pentru Marele Frate Eliberator de la Răsărit.

Astfel încât iar s-au răspândit peste sate comisiile de jale şi de colectare bocită a cotelor de alimente, deoarece garnitura aceea de douăzeci de vagoane, trebuia să fie încărcată-burduf şi gata de plecare, mai înainte de 7 Noiembrie, când nici nu s-ar fi cuvenit ca proletarii prieteni să-şi sărbătorească Marea lor revoluţie socialistă pe burta goală, întrucât cine ştie ce-ar mai fi putut să le treacă, pe neaşteptate, prin năuca lor glagorie slavă Oricum, de îndată ce marele balaur ruginiu s-a culcuşit flămând pe o linie moartă din spatele cantonului, a şi început acţiunea de jaf şi de îngrămădire a produselor alimentare, colectate din tot nordul podişului, de la Casimcea şi până la Başpunar.

De aceea, cu motanul în braţe, ca să vadă şi el pe ce lume hapsână i-a fost dat să facă ochi, ieşeam în fiecare dimineaţă pe maidanul lui Gogoriţă, în cotul şoselei, ca să urmărim, veşnic înfometaţi amândoi, convoaiele cu felurite produse alimentare, care se scurgeau neîncetat din nord, ca înghesuiala păcătoşilor de la porţile iadului: harabale pictate, care, căruţe, teleguţe, şarete, tărgi de nuiele, sănii pentru grăunţe, migălos împletite pe tălpi din fag lustruit, camioane, remorci, biciclete, tancuri, măgari, catâri, bivoliţe, pălmaşi, haidamaci, muieri sau flăcăi de toate leaturile,cocoşaţi, rând pe rând, sub saci, baloturi tăgârţe, ghiumuri, butoiaşe, damigene, bote, putineie, sufertaşe… Într-o înşiruire pestriţă şi prăfuită, care nu mai părea să aibă vreun început sau sfârşit. Se căra astfel tot: grâu, orz, porumb, secară, bob, mazăre, mei, fasole şi orişice bucătură de pâine, cute, felii, gogoşi, pâinicele cât pumnul, turte, turtoaie, codri, coltuce, colaci, bolindeţi, turtiţe, clătite, uscăţele, covrigi, dovleci, dovlecei, gulii, napi, cartofi şi-apoi orice lighioane comestibile s-ar fi pripăşit vreodată pe lângă casa omului… Cu alte cuvinte, cam tot ce-ar fi putut să fie vârât în gură şi mestecat. „Tot, tot, tot, chiar tot, domnule, că n-a scăpat nici fărâmitura din gura furnicii, dar nici boaba din ghearele şobolanului.” Şi cum dogoarea neobişnuită a toamnei sporea de la o zi la alta, încetul cu încetul, în vagoanele bine ferecate, orzul se făcuse malţ, secara, secărică, iar mirosul de alcool distilat flutura eteric şi ispititor peste faţa înlăcrimată a lunii, ca la cazanul de ţuică-al lui Lache, când îşi fierbeau oamenii tescovina şi perjele, chirăind apoi toată noaptea cu ţoiul în pumn. În vreme ce, pe secretarul nostru de la pî mî rî. – „Caterof, bre, că altul, de unde!?” - îl puseseră, împreună cu alţi borşivici de-ai lui, de la Năvodari şi Medgidia, ca să primească, să vânture, să controleze şi să refuze, tot ce nu se încadra pe lista frumos tipărită şi desluşit lipită pe spatele uşilor de la fiecare vagon.

3

De exemplu, nu se primea: făină brună sau cu cocoloaşe, boabe viermănoase, ceapă degerată, fructe pătate, oase, zgârciuri, jumări, peşti cu urechi galbene, făşii, murături, prune uscate, teci de salcâmi boiereşti, ciuperci pădureţe, grauri la tingire, ouă de bibilici sau de broaşte ţestoase, uscături, carne crudă, oase, afumături şi sărături de tot felul…

De aceea, în ziua în care domnul învăţător Ezarhu m-a adunat de pe marginea şanţului, ca să nu meargă singur pe-acolo, am văzut, printre piersicii pitici din cotul şoselei, ditamai şerpălăul sângeriu ca rugina, vălurind pe roţi întunecate între ceţurile bălţilor şi apele morţilor. Că nici nu mai văzusem vreodată un tren atât de lung. În timp ce secretarul Caterof, gogonat şi înfuriat, ca întotdeauna, cotrobăia cu braţele suflecate prin sacii din cotiga unui amărăştean adânc cocoşat în aşteptarea aprobărilor. Era o linişte de cimitir părăsit, iar în spatele lor se deschidea hruba umbrită a unui vagon, ca fălcile ştirbe ale unei grote căscate prin dealurile calcaroase, de dincolo de lacuri: „Miroase-a acru, măi băiatule, tocmai bălmăjea Caterof, aşa că n-o să primeşti niciun bon deocamdată şi-o să mai aduci, mata, un transport, două, şapte, nouă, cu câte ceva mai acătării, care va să zică. Că asta nu-i pomana calicilor! Hai, zît!” După care, s-a apropiat un lipovean cu un dovleac roş-auriu cam cât o roată de car: „Putina cu icre de ştiuci o ţii la gheaţă, în beci, iar fraţilor tăi, de la Leningrad le trimiţi dovleci, ca să roadă seminţe pă marginea şanţului!? Ia, paşli, paşli, ciortâi!”

Numai că nu toţi fraţii săi erau la Leningrad, din moment ce vreo trei-patru, în nişte veştede vestoane militare cu care doar ce se întorseseră de la Berlin, se plimbau împletit în jurul vagoanelor cu mitralierele pe burtă, învăluiţi în umbrele zumzăitoare ale ţânţarilor,dar urmăriţi cu ochi subţiri, de toţi cei care îşi aşteptau rândul, ca să-şi depună obolul şi să se-întoarcă acasă, damblagiţi de foame „Gata, m-am convins a zis domnul Ezarhu cu un gest de lehamite. Treabă rusească! Iar, dacă-o ţin tot aşa, n-or să mai termine nici la primăvară!”

Dar, de terminat, au terminat mult mai repede,pentru că-au venit, în îndrumare şi control, şefii de la ARLUS Constanţa, cu gărzile patriotice din port, şi-au măturat iar toate satele, îndopând vagoanele-alea până la scândura din grindă. „N-a mai rămas loc nici pentru-o boabă de mei!”, a spus Caterof mulţumit, după ce s-a întors pe la belengherii săi, de la Gargalîc.

Pe la mijlocul lui septembrie însă, vântul s-a schimbat iarăşi, din sud şi-au venit nişte călduri înăbuşite şi umede, cum nici în toiul verii nu fuseseră, în acel an.

Noi şedeam toată ziua pe plajă, privind la tancurile ruseşti care făceau manevre pe Capul Midia, dar în sat, nu se mai putea trăi din cauza duhorilor de alimente stricate şi intrate în putrefacţie.

Mai întâi, înnebuniseră câinii, care rupseseră lanţurile şi alergaseră cu limbile scoase înspre trenul acela coşcovit şi lăsat de burtă pe roţi. Prin amestecul de izuri şi damfuri greu amestecate, ei adulmecaseră, mai întâi, chemarea şoriciului şi-a costiţelor înmuiate de neobişnuitul zăduf al toamnei. Apoi, toată noaptea, răsunaseră, de pretutindeni deodată, chelălăitul şi bătăliile lor. Nu mai dormea nimeni de la Năvodari, la Istria, pentru că războiul întărâtat şi haraimanul turbat al câinilor nevăzuţi dintre bălţi nu înceta nicio clipă măcar; nici ziua, nici noaptea, dar, mai ales, de la asfinţitul luminii şi până la prima dungă albastră a soarelui nou. Până când, Simion n-a mai răbdat şi i-a spus domnului Ezarhu, că se va duce curând, la tren, ca să vadă chiar el, cu ochii săi ce ticăloşie se mai întâmplă pe-acolo. După care-a pus şeaua pe Fulger şi, la îndemnul bătrânului, m-a urcat şi pe mine în faţa lui, pe o cuvertură împăturită: „Ia şi copilu-ăsta cu tine, a spus învăţătorul, ca să vadă şi el, acum, când are privirile limpezi, pe ce lume trăieşte, pentru că, mai târziu, mulţi se vor grăbi să uite şi de-astea, şi de multe altele asemenea, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat vreodată, aievea.”

4

Apoi, armăsarul acela de basm al fraţilor Cocoşman a ieşit din sat, ca o nălucă, dar s-a oprit înfiorat şi îngrozit pe movila lui Babuş, sub semnul din trei pari de salcâmi,împreunaţi la vârfuri. De la distanţa aceea, haitele învrăjbite de câini se vedeau ca o învolburare de ape murdare, învălmăşindu-se în bulboane cutremurate, pretutindeni deodată.

Tocmai pierea amurgul şi un soare de jar, cât roata de la batoză se pogorâse mai mult de jumătate sub dealul de var de la Şamanu. Veneau umbre cernite pe deasupra bălţilor şi miasmele de alimente putrede se răsuceau uleios în vântul de seară. De aceea, nouri de pescăruşi flămânzi şi gălăgioşi se învolburau pe deasupra vagoanelor putrede, încercând să smulgă câte ceva printre scândurile coşcovite şi umede Dar, prin tremurul lor de voaluri afumate, se zăreau totuşi nălucile sentinelelor ruseşti, cocoţate pe vagonul din mijloc, cu automatele-n palme şi cu feţele îmbrobodite-n fulare tutunii. Căci chelălăiala, hărhăiala şi urletele flămânde-ale câinilor se ridicau dintre bălţi, ca orăcăiala de uragan a unor broaşte cu foale de taur.. Se cutremura coaja de calcar a podişului şi se spulbera varul de pe pereţi şi frunza din pomi, ca la o bătălie de tancuri. Dar tocmai când eram gata să leşin din cauza împuţiciunii şi-a tămbălăului, Simion mi-a acoperit nasul şi urechile cu un fular din bumbac, pe care-l avea deja pregătit prin taşca de piele, de la oblânc.

Calul însă tremura ca de friguri şi, frământând nervos din copite, tot nu îndrăznea să coboare de pe movila aceea, ca să se apropie de tren. De aceea, Simion a coborât pe covorul de troscot, a legat bine armăsarul de un stâlp de pe-acolo şi m-a coborât apoi şi pe mine, în iarbă. Nu i se vedeau decât ochii, căci îşi coborâse căciula pe sprâncene, iar nasul şi urechile îi erau ascunse într-un fular de bumbac, asemenea aceluia cu care mă îmbrobodise pe mine. Apoi, a scos de undeva, dintre pături, o puşcă de vânătoare cu două ţevi. A strâns-o bine sub braţul stâng şi şi-a atârnat taşca de cartuşe pe umăr. „O luăm niţeluş la pas, a zis el, pentru că vreau şi eu să văd ce se întâmplă acolo.”

Pământul mustea de apăraie şi de lături închegate, dar noi călcam doar pe pâlcurile de papură şi de ciucuşoară brodată, ca doi vânători foarte atenţi, până când ne-a tăiat drumul un boaz de doar zece metri lăţime,dar care, pe dedesubt, putea fi şi puţin,dar şi foarte adânc. De acolo, se vedea destul de bine taluzul negru al căii ferate şi cele douăzeci de vagoane înghesuite cu toate buclucurile alimentare ce se furluaseră, înconfiscaseră şi căraseră de prin mai toate satele dobrogene, de jur-împrejur. „A fost mult prea cald în ultima vreme şi toate bucatele alea,înghesuite-acolo s-au făcut borş de dude, toate deodată sau una, de la alta, pe rând” a şoptit Simion prin fularul care-i acoperea jumătate faţa. Pentru că, pe măsură ce ne apropiasem de calea ferată, aerul se făcuse tot mai dens, mai călâu şi mai lipicios, fluturând între baltă şi mare ca o cârpă izinită şi încleiată. Iar roiurile de muşte de toate neamurile şi mărimile se înteţeau şi ele, ca un vălătucit şi zuzuit vifor de nisipuri întunecate. Şi, din vreme-n vreme, se învârtejea, zurzuind tot mai asurzitor viforul colorat al muştelor galbene-verzi, care mi se păruseră mai mari şi mai grase decât orişice muscă văzută de mine vreodată.

La vreo trei sute de paşi de cel mai apropiat vagon, după ce-a priceput că sentinelele ruseşti ne văzuseră deja şi se foiau ameninţător în umbrele înserării, Simion s-a întins pe coate, pe un tăpşan mai uscat şi m-a sfătuit să fac la fel, mai ales că acolo, jos, aerul era ceva mai blând şi avea arome delicate de muşeţel şi de ciucuşoară. Vagonul cel mai apropiat de noi se umflase ca o vacă bolnavă şi părea gata să se destrame din toate încheieturile, dacă n-ar fi exalat, la fiecare-adiere de vânt, râncede damfuri de malţ dospit şi de spirt medicinal, deoarece vagoanele alea scoteau uneori mai mult abur şi pufnet, decât locomotiva care le-adusese acolo „Cred că orzul, cartofii şi pâinea cu care l-au înfundat borfaşi-ăştia au fermentat împreună şi s-au făcut turţ, iar un chibrit şi-un scăpărici le-ar face să explodeze mai ceva ca pe o bombă de-o mie de kile!” Cel mai rău 5

însă părea să se fi înfierbântat vagoanele cu grâu, în jurul cărora pluteau aburi fierbinţi şi nouri fumurii de negară putregăită.

Piaza rea plutea în aer, iar câinii şi muştele o adulmecaseră deja, pentru că dispăruseră încetul cu încetul din peisaj.

Dar, după ce ne-am obişnuit cu lumina de feştilă-afumată a apusului şi ne-am încordat bine privirile, am observat că, din toate vagoanele mai apropiate, se scurgeau, pe taluz şi prin ierburi, galbene stalactite purulente, vâscoase şi miasmatice. Căci pretutindeni, pe unde aflaseră vreo crăpătură-n îngrăditura de scânduri, se şi strecuraseră spiralat un fel de ţurţuri mai cleioşi şi mai palizi decât ceara lumânărilor de înmormântare „Hai, a zis Simion, ridicându-mă iarăşi pe cal, că, uite, pricolicii-ăia de câini au mirosit primii primejdia şi-au tulit-o, înaintea noastră!”

Abia la întoarcere însă, pe aleea de sub nucul domnului învăţător, pământul s-a smuls sughiţând de sub tălpile noastre şi-am rămas în picioare numai pentru că-am îmbrăţişat la timp nişte araci din frasin alb, puşi pe-acolo pentru vrejurile nevolnice ale tiugilor. Pe urmă, am zărit amândoi balaurul de cenuşă şi cu coadă de flăcări, care s-a ridicat în vălătuci de vâlvoare şi de smoală topită spre cerul de la miază-zi, hohotind înfundat. „Păi, nu ţi-am spus eu că grâul încins e bombă cu ceas!?” „Ia, fugi tu mai bine,cât de repede poţi, că, uite, ţi se spânzură calul!”, am strigat eu atunci, fiindcă Fulger, ridicat pe copitele din spate, tocmai încerca să-şi smulgă frâul cu care fusese legat în grabă, de bulumacul porţii. Imediat însă a mai explodat un vagon cu hăulituri îndelung vuite pe deasupra lacurilor şi calul, sfâşiind căpăstrul de funie, a fugit orb, la deal. Între timp însă, uliţele se umpluseră de lume şi câţiva flăcăi l-au oprit de îndată, ca să-l lege mai trainic, la gard.

Apoi, domnul învăţător s-a urcat gâfâind pe pridvorul său din granit vânăt şi-a adulmecat încreţit pînă-n la ceafă împuţiciunea aceea îmbufnată care se desfăcea fluturând peste salcâmii din marginea satului. Dar tocmai ce se aprinseseră stufărişurile din marginea bălţilor şi zările de la sud tălăzuiau deja într-o mare de flăcări pestilenţiale. „Aoleu, pâinea şi bucatele de la gura copilaşilor noştri!, strigau muierile,ieşite pe şanţuri.

I-ai văzut, fa, p-ăi bolşivici ai lu’ Păcălici!? Îndopa-i-ar Mamona cu tot jărăgaiu’ dă sub tălpile iadului, să-i îndoape, dă vii!”

Apoi, toată noaptea, cam din ceas în ceas, a tot explodat câte-un vagon, iar papura, ţipirigul şi-oţetarii, şi duzii rânzari, de pe marginea drumului s-au aprins ca fitilul şi-au ars toţi împreună, de-a-împicioarelea până dincolo de Năvodari, unde-au săpat pompierii largi şanţuri de lut, ca să oprească pojarul topit şi vâlvătaia.

Dar, abia peste trei zile, au sosit mecanizat trupele de securitate şi miliţie de la Medgidia, care-au înconjurat satul, pitite-n tranşee şi adăposturi cât omul: înspre nord, mai ales, căci nimeni n-avea voie să părăsească satul, ca să povestească oareşice, pe undeva, în legătură cu trenul acela, despre care nu s-a mai vorbit deschis, niciodată: „Opaaa, ruşinea porcului!”, zicea dom’ Ezarhu, când, regulat, primea ordine clare, ca să uite tot ce-a ştiut vreodată despre căi ferate şi trenuri Întrucât acolo, în mlaştinile prăjite, de la canton, au adus tractoare Stalineţ şi Kirov, care-au râmat totul şi-au amestecat resturile vagoanelor cu apa şi cu pământul, până când, în primăvara şi vara următoare, grâul şi porumbul, ale căror seminţe fuseseră generos răspândite pretutindeni, au năpădit totul, mai verzi şi mai viguroase, ca niciodată, căci hrană aveau din belşug. După care, în iunie, când lanuri aurii şi insule purpurii de maci, se unduiau legănat sub brizele Pontului, trecătorii-şi dădeau coate, zicând: „N-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate, de-aici,!”

Atâta doar că, în fiece an, când ceţurile dinspre Taşaul se închegau în balauri de fum, peste mlaştini, se găsea mereu cineva care să vestească a pagubă: „Văleu, iar au tras 6

trenu-ăla al foamei în gară, la Şamanu, că l-am văzut eu, chiar d-aicea, dăn curte, când mam cocoţat dă foame, pă cucumea!” Şi din nou începeau oamenii. din şapte’j şapte de sate să fugă prin bălţi, cu sacii de grăunţe-n spinare. Ca să nu vă mai spun că, ori de câte ori, se arătau printre bălţi lungi convoaie de pulberi, leneş arcuite-n vântul de sud, nouă ni se părea că soseşte un tren. Iar alteori, când, dinspre miază-zi, răzbătea vreun tunet răzleţ de furtună, mereu se găsea cineva care să ducă un deget la ureche: „Ia, parcă iar a explodat un vagon d-ăla cu grâu!”

Chiar dacă, ceva mai târziu, într-o noapte de toamnă, la fel de fierbinte, câinii urlând ca-n călduri şi-au rupt din nou legăturile şi-au alergat cu limbile scoase înspre cantonul inundat de la Şamanu, de unde o briză leşinată, de miază-zi risipea din nou, prin aerul adormit, izuri abia desluşite de oase-afumate şi de pâine dospită.. Pe urmă-am văzut şi nourii murmuitori ai muştelor, care se risipeau ca funinginea vânturată peste faţa neobişnuit de palidă-a lunii: „Ia să-nchidem noi ochii şi să ne-acoperim bine urechile, ca să n-avem ce uita vinovat, mai târziu!”, a zis domnul Ezarhu, închizând uşa de la tindă.

7

ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI MAGELLAN

Chiar dacă-am presupune că i-ar mai fi rămas vreun oscior întreg pe undeva, prin văgăunile pământului, eu tot nu cred că, până la urmă, s-o fi găsit cineva îndeajuns de binevoitor şi de informat, ca să-i explice şi lui Mitică-al nostru ce-i aia Magellan sau, cel puţin, dacă numele ăsta o fi fost ceva de bine sau de rău, din moment ce, în calendarul creştin-ortodox, el nu se află pomenit nici măcar printre cetele nedesluşite ale mucenicilor de rând. Ceea ce mă şi obligă să vă desluşesc că, mai întâi şi-ntâi, acesta nici n-a fost numele lui adevărat, ci numai o poreclă din cărţi, pe care i-o lipise drept în frunte, cam pe negândite, aşa, chiar domnul învăţător Petru Ezarhu, după ce Mitică-al nostru plecase, cavaler de onoare, tocmai la…Moscova, frate, condus cu gazul partidului, pe partea din stânga a satului, ca să se întoarcă niţeluş cam prea repede, pe partea din dreapta. Şi tot în costumaţie de paradă, precum plecase, dar, abia bâţâind pe picioare, tăvălit, înghimpat şi galben ca laleaua. Întâmplându-se apoi, după cum se va vedea mai la vale, ca prealuminatul nostru învăţător să nu mai găsească niciodată răgazul ca să-i explice şi bietului creştin cum de-i venise pe limbă o poreclă ca asta; înfiorătoare tocmai prin faptul că nici nu părea să aibă vreun înţeles desluşit.

Mai ales că asta se întâmpla, în plină campanie de colectivizare a regiunii Constanţa, când mulţi au plecat definitiv la Canal, pentru oleacă mai puţin, dar şi când Partidul muncitorilor români, în marea sa înţelepciune, hotărâse să adune câţiva reprezentanţi mai săraci cu duhul ai ţărănimii colectivizate şi să-i trimită, cu Trenul Prieteniei în Marea Uniune tovarăşă şi ocrotitoare a socialismului triumfător, ca să vadă cu ochii lor ceea ce li se pregătise să vadă, adică, exact ceea ce trebuia musai să bage la cap, ca să povestească apoi, prin satele lor, spre bucuria nebunilor şi mirarea proştilor.

Iar totul începuse într-o marţi oarecare, când, vânăt, galben, cutremurat, Mitică-al nostru se trezise cu o ditamai volgă neagră, drept în poartă, din care coborâseră. cam bosumflaţi, aşa, vreo doi politurci d-ăia, de la regiune, în salopete noi-nouţe din doc albastru, dar cu pantaloni ceva mai decoloraţi, de miliţieni: „Uite că noi ne-am trezit mai devreme decât tine, măi dragă tovarăşe Ciurdaru. Păi se poate!?” După care toţi trei, întrucât, la gogoşi înfuriate, li se alăturase şi şoferul, rămăseseră cam o săptămână pe capul bietului om, ca să-l înveţe cum să se poarte mai potrivit pe-acolo, prin lumea comunismului victorios: la Comitetul regional Constanţa, mai întâi, iar, pe urmă, eheeheee, la Moscova, capitala omenirii,tovarăşe!… Şi-n fiecare zi, lecţii, lecţii şi iar lecţii: să stai aşa, să ţii mâinile-aşa,să saluţi aşa, să baţi din palme aşa - plus niscaiva lozinci şi saluturi tovărăşeşti, pa ruski : „Ca să nu creadă ăia că le-am trimes în vizită vreun bou încălţat!” „Chiar, a sărit Valerica, nevastă-sa, da’, de încălţat, cu ce-l încălţăm că, în afară de sandalele astea, din piei de cloşcă, nu mai are nimic altceva!?” „ Se face !” , a zis ăla mai gras, cu mustăţi de motan şi numaidecât a trimis şoferul, ca şi cum ai pocni din degete, ca s-aducă hainele.

Minune mare, bre, ce să vezi !? Costum de cangăr albastru, cu cămaşă de nailon, cu cravată gata înnodată, pantaloni la dungă şi pantofi din piele şi cu talpă de talpă, ce n-a văzut nici regele Angliei ! Şi toate celelalte, puţin mai pe urmă: stilou, ochelari fumurii, umbrelă şi chiar nişte pijamalele roşii, din bumbac, puse cu dichis la ţiplă şi în cutii din carton alb ca laptele, că era cât p-aci, ca să se spargă fierea-n bietul Mitică: „Aoleu,aoleo,aoleeeu, ce-oi mai păţi eu p-acolo!?” „Eee ioteee, d-abia te-i mai deştepta şi 8

tu la toate alea!, a spus Valeria, crucindu-se cam cu năduf. Ori, dacă ţi-e spaimă că te-or plânge caprele tale şi curcile mele, atunci, du-te sănătos şi pace bună!”

Până când, tot într-o marţi, pe opt mai, au trimis ăia iar o volgă neagră după el, căci era tocmai ziua când s-au prezentat la Constanţa toţi geaciştii-pemerişti aleşi pentru vizita de pace şi de prietenie de la Moscova, Iar, aici, la Constanţa, i-a băgat pe toţi, doi câte doi, într-un hambar fără fund şi cu tavanul în cer, dichisit tot cu steaguri, steme,stele şi lozinci, ca la defilare… Şi toţi cu costume bleumarin şi cu cravate-n dungi, dar speriaţi, săracii, şi galbeni şi cu ochii scoşi, ca la parastasul lui Stalin. Şi-avea, sus, între-un colţ şi-un patefon mai mare ca soba, care-o cânta tot mereu p-aia cu: Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ cu poporul sovietic eliberator. Iar acolo, sus, departe, pe scenă, sub jumătăţile-alea dă statui cu Bărboşii şi sub poza colorată-a lui Dej, a venit printr-o uşă din dos, chiar tovarăşul prim-secretar Rusi Velico, când s-au pus toţi deodată pe bătut din palme, după cum făceau cei din faţă; când s-a mai uitat şi Mitică-al nostru de jur-împrejur şi i-a mai venit inima la loc niţeluş, căci, orişicum, el părea artist, pe lângă pepenarii-ăia, pe care nu se ştie, de pe la ce gârle şi târle i-or fi adunat.

Dar, uite-aşa, a stat Mitică-al nostru aproape o săptămână întreagă, la Hotelul din cremene şi din sticlă-al Partidului lor, numai pe trai bun şi lâncezeală, chiar dacă tovarăşul său de odaie,Ogică Aziz, un cufurici de turc de la Esmanchioi, îi tot spunea, seară de seară, în loc de rugăciune: „Ama, tov. Mitică, mie începe să-mi cam fie foarte frică, bre, pentru că-n lumea asta, nimeni nu-ţi pune raţe-n farfurie şi izmene la buci, fără să-ţi ceară ceva mare la schimb!” „Aşa o fi, da’ de la alde noi ce să mai ceară, că nu mai avem decât sufletul din noi” „Aman, aman! Da’ dacă s-or fi gândit ăştia să ne scoată nouă sufletele, dă vii,ca să-l învie pă Lenin ăla, al lor! Cum a făcut Miciurin cu salcâmu-ăla, mort şi uscat de tot, care-a înviat apoi, verde ca bradul şi-a dat pere cât pumnul!” Apoi se frichinea toată noaptea, ca mâncat de limbrici şi tot vrăjea prin somn, într-o limbă neştiută de nimeni: avan-gean-şaitan-tuvă-n bleam! Iar, într-o dimineaţă, când şedea galben ca ceara-n fereastră şi boscorodea peste fiertură, l-a chemat şi pe Mitică-al nostru acolo, la pervaz, ca să-i arate: „Ia uite-te bine la coşcogea galata! Vezi hardughia-aia cu patru iataje dă peste uliţă? Păi, aia-i Securitatea Statului,măi, tată, şi, cică, mai are încă vreo patru iataje dă beciuri pă didisupt, păn măduva pământului, adică, până la numai o palmă dă Poarta Iadului, zice-se. Iar acum, ca să-ţi meargă mai bine marmelada dă dimineaţă pă gât, m-am tot socotit să te-întreb şi eu la ce le-or mai folosi oare şi-alea patru iataje dă hrube dă pă didisupt,că mie mi se pare dăstul de babană şi pă deasupra!?” „Chiar!”, s-a cutremurat Mitică-al nostru cu nişte gheare-ascuţite de gheaţă pe şira spinării.

Dar, tot aşa cum vine şi pupăza pe colivă, la instruirea zilnică de la club, a mai venit şi-un tovărăşel moldovean, umflat la obraji şi frumos aghesmuit des-de-dimineaţă, care i-a pregătit niţel pentru momentul de vârf al călătoriei de la Moscova: Ma- u- so- le- ul!

Pogorârea în grup, adică, la Momâia pusă la saramură şi vârâtă-n borcan, a tovarăşului Lenin, din beciurile de marmură neagră ale Kremlinului. „Ia uitaţi-vă bine, a strigat instructorul, împungând cu o nuieluşă roşie o poză cam cât o faţă de plapumă. Ia uite! Zici că-i viu! Pentru că eroii clasei muncitoare nu mor niciodată,tovarăşi!” Dar, prin clipocirea răsfrântă de ape şi prin răsucirea de ceţuri ale imaginii tulburate de-acolo, li s-a arătat, încetul cu încetul, un păpuşoi din lemn de tei, lustruit cu ceară pe faţă şi pe mânuţele subţirele, de copil bolnav, care se desluşeau stins, pe aşternutul din fragedă catifea vişinie: „ Aşesta-i taman V. I. Lenin, tovarăşi! Ieroul proletarilor uniţi din toate ţările!” Moment în care ăia din faţă au şi explodat în aplauze: Lenin şi poporul rus/Libertatea ne-a adus! Iar stafia aceea împăiată a rămas acolo,sus, pe cearşaf, fluturând abia desluşit în văzduh, ca şi cum ar fi umflat-o râsul. „Ăsta e?” „Ăsta-i,bre!”

9

Un Lenin mort-copt şi înţepenit de-a binelea, carevasăzică, un păpuşoi cu o tiugă mai lustruită decât gutuia din varză , însă frumos rumenită-n obraji şi cu bărbuţă văcsuită, de ţap, peste care se căscau deodată ochii-ăia înverşunaţi, de peşte fiert sau de capră înecată,dar mereu neînduplecaţi, ispititori şi vicleni, căci o crăpătură mai îngustă şi mai neagră, decât un dos de cuţit îi cobora printre sprâncene, pe nas şi pe buzele vânăt strânse într-un început de înjurătură sau de blestem. . Aoleu, aoleu, mai mort, mai codoş şi mai holbat, decât dracu’ sub gheaţă! „Bine,măi tovarăşi, pân-acuma e bine! şi-a zis fulgerat nea Mitică, dară ce ne-om face noi, dacăăă… Dacă s-o-ardica ăl Căpcăun la noi, tocmai când ne-or coborî pe toţi, rând pe rând , în cripc-aia, ca să-i dăm târcoale cu steaguri şi flori?!”

Iar gândul ăsta a fost chiar şutul cel de pe urmă, pentru că, seara, la plimbarea prin parc, nea Mitică a zărit o tăietură oblică-n plasa de sârmă a gardului şi-a plonjat prin ea, ca şalăul prin stuf, ţinând-o apoi, pe străzile întunecate-ale oraşului, tot cu faţa la nord, înspre Capul Midia, căci simţea neîntrerupt foşnetul şi respiraţia sărată a mării, de dincolo de case şi de tufe, pe dreapta. Apoi, şi-a petrecut prima noapte sub o barcă părăsită-între sălcioare, pe plajă şi, odată cu prima geană a soarelui, a luat-o lipa-lip, pe cărarea de scoici negre şi de alge-încleiate de pe buza malului. Iar spre seară, cu nisip în ciorapi şi cu sare pe limbă, a ocolit pitiş pichetul de grăniceri de la fundul de matiţă, al grindului Chituc şi-a intrat în sat dinspre ocolul de gherghinar înmugurit, ca să nu cadă, din prostie, în raza de supraveghere a secretarului Caterof, care. la ora asta, tocmai îşi bea tescovina pe pietroaiele roşii ale Comitetului sătesc de partid, pândindu-şi vigilent enoriaşii. Aşa că s-a strecurat în curte, ca spionii, printr-un gard rupt din fundul grădinii, intrând drept în zona de supraveghere şerpească-a nevestei: „Gata, bă, ai venit sau te-au gonit ăia acasă, dă bou ce-ai fost!?” „Păi, gata, s-a termenat, ce dracu, că doară nu ne-au trimes pe-acolo, ca să ne-însoare?!” „Da’ la Moscova aia, cum a fost,bă? Era frumos p-acolo?” Mitică şedea toropit lângă nuc şi se uita foarte atent la curci, ca şi cum le-ar fi văzut prima oară „Păi, mai întâi, că era numai guleai, cazancioace şi hălăduială mare cam în tot locul, căci era plin dă ruşi pe-acolo . Ruşi, ruşi şi iar ruşi! Numai ruşi peste tot!” Apoi, sfredelit de căutătura înveninată-a femeii, a mai zis legănat: „Şi beau, şi mâncau, şi cântau, şi jucau, ca la spartul nunţii. A fost foarte frumos!”

Iar sfârşitul călătoriilor lui Magelan al nostru pare să dea mărturie totuşi că turcu-ăla, Aziz, djinn sau efrit sau ce-o fi fost el să fie, pe la turcii lor, de la Esmanchioi, de-acolo , a cam ghicit-o într-un fel, căci chiar a doua zi, tot într-o marţi, a şi venit din nou maşin-aia tutunie a miliţiei care s-a pus cocoloş în poarta omului şi iute mi l-a împachetat pe hagi Mitică,numai în halat şi izmene şi l-a dus valvârtej drept la silozu-ăla cu patru etaje-al securităţii, cică, unde l-or fi-împins cu şpanga, în vreo vizuină d-aia zidită-n străfundul pământului – bot în bot cu Tălpăul Iadului, măi oameni buni! Că altceva nici eu nu mai ştiu, din moment ce înapoi nu i-a mai venit nici numele, nici porecla. Ceea ce nici nu mai seamănă cu povestea lui Magellan cel adevărat, , căci, chiar mai alaltăieri, mi-a spus mie dom’ Ezarhu că de la acela tot s-a mai întors un oarecine, ca să dea de veste cum l-au prins şi cum l-au tras în ţeapă securiştii ăia ai lor, de pe-atunci, nişte haidamaci cât talanul, dar cu pene în nas şi cu prăjina în palmă. Mai întâi, pentru că pe vremea lor, atunci când o fi călătorit căpitanul Magellan ăla, la capătul lumii, nici nu se-înfiinţaseră încă brigăzile de voluntari şi coloniile de muncă forţată, unde să-l trimiţi pe tovarăşul muncitor fruntaş, ca să-l îndrepţi frumos, ca pe cuie. Astfel, de la Mitică-al nostru, tată, nu i s-a mai întors nimic. Nici măcar numele Că doară era şi el membru de partid, delegat comunal şi colectivist lămurit, om însemnat, carevasăzică.

De-aceea, stau şi mă gândesc adesea, dacă nu l-or fi închis şi pe el în vreun ditamai borcanul din sticlă de lampă, lustruit cu ceară pe frunte, boit cu rumeneală-n obraji, vopsit 10

la mustăţi şi îmbrăcat ca la circ. Fiindcă, din moment ce eroii clasei muncitoare nu mor niciodată, eu numai la asta mă gândesc!

Până când se va împlini sorocul să ne ducă şi pe noi, în rând câte doi, cu flori şi cu steaguri, la Momâia lui Mitică-al nostru, ca să-l vedem cum stă el acolo, în bomba lui din geamuri, cu bec, aşteptând neclintit, ca să făurim noi Comunismul. Ceea ce cred că s-a cam făurit deja, şi fără el, căci prea e bine peste tot, dar, mai ales, aici, la noi, unde chiar e bine de tot! Că, ia, uite cum stau eu frumos, pe laviţa asta, cu plăcintele calde sub nas, ca să vă spun vouă nişte istorii pe care le-a uitat toată lumea!

11

PRAFUL ŞI PULBEREA

Primăvara, un fluviu de păsări exuberante plutea în valuri fremătătoare pe deasupra satului, îndreptându-se către Marile Lacuri şi către labirintul verde al Deltei.

Pentru ele, de acolo, de sus, degetul cu unghie de scoică al Capului Midia, moscheea şovăielnică de la Caraharman şi spinarea de şalău afumat a grindului Chituc erau Pământul Făgăduinţei, în vreme ce pentru noi, cei de jos, abia se încheiase, cu tumult de chiot, blesteme şi scrâşnete, tâlhăria organizată a cotelor de alimente. De data asta, de la cei care refuzaseră să se înscrie la Colectivă, comisiile de colectare, însoţite de securitate şi miliţie măturaseră tot, până la ultimul bob şi ultima fărâmitură, inclusiv animale şi păsări de orişice fel.

Pe vremea aceea, locuiam mai mult la bunicul meu, Petru Ezarhu, pentru că tata era deja la Canal, la roabă şi la lopată, iar mama abia reuşea să se hrănească pe sine, pentru că săraci lipiţi ca atunci, n-am fost niciodată. Mai ales în cei trei ani de teroare şi jaf cât trenul nesfârşit care colecta alimente pentru Marele Prieten Ielibelitor a rămas încremenit ca un balaur veşnic nesătul în gara Betonaj, la numai trei kilometri de şanţul blestemat al Drumului fără pulbere, despre care surghiuniţii de la Cadrilater,înghesuiţi pe ruinele abia vizibile ale străvechiului fort Caraharman, începuseră să creadă că a fost proiectat special pentru ei.

Pe vremea aceea, casa lui Petru Ezarhu, starostele neoficial al Satului Nou, se afla foarte aproape de buza cea mai înaltă a promontoriului friabil,de pe care alunecase zidul de răsărit al cetăţii şi cu care se încheia,înspre Mare, podişul de calcar sarmatic al Dobrogei. La marginea întregului pămînt locuit, cum scria Strabon, sau Ultima Terra, cum o alintase, printre lacrimi, Ovidius.

Odaia cea mare, în care îmi petreceam cam toată iarna,căci n-aveam haine îndeajuns de groase, ca să mai ies pe uliţă sau măcar prin bătătură, avea o fereastră înaltă şi largă, cu un pervaz neobişnuit de lat pe care îmi aşterneam o pătură militară şi, aşezat turceşte sau tolănit într-un cot studiam magazia din faţă şi spatele casei lui Cornilă Antonov, pe care lutul întărit cu pleavă şi baligă de cal se desprinsese în paleşti largi, desenînd nişte hărţi misterioase şi mereu schimbătoare pe care eu căutam, într-o dulce zădărnicie, vreun înţeles tăinuit.

Dar puteam supraveghea destul de bine şi uliţa îngustă din dreapta, străjuită de scheletele salcîmilor şi ale oţetarilor , pe care,ici şi colo, vegheau cuiburi ţepoase de ciori, în deplin acord cu tigvele albe şi rînjite ale pietroaielor rostogolite din garduri. Ca să nu mai amintesc de crucea din calcar sarmatic, de culoarea melcilor de nisip, pe care moşu-meu o comandase anticipat, pe-aşa vremi ticăloase, şi pe care-o ţinea pregătită-n picioare la loc de mare cinste, rezemată cu nădejde de trunchiul bine împlinit al nucului strămoşesc de lîngă pătul.

Iar, uneori,cu bocetul neîncetat-al mării-n urechi, chiar mă simţeam într-un fel de cimitir din afara spaţiului şi timpului, pentru că, prin lumina burniţată a zorilor, tiugile pleşuve şi gălbejite, pe care ma’mare le înşira prin parii rari ai gardului dinspre vie, 12

păreau desprinse din seria cu Vânătorii de capete a Submarinului Dox, care îmi ajunsese în faţa ochilor, prin nu mai ştiu ce întâmplare fericită Şi, astfel, îmi petreceam, zi după zi, pe pătura mea de la graniţa dintre scorbura caldă a odăii şi marele cimitir iernatic de-afară, unde bunicul, de când i se luaseră caii şi boii , cu tărăboi războinic,cu bocete strânse în pumni şi cu blesteme hăulite spre cer, îşi tot făcea de lucru prin grajdurile lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. - Mă duc să dau de mâncare la animalele-alea !, zicea el căpiat şi începea să se învârtească aiurea şi să se îmbrace cu ce se-ntâmpla să-i cadă în mână.

Bine măcar că mi-au lăsat motanul ăsta, zicea bătrânul când se dezmeticea, referindu-se la singurul meu prieten, un motan negru cu superbe pete albe, armonios şi seducător orânduite pe cap şi pe labe, printr-un fascinant joc al hazardului, dar care, la vremea meselor, se jeluia ca o cobe printre picioarele noastre, ceea ce-l făcea pe tata-mare să pună mâna pe-o trestie gata pregătită-ntr-un colţ şi să-l apostrofeze încruntat şi sarcastic : - Opaaa! Fir-ar maţu’ tău al dracu’ !! Ai rămas nemâncat?!! Păi, tu-împarţi şoarecii cu mine ??!

Iar, când se umfla o dată : „Zîîît !!!”, bietul moton se arunca orbeşte, prin uşa întredeschisă şi nici nu mai da prin ogradă în ziua aceea.

Dar eu rămâneam, ca de obicei,la geamul meu, de unde studiam foarte atent mişcările zgribulite şi numai aparent dezordonate ale vrăbiilor care îşi aveau cuiburile în galeriile de olană de pe casa lui Cornilă - Putoare-aia dă surd împuţit cum îl alinta tata-mare, pentru că vecinul nostru, răcnind ca un apucat, avea zilnic câte ceva de lăcrimat , de blestemat şi de revendicat.

Oricum,ca mameluc şi otreapă, făcuse parte din toate Comisiile Iadului: de lămurire, de propagandă, de întovărăşire de colectivizare, de colectare, de pedepsire, de lichidare, de-înconfiscare, de agitaţie, de demascare, de pretenie sau,mai rău, de-întovărăşie cu Poporul Sovietic Eliberator, de Luptă pentru Pace şi multe alte uimitoare împieliţări ale Necuratului pe Pămînt.

- Bă Nichipercea, îi urla tata-mare peste gard, eu n-am nimica împotriva păcii, ba, chiar mă rog, în fiecare zi,ca să vă dea Domnu’ Pacea Veşnică... Şi ţie şi lu’ Stalin ăla al tău!

Că şi-ăla-i tot un surd bolnav la creiere, ca şi tine, tu-vă stelele mamii voastre la toţi!!!

Pe urmă, o lăsa mai încet,ca şi cum ar fi vorbit cu motanul: Păi, uită-te şi tu, iedee, la securitatea lu’ peşte-afumat, s-angajeze, ca turnător, un surd ca oala, săracu’ ?!! Iezact ,ca-n povestea-aia cu: Joacă Mucea cu Căcâcea şi le cântă Bramburicea, că poate să se fi termenat lumea de pe faţa pământului şi-a rămas numa’ lighioane şi cantauri, ca ăsta?!!

Iar asta se întâmpla în perioada când tata mare nu mai ieşea de loc din ogradă ca să nu mai vadă sau să mai audă ce mai puneau la cale toţi golanii şi toate javrele,care se treziseră, peste noapte, şi judecători şi călăi. De dimineaţa până seara, şedea cocoşat peun scăunel din lemn de salcâm,cu urechea dreaptă aproape lipită de străvechiul său radio Telefunken, unde monoton şi sibilinic, ca o stranie prevestire a unui destin mai îndepărtat decât moartea, şopoteau, printre pocnete şi şuierături înnădite, crainicii neobosiţi de la Europa Liberă.

- Mă nepoate, tresărea el câteodată întorcându-se spre culcuşul din fereastră, de unde eu, cu motanul în braţe, studiam de zor hărţile la fel de monotone şi de sibilinice ale realităţii imediate, eu,unu, dacă vin americanii, pă Anton ăsta îl belesc frumuşel dă piele, îl umplu cu paie şi-l atârn în salcâmu-ăla dă la uliţă,ca să văd şi eu dacă, în-afară dă motanu-ăsta, l-o mai boci cinevaşilea!

Nenorocirea era că lui Anton, ca vecin, i se încredinţase sarcina de partid, de a-l convinge pe tata mare să semneze oficial cererea de înscriere în GAC,ca să intre cu acte în regulă în marea comunitate a lămuriţilor,că, de luat, i se luase cam totul, mizîndu-se 13

acum doar pe uriaşa sa putere de influenţă morală,căci, aşa cum zicea Caterof – dacă-l înscriem pe Ezarhu, atunci înseamnă c-am înscris tot satul.

De aceea, disciplinat şi cam într-o ureche, vecinu’Antonov bătea darabana în portiţa de uluci de pe hotar, cu noapte-n cap, până ce bunicu’ ieşea bălmăjind, fără pălărie şi cu dumicatul în gură: - Ho, bă Tartacot, că nu ne-am născut toţi cu rahat în urechi!

- Păi, am venit cu cerere-aia! hăulea ăla, agitând, pe deasupra pălăriei, formularul gata completat.

- Păi, foarte bine te-ai gândit să vii aşa, cu noaptea-n cap, da’ trebe să mai aştepţi niţeluş, că m-ai luat cam pă nepişate şi cine ştie ce mi s-ar putea întâmpla, dă iemoţie, dac-oi semna beleau-aia!, după care dispărea pe undeva, prin magazii sau prin beci, până ce Reprezentantul oamenilor muncii de la oraşe şi sate se-apuca din nou să bată căluşu-n uluci.

- Bă ,Sarsailă, ia las-o mai moale cu tob-aia c-o s-o iei la vale cu casă cu tot!! răspundea tata-mare, într-un tîrziu, ca şi cînd ar fi vorbit de sub temeliile casei. Păi, tu nu vezi,bă, tu-ţi orechiile măti dă Holeră surdă, că ţi-a putrezit şi pământul dă sub tălpi!? Vă cheamă tat-al vostru, Mamona,bă, ca să vă pupe-n bot şi să se întoarcă, cu voi dă gât, în scorbura lui dă jăratic dân Miezul Pământului!!

