Volum de proză scurtă - ediție on-line - by Hopernicus

Itaca Organization Dublin

în parteneriat cu Grupul Media Singur

Volum de proză scurtă

- ediție on-line -

Peregrinări, ediția a X-a, Dublin, 2017 Realizator Dorina Șișu

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Regulament concurs „Peregrinări” (poezie și proză scurtă) Concurs Peregrinări, ed.a X-a, poezie și proză scurtă, organizat de Itaca Organization Dublin, în parteneriat cu Grupul Media Singur

Sunt două secțiuni separate ale aceluiași concurs. 1. Perioada de trimitere a poeziilor/prozelor pentru concurs: 1 octombrie – 15 noiembrie 2. Jurizare: 16 – 30 noiembrie. Juriul este format din câte 3 redactori ai revistei Itaca + 2 personalități culturale, pentru fiecare secțiune. 3. Anunțarea câștigătorilor: 1 decembrie 4. Poeziile se trimit numai pe adresa concursulperegrinaripoezie@gmail.com Textele de proză se trimit numai pe adresa concursulperegrinariproza@gmail.com 5. Fiecare participant va trimite poezia/proza în nume propriu și va primi un e-mail de confirmare în 48 de ore. Dacă nu primiți acest e-mail, vă rugăm să retrimiteți! 6. Se trimite o singură poezie, în limba română, într-un document word de maximum 2 pagini A4, fără imagini, cu diacritice, font Times New Roman, mărimea literei 12 sau/și o singură proză scurtă de minimum 2 pagini, maximum 5 pagini A4, în aceleași condiții. 7. Fiecare participant se va înscrie o singură dată în concurs (la una sau ambele secțiuni), atașând la e-mail numele real și complet, o fotografie jpg și localitatea de reședință. 8. Poezia/proza trimisă la concurs nu trebuie să mai fi fost publicată anterior, nici măcar pe blogul personal sau pe site-uri de literatură. 9. Vârsta minimă de participare este de 14 ani împliniți. Vârstă maximă nu se impune. 10. Pot participa la concurs scriitori de limbă română, indiferent de naționalitate și oriunde s-ar afla pe această planetă. 11. Poeziile/prozele intrate în concurs vor fi postate pe site-ul www.itaca.ie sub anonimat, primind un număr de ordine, în funcție de înscrierea lor (separat pentru fiecare secțiune). 12. Participanții sunt rugați să nu-și promoveze creația cu numărul respectiv pe propriile pagini de internet, în pofida faptului că nu va exista și un vot al publicului. 13. Jurizarea se va face în două etape. În prima, între 16 și 28 noiembrie, fiecare membru al juriului va nota 10 poezii/proze, pe care le consideră ca fiind cele mai bune, cu valori de la 1 la 10, fără a repeta vreo notă. După această primă evaluare, cele mai bine situate 10 poezii/proze vor intra în faza finală, între 29 și 30 noiembrie, iar fiecare membru al juriului va nota numai locurile I, II și III, acordându-le 5, 3 respectiv 1 punct. Astfel se vor stabili cei trei câștigători. 14. Nu se acordă mențiuni, diplome de participare și nu se face public votul juriului, luat individual. 15. După anunțarea câștigătorilor, în termen de câteva zile, vor apărea pe site și numele autorilor în dreptul fiecărei poezii/proze și vom realiza un volum colectiv online (nu tipărit!), cu toate poeziile/prozele înscrise în concurs (de aceea este nevoie și de fotografiile autorilor). 16. Câștigătorii vor primi premiile în luna ianuarie a anului următor, după ce va fi tipărită revista Itaca.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

•

• •

17. Premiile concursului: câștigătorilor fiecărei secțiuni (locul 1) li se va publica în cursul anului următor câte un volum (proză scurtă, respectiv poezie), de maximum 100 de pagini, format A5, la Editura Singur, partener al Itaca Organization. fiecare dintre cei 6 câștigători va primi câte o medalie, o diplomă, un exemplar al revistei Itaca, în care i se va publica textul/poezia câștigător(oare) și cărți ale membrilor juriului. nu uităm nici membrii juriului, așadar vom oferi câte o sticlă de whiskey irlandez, pe lângă mulțumirile noastre, fiecăruia dintre dumnealor. 18. Vă vom ține la curent cu evoluția concursului pe site-ul www.itaca.ie http://www.itaca.ie/ ca și pe pagina de facebook a acestuia https://www.facebook.com/sufletromanescdublin?ref=hl 19. Juriul la secțiunea proză

• • • • •

Ștefan Doru Dăncuș (România) Adrian Suciu (România) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Emanuel Stoica (Suedia) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) 20. Juriul la secțiunea poezie:

• • • • •

Alexandru Cistelecan (România) Paul Vinicius (România) Dorina Șișu (Irlanda) Dorina Brândușa Landen (Suedia) Emanuel Pope (Anglia)

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Câștigătorii concursului de proză scurtă Peregrinări ediția a X-a, Dublin, 2017

LOCUL : LILIANA

NEGOI

cu textul Sămânța

LOCUL

II: VERONICA BACIU

cu textul Tanti Lucreția

III

LOCUL : cu textul

Materialul acestui volum nu a suportat nicio corectură din partea realizatorului, reflectând întrutotul concepția autorilor.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 1 Repetiţii şi exerciţii de limbaj... Ana Lucreția Nedelcu (Ploiești - Prahova) Motto: Oamenii sunt martori şi păpuşari ai lumilor modelate după propria viziune. În ziua aceea mă îndreptam către sala de repetiţii. Urma să cânt vreme îndelungată şi să cos, să ţes sunete din chitara mea. Filmul călătoriei până acolo părea nesfârşit întunecat în rutina mişcării de fiecare dimineaţă. Făcuseră curăţenie pe străzi, după o noapte nebună, feerică de petreceri vulgare şi neobosite. Strada părea un cuier în care stăteau atârnate snopuri-snopuri de frunze călite de fum. Clădirile pe lângă care treceam, păreau rupte din epocile apuse, făcându-mă să-mi simt transferat corpul în istoria filmelor lui Sherlock Holmes, acolo unde trăsura bătătorea pietrele frumos pavate, şi unde micii comercianţi îşi aranjau în fiecare dimineaţă florile în prag, spre a te invita să le păşeşti oferta tentantă. Ies din istorie şi înaintez la pas de rouă duminicală printre maşinile statuare în cozi de trafic. O doamna poliţist identifica neregulile din mulţime şi aplica câteva amenzi de încălzire, că doar na, e abia de răsăritul soarelui. Îi zâmbesc de pe bicicleta mea de teren abrupt, şi trec mai departe cu o figură nevinovată de copil rătăcit. Pedalez şi iar pedalez, închipuindu-mă de-a lungul satelor englezeşti pline de verdeaţă şi râuri impecabile, cu iz de straniu şi mister à la Hercules Poirot. Îmi aduc brusc aminte de orele mele de limba română din liceu când, cu o virtuozitate aparte, mă remarcam că fiind un mare scriitor de viitor, ce-i drept cam timid, şi asta pentru că numai doamna citea compunerile mele filosofice. Altfel, îmi plăcea mult să vorbesc, să comentez ariile romanelor studiate, cu precădere nuvelele mirobolante ale lui Eliade de care nu mă mai săturăm citindu-le. Pedalasem acum până la epuizare, coapsele îmi tresăltau de sub pantalon ca un torent de râuri muntoase, iar respiraţia devenise din ce în ce mai grea. M-am oprit chiar în pragul uşii de repetiţii. Doru-mi fierbea-n clocot la auzul chitării din mintea mea nestăvilită de sindromul artistic. Ajung în sfârşit în sala mea. Plantez o floare la intrare, un ‘’bună-ziua’’ şi încep a curăţa preşul după mine, ca să am drum drept, luminos până la instrumente. Păşesc în sală şi mă izbeşte lumina, curăţenia şi oamenii aşteptându-mă. Părea totul pictural, atât de asurzitor acel birou plin de partituri, iar chitara era reflectorizantă. Până şi prin telefonul deschis se auzea. Oamenii mei deja începuseră improvizaţia. Note peste note, grămezi de foi vopsite-n colţuri de la prea multă întrebuinţare, note scăpate, note pierdute în minţile ocupate, chitare asurzitoare, voci scăldaten feeria sunetului...sublim acel loc, acel refugiu al poetului întru cânt, acolo unde numai eu mă puteam afla, înfiripată printre mrejele creaţiei. O vreme am stat pironită mirându-mă la chipuri. Am acest obicei, de a studia figurile oamenilor, mai ales în contexte multiculturale, acolo unde poţi adulmeca în voie şirul nesfârşit de culturi şi fizionomii, trupuri şi cuvinte care mai de care mai melodioase, scandate întru perfecţiunea fiecărui continent prezent. Mă uităm la lume, dar lumea nu mă vedea, nu mă sesiza nimeni, ca şi cum aş fi poposit pe după cortină ca un observator invizibil. Mă întrebam: oare nu mă văd? nu mă întreabă nimeni 5

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

nimic? nu-mi oferă nimeni o chitară? Stăteam şi priveam la acel sunet exterior surd, dar atât de viu, vocal, ce bătea în interiorul fiinţei mele. Am meditat câteva minute asupra acestui tablou ce mă înconjura armonios, apoi am luat o chitară lăsată stingheră pe o masă, am înfăşcat nişte partituri şi m-am aşezat pe un colţ de scaun incomod, parcă cu gândul precis de a-i da un pic de viaţă prin cântul meu. Am apăsat “on” pe butonul de chitară şi am început prin a acorda vibraţia către origini, către solurile pline de cânt ale paşilor ce bat pământul şi conţin apă primordială – cântul de foc sub numele de “flamenco”. Am intrat în lumea de sud a Spaniei, pe care păşisem cu mulţi ani în urmă şi pe care încercam acum să o acordez prezentului prin acest exerciţiu de imaginaţie şi instrument. Ce valuri de mişcare, ce dans, ce rochii, ce vibraţie putea demonta acel sunet al lumii nomade, al unei sfere pe care, deşi ne este origine tuturor, nu o putem înţelege pe deplin sau...nu vrem. Să fie oare vorba despre discriminarea sufletului uman? ... Eram acum în lumea mea....de basm, de vis, de cant primordial alături de o floarea ce trena pe masa stingheră din faţă mea, o floare aparţinând unei dansatoare minunate de flameno care alătura faldurilor de rochie roşie, această minune a naturii. Ce straniu! Să-mi pot reaminti totul ca-ntr-o hologramă de o miime de secundă, să mă pot transfera în acel sublim moment de linişte şi detaşare, într-o lume a muzicii originare la care asistau zeii...dar şi oamenii pe care eu îi puteam orbserva acum prin valul argintiu ce se contura şi separa lumea mea de lumea lor...de unde eu îi vedeam, însă ei nu. Priveam ca-ntr-un tablou viu, în mişcare continuă, ca-ntr-o oglindă a propriului trup, oamenii dezbătând lumina cântului ţâşnit din partituri. Vorbeau, cântau, şopteau ritmul notelor în vâltoarea valurilor de mare sărată, ce venea ca un taifun peste chitara mea acum acordată la vis...ce lume ciudată sau mai bine spus, lumi multiple ce se întretaie în respiraţia plămânului obosit de entuziasm...în inima-mi răbufnită-n clocot de dor al acelor meleaguri trecute...Spania...Argentina...tango şi o chitară vorbitoare... Tu ai urmat vreodată urmele de iarbă călcată de dans? Desculţ în firele umede, vibraţia ţi-a dat cumva fiori în tălpile arse de tumultul vieţii?... Eu sunt desculţă acum...eram în acea zi despre care relatez cu atâta fervoare, căci agonia şi extazul se întâlneau la o şuetă cam rebelă: amintirea călătoriei perpetue în lumi străine, dar şi-n vieţi trecute...o stradă Mântuleasa pe care o străbaţi şi nu se mai termină, până ce dai de un suflu de om care-ţi trasează coordonate noi şi provocări ale fiinţei. Tu ce faci în acele momente în care lumea o ia razna sau poate tu crezi că e diferită? Te sperii? Cugeţi la ea? Fugi? Strigi? Răcneşti? Sau asculţi liniştea neobosită?... Cântam la o chitară surdă pentru lume, dar gălăgioasă pentru mine, pentru trupul vibrant în care mă regăseam acum. În acest extaz al unei fiinţe străbătute de alte dimensiuni, una dintre coardele reale ale chitarei mele rupse tăcerea şi se străpunse de mâna mea congestionată de mişcarea degetelor pe întreg ansamblul de coarde. “Ei, na! Acum ce-ţi veni? Te rupse-şi la vocea necunoscutului...”, îmi zise-i eu în pustnicia momentului. Şi m-am oprit. Am lăsat chitara deoparte, gândindu-mă că voi reveni la ea spre a o repara cu talentul meu de meşteşugar. Momentul era prea important spre a nu continua jurnalul călătoriei şi oportunitatea de a accesa alt instrument şi poate, de ce nu, o altă călătorie astrală? M-am uitat în jur. În spatele meu, tronau tobele falnice ce aşteptau un impuls spre a se declanşa. Mi-a spus: “Uauuu, acel ritm, acea sacadare a sunetului primordial mă va lega pe veci de acest instrument.” Am înfăşcat beţele şi am pornit într-o nouă călătorie a sunetului, a literei pe ritm, a poemului în cânt. Amintirea explorărilor pe glob mă încânta acum din nou, pornind spre un alt tărâm fantastic: o Coastă de Azur şi o Franţă înmiresmată cu spice de lavandă şi spălată cu săpun de măsline, culeasă proaspăt din arborii fermierului-artizan francez. Când am pornit spre tărâmul de la poalele Mediteranei, nu m-am gândit la nimic…la nimic ce putea fi absurd, trecător, obositor sau banal, deşi drumul cu autocarul avea să fie de două zile pline. Totul venea peste mine ca un rai şi o sete nemărginită de cunoaştere a unor locuri nemaivăzute, a unor culturi străine, a unei vibraţii cu iz de corn şi cafea franţuzeşti, dar 6

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

şi cu mireasma de mirodenii orientale. Pe principiul “cu cât este drumul mai lung, cu atât mai interesant”, am luat acest traseu ca pe o expediţie văzută prin geamurile fumurii ale autocarului. Cu cât băteam mai tare ritmul, cu atât valurile aşteptate ale Mediteranei mă asurzeau şi intram în pântecele acestui tărâm neexplorat. Fascinaţia călătoriei începea deja să aibă iz de mare, miros tare şi sunet în ritm sacadat, ce-mi treceau pe la urechile deja asurzite de mersul maşinii, acel vals al valurilor completând parcă legănatul perpetuu al corpului în mişcarea vehiculului pe şosea. O senzaţie unică, divină. Odată intrată pe tărâm orientalo-francez, m-am izbit de o candoare a vibraţiei locului. Sudul Franţei este tot ce poate fi mai frumos: este un chip reflectat într-o oglindă de dimensiuni gigant, marea… Marsilia îmi apare ca un chip de femeie conştientă, lipsită de conflictul de gen, neîngrădită, liberă, independentă, stilată dar cu doza necesară, ideală aş putea spune, de nonşalanţă gândită, reflectată, un nonconformism şi o nebunie armonios controlate. Izul francez mi-a luat aerul într-un instant, fenomen pe care cu greu l-am putut controla. Din bătaia tobelor de moment, am dat glas unui cânt vibraţional de mantre ale maeştrilor Zen, care îmi amintea de fascinaţia lui Ravel pentru Spania şi pentru al său “Bolero” divin. Aici mă regăseam şi eu acum: între două lumi fascinante, venită dinspre o Spanie mai dură, de sfredelire a solurilor, către o Franţă care tăia văzduhul cu aroma câmpurilor sale de lavandă. Mă îmbăiam acum în lumina puternică a mării picurată cu parfum mov... ...Aşa se desfăşurau repetiţiile mele săptămânale...vise cântate prin glasurile instrumentelor înţesate de partituri nesfârşite...iar oamenii, nişte martori şi păpuşari ai lumilor modelate după propria viziune.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 2 Din jurnalul unui luceafăr Mihaela Gheorghe (Plopeni - Prahova)

Ziua W... Nici nu ştiam că poate fi atâta zgomot... Dar cine şi-ar fi putut imagina că liniştea deplină sună atât de tare?... Da, da... E atâta linişte în jurul meu încât nu pot să fiu atentă nici măcar la gândurile mele... Sau poate că chiar ele sunt atât de gălăgioase?!... În jur e o atmosferă rece, îngheţată... Parcă se armonizează cu tăcerea din sufletul meu... Mă surprinde însă faptul că nu sclipeşte nimic. Nu ar fi normal ca galaxia să fie plină de lumină? Dar acest colţ de stea pe care mă aflu nu arată nimic mai mult decât a praf închegat... a mocirlă învechită... Nu-i nimic însă... Compensează prin faptul că aici, pe acest colţ solitar de astru, în singurătatea mea maiestuoasă, pot privi cu dispreţ chiar şi pe cei mai temerari, chiar şi pe cei mai curajoşi care s-au avântat în cucerirea Everestului şi care au zis „Am reuşit!”, nedându-şi seama cât de mici sunt încă pe lângă înălţimile pe care eu le stăpânesc, pe lângă înălţimile care mi se supun ca nişte sclave ce-mi sunt... Deci în această tăcere plină de sunet, în această calmitate îngheţată plină de forfotă, îmi îndrept gândurile către tine... Cum pot să doresc ceva ce dispreţuiesc? Cum pot să tânjesc după ceva ce resping cu întreaga fibră a fiinţei mele? Cum pot, când adesea vreau să ucid, cum să pot să te menţin viu? Cum pot, când însăşi menirea mea e aceea de a distruge, cum pot să încerc măcar să te salvez de mine însămi? Îmi aţintesc pupilele către micimea ta cu dezgust... Şi totuşi... dacă ar fi să muşc, nu din tine aş muşca... Dacă ar fi să devorez, nu din carnea ta aş devora... Dacă mi-ar fi sete, nu sângele tău l-aş bea... Dar ce poţi înţelege tu, muritorule de rând, din tormenta unei zeităţi? Chiar dacă aceste rânduri ar ajunge vreodată sub irişii tăi, ţi-ai strânge genele a nedumerire şi ai clătina din cap a neîncredere. Dar în adevăr... cum ai putea înţelege ceea ce nici măcar eu nu înţeleg? Căci eu, în liniştea mea – care nu mai e linişte, în tăcerea mea – care nu mai e tăcere, în neclintirea mea care a-nceput să tremure, mă frământ... După un nu ştiu ce care se leagă de fiinţa ta. Şi dacă de toate astea ar fi vinovaţi ochii tăi, mă jur pe stele că ţi i-aş smulge fără să ezit. Dacă de toate astea ar fi vinovate buzele tale... buzele tale... aş conjura luna să ţi le strivească. Dacă de toate astea ai fi vinovat tu, mă jur pe însăşi nemurirea-mi că te-aş ucide într-o clipită şi nicio trăsătură a mea nu s-ar mişca a părere de rău. Dar asta e salvarea ta... că eşti pur, că nu-ţi ridici priviri triumfătoare spre înălţimile care-mi sunt castel. Da, sunt castelana nemuritoare a înălţimilor de dincolo de lună. Soarele mi-e stăpân, iar luna - sclavă. Căci eu sunt o zeitate a întunericului, pe când lumina mă arde. 8

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Deci tu, muritorule, eşti făcut din lumină? Şi pe când tu dormi în lumea ta mică, printre cărnuri şi oase, visând fără să ştii că te privesc, eu îmi scriu literele cu praf de stele pe care ţi le pun lângă pernă. Şi ţi le las. Ţi le las pentru că ştiu că răsăritul le va transforma în pulbere şi astfel nu vei şti nimic. Nu îndrăznesc să îmi aşez flăcările din pupile pe conturul trupului tău, pentru că încă mai vreau ca tu să trăieşti. Din ce eşti făcut, muritorule? Din lumină?... *** Ziua X... Când îmi ridic cu greu pleoapele amorţite de zi, realizez că apusul îmi face loc. Dar ştii deja că eu sunt o creatură a întunericului. Aşa că dau la o parte cu o mână un nor deranjant care îmi ciufuleşte părul de noapte. Cu o privire, aprind stelele. Cu o răsuflare, fac vânt lunii pe marginea dantelată a crepusculului. Şi mă întreb dacă eşti mai liniştit acum că ţi-am făcut lumină. Mă întreb dacă după rutina ta mică, zilnică, timp în care nu am ochi să te văd, eşti acum suficient de obosit pentru a cădea repede în lumea viselor. Îmi vine în minte culoarea auriu... Este culoarea soarelui, o culoare pe care abia pot s-o privesc... Aşa că îmi mijesc ochii involuntar când mă gândesc la irişii tăi. Nu sunt chiar aurii, ca soarele, ca şi când ar fi făcuţi din foc. Nu... Sunt mai degrabă ca o ambră prea curată, prea străvezie... Nici nu şti când ţi-i deschid să-i privesc ca să mă minunez... Căci da, mă minunez de ei ca de o minune prea minunată... Of, muritorule, cum ţi-aş mai atinge genele cu răsuflarea mea!... Dar ştiu că dacă aş face-o, le-aş îngheţa şi nu le-aş mai vedea niciodată culoarea... Of, muritorule, de ce nu-mi greşeşti ca să te stârpesc ca pe nimicul care eşti? Dar mă gândesc cu o înfiorare teribilă că dacă mi-ai greşi... aş... aş ezita în a face ceea ce-mi porunceşte să fac însăşi esenţa mea... mă gândesc cu groază că aş ezita să te ucid... Şi până la urmă de ce să n-o fac? De ce să n-o fac chiar acum? Acum, cât ochii tăi sunt încă închişi, acum cât încă nu mă gândesc că e prea târziu... dar prea târziu pentru ce? Şi mă întorc spre tine, hotărâtă să termin cu toate angoasele mele, hotărâtă să termin cu tine, hotărâtă să termin viaţa ta. Gheaţa mă împresoară dintr-odată în această hotărâre; tot ceea ce sunt intră în criogeneză. Căci nu focul e cel care-mi stăbate venele de alabastru, ci răceala morţii pe care o semăn cu generozitate printre muritori... Dar... Cu o mişcare de braţ, îţi azvârli cearceaful care îţi acoperă trupul şi te agiţi în aşternut... Miai simţit oare apropierea prin cine ştie ce portal ancestral? Îmi plimb privirile asupra ta cu curiozitate, bucurându-mă în acelaşi timp de un festin oarecum senzorial. Pielea ta e fină, la fel de aurie ca ochii şi ca părul tău... Eşti delicat, cu pieptul alb, dar delicateţea ta e dublată de o masculinitate aproape înfiorătoare... Satinul care îţi acoperă restul trupului alunecă încă şi abia reuşesc să văd conturul unui şold, că îmi întorc ochii în grabă de la tine... Parcă am vegheat prea mult noaptea şi m-a prins răsăritul, aşa mă simt. Un şuvoi de fierbinţeală îmi cuprinde pieptul şi plexul solar. Pe toate zeităţile, ce-o mai fi şi asta? Dar oricear fi, mă arde. Mă întorc pe înălţimile mele îngheţate, răsuflând încă greu. Nu te mai privesc. Te las în intimitatea ta pe care tu o crezi sigură să-ţi vezi mai departe de visele tale. Rămân la fel de singură: doar eu şi obişnuita mea tăcere. 9

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Dar tot voi reuşi să te privesc ca pe creatura infimă care eşti. Şi tot voi reuşi să te distrug. Poate nu în noaptea asta, poate nu mâine noapte, dar sigur într-o noapte. Şi, pe măsură ce mi se încălzeşte ceafa, semn sigur că soarele se apropie de răsărit, mă grăbesc să închei aceste rânduri pe care să le las din nou în voia sorţii... În voia sorţii, pentru că ştiu la fel de bine ca întotdeauna, că nu le vei citi niciodată. Deci dormi încă, muritorule de rând, dormi încă somnul de dinaintea trezirii tale şi de dinaintea somnului meu. Cum am putea să ne vedem măcar unul pe altul? Când tu dormi, eu veghez, iar când eu dorm, tu trăieşti... Deci cum se vor putea intersecta vreodată cărările noastre? Iar dacă în această noapte ţi-am tulburat somnul şi intimitatea, nu-ţi cer iertare, ci te las să te bucuri de faptul că mai respiri încă... Pleoapele mi se îngreunează din ce în ce mai mult. Mă ascund după lună şi mă învelesc cu mantia unui nor gros. Suflu înspre răvaşul meu de praf ca şi cum aş sufla înspre flacăra unei lumânări pentru a o stinge. Prin fanta abia deschisă a ochiului meu, văd cum işi ia zborul spre tine. Dar, ca şi în noaptea trecută, ştiu că iar nu vei afla nimic. Mai bine... *** Ziua Y... Tremură stelele în jurul meu... Pulberea strălucitoare pe care o împrăştie mi se lipeşte de păr, de gene, de buze... Praful sclipeşte, e adevărat, dar gustul lui tot de praf rămâne... Atmosfera nopţii acesteia nu mai este statică. Din contră, dinamismul întregii privelişti îmi creează o stare de agitaţie. Agitaţia nu mi-e bună. Nici mie, nici altora. Şi prin altora mă refer la aceste creaturi pe care le veghez şi care se cheamă că sunt oameni. Un curent puternic de aer trece din nou peste faţa mea, înfoindu-mi părul. Răzvrătirea acestuia sună ca un tunet înfundat. Şi din nou sunt ceea ce sunt: o divinitate care nu are decât o singură poftă: aceea de a se înfrupta cu o viaţă. Sunt şocată să constat că mă aflu chiar lângă tine. Nu am avut în intenţie să mă uit din nou la tine. Şi mai ales nu în această noapte, nu când intrinsecul meu îmi urlă să mă descătuşez. Şi cu toate astea, iată-mă în iatacul tău, lângă aşternuturile tale... Mă simt ca un voyeur... Dar mirosul tău, esenţa ta... îmi determină glandele salivare să-mi umple interiorul gurii de dorinţa de a mă înfrupta din carnea ta... Nu e senzualitate, nu!... E... foame! Nu cunosc senzualitatea decât sub forma cuvântului. Atât. Îi cunosc sensul doar la un nivel cognitiv care nu implică şi trăirea sa efectivă.... Mă aplec mai mult asupra ta, privind cu jind la zbaterea venelor gâtului tău, imaginândumi doar gustul fluidului care le străbate; la fel de avid îţi privesc fineţea pielii, pe când maxilarele mi se încleştează cumplit ca nu cumva să-mi pierd controlul şi să te devorez... pentru că nu eşti vinovat de nimic încă. Dar este inevitabilă culpa ta, mai devreme sau mai târziu. Important e să pot aştepta până atunci. Inspir adânc aroma ta. Mmmmm... Miroşi a sânge, a carne, a fluide umane, dar şi a inocenţă... O inocenţă care totuşi nu e chiar atât de inocentă. Pentru că te faci vinovat de tot ce eşti: trăsături, ochii, trup, esenţă... eşti vinovat de însăşi nevinovăţia ta... Un gest al tău mă încremeneşte. Abia acum am realizat că mişcarea mea a antrenat perdeaua groasă a părului meu după sine, atingându-ţi faţa. Aud cum bătăile inimii tale se înteţesc, cum fluxul sângelui tău şi-a accelerat cursul... Şi ritmul respiraţiei tale e altul. Chiar fără să te privesc, ştiu că ochii tăi sunt larg deschişi, poate şocaţi, poate înfricoşaţi. Oglinda din faţa mea îmi întoarce imaginea unui om nevinovat pus în postura de de jertfă înaintea unei zeităţi. Irişii tăi sunt înceţoşaţi, auriul lor - nedumerit. Şi te privesc. 10

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Mai ştii când mă întrebam cum va fi cu putinţă ca fiinţele noastre să se zărească măcar? Ei, uite că acum ştiu: ca atunci când efemerul întâlneşte eternul; ca atunci când viaţa întâlneşte moartea. Căci tu, in perenitatea ta eşti viu, iar eu, în veşnicia mea, sunt moartă. Întoarsă printre stele, mă întreb ce-ai putea gândi tu acum... Şi voi sta trează să văd chiar dacă lumina soarelui mă va arde... Şi uite, că mă arde... Dar mai pot încă îndura... Dar hai, grăbeşte-te odată de te trezeşte, căci apoi voi arde de tot... Uite, iese fum din pielea mea... Şi apoi... apoi aud cum te intinzi în cearceafurile care pentru mine nu mai au niciun secret, şoptind: „Ce vis ciudat!”. Da, scriu cu o grabă febrilă, da, trăirea mea nu poate fi pentru tine altceva decât un vis... Şi chiar când zorii se înalţă triumfători şi abia am timp să-mi feresc fiinţa de foc, îţi arunc misiva ca şi în celelalte dăţi, către neant... *** Ziua Z... E atâta timp de când nu am mai văzut lumini în jurul meu.... Stelele nu au mai vrut să mă înconjoare... Nu că ar fi putut face mai mult decât fac ele de obicei... adică să lumineze pentru muritori... dar cumva, îmi dădeau senzaţia că, fiind o parte din mine, fiind sub stăpânirea mea, ar fi putut să mă lumineze şi pe mine... Mare greşeală, desigur! Stelele, în definitiv, nu sunt nimic mai mult decât meteoriţi luminaţi la rândul lor de tatăl Soare, cel care mă urăşte şi pe care îl urăsc, la rându-mi. În definitiv, stelele nu sunt decât un soi de pământ rece şi gol. De aceea mi se şi supun: pentru că suntem la fel. De la acel ultim răvaş spulberat de lumina răsăritului, lumină care m-a ars pentru că am fost nerăbdătoare să văd ce îţi aminteşti din întâlnirea noastră, am realizat totuşi că aş fi putut muri. Şi pentru ce? Pentru ce? M-am cutremurat mai târziu când am realizat că pentru carnea ta aurie, pentru sângele tău cu iz afrodisiac, pentru ochii tăi parcă sculptaţi în ambră, pentru conturul trupului tău bărbătesc dar cu accente fragile... pentru toate astea... m-aş fi putut pierde... Şi poate că ai toate astea, dar am uitat pentru un scurt, dar nebun moment, că nu eşti decât un nimic. Şi se prea poate ca şi eu, la rându-mi, să fiu un nimic pentru tine, pentru că nu şti cine sunt, pentru că tot ce ai văzut nu ţi-a rămas în memorie mai mult decât iluzia vagă a unui vis... Şi cu atât mai bine, căci vis a fost... pentru tine, pentru mine... Şi pentru acest nimic mai puţin chiar decât un vis am uitat că nu contează nimic în acest univers pentru mine decât fiinţa mea... iar pentru acest vis am fost dispusă, chiar fie şi pentru o clipă, să risc totul: însăşi existenţa-mi. Aşa că mi-am privit unghiile cu aspect de gheare si mi le-am înfipt în carnea pieptului, sfârtecându-mă. M-am împroşcat cu propriul sânge şi mi-am reţinut surd durerea, dar am continuat să mă sfârtec doar pentru a pune capăt acestui vis, doar pentru a-mi readuce aminte că tu, muritorule, doar atât vei şti vreodată să faci: să răneşti. Şi nu îţi neg că m-a durut, dar ştii care a fost toată satisfacţia in crunta-mi răzbunare împotriva propriei mele cărni? Faptul că durerea ce-am simţit-o... mi-am provocat-o singură. Căci nu există şi nu va exista nicio zeitate care să mă înfrângă, dar un biet muritor? Şi mi-am privit sângele oprindu-se din curs; şi mi-am privit oasele lipindu-se la loc; şi mi-am privit carnea închegându-se, până ce rănile s-au vindecat, până ce durerea a dispărut. Acum nici măcar cicatrici nu mai am. Nu mai am decât o furie cumplită îndreptată asupra mea, decât un dispreţ macabru pe care-l simt faţă de mine, decât un dezgust infinit pentru străfundurile mele. Nu, muritorule, nu te judec şi nu te condamn pe tine... Dar nu te mai pot privi fără să mă simt umilită de lipsa-mi de înţelepciune, fără să nu-mi doresc să mă automutilez din nou şi din nou, până ce voi considera ca m-am pedepsit suficient pentru că am fost pe punctul de a-mi dori 11

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

ceva ce niciodată nu ar fi trebuit să-mi doresc: pe tine, un muritor de rând, o cochilie de lut în definitiv, la care voi fi de acum inainte aşa cum ar fi trebuit să fiu de la început: rece. Nepăsătoare. Gheaţă. Moartă. Eşti ceea ce eşti. Sunt ceea ce sunt. Şi pe când tu aparţii unei lumi pe care eu nu pot so-nţeleg, eu fac parte dintr-o lume pe care nici tu nu vei reuşi nicicând s-o percepi, s-o contempli... Sunt mulţi cei care mi se-nchină şi nici măcar nu-şi dau seama că, pe când divinitatea din mine acceptă ofrandele lor, poftele mele nu fac nimic altceva decât să-i dispreţuiască. Pentru că asta poftă am eu: să rămân numai ceea ce şi sunt: o zeitate care nu poate fi atinsă în nici un fel... Deci dormi, muritorule, dormi nestingherit, aşa cum şi eu voi fi de acum încolo la vederea ta: nestingherită. Şi mă voi coborî de pe înălţimile mele întunecate personal pentru a fi sigură că această scrisoare va ajunge în mâinile tale. Pentru că ştii ce? Nu-mi mai pasă ce crezi acum... dacă vei şti că e realitate şi nu vis... nu-mi mai pasă...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 3 Anemone Andreea Idita (Motru - Gorj)

Să fii curajos. Să lupţi. Să nu uiţi pentru ce lupţi. Nu trebuie să te opreşti, aşa ţi-au spus ei de fiecare dată. Ascultai, nu spuneai nimic pe moment şi fugeai în grădină. Te ascundeai sub nuc, îţi îmbrăţişai genunchii şi priveai în gol minute în şir. Râsetele din curtea vecină se pierdeau odată cu frunzele pomilor suflate de vânt. Modata, pisica pe care o iubeai mai mult decât pe propriul frate, îţi dădea târcoale. Torcea şi îşi întindea gâtul, frecându-şi capul de picioarele tale. Lunea era ziua în care nu voiai să asculţi de nimeni, te căţărai în nuc şi râdeai singură de acolo, dintre crengi. Recitai versurile pe care după lungi chinuri reuşisei să le înveţi. Îţi spuneai în sinea ta că dacă le repeţi măcar o dată pe săptămână nu o să le uiţi niciodată. Dar ce înseamnă niciodată în mintea unui copil? Eu niciodată nu o să mănânc îngheţată până când o să mi se facă rău. Eu niciodată nu o să mă tem de şerpi. Eu niciodată nu o să îmbătrânesc. Eu niciodată nu o să mor. Să nu laşi nimic să-ţi stea în cale. Să fii cel mai bun. Îţi făceai curaj şi săreai din nuc. Te aşteptai să cazi în picioare, aşa ai văzut-o pe Modata că face. Nu era şi cazul tău. Aveai genunchii şi coatele pline de vânătăi şi zgârieturi. Unele prinseseră coajă, iar când te plictiseai smulgeai coaja, lăsând un firicel de sânge să se prelingă pe carne în jos. Uneori coaja era prea tare şi nu puteai să o dai la o parte chiar aşa uşor. Se împotrivea. Aşa că îţi înfigeai unghiile, te enervai şi începeai să te plesneşti singură peste răni. Îţi plăcea să ai tu ultimul cuvânt de spus. Chiar şi în cazul unor zgârieturi. Să vezi cum războiul e chiar în faţa ta, dar să nu te clinteşti. Să stai acolo, să nu ai arme, dar să ai curaj. Trebuie să ştii să-ţi ignori ţipetele şi urletele şi lacrimile. Să nu-ţi fie luată atenţia de la revolta pe care o conduci. Pe asta ai învăţat-o câţiva ani mai târziu printre rafturile bibliotecii cu miros de pagini vechi, având mereu la tine degetele curioase care luau la pipăit şi răsfoit tot ce părea aspru la prima atingere. Asta era una dintre teorii, dacă simţi o copertă aspră între degete înseamnă că a fost citită de foarte mulţi oameni înaintea ta. Nu priveai cartea ca pe o poveste între tine şi autor, ci ca pe o sumedenie de poveşti ale tuturor care o deţinuseră cândva. O pagină lipsă, două-trei îmbibate în cafea, abia reuşeai să mai descifrezi literele, vreo zece pline de sublinieri şi alte cincizeci având colţurile îndoite. Te revoltai în acele câteva ore în care citeai, plângeai atât de mult la anumite paragrafe încât trebuia să-ţi acoperi gura cu o mână ca să nu se audă vreun sunet de acolo dintre rafturi, acolo unde stăteai pe jos, acolo unde era rece şi amorţeai şi dădeai în cea mai urâtă gripă. Făceai febră şi câteva zile nu mai ieşeai din casă. Cam aşa arăta războiul tău, existau astfel de momente în care erai ţinută departe de acele poveşti. Nu luai cărţile acasă, le citeai numai în bibliotecă, pentru că biblioteca era locul lor, pentru că doar acolo poveştile oamenilor dinaintea ta puteau să supravieţuiască. Să fii tânără şi să străluceşti. Să învingi foamea, setea, tremurul propriilor mâini, groaza care-ţi mânâncă interiorul, respiraţia prea accelerată, melodiile pe care le cânţi ca să uiţi că eşti speriată. 13

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nu uita să inspiri şi să expiri. E cea mai importantă regulă. Ascultă-ţi conştiinţa. Ce-ţi spune? Sau nu o asculta. Mai bine aşa. Să faci şi să zici tot ce-ţi trece prin minte. Riscă. Luptă. Învinge. Închide ochii şi fii atentă la tropăitul paşilor din jurul tău. Câţi paşi sunt de acasă până la metrou? 243. I-ai numărat în ziua în care ţi-ai uitat rucsacul la Ioana. Trebuia să vă întâlniţi pentru a ţi-l înapoia, te-ai înghesuit printre oamenii grăbiţi care îşi cărau genţile sau valizele pline cu cine ştie ce, printre cei doi băieţi de la colţul străzii, unul cu o chitară în braţe, celălalt cu o pălărie întinsă în care zăceau două bancnote de 5 lei, printre vânzătoarele de flori şi printre câinii ţinuţi în lesă care îşi trăgeau stăpânii după ei. Aminteşte-ţi că ai uitat ceva important, că te-ai pierdut printre atâtea încurajări. Ai uitat de moarte. Ai uitat că ea e singura care te poate înfrânge. Nici măcar tu nu o poţi opri. Îi simţi urletul de parcă ar ieşi din tine. E urâtă şi miroase a putregai. Îţi întoarce stomacul pe dos, te sfâşie, te sperie şi te face să ţipi. Când erai copil credeai că nu există sfârşit, că toţi trăiesc pentru totdeauna. Dar a venit mama şi ţi-a trântit o friptură în faţă. Mult timp expresia ,,carnea e cea mai bună legumă” te-a păcălit, ai crezut într-un mod atât de inocent că e o legumă inofensivă din grădină. Dar acea zi te-a marcat, ziua în care friptura din faţa nu era o simplă friptură. Era o bucată din porcul pe care îl cumpăraseră bunicii. Strigai la el porcuşor şi îşi întorcea privirea, aşteptând să-l mângâi după ureche. Ţi-ai petrecut o vară întreagă cu porcuşor, iar mai apoi l-ai văzut mestecat de întreaga familie, pielea peste care se turna sarea, oasele care se spărgeau între dinţi, muşchiul prăjit în tigaie, mirosul de carne proaspătă. Mirosul lui porcuşor. Te-ai ascuns în dulapul plin cu haine, ai verificat de zece ori dacă nu cumva există o ieşire secretă în spatele dulapului, dacă nu cumva ai şi tu o Narnia a ta, căci o lume în care se moare şi se omoară pentru a se supravieţui nu era pentru copilul de atunci, copilul care îşi trecea limba deasupra locurilor de unde tocmai îi căzuseră dinţii, copilul care de fiecare dată după ce făcea asta se şi uita în spatele lui ca nu cumva să-l observe cineva şi să ţipe la el: o să-ţi dea dinţii strâmbi dacă nu te potoleşti. Uneori te vezi murind înecată, te vezi cum te zbaţi pentru ultima gură de aer şi nu e nimeni lângă tine care să ţi-o ofere. Mereu ai urât întinderile mari de apă, pentru că nu ştii să înoţi. Îţi aminteşti cum înotai în lichidul amniotic în urmă cu câţiva ani? A fost singura dată când ai încercat să înoţi. Şi chiar ai făcut-o foarte bine. Apoi ai fost luată din locul acela şi a început săţi fie frică de orice. În special de întinderile mari de apă. Ai chiar şi acum coşmaruri legate de ele. Ai avut coşmaruri cu aşa ceva încă din primii ani de viaţă. Pe atunci venea maică-ta la tine şi îţi mângâia părul, te săruta pe frunte, îţi cânta un cântecel de leagăn, dar nu adormeai. Îi tot repetai că îţi era teamă, că nu ai pace, îi spuneai că atunci când apune soarele, simţi cum o parte din tine e înghiţită. — Tu crezi în monştri, mama? — Numai în cei care sunt drăguţi. — Şi de unde ştii când un monstru e drăguţ? — Când vine noaptea la tine şi te priveşte cum dormi. Şi tu nu îl vezi, dar el e acolo. Monştrii nu sunt răi, nimeni nu e rău cu adevărat. Suntem doar nişte oameni naivi cărora le place să inventeze poveşti. Şi poveştile sunt deformate pentru a părea mai interesante. Iar noi numim lucrurile astea răutăţi. — Şi nu asta sunt? — Nu. — Cum? Dacă modifici povestea, copiii se supără. Asta înseamnă că cei care modifică poveştile sunt răi. Sunt aproape monştri. — Nu mai spune nimic. Încă nu înţelegi. Culcă-te. — Mi-e frică. — De ce te temi atunci când trebuie să închizi ochii? 14

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

— Pentru că e posibil să nu mă mai trezesc. Sau e posibil să nu te mai văd lângă mine. Ţie nu îţi era teamă când erai de vârsta mea? — Ba da. Întotdeauna mi-a fost. Dar am crescut. Am învăţat să-mi petrec nopţile, uitândumă în tavan cu ochii roşii şi inima cât un purice. Vedeam un uragan care se apropia de mine şi îmi făcea fluturele din stomac să se micşoreze. Mă înconjuram cu flori, gândindu-mă că e mai bine să am un mormânt deja pregătit. Să nu se mai chinuie ceilalţi. Şi inima îmi bătea atât de tare, încât erau momente în care nu o mai suportam, îmi venea să o scot, să o privesc pentru câteva secunde cum stă în pumnii mei. Doar aşa m-aş fi putut odihni. Să ştii şi tu, în inimă se ascund toate fricile, toate iubirile, toate apocalipsele. Şi nu le poţi opri. Doar dacă îţi tai artera aortă. Aşa scapi de tot puroiul vieţii. — Mi-e frică. — De ce? — Cred că din cauza lor nici nu pot să respir. Îmi fură aerul. Nu-i vreau lângă mine. Să plece. Spune-le să plece. Sunt chiar acum în camera asta? — Da, sunt aici. — Spune-le să plece. Am nevoie de linişte. — Dar e linişte. Ei nu scot niciun sunet. — Minţi. Şi atunci ce e cu toate vocile astea? Se aud de peste tot. — Nu vorbeşte nimeni. Doar noi două. — Sunt atât de multe voci. Devin agitată din cauza lor. Spune-le să plece. — ... — Mama, tu nu auzi? — ... — Vreau să plece. Spune-le să plece. — Nu pot. Nimeni nu-i mai poate alunga acum. — Mi-e frică. — Termină. Şi mie mi-a fost frică. O să te obişnuieşti. — Minţi. Oamenii mint tot timpul. Nu ai cum să fii bine în preajma răului. — Ba da. E posibil. Interiorul tău va sângera o vreme, dar doar până când va rămâne fără sânge, apoi vei avea tendinţa să te îneci cu vomă, apoi ei te vor săruta. Şi va dispărea toată greaţa. O să-ţi placă. Şi o să mai vrei. Totul e ca un drog, totul e o dependenţă. — Tata spunea că e groaznic când eşti dependent de rău. Te-a văzut el pe tine şi a spus că mai bine îşi ferea privirea de aşa ceva. Alteori prevezi o moarte banală. Poate vei face infarct, poate vei strănuta de nenumărate ori, până când inima îţi va ceda. Dar nu asta e problema. Eşti conştientă că toţi murim. Însă te sperie gândul că nu vei lăsa nimic în urma ta, că toţi îşi vor aminti de tine două-trei luni, după care nu va mai rămâne nimic. Te vezi plină de sânge, cu dinţii sparţi, strigând după ajutor. Te vezi plină de vânătăi, înjurând şi înecându-te cu propriile lacrimi. Te chinui să evadezi din sfera asta plină de atacuri de panică, de ură, de coşmaruri, de lucruri apocaliptice. Dar în zadar. Eşti doborâtă. Eu te privesc şi nu mişc nici măcar un deget. Ţi se ridică pielea în colţul gurii într-un zâmbet plin de dezamăgire. Nu-ţi strig numele, nu vin să te salvez, nu chem ajutoare. Doar mă uit la tine cum te sufoci. Criminalo, e tot ce reuşeşti să spui. Visez mereu un copil paralizat care totuşi pictează. Nu ştiu cum o face. Pensula se mişcă pe pânza din faţa lui, dar fără să fie atinsă. Şi ştii ce pictează? Capul tău. Da, ai citit bine. Capul tău strâmb, plin de riduri. Dar nu sunt riduri apărute de la prea mult râs, ci de la prea mult plâns în timpul atacurilor de panică. Şi eşti urâtă. Şi ai nasul spart, cu pete mari de sânge uscat în jurul lui. Globii mei oculari se rotesc de-a lungul pânzei, dar se opresc întotdeauna la ridurile tale. 15

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Ce naiba? Eşti tânără. Însă există o mulţime de dungi pe faţa ta. Eşti un fel de zebră mutant. Copilul e chel, are ochii mari şi bulbucaţi, e îngrozitor de slab. Îi pot vedea sângele cum îi circulă prin corp şi îi văd vinişoarele subţiri deasupra pleoapelor vinete. Şi ştii ce fac cât timp el mă priveşte? Mănânc tabloul. Mănânc tabloul pe care e pictat capul tău. Şi-mi place. Mănânc toată creaţia lui, iar el zbiară la mine, mă urăşte. Începe deodată să-şi mişte corpul, îşi smulge pielea de pe cap, sapă cu unghiile până dă de creier, rupe o bucată zdravănă din el şi o aruncă în mine. Mă ameninţă că fantoma lui mă va bântui pe veci. Pe veci. De parcă ar fi posibil. Iar capul tău râgâie în interiorul stomacului meu. Ca să ştii şi tu, numele tău e Anemona şi urăşti florile.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.4 Visul Adrian Nick (Dublin - Irlanda)