De fapt,ceva mai departe,în stânga pintenului de loess al podişului, o halcă imensă din mal se desprinsese şi se prăbuşise, fără vuiet şi scrâşnet, , prăvălind în Buhaz, ca pe derdeluş, şi singurul saivan al abia încropitului GAC, cu caii şi cu vacile înconfiscate, la ultima razie, de la lipitorile chiabureşti, care complotau criminal să împiedice transformarea revoluţionară a agriculturii şi să amâne astfel Iepoca de Aur a laptelui şi-a mierii. Dovedindu-se,astfel, cu prisosinţă că genunchiul de roci pestriţe şi sfărâmicioase pe care şedea tot satul era măcinat şi mâncat pe dinăuntru de o stricăciune mai veche, care se întinsese nevăzută-n adâncuri, ca o cangrenă a veacurilor. Căci, imediat după morocănoasa prăvălire a malului stâng, ieşiseră la iveală straturi peste straturi de ruine putrede sau pârjolite, văgăuni cu hoituri mucede şi cu tăciuni încleiaţi, dărăpănături năprasnic dezmembrate şi fărâmiţate, mormane de cenuşi mucede şi de gunoaie descompuse,paragini, necurăţenii, gunoaie, oase calcinate, tigve, ţeste şi hârci sfărâmate.

Prăpădenia prăpădeniilor în veşnică destrămare şi spulberare. Morminte ţinând în braţe alte morminte, prăbuşite apoi în golurile neîncetat flămânde ale unor morminte mult mai vechi, săpate şi ele în buza unor gropniţe văruite şi ieşite din timp.

Numai că, văzute din exterior, toate deşertăciunile astea se orânduiau ca dungile succesive de pe un lăicer îndoliat, ruină peste ruină, catacombe peste osuare şi hrube, spurcăciuni rânced-putregăite,stârv peste stârv,cărbune peste cărbune şi pârjol peste pârjol, deşeuri peste paragini şi tot aşa, tot aşa, tot aşa, tot aşa, până în Miezul-de-Foc-şide-Fier-al-Pământului şi până dincolo de Facerea Lumii. Adică, un colcăitor şi tăcut cimitir al cimitirelor, bine camuflat de trecerea indolentă a timpului, pe sub ţintirimul ceva mai agitat de deasupra.

Iar eu care,zi de zi, cercetam tot mai încordat hărţile murale de pe spatele casei lui Anton, aş putea să bag mâna-n foc că am fost cel dintâi care-am descoperit, fără să le înţeleg, primele Semne ale Sfârşitului. Pentru că, necontenit,acolo, pe zidul murdar, apăreau crăpături şi şanţuri noi,într-un fel de complicate pirogravuri misterioase, îndoliate şi rău-prevestitoare. Mii de fisuri viermuite şi încâlcite, destrămându-se descurajant chiar pe harta din mijloc,care, rotundă şi muşcată lacom pe margini, părea chiar harta ţării noastre,săraca, de la care, cu nesecată nădejde,aşteptam pe jumătate inconştient primul semn desluşit, de condamnare sau de izbăvire, bântuit mereu de groaza că acel semn va 14

apărea acolo, într-o bună zi, dar fără ca eu să-l descopăr sau să-l pricep. Desigur că mă gândisem, mai întâi şi-ntâi, la vreo comoară ascunsă, pentru că turcii şi bulgarii foarte bătrâni care mai rămăseseră aici, după Tratatul de frontieră româno-bulgar, spuneau că, atacaţi de cazaci, bogaţii negustori şi armatori turci abandonaseră, în grabă fortul Caraharman, după ce ,cuprinşi de panică, îşi îngropaseră averile pe unde se nimerise Iar, dacă sunt comori îngropate, cugetam eu, atunci trebuie să fie şi semne enigmatice care să ducă la ele,aşa cum citisem în mai toate cărţile interesante, care-mi căzuseră-n mână.

Comori existau desigur Dar comori şi însemne, pe lângă care, poţi să treci şi de-o mie de ori pe zi, fără să le remarci şi fără să le pricepi. Cum putea fi cazul cu hărţile de crăpături, de şanţuri şi de surpături, aparent întâmplătoare, de pe casa lui Anton. O pură întâmplare, desigur, dar cum se numea totuşi întâmplarea care le desena fără odihnă acolo!?

Până când,într-o vineri toate crăpăturile acelea s-au tras şovăitor înspre mijloc, adunându-se într-un singur şanţ negru şi ascuţit ca un fulger de catran, al cărui vârf de cărămidă roşie, rătăcită, uimitor,dar semnificativ prin zidăria de lut a cocioabei, se oprea chiar acolo unde, pe o hartă reală a ţării, ar fi trebuit să se afle chiar degetul de argilă calcaroasă al Capului Midia.

Atunci, mi s-a părut că-nţeleg şi-am alergat numai în ciorapi, ca să-mi chem disperat motanul care, iar şi iar, îşi făcea de lucru pe casa vecinului,încercând, cu sadic meşteşug scrupulos, să scoată puii golaşi de vrăbii din cuiburile adăpostite pe sub olane.

Totul într-un lărmălău apocaliptic de ciripeală, cârâială, chirăială, jelanie şi văicăreală, deoarece toate vrăbiile satului se adunau parcă într-o volbură învălmăşită,deznădăjduită şi îndurerată, care se învârteja viscolind furtunos şi asurzitor în jurul motanului, în timp ce acesta se ospăta tacticos şi placid, chiar pe buza ştirbă a acoperişului . Ca să nu mai spun că la toate astea se adăugau înjurăturile răcnite, chiuite şi mugite ale lui moş Anton,care mişuna turbat pe hotar.

Moment în care pământul a sughiţat molcom sub tălpile mele, ca un uriaş animal adormit, iar hardughia de chirpici înnădiţi a lui moş Anton s-a lăsat deodată-n genunchi, ca o vită lovită-ntre coarne. Apoi o fugară crevasă întunecată, ca un rânjet nemilos al pământului, s-a azvârlit miraculos de sub temeliile scufundate ale cocioabei, înaintând ca un şarpe veninos şi flămând înspre tălpile lui Anton, care, cu pumnii încleştaţi spre cerul senin, ne ameninţa cu ocna pe toţi, începând cu tata-mare, cu motanul său demolator şi continuând cu mine şi cu toate rubedeniile celor dintâi până la al şapte’şaptelea neam.

Iar norocul nostru şi-al spiţei umane sau pisiceşti, în general,a fost că moş Anton a dispărut numaidecât de pe faţa pământului, hăulind şi încercând disperat să se agăţe cu ghearele larg arcuite de aerul pe care tocmai îl spurcase sulfuros cu ocările lui.Apoi, tot vârful acela de pinten, cu şandrama cu tot, s-a rostogolit huruind înspre şanţurile lacome pe care arheologii le deschiseseră în gorganul de puzderii al fostului fort Caraharman.

- Pisoiul! Uite pisoiul!!, am explodat eu, sărind gardul înspre gutuiul contorsionat şi uscat de pe hotar, în care motanul se aruncase, din instinct, în ultimul moment.

Casa cu temelii, cu olane şi cu vrăbii, cu tot, se ştersese definitiv de pe faţa pământului iar, în depărtare, se vedea acum,străvezie,imensă şi limpede, marea, cu horbota ei festivă de atlazuri şi de dantele Iar dincolo de tălpile mele se căsca un crater cu margini de cretă zdrobită, pe jumătate plin cu cenuşi mucede şi cu gunoaie fără forme sau chip.

- Ia uite-l pe Şoricilă! Viu şi nevătămat!, am strigat eu din nou, pe când mă întorceam cu motanul în braţe

15

- Păi,zise tata-mare cu adâncă revelaţie, chiar mă miram eu ca Belzebut însuşi, în toată Spurcăciunea lui drăcească, să-şi dea atâta grozavă străduinţă, numai’ şi numa’ ca să spulbere de pe faţa pământului un păcătos de motan !!

Dar partea cea mai bună a acestei pogorâri infernale a fost că, din ziua aceea, de pe prichiciul lustruit al ferestrei mele, puteam să admir nestingherit laguna verde-sinilie a Buhazului, dincolo de care se deschidea acoperişul de argint vechi al mării şi fereastra translucidă de la marginea lumii, dinspre care, în primăvara aceea, am văzut, prima oară, cum un fluviu de păsări exuberante se apropia în valuri fremătătoare peste harta provizorie a bălţilor,aducându-ne, poate, vestea cea bună că, dincolo de hărţile scufundate ale coşmeliei lui moş Antonov, mai dăinuia totuşi o lume albastră senină şi liberă, dar pe care numai zborul ar mai fi reuşit s-o atingă vreodată. În vreme ce undeva, dincolo de cocoaşa de calcar a podişului din spatele meu,începeau gardurile din sârmă ghimpată şi gropanul-balaur al Canalului, unde mii şi mii de viermi neadormiţi ai pământului rodeau,zi şi noapte,din mal, cu faţa-n ţărână şi cu tălpile prinse în pulberea mereu vânturată a lumii.

16

CEASUL RĂU Il n’y a point d’effet sans cause, mais tout ce qui nous arrive, de bien et de mal, ici bas est écrit là-haut.

Père Diderot

Poate că cel mai cinstit ar fi să vă spun, de la bun început, că toate personajele pe care o să le întâlniţi în curând, pe aici, sunt moarte de vreo jumătate de veac, iar cei mai mulţi n-au decât o piatră comună la cap, pentru că nimeni n-a mai avut răbdarea şi aprobarea ca să le-aleagă şi să le deosebească rămăşiţele. Deşi mult mai ciudat vi s-ar părea dacă v-aş spune deja, că tot mort ar trebui să mă socotesc şi eu, naratorul cel mai probabil al acestor istorii, care, omniscient fiind, aş fi putut, domnule, să bănuiesc măcar nenorocirea şi să mă plasez, în acea clipă fatală, cât mai departe posibil; între pereţii din şisturi verzi ai cafenelei de la Şamanu, de pildă, unde nu m-ar fi descoperit nici măcar ochiul atotvăzător al Ceasului Rău.

Destul doar că, într-o joi, pe la prânz, când maiorul Barbu a călcat, pentru prima oară, în Sfatul Popular Gargalîc, acesta nu mai era decât o învălmăşeală de temelii zdrobite, pietre calcinate, puzderii pârjolite şi sticlă pisată. Aşa c-a sărit, mai întâi, peste un fel de trepte sparte şi coşcovite de forţa exploziei şi-a intrat într-un careu deşucheat, dar încă mărginit, în zigzag, de nişte pietroaie roşii-coclite, precum cele cariate şi strâmbe care mai rămăseseră-n zidăria de la Histria, după două milenii de continuă demolare tâlhărească, a noastră, a tuturor, deoarece nu există în toate satele dimprejur nici măcar o singură casă, care să nu aibă, pe undeva, prin temelii, şi vreo câteva pietroaie şparlite de pe la Histria.

- Aici era biroul secretarului P.M.R. şi Colţul Agitatorului, a şoptit cu ipocrită mâhnire nea Cotilici, dar eu, unul, am avut binecuvântarea că-am fost după sifoane, chiar în momentu-ăla, când s-a abătut peste dânşii mânia lui Dumnezeu, iar o jumătate din hardughie s-a făcut pulbere şi-a luat-o-n perdele de praf gros înspre ghiol, pe când cealaltă jumătate s-a răsucit,ca un balaur de fum, drept la cer, înspre Judecata de Apoi.

Pentru că o judecată cinstit omenească, chiar aici, la faţa locului, n-a fost să fie şi nici nu va mai fi vreodată, mă întrerupe, iată, vocea unui narator subiectiv ,dar tot necunoscut, murmurând şovăielnic de pe undeva, de prin coridoarele secrete ale minţii mele, după cum bine l-am auzit mai adineauri, prin vuietul de ghioc sibilinic care, de prea mult timp, îmi tot freamătă şi-mi murmură în spatele timpanului drept. I-auzi, ia: fru, fru, fru… şeap, şeap, şeap…

Totul a început, se pare, în ultima noapte de-aprilie, după furtună, când fraţii Cocoşman se-întorceau de la Constanţa pe limba de nisip dintre mare şi faleza înaltă de 17

lut, iar eu, ajutat şi de ea, cu mânuţe febrile şi parfumate, tocmai săream pervazul la Liuba Petrovna, nevasta polcovnicului rus, din garnizoana lor provizorie, de la Năvodari.

Căci tocmai de aceea, fraţii preferaseră să se întoarcă acasă pe drumul de nisip care încheia ca un tiv Capul Midia, ca să nu se-întâlnească, la Năvodari, cu vreo patrulă rusească, care să le confişte caii pentru salam, iar pe ei să-i lase-n pielea goală, conform învăţăturii leniniste: Davai cias / davai balton!

– Opaaa, poveştile-astea încep să se lege-ntre ele!

– Păi, nu ţi-am spus!?

Iată-i aşadar pe cei doi fraţi, picotind, umăr la umăr, pe macatul înflorat, de pe scândura din faţă-a căruţei albastre. N-au nicio grijă, deoarece caii cunosc drumul chiar şi cu ochii legaţi. Până când, hodoronc-tronc!, zang-dong!, roţile din dreapta încalecă şi saltă cu greu peste vreo stâncă spălată de mare sau ascunsă-n nisip, iar cei doi fraţi se pocnesc cap în cap, ca şi cum cineva le-ar fi dat două palme, prin somn.

– De când şi de unde a ajuns cataroiul ăsta aici!?, zice Pavel năucit şi înnoadă bine frâiele pe un resteu special, împlântat în oblonul din dreapta.

E cam pe la primul cântat al cocoşilor şi luna a rămas încă atârnată pe cer deasupra podişului, aruncând o potecă de argint şi de aur pe valuri. Se-aude sirena chirăită a unui vapor de dincolo de orizont.

Deci, după cum veţi fi înţeles deja pân-acum, eu ştiu şi aud totul. Pentru că-aşa mi-a fost mie dat: să văd tot ce se petrece pe undeva, prin toate galeriile şi alveolele din dezordinea infinită a timpului şi a spaţiului. Oriunde! Oricând! Precum mi-a fost dat şi să aud totul. Totul, bre, chiar şi gândurile! Te joci!? Uite, spre exemplu, chiar acum, în urechea mea stângă, cineva spune, de foarte departe: A small step for a man, a giant leap for mankind! Iar tu, prietene, care citeşti chiar acum, zici, în mintea ta: Goange d-alea postmoderniste! M-am cam săturat!

– Păi, de!, asta ar cam fi de-înţeles! Dar noi chiar spunem o poveste aici (şi încă una d-aia, de-adevăratelea: cu politică, sânge şi-amor!) Dă-i-nainte, să vezi!

Pentru că totul a-început chiar acolo, pe plajă, când Pavel a descoperit, crucindu-se, un fel de delfin metalic eşuat printre stânci, sau o prăpădenie cilindrică, ca o putinică dearamă, năpădită de scoici şi îmbrăcată-n alge mai verzi şi mai băloase decât mătasea broaştelor.

– Vai de capul meu, s-a speriat el, căzând în genunchi, o mină d-aia de apă, cu coarne, de vreo jumătate de tonă pe puţin! O bombă subacvatică, pentru vapoare, fratele meu, care nu ne-a spulberat definitiv de pe faţa pământului numai şi numai pentru că-a fost prea bine-mbrăcată-n ierburi de mare şi-n scoici!

Iar Pavel ştia el ce ştia, pentru că făcuse armata la o unitate de genişti, unde văzuse cu ochii lui isprăvile devastatoare ale unor explozivi coloşi subacvatici germani, chiar şi mai mici decât acesta.

– Păi, fratele meu, acum ne-ar fi adunat dinte, cu dinte şi zgârci, cu zgârci, ca să ne poată înfăţişa, mai apoi, la Dreapta Judecată. Iar aici, în nisip, ar fi rămas doar un gropan cam cât primăria de mare, pe care iute l-ar fi umplut şi nivelat valurile, de n-ar mai fi ştiut nimeni, nicăieri, niciodată unde şi de ce-am dispărut fără veste de pe faţa pământului.

– Primărie, ai spus!? Atunci, hai să-ncercăm să ridicăm pleaşc-asta-n căruţă şi s-o ducem acasă!

18

– Ceea ce-ar putea să ne-aducă exact o mie de tupe-n cap şi cinzeci de ani de muncă silnică la minele de plumb, dacă ne şopteşte careva la miliţie! În camera rusoaicei, arde doar o luminiţă de candelă, cât un fluturaş, iar umbrele noastre se plimbă domol pe pereţi, ca şi cum ar dansa. Dar tot desluşesc că Liuba Petrovna, basarabeancă de-a noastră, bre, este înveşmântată, de la urechi până-n tălpi, într-o vaporoasă rochie de mireasă, brodată cu nuferi şi crini, pe care, se zice, aghiotantul polcovnicului i-o adusese, cu manechină cu tot, după ce spărsese cu cizma sa potcovită vitrina magazinului pentru nunţi, din centrul oraşului. Iar manechina, cu un poponeţ rozbonbon, din carton, şade şi-acum rezemată cruciş, într-un colţ al salonului.

– Păi, dacă-i nuntă, atunci nuntă să fie!, şoptesc eu cu prudenţă şi-încep s-o plimb în braţe pe cea adevărată, în jurul patului militar, din arcuri şi bare metalice, dar foarte alb şi foarte frumos înfăşat. În vreme ce ea se alintă, într-o linişte înfiorată, şi îşi flutură prin aer mânuţele parfumate.

Dar numai după ce o aşez delicat pe marginea patului ca pe o copiliţă îmbăiată, zăresc, agăţat într-un cui, chiar sub candelă, centironul din piele maro şi tocul din acelaşi material al pistolului Makarov, de care polcovnicul nu se despărţea niciodată. Când, ghicindu-mi parcă gândurile (Alt narator!?), Liuba se ridică somnambul de pe marginea brodată-a cearşafului şi, după ce se-închină larg către icoana de deasupra candelei, scoate neîndemânatic pistolul oţelit, din tocul de piele şi mi-l aduce, culcat pe palmele ei foarte albe, ca pe-o tavă de-argint.

– Vrei să ne jucăm de-a războiul?, râd eu.

– Taman aşa!, zice ea pisiceşte şi se-aruncă-ntre perne.

Dar, cercetând eu înfiorat cum funcţionează maşinăria rece şi strălucitoare pe care-o ţin între palme, apăs pe nu ştiu ce ştuţ nevăzut şi încărcătorul, ascuns în mâner, îmi alunecă în palma stângă. Şiii, alt semn rău!, în încărcător, sunt numai două cartuşe. Atât!

(Unul pentru mine şi altul pentru Liuba!, îmi şopteşte gândul cel negru). Pentru că, de jos, dinspre poartă, se-aud două glasuri dogite salutând pe ruseşte, iar Liuba sare drept la icoană, tremurând ca frunzişul.

– Barbatu-miu, şuieră ea, cu mâinile-n păr. Ăşti-au fost soldaţii de pază! Azdruncăte degrabă pă geam şi nici nu te mai uita îndărătelea!

– Stai puţin, zic eu foarte calm şi mă apropii legănat de ea, ca s-o strâng zdravăn în braţe şi ca să pun pistolul la locul lui, în tocul de piele.

– Lasă-mi mie asta, ca amintire, zice Liuba şi-mi smulge de la gât lănţişorul meu de argint, dobândit în târg, la Silistra, în schimbul unui cuţit frumos meşteşugit, în formă de peşte. În noaptea aceea însă, alergând prin grădini, m-am gândit cu recunoştinţă că numai candela şi icoana Liubei Petrovna m-au salvat de la execuţia-n public, ca spion contrarevoluţionar şi duşman al poporului.

Dar acum, dup-atâţia ani de chibzuinţă în cel mai adânc întuneric şi cea mai profundă singurătate, ştiu, dureros de bine, că nici dracul nu doarme niciodată.

Deoarece, chiar a doua zi, când, ocolind pe plajă, mă îndreptam, pe jos, înspre Gargalîc, am văzut primul groapa-aia ovală din buza golfului, de unde, cu câteva ceasuri mai înainte, fraţii Cocoşman dezgropaseră, cu icnete şi cu blesteme, bomba aceea de scufundat vapoare.

– Vezi ce bine se leagă?

– Păi, cine-i mai meşter la legături, decât dracul!?

19

Pentru că, uite, nici n-am călcat bine în sat, că m-a şi întâmpinat Alena Stoiciu, poştăriţa noastră, fericită, mă rog, că-a scăpat de-o obligaţie oficială: – Bună ziua, domnu ielectrician! Uite-aveţi o cetaţie, pentru poimâine, marţi, 6 mai, la biroul lu’ P.M.R. – Aoleu, da’ ce-am mai făcut!?, am întrebat speriat şi m-am închinat cu limba-n cerul gurii, căci, pe vremea aceea, mai aveam încă limba-n gură.

– Ia uitaţi-vă numa’ cine semnează aicea!, a strigat poştăriţa preventiv, observând că mă pregătesc să schimb cărarea, ăăă… Ion Ilici Caterof, în persoană.

– Zăăău!? Păi, de când a învăţat nea Ion Ilici Cufurici, ăsta să se semneze?

– Nici nu mai contează, de fapt, că ia uite câtamai ştampiloiul a pus pe deasupra: ORGANIZAŢIA COMUNALĂ P.M.R. GARGALÎC. Ce, mata, te joci cu partidul clasei muncitoare şi cu puterea poporului!? Ori te mănâncă pielea!?

Ceasul rău, domnule, căci, marţi, 6 mai, exact la ora 14, cum scria pe cetaţie, fraţii Cocoşman au scos geamandura-aia mortală din gluga de coceni unde-o ţinuseră pânatunci şi-au târât-o cu căruţul scâncit cu care-aduceau sfeclă la porci, pănă-n atelierul lor de tâmplărie, înghesuit, după colectivizare, în fostul staul al vacii.

– Mă băiete, a spus Pavel, expert, i-am scos noi focosul, acolo, pe plajă, dar am uitat să-ţi spun că-n scorbura aia rotundă de-acolo, chiar la fund de tot, e un inel preţios, de-argint sau de aur, iar, uneori, chiar de platină, care, cică, e mult mai scumpă decât astea amândouă-împreună. Hai să-l scoatem şi p-ăla! Şi iată că-a sosit clipa în care chiar cred c-ar trebui să-mi fac pe deplin datoria mea de autor oficial şi responsabil, înştiinţându-vă că Sfatul Popular al comunei Gargalîc, cât şi toate celelalte împieliţări ale Necuratului pe pământ (birourile U.T.M. şi P.M.R., Colţul Agitatorului, biblioteca comunală Cartea Rusă, sediul A.R.L.U.S. etc.) fuseseră înghesuite cu japca, în casa uriaşă-a lui Ioan Cocoşman, care fusese declarat, una-două, chiabur şi expropriat de tot ce-avusese vreodată. De aceea, fraţii Pavel şi Simion, care tocmai meştereau acum la mina lor subacvatică, se mutaseră într-o aplecătoare, cu cinci coteţe mici de chirpici, lipite de zidul din spate al casei părinteşti (Sfat Popular, acum…

Aţi înţeles!?)

Dar cum s-ar putea numi oare întâmplarea prin care, la două şi-un sfert, un camion rusesc Moltov, mai murdar şi mai zdrenţuit decât ruinele Berlinului, îi lăsase chiar în faţa Sfatului Popular Gargalîc, pe polcovnicul Korostelov, soţul Liubei, şi pe cei doi aghiotanţi mai tineri ai săi?! Iar polcovnicul purta iarăşi la brâu pistolul său Makarov, din care lipseşte doar un singur glonţ, cel cu care şi-a împuşcat, fără gâlceavă, soţia, când, dimineaţa, a descoperit, chiar pe perna ei, delicatul meu lănţişor de argint.

Apoi tot întâmplarea aceea fără nume i-a lăsat pe toţi trei să urce marinăreşte scările roşii şi să intre chiar în biroul unde Caterof se nevoia să mă-înveţe codul de maniere elegante al comuniştilor români şi unde, dincolo de perete, aşezat pe-un genunchi în magherniţa lui, Simion a zis: Uite-l acolo!, lovind uşor cu ciocanul în mânerul şurubelniţei.

Atunci un tunet al cerului şi un răcnet mugit al pământului ne-au asurzit pe toţi deodată, iar fulgerul de lumină albă şi rece care-a izbucnit prin pereţi ne-a lăsat orbi înainte de-a apuca să clipim. Iar, în secunda imediat următoare, cuprinşi de văpaie, nu mai aveam nici picioare, nici mâini, dar nici ochi şi urechi. Hait, mi-am spus, iată şi palma lui Dumnezeu pentru toate păcatele noastre, alea grozav de rele, şi nespus de grele, 20

după cum s-au dovedit ele, când au fost puse pe Cumpăna Binelui şi-a Răului, de la ultima vamă!

– Las’că vă povestesc eu cum ni s-au arătat toate astea, văzute de-afară, a zis Cotilici, că eu eram chiar acolo-n cotul din dreapta al drumului, când am simţit că mi se smulge pământul de sub picioare şi m-am trezit făcut ghem în şanţ cu tălpile-n sus şi cu sifoanele vraişte, printre tufe. Căci, abia mai pe urmă, peste gropanu-ăla, unde a fost Sfatul, s-a înfuriat o mare gogoaşă alb-vânătă, cu vine împletite de vâlvătaie şi fum, care s-a înălţat ca un balaur, răsucindu-se şi înnodându-se-n văzduh, până-a căscat două mari capete negre înspre răsărit şi apus, cu gurile căscate, bre, şi gata să muşte cerul. Iar tunetul, răbufnitura şi huietul s-a auzit, cică, păn’la Taşaul şi Caraharman, dincolo de râpe şi dealuri. Păi, dar aşa cum!? Că doar n-a fost numai ursul, cu toba, ci prăpăduiala prăpădeniei lumii, ca la toate cele Şapte Trâmbiţe deodată.

Dar, cum, de la-nceput, vă spuneam că n-a scăpat nimeni chiar întreg din ceasul cel rău, ar trebui să mai adaug că peste numai două zile, joi adică, a venit mare Comisie de cercetare şi de pedepsire de la Constanţa, cu însuşi prim-secretarul Nicolae Beşcucă, tov.

Nae, cu maiorul Barbu, de la Securitatea Statului, şi cu înseşi scula lui Sarsailă, comisarul politic al trupelor sovietice aliate, adică Serghei Daisăbei, în persoană. Şi, după ce s-au tot învârtit ei printre dărâmături, răsucind cu piciorul vreun pietroi rătăcit sau ridicând mai vreo sârmă, mai vreo tablă de ici-colo, i-au luat la cercetare pe nea Cotilici, paznicul şi pe vreo două, trei babe de prin vecini, care şi-alea, după explozia cea mare, rămăseseră mai surde decât oala. Iar cuvântul sabotaj, răcnit pe toate glasurile, numai eu l-am auzit de vreo zece ori.

Până când, la un pahar de ţuică, aşa, kamisaru-ăla sovietic a zărit ceva strălucind prin cenuşă şi l-a dezgropat cu cizma din dreapta: acel ceva dovedindu-se, peste-o clipă, chiar pistolul din cel mai curat oţel al polcovnicului Korostelov, oameni buni! Dar, pe când îl cerceta el cu mare mirare, răsucindu-l cu luare aminte pe palme, nea Cotilici, împins tot de ceasul cel rău, pesemne, s-a apropiat şi el cu căciula-n mână, ca să explice nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că, oricum, n-a înţeles nimeni nimic.

Comisarul însă, cam fără de sine, aşa, a ridicat pistolul şi l-a trăsnit drept între ochi, de i-au sărit creierii prin salcâmi. Moment în care-am înţeles şi eu, domnule, de ce în pistolu-ăla fuseseră, de la bun început, numai două cartuşe! Iar, la detunatul pistolului, singura bucată de zidărie care mai rămăsese pe temeliile sale, o redută din cataroaie prăjite şi înghesuite de-a valma-ntr-un colţ s-au şi prăvălit toate deodată, cu durduit şi huruitură, peste maiorul Barbu, pe care tac-su-ăla de sub tălpile iadului tocmai ce-l împinsese să-şi aprindă luleaua la adăpostul lor. Dar când oamenii adunaţi acolo, ca la urs, au reuşit, de l-au tras de picioare din dărâmături, el tot a mai căscat gura, cu ochii holbaţi şi-a hârâit ca un joagăr, aşa: – Sabotaj, sabotaj! Împuşcaţi-i pe toţi! Împuşcaţi-i pe toţi!

Dar abia mai pe urmă, chiar prim secretaru-n persoană, tov. Nae, bre, a dat ordin la alde gură-cască, ca să-adune bucăţică cu bucăţică şi os cu os tot ce s-ar mai fi putut găsi din toţi cei spulberaţi pe acolo, prin paradeală, iar sătenii s-au risipit, cu sfială şi groază, printre dărâmături, alegându-şi cu grijă locul pe care să pună piciorul, fiindcă bucăţi mai mari sau mai mici de trupuri omeneşti zăceau pretutindeni, unele atârnând prin crengile devastate ale salcâmilor, iar altele încâlcite la întâmplare, printre sârme şi pari. Capul smuls al lui Simion, de pildă, cu ochii aprinşi de uluire şi spaimă, îi privea înlăcrimat de pe streaşina unei căsuţe vecine, iar un câine jerpelit se strecura printre cucuta de sub garduri, cu o ureche sângerândă în dinţi. Şi-au adus, pe urmă, un hambar pentru grâu, din lemn de nuc, lucru sfânt, şi-au pus alandala acolo cam tot ce-au hotărât ei că semăna, cât 21

de cât, a fărâmă de făptură omenească ( deoarece, cum era creştineşte, p-ăia-ntregi i-au pus chiar întregi), ca să le ducă apoi, cu hărăbaie cu tot, în hruba ascunsă sub zidul de răsărit al bisericii, unde-au şi rămas, cu toată răzvrătirea şi blestemele popii, până la 23 August, în anul acela, când au venit iar ştabii de la partid, cu fanfară şi militari de la Constanţa, de-au scos lădoiu-ăla din pivniţă, pe iarbă, afară, printre corcoduşi şi l-au îmbrăcat de sus, până jos, în pânze roşii, cu stele-n cinci colţuri, cu secere şi ciocane şi cu toate semnele lui Mamona pe ele.

După care, pe la prânz, aşa, l-au urcat într-un camion rusesc, vopsit şi-ăla tot în roşu, ca tichia lui Nichipercea, şi l-au dus cu alai şi tromboane la locul crimei, unde l-au betonat între ruinele fostului Sfat Popular şi i-au trântit o ditamai stânca fasonată deasupra pe care şedea tot steau-aia roşie a lui Stalin şi vreo cinci cuvinte, în formă de poezie, care mai sunt şi-acuma acolo: SLAVĂ NEPIERITOARE / EROILOR CLASEI MUNCITOARE. Deoarece, uite-aşa, am ajuns eu şi cu Cotilici eroi ai clasei muncitoare!

Ceea ce,deocamdată, nu ne doare pe nicăieri.

22

LIVADA DE VIŞINI

Descoperirea unor valori noi ale corpului-marfă şi, prin urmare, a variatelor moduri de întrebuinţare a lucrurilor este opera dezvoltării istorice, întrucât numai o anumită utilitate a unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuinţare.

Karl Marx, Capitalul Aceasta e singura povestire al cărei sfârşit îl ştiam înainte de-a începe s-o scriu, pentru că, întâmplător, am fost pe-acolo, de la început şi până la sfârşit. Astfel încât, mult prea atent la autenticitatea rememorării, nici n-am mai mizat pe nişte semnificaţii surprinzătoare şi subtil strecurate în text. Oricum, nici nu cred că m-ar fi crezut cineva capabil de asemenea performanţe hermeneutice De aceea, singura mea grijă a fost să relatez cât mai firesc şi mai coerent faptele, epica magna, punându-mă singur în imposibilitatea de a începe chiar cu momentul acesta, în care stau oarecum impasibil în faţa zidului alb, spoit în vălătuci largi şi grăbiţi, ca la fiecare început de an şcolar, chiar dacă neglijenţa învolburată a bidinelei mă împiedică să desluşesc conturul uşii care a fost odinioară aici, unde o porţiune dreptunghiulară, ceva mai înaltă de un stat de om, pare să sugereze că peretele vag coşcovit înăuntru ar putea ascunde totuşi o intrare zidită cu ceva ani în urmă, dar mai înainte de revoluţia democrat-socială, din decembrie, care a avut ca urmare şi zugrăvirea intempestivă a şcolii După cum ar fi foarte posibil să mi se pară numai, ca o urmare firească a faptului că tocmai asta aş fi vrut eu să văd. Acum, când m-am întors ca profesor de română, în şcoala unde am fost elev vreme de şapte ani, în cea mai ticăloasă şi perversă perioadă a istoriei noastre recente.

Nu-i nici urmă de alegorie etică sau estetică pe-aici, oameni buni, deşi, citind şi recitind textul de două-trei ori, mi s-ar părea de neînchipuit să nu descoperiţi voi vreo şopârlă semnificativ-exemplară; poate chiar una memorabilă şi aparent îndelung premeditată artistic.

Cred că eram printr-a şaptea, adică în ultimul an pe care-aveam să-l petrec, ca elev, în şcoala asta, când într-o seară, fiind şeful clasei şi comandantul detaşamentului pionieresc, rămăsesem puţin după ore, ca să închid dulapul cu cretă, cerneală şi alte materiale didactice de o inestimabilă valoare practică, privind atent în jur să văd dacă n-a mai rămas ceva pe-afară. Sălile de clasă erau foarte vechi şi podelele sub care se arcuiau adânci beciuri jilave trosneau lugubru, în vreme ce, pe deasupra, se tânguiau scâncit grinzile ostenite-ale podului unde gungureau în cor porumbeii. Atunci, smulgând uşa, ca 23

de obicei, a năvălit în clasă profesorul nostru de istorie Gavrilă Bumbac, rotund, creţ şi rânjit până dincolo de urechi. Părea foarte fericit că mă găseşte la datorie şi mi-a făcut semne cu ochiul drept şi cu ambele braţe, ca să-l urmez. Am străbătut astfel două coridoare cufundate în întuneric până ce s-a oprit la uşa laboratorului de biologie, unde nouă ne era teamă să intrăm chiar şi ziua, pe lumină. Dar el mi-a arătat în palmă o uriaşă cheie vânătă, ca de cetate sau de biserică şi s-a opintit s-o nimerească, ca s-o răsucească în broasca ţestoasă a uşii: zang, zang, clamp, bleang... Înăuntru, mesele lungi din carpen şlefuit luceau stins în lumina îndepărtată a lunii şi mirosea ca de obicei, a dispensar părăsit, cu izuri de spirt denaturat şi de pansamente însângerate. De-a lungul pereţilor erau dulapuri înalte cu vitrine şi cu sute de borcane rotunde, unde, cufundate-n alcool sau formol, vegheau fel şi fel de lighioane de apă sau de uscat, dar mie mi-era cel mai frică de şerpi care, cu ochişori din opal selenar şi blindaţi războinic în solzii lor, licurind verdegalben, păreau aproape vii. Iar eu ştiam, chiar fără să-l văd acum, că, fixat pe un panou heraldic, chiar în stânga intrării, se afla un homar uriaş, cu platoşă din oţel stacojiu, cu cleşti din cremene migălos ascuţită şi cu lungi mustăţi feroce arcuite a pândă flămândă, cu toate că, pe-atunci, mi-era mult mai groază de bufniţoiul împăiat care-şi deschidea largi aripi zdrenţuite şi îşi străfulgera ochii de mort pe deasupra ultimului dulap, de pe partea aceea a clasei.

Aşa cum ştiam că, în stânga catedrei, se afla mereu o masă îngustă pe care trona mulajul color al unui bust omenesc secţionat anatomic, în aşa fel încât să se poată observa structura muşchilor, coastele şi o parte dintre organele interne. Nouă care pătrundeam cu sfială acolo, numai la orele de biologie ni se părea tare fioros şi ne era foarte frică de el, pentru că şi craniul era decupat pe jumătate, ca să se vadă structura internă a nasului şi a ochiului, cu toate terminaţiile sale nervoase, precum şi o parte a creierului, cu urechea internă, cu tot.

Cu timpul, noi, cei care aveam uneori acces în sala de-acolo, îl poreclisem elevul Gică şi-l observam înfrigurat, pe ascuns. Era grozav de urât, pentru că se strâmba la noi cu numai jumătate din dantură, dezvelită într-un fel de rânjet feroce şi pentru că unul dintre ochi, ca o minge jupuită de ping-pong, ne privea albastru şi însângerat pe margini, ca şi cum ne-ar fi studiat şi el, pe cont propriu În seara aceea însă, lumina lunii se strecura-n ape-ape prin perdeaua de pânză rărită şi aveam senzaţia că dinţii lui, neobişnuit de albi joacă mărunt în penumbra din colţ, ca într-un fel de rânjet clănţănit şi neterminat.

Chestia cea mai urâtă era că tocmai masa aceea îi trebuia tovarăşului Bumbac care m-a îndemnat să-l iau pe Gică de-acolo şi să-l mut pe catedră. Aşa că m-am apropiat şovăind de mulajul acela terifiant şi l-am săltat preocupat în braţe. Dar când am simţit că tocmai obrazul mutilat al caloianului se lipeşte oblic de obrazul meu stâng, am făcut un pas înapoi, ţipând. Şi poate că i-aş fi dat drumul pe jos, dacă tovarăşul nu m-ar fi ameninţat mai întâi că, dacă se va întâmpla să-l distrug pe veteranul Gică, mă jupoaie de viu şi mă pune în locul lui pe catedră, ca să facă elevii experienţe pe mine.

Apoi, am luat amândoi măsuţa aceea îngustă şi-am mutat-o în clasa noastră, eu cu spatele, iar tov Bumbac, legănându-se şi holbându-se la mine de partea cealaltă „Fii, bă, atent la cum calci, că mă umpli de draci şi-o să dai teză cu mine, mâine-poimâine!”

Numai că, ajunşi întregi la destinaţie, am aşezat masa cea nouă chiar în colţul din stânga catedrei, iar tov. Bumbac a scos de pe undeva o faţă de masă din velur purpuriu şi-a înfăşat-o cu mare dichis, după care-a făcut câţiva paşi înapoi, ca s-o admire: „Opaaa, ia uite, ce frumos se-asortează!”, s-a mirat el, căci, întâmplător, picioarele măsuţei care părea o canapea ceva mai înaltă fuseseră spoite cândva cu o foarte diluată vopsea grena, de culoarea măceşelor bătrâne. La întoarcerea în laboratorul de biologie, l-am lăsat pe el în frunte, pentru că-mi era din nou frică să dau ochi cu elevul Gică şi cu şerpălăii 24

încolăciţi în borcane, care ne priveau cu ochi hipnotici prin întuneric. În colţul dinspre fereastră, de unde tocmai ridicasem măsuţa era o uşă metalică, vopsită-n alb şi atât de zadarnic camuflată-n peretele văruit, încât n-o văzusem niciodată deschisă, mai ales că avea o închizătoare fină, ungurească, iar fanta îngustă a cheii nu era mai înaltă şi mai lată, decât o unghie de copil. De aceea, profu a scos o cheie ca o agrafă şi-a întredeschis uşa aceea secretă numai cât să încăpem pe rând, într-o dungă., pătrunzând astfel într-o cămăruţă cât un şifonier mai mare, cu rafturi largi de lemn, proptite-n drugi metalici pe peretele îngust, din dreapta. Mirosea a motorină şi-a pişat de şoareci, deşi, pe vremea aceea, înăuntru nu se-afla mai nimic. Decât un steag jumulit, cu fostele însemne regale şi, sprijinit în colţul din stânga, un tablou cu rame roşii, pe a cărui panglică cernită,de jos, scria cu litere încondeiate auriu: Gheorghi Malenkov, drag tovarăş şi prieten. Ştiam deja pe dinafară toate comitetele centrale ale PMR şi PCUS, care se perindaseră rând pe rând, pe peretele de deasupra catedrei, dar pe tartorul Malenkov ăsta tot nu-l ştiam. „Ce căutăm noi, Doamne, prin sarcofagu-ăsta?”, începusem să mă-întreb cu frică, când profu-a ridicat cu grijă prosopul alb care acoperea jumătate din raftul de la mijloc şi-a descoperit trei momâi neterminate, din ghips alb şi meticulos lăcuit: unul subţirel şi chel ca o şuiţă şi doi mai noduroşi, dar cu nişte respectabile bărboaie înfoiate, ca bidinelele: „Haidaaa, Marx, Engels şi cu Lenin!”, am şoptit eu, recunoscându-i din prima căci îi văzusem de o mie de ori, prin cărţile de şcoală şi pe-afişele lipite pretutindeni, inclusiv pe closetul din spate al cârciumii, ca să nu mai vorbesc de dispensar, de frizerie sau de Sfatul Popular şi Căminul cultural, pe unde bărbile lor prea uscate sau prea fleşcăite fluturau zi şi noapte, odată cu freamătul oracular al afişelor lăsate să înfrunte pe cont propriu ploile şi vânturile Pontului Euxin. „He, he, părinţii istoriei moderne, nepoate!”, a jubilat Bumbac şi-a scos de pe raftul cel mai de jos un fel de rucsac militar , prevăzut pe-o parte şi pe cealaltă, cu trei buzunare mari din velur kaki. Ia uite cum facem, a mai zis el. Iar, după ce l-a prins pe Lenin de gât, l-a examinat cu atenţie, răsucindu-l delicat prin faţa ochilor şi l-a vârât cu şovăielnică precauţie, într-unul din buzunare, asigurându-se cu palmele făcute căuş, că păpuşoiul acela stă foarte bine acolo. Pe urmă tot aşa, cu Marx care s-a lăsat ceva mai greu aşezat la buzunar, din pricina bărboiului său cât o plantă agăţătoare. Şi, de îndată ce prealuminaţii învăţători au fost instalaţi, fiecare la buzunarul său, tov. Bumbac mi-a aninat turbinca aia de gât, în aşa fel, încât să-mi stea atârnată în faţă, pe piept şi-a deschis prudent uşa de tablă, care, prin interior, era mâzgălită cu smoală de bărci şi cu bronz pentru sobe. „Ai mare grijă cum şi pe unde calci, a hârâit ameninţător proful, şi să nu care cumva să ciobeşti statuile-alea că-ţi trimit tot neamul la săpat, la Canal, iar pe tine te fac cal de şaretă!” După care-a luat-o milităreşte înainte, în vreme ce eu îi călcam şovăielnic pe urme, ca babiţa prin baltă.

Pe drum, mi-a explicat că primise arătările-acelea de la regionala de partid, pentru a le-înscrie în inventar şi a le expune într-un loc sigur, ca să nu fie distruse, sau, mai rău, batjocorite în vreun fel oarecare, cum se şi întâmplase prin alte părţi. De-aceea, fără să-mi scoată traist-aia de la gât, le-a extras la fel de prudent, una câte una şi le-a aşezat umăr la umăr, pe catedră, cu Lenin ceva mai în faţă. „Fii atent, că ăsta-i tartoru’ Să ai grijă de el, ca de ochii din cap!”

După care, şuierând îngrijorat şi ameninţător, mi-a dat de înţeles că eu voi fi responsabilul cu statuile gloriei revoluţionare, urmând să le scot în fiecare dimineaţă din văgăuna lor şi să le instalez pe masa de lângă catedră, după cum avea să-mi arate el, „Uite aici, pe mijloc, cu Lenin, la dreapta şi cu ceilalţi doi, alături. Dar întotdeauna cu Marx în mijloc, bagă la cap!” „Dar dacă-o lovi cineva masa asta din întâmplare, că 25

şcolărimea se cam joacă pe-aici, în fiecare pauză!?”, „Apăi, n-or să se mai joace, îţi garantez eu!” „Până una, alta, ia uite-aici, a zis el solemn şi mi-a aliniat pe marginea mesei trei chei” Cea grea-vânătă de la biologie, cea minuscul-aurie pentru uşa metalică a firidei cu rafturi şi alta chiar mai mică, pentru vreun sertar încă necunoscut. „Acum se cheamă că părinţii clasei muncitoare sunt sub stăpânirea ta... Ceea ce, atenţie, presupune şi-o mare onoare, dar şi îngrozitoare primejdii, căci sunt lucruri cu care nu trebuie să ne jucăm în viaţă, băi tovarăşe comandant de detaşament!” „Tot înainte!”, am răspuns eu instinctiv.