“- Doamne, Dumnezeule... nu se poate aşa ceva!... am strigat ridicându-mă în capul oaselor şi ştergândumi broboanele de sudoare de pe frunte. Aşternutul era în ultimul hal, mototolit şi umed pe alocuri de la transpiraţia care îmi curgea şiroaie pe ceafă şi pe omoplaţi, prea multă pentru a mai fi absorbită de pijamaua dungată din bumbac. Oricum, eram fleaşcă din cap până în picioare. Inima îmi bătea cu putere în piept gata să sară de la locul ei şi s-o ia la goană din dormitor. Mă uit la ecranul luminos al ceasului de pe noptieră: 04:59. Ultimul minut al unei nopţi zbuciumate de vară. Mă aşez la marginea patului şi îmi iau capul umed în mâini. Un abur uşor se ridică din palmele aşezate pe tâmple. Nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată un coşmar atât de realist, de profund şi de detaliat... Se făcea că era un început de zi obişnuită, ca oricare alta. Scularea de dimineaţă, spălatul pe faţă, mâncatul pe fugă a unui rest de pizza rămasă de cu seară, îmbrăcatul, încălţatul şi zburatul pe uşă aproape ad literam, pentru că la ora şapte şi jumătate dimineaţa, traficul începe să devină infernal. Stai apoi în maşină la volan şi te încarci cu ştiri şi muzică, în timp ce, în jurul tău, lumea se mişcă cu viteza melcului spre locurile de muncă ale fiecăruia. Numai că în acea zi, melcul era campion la 100 de metri plat. Coloanele de maşini de pe autostradă erau asemenea unui cortegiu funebru cu tot cu opririle la răspântii şi cu aruncatul banilor în cele patru zări. Numai că în locul monedelor, şoferii aruncau înjurături şi obscenităţi în special către panourile de pe marginea autostrăzii, care le aduceau la cunoştinţă că sunt ba accidente, ba întârzieri sau le sugerau că purtatul centurii de siguranţă nu ţine doar de frumuseţe, ci şi de siguranţă. Cât de utilă era în momentul acela, când toţi ne uitam unii la alţii şi de acolo la ceasuri, nu pot să precizez, dar oricum, timpul părea că fuge iute fără noi, blocaţi în mocirla traficului cotidian, fără să-i pese câtuşi de puţin de faimoasa centură. Mă uit pentru a „n”-a oară la ceasul de la mână şi-mi vine să-l arunc pe unul din geamurile maşinii. Numai că brusc şi dintr-o dată, senzorul de uşă deschisă începe să protesteze, după cum îi este obiceiul, şi mă scoate din starea de atac, aruncându-mă în cea de apărare. „Ce naiba?”... mă uit mai bine pe bord să văd care uşă face pe nebuna. Sau o fi portbagajul. Nu mă dumiresc bine, când aud în spatele meu o respiraţie sacadată. - Vă rog, ajutaţi-mă! Nu trebuie să mă prindă!...Ahh!... Stickul... stickul, vă rog... toţi trebuie să ştie... Ahh!... şi un pumn micuţ mă bate cu insistenţă pe umăr. - Ce naiba?... Cine?... Ce?... Hei, ce cauţi la mine în mașină?... şi mă întorc cu cea mai ameninţătoare faţă a mea spre bancheta din spate, unde o tânără firavă, îmbrăcată într-o pereche de blugi jerpeliţi şi un pullover subţire de poliester, cu faţa murdară şi cu părul în dezordine, tremura ca varga, cu ochii transfiguraţi de o spaimă de nedescris. Încerc să-i iau mâna de pe umăr şi s-o împing în spate. - Nu!... ţipă ea şi se zmuceşte cu putere în celălalt colţ al maşinii. Vă rog, credeţi-mă, am nevoie de ajutor... Ce naiba?...zise şi îşi scoase de deasupra pantofului, din şoseta stângă, o mică 17

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

săgeată, ca aceea cu care se tranchilizează căţeii, argintie, cu un ac de seringă la un capăt şi cu un moț roșu la celălalt. Nu se poate.... m-au nimerit?... Rahat! Şi uşor, uşor, ochii i se dau peste cap, muşchii i se relaxează şi se scurge încetişor pe podeaua maşinii, bălmăjind ceva neinteligibil. „Drace, îmi zic. Exact ce aveam nevoie. Acum chiar că nu mai am nicio şansă să mai ajung la timp la serviciu. Ce mama măsii?...” Mă uit mai cu atenţie la adolescenta adormită. Are un pumn strâns cu degetele palide şi cu urme adânci de unghii acolo unde se unesc cu palma. Pare că strânge ceva cu putere, chiar dacă acum ar trebui să nu mai simtă nimic. „Hmm, ciudat”... îmi spun. Un claxon obraznic mă avertizează că traficul s-a reluat, dar de pomană: deja alte două maşini s-au băgat în spaţiul creat, iar probabil şoferii lor râd pe înfundate în scaune de cum au reuşit să mai câştige câţiva metri pe spinarea unui ageamiu. Simt cum ceilalţi soferi din spatele meu îmi încarcă frigiderul şi congelatorul de carne aleasă cu grijă şi din cea mai fragedă, să-mi ajungă pe puţin câteva luni. Citesc în oglinda retrovizoare pe buzele celui din spate cuvinte din sfera verbelor „daţi-aş, băgaţi-aş, proptiţi-aş” şi a atributelor „de bou, de dobitoc, de handicapat”... Deh, lume activă şi iubitoare de animale domestice. Îi ignor regal şi încep să fac un plan de bătaie: ce să fac cu nebuna din spate. Sau nu o fi nebună, dar încă nu am de unde să ştiu sigur. Pot să ies de pe autostradă şi să o duc la cel mai apropiat spital. Sau la cea mai apropiată secţie de poliţie. Sau la pompieri, că la cum a ţipat când am atins-o ar putea face cu mare succes pe sirena la o maşină de pompieri. Nu, nu la pompieri. Am glumit doar. Claxoanele se-nteţesc. „Ce-i cu gălăgia asta infernală? Au înnebunit cu toţii?... Mă uit pe autostradă şi văd, pe unul din panourile de informare, mesajul: „Atenție, șoferi! Animale sălbatice pe autostradă! Accident la Ieşirea 9. Nu coborâţi din maşini. Rulaţi încet şi cu atenţie sporită! Raportaţi orice incident la 112 sau la orice secţie de poliţie.” - Hmm... animale sălbatice, aşa din senin? Parcă puştoaica a scos o săgeată tranchilizantă din picior. Ce naiba mai înseamnă şi asta?... După care văd motivul pentru care au început să claxoneze toţi de nebuni. Pe ambele sensuri ale autostrăzii, două şiruri de lucrători îmbrăcaţi în veste reflectorizante, cu căşti, mănuşi şi ochelari de protecţie, merg în linie umăr la umăr, între benzi, având în mâini, unii laţuri de prins animalele sălbatice, alţii puşti cu aer comprimat, iar din doi în doi, oglinzi speciale de uitat sub maşini, aşa cum vezi numai la trupele de grăniceri sau de geniști. Par să se mişte toţi ca unul, metodic, uitându-se în fiecare şi pe sub fiecare maşină pe lângă care trec. Dacă ăştia nu sunt militari de profesie, atunci eu sunt popă cu potcap – un arhaism, căutaţi în dicţionar, aşa am făcut şi eu. Îi văd pe cei doi din faţă care se apropie de mine. Unul e înarmat cu o puşcă specială cu tranchilizante, celălalt are în mână o oglindă tactică. Cu o mişcare rapidă mă întorc şi trag pătura neagră a lui Fido de pe banchetă, peste tânăra sedată. Mă simt ca un răpitor în serie. Ce naiba fac?... Un al şaselea simţ îmi şopteşte că e ceva necurat la mijloc şi acţionez din instinct. Deschid geamul şi mă adresez vestei ce trece pe lângă mine: - Care-i treaba, prietene? Ce se întâmplă în faţă? - Nimic important. Au fugit nişte animale sălbatice din nişte cuşti. - Animale sălbatice, zici...? Ce fel de animale?... - Maimuţe, şerpi, tot felul. Şi acum lasă-mă că am treabă, mi-o întoarse rece, aruncândumi, din spatele ochelarilor de protecţie fumurii, o privire... laser, frate! - Şerpi zici...? Cam greu să urmăreşti un şarpe cu săgeţi tranchilizante sau cu laţ de câine. Maimuţe, da. Poate. Să nu fie maimuţe ceva mai mari, gen oameni, că atunci se schimbă lucrurile. Se pare că nu mi-a auzit ultima remarcă. Probabil că s-ar fi întors şi ar fi început show-ul. Norocul meu. Sau al lui. Cine poate şti? Ridicai un colţ al păturii să mă uit mai bine la maimuţă sau poate la şerpoaică. Indiferent ce era, îmi era clar ca lumina zilei că ea era vânatul. Era sedată total. Un firicel de salivă în colţul gurii şi limba pe sfert ieşită afară dovedea faptul că încercase să vorbească până în ultima clipă. Săgeata argintie cu puf roşu în coadă ieşea de sub un fald al pullover-ului. Atent, cu două degete 18

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

o apucai de puf şi dusei vârful ascuţit la nas. Etorfină sau M99, cum îi mai spunem noi, specialiştii în medicină veterinară. Un somnifer deosebit de puternic, folosit de obicei pe mamifere mari. La oameni, doar un sfert de miligram dacă foloseşti şi e mortal. Săgeata era de mici dimensiuni, doar 10 micrograme, dar mai mult decât suficient să pună jos un cal de talie mare în mai puţin de 4 secunde. Curios, mă mutai în partea cealaltă, la picioare, să verific cum de a avut un aşa efect întârziat la tânăra fugară. Glezna ei stângă era un pic umflată, aşa că trăsei un pic şoseta în jos să văd care era natura sau cauza umflăturii. Nu mică îmi fu mirarea să descopăr că, bine vârâte în șosetă, erau nişte bancnote portocalii, împăturite cu grijă. Banii păreau să aibă o mică găurică în care încă se mai zărea un pic de lichid. În spatele lor, se vedea o mică zgârietură direct pe piele, dar fără nicio urmă de penetrare subcutanată. Practic, banii au protejat-o să fie injectată, suprafaţa de piele expusă la tranchilizant fiind minimă. Chiar şi aşa, efectul retard asupra zonei zgâriate a fost suficient s-o pună jos, doar că mult mai târziu decât s-au aşteptat atacatorii ei. Tipa a avut dreptate. Ultimul ei cuvânt inteligibil descria perfect mirosul situaţiei în care mă aflam. Intrasem adânc într-un rahat monumental şi nu mă refer la sortimentul dulce turcesc, deliciul sultanilor vechii Semilune. Era la mintea cocoşului, deci valabil şi pentru subsemnatul, că poliţia, armata sau cine mai ştiu eu care serviciu secret o vroiau pe fătuca asta cu orice preţ. Şi de preferat vie. Aşa că, ori cu struguri, ori fără struguri avea să mi se facă gura pungă, dacă nu voi proceda aşa cum scrie la cartea micului ilegalist amator, pe care până la urmă, ca să fim cinstiţi cu noi înşine, cam toţi am răsfoit-o, cel puţin măcar o dată. Cine nu a încălcat vreodată în viaţă vreo lege sau vreun contract să se ridice în picioare! Ce? Napoleon?!... Stai jos loază... nota 4 pentru confuzie!... Ăla a zis taman pe dos. În fine, a zis pe gură, dar să nu intrăm prea mult în detalii... Chestii antice şi de demult. Oale şi ulcele. În fine... să mai zică cineva că toţi bărbaţii sunt nişte mitocani insensibili, duri, cu inimile de piatră şi fără niciun pic de compasiune. Ia să-i vezi cum se înmoaie ca nişte mimoze delicate, atunci când li se cere ajutorul de către orice purtătoare a unei superbe perechi de... citez: „ochi mari şi transfiguraţi de spaimă”... am încheiat citatul. Doamne, obsedaţi mai sunt unii... Revenind, observ că traficul se reia încet, încet şi după altă oră de trambalare prin centrul oraşului ajung, în sfârşit, la cabinet, unde o strecor neobservat pe tânăra fată, înfăşurată bine în pătura lui Fido, aşa cum mai făcusem de mii de ori, dar atunci cu tot felul de prieteni de companie, atât de dragi oamenilor. Oricum, bunul meu golden retriever nu avea să se supere prea tare că i-am folosit pătura lui de maşină pentru un scop atât de nobil pentru un veterinar: salvarea unei tinere bipede dintr-o încurcătură clar mai mare decât statura ei. O aşez frumos pe o masă de operaţie dintr-unul din cabinetele goale şi mă duc repede la treburile mele, care deja începeau să strige după subsemnatul. Oricum avea să doarmă pe puţin 3 ore, dacă e să ne luăm după ce scrie la carte despre efectele etorfinei asupra mamiferelor, iar s-o trezesc mai repede nu prea se putea, deoarece unul din puţinele antidoturi pentru narcotic, şi anume Naloxon, nu se găsea în dotarea standard a cabinetului. Aşa că îmi reiau treburile obişnuite la cabinet şi aproape de terminarea programului mă duc, cu un pahar de apă şi o tabletă de aspirină, să văd cum se simte tânăra fată. Intru în cabinet şi-mi pică întâi faţa, după care aspirina din mână. Patul gol, fereastra deschisă şi dulăpiorul cu medicamente vraişte. Tare. Nu ştiu de ce să mă mir prima dată: de faptul că sunt la etajul 3 din 5, de ce e dulăpiorul vandalizat, sau că am început să mă ramolesc de tânăr, că nu am controlat-o înainte de niscaiva aripi? Termin de băut paharul cu apă şi privirea îmi cade pe birou, unde în faţa pozei cu foştii mei camarazi din Afganistan găsesc un mic flash stick usb pus pe un bileţel verde fosforescent, din acelea pe care le foloseşti să le lipeşti pe te miri ce să nu uiţi chestii, plin ochi cu un scris mărunt şi îngrijit: „D-le doctor, presupun că sunteţi doctor, vă mulţumesc mult pentru ajutor, dar nu mai pot rămâne să vă mulţumesc personal. Pentru mine este oricum prea mult şi trebuie să dispar cât mai repede, dacă vreau să mai trăiesc. Consider că mi-am riscat până acum viaţa suficient de mult pentru a putea da ştafeta mai departe cuiva, poate cu ceva mai mult noroc şi curaj ca mine. Vă las în grijă să daţi mai departe ceea ce poate fi cel mai groaznic adevăr al timpurilor pe care 19

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

le trăim. Sper să ne putem trezi din letargia în care am fost împinşi ca rasă umană. Văd din poza de pe birou că soarta m-a aruncat în braţele unuia care nu numai că ştie, dar şi poate să apere acest cumplit secret în drumul lui de a deveni public şi de a răsturna odată şi pentru totdeauna ierarhiile care ne conduc spre pierzanie. Mult, mult succes! Alice. P.S.- Vizionaţi sau copiaţi filmul la un calculator nelegat la internet şi distribuiţi-l dintr-un loc de preferat public. Mulţumesc încă o dată!” Ce naiba mai e şi asta? Marta, asistenta, bagă un cap pe uşa întredeschisă. - Ce s-a întâmplat, d-le doctor?... şi se uită întrebătoare spre dulap. - Nimic deosebit. Cred că s-a deschis fereastra, s-a făcut curent şi a împrăştiat tot prin cabinet. Lasă că strâng eu înainte să plec. Poţi să te duci şi tu acasă, a fost o zi grea pentru toată lumea. Mulţumesc mult, ne vedem mâine! - Mulţumesc la fel, ne vedem atunci dimineaţă, domn doctor! Seară bună!... și cu o mișcare grăbită, se răsuci pe un picior și dispăru iute din raza mea vizuală. Las paharul pe birou și iau micul stick de memorie în mână. Mă gândesc că nu am legat la internet calculatorul cu care fac radiografiile. Hai să vedem despre ce e vorba. Fac întâi un pic de ordine, închid geamul, pun la loc medicamentele și pansamentele în dulap. Nu pare să lipsească nimic, oricum nu am cum să aflu pentru că nu ține nimeni un inventar strict al consumabilelor. Încui cabinetul, sting luminile și mă duc în cabinetul de radiologie. Deschid calculatorul, bag stickul și mă așez în fotoliu, pregătit pentru orice. Pe stick este un singur filmuleț de câteva minute. Imaginea de început este cu o cameră de conferințe văzută de după niște perdele sau falduri de la o fereastră. E clar că mă uit la o înregistrare cu camera ascunsă. Șapte oameni la costum se adună la o masă ovală din lemn masiv, iar cel aflat în capul mesei cere să se facă liniște. - Bine v-am regăsit la ședința anuală interdepartamentală a Biroului Zero! Mă bucur că sunteți toți prezenți. Îmi cer scuze pentru schimbarea orei și a locației, dar știți și voi că dacă există cel mai mic risc de a fi descoperiți, trebuie să luăm măsuri. Știți deja care este procedura, așa că dau cuvântul Departamentului Alimentație. - Bună ziua tuturor! Departamentul meu a pregătit deja raportul anual pe care îl veți găsi în mapa roșie. În plus față de anul trecut am adăugat câțiva noi aditivi alimentari, la recomandarea conducerii Biroului Zero, care grăbesc procesul de sinteză a constituenților chimici ce favorizează dezvoltarea mediului biotic al nanovirușilor. Împreună cu clasicele Euri și cu coloranții artificiali, am reușit deja să avem primele elemente de control al mortalității populației. Programarea mortalității, din punctul nostru de vedere, a devenit posibilă odată cu introducerea ultimei generații de nanoviruși în țigările electronice și în noile produse cosmetice și de întreținere corporală. Astfel, acum se reușește rescrierea la nivel molecular a ADN-ului indivizilor în interval de săptămâni și nu de luni ca înainte. Rata de răspândire a nanovirușilor prin intermediul alimentației a ajuns la aproape 64% din masa populației țării și este în creștere. - Mulțumesc, următorul. - Bună ziua! Găsiți în mapa vișinie raportul Departamentului Media. Și rata de supraveghere a populației prin intermediul dispozitivelor electronice a crescut de la 55% la 78%. Odată cu introducerea televizoarelor inteligente dotate cu camere video și a celorlalte dispozitive electronice de tip smart, putem spune că rețeaua de supraveghere electronică este la un pas de finalizare. Rețelele GSM și WiFi au început sa acopere arii din ce în ce mai mari, în curând vom ajunge la o acoperire de 100% a întregului teritoriu al țării. Absolut toate nodurile centrale sunt racordate la Rețeaua Națională de Supraveghere Alpha. Acum stările de somn și veghe ale populației pot fi monitorizate și controlate în proporție de peste 98%. Există încă anumiți indivizi cu rezistență variabilă la controlul de la distanță, dar avem speranța că odată cu posibilitatea rescrierii ADN-ului de către nanoviruși, vom rezolva și această problemă în doar una, maxim două generații. Mulțumesc! 20

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Bună ziua! Raportul Departamentului Sănătate este în mapa portocalie. Față de anii precedenți, când am avut ceva probleme cu vaccinurile bazate pe mercur, aluminiu și magneziu, anul acesta am introdus o nouă generație de adjuvanți pentru administrarea nano- virușilor direct în corpul nou-născuților sau al adulților prin programele oficiale de vaccinare infantilă și antigripală. Categoria celor de vârsta a treia este la fel de bine acoperită de farmaceuticele cu rol de lărgire a amplorii efectelor secundare, ce duc inexorabil la deces. Există totuși o rezistență destul de însemnată din partea populației, pe fondul scurgerii de informații suferite de departamentul meu în anii trecuți. Destul de mulți indivizi refuză vaccinarea, în ciuda campaniilor publicitare conduse de Departamentul Media. Tot în pofida măsurilor de securitate luate, apar frecvent noi materiale video sau scrieri în presă despre procedeele folosite de noi pentru controlul populației. Industria farmaceutică ne ajută, dar nu e suficient de eficientă. Va trebui să venim cu noi programe obligatorii de vaccinare pentru diferitele medii ale populației care sunt reticente la administrarea acestora. Am putea merge şi până la stimularea lor financiară, oricum vom recupera cheltuielile pe termen lung. După cum știți, programul de manipulare genetică pentru controlul longevității populației naționale, coroborat cu cel al populației internaționale, este deosebit de important pentru noi. - Bună ziua! Raportul Departamentului Extern îl găsiți în mapa neagră. Continuăm să supraveghem strict granițele exterioare, conform înțelegerilor internaționale. Granița superioară rămâne în continuare inexplorabilă, iar cea inferioară încă intangibilă. Nu au fost până acum încercări remarcabile de a fi dezvăluite. Secretul este încă ermetic și inaccesibil celorlalți. Ca noutate se va demara anul viitor programul spațial internațional „Destinația Marte” cu rol de exterminare directă a celor rezistenți la acțiunea programelor de control al populației. Țara noastră va participa și ea, inițial cu un eșantion de 1200 de indivizi confirmați, în funcție de evoluția impactului nanovirușilor asupra masei populației. Mulțumesc! Filmulețul mai dură câteva minute cu încheierile de rigoare, după care se opri brusc. Eram siderat de ce auzisem. La nivel foarte înalt, cineva luase deja o decizie globală de exterminare. Nu am înțeles prea bine care era treaba cu granițele exterioare, dar parcă era ceva ca o rezervație. De parcă trăim toți într-o rezervație care a ajuns neîncăpătoare pentru rezidenți și se iau măsuri de reducere a numărului acestora. Dacă ar fi adevărat, atunci treaba e nasoală rău, iar dacă acest lucru s-ar afla, lumea ar lua foc. Ad literam mai mult ca sigur. Cu asta în gând, scosei mănunchiul de chei personale de la centură și alesei flash disk-ul meu, pe care îmi pun de obicei fișierele importante, filmele și muzica preferată etc. Era un cadou cu dedicație, în formă de cățel, primit de la un fost coleg din facultate. Un gadget util, mai ales când vrei să păstrezi informații digitale în siguranță. Nu putea fi accesat decât cu o parolă specială, orice încercare de accesare a lui prin alte metode ducând automat la distrugerea integrală a datelor de pe el. Copiai filmulețul, iar stickul original îl băgai în buzunar. Tocmai mă pregăteam să ies din cabinet, să încui peste tot și să sting luminile, când ușa de la intrare zbură în țăndări, concomitent cu geamurile tuturor cabinetelor. Luptători gen antitero intrau care pe funii, care prin ușa spartă cu arme în mâini, urlând ”Poliția! La pământ! Măinile la ceafă!...” Cunoșteam procedura, așa că primul care puse mâna pe mine zbură în colegul lui de vis-a-vis, dar lăsându-mi cu generozitate arma personală, un shotgun cu muniție neletală, bănuiesc că erau săculeți cu bile. N-am avut timp să mai fac altceva, că prin ușa făcută țăndări intră un tip înalt, scheletic, îmbrăcat într-un costum complet negru, cu cămașă, cravată și ochelari tot negri. Ținea în mână un fel de lanternă tactică pe care o îndreptă spre mine. O fulgerare scurtă și am căzut într-o ceață gri, lipicioasă, plină de sunete de coșmar. Am reușit totuși să aud o ultimă frază inteligibilă: ”E gata. Domnilor, jos ochelarii și scotociți peste tot. Vreau ca până mâine să fie totul la loc, identic și la fel. Oricum el nu o să-și mai amintească nimic. Executarea!...” După care m-am trezit leoarcă de sudoare înapoi acasă, în propriul pat și în propria pijama dungată de bumbac, cu aşternutul în ultimul hal, mototolit şi umed pe alocuri de la transpiraţia 21

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

care îmi curgea şiroaie pe ceafă şi pe omoplaţi. Mă uit din nou la ceas cu un gest reflex: 5:00. Tot nu îmi vine să cred ce am visat. Imagini încă vii îmi trec prin minte șuierând strident. Cu toate acestea reușii să aud o șoaptă ireal de îndepărtată și înfundată, ce părea să vină din spatele ușii închise de la dormitor:” Da. Suntem pe poziții. Visul a fost confirmat. Există un al doilea flash stick cu materialul video. Subiectul nu a răspuns la ștergerea de memorie pe termen scurt. Câinele a fost neutralizat. Așteptăm ordinul de intervenție...” În clipa următoare, ușa de la dormitor căzu cu totul, parcă decupată din perete. Cu zâmbetul pe buze băgai ambele mâini sub pat. De data asta eram pregătit...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.5 Cataclismul

Corneliu Daniel Grosu (Vaslui)

Vestea o prinsese pe neaşteptate. Era la serviciu, număra orele care mai rămăseseră până să plece acasă, unde să facă un duş, ca să iasă apoi să se distreze, şi înmărmuri când Mioara, cea care vindea alături, intră şi-i spuse, tremurând din toate fibrele, ca un pickamer: - Ai auzit, Anca? Ne-am terminat. Ne-am dus dracului. Muriiiim! Femeia începuse să plângă, disperată, aproape smulgându-şi părul din cap. Indiferentă, în timp ce-şi rupea o pieliţă de sub unghii, Anca îi răspunse în doi peri: - Da? Murim? Ha-ha! Credeam că-mi dai şi tu vreo veste nouă. Păi normal că toţi trebuie să murim, când ne vine vremea! - Nu, fa, azi murim, cu toţii! Tu n-ai auzit ştirile de la radio? - Nu, că mi s-au terminat bateriile. Ce-a zis? - A zis că murim, fa, nebuno, că e cataclism! - Ce cataclism, fată, că în România e cataclism încă dinainte de a mă naşte eu! - Se apropie nu ştiu ce asteroid de Pământ, fa, şi e mai rău ca la alinierea de data trecută a planetelor, atunci am scăpat! Nu mai avem decât vreo două-trei ore şi ne dăm duhul cu toţii, cine ştie în ce chinuri! - Şi chiar a dat la radio treaba asta? întrebă Anca, deja curioasă, dar totuşi încă neîncrezătoare. - Da, a dat, de ce nu mă crezi, dacă nici măcar baterii nu ai? Gata, nu-mi mai pierd timpul cu tine, mă duc repede acasă, măcar să mă prindă sfârşitul alături de cei dragi! Liniştea de până atunci a fetei începu să se risipească atunci când văzu cum, într-o isterie generală, oamenii începuseră să alerge care încotro, călcându-se în picioare. Încuie magazinul şi, speriată, privi în sus. Se mai linişti parcă puţin când descoperi că, totuşi, de Pământ încă nu se apropia nici un asteroid. La un moment dat, pe lângă ea trecu tanti Veta, vecina ei de la parter. Aceasta frână din toate roţile şi, înlăcrimată, îi spuse: „Adio, fata bunichii! Să ştii că am ţinut mult la tine, chiar dacă mi-ai spart de câreva ori geamurile!”. După care o tuli, purtând pe faţă aceeaşi figură îngrozită. Fără să vrea, Anca se văzu cuprinsă la rândul ei de spaima care plutea peste toate. În mulţime, îl văzu şi pe Culai, un coleg de muncă al tatălui ei, în timp ce înjura de mama focului: „’Tu -i mama ei de viaţă, că nu mi-a fost dat s-o văd pe soacră-mea murind înaintea mea! Nici acu’ no să scap de ea!”. Dintr-odată, fata conştientiză că, într-adevăr, avea să moară şi ea, alături de ceilalţi. Cu febrilitate, încercă să-şi pună un pic de ordine în gânduri: - Aşadar, o să mor. Da’ doar n-o să mor aici, privindu-i pe ăştia cum urlă. Ar trebui să mor liniştită, lângă cineva la care ţin. Ia să vedem, pe cine iubesc… Să mă duc acasă… Da, la mama am ţinut destul de mult, dar ea n-a fost în stare să-mi dea măcar un sfat, atunci când aş fi avut cu adevărat nevoie! Tata? Cred că o să-l prindă cataclismul în timp ce schimbă roata la o maşină, 23

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

după ce a mai „lins” o bere… Nu, nu… Poate o să trec şi pe la ei, ca să-i pup, dar nu rămân acolo… Da’ stai, că am o mulţime de prieteni… De exemplu, Petruţ… Da, dar el, în afară de faptul că mi-a luat haine şi mi-a făcut toate mofturile, a mai făcut şi alte greşeli… Ca să nu mai spun că, de când i-am dat papucii, şi-o fi găsit o altă prietenă… Florinel... Mda, ăsta părea băiat bun, m-a luat la discotecă, m-a lăsat pe mine să plătesc, iar de atunci, i-am pus sare pe coadă… Mişu… |sta da, bărbat! Mamă, ce bine-i mai stătea în blugi şi tricou, că se topeau toate smardoaicele după el… Da, dar dacă acu’ o fi cu vreuna din ele? Cristinel? Nţu, ăstuia nici măcar nu-i plăceau manelele, ce dracu’ să fac lângă el, să-mi aştept moartea ascultând muzică clasică? …Tot cugetând, Anca se lăsă dusă de valul mulţimii. Culmea e că acesta o ducea chiar către casă. Urcă scările rapid, dar acasă nu-l găsi decât pe fratele ei. - Ce faci, ai auzit? îl întrebă ea, nervoasă. - Ce, chestia asta cu sfârşitul? Atâta pagubă, şi-aşa eram în ultima lună de şomaj. - Unde-s mama şi tata? - Tata doar ştii că la ora asta n-are cum să fie acasă, iar mama s-a dus să-şi ceară iertare de la bunicii noştri, pe care i-a lăsat pe drumuri după ce le-a vândut casa. - Ia uite, ce suflet bun are dintr-odată! - Nu mă interesează. Dacă pleci, să-ţi iei cheia! o povăţui frate-său, tolănindu-se în pat. Ieşi iarăşi. Doamne, ce grozăvie! Şi cât mai era? Poate mai puţin de o oră… La un moment dat, observă cum un tip, pe care-l cunoştea din vedere de la discotecă, o privea insistent. - Ce faci, dragă? o întrebă acesta, cu voce de Don Juan. - Ce să fac… Încercam să-mi dau seama pe cine iubesc, ca să am şi eu cu cine petrece sfârşitul lumii… - „Petrece”!… Bine zis! Păi eu ce-oi fi, cioată? Hai la mine, să ni-l petrecem împreună! Merseră la el, care destupă o sticlă de rachiu şi puse o casetă cu manele. Dansară, după care el o atrase lesne către pat. Ea la început se împotrivi, mai mult din cochetărie. - Ce ai, dragă? o întrebă el, mirat. Nu-ţi place să „cazi” prea uşor? - Nu neapărat de asta, dar nu mi-am luat anticoncepţionalele. - Dar n-ai auzit că murim în mai puţin de o oră? Ce-ţi mai pasă? Şi doar nu vrei să dau colţul cu spiriduşii ăştia cu codiţe şi plini de năzbâtii în mine! …Făcură dragoste pe săturate, în timp ce din când în când beau rachiu, ca să-i prindă moartea binedispuşi. Într-un târziu, adormiră, sughiţând. Anca se trezi spre seară, în timp ce la ştirile TV se preciza: „Datorită zilei de astăzi, 1 aprilie, în unele locuri din ţară s-a zvonit că ar putea veni sfârşitul lumii. Iniţiatorii acestei glume îşi cer scuze de la cei care au perceput-o într-un mod exagerat…”. Fata se scutură, se îmbrăcă rapid şi fugi pe scări, în timp ce, din casă, se auzea vocea hodorogită a proaspătului iubit: „Unde pleci, măi, cataclism cu fustă?”. În timp ce se îndrepta spre casă şi rememora toate cele întâmplate în acea zi, abia atunci înţelese că, într-o zi, moartea ar putea-o surprinde fără a avea alături o iubire adevărată.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.6 Baba Stana Gela Enea (Craiova)

Baba Stana locuiește pe ulița ce duce spre balta Călugăreni, un lac destul de adânc, în a cărui apă limpede, cu mici insule de nuferi și lintiță, trăiesc tot felul de pești. Mai ales plătica și baboiul care pot ajunge la 2-3 kilograme bucata. Bistrițenii pun setci, dau cu minciogul, așa încât fiecare știe să gătească saramură sau ciorbă acrită cu corcodușe, primăvara, ori cu aguridă, în timpul verii. Cei mai tineri merg la scăldat, din primele zile ale lui iunie, până spre sfîrșitul lunii septembrie, căci la câmpie, întotdeauna verile fură timp de la toamne și tot cu mânecă scurtă te îmbraci, chiar dacă în calendar nu mai este vară. Ulița, la fel de prăfuită, nu se deosebește de altele: străjuită de case din cărămidă arsă, iar unde și unde se zărește câte-o fântână cu ghizduri din piatră și ciuturi prinse cu lanțuri groase de un scripete. Casa bătrânei a rămas netencuită pe dinafară, de pe vremea când trăia Mitrică, bărbatul ei, căci el s-a îmbolnăvit de plămâni, nu mai avea putere și , în plus, a fost lovit în burtă cu coarnele de Nelu, berbecul de rasă, astrahan adevărat, pe care îl țineau în curte.După șase luni de zăcere, Mitrică s-a stins. Femeia a rămas singură; și-a văzut de viață, nu avea copii s-o ajute. De atunci, nu a mai dat înainte cu nimic. Se descurca greu, chiar dacă a continuat să le facă oamenilor descântece de deocheat, pe scrisă sau să le dea în bobi. Pentru descântece trebuia să se culce devreme, să aibă timp să viseze. De curând, a primit chitia unei fetițe care stă pe Înfundata, unde este și moara satului. Viorica are 4 ani și nu tace din plâns de câteva zile. A venit daica Geana, buna fetiței, s-o roage pentru un descântat. De departe a observat-o apropiindu-se și a bănuit de ce vine. -Bună dimineața, Stană, ce mai faci, sănătoasă? a întrebat-o bătrâna de pe Înfundata. -Bună dimineața, daică Geană, ce să fac, mai nimic, ca și tine, cu bătrânețile. Da’ la ce veniși? -Stană, ț-adusăi chitia lu’ nepoată-mea, Viorica, fa, de c-o știi pe fată, n-ai trecut la moară de-atâtea ori și-ai văzut-o la poartă? O văzuse, adevărat, era o copilă bălană, slăbuță, cu două păpușele în brațe, sta pe băncuță și vorbea cu ele. -Da, fa, o știu, cum să nu. Ce-are, e deocheată? -Pă’ altceva ce să aibă? Că nu mai tace din plâns. Se supără pentru nimic, i-am făcut și frecție cu gaz, i-am pus ventuzele, degeaba! Ete chitia cu care doarme, da’ chiar la noapte să te apuci, că nu mai este de trai cu ea. -Bine, daică, las-o aici și vii sâmbătă să vorbim. Daica Geana plecă, lipăind din papucii negri de plastic, urmărită cu privirile de Stana, până nu se mai văzu, căci ulița se despărțea în două drumuri, unul îngust, abia dacă avea loc să 25

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

treacă un car, celălalt, unde sta Geana, mai larg, pe unde trecea toată suflarea satului, la moară. Baba Stana își aduse aminte că avea și baticul de la Năncuța, nevasta lu’ Gică, de pe linia mare, pentru fata lor, profesoara, să-i facă pe scrisă. Împlinise 30 de ani și tot singură era! *** Descântecele se spun pe întuneric, apoi, după ce le rostește, maica Stana face semnul crucii și se culcă să viseze ceva frumos! Înainte de asta însă, se spală, duhurile rele fug astfel, apoi se pune în pat, ia lucrul ce i s-a adus pentru descântat, împunge cu acul în obiectul acela și îngână domol vorbe pentru deochi: Păsărică albă, codalbă, / Sări ici, sări colea, / Sări-i-ar ochii cui deoacehe, / Moroiului, strigoiului, /Moroaicăi, strigoaicăi,/ Deochetorului, deochetoarei!/ De-o fi deocheat de voinic ,/ Să-i pleznească boașele,/ Să-i curgă pișații,/ Să se minuneze lumea și țara,/ Cum s-a minunat de Viorica, / De-o fi de fată mare,/ Să se-mbolnăvească de boală grea,/ Să-i cadă căsâța,/ Să se minuneze lumea și țara,/ Cum s-a minuat de Viorica,/ Iar de-o fi de femeie,/ Să-i crăpe țâțele/ Și să-i curgă laptele,/ Să-i moară copilașul de foame, /Să se minuneze lumea și țara, / Cum s-a minuat de Viorica./ Nimic nu știu, nimic să nu-i fie, / Descântecul de la mine / Și leacul, de la Dumnezeu! Amin! *** Șase săptămâni, seară de seară, maica Stana spune descântecul, în timp ce, la biserică, popa slujește sufletul celui deocheat, pomenindu-l la fiecare slujbă de sâmbătă, în pomelnicul viilor. După aceste săptămâni, suferința deocheatului dispare, mai ales la copii, că sunt frumușei foc și oamenii mari, când îi pupă pe obraji, uită să-i scuipe, să nu se deoache! Uită… și atunci necuratul atâta așteaptă, își vâră coada, iar copilașul se pune pe plâns, din nimic. Maica Stana face și pe scrisă, la fete sau la flăcăi tomnatici. O să înceapă și pentru fata Năncuței, după ce termină de spus pentru Viorica. Are nevoie de un lucru de la cel care nu-și găsește perechea: batic, fular, uneori chiar cămașa de noapte la fete, în orice caz, ceva care să atingă pielea și pe care, după descântat, săl poarte cel în suferință. Acum va folosi baticul de mătase naturală, subțire, să te uiți prin el, cu boboci albi și roșii. Frumos batic, se vede că nu-l poartă oricine! Ritualul este același: pe întuneric, după ce se scaldă în albie, să fugă răul de pe corpul său, încât să poată visa. Un vis bun, că numai acela este leacul. Dacă visează urât înseamnă că nu există vindecare, nu-i ursită pentru cel singur, nu-i drum în viața asta, pentru cel deocheat! Descântecul pentru scrisă e diferit de cel pentru deocheat.: Stea, stea, draga mea,/Stea, stea, draga mea,/ Stea, stea, draga mea/ Du-te adă data mea!/ D-o fi în sat cu mine/ Să--l aduci până mâne. D-o fi în alt sat/ Să-l aduci pe-nserat,/ D-o fi-n altă ţară,/ Să-l aduci mâne sară/ D-o fi peste apă,/Să-i dai o luntriţă să treacă. Amin! *** Așa s-au căpătuit mulți în sat, cu ajutorul maicăi Stana, da’ ce mai recunoaștea vreunul? Le e rușine să spună cum și-au găsit perechea, cum le-a spus visul maica Stana și i-a îndrumat în ce sat să meargă la horă, când să se prindă în joc și cum arată scrisa lor, că nu te puteai aștepta s-o nimerești, dacă te așezai lângă cineva deja luat. Baba Stana nu se supăra niciodată pe cei nerecunoscători. Ea se mulțumea să-i ajute cu descântatul, așa cum știa, cum învățase de la muma ei. Tot așa învățase și muma, de la maicăsa, bâtrâna care crescuse 6 copii, fără să ceară nimic de la nimeni; omul îi plecase pe front și nu mai venise. A nădăjduit până a închis ochii că se va întoarce. Asta știa Stana din poveștile spuse de muma Frosa, iarna, când stăteau amândouă cu furcan brâu, torcând, că timpul trebuia umplut cumva, să nu bagi de seamă frigul din casă. 26

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

*** Baba Stana a pregătit întâi căciulița din finet, apoi baticul primit de la Năncuța, pentru fata ei. Bogată era, profesoară era, nici mai urâtă ca altele nu părea, de ce nu s-o fi măritat pân’ la 30 de ani? s-a întrebat în gândul său maica Stana, dar a alungat repede întrebările fără răspuns. A turnat apa în albie, cămașa curată era pe scaun, apoi s-a aplecat peste margine să încerce dacă se încălzise destul apa. Era tocmai bună! A luat o bucată de săpun, s-a urcat în albie, turnând cu trochița apă peste tot. Îi plăcea cum cădeau șuvoaiele pe umeri, pe spate, pe gât, se obișnuise să-și toarne singură, pe unde nu putea să ajungă, folosind trochița. Răsărise luna pe cer, iar tăcerea domnea pretutindeni, doar lătratul vreunui câine ori greierii tulburau liniștea acelei nopți de vară. *** Seară de seară, maica Stana își murmura descântecele, până-ntra șasea săptămână, tălmăcea visele frumoase și minunea trebuia să se producă. Viorica se vindecase dintr-a doua săptămână de descântat, greul rămăsese cu Tincuța, profesoara. Într-o dimineață din săptămâna a patra, s-a trezit la poartă cu Năncuța, dar nu să afle ce a mai visat baba, ci pentru a-i spune că fata lor se mărită. -Maică Stană, ne-ai fost de mare ajutor, se mărită fata, i-au venit pețitorii tocmai de la Băilești. Oameni de oameni, iar băiatul, nici n-am ce să mai zic! Mare noroc am avut cu tine! Duminică mergem la cuscri să le vedem averea, am pus și data nunții, că dacă tinerii s-au plăcut, ce era să mai așteptăm! -Fa Năncuță, înseamnă că Dumnezeu mi-a auzit descântecele și a făcut precum l-am rugat. -De-asta am și venit, ete colea 100 de lei, că și tu te-ai rugat pentru scrisa ei. Să-ți cumperi de la cooperativă ce-ți trebuie, zise Năncuța, în timp ce îi întindea hârtia albastră, un pic mototolită. -Năncuță, puteai să nu-mi dai nimic, eu tot m-aș fi bucurat de scrisa fetii. Da-ți spun din suflet că nu mai aveam de niciunele, o să mă duc să mai târgui și eu câte ceva. -Să știi că nu te-aș fi lăsat degeaba, chiar dacă nu se-ntâmpla, ce, erai tu de vină? Nu erai, așa că, acu’, pentru că s-au potrivit toate, e și mai bine, adăugă Năncuța. Femeile se despărțiră și bătrâna intră în ogradă. Își luă căruciorul cu care ducea butelia la încărcat și se îndreptă spre moară, să-și cumpere un sac de făină. În ultima săptămână mâncase numai mămăligă și ciorbă de lobodă. Acasă, frământă bucuroasă pâinea, așteptă un ceas ca să se dospească și o coapse în țestul încins. După alt ceas de așteptare, ridică țestul, odaia se umplu de mirosul grozav al pâinii rumenite. Coaja prinsese puțin luciu, de la roșia stoarsă pe deasupra și maica Stana nu mai avu răbdare. Rupse un codru din azima aburindă, mușcă din el cu atâta poftă, încât dumicatul i se înfipse în gât și trebui să bea repede o gură de apă să nu se înece.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.7 Fantasma trecutului

Ioan Silviu Jurca (Oțelu-Roșu)

Iubire întrepătrunsă

Îţi tai din suflet şi te creez din nou doar pentru mine. Şi chiar de te doare şi nici măcar nu mai ştii cine eşti, să ştii că eu te înţeleg. Îţi simt durerea pe care încerci s-o ignori din cauza lor, cei care nu te vor aşa cum eşti. Dar pe mine nimeni nu mă aude şi nimeni nu mai vrea să mă asculte, nici măcar tu nu-mi poţi înţelege sentimentele cu adevărat, cred că nici eu nu mă mai cunosc. Merg pe străzi nebun în căutarea ta speranţă, dar nu pot să te văd. De ce te ascunzi de mine în umbre reci, de ce mă faci să ţip din nou în mine ca să nu fiu auzit? Poate pentru că m-am înşelat... tu chiar mă auzi, dar oare mă şi asculţi? Alerg grăbit spre tine dar de data asta fără suflet ca să nu mi-l rupi din nou. Simt că încep să mor uşor, poate în trecut era ceva normal dar nu şi acum când moartea îmi suflă în ceafă şi când destinul s-a săturat să-mi tot bat joc de el. Acum e altfel, acum doare când mă înec în mine plin de griji, când ea e aproape şi nu mai simte aerul din mine. Nu mă lăsa să te simt încet, te vreau tot mai aproape, te vreau acum. Acum vreau să te iubesc, să-ţi strâng în braţe trupul până îţi storc sufletul din tine şi mă îmbăt cu el. Hai să ne iubim aşa nebuni ca nimeni alţii. Muşcă-mi buzele din nou iubito şi fă-mă să te vreau tot mai aproape. Lasă să ardă în mine dorinţa de a te vrea. Ucide-ţi zâmbetul hilar din tine şi spune-mi că mă vrei şi nu te saturi. Sărută-mă din nou pe gât cu şoapte care-mi spun că mă iubeşti. Atinge-mă cu mâna ta ce piere şi ce se pierde în mâna mea ce strânge până şi sufletul din tine. Iubeşte-mă ca pe un nebun ciudat ce sunt. Spune-i timpului să se oprească şi lasă-mă să dorm în tine şi să nu mă mai trezesc. Sunt fericit şi mă întreb cum de e posibil? Atunci mă uit prin ochii ei şi îi văd sufletul care vrea să-mi cuprindă toată fiinţa, îi simt mâna care e o prelungire a feţei mele şi apoi dacă nu ar fi de ajuns aud un uşor te iubesc şi ajung în extaz. Corpul îmi e cuprins de un fior pe care nu-l pot controla şi zbier în mine cu toată puterea care mi-a mai rămas că o iubesc. Mă topesc în braţele ei şi aştept pierdut în lumea mea sărutul ei cald pe buzele mele. Văd o lacrimă pe obrazul ei şi încep să plâng şi eu nebun după ea. Plângem amândoi ca nişte copii maturi prinşi în jocul iubirii. Nimeni nu renunţă la ideea de a se schimba, dar e prea târziu, am făcut-o amândoi. Suntem înnebuniţi unul după altul şi atunci într-un extaz de nebunie râd şi mă opresc din plâns. Nu mă pot opri din a-i spune te iubesc de o grămadă de ori. Atunci ea mă priveşte nebună şi îndrăgostită şi mă face să-mi dau seama că mă iubeşte mai mult decât pe ea. Iubito, eşti ca o umbră goală ce se prelinge în mine. Vreau totul de la tine chiar şi aerul dintr-un sărut. Te vreau o viaţă întreagă şi nu-mi eşti de ajuns. Lasă-mă să-ţi simt trupul şi să nu mai vreau să mă opresc. Vreau să ne contopim corpurile înnebuniţi de euforie. Apoi spune-mi te iubesc şi lasă-mă să mor din nou reînviat în tine.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Sentimente care sfâşie

M-ai făcut să te aştept mort în mine ca un nor negru ce aşteaptă ploaia. Visez din nou spre tine de parcă te-aş cunoaşte pentru prima oară. Nu înţeleg de ce nu vii mai repede să mă opreşti din această nebunie. Destin creat să fii mai dement şi decât mine alungă-mi setea de sânge viu neoprită din mine. Acum şi moartea îmi dă aripi să mă desprind de trup, iar eu le înmoi în venin să nu le mai pot folosi. Dar noaptea îngerii îmi fură aripile când adorm în mine şi le pierd pentru totdeauna. Mă afund în propriul abis care e creat din iubire ce mă orbeşte în faţa vieţii. Încep să văd prin ochii tăi, gura ta e deja o parte din mine iar gândurile tale sunt şi ale mele. Te simt în fiecare pas din umbră, te aud prin adieri de vânt şi te văd în fiecare chip ce se întoarce înspre mine. Îmi pare rău că am plecat de lângă tine, dacă aş putea aş plânge cu lacrimi de sânge iubito. Te iubesc, eşti totul pentru mine dar în ritmul ăsta mort nu ştiu cât mai pot rezista. Aş vrea să vii şi tu aici, aş omorî doar ca să fii cu mine acum. Spune-mi măcar odată că încerci, vino acum şi printre lacrimi reci spune-mi că mă vrei cu adevărat. Renunţă la acele gânduri negre, te rog, până nu e prea târziu. Nu mă alunga doar pentru că mă iubeşti dar nu poţi să renunţi. Îmi potolesc dorinţa de tine din gânduri scurse din iubire şi picurate cu sânge inocent. Aud în mintea mea strecurată prin nebunie cum îmi şopteşti iubirea ta plină de pasiune şi dorinţă, dar tu nu eşti aici. Într-o clipă mi-au trecut prin minte toate amintirile cu tine şi abia atunci mi-am dat seama că tu chiar eşti diferită faţă de celelalte. Eşti deosebită într-atât încât îmi eclipsezi imaginaţia. Abia acum îţi calc cu adevărat pentru prima oară în lumea ta. E atât de bine aici, e atât de frumos dacă te poţi lăsa purtat de val, dar cred că eu nu mai pot face asta acum când simt moartea atât de vie în mine. Printre bătăi absente ale inimii mă agăţ de viaţă ca un nebun ce nu vrea să se dea bătut dar simt că mă pierd uşor în moarte. Iubirea mea e ca un drog iubito, iar în momentul ăsta am luat o supradoză şi e bine, atâta timp cât nu pier din nou în umbre reci ce vor să mă înconjoare. 3.

Trezirea din durere

Acum că nu mai sunt cu tine îţi omor destinul şi-l iau cu mine în iad să vezi şi tu ce viaţă am iubito. Îţi aprind flacăra stinsă a vieţii ca să simţi ce am simţit când eram cu tine. M-am săturat de atâtea lacrimi aşa că am să o smulg cu forţa pe ultima şi am să încerc să fiu din nou eu. Tu, cea care ai fost muză a morţii mele îţi mulţumesc că m-ai făcut să retrăiesc prin moarte. Aveam nevoie de asta, trebuia să mor iar ca să pot trăi. Încerc să închid în mine acest ultim capitol de viaţă cu gândul că nu se va mai repeta. Dar oare de ce nu pot, de ce mă gândesc tot la tine, de ce încerc să închid ceva deschis cu sânge? Sunt încă viu dar nu şi fără tine. Te-am ignorat şi ştiu că a durut, nici nu mai ştiu dacă te vreau, dar tot ce ştiu e că încă îmi mai creezi sentimente când te văd. Toţi îmi spun să fiu cu tine dar cred că e prea târziu, oricum nu ai fi înţeles niciodată cum m-am abţinut să nu-mi omor destinul doar pentru tine. N-ai să înţelegi cât de mult te-am iubit pentru că nu m-ai crezut niciodată. Acum că totul a trecut nu cred că îmi mai pasă, sau poate îmi place să mă mint ca să te pot uita. Tu, cea care mai făcut să sper că există un Dumnezeu, îţi mulţumesc că acum îmi dau seama şi mai mult spre ce fantasme false mă îndreptam cu mintea aproape răvăşită de iubire. Nici măcar nu mai contează a cui e vina, a mea sau a ta, sincer să fiu m-am săturat să mă tot gândesc la asta. Ţiam dat atâtea şanse pe care le-ai călcat în picioare. Mi-am ucis îngerul şi demonul de pe umăr ca să pot fii doar cu tine, nu cu vorbe spuse aiurea dar tu nici măcar nu ai simţit asta. Încerc să mi te scot din minte şi se pare că reuşesc, dar nu aş fi putut fără tine, fără cuvinte care mă rupeau şi mă trezeau la realitate. Am crezut că eram viu din nou când eram cu tine, dar atunci de ce oare mă simţeam mort. Poate pentru că încercai să mă omori uşor fără să-ţi dai seama, ca să mă aduci în stadiul în care eşti tu. Tu nu mai poţi trăi pentru că nu mai ai nici vise şi nici 29

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

speranţe, iar ca să poţi fi cu cineva îl aduci în starea asta doar ca să nu te simţi singură. Abia acum mă simt viu când nu mai sunt legat de o iubire ce mă durea, aşa că nu putea fi numită fericire oricum. Ştiu că toate astea dor dar crede-mă, pentru mine dor şi mai mult pentru că eu le-am trăit. Aş vrea să te scot definitiv din minte şi să nu mai mă gândesc la tine, nu mai vreau să fiu cu tine. Şi atunci de ce mă doare când spun asta, de ce nu pot încheia totul acum? Ştiu că e trist dar ceea ce am simţit pentru tine nu voi mai simţi aşa de uşor şi atunci încerc să nu îmi pierd amintirea ta cât încă mai pot. Închid din nou în mine ura ce mă apasă asupra ta, încerc să îţi ignor prezenţa dar încă te simt lângă mine, încă te văd că şi cum ai fi aici chiar dacă tu nu vrei să fi. Pleacă din mine, tu muză ce nu mă lasă viu şi încearcă să mă ademenească în lumea ei moartă. Nu mai îmi place lumea ta, nu mai vreau să fiu acolo pentru că doare şi durerea ta îmi provoacă răni ce nu mă pot opri din a-mi face rău. Aş vrea să-ţi mai pot spune multe cuvinte iubito, dar nu mai pot pentru că nu mai eşti a mea şi cel mai bine e că nu mai eşti a nimănui, altfel nu ştiu cum aş fi trecut prin toată lumina umbrelor doar ca să nu te mai văd. Acum că iubirea s-a evaporat în mii de bucăţele tot ce pot să-ţi spun e... adio, pentru totdeauna.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.8 Eșafod pentru mama

Lucia Bibarț (Arad)

Măștile se mișcau cunoscător, organizat ca-ntr-o procesiune. În economia de gesturi, nu ghiceai vârsta celor ce le purtau.Căutam febril indicii de orice gen despre oamenii din spatele lor.Căutam ..., ca să-mi temperez neliniștea.Și dacă era posibil, să mă ”împrietenesc” cu necunoscutul amenințător. În rigiditatea generală, doar extremitățile mascaților erau mobile: capul, brațele și picioarele. Mișcările bine articulate, sigure și puține. Capul executând stânga – dreapta cu expresia ascunsă sub masca albă, veselă sau tristă, brațele expunând doar palmele înmănușate alb și picioarele vârâte în bocanci grosolani și ciorâi, întunecați ca și pelerina ce le curgea larg peste corpuri.Un soi de ”kandoora” bărbătească musulmană. O clipă m-a vizitat gândul amuzant că masca,”kandoora” , bocancii și mănușile erau o combinație nereușită estetic.O combinație cel puțin ciudată.Ca oportunitatea acestui gând.Asocierea articolelor într-un tot neomogen vestimentar a constituit o primă lămurire asupra purtătorilor. Stăteam nemișcată în mijlocul lor, punctul stabil în foiala discretă, tăcută, ordonată și știutoare.Bocanci negri și mănuși albe.....Bocanci - bărbătești, duri, rezistenți, soldățești, un element al acțiunii, al vânătorii și al cuceririi terestre, orizontale și mănușile ...Se alăturau cu delicatețe, finețe și feminitate vrând parcă să anuleze sau să tempereze măcar, grosierul, brutalitatea încălțărilor.Pelerina neagră camufla perfect corporalitatea, ascunzându-i ”slăbiciunile” - comunicarea prin gestică -, lâsându-te într-o nelămurire continuă.Haina sfârșea cu glugă, un element care scotea veșmântul din zona modelului musulman străvechi și-l trimitea undeva în contemporaneitate, pe străzi, în curentul hip-hop, pop.Gluga disona cu tiparul, dar răspundea perfect nevoii prime. De camuflare. Iar pentru o deghizare desăvârșită venea masca, ascunzătoarea perfectă a trăsăturilor și a sentimentelor.Anonymous? - Femeie! Te lepezi ... M-a săgetat vocea tunată a uneia dintre măști. Doi ”soldați ”, pășind alături unul de altul, s-au apropiat purtând pe brațele întinse o frânghie ce mi-a atras impetuos privirea.Era o împletitură vegetală de liane - presupuneam !- din care ieșeau, ici și colo, frunzele încă proaspete.Împletitura era tratată ritualic. Alături de ea se odihnea o panglică neagră. Imaginea m-a panicat. Cumva justificând panica mea, nu foarte departe, s-a auzit ca întro naștere - cu sunet plin, rotund, expulzant - un zgomot ca o prăvălire muntoasă.O alunecare, o desprindere terestră gemând înfundat mi-a cuprins gleznele într-o îmbrățișare teluric senzorială.Gleznele mi s-au înfiorat, iar fiorul mi-a electrocutat trupul întreg, asociindu-se înfiorării din natură.Am închis ochii, ca pentru a mă apăra. - Femeie, te lepezi de bunul tău simț păgubos, de... ...răsunau vocile măștilor ce se apropiau. Apropierea lor m-a clătinat, iar alunecarea muntoasă mi-a urcat cuprinzător înspre pulpe.Lea înconjurat posesiv, reîntorcându-se spre tălpile goale, pironite în iarbă.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

A treia mască s-a îndreptat în pas cadențat, ceremonios spre celelalte două oprite deja în fața mea.S-a întors o clipă cu spatele, iar când m-a privit inexpresiv, fără ochi, avea deja panglica neagră în palmele albe. Mă aflam într-un minunat luminiș atât de calm și de verde, încât cu greu îți putea incumba teama, retractilitatea.M-ar fi îmbunat chiar, dacă în jurul meu nu ar fi pornit dansul măștilor.Și mai era ceva. În dreapta se ridica silueta unei construcții de lemn, deloc străină. Ceva similar mai văzusem undeva: în cărțile de istorie, prin albume, expoziții.Construcția lemnoasă, masivă, întruchipa o platformă pe care se ajungea urcând câteva trepte.O înconjurau margini simple tot din lemn.Un soi de balustradă.Perimetrul platformei era ”mobilat” auster: un dreptunghi solid înalt de circa doi metri, cu un cadru mobil terminat într-o lamă metalică. În același perimetru se afla oarece deosebit de funcțional, cred!. ...: un butuc și un satâr. Cinică opțiune! Imaginea m-a fulgerat și mi-am adus brusc aminte unde anume văzusem , pe viu, o astfel de construcție. La Cetatea Poenari din România, unde fusesem cândva în vizită.Incredibil! Edificiul din dreapta mea nu era nimic altceva decât unul medieval destinat execuțiilor din piețele publice: un eșafod! Într-o fracțiune de secundă panglica neagră mi-a fost trecută peste ochii. Mi-am simțit mâinile cuprinse de două palme reci și plasticate. Apoi am perceput textura prietenoasă , dar dură a frânghiei de liane. Țipătul meu bătând surd, aritmic în locul inimii, s-a izbit cu disperare de toți pereții interiori ai ființei mele căutând o ieșire.M-am clătinat, iar clătinarea pământului din afara mea și din mine mi-au apucat mijlocul.Alunecam silențios, crispat și neputincios. - ” Fată verde cu părul pădure.....” a apărut ca un suport din nicăieriul speranței, un vers cunoscut.Din desișul pădurii în care mă aflam sechestrată - domniță în exil -, îmi răsunau tot mai limpede, mângâietor, ritmuri haiducești pletoase, zbătându-se în goana cailor. Ropotul copitelor - percuție magistral stăpânită! -se armoniza muzical cu alunecarea muntoasă . - ”Cocoșii negri cântară,/Zorile nu se vărsară./Zorilor surorilor,/Nu grăbirăți a zorire..” . Alergarea de cai se articula .Ochii mei acoperiți deslușeau în zarea imaginației ceața codrului dezlănțuită de copite.Voci umane în corul răpăiturilor se împleteau ca frunzele din sfoara ce-mi împreuna mâinile la spate.Groaza mi se mutase din piept în tâmple, zvâcnind dureros în cercul cranian. -Te lepezi, Femeie? De rigori, de tradiții, de mecanisme, convenții și manierisme... Întrebarea îmi încorseta creierul și trupul ca o platoșă metalică, șuierătoare ca metalul copitelor răsunând tot mai cadențat, mai ritmat, sonor, în zbateri pletos- masculine. - ”Nu-mi este frică să mă împotrivesc și să iau atitudine/Veniți toți și dați-mi mâna/Vom merge pe acest drum împreună, prin furtună.” se împotriveau din întunericul veșmintelor mascații, în dansul ghicit funebru dimprejurul meu. Eram vânatul, iar strigătele cântate ale pletoșilor pribegi, singura mea scăpare.Ele și rockăitul, clocotul copitelor. ”Cocoșii negri cântau...” ... toată încrederea din cântecul codrului pălea, se năruia în rotundul horei mascate. - ”Vom merge pe acest drum împreună...” Coloana m-a abandonat moale, ca un cartilagiu ce se fluidifică, și-n căldura scurgătoare ce m-a cuprins am perceput o frază. Ultimă. Rostită de o voce șocant de cunoscută: - Cu tata va fi mult mai ușor!....

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 9 Un moment astral

Constantin Gherasim (Montigny le Tilleul - Belgia)

Aveam 25 de ani când ... am avut parte de un, hai să-i spunem, ”experiment!” ... vă voi povesti despre ce a fost vorba dar, voi păstra secretul asupra unor detalii ”picante!” Trebuie să vă spun că toată viața am fost aras de mister, de ”ascunsul” care e ste peste tot în lumea noastră, îmi plăcea să descopăr secrete, chiar și acolo unde nu existau! să umblu prin locuri ”curioasse”, pe drumuri ascunse și mai puțin umblate, să rătăcesc prin păduri, dese, de multe ori, prin care abea te puteai strecura, de a zăbovi pe sub tufe, odihnindu-mă, de a pătrunde în casele părăsite și dărăpănate chiar, de a merge prin cimitire şi de a intra în cavouri ... Dar cel mai mult mă atrăgeau ”podurile”, podurile caselor ... acolo era prezent misterul, plin de lăzi, cufere de toate formele și mărimile, pline cu obiecte vechi și ”curioase”, cărți diferite, rafturi cu obiecte care mai de care mai ciudate, papuci vechi, cercuri uitate și, acum, nedorite, mingi dezumflate, unelte care nu mai erau folosite .. toate claie peste grămadă și totul acoperit de praf. Era o penumbră care învăluia totul, podul transformându-se în ceva magic, ceva la care reveneam mereu și mereu, pentru că mereu descopeream câte ceva ”nou!” și aveam poduri, câți vecini existau, nu cred să fi scăpat vreun pod, ”nevizitat” de noi - eram doar trei copii, vecini și prieteni buni! Ce vremuri ..dar și ce poduri!!! Ceva mă atrăgea în acele locuri și, trebuie să o spun, mă simțeam bine, extraordinar de împlinit, ceva ce mă liniștea, chiar dacă, de multe ori, o mărturisesc, îmi era teamă, un fel de frică, pentru că ”necunoscutul” îți provoacă frică totdeauna!, de ce puteam găsi, la ce mă puteam aștepta ... Curiozitatea și dorința de mister m-au mistuit toată viața, s-au ținut scai de mine! Pe la vârsta aceea, experimentam dragostea și iubirea, vedeți, eu cred că este o diferență clară între cele două noțiuni și nu insist de loc, pentru că vreau să vă povestesc ”experimentul... Și totuși...voi adăuga ceva, necesar - la început, într-o relație, este dragostea, celebra ”îndrăgosteală” ... cînd zbori, simți fluturii în stomac, nu vezi defecte ci doar calități etc, etc .... apoi, când are loc actul sexual între cei doi, ”ceva” dispare, dragostea se transformă în altceva, poate în ceva mai ”serios”, poate în ceva mai mai trainic ...să fie iubirea?, poate! ... dar, din punctul meu de vedere, dispare ”IDEALUL DE IUBIRE” - adică, iubirea împlinită, dusă până la capăt, te face să pierzi ”idealul feminin!”. Poți compune poeme de dragoste, poezii de iubire, povești despre frumusețea femeii, doar atunci când nu ai avut de-a face - înțelegeți ce vreau să spun!, cu o femeie, pentru că dispare ideea de mister a femeii, dorința de a o avea, căutarea de mijloace pentru a fi în apropierea ei, s-o simți, să-i miroși pielea, să o admiri ca pe o icoană! Nu știu dacă m-am făcut înțeles dar asta este și așa simt eu! Hei, zic să continuăm! În preumbările mele prin Iași, orașul în care m-am născut, în care am crescut și în care am sărutat prima oară o fată ... a venit, la un moment dat, la mine, o țigăncușă cu un text prea bine știut - ”Boierule, dă-mi și mie un leu, hai că te văd om frumos! și bun” ... însă, felul în care rostea cuvintele, poate glasul ei care îmi aducea aminte de ”ceva”, m-a făcut atent și mi-am îndreptat privirea spre ea - era o țigancă tânără, să tot fi având 16-17 ani, brunetă, 33

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

cu un păr mai ceva decât pana corbului, care-i cădea frmos pe umeri ajungând până la jumătatea spatelui, cu o piele albă, perfectă (de unde până unde piele albă în neamul lor, care are, de obicei, pielea măslinie, tuciurie!), dar ceea ce m-a uluit, a fost frumusețea ei! Un oval pefect al feței, ște sprâncene mari, care tronau, frumos arcuite, deasupra unor ochi - nu o să vă vină să credeți ... ALBAȘTRI! - ochi vioi, plini de ceva misterios, ochi care te pătrundeau până în suflet,da, ceva foarte curios la fetele din neamul lor, un nas micuț și frumos și o gură, vorba aceea - ”fraga câmpului”, o gură, îndrăznesc să spun ... pefectă, cu niște buze cărnoase, pline, de un roz angelic. Era, credeți-mă, o frumusețe, era ca un boboc al unei flori neștiute de nimeni, o frumusețe care trebuia și putea să facă tema unui tablou! Pentru niște momente, destul de lungi, am rămas privind-o, ca omul care vede pentru prima oară Turnul Eifel ... m-a trezit din admirație, rugămintea pe care ”minunea” din fața mea, o repeta! Mi-am revenit și am început o conversație cu ea (oare despre ce?), am băgat mâna în buzunar după bani, între timp, deplasându-ne. I-am dat 100 de lei, cea ce era prea mult, ca să văd reacția ei - ori îi lua și fugea, ori rămânea și , în acest ultim caz, era perfect pentru mine, pentru că, în minte îmi încolțise o idee cu adevărat neobișnuită ... să-i cer să ”meargă la mine acasă!”!!! Cred că vă minunați de sinceritatea mea, dar ăsta sunt eu - sau ăsta eram eu - dar așa s-au petrecut lucrurile și toate au fost de demult, de ani și ani de zile și, vă rog să mă credeți că nu mi-e de loc rușine! În tinerețile mele eram mult mai curajos ca acum, când parcă s-a pus praful pe mine, așa că i-am propus direct să meargă la mine acasă și să rămână peste noapte ... și, mi-a răspuns după un timp de gândire, timp în care ochii ei erau cufundați total în ai mei, iar mintea ei era concentrată la ceva, destul de intens, pentru i-am văzut încruntarea ușoară a sprâncenelor. Se uita lung la mine, dar parcă trecea cu privirea ei cuminte, prin mine, parcă se uita undeva în viitor, oricum, undeva departe ... nici nu mai era acolo, cu mine!!! Ne oprisem și ne uitam unul la altul, cu curiozitate, cu dorință, cu un interes vădit din partea mea, ea având o privire calmă, ca și cum i-aș fi propus să mergem și să stăm pe o bancă, cu o privire caldă, care mă învăluia, cu un interes nedisimulat, pentru mine, se vdea acest lucru și se și simțea. Așteptam tăcut răspunsul ei, bineînțeles că nu credeam într-unul favorabil, dar, așteptam. Cred că a văzut, nu știu cum, speranța din ochii mei, un interes care depășea curiorizitatea, poate dorința, dragostea și admirația pentru ea, pentru ființa umilă care se credea și toate au făcut-o să răspundă favorabil. A râs când a văzut fața mea uluită, a râs cu poftă, dezvelind niște perle, pe care le avea în locul dinților. Am mers la ”casa noastră”- era o casă pe care o aveam, împreună cu câțiva prieteni și unde veneam, fiecare dintre noi, când făceam vreo ”cucerire!”. Am ajuns, am intrat, ne-am așezat, am servit-o cu un coniac, pe care l-a băut cu poftă dar... era între noi un fel de stinghereală, sau poate doar eu eram încurcat ... Ceea ce a spus, m-a lăsat perplex - ”Pot să-ți spun pe nume, te rog ... știu că te cheamă Constantin și ... nu te uita așa de curios la mine, doar știi ce pot face unele dintre reprezentantele etniei mele!” Am repetat, cred, figura aceea uluită care a făcut-o și de data asta să râdă, ceea ce a detensionat atmosfera și dintr-o dată am simțit cum s-a șters acea stinghereală și, într-un anume fel, am devebit dintr-o dată ”apropiați!” A continuat - ”Constantin, eu merg la baie să mă spăl, apoi, faci și tu același lucru și ne întâlnim ... în pat!”. Bineînțeles că am încuviințat, dar, în mine eram, în mintea mea, total ”dat pe spate”, de vocabularul ei, de felul în care rostea cuvintele, era un vocabular ”elevat!”, fără nici un fel de greșeală și fără intonația proprie celor aparținând țiganilor, care-i diferențiază de noi. Vă dați seama cât eram de bulversat! Așa s-au petrecut lucrurile...... iar timpul petrecut ”în pat” ... a fost ca un vis, ca un vis frumos, ca un zbor prelung, planat, în care am reușit să trăiesc toate stările minunate ale unui act sexual pe care nu l-am mai repetat niciodată și care va rămâne ca o minune frumoasă, ca un dar primit ... de la cine? Această ”țigăncușă”, frumoasă ca o prințesă și minunată în totul, m-a făcut să trăiesc o adevărată ”MAGIE”, ceva special s-a petrecut în acel așternut, a fost, cred eu, o binecuvântare, pe care, s-a dovedit, că o meritam. M-am trezit într-un târziu, dintr-un somn dulce ... satisfăcut fizic, emoțional, sufletește. 34

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Parcă m-am născut a doua oară! eram ca un prunc care a primit viață. Ea, era alături de mine și ea trezită de curând ... privind-o ... am admirat-o pentru felul inefabil în care arăta, mi-am amintit ce s-a petrecut și cu un imbold venit de nu știu unde ... i-am mulțumit, sărutându-i mâna, cu dragoste și cu mult respesct, gest pe care l-a apreciat - ”A fost pentru prima oară, când un bărbat îmi sărută mâna, îți mulțumesc!” S - a sculat, am vrut să mă scol și eu, dar ea mi-a spus - ”Rămâi, acolo, în pat” ... și am privit-o cu nesaț, ca și cum nu aș fi văzut până atunci, o femeie goală! Știa că o privesc, poate de asta m-a rugat să rămân în pat, și se îmbrăca cu gesturi absolut normale, nimic obraznic, nimic trivial, nimic provocator. Parcă eram în RAI - o femeie perfectă, nu, un înger! îmbrăcându-se! e ceva de-a dreptul minunat! Apoi, mi-a spus niște cuvinte care și acum când mi le amintesc ... nu cred că au fost adevărate și, gândiți-vă, au ieșit din gura unei țigăncușe, o ”simplă” țigăncușă!” - ”Constantin, om drag și iubit, am văzut bunătatea care este în sufletul tău, noi doi ... trebuia, era scris să ne întâlnim și să petrecem împreună niște clipe de vis. Eu îți mulțumesc mult pentru ce mi-ai oferit ... voi ieși iar tu ... va trebui să nu încerci să mă cauți, nu mai putem lua legătura, totul s-a rezumat la aceste momente, magice, cu adevărat ... ne vom reîntâni totuși ... ”ÎN VIAȚA URMĂTOARE, CÂND... VOM FI ÎMPREUNĂ!” Te rog să-mi promiți că nu mă vei căuta!Adio!” Surprins total ... I-am promis, bineînțeles, eram ca vrăjit, eram ca sub efectul unei anestezii plăcute, nu-mi venea să cred cele auzite... A deschis ușa, a plecat .... și m-a lăsat din nou cu ”gura căscată” Totul ... se terminase!!! Stăteam culcat și mă gândeam la cele spuse de ea și .. nu-mi venea să cred, căutam să-mi imprim perfect în minte cele spuse de ea! apoi, m-am sculat, m-am îmbrăcat și, surpriză ... sau nu? ...... am găsit pe măsuță ”O SUTĂ DE LEI!” - era bancnota pe care i-o dădusem eu, o bancnotă care mi-a spus atât de multe și m-a făcut să-mi dau seama de cât de ”bogată” e viața, cât de puține cunoaștem și faptul că ne poate surprinde în orice moment, ne poate creea clipe de mister și ne poate face să trăim clipe cu adevărat magice! Nu o voi putea uita niciodată ... nici nu aș vrea acest lucru și nici nu aș putea ... nici nu știu cum o chema ... știu doar că a fost și nu cred că exagerez - ”UN MOMENT ASTRAL!” - al meu și numai al meu - al unui simplu muritor. Am avut șansa, fără nici cea mai mică îndoială, ca în viața mea să apară un înger, altfel nu se explică de ce nu am mai întâlnit-o pe ”țigăncușa mea adorabilă” și, credeți-mă, am bătut Iașul în toate sensurie, prin toate locurile, care mai de care mai deocheate, am umblat prin toate cartirrele și la toate orele din zi, și din noapte, am cunoscut oameni, tineri și bătrâni, de prin toate mediile sociale și nu se putea să nu o fi întâlnit! ... ”dacă ar fi existat!” Nici măcar o dată nu m-am gândit să o caut, așa cum îi și promisesem, am umblat pentru un singur motiv - să experimentez, să cunosc realitatea aceasta, destul de îndoielnică, să cunosc oameni, să devin mai bogat sufletește și, cine știe ... undeva într-un colț uitat al inimii mele, exista o fărâmă de speranță că o voi ”revedea!” Și, în încheierea povestirii mele despre dragoste și iubire, care de fapt a fost o experiență colosală, o experiență și o descoperire a faptului că viața nu e ceva obișnuit ci cuprinde în ea ... o doză apreciabilă de ”MAGIE!” - o mărturisire, sinceră - ”Abea aștept ... viața viitoare!!!

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.10 Spectru 2.0 Marius Adrian Răduță (Ploiești - Prahova)

Am sărit din căruţă, m-am întins puţin şi am pornit. Unchiul striga în urma mea spunându-mi să fiu atent, dar dintre noi doi, cel ce trebuia să-şi poarte singur de grijă de acum era el. Picura mărunt, iar stropii fruntaşi încercau să mă încetinească, dar nu reuşeau. Nimeni şi nimic nu putea să mă oprească. După atâta stat, corpul meu gemea după mişcare, cerea efort şi trebuia să-i dau Cezarului cei al Cezarului. Am început să alerg parcă înnebunit şi dornic în acelaşi timp. Ajuns în cele din urmă într-un punct mai ridicat, puteam să văd templul doar dintr-un anumit unghi, ascuns de ochii tuturor colindătorilor care mai treceau din când în când. Doar noi, călugării, ştiam unde să ne poziţionăm. Eram învăţaţi ca în caz de ne pierdem, să ştim drumul spre casă de oriunde ne-am afla în munte. Poate că ploaia a stins focul, dar fumul încă se ridica printre ţiglele acoperişului. Imaginea m-a înfiorat atât de mult încât corpul controlat ferm în orice moment mi-a tresărit. Am pus piciorul pe o piatră care a alunecat, iar eu am urmat-o tăvălindu-mă prin noroi, pietre ascuţite şi arbuşti pitici zgâriindu-mă şi sfâşiindu-mi carnea. În cele din urmă am ajuns înapoi pe drumul îngust, pe partea cealaltă, unde am fost lăsat lat de o piatră de care m-am lovit cu capul şi de o alta care m-a lovit în plexul solar, lăsându-mă fără suflu. Nu aveam ce face. Trebuia să continui, aşa că m-am pus pe picioarele care acum tremurau mai mult de frică şi nu din cauza căzăturii, continuând să alerg. Am alergat şi am tot alergat în disperare... - Lee! Maestre! Unde sunteţi?! Nimic. Doar sunetul ploii de pe ţigle. Am căutat în camere, am căutat la animale şi bucătărie. Nici la bibliotecă nu era nimeni sau în camera maestrului. Singurul loc unde nu căutasem era marea sală unde ne adunam cu toţii pentru antrenamentele comune. În timp ce mă apropiam, o explozie s-a auzit în locul care acum fumega, locul care mi-a mai rămas de investigat. Mă tot apropiam în disperare, iar când am izbutit să deschid uşa din lemn masiv, am văzut ceva ce nu-mi doream să văd vreodată. Ceva ce nu doream nimănui... Un miros de ars m-a lovit de cum am intrat. I-am văzut pe toţi prăbuşiţi, acoperiţi de răni şi sânge... - Nu, nu, nu, nuuu!!!! Băieţi?! Maestre?! CE S-A ÎNTÂMPLAT?!!? - M-m-mamon... F-f-fugi... Nu puteam să respir, iar fumul îngreuna vizibilitatea. Mi-a fost dat să văd oroarea de dinaintea-mi, să îl văd pe Lee care abia m-a strigat mai mult mort decât viu... Un potop s-a revărsat pe obrajii mei în timp ce mergeam printre morţi... Abia l-am recunoscut datorită înfăţişării şi nu ştiam ce să mă fac... - Lee!!! Vorbeşte-mi!! - F-f-fugi... Sunt încă aici... Te caută... - Cine?! Cine a făcut asta?! Cine mă caută?! Turbam de furie pentru prima dată în viaţa mea şi abia puteam să înăbuş câteva cuvinte, când deodată i-am auzit. Sau poate nu pe responsabili. 36

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Ucide-i pe toţi! Cuvintele parcă mi-au fost şoptite la ureche, dar tremuram prea tare ca să îmi mai pese. Tot ce era înăuntrul meu voia să se reverse: de la emoţii până la intestine şi mâncarea din ele. O senzaţie de trepidare mă izbise din plin. Afară s-au mai auzit două explozii aşa că am ţâşnit pe uşă ca să îi văd: trei dintre ei stăteau acum în faţa mea. Unul cu ochii şi părul alb, asemnător mie, iar ceilalţi doi păreau normali, cu păr castaniu şi ochii lipsiţi de expresie, negrii. Purtau aceleaşi haine, negre cu aceleaşi modele, deci trebuiau să fiu aliaţi. - Asmod, e aici. A ajuns. - MAMON!!! În sfârşit!! - VOI!!! O să plătiţi pentru ce aţi făcut. Pregătiţi-vă!! - Ucide-i acum!! Leviat, în spate, ascunde-te! Satna, pregăteşte-te! - Foloseşte-mă! - Pregătiţi-vă cât vreţi, fugiţi şi ascundeţi-vă! N-am să mă opresc! Am pornit cu pumnul de fier şi maxilarul încleştat de mânie către cel care a ieşit în faţă, cel ce-mi cunoştea numele. Aveam să-l lovesc cu o tehnică interzisă: Rokubōsei 25 sutorōku – Hexagramă: 25 de lovituri. Eram în distanţa maximă, iar când mi-am aruncat palma spre gâtul lui, acesta a disparut. În locul lui a apărut cel cu numele Satna, ale cărui mâini străluceau. O explozie m-a aruncat la pământ ca secerat şi acolo am rămas, neputincios, în timp ce ei se apropiau probabil să mă termine. - Eşti dur, călugăre. Nimeni nu a supravieţuit vreodată exploziei lui Satna. - Heh, a fost puţin deplasată. Pot să îl omor acum? - Înapoi! Nu am venit să îl omorâm. Mamon, eu sunt adevărul. Asemeni nouă, nu eşti om. Am multe să îţi spun. - La naiba cu voi! Sper să muriţi cât mai curând! - Nu ne permitem asta, dragul meu Mamon. Vezi tu, noi suntem zeii pe pământ. Am venit să te luam cu noi. Numele meu este Asmod. - Poftim?! Voi căutaţi să muriţi. Ce zei?! - În caz că nu ai observat, Satna tocmai te-a călcat în picioare. Într-adevăr. El tocmai disparuse din faţa mea de parcă s-a evaporat iar celălalt a apărut... Care-i treaba cu cei doi până la urmă?! - Lasă-mă să îţi explic. Ai fost martor la puterea unor zei. - La naiba cu voi! - Satna, fă-l mai ascultător. Când nenorocitul şi-a pus mâinile pe braţul meu drept, am simţit cum muşchii se rupeau, că vrea să mă ardă de viu şi nu mai dura mult până să îmi pierd cunoştinţa. Din nou, lacrimi mi se scurgeau pe obraji în timp ce urlam de durere, formând acum alte trasee prin noroiul de pe faţă. Deci, cum spuneam: zei. Satna are abilitatea de a crea explozii - Bakuhatsu , eu am puterea de a mă teleporta -Yuso , iar Leviat poate localiza persoane - Kenshutsu. Ei doi sunt creaţiile mele şi ... N-am mai apucat să aud continuarea. Să fi fost de la ameţeală sau nu, dar iar am auzit şoapte. Poate că erau şoaptele morţii. Am leşinat. - Foloseşte-mă sau mori! Acceptă-mă şi îmbrăţişează puterea! Aş fi vrut să mai am putere, dar eram prea secat şi fără vlagă. Aşteptam un miracol să se întâmple, ca însuşi Budha să vină să ne salveze… Dar era imposibil, aşa că am cedat. În acel moment am cum simţit o avalanşă de adrenalină se revărsa ca un potop asupra întregului corp. Cum parcă cineva mă apucase de braţe şi mă ridica. Cum toată durerea de până atunci a dispărut, iar în locul acesteia s-a restabilit energia. 37

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Strigă-mi numele! Eu sunt Kugeki! Eu sunt Voidul! - KUGEKI! M-am ridicat şi i-am surprins acum pe cei trei care stăteau la câţiva metrii de mine. Probabil credeau că m-au omorât. Puterea îmi curge prin vene. Tatuajul din palma stângă se înroşise şi avea un fel de mişcare circulară lentă care stătea pe loc. Vedeam cu ochiul stâng imaginile cărămizii, probabil de la sângele care s-a scurs când m-am lovit la cap. Aveam o treabă de rezolvat. M-am întins spre ei şi parcă încă mi se şoptea la ureche. - Kugeki: Absorbţie! Asmod a avut timp să se teleporteze înainte să fie prins, însă ceilalţi doi, Leviat şi Sutna nu au fost atât de norocoşi. Au dispărut pur şi simplu într-un fel de portal negru. Dezintegraţi. - Nu, nu, nuu!! Ce ai făcut?! Capodoperele mele!! - Îţi plătesc cu aceiaşi monedă! Pregăteşte-te! Imboldul de energie părea să se epuizeze repede şi durerea începea să revină treptat. Urma o bătălie a neştiinţei mele contra puterilor unui ciudat acum turbat şi orb de furie. Asmod ţipa şi avea de gând să vină la mine cu tot ce avea mai bun. Se teleporta atât de rapid încât abia reuşeam să îi ţin urma cu privirea. Ştia starea nefavorabilă în care mă aflam, plin de răni şi epuizat, şi sigur planuia să se folosească de asta pentru a mă termina rapid. Vocea interioară a dispărut dar acum un alt sentiment de nelinişte mă apăsa. Da, un altul decât cel de a mă apăra de un maniac. Trebuia să îl înving cu orice preţ. Învăţăturile maestrului trebuiau aplicate. Am închis ochii şi am inspirat adânc, relaxândumă şi încercând să îmi adun energie pentru un ultim atac asemeni celui precedent. În întunericul care acum îmi domnea peste privire, o flacără care pâlpâia slab apărea şi dispărea constant, dintr-un loc în altul. Era ciudat faptul că vocea inamicului se auzea cam din aceleaşi locuri şi atunci am făcut legătura: să fi fost abilitatea de localizare? Dar cum puteam să o folosesc?! Se aproapia, se pregătea şi l-am simţit când a vrut să dea lovitura de final. Ne-am prins unul braţele celuilalt şi ne-am folosit abilităţile unul pe celălalt. - Yuso: Transport! - Kugeki: Absorbţie! În acel moment, un fasciclul roşu a intervenit între noi iar sursa era săculeţul meu cu bani. Acesta provenea de la o piatră roşcată, care semăna cu cea pe care am recuperat-o... Oh, nu! Nebunul o fi încurcat ulcelele şi mi-a dat sacul greşit! Am simţit cum realitatea se rupe, imaginile se contorsionau şi orbitau în jurul nostru. Ne-am dezlipit mâinile rămaşi muţi, martori a ceea ce se întâmpla. Cerul a început să se descompună, apoi templul şi pământul, de parcă totul era o păpădie a cărei seminţe îi erau suflate. Într-un final au început să mi se consume mâinile şi picioarele asemeni împrejurimilor, în timp ce pluteam ca o epavă, zburând în neant...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 11 Locul de refugiu Milena Munteanu (Toronto Canada)

O doctoriță îmi spusese ca nu cumva să mănânc somon pe care scrie Atlantic Salmon. De ce? Pentru că sunt de fermă, nu sunt sălbatici și sunt chiar toxici. Tot ea mi-a spus să nu mănânc nici somon din Norvegia, că e poluat. - Și atunci ce să mâncăm? - Mănâncă somon din Alaska, mi-a spus ea. La vremea respectivă mi se păruse o judecată corectă, îmi și imaginam somonul înotând în apele limpezi și cristaline din sălbăticia Alaskăi, unde trăiesc nestingheriți, în apa pură a ghețarilor ce se topesc, acolo unde imensitatea locurilor hrănește chiar abundența lor, a somonilor. Într-un an am avut norocul să merg în Alaska și chiar mă gândisem cu jind la o bucățică de somon sălbatic, făcută la grătar. Să-ți lase gura apă. Aflu că sunt hoarde de somoni ce colcăie pe Copper River, unde se pot vedea cum urcă spre izvoarele unde părinții lor depuseseră icre. De acolo puii plecaseră spre marea cea mare, în care au trăit până la vârsta adultă, când ei înșiși trebuie să se întoarcă spre izvoare, să depună icre. Acum este rândul lor să parcurgă drumul spre rădăcini, să afle drumul de întors, începând din ocean, unde au de străbătut apa sărată, să treacă apoi prin apa dulce și să găsească, în drumul lor împotriva curenților, chiar izvorul de unde plecaseră inițial. Aflu că din cauza efortului pe care-l fac, asociat cu importanța misiunii lor, somonii ajung epuizați, ba chiar își schimbă forma corpului în așa fel încât să poată răzbate, să învingă obstacolele pe care le au de străbătut. Din vorbă în vorbă cu gazdele noastre de la hotelul din Anchorage, unde stăteam, aflu că în spatele hotelului curge un râu mititel, pe care urcă somonii. Am hotărât așadar să mergem lângă un pod de unde să vedem somonii sălbatici înotând în amonte. După câțiva ani petrecuți în ocean, somonul migrează spre izvoarele în care s-a născut. Acolo, slăbit de drumul lung, mai are doar o misiune. Să-și lase icrele. Și moare. Mergem așadar în spatele hotelului, la râul cel mic, cu apă până la genunchi, unde oamenii au găsit de cuviință să pună un baraj. În plus, au mai adăugat niște guri de canal pe unde se scurgeau, în același râu, deșeurile locuințelor lor. Mai mult, din cauza atâtor vizitatori ce vin să vadă somonii, se surpa terenul care tulbura apa. Erau semne care anunțau începutul unui șantier care să resolve toate acestea, numai că eu nu am înțeles soluțiile, ci am aflat doar problemele ce urmau să fie adresate... Poate că de acest proiect vor beneficia și somonii, dar știu eu dacă le va rezolva lor problemele? În plus, făbricuța de cuțite tradiționale “ulu”, plasată pe acest fir de apă, dădea cu fundul chiar in Ship Creek, acolo unde urma să așteptăm noi somonii. 39

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Ei bine, nu mă așteptasem să văd așa ceva pe drumul lor de întors spre izvoare…Constat astfel că avusesem niște așteptări idilice; ceea ce găsisem la fața locului era de fapt un peisaj semi-industrial, lângă maluri rupte ce amenințau chiar somonii pe care veniserăm să-i observăm la fața locului. Un lucru care mi s-a părut surprinzător, dar despre care mai târziu aveam să aflu că este caracteristic zonei, este că acolo oricine este invitat sa pescuiască. Aproape că te ia de pe stradă, numai că nu te imploră: Vino, domnule, și pescuiește! Nu ai undiță, nu-i nimic, îți închiriem noi una. Trebuie doar să plătești ceva modic să poți pleca cu un somon gras, care poate cântări până la 100 pounds, un pic mai puțin de 50 de kg. Eu nu am căutat undiță, dar am pus imediat mâna pe aparatul de fotografiat, eram înarmată să fac poze somonilor. Soțul meu nu a avut răbdare să aștepte sosirea lor, dar eu m-am încăpățânat, stând cu ochiul în obiectiv, la pândă, lângă pod. Asta nu m-a împiedicat să observ ce alte pregătiri se făceau în vederea apariției lor. Pescarii păreau să fie informați exact, la minut, despre momentul când trebuiau să apară somonii, ea fiind legată de flux, care făcea apa oceanului să avanseze în amontele râului. Vedeam cum apele mării urcă spre râu, și mă bucuram că urma să întâlnesc și eu, în sfârșit, somonii. Mai încolo, pescarii așteptau, nerăbdători; veniseră la întâlnire cu vreo două ore inainte de flux, să nu cumva să rateze momentul întâlnirii. Îi vedeam înarmați până-n dinți, cu momele, mulinete, tot tacâmul. Aveau cizme care să îi protejeze de apă până la turul pantalonilor. Somonii nu aveau de unde să știe ora la care vor descinde la pod, totul era în funcție de maree. Totuși pescarii anticipau, ei aveau așteptări clare și erau pregătiți pentru ospăț. La masă se invitaseră și pescărușii. Părea că întregii lumi i se făcuse foame de somon. Așteptam lângă pod când numai văd un cuplu drăguț, care intră în vorbă cu mine. El era băștinaș, indian, inuit adică, înalt și bine legat. Ea era tânără și blondă și împreună făceau un cuplu frumos. Mă întreabă de unde sunt. Eu le spun că vin din Canada. Ea atunci îmi spune că este din Toth. Eu întreb cu voce tare unde e asta. Ah, e tot în Canada, în Yukon. Încerc să explic, spunând că nu fusesem niciodată în Yukon și că nu știam zona. Ea trece cu vederea și mă întreabă ce planuri avem în Alaska. Îi spun că mâine vrem să mergem spre Talkeetna, iar ea îmi spune că drumul încolo este străbătut, la fiecare pas, de râuri pline de somoni. Ne recomanda să facem opriri cât mai dese. Eu le spun că intenționăm să mergem la parcul Denali, o rezervație națională, să vedem urșii grizzly. Atunci am văzut o umbră alunecând pe fața bărbatului: - Da, zice el, trist. Asta e ce fac turiștii… Ca să mă justific, îl întreb dacă el avusese experiențe directe, la prima mână, cu urșii, dar că pentru noi, restul lumii, astfel de tururi în rezervații naturale sunt singurele ocazii să ne apropiem de sălbăticie. - Da, zice el iar, căzut pe gânduri, acolo sunt în siguranță. Se referea la animale. Tânăra însă se revoltă: - Cum să fie în siguranță, când de fapt sunt protejate doar atunci când sunt în rezervația naturală? Ce se întâmplă cu ele în restul timpului? Ce, ele știu să citească, știu ele că sunt în siguranță doar în parc? De unde să știe urșii că dacă trec un hotar, lumea îi împușcă, că e mai bine să stea în zona desemnată conservării naturale? Sigur că nu știu, răspunde tot ea, așa că mișcă libere, circulă și în afara rezervației. Rezultatul este că în timpul sezonului de vânătoare pur și simplu animalele dispar. Protejate cum sunt, prin lege, în parcurile naționale. Ne mai și 40

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

lăudăm că le protejăm! Iar dacă mor, e numai vina lor, că n-au stat cuminți unde le-am spus noi, căci dacă stăteau în rezervație, nu li s-ar fi întâmplat nimic… spune ea, ironic. Apoi adaugă: - Vezi semnul acela, vezi un fir de la un mal la celălalt al râului? Vezi că toți pescarii stau la pândă în aval față de semn? De la acel punct în sus nu mai e voie să pescuiești. Din acel punct somonii au dreptul la viață… Asta, în caz că ajunge vreunul în amonte de fir… Asta mi-a adus aminte că în Hawaii văzusem The Place of Refuge, Locul de Refugiu. Un loc în care proscrișii, adică cei certați cu legea, se puteau salva de orice pericole. Un loc în care erau, în sfârșit, în siguranță. Totuși, nu oricine putea ajunge la locul de refugiu. Acolo ajungeau doar cei iuți de picior, cei ce erau mai rapizi decât gărzile regelui ce încercau să-i prindă. În caz că reușeau totuși să ajungă la locul de refugiu înainte de a fi prinși, răufăcătorilor li se iertau păcatele. Așa și cu somonii, dacă reușeau să avanseze în amonte, să treacă de toți urșii și de toți pescarii care îi pândeau lacom, dacă ajungeau dincolo de firul ce împărțea râul în două, se cheama că au ajuns și ei la locul de refugiu. Acolo mai puteau trăi o zi sau două, atât cât să depună icre. Dacă însă treceau înapoi, dincolo de fir, atunci puteau fi iar pescuiți…sigur, din vina lor, doar noi le spuseserăm să rămână pe cealaltă parte a firului, ce căutau în altă parte decât unde îi făcuserăm noi să stea? Acestea să fie condițiile în care trăiesc somonii cei mai protejați de poluările și agresiunile noastre? Nu vorbesc aici despre cei crescuți în ferme, care sunt otrăviți cu chimicale, nici despre cei din Norvegia, care se îneacă în poluanți, vorbim aici despre cei mai protejați pești de pe planeta Pământ, crescuți la sânul, în raiul Alaskăi. Cuplul cu care vorbeam îmi spune că alteori era plin de somoni aici, dar acum nu vedeau nici ei niciunul. Așteaptă un pic și până la urmă hotărăsc să plece, nu înainte de a-mi spune că ei locuiesc de fapt pe drumul spre Talkeetna. Ne-am despărțit prietenește și chiar la plecare ne invită să trecem mâine pe la ei…Ce oameni prietenoși, am gândit, poate că împrumutaseră din generozitatea și frumusețea locului în care trăiesc. Eu ce era să fac? Am hotărât să aștept, răbdătoare, să vină somonii. Toată lumea anticipa apariția lor, nu doar eu. La un moment dat am început să mă întreb ce dacă nu vor mai veni. Oare să mă fi înșelat eu despre oră? Dacă e așa, oare de ce stăteau atâția pescari la pândă, înșirați ca rândunelele pe sîrmă, de-a lungul malului? Să nu fi știut nici ei? Să fi venit la ora nepotrivită? Când mă uit la pescari, văd că se așezaseră jos. Păreau dezamăgiți. Aveau spatele încovoiat și mâinile le atârnau, blegi, de-a lungul corpului. Își pierduseră speranța. Niciunul nu mai pescuia, cred că și-au dat seama și ei că astăzi nu vor servi somon la masă, căci ora întâlnirii cu ei deja trecuse. Mie mi-a părut rău că n-am ajuns să văd somonii, dar în sinea mea m-am bucurat că ei evitaseră, prin absență, pericolele ce li se puseseră la cale. Constat că fără să îmi fi dat seama, eu țineam, de fapt, cu somonii. Mai încolo, însă, aud un chiot de fericire. Un om mărunt, cu cizmele de apă înalte până la fund, iese din râu cu un somon imens prins într-un cârlig. Pescarul radia de fericire. El va avea ce să pună familiei pe masă. O femeie cu doi copii mici îl aștepta la mal. Omul mergea spre ei, lăudându-se cu trofeul deabia câștigat, tuturor celor ce se uitau la el cu jind. Așa se face că unul dintre puținii somoni rătăciți pe râu fusese prins. El nu a avut norocul să ajungă la izvoarele de unde plecase când fusese pui. Din păcate, pentru el ciclul vieții se terminase pe drumul de-ntors, chiar la porțile locului de refugiu. A ratat, pe ultima sută de metri, 41

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

șansa de a crea viață nouă și de a lăsa o urmă în viitorime. La fel ca el, în acea zi nici un somon nu trecuse în amonte, dincolo de firul salvator. A doua zi urma să plecăm, dis de dimineață, spre Talkeetna, să aflăm ce viață duc urșii grizzly. Să vedem cu ochii noștri cât de protejați sunt în locul lor de refugiu.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 12 Trecere obişnuită