După care, pe acelaşi ton grav-ameninţător, mi-a desluşit că misiunea mea era să vin la prânz, înaintea colegilor mei, să scot cele trei statui din ascunzătoarea lor şi să le înşir pe măsuţa din clasă, în ordinea stabilită, urmând să mă învârtesc toată ziua prin jurul lor, ca să nu li întâmple ceva rău, iar seara, după ore să rămân întotdeauna ultimul, ca să le duc în siguranţă şi în bune condiţii la debaraua lor secretă. Pe urmă, un alt val de avertismente şi cumplite ameninţări, cu sfatul final să păstrez cheile-acelea, ca pe ochii din cap. Şi, cum tocmai mă pregăteam să-întreb la ce foloseşte cheia cea mică, tov. Bumbac a smuls-o de sub nasul meu şi-a deschis dulăpiorul alb, cu ditamai Crucea Roşie, din partea cealaltă-a catedrei, de unde a scos o casetă din tablă kaki, pe care-a desferecat-o cu o cheie şi mai mică, extrasă de pe sub borcanele cu iod şi spirt medicinal. Cutia aceea conţinea o sticluţă cu ulei de in, un prosopel curat din bumbac imaculat, un tub cu pastă de dinţi Cristal şi periuţa aferentă: „În fiecare seară, după plecarea bandiţilor ăştia de colegi ai tăi, vei înmuia prosopul pregătit aici în uleiul amestecat cu sidef de scoică şi vei lustrui bine fiecare statuie-n parte, până vei fi sigur că-i curată ca porumbelul păcii... Ia uite!”, a adăugat el înhăţându-l pe Marx şi răbuindu-l bine pe toate părţile, după ce picase niscai ulei de-acela pe prosopel, precum îmi spuse. „Opaaa, ia uite ce alb şi frumos l-am făcut! Da’ ia fir-ai atent aici! Dacă rămân ceva urme prin barbă sau prin urechi, îl freci bine şi cu periuţa de dinţi, ca să facem o acţiune revoluţionară şi avântat pionierească, de-adevăratelea” „Tot înainte!”

Măcar că numai ceva mai târziu, mi-am dar seama în ce robie perpetuă mă vârâsem cu capu’ înainte, ca boul, la jug. Deoarece în fiecare zi, mă învârteam prin curtea pustie a şcolii, începând de la douăsprezece, deşi cursurile gimnaziale începeau de la treisprezece. Până mă vedeau femeile de serviciu bine instruite, care-mi deschideau uşa şi mă îmbiau înăuntru „Alo, băiatu’ cu păpuşoii, vino încoace, bre, ca să-i ştergi în dos şi să le schimbi scutecele!” Urma apoi pătrunderea înfiorată-n sala de biologie, veşnic întunecată şi duhnind a mortăciuni, ca o peşteră. Călcam cu băgare de seamă, doar pe centru, cât mai departe de borcanele aurii cu şerpi şi cu broaşte râioase, tremurând din toate încheieturile, pe măsură ce mă apropiam de rânjetul decupat, al elevului Gică. După care, mă iveam din nou cu tolba pe umăr, din ale cărei buzunare umflate se zăreau uneori cheliile corifeilor. „Apăi, să ai mare grijă de ei, maică, mânca-i-ar Samodiva, cu cine i-a adus pe-aici!”, şoptea în pumni vreo femeie de-aia, neagră, nedormită şi cocoşată de muncă.

Ca să nu vă mai spun că eu eram singurul care nu ieşeam niciodată în pauze, obligat să latru ca Azorică, pe lângă ciuciuricii-ăia din ghips, care şedeau bosumflaţi şi cu bărbile-n piept de parcă-ar fi avut fiecare câte-o ţeapă înfiptă la noadă. Iar, cam o dată pe săptămână, venea în control şi tov. Bumbac „Ce faci, băi sentinelă, dormi?, De ce nu eşti la locul tău, pe scăunel!?” Căci, încă din prima zi, venise val-vârtej, la noi, în clasă, ca să explice povestea cu părinţii proletariatului şi să-i ameninţe hăulit, cu moartea-n chinuri cumplite pe toţi cei ce-ar fi îndrăznit să-i atingă. Apoi, desenase cu creta, pe podea un larg semicerc în jurul colţului acela de clasă, unde desenase direct pe duşumea, un fel de 26

hârcă dinţoasă şi două oase puse-n cruciş, ca la piraţi: „Ce-i asta?”, întrebase el fioros. „Pericol de moarte!”, îndrăznise Mitică Gurgui. „Bravo! E bine să ştiţi ce v-aşteaptă. în cazul în care vă vine pofta să vă-încuraţi pe-aici.” După care se întorsese spre mine: „Iar tu o să stai colea, pe scăunel şi-o să-mi faci listă cu toţi bandiţii care se-apropie periculos de masa cu statui!”

Făcea doi, trei paşi înapoi , ca să-i vadă mai bine, mirându-se şi lăudându-mi vigilenţa revoluţionară, după care îi lua pe fiecare-n palmă şi-i răsucea pe toate părţile cu un aer expert: „Milică, ia fugi la mă-ta, să-ţi dea pomp-aia cu flit!”, apoi, către mine, cu buze tremurânde: „O să-ţi bag la flit d-ăla pe gât, până-o să te stârpesc de pe faţa pământului! Ia, uite, ce-ai făcut!? Ai lăsat muştele să se cace-n barba lui Marx! Hai, scoate limba şi şterge, că parcă vorbesc chinezeşte!” Şi tot aşa, până într-o seară, când am găsit măsuţa uşchită într-o parte, iar pe Lenin căzut într-un colţ, cu ţăcălia frântă şi rostogolită la doi paşi mai departe. Crimă!

Bine că-am văzut-o şi-am recuperat-o la timp! Dar sunt momente-n viaţă când ceva necunoscut,din adâncuri nici nu-ţi mai dă prilejul să te gândeşti la nenorociri, iar, în tot ceea ce faci, se coboară o pace şi o bună ştiinţă izbăvitoare. Aşa că, după ce i-am examinat cu însutită atenţie, am vârât bărboşii-ăia nevătămaţi la locurile lor, în buzunarele raniţei, iar pe Lenin, înfăşat în ştergarul său,umed, l-am strecurat între două caiete, în ghiozdanul meu din carton vişiniu. Era vineri seara, aşa că aveam ceva timp să mă gândesc la vreo miraculoasă minciună salvatoare, mai înainte de-a fi exemplar tras în ţeapă, pe catargul din curtea şcolii, după cum îmi proorocise de mai multe ori fiorosul tovarăş Bumbac.

A doua zi, sâmbătă, am alergat cu geanta-n spate, la bătrânul învăţător Petru Ezarhu care era ceva rudă cu noi, dar trăia singuratic, într-o căsuţă cu doar o odaie şi-o tindă, din capătul de nord al satului „De’ mă băiete, a rostit el molcom, examinându-l pe Lenin, poate-am uitat eu să-ţi spun, dar cine se joacă cu dracu’ trebuie să dea obligatoriu şi peste tat-su. Asta-i lege! Dar acum, ia să vedem ce se poate face, că, orice-a fost făcut de mână de om, cu mână de om se repară. Asta-i altă lege, doar că ceva mai blândă!” Însă abia mai târziu, după-amiază, când adormisem deja pe-o laviţă, cu motanul în braţe, m-a trezit cu blândeţe şi m-a chemat după el, în fundul grădinii, unde m-a ajutat să mă urc într-un prun, ca să-adun cleiul sticlos întărit în perle aurii, pe la încheieturile crengilor, iar el s-a străduit să desprindă o frunză albă din chenarul care împodobea o uriaşă stelă de marmură imperială, târâtă cândva cu caii, de pe la Histria şi care acum zăcea aşteptând, în urzici. Apoi, a fiert cleiul acela adunat de mine, într-un ibric mic de aramă, iar frunza de marmură a pisat-o îndelung într-o piuliţă oţelită, până s-a făcut o pulbere mai fină şi mai curată, decât făina cea nouă. Apoi, a răsturnat praful acela-n ibric, a amestecat bine şi l-a întins pe ţăcălia-aia ruptă, pe care-a împins-o la loc, sub guşa năpârlită-a statuii, unde s-a lipit numaidecât de parcă nici n-ar fi fost ruptă vreodată: „Băi copile, să ştii matale că nici eu nu mă aşteptam să iasă atât de bine, a spus el, frecându-şi mâinile foarte mulţumit, întrucât ce-am făcut noi aici, măi nepoate, poate lipi şi aripile îngerilor, nu numai bărbile dracilor!”

Totul adeverindu-se minunat luni dimineaţa, când am şters cu mare-îngrijire momâi-aceea, contemplând-o exigent din toate părţile şi înfăşând-o atent pentru călătoria spre şcoală unde şi-a luat locul pe pluşul purpuriu, alături de celelalte două. Numai că tot era să-mi murdăresc pantalonii pe dinăuntru, când, la prima inspecţie, tov. Bumbac a păstrat tocmai bustul acela-în palma dreaptă, ca să-l cântărească uimit „Opaaa, dar ce-are Lenin al nostru azi, căci, uite, are un ochi mai mic!”, după care s-a dus să-l verifice şi pe cel pe care-l primiseră ei, pentru sala de şedinţe a Sfatului Popular, dar care, spre norocul meu, s-a dovedit a avea şi el un ochi mai îngust, din fabrică. Cu toate acestea, seara, când 27

l-am condus pe-al nostru la locul său, din debara, nu m-am abţinut să nu-l strâng puţin de gât şi să-l scutur: „Păi d-ăştia mi-ai fost, băi liftă păgână, voiai să mă vezi jupuit de viu şi tras în ţeapă, ca duşman al poporului!?”

Trecuse însă primăvara şi mai aveam doar o lună până la ultimul clopoţel. Cea mai grea lună din viaţa mea de elev, întrucât, ştiind că vor părăsi definitiv zidirile-acelea, colegii mei parcă turbaseră brusc, încălcând des şi cu plăcere, orice regulament. Iar eu trebuia să-mi petrec toate pauzele pe semicercul de cretă, cu aripile larg deschise, precum cloşca care-şi apără puii. Cu toate că destul de des, eram fentat şi vreun curajos ajungea la statui, ca să le mângâie patern pe chelie sau să le şteargă ostentativ pe la nas. „Ia lasă bă, că astea-s proprietatea colectivă, a clasei muncitoare, că doar nu le-o fi fătat mă-ta, pe sub garduri!?” Totul culminând cu momentele când i-au desenat o cruce fascistă pe frunte, lui Engels, repede volatilizată de mine, cu uleiul de in sau când, profitând că ieşisem şi eu trei minute în pauză, i-au subtilizat pe toţi trei de la locurile lor şi, spre disperarea mea isterică, i-au ascuns pe undeva, prin vreo bancă „Stai, bă, blând că i-am dus şi pe ei pe-afară, prin tufe ori tu nici n-ai văzut ce constipaţi se holbau la noi, înfăşaţi în reverele alea şi cu gâtlegăul cât pumnul, sub guşă!?” Şi nici nu mai aveam cui să mă plâng, căci marele Bumbac nu-şi mai făcuse căpcăuna sa apariţie prin clasa noastră. Astfel, s-a încheiat anul şcolar, ne-au dat coroniţe din rapiţă-înflorită şi din talpa găştii la cine le-am meritat, iar, mie, spre exemplu, mi-au dat şi-o cărticică roşu-zburlită despre Copilăria lui Vladimir Ilici Ulianov, ca şi cum eu nici n-aş fi ştiut despre cine e vorba: „He, he, he, am râs eu, privind poza de pe coperta din dos, păi dacă nu-i lipeam eu barba la loc, acum ar fi fost chel pe toate părţile!”

Deci, văzând eu că nea Bumbac s-a topit ca măgaru-n ceaţă, mi-am închis maimuţoii la locul lor, în văgăuna lui Malenkov, iar cheile le-am păstrat bine unse, la grinda de-acasă, pentru socoteala finală. Ia uite-le!

Astfel, acum, după douăzeci de ani şi după ce-am traversat înfiorat laboratorul cu broaşte şi şerpi la borcan, stau oarecum surescitat, în faţa zidului alb, spoit în vălătuci largi şi grăbiţi, ca la fiecare început de an şcolar, iar neglijenţa învolburată a bidinelei, mă împiedică să desluşesc conturul uşii care a fost odinioară aici, deşi pe o porţiune dreptunghiulară ceva mai înaltă de un stat de om, peretele vag coşcovit înăuntru pare să confirme faptul că pe-aici a fost cândva o intrare zidită în grabă. Dar de când m-am reîntors în şcoala aceasta, în calitate de profesor acum, port cheia aceea ungurească-n buzunarul de pe piept al vestonului, pregătită pentru momentul inevitabil când mă voi hotărî să mă reîntâlnesc cu-alde Statu-Palmă-Barbă-Cot. Iar chestia e că chiar am reuşit să pătrund tulburat în sarcofagu-ăla vertical, după ce uşa metalică s-a desprins lugubru din tighelurile sale de var închegat. Mai întâi mi s-a arătat prin penumbra prăfuită, nefericitu-ăla de Malenkov (mortu’ viu, din lada goală, de sub scara fără trepte) şi numai apoi, i-am zărit tresărind şi pe cei trei tartacoţi ai mei, ghemuiţi conspirativ, sub prosopul de burangic, sub care-i lăsasem. Erau imaculaţi, întregi şi oarecum mulţumiţi, căci România postrevoluţionară se afla pe mâini bune, antrenată din nou pe calea socialismului nostru medieval, de inspiraţie slavonă.

Aşa că, deocamdată, nu-mi mai rămânea decât să închid uşa şi să şterg cât de cât urmele trecerii mele pe-acolo. Cred că teroarea aceea secretă din copilărie rămăsese adânc ascunsă-n sufletul meu şi că mi-era încă frică de reîntoarcerea val-vârtej, a lui Bumbac despre care nimeni nu mai ştia nimic, de când cu a doua epurare a deviaţioniştilor de dreapta. Măcar că uneori îl visam pontator cu halat şi carnet, la Canal 28

sau strivit ca o balegă-însăngerată, sub vreun bolovan gigantic, care-i fusese rostogolit intenţionat-din greşeală chiar în moalele capului Iar dom’ Ezarhu, bătrân, reumatic, solitar, îmi spusese chinuit de tuse: „Cine ştie pe unde l-au mai dus vânturile mai-marilor săi, ca să scoată panglici pe nas şi s-aiurească nărodul...Lasă-l în plata Domnului, bine că-am scăpat noi de dânsul!” Şi mare dreptate-avea, căci revoluţionarul tovarăş Bumbac nu se mai arătase deloc, nici măcar, cu voia dumneavoastră, pe lista atât de relaxativă, a FSN-ului Cel puţin, până acum, când sentimentele mele, faţă de persoana şi îndeletnicirile sale secrete, se vor mai fi înmuiat. Iar asta, în primul rând, pentru că cele trei chipuri cioplite se dovediseră nişte fetişuri binevoitoare şi un neaşteptat izvor de bunăstare, după cum ne tot promiseseră tuturor săracilor lumii, prin manifestele lor. Fiindcă, într-o luni, seara, mă căutase la şcoală fostul meu coleg Despinoiu, care, proaspăt disponibilizat, vindea bilete de parcare pe-un maidan cu mărăcini, din apropierea fostelor tabere pioniereşti, de la Năvodari: „Mă băiete, ia fir-ai atent aici, un amărăştean care-a fost paznic la Sfat, la Năvodari a vândut un cărţoi d-ăla cu pomagii pentru Ceauşescu, pe trei sute de euroi, la neşte suedezi dăn Dnemarc-aia, a lor, care face colecţie cu ţepe d-aştea comuniste, cică.

Aoleu, să-i fi văzut ce bucuroşi era, parcă-l apucaseră pe dracu’ de coadă, ce mai!”

Iar el, prietenul meu Despinoiu, mereu ferice şi bine intenţionat, venise să mă întrebe: dacă, prin şcoala noastră nu mai rămăseseră, înghesuite pe undeva, niscaiva albume pioniereşti cu Cei mai iubiţi părinţi ai copiilor sau ceva insigne, steme, cravate pionereşti, urmând să mă pună cât mai curând, în contact cu colecţionarii de la hotel Cleopatra; ca să mai scoatem şi noi, ceva, acolo, de-o bere, două, nouă...nouăzeci şi nouă, că, uite, vara-i deja pe ducă „Păi, ar cam fi ceva...”, am acceptat eu cam într-o dungă, aşa, aducându-mi aminte de barbăcoţii mei, ferecaţi, dar hotărât deja să fac afacerea pe cont propriu. Iar, din vorbă-n vorbă, îndoindu-mă eu făţiş că Nae Despinoiu ar fi putut reţine numele suedezilor, am aflat că pe colecţionarul-şef, ăla cu banii, îl chema Soderberg şi că aştepta oferte în fiecare seară, la Terasa Măslinilor, ultima masă, spre mare. Şi, neamţ, domnule!, chiar l-am găsit acolo în prima joi, seara, după ce reuşisem să-mi extrag păpuşoii de la coteţ şi să-i scot la comerţ, fiecare la buzunarul lui şi îndelung lustruiţi pe rând, ca perla din scoică. Iar ca să fiu scurt, afacerea s-a încheiat în mai puţin de zece minute, cât i-a studiat omul, răsucindu-i în palme, pe sub masă „Cinci sute ”, a şoptit el în engleză şi-a strecurat bancnotele într-un pliant turistic, de pe colţul mesei. „Şase”, am precizat eu foarte serios, fericit că-mi fusese, în sfârşit, răsplătită răbdarea de a fi învăţat să număr până la zece, în câteva limbi europene, iar, la sfărşit de tot, chiar şase sute-au rămas, căci omul părea foarte mulţumit: „Good job!”, a murmurat el, în vreme ce strecura năpârstocii în geanta cât o faţă de pernă-a soţiei sale.

Dar adevărata afacere bună tot eu am făcut-o, întrucât cu banii aceia, am cumpărat un hectar de livadă de la un pensionar damblagit de foame şi-am devenit astfel primul proprietar funciar dintr-o lungă serie de pălmaşi rătăcitori. „Patronul!” cum îmi spun copiii, care pândesc prin lucernă, ca să sară gardul la fructe. “Şase, vine patronul!”, şuşotesc ei pe brânci, când mă reped cu bicicleta, să-mi inspectez proprietăţile.

O livadă de vişini, Maica Ta, Doamne! Păi, vă imaginaţi voi o livadă de vişini, înflorită sub lună şi-o căsuţă albă de lemn drept în mijloc, pe tăpşanul de lângă fântână!

29

MELEK Privite din afară, locurile şi întâmplările acestea nu pot părea adevărate, dar, la o examinare obiectivă, nici planeta aceasta şi nici locuitorii ei nu ar putea trece vreodată pragul efectului de real, oricât de îngăduitori cititori ne-am strădui noi să fim. De data aceasta însă, totul a început cu neaşteptata alunecare-n tenebre a preafrumoasei şi zburdalnicei Leila, tânăra soţie a lui Pavel, care, de trei zile, nu mai vorbea şi nu mai da semne desluşite de înţelegere. Aşa că: „Hai la prealuminatul învăţător!” îi şoptise Simion fratelui său, în ungherul dinspre uşă al camerei. Iar, după ce domnul Petru Ezarhu, venise iute s-o vadă şi o cercetase înduioşat din priviri, căci o iubea ca pe un copil al său, hotărâse, pe loc, sugrumat totuşi de şovăieli şi de rele presimţiri „Chiar mâine.mergem la Ghenucia, ca s-o vadă Meleku!” „Adică, la capătul întregului pământ locuit!?” „Eg-zact!”

Pentru că, iată, la două ceasuri de Babadag, drumul nu era decât o brazdă clisoasă de loess înţelenit, şerpuind la noroc printre mlăştinişuri invadate de ţipirig ciufulit sau prin labirinturi de stuf şi de papură, care se deschideau uneori în luminişuri rotunde, invadate de volbura bălţii şi de mătasea broaştelor. Totul putred, sfâşiat, fermentat, căci, după trecerea roţilor apa fierbea în bolboroci alburii, ca şi cum drumurile acelea scufundate arfifost podite cu csrbid sau cu var nestins. Cunoscând prea bine pustietatea locurilor, Petru şi Pavel încremeniseră umăr, la umăr, pe scândura din faţă, întorcându-se tot mai des ca s-o cerceteze pe Leila, care, tot mai palidă şi mai străvezie, zăcea în lada căruţei,între maldăre parfumate şi moi de secară şi de lozioară pletoasă, iar, la hăţuri, rămăsese numai Simion, care lăsa caii să-şi caute singuri drumul, şfichiuind, din când în când, cu biciul lui plumbuit vreun şarpe de mâl , care se ridica la vedere, înfăşurat pe roţile din faţă. „O pierdem…”, a spus Pavel pierit. „Nu, a zis hotărât Petru, căci satu-i dincolo de colină!”

De la un timp însă, coama aceea de argilă-ncleiată a început să urce în serpentine strânse, care ar fi devenit imposibile, dacă cei care trecuseră pe-acolo mai înainte n-ar fi tăiat şi n-ar fi risipit pe cărare, snopi de stuf şi de papură, împletiţi de la sine-n mocirlă.

Apoi, după o lagună rotundă, adormită pe nisip cuarţos şi pe pietre frumos şlefuite de valuri, s-a arătat carapacea blândă a aluviunilor şi şleaul galben, pe care caii au săltat învioraţi dintr-o dată, de insulele verzi cu troscot şi păiuş, care se înşirau de-o parte şi de alta a drumului. Dar satul părea să fi dispărut miraculos de pe faţa pământului.

- Sunteţi siguri că trebuia să fie un sat pe aici , a întrebat Pavel, la noroc, convins fiind că măcar unul dintre cei doi însoţitori ai săi se va fi trezit când căruţa săltase smucit pe coaja de calcar a podişului.

- Satul e ceva mai la dreapta, spre Razim, a spus Petru, dar nu-l vezi tu pentru că se află într-o vale rotundă-a podişului, ca un crater de-acela din lună. Chiar şi migratorii 30

de la răsărit(goţi, ostrogoţi, costoboci, bulgari, tătari, huni sau pecenegi) au trecut adesea pe-aici, fără să-l vadă. Norocul lui! Şi, într-adevăr, după ce drumul s-a înclinat puţin câte puţin, înspre oglinda încă nevăzută a Pontului, s-a arătat, într-o dolină lenticulară-a întinderilor de calcar jurasic, un fel de aşezare cu vreo douăzeci de case risipite pe sub plasa de ramuri uscate, a salcâmilor şi a altor arbori contorsionaţi şi pustii.

- Ăsta-i satul sau ce-o mai fi rămas din el, a spus Petru rar, ca un ghid turistic. Înainte de schimbul de populaţie, turcii şi bulgarii îi ziceau Ghiaurciuc, dar acum, când i se mai întâmplă, foarte rar, să fie trecut pe vreo hartă, i se spune Ghenucia, chiar dacă oamenii, care şi câţi-or mai trăi pe aici, îl numesc Sălcioara.

Văzut aproape în întregime de pe buza amfiteatrului natural, satul părea totuşi izinit, înăbuşit de ceţuri adormite şi părăsit, deoarece nici o fiinţă, om sau lighioană, nu adia pe nicăieri, prin curţi sau pe uliţe. Casele din chirpici văruiţi şi cu acoperişuri din olane înverzite se adunu în ele însele ca nişte ţestoase, şovăind cutremurat, ca şi cum ar fi fost gata gata să se prăvălească pe rând, în pâlnia de calcar, de sub tălpile lor. Undeva, în mijloc, mai dăinuia minaretul văruit al unei moschei seculare. Iar alături, între duzi ninşi de volbura vătuită a omizilor, se afla, se pare, şi o biserică ortodoxă, un fel de staul bulgăresc, cu înalte temelii de gresie şi de granit, dar care purta, deasupra intrării, o cruce foarte vizibilă, atent desenată cu leşie neagră, pe frontonul de var. Dar zidurile, gardurile şi trunchiurile păreau ţesute într-o năvădeală de păianjeni şi de funigei viscoliţi din văzduh.

Pavel oprise caii chiar înaintea bisericii, sub un salcâm uriaş care trebuie să fi închipuit o clopotniţă, căci purta, pe crăcanele retezate-ale crengilor, trei clopote destul de impozante, iar funiile aninate de limbile lor metalice fluturau moale în briza subţire. De jur împrejur, nu erau nici garduri, nici porţi, nici poteci pietruite şi nici straturi cu flori.

După ce călătorii au coborât să-şi dezmorţească picioarele însă, de undeva, dintre tufele de liliac fanat, s-a arătat un bătrânel scund, arcuit şi ciudat înveşmântat în largi şalvari galbeni cu brâu verde-praz şi cu o bundă din şiac negru, pe umeri.

- Să fiţi bine veniţi, oameni buni!,a grăit el rar, pe sub streaşina albă-a mustăţilor.

- Săru’ mâna, părinte, a răspuns Pavel supus. Da’ eu tot nu ştiu dacă mata eşti preot la aşezarea asta creştină de-aici sau hoge la moscheea-aia din dosul grădinii?!

- Pe bună dreptate, fătul meu, căci, mai întâi, am fost doar păstorul ortodocşilor care mai rămăseseră, câţi mai rămăseseră, prin pustietate-asta păgână, dar turcii, când au plecat toţi deodată, înspre locurile lor de baştină, acu’ vreo lună-aşa, mi-au dat cheile şi mi-au încredinţat tot mie şi moscheea-asta a lor, ca să n-o las prădată şi pângărită de venetici şi să veghez, ori de câte ori pot, asupra melekului.

- Melek?! Ce melek?, a-ntrebat Simion, mirat pe bună dreptate.

- Un djinn d-ăla păgân de-al lor, care nici eu nu ştiu la ce-o fi bun! Dar, dacă vreţi, mergem să vi-l arăt - Asta chiar că am vrea şi noi!, a spus Petru cu oarecare uimită nerăbdare.

După care, urmându-l pe acel popă ciudat, ce fâlfâia din şalvari înainte, au străbătut livada de peri şi de duzi devastată de invazia omizilor păroase. Apoi, într-o încăpere îngustă, din dreapta porţilor mari din stejar, şi-au lepădat încălţămintea şi, la insistenţele popii, au îmbrăcat nişte halate lungi de culoarea castanelor.

- Trebuie să facem după legea lor, le-a explicat călăuza, mergând mereu înaintea lor prin uriaşa sală de rugăciuni, ocrotită de o cupolă abia întrezărită printre umbrele plutitoare ale încăperii pustii.

- Aferim!, a răspuns Pavel cu un zâmbet subţire.

31

- Iată, a spus cu solemnitate bătrânul, oprindu-se în faţa unui bloc din marmură neagră, perfect dreptunghiular şi lustruit ca sticla, care îşi avea o odăiţă-nişă numai a lui, boltită-n perete.

Apoi, a deschis cu înfiorată prudenţă sipetul de abanos, ce se afla acolo, deasupra şi,miracol, înăuntrul acelui cufăr îngust şi fragil, ce semăna cu cutia unei vioare de lux, li s-a înfăţişat, nemişcată la început, numai o ciudată arătare, ca o păpuşă din sticlă, uşor iluminată verde-albastru pe dinăuntru, cu ape tremurate de opal fumuriu, ca lumina de lună prin ceaţă.

- Şi vrei să spui că, păn’ la urmă, arătarea asta e vie?, a întrebat Pavel şoptit.

- Păi, ia uite că-a deschis ochii!

Deoarece creatura aceea translucidă chiar deschisese doi uriaşi ochi negri,migdalaţi şi hipnotici, ca ochii albinelor.

- Dar, de mâncat, mănâncă ceva?, s-a interesat Simion.

- Eu, unul, cred că nu mănâncă nimic, pentru că n-a ieşit niciodată din lădiţa lui, de-aici!Şi nici n-a scos vreun miorlăit, ceva, ca să crezi că-ar avea vreo trebuinţă!

- Multe făpturi ai lăsat, Doamne, pe feţele văzute şi nevăzute-ale lumii!, a murmurat Petru, închinându-se fără de sine şi făcând un pas înapoi.

Dar când au păşit iar în luminile zilei, soarele se ridicase deja peste tivul de aur al orizonturilor cu o lumină nouă, aproape fluorescentă, care sporea cu umbre albastre fiecare crenguţă şi fiecare frunză, iar cerul, un tău de limpezimi fără maluri, se adâncea nesfârşit pe deasupra, vertiginos şi astral ca un tunel vertical. Lumea întreagă era curată şi limpede, ca după o ploaie cuminte. Deoarece până şi duzii aceia, ţesuţi în burangicul mincinos al omizilor, se îmbrăcaseră în noi frunze crude şi fragede, ca în luna lui mai. Iar satul întreg se deşteptase ca din vrajă şi somn: cântau găini pe sub garduri şi pitpalaci nevăzuţi între frunze, mai lătra vreun câine, mai striga câteo lele prin garduri şi se auzeau care grele coborând pe şleauri. Leila se ridicase-n picioare, în coşul căruţei şi îi aştepta fluturându-şi larg braţele „Nu ştiu cum s-a făcut, a zis domnul Ezarhu îngândurat, dar nici nu cred că-ar avea vreo importanţă dacă-am şti.”

32

TARE CA SALCÂMUL După ce, prin 1949, tancurile sovietice, în trecere spre punctul strategic Capul Midia, prăvăliseră, intenţionat/din greşeală, moscheea geamiei Murat-Sultan, de la Caraharman, construcţia cea mai înaltă de pe-acolo, rămăsese clopotniţa bisericii mocăneşti, ridicată pe-un gorgan natural al podişului, din trunchiuri zvelte şi drepte de salcâm, frumos şlefuite şi văruite în fiecare primăvară, dar mai tari decât piatra,din moment ce nici tancurile eliberatoare şi nici pustiitoarele vânturi de nord nu reuşiseră să le clintească din făgaşele lor trudnic scurmate în granitul sarmatic al Dobrogei noastre eterne.

De aceea, moş Zaharia Checiu urcase acolo grozav de trudit şi de fericit, când, abia pe la 70 de ani, după îndelungi plocoane, ocoale şi rugăciuni, popa Dobrişan îl angajase pe post de clopotar permanent. E drept că mai pusese câteo grea vorbă bună şi luminatul învăţător Petru Ezarhu, vecinul său, din tinereţe.

Chiar dacă, din ce în ce mai slab de vârtute, moş Checiu trebuia să-şi înceapă urcuşul încă de joi-dimineaţa, ca să fie sigur că sâmbăta-seara, când trebuia să bată de liturghia săptămânală, avea să se afle pe ciuci şi cu funia-n mână, lângă clopotul mare.

- Câteodată stau şi-o săptămână întreagă, acolo, sus, în clopotniţă, măi nepoate. Pentru că acolo, deasupra te simţi oarecum altul.

- Vrei să spui că te simţi mai aproape de Dumnezeu?

- Vreau să spun că, după ce s-a milostivit părintele, de m-a primit clopotar,d-acolo, dă sus, am văzut cu ochii mei şi-am aflat sicrete pă care niminea nu le-a mai văzut, cu ochii lui,p-aicea, păn bălţi. Uite, stau acolo pă ciuci, lângă clopotul mare şi mă gândesc că ce, adecă, mai e şi omu’ ăsta al nostru... Un potlogar şi-un făţarnic dă şobolan ! Asta e! Păi adecă n-am văzut eu, cu ochii mei, cum, ziua-nămiaza mare, intră toţi hăndrălăii la Marieta croitoreasa, când e bărbatu-so plecat după marfă pă la oraş?! Şi n-am văzut eu cum tractoriştii lu’ Sande Achim, îngroapă noaptea, în hrube arse şi văruite, jumate dăn grâul pă care-l adună ziua, ca să ni-l vândă tot nouă pă urmă, primăvara, când ne crapă buza.. sau p-alde Pavel Cocoşman, care i-a furat vecinului şi plapoma dă pă sârmă, în puterea nopţii, ca dracii cei neadormiţi! He, he, he, mata să fii sănătos !! Pă ormă, să vezi tu cum, noapte dă noapte, Caterof ăsta dă la bardidu’ lu’ pemere intră cu chei potrivite-n magazia aia dă piatră, dă la silozuri, unde s-adună cotele pentru fratele ielibelitor şi-l cocoşează ca pă catâr pă bietu’ Nicoliţă Burghelea, ca să care tot ce-i mai bun pă la tovu’ p-acasă ori pă la boarfele lui, cum ar fi Maricica lu’ Coconea şi altele,tot aşa, câte-or mai fi să fie…

- Ce sicrete, bre, ce sicrete !? că p-astea le ştie toată lumea !

33

- Păi, de ştiut, le-o fi ştiind ei...Da’ s-ar putea lăuda vriunu’ că le-a văzut chiar el, cu ochii lui ?! Ca la film, tată, ca la film ! Căci eu cred că nici nu-i sănătos să vază şi să priceapă omu’ prea multe. Adecă poa’ să fie chiar pericolos, la vreo adecă ! Ce, te joci ?!

Era grozav de mândru de slujba lui, dar nu neapărat din conştiinţa privilegiului de a participa la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, ci pentru că îşi primea regulat porţia lui de colaci bine unşi, de colivă înmiresmată, ba chiar şi câte un păhărel cu vin popesc, din sfânt în sfânt. Iar, când nu se afla acolo, sus, între clopote, moş Za’aria mai da cu mătura pe ici- pe colo, mai lustruia la icoane sau mai vindea lumânări, după caz. Apoi, cu traista plină, se retrăgea la binemeritata lui odihnă obligatorie, până venea iarăşi vremea urcuşului chinuit şi şovăitor înspre clopotniţă, pe scara mereu mai alunecoasă, din salcâm boieresc, care pâlpâia brun în aburul zorilor,ca sângele închegat. Dar, de-acolo, de sus , primăvara, ca acum, se vedeau, pe dreapta, pădurile vălătucite, de salcâm, înflorind toate deodată, ca un viscol înmiresmat, strecurat printre porţile raiului şi, spre stânga, departe şi mereu mai departe, până la capătul lumii, perdeaua de dantele şi de horbote-a mării, strălucind în lumina părelnică a unui răsărit veşnic. Îl lovise norocul taman, acum, la bătrâneţe,când noua sa viaţă i se părea nespus şi nemeritat de frumoasă.

De aceea, îi era şi puţin frică… Prea era bine!

Până când, într-o luni, dimineaţa, după Rusalii, ameţit de vuietul abia ostoit al clopotelor, trase ore-n şir, cu tipicul şi osârdia sărbătorii, se trezise , cu roua pe faţă şi cu o halima de glasuri pe dedesubt. Era încă foarte devreme, căci soarele părea doar o lamă de-argint, licurind vălurit peste dunga subţire dintre mare şi cer - Ia cască ochii-odată, bă, banditule, că moartea te caută p-acasă,iar tu te-ai făcut partizan şi haiduc, ca Toma Alimoş!!!

- Haidaaa! Piaza rea! şi-a scuipat el repede-n sân, pentru că asta era vocea maiorului Barbu, de la securitatea statului, adică exact ăla care, de când cu cotele şi cu colectivizarea , spărsese şi belise mai multe capete, decât Atilla şi cu Gingis-han, la un loc.

Aşa că mişcase numai puţin o scândură de sub umărul său şi îşi cam întrezărise deja grabnica jupuire de viu.

Că maioru’ Barbu, , împeliţat într-o rubaşcă bolşevică de culoarea vântului turbat, şedea crăcit pe aripa unui GAZ tutuniu şi aburit ca un samovar, învârtind niznai, între palme, un ditamai pistolul Makarov, ca şi cum abia atunci l-ar fi văzut prima oară Moment în care şi moş Zaharia a priceput străfulgerat de unde i se trăgea această triumfală deşteptare. Mai întâi, că în ultima vreme, bătuse clopotele-a primejdie, ori de câte ori, zărise departe, pe deal, printre apele morţilor şi nouri de praf, maşina comisiilor de colectivizare sau de colectare a cotelor de alimente, iar ăia, miraculos, nu mai găsiseră nici un suflet pe-acasă.

- Scoboară-te jos, bă dihanie, ca să nu te-mpuşcăm, noi ca pă cioara dăn par!

- Aoleu, da’ ce-am făcut?!

- Acţiuni duşmănoase împotriva ordinii dă stat, să zicem, rostise rar şi apăsat maiorul.

Iar, dacă n-ajunge, hai să mai punem şi-oleacă dă nesupunere şi instigare la nesupunere.

Păi,ce, e puţin?!

- Păăăi, când ţine dracu’ cu săracu’, dântr-o bubă-i umple capu’!

- Ia, prăvăliţi-l jos d-acolo,măi tovarăşi, că nu scapă el dă judecata poporului!

Iar, printre tovarăşi, se afla, bineînţeles, miliţianul Silică Ciortan de la Canal,cu secretarul local al P.M.R. Ilie Caterof şi-o parte dintre membrii comisiei de lămurire, pescuiţi, probabil, de pe la Gargalîc, căci vreo doi mai erau încă îmbrăcaţi în cămăşi naţionale, ca 34

la şezătoare , iar alţii aveau steaguri cu secere şi ciocane, precum şi afişul cu MuncitorulSfarmă-Piatră-Mâncă-Foc, care sfărâma simbolic lanţurile de la mâinile bietului ţăran, supt pănă la os de lipitorile lacome ale trecutului. Dar, mai întâi, s-au învârtejit stângadreapta nepuntincioşi, cu ochii la cer şi la scara nesigură ce ducea înspre clopote, până ce chiar Jean Elisei, mare ştab acum, îmbrăcat într-un lodin la comandă şi cu nişte pantofi de-adevăratelea în picioare, se apucase cu mâinile lui să încerce trăinicia împietrită a coloanelor de salcâmi, iar unul mai vechi, din comisie, un tractorist urât şi buzat de pe la Casapchioi, avea cu el, şi-l agita ca pe-o sorcovă, un topor d-ăla dublu, mocănesc, cu care chiar reuşise să scrijelească puţin un buştean lăturalnic. Dar, chiar dacă fusese vârtos lovit drept în temelii, turnul de lemn abia se cutremurase puţin, printr-un stins abur de praf, în vreme ce, înfiorate lăuntric, clopotele se jeluiseră şi ele o clipă, vuind abia zăngănit. Răsunaseră apoi, şuierând peste colinele proaspăt îmbrăcate-n peliniţă, două împuşcături, şuierate zadarnic printr-un cor de înjurături şi de rele ameninţări.

- Păi, dracu’, când n-are ce face, îşi cântăreşte coada!, cugetase cel de sus, fără umbră de zbucium.

- Ia,fugiţi, bă, prin sat după răngi şi topoare, că ne-apucă noaptea p-aici, strigase fioros maiorul, slobozind iarăşi un glonţ în văzduh.

- Alo, domnu’ maior, strigase şi moşul prin podişca de scânduri, să ştii şi matale, dacă n-ăi fi aflat pân-acum, că nici nu se mai află pă toată faţa pământului ceva mai tare şi mai tare, decât salcâmul!

- Ba există ceva şi mai tare,cel mai tare!!!, strigase maiorul,foarte convins… Puterea poporului muncitor!… Şi-o să vezi asta numaidecât, după ce ţi-om mai deschide noi înc-o pereche dă ochi, drept în frunte!

Iar moara dracilor începuse de îndată ce se întorseseră cei risipiţi prin sat, după căpătuială. Unii săpau, unii urlau şi-alţii bubuiau din topoare, Se cutremura,parcă, întreg podul de pământ şi de piatră al Dobrogei. Sfârşitu’ lumii, nepoate! Ce, te joci !?

- Bă Mitrică, îi strigase maiorul şoferului, tu eşti membru dă partid sau ce dracu’!

- Adicăăă?!

- Adică, ia, scoate repede bidonu-ăla cu benzină, ca să-i dăm foc! Tot eu să mă gândesc la toate! Că voi nu sunteţi buni nici dă dos dă căciulă!

- Asta e chiar adevarat!, întărise şi moşul, din înălţimi Pe când maiorul, neaşteptat de vioi, după ce Mitrică scosese la iveală o cătrănită butelcă unsuroasă, stropise atent fiecare stâlp,cam până la un stat de om, aşa şi le pusese foc cu mâna lui. Dar, după ce flăcările înfloriseră toate deodată licurind roşii-albastre, se destrămaseră toate deodată, sub tulburi norişori tăciunii.

- Alo, toar’şu maior,află dă la mine, dom’le, că salcâmu’ arde numai când vrea el, nu când vreţi voi!, predicase bătrânul de-acolo, din prepeleacul lui indestructibil.

Totuşi, pe talpa rotundă a movilei de calcar, se aprinsese mocnit tizicul umed de păiuş, peliniţă şi colilie, adunat acolo prin ani, slobozind spre cerul placid un vârcolac tenebros de fum sufocant, care, palmă cu palmă şi metru cu metru, ştersese clopotniţa de pe linia orizontului.

- Ei, moşule, cum mai e p-acolo, pă sus?!

- Păi, de, măi tică, orăcăise bătrânul cam sugrumat,m-am obişnuit cu răul şi o duc bine!

Dar, dacă aroma unsuros-dulceagă a celorlalte ierburi era suportabilă, duhoarea înnăduşitamară-a pelinului îi cam scosese ochii din cap, ca la melci. De aceea, cu ochii în lacrimi şi cu limba de-un cot, moş Zaharia tot mai găsise puterea să tragă zdravăn şi iute clopotele, a primejdie mare. Şi atât de cumplit detuna clopotul cel mare şi atât de jalnic vuiau celelalte două, încât bubuiala şi haraimanul lor trecuseră-n zbor dincolo de ruinele 35

cariate-ale Histriei,apoi, departe, departe, departe, spre Măcin, Enisala şi spre Gurile Dunării.

Spre seară însă ,când s-a mai întărit puţin briza inversă-a mării, balaurul de fum s-a destrămat, solz cu solz, în văzduh, risipindu-se-n lumina puţină, ca şi cum n-ar fi fost niciodată.

Iar clopotarul de sus, precum şi cei horiţi pe dedesubt au putut să vadă, în sfârşit, cum peste carapacele lenticulare-ale podişului veneau în goană mare, de pe la muncile câmpului, mai toţi locuitorii satului, aşa cum îi găsise chemarea necontenită a clopotelor; care cu furca, care cu sapa, care cu coasa…

- Alo, tov maior, a strigat moşul, în vreme ce membrii comisiei, se înghesuiau claie peste grămadă, în GAZ-ul kaki, ca dracii-n turbincă - Alo, alo, toa’şu maior, să ştii că aveai dreptate, dom’le. Ferească Dumnezeu de puterea poporului !

36

ALMA VENUS În prima săptămână de toamnă, după ce vipia îşi mai sleise puterile, Dorel Nistorache, mai supt şi mai topit decât motanul său galben care zăcea deşirat pe sub tufănici, se nevoia cu blesteme şi cu icnete îndesate, să-şi sape o umblătoare nouă şi îndeajuns de adâncă pentru câte zilişoare i-ar mai fi rămas, întrucât cea din fundul grădinii, o îngrăditură din papură putredă şi din mături uscate, spânzurate de-a valma pe un arac melancolic, se pregătea, cam de mult, ca, la prima ploaie mai zdravănă a sfârşitului de mileniu, s-o pornească, cu mal cu tot, înspre tranşeele învolburate, lăsate de arheologi printre bălţile platinate de la Vicus Celeris, acolo unde, la marginea întregului pământ locuit, se coborau sufocant aripile de ceţuri veşnice ale marilor bălţi, rătăcind volatil peste nesfârşita aripă de sare lichidă a Mării.

După amânate planuri şi chibzuieli ,Dorel alesese o palmă de loc mai dreaptă şi mai ferită, aflată chiar în umbra minaretului frumos văruit al geamiei, care, cu coarnele sale de ţap, străjuia cotul abrupt al şoselei - nu de la Sombol-Burkan, cum ziceau ultimii turci ci, după amintirile sale, încă din dimineaţa originară, când primele care de povară ale coloniştilor români de la Cadrilater se năluciseră tremurând prin Apa Morţilor care se unduia mereu şi mereu, pe carapacea podişului granitic dinspre Taşaul.

Dar, iată că, târziu, după prânz, în loc să se retragă sleit sub vreo tufă, Dorel îşi scuipase cu ecouri în palme şi ridicase cu descătuşată nădejde târnăcopul său proaspăt şparlit de la colţul PCI al şcolii, ca să străpungă, din prima, stratul de pământ mai bătut şi mai înţelenit de deasupra, unde mai zăceau încă, îmbrăţişate de veacuri, pietroaiele neşlefuite şi amestecate, scurse pe rând din turnul de nord al străvechiului fort Caraharman. Şi lucrase atât de sincer şi de neprecupeţit avântat, încât, după trei ceasuri, i se mai zărea, printre spicele decolorate ale ştirului, doar moţul veşted de la pleaşca premilitară pe care o purta all seasons; ca pe o bască, vara, ca pălărie, toamna şi, pe post de căciulă, iarna.

– Hău! ajunge,ajungeee ! hou, mă niebunule,c-o să buşneşti cu pământu-n cap ca dihorul, pă partia cialalantă a lumii! Na! – Păi, ca să mai scap şi eu, macar pă sub pământ, de clanţa-aia a ta. Na! – Îăăău, a căpătat buşteanu’ grai, să te ţii halimai?!!

– Opaaa ,da’ acuma, chiar am dat dă cevaşilea, nici eu nu ştiu ce, p-aicea, pă didisupt !

– Ăi fi dat dă dracu-ghem sau dă însuşi Caraoţchi, taică-său bun!

– Iote-teee-teee !! Io cre-că-am nemerit peste-o scluptură d-aia dă statuie cu ţâţe după vremurili de la cetate-aia de greci, dă la facerea lumii.