Ioan Corin Culcea (Ploiești)

De ce nu s-ar putea să mergi pe stradă, cu capul în jos, să nu ți se vadă decât capul plutind pe deasupra asfaltului, să îți concentrezi privirea asupra unui lucru oarecare, afundându-te involuntar in istoria acelui lucru? Oricine trebuie să învețe să plutească astfel prin infinita, miraculoasa materie, dacă vrea să dea la o parte crusta subțire de realitate imediată, să fie târât de adevărul intrinsec şi așa destul de relativ! Numai așa poți vedea sinucigașul pregătindu-se să se arunce dintr-un gol în alt gol, poți auzi de departe cântecele fluierate în surdină de inocenții aflați într-o cădere lentă, ambiguă, trezindu-se dintr-o dată singuri, inexplicabil de singuri, nedrept de singuri si neajutorați în mijlocul acestei vieți, descoperind că nu mai ştiu de unde să o reînceapă , fiindcă le este imposibil să își mai amintească precis de când au încetat să o mai trăiască, apoi încercând disperați să îi modifice povestea, să o îndrepte spre o armonie numai a lor, de falsă tendențiozitate! Şi de ce nu ar fi posibil să îți pui țeava pistolului în tâmplă, să apeși pe trăgaci, iar a doua zi să fii la serviciu, la ora 7, ca de obicei? Iată! În convingerea mea naivă, fără să dau răgaz privitorilor să se dumirească, iau pistolul, mi-l pun în tâmplă şi apăs pe trăgaci... Nu vă mirați! Trupurile lor, cu tot cu cap bineînțeles, se torsionează si își afirmă existența orgolioasă, prăvălindu-se cu zgomot pe podeaua lustruită. Auzise undeva că, atunci când vrei să îți dresezi voința, să numeri în gând până la zece şi să îți impui ca, la sfârșitul acestei cifre să acționezi, împins ca de un resort, de ceea ce ți-ai propus să faci. Dar, câte nopți de-a rândul nu își datorase această experiență slăbiciunii, ajungând să numere, nu până la zece, ci până la zeci de ori câte zece, mângâindu-se în cele din urmă cu siguranța fragilă, dar salvatoare pentru propriul orgoliu, in vulnerabilitatea legendară a femeii, privind-o pe Maria cum cum se dezbrăca în fiecare seară sub pătură, cu acele gesturi precise, sticloase, ireale , pe care nu reușise să le pătrundă niciodată, vorbind întruna, să îi îndrepte atenția spre ceea ce spune şi nu spre ceea ce face, iar el găsindu-și întotdeauna ceva de făcut, în așa fel încât să pară că nu se sinchiseşte câtuşi de puțin, dar simțind ridicolul dându-i târcoale şi producându-i un gol fierbinte sub stern... Tocmai pentru că prada venise singură, de bună voie şi atât de neaşteptat în bătaia puştii, se simțea uluit, nepregătit să o doboare. Noutatea depășea legile firești ale naturii, iar el nu era în stare să lupte cu aceasta răsturnare. Nu era un macho si nu s-a simțit niciodată un macho, [ poate doar la curse, unde alerga impasibil, golit de orice sentiment]. Se mulțumea, deci, să iş repete în gând ceea ce învățase, mai degrabă din experiența altora, decât din convingere: când nu i se da atentia cuvenita, femeia, iritata, lovita in orgoliul ei, va încerca singură să rupă bariera indiferenței ce o umilește... si aștepta pătruns de fiorul previzibilului miracol, mai ales că nu era chiar atât de neștiutor, încât să nu observe şi din partea ei aceeași dorință ascunsă. Si, întradevăr, într-o noapte, când speranțele lui se umbriseră de promiscuitate, miracolul se înfăptui, simplu, nesperat si nedrept de simplu, devorându-l până la ultima fibră, dăruindu-i acea încredere obraznică, implacabilă în forța orgolioasă a posesiunii, simplificându-i dintr-o dată 43

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

ideea oricărei acțiuni viitoare, de cucerire a unor noi redute, pană la acel unic gând devenit aureolă în scindarea propriei personalități. Apoi interveni obișnuința, coborârea spre ocupațiile firești, de zi cu zi, împărțirea in doi a pâinii, a ploii si singurătății, fără obligații sau promisiuni viitoare... " Hai sa urmărim pasărea aceea în zbor!"- îl ruga ea - ... "Dar unde o să ajungem" -întreba el- "pasările se întorc întotdeauna acolo de unde au plecat" ; femeia, însă, insista in nebunia ei: "Vreau sa zbor si eu puțin înțelege... pe urmă pot să mă întorc din nou pe pământ, pentru că nici pasările nu au cum să moară în aer!,,, Pentru tine viața e simplă, te învârți într-un cerc si trăiești încercând să eviți moartea... pe când eu vreau să mă apropii de ea şi s-o înțeleg, s-o privesc drept[t în față , să mă obișnuiesc cu ea, pentru a-mi putea alunga teama de mai târziu... O, nici nu îți dai seama cât de frumos e să zbori, cât de liber te simți acolo, sus, printre păsări! ... Râzi şi tu odată cu mine, plângi şi tu odată cu mine, urlă şi tu odată cu mine, închide ochii şi tipa o data lung, transfigurat, știu ca si tu ai nevoie de asta, toți avem nevoie de asta, măcar o dată în viață! Dar nu încerca să mă înțelegi nu încerca să afli prea multe lucruri despre mine!"... Codin, însă, încerca din răsputeri să o înțeleagă si chiar uneori avea impresia că o înțelege mai mult decât înțelegea ea că o înțelege... " Ești desăvârșită”, i-a spus într-o zi, având revelația idealului găsit în sfârşit.................................................................... ... Dar, după câteva luni, ea avea să zboare pentru totdeauna spre cer, spre libertatea atât de mult visată, fără să plângă sau să strige, fără să urle, supusă şi cuminte, obișnuită poate cu moartea pe care o privise atâta timp în ochi, încât aproape că îi devenise familiară, din moment ce era conștientă de boala incurabilă, pe care o purta în trup, odată cu iluziile ei, prin viața devenită purgatoriu palpabil... Cel ce este înghețat, ar dansa desculț pe jăratec, ; cel ce nu suportă singurătatea si tăcerea, strigă, dar strigă tot de unul singur, așa cum obișnuința de a ne teme de moarte strigă în singurătatea fiecăruia... Şi totuși, ne dăm silința să facem din moarte o sărbătoare o așezăm pe tron, în capelă şi o înconjurăm cu respect, pentru că "e singura dreptate absolută"! De ce? Pentru ca vizitatorii datornici să o trateze cu o tristețe ambiguă? Pentru încercarea timidă a unei intimități? Dar, cine renunță la viață, atunci când privește în ochi moartea barbară?... Cu toate acestea, eu mă duceam la mormântul tatălui tău. De ce? Mă simțeam eu însumi vinovat, că nu fusese niciodată de acord cu relația noastră? Mă duceam dintr-o datorie ascunsă? Aş minți! Mă duceam mânat de speranța ruşinoasă şi revoltătoare că te voi întâlni şi îmi smulgeam lacrimile îngânând versuri pentru tine. De multe ori, înfăşuram florile sau lumânările în manuscrisele mele, lăsându-le apoi acolo, ca mărturie a acestor treceri vinovate. O făceam cu premeditare meschină, fără să fiu cuprins de remuşcări, din moment ce nu îl plângeam pe cel mort, ci pe mine însumi, încât acum mă întreb de ce tocmai eu te-am făcut să îți pierzi echilibrul de pe sârma pe care dansai cu atâta grație, dezinvoltură şi siguranță? Sau, poate doar eu am sosit conştient că bărbații pe care îi contemplai de la acea înălțime ți se înfățişau cu pieptul sfâşiat, deschis, iar tu îți înfigeai privirile implacabile, limpezindu-i pe fiecare, cum ai limpezi o soluție prin hârtia de filtru, apoi venind vremea fiecăruia să se întrebe de unde atâta neobrăzare la tine? Dar, în cele din urmă, nu ne interesează decât ceea ce se vorbeşte despre noi înşine, aşa că, vorbeşte, femeie, vorbeşte despre mine, dracu s-o ia, de viață, cu cât pătrunzi mai adânc în ea, cu atât înțelegi mai puțin şi totul ți se pare din ce în ce mai confuz! Vorbeşte, spintecă-mă, numără-mi circumvoluțiunile creierului, acest laborator cu miros înțepător! Hai, e rândul tău, dar te previn, ai să ajungi la fibre ale căror zvâcniri nu o să le poți înțelege şi toată ordinea ta se va da peste cap, nu vei mai fi decât uimire şi urlet, urletul unei cascade, asurzitor, acolo, jos, unde talazurile se sparg unele de altele! Numai acolo privirea oboseşte, sus e o continuă curgere liniştită, ruptă de zgomot, pentru că noi, oamenii, avem blestemata ştiință de a separa dezordinea de linişte!... Aşa că vorbeşte, îți spun, vorbeşte fără teamă, căci eu nu pot sintetiza decât urletul sau tăcerea prăpăstioasă! Vorbeşte! Eu aş putea, în acest timp, să gândesc la cu totul altceva, pentru că sigur gândurile noastre se vor întâlni undeva!... 44

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Codin se întinse pe pat, își aprinse o țigare, apoi se răzgândi, se ridică şi începu să își scoată, fără grabă, lucrurile din valiză. Camera i se părea acum si mai strâmtă făcând câțiva paşi şi amintindu-şi imensul dormitor din cazarmă, veșnic mirosind a motorină şi a ciorapi nespălați, ce rămăsese gol şi inutil, ca o baterie descărcată, așteptând să fie încărcată din nou cu toate acele platitudini şi năluciri, cu trupurile bronzate, lucioase, sănătoase, mișcându-se cu siguranța toreadorului din arenă; cu zgomotul rotund al zarurilor rostogolite pe dușumeaua din P.F.L. si privirile cuprinse de febra, ale jucătorilor; cu grupurile ascunse prin colțuri, vocile lor șoptite, disimulate de spaimă din cauza vinului băut în grabă, cu polonicul, vinul acela adus de la câțiva kilometri, noaptea, orbecăind peste câmpuri, singurul elixir, pentru care ei ar fi făcut orice: ar fi furat, si-ar fi vândut bocancii, hainele, pătura cu care se înveleau, pachetul de mâncare primit de acasă; vinul acela, antidotul uitării drogul încrederii în fericire, mai puternic si mai înnebunitor decât masturbația făcută în taină sau decât femeile după care fluierau şi urlau disperați, goliți de orice pudoare, din moment ce știau că nu le vor putea poseda vreodată; cu încăierările confuze si tulburi, până la sângele care le incita starea de libertate şi stăpânirea tacită, convențională; fuga cu masca pe figură, pe arătură, prin gropi, mărăcini şi noroaie, dusă până la epuizare, până la demență şi respirația sisifică, amestecată cu sângele țâșnind fierbinte pe nări, lipsită de șansa vreunui ordin de oprire... sau hainele civile, ascunse în podul dormitorului, cu care nu se puteau îmbrăca decât noaptea, tăcuți, cu mâinile tremurânde unite în mișcări iuți, segmentate, străbătând apoi distanțe interminabile până la primul sat, unde se putea dansa la un bal... devenind, în noile haine, ludici, volubili si plini de importanta, ignorând teama ca ar putea fi prinși, tunși zero şi băgați la arest; sala de mese, plină până la refuz, zgomotul castroanelor de aluminiu, resturile aceleași de mâncare, podeaua unsuroasă pe care alunecau de multe ori, în graba lor înfometată, spre ghișeul bucătăriei; dimineața cețoasă şi rece, când comandantul a țipat la el si l-a izbit peste ochi cu cartea pe care o ținea sub braț şi i-a smuls crucea agățată de gât, neînțelegând pe atunci de ce ar fi trebuit sa le ascundă... Vedea toate acestea ca pe un spectacol bine jucat, in care actorii se mișcau cu o naturalețe brutală, dar parcă, totuși de sticlă şi nu vorbeau nimic, ca într-un somn fără vârstă...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 13 Cu capul în... nori Dorina Pop (Timișoara)

Gândurile mele plâng. E o zi lejeră la serviciu, însă dialogul colegilor mă indispuse. Letiția urmează să plece în concediu la Londra, unde se stabilise fiica ei. Are o nepoțică de vreo doi anișori, pe care de abia așteaptă s-o îmbrățișeze. Ne arată poze cu micuța pe smartphone. Vincențiu, un împătimit al junglei africane, va lua peste cinci zile avionul spre... tigrii de Bengal. Andreea va zăbovi două săptămâni pe malul Mediteranei. Ascult și tac, ascunzându-mi starea tensionată în spatele dosarelor, care mă salvează pentru moment. De pe birou, micuțul ventilator îmi șoptește dezinteresat: Lasă-i să se laude! Eu îi las, dar o undă de invidie pătrunde în stomacul meu și așa încărcat de tot felul de... măruntaie imposibil de digerat. Eu, ca în fiecare an, voi pleca la mama. Monotonie, amintiri și vizite la cimitir, căci tata n-a binevoit să mă mai aștepte pe banca din fața blocului. Îmi iau pachetul de țigări și ies din birou fără ca vreunul din ei să arunce o privire spre mine. Pe hol, Ernest îmi zâmbește precipitat: – Aura, sunt așa de fericit! – Ce-ai mai pățit? Cuceriri... – A, nu fetele de data asta. Am fost inclus într-o echipă de alpiniști care va escalada vârful Mont Blanc. – Felicitări, curajosule! Spontan trupurile noastre s-au pierdut într-o îmbrățișare prelungă. Din coada ochiului, o lacrimă călduță s-a furișat pe cămașa lui Ernest. Va pleca cu el spre înălțimi. Mă desprind de aventurierul meu coleg, argumentându-i: – Plec la o țigară, dar încearcă să păstrezi secretul în birou până revin. – Nu pot. De ce? – Sunt niște lăudăroși și... îngâmfați. – Te-a supărat careva? – Nu. Poate am o zi mai proastă... Pașii îmi poartă trupul plictisit prin canicula istovitoare. Mai am puțin și bifez destinația. Urc în grabă treptele din fața instituției bancare și pătrund în interior. Răcoarea mă izbește plăcut. Îmi iau un număr de ordine și mă așez cu fața la tabela electronică. Cu o privire furișă, analizez numărul meu. Zece persoane sunt în fața mea. Deschid poșeta și caut tabelul cu reeșalonarea ratelor. Îl analizez atentă și calculez imaginar câți bani îmi mai rămân. Oftez. Totuși am suficient pentru un bilet dus-întors până la mama. Când voi reveni din concediu, peste două săptămâni, cardul îmi va fi realimentat cu următorul salariu. Și apoi iarăși: facturi, rate, păpică. Într-un cuvânt – subzistență. Cum am ajuns aici? Mai are importanță... Dacă n-ar fi existat acea zi fatidică a accidentului, poate azi plecam la Paris și-i expediam mamei o vedere. Vise rupte, acum doi ani, în impactul celor două mașini. Bine măcar că am scăpat cu viață, celălalt șofer a dispărut printre nori. Ancheta a stabilit faptul că eu aș fi fost de vină. Într-un 46

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

cuvânt, adevărul s-a agățat de o creangă uscată. Doar peste trei ani mă voi elibera de povara financiară! Suma stabilită de instanțele judecătorești pentru achitarea mea a fost mare. Defunctul are doi copii minori și soția n-a acceptat doar sumă fixă și... cash. Am făcut un împrumut, semnându-mi astfel eliberarea. La șocul meu nu s-a gândit nimeni. Bani, bani și iar bani. O viață s-a risipit din neatenția mea și mă doare, dar cum pot acești bani înlocui un soț, un tată, nu știu. Firea umană e lacomă și imprevizibilă. Se anunță următorul client. Mai sunt trei persoane în fața mea. Ridic privirea spre luminatorul băncii și simulez o dezertare. Închid ochii și evadez, luându-mi gândurile de mână. Alerg, fug de mizeria umană. Destinația? Greu de precizat. Poate pentru început voi face o vizită dincolo de nori, căutându-l pe cel căruia i-am rupt involuntar firul vieții. Se cade să-mi cer scuze personal. Bâr, e mai frig aici decât pe pământ! Dar orice rău este înspre bine. Măcar am scăpat puțin de caniculă. Mă împotmolesc într-un nor nărăvaș și staționez derutată. Nici norii nu mă suportă? Deschid ochii și îl văd pe tata. Vreau să-l îmbrățișez, dar se opune întinzând o mână în față. Ar vrea să-mi transmită ceva, însă nu înțeleg. Mă apropi de el, dar în momentul când aș fi putut să-l ating dispare. Agitația din instituția bancară mă reașează, cum s-ar spune, cu picioarele pe pământ. Tremur. Plimb puțin privirea de pe bilețelul din mâna mea pe ecranul luminos. Sincronizare perfectă! Eu urmez la rând. Mă ridic și mă îndrept spre ghișeu. Restul... e rutina lunară de golire a buzunarului. Am lăsat orașul în urmă. Trenul aleargă sinuos și gălăgios spre o altă gară. Puținii călători par obosiți și plictisiți. Cu trei banchete în fața mea, un tânăr cufundat în lectură transmite un aer de inteligență reflectat de lentilele propriilor ochelari. În dreapta mea, o puștioaică trimite mesaje pe instagram. Undeva în spatele meu, manelele au început să facă concurență ritmului roților de tren. Am înțepenit stând pe inconfortabilul loc din vagonul de clasa a doua. Era mult mai bine cu mașina, însă am fost nevoită s-o vând anul trecut când povara ratelor nu-mi delimita concret o altă variantă. Îmi întind picioarele sub bancheta alăturată și cerșesc cerului o eliberare, în timp ce pleoapele construiesc o barieră între persoana mea și ceilalți pasageri. Mă integrez rapid în lumea viselor. Zăngănitul roților de tren și pământul cu suspinele lui se pierd în ceață. Caut un loc, doar al meu, unde statutul de amfitrioană să nu fie șifonat. În propriul vis gândesc? Cred că sufletul nepătat s-a oferit să ia frâiele ființei mele în mâinile lui. Evaluăm împreună un punct terminus. Mama? Nu, e doar o alinare de moment. Fuga? E arma lașului și eu îmi asum și bune, și rele. Ce-ar fi dacă aș face o excursie (imaginară) printre nori. E o idee, dar cum ajung acolo? Să iau un avion? Din tren în avion și ținând cont de buzunarul meu gol, e cam greu. Optimismul lui Ernest îmi apare pe retină. Asta ar fi soluția. Escaladez un vârf de munte și de acolo până la nori e doar un pas... de urangutan! Trenul se oprește și o altă gară mizerabilă îmi face cu mâna, încurcându-se în itinerariile mele cosmice. În compartiment s-a reinstalat liniștea. Probabil cei care ascultau manele au coborât. Mă ridic și ies pe hol hotărâtă să-mi înec amarul în fumul unei țigări. Doi puradei, însoțiți de o pirandă, se suie în tren. Arunc o privire spre bagaje. Totul e ok. Trupeții se așează dincolo de ușă, lângă o bătrânică. Locomotiva dă semnalul de plecare. Revin la locul meu și închid ochii, încercând o evadare prin intermediul curajoasei mele imaginații. Simt cum plutesc printre norii ospitalieri căutându-mi liniștea pierdută. Un nor, și încă un nor rămân în urma mea. Fiind obișnuită să acumulez cât mai multă adrenalină, nu mai am motive să mă ascund sau să fug. Of, ce încăpățânat e norul acesta! M-a legat de picioare. Zâmbesc, smucindu-mă fără efect, până când prăpăditul de tren se oprește din nou. Aș fi vrut să mă blochez în acel nor. Deschid ochii și câțiva stropi de ploaie se așează brusc pe fereastra trenului. Lacrima norilor îmi șoptește că timpul visării se apropie de final. La următoarea stație trebuie să cobor. Îmi adun bagajele, verificând să nu uit ceva. Lângă ușă, cei doi țigănuși fac gălăgie acompaniați de mama lor. 47

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Controlorul trece pe lângă ei parcă ar fi inexistenți. Realitatea de lângă mine îmi indică faptul că m-am reîntors în mizeria umană plină de neprevăzut la tot pasul. Cu ochii deschiși încerc să cenzurez propriile trăiri. Unde e mai bine? Aici, pe pământ, acceptând și înfruntând totul sau... sus? Greu răspuns. Ar trebui să învățăm să plutim pe pământ, prin propria viață, fără să ne lăsăm afectați de bruiajele semenilor noștrii. Viața e o zbatere continuă la finalul căreia ne așteaptă nu norii, ci eliberarea. Cursul vieții dacă ar fi lin, monoton, ne-am transforma într-o plantă care așteaptă apatică niște stropi de ploaie. Plictiseala ne-ar învălui existența și zbuciumul s-ar muta în amintire. Trenul încetinește și în același timp simt cum gândurile mele pășesc pe calea optimismului. Undeva, pe tristul peron al gării, mama pregătește un zâmbet călduț. Dorința de a fi om se zbate în mine explodând. Știam de ceva timp că sunt într-o ureche, dar astăzi mi-am descoperit o altă calitate – dorința de a fi cu capul în nori. Totul este posibil, însă e bine să nu ne blocăm în starea respectivă pentru a gusta câte puțin și din iubire, curaj și de ce nu din împliniri. Arunc geamantanul pe o bancă din fața sălii de așteptare și alerg s-o îmbrățișez pe ființa care mi-a dat viață. Frânturi din copilărie se interpun între noi și beneficele mângâieri. Tristețea dispare, precum noroiul de pe șosele, lăsând loc dulcegăriilor existențiale care clădesc zi de zi bucurii din lucrurile mici.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 14 Semne Dumitru Hriscu (Hărlău - Iași)

Alături de credinţă, nădejde şi dragoste, curajul dă putere credinţei, nădejdei şi dragostei creştine. Nicolae Steinhardt - Jurnalul fericirii Era la mijlocul Făurarului. Noaptea se tolănise deasupra gospodăriilor ascunse în mormanele de zăpadă îngheţată, urzind aspre pedepse oamenilor care s-ar fi încumetat să-şi părăsească laviţele încălzite de focurile straşnice, ce-şi aruncau ocheade printre ochiurile de geam, acoperite cu broboane de promoroacă. Ileana Hriscu îşi numără pruncii adormiţi după zarva zilei: Maria, fata cea mare, care tocmai împlinise treisprezece ani, tocmai ce lăsase ghemul de lână ţigaie, îşi încovoiase trupul subţirel pe patul încropit lângă laviţa cea mare, unde se aciuase și Ileana, de nici cinci anișori, Vasile și Ion, alături de fratele mai mare, Ghiță, îşi făcuseră loc pe cuptor, Anica, fata cea mică, frământată de vise zbuciumate, nu se lăsase dusă de lângă fusta mamei, iar, cel mic, Petrea, aşezat în covăţică, îşi pironise ochii mari în tavan, gângurind, în răstimpuri din ce în ce mai dese. - Culcă-te, Petrică, îl luă în braţe mama, începând să-l legene încetişor, înduioşându-se de sforţarea copilului de a deprinde primele cuvinte, căci mâine o să fiu cheaună de somn! Din dosul ferestruicii, luna îi trase o căutătură semeaţă, ascunzându-se, deodată, îndărătul goanei zbuciumate a norilor. Femeia îşi aminti de plecarea bărbatului la război: el se dădea mare, afişând, însă, un surâs stingher, în colţul gurii, încercând să rămână nepăsător la viitorul nesigur, în timp ce ea plângea de i se scutura cămăşuica de cânepă pe trupul deformat din pricina sarcinii. Vasile Hriscu o îmbrăţişă fugar, temându-se, parcă, de privirile pizmaşe ale bărbaţilor chemaţi să lupte pentru reîntregirea ţării, apoi, îi auzi, pentru ultima oară, glasul voit mustrător: Ce să-i faci, Ileană, dacă n-ai vrut să facem mai mulţi copchii... rămâneam şi eu acasă, ca vecinul Costache! Ca o nălucă, astrul nopţii se desprinse din încolăcirea vicleană a neantului, poposind deasupra casei vecinei Maria. ,,Sărmana, i s-o prăpădit, de tânăr, bărbatul!’’ îşi aminti femeia, înfiorată de gândurile negre, care-i năpădeau, în dese rânduri, toate simţurile. Rămăsese ţeapănă, cu ochii ţintă la icoana Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, uitând, parcă, să mai respire, ca o stană de piatră înaintea puhoaielor primăverii. Gânguritul pruncului o trezi din freamătul chinuitor al speranţelor deşarte. Se închină, până la pământ, apoi, se aşeză pe laviţă, pregătinduse să-şi hrănească mezinul, în timp ce lumina lunii licărea printre ochiurile geruite, chemând, la joacă, flăcările neastămpărate ale focului din vatră. Încercă să stea trează, înfiorată de buzele nevinovate ale fiului cel mic, căutând să dibuiască chipurile îmbujorate ale celorlalţi copii, albul cuptorului, lucirea grinzilor de lemn şi cusăturile macaturilor de pe pereţi. ,,Uite, trandafirii roşii i-am făcut pentru tine!’’ se lăudă ea, aşteptând, 49

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

înfiorată, ca bărbatul să se bucure. El zâmbea, în colţul gurii, şi, ridicându-se încetişor, o luă în braţe şi o aşeză pe laviţa cea mare. ,,Vasile, o să simtă copchiii!’’ murmură femeia cuprinsă de dorinţă. ,,N-ai tu grijă, că-s rupţi de oboseală, după alergătura de astăzi!’’ o linişti bărbatul, trăgând ştergarul, cusut cu fir subţire de matasă, care ascundea icoanele sfinte. Din dosul casei, se auziră bătând câinii. Ileana se ridică din pat, cu urechile lipcă, ascultând volnicia crivăţului. ,,Pesemne că iar au venit lupii în sat!’’ se nelinişti ea, amintindu-şi de slovele din ultima scrisoare a bărbatului: ... Zăpada se înroşise de sânge, iar, în jurul meu, totul era cufundat în tăcere… auzeam numai hăuliturile stinghere şi prelungi ale câinilor de pripas… m-am crezut mort în tăcerea nefirească de afară… ,,Bogdaproste, că nu l-a luat Dumnezeu şi pe neica Vasile !’’ o îmbărbătă cumnata Catinca, care se frăsuia că nu mai ştia nimic de bărbatul ei, Mitruţă. ,,Aşa să fie?’’ nu se lăsă convinsă Ileana Hriscu. ,,Mai încape vorbă, l-or fi luat ruşii prizonier, dar sigur trăieşte?!’’ silabisi Catinca ultimele litere. ,,Al meu mi-o scris un cântec, amu o lună, şi de-atunci, Dumnezeu cu mila!’’ îngăimă tânăra nevastă, încercând să-şi amintească stihurile: I-auzi, mândro, trenul vine Şi mă ia de lângă tine, Plânge inimioara-n mine. I-auzi, mândro, trenul trece, Hai, mândro, de mă petrece. Ia uite-te cum trece Regimentul treisprezece… Femeia surâse şi, ferindu-se să-şi trezească mezinul, se ridică din aşternut, mângâie fruntea limpede a Anicăi, apoi, luă furca şi începu să toarcă agale, în timp ce mintea străbătea tărâmuri cunoscute din scrisorile bărbaţilor de pe front : Prut, Odessa, Sevastopol, Cotul Donului… O lacrimă i se prelinse în dreptul inimii, urmate de alte surate ale neliniştii şi tristeţii deşarte, apoi, hohotele de plâns îi cuprinseră trupul pipernicit de chinuri şi deznădejde. Pâlpâirile palide ale flăcărilor o aduseră în simţiri. Luă vătraiul şi scociorî fărâmele de jar, care săriră ca arse, scânteind întunericul adânc al sobei. ,,Îi rost de musafiri, astăzi!’’ nădăjdui femeia întoarcerea grabnică a bărbatului, pierdut, la limanul iernii, prin întinsele stepe ruseşti. ***** Din dosul glugilor de strujeni, Mihai Ciubotaru mai dădu ochii roată, iscodind toată adunătura de-o viaţă: oile rumegau liniştite, îngrămădite, din pricina rafalelor straşnice de vânt, în împletitura de stuf, găinile îşi sulemeneau penele colorate, doar-doar vor fi zărite de vreunul din cei doi cocoşi din bătătură, fumul se înşira, ca plasa unui păianjen, drept în sus, iar dinspre partea celor doi boi şi-a iepei sure nu mai trebuia să-şi bată capul, fiindcă îi fuseseră luate, de peste jumătate de an, din ordinul Înaltului Comandament al Armatei Române. Sili paşii, căci, în răstimpul odihnei crivăţului, i se păru că aude clopotele bisericii de la Pârcovaci. ,,Mai mare ruşinea, să mă aştepte babele la uşa bisericii!’’ se poticni omul într-un muşuroi de cârtiţă, răsărit, ca o bubă rea, pe întinderea firească a omătului. Şontăcăind, trecu de fierăria lui Vasile Daicu, închisă cu lacătul cel mare, semn că meşterul întâmpină şi el, cum se cuvine, marea sărbătoare creştină. ,,Nu-i port pică, fiindcă, dacă eram în locul lui, şi eu trebuia să fac voia Regelui!’’ medită gospodarul, amintindu-şi de plânsetele nevestei, când îi arătase petecul de hârtie, iscălit de către căpitanul Constantiniu, care dovedea că animalele îi fuseseră rechiziţionate, iar Statul îl va răsplăti înzecit. ,,Când, la paştele cailor?!’’ îl luă femeia la rost, în timp ce el se uita prostit la bucata mototlită de hârtie. ,,Când s-o sfârşi şi blestematul ista de 50

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

război!’’ îngăimă bărbatul, cu jumătate de glas, în timp ce femeia îl lăsă în plata Domnului, începând gâlceava cu orice lighioană ce-i ieşea în cale. Trei ani trecuseră peste lacrimile, oftaturile şi speranţele femeilor şi copiilor, iar pacea multaşteptată nu se întrezărea, căci nici ruşii, nici nemţii nu terminaseră toate armele şi proviziile, fălindu-se cu cine mai ştie ce isprăvi, în care mureau nevinovaţi mii şi mii de oameni. Intrând pe poartă, îl întâmpină hămăiturile căţelului pripăşit în ograda bisericii. - Marş, de-aici, potaie, se răsti paracliserul, zvârlind cu un bulgăre de omăt, că sperii oamenii! Ei, lasă, îl ameninţă badea Mihai, nu mai pupi tu nici o fărâmă de colac! Câinele scheună, parcă înţelegând gândul rău al omului şi se retrase spre uşa bisericii, aşteptând ca buna purtare să-i aducă un dar întreit. - Aşa, aşa, răspunse omul la hămăiturile aprige ale câinelui, parcă mie mi-e uşor, dar de unde să mai ia şi sărmanele femei făină de grâu?! Ei, se apără badea Mihai, asta să i-o spui tu Regelui… mai bine, du-te în audienţă la Mareşal, căci el taie şi spânzură în toată ţărişoara! Nu mai sta în calea mea, se supără bărbatul, prefăcându-se că-i aplică binemeritata corecţie, căci şi-aşa sunt, din cale-afară, de furios: după cum s-arată vremea, vom aştepta mult şi bine venirea primăverii, iar, până la întâlnirea cămeşii cu şiacul, Baba Iarnă ne va mai troieni cărările! ***** - Scoală-te, Anicuţă, că-ţi cântă cucoşul în prag şi-ţi ouă găinile în pestelcă! mârâi Costică Ciubotaru, trăgându-şi iţarii peste izmene. La vecina Ileana, tătă noaptea nu s-o stins lampa! - Are copchii mici şi se spărie de întuneric! răspunse molcom femeia, trebăluind, de zor, prin jurul focului. - Şi ce, se oţărî cântăreţul bisericii, noi n-avem?! V-am învăţat nişte puturoşi… - Ce-ai, omule, se interesă nevasta, nu ţi s-a hodinit cum trebuie băutura de-aseară? Taci, se stropşi ea, parcă nu te-am zăpsât când te-ai întors, după miezul nopţii? Păşeai ca hoţii cu care te-ai înhăitat… Mai mare ruşinea ce-ai ajuns, tocmai tu, care te dai mare credincios! - Ţi s-a făcut de-o scărmăneală, Anică?! se interesă, maliţios, dascălul, ieşind în tindă, pentru a-şi căuta căciula. - De-amu, de-atât oi mai fi bună, se răsti femeia, răsturnând zoile în căldarea cea mare, după ce ţi-am făcut unsprezece copchii! Mai lasă şi uşa deschisă, parcă-i vară şi-i plin hâjul de lemne… Ileana Hriscu are lemne pentru foc şi gaz de lampă şi ulei pentru candelă, chiar dacă bărbatul îi plecat pe front, de-asta îi lumina aprinsă tătă noaptea, nu mă fă tu puturoasă, căci nu te-am ales eu pe tine, ci dumitale ai venit la poarta mea! - Ho, moară stricată, bătu bărbatul în retragere, că nu ţin să mă cert la o sărbătoare aşa de mare! Am zis şi eu, doar n-am dat cu parul! - Vorbele spuse în şagă dor mai tare decât palmele, măi omule! Lasă-mă, se apără Anica, de îmbrăţişările hoţeşti ale bărbatului, căci, amu se scoală copchiii şi miorlăie după de-ale gurii! Măcar azi, când e rândul să vină şi părintele Budăi, la biserica noastră, cinstind cum se cuvine Întâmpinarea Domnului, să ajung ca să-i împărtăşesc înainte de a înfuleca vreun dărăb de mămăliguţă, rămasă de-aseară… - Am avut eu grijă, se făli Costache Ciubotaru, şi am dat-o la câini! Era o larmă, azi noapte, mai-mai să cred c-au venit lupii… - Voi hăuleaţi, îl ţistui, din nou, femeia, de v-auzeaţi până-n marginea satului! Mă mir că nu vi-i ruşine… Ce-aţi pus la cale, vreme de câteva ceasuri? se interesă nevasta, aranjându-i bărbatului gulerul şiacului. - Am sporovăit şi noi, ca barbaţii! o luă bărbatul în râs, aşezânduşi căciula fecioreşte. Am numarat vadanele şi le-am împărţit, după stare… 51

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Vezi că te aude Dumnezeu şi te lasă fără grai, îl îmbrânci Anica, ş-apoi, te-oi vedea cum îţi vei câştiga pâinea… Nu mi-i de tine, dar mi-e milă de bieţii copchilaşi! - Ho, se stropşi bărbatul, luând-o pe după umeri, că nu suntem pe timpul fanarioţilor! Ne-am luat şi noi cu câte o cană cu vin, apoi, bădia Vasile Daicu ne-o spus ce se mai întâmplă în lumea asta: ne-aşteaptă vremuri grele, fimeie! Ruşii i-or pus pe fugă pe ai noştri, care se retrag, amu, până la hotarele din răsărit, impuse de la începutul războiului… Tare mă tem că ne va bate Ivan la geam şi ne va băga în traista lui cea mare: Paşol na turbinca, tovarăşe Costache! - Halal barbat, suspină femeia, ţara arde şi lui îi arde de şagă! Să nu uiţi să-mi dai un pol pentru lumânări şi prescuri! îşi aminti, deodată, nevasta, dar era prea târziu, căci bărbatul ajunsese deja la răscruce. Vântul zburătăci vorbele femeii, iar Costache Ciubotaru se întoarse în loc, apoi, râzând mânzeşte, purtă în gând răspunsul: Banu-i ochiul dracului, Anică!

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.15 Telefono Azzurro Alexandra Raluca Niculescu (București)

-Ieşiţi din gară, traversaţi şoseaua, urcaţi scările…ah, aveţi grijă, că sunt ca vai de ele, şi pe urmă daţi de parc pe dreapta. Şi fix în faţă e o casă cu perdele albe, frumoase. Acolo e. Ea a mulţumit. Scările de piatră erau obosite, mâncate de timp şi de toate bagajele care coborâseră în grabă spre gară. A inspirat mirosul de frunze ude şi de pateuri cu brânză de la un chioşc. Se zărea deja clădirea cu perdele, s-au uitat fix una spre cealaltă şi ea a lăsat capul în jos şi a intrat în parc. Încă puţin, şi-a spus. Ştia cum arată parcul burduşit de zăpadă sau împânzit de iarbă sau pustiu în zilele geroase sau atât de viu în toiul verii. S-a aşezat pe o bancă de metal vopsit alb şi a trecut cu degetele peste dantelăria ei îngheţată. Încă ar fi putut să se întoarcă acasă, ar fi trecut în drum pe la brutărie şi ar fi spus că a fost să ia pâine. În fond nu se întâmplase mare lucru, femeile exagerează, auzea asta mereu, le place să facă din ţânţar armăsar, să despice firul în patru şi să se bage unde nu le fierbe oala şi pe urmă se miră. Poate era numai vina ei. După cinci minute intra în camera cu miros stătut şi trei cozi. Pereţii erau galben-portocalii, iar la bază aveau pictate flori. S-a gândit că vreun copil se jucase, dar dâra pensulei nu era tremurată, erau ca nişte poze luate dintr-un album, forme drăgălaşe dar reci. A întâmpinat-o chiar preşedintele organizaţiei, un bărbat de patruzeci de ani, cu un smoc de păr negru pe frunte şi o insignă rotundă în piept, pe care scria: Ionel Furtău- Organizaţia Dreptului La Telefonul Albastru. Roşu.Verde. I-a întins o mână păroasă, cu o brăţară de aur care se zbătea înainte şi-napoi, şi, în timp ce-i vrobea, îi zâmbea larg şi o fixa ca un şarpe cu ochi strălucitori. -Aţi făcut foarte bine că aţi venit la noi. O să aşteptaţi la coada pentru telefonul roşu, acolo, după doamna cu coc. Ştiţi povestea noastră, nu? Ea a dat din cap că nu şi şi-a frecat un umăr. Se uita curioasă şi speriată împrejur şi ar fi vrut să stea jos într-un colţ. O deranja mirosul încăperii şi şuşotelile neîntrerupte ale femeilor şi foitul şi îmbrânceala copiilor şi pantalonii kaki ai bărbaţilor cu picioare groase. Şi mai ales parfumul preşedintelui organizaţiei: era înţepător şi vedea cum particule de pe barba şi gulerul lui îşi luau zborul şi se agăţau de decolteul ei, se lipeau şi îmbibau bluza ei din poliester. Picioarele ei în locul ăla erau o greşeală, tălpile deja transpirate în sandalele fără toc nu-şi găseau poziţia şi încercau să se întoarcă spre ieşire. Fusese o prostie şi ce făcuse ea, atunci de ce n-ar fi şi reacţia lui? Una dintre femeile de la coadă şi-a scos cu zgomot un evantai de plastic din geantă şi s-a apucat să-şi facă vânt la subraţ. Un ţânţar îi dădea târcoale bărbatului împarfumat, care stătea prea aproape de ea. Poate nu vorbiseră suficient de deschis unul cu celălalt sau ea înţelesese greşit limitele sau ce voia el să spună atunci când spunea ceva şi pe urmă râdea. Măcar el n-avea mâna păroasă şi nu puţea a parfum iute. Vârfurile sandalelor i se îndreptau când spre coadă, când spre uşă. 53

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Unul dintre copiii din cameră s-a ridicat de pe ghiozdanul burduşit şi s-a repezit la fereastră şi a deschis-o cu o smucitură. Ceilalţi au râs şi au început să dea cu mâinile în toate părţile. Perdeaua s-a umflat puţin şi pe urmă a fost suptă de fereastră. S-au auzit claxoanele maşinilor şi o bătrână chemând oamenii să cumpere mere Ionatan din Cândeşti. -Eu am trăit în Italia, a spus preşedintele organizaţiei, la muncă serioasă. Ce vremuri… uneori mă întreb de ce m-am întors. Şi totuşi e orăşelul ăsta unde m-am născut, e cofetăria din capătul străzii. Nicăieri nu miroase ca-n cofetăria aia care încă face prăjituri ca altădată. Sigur o ştiţi, cine n-a înfulecat acolo un cremşnit sau o savarină? Şi sunt oamenii mei aici, e familia. Aşa, pe scurt: de-acolo mi-a venit ideea cu telefoanele. Există acolo telefono azzurro, unde sună copiii când au probleme, şi telefono rosa, la care apelează doamnele când parteneri lor sunt…mă rog, bestii, ce să mai. Dar nu puteam să copiez doar ideea, am zis să fac un pas înainte. Putem şi noi să inovăm. M-am gândit că aveam nevoie de o organizaţie care să garanteze drepturile tuturor, să nu fim acuzaţi de discriminare. Faci ce faci în ziua de azi, vrei s-ajuţi şi tot eşti acuzat de discriminare. Eh, şi atunci am pus unul şi pentru bărbaţi. Aici a fost baiul, că nu ştiam ce culoare să-i dau. Şi ce credeţi? a privit-o cu sprâncenele ridicate, iar ea s-a dat o jumătate de pas înapoi, a oftat şi a privit spre fereastră, dincolo de perdeaua prăfuită care se unduia, se înfoia şi se strângea, unde un cuplu se oprise acum şi se pupa, iar nişte copii alergau şi chiuiau. -Am ales galben iniţial, să fie roşu, galben şi albastru, dar pe urmă m-am gândit să nu fiu acuzat de cine ştie ce alte chestii. Trebuie să fii atent. Precauţie maximă în tot ce faci. Vrei să faci un bine şi ţi se dă la cap una-două. Şi atunci am zis: verde. E o culoare frumoasă şi nu mai erau multe din care să aleg. Ea dădea din cap şi îşi rotea ochii prin camera înţesată de oameni. Bărbatul a luat-o de mână şi i-a arătat coada din stânga. -Coada copiilor, cum spuneam. Dacă vă lungiţi un pic gâtul, deşi nu e nevoie, că sunteţi înăltuţă-a spus şi a măsurat-o din cap până-n picioare, oprindu-se asupra şoldurilor şi coapseloracolo, în capăt, se vede bine…vedeţi? a întrebat şi şi-a lipit umărul de al ei-, e telefonul albastru, mi-a fost greu să găsesc telefoane aşa mari şi frumoase, îmi plăceau alea de pe vremuri, cu disc şi găurele, când trebuie să bagi degetul şi să roteşti până la capăt pentru fiecare cifră…avea alt farmec să dai un telefon…ce vreţi, sunt un biet nostalgic. Vedeţi copilul cum vorbeşte? Ea s-a încruntat şi a privit băieţelul, care îşi mişca repede buzele, capul şi mâna care nu era ocupată cu receptorul. -Acolo spun ei tot ce le-au făcut părinţii. Apelul e preluat de oameni atent selecţionaţi, sunt în capitală, nu aici… iau măsuri, îi ajută cu adevărat. În primul rând îi încurajează, le spun un cuvând bun, să simtă că cineva e cu ei…ştiţi, aşa, ca o mângâiere. Mulţi, mulţi copii au fost ajutaţi, nu vă imaginaţi, toţi sunt speriaţi că-i bat părinţii, c-aud ţipetele lor, chestii d-astea. i-a indicat apoi coada din mijloc şi ea a oftat iar. -Aici o să mai aşteptaţi puţin. Câte probleme au femeile noastre…dacă sunteţi atentă, se aude de-aici glasul doamnei care se tânguie acum la telefon. Se-aude bine, nu? A auzit-o pe femeia care strângea cu o mână receptorul de i se albiseră degetele, iar cu cealaltă înconjura telefonul: ăsta nu e om, e un monstru, am răbdat, am tot răbdat, da’ cât? Un ban nu dă în casă, şi spurcat e când înjură, cum îl vezi de mic şi slab, o scârnăvie. Dă cât poate animalu’. A simţit că femeia care vorbea n-are nicio legătură cu ea: îşi vărsa oful fără niciun regret. Nu ştia dacă ea ar fi în stare să vorbească unui străin şi toată lumea să asculte şi poate să bârfească pe seama ei la masa de prânz. Erau totuşi ei doi şi viaţa lor şi promisiunile lor. Cum s-ar mai întoarce acasă după asta? E omul pe care l-a ales, e pielea lui cu pistrui care o fac să râdă, e mărul lui Adam pe care-şi pune ea uşor degetul şi el o lasă un timp, după care o muşcă, sunt palmele lui moi şi calde care aşteaptă răbdătoare în poală cât ea se învârteşte prin cameră, nervoasă de la serviciu, e chiar şi cămaşa lui în carouri, care are o gaură la coastă şi ea îi spune mereu c-o să i-o aranjeze, şi de fiecare dată se ia cu altele, pentru că de fapt îi place aşa, îi dă 54

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

un aer de copil. N-a zis el, cu gura lui puţin bosumflată tot timpul: s-avem şi noi o relaţie modernă, ca-n Bucureşti, ca-n Occident, fiecare să fie liber, să nu ne sufocăm, şi şi-a înfipt în joacă mâinile fierbinţi în gâtul ei, iar ea râdea cât putea, deşi o supăra treaba cu libertatea, că doar nu ca să fie liberă îl luase pe el, şi atunci de ce reacţia lui, şi dacă ar fi fost doar când i-a spus, înţelegea, dar sunt luni de-atunci şi el îi aminteşte în fiecare zi, ca şi cum liber însemna altceva pentru fiecare dintre ei doi, şi ea nu ştiuse să priceapă adevărul ascuns în cuvintele lui, şi mai ales în gestul lui făcut în joacă atunci, înainte. Cum să se asculte singură vorbind despre el şi despre ei doi? Preşedintele organizaţiei i-a arătat ultima coadă, la care erau doar doi bărbaţi acum: unul vorbea la telefonul verde, iar celălalt îl aproba dând din cap: ieri nu mi-a gătit. E posibil, donşoară drăguţă, că sigur sunteţi drăguţă, nu sunt eu bărbatul? Nu-s eu stâlpul casei? Nu merit respect? Că s-a săturat şi vrea la restaurant. Da’ ce-s eu? De-asta am luat-o? Ca s-arunc cu lopeţile de bani? Nu, să-i intre-n cap: vreau felul unu, felul doi şi desert. Şi să mai facă şi altceva, că mă enervez când apare mereu cu orezul ăla cu ciuperci şi-mi zice că e reţeta ei specială de rizotto nu ştiu cum. Ionel Furtău s-a apropiat mai mult de ea şi i-a şoptit, fără să-i dea drumul la mână. -Ştiţi că noi nu cerem bani aici. Suntem o biată organizaţie. Vrem să facem ceva pentru oameni, că vedeţi ce se întâmplă peste tot, în ţară, în lume. Dar telefoanele astea costă. Vă imaginaţi: apeluri toată ziua, plus oamenii de la capitală, care sunt altfel. Şi deci orice contribuţie e bine-venită. Dacă n-aveţi acum, nu-i nicio problemă… puteţi să donaţi lănţişorul ăsta aşa finuţ, de exemplu. Faţa ei era roşie, de la căldura dinăuntru şi de la cuvintele bărbatului. Şi-a eliberat mâna şi a pipăit lanţul. L-a desfăcut, l-a ţinut câteva secunde în palmă, apoi i l-a întins. El l-a apucat şi i-a zâmbit: -Uite-acuş vă vine rândul, să spuneţi tot ce vă necăjeşte. Apoi s-a îndepărtat şi a răspuns la mobil. În timp ce închidea uşa biroului s-a mai auzit: -Sigur că venim la capitală, vin cu grupul meu să manifestăm, să-i dăm odată jos pe corupţii ăştia. La telefonul verde, al doilea bărbat renunţase să vorbească, pentru că urmărea un meci de tenis pe celular. Se sprijinea de perete, asculta răcnetele jucătoarelor, le urmărea alergând pe teren dintr-o parte într-alta, urmărea lovitura mingii, care atingea zgura sau se împotmolea în fileu, şi îl aproba pe comentator când spunea ‘a noastră e-ntr-o formă de zile mari’. A surprins-o privindu-l şi atunci i-a explicat, cu voce tare: -Joacă cu rusoaica, cine s-o învingă…cum mai ţipă gagica asta. Una dintre femei şi-a scos din plasă un pachet învelit în aluminiu. L-a desfăcut tacticos: întâi un capăt, apoi celălalt, a dat ambalajul la o parte şi s-a văzut tarta cu caise. Copiii o priveau cu ochii mari şi gurile căscate, parcă toate capetele se avântau spre ea. Femeia s-a scuzat în timp ce arunca o privire rapidă în jur, fără să se oprească asupra nimănui: ‘e doar o gustare, am nevoie înainte’ a spus şi a rupt cu degetele durdulii o bucată, s-a aplecat puţin deasupra pachetului şi bucata a dispărut, apoi degetele au înşfăcat altă şi altă bucată pe care buzele le ascundeau pe rând, iar obrajii se mişcau în sus şi-n jos. Când a terminat, a adunat câteva firimituri rămase pe învelişul de aluminiu, a scos limba şi ele s-au lipit de ea şi au dispărut. A împăturit ambalajul, l-a pus la loc în plasă şi s-a scuturat pe bluză, deşi nu rămăsese nimic. După o jumătate de oră încă nu-i venise rândul şi, din când în când, pleca de la coadă şi se plimba prin spaţiul rămas liber. A intrat un băiat de zece ani şi s-a aşezat la coada pentru telefonul albastru. Câţiva copii din faţă au râs, şi-au dat coate şi l-au întrebat: -Tu ce cauţi, mă? Ionel Furtău ştia cumva imediat ce o nouă persoană îşi făcea apariţia înăuntru. A deschis uşa biroului şi s-a grăbit spre băiat. -Ce faci aici? 55

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Copilul a ridicat din umeri. -Stau la coadă. -Bine, bine…. Ea a fost curioasă şi şi-a lungit gâtul, s-a ridicat pe vârfuri şi s-a uitat în birou. La o masă lungă de lemn, cu o vază cu flori de plastic în mijloc şi cu trei ceşti de cafea, stăteau trei femei, dintre care două vorbeau la telefon şi toate trei căscau şi dădeau paginile unei reviste. Copilul s-a ferit de mâna lui Ionel Furtău, care a vrut să-i ciufulească părul în joacă. -Ce problemă ai tu? Zi. -Mama îşi face bagajul. A zis că pleacă. A zis că n-are de ce să mai stea cu aşa o jigodie. Că s-a săturat de toate fufele şi de toate înjurăturile. Da’ nu vrea să ma ia cu ea, că nu e loc la bunici. Toţi au râs şi preşedintele organizaţiei şi-a înfipt mâinile în umerii băiatului. -Ce-a zis maică-ta, mă? L-a luat de-un braţ şi l-a târât afară în timp ce copilul răspundea tare: -A zis că eşti cea mai mare jigodie şi că pleacă. Şi vreau să plec cu ea.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 16 Valea înălțării Constantin P. Popescu (București)

E o pasăre mică, cenușie, deosebită de o vrabie mai mare doar prin lipsa de agilitate a celei din urmă. Își are cuibul într-un cavou părăsit din cimitirul bătrân al orașului. La marginea cimitirului, în locuri demult părăsite, acolo unde mormintele se afundă și se confundă cu pământul, printre pâlcuri de mărăcini, de flori sălbatice și ochiuri de apă ivite după ploi, se întinde o vale lină. Oamenii o numesc valea plângerii, fără ca nimeni să știe când și cum a primit numele acesta. Mai totdeauna, pe vale se iscă un vânt ciudat, care urcă de jos în sus, în așa fel încât cel care ajunge pe culmea de sus a văii simte aerul urcând mai repede ori mai încet, mai calm sau mai furios, după anotimp. Vântul pare să adâncească tristețea care te cuprinde dacă ai avut răbdarea să traversezi întreg cimitirul și liniștea lui. Pasărea are mult de zburat peste întinderea largă a cimitirului, până când, străbătând valea, i se pare că e mai aproape de cer. Obosește, apoi se așază pe un ram, răsuflând greu. Dacă treci pe acolo, din întâmplare sau nu, nici n-ai vedea-o, atât e de cenușie și asemănătoare cu peisajul dezolant, trist prin pustietatea lui de viață. Îndeosebi vara, când arșițele pârjolesc întinderea văii, când toate ale pământului par să foșnească de uscăciune, de sete, cântecul păsării se pierde, pentru că nu e decât o șoaptă. Ea, pasărea, nu cântă atunci. Ascultă, printre tufișuri uscate, șuierăturile vântului, care urcă mereu, de jos, din plângeri vechi și uneori e deosebit de aspru. Își amintește de originile ei îndepărtate, când se înrudea cu păsările scumpe și rare, numite de oameni privighetori, mierle sau altfel. Acum, privindu-și trupul care pare sărăcăcios, se închipuie a fi o cenușăreasă din povești, însă e atât de sigură că nu va găsi niciodată stolul de păsări-surori care să-i ofere ajutorul, nici pantofii fermecați și rochia care să o ducă spre prințul din poveste, încât tace. Nu e tristă, poate din pricina trecutului drag ei. Ca și pentru mine, poate că singura ei salvare vine din memorie, din amintiri și nu se plânge niciodată. Zboară singură, niciodată în stol. Nu ar avea cu cine, pentru că toate păsările o ocolesc. Societatea lor născocește o sumedenie de lucruri neadevărate despre ea și asta o face să tacă din nou. Pare să fie prizoniera unui labirint cu pereți nevăzuți, cu o la fel de nevăzută ieșire, din care singura evadare cu putință e zborul. Nu mai crede demult într-o imaginară ieșire de siguranță, de rezervă. O ieșire de serviciu, cum am putea-o numi noi, oamenii. Și, urmărind-o tăcut, de atât de multă vreme, am simțit că pasărea e o întrupare adevărată, vie, a singurătății. A singurătății aici, a singurătății oriunde. Mi-e dragă, fără să știu de ce. De câteva ori, seara, am văzut-o în apropierea văii, alături de ciorile puternice, supraviețuitoare înnăscute. O chemau alături de ele și pasărea nu părea să creadă că asta e o chemare adevărată, omenească aș putea spune, dacă nu ar fi vorba doar despre câteva obișnuite păsări. Sau poate, dimpotrivă, despre una singură, deosebită, rară și cenușie, ascunsă în tăcerea ei timidă. Odată, uitat de timp în capătul dinspre vale al cimitirului, am simțit cum pasărea se așază pe umărul meu, ca și cum m-ar fi cunoscut - recunoscut - demult, ca pe un prieten la fel de tăcut ca și ea. Și eu, ca și ea, am un cântec șoptit, cel mai adesea dorit a fi neauzit, pentru că este un cântec al singurătății. Însă tocmai când aceste gânduri nu-mi dădeau pace, pasărea a început să șoptească la urechea mea, să cânte cum nu mai cântase de multă vreme și am înțeles deodată adânca tristețe a unui suflet înveșmântat într-un trup mic, cenușiu. 57

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Tristețea ei poate e aceeași cu tristețea mea, deși exprimată în altă formă, dar eu mă socoteam a fi - într-o zonă de orgoliu care cred că aparține educației pe care am primit-o - un om. „În cimitirul acesta toate visele dorm”, îmi șopti. „Eu sunt plămădită din cenușa vieților mele trecute, am ars înaintea focului, înaintea înălțării din labirintul acestor somnolente existențe părăsite.” Aflam, în clipele acestui cântec-șoaptă-spovedanie, că și eu locuisem până acum într-un labirint cu ziduri reale, la fel de nevăzute ca cele din labirintul păsării. Locuiam închiși în labirinturi diferite și totodată asemănătoare, eu și pasărea; zidiri nevăzute și având, oarecum logic, o ieșire nevăzută din ascunzătorile lui: cum să găsești o cale în nevăzutul care te înconjoară? Oricât de bună ți-ar fi vederea, nu vei vedea ceea ce e menit să nu poți vedea decât cu ochii minții, mă învățaseră, nu fără o solidă temeinicie. O evadare prin zbor, dar eu cred că sunt om, nu pasăre, ca ea. Un labirint alcătuit din anii educației primite, care interziseseră frumusețea misterelor, a căror bogăție se găsește pretutindeni și care se cere a fi cercetată la nesfârșit. Poate că, fără a greși prea mult, unii ar putea numi educația un fel de disciplinare a copilăriei, iar eu beneficiasem din plin de aceasta. Fusesem ceea ce se cheamă un copil cuminte, adică ascultător. Însă acum ascultam un glas șoptit, la fel de cuminte în înțelepciunea lui, pe care nu se putea să nu-l înțeleg. Un singur și mic mister, din imensa, nesfârșita mulțime a misterelor, mi se dezvăluia numai mie, în cântul șoptit al păsării-surori. Când glasul ei a tăcut, când n-a mai șoptit nimic pe umărul meu, am știut: aripile i se vor topi în flăcările de argint ale lunii pline, către care ea tânjea, neștiută de nimeni, în fiorul chemărilor fermecate ale reginei nopții. Ca mine, care, fiind om, înțelegeam neputința zborului înalt până la lună în alt mod decât acela al visării, ea, sora mea de tânjire, îndrăznea zborul pentru că avea aripi, chiar dacă mici și cenușii. Știa bine că îndrăzneala asta o va plăti cu topirea aripilor ei, așa cum uneori își ard aripile fluturii care se apropie prea mult de flacăra unei lămpi. E cântecul pe care l-am auzit o singură dată, în timp ce luna își înălța pe boltă lumina ei regească, nepământeană. Șoaptele păsării păreau din ce în ce mai fierbinți, grăbite, arzând, cu o nerăbdătoare pasiune, pe care nimeni n-ar fi bănuit-o într-o făptură ca ea. Dar poate că asta se datora, din nou, educației mele. Așa fusesem învățat. Seara, coborând parcă prea iute, deveni deodată noapte. O noapte albastră, stelară, strălucitoare și magică din pricina ei, a păsării-surori sau poate a lunii. A fost prima și ultima noapte în care am simțit că eu am fost ales să ascult bătaia de inimă, cântul și mărturisirea bietei păsări. „Voi, oamenii, sunteți creația propriei voastre memorii, victimele propriilor voastre temeri și uitări, robii propriilor voastre slăbiciuni. De-asta, aici, în locul ăsta pustiu, toate visele voastre adorm. Adorm definitiv”, îmi șoptise. Nu puteam face nimic altceva decât să-mi plec fruntea înaintea acestei înțelegeri, a tainei ascunse într-o șoaptă cenușie. Apoi, s-a desprins de pe umărul meu, fâlfâind aripi care-mi păreau gigantice, ca de înger, deși n-am văzut vreodată unul, încurcându-mi părul cu aerul răvășit de saltul ei spre astrul nopții. O clipă, lumina lunii a pălit, întunecată de umbra păsării. Apoi, liniștea s-a așternut pe cer și o stea a căzut, pierzânduși pentru vecie lumina și cântul șoptit în spațiul fără sfârșit, unde vederea și înțelegerea dobândite de mine prin același proces al educației nu ajungeau. Poate, totuși, cândva. Pasărea cenușie a plecat. S-a dus în singura ei călătorie, refuzând, negând brațele toamnei, aspre și reci ca singurătatea ce vine. Apoi, a continuat să fie la fel de noapte ca înainte. Am plecat și eu, pe valea numită de alții valea plângerii. Din acea noapte, numai eu aveam să-i spun valea înălțării, cu o siguranță interioară a cărei sursă nu o puteam descoperi decât în cântul păsării șoptit doar pentru mine. O neștiută cale de a zdruncina, măcar în parte, temelia rigidă a unui labirint nedesăvârșit, incomplet și dureros prin limitări. Am plecat, spun, cu siguranța că aripile topite de focul argintiu al lunii îmi creșteau mie în trup, în suflet, ca o supremă ofrandă a unui sacrificiu care nu putea avea altă urmare decât aceasta. Singur și tăcut, am pășit spre ziuă în zori, la fel de trist ca noaptea de octombrie, lipsită de greieri. Strălucind, fără să știu dacă din pricina stelelor care se stingeau sau a lacrimii care șoptea în colțul ochilor mei un cântec pe care nu-l voi uita niciodată. 58

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.17 După Vecernie (Din ciclul Schiţe cu chichiţe)

Ion Bedeleanu (Deva)

- Io când promit mă ţin de promisiune, nu ca unii care uită, aşa că, Doamne, am venit cum am auzit toaca, dar mai pe de lături pentru că de când or auzit că ouăle nu- s bune de mâncat, aruncă cu ele la noi peste gardul forjat, lucrat artistic, şi dacă va veni criza ouălor clocite pe la nemţi şi olandezi vor arunca cu ele şi după mine. Lume schimbătoare! Când venea generalul cu maşina stăteau drepţi. Acuma bârfesc cum că nu e general cu patru stele, că are numai două jumate, iar doamnei nu-i mai zic ,,doamna general’’, ci ţaţa Safta de la Salcia. - Iartă- i, Doamne, se ruga ea, că- s săraci, săraci şi cu duhul, iar o slujbă de pomenire şi- o colivă n- o pot face decât cu sponsori. N- au citit Noul Testament, cel vechi nici atât pentru că- i prea vechi, şi fac testamente înşelătoare. Vecina mea, Filomena, îmi spunea mai zilele trecute că ea cu soţul au făcut un testament cum că apartamentul rămâne supravieţuitorului. Cu o pungă cu mălai, câteva pungi cu zahăr şi un bidon cu vinars de prune, nepoata lui l- a dus cu zăhărelul, vinars cât a putut duce şi i- a făcut testament pe jumătatea lui. Acum nepoata ,,îmi face zile fripte şi mi le scurtează – se tânguia vecina, ca să rămână cu apartamentul, munca nu i- a plăcut, nu- i place şi nu- i va plăcea, dar cu zestre un apartament i se învârte roata horoscopului’’. Doamne apără şi păzeşte! Generalul a văzut că doamna e generală, adică: piaţă, bucătărie, curăţenie, rufe şi cumpărături, aşa că i- a zis: ,,îţi aduc o fată, ajutor’’. - Fata nu ştia nimic, dar ea a adus- o pe una care ştia, şi eu cu fata stăteam la taclale, cafele şi telenovele, iar când pleca generalul pleca şi ea câteva zile. Doamne, am zis eu, nu- i lucru curat. Într- o seară m- am culcat (am zis că mă doare capul), dar am ridicat uşor receptorul. - Tati ... (taci, mă!) - Cu cine vorbeşti ? - Cu prietena mea. Tăticule, tăticuţule, cum stai cu mălaiul? Sunt în staţiune şi vine Halloweenul’’? - Deci ea e fii- sa, şi aia pe care a adus- o, mă- sa, explicabil, la atâta teren pe care l- a făcut ca să ajungă general, m- am luminat eu. Am două veşti Doamne! Aia bună este că fata se va costuma în vulpiţă, de Halloween va găsi un urs sau ursulache cu bârlog amenajat. Vestea proastă e cu mă- sa. Dacă pleacă trebuie să mă fac detectiv pentru că nu ştiu ce face şi pe unde. M- am gândit s- o ţin lângă mine, s- o am în colimator, la nevoie şi în cătare să nu- mi facă concurenţă (e mai suplă, mai arătoasă) şi cu ,,cel mai bun raport calitate- preţ’’. Mulţumesc, Doamne, pentru sfatul dat la spovedanie de unsul Tău (şi ei sunt unşi cu toate alifiile pentru că ochiul dracului pândeşte!). Dacă n- o ţineam trebuia să mă ţin după ea. Apoi, le- a zis clevetitorilor: - Spovediţi- vă şi voi, spovediţi- vă şi unul pe altul la DNA şi la biserică nu mai pupaţi moaşte (Dumnezeu ştie ce gândiţi când vă faceţi cruci) mai bine faceţi legământ că nu mai băgaţi mâna deloc, nici degetele, nici până la cot’’. Da’ ei nu şi nu! Acum, cei liberaţi se roagă 59

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

la sfântul Toader să dea o Ordonanţă (la miez de noapte): ,,cei care au ieşit, nu vor mai fi primiţi înapoi’’ şi cum lucrul e posibil (nu trebuie nici surse de finanţare) toţi strigă în cor: - Să trăiască sfântul Toader. O să- i pupăm şi moaştele! Toată alergătura generalului după corupţi – corupte, infractori – infractoare, cărători – cărătoare (de genţi cu bani), a fost degeaba pentru că aproape 3500 dintre ei au fost eliberaţi şi au rămas şi cu banii furaţi. Acum trebuie să- i prindă iarăşi, aşa că merită pensia (simţită, în casă) de 15000 de lei pe lună şi 2000 de altă culoare de la privat pentru că s- a angajat în prima zi după pensionare. Un liberat se lăuda pe la barăcile pensionarilor: - Am scris o teză de doctorat, în linişte după gratii, dar cu toţi îngrămădiţii pe capul meu, că erau curioşi. Titlul: ,,Ouăle’’ mi l- a sugerat un candidat la premiul Nobel. D’aea l- am ales. Puteam să aleg ,,Oile’’, că mergem şi noi ca ele, buluc, spre hău. Am dezvoltat pe 241 de pagini eforturile găinilor şi cocoşilor (unii au fost acolo când scriam, le- am şi zis: nu vă mai ţineţi de găinării!), şi- am încheiat antologic şi fără drept de apel: Ouăle sunt de două feluri: clocite şi neclocite. Am obţinut o reducere de exact 241 de zile pentru că teza a fost considerată ,,ştiinţifică’’. - Şi banii i- ai dat? a întrebat unul. - Păi, dacă- i dădeam io cu ce mă alegeam? - Şi noi cu ce ne alegem? - Să vă dea Olguţa şi să nu mai tot facă şi refacă socotelile, oricum nu se potrivesc cu cele din piaţă. Ş- apoi, ce spune un ministru e contrazis de prim ministru şi invers, pentru că au învăţat după manuale alternative şi de sport. Doamne, zic oamenii în biserici, mulţumim pentru tot ce ne dai (încă mai putem duce) că nu poţi da la toţi numai bine. Am auzit pe unii: - Să- ţi dea Dumnezeu tot binele din lume! - Doamne, şi nouă ce ne mai rămâne, tristeţea? – au întrebat protestatarii. Ne- am întristat, mai că plângeam, când pe Simona noastră a bătut- o Buburuza- Muguruza, da’ nu s- a lăsat, a ajuns nr. 1 mondial, încât şi ăia din Borneo şi Sumatra (sătui de colonizatori) strigau: ,,Hai Simona, hai România’’, după care se întrebau: Da’ pe unde- i România? Noi şi- ai noştri suntem puţin cam supăraţi pe machedoni (armâni) pentru că sunt cei mai vechi români, adevăraţii daci, prinşi în vâltoarea vremurilor în transhumanţă şi rămaşi în afara graniţelor, dar s- au înscris ca minoritate în ţara- mamă (adică nu- s români!) prin 2000 pentru nişte arginţi, noroc cu Simona care a spălat ruşinea lor. Doamna general (nu- i mai zicem Ţaţa Safta ca să nu avem de- a face cu antidiscriminatorii din UE) aflase că- i mare bucurie în Casa Regală. Regele a împlinit 96 de ani. A pupat trei icoane şi după trei cruci a continuat în gând (Dumnezeu n- a deschis încă SSA, Serviciul Special de Acatiste prin SMS): - Doamne milostiv, ai grijă şi de noi să facem centenarul, avem cu ce trăi, după ce generalul a fost galonat şi la Academia generalilor, şi iartă- ne pe toţi, că vin şi vor veni în avalanşe peste noi întâmplări, evenimente şi le interpretează fiecare după mintea lui. Aş zice Amin, dar mă bănuie unii de legături paranormale (oricum, nimic nu- i normal) cu generalul ugandez.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.18 Cerul Florin Golban (București)

1 Acoperișul casei împrumuta cate puțin din culorile copacilor din fața curții. În stânga potecii, ce șerpuia către poartă, o grămadă de porumb strălucea in soare. Porumbarul era gol. Își aștepta chiriașii pentru încă o iarnă. Sub el erau boabe din recolta de anul trecut, unele roase de șoareci, altele încolțite. În lumina apusului, trandafirii înfloriți parcă păstrau ceva din căldura verii abia trecute. Doar unul, scuturat de vânt, îmi spunea că e toamnă. 2 Cerul se întindea până departe, aproape de Ivănești unde se unea cu câmpia. La munte cerul se termină brusc. Începe aici lângă coama asta și apoi dispare, dincolo de creste. La mare, privind în zare spre linia orizontului. Nu știi unde se termină marea și unde începe cerul. La câmpie cerul e cer și pământul pământ. Cerul începe acolo, de la calea ferată și se termină în lanul de grâu. Ce poate fi mai frumos decât cerul albastru, pictat uneori cu nori pufoși albi, un cer care plonjează in holdele aurite ale câmpiei? 3 Așezat pe malul apei. Privind cerul, apusul, cu ochii inimii. Lumini și umbre sparte întro sarabandă a culorilor. Cerul destrămat în lac. Parcă împrumutând ceva din agonia copacilor desfrunziți de toamnă. 4 Ținea cerul prizonier într-un patrulater. Geamul de la bucătărie dădea in spatele blocului. Jos era o curte interioară de vreo 24 mp. Așa era construit blocul .Avea patru scări, așezate intr-un pătrat, iar geamurile de la bucătărie și baie dădeau in curtea interioară. Locuia la etajul patru din zece. Deschidea deseori geamul de la bucătărie, își aprindea o țigară. Și privea bucata lui de cer. 5

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Încercam să ghicesc dalele de beton ale peronului. Pe margini erau smocuri de iarbă acoperite de brumă. Prin ceață abia se contura gara. Siluete alergau încoace și-ncolo. Unii după bilete, alții după țigări și covrigi. Mă simțeam ca un pasager clandestin printre navetiștii de la șapte dimineața. Am urcat în tren, oprindu-mă pe culoar. Mi-am aprins o țigară, desenând pe fereastra aburită a trenului. Cerul de toamnă se ghicea prin ceață. 6 Coroanele copacilor atingeau pământul cu vârfurile. Rădăcinile lor erau bine înfipte în cer, trăgându-și seva din nori. Frunzele cădeau de jos in sus, făcând covor in jurul soarelui. Le dădea incet la o parte făcându-și drum cu vâslele către ponton. Încet, cerul se destrăma in noapte . 7 Șiruri de plopi sprijineau cerul de o parte și de alta a drumului. Zburând printre ei, un cârd de cocori parcă atingea secera lunii. Agățată de umerii sperietoarei… Ici colo glugi de coceni așteptând să fie încărcate-n căruțe. Șoseaua însoțește calea ferată vreme de vreo doi kilometri apoi se termină brusc. Căruțe străbat câmpia. Li se amestecă oamenilor cuvintele cu țipătul cocorilor. 8 Pe drumul care pleacă dinspre islaz, vaci în cirezi merg înspre acasă. Intră în sat însoțind soarele. Fac poze cerului cu telefonul. Pun pe instagram apusul. Printre uluci, doi trandafiri îmi zâmbesc înfloriți. Câțiva se scutură de toamnă. În spatele gardului, umbra dezgolită a nucului. Umbra mea alungindu-se… 9 Plouă discret, printre frunze casele își schimbă înfățișarea. Cerul de plumb apasă deasupra orașului. Ploaia spală frunzele de mucegaiul toamnei.

10 Fumează, la o cafea cu doamna. E o lumină albă, prea albă. Lumina neoanelor. Se privesc în ochi, moartea și doctorul. Mai bea o gură de cafea, trage un fum și...Nebun la C4. O fi numărul camerei, al salonului? Soarele luminează slab turla bisericii... Privește tăcut ecranul telefonului, îl închide și pleacă. Îi spuse asistentei că lipsește o oră.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.19 Scrisoarea unui tânăr poet Mădălina Andreea Miron (Comănești Bacău)

Oraşul sufletului meu, 25 aprilie 2013 Dragă vers de foc, Îţi scriu cu slove arzătoare, în flăcări tipărite, pe coala sufletului meu, pe coala sufletului poeziei ce doar tu i-ai fi putut da viaţă. Dar ai plecat grăbit... pentru o clipă numai ai apărut, mai luminat, mi-ai luminat conştiinţa şi apoi m-ai abandonat în obscuritate; am devenit o umbră în tărâmul poeziei mele, o umbră ezoterică ce pribegeşte în neant. De ce? De ce tu, oare, n-ai lăsat condeiul fermecat să te ilustreze? De ce ai vrut să rămâi tot mereu o reflexie doar a farmecului poetic, de parcă existenţa ta ar fi neutră sau zadarnică? Puteai foarte bine să devii întruchiparea gloriei, a triumfului, culminând cu dăinuirea peste veacuri în veşnicie. Dar da, ai dreptate: gloria nu e decât un fum ce se risipeşte odată cu aplauzele... Iartă-mă! Poate greşesc, dar sinceritatea cu care îţi descriu suferiţa şi chinul meu, cred eu că sunt de ajuns. Eu, personal, îţi scriu pentru a mă consolida cu gândul că reproşul meu asupra ta ar putea avea un efect. Eşti nepăsător la suferinţa mea... dar şti prea bine că un poet, fără tine, este nimic, e colb aruncat peste ani, scurşi în zadar, căci viaţa efemeră devine o frunză uscată, gonită de vânt în lumi necunoscute, spre un alt univers. Dacă aş putea să mă întorc în timp, aş reveni la acea clipă de aur; aş încerca să o măresc, să o lungesc, să mai pot simţi gustul dulce al aflării tale, al recunoaşterii tale . Mi-aş dori acum să fi furat atunci măcar o silabă din tine, să-ţi păstrez amintirea în ea, să o înrămez şi să o agăţ de un perete al sufletului meu, iar acest tablou să-mi devină fereastră, să pot privi afară, să cunosc libertatea... Sunt închisă în mine. Ce salvare să mai caut? Poezia mi-e unica modalitate de evadare, dar ea, pustie, tânjeşte după tine, vers de foc, şi aşteaptă ca şi mine, să revii, să ne salvezi , să dai formă existenţei noastre ambigue. Cu lacrimi în ochi, în ochii mei şi ochii timpului, te rog întoarce-te! Cer îndurare şi te aştept negreşit să vii, să ne întâlnim în vechiul parc cu salcâmi, acela în care întâia dată noi ne-am cunoscut. Ce feerică a fost clipa aceea: priveam în gol cu mâna inertă pe condei, în faţa căruia o foaie îşi plângea goliciunea, şi atunci ai venit tu... te-ai cuibărit în minte, apoi în suflet, dar când aş fi vrut să te am mai de aproape, ai plecat, ai dispărut, lăsându-mă în disperarea unei stări amare. Vino, te rog, întoarce-te! Îţi cer iertare dacă te-am speriat, îţi cer milă faţă de fiinţa mea derutată de apariţia şi dispariţia ta. Te-ai făcut nevăzut când totul era mai frumos ca niciodată. Plâng precum salcâmii cei nătângi, neutri la suferinţa mea; curând cred că voi cuprinde forma lor, iar tu nu mă vei recunoaşte; te rog, grăbeşte-te! Îmi imaginam că îmi vei da aripi să zbor în lumea ta, în lumea mea, şi la final, poate am fi creat o lume a noastră. De ce tocmai atunci ai spulberat şi vis, şi dorinţă, şi zâmbet, şi 63

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

lacrimă, şi soare, şi viaţă din mine? Acum sunt în delir; pribegesc în zadar şi te aştept, dragul meu vers de foc, sclipire de aur, iubitul sufletului meu, alături de care aş fi putut trăi cea mai frumoasă poveste de dragoste. Întoarce-te dacă şi tu mai crezi într-un nou început. Amândoi putem deveni mai puternici, de nedespărţit, iubitul meu drag, vers de foc al poeziei- flacără de argint a tuturor timpurilor. Vom dăinui peste veacuri; eu voi exista prin tine, în timp, iar tu vei duce mai departe iubirea mea, gândul meu, trăirea mea. Îţi voi da forma absolută a preaplinului meu sufletesc; doar vino, iubite! Doar vino! Te aştept şi azi, şi mâine, şi oricând...întotdeauna, dragul meu vers de foc... . Versului de foc din Ţara Poeziei

Cu drag, al tău tânăr poet

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 20 Ridicaţi-mi aripa din tină Silvia Bodea Sălăjan (Oradea)

Nu se poate să fie totul perfect chiar dacă ziua se anunţă ca o rază ruptă din coasta Raiului. E soare, e cald , e pace şi linişte, dincolo şi dincoace de clipa prezentă. Mijind ochii spre cer vedea steluţe albe zburând într-o ordine numai de ele ştiută. Din când în când , câte un punctişor întunecat aluneca fulgerându-i privirea. „Acesta este un suflet rătăcit”, îşi spunea ea în gând şi urmărea mai departe steluţele albe ce roiau într-o ploaie continuă .Era foarte concentrată şi căuta printre ele sufletele dragi, plecate prea devreme pe drumul fără întoarcere. „ Dacă eşti aici, dă-mi un semn!” şoptea ea atât de încet încât doar gândul ei cel tainic înţelegea mişcarea buzelor. „ Dacă mai ţii minte, dă-mi un semn!” O steluţă a căzut în lăuntrul ei ca o rază frântă. A făcut un cerc în mijlocul căruia era doar ea şi a desenat pe nisipul auriu o inimă:” Vei fi mereu singură. Cercul acesta va delimita lumea ta de lumea lor”. Un val uriaş, venit nu se ştie de unde, a şters toate cuvintele cu excepţia cercului ce se strângea tot mai aproape, ca un inel de gheaţă peste trupul ei chircit pe pătura albă. Din oglinda cerului s-a deschis o cutie din care ningea cu bileţele colorate. Ea a întors capul pentru că bileţelele cădeau gramadă în juru-i, unele mai uşoare ca fulgii, altele, desi erau mici, aveau greutatea plumbului. „Câte bileţele – atâtea clipe şi ore şi zile din viaţă, atâtea speranţe, atâtea ratări, dar cine le mai ţine socoteala..... Vin pe rând. Apoi pleacă de-a valma , aşa cum au venit , pe apele vieţii... Acum e grămada mare. S-au adunat atâtea, încât mintea nu le mai poate ţine socoteala....Şi dacă voi deschide un bileţel? Şi dacă voi găsi acolo o portiţă prin care să recuperez trecutul? Şi dacă va trebui să retrăiesc totul de la început? Şi dacă trecutul acela nu este al meu ci al nostru? Şi dacă voi găşi acolo jertfe inutile??? Si dacă......” Ecoul gândurilor făceau poduri între inima ei şi atâtea inimi, care pentru un timp au bătut la unison şi au făcut parte din călătoria petrecută de ea. „Doamne, nu Ţi-am cerut viaţă dar mi-ai dăruit-o! Dacă Tu ai hotărât asta, Îţi cer , Doamne, dă-mi şi bucuria vieţii! Nu mă lăsa să retrăiesc plângerile lui Solomon! Nu mă lăsa să port rănile lui Lazăr! Nu-mi da , Doamne, soarta lui Iov , pentru că nu am puterea credinţei lui!” Cuvintele acestea o însoţeau mereu şi pretutindeni. Era Rugăciunea , era speranţa , era dorinţa ei de a putea răzbate fără să-şi piardă nădejdea. Un vânt venit de undeva din adâncul apelor a deschis un bileţel aşezat cuminte pe pieptul ei. Era atât de uşor şi atât de plăcut la atingere încât părea că face parte in partea luminoasă a inimii , aşa că nu i-a simţit atingerea , crezând că un înger i-a dăruit incă o aripă. Auzise ea undeva că oamenii sunt îngeri cu o singură aripă şi că pentru a se putea desprinde de teluric trebuie să-şi găsească jumătatea cu care să formeze Totul, acel întreg ce transformă omul în înger. A zâmbit la acest gând năstruşnic dar atât de frumos şi ar fi vrut să aibă o clipă de linişte ca să-şi imagineze. Ea nu putea să rostească niciun cuvânt fără să-i dea corporalitate printr-o imagine. Timpul însă este dens , aşa că imagilile trec cu repeziciune, făcând loc altora. Lângă ea , asemenea unei holograme, a apărut chipul lui din anii studenţiei. Discuţia dintre ei nu începea acum ci continua din punctul în care a fost întreruptă brutal, pentru că el a plecat să 65

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

aducă libertate în lume şi nu s-a mai întors. În locul acela din Piaţă se mai pun şi astăzi lumânări iar ea trece zilnic şi numără buchetele ofilite, pe care măturătorii de stradă au uitat să le adune şi să le arunce în containerele lor. „ Şi dacă mie Dumnezeu a uitat să-mi pună acea aripă? Aş fi vrut două dintru început, dar poate că nu am niciuna? „ Un alt gând o străfulgeră, ca un tăiş de laser ce desparte violent plusul de minus: ” Săvârşeşti un păcat, dragul meu, gândind aşa pentru că Dumnezeu nu uită nimic. De aceea este omniprezent , omnipotent şi mai ales este bun şi drept. Fiind perfecţiunea însăşi , nu putea să facă lucruri imperfecte...” A rămas o clipă în tăcere apoi gândul acela a revenit cu noi argumente: ” Dacă nu putea să facă decât lucruri perfecte, de ce lumea este imperfectă? De ce omul trebuie să sufere, dacă este făcut din dragoste? De ce ajunge în starea, de care îi era atât de frică lui Cioran? Vei spune că imperfecţiunea derivă din deciziile şi faptele fiecăruia şi ale tuturor. Dar dacă este aşa, de ce nu ne dă gândul cel bun, ca să luăm deciziile cele bune? De ce nu ne opreşte de la faptele reprobabile sau cele care conjugă răul cu viaţa noastră ?” Aşezând bileţelele după culori şi după greutate, punând deasupra fiecaruia câte o mângâiere, a căutat în ploaia de steluţe albe un înţelept, care să o ajute să pună lucrurile la punct. Şi cum singurătatea cercului în care fusese aşezată nu-i lăsa nicio portiţă de comunicare, a căutat răspunsul potrivit în sufletul ei : ” În primul rând sunt prea multe întrebări care se rostogolesc unele peste altele şi nu mai ştiu la care şi cum să găsesc răspunsul potrivit. În al doilea rând, ai dat tu un răspuns destul de aproape de adevăr. Ce pot să completez este că , dacă Dumnezeu ne-ar lua puterea liberului arbitru , am deveni nişte maşinării mânuite de o anume forţă exterioară. L-am acuza că ne-a suprimat toate drepturile, că nu are încredere în noi, că nu ne iubeşte suficient. El ne sfătuieşte asemenea unui părinte, ne spune cum ar trebui să facem pentru a nu suferi dar nu ne obligă să facem ce ne spune , ci ni se adresează cu căldură să luăm aminte la poruncile Lui pentru că asta nu poate aduce decât pace şi binecuvântare în viaţa noastră.” Contururile hologramei se estompează, ca într-un tablou suprarealist în care culorile curg unele peste altele. De undeva, de foarte departe, ecoul cuvintelor lui adună în sufletul ei un sâmbure de îndoială: ”M-ai lăsat singur după ce un glonţ rătăcit mi-a retezat aripa şi a aruncat-o în noroooooi!!! Acum îmi vorbeşti despre liberul arbitru, de bunătate, de înţelepciune...Aştept de un sfert de secol să-mi ridicaţi aripa rănită de acolo şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor....Aştept!!!!!” ” Iartă-mă! Atunci nici nu mai ştiu cum a fost. M-am regăsit pe caldarâm, departe ,tot mai departe de tine, deoarece între noi s-a interpus o gloată nebună şi densă, care alerga după baloane de săpun, sau aşa mi se pare acum retrăind amintirea. Pocnetul care mi te-a luat mi-a furat auzul. Strigam , aşa cum mi-am imagint întotdeauna că strigau copiii aceia din Hiroşima în momentul dezastrului. Ştiam că ai plecat să aduci torţa cu care să aprinzi făcliile rămase de atâta vreme în întunericul unor temeri, pe care le învăţaserăm de o jumătate de secol iar acum le sfidam cu toată fiinţa. Ştiam, speram... acum nu mai ştiu şi nu mai sper nimic. S-a dus tot şi s-au dus toate pe o cale nenturnată, aş spune parafrazând uşor celebrele versuri”... Din ochii ei închişi o lacrimă s-a prelins pe nisipul ce-i atingea trupul cu străluciri impure. „Te-am chemat să-mi aduci speranţă, nu lacrimi... Te-am chemat să rămâi aripa mea de înger...”A întins palma spre marginea cercului dorind să găsească un materialitatea unui vis pierdut, care ar putea să-i aducă o mică bucurie. A pus degetul pe linia cercului şi s-a cutremurat deoarece dincolo de limita lui vânturi ostile ameninţau ordinea abia restabilită a sufletului bântuit de amintiri dureroase. Din nou steluţele acelea albe alergau în jurul ei fără a putea fi prinse sau oprite, chiar dacă doar pentru o clipă. Cele câteva puncte negre căutau să le anuleze strălucirea. Lupta lor era asiduă deoarece căutau teritorii noi, alungau lumina ca ochii ce priveau în lăuntrul timpului să nu vadă cât gol lasă în urmă. 66

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

O răcoare nefirească i-a produs fiori obligând-o să deschidă larg ochii şi să privească înafară. Nu, nu mai era în jurul ei acel nisip cald ce-i răsfăţa simţurile,nu mai era soare şi cald şi linişte şi pace ci o mare de ierni viscolite din care răzbătea frigul glasului celui plecat după libertate: „Aştept de un sfert de secol să-mi ridicaţi aripa rănită din tină şi să vă înălţaţi deasupra noroaielor....Aştept!!!!!”

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 21 Vis Irene Postolache (Bușteni)

-Tic-tac! Tic-tacul s-a dilatat. Ticul vine clar, lătrătură isterică de pechinez bătrân uitat la poartă. Tacul rupe așchii, celulele se lovesc interior de craniu, una după alta și explodează cu ecou. Durerea pulsează aproape orgasmic în spatele ochilor. „ Scoală-te! Coboară din pat!” Mă strigă mintea. Mă extrage din pătura călduță amețitoare senzuală și mă lasă. Cad. Acum sigur cad. Întind mâinile și simt răceala pereților de lemn și pulpele o simt și vârful capului… sunt nefiresc așezată cu fața în jos și doar extremitățile mele încordate mă țin de raftul întors și dacă nu mă încordez să stau lipită am să cad… Dumnezeule, am să cad… Unde sunt? Pipăi cu capul și sertarul are spatele deasupra mea și laterale lângă mine și dacă nu mă țin am să mă scufund în hăul de sub mine. Piciorul întins o clipă nu întâlnește decât golul rece și miroase a lavandă ca în patul meu dar nu sunt în pat… Lângă mine e ceva în întuneric. Și ies, nu știu cum ies și mă uit de sus la picioarele mele și la mâinile mele albe crispate de efort, mă agăț să nu cad. Ca o păpușă albă într-un raft întors și lângă mine în stânga e una aidoma. Ies mai mult. Fața e alungită ca un tentacul și văd. Tot eu în alt sertar. E ciudat să mă uit la mine dar eu doi pare că doarme și când mi-a crescut părul așa de lung și pare cam palidă fața. Nu doarme, e încordat să se țină. Alt blestemat sertar… Îi văd picioarele vibrând de efort și mâinile cum se chinuie să împingă și spatele lipit, cât mai lipit și văd gândurile cum cad scrijelind cuvinte pe nisipul negru din hău, se șterg rapid, fără dorințe, ca perseidele… Sunt gânduri de săptămâna trecută, ce bizar se derulează înapoi, ar trebui să plec în locul în care nici măcar nu am fost dar eu doi nu știe. Eu doi nu deschide ochii, nu vrea să-i deschidă. Alături, piciorul împinge în lateral cu unghii albite și unghia mare mai are pe ea un rest de ojă roșie de la mare. Doar acolo îmi place să-mi dau unghiile cu ojă roșu sângeriu și piciorul acesta nu e al meu și nici al lui eu doi. Ies mai mult și văd alt sertar din care se chinuie să nu cadă alt eu. Trebuie să fie eu trei pentru că părul îi miroase a stea de mare și a fericire și pielea e aurită de apusuri. Atunci se aprinde scânteia și văd raftul. Și văd zecile de sertare pline. Și aud. Fiecare eu își strigă adevărul și adevărul devine asurzitor. -Vii? -Nu există trecut sau viitor! Totul e azi! rostesc în surdină și toți tac. Mâna mă trage de mânecă încet, dar insistent. Înainte să deslușesc ceva, șterg un rest de salivă prelins pe bărbie. Ridic capul cu efort și de la înălțimea patului mă privesc doi ochi rotunzi. -Vii? Am o mașină loșie! Hai cu mine! 68

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Mă ridic urmând vocea. În dreptul ferestrei văd luna abia răsărită, palidă și nefiresc de mare, cu față de icoană și aură-n jur. Pe drum latră un câine. -Câinele din lună, șoptesc. -E un câine stlăin și e supălat. Andrei privește interesat același peisaj. -De ce e supărat câinele? -Pentlu că l-a călcat pe labă un domn nătălău. Îl doale... -E străin? -Dacă e din lună? mă întreabă senin Andrei, cu toată înțelepciunea celor trei ani ai săi.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 22 Un drum, prin ceaţă, spre lumină Carmen Bernadeta Anghel (Piatra-Neamț)

Trenul se deplasează discret trecând, prin clipele timpului şi întunericul cerului, spre minute întregite în ore şi lumină din ce în ce mai accentuată. Chipul tăcut al Elianei trăieşte speranţa călătoriei prezente şi resimte amintirea unui alt drum început într-o noapte pe un peron învăluit în vântul încă tăios al iernii şi presărat cu gheaţă pietrificată... – Ţi-e frig, Eli? întrebă glasul mamei. – Nu! veni răspunsul prompt al fetiţei. Îi era bine şi se simţea protejată de mâinile părinţilor care-i încălzeau palmele-i mici. Pleca departe. Se îndrepta, alături de mama şi de tata, spre oraşul ce avea să-i creioneze o parte a viitorului. Sosit în gară, trenul îşi deschisese uşile vagoanelor şi ale compartimentelor pentru a primi mulţimea călătorilor. În braţele tatălui, Eli „păşea” pe treptele înguste şi „traversa” coridorul în căutarea locurilor înscrise pe bilete. – Aici sunt! spuse tatăl în apropierea unuia dintre compartimente. – Mama! rosti Eli dulcele cuvânt ca pe o chemare. Mama se aşeză alături de fetiţă pe bancheta răcită de curenţii nopţii. Au urmat prezenţe şi voci necunoscute, mişcări sacadate ale trenului, opriri, şoapte şi gesturi familiare menite să aducă linişte – toate, percepute, adunate şi transformate, până la destinaţie, în vise de copil. „Ce contrast – acum nu pot să dorm, să-mi împart călătoria între momentele realităţii şi ale visului. Simt fiecare secundă – nu am cum să evit întâlnirea directă cu fireasca trecere a timpului. Şi nu mai sunt copil ca să am de partea mea imaginaţia inocentă. Temerile...” „Tremur! Mi-e frig sau mi-e frică? Dar nu are de ce să-mi fie frig – nu m-a încălzit oare mama la inimioara ei? Şi nici frică – nu mi-a spus tata să fiu curajoasă?” Eli păşea cu hotărâre. Mânuţa dreaptă îi era pierdută în palma asistentei care o conducea spre blocul operator. Sala mare i-a cuprins trupuşorul de copil, iar lumina lămpilor amplasate deasupra mesei de operaţie i-a înseninat privirea. S-a scurs un timp dens până când fetiţa a auzit din nou glasul mângâietor al mamei şi a simţit pe buzele-i cuprinse de febră răcoarea vitală a apei. Şi-a purtat degetele firave peste aşternutul rigid, dar proaspăt de pe pat, apoi şi-a atins obrajii îmbujoraţi şi a vrut să înlăture „obstacolul” ce-i estompa văzul. – Eli, nu e voie! „Nu e voie!” A dat ascultare cuvintelor, apoi a rostit încet: – Mama! Şi tot în şoaptă a „strigat” şi a căutat prezenţa tatălui. 70

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

„Mi-am simţit părinţii aproape – glasuri conturate de trăsături. I-am privit – erau învăluiţi în lumina împlinirii. Trăiesc intens amintirea şi-mi doresc materializarea ei. Trebuie să o regăsesc, să-i percep din nou culoarea vie, accentuată. Ceaţa densă, neîngăduitoare, va accepta oare să-şi piardă intensitatea încă o dată? Voi afla! Timpul rămas a fost depăşit de cel al aşteptării de până acum, dar tensiunea s-a amplificat. Îl simt diferit, împărţindu-l între aduceri aminte şi perspective. Numi fac planuri – doar vizualizez un presupus viitor bazat pe trăirile trecutului...” Micuţa Eli se bucura de chipurile înseninate ale celor apropiaţi, interpreta culorile accentuate ce-o înconjurau, primea şi trăia cu entuziasm imaginile copilăriei. Claritatea lor nu era perfectă, dar avea puritatea vârstei şi bucuria începutului, a noului. În ciuda progresului făcut însă, limitele distanţei îi erau impuse, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la grădiniţă sau la şcoală – scrisul „apărut” pe tabla din clasă nu îi era accesibil. Şi cel „aşezat” pe paginile cărţilor sau ale caietelor îi crea dificultăţi. Cu toate acestea şi în pofida altor obstacole, învăţa – nimic nu trebuia să o oprească, să o diferenţieze. „Nimic! Aşa îmi spun şi acum, la fel cum am rostit şi în momentul în care ceaţa densă mi-a acoperit din nou privirea. Ceaţa densă... E drept că mi-a «oferit» câteva semne pe care leam crezut a fi trecătoare. Nu m-am gândit că, odată revenită, îmi va interzice, poate pentru totdeauna, contactul vizual cu lumea înconjurătoare – chipurile dragi s-au umbrit, culorile şi-au estompat intensitatea, imaginile mi-au rămas ceva mai clare doar în amintire...” Eli închidea şi deschidea ochii în speranţa că, prin acest exerciţiu, pelicula înceţoşată avea să dispară. Nici palmele-i călduţe, pe care şi le lăsa din când în când peste pleoape, nu reuşeau să o îndepărteze. „Am să mai văd vreodată? Poate că nu! Şi nu mi-e frică – ştiu cum este, numai că am sperat să nu mă mai întorc în lumea în care mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Dar mă va încuraja glasul mamei – blând şi înţelept – şi mă voi sprijini de braţul puternic şi sigur al tatei. Nu am să fiu singură!” „Nu, singură nu am fost, mai ales că, la un moment dat, a apărut în viaţa mea şi Dara. Căţeluşa blajină mi-a înveselit sufletul, mi-a vegheat jocul, mi-a adus mângâiere. Iar în preajma plecării mele departe, i-am încredinţat temerile de copil – desprins de casă şi de părinţi...” „Dara, eu plec! Într-un oraş îndepărtat, la altă şcoală – pentru copii ca mine, cu probleme de vedere. Se spune că acolo îmi va fi mai uşor.” Căţeluşa îşi lăsase căpşorul în palmele lui Eli şi asculta cu atenţie şi tristeţe cuvintele fetiţei. „Dara, o să-mi fie greu să las în urmă totul. Părinţii mă vor vizita cât de des vor putea, iar în vacanţe voi veni acasă, dar tot va fi o schimbare importantă, grea – aşa o simt în sufletul meu şi la fel o «citesc» şi în inimile celor dragi. Plec, Dara! Bagajele-mi sunt pregătite!” „Îmi amintesc dimineaţa aspră de septembrie, tăria vântului care stârnea praful, ecoul interior produs de lacrimile mele ascunse. Tot cu trenul m-am îndreptat către destinaţie – a fost prima călătorie spre şcoala aflată departe. Prima, urmată de multe alte drumuri. Fiecare anotimp a fost punctat dus sau întors. Am intrat cu timiditate în clădirea în care aveam să-mi petrec o parte din copilărie şi adolescenţa – întreaga perioadă până la absolvirea liceului. M-am acomodat în timp, având drept speranţă învăţătura şi m-am „retras” încrezătoare... – Ce planuri ai, Eliana? Te înscrii la facultate? – Da, îmi doresc! Aşa răspundea în clipele în care i se adresau întrebări legate de drumul ales după absolvire. 71