37

Iar, în cele din urmă, se dovedise glorios că, minune rară, ceea ce descoperise Dorel pe sub nuci era chiar o statuie de-adevăratelea, care ieşise tot mai bine la iveală, pe măsură ce săpătorul, îndepărtând orice unealtă cu care ar fi putut s-o rănească, o desfăcuse cu palme febrile şi fierbinţi din îmbrăţişarea afânată-a pământului, neîncetând nicio clipă să se văicărească, să se închine şi să se dea pe spate de-atâta nemaivăzută frumuseţe. Încetul cu încetul, în vreme ce palmele sale tremurânde lucrau de jur-împrejur ca nişte delicate vârtelniţe, ieşise la iveală bustul gol al unei zeiţe de-odinioară, şlefuită ca sideful în albul orbitor al unui singur bloc de marmură, atât de impecabil de bălană şi de strălucitoare, încât lui, acolo, în umbră, chiar i se părea că era iluminată fluorescent pe dinăuntru.

La început, exploratorul nostru ar fi vrut să transmită, minut cu minut şi-n direct, evoluţia uluitoare a epifaniei, dar se trezise turuind fără salivă, de unul singur – „Ia,ia,ia...Ia,ia,ia!! opaaaa-şaa !!, ia, uite şi urechiuşele!... şi ochii!... şi gâtul !!, şiii nu ne duceee pre noi în ispităăă!!!, iaca şi bobocii dă la crinii dăn rai, Maica Ta, Doamnie Sfânt !” căci nevastă-sa o tulise şi ea pe undeva,pe la babele ei ,ca să dea sfoară-n ţară şi să facă din ţânţar armăsar.

Noroc că Dorel (Stan Păţitul, carevasăzică) mai înainte de-a dispărea în adâncul pământului, legase o funie noduroasă de nucul din stânga şi-o coborâse prudent pe-un colţ al gropii, ca să aibă o cale sigură de fugă, la vreo belea încă necunoscută.

Apoi, iute ca argintu-viu, se ridicase iar în grădină, improvizase un fel de scripete pe ramura cea mai solidă a nucului şi extrăsese cu mii de precauţii statuia aceea din lapte de stele şi din lună topită, pe care o înfăşurase temeinic pe sub braţele-i frânte cu un laţ bine răsucit din cearşafurile cele mai subţiri şi mai delicate pe care le găsise prin lăzile ceva mai îndesat ferecate şi mai bine ascunse-ale muierii: „Apăi, bine c-a dus-o Samodiva de pe-aici, că-ar fi fost vai şi-amar de sufleţelul care mi-a mai rămas pe sub coaste! Păi, ce, te joci ?!”

Deşi frântă de la coapse în jos, statuia părea mai grea decât un sac cu ciment, dar tot o purtase cu încordată atenţie şi bine înlănţuită în braţe până la aplecătoarea din dreapta casei, care le servea drept tindă, bucătărie, sufragerie şi chiar sală de baie, adesea.

O ridicase la fel de grijuliu pe muşamaua cărămizie de pe dulapul de vase, apoi, o cumpănise bine între cele două taburete din lemn negeluit, potrivite cu ochi de echilibrist în stânga şi-n dreapta.

Statuia,chiar dacă părea retezată violent ceva mai jos de mijloc,acolo unde începeau parabolele generoase ale coapselor şi faldurile mantiei, avea totuşi mai bine de-un metru, ţinând cont de lujerul graţios unduit al gâtului şi de turnul de-o şchioapă al buclelor fastuos spiralate deasupra frunţii.

La prima impresie, toate formele păreau atât de dumnezeiesc şlefuite, încât femeia eternă de dedesubt încă îşi mai arăta farmecele seducător şi rotund lustruite în penumbra de peşteră a camerei şi sub petecele brune de ţărână-asudată pe care îmbrăţişarea lui prea prudentă le lăsase peste marmura translucidă a începuturilor: „Mare păcat de Tine!! îşi şopti jalnic hierofantul , acoperindu-şi ochii cu palmele, ca şi cum nici n-ar fi vrut să n-o mai vadă aşa. Acu’, chiar dac-oi fi Tu vreo Mamă-a Zeilor, vreo Zână-a Zânelor sau vreo Împărăteasă-a Împărăteselor, eu tot trebuie să-ţi fac o baie, că nici Ţie singură, Doamnă Domniţă, nu ţi-ar fi prea uşor ca să te vezi în halu-ăsta... Pentru că-ar fi mare păcat să te las întinată şi pângărită aşa, ca viermii pământului... Ruşine mare şi mare păcat de neiertat, Zâna Tatii ! Zău, zău, zău, Rusalcă, hău! Ialaaa Ieleeelooor, Ştimaaa Apeeelooor!!”

38

Dar poate că dondănitul ăsta continuu îl ajuta să treacă mai uşor peste tulburarea şi primejdia latentă a descoperirii. Fiindcă asta nu părea neapărat ceva de bine, iar ceva, ceva tot trebuia să se-întâmple!!

Apoi, iute ca o gospodină, adună de jur-împrejur găleata cu apă bună, lighenele cele mai mari şi mai curate pentru musafiri, câteva oale de toate mărimile, prosoape albe, şervete de vase, nişte cârpe cu flori ofilite şi, pericol de moarte!, singura cutie cu Dero albastru, pe care nevastă-sa o păstra, pe sfert începută, încă din primăvară, când se pregăteau pentru nunta Gherghinei.

Aşezat în genunchi, ca la un ritual de purificare, turnă toată apa de băut din găleată în ligheanul cel mare, cu cercuri portocalii şi, bineînţeles, imediat i se făcu o o sete năprasnică. Dar, vânturând apa cu o palmă vigilentă, i se păru, de la început, atât de insuportabil de rece, încât o îmblânzi deîndată cu un ibric întreg, cu apă fierbinte. Apoi, cu duioşie şi îngrijorare, se aplecă pe deasupra şi mai încercă o dată lichidul, cu cotul gol , aşa cum proceda soacră-sa când le făcea baie nepoţilor încă prea mici. „E bună rău!, constată el cu gura până la urechi. „Aha-ha-ha-haaa !!!, păi, aşa o baie, mi-ar cam plăcea şi mie, Zânişoara mea, adăugă el, ridicându-se şi aplecându-se sfios deasupra statuii, care, privind mereu, parcă, dinadins într-o parte, nu putea să-şi arate încă toată recunoştinţa”.

O îmbrăţişă totuşi, cu mare băgare de seamă, prin jurul mijlocului ei de dalie împietrită şi o ridică la piept ca pe o fetiţă pierdută, clipă în care obrazul ei emisferic şi delicat, lucind matinal, ca florile de cireş, îi atinse fraged obrazul,iar Dorel se înfioră tremurând, ca la o comuniune, şi o coborî cu adâncă deferenţă şi cu aceeaşi încordată atenţie în apa călduţă, din ligheanul cu cercuri aurii: „Opaaa !! mai întâi părul , şopti el mereu foarte preocupat, că aşa făcea şi mama cu noi, pupa-i-aş eu mânuşiţele ei.”

Dar piramida marmoree de bucle , de spirale, de cârlionţi şi de inele încremenite, care se ridica fastuos deasupra frunţii, cerea o migală scrupuloasă şi perseverentă, adăugânduse aici şi graţia tandră a gesturilor. Apoi, prosopul curat, clătit iar şi iar în apa cu Dero, coborâse de pe tâmpla dreaptă, spre obraz şi bărbie , dezvelind, tuşă cu tuşă, reflexele galactice şi unduioase ale originilor: „Păi, asta-i chiar Iana-Sânzian-aia din poveşti, domnule!”, murmură el vrăjit, ca după o străfulgerată revelaţie, fără să bănuiască măcar că se afla la doar o unghie distanţă de adevărul-adevărat, fiindcă, acolo, în adânc şi în beznă, pe soclul încă înhumat al monumentului, scria totuşi, cu drepte caractere latine, SAN DIANA. Din ce în ce mai copleşit însă de sfinţenia limpede a acelui chip de nufăr înstelat, din al şaptelea cer, Dorel aruncă prosopul înapoi în lighean şi îi dezmierdă gâtul şi umerii cu palmele goale, cutreierat de-o timidă senzualitate juvenilă ; mai ales că temperatura blândă a apei se risipise deja prin trupul ei împietrit, iar marmura dobândise o căldură ispititoare, feminină şi vie. De aceea, când îi alintă, cu fior stingherit, cupele astrale şi opalescente ale sânilor, bărbatului i se păru că ceva toropitor şi molcom se unduieşte ca o inimă vie, pe dedesubt, prin pieptul ei sfielnic, din lavă celestă. Tot mai sfios şi mai tulburat, continua însă s-o îmbăieze neobosit, cu palme mereu mai febrile şi cu vârfurile precaute şi timide ale degetelor, mai delicate şi mai atente ca niciodată, aruncând uneori câte-un pas înapoi, ca să-şi studieze opera, pentru că, iată, două umbre vineţii se încăpăţânau totuşi să mai tulbure nebulos albeaţa de nufăr angelic a sânului ei drept.

Apoi, îşi aduse aminte de pasta sa de dinţi Perla pre care n-o folosise niciodată şi de periuţa sa răsucită în ţiplă de când a primit-o cadou - tocmai bune pentru a curăţa norişorii aceia prea omeneşti (arteriali, ai fi zis) ce puneau străvezii nouri de incertitudine peste perfecţiunea imaculată a întregului. Dar,după ce pasta albăstrie fu bine înspumată şi alert frecată cu periuţa, lumina platinată a marmurei se deschise din nou, surâzând ca luna cea nouă, în penumbra crepusculară a tindei.

39

O ridică apoi cu duioşie timidă în braţe, ca pe o fetiţă puberă sau ca pe un înger abia coborât din slăvile cerurilor şi, ferindu-şi mereu ochii de privirile ei întoarse cu jenă spre umărul stâng, deschise cu cotul uşa dinspre camera cea bună, unde pătrunse cu paşi delicaţi şi aşeză acea dulce povară feciorelnică în unghiul ocrotitor pe care măsuţa de televizor,goală acum, îl făcea cu şifonierul.

Afară, începuse, feerică, fosforescentă şi magică, prima Noapte de Sânziene a anului, iar lumina irizată a Căii Lactee se cernea diamantin printre perdelele străvezii, desenând pe pielea de argint lustruit a statuii un florilegiu de gheţuri şi de oglinzi volatile.

Mulţumit şi relaxat, Dorel se întinse pe patul din dreapta cu capul înălţat pe toate pernele şi cu ceafa sprijinită gospodăreşte pe palme.

Statuia, învăluită în propria-i lumină boreală şi preacurată, ca zăpezile de dincolo de nori, alunecase numai puţin într-o parte, arătându-şi, pe jumătate, perla ochiului drept, ca şi cum ar fi vrut să-l zărească o clipă şi să-l binecuvânteze cu o umbră de rouă şi de recunoştinţă pe salvatorul său – Doamne, Dumnezeule, mare! Ce mare şi preacurată frumuseţe, Doamne, ai ţinut ascunsă de ochii noştri în adâncurile dă sub tălpile mele şi cine mai ştie pe unde, păn toată lumea asta atâta dă plină, pe deasupra, cu boi încălţaţi şi cu draci în haine dă om!

Căci poate şi noi am fost, mai întâi, neşte îngeri, acolo, în grădina din cer, şi, poate, doar pizma,trufia şi zavistia ne-au luat minţile, ca să ne tăvălim precum goangele de băligar, prin mlaştina asta a noastră Astfel, prosternat în genunchi şi descântînd de unul singur, îl găsise nevasta, spre miezul nopţii, când se întorsese răcorită, de pe la sfaturile sale de taină.

– Aşa, aşa, închină-te la matracuca aia cu ţâţele goale şi cu jumătate fundu’ la bună vedere, în loc să te rogi de-o mie de ori pe zi, la Maica Domnului, colo, ca să-ţi dea şi ţie niscaiva glagorie păn tiuga aia pă care degeaba o duci pretutindeni, pă umeri, – Da, tu, ca de-o pildă, pe unde-ai fost, fa, pănă-acuma-n puterea nopţii? Sau te pomeni c-ai horit ca ielele-n pielea goală şi cu flori pă tărtăcuţă, ca să le spurci fetelor mari şi sărbătoarea asta, a lor şi ca să crape pipota-n orişicine te-o fi zărit, tăvălindu-te ca un ţap cu beregata tăiată şi sulemenită ca Talpa Iadului, pă la răscruci!

Dar Floricuţa se întorsese spre perete cu pături cu tot şi cu palmele strâns lipite peste urechi.

– Ă-hă-hă, vulpoiul în haine dă oaie, i-auzi, ia !!, Păi, adecăăă, trebuia să şez aci, lângă tine şi să ne holbăm amândoi, ca scrântiţii, la paparuda asta ciungă,oloagă şi cu ochii dă peşte fiert, mai adăugase ea îndesat, ca să aibă ultimul cuvânt, în vreme ce Dorel se plecase umilit şi ghiduş către Doamna-de-Argint şi îşi fluturase ambele palme prin dreptul tâmplelor, ridicând neputincios din umeri – adică: „Asta e marfa,bre, şi... degeaba gâlceava!!”

Pe urmă, se lăsase delicat pe marginea patului şi încercase să adoarmă cu ochii fixaţi necontenit pe statuia lui îngerească. În noaptea fără hotare de-afară, răsărise, în sfârşit, imensă,limpede şi feciorelnică luna,iar iradiaţia ei colilie se strecura fulgurant prin perdele, atrasă ca un magnet de pielea sublim-marmoree a Zânei-dupe-Lumea-Cealaltă. În vreme ce lui Dorel i se părea că trupul său întreg s-a ridicat la vreo două palme de aşternut şi că pluteşte aşa, eliberat de tot şi de toate, prin argintul topit al încăperii. Iar lumina hipnotică şi rece ca o auroră hiperboree devenise aproape insuportabilă Poate că însăşi luna, preschimbată-n mireasă, se pogorâse pe treptele sale ţesute din raze şi se strecurase, aşa,omeneşte, în această smerită odăiţă de la marginea lumii, ca s-o revadă pe Sora ei, blestemată şi pierdută de mult, dar dezlegată de vraja cea rea, prin miracolul întâlnirii cu un suflet curat.

40

Totuşi, spre dimineaţă, omul nu mai putuse să mai suporte condescendenţa mută din colţul ochiului de astru-îngheţat al Zânei-Zeiţă şi se ridicase umilit ca s-o răsucească puţin mai către perete, în aşa fel, încât ambele Ei priviri să rămână aţintite inert către colţul cel mai întunecat al camerei. Apoi, îi redescoperi, în extaz,dar cu aceeaşi mută adoraţie, gâtul cambrat şi rotund de lebădă argintie şi închise copleşit ochii, înţelegând dureros cât de ireal efemeră va deveni această clipă de graţie, o dată cu primele semne ale soarelui şi cu ziua, întotdeauna aceeaşi, care îl va apleca din nou cu faţa-n ţărână şi,curând, îl va arunca din nou cu nasu-n cenuşă şi cu faţa la colţ, adică exact acolo undea fost, dintotdeauna, locul său pe pământ. „Păi, murmurase el, ca o scuză spăşită, se ştie doar că, după noaptea asta vrăjită,când se deschid Porţile Raiului, toate minunile strecurate-întâmplător din cealaltă lume se întorc neatinse înapoi, acolo la ele, în cer. Iar fericitul-veşnic nefericit, care le-a zărit, din greşeală, fie şi numai la licărirea unei spuze de stele, va rămîne tot aici, în pulberea cenuşie a lumii, ca să se zdrobească şi să se zvârcolească cu faţa-n ţărână, dar cu ochii veşnic arşi de lumina Lor îngerească şi cu inima adânc cutreierată de fierbinţeli şi de năluci. Aşadar, preafericitul Dorel-celnefericit bănuia totuşi că trecuse peste un prag interzis şi că aceasta ar putea fi singura clipă de drămuită Frumuseţe care i-a fost hărăzită şi lui pe pământ, dar că ea se va spulbera, de la sine, ca orice clipă de adevărată Frumuseţe şi că se va rostogoli umilită, ca orişice minune de-o clipă, în groapa comună a tuturor clipelor sublime ale vremurilor care-au tot fost şi care tot vor veni încă.

Atunci se lăsă , fără să-l caute, pe scăunelul de-o şchioapă de sub candelă, cu ochii mari şi lacomi ,aţintiţi cu disperarea înecatului înspre profilul acela astral, exilat numai pentru o secundă, probabil, din al nouălea cer - încercând fascinat să memoreze cât mai profund fiecare linie, fiecare arcadă, fiecare umbră de încordare sau de surâs şi fiecare potrivire îndumnezeită a lor, ca pe o reînnoită, dar salvatoare ispită a paradisului.

Deoarece,pentru mine, nimic nu va mai fi niciodată la fel, înţelese el sfâşiat, aşteptând ca marmura măiastră a trupului ei de silfidă să se volatilizeze, din clipă în clipă, şi să se pulverizeze-n văzduh, precum argintul din ape sau precum respiraţia unui înger din vis.

Deoarece,pentru mine, nimic nu va mai fi niciodată la fel, repetă el, respirând profund şi sacadat, ca şi cum ar fi ţâşnit ,în ultima clipă, dintr-o apă mult prea adâncă Oricum, pe măsură ce lumina soarelui izvora triumfătoare din toate ungherele, magia şi misterul zodiacal al Fecioarei-din-Lună se întindea pe perete ca apa evaporată-a zăpezilor, topindu-se insesizabil şi poleind, rând pe rând, chipul obiectelor umile din jur, ca şi cum locul ei ar fi fost acolo , în colţ,încă de la zidirea casei şi încă din momentul în care Dorel, cu o floare de ginere-n piept, călcase pentru prima dată acolo. Numai că acum a cam venit vremea să se topească-n lumina zorilor şi să se şteargă definitiv de pe faţa pământului. Şi,ca să nu mai vadă începutul sfârşitului,bărbatul se mutase, dis-dedimineaţă, pe un scăunel, sub gutuiul din faţa casei, aşteptând amurgul din nou, ca să ştie sigur dacă minunea lui va mai primi îngăduinţa să întârzie, înc-o noapte măcar,aici, pre pământ sau se va întoarce, în grădina ei eternă, din cer -. ori, după greaua ei penitenţă ,în adâncul de mormânt al ţărânii: „Păi, murmurase el ca o scuză spăşită, se ştie doar că, după noaptea asta, toate minunile care nu sunt din lumea asta se întorc neatinse la ele, la Porţile Cerului” Acolo, îl găsise învăţătorul Petru Ezarhu, la o oră după prânz, când , alertat de poveştile Floricuţei, alegase într-un suflet,ca să vadă Silfida.

– Poftiţi, Poftiţi ! îl îmbiase Dorel îndurerat, reţinut şi bănuitor, dar cu o adiere de nădejde şi de înseninare, care-l făcuse să sară de pe scaun şi să pornească ca deocheat 41

înaintea oaspetelui său, chiar dacă-ar fi putut să jure că sânziana lui se topise deja şi se ridicase invizibil, la cer În cămăruţă, după ce-a îndrăznit să întredeschidă înfrigurat uşa, era aceeaşi umbră vesperală de templu subteran şi numai profilul aureolat al Zeiţei se decupa în penumbra peretelui opus, glaciar şi tremurat ca printr-o apă prea limpede. Dar era acolo, la locul ei!

– Nu pot să cred,şoptise învăţătorul şi înaintase lunatic spre făptura de vis, înmărmurită acolo, în faţa căreia se oprise clătinat şi cu palmele resfirate prudent prin faţa ochilor – Ai văzut!? Ai mai văzut aşa ceva vreodată?, oftă preafericitul, înecat de irepresibili fiori de orgoliu, de veneraţie şi de sacrilegiu.

– Am mai văzut una, într-o carte, spuse la fel de tulburat învăţătorul, dar ea se află, scrie acolo, într-un muzeu din Franţa. O cheamă,cică, Venus din Milo şi e socotită o minune a lumii, pentru că mii şi mii de oameni de pe toată coaja pământului trec zilnic prin faţa ei, cu adoraţie şi cu umilinţă, ca prin faţa unei zeiţe...

– Aşa o fi, şopti Dorel derutat, dar pe-a mea n-am văzut-o decât noi amândoi! Şi nici nu cred să o mai vadă cineva, întări el fanatic. Pentru că în noaptea asta, se va întoarce negreşit la ele acolo, în al şaptelea cer!

– Stai puţin! Dar de ce-ar trebui să se-întoarcă numaidecât la cer?

– Pentru că toate sânzienele se întorc mai curând sau mai târziu, la cer! Şi poate că întocmai aşa ar fi fost, dacă vreuna dintre istoriile veninoase ale Floricuţei, despre matracuca aceea păgână, la care se prosterna pe ascuns bărbatu-su, n-ar fi ajuns şi la urechile maiorului Barbu, obligat, prin jurământ, să restabilească legea şi ordinea.

Astfel încât, în mai puţin de-o lună, statuia preafrumoasei sânziene a ajuns, pe aşternut de velur mov, la catul al treilea al unui muzeu rusesc de pe malul din stânga al Nevei, în vreme ce vremelnicul său stăpân pământesc a fost aşezat la adâncă păstrare, într-o chilie întunecoasă de lut, de la al treilea nivel subteran al Securităţii constănţene, ca să se adeverească încă o dată înţelepciunea străveche cu cel ce sapă groapa altuia

42

POVESTEA VORBEI Să nu-l înveţi niciodată pe dracu’ să dea cu puşca !

(Proverb popular)

Tov. Bălănică, brigadierul de la a II-a(viticolă) şedea pe-un scăunel de-o şchioapă, lustruit ca sticla şi-mi umplea cană după cană. Pereţii magaziei erau căptuşiţi cu fuştei egali de salcâm, decupaţi la milimetru şi zidiţi migălos, la dunga polobocului şi fără spaţii zadarnice, precum cărămizile sumeriene. De-o parte şi de alta, chiar în spatele brigadierului erau cele două butoaie gemene, a câte două sute de vedre fiecare, care dau acestui spaţiu atent drămuit o patină străveche de cramă mănăstirească. Şi,acum, cred că vinul mi se cam cuvenea, deoarece bătrânul simţea nevoia irepresibilă să se mărturisească, iar eu aveam răbdarea mereu proaspătă de a-l asculta cu uimire şi deferenţă: „Eu n-am avut studii, mă băiete,că făceam şi eu vreo Şcoală Maxim Gorki daia şi eram şi eu ori secretar de partid, ca beleaua asta dă Caterof, care-a avut norocu’ boului că ştia ruseşte d-acasă, ori eram coleg dă cancelarie cu tine, la şcoală, ca să-i învăţ pă şobolanii-ăia, fie ateism ştiinţific, ca pă vremuri, fie singura religie adevărată, ca acuma.”

Dar,ortodox sau nu, de descurcat, se descurca, pentru că trebuie să recunosc că vinul delicios pe care-l savuram tot mai des în ultima vreme, era un amestec unic de soiuri autohtone:gămaie,zaibăr, terasă, din viile donatorilor particulari sau cabernet, conder şi novă albă din viile C.A.P-ului, unde tov Bălănică era un fel de legendar lup-paznic la stână Căci, câteodată,toamna îl vedeam,prin ferstrele deschise ale clasei, trecând gârbov spre casă cu un sac dublu de struguri,pe alese, în spate.

- Hoţii, hoţii!! strigam eu în glumă, aplecat peste pervaz - Alo, dom’ profesor, ţine minte şi spune-le şi la păgânii-ăia dă copilaşi-pioneri, că hoţ e ăla care fură noaptea, pă ascuns, iar eu nu fac decât să-mi recuperez, ziua-nămiaza-mare, doar o fărâmitură dîn ce mi-au furat ăştia la colectivizare. Asta e !!

- Iar eu acum, rîdeam cu cana lipită de gură, eu nu fac decât să recuperez o fărâmitură din averea vămuită a statului, care, conform constituţiei, aparţine întregului popor - Auzi, bre, averea statului să bazează tot pă ce-a furat dă la noi.

- Adică, bine zicea Marx ăla al lor, când zicea că proprietatea e furt.

- Da!, da’ ăla, cacu-m-aş în mustăţile lui, zicea şi multe alte prostii,!

Puse cap la cap şi într-o ordine elementară, fulgurantele scântei de amintiri ale lui Bălănică, ornamentate extatic şi de aburul amăgitor al vinului,ar putea sugera procesul,adesea secret, de formare a unui lider colhoznic de la Caraharman - sau Vadu, cum îi zicea acum fostului fort otoman.

Căruţele deşelate ale coloniştilor români de la Caliacra, unele cu coviltir, în care dormeau femeile şi copiii, se arătaseră pe culmea dealului dinspre Gargalîc, într-o dupăamiază mâhnită de octombrie, strecurându-se ca nişte năluci prin apa morţilor şi printre lanurile ofilite de porumb, care începuseră să putrezească-n picioare, pentru că bulgarii, strămutaţi în grabă, nu mai avuseseră răgazul să le culeagă şi să taie cocenii. Norocul românilor, săracii, care de câteva săptămîni nu mâncaseră decât pâine aspră de orz, din 43

celălalt an, cernită cu seminţe de mac, care te făceau să visezi, toate duhurile,nălucile, scornelile şi bazaconiile viclene de pe lumea cealaltă,dar strident colorat şi cu ochii deschişi, ca la bâlci De aceea, încă vreo două săptămâni după instalarea în noile locuinţe,pe baza unor,violent contestate, echivalenţe, stabilite de către administraţia românească, tot satul mirosise sărbătoreşte a mămăligă şi-a porumb copt. Chiar dacă unii, nemulţumiţi cu ce primiseră în schimb, îşi săraseră primii porumbi fierţi cu râuri de lacrimi zadarnice.

Oricum.,casele primite în schimb păreau mult mai trainice şi mai spaţioase, decât cele improvizate în grabă şi sărăcie la Şabla. Şi mai toate aveau beciuri adânci cu trepte de piatră care mergeau pînă la un metru peste pânza fântânilor, grajduri pentru vite şi ocoale acoperite cu stuf pentru oi, magazii trainice din piatră cubică, pătule şi fânare suspendate pe bulumaci de salcâm şi bine acoperite cu snopi de papură sau de ţipirig.

- Pe vremea aceea, spunea Bălănică, se mai vedeau încă zidurile de la cetate-aia turcească Kara-Harman ,care treceau chiar prin ograda mea,p-aici, pă unde mai picota coşcovită,dar încă pe temeliile ei, geamia-aia veche, de la Murad-Sultan, ale cărei coarne de-aramă, de sus, din moţ mai e şi-acum, aruncată pă la Assan, pân pod, mi se-mpare.

Dar şcoală,adică, vreo şură sau vreo şandrama cu numele ăsta, vreau să spun, nu se mai afla încă p-aici. Însă eu aveam deja vreo nouă ani împliniţi şi făcusem un an de şcoală românească la Şabla, cu învăţătorul Pochescu, care, după ce mi-a spart capul în trei,patru locuri, m-a învăţat temeinic şi primele trei litere - adică,exact cât mi-ar fi trebuit, carevasăzică, ca să-mi dau şi eu seama despre ce-o fi aia şcoală şi despre cum ar merge treaba p-acolo. Orişicum, tata, care era şi el ceva negustor de piei de cloşcă, a fost foarte mâhnit când a aflat că la Caraharman nu se face şcoală dăloc.

Sau aproape dăloc, pentru că ezista totuşi un învăţător turc, unu’ Raşid, care, numai toamna, făcea vreo două luni de şcoală cu copiii de turci, dar ştia bine şi bulgăreşte şi româneşte. că terminase Liceul Comercial de la Mangalia şi trăise dăstul sub amîndouă stăpânirile. Şcoala lui Raşid se făcea sub un nuc de o mie de ani, din ograda lui, care acoperea jumate cerul şi îşi deasfăcea aripile verzi peste toată bătătura, cu case şi cu acareturi, cu tot.Şi era atît de bogat şi de îndesat acel nuc, încât, chiar dacă se rupeau norii şi ploua cu găleata, nicio picătură, niciun strop, domnule, nu răzbătea printre crengile lui.

Toamna, prin septembrie-aşa, fiecare tată de elev se prezenta la Raşid acasă cu un dovleac d-ăla mare, alb şi lucios cum îi marmura, iar învăţătorul scrijelea cu un cui pe dovleac, mai deasupra-aşa, numele elevului: Ali, Sibel, Őzel, Gică, Maria, Ionel...

Asta era şi înscrierea oficială şi catalogul elevilor,pentru că notele tot pă dovleac le punea şi tot cu şişul / nota 5 (beş, pe turceşte),fiind cea mai mare. De aceea, la premiant, noi îi ziceam: Beş-Buzuk, ceea ce eu n-am fost niciodată, dar,stai, că nici cel mai prost din şcoală n-am fost, adică, Siktir-Tolomac . Iar dovleacul acela şi-un ied dat plocon turcului de Baiaramu’ lor a fost toată cheltuiala cu şcoala mea, după câte mai ştiu eu acum.

Dimineaţa, când începeau cursurile, fiecare elev îşi lua locul pe dovleacu’ lui şi aştepta liniştit. Asta era prima regulă. Iar a doua spunea că nuielele drepte şi lustruite, din lemn de corn pe care le avea fiecare-n dotare trebuia folosite numai la scris şi niciodată ca argumente în certurile şi răfuielile care izbucneau adesea în şcoală.

Pentru că, în mijlocul ariei care reprezenta sala de clasă, se afla o ladă dreptunghiulară din scînduri şlefuite de fag, plină ochi cu nisip auriu de Buhaz, care, frumos nivelat, ori de cîte ori era nevoie, ne servea drept tablă de scris. De exemplu, învăţătorul desena într-un colţ litera G şi ne invita, pe rând,ca s-o rostim desluşit în gura mare şi s-o scriem apoi şi noi, fiecare cu nuieluşa lui. Dacă făceai bine, striga 44

Aferim !!,iar, dacă doar mîrîiai şi mîzgăleai, îţi croia o bâtă d-aia de corn drept în ţeasta capului., care devenea, astfel,şi carnetul zilnic de note. Pentru că, la amiază, când ajungeam acasă, mama doar îşi trecea palma peste creştetul meu şi, în funcţie de câte cucuie descoperea pe-acolo, îşi da seama dacă-am fost, sau nu, silitor şi cuminte. Începând din septembrie 1941, după schimbul de populaţie cu Bulgaria, efendi Raşid îşi adaptase totuşi orarul la noile condiţii, astfel încât trei zile pe săptămână lucra cu elevii turci, iar alte trei zile cu noi, cei români, care, acum, eram cei mai mulţi.

E drept că, uneori, i se mai întâmpla să ne încurce şi s-o ia direct pe turceşte, povestindu-ne câte-o jumătate de oră isprăvile lui Nastratin Hogea, din care noi nu pricepeam ,decât,foarte rar, câte-un cuvânt, pe ici-colo. Mai rău era când o da, din greşeală, pe bulgăreşte, că atunci, nici nu mai pricepeam nici măcar dacă ne laudă sau dacă ne beşteleşte Dar întotdeuna, pe la amiază, se retrăgea o clipă, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de gală ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când prezenta premianţii şi organiza un fel de serbare finală cu cântece lălăite şi poezii împleticite.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare ca un castron pentru raţe, asortat cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar ca floarea de rapiţă – E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pe mal, ca să fiu mai aproape de răsărit, dar şi mai liniştit, mai senin şi mai curat la suflet.

Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici pă dovleci. O s-o spună Ioana rar şi încet, iar voi o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, dar în şoaptă,aşa, şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi orişicum El ştie de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii ăştia Şi aşa făceam.

- Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin! ,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu Dom’ Raşid.

Oricum, în trei ani şi cu ţeasta din ce în ce mai vălurită, reuşisem să scriu şi să citesc în nisip, căci despre cărţi de-adevăratelea nici nu putea fi vorba. Spre norocul meu, totuşi,tata mare avea, cine ştie cum rătăcită, o cărticică roşie din colecţia BPT ,cu Povestea Vorbii de Anton Pann, din care, în lungile seri de iarnă, mă punea să-i silabisesc, la lumina candelei, anticipând adesea versul care urma, căci ştia deja pe dinafară aproape jumătate din carte.

– Dar Raşid ăsta, unde-i acum ? am întrebat eu odată, când iar venise vorba de el.

– Raşid!?

Bălănică a tresărit şi-a vărsat smerit o picătură, două de vin.

– Aha, a murit !, am murmurat eu, repetându-i cu smerenie gestul. Am înţeles !

– Păi,n-ai înţeles nimic! Că nici eu n-aş putea să-ţi spun precis dacă-a murit de moarte bună, dacă nu cumva l-am omorât chiar eu sau dacă nu cumva,domnule, şi-o fi luat singur zilele într-un mod la fel de întortocheat ca şi căile Domnului.

– Ceaţă groasă şi fum adânc! am exclamat eu fluturându-mi o palmă prin dreptul ochilor.

45

–

Iegzact aşa a confirmat el dărâmat. Dar să ştii că răspunsul, abia l-am găsit chiar şi eu, şi tot pe la Anton Pann, într-un proverb d-ăla adunat de el, care zice: Să nu-l înveţi niciodată pă dracu’ să tragă cu puşca! Cam aşa cum a fost şi cu Raşid şi cu mine,domnule, dar mult mai pă ocolite, dacă mă socotesc bine.

– Tot nu-nţeleg!

– Păi,nu ţi-am spus că nici eu nu prea-nţeleg? Dar poate că o să-nţelegi ceva mai bine, când ţi-oi spune că, lipa-lip, de la scrisul pe nisip, am trecut mai apoi şi la scrisul pe hârtie şi la cetitul dân carte.

Iar, în 1950, când a venit ăia cu GAZ-urile şi cu dubele, ca-s-adune niscaiva măgari ieftini pentru Canalu’ lu’ Dej (Drumul fără pulbere, bre!), eu eram deja secretar comunal UTM, tocmai pentru că ştiam să mă iscălesc singur, cu mâna mea şi puteam să adun şi să pun la poştă cotizaţia lunară de la nefericiţii-ăia dă ţărani-utemişti. Cărturar mare! (Ce? te joci!?! ) Astfel, eu eram atunci cel mai puternic om din Caraharman, căci junghiu-ăla dă Caterof , secretarul comunal PMR , îşi avea stupu’ la Gargalîc,iar p-aici venea numai’ după peşte, când era sorocu’ să ducă ploconu’ la ăia mai ştabi dăcât iel. Şi tocmai d-aia, primul GAZ al securităţii s-a oprit chiar la mine, la poartă.

– Hai noroc,bă braconierule! m-a luat cu ochii lipiţi tov. maior Barbu. Am fost informat că ştii să scrii şi să citeşti! Uite, ia foaia-asta d-aci şi până pă la saramură, aşa,îi scrii aici pă toţi ăia care beşteleşte noua orânduire sau, mai rău, fiind duşmani ai poporului, îi îndeamnă şi pe alţii la batjocură şi nesupunere.

– Păi care-i treaba? Ca să ştiu şi eu!?

– Tu nu trebuie să ştii! Tu trebuie să execuţi şi să-ţi seveşti Republica poporului muncitor! Deci, aştept lista! Căci, în marea sa înţelepciune, Partidul Nostru a hotărât să-i trimită la Canal, ca să-i reeduce prin muncă, pe toţi ăia care trage dă sac în altă direcţie.

Las’ că-i ştii tu, dac-ai auzit de Racul, broasca şi cu ştiuca... Aştept lista!

Aci mă nemerise! că şi p-asta o ştiam tot dă la Pann, săracu’.

– Şi!? am tresărit eu, umplîndu-mi încă o dată cana,direct de la canea, căci povestea asta mi-o spunea într-o joi noaptea, după Învăţămîntul-politico-ideologic-de-masă, cînd tov. Bălănică era plin de lozinci,ca broasca de pene.

– Şiii, dac-ar fi fost să aleg pe bune,atunci, primul pe listă ar fi trebuit să fie chiar bunică-mio Marin Bălănică, care comenta,în cârciumă, emisiunile de la Vocea Americii, anunţând mereu grabnica debarcare a trupelor americane de eliberare - când în Grecia, când în Iugoslavia,când, chiar aci, pă Capu’ Midia. Aşa că,cu greu, am ales până la urmă, trei nume. Primul fiind chiar învăţătorul meu Mustafa Raşid, care, notasem eu,ca acoperire, asculta, pă turceşte, posturile de radio capitaliste de la Istambul,răspândind, apoi, zvonuri mincinoase şi duşmănoase. (Dar, ca s-o spun p-a dreaptă, locul întâi şi-l căpătase,mai ales, pentru că se tot războia cu taică-mio pentru un pogon de pământ de la cotu’ Buhazului) Iar, pe locurile următoare, i-am trecut, cu dulci fiori de răzbunare, palde Florea Ciumăratu şi Nelu Piţigaie, care mă bătuseră cu-o scîndură de gard, la un fedeleş.

– Şi ?

– Şi, cum era de-aşteptat, le-a cam rămas oasele p-acolo! Adică,stai! Că prin ’65, aşa,s-a întors numai Florea, dar surd ca oala şi mut ca oaia, că doar behăia şi mugea cu gura căscată şi cu gâtu’ dă lup . Da’ ceva, ceva tot am înţeles noi, că era scris chiar pă pielea lui; c-avea trupu’ pisat,schilodit şi pictat cu bube,şanţuri, văgăuni, vânătăi şi vergi, dă parcă-l trecuseră prin maşina de tocat carne, bre. Că mie-unu mi s-a făcut păru’ măciucă-n cap, când l-am văzut prima dată,la gârlă. D-aia stau acum şi mă gîndesc că 46

săracu’ Raşid bine-a făcut că s-a rugat în fiecare zi la Allah ăla al lui, care i-o mai fi alinat câte cevaşilea dân buşumeală şi schingiuire - cum ar fi fost dumnezeieşte, carevasăzâcă.

– Iar eu mă gândesc că bine-a făcut că v-a obligat şi pe voi să vă rugaţi în fiecare zi, că şi ţie s-ar putea să-ţi mai aline Domnu’ dân păcate,suferinţe şi mustrări de cuget, dacă...

– Opaaa, ce e alea mustrări de cuget, bre?! Eu te credeam om serios! Ce dracu!?!

– Păi, e tocmai alea cu : Şi ne izbăveşte de Cel Viclean!, dacă tot veni vorba!

47

DECLARAŢIE SCRISĂ Venindu-le vremea, salcâmii înfloriseră toţi deodată, într-o singură noapte, iar efluviile lor înmiresmate se revărsaseră volatil peste carapacea de calcar cretacic a Capului Midia, de unde se ivise, săltând legănat, vestita căruţă albastră a fraţilor Cocoşman, care se strecurase apoi pe sub candelabrele încă aprinse ale inflorescenţelor înmiresmate, cu numai doi călători pe scândura frumos înfăşată din faţă: mereu rătăcitorul Petru Ezarhu, mai îngândurat ca niciodată, parcă, şi bălanul său ucenic Pavel, care mâna alintat caii, încercând să-şi potrivească murmurul unui cântec fără cuvinte, după ecoul de lăută turcească al căruţei sale din scânduri pictate, dar uitând să schimbe drumul la timp, ca să nu intre iarăşi în raza vizuală a lui Caterof care tocmai îşi însemna teritoriul de vânătoare, uşurându-se în zigzag, de pe pietroaiele purpuriu zugrăvite ale Asociaţiei de Prietenie cu Uniunea Sovietică, Gargalîc, de unde, oval şi masiv, ca statuia lui Lenin de la Tirana, a şi-început să le facă largi semne cu arătătorul deschis, şuierându-i repetat printre dinţi: „Idi su da ! Idi su da !” tălmăcise Pavel sarcastic, adăugând şi un generos blestem alegoric, confecţionat ad-hoc şi îndelung spiralat, căci tocmai descifrase-n praful încleiat al uliţei două urme de pneuri înguste şi uzate, care şerpuiau pe mai mulţi metri, întrerupte, din loc în loc, de rare insule pietruite. (GAZ-ul tutuniu al securităţii, după probabilităţile cele mai întunecate) Aşa că, încercase de îndată, să-i atragă atenţia şi dascălului, dar acesta, pradă unor şi mai întunecate presimţiri, coborâse deja, ca să se apropie spăşit de Caterof care-i explica înnodat ceva atât de pronunţat partinic, măi dragă, încât profonzimea adâncă şi temelia fondamentală a directivelor sale, orişicare vor fi fost ele, îi umflau capul, îi bolboşau ochii şi-i făceau buzele plisc de-aligator,pe când tot corpul i se ondula într-un fel de ritual de bunăvestire la anaconde. („Obişnuitele lecţii despre noile maniere elegante, bolşevice”, îşi spusese Petru în gând, ca să dea pe gât mai uşor, obligatoria untură de peşte).

– Auzi, măi dascăle, dacă-o fi chiar adevărat că tu ştii să le scrii pe toate iegzact ca la carte, atunci vezi că pe masa de dincolo, şi-i arătase uşa tot roşie a barăcii din spatele său, ăăă…, chiar pe masă, ziceam, ai să găseşti tot ce-ţi trebuie ca să-mi compui şi mie o declaraţie scrisă despre activitatea de lămurire şi de instruire patriotică iegzecutată, mai alaltăieri, de către cei mai înaintaţi reprezentanţi ai clasei muncitoare asupra jivinelor astea căpiate de băltăreţi sălbăticiţi, care s-or fi lămurit şi ei, macar în ceasul din urmă, că nimic nu mai poate să oprească sau să întârzie gloriosul drum al revoluţiei proletare.

De fapt, după cum Petru văzuse cu ochii săi, în vremurile acelea de cumplită şi veşnică tranziţie, nenumărate echipe de lămuritori şi de agitatori bântuiau Dobrogea de nord, ca să convingă ţărănimea să intre-n Marea Gospodărie şi ca să le făgăduiască mieros celor mai săraci cu duhul scutirea de taxe, de impozite, precum şi fabuloasele cartele roşii pentru zahăr, ulei, gaz şi lemne de foc, ceea ce, chiar dacă nu reprezenta chiar întreaga expresie a Raiului Comunist, propunea totuşi o variantă ceva mai palpabilă a raiului nostru, cel de toate zilele Mai ales că istorica descindere a propagandiştilor proletari, la Caraharman, fusese deja relatată şi în cotidianul Dobrogea Nouă, cu euforică mândrie partinică, sub titlul, Exemplu comunist: Ieri, sâmbătă, 11 mai, pornindu-se de la nişte regretabile aspecte izolate constatate în comuna Gargalîc, raion Medgidia, unde, în ciuda vigilenţei revoluţionare a partidului nostru, nişte grupuri criminale de chiaburi instigatori şi de elemente trădătoare nehotărâte au căutat, în mod repetat, să submineze sau să întârzie acţiunile de comasare a loturilor şi de transformare revoluţionară a agriculturii, mai mulţi 48

fruntaşi muncitori comunişti din Portul Constanţa, îndrumaţi de cele mai înaintate şi mai disciplinate elemente ale clasei muncitoare, s-au deplasat, în grup organizat, la Caraharman, pentru a-i lămuri pe nehotărâţi şi pentru a-i convinge, prin exemplul personal, de justeţea hotărârilor istorice ale Plenarei PMR, din martie 1949, cu privire la necesitatea istorică de achitare a cotelor de alimente şi de întovărăşire agricolă, după modelul triumfător al Marelui Prieten Eliberator. Minunată acţiune tovărăşească, încheiată cu o şi mai puternică legătură de cuget şi simţiri dintre forţele revoluţionare de la oraşe şi sate.

– Păi, ia stai, că tot nu-nţeleg, se mirase Petru niznai, de ce să mai scriu şi eu povestea asta, dacă mata’ ai fost tot timpul aici, crăcănat frumuşel pe pietroaie, şi-ai văzut totul, ca la comedie. Că ăştia, de la ziar, tot de la tovărăşia voastră, trebuie să fi aflat aproape tot ce-au aflat – Păi, de văzut, le-am văzut eu cam pe toate, numai că tov. maior Barbu, care nu le-a văzut, îmi cere mie povestea lor scrisă, adică Declaraţie scrisă şi Proces verbal, taică, dacă-i fi aflat vreodată ceva atât de chisnovat, adicătelea cam ce soi dă păcate-o mai fi şi-alea!? Căci eu nu prea le am cu scrisul, nici dă mână, nici dă picior, da’ nici dă tipar, căci, ca s-o spun p-a dreaptă, dacă m-apuc eu să scriu, chiar acuşi, în momentu-ăsta, atunci precis mă apucă Sfârşitul Lumii, tot la masa-aia şi tot cu tocu-n călimara secată.

De fapt, ceea ce Caterof se ferea să-şi mai aducă aminte vreodată sau să povestească orişicui, scris sau vorbit, era că, după ce reprezentanţii clasei muncitoare: O ciată dă taie-paie, bre, dă borfaşi şi dă sulifrici d-ăia, adunaţi cu duba după-n Piaţa Chilii ! da’ şi cu cevaşilea miliţieni îmbrăcaţi în salopete dăn doc albastru, ( Cam prea spălaţi pentru neşte muncitori d-adevaratielea !), şterseră definitiv de pe faţa pământului toate urmele trecutului: haturile, răzoarele şi toate semnele consacrate de demarcare a proprietăţii, tot ei trecuseră spontan la o expediţie de jaf şi de pedepsire a reacţionarilor, în urma căreia, din cârciumă, rămăseseră numai pereţii, un sfert din populaţie fiind sistematic demolată-n bătaie, un sfert violată, iar un sfert colaborase-n genunchi cu noul proletariat, din moment ce numai vreo zecime apucase să-şi ia tălpăşiţa prin bălţi: căci restu’ dă cinci la sută, pacatili noastre, ieream chiar noi, ăştia de-i chiemasem cu toba, p-acilea... Da’ nici noi n-am dus-o prea bine, la sfârşit dă tot că, ia, uită-te, la muierea lu Zarzavelea dă la U.T.M. cum i-a făcut ăia felu’, mai înainte ca s-apuce şi ea să se bâzâie, că dă ce şi dă cum...

Dar Petru le spusese adesea fraţilor Cocoşman că prima şi cea mai adâncă învăţătură este să nu te pui niciodată cu prostul, pentru că ăla-i prost tocmai pentru că nu ştie că-i prost! Şi n-ar fi prea bine să constaţi, pe pielea ta, de ce-ar fi-n stare, dacă-ar afla bucuria asta chiar de la tine! De aceea, fără inutile negocieri, îi strigase lui Pavel : – Pavele, tată,ia du-te tu de îmbucă ceva pe la tanti Milica lui Nistor, că acolo o să vin şi eu, de îndată ce termin pe-aici!, după care dispăruse-n baraca Biroului sătesc al P.M.R, care era şi birou al U.T.M-ului local şi Colţul agitatorului voluntar şi Cercul Săteanca al femeilor comuniste şi Sediu A.R.L.U.S., după cum s-a văzut, şi încă multe alte împieliţări ale Necuratului pe pământ.

Iar acolo, în colţul cel mai îndepărtat,chiar lângă fereastra de-o palmă dinspre grinduri, se afla doar Marusia Grabcenco, tânăra noastră bibliotecară semianalfabetă ( a noastră,a tuturor, vreau să spun), care, căţărată într-un echilibru fragil pe câteva îndesate volume din Stalin, se tot frichinea în faţa oglinzii, pupându-se singură-n aer şi umflându-şi ostentativ ugerele, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru noaptea nunţii: - A venit toar’şu’ maior, a chicotit ea secret gâdilată, printre buzele mai roşii decât steagul partidului Cică-i la camera oficială, iar eu, uite-aşa cum mă vedeţi, trebuie să-i servesc masa de seară!

49

- Iar eu, a zis Petru, ca şi cum ar fi vorbit singur, trebuie să-i fac temele pentru mâine, ca să poată bietu’ tavarîş să-şi ia salariul întreg, lună de lună. Apoi, a descoperit, pe masa de brad de sub cealaltă ferestruică şi foile smulse dintr-un registru contabil, aranjate cu partea albă în sus, lângă tocul din lemn de cireş şi călimara dublă, din sticlă verzuie. Şi, de îndată ce valul de odicolon s-a risipit ca un fum în spatele Marusiei, plecată sprinten la datorie,dascălul şi-a încercat tocul pe foaia dintâi şi şi-a ridicat ochii-n tavan, ca să-şi adune gândurile: Declaraţie Scrisă, a caligrafiat el cu luare aminte. contemplând apoi titlul acesta improvizat în lumina murdară-a ferestrei din spatele său: Opaaa, să purcedem aşadar pe drumul glorios al Victoriei comunismului la oraşe şi sate!

Subsemnatul Ion Ilici Caterof, prim secretar sătesc la Vadul Nou, declar că, fără preget sau zăbavă, am militat, prin toate mijloacele specifice, ca să-i conving pe tâlharii-ăştia de băltăreţi tolomaci, ca să-şi întovărăşească ogoarele primite şi-alea de-a moaca, dacă judecăm drept, dar, cu îngrijorare, am constatat că sufletele lor de slugoi au fost prea îndelung şi prea veninos otrăvite de dihăniile fasciste-ale trecutului,fiind hotărâte, acum, să-şi apere, cu ghearele şi cu dinţii, avuţiile dobândite prin crime şi jafuri neîntrerupte, în acele vremuri de tristă amintire ale prăpădului burghezomoşieresc.

– Băi, dascăle, da’ frumos le mai încondeiezi, a oftat Caterof, silabisind peste umărul drept al lui Petru.

De aceea, a continuat Petru, mărind scrisul, am hotărât să-i chem în ajutor, ca învăţători şi modele, pe înţelepţii reprezentanţi eroici ai clasei noastre muncitoare, care au şi sosit, într-o sâmbătă, 11 mai, pe la prânz, răspândindu-se paşnic prin localitate, ca să se sfătuiască, de la om, la om, cu ţăranii cei mai nedumeriţi şi să-i mai lumineze câte puţin, în legătură cu viitorul de aur al popoarelor şi cu necesitatea istorică de a schimba definitiv relaţiile şi modul de a munci în agricultură. Iar rezultatele s-au văzut imediat căci, după ce-au promis că vor veni săptămânal, în misiune de lămurire şi dumirire paşnică pe-aici, numai vreo doi, trei reacţionari mai înrăiţi n-au alergat, chiar în ziua aceea, cu cererile de înscriere la sediul noului GAC, adăpostit, deocamdată, în chiţimoaica vechiului Darac al lui Babuş... Victorie ca la Berlin, aşadar!

- Sau, mai degrabă, ca la Cotul Donului, murmurase Caterof, silabisind ultimele cuvinte, căci, până una-alta, n-avem decât cinci geacişti de-adevăratelea - nişte calici, bre, pe care nici porcul nu i-ar primi, ca să doarmă cu el.

Dar a doua zi, când maiorul se pregătea de plecare, proaspătul secretar al Comitetului sătesc alergase cu foile-n mână la GAZ-ul ofilit din cotul şoselei, pentru ca , foarte mândru de sine, să-i înmâneze maiorului eseul, muncit, pasămite, în sudori fierbinţi, toată noaptea: - Şi-ai scris tot, tot?, a-ntrebat maiorul, cu un rânjet cam hoţ.

- Tot, să trăiţi!, a strigat Caterof, pocnind din bocanci.

- Atunci, ai de grijă să nu-i îngroape p-ăia morţii cu popă şi cu lăutari, ca să-i facă eroi ai ţărănimii, ca pe Horia, Cloşca şi Crişan!

- Care morţi, bre, ce morţi?!, a bârâit secretarul, mort şi el pe jumătate Pentru că, abia mai târziu, aflaseră amândoi,adică, şi Caterof şi scribul său de ocazie, că maiorul Barbu, prea vechi în şerpării de-astea, îşi asigurase, pe căi specifice, şi varianta strict autentică-a evenimentului, căci , înveşmântată-n pielea goală şi frumos culcuşită-ntre pernele camerei oficiale, revărsata Marusia îi povestise securistului, episod 50

cu episod, toată descinderea reprezentanţilor clasei muncitoare şi truda lor cam prea înflăcărată de grabnică lămurire-a nelegiuiţilor: „Când autobuzu-ăla grena s-a oprit chiar în coasta foişorului de stuf al Bufetului sătesc, povestise Mar’cica, eu eram pe scările de la intrarea-n şcoală, sub zarzăr, afară, aşteptând-o pe Nana lu’ Filiş, ca să-i dau cărţile şi ziarele pentru învăţământul politicoideologic de masă, dar în cârciumă-a intrat numai ăi patru ştabi care-a coborât primii din autobuzul partidului: oameni mari, de!, că să vedea după guşile şi burţile lor. Iar, acolo, în scorbur-aia împuţită-a bufetului, s-au aşezat, cică, chiar la masa cu muşama roşie de sub fereastră, înjurând omenirea şi vorbind d-ale lor -Cu ce să vă servesc,bre, dragi tovarăşi?, i-ar fi-ntrebat mieros nea Nae Beremici, cam bănuind el cu cine-a pus la jug.

- Păi, ar fi spus, rar şi sfătos, ăl mai gras, ia coboară acilea, pă masă tot ce ai pă raftu-ăla dă sus, ca să nu te omoare drumurile, mai pe urmă. Da’, mai întâi şi-ntâi, bagă vreo două, trei, nouă navete cu rom la-nsetaţii-ăia de-afară, că p-ăia, dacă-i superi cu cevaşilea, atunci chiar că-ar fi mult mai bine să-nchizi comédia şi să te duci şi tu cât de cât sănătos, pe la caprele tale!

Căci ăia de-afară începuseră deja cu sfada , cu beştelelile şi cu Suflecată până-n brâu…. Pân-au început să strige că nu mai au de băut şi-au dat foc la foişoru-ăla dăn stuf şi dăn papură, care s-a aprins, puf!, mai ceva decât gazul, iar când fumul s-a răsucit înspre rufele puse la uscat ale Mariţei lu’ Ghiojdea şi-a început aia să dea cu pietroaie peste uluci, vro trei tovarăşi d-ăia cu şorţuri dă piele şi cu mustăţi dă motani a sărit, hopai-dupai!, drept în curtea femeii şi-a lămurit-o, chiar acolo-n ţărână, dă i-a mers fulgii ca la gâsca-opărită. Propagandişti d-ăia dă la şcoala serală a partidului ,te joci?! Aşa că, dacă nu fugea-aia iute, cu cererea-n palmă, ca să se-nscrie la GAC, nici nu ştiu dac-ar mai fi putut vreodată să meargă singură, pe două picioare, ca omul. Că-atunci mi-a şi spus Nana înfiorată: – Hai, fă, să ne urcăm colo-n podul şcolii, mai înainte de-a ne veni şi nouă rându’ la lămurire!

Foarte bună idee, că-acolo, sus, printre ţigle, măcar că mirosea prăpădenie-a găinaţi şia pui dă porumbei morţi, tot era neşte cucumele deschise prin care se vedea tot satu’ ca-n palmă, aşa c-am văzut fieştecare mişcare a clasei proletare, ca la circ, bre Mai ales că ne cocoţasem cu tălpile pe teancuri-teancuri de cărţi şi de caiete d-alea găinăţate. Dar, când ne-am luat noi posturile de priveghere, din Bufet, mai rămăseseră doar zidurile, la fel de ştirbe şi de cătrănite, ca alea de la Histria, măi tovarăşe! Iar întărâtata noastră clasă muncitoare se risipise deja pe uliţele dimprejur, smulgând uluci din garduri şi zdrobind în bătaie pe oricine se strecura, din întâmplare, pe teritoriul lor de propagandă materialistştiinţifică şi de tovărăşească lămurire leninistă. Când, de sub oţetarii-ăia din Valea Broaştelor, hopa, pe toate cărările deodată, şi nea Vasile Benga, preşedintele noului GAC Miciurin, beat din naştere şi-înjurând omenirea, săracu’ creştin! Ăăă, regretatu, vreau să spun, că p-ăsta l-a tocat cel mai mărunt, întrucât, abea mult mai târziu, s-a nevoit neamurili, dă i-a adunat maţele după-n cuiburile ciorilor, cu pompierii, ca să poa’ să-l pună întreg în coşciug. Atâta doar că-a murit lămurit. Asta e sigur! Da’ numai, spre seară, aşa, au dat politurci-ăia, chiar sub nasul meu, şi la sediul abia înfiriptului G.AC, Miciurin.

- Păi, dacă-ncepe cu mici, atunci, unde e berea?!, a strigat unu’ mai fioros, cel mai fioros, Ia, puneţi foc, flăcăi, că ne-am săturat noi dă toati minciunile astea!

-Hai şi la şcoală, bă, că nici aia nu-i bună la nimic!

Noroc numai că, vigilenţi, copiii oamenilor a rupt-o la fugă prin uşi şi prin ferestre, ca şobolanii, domnu’ maior, da şi cu mare halimai şi chirăială, ca la tăierea porcilor. Însă pe 51

biata Coca Teodorescu, profesoara noastră de ateism ştiinţific, tot a prins-o-n cancelarie, sărăcuţa, şi-a alergat-o clasa muncitoare, aproape-n pielea goală, până la colţ, la cimitir, unde-a lămurit-o, pe rând, de nici nu cred c-are să-i mai crească vreodată piele pe buci. Însă adevărata lucrare de propagandă a-nceput mai pe seară, aşa, când, după ce-au descoperit butoiul cu vin al lui popa Dichiu,l-au secat dintr-o sorbire şi-au început să cânte Republică, măreaţă vatră, născută-n foc dă bătălii… şi chiar au dat foc la toată partea de-apus a satului, după cum se mai şi vede încă destul de bine.

- Pe mine,a spus maiorul cam melancolic, pe mine m-ar interesa totuşi dac-au mai rămas şi d-ăia care nu s-au înscris încă-n gospodăria colectivă?

- Păi, eu ştiu!?, a răspuns Marusia, foindu-se-ntre pernele ei. Ar mai fi poate cam câte deşte le-o mai fi rămas pe la mâini şi cam câţi or fi scăpat cu fuga pă cai, înspre gurile Dunării, păn pustietăţile bălţilor, ca Terente, haiducul… Şi morţii, morţii desigur, fiindc-ăia, vai dă capu’ lor, n-o mai apuce nicicând, nici lampa lui Ilici şi nici plopii care face pere-ai lui Miciurin-ăla, Savantul Sovietic, de!…

- Aoleu, vrei să spui c-au fost şi ceva morţi!?

- Vreau să spun că atâta s-a canonit bieţii muncitori fruntaşi,cu toţi balamucii, ca să le scoaţă dăn căpăţână toate năravurile-alea burgheze, de-a fost nevoiţi, păn’ la urmă, săracii petagogi, să le decupeze capu’ cu totul!

- Opaaa, şi când îi înmormântează?!

- Poimâine, cred. Că-a zis popa Cercel că el nu le citeşte slujba de pomenire, până ce familiile nu le-o pune la loc mâinile, picioarele, nasul, urechile şi toate celelante, după cum se cuvine.

Dar seara-târziu, se ridicase un vuiet de vânt dinspre nord, aducând cu el pulberile roşii de la marginea aceea a lumii şi scuturând toate florile salcâmilor deodată,ale căror petale îngălate-n rugină se adunaseră-n troiene părelnice printre umbrele gardurilor. Iar a doua zi, pe la prânz, a sosit,printre pulberi şi puzderii de petale coclite, un motociclist împieliţat de-al maiorului Barbu, dar atât de năclăit prin toate văgăunile drumului, încât părea doar un caloian din lut şi cenuşă, tăvălit pe sub toate cazanele iadului. Venise otova, ca să-i reamintească straşnic lui Caterof, mai ales, că înmormântarea bandiţilor trebuia să se petreacă într-un deplin camuflaj, fără clopote, bocete şi liturghii, adică, ca şi cum limbricii-ăia de reacţionari nici n-ar fi vieţuit vreodată pe faţa pământului, care va să zică.

De aceea, pe Măriuţa lui Trancan, înfăşată-n cearşafuri tăvălite-n oţet şi cu o batistă neagră pe faţă o-îngropaseră ai ei în fundul grădinii, după ce-arestaseră şi câinii-n cuptor, ca să nu latre prea tare. Iar pe ceilalţi, Gligore Cucu, Dionisie Cepi şi Nae Gurgui, adunaţi, din bucăţi, de pe uliţi şi anevoie cârpăciţi în chip de om, , îi prăvăliseră, noaptea, într-un şanţ oarecare, dintre cele deschise odinioară de arheologi, prin spurigaiurile de spărturi şi de cenuşi, de la Ghiaurchioi. Şi tot de-aceea, probabil, ceva mai târziu, când se hotărâse ca noul GAC de la Vadu să poarte numele de Orizonturi Roşii, toată lumea fusese de acord, într-o deplină şi îngândurată înţelegere. Deşi, încă multă vreme după aceea, când copiii făceau zarvă prea mare pe uliţă sau părinţii lor îşi trânteau sticle-n cap pe la vreo cumetrie, se găsea întotdeauna cineva care să strige, de pe undeva, din umbra vreunui cotlon: „Opaaa, ia, staţi cuminţi pă la locurile voastre, că iar vine clasa muncitoare, ca să vă lămurească!” Şi, numaidecât, liniştea şi pacea se coborau pe pământ. O dovadă în plus a superiorităţii morale a înţeleptei noastre clase muncitoare.

52

NĂLUCILE DE LA APA SÂMBETEI Înfrigurarea care creştea peste ape părea o clipire de pleoape prea multe; străvezii şi febrile ca ploaia purtată de vânt. Şedeam pe coate în peliniţa de două palme a malului şi pândeam cercul de stuf, în marginea căruia ne scufundasem avele, căci plutele de deasupra se cam vedeau, legănându-se rar, pe dantela înfiorată-a lagunei, iar pentru vreun braconier cu ceva vechime ar fi fost numai o joacă de copil, ca să le salte de-acolo şi să le vândă pe câte patru cinci sute de lei, la Gargalîc. Vântul căzuse odată cu umbrele serii, iar lacul poleit cu platină celestă, translucidă şi rece, parcă abia atunci coborâse fantomatic, în coridoarele ceţii. De aceea, n-am văzut nici trenul care-a scrâşnit deodată pe sania sa de oţel la numai trei sute de metri în stânga, încremenind ca o baracă proaspăt văruită, în spatele hărţilor brumate ale desişurilor de papură şi de stuf ale malului cel mai apropiat.

Moment în care tovarăşul meu de pândă a-început să tremure şi să clănţănească din toate încheieturile. „Uite că tot nu pot să mă abţiu!”, a şuşotit el, arătându-mi palmele albe ca nişte farfurioare din porţelan, cu broderiile ascunse sub un fel de smalţ lăptos-sidefiu.

Acest Gică Diceanu, poreclit Gogodici, era, din cap până-n tălpi, mult mai alb şi mai poleit, decât marmura. Iar, dacă te-ai fi întâlnit cu el noaptea, pe-o cărare pitită prin sălcii, ai fi rupt-o de îndată la fugă şi-ai fi povestit pretutindeni că-ai dat ochi în ochi, cu ştima de abur a apelor, mai colilie decât perla din scoică şi mai unduioasă decât nălucile de spumă-ale valurilor, de parcă se hrănise numai cu sticle de lampă şi cu lapte din lună, în toată viaţa lui.

– Dom’le, mie mi-e frică numai când mă gândesc, am silabisit eu în pumni, amintindu-mi cum îmi bătuse-n geam Gogodici ăsta, în vara trecută, prin iunie, după prima zi mai fierbinte a anului, când marea-şi aruncase algele şi scoicile moarte pe ţărmuri, iar grindul întreg, de la Casapchioi, la Portiţa, mirosea precum s-ar putea să duhnească, acolo-n adâncuri, iadul tuturor pescarilor înecaţi fără lumânare şi fără soroc.

Dar când l-am văzut aşa, stafie văruită-n lumina stelelor, alb şi zbârcit, ca lumânarea de la botez, nici n-am avut inima ca să trag ivărul şi să-ntreb ce şi cum, pentru că nici naveam cum să-l cunosc aşa, văruit ca mesteacănul şi-înfăşat ca momâia paparudelor în trenţele-alea putrede din cânepă pentru saci. Mai ales că noaptea, bântuiau ca buba neagră comisiile de dumirire, lămurire şi-întovărăşire, dar ăia umblau cu-o altfel de zdreanţă; un steag bolşevic, mai afumat şi mai murdar decât porcul, după cât fusese tăvălit prin toate zoaiele şi hărtănit de toţi câinii, întrucât, cel puţin, jumătate dintre reprezentanţii cei mai luminaţi ai clasei muncitoare, erau beţi din naştere şi eu tot nu pot să pricep cum de nimeriseră drumul de la Gargalîc, la Vadu, dacă nu s-o fi împeliţat chiar Mamona-n persoană, ca să le-arate cărările.

Pe Gogodici ăsta îl săltaseră la Canal, direct de pe baltă, după ce Caterof, secretarul sătesc al pî mî rî, aflase de pe la urechelniţele lui veninoase, că vânduse şalău şi laban prin Salicea, mai înainte de a-şi vărsa cota obişnuită către organul local de partid, care, deh!, îşi avea, şi el, obligaţiile sale partinice către cei orânduiţi mai deasupra, pe la raion sau la regiune: eroi de-adevăratelea,băi membrache – ilegalişti cu acte, ai clasei muncitoare, nu o buleandră basarabeană ca dânsul, azvârlit de pe un tanc rusesc, în faţa cârciumii, prin octombrie 46, înfăşat într-un soi de rubaşcă tutunie, care semăna mai mult cu traista bălţată-n care tata-mare ducea pisoii la gârlă, când se-întâmpla să se procopsească, la-întâmplare, cu prea mulţi deodată. Plus pistolul Makarov, înfipt la 53

vedere-n vipuşcă, singura patalama care-i da dreptul să pună secera şi ciocanul pe uşa unei hardughii mai centrale, confiscată tot cu pistolul, chiar în ziua aceea, ca să se-urce-n jilţul boieresc din odaia cea mare, din capul scărilor, de unde nu se mai coborâse decât, ca să facă politica partidului nostru, cu GAZ-ul securităţii pe urme şi cu miliţianul Ciortan, în aripa dreaptă.

Astfel încât, după prealuminata sa reîntrupare din iad, nea Gogodici, nou şi lustruit ca statuia din ghips a lui Lenin, şezuse ascuns vreo şapte luni, în beciul bulgăresc de sub nucul domnului Ezarhu, de unde începuse să iasă prin toiul lui martie, după căderea întunericului, ca să pună ave şi vârşe prin bălţi după melicul lui, de odinioară, căci nimeni altcineva, decât eu şi dom’ învăţător, nu mai ştia că Gică e-n viaţă, din moment ce acolo, la gropanu-balaur de la Apa Sâmbetei, fusese declarat deja mort cu lopata-n mână şi poate chiar erou reeducat al clasei muncitoare, cine mai putea şti, la atâta roboteală în dodii şi vraişte organizată.

Acolo, în beciul acela bulgăresc, însă, la numai cinci palme deasupra pânzei de apă-a fântânilor, îmi povestise şi mie care era taina trenului care se-auzea o dată pe zi, prin pâclele şi burhaiul de la cariera Bogaz, unde fumegau tot mai gros cele patru gropi uriaşe de var.

– Mă băiete,tot ce-am auzit eu despre iadul nostru-al creştinilor e ca un fel de vacanţă la băi, la Amara, pe lângă ce mi-a fost dat mie să văd şi să păţesc pe la Canalul lu’ Stalin de la Peninsula, unde intram cu lopata pe cocoaşă, la cinci dimineaţa , ca să ieşim, câţi mai puteam să ieşim, de-a buşilea, pe la nouă după-asfinţit. Şi zdroabă, tată, ca la moara dracilor, iar, de mâncare, numai apă, paie şi bătaie, ca la colhoz.

Numai că niciodată nu ieşeam chiar toţi la sfârşitul zilei, pentru că unii rămâneau făcuţi ghem chiar acolo-n adâncuri, pe sub maluri prăbuşite cu vuiet, iar altora le mai cădea-n ceafă vreo roabă sau vreo stâncă de la cei care lucrau pe deasupra lor. Buf!, auzeai, Aoleu! Şi... gata! Dar foiala, săpătura şi haraimanul nu se opreau nici măcar o clipită, domnule, nici cât-ar fi pierit un şoarece, bre, căci, deh, cine-ar fi avut vitejia să oprească înaintarea glorioasă a clasei muncitoare, pe drumul său fără pulbere, de la apele Sâmbetei...Na! Aşa că, noaptea, după ce ne mâna iute pe, noi, ăştia viii, pe la staulele noastre, din colonie, tot iute trimiteau echipele morţii, ca să-i caute p-ăia încremeniţi sau storciţi pe sub maluri. În mare taină, taică, de parcă noi nici nu-i văzusem, cu capul borhot, pe sub vreo stâncă prăvălită de sus sau fremătând din mâini şi din picioare prin putregaiuri, ca nişte goange de băligar. Numai că în echipele astea-ale morţii, care adunau coşcoviţii rămaşi pe sub brazde, carevasăzică, orânduiseră numai şuţi, şi codoşi, şi şnapani, şi ciorditori de toată mâna...,mânia lui Dumnezeu, mă băiete,cam cum ar fi să scapi de ţânţari şi de muştele verzi, ca să dai de tăuni... Iar ăştia căutau morţii prin toate gropanele, după cum ţi-oi fi zis, şi îi luau pe braţe aşa storciţi, buşumaţi, schilodiţi, ca să-i pună într-o cotigă pe mal, că nici unul din ăi de-au mierlit-o nu era mai greu decât un sac cu paie... după cât post, sperietură, trudă şi bătaie pătimise, săracii. Iar d-acilea, îi împingea cu troancăt şi scâncet, până la taluzul de-apus al căii ferate, că nici cal n-aveau la cotig-aia; dacă-l halisem noi, cică, zgârci cu zgârci, la cazan, încă din prima toamnă, când ajunsesem în mlaştină...

Aci, sub calea ferată, îi întindea, p-ăi morţi, unul câte unul, pe malul de troscot şi mangal împietrit şi îi presăra cu o plapumă din praf de var nestins, ca să nu umple colonia de duhori şi să nu-i sfârtece câinii bagabonţi, cum se şi întâmplase, cel puţin o dată, când marele colonel Ghiurghiu Coconea, şeful coloniei, se trezise dimineaţa, pe prag, cu o ţeastă-înlăcrimată de om şi-o ditamai movila-împletită din maţe împuţite, cât porcu’ de mare. Când a tras numaidecât cu pistolu-n Dumnezeu şi-a chemat fuga toate gărzile, ca să cureţe locul: “Bă, ia să-adunaţî şi s-ampuşcaţî toati jigodiili-aştea de cotarle, d-acilea, 54

că ăştia o duce mai bine dăcât muncitorii dă la roabă şi lopată, că, uite, d-aia nici nu mergem noi deloc înainte, căci mai mult facem maidane pentru-încurat cânii, decât drum glorios şi fără pulbere, după cum a hotărât, în marea sa înţelepciune, partidul nostru, al celor ce muncim!”

Iar pulbere-aia de var nestins mai avea binefacerea că intra pe sub pielea hoitului care se făcea piatră de râu, albă şi lucitoare, cum îi marmura... Ia uite-aci la palmele mele! Plus că, dacă-ar mai fi fost vreunul viu, i-ar fi dat niscai aşa arsuri şi mâncărici, de-ar fi sărit imediat pe tălpi, ca să caute gârla... Eu ştiu, că eu sunt Stan Păţitu...Ce, te joci cu judecata poporului!?

De-aia, se şi povestea printre caraule, că, într-o zi, atotputernicul Coconea primise de la caporalul care supraveghea transportul morţilor, un raport care spunea: Azi, am adunat şi am adus la tren 14 morţi, dar am încărcat numai 13, pentru că unul a rupt-o la fugă şi n-am mai putut să-l prindem. „Ia uite, cu de-alde cine mă canonesc eu să construiesc socialismul!”, ar fi strigat comandatul, cu ochii la portretul lui Stalin, după ce-ar fi dat mai întâi, cu catastiful morţilor de pământ,.

– Opaaa, şi te pomeneşti că ăla, al paişpelea, mortu-viu care-a rupt-o la fugă,erai tocmai tu!?

– A, nu, nu, că eu am tulit-o chiar d-aici, pe sub tren, când ne scosese, unul câte unul, şi ne-înşirase pe taluz, ca să ne-arunce mai apoi, în groapa cu var. Numai că ei nici nu bănuiau că pe mine m-aduseseră chiar acasă, acasă, după cum se-îndurase Sfântul Duh şi Preacurata Fecioară! Între timp, mareea de ceaţă, din spatele căreia ascultasem respiraţia înăbuşită a locomotivei şi bufniturile bolovanilor de var încărcaţi cu nemiluita, se destrămase în lungi galerii plutitoare, iar, printre nălucile sale, fâlfâite-n vântul subţire al înserării, am zărit sau mi s-a părut că zăresc o iazmă-a apelor, apropiindu-se unduit printre perdelele zdrenţuite-ale asfinţitului alb. O arătare subţire, înaltă şi proaspăt văruită, ca un mesteacăn frânt de furtună, peste care cineva, poate vântul, aruncase un fel de pelerină scurtă dintr-o pătură izinită, ca brânza de capră. Iar vârcolacu-ăsta, întrucât,abia atunci când s-a apropiat, a dobândit fason de om, avea faţa leproasă ca oul de pitpalac şi picioare din araci văruiţi şi greu coşcoviţi în furtună: – He,he, am râs eu albastru, ia uite-l şi pă pricoliciu’ dă fratitu, băi Gogodea!

– Ia nu mai rânji tu fasolea p-acilea, că eu p-ăsta chiar îl cunosc, vai de capul picioarelor lui, de fiu al durerilor lumii! Alo, banditu’ una mie nouă sute douştrei, tu eşti, măi frate? a-întrebat prietenul meu ceva mai tare, ridicându-se într-un cot, pe când vedenia-aceea s-a smucit scurt, ca s-o ia la picior prin tufele de lozioară din stânga.

– Ama, măi frate Gligorie Meca, ia dă-te niţel mai încoace, că şi eu sunt la fel de frumos văruit, ca şi tine!

– Stai să-mi scuip în sân, mai întâi, că nici nu ştiu dacă eşti chiar tu, Gogodici, grozavul duşman al poporului sau Sfântu’ Amărăşteanu-al calicilor! După care, s-a aplecat puţin în faţă şi pâş-pâş-pâş, ca pisica, s-a coborât lângă noi, în pelin.

Se întunecase de-a binelea, iar eu ajunsesem călăuza strigoilor, căci şedeau amândoi, prăvăliţi în păiuş, de-a stânga şi de-a dreapta,aşteptând hotărârile mele, cu ochii lor, pictaţi în cărbune şi tuş, pe farfuriile boiereşti ale celor două chipuri înmărmurite-n mirare şi groază.

– Atunci, hai pitiş, că-ar cam fi vremea!, le-am spus eu, arătându-le poteca îngustă care cobora, încâlcită-n mătură şi porumbari, până la şirul de sălcii pitice de pe valea secată a unui râu de-al cărui nume nu-şi mai aducea aminte nimeni. „Mergem încă o dată la dom’ Ezarhu, i-am şoptit eu lui Gogodea-al meu, aşa că n-ar strica să-i povesteşti 55

oleacă şi ocnaşului nostru cum e viaţa la beciul de sub nucul domnului învăţător: „Aaa, un soi de pansion la Paris, a râs Gogu, faţă de ce-a păţit el, pe la reeducarea lui Coconea” Astfel, am coborât printre sălcii şi răsuri întunecate până jos, sub gorganul de gresie abrosită pe care şedea satul, ca să urcăm apoi, pe-o surpătură îndelung şlefuită de ploi, până sub gardul de nuiele-împletite, din dosul livezii cu pruni a domnului Petru Ezarhu care n-adormea niciodată, mai devreme de a-şi cerceta vruna dintre cărţoaiele dosite-n lada cu lacăt de la capul patului, de unde s-a şi smuls deîndată, ca să ne-asculte pe noi: – Aoleu, dumneata eşti chiar prealuminatul învăţător Petru Ezarhu?!, s-a închinat larg nălucul acesta al doilea, banditul una mie nouă sute douăştrei, adică Gligorie Meca, pe numele său, de om. Atunci înseamnă că chiar am scăpat, a suspinat el larg printre buzoaiele sale albe şi frământate, precum creta din palma repetentului.

– Nici eu nu ştiu ce să-ţi mai spun, măi băiete, a şoptit domnul Ezarhu îngândurat.

Dar nici n-aş vrea să uiţi că dracu’ nu doarme niciodată, întrucât, chiar şi atunci când pare să fi aţipit niţeluş, el doarme, de fapt, cu noi de gât!

– Se poate, dar ar mai putea fi şi norocul sau întâmplarea, la mijloc! am adăugat eu, ca să fac discuţia ceva mai senină.

– E destulă întâmplare în toate, măi oropsiţi ai durerii, întrucât, uite, mie, nici prin gând nu mi-ar fi trecut, cu vreo doi ani în urmă, când s-au apucat liftele lui Mafoame şi Malene să sape la Apa-asta, a Sâmbetei, că o bună parte din Drumul lor fără pulbere o să treacă şi pe la mine, prin beci. De aceea, chiar te-aş ruga, măi Gogodici, să-i arăţi prietenului tău tainele peşterii mântuitoare şi să-i dezvălui secretele stăruinţei acolo, pân’ ce-o da iar floarea salcâmului şi pân-o face stuful canaful cât palma, ca să mergeţi iarăşi la pescuit şi hălăduială prin bălţile de la Babadag, unde, cică, ar mai fi vreo sută, două, de postmortenişti d-ăştia, ai clasei muncitoare. Da’ nu chiar aşa de temeinic reeducaţi şi de frumos lustruiţi, ca voi!

56

FÂNTÂNA CU TREPTE

Cum vii de la Constanţa spre Histria, scria Mihail Sadoveanu, apuci întîi pe un drum de năsip,urmînd litoralul, după aceea sui pe un podiş, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari După ce mergi şi mergi pe-acel podiş, vezi în depărtare o apă lină ş-o linie de tufărişuri. După acea linie de tufărişuri, se înalţă mormanul ruinelor Histriei ş-apoi se încreţeşte lacul într-un fel de vânăt tulbure spre Chituc şi spre Marea.

Dar Sadoveanu n-a văzut,se pare, la vreo mie de paşi de Histria, mai spre sud şi mult mai în dreapta drumului, un atol perfect rotund al podişului, ca o lentilă înnăbuşită de verdele negru al nucilor şi al altor copaci fără nume şi fără vârstă, ceea ce sugerează că acolo se află vreo matcă de izvoare sau vreo baltă secretă, unde, până când îl mutase Pingelică, fusese cătunul Şipotul, căruia tucii,până la schimbul de populaţie din 1940, îi ziceau Merdevenlî Punar, adică, Fântâna cu Trepte. Iar foarte puţini mai ştiu că, pe vremuri, pe când săpa la Histria, lui Vasile Pârvan, gorganul acela emisferic de pe carapacea monotonă de calcar cretacic a Dobrogei i se păruse atât de artificial, încât ordonase să fie secţionat printr-un şanţ transversal, care scosese la lumină mai multe aşezări succesive, începând din paleolitic şi până la cea mai recentă, arheologic vorbind, adică o aşezare romană rurală (VICUS CELERIS), al cărei nume ieşise destul de norocos la iveală, săpat pe un portic din marmură imaculată,împreună cu o inscripţie foarte bine conservată, prin care primarul Ulpius Celer îi invoca pe Iupiter Magnificul şi Iunona Regina, pentru sănătatea împăratului şi propăşirea satului lui Celer, în anul în care consuli erau Verus şi Quintillus.

2.

Am pătruns o singură dată, cu sfială şi cu veneraţie idolatră, în sanctuarul acela, pe care Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, îl scosese deja în afara pizmei şi zavistiei omeneşti, ca să ne aducă aminte,probabil, de Grădina din care-am fost izgoniţi, tocmai pentru că-am năzuit să cunoaştem Binele şi Răul (Iar,dacă noi,pe atunci, nu ştiam încă, am aflat,mai apoi,cu nasu-n rahat şi cu o mie de tupe-n cap, că după un Rău, urmează întotdeauna Mai Răul!)Pe vremea aceea, mai lucram,ca trepăduş, la o întreprindere de îmbunătăţiri funciare şi trebuia să facem nişte măsurători de nivel, pe-acolo, pe grinduri.Dar tumulul acela holbat verde spre cerul fierbinte şi gol părea baricadat cu un zid compact de gherghinar înflorit excesiv în buchete-mireasă, ca şi cum ar fi nins în iunie,aşa că-am cercetat mai bine de-un ceas până ce-am găsit o trecere naturală, ca o vizuină de mistreţ,sfâşiată cu colţii prin ghemul de ţepi şi de gheare-al arbuştilor.Peacolo, am pătruns preaplecat într-un luminiş circular care, catifelat cu troscot, volbură şi muşeţel, părea încă umed de apa zorilor, iar lumina, verde-sinilie şi ea, abia mai tremura străveziu pe deasupra ierbii, ca apa unui acvariu de lacrimi, iluminat rece, discret şi egal, din toate colţurile. Iar efectul acesta de tărâm scufundat şi privilegiat a crescut copleşitor, pe măsură ce mă apropiam de trunchiul înmărmurit al nucului uriaş care părea principala coloană de susţinere a acestei rezervaţii miraculoase. Şi chiar lângă stâlpul său , la cinci paşi mai în stânga se afla vestita Fântână cu Trepte,care, de veacuri, era singura sursă de apă dulce în revărsarea salmastră şi sălcie 57

din jur, căci un liman mereu somnoros al lacului Sinoe îşi topea limpezimea chiar în malul verde de la Merdevenlî Punar.

Fântâna, a cărei oglindă licurea cu şipot viu la vreo trei metri sub firul ierbii,fusese înconjurată de turci cu ghizduri groase din granit verde, pe care se mai cunoşteau totuşi urmele de lanţuri care trăseseră deasupra găleţile grele, din aramă bătută, ale ciobanilor de odinioară. Iar, de-o parte şi alta, albe încă şi frumos încondeiate cu chipuri rotund şlefuite şi cu ramuri de viţă de vie, străjuiau două sarcofage romane din marmură imperială, care fuseseră de mult golite şi bine curăţate pentru a servi drept jgheaburi de adăpat pentru feluritele vite rătăcitoare pe grinduri.

Iar, la vreo câţiva paşi mai în spate,aşezat pe trunchiul retezat al Nucului Dintâi, veghea, încă de la Facerea Lumii, veşnic neadormitul Avram Dicianu,care, cu flinta lui Toma Alimoş pe genunchi şi cu o voce de trâmbiţă a Ierihonului, m-a prevenit de la bun început: „Mai-nainte de a pune picioru pe scar-aia nepoate!, ia abate-te tu niţeluş pă la troaca dă colo şi curăţă-te bine, că, acu’ vreo două-trei primăveri, doar ce l-am trăsnit p-un deliu dăsta ca tine, care, tot aşa, voia să se scoboare pângărit la fântână şi, pă urmă, l-am tîrît frumuşel mai la vale,pă sub oţetari, dă unde cre’că l-au dumicat toate goangele pământului şi l-au cărat pân găurile lor, că,uite,nici nu mai miroase-a hoit, dintr-acolo.

Căci rostul meu pe-aci e tocmai să pândesc, zi şi noapte,ca apa asta să rămână tot limpede şi binecuvântată, ca să nu mai păţim iar cum a fost cu mocanii lui Dobre Cocoşman, carea aruncat o căpăţână dă porc în fântână, ca să-i gonească pă turci-ăia-musulmani care se înnădiseră la jgheaburi, dă călcai pă ei, ca pă dude! Pentru că numa’ Mustafa Mamut şi cu frati-so Ibram avea vreo sută dă cai şi vreo două sute dă tăuraşi, cei mai mulţi furaţi şi-ăia dân Gurili Dunării,dă pă la Letea sau dă pă la Ostrov,unde e spurigaiu’ fără număr al vitelor după faţa pământului. Iar,d-atunci, nu ştiu cum s-a dus buhu’, că n-a mai dat nimini p-aici - nici măcar flăcăii-ăia dă la Caraharman, care în fiecare an, dă Bobotează, venea să mă colinde cu Iordanu’ şi-mi împodobeau fântâna cu buchete dă busuioc şi cu boboci încoloraţi dă hîrtie creaţă ca varza, cântând şi veghind, alături de mine, toată noaptea,ca să ia apoi câte doi trei pumni dă apă sfinţită, în găletuşele lor frumos spoite şi cu câte-o cruciuliţă dă argint curat, legată dă toartă. Păi,acu’, dacă tu crezi că mie mi-a fost uşor să stau singur ca ursu’ în vizuin-asta şi să-mi ţiuie urechile, atunci,na!, bea apă şi pleacă!, fiindcă orişicum n-o să te mai văz niciodată p-aci!!”

3.

Spre ghinionul său însă, tot a mai apucat să mă vadă. O dată!.. Şi ultima! Iar asta, pe la începutul noului mileniu când, tot ca trepăduş, făceam şi eu umbră prin Comisia pentru Referendum de la Săcele şi când, mai înainte de asfinţit, m-a chemat dom’ director Gogu Ivanciuc şi mi-a pus în braţe o cutie dă placaj pentru cuie, pă care-o-mbrăcase frumos în coli dă hârtie roş-galben-albastră şi-i tăiase o crăpătură subţire pă capac,drept la mijloc: „Mă băiete!, îmi spuse parcă mai serios deodată, asta e Urna Volantă, bagă bine la cap! Îl iei pă Mitrel,cu dubiţa Coperaţiei şi vă duceţi împreună la toate adresele astea! E vorba dăia care nu pot veni la vot pă picearele lor şi care Legea zice că trebuie musai să voteze şi ei Da’, fii foarte atent! Mai întîi şi-ntîi, le iesplicaţî corect ce şi cum... Că e Referendum pentru modificarea Costiuţiei! Ce? Te joci!” „Că e modificare am înţeles eu... Da’,mai precis, ce să modifică?” „Păi, tu chiar eşti bou d-ăla dă pus la jug, băi plăvane!”, s-a supărat şi mai rău nea Gogu, „carevasăzică, d-az-dimineaţă te freci dă pereţi p-aici şi tot n-ai înţeles ce să modifică!? Mai întâi şi-ntâi, că să modifică-n bine! , Asta să le spui! Să modifică ca să fie bine, tovarăşi !! Aşa să le spui!! Adică,domnilor, vreau să spui, că, na!, o luasem şi eu din nou cu tovarăşi, ca Iliescu!”

58

„Adicăăă?!” „Adicăăă, că să modifică, ca să li se dea, macar vro umbră dă pensie şi la ăia de-au muncit şi-au cotizat toată viaţa, ca tine!” „Aoleu! aoleu! aoleu! Păi, dacă treb’e să modificăm Costituţia, ca să-mi dea şi mie măcar jumate dân banii mei înapoi, înseamnă că s-a cam ales prafu’şi pulberea dă săraca noastră dă Ieoropă!!!” „Hai, c-ai înţeles! Da’ să vă abateţi, mai întîi, pă la Şipotu, ca să-l căutaţi pă moş Avram Dicianu!,că e şi el pă listă. Nu se ştie cine şi-a adus aminte dă el, dar, dacă sentunecă, ori nu-l mai găsiţi deloc, ori vă-împuşcă el şi vă pune pielea pă băţ, mai-nainte de-a apuca voi să căscaţi gura! D-aia vă şi spun să nu vă-nţepeniţi pă undeva, pă la vro oală cu vin, că vă-împuşc eu, pă ormă!!”

4.

Când am ajuns acolo,soarele mai era doar o zare arămiu-pâlpâindă, iar Fântâna cu Trepte,dac-o mai fi dăinuit, se-nchisese în ea însăşi ca într-o scoică de ghioc şi prea anevoie am aflat o vizuină, o copcă, ceva, ca să ne strecurăm prin parapetul de păducel înghimpat. Totuşi, după ce-am trecut gardul viu,ne-am înălţat iute pă tălpi şi-am dat glas de întîmpinare, ca să nu ne trezim cu vrun glonţ, drept între urechi. Începuse să se însereze şi casele acelea pustii, zidite din pietroaie mult mai bătrâne, şparlite odinioară de la dărâmăturile Histriei, dar părăsite,pe urmă, în fugă, păreau, sub învelişul gros de licheni chitinoşi şi, în lumina puţină, strecurată prin prelata de ramuri, nişte colosale broaşte ţestoase, pregătite să se târască înapoi, înspre Histria,acolo unde se afla rostu’lor adevărat pe pământ.

Nu se-auzea niciun câine.

Dar,când ne-am mai apropiat, bătrânul veghea neclintit pe buturuga lui fără vârstă,sub un felinar mic, de grajd, care abia mai adia o luminiţă de candelă peste treptele din marmură greacă ale fântânii.

Totuşi: AVE VIATOR ET VALE scria pe o albă stelă romană ,sprijinită de trunchiul încă viu al celui de-al doilea nuc.

Lumina îşi da duhul încet,ca aburul respiraţiei pe-o oglindă cernită.

Aşa că i-am desluşit fără grabă şi pe înţelesul său,cred, ce ne-adusese pe-acolo,în fapt de seară, iar moşul părea să fi rămas adânc uimit şi cutremurat - nu numai de faptul că mai există şi-o altă lume, dincolo de ţarcul lui verde dar,mai ales,de faptul că lumea aceea are cunoştinţă de numele şi de vieţuirea lui pe pământ: „Păi, dacă treb’e să-mi pui eu pecetia pă hârtia asta,pentru ca la voi,acolo,s-o duceţi mai bine, atunci să ştii şi tu că Sfîrşitu’ Lumi-i-aproape!!” „Asta-i absolut necesar, m-am grăbit eu să-i mai explic o dată, trebuie musai să-ţi pui ştampila, C-aşa-i legea, da’ nu aci-n văzul nostru ,că-i secret! Aşadar, iei, mata, felinaru-ăla din par, intri-n colibă, te gândeşti bine şi pui ştampila p-un chenar dăsta, unde scrie DA sau NU” ..Adică BINE sau RĂU!,vrei să spui?”, a desluşit bătrânul cu vicleană şi cu înfricoşată înţelepciune, „Şi!?” „Şi,pe urmă, îndoi foaia, aşa, şi-o vâri, nevăzut de nimeni, în cutia asta!” „Păi,vezi că tot e o coţcărie la mijloc?!” „Nu e!” am spus eu apăsat. „Şi-atunci, de ce mai treb’e să m-ascunz în colibă?” „Pentru că aşa e bine!” „Ba,nu-i bine dăloc!, că eu,orişicum, n-am cum să ştiu ce-o fi bine sau rău pă la voi, p-acolo Aşa căăăă... în zadar, gâlceava!!”