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Se plimba prin curtea aproape pustie a şcolii şi „vizualiza” amintirile începutului. „Mi-a fost atât de greu să mă desprind din braţele mamei şi-mi doream ca tata să mă ţină de mână şi să nu-mi dea drumul. În prima noapte am plâns – în dormitorul mare, comun, căutam să-mi înăbuş suspinele, să nu fie auzite de nimeni. Nu voiam să se ştie că-mi era greu şi dor de-acasă. Deja! Am frecventat orele de curs şi lecţiile de orientare. M-am integrat, am crescut şi m-am regăsit în alţi copii nou-veniţi de departe. Am încercat să-i ajut, împărtăşindu-le din experienţa mea, aşa cum şi eu am primit sprijin în momentele dificile. Acum plec. Mai am doar câteva zile de petrecut aici. Câteva zile, după ani. Plec! Aşa iam spus Darei odată, iar ea m-a aşteptat ceremonios în fiecare vacanţă. Revin, Dara! Am parcurs un «drum». Urmează altul – mai apropiat de casă. Aşa mi-am dorit să fie!” „Am întâmpinat ziua de octombrie cu bucurie în fiecare an universitar ce a urmat. Şi am încercat să înfrunt «ceaţa», să nu o las să mă copleşească. – Totuşi, nu există nicio şansă ca să ţi se clarifice vederea? Măcar puţin? m-a întrebat Theodor, unul dintre colegii de facultate. – În copilărie am fost fericită să am o astfel de oportunitate şi să o fructific. Pentru scurtă vreme – din cauza complicaţiilor apărute pe parcurs – dar îndeajuns încât să fiu recunoscătoare. – Şi nu se mai poate face nimic? a continuat. Am tăcut. Dacă i-aş fi răspuns negativ şi categoric ar fi însemnat să nu-mi recunosc speranţele, create şi purtate în suflet atât de mult timp. Poate că nu s-au amplificat odată cu vârsta, dar am continuat să le simt prezenţa firavă. Firavă chiar şi după ce m-a sunat Amalia, fosta mea colegă de liceu, şi mi-a spus că s-a operat cu succes printr-o nouă procedură medicală...” „Eli, problemele noastre de vedere sunt asemănătoare. Poate că şi în cazul tău va reuşi operaţia. Încearcă!” – Încearcă! a îndemnat-o şi Theodor în momentul în care Eliana i-a relatat convorbirea. Trebuia să apară o şansă! a continuat, cu entuziasm şi încurajare în voce. Eliana a zâmbit reţinut, apoi a rostit: – Nu pot să-mi fac iluzii deocamdată, chiar dacă în clipa în care Amalia mi-a dat vestea am simţit bucurie. Îmi este frică! – De intervenţie? – Nu, mi-e teamă doar să nu cred prea mult că voi întâlni din nou lumina pură, culoarea, imaginea. Iar dacă va fi să le regăsesc şi să le pierd din nou, la scurtă vreme... – De ce nu eşti încrezătoare, Eli? – Încrezătoare? Din prima mea experienţă vizuală am păstrat câteva amintiri. Am avut acest privilegiu! Să cred că voi putea să le „actualizez” sau să le îmbogăţesc? Ar fi mult! – Este o dorinţă care şi-a găsit refugiul în sufletul tău. O dorinţă prea timidă însă pentru a se afirma şi pe care trebuie să ai curajul să o exprimi. Iar eu am să te sprijin! – Şi dacă nu se împlineşte? – Tot alături de tine am să fiu! Alături de Eliana, Theodor parcurgea ultimele clipe ale călătoriei şi razele soarelui matinal pătrundeau prin ferestrele trenului încetinit, căutând să mângâie sufletele cu speranţa unui nou început – de zi, de viaţă...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 23 Ucide-mă la fericire Ioana Teodora Todorescu (Buzău)

Liniștea din curtea spitalului mi-a creat întotdeauna o stare de anxietate incontrolabilă. Căutam cu disperare să traversez cât mai repede culoarul de copaci care-mi păreau tot mai amenințători cu fiecare răsărit. Treptele de marmură deveneau infinite și mă simțeam în siguranță doar în momentul în care pășeam în hol și luam în primire fișele pacienților. Această aventură se repeta în fiecare dimineață din ultimii 17 ani, fără să reușesc vreodată să înțeleg de ce-mi era atât de teamă. -Te joci cu moartea și ți-e teamă de niște copaci? -Michelle, în fiecare dimineață mă întrebi același lucru. -Sunt asistenta ta, Aby. Nu pot să te las să-ți vezi pacienții cu figura asta în fiecare dimineață. -Sunt atât de mari pe lângă mine! -Pacienții? -Copacii, Michelle, copacii... -Am înțeles, scumpo! Speram să-ți smulg un zâmbet, dar se pare că de 17 ani încerc degeaba. -Fii serioasă! - Nu ai de unde să știi cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău. -De parcă marea mea iubire mă așteaptă în sala de consultații. Mi-ai văzut stetoscopul? -E acolo unde-l pui mereu! Între Capote și Soljenițîn. -E clar că dimineața asta e cea mai tulbure dintre toate. -Sau poate cea mai frumoasă! -Fericirea n-o găsești la colț de stradă! -Nu, dar o poți găsi într-unul dintre saloanele astea! -Prostii! -Aham... Așa a început totul. O dimineață ca oricare alta, aceeași discuție fără sens despre fericire cu Michelle. O dimineață care fără să-mi dau seama avea să mă condamne la fericire. Ca de fiecare dată, mi-am început vizitele de la secția de pediatrie. Inimile acelor copii stau în mâinile mele încă de când aceștia au venit pe lume și puțini sunt cei care părăsesc spitalul înainte de a fi transferați la cardiologie, în rândul celor mari. E o bucurie săți spună la revedere și să nu-i mai vezi în saloane. Înseamnă că s-au făcut bine și pot trăi fericiți, fără imaginea halatului meu alb pe retină. Holul era la fel, cu părinți adormiți pe scaune, asistente plimbându-se de colo-colo cu perfuzii și câțiva copii jucându-se apatici întrun colț. Este micul meu univers, în care pot face imposibilul să devină posibil, în care micile

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

suflete nu pot cunoaște moartea cât timp inimile lor bat între palmele mele. Toate zâmbetele îmi rămân la ei, așa că nu-mi mai ajung ca să-i pot oferi și lui Michelle unul. -Cum să-mi încep eu dimineața fericită dacă voi nu zâmbiți? -Aby!!! Și-au pus jucăriile deoparte și au venit să mă ia în brațe plini de bucurie. Prima dată când ajunsesem printre copiii de aici nu înțelegeam de ce se luminează deodată atunci când apari lângă ei. Cu timpul mi-am dat seama că le sunt speranță și le sunt salvare, iar inimile lor mici și corodate sunt mai mari și mai puternice decât a oricăruia dintre noi. I-am consultat pe toți cei mici și am programat operațiile din acea zi, însă dimineața mea avea să fie dată peste cap de o urgență. Am fost chemată în sala de operații pentru a salva inima unui filozof. Era în stare gravă, cu un mixom răspândit pe 80% din inimă. Șansele de a-i reda simțul iubirii erau extrem de mici. I-am atins inima și am simțit cum arde, cum își calmează bătăile în mâinile mele. Mam încăpățânat să-l salvez, simțind că în mâinile mele se zbate un suflet care nu este pregătit să plece. Eram pe punctul de a-mi încununa eșecul cu o declarație a orei, dar am simțit să recit un vers în fața acelei inimi frânte: ,,Hai rămâi, rămâi cu mine”. Și-a rămas. -Chiar nu vrei să o lași să câștige măcar o singură dată? -Michelle... -Știi doar că glumesc! Ce-i cu privirea asta?Au adus copaci în sala de operații? -Lasă copacii! Inima lui a vibrat în mâinile mele atât de puternic încât îmi era teama să nu o strâng prea tare și să o distrug definitiv. M-au trecut fiori când am văzut că refuză să pompeze și-am început să-i recit versuri. În clipa aceea a început să vibreze din nou, ca și cum prin vene îi curgeau poeme, nu sânge. -Vorbești de parcă ți-a căzut cu tronc o inimă! -Și dacă m-am îndrăgostit de inima lui? -Măcar are ochi albaștri inima aia? -Da, cele mai frumoase vene cave pe care le-am văzut vreodată! -Ăla a fost un zâmbet? Nu pot să cred! -Ți s-a părut! -Mie nu mi se pare niciodată! -O seară frumoasă, Michelle! -Voi, cardiologii, nu vă puteți îndrăgosti ca niște oameni normali? - Noi reparăm inimi, nu le stricăm! Toată noaptea aceea m-am gândit la el și la inima lui. Nu știam cum îl cheamă, dar îi cunoscusem toată suferința prin mâini. Inima are o putere extraordinară de a-și spune povestea. Este de ajuns să o asculți cum șoptește prin piept, să simți cum face țesuturile să vibreze ca să înțelegi prin ce-a trecut. Un cardiolog care a iubit măcar o singură dată vede mai presus de ea ca organ vital și o consideră o trădătoare, căci se aruncă în flăcările iubirii fără să gândească și îți dezvăluie emoțiile gata să te topească pe picioare. Garda aceea a trecut cel mai greu dintre toate și nicio altă inimă nu m-a făcut să simt acel fior. Am vrut neapărat să îl cunosc pe filozof așa că m-am oprit în dreptul salonului său înainte să ies din gardă și să plec. Odată ce voi fi intrat în acea încăpere, aveam să realizez că Michelle avusese dreptate. Eram pe punctul de a-mi descoperi fericirea într-un salon. Era o atmosferă grea, în care întunericul camerei se contopea cu razele soarelui care se chinuiau să pătrundă printre draperii. Pacientul meu își ducea somnul nemișcat, înconjurat de foi pe care încercase câteva versuri. De fapt, peste tot erau împrăștiate astfel de pagini și cărți. L-am trezit încercând să răsfoiesc fișele de diagnostic și m-am pierdut în căpruiul luminat de răsărit. -Am rămas până la urmă! -Din fericire! 74

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

-Doctor sau poet? -De profesie doctor, de plăcere poet. -Hmm...extreme -Care se atrag. -Eu sunt Dimitri! -Eu... -Tu ești salvatoarea mea! -Îmi poți spune Aby. -Prefer salvatoarea mea. Nu pot trăi fără iubire iar tu mi-ai dat-o înapoi. M-aș revanșa, dar nu știu cum aș putea. -Fă-o să nu se mai teamă de copaci! -Michelle!!! -Ea cine este? -Asistenta mea! -Încântat să te cunosc! -Tinere, onoarea este de partea mea. Domnișoara doctor s-a îndrăgostit de inima ta și nu ți-ar mai da drumul. Ești primul care a făcut-o inconștient să fie fericită! -Îmi cer scuze! Nu o asculta! -Bine,bine!Nu mă asculta! -Îți este frică de copaci? -Nu o pot numi tocmai frică! -Dar ce numești tu frică? -Să pierd un pacient. -Mai poetic spus, să rănești o inimă. Așa mi-am cunoscut eu fericirea și m-am îndrăgostit de el. Mai întâi de inima lui, apoi de ochii lui, până când m-am îndrăgostit complet de el. Am încercat să-i fiu alături cât i s-a vindecat inima. Aveam pentru prima dată cu cine să vorbesc despre opera lui Truman Capote, despre poezie, despre artă. Mă fascina cu gândirea lui. Îi auzeam vocea în gând de câte ori încercam să adorm și aveam parfumul lui impregnat în halat. Cu o zi înainte să plece m-a luat de mână și am ieșit în curtea spitalului. Mă cuprinsese din nou anxietatea din fiecare dimineață. Ne-am așezat pe o bancă, în cel mai liniștit colț, între cei mai înalți copaci. -Relaxează-te și lasă-ți capul pe spate! -Și acum ce trebuie să fac? Dacă venea de la altcineva, aș fi considerat-o o acțiune prostească, inutilă, dar venind de la el, am căutat sensul profund. -Acum uită-te la copaci! Când îi privești de jos, ramurile lor par că vor să te îmbrățișeze. Te apără. Să nu-ți mai fie teamă de ei! M-a lăsat cu capul pe spate privind cerul printre ramuri. Simțeam cum inima mea începe să fie bolnavă de iubire. Zâmbeam doar cu el lângă mine, iar acum totul este lipsit de sens ca la început. Copacul este copac, cerul este cer. Nimic nu mai are simbol. Este doar o lume fără culoare. I-am lăsat pe bancă o scrisoare, sperând că într-o zi mă va căuta și va găsi măcar o parte din dragostea mea.

,,Dragul meu Dimitri, Ai dispărut deodată, când mă amăgeai să privesc spre infinit, chiar în clipa în care aș fi vrut să mă întorc spre tine și să-ți spun cât de mult te iubesc. În ochii tăi căprui am deprins înțelesul fericirii. În brațele tale, inima mea a învățat să bată și să te strige iubire, iar de când 75

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

te-ai îndepărtat de ea, am început să mă sufoc încet. Lasă-mă să mai inspir măcar o singură dată parfumul tău, într-o îmbrățișare scurtă, să știu că mai pot să trăiesc măcar puțin printre vise, înainte să înțeleg că te-am pierdut definitiv. Lasă-mă să-ți mai ating măcar odată inima, și să-i șoptesc că va fi bine. De ce nu ai rămas să te vindeci complet? Ai fugit cu răni pe care aș fi vrut să le iau asupra mea, doar ca să te văd zâmbind. Tu mi-ai luat teama de copaci, eu voiam să-ți iau teama de iubire. Aș vrea să te simt lângă mine o viață întreagă. Să-ți dau inima mea în mâinile tale și să te privesc cum te joci cu ea. Fi-mi pacient până când vei crede din nou în iubire! Lasă-mă să dau un sens nou vieții tale. Să-ți recit versuri când simți că mori, să-ți fiu muză poemelor care-ți curg prin vene. Avem nevoie de-un singur sărut ca să prindem aripi și să zburăm spre fericire, împreună, și să uităm să ne întoarcem cu picioarele pe pământ. Să știm doar iubire și nimic mai mult. Căldura îmbrățișărilor, mai presus de soare. Mă declar bolnavă de tine, care ai devenit malign peste inima mea. Îmi curgi prin vene. Apari de câte ori încerc să te uit și te iubesc din ce în ce mai tare. Nu vreau să mă vindec de tine! Aștept liniștită să-mi corodezi întreaga inimă și să mă faci fericită. Pleacă, apoi întoarce-te de mii de ori! UCIDE-MĂ LA FERICIRE! Hai rămâi, ramâi cu mine, O viață și-o eternitate. Aby.”

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 24 Fluture albastru Naomi Rebeca Baciu (Dorohoi Botoșani)

Timpul, ce parșiv. Atât de nemilos cu cei care vor să prețuiască viața. Nici nu reușești să profiți de momentele frumoase, că au și dispărut. Au trecut două luni și încă nu m-am acomodat cu ideea că cel mai bun prieten al meu, Caleb, a murit. Nu pot accepta faptul că la vârsta de doar 18 ani a trebuit să ne părăsească pe noi toți. Oh, cancer, cu ce scop ești tu printre noi? Distrugi vieți, nimeni nu te dorește! Singurul mod prin care îmi pot aminti de Caleb este de a merge la clădirea părăsită unde obișnuiam să ne petrecem timpul când voiam să evităm contactul cu cei din jurul nostru. Am apelat câțiva prieteni și am decis să ne petrecem noaptea acolo. Dacă ar putea și Caleb să fie cu noi... M-am întins pe pat și mă uitam la pozele cu mine și Caleb. Doar cu câteva zile înainte de a muri el tot zâmbea, chipul lui radia de fericire. Nu i-a fost frică de ideea că va muri, pentru el moartea era o nouă aventură, una de care eu nu mă pot bucura. Un moment de slăbiciune și-a pus amprenta asupra mea. Am încercat să nu plâng, însă încercarea mi-a fost în zadar. Am lăsat emoțiile să iasă din mine. I-am promis că nu voi plânge, dar se pare că nu mi-am înțeles promisiunea atunci când am făcut-o. -Caleb, îmi pare rău! Orele au trecut, iar eu am ajuns cu prietenii mei la clădirea părăsită. Cel care a spart gheața când am ajuns a fost Adrian. -Acest loc nu mai este ceea ce era până acum. Nu îl mai pot privi în felul cum o făceam înainte. Caleb, oriunde ai fi, ne lipsești. -Caleb, nimeni nu te-a uitat, a spus Sorana. Chiar dacă lumea asta se schimbă, iar noi ne schimbăm odată cu ea, ceea ce ai însemnat tu pentru noi va dăinui. Voiam să spun ceva, însă atenția mea a fost distrasă de o lumină pe care am văzut-o la unul dintre geamurile din clădire, lumină pe care aparent am văzut-o doar eu. -Ce-ar fi să împărtășim amintiri despre Caleb? Am spus eu, sperând că vom reuși să mai dezghețăm atmosfera de gheață ce era printre noi. Încep eu, îmi amintesc când Caleb, atât de fericit că tatăl lui și-a găsit un loc de muncă, ne-a pregătit un picnic surpriză. Ce om binecuvântat. -Nu pot accepta că prietenul nostru nu mai este, nu pot și nu vreau! Voi afirma toată viața că fără Caleb nu mai este nimic ca înainte, a spus Clement. Ne-a spus să nu ne gândim atât de profund la moartea lui, pentru că gândurile pot lăsa cicatrici mai adânci decât o lovitură, dar e imposibil! -Putem să nu mai vorbim despre el? A întrebat Evolette cu lacrimi în ochi. Moartea lui ne-a adus multă durere, dar dacă vom continua să vorbim despre asta zilnic, ce vom ajunge? Vom suferi mereu! -Uneori durerea cere să fie trăită, i-am răspuns, încercând să-nu mi trădez nici prin cel mai mic semn suferința. Prefer să sufăr în fiecare moment al vieții mele decât să îl uit pe EL! Aproape că mi-a părut rău că am țipat la ea, aproape, dar nu chiar. Am încercat să 77

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

calmăm ceea ce s-a declanșat, sub pretextul că lui Caleb nu i-ar fi plăcut să vadă că ne certăm și s-a continuat să spunem amintiri. Încercam să mă focusez asupra discuției, dar nu puteam, gândul îmi era la Caleb, mă întrebam dacă mă vedea. Nici nu am observat că decorul din jurul nostru părea a fi scos dintrun film horror. M-am ridicat și le-am zis prietenilor că vreau să mă plimb, nu puteam rezista, simțeam că voi ceda, nu voiam să plâng și să mă las în voia tristeții. Mergeam cu lanterna de-a lungul coridorului, mă gândeam la el, la Caleb. Am ajuns în altă încăpere, acolo unde eu și Caleb am promis că prietenia noastră nu va ceda timpului. -DE CE? DE CE? DE CE? Cu ce a greșit Caleb?! Un om atât de bun, de ce tocmai pe el mi L-ai luat, Doamne? Țipam, nu îmi păsa dacă mă auzeau ceilalți, eram atât de revoltată. Suportam un zbucium lăuntric, mă zbăteam cu toată ființa. -Întrebarea mea cere răspuns! Caleb e cel mai bun om, nu a meritat să cadă în ghearele neiertătoare ale morții! Țipam cât mă țineau plămânii, nimic nu mă putea opri, sau cel puțin asta credeam eu... -Shh, te-ar putea auzi ceilalți. Chiar vrei să fii văzută plângând? În spatele meu s-a auzit o voce. O voce atât de cunoscută, însă care părea să fi devenit străină. M-am întors și am rămas încremenită. Era...el... -Te uiți la mine de parcă ai vedea o fantomă, sunt eu Caleb. Ți-am lipsit? Sper că nu ai încălcat promisiunea, sper că nu ai un alt ”cel mai bun prieten”! Să nu mă trădezi. Încercam să vorbesc, însă cuvintele nu voiau să iasă. Eram eu...și el... eram noi. Oh, nu, era imposibil! M-am lăsat dusă de emoții, am sărit în brațele lui. Credeam că voi cădea și că mă voi trezi la realitate, dar nu, era chiar el, eram chiar în brațele lui. -Dar cum e posibil? Cum poți fi aici? Totul pare a fi atât de real, am spus eu. -De ce nu ar fi real? Ți-am promis că voi rămâne lângă tine până la finalul amândurora. Ți-am promis și așa va fi. Eram fericită, după atât de mult timp simțeam ce e fericirea. Voiam să urlu de bucurie, voiam să nu-i mai dau drumul lui Caleb, iar acest lucru m-a întristat. -Te văd împovărată, spune-mi tot ce ai pe suflet. -Oh, Caleb, e mult prea greu. Mă doare ideea că tu nu mai ești cu noi. Sunt obosită psihic, nu mă pot acomoda cu acest lucru și nici nu vreau să o fac! Nu pot și nu vreau să te uit! -Rebeca, stai fără de grijă. Doar dacă nu te vei gândi la faptul că am murit, nu înseamnă că mă vei uita. Te asigur, nu te voi lăsa niciodată să uiți de mine, a spus el râzând. Acel râs, medicament pentru rănile interioare. Veni tot mai aproape de mine, iar ochii albaștri îmi cercetară chipul cu lăcomie, de parcă nu s-ar mai fi săturat să mă privească. -Îmi e frică de moarte, Caleb! Știu că ți-am spus că nu îmi e frică de nimic, dar de moarte chiar îmi e frică. -Nu te înfricoșa, nu e nimic dureros. E ca și cum ai adormi, dar mai rapid. Știi, poate că e un mod de a compensa durerea simțită în timpul vieții. Am dreptate? -Cum poți gândi așa? Cum e posibil ca după tot ce ți s-a întâmplat tu încă să zâmbești? -Rebeca, calmează-te. Moartea e la fel de frumoasă ca și viața. Moartea e o aventură pe care mi-am dorit mereu să o ating; este ceva ce am reușit să îndeplinesc, era ultimul obiectiv pe care am reușit să-l ating. Eram surprinsă de ceea ce spunea, ceva în mine spunea că nebunia mea era realitatea lui Caleb. -Dar tu, chiar cel mai bun om pe care l-am cunoscut, de ce tocmai pe tine mi te-a luat?! -Nu, eu nu am fost cel mai bun om, însă tocmai imperfecțiunile m-au făcut un om mai bun. Secretul, Rebeca, constă în a-ți rectifica defectele, a le face ceva plăcut pentru cei din jurul tău. Ca să reușești să duci o viață fericită, trebuie să oferi bunătate celor din jur, pentru că atunci 78

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

când rănești pe cineva, cel care suferă cel mai mult ești tu însuți. Cuvintele lui m-au făcut să meditez asupra vieții mele. Priveam viața într-un mod diferit. Am realizat că nu m-am simțit împlinită până în acel moment pentru că atunci când am avut șansa de a face ceva bun, eu nu am profitat de ocazie. Nu mi-am apreciat niciodată valoarea. Nu am știut să mă iubesc, iar din acest motiv nu mi-am pus în valoare firea capabilă de bine. Am evitat mereu să aleg adevărul pentru că adevărul este adesea dezamăgitor, probabil din acest motiv majoritatea persoanelor aleg să mintă. -Vei rămâne lângă mine? Ne vom mai întâlni? L-am întrebat eu. -Nu-ți face griji, voi găsi o modalitate să mai stau pe aici și să te enervez multă vreme, spuse el râzând. Nu uita niciodată să visezi, poate că trupul meu efemer s-a pierdut în neant, dar spiritul meu va dăinui veșnic în visele tale. În jurul meu se auzea o muzică, mă las legănata de ea. Era o muzică de jale, dar de o frumusețe înfiorătoare. Imaginea lui Caleb dispărea, fiind înlocuită cu un întuneric profund. Muzica s-a transformat în țipete. Erau vocile prietenilor mei. Îi văd pe Adrian și Sorana stând deasupra mea. -Ești bine? Întrebă Sorana. Nu te ridica! Stai întinsă. -Ce mi s-a întâmplat? Am întrebat eu derutată. -Asta voiam și noi să te întrebăm, a spus Adrian. Am vrut să te căutăm și te-am găsit aici, întinsă pe podeaua rece. Probabil că te-ai impiedicat; iar în cădere te-ai lovit la cap. Am preferat să nu le spun despre întâlnirea cu Caleb, m-ar fi crezut nebună. Chiar atunci când am dat să ieșim din cameră, am văzut ceva superb. În locul unde era Caleb a apărut un fluture albastru, o nuanță atât de asemănătoare cu cea a ochilor lui Caleb. Nu o să uit niciodată această întâlnire. Nu-mi fac griji de acum, știu că prietenul meu este cu mine mereu, chiar dacă nu îl văd, mi-e destul să îl simt aproape de mine. În definitiv, nici vântul nu se vede, dar nu înseamnă că nu există, este destul să simt cum vântul îmi bate în față ca să pot ști că există, exact la fel este și cu prezența lui Caleb lângă mine. Eu sunt pe pământ cu un scop, am o misiune de îndeplinit. Caleb și-a îndeplinit misiunea, scopul lui pe pământ s-a încheiat, din acest motiv a murit. Dar eu, eu încă am de îndeplinit o misiune, iar atunci când o voi duce la capăt, atunci mă voi întâlni cu Caleb. Atunci îmi voi reîntâlni cel mai bun prieten.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.25 Semnul de aer Simona Chis (Bucecea - Botoșani)

Şi în acea noapte, ca în atâtea alte nopţi, Rafila deschise geamul şi se lăsă să plutească în aerul înmiresmat şi cald de început de august. Se ridică uşoară ca un abur deasupra teiului înalt, alunecă în lungul străzii, apoi tot mai sus, deasupra blocurilor, îndreptându-se spre locul ei preferat, aleea cu bănci ce ducea în centrul vechi al oraşului. Ocoli de câteva ori, fără să se apropie prea mult, ca nu cumva vreo pereche de îndrăgostiţi aflaţi acolo la acea oră să ridice privirile şi să o surprindă în zborul ei nocturn, tulburându-i pacea contemplaţiei. Dar nu era nimeni. Aşezate acolo parcă din alt veac, băncile luceau stins în semiîntuneric, sub lumina îndepărtată a unor lămpi neşterse de praf. Cu toate acestea, ele se aflau acolo de puţin timp, de aceea nici nu fuseseră descoperite de tinerii gălăgioşi. Rafila se gândea că, fără doar şi poate, primarul era un om cult, care se inspirase din vreun tablou de epocă, într-atât de bine amenajase vechiul pietonal. La prânz, doborâţi de căldură, se odihneau acolo vârstnicii ieşiţi la plimbare, cu figuri distinse şi siluete ţepene, ca dintr-o stampă de epocă. Desigur că aceşti familiari ai locului nu stăteau afară prea târziu. Spre sfârşitul după-amiezii locul lor era luat de femei tinere care împingeau cărucioare, iar câte o fată se oprea să scrie un mesaj pe telefonul mobil. Odată, o bătrână cerşetoare pe care o cunoştea – de altfel, o femeie foarte demnă, care îşi masca ocupaţia vânzând, în sezon, tot felul de buruiene de ceai şi flori rupte din parcuri – aţipise acolo la căderea serii şi tocmai se trezise, uşor speriată de frumuseţea solemnă a locului, când Rafila zbura pe deasupra ei. Rafila nu se ascunse, ci făcu semn cu mâna, pentru că bătrâna, precum şi alţi pensionari insomniaci, îi cunoştea obiceiul de a se plimba uneori noaptea, iar ei văzuseră atât de multe la viaţa lor chinuită, încât nu se mai mirau de nimic. Capătul aleii dădea într-un bulevard plin de viaţă. Vitrinele magazinelor străluceau şi perechi se plimbau agale sub lumina puternică a becurilor. Se opreau în faţa patiseriilor, comandau brânzoaice şi se sărutau, râzând, în timp ce vânzătoarele pregăteau comanda. Pe aici Rafila nu se apropia deloc, ci se avânta tocmai sus, mai sus chiar decât hotelul cel mai înalt care străjuia într-un capăt al bulevardului. Aici treceau maşini, era o intersecţie mare, care închidea un rond uriaş unde preadolescenţii se dădeau cu rolele, fie fugărindu-se, fie rotindu-se în elegante bucle în jurul stâlpilor de beton, mereu neobosiţi. Se prindeau de mâini, se trăgeau de tricouri, totul cu o uşurinţă care – Rafila înţelegea – era a alunecării vrăjite pe pârtiile de asfalt. Când se sătura şi de această privelişte, Rafila pornea spre hotelurile mai mici, îndepărtate de centru cât între două sute pe noapte şi cincizeci pe noapte. Acestea nu mai aveau parcări, autocarele eşuau chiar sub geamurile de la primul nivel al hotelului, iar strada era atât de aproape, încât maşinile care goneau toată noaptea spre ieşirea din oraş zgâlţâiau ferestrele şi umpleau podeaua de trepidaţii. Rafilei îi plăcea să le privească, dar nu pentru mult timp, atrasă de mirosul de grătare şi mici de la barul ei preferat, pe care îl vizitase şi ziua pentru a savura ceva din farmecul pe care îl exercita în timpul nopţii. Era deschis până după miezul nopţii, chiar când nu avea clienţi prea mulţi, cum se întâmpla mai totdeauna acum, vara. În nopţile calde, 80

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

mesele ocrotite de boscheţi înfloriţi stăteau mereu ocupate – nici nu erau multe, cinci sau şase jos, alte trei sau patru la etaj. Când ploua, terasa îşi trimitea clienţii înăuntru, în clădirea ce zumzăia caldă şi primitoare, emanând fumul ca un coş de vapor. Elegant compartimentat, salonul permitea clienţilor să se vadă, dacă ar fi dorit, fără însă a se incomoda unii pe alţii. Erau, în acelaşi timp, în societate, dar şi în cadru intim. Parcarea era largă, pentru că pe jos se ajungea mai greu, urcând un deluşor abrupt pe care primăria nu se gândea să-l îmblânzească introducând o linie de tramvai. Între sosire şi plecare dădeai roată cu maşina clădirii, căci parcarea se afla în spate, unde puteai vedea cele mai noi modele auto în timp ce fumai o ţigară aşteptându-ţi consoarta reţinută la toaletă în ultimul moment. Cu vreo două săptămâni în urmă, la o petrecere privată, Rafila văzuse aici cele mai drăguţe rochii care se pot închipui, îmbrăcând nişte siluete subţiri de partenere de oameni de afaceri. Mirosul ce venea de la bucătărie era îmbătător, şi Rafila şi-o închipuia întocmai pe fată aducând tăvile cu supe fierbinţi, cu fripturi apetisante, platourile cu foietaje franţuzeşti servite ca aperitiv lângă un vin răcoros. În asemenea nopţi, Rafila ameţea de mirosuri, făptura ei eterată devenea ea însăşi mireasmă. Aerul fiecărei seri, fiecărui cartier avea nota lui proprie: parcul mirosea umed şi verde; în piaţă se stricau harbujii şi putrezeau; la periferie mirosea a ciorbă şi spre toamnă a magiun, iar câteodată chiar vedea prin geamul deschis al unei bucătării un bărbat în maiou prăjind cartofi. Din curţi se ridicau parfumurile florilor şi ierbii tăiate, sau uneori iz de găinaţ din coteţele de porumbei. Lemnul ud avea un miros, la fel şi apa stătută din bălţi. Automobilele aveau propriile lor odorizante, inspirând senzaţia de îngrijire şi lux. În schimb, coşurile de gunoi deveneau pestilenţiale pe caniculă. Mirosul pâinii calde, la brutărie, nu se compară cu nimic altceva, dar nici cafeaua în ibric, cu caimacul gros, când chelneriţa iese să-şi servească iubitul taximetrist. Rufele întinse pe balcoane, în bătaia vântului, jucăriile de plastic ale copiilor, Rafila le recunoaşte pe toate numai trăgând aerul adânc în nări. Aici creşte o tufă de caprifoi. Dincolo a curs ulei de maşină. Mai încolo e o clădire nouă cu geamurile proaspăt chituite şi vopseaua umedă. Cineva a prăjit peşte. Un copil a urinat în scutece. Liceenele care se plimbă inocente şi frivole se dau strident cu parfum ieftin. Fumul de ţigară punctează frământările unui bărbat sprijinit în coate la fereastră. În copaci ţârâie liliecii. Rafila face un alt popas. Masive şi compacte, blocurile au o aroganţă deloc periferică. Ici-acolo o fereastră aprinsă. Rafila pluteşte prin trâmbele de întuneric, evitând pătratele luminoase, până în dreptul unui balcon mic, ascuns de copaci şi viţă-de-vie. - Ai venit ? şopteşte o voce bucuroasă. - Am venit. Rafila apucă mâna subţire, cu degete osoase, care se întinde spre ea, ancorând-o ca pe un balon legat cu frânghie. Vântul îi suflă pletele şi bluza uşoară de bumbac. - Ce-ai făcut azi ? - Am fost la şcoală, spune băiatul. Am băut un suc la terasă şi am dus gunoiul. Mi-am scris tema la matematică, am început două romane şi am făcut plajă pe bloc. Aş fi vrut să văd un film, dar mi-am spart ochelarii şi mă usturau ochii. Am ieşit în balcon şi am numărat frunzele de vie, ciorchinii de struguri, mai întâi pe cei copţi, apoi pe cei verzi. - Câţi ţi-au ieşit ? - De tot, douăzeci şi şapte. Vrei unul ? - Numai câteva boabe. Rafila se apleacă, întinde mâna, băiatul o sprijină mai ferm. Rupe două boabe, care par mai negre la lumina slabă, le sparge de cerul gurii. Sunt acre, se strâmbă. Băiatul rupe şi el o boabă, se strâmbă şi el. - De unde ţi-ai luat pijamalele ? - De la magazinul de pe bulevard, la primul etaj, spune Rafila. Îţi plac ? - Da. Nu ţi-s prea mari ? 81

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Ba da. Sunt bărbăteşti. N-am găsit mai mici culoarea asta. Toate sunt roz, galbene, aiurea! M-ar vedea toţi de la un kilometru. - Să fii atentă. E secretul nostru. - Am să fiu. Acum, spune-mi, ai vreo dorinţă ? - Aş vrea să ştiu dacă sunt maşini la poarta lui Tavi. Dacă lumina e aprinsă în toată casa, sau numai la camera din spate. Azi îşi serbează ziua de naştere şi nu m-a chemat. Băiatul tremură de frig în pătura care îl înveleşte. - Îţi spun mâine. Acum mergi înăuntru. Rafila se ridică din nou în văzduh, băiatul o urmăreşte o clipă cu privirea, apoi ţinteşte urechea în liniştea nopţii. Sub cerul plin de stele, Rafila zboară spre cartierul vilelor. O străduţă cochetă, care urcă în trepte, evocând un peisaj insular stâncos. Străduţa e pavată cu pietre de râu şi pe zidurile înalte cresc tot felul de plante agăţătoare. De prin curţile mozaicate câte un dulău negru o mârâie. Aici nu se iţesc dintre dale fire de iarbă, şi nu umblă nici găini care să le ciugulească. Iarba stă cuminte în perimetrul ei, numit gazon, şi din iarbă cresc globuri luminoase de sticlă. În lungul aleilor şi pe treptele caselor tăcute se înşiră ghivece cu ficuşi, leandri, muşcate şi alte flori exotice. Rafila se bucură de susurul unor arteziene mici imitând modelele clasice: o fată duce pe umeri un urcior plin, din care apa se revarsă pe sânul dezvelit; un copil urinează cu o naivă impudoare; dincolo, apa ţâşneşte dintr-o floare de metal. Rafila ar vrea să vadă şi la lumina zilei ce se întâmplă prin curţi, dar nu poate, din cauza zidurilor înalte. Abia dacă zăreşte câte un domn vârstnic, în pantaloni scurţi, îngrijind rondurile, sau câte o doamnă care deschide prudent poarta, ducând într-o plasă câteva fructe rotunde. Nu vede rufe atârnate la soare, poate doar câte o pereche de tenişi cu limbile desfăcute se usucă pe balustradele de ciment. Aceiaşi locatari se îngroapă în aripa sudică a cimitirului municipal, îşi închipuie Rafila, judecând după gustul clasic al monumentelor funerare, împodobite cu statui de îngeri şi femei îndurerate. Şi ea a lăsat la cimitir nişte fiinţe dragi, pe care le vizitează noaptea destul de des, pentru că mai ales noaptea trebuie să le fie urât. Dar acum a obosit, şi, cum e şi puţin fricoasă, Rafila hotărăşte să-şi încheie aici plimbarea nocturnă, lăsând pentru altă dată vizitarea grădinii seculare a repauzaţilor întru Domnul. Mai zăboveşte un sfert de oră în aerul curat al insulei de verdeaţă exclusivistă, în cartierul atât de liniştit şi atât de puţin locuit, pentru că proprietarii aleargă mereu să facă banii din care îşi întreţin elegantele vile. Nu, nu e asta: e acea perioadă din an când fac sejururi la mare, poate chiar pe nişte ţărmuri îndepărtate, paradisuri terestre unde marea e mereu limpede şi cerul mereu senin. Rafila oftează, plutind cu închipuirea, nu numai cu trupul adiat de răcoarea nopţii. Într-un târziu, se întoarce acasă, în timp ce sub ea maşini solitare aleargă, se încaieră câini vagabonzi şi trec grupuri mici de derbedei cu mâinile înfipte adânc în buzunare. Se aşază pe pervazul ferestrei, îşi trage din picioare şosetele groase şi respiră aerul tare al nopţii. Mai sunt vreo două ceasuri bune până la prima geană alburie a dimineţii, şi Rafila se leagănă plăcut între impresiile fragmentare ale zborului şi căldura somnului care în curând o va învălui.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.26 Tanti Lucreția Veronica Baciu (Caracal)

Uneori fericirea înseamnă atât de puțin! Să te așezi în rostul tău, în lumea care ți se potrivește, care te cheamă oriunde te-ar fi dus împrejurările, accidentele sorții - asta e o fericire. E fericirea care-i ajunge Lucreției. Mereu frământa astfel de gânduri în minte cand se trezea dimineața mulțumită, lângă barbatul ei, și privea pe fereastră în limpezimea dimineții ramurile golașe ale copacilor, vârfurile trandafirilor și tufenicilor. Toate erau ale ei și le rânduise după placul inimii ei . Astfel de gânduri frământa în minte când săvârșea ritualurile fiecărei zile, chiar dacă nu erau întotdeauna cele mai senine zile, chiar dacă barbatul o mai bodogănea de una –alta, cum fac cei care stau prea mult împreună, chiar dacă mai suferea când de o durere de cap, când de vreun junghi, dureri pe care oricum le suporta mai ușor dacă erau ale ei, decât dacă ar fi fost ale barbatului ei. Se mai întâmpla uneori, și râdeau de treaba asta care părea absolut verificată, ca durerea, junghiul, apăsarea, usturimea, ce era, să se transmită de la unul la altul. Așa erau ei! Erau un caz fericit de întâlnire dintre doi oameni care nu s-au mai despărțit niciodată. Fără vorbe mari, fără nazuri în privința a cât dă și primește fiecare de la celălalt – o îmbinare potrivită, fără să fie perfectă, atât la fire, cât și la mentalități, că restul s-a adăugat și așezat cu timpul.. Astăzi, Lucretia se trezise cu noaptea în cap și încercând să facă cât mai puțin zgomot se strecură în camera de alături, ce servea de bucătărie, și de acolo, despărțită de bucătărie printrun zid fals de rigips, ajunse în baie. Totul strălucea de curățenie, era mulțumită, la orice oră ar fi intrat avea nevoie de sentimentul că totul în jurul ei stă în ordine. Își făcu planurile pentru ziua care începea, avea multe de făcut . Era locul în care își punea gândurile în ordine și-i veneau tot felul de idei! - Asta cum ți-a mai venit Lucreție, cum te gândiși tu la treaba asta? îi spunea Alexe, bărbatul ei, ori de câte ori o vedea venind împrospătată și plină de avânt, după o scurtă ședere în odaia băii. - Ei și tu acum ...contează de unde-mi vin ? Contează că am idei și ele sunt bune. Ce teai face tu fără mine ? Alexe, zâmbea pe sub mustăți, ș-o lăsa să-și descarce năduful, deși știa că pe undeva avea dreptate, fără energia ei nimic n-ar fi dus până la capăt. Alexe era un om trecut prin multe: rămas orfan de mamă de la opt ani, nu cunoscuse nici bucuria, nici mângâierea unui cămin. Tatăl lui era un om aspru și foarte zgârcit, pus pe căpătuială, chiar și pe spinarea celor trei băieți ai săi. Alexe era cel mai mic și suporta mai greu, probabil că moștenise și alt aluat, din partea maică-si, de și-a luat lumea în cap, de la 16 ani, fără să se gândească la ce lasă în urmă. Nici mânia tatălui și a fraților nu fusese prea mare pentru că astfel le rămânea avere mai mare de împărțit. Taică-său se recăsătorise bătrân fiind, de spaima singurătății, iar ceilalți copii, după ce se convinseseră că averea strânsă cu multă sudoare nu-i mare lucru, și că oricum se împarte după moartea ălui bătrân, au plecat care încotro. Alexe a muncit, s-a mutat dintr-un loc în altul, unde și-a putut găsi de lucru, și-a terminat școala la seral, s-a calificat în chimie industrială, șia uitat de suferințele din copilărie. Pe unde a lucrat a fost respectat pentru firea lui de om blând, 83

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

liniștit și modest, foarte respectuos cu oamenii și, mai ales, pentru istețimea lui. A vrut să învețe, și-a dorit să-și facă un rost, să fie pe picioarele lui, să traiască altfel decât văzuse în casa părintească. Pe Lucreția o cunoscuse în caminul de nefamiliști al fabricii. Se îndrăgostiseră pe loc, deși nici unul, nici altul nu știa nimic despre dragoste. Lucreției îi era frică să meargă alături de el, îi era frică de ce simte și mai ales se gândea să nu-și dezamăgească mama rămasă singură acasă. Plecase în lume ca și el, cu același scop, dar socotea că era prea devreme pentru dragoste. Așa gândea ea, dar inima ei era toată în clocot. Alexe era mai mare decât ea cu patru ani și faptul că luase viața în piept de unul singur își spunea cuvântul. Așa a înțeles s-o ocrotească și să aibă răbdare cu ea, să-i spulbere cumva temerile. Cu toate astea relația lor n-a durat decât 34 luni, timp în care, cei care-i cunoșteau, colegii, cunoscuții, deja le puseseră zi de nuntă. Așa a fost să fie! Când după primele zile libere de care beneficia de la angajare, și pe care bineînțeles, împotriva dorinței lui, alesese să și le petreacă acasă la mama ei, s-a întors la fabrică, la căminul unde locuiau majoritatea angajaților, nu l-a mai găsit pe Alexe. Plecase. Fără să-i lase un cuvânt, se transferase în București, într-o uzină de același profil și, așa cum avea să afle mai târziu, se înscrisese deja la cursurile facultății de subingineri. A suferit mult. Toată lumea s-a prăbușit atunci pentru ea. Nu credea c-o să mai iubească vreodată, că o să mai aibă încredere în vorbele frumoase ale unui bărbat. În același timp creștea în ea o nevoie de răzbunare, ambiția de-al face să regrete decizia lui și mai ales faptul că-i ascunsese totul. Îi venea greu să răspundă întrebărilor celor care-i cunoșteau, îi venea greu să treacă prin locurile în care fuseseră împreună. Dragostea nu trece cu una cu două, chiar dacă obiectul ei nu mai era prezent! Dar pentru el cum o fi ? se întreba în nopțile în care somnul nu venea decât înainte de-a se lumina de ziuă . Într-una din aceste nopți a hotărât că trebuie să-și facă bagajele și să se întoarcă acasă, în satul ei. Acasă a luat hotărârea să se apuce de învățat, să dea examen la școala sanitară, o veche dorința de-a ei din copilărie, de când făcea injecții la păpuși. Și visul i s-a împlinit. A intrat la școală, spre mândria maică-si, care, în ciuda sacrificiilor pe care le făcea ca s-o țină în școală, era fericită și împăcată că face ceea ce este bine pentru fata ei, singurul sprijin la bătrânețe . Trecuseră aproape doi ani de când Lucreția se afla la școală, deja obișnuită cu pretențiile unui oraș mare . La Alexe se mai gândea din când în când, ori de câte ori îi da târcoale vreun bărbat, dar nu mai căuta să înțeleagă ce se întâmplase. Era mulțumită cu noua stare de lucruri. Până într-o zi când, venind seara de la practica pe care o făceau după ore, la spital, auzi, intrând în holul apartamentului pe care-l închiriase cu alte două colege de-ale ei, o voce de bărbat dintruna din camere...Gândindu-se că poate e o rudă a vreuneia dintre fete, nici măcar nu a intrat să salute. S-a dezbrăcat pe hol și a intrat grăbită în camera ei. La scurt timp s-a pomenit, val-vârtej cu Despina, colega ei, care i-a spus șoptit: te caută cineva, te așteaptă de mai bine de o oră , după care a ieșit imediat, lăsând-o confuză și neajutorată. Nu s-a gândit decât la el, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, deși dacă i-ar fi spus cineva că se va întâmpla așa, ar fi negat categoric, spunând că pentru ea Alexe era o poveste moartă și îngropată. La privit drept în față. Ceva în ființa ei îi spunea să se apere de orice emoție, să judece lucrurile la rece, să lase resentimentele deoparte, oricum se întâmplase și nu mai era nimic de făcut. Cu bucurie nedisimulată a privit-o și Alexe, fără vreun sentiment de vinovăție. S-au măsurat din priviri și o clipă, prea lungă, nici unul n-a spus nimic. Trebuiau să cântărească, și unul și altul, dacă mai era ceva de spus între ei ...Lucreția a fost cea care a salvat situația, altfel Alexe ar fi plecat probabil așa cum venise, poate și mai amărât, pentru că avea acum în fața lui o mândrețe de femeie, ieșită de acum în lume și conștientă de farmecul ei. Nu i-a reproșat nimic, nu l-a întrebat pentru ce a venit, doar l-a rugat să iasă să se plimbe, să vorbescă ca doi vechi prieteni, dacă tot s-a ostenit, după atâta timp, s-o caute...A fost salvator pentru amândoi și în felul asta Lucreția își crea un fel de avantaj, ea era cu inițiativele...Despre 84

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

momentul asta, care i-a detensionat și i-a facut să înțeleagă că nu-și sunt dușmani și că nu-i puțin lucru dacă după atâta timp își vorbeau și se intuiau unul pe altul ca și când n- ar fi fost despărțiți nici o zi, aveau să vorbească deschis și să-l întoarcă pe toate fețele mult mai târziu ... “ – Cum n-ai găsit, tu, Alexe, în tot Bucureștiul ăla o fată care să-ți placă și te-ai întors tot la mine ? - Am găsit eu, chiar mai multe, dar nu s-au lipit de mine ...eu știu ce mi-ai făcut tu ? Îmi plăcea să fiu cu tine, să te am lângă mine, ori unde aș fi fost .” Aici intervenea Lucreția, era momentul să-și folosească artileria grea : “- Și atunci cum de m-ai lăsat Alexe, și fără un cuvânt ? Am fost o doamnă, nu te-am întrebat nimic, te-am lăsat să te scalzi în apele tele, doar-doar o să pricep și eu ceva … - Ș-ai priceput? - Cred că ți-era frică de însurătoare și asta te încurca, tu ai vrut să te realizezi, ai avut ambiții de la început, eu m-am deșteptat mai târziu, dar nu-mi pare rău . În felul ăsta am făcut și una și alta. - Da’ cum m-ai găsit, tu, Alexe, de unde ai știut unde să mă cauți? Aici ezita întotdeauna șio punea să ghicească până se enerva că nu ghicea niciodată, dar ea o bănuia pe maică-sa, credea c-o căutase la ea în sat și maică-sa, care-i știa povestea, cedase la insistențele lui și-i spusese unde s-o caute. - Și dacă mă găseai măritată, cu copii, la casa mea, ce făceai? - Ziceam că n-am avut noroc și mă întorceam cu coada între picioare, râdea el ...” Așa era Alexe al ei ...sentimentele lui stăteau în gesturi și-n statornicia cu care a urmat-o și cu care s-au sprijinit reciproc...S-au căsătorit mult mai târziu. A urmat repartiția ei, apoi moartea neașteptată a maică-sii, încercarea lui, la insistentențele Lucreției, de a se apropia de frații lui, și abia când s-a pus problema să cumpere apartamentul în care stăteau cu chirie la stat, atunci s-au căsătorit civil, niciodată religios, deși Lucreția era convinsă că în fața lui D-zeu ei au fost uniți dintotdeauna. Când își aminteau uneori întâmplări prin care au trecut, Lucreția turuia ca o moară, mai scăpa și câte o lacrimă, că nu înțelegea ea cum atâta lume s-a dus și cum anii lor nu se mai întorc și nici lumea care le-a fost martoră vieții lor...Alexe tăcea. Chiar dacă nu scotea o vorbă îi plăcea s-o asculte, să lăse răspunsurile să se așeze în aerul ce vibra între ei și își mai turna un pahar din vinul negru și amărui, făcut din curtea lor . Acum, pentru oamenii din sat, erau tanti Lucreția și nea Alexe . Toată lumea avea nevoie de ei și-n curtea lor, la masa din foișorul făcut de Alexe, mereu era cineva în vizită, mereu se punea țara la cale. Veniți în sat, după pensionare, și-au găsit foarte ușor rostul și aici. Alexe era un om foarte priceput, tot timpul meșterea ceva, iar când nu avea ceva de făcut pleca prin bălțile din împrejurimi la pescuit. Uneori, foarte rar, mai vorbea la telefon cu vreunul dintre frați . Tanti Lucreția era cea care făcea injecții în sat, care oferea, gratuit, primul consult, primele indicații medicale apropiaților ei și, pentru că nu prea greșea, lumea o respecta și apela mereu la serviciile ei. I se părea firesc după experiența pe care o avea într-un spital municipal, la urgență, așa cum lucrase toată viața. Era o femeie deschisă, cumpătată, știa că n-are ce să lase în urmă decât amintirea a ceea ce au fost în lumea asta. De organizarea ei nu scăpa nimeni, nici la nuntă, nici la pomeni, nici la înmormântări – lumea păstrase o parte din obiceiurile cu care crescuse ea. Acum se grăbea să rânduiască totul acasă, până se trezea Alexe, ca să poată pleca mai la deal, la Marieta, fosta ei colegă de generală, care o pomenea pe soacră-sa. Își înfășură fularul gros în jurul capului și ieși în curte să arunce mâncare la păsări, să vadă dacă totul e în ordine...Mai sorbi o gură de cafea și apa fiartă ce-i rămăsese în ibric o turnă peste apa, care 85

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

prinsese pojghiță de gheață, a găinilor. Aruncă o privire crizantemelor peste care, cu o noapte în urmă, căzuse bruma. Trebuia să le taie și să se bucure de ele în casă, mult timp, peste iarnă. Învățase de copil să se bucure de fiecare anotimp, să-i înțeleagă rostul și să se adapteze la ritmul lui, cum te adaptezi la ritmurile propriului corp .Cumva i se părea că urmând ciclurile astea ale vieții, trăirile ei se apropiau de cele ale copilăriei. Era și acum copilul care bătea câmpurile cu Mica ținând-o de mână . Uneori o visa, cu fruntea ei albă și părul ca un fum , cum se pierdea prin cețurile grădinii ca un suspin ...Se trezea fericită și lacrimile-i curgeau ca să-i ușureze sufletul. *** Sărbătorile trecuseră într-o clipită. Rânduise tanti Lucreția lucrurile așa cum știa numai ea și cum îi spunea sufletul ei curat ca apa vie. Lumea în care trăia se petrecea între rânduielile vechi, păstrate de la părinți, și cele mai noi, pe care le creaseră de atunci generații după generații. Venise gerul Bobotezei, trecuse Sf.Ion și acum satul era cufundat în zăpezi. Tăcerea albă cuprinsese totul...