Apoi,după ce-a mai forfotit un timp prin jurul izvorului, şi-a luat urna, ştampila şi votul şi-a intrat în colibă, iar eu,puţin mai târziu, am intrat după el, ca să-i duc felinarul. Încreţit tot ca un şaman de-al lui Zoroastru, şedea ghemuit într-un colţ şi arunca hârtiaceea prin aer: „Cu care parte-o cădea a treia oară, în sus, acolo, am să pun pecetea! mi-a şoptit el cu un zâmbet parşiv. Iar acu’pleacă d-aci, ca să nu vezi când o pun la cutie!”

59

Abia după vreo jumătate de ceas de foială şi boscorodeală, de prcă-ar fi descântat de deochi, a ieşit şi-a pus felinarul la locul lui, în par, apoi a adus şi urna de vot. pe care a aşezat-o cu mare luare aminte pe buturuga teşită, iar, spre miezul nopţii, a venit şi c-un fel de preş vărgat pe care l-a desfăşurat larg peste un strat fremătător de vrejuri de fasole, puse la uscat pe sub duzi. „Aici o să dormiţi împărăteşte!” a zis el, tăvălindu-se o dată, de probă, peste ţolul acela şi-a dispărut gârbovit înapoi, în coliba lui, de unde tot timpul, s-a auzit un fel de scâncet, de vaier sau de rugăciune: „Aoleu! Ce-am făcut eu?!... ce-am făcut?!... ce-am făcut!?... ce-am făcut!?”, se lamenta el vehement, dojenitor şi zălud.

Iar, spre dimineaţă, când stelele coborâseră ca nişte mere de aur prin pomi,s-a ivit din nou, înveşmântat în alb, ca un duh şi, după ce-a ocolit îngândurat şi coşcovit, şipotul ascuns al izvorului, a luat din nou cuti-aceea subţire-ntre palme şi a clătinat-o de mai multe ori, violent, prin dreptul urechii: - Ai? Parcă n-ar mai fi-aici ?!! , a murmurat el, ca şi cum s-ar fi ştiut supravegheat.

- Ce să fie, bre? Mai dă-o dracu’ !!

- Păi, beletu meu! Parcă n-ar mai fi-aici ?!

- I-acolo, bre,că doar n-o fi zburat!? Da ce treabă-ai cu el?

- Păi, mă gândeam să-l scot cumvaşilea d-acolo şi să-i pun o ştampilă şi-n căsuţ-ailaltă.

- Da! Da’ asta chiar nu se poate!

- Adecăăă, vezi că eşti cam pungaş matale?! Da’ di ce nu să poatie?

- Pentru că nu se poate să fie şi da şi nu, în acelaşi timp!

- Chiar! Asta pare-adevarat! Da’eu tot vreau să scot biletu’meu d-acolo!

- M-ai omorît ! Ce să faci cu el?

- Mă gândeam, aşa, să-i cam dau foc şi să-l împrăştii pă gârlă!

- Nici asta nu se poate!

- Da di ce să nu sî poatî, dacă-i beletu meu?!

Apoi, s-a târît din nou în colibă, unde-au început iar freamătul,şopoteala şi scrâşnetul.Iar noi am intrat acolo abia a doua zi, spre amiază, de frică să nu vină nea Gogu şi să ne ia gâtu’ ca la curci.

Bătrânul zăcea învălmăşit pe paiele lui şi-a mai durat ceva, pân-am observat că avea gura strâmbă şi că era moale ca zdreanţa.

- Să ardeţi bine foai-aia, să nu vă jucaţî !!!, a clămpănit el fioros şi-a căzut definitiv în sine. Însă nu numai că n-am ars-o, dar am mai băgat şi vreo zece voturi, aşa, de la noi, ca să vadă nea Gogu c-am umblat toată noaptea, pă la toate adresele. Şi bine-am făcut că tot frecţie la picioare de lemn a rămas. Fiin’că Costituţia s-a schimbată, da’ eu tot n-am primit nicio pensie. Şi-am omorît şi moşu-ăla dăgeaba! Asta e!

60

REFORMELE

Ultimul sediu al CAP-ului fusese amenajat, pe la începutul anilor 80, într-o magazie dreptunghiulară din pietre felurite, care, străjuită de nuci uriaşi, încheia latura de est a satului, de mai mult de-o viaţă de om. Iar primii colonişti sosiţi dinspre Cadrilater îşi aminteau că bulgarii care tocmai plecaseră,prin schimb de populaţie, îşi închiseseră acolo obiectele mai de preţ pe care nu avuseseră răgazul să le încarce şi să le ia după ei, din prima, lăsându-l pe Peciu Mitcata să le păzească, cu-o flintă ruginită şi-un câine ciobănesc veşnic flămând.

De altfel, tot grindul era cutreierat de haite de câini părăsiţi care, în nopţile cu lună plină, îşi plângeau lugubru stăpânii sau numai setea şi foamea, deşi unii turbaseră tocmai pentru că băuseră apă salmastră din laguna Sinoe şi pentru că începuseră să se mănânce între ei, după ce vitele rătăcite printre lacuri descoperiseră o făşie de trecere spre Portiţa şi spre Gurile Dunării,unde se vărsaseră nevăzut în marea de turme ale gospodarilor ostroveni.

Oricum, de la început, clădirea perfect dreptunghiulară,care era cea mai bătrână, cea mai înaltă şi cea mai solidă de-acolo, degaja o nobilă eleganţă a simplităţii şi-a simetriei,ca Acropolis, păstrând, cu umilinţă, proporţiile. Şi, tot simetric, părea aşezată la marginea întregului pământ locuit , fiind situată pe un piedestal pătrat de loess nisipos, cu frânturi de marmură albă şi cu fragmente ceramice la suprafaţă (cam prea elaborat, ca să fie natural), exact de cealaltă parte a promontoriului natural cu care se sfârşea, spre Buhaz,podişul de cretă împietrită al Dobrogei Şi, tocmai de aceea, arheologii lui Pârvan scormoniseră pintenul acela, în lung şi-n lat, ţinând cont că, timp de un mileniu, fuseseră atestate, prin zonă, mai multe schile şi porturi efemere: genoveze, bizantine sau otomane (Zanauarda, Grossea, Karakermen, Kara Harmanlîk, Castel Negra, Civitas Nigra, Caraharman), care încercaseră să suplinească, temporar, colmatarea naturală şi izolarea definitivă a bazinului portuar de la Histria.

Dar veneraţia de care s-a bucurat, până mai ieri, această hardughie anistorică mi se pare firească azi, când mă gândesc că alte edificii reprezentative ale satului mai erau doar biserica zidită de mocani din chirpici asirieni, puşi pe lat, destul de impozantă, dacă n-ar fi fost acoperită rudimentar cu paie; plus geamia seculară din calcar sarmatic şi cu moschee săracă, din scânduri văruite ; cârciuma lui Lică Aianu, cu larg pridvor ţesut în stuf şi-n papură, ca o mustărie statornică; căşăria şi măcelăria de la Casapchioi, zidite, prin hazard, de bulgari în stilul arhitectonic al Hanului lui Manuc, şi, eventual, Căminul cultural Ana Pauker, al cărei nume se vrusese perpetuat de către comuniştii locali (alde taie-paie, şi târâie-traistă) la presimţirea întemeiată că,foarte curînd, se va afla, din Scînteia, desigur, că Mama Tuturor Oropsiţilor a murit glorios la datorie (adicăăă...împuşcată, drept în cap, ca un câine - şi chiar de scuristul pus s-o păzească, probabil).

Prin 43, sosiseră în sat primele trupe germane aliate, un regiment de vioi ostaşiconstructori, care, în numai trei zile - minune nemaivăzută! - improvizaseră două 61

betoniere foarte eficiente chiar la bohazul dinspre Taşaul, acolo unde,printr-un canton din lemn muruit se termina calea ferată din această parte a ţării.

Iar gara aceea firavă avea să se numească Betonaj încă vreo treizeci de ani, chiar şi când foarte puţini îşi mai aduceau aminte de ce.

Nemţii, după cum am şi văzut, mai apoi, aveau misiunea,ca,după modelul de la Zidul Atlanticului, să construiască, pe Capul Midia, o salbă de cazemate inexpugnabile, iar, în curând,chiar apăruseră câteva rânduri succesive de fortificaţii bine mascate la teren, începând de pe plajă şi până la Magazia Noastră, transformată şi ea,peste noapte, într-un fel de Cartier General al şantierului provizoriu (Magazia Nemţească, după cum avea să se numească,apoi) Până când, într-o noapte senină din august, ne-am trezit, ca sub bombardament, în salve de explozii şi şuiete care clătinau pământul din temelii şi ridicau deasupra mării limbi înflăcărate de fiare ale apocalipsului şi incredibile fulgere globulare, care se spărgeau cu inflorescenţe explozive în mii de şrapnele mai mici, tunând, scrâşnind, ţiuind, durduind, răbufnind...

A doua zi abia, am înţeles că trupele germane de pe Midia se retrăseseră în grabă, dar nu înainte de a da foc unor documente sau materiale şi de a arunca în aer depozitele de armament. Şi tot de-a doua zi, alde Ghiţă Balamuc şi cu fraţii Chiţorac au început să dea târcoale Magaziei cu gând să pătrundă într-un fel acolo, ca să vadă dacă nemţii n-or fi uitat cevaşilea Dar marele lor noroc a fost tocmai întîmplarea că n-au găsit niciun meşteşug potrivit, ca să pătrundă acolo Deoarece, previzibil, peste numai o săptămână, sosiră şi trupele sovietice ielibelitoare, care îşi stabiliră comandamentul la Năvodari, de unde trimiseră apoi şi câteva tentacule prin împrejurimi.

Iar, la noi, ajunseseră, într-o joi ,spre seară, în două camioane deşelate, Molotov, din care coborâseră nişte calmâci tutunii, cu ochi mici şi borfaşi, care te cercetau ca la raze, că pe nea Petrea Uzum, care-avea la el două monede mari de argint, d-alea dadevăratelea, cu Regele Mihai, l-au şi chemat mai în faţă şi i le-au extras drept la fix, de parcă nu le-avusese niciodată. Păi,ce te joci?! Şi numaidecît, ţîşti-bîşti!,s-au şi apucat să spargă lacătul de la Magazia Nemţească, unde, Arma Secretă! , au dat, mai întîi, peste neşte bidoane din tablă d-aia văruită, pline ochi, cu alcooooool!!!, frate! , d-ăla străveziu,curat şi aburos ca bomba atomică! Iar, mai întâi, s-a apropiat d-un putinei mai dolofan şi mai plin chiar sergentu-ăla al lor,cu stea în frunte, Tavarâş Halpâş!,care-a umplut o cană de tablă cam cât pumnu’-aşa şi-a dat-o cu noduri mari pe gât, ca şi cum ai înghiţi un arici. După care s-a retras vreo cinci paşi, clămpănind din gingii ca peştii şi clipind cam prea des.

- Haraşo!!, a zis. Davai!

Că, pe urmă, s-a-ngrămădit toată şatra lu’ Pelicanoşa ( davai! kakai! guleai! nikalai! panimai! hara-hai!) Cu cănuţele-n palme şi cu limbile scoase, ca babele-alea care-au murit înghesuite la pomană... Lumina dă la Răsărit, nepoate! Ce, te joci!? Şi, urgent, s-au pus pe orăcăit şi pe hălălăit (Cu Katiuşa! Sullicuşa! Sta-lin! Mi-ciu-rin! şi Krem-lin!, numai’ draci d-ăia d-ai lor!)

Atîta doar că-a doua zi i-am găsit pe toţi cu burţile-n sus pe marginea şanţului, ca pe şobolanii-ăia care-a mâncat prăştina de la cazanul de ţuică şi-a murit fericiţi. Că, după cum am priceput, mai pe urmă, ăla nu era spirt de băut,vere, ci alcool d-ăla coclitic, care mierleşte şi crocodilu’,bre!

Dar ce să vezi pe urmă? ! Parastas! Halimai! Tras cu puşca-n Dumnezeu! Jale mare!! Că până seara, au dat buzna peste noi, pe rând,sau toţi deodată şi fiecare cu liota lui, maiorul rus de la Năvodari, Rodion Davaipalton-ăla şi cu căpitanul Serghei Daisăbei62

ălălalt, plus autorităţile romîneşti: prefectul de Constanţa, comisarii-şefi de la Poliţie şi Siguranţă, secretarul P.M.R., Ion Ilici Cufurici şi,moţ la rahat, chiar nea Cateof-ăsta-al nostru, de la Partidul Muncitoresc Tehalesc Mai întâi, de la ruşi, n-am înţeles mare lucru, dar, după cum scoteau la flăcări şi la draci bălţaţi pe nas şi pe gură, tot am priceput că încercau să ne iesplice că noi i-am omorât pe tovarăşii lor, după cum a presopus, imediat, şi-ai noştri, dă la poliţie şi dă la siguranţă - He, he, he, cum să-i omorâm, bre?, a râs nea Papin. Păi, ei se frichineau p-aici cu balalaicele pă burtă şi cu-o tonă dă cartuşe pă umeri, iar noi ne holbam la ei cu ochii scoşi ca la melci şi cu mâinile-n cur Păi, puteam noi să le turnăm şoricioaic-aia pă gât!? Ori sunteţi proşti ?!

Pă urmă, ia uitaţi-vă bine? E vrun rănit?! Lipseşte vrun cartuş?!

Iar acum chiar cred că asta ne-a salvat atunci, pe loc, că, de plătit, am plătit cu vârf şindesat, mai pe urmă.

Dar, uită-te bine că, de-aici, se vede bine Monomentu’, că le-a făcut şi monoment (Adecăă, Monomentu’ Marelui Soldat înecat cu Rahat!)

Că-n vro trei zile-aşa, a venit neşte ruşi c-un tanc gârâit şi mai murdar decât porcu’, cu care-au scos piatr-aia bălană din faţa Magaziei, un cataroi patrat şi şlefuit ca geamu’, târât cândva, cine mai ştie când, de pe la Histria şi pus aici, ca treaptă şi ca pridvor, la Magazie.

Iar, după ce l-a hârşâit acolo, unde-l vezi , s-a apucat Meşteru-strică-şi-drege dă-frică să zgârâie pă el o stea d-aia-n cinci colţuri cum avea şi eI, drept în frunte – semnu’ lu’ Mamona, nepoate! Ş-abia mai pă urmă i-a turnat, pă deasupra, Monumentu-ăsta, care-i tot dăn cementu’ nemţilor, săracii. Acu’ ce haraiman dă Monoment o mai fi şi-ăsta, nici eu nu prea ştiu!??

Că, na!, uită-te şi tu, zici că-i Maimuţoiu Fără Coadă, Moartea la Dentist sau Dracu’ pă Comoară!!

- Monomentu-l văd eu, am zis îngîndurat. Dar unde-i Magazia?

- Păi,Magazia, să vezi!! Că de-acuma, ea e chiar aici, calci pă ea şi, pă orice-ai pune mîna, pui mîna pă ea !

Asta, pentru că, în 1950, cu drug-ul sovietic bine înfipt în spinare, am început colectivizarea agriculturii, adică chestia aia cu : Puneţi voi mâna pă seceră, că vă dăm noi ciocanu’! Şi,cît-ai zice aoleu, ne-a colectivizat, dă dracu ne-a luat!

Da’ tot Magazia noastră a fost buricu pămîntului, că, la-nceput, tot acolo-au adunat toţi caii pe care i-a scos cu toba, cu chirăiala şi cu puşca dupăn grajdurile noastre, ca să-i facă salam lu’ păgânu-ăla dă Stalin. Mânca-l-ar Samodiva, ghiudem, să-l mănânce! Şi tot acolo-au vârât şi primul tractor sovietic, un KD pă şenile, care mergea, când mergea, numa’ pă bază dă carne, ouă, lapte şi brânză. Că nouă ne-a rămas numai loboda, ştevia şi cu ceapa. Şi tot aşa, până pă la începutu anilor 80, când ultimul preşedinte, tov Gică Cioroianu s-a gândit să facă, din Magazia Noastră, un fel de Casa Poporului,bre! - în care s-adune la un loc toate,dar toate birourile C.A.P-ului Omul Nou ( adică, Omul-Bou, cum îi zicea toată lumea.)

Iar, cum C.A.P-ul avea mii de hectare nedeclarate prin bălţi, sigur c-am făcut cincinalu-n trei ani jumate şi-am căpătat aprobarea să cheltuim şi să renovăm. Ba chiar ne-a trimes bardidu şi vro trei echipe de tovarăşi sulifrici, dă la oraş,d-ăia cu ochiu’ cât 63

sarmaua şi urechea ca pâlnia, care, după ce-a râcâit zidurile, pă dînafară, le-a raşchetat, le-a fasonat şi le-a încolorat, dă credeai că-i Hotel Rex, dăn Mamaia, băi puţă. Înlăuntru însă, a bătut parchet cum îi sticla, a văruit tavanul, oglindă, şi-a agăţat acolo,sus, o mie şi una dă neoane cu bec, care, când era aprinse toate odată, damblageai, vrând-nevrând,dacă nu rămîneai orb, ca râma! Că, la sfârşit, a adus, dăn Franţa,dă la Odessa, şi-o mie dă plăci duble dă PAL melaminat, cum nici nu mai văzusem noi,neam dă neamu’neamului nostru! Şi-a încopciat înăuntru un fagure dă camere,colidoare şi odăiţe, că, dacă dai colţu, nici nu-ţi mai găseai singur curu’. Că numa’ Birou’ Preşedintelui avea singur vro treij dă metri patraţi: cu recamier,lavabou,săpun,oglindă,pieptene, telefon, patifon, televizor şi cu veceu personal, ca la preşedinţii Americii. Păi,ce te joci!?! Da’ noroc mare a fost că nea Gică nu ştia să cetească, că-nnebunea, tată, dă cîte cărţi îi puseser-ăia acolo! Şi mai era şi-un birou pentru secretară – o molimă ,fătu-meu, care să futea şi cu ochii!!! Pă urmă, contabili, socotitori,pontatori, cîte-un birou pentru fiecare, neică, ca să nu să-ncurce la frecat barba şi la ros-os. Plus Camera Agronomului şi Colţu’ Agitatorului , şi recesămînt şi cadastru şi taxe, amenzi, reţineri, dări, cote şi impozite, dă’ rămîneai fără pene pă tine,ca gâsca opărită!

Că era toată treab-aia, cum îi farfuria cu colivă pentru muştele verzi, nepoate!

Păi, ce să-ţi mai povestesc, c-aveau şi-o bucătărie în care se cocea numa pentru iei, iar Mitu Glonţ, brigadieru-sezonier dă la grădină, pusese, într-o aplecătoare afumată, dîn spate, un căzănel pentru ţuică - inox sută la sută! - care bolborosea, zi şi noapte, ca termocentrala dă la Ovidiu. Că umbla toţi ca strafiile, ţiindu-se de garduri!! Curat, Spitalu dă Glumeţi, secţia Furioşi!

Io,unu, am fost numa o dată p-acolo, că,dă cum intrai, te lua în balon ăia dă la biruri şi taxe, care nu te lăsa până nu-ţi lua şi fesu’ dân cap. Am fost c-o cerere, ca să-mi dea şi mie voie să m-angajez pălmaş la USAS, la acid cufuric d-ăla, c-aveam acolo un leat care cîştiga şi-o căciulă dă sute,pe-o lună,başca abonimentu pă rată.

Da’ aci, la birăuri, era numa poze şi săgeţi şi ziare lipite peste tot şi stele, şi secere şi ciocane, şi lenini şi stalini şi toată ceat-aia dă draci bărboşi care, cred io, că să certa între ei pă mămăliga şi pă brânza dă la mine, dân traistă.

Iar Cioroianu şedea prelins pă canapea, cu capul p-o pernă şi cu picioarele p-alta.

- Nu să poate, bre, nea Marine, că nu faci mata faţă-acolo, la saci! C-o să te boşorogeşti complect p-acolo şi-o să vii pă urmă. tot la noi, ca să-ţi dăm noi pensie şi-ajutoare şi colaci cu marmeladă, şi câte şi mai câte - Nu mi-e frică, bre! că,cică,e totu-automat p-acolo - Automat, da! a rânjit el Adică, apeşi pă boton, îţi sare sacu-n spinare şi fugi iute cu el pă scări! Şi uite-aşa, am rămas slugă la ăştia, pân’ ce s-a ales prafu’ de tot!!

2 Că demolarea totală a-nceput, ca ciuma,abia pân martie 90, când nimeni nu ştia cine pe cine vânează şi când toate scursorile-alea-activiste ieşiseră ca dihorii dân găurile lor şi se căţăraseră din nou în vârfu’ grămezii cu posmagi. Da’ păziţi tot dă miliţia şi dă securiştatea lor, dă pă vrmea lu’ Papură-Vodă. Reconcilierea şi consensu’ naţional cum zicea bulibaşa-ăla al lor. Adecăăă: Cască gura! Să-ţi halesc friptura! şi Pune botu’ /Să-ţi iau totu’!. Ceee, te joci!?! Păi, nu s-a văzut!?

Eu zic că s-a văzut, dă ne doare şi păru’ !

64

Mai întâi, într-o noapte, fraţii Balamuc, cred eu, au săpat cu dalta peretele dă piatră şia scos giurgiuvelele dă la o fereastră, da’ geamurili s-a făcut zahăr-tos, că era numai sticlă pisată pă jos.

- Şi?

- Şi-a mai blestemat lumea, şi-a mai înjurat, şi-a mai dat cu căciulili dă pământ, da’ nimic altceva, că fraţii Balamuc era turnători la meliţîie dân naştere! Plus c-avea un unchi dă mătuşă care fusese mare politurc d-ăla,dă partid. Şi tot el era la putere!!

Orişicum, într-o săptămînă-aşa, toţi spectatorii şi benocliştii satului, dar cu ajutoare, cu răngi şi cu cotigi pă roate dă dacie a scos tot, tot, tot: Tot,domnule! Pînă şi uş-aia dă carpen dân faţă, care singură avea vreo tonă jumătate-aşa, şi toate giurgiuvelele, dă pă toate părţile, chiar şi p-alea dă la pod,că,dacă-mi dai o mie dă lei, nici acuma nu ştiu cum s-or fi căţărat pân’ acolo. Domni d-ăia, dă modă nouă/fură cloşca după ouă!! Te joci!!?

Păi,stai, că mai greu a fost pân-a intrat înlăuntru, c-acilea a demolat la rând, cu schemă şi cu dichis, ca să nu scape nimica.. Şi miliţienii şedea cu labele-n curea, să uita la ei ş-alegea: - P-asta o duci la mine!, - P-asta, la Victor!! - P-asta, la dom’ secretar!

Păi, dac-a trebuit un milion dă ani,pentru ca maimuţa să se facă om, eu cred c-ar trebui,cel puţîn, două milioane, ca să faci dân miliţian, poliţist. Şi numai iată că, după ce, panc-tranc,a scos lambriurile şi parchetul, a început să care şi zidăria - da’ piatră cu piatră şi cărămidă cu cărămidă ca furnicile dă bălegar.

Chiar dacă aicea a fost ceva mai greu, pentru că pietroaiele-alea era zidite acolo dă pă vremea lu Burebista şi legate-ntre ele c-o belea dă cement , d-ăla draco-getic, dă făcea dalta scîntei şi să clătina pământu’ când loveai cu barosu’!

Totuşi,mai întîi, a desfăcut acoperişul: grinzile,scoabele,cuiele popii, căpriorii, ţiglele (d-alea franţiosiv ,cu Leul, dă la Jimbolia), cartonu-asfaltat, tablele, olanele, tot! Iar toată trebuşoara asta, ziua-amiaza-mare, dă vuia satul! Şi peste tot lume,lume şi lume: moşi, babe, muieri copii,şchiopi, cocoşaţi, borţoase, chiori, şoimăniţi - care cu saci,trăişti şi tăgârţe, care cu cărucioare, cu cotigi şi cu teleguţe, ca la pomana lu Ceauşescu!

Că,uite, nici n-am cuvinte să-ţi spui ! Sfîrşitu’ Pămîntului, bre!!

Iar, după ce-a cărat cam tot ce era dă cărat dă pă diasupra,la vedere, s-a apucat (Dracu’ i-o-nvăţat!) să dezgroape şi temeliile neşte pietroaie patrate de marmură, lustruite ca sticla şi pline dă înscrisuri, dă flori şi dă chipuri, aduse d-alde Pazvante Chioru’ dă pă la Histria, a sau dă la Vicus Celeris sau, şi mai d-aproape, dă la Caraharmanu’ nostru,d-aci Asta pân-a venit archeologii dă la Costanţa cu-o dubă albastră, ca la poliţie,şi-a început să cerceteze, pă rând, toate gropanele ce le făcusem noi p-acolo. Adică,mai mult să văicărea, să închina şi-şi scuipa sânguri în sân: - Ce-aţi făcut,bă, aţi distrus Patrimoniu’ Naţional ?!

- Păi, nu l-am distrus, l-am recuperat! râdea nea Papin.

Dar ce să vezi!?, pă urmă toţi domnii-ăia şi vreo două doamne, care era tot cu ei, s-amprăştiat pîn sat şi-a-nceput să cerceteze toate zidurile, trotarele, cuptoarele şi potecile, ca să recupereze ei tot ce-am cărat noi dup-acolo. Şi unde vedea vro piatră mai albă-aşa sau mai lustruită, punea labele-n şolduri : - Ia scoate aia d-acolo!, zîcea. Aşa! Da’ şi p-aia rotundă dă sub coteţ !

Iar dac-aveai ghinionu’ ca pă piatr-aia să scrie ceva, atunci îţi dărîma tot gardul şi jumate acareturile. Că, în marchiză, la Gîgă a lu’ Balamuc a găsit o piatră pătrată cu-n călăreţ dăla cu fulare la gît. Cavaleru’-Drac!, cum îi zicea ei. Aşa că i-a dărîmat casa dă tot şi-a 65

dormit, în noapte-aia, cu vaca. Păi, bine i-a făcut, zău! că ăsta cărase cu şapte mîini şi cu zece picioare, ca cârcâiagu’.

Da’ ei n-avea dă un’ să ştie că tot satu era plin dă călăreţi d-ăştia dân piatră cioplită, că femeile îi punea cu faţa-n jos în bucătărie şi spărgea oase pă ei sau toca mărar şi pisa usturoi, după sitoaţie.

Acum, ca s-o spui p-a dreaptă, aveam şi eu,bine dosiţi, vreo zece bani d-ăia cocliţi şi-o statuie-momîie dîn argilă arsă-n coptor, cam cât un pui de mâţă,aşa, da’ nu le’or găsit.

Da’ la vecinu’ Nelică a dat peste castronu-ăla dîn cărbune cu trei picioruşe, cu care dădea el boabe la gîşte - Aoleu! aoleu! aoleu!, Pagubă-n ciuperci!! Să vie poliţia! Poliţia ! Siguranţaaa!!! Şi l-a bătut o săptămână,pă la poliţie, ca să spuie un’ l-a găsit, câte-a găsit şi câte mai era p-acolo. Că,pasămite, castronu-ăla era dă’ mai dânainte d-a face Dumnezeu lumeaasta,băi moţ. Dacă n-o fi fost chiar luleaua lu’ Dumnezeu sau tichia lu’ Nichipercea !

Păi,dar aşa cum!?

3 Şi cre’că, până la urmă, ne demola pă toţi, tot satu’, dacă pă la începutu’ lui mai, cerul dă la Miază-noapte nu s-ar fi bobotit negru-vînăt-tăciune şi n-ar fi început un vânt d-ăla rusesc, cu praf roşu, cu nisip şi cu pleavă dă iarbă şi cu cenuşă dă cetăţi îngropate şi cu scântei dă la cazanele cu zmoală dân iad. Că umblam, toţi cu toţii, cu capetele-nfăşurate-n ştergare şi-n preşuri,ca balibanii-ăia dân filme, nepoate!!

Adică, stai! Că la-nceput a venit numa un praf roşu, cam cum îi cărămida aşa, da’ vechi şi ruginit şi clisos, că venea tomnai dă la Enisala şi dă la Măcin, unde-a putrezit pînă şi munţii! Că lumea asta a noastră e bătrînă dă tot, nepoate, şi să bâţâie dîn toate balamalele C-a putrezit,uite, şi stâlpii care-o mai ţânea peste ape!

Pă urmă, vro cinşpe zile la rând, s-a umflat, s-a întărâtat şi s-a îndârjit haraliavântoaselor lumii, c-a adunat peste noi toate frunzele pălite şi toate cioturile şi toţi ciurlanii dân bălţi, dă nici nu te mai vedeai om cu om. Iar casele, dân marginea dinspre Ghiaurchioi, nici nu să mai zărea dăloc, că le-acoperise tizicu’ şi prafu’ pînă dincolo dă horn, ca zăpada dă la Siberia,bre. Numai negară şi păiuş şi canafuri şi papură tocată şi gogoşi d-alea dă mărăcini peste tot! Că intraseră şi peste noi şi în case!

Acuma, eu cred că să supărase şi ceru pă noi. Că era când roşu ca focu’, când vânăt ca buba, când negru ca păcura.Iar uliţele era ca neşte râuri dă praf şi dă frunze uscate şi, când te duceai oareunde, te scufundai pînă-n brâu şi pînă-n butucu’ dă la roata căruţii Da-ţi dai seama ce-a fost, când a plouat!?? Că eu, aşa glod şi-aşa fleşcăială, n-am mai văzut dăcât odată, dămult, la Silistra cînd, chiar în mijlocul tîrgului,la Hanu lu Rusi Cavasu, un deliu călare s-a-necat în mlaştină, cu cal cu tot. Asta e !

Iar pă urmă, vântu-ăla a împins toate apele denspre Razim şi Sinoe şi-a acoperit tot grindu’ Chituc, bre, cu stâne şi cu cherhanale cu tot, iar,apoi, a năvălit peste limanu dă la Săcele, pînă-n buza satului nostru. Uite-aci, după colţ Că doo luni am trăit pe-o insulă pustie, ca Sfăntu Dănilă Sihastru, ăla. Însă peşte am avut, ca-n Maliuc, c-a ieşit crapul la bătaie şi toată lumea era la vânătoare prin smârcuri: cu roata, cu ţeapa, cu minciogu,cu bâta, cu ce să găsea Că numai eu am umplut atunci o putină dă icre, nepoate Da cel mai greu şi mai greu a fost cu apa dă băut Noroc cu ploaia!

Că toate zoaiele-alea dân bălţi năvăliseră şi-n apa fântânilor, care era acuma verdegalben-maro şi plină dă lintiţă şi puţea a peşte mort şi-a pişat dă broaşte, dă nici nu puteai s-o atingi, că făceai negi pă deşte. Şi totu-a mers, cum a mers, pîn’ s-a umplut fântânile66

alea dă broaşte - cîte-o sută,două-n fiecare fîntînă, crez eu. Că, mai tîrziu, cînd le-a venit vremea dă-mperecheat şi s-a pus broscoii pă orăcăit, făcea un lărmălău şi-o hărhăială, dă zumzăiau geamurile şi cădea varu’ după pereţi. Păi, o săptămînă-am dormit toţi cu ceară-n urechi, că să-ntărîtasă şi câinii şi toate lighioanele, dă să clătina temeliile lumii şi-ţi crăpa pipota-n tine! Şi-atunci s-a prăbuşit şi limb-aia dă pămînt dinspre Vicus Celeris şi-au ieşit la iveală ziduri peste ziduri şi oale şi momâi şi amfure d-alea şi cenuşi de cenuşi şi morminte peste morminte sau morminte care ţineau în braţe alte morminte, cu morminte de morminte în ele. Ca la Trîmbiţa Judecăţii, mă băiete!

Tocmai d-aia, prin 1990, cînd au venit americanii, ca să facă un poligon nato, aici,pă Capu’ Midia, mai întîi şi-ntîi, a-ntrebat (Hambarn?! Hambarn?), adică, dacă n-avem cumva vro Magazie-aşa, mai solidă, ca să-nchidă ei acolo rachetele-alea albastre şiascuţite ca neşte păstrugi.

- Bă,mi-a povestit dom’ Ştefănescu atunci, a zis sergentu-ăla al lor, că ei,americanii, au fost şi pe lună, dar aşa sărăcie şi praf ca p-aici n-a găst nicăieri. Păi, îţi dai seama!?? Când e vorba dă făcut praf,noi suntem primii!!

67

LUMINA

La Caraharman, cu două săptămâni înainte de sosirea valurilor de pulberi şi de cenuşi dinspre nord, înfloreau solidar şi galactic salcâmii. Toţi într-o singură seară, împodobind poalele albastre-ale nopţii cu voaluri eterice de inflorescenţe siderale.

Bătrînii colonişti de la Caliacra şi urmaşii lor mai statornici adulmecau mireasma aceea opulentă şi lâncedă, de dincolo de veacuri şi ascultau respiraţia ostenită a mării care se apropia tainic de casele noastre prin peretele ceţurilor, presimţind desfătat că,acolo, în întuneric, osia lumii s-a întors din nou înspre soare şi că zodii mai blînde li se vor arăta şovăielnic din beznă.

Dormeam deja pe prispă, înfăşuraţi în toate cuverturile şi aşternuturile din casă, iar,spre dimineaţă, când Calea Robilor coborâse întregă printre salcâmi, am auzit sute de câini tulburaţi de ceva nedesluşit, ca o foială de tălpi şi de şopote, care acoperea până şi respiraţia tot mai rece şi mai apropiată a mării.

Mama,care, oricum, veghea necontenit, s-a ridicat prima şi-a coborât cu picioarele goale pe troscotul umed al curţii, căci, în vremea aceea, tata robea mai mult pe la Canal, trimis de comisiile de colectivizare, cu care nu reuşise niciodată să cadă la vreo înţelegere.

– Mărie, unde fugi,fa, ca strafiile, cu geamandur-aia în poală!?

– Păi, tu n-ai auzit,bre, ori ţi-or fi luat ielele minţile!? Azi se-aduce gaz la cumparativă, fă aiurito, şi toată lumea aleargă la coadă pă şanţ, fieştecare cu bidonu ,cu sticla, cu plosca, cu sufertaşu, cu bota, cu garniţa, cu marmita, cu ce să găseşte! D-aia-mi luai şi eu dimigeana în poală şi fugii numa-n picearele goale! Da’ tu culcă-te!! Vezi-ţi de treabă, că, la iarnă, iar o să te ţii, ca orbu’, dă pereţi şi-o să-ţi bagi singură deştele-n ochi „Aoleu! păi,iar n-o s-ajungă pentru toată lumea!?” Întrebase şi ea de dragul conversaţiei, cu toate că prea bine se ştia că, în ultimii ani, nu se întîmplase niciodată să ajungă la toţi,iar lămpile, bine şterse, fuseseră dosite prin dulapuri şi unghere de poduri, ca să nu fie vătămate din vreo greşeală.

Iar, în lungile nopţi de iarnă,după ce tot satul se scufunda în tenebre de smoalătopită,trebuia,cu chiu, cu vai, să ne urcăm în pat, de la cinci după-amiază, şi să rămînem acolo paişpe,cinşpe ore la rând, ca într-o nesfârşită penitenţă călugărească. De aceea, de îndată ce se înmuia primăvara, ne mutam culcuşul pe prispă, de unde tot mai zăream câte-o stea ,câte-o dungă pe cer, câte-o creangă de pom sau vreo poartă deschisă de lună prin nori Pe vremuri, chiar şi după război. mai treceau prin sate căruţele unor găzari şi pecurari, de la Prahova, care vindeau nu numai gaz şi păcură, dar şi sticle de lampă sau chiar lămpi întregi, de diferite modele,chiar şi unele boiereşti cu oglinda cît farfuria şi cu picior răsucit din geam colorat. Îi ţineam bine minte, pentru că noi, copiii, de toate leaturile, îi urmăream pe toate uliţele, ca să-i auzim cum urlau ei: „Gîaaz aveeem! Pecur aveeem!!” ; „Găoz aveeem!!

Pe cuuur aveeem!!”, repetam noi ca un ecou, bătându-ne fundul şi tăvălindu-ne de rîs.

68

Dar , de câţiva ani, fuseseră interzise toate formele de comerţ ambulant –ruşinoase moşteniri ale trecutului,cică – adică, speculă şi căpătuială burgheză, în noul limbaj.

Deci, toţi, la Canal!,cu căruţă şi cu cai cu tot!, în slujba măreţelor idealuri ale clasei muncitoare!!

Acum, sincer vorbind, poate că chiar era necesar ca oamenii să fie reeducaţi, dar caii ce vină-aveau? Că nici ei nu se prea întorceau din Valea Morţii.

– Florică, mamă, ştiu că eşti treaz! Ia, scoală tu de-acolo, ia tingire-aia dă gaz dîn coptor şi fugi iute la coadă, că tu te mişti mai repede, maică ! Hai, că se dau şi cărţi !

Aşa era. În ultima vreme, o dată cu gazul se da şi cîte-o carte (3 lei, gazul – 2 lei, cartea) Nişte broşuri roşcate,de propagandă, pe care gestionarul Andronache, mai analfabet şi mai prost decît tiuga, le scotea la întîmplare dintr-un lădoi de placaj, unde fuseseră înghesuite claie peste grămadă. Şi te mulţumeai,evident, cu ce se nimerea.

Iar ritualul în sine se desfăşura în curtea îngustă şi îngrădită cu sârmă ghimpată din spatele magazinului, printre lăzi, lădiţe, cofraje, scânduri şi ambalaje goale de toate formele şi mărimile.

De data asta, tocmai mie care aşteptasem un an întreg cartea aia, îmi picase o zdreanţă căcănie despre Tăciunele porumbului şi combaterea lui,iar cînd, umilit şi înlăcrimat, încercasem s-o schimb, Andronache, spumegînd şi trepidînd epileptic, îşi abandonase măsura cu coadă în butoiul cu gaz şi sărise fioros peste tejghea, ca să mă şteargă definitiv de pe faţa pămîntului : Fir-ar năravu’ tău al dracu, cu cin’ te-a-nvăţat! Păi, tu crezi că eu sunt pus aici să fiu slugă la toţi limbricii !?

Iar, după ce-mi smulsese cărticica din mînă, aproape cu degete cu tot, se întorsese la fel de mârâit şi de întărâtat la tejghea, de unde, cotrobăind orbeşte prin lada lui, mi-a aruncat, drept în cap, altă carte, una zburlită, coşcovită şi fărâmicioasă ca o olană nearsă, pe caream recuperat-o febril din ţărână şi, ducînd-o la ochi, fericit, am rupt-o la fugă spre casă.

Deoarece cartea-aceea era o minune-a-minunilor,tocmai picată din al nouălea cer: Isprăvile lui Păcală repovestite în versuri de Petre Dulfu, adică mult mai mult decât sperasem eu,chiar şi-n vise, vreodată.

- Vino, bă Cufurici, de-ţi ia şi gazu’, c-o să ceteşti ca orbetele-n stele, tu-ţi Cartea mă-ti dă Popa-Prostu’,care eşti!!

Drept pentru care, cu altă inimă-acum, mă aşezasem din nou la coadă pe şanţ, dar mai pe la mijloc aşa, chiar în cotul şoselei, lângă tanti Despina lu Truşcă, care mă primise foindu-se ca o cloşcă.

- Vino aci, Floricică,mamă, şi nu te mai pune cu ăl smintit! că, dacă te-ntorci fără gaz acasă, înseamnă că ţi-ai pierdut şi somnu’ dăgeaba!

Dar eu abia aşteptam să fiu singur, ca să sorb cartea aceea, pe care-o tot aşteptasem, de cînd învăţasem să citesc,cred.

Moment în care, departe, în stînga, bălţile ca nişte vitralii răsturnate ale Buhazului sau poleit cu aur şi platină,în vreme ce, de sub lama de sabie a mării, răsărea, nevăzut încă,dar prezent pretutindeni, soarele. Mi se părea chiar că aud apa sfârâind la atingerea lui, pe când prelungi îngeri de abur,cu aripi de lumină topită se ridicau tremurat peste ostroavele de ţipirig şi de papură, iar repezi albatroşi de-argint-viu săgetau orizontul, cu chiote de copii în vacanţă.

Cum, spre norocul meu, cei mai mulţi dintre clienţii lui Andronache nu ştiau să citească, în drum spre casă, multe femei treceau pe la mine, pe şanţ, ca să afle,dintr-o curiozitate firească, cu ce carte s-au procopsit - Ia vezi tu, Florică,ce e asta? zicea câte-o babă, ca să nu-l bag pe dracu-n casă, cu lăutari!

69

-

Cuvîntarea tovarăşului Malenkov la Congresul al XXIV-lea al PCUS, citeam eu, spre exemplu.

- I-auzi!? , se-nchina băbuţa, scuipîndu-şi în sân. Şi e de bine?!

- Păi, dacă-ţi place ce vezi, e de bine!, răspundeam eu sibilinic.

Apoi, se apropia alta şi-mi întindea cărticica ei, cu un aer descurajat, dar încă visător - Ăăăă, Se-ri-ci-cul-tu-ra, silabiseam eu înnodat în nelămuriri.

- Aoleu, tot cu sărăcitura!? Păi, nu sunt eu sătulă dă sărăcie?! Mă duc să i-o dau înapoi!

- Păi,dacă vrei să ţi-o dea tot p-asta şi anul viitor, du-i-o înapoi!!

- Hai, că nu eşti prost!

Spre jalea mea, nimic promiţător. Abia mai târziu, înspre prânz, s-a apropiat o băbătie deşelată şi mioapă care-şi ţinea cartea în palmă, ca pe-o farfurie cu otravă de şoareci.

- Grigore Alexandrescu . Poezii. Fabule.Amintiri..,am citit eu titlul cu un entuziasm pe care l-am regretat imediat. P-asta mi-o laşi mie, că mata şi-aşa nu ştii să citeşti,am continuat, ceva mai rece şi mai nepăsător însă.

- Aşa o fi,maică, da’ io am dat parale pă ea!,a protestat bătrâna cu palma mereu întinsă, unde i-am răsturnat tot mărunţişul pe care-l păstrasem în buzunarul stîng, special pentru vreo astfel de surpriză. Vreo douăzeci de monede galbene şi unsuroase, a cîte 5 bani, adunate cu răbdare şi cu aviditate,un an întreg.

Dar acum, la spartul târgului aş putea să recunosc, cu mâna pe inimă, că,din punct de vedere literar, am făcut o afacere excelentă.

Căci, pînă la prînz, cînd a sosit mama, s-au mai perindat: Lampa lui Ilici ; Eroii neamului – Donca Simo ;Ce este ateismul?; Oţelul Roşu ; Ţapinarii etc Numai belele!

Mama abia a avut vreme să-mi strecoare o gogoaşă în palmă, că a şi sărit ca o ursoaică turbată cînd a auzit ce-am păţit cu Andronache, asupra căruia s-a şi aruncat deîndată, încercînd să-l sugrume,acolo, pe loc, prin toate mijloacele. Dar sfîrşitul provizoriu a fost că s-a ales cu vreo două polonice d-alea dă tablă în cap şi cu vreo doi litri dă gaz în sîn,în vreme ce,spumegînd prin toate vranele, lighioan-aia dă Andronache încerca să-i dea foc, după cum se lăuda-n gura mare Ca să nu mai amintesc de ce tămbălău a ieşit pînă la urmă: locomotive, avioane, katiuşe, chiote, hăulituri şi blesteme, de se încreţea pielea pă tine şi te prindeau frigurile morţii.

Iarmarocu’ surzilor şi moara dracilor, bre!

Dar tot nu ştiu cum de a apărut în mîna Balaurului chibritu-ăla aprins pe care, cît-ai zice Piei,drace! l-a şi aruncat peste mama.

Atunci, capotul îmbibat cu petrol al mamei s-a aprins dintr-odată din cap pînă-n tălpi şi, mai ales, cămaşa albă dintr-o pânză sintetică, mai inflamabilă decât benzina. Apoi, femeile mai apropiate s-au făcut ghem peste ea,acoperind-o. Şi n-am mai văzut nimic.

Dar tot am aflat mai târziu,că mama, după ce a căzut în genunchi, tot a mai găsit o scânteie de răzbunare şi, cuprinsă de usturime, a ţâşnit deodată peste butoiul cu gaz, care s-a răsturnat şi a aprins totul în jur: gardurile, pomii, lăzile, cărţile, butoaiele cu ulei alimentar şi, imediat, pe Andronache însuşi, care s-a volatilizat într-un rug diabolic şi pestilenţial, pentru că îi venise vremea ca taică-so, Scaraoschi, să-l cheme-înapoi.

Pe urmă, putoarea demonului s-a apropiat iar şi-a rămas printre noi, căci tuşa Tanţa Velico mi-a adus tingirea cu gaz, plânsă şi aplecată de umeri,ca şi cum ar fi furat-o.

- Ia-ţi gazul, nepoate, că, uite, ţi l-a oprit chiar hîrciogu-ăla d-Andronache, cu mîna lui, usca-l-ar Necuratu’ dă viu, să-l usuce!!

- Păi, bine-a făcut! că nici n-aveam cu ce să-i dau foc !

70

- Ia nu mai vorbi cu păcat, că,uite,tocmai l-a chemat tac-so ăla cu coarne înapoi, sub Talpa Iadului.

Spre seară însă, argintul topit al mării s-a ridicat angelic în salcâmii tineri de la primul cot al şoselei, ca şi cum,sub cupola trandafirie a apusului, cineva nevăzut ar fi aprins o mie de candelabre galactice, iar mireasma fluidă şi eterică a salcâmilor a acoperit, încetucu-ncetu, duhoarea de gaz şi de cenuşă rituală.

Aşa că, ajungând acasă, am pus gaz în lampă şi m-am apucat imediat de lectură, deşi,multă vreme apoi,am avut senzaţia că mă luminează chiar rugul mamei mele, aşezată-n genunchi, în spatele sticlei de lampă.

71

EXERCIŢII DE AUTOFICŢIUNE Car Je est un Autre, mais l’Enfer c’est les autres!

1 Prin anii şaptezeci ai secolului trecut, am fost trimis ca profesor suplinitor la Ada, pentru că , după şase luni de armată, postul meu de titular fusese ocupat,pe un termen nedefinit, de o persoană importantă - amanta-milf a unui răscopt secretar de partid, care se remarcase eroic, in illo tempore, adică, în campania-fulger de colectivizare a Dobrogei, perioadă în care, se zice, a spart mai multe capete, decât Atilla şi cu Gingis Han, la un loc. Şi, foarte cinstit, nici nu cred că ar fi ceva semnificativ de povestit în toată chesti-asta, dacă Ada,un cătun de vreo treizeci de căsuţe din coasta lacului Taşaul, n-ar fi trebuit să figureze, la loc de cinste,în oricare dintre ediţiile succesive ale universalei Guiness Book,mai ales că sătucul, scufundat printre carapacele lenticulare ale podişului sarmatic, părea exilat de mult în afara civilizaţiei, pentru că, iată, nu apărea pe nicio hartă cunoscută de mine: „Mă băiete, mă instruise toarşu’ Criveanu, eminenţa cenuşie a Inspectoratului Şcolar, noi nu te trimitem acolo, ca să-i înveţi p-ăia carte, ci ca să-i faci pionieri sau utecişti, după caz, şi, ievident, să le iesplici, lor şi părinţilor lor, măreţele idealuri comuniste,precum şi principiili dă bază ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, aşa cum reiese ele din geniala gândire teoretică şi practică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Deci nu Programa şcolară ne interesează pe noi, că aia intră-n vigoare abia după recoltatul porumbului, ca să nu-ţi mai iesplic că, dă la bun început, ea a fost născocită şi răspândită tot dă neşte lăbari d-ăştia dă entelectuali pârâţi, ca şi tine.”

- Iar acum, fii şi tu mai atent, că la şcoal-aia, dac-o fi vro şcoală p-acolo, tu eşti Puterea Absolută : Învăţător, Profiesor Ieducator,secretară, biblieotecară, fochist la godine, femeie dă serviciu la mătură, Secretar P.C.R., paznic, şi mare Director peste toţi ăştia, la un loc, bineînţeles!

- Şiii, , bineînţeles, cu salariu de paznic, am presupus eu cu un zâmbet amar. Iar acum, ar mai rămâne să-mi explicaţi şi mie, cine pe cine beleşte p-acolo !?

- Opaaa, ia lasă ciocu’mic şi bagă bine la cap!, pentru că atitudinea ta dă acuma nu prea se potriveşte dăloc cu ientuziasmu’ rievoluţionar al clasei noastre muncitoare şi cu încrederea pe care partidul ţi-a acordat-o, cam prea repede şi prea cu ochii închişi!

2.

72

Spre marele meu noroc şi spre invidia declarată a colegilor mei navetişti,cătunul Ada, numit de localnici Şamanu, se afla la numai o oră de Constanţa, scufundat sub coroanele imense ale unor nuci şi salcâmi seculari, dacă n-aş mai pune la socoteală şi mulţimea banal-sufocantă a pomilor fructiferi, mai ales corcoduşi, vişini, pruni şi zarzări,ţesuţi între ei printr-o plasă de liane necunoscute şi de volbură abrosită care,după cum am avut eu senzaţia, la început, creşteau şi pe-acoperişuri Apoi,sătucul părea scufundat, la propriu, într-un amfiteatru natural al podişului de calcar dintre lacurile Taşaul şi Gargalîc, în aşa fel ,încât, din orice parte ai fi venit, îl puteai admira, mai întâi, întreg - adică, în toată splendoarea lui verde, de oază exotică şi atemporală.

Dar chestia de Cartea Recordurilor, pe care am descoperit-o cu gura căscată, din prima zi, consta, mai întâi, în faptul că (chestie unică în Europa) şcoala şi cârciuma convieţuiau în aceeaşi clădire,umăr la umăr, dar, provizoriu despărţite, printr-un singur perete median.

(Deoarece, cum am aflat mai alaltăieri, curând, după ’89, peretele despărţitor a fost demolat şi-a rămas numai cârciuma) Oricum, hardughia, luată în întregime, părea o fostă magazie din pietroaie brute şi pestriţe, dar atent stivuite şi potrivite împreună printr-un misterios liant de culoarea albvânătă a vântului turbat. Iar intrarea în singura sală de clasă se afla la numai cinci paşi de intrarea în singurul salon al Bufetului sătesc, o anexă a Cooperaţiei de Consum Gargalîc, după cum reieşea de pe firma din tablă jupuită, care îşi ameninţa zilnic clienţii cu primejdia ramolită a unei prăbuşiri iminente. De aceea, se mai întîmpla, de exemplu,ca vreunul dintre clienţii mai turmentaţi ai stabilimentului de consum să greşească uşa spre closet şi să năvălească, sub presiune, drept în sala de clasă Dar, cum, la pogorîrea mea acolo, sala de clasă era ferecată cu un lacăt antediluvian, am pătruns mai întîi în hambarul cu umbre şi cu ecouri de grotă al cârciumei,acolo unde am fost luat iute-n primire şi salutat cu adînci salamaleicumuri de Ersun Şefic, nume predestinat, se pare, pentru că,pînă la sosirea mea imprevizibilă, el fusese Benim Şefic Şeful cel Mare – adică, singurul care, în drumurile sale, după spirtoase, ţinea periodic legătura cu Sfatul Popular Gargalîc,colportînd, traducînd şi prelucrînd pentru cei două sute de consăteni ai săi ultimele hotărîri de partid şi de stat - cote şi impozite, în marea lor parte.

Pentru că, aşa cum aflasem deja, toată populaţia de la Ada era formată din tătari de la Crâm, sosiţi şi stabiliţi acolo,pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, sub conducerea a doi legendari fraţi Şamanu.

Salonul, ca un staul mai mare, cu grinzi solide din fag, la vedere, mirosea a tutun de peliniţă şi-a alcool de sfeclă. Pe jos, foarte practic, fusese împrăştiat, fără economie,un strat gros de nisip roşcat,amestecat cu pietricele ovale de rîu, şlefuite ca sticla.

De pe grinzile din dreapta şi din stînga barului, un fel de tejghea soioasă,din lemn negeluit, se legănau, ca nişte candelabre din argint foarte vechi, câteva legături de calcani afumaţi, pe care sarea vânătă, obţinută prin evaporarea apei de mare strălucea boreal şi îndepărtat, ca metalul. La masa îmbrăcată-n muşama , de lîngă ambrazura ferecată a singurei ferestre,aşezaţi pe nişte dovleci dolofani, doi localnici şuşoteau pe limba lor, cercetându-mă stânjeniţi cu ochi subţiri, oblici şi bănuitori. Poate şi pentru că niciodată nu venise cineva pe-acolo, ca să le dăruiască ceva, ci numai ca să pretindă sau să ia, pur şi simplu.Chiar dacă pufoaicele ruseşti, pe care le purtau cu dezinvoltură,în plină vară, dovedeau totuşi că mai şi căpătaseră oareş’ce, câteodată. După multă şi scălămbăiată negociere, în limba gimnastică, fără îndoială.

Cînd a aflat că eu sunt noul dascăl, Şefic a sărit de cîteva ori pe vîrfurile picioarelor, pentru că, chiar el, personal, avea două fete eleve,una-într-a III-a şi alta-într-a IV-a.

73

- Păi, eu mă gîndeam aşa, cu groază, că iar n-o să ne trimeată niciun învăţător dă la regiune şi-o să se aleagă prafu’ dă copiii-ăştia, care abia d-au apucat şi ei să scrie-n năsip şi să cetească pă litere. Da’uite că nici nu te-am întrebat dacă rămîi aici, la noapte? ca săţi pregătim masa şi culcuşu’ de seară. Că, de dormit, poţi să dormi la Gearîp-Baba care stă singur în patru odăi, cât nuca fiecare, are un televizor Cosmos 3 şi vorbeşte foarte bine româneşte,c-a fost şi pe front de vro doo ori. Iar, de mîncare, se va ocupa soţia mea, Perian,care e şi asistentă medicală p-aici Că nu suntem chiar aşa, neşte sălbatici,cum s-o fi dus vestea!

- E bine ! dar bine de tot ar fi dac-aş putea să văd şi eu clas-aia de şcoală !? că pînă la începerea anului şcolar mai e doar vreo săptămînă de zile,acolo.

- Păi, se poate, că, uite, cheia e încă aici,pe tejghea, lîngă piatra lu’ dom profesor Ştefanache Agiu, cu care ne-am procopsit anu trecut!

3.

Clasa, cu duşumele măslinii şi cu pereţi neglijent văruiţi, odinioară,de mult,in illo tempore, mirosea suportabil a motorină şi-a urină de şoareci. Am numărat,mai întîi, vreo cinci bănci înguste de brad - model Pazvante Chioru’, bănuiesc.

Pe spatele uşii, se deschidea larg,prins în piuneze ruginite, un afiş cu o fetiţă-pionier care,salutând pe ruseşte, îi mulţumea din inimă Patidului nostru, iar, pe peretele din fund, părea improvizat un cuier dintr-o scândură de fag şi cîteva carmace tocite pentru laban, pe când, în colţul cel mai îndepărtat, veghea, cât de cât pe picioarele lui, un dulap şoldiu şi expirat, care nu părea să mai adăpostească nimic. Ferestrele înalte şi înguste, de penitenciar părăsit, erau blocate cu scânduri bătute în cruce şi, evident, nu mai aveau perdele sau geamuri, presupunînd că le avuseseră vreodată.

Catedra uşchită şi descleiată prin colţuri semăna mai mult cu roza vînturilor,dar tot mai păstra, pe deasupra, o zdreanţă roşie,rămasă, pesemne, de la ultima întrunire ritual-tribală a Învăţămîntului-Politico-Ideologic-de-Masă.

Mai tîrziu, după ce, spre entuziasmul discret al lui Şefic, refuzasem o votcă spicială, din partea casei, aflasem, din bucăţi, că dom’profesor Agiu, predecesorul meu, avusese un foarte pronunţat şi nestins dar al suptului, iar procesul instructiv-educativ se desfăşura mai mult de la sine, cu bătăi la palme şi cu monitori, adică: Lecţiile mergeau strună! Nu învăţa nimeni nimic! cum bine scria Delavrancea cândva,pe la începutul procesului de veşnică tranziţie dintre Cartierul Fanar şi Piaţa Pigalle De altfel, învăţământul primar de la Ada fusese conceput în sistem simultan, adică toate clasele în aceeaşi sală, dascălul urmînd să lucreze, pe rând sau simultan, cu grupa de clase I şi a III-a ( 7 păpuşi japoneze delicate,sfioase şi sclipind de inteligenţă ) ori, după oportunităţi, cu grupa de- a II-a şi de-a IV-a (11elevi) Aşa că Ştefanache îşi alegea cîţiva monitori dintre elevii mai mari şi mai luminaţi pe care îi însărcina să lucreze cu ceilalţi mai mici, urmând să-i verifice, personal, pe toţi, o dată pe trimestru, cel puţin.

Iar el îşi petrecea timpul, alături,rezemat de bar şi gustând perpetuu din votca pe care Şefic, tată de eleve premiante, i-o turna succesiv şi cu neprecupeţită atenţie.

- Uite şi-acuma mai este, acolo, în colţ, pe tejghea, piatra lui, a jubilat Şefic, arătând-o.

Era un pietroi rotund şi frumos şlefuit de ape, cu care, am înţeles, dom’ Agiu bătea puternic în peretele despărţitor, când glasuri rebele de copii neastâmpăraţi răzbăteau până la urechile lui. Atunci, fata din clasă, lăsată monitor la catedră sărea în picioare şi striga la ceilalţi: - Opaa, bate Toar’şu ! Aţi încurcat-o! Da’ să nu ziceţi, pă ormă, că nu v-am spus !

74

Totul, în limba română, pentru că prima regulă pe care o instaurase noul profesor (nou mereu,din moment ce, în fiecare an, venea altul ) era că, la şcoală şi împrejurimi, nu se vorbeşte decât în limba română!

- Ceea ce e valabil şi pentru voi, bă, lifte păgâne! ,le strigase el şi clienţilor mai statornici ai Bufetului, că, uite, n-aş vrea să mă trezesc,mîine-poimâine, că mă blestemaţi şi că mă spurcaţi pă chinezeşte şi, odată cu mine, toată rânduiala de partid şi de stat pe care Eu o reprezint aici. Acuma eu nici nu pretind, carevasăzică, că n-aveţi voie să vorbiţi între voi. Ba, chiar să vorbiţi pînă vi s-or lipi buzişoarele dă urechi! Numa’ că cine vorbeşte pă turceşte o beleşte! În orice caz, şcoala mergea strună, chiar dacă, după vreo două luni de asediu neîntrerupt, şoarecii reuşiseră totuşi să pătrundă în fortăreaţa paralitică a dulapului şi să halească definitiv atât catalogul elevilor, cât şi condica de prezenţă a profesorului, care, oricum, îşi lua, periodic,mai lungi sau mai scurte concedii săptămânale ilicite, ori de câte ori se putea lipsi de paharul nesecat al lui Şefic şi de peştele donat,voluntar-obligatoriu,de elevii mai mari , pe care chiar el îi trimitea zilnic la pescuit.

- Adecăăă, şcoala vieţii, nepoate! Dăgeaba te holbezi la mine ca Timur Lenk la cămilă!

Pentru că şi Ilici Belelenin ăla, dă m-a trimes pă mine aici, era tot d-al vostru, îmi pare!!

4 De aceea,pe 15 septembrie, când i-am pus să şteargă tabla şi m-au văzut cu creta în mână lângă catedră, elevii s-au speriat ca de-o arătare de pe altă lume, iar, după ce-am reuşit să-i învăţ, pe toţi,poezia cu Vine ploaia, bine-mi pare!, localnicii au început să mă venereze, cu spaimă şi cu umilinţă, ca pe-un vrăjitor, mai ales că ,spre seară, chiar a plouat în averse, prima ploaie mai sănătoasă, după două luni de secetă.Cinstit totuşi, cea mai mare surpriză am avut-o chiar eu, pentru că elevii erau curaţi, atenţi, disciplinaţi şi iluminaţi de-o inteligenţă nativă, molipsitoare. iar Filiz Abduraman, prima în defunctul catalog, după cum recunoscuse singură , îmi citise Ardealul de Nicolae Bălcescu,un text foarte greu, cu misterioasă armonie arhaică şi cu instinctuale ecouri retorice.Astfel, când a sosit şi prima inspecţie, Alexandru Lupeş, profesor de fizică şi director-adjunct la şcoala de centru, m-a găsit cu creta în mână şi cu diapazonul pe catedră ,ca pe domnu’ Trandafir. Şi tot aşa m-a găsit, la prima lui vizită intempestivă, un mongol mic, rău şi bine trotilat, care-a năvălit devastator pe uşă, s-a repezit în copii, a înhăţat vultureşte vreo câţiva,lantâmplare,lovindu-i cap în cap ,cu sadică voluptate şi pălmuindu-i zgomotos-îndesat prin vacarmul de ţipete şi de lamentaţii chirăite. Apoi, mai răcorit,parcă, s-a prăvălit spre catedra unde-mă nevoiam,cu înfricoşată timiditate, să mă baricadez şi, cu un deget fluturat pedagogic prin aer, mi-a strigat,cu satisfacţia celui care şi-a încheiat ireproşabil prima sa misiune educativă: - Bagă bine la cap, dom’ profesor! la ăştia,bătaie le trebuie, nu artimetică !! Bătaie!

Bătaie! Bătaie!, Că copiii oamenilor e draci curaţi !!, Ţine minte! Da las’ că mai viu eu p-aici ! Aţi auzit,bă, bandiţilor?!!

Oricum, până la inspecţia lui Alexandru Lupeş, voluntarul educator vindicativ şi feroce mai năvălise de vreo două ori printre noi, în tămbălăul de groază tumultuoasă a copiilor care încercau să se strecoare prin ferestre sau să intre-n dulapul-capcană, toţi deodată.

- Mă, băiete, îmi spusese Alex,mai târziu, la o cafea turcească, servită pe dovleciifotolii ai lui Şefic, mie-mi pari un om de treabă şi bine intenţionat, De aceea, vreau să fiu cinstit cu tine, cu speranţa că totul va rămâne-ntre noi şi că toată lumea va fi mulţumită.

75

Cred că de informatorii securităţii ai auzit şi tu, chiar dacă norocul te-o fi ajutat să n-ai de-a face cu ei. Uite, ce vreau, deocamdată, să-ţi spun. Eu am căzut în plasa asta încă din facultate şi nu m-au mai lăsat din mână de-atunci..-...ăăă... că.. duşmanii poporului,căăă lupta de clasă..., vigilenţa revoluţionară... Tot tacâmu’, plus felu’ patru! Până când anceput să-mi placă şi mie că cineva mă consideră atât de important, încât să-mi dea dreptul de Judecată (adică de viaţă şi de moarte,dacă mă-nţelegi bine!)asupra semenilor mei, care,dintotdeauna, s-au cam şters pe sub coadă cu părerile mele. Aşa că,vrândnevrând,am scris, la viaţa mea,măi colega,mai multe pagini, decît Iorga şi cu Sadoveanu, la un loc! Ceee, te joci!?

- Înţeleg!

- Înţelegi pă dracu ghem! Stai, să-auzi! Uite,mai dăunăzi, mă cheamă la primărie Criveanu-ăla, care-i mare secretar Pî Cî Rî al Rîsîrî, pă la Inşpectoratu-ăla Regional dă Dresat Maimuţe - Îl cunosc!,că el,personal, m-a exilat la Ultima Terra.

- Da, dar asta nu-i bine de loc, pentru că, adesea, sunt şi oameni pe care ar fi fost mult mai bine să nu-i fi cunoscut niciodată!

-Şi?

- Şi-şi cam punea singur cenuşă-n cap că nu te-a verificat îndeajuns cînd te-a trimis să predici de capu’ tău în pustiu, unde ai putea să spui şi să faci, nestingherit, cam tot ce ţi-ar trece prin bibilică.... Aoleu!... aoleu! aoleu!... şi că, d-aia, m-ar ruga pe mine, în numele tovarăşului maior de securitate Barbu, să trec, măcar o dată pe săptămână, prin Ada, să te caut, să te observ, să vorbesc cu oamenii, cu elevii, să bag la cap şi să scriu, săptămânal, câte-o notă informativă detaliată despre tot ce faci,ce vorbeşti, ce gândeşti...e.tî.cî...e.tî.cî... e.tî.cî.

- Şi?

- Păi, dacă pă Criveanu-ăsta pot să-l trimit la moaşe-sa pă gheaţă, orişicând vreau eu, pă tov. maior Barbu nu pot să-l refuz, că mă trezesc dimineaţa, la Gherla, bot în bot cu ăia pă care chiar eu i-am trimes acolo!

- Şi?

- Şi,uite ce vreau să te rog, eu sunt un capsoman d-ăla dă fizică şi nu prea am darul poveştilor, aşa că nu prea ştiu cu ce-aş putea să umplu trei-patru coli pe săptămână cu vorbele, gândurile şi păcatele tale.

- Şi?

- Şi m-am gîndit eu că cel mai bine, pentru toată lumea, ar fi să-ţi scrii singur notele astea informative despre viaţa şi activitatea ta, că, orişicum, tu ştii cel mai bine ce-ţi fierbe pă sub capace.

- Adică, să mă torn singur, carevasăzică!?

- Da! Da’ mai cu milă, aşa, şi mai cu machiaverlîc! Adică să nu te faci nici curat ca lacrima, dar nici să nu te trimiţi singur la ocnă!

- Păi,mai întîi, să-mi dai şi mie un model de notă informativă din asta - Uite-o-aici! O aveam pregătită !, exclamă el foarte mulţumit şi scoase un plic cafeniu din caietul studenţesc pe care-l purtase pretutindeni cu el. Uite-o ! Dar nu uita, treb’e diplomaţie dă negustor grec şi şmecherlîc dă vulpoi fără coadă! Da’ las’ că nu eşti tu nici prost, nici sinucigaş! Te văd eu!

5

76

Iar acum, iată că mă pregătesc de pensie, dacă mi-or mai da ăştia vro pensie, pînă ce nu recuperează Tezaurul de la ruşi. .. Adicăăă, la Paştele Cailor ! Dar care cai ?, mă întreb totuşi, pentru că pe ultimii trei-patru i-am mîncat chiar eu, cu ghiudem şi pilaf, în anu-ăla în care-am hălăduit pe la Ada. Iar asta, în vremuri atât de îndepărtate, încît nu mi-aş mai aduce aminte mai nimic, dacă nu m-ar fi luminat Sfîntu’ Glagorie să păstrez nişte copii după notele-alea informative pe care singur mi le-am compus şi care, acum, îmi ţin loc de biografie. Şi, uite, că pe prima, din 30.09.1976, o am chiar aici, în faţa ochilor!

O adevărată operă literară, nepoate ! Deşi am fost nevoit s-o semnez cu numele constipatului ăla de Lupeş,adică sursa, că eu eram obiectivu’. Ia, fii atent!

Tovararăşe Maior, În conformitate cu planul operativ, stabilit de comun acord, ultimele trei zile mi le-am petrecut la Ada, pentru a observa şi a influenţa obiectivul Robinson (Ăsta eram eu!, Îmi plăcea!), pe care, miercuri, la prânz, l-am găsit în clasă, vorbindu-le copiilor despre faptul că pămîntul este rotund şi că execută două mişcări simultane în sistemul nostru solar, conform concepţiei marxist-leniniste despre lume şi viaţă ,drept pentru care l-am şi felicitat, după ore, şi i-am recomandat ca, la astfel de lecţii, să mai invite şi părinţi-ai elevilor,dintre cei care pricep româneşte,evident.

Pe urmă am stabilit data şi ora următorului seminar al Învăţămîntului-PoliticoIdeologic-de-Masă. pe care el s-a oferit să-l conducă personal, dacă îi voi procura documentele necesare. Iar, în punctul ăsta, i-am recomandat, desigur, o mai constantă pregătire ideologică şi mult mai multă iniţiativă personală,cum ar fi,de pildă, un abonament permanent la organul clasei muncitoare Scânteia. Deoarece, mai tîrziu,într-o pauză,un elev pe care l-am întrebat,la-ntâmplare, ce sărbătorim noi la 23 August, mi-a răspuns, textual : La 23 August,noi nu sărbătorim nimic, da’ la voi,la români, mi se pare că-i Paştele Morţilor ! Impunîndu-se, aşadar, o imediată intensificare şi eficientizare a muncii de educaţie patriotică a tinerei generaţii.

(Ie-fi-ci-en-ti-za-re...I-auzi!?,a silabist Lupeş.Bă,eşti dă groază !! Dă unde dracu’ le scoţi?!, că eu nici nu pot să le pronunţ !?!)

Mai ales că ar trebui să mai remarc şi faptul că s-a integrat foarte bine în comunitatea locală,fiind iubit de copii şi respectat de adulţi, care îl caută şi îl consultă în toate problemele mai importante. Totuşi, ţinînd cont de posibiltăţile lui de influenţare pozitivă, mai şi greşeşte uneori, dar din naivitate şi din generozitate, în primul rând.

Spre exemplu, a fost de acord să redacteze, în numele localnicilor, şi să pună la poştă o cerere adresată înaltelor foruri de partid şi de stat, prin care se solicita aprobarea construirii unei moschei la Ada, cu sprijinul Consulatului Turc, probabil.

Cît despre timpul liber, se pare că şi-l petrece citind sau pescuind,atunci cînd nu e împreună cu Nevin,o nepoată de-a lui Gearîp, stabilită la Năvodari, care ar necesita, poate, o urmărire operativă mai specială, pentru că,prin ea, se poate ţine legătura cu Consulatul Turc şi cu alte societăţi islamice internaţionale, care denigrează sistematic democraţia internă a Statului nostru.

Căci, ţinându-se cont de puternica influenţă reacţionară a oficialităţilor turce din Dobrogea, se recomandă ca,pe viitor, să se trimită la Ada numai cadre de nădejde şi cu o înaltă conştiinţă partinică, ca să nu mai vorbim de atitudinea fatalistorientală a bătrînilor de acolo, care poate deveni contagioasă.

77

De pildă, ieri, când am încercat să-l ispitesc pe Gearîp-Baba, acesta s-a eschivat evident,descîntând cu nasu-n Coran : - Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort de mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numai neşte umbre şi umbre de umbre. Căci frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul Abd-al-Djabbar m-a uitat.

Da’ m-a uitat, numa’ puţin,aşa, căci niminea nu scapă dă Dreapta Lui Judecată şi nimini, cu lacrima sau cu sîngele său, nu poate să şteargă sau să modifice nici macar o singură buchie din Cartea Faptelor Sale Cu toate că eu sunt convins că, la noi, la români, nu-i tot aşa !!

78

SIC TRANSIT… Când,prin asfinţitul de sânge stricat al unui ziar împăturit pe scândura unui cufăr uitat, mi s-au arătat, licurind maladiv, ochii de peşte fiert ai lui Mitică Dăncuş, am priceput, încă o dată, cât de trecătoare sunt bietele noastre clipe de triumf şi de glorie.

Deoarece a fost o vreme când Dumitru Dăncuş ăsta era mai vestit decât Stalin şi cu Dej la un loc, pentru că îl găseai peste tot, peste tot, peste tot: prin ziare, pe garduri,pe pereţi, agăţat de nas în cuiul de la closet, fluturând umed pe coviltirul lepros al caravanelor cinematografice, la difuzoare, la radio, la bal, la spital şi, dacă n-am aiurat eu prin somn, cred că-l trecuseră şi prin abecedare, de unde, frumos încondeiat şi cu un deget sprijinit pe tâmpla dreaptă,părea să rostească chiar el o poezie, pe care şi voi aţi învăţat-o pe de rost, prin clasa a doua, probabil: Dragi copii, acuş, acuş / Se va-mplini, ca la ruşi, /Tot ce a visat Dăncuş: / Mări de grâu râzând în soare/ Pe-nfrăţitele ogoare/ Ale clasei muncitoare/ De-a pururi triumfătoare!

Măcar că, cinstit vorbind, putoarea-asta de Dumitru Dăncuş fusese doar un ciuciurici nenorocit, despre care se zicea că se-înstăpânise şi el peste un putregai de pământ al nimănui, însemnat cu ţăruşi de salcie, noaptea, pe-o râpă mai mereu scufundată, de pe-acolo,de pe Goloviţa, după ce apele dinspre-apus ale lagunei se retrăseseră cam fără veste, lăsând în urmă un ponor coclit şi igrasios. Iar asta, împreună cu alţi doi, trei limbrici de-ai lui, care ocupaseră şi ei, tot tâlhăreşte, nişte mlăştinişuri pline cu lintiţă şi cu limba broaştei, de pe unde se retrăsese,cam la fel de neaşteptat, dereaua Eschilbalîc. Pământ al nimănui, dar numai bun de-a înfăptui, hopa-tropa, tocmai ceea ce-i învăţase şi pe ei vreun politruc d-ăla, rătăcitor pe grinduri: de vreme ce toţi colectiviştii-ăştia revoluţionari, la un loc, n-aveau mai multă minte, decât un papuc găurit. Şi totuşi, într-o zi care avea să intre-n istorie, s-au înghesuit toţi lămuriţii de care-am vorbit drept în faţă, la primărie, şi-au început ciotcă să se orăcăie-n contra vântului, că ei şi-au unit deja pământurile, după modelul sovietic, şi că-au înfăptuit, terminat, marcat, îngrădit şi botezat Gospodăria Agricolă Colectivă Miciurin, de la Potcoava Mică. Adică primul GAC din toată regiunea Constanţa, neică, cu Dăncuş ăsta, preşedinte şi cu şalvarii roşii ai nevestei, puşi într-un băţ, pe gard. Zorile Roşii ale Revoluţiei Agrare Socialiste, după titlul de-o palmă, tot roşu,de pe prima pagină a ziarului Scânteia. Dar uite că nici acum nu se ştie cine i-a pus la cale, pentru că cineva i-a învăţat, fără doar şi poate. Iar adevărul curat e că nici ei nu ştiau prea bine ce înfăptuiseră pe-acolo; mai ales că nu-i costase nimic. Nici măcar o-încreţire de frunte.

Chiar dacă bazaconia asta(re-vo-lu-ţi-o-na-ră) luase prin surprindere şi cutremurase din temelii toată maşinăria de propagandă comunistă, deoarece a trecut aproape o săptămână până s-a auzit vestea cea mare la raion, la Medgidia; la regiune, la Constanţa şi-apoi, accelerat, la capitala din Bucureşti, a ţării. Că-a venit, mai întâi, prim-secretarul de regiune, Rusi Velico, în persoană, cu Volga neagră, tată, şi l-a căţărat pe Dăncuş al nostru pe scara de la primărie, ca pe cioara din par, de i-a agăţat nişte tinichele d-alea 79

colorate, ruseşti pe jegu-ăla de cămaşă pe care-o avea şi el din cerşeală. Şi-apoi, rând pe rând sau toţi deodată, a-nceput hagialîcu’ ziariştilor, de la Dobrogea Nouă, Săteanul, Albina, Veac nou, Scânteia şi cine ştie câte alte împieliţări ale necuratului pe pământ, ca tăunii şi căpuşele, bre… Şi, pe urmă, să te ţii la minciuni şi la poveşti îngogonate de-ale lor: cu Fruntaşii satelor s-au lămurit primii şi Oamenii Noi de la Potcoava Veche sau chiar Eroul Ţărănimii Libere, cum a apărut pe prima pagină-n Scânteia unde-au lipit şi-o fotografie de-o şchioapă, în care tov. Dăncuş-ăsta, înveşmântat, val-vârtej, într-o rubaşcă rusească, părea îngropat în pământ până-n gât şi se zgâia la lume cu nişte ochi sticloşi, de capră-înecată, ca şi cum l-ar fi strâns cineva de zgaibarace pe dedesubt. Şi nu-i lipsea decât cârligul din creştet, ca să fie exact Păcăliciu-ăla din cărţi Şi, zice-se, că, la o zi, după, i-ar fi chemat la el, la birou, pe toţi ziariştii, chiar tovarăşul prim-secretar, Rusi Velico: „Aveţi grijă, băi trepăduşi, că-i faceţi dă râs pă ieroii clasii muncitoare! Ia, mai cu grijă, aşa…Ce dracu’!” După care-au venit ăia spăşit şi l-au spălat în şapte ape pe Marele Erou, înfăşându-l şi pozându-l, pe rând, în fel şi chip: în haină de cangăr şi cu cravată, la masa din primărie; în salopetă albastră, sus, pe secerătoare; în costum naţional, cu brâu roşu şi cu ie-înflorată şi tot aşa, tot aşa, tot aşa, chiar dacă în poze, ieşea tot mereu acelaşi Pastolache mai bosumflat şi mai chiorpaliu decât Moartea-muştelor-verzi sau decât Dracul de pe comoară. „Nu merge, bre!, striga primul secretar, turbând de supărare; Nu merge, că astea e neşte calicaturi d-alea burgheze, dă cheful curcilor, ca să se râză duşmanii clasii muncitoare cu gura păn’ la orechii! Să poate!?”

De-aceea, s-au şi gândit, mai apoi, ca să-aducă un pictor tot de la Bucureşti care să-l picteze mai eroic, aşa, după cum voiau ăia dă sus, pentru că pictorul, de!, tot mai putea să-aranjeze, să-înfrumuseţeze şi să îndrepte câte ceva, la sfârşit. Iar când a venit pictorul cu ditamai harabaua cu scule, vopsele, condeie şi cartoane, după meşteşugul lui, s-a uitat şi el foarte lung, la nea Dăncuş, cam ca moartea la dentist, după care a căzut şi el pe gânduri şi-a început deodată să-şi sugă degetul. Artist mare, domnule, te joci?! Şi numaidecât a poruncit ca să facă ăia o claie mare din snopi de grâu, mai pe-alese,aşa, şi să se urce eroul deasupra, înveşmântat în ie naţională, dar cu nişte ciucuri roşii şi cu pălărie tot de paie-n cap, mare cât roata de la saca. Numai că, nu ştiu cum s-a făcut, că, intenţionat-din-greşeală, a uitat cineva şi-o furcă pe-acolo prin paie, iar, prin minunea lui Dumnezeu sau prin lucrăturile neodihnite ale necuratului, s-a făcut ca eroul nostru să seaşeze cu părţile mai delicate drept în colţii ei de oţel şi să sară de-acolo, ca ars, alergând pe mirişte, în toate părţile deodată şi urlând ca din gură dă şarpe. Că aşa mi-a povestit şi mie lumea, mai pe la colţuri şi cu palma la gură, ca să nu-şi dea duhul de râs. Iar pictorul, cică, tot răsucea pensula-n aer şi striga: „Stai, bre, acilea, două clipe măcar, că nu pot să te pictez aşa, alergând în vălătuci de praf, peste câmpuri!” Şi-uite aşa, a dormit eroul nostru, două luni, numai şi numai pe burtă, ca şerpii, iar, când se mai întâmpla de ieşea în uliţă, mergea şovăind şi cam într-o parte, ţinându-se cu ambele palme dă turul pantalonilor. Comédie mare!

Mai ales că începuse să vină lumea din toată Dobrogea, ca să-l vadă şi să se crucească, mai ceva ca la Maglavit. Ca să nu mai amintim, deocamdată, de grupurile organizate de muncitori fruntaşi, asociaţiile de femei sau de pionieri, care nu secau niciodată Cum însă căsuţa părintească a eroului fusese doar un bârlog din paie şi baligă înşirate pe beţe, în care se intra de-a buşilea, ca porcul, au hotărât acolo, sus, la Regiune, ca să-i facă greu exploatatului Dăncuş o casă nouă din cărămidă, cu trei camere şi cu înalt acoperiş de ţiglă, mai roşu, decât sângele vărsat de eroii clasei muncitoare. Astfel, prin primăvara lui cinzeci şi şapte, chiar învăţătorul Petru Ezarhu, care se abătuse pe-acolo cu intenţia de-a vedea cu ochii lui minunea, l-a găsit tolănit pe-o prispă înaltă, sprijinită-n 80

pari de carpeni ciopliţi şi împodobită cu florărie din lemn văpsit în cicoare. Dar, când Simion a oprit caii drept în poartă, tovarăşul Mitică, buzat, negru şi urât ca duhul din ulcior, se ridicase turceşte pe prispă, de unde, fumând ţigări Virginia, cu filtru, cerceta bănuitor omenirea: „Cine-a zis că e rău, în statul nostru democrat popular, ăla a fost un bou, ţineţi minte!” a strigat el deodată, fără nicio întrebare. „Asta chiar aşa şi este!”, a răspuns Simion care nici el n-avea chef, ca s-o ia cu întreg atelajul înspre Canal. Dar, după ce fraţii Cocoşman au întors caii, urâciune-aia de sus tot a mai strigat o dată printre nouri de fum: „Lămuriţi-vă, bă, mai degrabă, că, uite, vine Steaua cea nouă dă la Răsărit şi-o să plângeţi cu şiroaie dă sânge!” „Gata, a izbucnit domnul Ezarhu în pumni, şi-a făcut programul pentru ziua de azi!”

Oricum,cel puţin prin partea aceea de lume,omu-ăsta sau drac, ce-o fi fost el să fie, a intrat de mult, în poveste, deoarece până în ziua de azi se mai povesteşte că, până la 50 de ani, Mitică Dăncuş nu purtase niciodată vreo încălţare-n picioare şi că,târnuite, de mici, prin toate şleaurile şi cataroaiele Dobrogei, i se făcuseră tălpile, ca labele de scafandru.

De aceea, când fusese invitat la Constanţa, ca să primească, chiar din mâna mareşalului Voroşilov, ordinul Victoria Socialismului şi medalia Lenin, nu găsiseră pe nicăieri niciun model de încălţare pe potriva talabelor sale, iar să-l trimită desculţ la tovarăşul de luptă al marelui Stalin, nu li se părea îndeajuns de cuviincios. Aşa că tovarăşii de la Comitetul Regional se ocupaseră personal, ca să-i facă sandale, la comandă; nişte mahune din toată pielea unui taur – cât teleguţa, măi frate, care agăţate, apoi, în grinda unui şopron din ograda eroului, se zbăteau şi sunau ca toaca de la mănăstirea Cilic, când bătea vântul.

De când ajunsese mare ştab însă, tov. Mitică devenise şi grozav de fudul, că umbla tot într-un loden maroniu, nou nouţ, dar cam cât o faţă de plapumă-aşa, lăsând în praful drumurilor nişte hărţi fără asemănare, de să speriau copiii oamenilor, când venea dă la şcoală Şi, cică, intra în cooperativă, ca la el acasă, unde, după ce se oglindea, cu fel şi fel de boturi şi mecle, prin toate vitrinele, oglinzile, cioburile şi tingirile de pe-acolo, punea laba pe-o sticlă d-aia pătrată, cu odicolon sau cu apă bulgărească dă trandafiri, cam de-un litru-jumătate, aşa, pe care şi-o turna peste el, dăn bască-n papuci, şi se adulmeca singur, ca câinele-n drum. Da’, cică, o dată, după ce s-a răsucit ca malacu-n băltoacă. chiar pă sub nasul ei, a-întrebat-o pe Botuleasa lui Cucu, care se-afla şi ea pe-acolo, după ace şi papiote: „Ei cum îţi miroase!?” „De, maică, ar fi spus aia, eu nici nu prea ştiu ce să mai spui, că m-ai nemerit cam răcită. Da’ parcă miroase-aşa, cam ca o balegă de bivol, într-o poiană cu tufănici. Ptiu, să nu te deochi!”

Iar, ca să se dovedească încă o dată că omul e o zdreanţă de fum şi că, chiar dacă te-ai născut cu tichie de mărgăritar, ceasul rău tot te caută, te găseşte şi te dovedeşte de îndată ce ţi-a sosit ceasul, moartea lui Mitică Dăncuş a fost cea mai năucitoare bazaconie întâmplată vreodată pe-acolo, după cum se ştia din bătrâni. Pentru că, într-o dimineaţă de august, l-au găsit,acolo-n pridvor, întins cât malacu’ pe preşuri, buhăit, verde-albastru, umflat peste poate la pântec şi cu gura căscată, ca şi cum ar fi căutat zvârcolit după aer.

Iar când l-au dus la spitalul din Medgidia, cică-ar fi scos doctorii un şarpe de cinci metri din el. Şarpe blând, de băltoacă, gri pe spinare şi cu urechi galbene, cum erau cu miile-n Goloviţa şi prin împrejurimi. „Taci, fa, din gură, că ăla nici nu era şarpe,striga baba Chiţa cu pumnii la tâmple, ce să caute şarpele-n gura lui, la câtă mahorcă şi ţuică dă prune dăduse hoitu-ăsta pe gât, cu o seară-înainte!?. Ăla era chiar Nichipercea-n persoană, ascultă-mă pe mine. Adică, iartă-mă Doamne, chiar diavolu-ăla bălţat, care-l învăţase să facă tot ce-a făcut şi pe care l-a purtat de la început peste tot, că doar n-avea el burdihanu-ăla gogonat, de ieri, de alaltăieri! Ori sunteţi şiştirite la cap!?”

81

COBORÂND Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână...

Povestea lui Harap Alb

82

Ţărănimea colectivizată-n genunchi şi frumos jupuită de vie adormise deja, visând la coşurile cu plăcinte şi la raţele prăvălite cu labele-n sus pe mormanele cu varză ale socialismului triumfător. Se-auzea numai marea aiurând înfundat între maluri prea strâmte, de parcă până şi valurile ei s-ar fi târât conspirativ prin coridoarele ceţii, ca să seapropie de casele noastre.

– Alo, domnu’ bibleotecar, mi-a orăcăit Despinoiu drept între ochi, cum şedeam noi umăr la umăr şi prăvăliţi pe coate-n lucernă. păi, în ţara asta, dacă vrei să mănânci o pâine albă, e musai s-o furi, neică! Ori ai venit cu pluta p-acilea?

– Chestia e că eu n-am furat niciodată nimic! Nici aripi de muşte măcar!

– Aşa! Aşa! Da’ păn’te mai lauzi mata cu ceva scrânteli d-aştea, eu tot vreau să-ţi aduc aminte, pă deşte, că populaţia României e alcătuită numa’ dăn trei categorii, după cum ar fi: unu: ăia de-a furat şi laptele pă care l-a supt ; doi: ăia care fură chiar acum, orice le-ar scoate Nichipercea sub ochi şi trei : ăia care tomnai să pregătesc dă furat. Ca şi noi !

– Păi, ia stai puţin, c-ar mai fi o categorie, patru: ăia care plătesc, la sfârşit, cam tot ce s-a furat între timp!

– Opaa, atunci tot e bine că ştii măcar dăn ce catigorie faci parte! Entelectual, taică,după cum am şi recunoscut eu, dăn prima-ntâi. Da-n noapte-asta, gata! Botezul Focului !

Acţiunea Trăsnetu’! Dăm lovitura la beciurili lu’ Moş Cocoloş, băi sugarici! Pentru că tu nici nu poţi să visezi noaptea, flămând, cam ce-o fi putut s-adune bursucu-ăla dă Lupeş acolo, cât a fost el brigadier, sătul, la C.A.P. Belşugu’ Poporului : putine dă brânză şi dă smântâne, prune dospite, purcei întregi, măi guţă, agăţaţi dă limbă-n tavan, ca peştii, plus o sută şi ceva dă metri dă cârnaţi , d-ăia cu pecie decupată şi cu ficăţel afumat, d-o să umbli toată viaţa-n limbă, măi copil al durerii, dacă n-o să-ţi dispară defenitiv simţul mirosului! Şi asta numai şi numai ca să te feresc dă ispită şi să nu-ţi povestesc, mai întâi, dă borcanele cu icre dă toati colorili şi dă calcanii-afumaţi, cât roata dă la şaretă, băi bască cu moţ! Ca să nu-ţi plouă dăgeaba-n gură dac-aş începe direct cu topotamii şi cu lubeniţele vărgate - pepenoaice turceşti, d-alea d-adevăratelea, dă trei vedre, una, şi cu dungi dă verdeaţă pă burtă, măi sulifrici!

Oricum, a fost atât de apetisant-convingător, încât nici nu mai ştiu când am sărit gardul, umăr la umăr, şi cum ne-am trezit amândoi de-a buşilea-n lanul de cucută din dosul magaziei lui Lupeş, la nici cinşpe paşi de peştera comorilor – Să stai întoiegit, aicea, pă ciuci şi s-aştepţi în tăcere, că pă câine l-am adormit eu mai dăvreme, când am fost în reconoaştere!

Un amănunt inutil, pentru că-n capul meu lătrau orişicum vreo mie de câini, iar, în burtă, simţeam deja cum o gheară ascuţită îmi număra, rând, pe rând, toate maţele. Atâta doar că, destul de iute, m-am trezit cu Despinoiu la loc, lângă mine, fluturându-mi palma dreaptă pe sub nas: – Ăsta-i un chibrit, măi scoveargă, că lacătu’ l-am scos eu dăn primele patru mişcări,iar calea către plăcinte e slobodă deja, după cum bine-ar fi să pricepi mătăluţă! Da’ ai grijă să pui băţul ars la loc, în cutie, că, dacă nu găseşte vro urmă, cevaşilea, moş Chiorpec-ăla nici n-ar prea avea dă un’ să ştie că-i lipsesc vro zece cârnaţi, la câte sute a-nghesuit el boiereşte p-acolo. Te las pă tine la pivniţă,măi cufurici, că eu ar cam trebui să mă ocup dă magazie, unde e mult mai greu. Vezi numai că cârnaţii e agăţaţi pă vergi, în tavan...