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 27 Les chiens maudits Ioana Ozana Ciobanu (Suceava)

Motto: Singurul document autentic îl constituie amintirile. (Mircea Nedelciu) De unde începe trupul? De unde începe frica? Amintirile știu ele ceva. Știu și nu știu. E o boală, suprafața nealterată a asfixierii. Gentilețea ruinei atunci când țesuturile nu mai dor. Ce dezordine și ce entuziasm... Obiectele încep să leviteze abia sesizabil. Dacă se poate, lăsați-mă singură. Asta nu e amintirea mea, mi-ar plăcea să fie, sunt ofranda adusă unui zeu necunoscut. Lumea începe dintr-un cuvânt. Acolo, sterilitatea e liniștitoare, amintește de moarte. Mintea mi se topește în ceaiul de pe masă, dispare imaginea, vocile se scurg din melcul membranos. Toată ziua m-am gândit la vară. Câinii apar în negru. Mă apropii de un rău uzat. Mă gâdilă frica. Începe de pe brațul drept, epiderma se contractă, impulsul de teroare trece prin prelungirile nervoase libere. Culoarea dominantă a groazei mângâie aria vizuală. Creierul pulsează spasmodic, sinapsele sunt inundate de mediatori chimici ai terorii, reflexele refuză să se mai închidă în ariile encefalului. N-aveam limbaj, limbajul meu încă se formează, e în stadiul primar al meiozei lingvistice. Ochii, două găuri decupate în planul existenței, fixează imaginea simetriei perfecte din câmpul vizual, dublează fotonii, care ard ușor pelicula subțire a retinei. Din mâini mi se ridică fire ilizibile de ață. Brațele unui manechin uman, ale cărui mișcări sunt controlate de o entitate nevăzută, ce domin cu sadism fiecare contracție a fusurilor neuromusculare. Tandemul se grefa imediat. Aprehensiunea. Mă complăceam în situația stranie de negare pe care o simțeam din ce în ce mai pregnantă, o negare a firii fără să țin cont de combinarea instanțelor mele concrete, suprapuneri din trecutul și din prezentul meu, ce nu doreau să se scufunde în aerul mizer al fricii pe care entitatea necunoscutului o marca în neocortex. Un zgomot la fel de uman se desprindea din laringele duble, care generau un suspin amplificat al existenței, de care ne desprindeam fără să căutăm o ieșire garantă din starea de fobie. Lanul amplifica cu fiecare legănare sunetele incerte, liniștea care asigura concretețea uitării se perinda prin fața imaginii atât de vechi, tabloul primordial al terorii supreme din care ne nășteam cu toții ca și cum acesta era destinul hărăzit noua, să devenim entități flotante în aerul verii, dominat de demonii fără concretețe. Ne ciupesc zilnic de creier, cu unghiile moarte, gesturi trăite la jumătăți de pocnet. Nu sunt pregătită pentru schimbare, paranormalul capătă dimensiuni concrete. O voce surprinzător de caldă transportă prin unde sonore fobia. Nu vreau să par înghesuită, de când mă uit pe geam simt că-mi scapă ceva, acel esențial văzut de alții, ce mie nu dorește să mi se arate.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Case mici, vechi, curți cu flori și pomi, borcane de dulceață și compot pe pervaz. Câte un câine cu limba scoasă străbate drumul bătut de soare. Oboseală, căldura fără cruțare. Praful de pe uliță îmi inundă gleznele. Gâște. Casele cu obloane trase. Găsesc destul de repede poteca. În curte, un câine. Începe să latre din ce în ce mai tare. Poarta se deschide grea, metalică. Din fundul curții răsună același glas: - Intră, ce naiba nu intri! Am intrat în casă ca într-un port, cu ape liniștite. Răcoare. Holul îngust, plin de fotografii cu marginile încrețite și galbene, chipuri de dincolo ce te fixează cu intensitate, realizând conexiunea cu altă sferă. Prăjitura cu gem pusă pe masă, scoasă pe fugă din bufet și așezată pe farfuria rotundă. Treceam pe sub celălalt perete, unde, sub același ștergar, luceau sub sticlă icoane stridente în ramă neagră. O legănare interioară, ca un refren ce se pierde pe relieful coloanei vertebrale care ascundea epiderma inserată. Pigmentul negru al vopselei se combina printre celule. E atât timp de când am uitat. Nu s-a mai întors nimeni de acolo, niciodată. Cred că n-ar fi trebuit să aud asta. Un soi de lepră cenușie a pământului năștea sălbăticiunea ce răspândea teroarea. Am simțit morala biciuindu-mi mintea, noaptea urlând sub gemetele lanului sfâșiat. Am rămas întinsă în pat, privind ramurile înflorite. Lumea se-ntunecă și dispare. Fire colective prețioase ce creează suspansul continuu. Văd fețe în obiecte atât de des. Dintre toate trăirile umane senzația de perpetuu adrenalină, narcoticul terorii, produce săptămâni întregi de febră. Acum inutilitatea îmi zguduie creierii. Voi avea nevoie de multe bilete de autobuz ca sămi asigur plecarea. Pereții albi înghit tot ce-a mai rămas, urechi gigantice, ca două creaturi umede, aleargă prin beznă. M-am învârtit de-atâtea ori până am făcut cercuri în podea, lumea curioasă va alerga prin lan după răspunsuri, grâul posedă din totdeauna semnificație. Pământul visează pentru noi. Tavanul mă privea încă o dată, tăcut și impersonal, apoi se apleca asupra vâltorii de așchii. Un déjà vu, o senzație vagă, de neliniște, care mă copleșește. Timpul. Tot ce fac am mai făcut, trec prin aceleași stări de unde magnetice, dornice să descopere contururile fixe ale temerilor mele infantile. Nu contează nici una. A inspira e a dezvălui un amănunt legat de personalitatea ta, o absorbire în melanjul lumii. Dincolo de ferestrele închise totul foșnește, totul se mișcă și tu stai înmărmurită în frică. Am căzut într-un somn adânc și am visat un marș de câini. Marș, câini. Dimineața mă scol speriată. Lanul dens răsună de lumina lichidă. Mă afund în zumzetul naturii pure, neschimbate, dominate de aceeași fantasmă despre care nimeni nu vorbea sau nu dorea să o facă. Îmi fixez în creier fragmentele sonore atât de sinistre ce răsună în întuneric din grâul crescut. Mă abandonam uneori în marea de aur, uitam cu o dorință perfidă de necesitatea îndepărtării, simțeam în artere pulsurile de adrenalină, eliberate de suprarenală. Capilarele mă ardeau, jupuindu-mi ușor straturile fine de interstițiu. Ating spicele înțepătoare, sângerez. Oare creaturile canine sunt atrase de gustul sărat al hematiilor amestecate cu fibre de gluten? Mă molipsește stare de negare în care se afundă toți. Teroarea că mâine demonii vor cere o noua victimă. Părea un fel de nebunie să te arunci în marea de aur lichid, pe care o săvârșeam fără ezitare, lovindu-mă într-o parte a capului pentru o nouă imagine. Tot ce fac e să mă gândesc la din ce în ce mai oribile chipuri. Afară același aer încins și lipicios. Îți ajunge? Ai să te saturi vreodată? O să-ți iei umbra de peste viețile noastre? Forfota perfidă atinge apogeul. Căutăm cu toții concretețe, fiecare știe imediat despre ce e vorba, răspund la unison, cineva se roagă să tacă, ceilalți sunt implorați să termine. Aud și nu spun nimic. Când privirile ajung la același nivel, vibrațiile sunt mai eficiente. Acești ochi au fost scoși de sub pământ. Normalitate în haos, armonie în aprehensiune. Ziua crește incapabilă și triumfătoare, fără să țină cont de transparența nepăsătoare a scenei. Cutia craniană mi se refăcea din bucăți de sticlă spartă, ce se sudau printre vene și artere, irigând organul rozaliu acoperit de pielițe străvezii, înglobau frica ce devenea un viciu. Ochii întredeschiși, acoperiți de gene femeiești bine arcuite, lăsau o umbră molatică pe obrajii fardați. Spiritul mi se insinuează în carne, vibrează împreună cu fiecare celulă a corpului meu. Ochii 88

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

noștri, două găuri decupate în planul existenței, fixează imaginea simetriei perfecte din câmpul nostru vizual, dublează fotonii, care ard ușor pelicula subțire a retinei. Las în urmă lanul de grâu, fântânile cu cumpănă roasă. Trei zile mai târziu l-am găsit. Toată lumea vorbea despre asta, satul fremăta sub noutatea copleșitoare, ce ne orienta către dorința de rezolvare. Bătrânele au ieșit în fața porții, cu basmaua legată strâns sub bărbie. Țipau. M-am dus și eu, ca toată lumea să văd unde duceau urmele lui, care se-ntrerupeau brusc, în mijlocul lanului. Arareori o bătrână care să intre în vorbă. Copiii se jucau prin praful dens ce se ridica de pe drumul îngust de țară, societatea noastră arhaică, se ascunde cineva prin lanurile înalte de grâu. Sunt mii de tuneluri printre rădăcinile grâului. În rest nimic, nimic nu mai respira. Îmi pătrundea doar în nări, cu atâta tandrețe, particulele unui duh, până când mi-am ars încheieturile de la atâta soare. Ne-am ales cu o lume în care moartea vinovatului compensează orice, o imitație simplă. Sângele cui va mai curge? Satul enorm, sinistru, nelocuit. Aștepta parcă venirea unui entități care să-l radă de pe pământ. Viața mea are o singură axă: acasă și în lan, așa cum epilepticii își marchează viața între două crize spasmodice. Zi după zi mă propulsez în acel spațiu al terorii. Simt undele zgomotelor venite de sub pământ. Trăiește. Ne simte fiecare mișcare, înmagazinată sub formă de presiune pe suprafeța terestră. Un foșnet. Mergeam înnebunită de huruitul surd al grâului, era de parcă fiecare spic era un animal care, din clipă-n clipă, s-ar fi putut lăsa să cadă pe mine, cu labele răsfirate ca să sfâșie cu ușurință bucăți de țesut. După o lungă plimbare am intrat în vid, spațiu dintre două foițe de sticlă, învelișul parietal din jurul plămânilor mei, frica se ofilise, devenea cărnoasă, roșie. Un drum pietruit, luminat de o sursă nevăzută. Cei doi ochi priveau din adâncul pământului, un dar sacrificat al unei entități necunoscute. Indiscreția necunoscută a culorii, cenușa cu propriul ei tip de agresivitate. Mă simt persecutată de teroare. Dreptunghiul galben, cercul de cer, parfumul spiralat în aer, arsuri. E atât de concret felul în care stau aici. Am dat drumul la mână, cu toate că m-am rătăcit deja. Mă aplec de la mijloc, îmi văd umbra, dar nu e singura, e dublă și mârâie lângă urechea mea dreaptă. Sudoarea îmi umple ochii, ridic umerii, dând capul pe spate. Fibrele culcate ale ierbii arse de arșița verii se îmbibă cu un stop de sânge. El se rotește. Presează laba piciorului drept. Atacul și-a întins tentacule, nimic nu îmblânzește mai bine ca reflexul, o suferință nu are nevoie de motiv, câte suflete într-un singur corp. Labele slabe, stângace, pășesc înainte și iar înainte, înapoi, o ridică deasupra capului meu. Uit de lumină, hățișul unui coșmar, am apăsat stratul de rădăcini retezate, aud cum scârțâie măcinate de presa carnală. Sfârșitul. În tăcere, tot ce știu să fac e să aștept. Simt presiunea corpului greu cum îmi frânge oasele, simt fărâmițarea lor interioară, nucleul cartilaginos cum cedează. Tremur și-mi amintesc, sunetele din casă se aud tot mai bine. Nu suport să nu-mi aud numele. Vreau să-ți spun mai multe, aștept să-mi dau seama ce se întâmplă. Caut o vizuină, un acoperiș de pământ. Realmente, abia dacă observ căldura din ce în ce mai mare a flăcărilor spiralate din câmp. Aorta mă strangulează gentil, oxigenul din arborele bronșic începe să se diminueze. Mă sufoc aproape erotic, imaginea câmpului se înmagazinează sub formă de puncte. Răsuflarea fierbinte a câinelui îmi biciuie obrajii mânjiți de pământ. Venea apoi, inevitabilă, durerea. Eram victima, neputincioasă, dizolvată în propria ei groază. Am văzut limba umflată și traheea deschisă vineție, ieșind grotesc din gură. Ochii cu albul necrozat ieșeau din orbite, privea direct în creier, insera viziuni negre în osul parietal. Tortura fără oprire. Entitatea sa mă apasă, mă asfixiază, mă sugrumă până la destrămarea finală. Mă cuprindea cu o sută de brațe de porțelan, casante, menghine de fontă sticloasă ce rup legăturile dintre celule. Fără oprire și fără sfârșit. Aveam revelația unui forceps rece, de metal, care îmi țintuia membrele, torsul și gâtul, lăsându-mi trupul neajutorat. Mă proiectam în infern, un purgatoriu, hărăzit mie și numai mie. Colți, fălci casante. Labele îmi manipulau deja trupul, căutând punctele vulnerabile. Nici un semn de asfixiere. În carnea lui s-a produs ca un soi de frământare. Coloană curbată s-a retras apoi în stratul de praf și nu s-a mai văzut. 89

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Coșul pieptului mi se ridică și se-ncordează. Se dilată lumenul vaselor sangvine, respirația se accentuează. Întregul cer se comprimă în arborele meu bronșic. Nu aud pe nimeni. Ce luminoasă e viața, orbitând departe de pământ. Fisuri și puncte de discontinuitate, absența e o ușurare, corpul e înfometat. Acum liniștea mea acoperă lanul, au mai rămas pulberi în aer, dar ce să fac cu ele? În sfârșit sunt fericită, mă gândesc. Îmi updatez toate trăirile anterioare, totul e difuziune. Adorm. Blestemată fie această pagină.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 28 Intervenţie pe cord deschis Saveta Vărăreanu (Fălticeni - Suceava)

Doar o viaţă, atât te-am iubit. Ţi-am adorat ochii în care îmi vedeam fericirea, ţi-am idolatrizat mâinile care nu-mi strângeau mijlocul şi care nu mă mângâiau. Îţi sărutam haina în dreptul inimii care nu bătea pentru mine. Fremătam precum plopul în bătaia vântului de primăvară când îţi auzeam glasul. Uragane de fericire mă inundau când te vedeam. Tremuram ca florile sub ploaie şi sângele meu clocotea ca apa căzândă în cascadă când mă ţineai de mână şi simţeam că trupul meu e gata să rodească precum pământul după secetă. Eram toată o fericire şi o bucurie dulci-amare, pentru că ştiam că nu suntem doi. Te iubeam cu instinctul femeii ancestrale, înălţându-te spre stele şi luceafăr. O! ce fericită am fost când ţi-ai coborât privirea de acolo, dintre stele spre mine ca spre o curiozitate, o raritate, o floare de colţ. Aici, pe pământ, ţi-am înălţat un piedestal din pietre preţioase pe care te-am aşezat, pentru veşnicie, aşa credeam. Erai tânăr, vesel, plin de viaţă, emanai ceva fascinant, captivant ce numai eu vedeam. Colegele, care vedeau cum sufăr, mă întrebau nedumerite: - Ce vezi la el, nebuno? Este un om obişnuit şi nici măcar nu-i frumos! - Fetelor, văd CEVA care mă orbeşte şi mă fascinează. CEVA-ul acela, emanat de tinereţea, de tumultul tău nu m-a părăsit niciodată până de curând.. Poate greutăţile şi lupta cu viaţa l-au închis într-o carapace de broască ţestoasă bătrână, cu grijă şi - n secret, ca să răbufnească peste decenii cu forţa şi violenţa stihiilor dezlănţuite. Ne-au despărţit două accidente groaznice, petrecute la distanţă de o zi. Mai întâi tu, iar a doua zi, eu. S-a spulberat în suferinţă şi neputinţă iubirea mea. Am zăcut amândoi prin spitale, tu ai plecat acasă pentru convalescenţă...Nu mi-ai scris, nu ţi-am scris. După luni de zile am aflat că eşti îndrăgostit de o studentă din anul doi şi m-am resemnat. Înainte de examenul de stat, ne-am întâlnit din pură întâmplare. Cât pe ce să crape carapacea. Se zvârcoleau amintirile ca mulţimea surprinsă de un incendiu, voiau să iasă din temniţă, voiau să se manifeste cu violenţa flăcării devastatoare. Le-am potolit strângând pumnii şi încleştându-mi dinţii, ca să nu permit ieşirea vreunui sunet de bucurie sau durere. Le-am sugrumat cu puterea voinţei de fier, călită - n lupta cu viaţa. I-am strigat în gând Iubirii neîmplinite: Ce te-agiţi? Ce te-amăgeşti? Ce vrei tu, nu mai găseşti! Lasă viaţa Cum ţi-i dată: Ne-ndulcită, nesărată. Lasă viaţa Aşa cum este: 91

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Fără de sfârşit poveste. Surpriza revederii ne-a bulversat pe amândoi. Ne-am oprit unul în faţa celuilalt, ne-am privit descumpăniţi şi nu ştiam ce să ne spunem. După o veşnicie am întins mâna spre tine şi ţi-am arătat verigheta aceea de metal care imita aurul, fără a scoate o vorbă măcar. Mi-ai înşfăcat pur şi simplu mâna, ai dus-o la spate ca şi cum n-ai fi vrut s-o mai vezi şi mi-ai spus cu regret în glas: - Dacă este cineva care să regrete asta, eu sunt acela. - Îţi sunt recunoscătoare că ştii să minţi frumos. Am simţit atunci cum Te-am desprins de mine Ca visul dintr-un somn Şi n-ai mai fost de-atuncea Al vieţii mele domn, Căci nu te-aveam alături De câte ori doream, Te căutam în gându-mi, Dar nu te mai găseam. Zădărnicie-i totul. Zădărnicie.Vis. Zadarnică iubirea Şi dorul necuprins. Da... Ne-am despărţit. Am plecat spre viaţă hotărâtă să lupt cu ea şi cu tot ce-mi va oferi fără să-mi fac planuri sau vise. Mi-am înjugat soarta şi aşa am rămas pentru decenii. Numai luptă cu viaţa, numai asprime şi durere; de nicăieri alinare sau rază de bucurie. Veneau veşti despre tine ca fâlfâirile rare ale unor aripi mari şi negre. Unele dureroase ca nişte flori ofilite, arse de soarele necruţător. Mă simţeam un norişor pe cerul albastru, srălucitor, care, fără suflarea puternică a vântului, nu-şi putea elibera fărâma de apă, ca să ude florile, să-ţi alunge necazurile şi durerile. Voiam să-ţi trimit din surplusul modestei mele bucurii de viaţă, măcar un crâmpei. Te căutam totuşi precum nucul cu rădăcinile sale puternice îşi caută apa în adâncul pământului. Te-am găsit, te-am sunat, ţi-am auzit vocea bucuroasă de surpriză şi...s-a spart carapacea bătrânei ţestoase. Ieşite din întunericul lor, sentimentele mele, dominate de CEVAul acela chinuitor, au reînviat în lumina bucuriei de a trăi. Ne - ntâlneam pe internet aproape în fiecare seară. Treceam în revistă evenimente din viaţa noastră aşa cum a fost ea: cu bune şi rele. M-am obişnuit cu gândul că ... Te am în viaţa mea Aşa cum e ea. Cu soare, ploi, nori şi vânt. Te port în gând Cu durerea neîmplinirii absolute, Cu mireasma iubirii necunoscute, Cu focul sufletului ne-mpăcat. Aşa mi-a fost dat. Ne-am revăzut într-o zi de iarnă mohorâtă şi rece. Ne-am sărutat ca doi străini, protocolar. Doar zâmbetul tău mi-a reîncălzit sufletul obosit de atâta zbucium, speranţe şi aşteptări. 92

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Deşi timpul şi-a lăsat adânc amprenta pe chipul tău, deşi ochii tăi nu mai erau de culoarea frunzelor de toamnă timpurie, deşi... eu te vedeam pe TINE, cel de altădată: zâmbetul şi râsul au rămas aceleaşi, vocea cu aceleaşi modulaţii, privirea tot şăgalnică. CEVA-ul acela misterios a persistat să mă domine şi flacăra iubirii trecute a devenit o dulce adiere. Dar ce păcat! N-ai făcut niciun gest tandru, nu ai spus o vorbă care să menţină focul aprins. Flacăra se zvîrcolea, limbile ei se întretăiau, se ridicau şi coborau, mistuind energiile ascunse în peşterile sufletului meu. Am observat că prezenţa mea te incomoda: ori erai emoţionat şi nu ştiai cum să te porţi cu o... străină care ţi-a invadat singurătatea, ori simţeai că nu erai o gazdă bună (deşi nu era cazul), ori stăteai în expectativă, dorind o acomodare cu musafirul neaşteptat. Simţeam la tine o detaşare de cele sufleteşti aproape degradantă. Oare ea ne-a despărţit? Oare, dacă aş fi ştiut să lupt în tinereţe pentru tine, dacă aş fi avut posibilitatea să lupt, am fi fost fericiti? De fapt fericirea nu-i decât o himeră. Mă asemănam cândva cu pământul care suferă de sete, care tânjeşte după un strop de ploaie. Această sete mi-a rămas în trup şi suflet, dar n-ai ştiut, sau n-ai vrut să fii ploaie. Cred că sunt o Sahară a iubirii în miniatură. O Sahară care, neputând scoate apa ascunsă în adâncuri, va rămâne veşnic tristă, pustie şi însetată. Am început să mă întreb dacă nu cumva eşti numai himera viselor mele, dacă nu eşti o creaţie a mea. Simt că şi tu conştienizezi acest lucru. Presimţeam, pe zi ce trecea, că începe să se macine carapacea care a tăinuit atât de bine iubirea mea din tinereţe. Pietrele scumpe ale piedestalului pe care te înălţasem cândva, au început să se dezlipească, să-i pericliteze rezistenţa şi frumuseţea. Presimţeam o implozie care nu mă speria. O aşteptam ca pe o eliberare, pentru că mă devora din ce în ce mai des întrebarea: pe cine am iubit eu? Ce am iubit? Oare a fost iubire? În timpul foarte scurt pe care l-am petrecut împreună, ai reuşit, fără să vrei, să mă jigneşti, să mă umileşti cu gesturi la care nu mă aşteptam. Te înspăimânta orice atingere accidentală, orice gest care putea fi interpretat ca atentat la crasa ta detaşare de cele sufleteşti. M-ai înspăimântat cu egoismul tău. Căutam justificare pentru orice gest, orice vorbă sau modulaţie a vocii tale. Analizam cu minuţiozitatea unui chirurg faptele şi vorbele tale precum şi amintirile despre fostele tale iubiri, ca să constat că eu nu aveam loc în ele. Amintirile tale erau atât de puternice, încât prezentul, inofensiv ca o floare de primăvară, te lăsa rece.. Carapacea se tot măcina, piedestalul, înnegrit de intemperii şi de timpul necruţător, se clătina din ce în ce mai puternic. Doamne, ce vreau eu de la această fiinţă? Vreau tinereţea înapoi? Am uitat că ,,fugit irreparabile tempus” ?Am uitat să...memento mori? Doresc absolutul şi perfecţiunea? Dar eu sunt perfectă? Nu! Nu sunt. Este perfectă în mine veşnica dorinţă de confirmare că exist pentru cineva, că sunt importantă pentru cineva, dar şi să arăt altora ce importanţi sunt pentru mine, dorinţa de a mângâia şi de a putea arăta cuiva că înseamnă mult pentru mine. Cer în schimb atât de puţin: un zâmbet, o vorbă bună spusă cu sinceritate. Nu cer nimic material. Toate acestea erau semne clare că trebuie să procur explozibil pentru o implozie puternică. Ba nu. Pentru două implozii: a monumentului pe care cu indiferenţă tronai şi a diafanei mele iubiri pentru o himeră, pe care o ţinusem atât în carapacea sufletului meu. Nu eşti tu vinovat. Pentru tot ce mi se-ntâmplă rău, consider că numai eu sunt de vină. Speram că voi aduce o rază de lumină singurătăţii tale, că-ţi voi da certitudinea că mai eşti important pentru cineva. Am greşit faţă de tine, tulburându-ţi liniştea şi resemnarea în faţa senectuţii. N-are ce reînvia, pentru că ,,din nimic, nimic se naşte.’’ Îmi atenţionez toate simţurile, strig cât pot de tare ,,aaarrrdeeee’’!! şi...buuum! a căzut statuia indiferenţei. A rămas locul gol-goluţ. Nicio piatră preţioasă nu se vede; din 93

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

carapace...numai flenduri. Praful şi pulberea s-au ales din toată energia consumată pentru o himeră atâţia ani. Aaaa! Zăresc prin molozul inutil un ochi al statuii: rece, trist, învins de timpul ireversibil, de singurătate şi resemnare. Rămâi acolo, Ochiule, pentru că şi aşa nu te bucuri de ce–ţi mai oferă viaţa. Ceea ce credeam eu că este povestea unei iubiri frumoase şi fără sfârşit a fost, de fapt, o piatră care se macină sub arşiţă, sub ploaie şi vânt, sub mângâietoarea şi lenta agresiune a unei ...,,ape curgând”. Nu-mi rămâne decât să mă duc pe malul Hatnuţei, pârâiaşul copilăriei mele, ca să meditez asupra versurilor lui Mihai Codreanu: ,, Bătrânii spun că apa trece Şi spun că pietrele rămân. Dar lucrul altfel se petrece Pe vechiul nostru glob bătrân, Că piatra, orişicât de tare, Se macină, şi trece stând, Iar peste trista măcinare, Doar apele rămân curgând ”. Acum suntem bătrâni. Ne-au invadat ghioceii părul, trupul și mintea. Suntem două umbre mișcătoare care trăiesc numai din amintiri, umbre neînsoțite de cei cărora le-am dat viață, pentru că ei trăiesc în ritmul alert al unei noi etape de tranziție grea, degradantă, demoralizatoare, înjositoare; tranziție care le întrece cu mult prin dificultate pe cele prin care a trecut generația noastră. Ne bucurăm totuși de avantajele noii tehnologii, putându-ne întâlni virtual ca să ne întrebăm reciproc: ce mai faci? Cum te simți? La ultima noastră întâlnire virtuală, aflând că problemele tale de sănătate se înmulțesc, am avut un dialog scurt, creștinesc. Ți-am spus: …nu se știe care dintre noi va pleca primul. Dacă ți-am greșit cu ceva, iartă-mă. Mi-ai răspuns: TU să mă ierți, că ți-am greșit cu multe. Eu pe tine nu am pentru ce te ierta.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.29 Nevăzutele fire Dina Angela (București)

Calea şerpuia sprintenă înfigându-se în platoul stăpânit de Păpuşa, dalb, dalb ca un covor strălucitor de basm. Din soarele cu dinţi ce bucurase ochiul, persista doar luciul. Cerul era gata s-arunce încă ceva zăpadă din grămezile agonisite. Ştiau novăcenii ce ştiau vorbind de poclada răuvestitoare de la deal! Dar ei?! Copii năvalnici, lipsiţi de minte şi la douăzeci de ani! ,,N-aude, n-a vede, n-a greul Pământului”… doar avântaţi de vise! Urcuşul? Părea prielnic pentru drumeţi încercaţi cum erau! Păpuşa îi ademenea vicleană. Ei, înfericiţi de prilej, înaintau. Vorbeau de una, de alta... * Bobocii politehnişti rămăseseră impresionaţi, ce mai, când, de Ziua Armatei, auziseră de Legea rezervistului şi de programul înrolării voluntarilor. Îi atrăsese! Chiar neavând un background militar, socoteau ei, cunoştinţele moderne de chimie, fizică, matematică le-ar fi înlesnit apropierea de tehnologia şi echipamentul militar în stagiul pentru studenţi! Şi câţi dintre dânşii nu gândeau la fel?! Pricepuseră, unii - mai mult, alţii - mai puţin, că aderarea la voluntariat li se-ntâmpla din ceva simţit, dintr-un fior ce unora le vine privind plaiul, Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, altora din simbolurile stemei ori din sonurile Imnului, din recunoaşterea spiritului românesc în competiţie cu minţi ale unor neamuri mai evoluate din lumea largă… Gemenii Focşăneanu, studenţi originari de prin părţile Bacăului, parcurseseră ca mulţi, în vacanţa de vară, întâiul program de militărie voluntară, împrietenindu-se acolo cu nişte colegi gorjeni. Oltenii ăştia îi atrăseseră cu firea lor deschisă, de aceea le şi acceptaseră felul sincer în care vorbeau de ţinuturile natale. Ştiau că nu se grozăvesc, că e întemeiată mândria locală şi, din una, în alta, acceptaseră invitaţia acestora în Gorj. Iată-i, aşadar, pe fraţi la debutul vacanţei de iarnă, gata să ia cu asalt Obârşia Lotrului dinspre Novaci! Socotiseră pentru dus cam trei zile, apoi în alte două-trei să coboare spre Petroşani. Întrebaţi de gazdele novăcene cum aveau să parcurgă drumurile de munte, mai ales înzăpezite, băcăuanii răspundeau cu aplomb îndoit, doar erau gemeni, gândeau simţeau la fel: ,,Cu piciorul, cum altfel?!” Şi li se citea pe chip hotărârea de a-şi împlini dorinţa. Tinereţea le-ar fi insuflat îndemn, chiar de n-ar fi fost curajoşi! Erau obişnuiţi cu drumeţiile de mici, ca odrasle de pădurar ce se aflau. * Zăpada căzută în strat subţire lustruia cu miraj calea. De la o vreme, însă, fulgi mărunţi, abia ca nişte ace, se-ndesau s-ajungă dinspre norii burduşiţi către potecile coamei urcate de gemeni. O perdea pâcloasă părea să-i apere de rest. În alte circumstanţe, prin loc ştiut, fraţii ar fi glumit, zicând că firea înălbită îi ogoieşte de cine-ştie-ce primejdie! Dar acum?! Albul înzăpezit le-ngusta mai mult perspectiva! 95

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Cu toate informaţiile căutate, primite şi însuşite despre un eventual popas la ceas de oboseală, de întuneric, nu dăduseră până târziu de nici un adăpost. Ce case de vacanţă?! Ce cabane despre care făcuseră vorbire gazdele?! Nici semn luminos, nici zvon de viaţă, nimicuţa! Să fi-ncurcat drumul?! ,,De rătăcit nici că se pune problema!” se gândeau în sinea lor fraţii, menajându-se reciproc. Degeaba tot jocul celor două lanterne longevive şi performante mânuite! Nu zăreau altceva decât muntele, în unele locuri mai împădurit, în altele respirând părerea de rău după copacii doborâţi... Rădăcinile rămase în urmă păreau triste şi ciudoase constatări! Oboseala şi dezamăgirea unei posibile rătăciri le reteză orice chef de-a îmbuca ceva... Când credeau că se vor canoni în urcuş continuu până la ivirea zorilor, fură surprinşi deo împrejmuire lacomă din stobori. Aici omătul era groscior, o adevărată plapumă, gândi cel mare, născutul cu şapte minute înainte. Şi, cu ochii înfericiţi de semnele de odihnă şi pace, se împiedică şi căzu buluc spre hazul mezinului, ajutat astfel şi el să ia seama. Colibele şi-ngrăditura le-aminteau de oi şi... transhumanţă! Dar şi de-o ambianţă îngăduitoare... Chiar mai caldă! Aşa gândind, se lăsară ademeniţi de coliba a mai scundacă, încercându-i uşa din blăni negeluite, încă albe... Pesemne, meşterită doar din toamnă. Ocolul parcă i-aştepta cu rotunzimea-i mică şi călduţul iz, usucul lânii celor aflate acum jos, de vale... ,,Li se-mpăru” de loc, adică le plăcu, gândiră hâtru spre ospitalierii prieteni nou-făcuţi şi spre cuvinte deprinse de la ei. Îşi amăgiră foamea cu nişte biscuiţi, performând conştient în austeritate, ca bărbaţi adevăraţi ce se doreau. Sorbiră cu economie ostăşească din ceaiul cald ocrotit de termosuri. Orânduiră sacii de dormit pentru odihnă şi, stârniţi de siguranţa iradiată de locşorul înstăpânit, încredinţară lui Moş Ene trupurile ostenite ale copiilor ascunşi încă în ei. Dacă în urmă i-ai fi întrebat cât odihniseră, n-ar fi ştiut să-ţi spună, cum nici atunci… Din fire, dormeau greu gemenii, c-ai fi putut sparge buturuga lângă perna lor, dar acum săriră drepţi, când pocnituri ca de-artificii le izbiră urechile. Nu ştiură cum, dar se pomeniră afară din colibă! Cel mic, mai glumeţ de fel, chiar murmurase îndemn spre-ntoarcere la somn, când se sumeţi o nouă salvă. Nu desluşiră dincotro izbucnea zgomotul, preluat de scurte repetări, lăţite înspre zare, dar dibuiră în pâcla nopţii venind fuga înspre dânşii o siluetă cam descumpănită, le păru. -Dar ce-o fi arătarea?! Flămândă şi-nsetată ca şi noi mai adineauri?! se dădu firoscos născutul întâi. -La coborât efortul e mai mare! Să văd ce vei simţi la calea-ntoarsă! îi luă celălalt, parcă, apărarea ,,umbrei” chiar în minuta când aceasta se prăvălise cu zgomot pe zăpada-ntărită de ger, până-n bombeurile încălţărilor sale. Ce-i uimi încă mai tare fu că ,,năluca” mai mişca, nu-nţepenise cum se temuseră, iar din mâna dreaptă cam legăna, în loc s-agite, un... revolver. De care?! Băieţii nu ştiau! În schimb, detectaseră că dinainte-le se găsea drapată într-o uniformă jerpelită de timp, de nea, de căzături, o... fată, ce se iţea la ei printre lentilele rotunde şi crăpate ale unor ochelari cu rame din sârmuliţe negre, aproape invizibile. Din coapsa piciorului stâng deja i se prelinsese un râuşor de sânge și, dacă tabloul n-ar fi fost trist, mezinul ar fi râs bucuros de rămurica de gheaţă sângerie crescută în afară dinspre trup! -Stai! Suntem cu tine! Nu trage! simulă c-ar fi simţit ceva temeri geamănul mare.

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

-Eşti urmărită şi travestiul ţi-e halou, vreo camuflare?! Şi arma?! E vreun pistol pentru copii?! Rezerva de capse nu e consumată?! Dă-ncoace jucăria! o-ntoarse către glumă celălalt, folosind starea precară a tinerei. Şi, făcându-se stăpân ,,pe dotare”, realiză subit că nimeni nu se juca, era un pistol adevărat despre care şi fata preciză uitându-se peste umăr la el: -Arma? Nu merită acum o para! Nu are gloanţe-n ea! A fost doar aşa... de-o încercare... şi de folos... ultimul glonţ mi-a dăruit scăpare! -S-o ducem în adăpost, îndemnă mezinul. -Curios ce-mi pare intermezzo-ul ăsta! socoti primul, apucând-o pe după umeri pe milităroasă, târând-o încetinel către uşa colibei deschisă larg de frate-său, gândind cum să dezlege şarada ce-o trăiau. Aşezată pe unul din saci, bine-acoperită, rănita se-ntoarse pe-o parte oftând prelung, alungând parcă din adâncul sufletului o mare obidă, o durere ce-ar fi fost ţinută şi înăbuşită de multă vreme... Daţi de-o parte, fraţii încropiră pe-o spirtieră, mai întâi, un cir lung-lung şi mult ceai cu nădejdea că i-ar prii fetei. În răstimp auziră bolboroseli strecurate printre of-uri ce spuneau de nişte păreri de rău... ,,de ultimul glonţ ce l-a trimis dincolo pe soldăţelul bălai şi costeliv în grija cui era... că semănase cu fratele său mort în linia-ntâi, Nicolae... de fugă şi despre căzătura de pe marginea râpei... de speranţa că-i găseşte pe camarazii săi...” Gemenii ciuliră urechile mai abitir când, în vorbe clare, se-nfiripă adevărat raport ca de pe câmpul de luptă: ,,Ai noştri căzură alaltăieri seceraţi pe capete... Rămaşii nu ne dădurăm spaimei, că doar aveam cuvânt să nu lăsăm duşmanul s-alunece în jos de Jii. În clipa ne-nţeleasă nici acum, răzleţită, fui străpunsă în urechi de-un vâjâit cumplit şi ţeava unei puşti mi se înfipse-n umăr. N-avui zăbavă de socotit, căci pe minută un val fierbinte îmi coperi ţeasta şi făcu din mine o cârpă... ce ruşine! Apoi, în paza celui ce-l ucisei... şi... fuga înspre-ncoace!” Degeaba îi puseră dinainte căniţa cu demâncarea aburindă... ceaiul... Copila nici că le băgă în seamă. Ei, nici atât nu îndrăzniră s-o îmbie... Îşi aruncau precauţi câte-o uitătură unul altuia ori spre fată, neînţelegându-i purtarea. Cu cine să se-nveţe? O legătură cu Poliţia n-aveau cum să-ncerce, mobilele fiind amuţite. O priviră cât o priviră... Fata părea c-amorţise de ostenită şi necăjită... Și aşa, în tăcere-ntunecată, gemenii dădură veghea pe somnul râvnit, luând coşmarul cu dânşii. Tihna înlesni odihna cuvenită trupurilor şi, mai ales, minţilor surprinse, chiar speriate de hazard. Când deschiseră ochii dimineaţa, mângâiaţi de lumina ce se furişase prin gemuleţul cât podul palmei, tresăriră de gălăgia stomacurilor flămânde. Și ele, gemene, acţionau ceas. Cel mic începu să râdă în hohote: -Păi, îşi cer drepturile! Nu le-am deprins aşa?! se săltă să rostuiască de mâncare. Nici nu se ridicase bine, că veni de-acasă! Se pocni a pedeapsă peste frunte şi cotrobăi avid cu privirea încăperea. Mai făcu vreo doi paşi prin spaţiul îngust şi... nimic! Nen-su încercă şi el trezirea. Cu mâinile sub cap, îşi urmărea fratele neînţelegând ce face. Pesemne nu-şi activase bioritmul?! Și chiar aşa se dovedi, căci, ajuns pe verticală, sparse muţenia strigând ca din gură de şarpe: -Dar unde-i? A pierit? O fi ca omul pe-afară?! -Și eu m-am întrebat, rosti calm mezinul. Nici arma nu-i acolo unde-am pus-o! -Era-n rucsacul meu! Ce, ai uitat? se dori folositor celălalt, scotocind şi nevenindu-i sadmită lipsa oricărei dovezi. 97

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Cum s-a-ntâmplat asemenea minune?! De n-am fi doi, aş zice c-am visat... Să fi avut aceeaşi viziune?! Imposibil! -Exclus! Și parcă un regret după un ce anume răzbătu din suspinul scos de cel cu şapte minute mai tânăr... Cum de nu aflase mai multe despre dânsa?! * Mâncară puţin şi într-o doară sorbiră ceaiul pregătit de cu seară băgând pe gât şi câte-o aspirină, căci somnul fără sac le fusese lipsit de căldură. În vreme ce strângeau cu lucrurile şi amintirea celei dispărute, realizară că n-ar fi nimerit să continuie urcuşul. Pe de-altă parte, prea îi muncea că nu ştiau ce se-ntâmplase, iar ei sperau pentru asta un sprijin de la gazde. De ce aşa? Chiar nu ştiau, dar presimţeau. Învinşi de munte, cum se credeau, făcură cale-ntoarsă. La Novaci, prietenii se mirară cu măsură de revenirea Focşănenilor. Se bucurară să petreacă gorjeneşte, să mănânce şi moldovenii sarmalele laolaltă cu ,,răcituri” ori s-audă cum ciricăie ,,trandafirii” puşi în tuci la prăjit, să deguste din vinul rubiniu şi altele... Când gustul cozonacului cu nucă le-ndulcise şi gurile, şi gândurile, băcăuanii spuseră povestea trăită. Gazdele fură destul de sincere, necrezând ce auzeau. Noroc avură gemenii cu bunicul aflat în colţul mesei, venit anume să-i cunoască pe musafiri. De la el, fost vânător de munte în tinereţe, căpătară sprijin. Şi pe vremea lui, zicea, în timpul instrucţiilor de la Rânca, prin anii ‘70, se făcuse ades vorbire despre asemenea întâlniri. Auditoriul amuţi. Mai neîncrezători, cei tineri mustăciră, dar nu cârtiră nimicuţa. Moldovenii, susţinuţi de spusele bunului, se revigorară cătând mai încrezători către ceilalţi. Petrecerea continuă. Gazdele ziceau de-o ieşire la Club pentru ceva muzică şi dans, când se pomeniră cu bunicul ce plecase de ceva timp. Intră în cunie, se descoperi şi, învârtind în palmele tremurânde căciula de miel negru, li se adresă păţiţilor: -Băieţi, să ştiţi că sunteţi ,,aleşi”! Puţini ajung s-o vadă pe Cătălina noastră! Şi părându-i-se că nu s-a făcut înţeles, adăugă: -Da, Cătălina, eroina noastră de la Mărăşeşti, şi-a găsit liniştea de când rămăşiţele pământeşti i-au fost reînhumate la Tg. Jiu! Vine, însă, pe-aci din vreme în vreme, să vadă de-i totul bine! Lămurirea de pe urmă fu ca o punte dinspre azi spre ieri pentru toţi. Le-ajunse la suflet spusa moşneagului, nu alta! Cei mai încântaţi fură gemenii. Un văl parcă li se luase de pe ochii minţii. Da! Da! Erau încredinţaţi că existase un rost care-i mânase la Gorj. Doar străbunicul lor patern căzuse alături de căpitanul Grigore Ignat, comandantul Companiei 1 mitraliere din Regimentul 51 infanterie în bătălia de la Mărăşeşti! Erau şi ei, deci, os de brav român... Şi mai desluşiră ceva minunat: nevăzutele fire ale istoriei se înnodau pe tot plaiul, risipind ca pe-un fum opreliştile timpului, ale graniţelor de tot felul şi, mai ales, limitele dintre viaţă şi moarte…

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 30 Lepidopter Alina Violeta Țibuleac (Moara-Nică / Suceava)