Aşa că iei gingaş câte unu’ mai lung, aşa, şi-l înfăşori în jurul mijlocului, ca pe-o curea...

Da’ să-i faci şi nod, ca să nu-mi vii mie-napoi, înveşmântat în pielea goală, ca mireasa la aşternut! Şi mai bagă dă samă că hrub-aia are vro zece metri-adâncime... E ca şi cum te-ai pogorî drept în iad... Ce să-ţi mai spui!? Apoi, m-a condus prudent până la intrarea boltită a beciului: 83

– Şi, află dă la mine, mi-a susurat el în ureche, că dăgeaba-ai tocit o mie dă cărţi dacă nu eşti în stare să-ţi câştigi,noaptea, pâinea cea de toate zilele!

Păi,cam are dreptate pungaşu-ăsta, îmi spuneam eu în gând, coborând treptele cu ochii închişi, că pe profesoara mea de română, din generală, au găsit-o moartă de foame-n casă, după ce s-au hotărât vecinii să spargă uşa.

Dar, după trei paşi şovăielnici pe treptele îmbrăcate într-o marmeladă fluidă şi caldă, m-am oprit, înfricoşat de-a binelea, să ascult şi să-adulmec.

Acolo, jos, între pereţi de scoică vie, pâlpâind înfoiată în beznă, era o frământare leneşă de trupuri prea multe, care încercau, parcă, să se elibereze din învălmăşeala învârtoşată a unei fiinţe monstruoase care le-adunase pe toate la un loc şi care, încolăcindu-se şi umflându-se tentacular, se apropia lacom de tălpile mele. Aerul toropitor şi vâscos unduia odată cu respiraţia ei sau era chiar respiraţia ei. O clipă, o mie de clipe, am aşteptat încordat să se întâmple ceva, apoi, în vreme ce o fierbinte plantă carnivoră se închidea peste trupul meu împietrit, am îndrăznit cu gesturi rigide şi lente să aprind un chibrit, pe care l-am scăpat aproape imediat,cu cutie cu tot, în caverna de smoală de dedesubt. Mă scufundam într-o vâltoare febrilă de aripi tremurânde, căci totul clocotea, colcăia, mişuna şi milioane de ochi fantomatici, de neînfruntat, fluturau fulgerând forfotitor peste fumul fosforescent al pereţilor. Mirosea sufocant a carne cangrenată şi-a uree de grajd, în vreme ce întunecimi volatile se răsuceau din adâncuri Aproape inconştient, am urcat cu spatele cele câteva trepte care mă despărţeau de cealaltă iluzie, călcând pe un covor clefetind de bureţi şi de moluşte întraripate. Dar uşa din lemn de salcâm boieresc, întărită cu fibră bătută-n alamă, se înţepenise-încleiat între stâlpii săi, umflaţi de ploaie şi... ...şi nu eşti bun nici dă dos dă căciulă!, oftase Despinoiu fericit, după ce mă adusese-n simţiri, explicându-mi, ceva mai târziu, că umezeala necontenită din aer se infiltrase diabolic în pivniţa şi-n magaziile lui Lupeş, întinzându-se ca o pecingine peste zidurile ferite de soare, mistuind şi destrămând piatra, coclind vasele şi descompunând toate merindele stocate-n devălmăşie acolo. Apoi totul se îmbrăcase într-o saltea mucilaginoasă de ciuperci catifelate şi râncede, cotropite, la rândul lor, de filamentele unor micelii flocoase ca pielea jilavă a liliecilor de peşteră, peste care se-aplecaseră mucoasele stalagmitice ale altor făpturi de coşmar, izvorând fără odihnă din ele însele şi dospind purulent în întuneric.

Viermi graşi, iluminaţi pe dinlăuntru, miriapode unduioase, îmbrăcate în blană roşcată de draci, goange lucioase, de toate mărimile, fluturi cu cap de mort şi cu ochi de strigoi proliferaseră fără hotare într-acea Împărăţie a Lăcomiei Putride.

– Bine măcar că s-a agăţat un cârnat d-ăla dă gâtu’ tău!, a jubilat mentorul meu mai apoi, răsucindu-mi un şarpe apetisant pe sub nas. Da’ stai, stai, stai, nu te bucura deocamdată, că n-avem pâine!

Moment în care mi-am şi adus aminte că vecina noastră îşi păstra pâinea veche într-o sacoşă albastră din plase, agăţată sub streaşină, afară. Aşa că, în nici două minute, am răsturnat, cu duruituri, câţiva bolovani cafenii peste scândura mesei din şopronul popasului nostru: – Uite că nu-i greu deloc să-ţi câştigi pâinea în ţara asta!, am predicat eu apăsat şi triumfător. Mai greu e cu salamu’!

– Păi, iegzact d-aia, l-a împuşcat şi pă Ceauşescu, săracu’!

84

UN ARTIST AL POPORULUI

Se zice că, pe la spartul târgului, când jumătate din populaţia comunei fusese frumos colectivizată-n genunchi şi cu botul pe labe, iar cealaltă jumătate, bine ferecată prin 85

ţărâna însângerată a drumului fără pulbere, Caterof, îşi trimisese ciuciuriciul la domnul Petru Ezarhu, ca să-l cheme numaidecât, la biroul partidului. „Cum numaidecât, se mirase învăţătorul; păi, n-ar trebui, mai întâi, să vedem dacă vorbim amândoi aceeaşi limbă!?” Apoi, încălţându-şi tacticos pâslarii vărgaţi de pe prispă, întrebase, ca şi cum s-ar fi interesat dacă bate vântul: „Adevărul e că şi eu tocmai mă întrebam uneori cam cu ce se îndeletniceşte tovarăşul nostru secretar câte opt ore pe zi, cât stă închis-ferecat acolo-n odaiţa-aia a lui!? Te pomeneşti că studiază filozofia marxistă şi le plânge de milă ălora pe care tocmai el i-a trimes, ca măgari, la Canal?” „Păi, nu cred să ştiu, a zis Tăniţă prudent, pentru că el nu-înţelegea niciodată încotro bat vorbele învăţătorului. Da’ acuma, de-o pildă, când m-a trimes pe mine încoace, tocmai încondeia cu briceagu’ masa-aia dă stejar cu lăzi şi saltare pe care i-a trimes-o bardidu dă la Micidia, săptămâna trecută.” „I-auzi, şi ce meşterea el pe-acolo? Secere, steme ciocane sau floricele pe câmpii?” „Nu ştiu, bre, nu ştiu!” „Păi, eu cred că tocmai d-aia îţi şi dă să mănânci: Ca să nu ştii nimic!” „Opaaa, nici p-asta n-o ştiu!” „Atunci, hai să mergem, că ne-am procopsit!”

Era o zi cuminte de august şi aerul încremenise deasupra, ca un căuş din sticlă şi nici marea nu mai respira de-acolo, din văgăunile ei. Pe sub garduri, pretutindeni se iţeau lilieci înfloriţi a doua oară şi tufănele zburlite. „Să trăiţi o mie de ani, dom’ Ezarhu!, s-a auzit un glas dintr-o curte. V-a chemat Împăratu’ Roşu la prelucrare!?” „ Păi, cică-ar vrea să mă-înveţe, mai întâi, Codul bunelor maniere bolşevice, dacă-ai auzit cumva şi de treab-asta? Cam cum ar fi să-i scoţi omului ochii, ca să vază mai bine,adică!”

Pe pietroaiele roşii, din faţa Comitetului de partid, tocmai se spîrcîiau harnic vreo cinci pescăruşi rătăciţi. Înăuntru, prăvălit peste biroul său din stejar masiv, Caterof scobea de zor, când cu briceagul, când cu o daltă de-acioaie, foarte subţire, mai suflând, uneori, critic, ca să-şi aprecieze opera. „Bună ziua!” ,spusese blând Ezarhu. „La luptă pentru pace!” strigase Caterof, revărsându-se neaşteptat de sprinten peste spătarul roşu-al fotoliului. Pe faţa lustruită şi, cândva, lăcuită a mesei , se arăta acum conturul scrijelit al unei sirene cu păr de câlţi şi cu ţâţe de vacă. Avea coadă lungă de peşte, cu solzi migălos arcuiţi, unul pe faţă şi unul pe dos.

Pe peretele din spate erau două rafturi înalte de brad, înţesate cu operele cartonate ale marxism-leninismului, ca nişte grele lespezi însângerate, sufocându-se reciproc în tăcere: „Zice lumea c-ai cetit toate cărţile…P-astea le-ai cetit, ca de-o pildă?” ,a întrebat secretarul cu un rânjet parşiv. „Nu! a răspuns blând învăţătorul, eu le-am citit pe celelalte!” „Păi, vezi?” „Păi, nu prea mai văd, că mi-au obosit şi mie ochii, ca lui Borges acela!” „Care burghez, bre? Care burghez? Ce-mi vii mie cu toţi burghezii, p-acilea!?”

Aşa că, pe probleme culturale, nu s-au înţeles nicidecum. În primul rând, întrucât convocarea avusese o motivaţie eminamente terestră. Recent, Caterof şi urechelniţele lui descoperiseră. prin catastife unsuroase şi hrisoave mucede, că învăţătorul avea şi el un hectar de pământ pe undeva, prin baltă şi-l chemase pentru a-l lămuri, să-l înscrie cât mai iute în G.A.C.-ul 1907, care doar ce se înfiinţase în localitate, cu Niculae Ielisei, preşedinte. Tusea şi cu junghiul, după cum ar veni „Da, dar mai întâi aş vrea să-înţeleg şi eu, dacă-aţi ales anul 1907, ca să-i pomeniţi, cu milă creştinească, pe ţăranii ucişi atunci sau ca să ne-amintiţi nouă ce ni s-ar putea întâmpla, dacă refuzăm să ne-înscriem la colhoz? Aşa că, fără mai multe, ia, întinde-mi iute beleau-aia,ca s-o semnăm, cât mai am capul pe umeri şi mâinile agăţate de trup!” „Hai,hai,hai!, a făcut Caterof, surprins, auzisem eu că mata vorbeşti numa-n dodii şi-n cimilituri, da’ acum m-am convins.!” „Iar asta o fi de bine sau de rău!? Că, uite, pământu-ăla pe care tocmai vreţi să mi-l 86

colectivizaţi e, cinci luni pe an, numai mlaştină, bre, deoarece vântul de nord împinge uneori apele din Sinoe şi-acoperă totul, când nici nu te-aştepţi. Iar flăcăii dau cu năvodul pe-acolo şi-mi aduc şi mie zece-cinşpe lufari, ca vamă.” „Braconieri şi duşmani ai poporului!”, a strigat Caterof, împungând cu briceagul ochiul drept al Sirenei sale, care, şi-aşa, era cam chiorpalie. „Aşa o fi, dar tot nu mi-ai spus dacă, semnând eu actul de donaţie către G.A.C., îmi mai primesc peştii-ăia sau nu? Adică, o dată pe an, cum a fost şi pân-acum, dacă nu l-or fi colectivizat broaştele, mai întâi!” „Haida, de!”, a făcut Caterof, oarecum plictisit. „Atunci. mă duc şi eu să mă mai gândesc”, a zis învăţătorul fără încrâncenare şi-a luat-o cuminte spre casă, ocolind prin râpele săpate de şuvoaie-n temeliile oului de granit pe care şedea tot satul. „Ce voia Caterof, domnule?”, a-întrebat Simion, care îl aştepta îngrijorat pe stânca vânătă, de lângă poartă. „Colaborarea mea necondiţionată, cred, la revoluţia socialistă a agriculturii. Şi-am mai aflat astfel că bueghezu-ăla de Jorje Luis, avea mare dreptate atunci când a scris că: în dezordinea infinită a timpului, totul este posibil.” „Adică!?” „Adică, am văzut că , fără să fi auzit vreodată de Picasso şi de cubism, tov. Caterof a scrijelit pe biroul său chipul unei femei-peşte care are amândoi ochii pe-aceeaşi parte a feţei.” “Păi, dacă modelul o fi fost Ana Pauker, după cum bănuiesc, atunci portretul mi se pare îndeajuns de realist, ca să nu intre-n conflict cu principiile artei proletare. Căci primul o fi ochiul ei, de soacră neadormită, iar celălalt, ochiul atotvăzător al tovarăşului Stalin.” „Hai că şi tu eşti hoţ, a râs cam verde învăţătorul. Dar eu cred că mi-am câştigat câteva luni de linişte, căci am semnat cererea de înscriere şi donaţie numaidecât”.

Numai vreo trei zile, de fapt, deoarece, pe la-începutul săptămânii viitoare s-a trezit iar cu Tăniţă-n prag, desculţ şi plin de praf ca un cal de şaretă: „Zice tovarăşu’ să-i dai un ceferticat dă naştere, că nu ţ-a găsit niciunu’ - nici p-aici, nici pă la Gargalîc!” Moment în care, fără prea multe vorbe, învăţătorul a întins mâna înspre băţul de corn cu care proptea uşa de la tindă şi l-a trăsnit pe ţigănuş drept în frunte. „Ce-i asta, bre?!”, a-ntrebat năucit Tăniţă, arătându-i gurguiul vânăt-roşcat, care-i crescuse-ntre felinare. „Certificatul meu de naştere! Asta e! Că, dacă n-aş fi fost născut, n-aş fi avut cum să-ţi sparg capul. Sau poate că ţi l-ai spart singur!?” „Ia,lasă-mă, bre, domnu’ învăţător, să ies viu d-acilea, căci… dacă ştiam…” „Numai să nu uiţi ce să-i spui lu’ tavarăşu’, că nici eu nu mai am alt certificat la-ndemână!” „Păi, cum aş putea să mai uit!!?”, s-a smiorcăit şi mai neajutorat bietul Tăniţă, retrăgându-se-împleticit, cu o palmă lipită de frunte”. „Atunci, să vii să-mi aduci răspunsul mai repede, că-acuma, nici eu nu mai sunt sigur dacă m-o fi născut cineva de-adevăratelea!” Şi chiar dacă rănitul Tăniţă nu şi-a mai confirmat prea repede intenţia de-a mai călca vreodată prin ograda învăţătorului, el a apărut cam şovăielnic şi spăşit, pe la sfârşitul lui octombrie, cu un hrisov răsucit în pumn ca un băţ de ştafetă. Iar când dom Ezarhu a apărut în pragul său de granit verde, Tăniţă a făcut un larg salt înapoi, ridicând bagheta aceea de hârtie în faţa ochilor, ca s-o anine apoi, grijuliu, între crăcanele unui ram de gutui, de unde-a recuperat-o leneş învăţătorul şi a derulat-o curios în faţa ochilor, după ce, foarte prudent, mesagerul se retrăsese deja dincolo de nucul secular de la mijlocul drumului. CERTIFICAT DE MEMBRU, scria cu largi funde roşii, pe partea de sus a cartonului alb-sidefiu. Apoi, se certifica faptul că săteanul lămurit Petru Ezarhu este membru voluntar al Gospodăriei Agricole Colective 1907, sat Vadu, com. Gargalîc, contribuind eroic la transformarea socialistă a agriculturii… „Ce mai e şi cu beleau-aia, bre!?”, a-ntrebat Simion care, aşezat pe stela de marmură dinspre bălţi, controla, ochi cu ochi, o plasă vânătă pentru şalău. „Certificatul oficial că m-am născut din nou, mă băiete, că p-ăla de-adevăratelea ,cică l-ar fi pierdut!”

87

Era o dimineaţă ofilită de toamnă şi primul vânt mai învolburat al anului aducea fulgi fumurii de negară de peste mare şi pulberi roşcate dinspre munţii îngenunchiaţi ai Măcinului. „Aşadar, la revedere, măi dragă tovarăşe Tăniţă, şi multă sănătate tovarăşului nostru secretar, că, de!, s-ar putea ca noi să fim şi primii şi ultimii Adică, na, ia şi-o gutuie, două de-aicea, că i s-o fi făcut şi lui foame de când tot ciopleşte la muierile-alea ceacâre, pă lă el, păn birou!” „Salut!”, a strigat Tăniţă milităreşte, lipindu-şi călcâile-n praful potecii. Da’ lasă mata’ gutuile-alea colo, pe butuc, că trec eu să le iau la plecare. „Servesc patria!”, a răspuns Petru,la fel de solemn şi i-a aruncat o gutuie d-aia gâtlană drept între ochi, unde din cucuiul cel vechi mai rămăsese doar un cornuţ de ied îmbufnat. „ Ce-ai, bre. Ori ai înnebunit dă tot!?” „Păi, tocmai uitasem să-ţi spun că aşa se fac revoluţiile: cu durere şi sânge, adică.” Se-auzea murmurat pe sub palmă doar râsul înfundat al lui Simion care se-aşezase turceşte pe stana lui albă. „Alo, tovarăşu’, a strigat iar Petru, pe când Tănel, cu o palmă lipită de frunte, ajunsese deja-n cotul drumului, să-i spui tovarăşului Caterof să nu se mai zdrobească-atâta cu transformarea socialistă-a agriculturii, ca să nu se rupă ceva-n el şi s-o lase pe seama noastră, că, atunci, chiar s-alege praful şi pulberea!”

88

DUŞMANII POPORULUI

Fostul imese al C.A.P-ului Gargalîc părea să se destrame şi să se risipească pe şosea la fiecare curbă mai strânsă, când toate sârmele şi sforile cu care fusese cârpit,rând pe rând, în ultima jumătate de secol, se întindeau şi se încordau prin măruntaiele sale nevăzute, pocnind, şuierând şi zăngănind,ca o tiribombă Oricum,pe undeva, prin beznă şi ceaţă, se apropia marginea întregului pămînt locuit şi poate chiar sfârşitul îndelung proorocit al veacurilor, pentru că lumina palidtremurândă a farurilor abia deschidea o galerie zdrenţuită şi colcăitoare prin cortina cernită a nopţii.Nici marea nu se mai auzea, încremenită dincolo de ecranul întunecat, ca o uriaşă absenţă. Şedeam uşor ghemuit şi holbat ca şi nea Traşcă, şoferul meu provizoriu, care, deşi se lăudase,mai întîi, că ştie pe dinafară fiecare palmă de drum , scosese acum nişte ochi telescopici, ca de melci şi părea hotărît să scoată şi capul prin parbriz, ca să vadă cît mai bine limba de şosea pietruită, care părea să ascundă mari şi periculoase surprize la fiece pas.

Ne cunoscusem în mina de la Aiud, condamnaţi amândoi,la grămadă,pentru activitate legionară şi uneltire împotriva ordinii de stat, numai că el, printr-un rar miracol, fusese eliberat cu vreo cinsprezece ani mai devreme.

- Cînd era Şantieru-ăla-n floare, căram zilnic pâine p-aici, zise el, mestecând furios din pârghia schimbătorului, iar, noaptea, tot malu-ăsta, pîn’ la pichetu’ dă grăniceri şi dincolo dă Boaz, era luminat ca la bâlci.

- Iar acum, am zis eu îngândurat, parcă ne scufundăm, cu maşină cu tot, în putinile cu smoală topită-ale iadului. Şi chiar simţeam cum coborâm mereu într-un fel de scoică întunecată, cutreierată de respiraţii, năluciri şi ecouri secrete-ale mărilor moarte. În lumina farurilor se rânduiau, într-o simetrie hipnotică, doar cărămizile smălţuite de mozaic babilonian al şoselei - egale, simetrice, îndelung potrivite din daltă, ca o lamă de sabie japoneză.

- Am nimerit pe drumul roman pe care l-au dezvelit arheologii-ăia care-au lucrat toată vara pe-aici, a spus şoferul ,înfiorat, ca şi cum ne-am fi întors în trecut - Acum e sigur! am aprobat eu , la fel de uimit, arătându-i stela de marmură din colţul pădurii de salcâmi pe care se mai desluşea, frumos încondeiată din daltă, încă străvechea inscripţie AVE VIATOR ET VALE. - Păi, o fi sigur, da’ io tot nu ştiu cum de-am trecut prin bariera dă lanţuri şi lacăte pă care-au pus-o oamenii-ăia după ce-au termenat lucrarea?! În dreapta,deasupra, candelabrele siderale ale florilor de salcâm străjuiau, prin veacuri, lespezile de granit sarmatic ale drumului, iar, din loc în loc,iluzorii cavaleri albi, purtând vulturi metalici, treceau în galop pe la răscruci.

- Mai bine spune-mi că sunt beat şi lasă-mă-n pace!, a protestat deodată nea Traşcă şi-a smuls cheia din contact. Moment în care totul s-a cufundat în sacul de cenuşă al nopţii şi 89

s-au auzit o mie de câini disperaţi, lătrând undeva, între mare şi cer.Apoi, voci chirăite şi sfadă şi haraiman.

- Ceva se întâmplă! am zis eu cu un deget lipit de tâmplă.

- E o scurtătură p-aci, pân pădure, pă lângă cimitirul turcesc, a şoptit şoferul îngândurat, da’ eu parcă tot n-aş aprinde farurile! Şi uite-aşa, legănându-ne ca un batiscaf, ne-am prelins tremurând înspre sat.

Pe urmă, după ce-am ascuns maşina între nişte arbuşti prăfuiţi, de lozioară, am luat-o la pas înspre centru. Dar, chiar în colţul pădurii, ne-am întâlnit cu un grup de paparude vesele, înveşmântate-n ii şi zăvelci de şezătoare şi cu coroniţe de flori pe creştet , ca la Sânziene.

- Ce faceţi, neică, e vreo nuntă , ceva?

- E nunta dracilor! A chicotit una şi s-a închinat larg, scuipându-şi în sân.

Ca să nu ne mai punem mintea cu toţi copiii, am ridicat din umeri şi ne-am continuat drumul,dar şirul minunilor nu se încheiase, pentru că, de pretutindeni, se auzea tot satul fierbând şi vuind de voci sau de alergătură, iar în colţul şoselei aştepta un autocar uriaş cu inscripţia PCR Constanţa şi încă două ale uzinelor ENERGIA,aliniate întunecat în spatele lui.

Ceva mai în stânga însă, curtea bine nivelată din spatele şcolii era luminată intens de trei reflectoare de şantier, agăţate prin stâlpii metalici ai gardurilor. Şi tot de acolo se auzeau murmure potolite şi indicaţii răstite, ca la un antrenament sportiv.

După ce ne-am apropiat prudent, ţinându-ne mereu în umbra gardurilor,Traşcă ma apucat strâns de ambele revere şi m-a tras înspre el.

- Situaţia-i groasă, erectă şi cu noduri! mi-a şuierat el drept în ochi.Păi,aia nu-i vocea to’arşului maior Barbu, dă la S.S.?! Ăăă, dă la Securitatea Statului, vreau să spun, desigur!

- Eu, unul, n-am să-l uit nici pă lumea ailaltă că, după ce-am ieşit dân labele lui, parcă mă călcase compresoru’!

Aşa că ne-am strecurat cocoşat, în spatele stivelor de lemne, unde-am dat peste bătrânul Laie Cotilici, paznicul de la bufetul sătesc, care ne-a lămurit pe şoptite.

A doua zi, înainte de prânz, se anunţase o vizită a lui Ceauşescu la PetroMidia,urmând ca, firesc, convoiul prezidenţial să treacă,mai întâi, prin Gargalîc, iar toată suflarea din Vadu trebuia mobilizată, pregătită şi frumos aşezată, cu flori şi cu steaguri pe marginea şoselei dinspre Săcele, pe unde, nefiind alte aşezări, urmau să fie aduşi şi o mie de angajaţi de la USAS Năvodari.

De aceea , tov. maior, principalul regizor, le ceruse fetelor şi nevestelor să se îmbrace, pe cât posibil în costume naţionale, iar flăcăilor în uniformele kaki ale gărzilor patriotice. Pentru că, preventiv, chiar adusese vreo două camioane de astfel de veştminte,placarte şi steaguri, plimbate de colo-colo, prin toată ţara, în funcţie de vizitele inopinate ale Tovarăşului.

Iar acum, îi aliniase strategic pe platoul din spatele şcolii, unde îi trecea în revistă mereu nemulţumit de câte ceva.

- Opaa!! Ia uite şi Răpirea din Serai ! Voi dă ce v-aţi mascat, fă, în şalvari?! Ori poate-aţi înţeles că, mâine,mergem să-l primim pe tovarăşu’ Gingis-Han? - Păi, ăsta-i costumul nostru naţional, că noi suntem turcoaice!

- Atunci, să staţi ,dracu, acasă, la turcii voştri!

- Săru’mâna, boierule!

- Atenţie, şoferii!! strigase el apoi spre întunericul străzii. P-ăia dân stânga i-am verificat şi puteţi să-i îmbarcaţi! Da’ nu urcă nimenea la autobuz dacă n-are un steag 90

sau o floare, că tot voi o să-i aşezaţi şi la locurile care le-au fost stabilite acolo, pă marginea şoselei. Iar, în autobuz, fiecare şef de transport va repeta, în cor,uralele şi lozincile. Că, dacă n-o să săriţi în sus şi n-o să strigaţi necontenit Ceauşescu şi poporu’ , vă tăiem apa şi corentu’ ielectric pă doi ani, d-acu-ncolo! Ca să nu ziceţi că nu v-am spus!!?

Mult mai târziu, după ce curtea şcolii rămăsese aproape pustie, maioru ne-a descoperit şi pe noi, ciuciţi pe nişte buturugi, în umbra duzilor.

- Alo, licuricii, ia veniţi,bă, la lumină!

Iar când ne-am apropiat, slabi şi cocoşaţi ca umbrele morţii, ne-a şi identificat, dintr-o lungă şi demonică experienţă profesională: - Opaaa! Duşmanii poporului! Ce e, bă, v-a fost dor dă mine?! Şi pe când şedeam în faţa lui spăşiţi, cu şepcile făcute ghem între palme , l-a şi chemat iute pe miliţianul Ciortan, pripăşit pe la Caraharman, după 55, când cu lichidarea ultimelor rămăşiţe duşmănoase din agricultură : - Îi iei pă bandiţii-ăştia şi-i pui la păstrare sub cheie până mâine, după vizita Tovarăşului! Da’ai grijă că e bandiţi vechi, d-ăia cu coarne ! Şi,uite-aşa,am stat pe ciuci prin colţuri, într-o odăiţă de chirpici a miliţiei, până a doua zi, după prânz, când poporul s-a-ntors cam plouat de la întâlnirea lui ratată cu Părinţii naţiei.

Pentru că, nu vreau să uit, Ceauşescu a plecat val-vârtej la Moscova, unde Marele Frate îşi mai convoca, din când în când,şobolanii, ca să le-arate pisica şi să le mai schimbe orientarea politică; ca şi acum, de altfel.

Dar când toaş’ plotoner Ciortan ne-a desferecat, a venit, spre onoarea noastră, şi toaş’ maior Barbu, ca să-şi ia rămas bun: - Să vă prezentaţi direct la Jilava, bă, că acolo-i locu’ vostru!

- Chiar sunt curios care dintre noi va ajunge primul acolo !? am apucat eu să şoptesc, mai înainte ca palma maiorului să mă lase pe jumătate mut şi surd de urechea stângă.

91

VEŞNICA POMENIRE

Învăţătorul nostru Latif-hogea murise-ntr-o joi, cam pe la prânz. Mi-aduc doar aminte că dormeam cu motanul în braţe, pe canapeaua de lângă sobă, când bunicul meu s-a-ntors de la saia, mirosind a iarmá de orz şi-a păr de cal: - Bă, tică, să duse şi păcătosu-ăla dă hogea Cemalladin,! Laaa loaaat apaaa, săracu’!

- Păi, cum aşa, a sărit ma-mare!?, crucindu-se - Păi, chiar aşa! Cică l-a găsit alde Filiz,în şopronu-ăla ,de-i zicea şcoală, întoiegit la catedră, mort-ţapăn, săracu’, că nu ştie niminea dă când o fi şezând aşa, cu fruntea pă palme şi cu fesu-ntr-o dungă, bietu’ păgân.

- Şi tu dă ce te mai mieri p-acilea, Avrame!? a strigat cu năduh ma-mare, c-aşa-i omu’…,ca sticla dă lambă!! Aci, o vezi! Aci, n-o mai vezi!

- De, asta aşa e!, aşa e! Da’ tot nu pot să nu mă mier şi eu la ce i-or folosi la ăl păcătos, toate crucile şi mătăniile pă care i le făcuşi tu pân-acu?!

- Aoleu, da’ cum să nu-ţi faci cruce, că era şi el un soi dă popă, la ei, acolo, săracu’!?

- Popă d-ăla, dă umblă coarnele-n băţ, ce să-ţi mai povestesc!? Da’ tot ar fi bine să ştii că ceva,ceva semne tot primise şi el, amărâtu’, că, mai dăunăzi,la Merdevenlî Punar, când îl întrebai ce mai face, îmi răspunse cam cu sictir aşa, adecă, cu barba-n piept şi cu ochiin ţărână că: Lasă-mă, bre, sub cortu’ meu, aci,că eu sunt mort dă mult! Uite, mîinile mele sunt umbre, iar ceea ce ating ele sunt numa’ neşte umbre şi umbre de umbre. Căci frunza mea din Pomul cel Sfânt s-a desprins deja,dar n-au trecut încă cele patruzeci de zile ale Îndurării şi Îngerul cu Faţa Întunecată, Slăvitul Abd-al-Djabbar m-a uitat.

- Adecăăă,cam sâmţa şi iel că i s-apropiase funia dă par, care va să zică?

- Păi, dar aşa cum !?

- Şi cân’ îl îngroapă, de?

- Ho bre, că nici nu să răci bine! Ţi-i teamă c-ăi lipsi la pomană!?

- Ia mai lasă-mă, frate, că n-o să mă înghesuiesc eu la griş,compot şi baclavale…Căci la iei nu merge,ca la noi, iavaş,iavaş şi cu mare dichis... că, iute, îl înfaşă-ntr-o perdea sau ceaceaf, ce-o fi să fie,p-acolo, şiii, salamalicum,hopa, gata!, mi-ţi-l şi dă pă copcă!

Iar, eu, adormit pe jumătate, cu motanul în braţe, îmi aminteam de zilele când învăţătorul nostru, efendi Cemalladin ne citea, râzând el primul, din Năzdrăvăniile lui Nastratin-hogea, jumătate-n româneşte şi jumătate-n turceşte, dar tălmăcindu-ne, cu o palmă pe buze şi cu un deget la tâmplă, înţelesurile ascunse ale acelor istorioare vesele şi înţelepte. Spre exemplu :Chendi iazîsînî ocumaian eşee benzer,bre, zicea el câteodată scărpinându-se-n barbă şi privindu-ne drept în ochi . Adică, hăă,hăăă : Cine nu poate să-şi cetească singur scrisorile curat magar este, bre!

Dar întotdeuna, pe la amiază,aşa, se retrăgea o clipeală, în casă, de unde ieşea apoi cu un covoraş vişiniu, frumos răsucit sub braţul drept. Ocazie cu care îşi schimba adesea şi hainele, ivindu-se, în ţinută de baiaram, ca în prima zi de şcoală sau în ultima, când 92

îmbrâncea premianţii mai în faţă şi organiza un fel de serbare finală, cu cântece lălăite şi poezii împleticite în două limbi.

Avea nişte şalvari mai verzi decât ştevia cea mai verde, o cămaşă grena ca tufănicile de octombrie şi un fes tare precum un castron pentru raţe,bine potrivit cu cămaşa, dar culoarea care îţi sărea în ochi, de îndată, şi pe care o mai văd şi-acum, câteodată, chiar şi fără să închid ochii,era culoarea brâului lat şi atent răsucit în jurul mijlocului său durduliu, de un galben intens şi solar, ca floarea de rapiţă - E vremea pentru rugăciune, bre, că aşa a rânduit cu slovă de foc Luminăţia Sa Mahomet, Profetul Cerurilor şi-al Pământurilor. Uite, eu mă duc mai încolo, pă mal, ca să fiu mai aproape de răsăritul Luminii, dar şi mai liniştit, mai senin şi mai curat la suflet.Iar voi să vă faceţi rugăciunea voastră, aici, pă dovleci. O s-o spună,mai întâi, Ioana rar, mai încet,aşa… şi voi o s-o repetaţi după ea, cuvânt cu cuvânt, da’ tot în şoaptă,aşa, şi nu răcnind ca măgarii, că Dumnezeu nu e surd şi, orişicum, El ştie prea bine de ce sunteţi voi aici şi de ce staţi călare pe dovlecii-ăştia. Şi aşa făceam!

- Tatăl Nostru, carele eşti în ceruri, murmura Ioana, iar noi şopoteam melodios după ea, cuvânt cu cuvânt, pînă la Amin!,când ne adunam calabalâcul şi-o luam în linişte spre casele noastre, după o mai veche înţelegere cu efendi Cemalladin.

Dar, întorcându-ne la ziua morţii sale, cred că adormisem deja, dar tot l-am auzit pe tata-mare, întorcându-se de pe undeva, din împrejurimi: - A venit Raşid ăl bătrân şi cu fiu-su Adnan, ca să le dau caii şi căruţa, că pleacă mai mulţi la un loc, încolo spre Istria,pe grind, ca să caute o stâncă aşa mai potrivită pentru monomentu’ dă la capul mortului, că, de ! ,nici hogea Gemalladin-ăsta n-a fost chiar-aşa, vriun târâie-traistă,la viaţa lui.

De fapt, întreg cimitirul turcesc dintre salcâmi era înţesat cu lespezi funerare greceşti şi romane, cărate cu caii dinspre ruinele de la Histria sau Vicus Celeris. Cu toate că, în ultima vreme, turcimea bătrână de la Caraharman, tot mai sărăcită şi mai vlăguită, prefera să caute, mai întâi o lespede potrivită, pe undeva, pe grindurile limanului Sinoe şi să ducă apoi mortul la pietroiul ales ca să-l îngroape acolo, la umbra lui, decât să dezgroape şi să târâiască ditamai stânca pînă-n cimitirul lor dintre salcâmi.

- Păi,mai întâi şi-ntâi, le-am spus eu că am calul din dreapta bolnav şi că bietul meu car de la Măgurele să clatină şi pă loc dăn toate doagele, dar tot n-am putut să-i alung din bătătură, când e omu’ la nevoi şi la durere, aşa că le-am făgăduit căruţa, însă cu înţelegereaca să mâi eu caii, şi la dus, şi la-ntors.

- Ura!Atunci, merg şi eu! am strigat, săltând drept pe tălpi, cu pisoiul în braţe.

- Da, dar,mai întâi,o să cam trecem să-l luăm şi pe Pavle Măglaşu, profesoru-ăla dă istorie, ca să nu dăm iar peste vreo piatră d-aia cu pecetea muzeului, ca să vie iar arhiologii dă la Constanţa cu miliţia şi cu câinii,ca să-ncarce iar monomentu’ la dubă şi să lase bietul hoit fără nicun semn pă pământ. Şi mai lasă,dracu’, motanu-ăla să prinză şoareci, că ăsta-i rostu’ lui la casa omului!

Astfel, de plecat, tot am plecat,cu bătrânul mereu la cârmă, dar cu mine şi cu dom’ profesor ciuciţi frumos pe scândura din mijloc, pe care ma-mare întinsese, un cojoc vechi de berbec merinos, cu lâna-n afară.

Mai întâi, am mers aproape două ceasuri pe spinarea de şalău afumat a grindului Chituc, apropiindu-ne, fără belele, de Bisericuţa, unde drumul şerpuit de pe grind se îngusta şi mai mult, sugrumat între pâlcuri zburlite de ţipirig şi între tufe ţepoase de 93

porumbar încâlcit, căci nisipul era uscat şi bine bătut de tractoarele cu remorci care căraseră talienele şi buclucurile lipovenilor înspre Gura Portiţei. Însă, cu toate că soarele coborâse pe jumătate dincolo de carapacea granitică a podişului, orizontul era tot mai departe şi părea să nu mai atingă niciodată pământul, iar, în dreapta, lama de sabie a mării se apleca arcuit către oceanele nevăzute, de dincolo de lentila aurorală a depărtărilor - Heu! quam vicina est ultima terra mihi! a murmurat Pavle abia auzit, cuprins, poate, de nostalgia celui care, în tinereţe, cutreierase cu profesorii săi, arheologi, toate coclaurile astea.

Acum ştiu, de prin cărţi, că localnicii numiseră Bisericuţa nişte ruine anistorice care străjuiau de veacuri o insulă rotundă de nisip şi de plauri din marginea de sud a lacului Zmeica,unde,cică, Sf. Gheorghe ar fi răpus un balaur înaripat, foarte aproape de lagunagolf Goloviţa căreia turcii îi ziceau, la fel de enigmatic, Colţul sau Cotul Bugeac .Aşa cum am mai aflat, între timp că mai mulţi istorici, printre care şi Radu Vulpe, vorbesc despre un castel roman tardiv, poate chiar cel numit, pe harta genovezului Antonio Zotta, Castel Negro sau, alteori, Civitas Nigra. Dar, de pe o hartă mult mai veche a Daciei romane, reiese că acolo a fost, se pare, un castru vremelnic al trupelor auxiliare - castella Păcat doar că, ceva mai înainte, un canal îngust de apă verzuie tăia limba de nisip a grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă, - Oricum,nu s-ar putea trece mai departe, spusese Pavel, întinzându-se şi coborând împleticit pe cealaltă parte a carului..

De fapt, boazul, lat de vreo zece metri, care tăia oblic cocoaşa îngustă a grindului, era semnalizat de departe de pâlcurile vesele de lozioare, migdali pitici, răsuri şi salbă moale, în faţa cărora străjuia o barieră verde-galbenă de păiuş, rogoz, colilie şi bălănică năpădite cărunt de constelaţia lactee a melcilor.

- E apă dulce, raportase Pavel, după ce se întorsese dintr-o scurtă expediţie de cercetare.

Am văzut lişiţe, chirighiţe,un cârd de stârci şi chiar o vidră foarte dezinvoltă, ceea ce-ar înseamna că e obişnuită cu omul şi că trebuie să fie şi ceva pescari pe-aici.

- Da’ păgânii-ăia de ce s-or fi oprit toţi dodată şi-au făcut horă p-acolo? Ori au găsit cevaşilea?

Apoi,am coborât cu tălpile goale pe alintul cald al nisipului de cuarţ sarmatic, brodat migălos cu milioane de scoici roz-sidefate, care multiplicau minuscul, dar infinit,ultimele raze sfioase ale soarelui, scufundat încă pe trei sferturi dincolo de colinele îngenunchiate-ale zărilor, Acolo, lângă canalul ivit peste noapte în braţul de nisip al grindului, la o aruncătură de ochi mai în faţă, turcii noştri îşi deshămaseră caii şi îi legaseră de chitucii din spate ai obloanelor pictate.

Dar noi i-am găsit ciotcă deasupra unui pietroi dreptunghiular de vreo juma’ de tonă, aşa.

- E o stelă funerară romană din marmură albă, frumos tăiată ,şlefuită şi scrisă de vreun meşter vestit al timpului său, a spus Pavle, după ce a cercetat-o de-aproape şi i-a şters faţa de deasupra cu o pătură udă.

- Da. Da’ ia uită-te mai bine, că are colţul de sus frânt şi e rău afumată pă margini, a zis Adnan dezamăgit.

- Păi, poate că-i mai bine să fie afumată a zis Pavle cu o umbră de zâmbet,pentru că nici voi nu prea aveţi vreun interes să se vadă foarte bine numele adevăratului proprietar - Zău, da cini-o fi ala?!

- Monumentul, spusese Pavle către tata-mare, e scris cu litere greceşti, dar textul e în latină : APOLLON PATROS AMICUS POPULI ROMANI. - Adecăăă..

94

- Adică,grecul Apollon Patros, primul şi adevăratul proprietar, a fost declarat, în veşnicie, prieten al poporului roman, iar, când spunea astea, Pavle urmărea cu palma deschisă ciudatele litere greceşti săpate-n marmura afumată, bătând cu arătătorul pe cuvântul AMICUS. - Păi asta-nseamnă c-a rămas şi prietenu’ nostru!, a spus fericit tata-mare,frecându-şi palmele.D-aia eu nici n-aş mai fi dă acord,ca să-l lăsăm pă amicu’ nostru în mâinile păgânilor iştia. Da’ stai, stai că uite un cataroi cam la fel, mai încolo ! Ia hai să-l studiem şi p-ăla.

Cataroiul era de fapt o altă stelă funerară antică din calcar cretacic împietrit, dar mult mai sărac, nispos şi galben-verziu, de pe care literele,mai neglijent săpate, începuseră să-şi cam piardă contururile.

- Opaa ăsta-i chiar de-o mie de ori mai folositor că se potriveşte şi cu flamura verde-a Profetului!, a exclamat extaziat bunicul meu, încrcând să-l convingă şi pe Raşid, care şedea cam între două ape.

- Alo, unchiule Avram, a şoptit Pavel , apropiindu-se neostentativ, ca să-i murmure ceva la ureche.

- Ia auziţi, băi lifte, ce zice profesoru’, cică e şi-o scobitură cu coarne în formă dă jumătate dă lună, acolo, mai sus, în colţul din stânga,, ceea ce eu cre’că e dăstul semn că piatr-asta p-alde voi v-aştepta. Numa’ să nu vă bată gându’ s-o aburcaţi în căruţa mea, că eu am deja osia frântă-n vreo trei locuri.

Apoi, iute, şi-au suflecat mânecile, au coborât obloanele noastre şi-au făcut din ele un fel de plan înclinat, pe care, cu chiu şi cu vai, au împins monomentu-n carul din lemn de salcâm al lui Gearîp. Şi pe urmă, hai cu el la locul ales pentru înhumarea bietului dom’ Latif. Însă nici măcar în ziua îmormântării, motanul meu n-a avut parte de un somn prea liniştit, pentru că, pe la prânz, aşa, ne-a bătut în poartă tanti Jeni Cocoş, educatoarea, care adunase o bună parte dintre elevii dascălului răposat şi veniseră apoi cu toţii să mă ia şi pe mine: - C-aşa e frumos, Florică,maică, să vă duceţi şi voi cu-o floare-acolo, la căpătâiul ăluia dă v-a pus condeiu-n mână, că doară n-a murit un câne, bre !!

Mortul fusese aşezat chiar în mijlocul odăii cu acoperiş într-o apă, care, până mai alaltăieri, ne fusese şi sală de clasă.Iar noi am intrat unu-n-ceafa-ăluilalt, ca oile, cu frunţile plecate şi cu câte-o floricică răsucită-ntre palme. Eu, ca de pildă, aveam o răsură de toamnă, care se făcea galben-cărămizie când îi venea vremea, dar care acum era mai verde şi mai palidă decât urzicile tinere.

Defunctul , înfăşurat într-un dalb voal înflorat, adus de pe la Mangalia sau Istanbul, , zăcea drept şi încremenit chiar pe fosta catedră, dar cu o mână pe-alături, în afara acelui giulgiu imaculat (chepenlic, cum îi ziceau babele de pe-acolo), Iar pe deasupra, pe piept , frumos netezită, se afla o eşarfă verde cusută-n fire de aur cu versete din Coran, după bunul lor obicei. Exact aşa cum aveau să-l pună şi-n gropa de veci. Dar pe noi nici nu ne-au mai cărat pe la cimitir,căci a venit baba Temiz a lor, ne-a împărţit nişte batiste brodate, câţiva bani de-aramă şi ne-a trimis iute pe la casele noastre.

Dar, spre seară, când tata-mare s-a-ntors acasă, l-am auzit povestind în tindă: - Bă, bun pietroi i-am găsit lu’ hogea-ăsta-al nostru. C-a rămas de mai bine di-un metru dasupra pământului şi să-l fi văzut ce verde sclipea în amurg şi ce bine să potrivea cu muşchiul di-un veac de pe coaja salcâmilor!

Numai că la prima oră din noapte-aşa, când ma-mare tocmai se pregătea s-aprindă lampa, ne-a bătut în uşă profesoru-ăla, Pavle Măglaşu 95

- Nu ştiu ce dracu făcurăm,bre, nea Avrame că n-o potrivirăm de loc…Păi, pietroiu-ăsta chiar nu merge neam, c-a fost al unei femei,nene, – o prinţesă grecoaică, una ANTHUSA. - Ba eu cred c-am potrivit-o chiar foarte bine, pentru că ăştia doi, din moment ce nu vorbesc aceeaşi limbă, nici n-or să aibă cum să se mai certe pă urmă-ntre ei… Că,adică, al cui s-ar fi cuvenit să fie pietroiu-ăla, dă drept şi dă drept!

Dar eu tot m-am gândit toată noaptea la cum o sta dascălul nostru, acolo, sub pământ, cu versuri din Coran, aurite pe piept şi cu lespedea unei prinţese grecoaice la cap.

96

CUPRINS 1) Cuvinte înainte 2) Trenul fantomă 3) Ultima călătotie a lui Magellan 4) Praful şi pulberea 5) Ceasul rău 6) Livada de vişini 7) Melek 8) Tare ca salcâmul 9) Alma Venus 10) Povestea vorbei 11) Declaraţie scrisă 12) Nălucile de la Apa Sâmbetei 13) Fântâna cu trepte 14) Reformele 15) Lumina 16) Exerciţii de autoficţiune 17) Sic transit...

18) Coborând 19) Un artist al poporului 20) Duşmanii poporului 21) Veşnica pomenire

97