- E vineri, Kari. Ieși cu mine în oraș! -O singură întâlnire...continuă el. Vocea lui mă hipnotizează. - Ce ai de pierdut? Mii de motive să-l refuz. Mii de argumente să-i spun nu. Trecutul mamei mele. Prezentul surorii mele. Pe mine. - Spune da. Te rog! Prin crăpătura din acoperiș plouă. Dacă Kari nu ar tot goli oala metalică și ruginită de dedesubt, casa s-ar inunda. Își șterge ochelarii mari, cu rame metalice, respiră zgomotos și se îndreaptă alene spre ieșire. Dacă s-ar putea numi așa. O ușă scârțâind în balamale, lemnul uscat și ros de carii. O perdea prăfuită. Ploaia ajunge în oală pleosc și pic-pic, dar Kari nu-și mută privirea scrutătoare de la ușa veche. Pare că nu se sinchisește deloc. - Kari! o strigă bunica. E târziu și umbra o să acopere imediat și cealaltă jumătate a casei. Bezna destramă culorile psihedelice cu care Kari obișnuiește să se joace. Se joacă așa de când mama ei, la vreo 10 ani, o părăsise. O mamă obsedată de băieți, dragoste și sex. O văzuse odată într-o cafenea. Oameni cu fețele lungi. Pahare de bere în față. Probabil duhnea a țigări. Și ea încă voia să-i simtă mirosul de mamă. Plecă scâncind de acolo. Căldură înăbușitoare. Zărește un loc liber în spate și se strecură printre mirosurile duhnitoare de transpirație ale muncitorilor. Sudoarea i se scurgea pe frunte și pe gât. Se șterge cu mâneca bluzei și încearcă să-și facă vânt cu un caiet. E cel de muzică. Detestă muzica. Muzica era mama. Era sora ei. Ce rost mai are să o placă? Ele au plecat, ea va pleca. Își promisese o viață fără fără muzică. Fără băieți. Un fluture cu aripi vărgate. Nu se sinchisește de privirile mustrătoare ale trecătorilor. Ea aleargă după el. El se așează sub un felinar. Ea încearcă să-l prindă. El zboară mai departe. Se ciocnește de el. Nervoasă, își ridică ochelarii cu ramele boțite și îi aruncă o privire furioasă. Fluturele dispăruse. În fața ei era un el în carne și oase. O privea zâmbind și își continuă drumul. Nederanjat de ce tocmai se întâmplase. Ea se dezmeticește. Aleargă după el. El se așează sub un felinar. Ea încearcă să țipe. El își scoate chitara. Dintr-o husă vărgată. Nici nu observase că el avea o chitară. El începe să cânte. Ea-terifiată. Face stânga împrejur și intră în scara unui bloc. În flacăra unui bec pâlpâind în întuneric, năvălesc și se mistuie, orbi, fluturi hipnotizați. Negri și nu vărgați. Se mai liniștește și iese. - E prea târziu. Bunica și-o fi făcând griji...zice ea, cumva apatic. Și se îndreaptă bătând cu vârful pantofului pietricelele de pe străduța îngustă. De parcă și-ar vărsa mânia pe ele. 99

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Ai de ales. Mereu ai avut de ales. Acum trebuie doar să faci acelaşi lucru, spuse demonul zâmbind. Felul macabru prin care îşi rânjea colţii la mine mă făcea să tremur. Demonul stătea cocoşat, dar într-un fel ce îl făcea, totuşi, să pară impunător, demn. Ochii lui negri pătrundeau atât de profund în adâncurile fiinţei mele, încât simţeam durere în cap, apoi în tot trupul. Sentimentul produs mă răscolea, nu îmi dădea pace, însă mă bucuram de ciudata senzaţie. Imaginea s-a distorsionat. Devenea omul de care mă temusem, omul pe care îl urâsem cu toată fiinţa mea. Cel pe care îl condamnasem. Kari pune ibricul pe foc. Scapără un chibrit și, cu privirea goală, se uită în tavan. Flacăra îi arde degetele. E tulburată de molia care se ascunde în colțul tavanului, încât nici nu mai simte durerea. Vede un fluture vărgat încercând să evadeze din mirosul bătrân al camerei. - Kari! o strigă bunica. Scurge zeama lămâii în apa care clocotește. Bulbucii o sperie. Bulboane care sfărâmă aripile fragede ale fluturelui ei vărgat. Adaugă două frunze de mentă. Și se așează pe pat. Păianjenul din colțul sobei îi înghite cu lăcomie fluturele. Apa din găleata de pe poliță oglindește o sclipire strălucitoare încât fluturele se îneacă în vâltoarea ei. În momente cînd, după îndelungi tenebre, se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, fluturele evadează prin crăpătura geamului. Un cioc ascuțit și trupul lui dispare. O aripă frântă cade odată cu ultima petală a trandafirului roșu din fața casei. Kari suspină. Își pune în el toată ura şi disperarea pe care le simte, toată forţa pe care i-o dăruise demonul. Un demon ce-i violează intimitatea și o face infirmă. Ochelari cu lentile fumurii. Se sprijinea într-un baston cu capul aurit. Bătrânul din fața ei o privea cam aiurit. Bunicul, care părea că dăduse o finitate formei nedeslușite din tavan prin care picăturile de ploaie se prelingeau, stătea acum în fața ei. Dar parcă n-o mai recunoaște. Sau o confundă cu vreo altă strănepoată? Zdrăngănitul chitarei deja o enervează. Nu mai are răbdare. Nu-l mai suportă. Se ridică și vrea să-l facă ou cu oțet. Numai că...ceva o oprește. În nări e mirosul ceaiului de mentă cu miere. Aude glasul bunicii. -Kari! Vede un fluture vărgat epuizat. Nu mai are putere să lupte împotriva apei care, cu o sete morbidă, se hrănește cu ultimele lui puteri. Simte că pășește pe un drum de cuie. Bocancii de rockeriță atârnă ca un bolovan în picioarele ei. O afundă într-o lume în care se trezește fredonând fals din Pink Floyd. „Froooom zăăă saicliiing scai...”. Trei cruci. Se închină din nou. Încă trei cruci și-un „Doamne izbăvește!” sugrumat. Are ochii închiși și aude un foșnet subțire. E chinuită de ezitare. Un „Doamne-ajută!” pe fugă și deschide ochii. Fie ce-o fi! Un fluture cu aripi vărgate desenează cercuri în jurul capului ei. De pacă ar vrea s-o încadreze în vreo aură. Cu ce ți-am greșit, Doamne? Un invalid, pe o pătură vărgată de cașmir, cântă la chitară. Un glas ce-i dă fiori și îi face pielea de găină. El se întoarce. Ea zărește în ochii lui sclipirea din ochii răutăcioși ai demonului. Numai că există ceva profund în ei, încât îi electrizează întregul suflu. Și iată! Cade proșternată în fața chemării lui. Vede fluturi. Doar fluturi vărgați. Nu mai are putere să se ridice. Muzica și verdele hipnotizant al ochilor lui o posedează. -Kari! se face auzit din nou glasul bunicii. Trebuie să se fi făcut deja târziu. Picăturile scurgându-se prin gaura din acoperiș o țin trează. Voia să-și limpezească mințile, dar ele mai rău i le tulbură. Se ridică năucă din pat și se uită pe geam. Lemnul vechi, ros de carii, e putred. Și ud. Afară, într-o băltoacă din fața șopronului, 100

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

o vrabie se scaldă. Toate penele i se înfoiază de zici că-i un arici. Încet, încet, soarele își face loc printre copacii înrouați de ploaie. Kari rămâne cu privirea fixată pe luciul neasemuit al apei. Tremură ușor. Un fluture vărgat zboară în cercuri deasupra ei. Vrabia se întoarce. Și fluturele nu mai e.

101

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 31 Scrisori către fiica mea Luminița Durbăcea

La vârsta ta Ai urât vreodată o expresie atât de mult încât să simți că o iei razna când o auzi? Eu da! De copil mă obsedează cuvintele ,,La vârsta ta...”. De obicei oricine le rostea începea un pomelnic de realizări care mă făceau să cred că sunt cea mai rea ,incapabilă și ratată persoana. Asta în funcție de vârsta pe care o aveam când oamenii din jur simțeau nevoia să se dea exemplu, auzeam: ,,La vârsta ta nu răspundeam părinților!”, sau ,,...nu stăteam până acum afară” , ,,nu ieșeam cu băieții...”, NU, NU NU! Atât de mult o urăsc încât mă feresc nu doar să o rostesc ci și să fac vreo referire la vârsta și experiența acumulată. Însă ea, pe mine, mă urmărește ca un blestem. Am sperat, ba mai mult, am fost sigură că dacă ,,îmbătrânesc”scap. Dar de unde! Expresia a rămas, contextul e altul. La vârsta pe care o am nu mi se mai spune ce grozavi și responsabili sunt interlocutorii, ci cât de inconstientă, atipică și nedemnă de urmat am devenit. Aflu astfel că ,,la vârsta mea” e nebunesc să îmi fac un tatuaj. Sau să îmi mai pun un cercel. Să port blugi strâmți, cu găuri, tricouri imprimate, nuanțe electrizante în păr, accesorii extravagante, să ascult muzica generației fiicelor mele sau să citesc romane cu personaje fantastice. ,, La varsta mea” și ,,femeie măritată” nu e normal să îmi doresc o ieșire cu fetele la o tereasă, să vreau la teatru, la muzeu, să merg în vacanță într-un loc exotic, să fac plajă goală, să dansez o noapte întreagă. La fel de straniu pare și faptul că știu ce se întâmplă în lume și că prefer să dezbat anumite evenimente, decât unele emisiuni TV. Însă toate astea pălesc în comparație cu noua mea dorință. Pentru că îmi doresc să învăț .Și nu vreun model de tricotat, o rețetă nouă sau ceva potrivit vârstei. Vreau să studiez, să continui studiile și culmea indolenței vreau să fac asta zi de zi, nu la frecvență redusă. Și aflu că, deși legal nu sunt probleme, sunt mulți care mă cred nebună. Pentru că femeile de vârsta mea își văd de rostul lor. Adică, își fac fericiți bărbații făcândule viața ușoară, muncesc din greu, cresc copiii și au bunul simț să stea în banca lor așteptând pensia și nepoții. Și ce dacă copiii le spun să își vadă de viață, le îndeamnă și sprijină să își urmeze visele când se găsește cineva cu replica: ,,La vârsta ta...” . La vârsta mea e greșit să... și să... și să. GREȘIT!!! La vârsta mea, la vârsta ta e CORECT să faci orice te face fericit. Atât timp cât nu rănești pe nimeni și te poți privi în oglindă, nu e nimic ce nu poți face. La vârsta mea îmi pare rău că a durat atât să îmi dau seama. 102

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

La vârsta mea regret toate ocaziile pierdute, toate visele spulberate, toate sentimentele de vină avute de-a lungul anilor din cauza a trei cuvinte care m-au urmărit, tenace, schimbându-și rostitorii dar nu și puterea de a mă îngrozii. La vârsta mea am înțelepciunea de a nu judeca, de a încuraja și tupeul de a sfida părerile. Pentru că nu există limită de vârstă pentru a fii fericit. Și ce mă face pe mine să mă simt bine în pielea mea poate nu e potrivit pentru tine. Și atunci de ce să mă raportez la experiența mea pentru a ghida pe alții. Te las să îți ghidezi viața și să îți găsești drumul fără povara îndrumarului alcătuit din ce făceam sau nu la o anumită vârstă. Promite-mi doar că o să faci tot ce poți să fii fericită și că nu vei rosti nicicând: ,,La vârsta ta...” .

103

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.32 Albastru de cobalt Paul Ersilian Roșca (Bistrița) Privirea îi cade pe fețele celor două fetișcane din fața sa, chipuri inexpresive sub stratul gros de fond de ten, „tencuială” cum îi place lui să spună. Speră că cele două vor cumpăra câteva din mărțișoarele pe care le are întinse pe masa joasă din fața sa. -Sunt tradiționale! Sunt din ceramică glazurată cu cobalt! Sunt unicat! Privirile tinerelor trec, indiferente la remarcile lui, la masa alăturată, imune la încercările bătrânului din fața lor. Prea des au auzit astfel de replici, prea des lucrurile sunt handmade în piață și Made in China când ajungi acasă. În plus, bătrânelul arăta mult prea îngrijit, avea o manichiură și o finețe a mâinilor mult prea evidentă pentru a crede măcar că știe cum să realizeze astfel de obiecte, nicidecum să le și fabrice. Oricum, un bărbat serios nu se ocupă cu astfel de lucruri „femeiești”. Nemulțumit de insuccesul comercial, după ce achitase de dimineață primăriei cei 60 de lei pentru metrul pătrat de tarabă, domnul P se așează cu zgomot pe scaunul de plastic ieftin, pliabil, scaun pe care-l poartă cu sfințenie de câțiva ani la toate târgurile de artizanat și meșteșuguri din țară. De cinci ani a ieșit la pensie și această perpetuă călătorie îl ține încă în formă și, probabil, în viață. Nu e genul de pensionar ahtiat după bătutul cărților în spatele blocului, la umbră, așteptând să-și încaseze pensia mizeră lună de lună. Încă din primii ani de după Revoluție și-a dat seama că îi va fi greu să-și găsească de lucru pe o piață liberă, o lume nereglementată și necontrolată de un sistem atotputernic, de unicul partid. Domnul P era un copil atunci când se schimbase orânduirea și nu apucase să guste cu adevărat din savoarea și farmecul interbelicului, arome subtile pe care le cunoștea doar din gazetele pe care tatăl său, învățător într-un sat mizer din sudul Olteniei, le primea cu mare întârziere. În acele gazete a văzut pentru prima dată fotografiile unor cucoane oacheșe, chipuri și forme apetisante de actrițe care jucau pe scenele bucureștene, prima dragoste și întâia experiență erotică, imaginară ce-i drept, încă vii în mintea sa. Îi plăcea să deseneze mult, orice, oricum, chiar dacă școala și păscutul celor două vaci bălțate, Florica și Jeni, nu-i lăsau prea mult timp pentru pasiunea sa. Desena orice bucățică de hârtie ce-i pica în mână, înmuind cu poftă creionul chimic între buzele sale de copil. Îi plăcea să facă și forme din nisipul umed de lângă gârlă sau din nămolul uscat de lângă scăldătoarea vitelor, opere efemere, pânze pe care-și aduceau obolul și copitele rumegătoarelor. Îi plăcea să deseneze, chiar dacă tatăl său visa ca într-o zi să-i lase lui, unicului copil, catedra școlii din sat. Învățătura era pentru el prioritară, desenul și toate celelalte fiind chestiuni abstracte, ocupații de țânc, nu de om mare, de om al muncii, de om serios. După câțiva ani, la începutul verii, P fugise de acasă la București, cu trenul de noapte, fără să spună o vorbă cuiva. Ținta lui era Institutul de design. Citise în penultima pagină a ziarului de vineri că se dă admitere pentru cele 10 locuri de la Institut. Era șansa lui, visul pe care nu-l împărtășise cu nimeni pentru a nu-i fi spulberat. Toți cei din sat știau că băiatul învățătorului va da la Litere, pentru a se face profesor de Română și a-i succede părintelui în clădirea albă, stingheră, din centru. Dar el nu-și dorea asta. Dorea să deseneze, să sculpteze, să modeleze cu 104

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

propriile-i mâini lutul și altfel decât olarul șchiop din comună. Avea idei, avea ambiție, doar Institutul putea să-i ofere șansa de a le pune în practică. De la Gara de Nord a luat-o pe jos spre Calea Griviței privind cu uimire și cu teamă freamătul Capitalei. Era pentru prima dată aici și totul i se părea colosal, extraordinar. La fiecare pas descoperea lucruri noi, lucruri despre care doar citise sau despre care auzise povești de la cei care se împăunau cu o vizită în București. Era tărâmul făgăduințelor, locul magic care începuse să-i atragă pe tinerii satului, rămași fără ocupație după colectivizare. Admiterea a fost grea, mult mai dificilă decât își putea imagina și doar ochiul fin al unuia din profesorii comisiei a ghicit potențialul tânărului din fața sa. A fost scutit astfel și salvat de la rușinoasa înfățișare în fața tatălui său într-o ipostază deloc de invidiat, de proaspăt respins. Schițele în creion, având cele mai neașteptate suporturi, exprimau viziunea sa mai bine decât ar fi putut el descrie în cuvinte și surprindeau în tușe fine universul din care provenea. Era esența unui rural privit într-o nouă optică, total neașteptată, optica unui răzvrătit intern împotriva tuturor celor care-l condamnau la o viață banală și prăfuită de dascăl la țară. După câteva ore istovitoare, tânărul care intrase atât de temător pe ușile Institutului ieșea acum și mai îngrozit, transfigurat deja de viitoarea reacție a tatălui, a satului și a tuturor celor care-și vedeau risipite ideile cu privire la destinul lui P. Au urmat săptămâni de pedepse și penitențele neascultării, răscumpărarea unui succes greu de digerat, dar, într-un final, auzind de valoarea bursei, înțelegând că zarurile fuseseră deja aruncate, tatăl dezamăgit și-a dat acordul pentru această cale pe care fiul său urma să o apuce. Lui, bietului învățător, îi va reveni ingrata misiune de a explica celorlalți ce meserie are fiu-su și cu ce se mănâncă aceasta. Anii petrecuți la București au fost cei mai frumoși din întreaga sa viață. Au fost anii în care a descoperit că lumea are numeroase culori, sunete și mirosuri. A gustat fără reținere din fructul iubirilor pătimașe, a așteptat ore întregi un semn de la iubită, frigul iernilor aspre intrându-i în oase în timp ce stătea în boscheții acoperiți de zăpadă lângă căminele studențești. Dar a fost ușor de suportat totul. Și-a făcut abonamente la teatru, la operă și era prezent mereu la meciurile Craiovei împotriva Stelei și lui Dinamo. A participat cu bucurie chiar și la manifestările și defilările de 23 August, totul din dorința de a trăi la intensitate maximă viața pe care mereu o visase și și-o imaginase în lungile veri oltene. A urmat lucrarea de diplomă, lucrare de care era sincer încântat, pagini ample în care a surprins etapele și istoria evoluției ceramicii decorative pe teritoriul țării, un proiect care avea să-l pună într-o situație ingrată. Problema era periodizarea. Abia în fața comisiei a aflat, mai pe ocolite, că teza sa conform căreia evoluția artei decorative în ceramică s-a încheiat undeva în secolele XV-XVI nu corespundea cu viziunea Partidului. Ceramica, asemenea tuturor elementelor din trecut, prezent și viitor, nu putea să-și atingă deplina maturitate și expresie decât în acești ani de împliniri mărețe, în epoca de aur comunistă. Norocul lui a fost că un profesor spontan și cu cuvintele la el, l-a liniștit pe tovarășul activist, explicându-i tacticos faptul că în acele secole, în plan european se manifesta Renașterea. Datorită acestei schimbări de paradigmă artistică, ceramica a suferit mutații în exprimarea decorativă, utilitatea începând să prevaleze aspectului. Explicațiile profesorului au părut suficiente, în aparență, nesalvându-l în anii care au urmat de permanenta urmărire, sesizabilă și deloc plăcută, de care avea parte la fiecare expoziție pe care o avea în străinătate. Era păzit și supravegheat la Roma, la Paris, la Berlin și-n toate locurile minunate în care arta l-a chemat. A descoperit, în spatele acestui discomfort, că dincolo de fotografiile și imaginile din revistele și albumele de artă se află opere cît se poate de reale, de impresionante și de revelatoare. Era cutremurat la gândul că doar neascultarea sa l-a adus în situația în care pictura naivă de pe pereții bisericuței din satul său să nu fie, pentru el, Capela Sixtină. 105

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Anii au trecut repede, zilele petrecute la diversele muzee, institute și alte lăcașuri culturale fiind frumoase, boeme și pline de un anume sens. Dar sensul s-a pierdut și s-a metamorfozat în Decembrie 89. Ura și el, într-un fel, comunismul, nu pentru viața și pentru cariera sa, căci o ducea foarte bine, avea o leafă mare, cunoscuse în acești ani întreaga protipendadă bucureșteană, chefurile s-au ținut scai de el, manechinele Casei de Modă Venus fiindu-i mai mult decât amice. Ura comunismul pentru inhibarea exprimării, pentru numeroasele proiecte pe care le visase, le planificase, dar care s-au dovedit moarte din fașă în fața zelului unor mediocri în ale artei, anonimi care aveau însă stiloul și ștampila. Nu s-a căsătorit niciodată. Nu din lipsă de ocazii sau de partenere a luat această decizie, ci din simplul fapt că nu credea în această instituție. Se vedea închis într-o cușcă a îndatoririlor, o celulă care l-ar sustrage din stilul său de viață cu care se obișnuise. Nu-i păsa și nu se îngrijora de cum va fi la bătrânețe, în fond se va găsi și pentru el un azil, în același loc ajungând, paradoxal, mulți dintre cei pe care propria familie nu i-a scutit de această ultimă și finală experiență colectivă. Decembrie 89 i-a adus însă un dar otrăvit al libertății, unul la care nu se gândea și pentru care nu ar fi susținut în veci decomunizarea: concedierea. Institutul la care era angajat, prin repartiție, s-a desființat în puțini ani, nemaidorindu-se a se întreține, cu niște salarii bune, niște „ciudați” care nu făceau, în esență, nimic „util”, nimic aducător de plus-valoare unei societăți care se dorea capitalistă. L-au dat afară împreună cu ceramica sa, cu tablourile și bijuteriile sale. Își amintește și acum replica plină de sarcasm a celui care-i anunțase „bucuria”: Ia-ți blidele și umblă! Ironia reinterpretării întâmplării biblice nu-i scăpă, dar spre deosebire de slăbănogul lui Iisus, întărit și din nou umblător, pentru el, domnul P, efectul a fost unul invers. Prea bătrân pentru a fi angajat undeva, prea comod pentru a se reprofila, prea obosit pentru a o lua de la capăt, într-o lume a dezordinii de neînțeles, s-a prăbușit, pierzând pentru multă vreme inspirația și motivația. Nu-și mai găsea locul în noua lume, o lume pe care nu o înțelegea, o lume care nu-l înțelegea, o lume care nu mai avea nici bani pentru artă, adevărata artă. S-a mutat la Cluj, sperând la un nou început, o nouă șansă, dar nici măcar astăzi nu-i place orașul. E prea mic, plin de oameni pe care nu-i înțelege, cu o viață culturală care nu e pe gustul său. Astăzi, simplu pensionar, nu de lux, trăiește din mica pensie de artist, privind cu aviditate la ecranul televizorului în așteptarea unor decizii de majorare. Noroc cu târgurile de artizanat la care mai vinde câte ceva, bani pentru abonamentul TV și internet. Nu-i plac noii oameni, mereu grăbiți, mereu puși pe câștig, indivizi care nu mai stau să privească în jurul lor. Urăște din suflet tinerii care muncesc în multinaționale. Ei sunt cancerul noii societăți, ei sunt cei manipulați, ei nu-i doresc pe cei în vârstă. A văzut el la televizor asta, este foarte bine informat. Și la clubul pensionarilor s-a ajuns la aceeași concluzie. Fetișcanele care nu cumpăraseră de la el erau cu siguranță dintre acești tineri, modelul tipic al „multinaționaliștilor”, „sclavilor la străini” așa cum îi place lui să-i numească. E seară deja, e 1 martie și la ora aceasta toți se grăbesc spre casă sau spre localurile pline. Își strânge încet mărțișoarele și talismanele. Azi a mers prost de tot vânzarea. Le va revinde la anul, asta dacă va trăi până atunci. În sacoșa de rafie roșie, pusă pe un cărucior primit cadou de la Farmacia Inimii, căci era unul dintre clienții fideli, îndeasă înjurând ultimele pungi cu mărțișoare. Își ia scaunul de plastic pliant și se îndreaptă încet spre stația de autobuz. Trebuie să ia 30-ul. Într-o vitrină frumos luminată, obiecte de amenajări interioare. Scumpe, foarte scumpe. Aruncă o privire și vede cum o femeie îmbrăcată bine cumpără o vază mare, lucioasă, albastră. Nu e albastru de cobalt, ca mărțișoarele sale. E din China, știe el prea bine. E făcută poate pe vapor. Din cauza unora ca aceștia nu mai poate el să-și trăiască viața. Pleacă scârbit și-și spune în gând că poate, poate, tatăl său avusese dreptate: arta nu e o meserie serioasă. Nu astăzi, nu pentru el. 106

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.34 Alberto

Gabriela Cimpoca (Kilnoe, Bodyke / Irlanda)

Am crescut împreună. Deși Alberto era cu doi ani mai mititel, s-a dovedit un partener de joacă ideal pentru mine. În timpul anului școlar, ne vedeam mai rar, fiecare fiind prins cu învățătura, în ritmul lui. În vacanțe, însă, eram aproape de nedespărțit. Dimineața, așteptam cu sufletul la gură să-l aud pe Alberto cum vine la gard și strigă: Reli, vii? Era semnalul că pot merge la el în curte, să ne jucăm. Curtea, vai, curtea aceea plină de tot ce nu aveam eu acasă, dar mi-aș fi dorit: un tobogan de lemn, șlefuit temeinic de cel care-l construise, chiar bunicul lui Alberto. Și masa cu patru scaune, de sub umbrarul de viță de vie, unde se adunau adulții să pună țara la cale într-o limbă ciudată, de neînțeles, bând sucuri reci, preparate în casă. Șezlongurile pe care leneveau bunicii, când era cald, și pe care, din cțnd în când, ne așezam și noi, copiii, prefăcându-ne că bem cafea. Dar nu zăboveam mult, pentru că aveam treabă, era de joacă acolo, nu glumă! Tatăl lui Alberto, dentist la Policlinica Municipală, era un om bun, vorbea calm și spunea tot timpul lucruri drăguțe. Odată, m-a durut atît de tare o măsea, încât domnul doctor mi-a cerut să deschid gura, ca să vadă ce-i rău acolo. De comun acord, am hotărât să-mi scoată măseaua buclucașă chiar atunci, așa, pe viu. De durere, am strâns pumnii până mi s-au învinețit unghiile, dar n-am scos un sunet. În timp ce doctorul ținea măseluța în cleștele dentar, ca să o văd mai bine, mi-a spus, cu drag: Reli, ești cel mai curajos pacient pe care l-am avut vreodată. Iar mie, abia atunci au început să-mi curgă lacrimile pe obraji, înnodîndu-se în barbă, amestecate cu firicelul de sînge care-mi curgea din rană. Mama lui Alberto era, ce să mai vorbim, o frumusețe! Distinsă, fină, răspândind un parfum delicat în juru-i. Eram fascinată de această apariție, până la ea nu mai văzusem o doamnă atât de elegantă. Și, mai ales, nu mai văzusem nici o altă femeie purtând pălărie. Vara- pălarii ușoare, din material textil, cu boruri largi, iar iarna- pălării de fetru, negre sau bleumarin. Eu și Alberto ne cățăram pe gard ori de cîte ori doamna ieșea la cumpărături și o urmăream cu privirea. Ușor-ușor, o vedeam cum se pierdea în mulțimea de precupeți și tîrgoveți care mergea la Obor și printre țăranii care așteptau la ocazie. Dar pălăria i se distingea, semeață, de departe și știam exact când doamna s-a oprit la alimentara, când a intrat în magazinul de mătăsuri sau cînd a cotit-o spre pasaj, la parfumerie. După două-trei ore, se întorcea acasă și Alberto sărea în brațele ei, întrebând-o râzând: ce ne-ai adus, ce ne-ai adus? Iubeam acel ,,ce ne-ai adus’’, îmi dădea sentimentul că fac parte din familie, mă cuprindea o căldură care-mi făcea bine, în timp ce, de plăcere, inima îmi bătea nebunește. E drept, și doamna era foarte generoasă. Întotdeauna, ciocolățile sau eugeniile, cutiile de bomboane sau oricare alte bunătăți, erau cumpărate câte două sau se împărțeau în mod egal. Ne primeam, nerăbdători, porția de bun și dispăream, țopăind de încântare, prin curte, în stradă sau cine știe pe unde.

107

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Era spre seară, tocmai mâncasem, când, într-un fel brutal aproape, maică-mea m-a întrebat, hodoronc- tronc: ai auzit că pleacă jidanii? Uram să o aud cum le spune jidani, așa, cu scârbă parcă, dar pentru toți românii de pe stradă oamenii ăia erau jidani. Dar, nu știu de ce, atunci nu am mai simțit furie, ci o sfârșeală care a făcut să mi se moaie picioarele, deodată cu spaima care m-a cuprins. Știam cine sânt ‘’jidanii’’, erau Alberto și ai lui, dar.... cum adică pleacă? Unde și de ce, și când și cât stau acolo unde pleacă? A doua zi, Alberto a tot încercat, timid, să mă liniștească. ‘’O să plecăm, dar îți scriu și-ți povestesc ce fac, unde locuiesc, ce fel e la școală și apoi, când o să fiu mare, mă întorc!’’ . Iar eu mă uitam, buimacă, prin curtea plină de flori, cu toboganul de lemn pe care mă dăduse de mii de ori, cu bicicleta lui Alberto sprijinită de ușa de la bucătărie și nu-mi venea să cred că toate astea vor fi duse curând, că nu voi mai putea intra in curtea fericirii mele și că nimic nu va mai fi la fel! Poate să mai fi durat o lună până cînd familia a terminat de strâns și a fost gata de plecare. Orașul asista, perplex, la exodul unei părți importante a locuitorilor lui. Peste tot se vorbea doar despre ‘’evreii care pleacă în Palestina’’. Cu excepția celor bătrâni și neputincioși ori fără rude acolo, plecau aproape toți: și Alberto cu familia, și verișorii lui, alte familiile prietene, precum și zecile de mandatari evrei de pe strada Mare. Se vorbea, în șoaptă, că Ceaușescu a căzut la învoială cu guvernul evreu, vânzându-i pe oameni în schimbul unor mari sume de bani. Dolari, auzi! Au plecat într-o noapte de vară, după ora unu. Pe stradă, de la un capăt la altul, staționau camioane în care, ore la rând, s-au încărcat mobile, haine și tot plinul caselor. După ce camioanele au plecat în coloană, unul câte unul, au apărut niște automobile negre, mari și lucioase. Cel puțin, așa țin eu minte minte. Alberto trecuse mai devreme pe la mine și-mi adusese o sacosă plină cu jucării. Clovnul, jucăria mea preferată, era printre ele. Capul cu păr ciufulit ieșea dintre celelalte jucării și lacrima desenată pe obrazul stâng părea că dă să cadă. Strada era plină de oameni care se îmbrățișau și plângeau, deopotrivă, se știau acolo de când lumea și acum, neașteptat, o parte dintre ei pleca. De tot! Noi, copiii, am plâns amarnic, stând îmbrățișați preț de cîteva minute. Venise timpul și mai să nu reușească să ne dezlipească unul de altul. Când, în sfârșit, ne-am dezlegat din îmbrățișare, am căzut în genunchi pe trotuarul care știa fiecare urmă a pașilor noștri, fiecare chiot de veselie din vremurile bune și toate gândurile împărtășite între noi. Brusc, liniștea grădinii de alături mă înspăimînta, pentru mine lumea se sfârșise atunci și acolo, o dată cu plecarea lui Alberto. Săptămâni la rând, am încercat să scap de imaginea finală a despărțirii, cu Alberto parcă lipit de geamul din spate al mașinii, strigându-mi ceva ce n-am să știu niciodată ce-a fost. La lumina becurilor de pe stradă, i-am văzut lacrimile, șiroindu-i pe obraji. A fost prima dramă reală pe care am trăit-o, una dintre multele drame care aveau să-mi tulbure mai apoi, constant și nedrept, viața. Câteva luni mai târziu, poștașul ne-a adus o ilustrată colorată vesel, în care apăreau case albe, cu etaj, atârnând ordonat pe dealurile din fundal, de-a lungul unei șosele străjuite de palmieri înalți și zvelți. Îmi aduc aminte că am studiat-o atent, i-am pipăit îndelung timbrul și am sărutat literele caligrafiate delicat cu stiloul. Vederea era de la familia Bercovici, desigur! Expeditorul își scrisese și adresa, era o casă ori un bloc, cine știe, din Haifa, Israel. N-am răspuns, ce sens avea? După doi ani, ne-am mutat mutat la bloc, taică-meu primise apartament în zona industrială. Am lăsat în urmă casa copilăriei mele, cu toate amintirile închise în ea și grădina minunată a vecinilor, în care acum se jucau alți copii, doi băieți tare curioși și nesuferiți. Xxx Aflasem de la mama că, deși pe strada Mare nu s-a schimbat mai nimic și totul arată ca și cum ar fi încremenit în timp, ca un făcut, nici fosta noastră casă și nici cea a lui Alberto nu mai există. Pe locul lor s-a construit un viloi impunător cu două etaje, cu uși și geamuri de termopan, cu două garaje uriașe la subsol. Acum, eu însămi stabilită în străinătate, am ajuns la 108

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Tecuci de nevoie: moartea neașteptată a mamei mele. După ce toată zarva înmormântării sa sfârșit, am găsit răgazul să fac un drum până pe strada Mare. Nu mai trecusem de-un secol pe acolo, nu știam la ce să mă aștept. Vila, neocupată, era scoasă la vânzare. M-am apropiat și am privit curioasă printre ulucii gardului. Și-atunci, în curte, am văzut clar toboganul de lemn, șezlongurile, ba chiar și masa cu cele patru scaune era acolo. Lângă gardul dintre vecini, un puști cu părul creț stă și se uită, printr-o crăpătură, în curtea cealaltă. Și, Doamne, pot să jur că l-am auzit întrebând, nerăbdător: Reli, vii să ne jucăm?

109

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.35 Pana Corbului Rinna Durbacea

Era una dintre puținele zilele mohorâte despre care auzise, când vântul sufla mai tare, anunțând furtună pe mare, și locuitorii insulei nu se avântau să o exploreze. Prefereau să stea la adăpostul locuinței, privind prin ușile din sticlă ale caselor construite după același tipar, cum natura își urmează cursul, eventual cu o ceașcă de ceai aburind în față. Medellin se sătură să privească așa că-și abătu privirea asupra cărții recent achiziționată. Dar ,, Masca’’ devenise neinteresantă. Nu-și putea lua, oricât încercase, gândul de la ce aflase seara trecută la petrecere. Cum reușise Kennedy să scrie, să dea lovitura, iar ea stagnase. Nu împărtășeau oare visul ăsta de când se cunoscuseră? Ce să o fi inspirat atât de tare pe amica ei, dar pe ea nu. Cartier şi succesul răsunător al ,, măştii’’ să fi avut ceva de a face şi cu reuşita ei? Era josnic să gândească așa, dar dacă totuși... O lumină puternică inundă terasa, urmată apoi de un bubuit asurzitor și gândurile i se evaporară. Îi venea să meargă după Victor și să-l trezească, dar nu mai era o fetiță speriată, iar asta era doar o amărât de furtună văratică. Totul era bine, atâta timp cât stătea în lumină. Nimic rău nu pândește în lumină. Fiarele așteaptă-n întuneric. Parcă frământarea ei a fost un semn, căci înainte de a realiza pe deplin ce se întâmplă, casa se cufundă-n întuneric. Făcu eforturi să nu țipe, să-și domolească bătăile inimii, să redevină rațională. Dar era atât de greu, când tot negrul din jur o târa cu repeziciune în trecut. Nu voia din nou acolo. Abia scăpase. Nu voia să dea iar piept cu amintirea tatălui ei bețiv care... Nu! Nu se putea întoarce! - Iubito! Dumnezeule, Mede! Ești bine? Lanterna lui Victor proiecta umbre pe pereți. Se lasă într-un genunchi și o cercetă îngrijorat. Oare de cât timp zăcea pe podeaua tare a bucătărie? De ce era casa scăldată-n beznă? Furtuna! Din pricina ei se întâmplase totul. - Mede, de ce nu m-ai strigat? E atâta panică-n tonul lui că simte inima cum i se frânge. ,,Voiam să vezi că mă pot descurca.’’, ar fi vrut să-i spună, dar în schimb se rezumă la: - Am fost luată prin surprindere. Nu ar trebui să fie vreun genarator pentru situații din astea? - Nu-l găsesc. Și nu te pot scăpa din ochi. Nu acum. Depune un sărut ușor pe fruntea ei transpirată și o strânge în brațe. Se pare că și lui întunericul îi joacă feste, căci vede prin geamul ușii o siluetă străbătându-i curtea. Are pornirea să-și frece ochii și tresare când silueta se apropie drept. Sunt de fapt două, acum lângă ușă. Ridică mâinile, așteaptă ca totul să se termine, când ușă scârție, deschizându-se. - Hei! Scuze că dăm buzna, dar ne-am făcut griji. Sunteți singura casă al cărui generator nu a pornit. Cartier își îndepărtă gluga, trecându-și mâna liberă prin păr. Cu cealaltă stânge mâna iubitei. Kennedy se aplecă asupra lui Medellin și trage o înjurătură. - Ești în regulă? - Da, doar o lipsă de calciu-n organism, simte ea nevoia să mintă, pentru aș ascunde handicapul. Lucruri ca acesta o făceau slabă și se săturase să fie așa. 110

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Pe mine nu trebuie să mă duci cu zăhărelul, soro! Te cunosc mai bine decât ai fi dispusă să accepți. Vic ajută-mă să o duc în sufragerie, apoi tu și Cartier puteți să vă ocupați de generatorul problemă. Victor se supune ordinelor. Se pricepe la oameni, iar intuiția-i spune că fata cu părul de foc, nu e genul de persoană pe care s-o ignori. Odată băieții plecați, camera se cufundă într-o tăcere stânjenitoare ce completează perfect întunericul. - Încă mai ai coșmaruri? Kennedy simți nevoia să vorbească pentru a da uitării panica din gând. - Nu. Dar tu? Se aștepta la răspunsul ăsta. Medellin fusese întotdeauna cea mai puternică dintre ele. Ce nu știa Kennedy era cât de ușor îi venea acum lui Mede să mintă. Doar o făcea de ani buni. - În unele nopții şi prea intense ca să le pot ignora. Spera că va fi altfel acum că putea discuta cu cineva care trecuse prin același lucruri. Dar realiză că nu. Medellin era, ca întodeauna, pe cont propriu. - Generatorul ăla nenorocit are nevoie de un combustibil pe care nu-l aveţi. Dar aţi câştigat o noapte-n patru. Cartier își trecu o mână prin păr, ronțăindu-și piercing-ul din buză. - Mie îmi sună bine. Aveam chef de niște secrete spumoase. Secrete spumoase. De asta avea nevoie Kennedy acum? Orice care să o facă să nu se mai gândească la ale ei? - Atunci e stabilit. Faceți-vă comozi! Merg să aduc ceva de băut care să meargă cu secretele alea. Oare Victor fusese atât de amabil întotdeauna sau viața îl împinsese să fie? Ăsta era gândul ce-l mistuia pe Cartier. Avea să afle adevărul curând în noapte. Trebuia să aibă numai răbdarea necesară, dar asta era un impediment. - A fost ideea mea, eu încep. Ce vreți să aflați? Cu un calm glaciar își trecu privirea peste toți cei din jurul mesei, deschizându-şi sticla de bere. - De unde ideea pentru ,,Masca’’? Cartier îşi stăpâni zâmbetul. Întrebarea lui Victor era puerilă. Tocmai ratase o ocazie grozavă de a afla ceva cât de cât promițător despre el. - Slăbuț, amice, dar întrebarea cere un răspuns. Am visat-o. Două nopți la rând. Ca un film alb negru în părți. Eu i-am dat culoarea. Luă o gură zdravănă de alcool și așteptă răbdător o altă întrebare. Se simțea ca la un interviu. - O experiență nașpa din copilăria ta. Asta nu era o întrebarea. Avea impresia că pe ,,blondă’’ o definea culoarea părului. - Nu e o întrebare, dar sunt în toane bune. Voi răspunde. Veneam de la grădiniță. Mă adusese un vecin, mama nu venise. Eram terbil de îngrijorat. Am urcat scările cu inima în gât. Am împins ușă dormitorului, speram cu toată ființă mea ca taică-meu să se fi întors. Ea era acolo întinsă pe afurisitul lor de pat, cu libidinosul de unchi al meu deasupra făcând chesti. Am țipat. M-am ales cu o palmă de la nenorocit. Așa am învățat să bat la uşă. Mai ia o gură. Jocul abia începuse, iar el deja băuse jumătate din conținutul sticlei. Ce era oare cu fețele lor terifiata? Oare ei nu şi-o furase niciodată? - Unde era tatăl tău? Ai spus că sperai să fi fost el? Ura ideea că iubita lui dădea dovadă de așa o lipsă de inspirație încât să se agațe în continuare de rahatul ăla. 111

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- În Irak. Lupta pentru țară. A și murit acolo. Asta ca să vă scutesc de o altă întrebare fără substanță. Gesticulă și termină bere, abandonând sticla la piciorul mesei. - Mă duc să mai iau una. Continuați, vă rog! Cu pași lejeri părăsi camera lăsând în urmă întuneric și confuzie. Cumva, într-un fel ciudat, Medellin se temea de jocul ăsta. O serie de întrebări puse cum trebuie, ar putea să descoasă cu ușurință tot ce muncise ea să adunea la olaltă. Kennedy era în stare de asta. De ea se temea. Hotărî se se miște repede, să încerce să scape cât mai ușor avariată, dacă reușea. - Cred că eu urmez. - De ce îți este cel mai teamă? Ce era cu Victor și încercările lui constante de a o proteja? Chiar credea că nu e în stare să se apere de niște nenorocite de întrebări? Zău așa! Respiră adânc și raspunde simplu: - De lucrurile pe care eu mi le pot face. Bun. Un răspuns ambiguu. Bifat! Mai are doar două de dat. O poate face. - De ce crezi că relația noastră s-a dus de râpă? De ce ai întreba una ca asta, Kennedy, când ai deja răspunsul. Crezi oare, că Victor nu știe ce a fost înainte de el? - Pentru că... Ei bine, pentru că ai fost o afurisită arogantă care nu a mai dat niciun semn de viață după ce și-a văzut visul cu ochii. Rahat! Chiar spusese asta? Dar mai important, chiar o credea? Expresia prietenie sale, una de groază și șoc într-o combinație sinistră, dispare rapid. Se pricepe să se ascundă. - Asta crezi că am făcut? - Nu știu... - Dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă tu m-ai fi cunoscut prima, ți-ai pune-o cu mine acum? Cartier revenit în sufragerie cu o sticlă de vin în mâna dreaptă și cu o țigare în cea stângă aruncă detaşat întrebarea. - De unde ai aia? Nu poate să nu zâmbească la expresia tulburată a lui Mede. - Țigarea? Dintr-un sertar, din bucătărie, ascunsă după un teanc de nimicuri. Se pare ca Vic face lucruri ilegale. - Credeam că te-ai lăsat! Nu suportă gândul că Victor o mințise chiar și cu un lucru neimportant ca acesta. - Am încercat! Zău! Doar că mai aveam nevoie de timp. Nu poți da un ultimatum pentru toate. Nu așa merge viață. - Puteai să-mi mai ceri. Aș fi înțeles. - Ai fi încercat, dar amândoi știm că nu ai fi făcut-o. Mede, te iubesc, dar... - Dar ce? - Uită! Pentru prima dată, în mai bine de trei ani, Medellin nu-l mai vedea pe Victor ca pe salvatorul ei. - Continuăm cu jocul? Răspunzi la întrebare? Cartier părea nerăbdător să afle. - Da! La dracu', da! M-am cam săturat ca ea să obțină totul. De la staruri rock la scriitori.Cu ce e ea mai bună ca mine? Băiatul trase din țigare și eliberă fumul, ridicând din umeri. - Ce ar fi să aflăm. Ce crezi tu, Kennedy, că ai mai presus de Mede? - În primul rând, nu sunt o mironosiță cu un băț înfipt în fund. Iar mai apoi, am învățat că ce s-a întâmplat în trecut, rămâne în trecut. Nu mă agăț de el într-o încercare patetică de a atrage cât mai multă atenție. 112

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Urât! Victor bate cuba cu Cartier și îi ia țigarea. - Așa dar, Kennedy, care era cea mai tare chestie la rock-ărașul tău? - Mi-o punea grozav. Bine asta în primul an jumătate, mai apoi lucrurile au devenit complicate. Cu o mișcare ușor robotică înșfacă sticla de vin, trage o gură şi continuă: - Știați că a fost găsit mort într-o cameră de hotel acum două luni? Trupa tocmai obținuse un contract serios. Se crede că fost vorba de o supradoză. Eu cred că altceva l-a răpus. - Cum ar fi? Kennedy îl priveşte pieziş. - Auzi Vic, care-i treaba cu tine și teoriile tale? Zău, frate, e ușor patetic! - Am asta de copil. Nu pot să explic. Știu că așa mi-a fost mai ușor să trec peste faptul că mama m-a abandonat. Mă tot gândeam la diverse motive care să o fi determinat-o. Pricepi? Niciodată nu se gândise la asta până acum. Poate că totuși era bolnav. Mede îl întreabă ce nu a îndrăznit încă: - De ce ai renunțat la facultate și nu ai vrut niciodată să vorbim despre asta ? - Pentru că mă simțeam inferior tuturor. Inclusiv ție. - Dacă ai putea salva o singură persoană de pe pământ pe cine ai alege? Știu că nu-i practic un secret, dar e jocul meu și pot face ce vreau cu regulile lui, completează Cartier. - Pe mine pentru că sunt un narcisist arogant. Oricât m-aș strădui nu poate să-mi pese de altcineva mai mult decât de mine însumi. Încet, încet lumina se stinge și peste creierele lor. Cad pradă unui somn adânc ca-n basmele vechi. Fără prinți care să spulbere vraja au zăcut așa, inconștienți, timp de două zile, până când un vecin panicat a anunțat autoritățile. Când au spart ușa i-au găsit pe scaune, cu capetele date pe state sau căzut pe masă. O țigare aprinsese covorul, dar flacără se stinsese într-o băltoacă de vin. Înainta expertizei medicale, cei chemați să intervină au identificat cauza comei. Nenorocitul ăla de drog pe care îl fumau tinerii. Provenea de la o plantă cu proprietăți medicinale, dar nu toți îl utilizau corect sau în scopuri cinstite. Printre efecte secundare se numărau: dureri de cap, somnolență, crampe, halucinații, incapacitatea de a-ți stăpâni emoțiile, pierderea rațiunii, a simțului orientării, amnezie temporară, intoleranța luminii, sângerări intestinale, comă și chiar moartea, în cazul consumului excesiv. Dar era mai ieftin ca orice alt produs de genul, așa că se vindea ca pâinea caldă. ,, Pana Corbului face noi victime!" Era titlul care se putea citi pe prima pagină a ziarul local ziua următoare intervenție.

113

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.36 La cabană Sânziana Oanea (Suceava)

Iarna anului trecut fusese mai friguroasă decât în alte dăți, cănd ninsese doar de căteva ori, iar stratul de zăpadă nu ținuse mai mult de 3-4 zile, ca apoi pământul să-l înghită cu sete. Părinții mei iubeau iarna: schiatul era pentru ei o pasiune ce deja se apropia periculos de mult de obsesie. Aproape fiecare sfârșit de săptămână și-l consacrau schiatului. Astfel, cele mai frumoase amintiri le am asociate cu acest sport: Crăciunul, cadourile, ciocolata caldă, mama ce avea timp să-mi facă toate mofturile. Pe mășură ce creșteam și intram în adolescență, nu mai puneam atât de multă valoare pe aceste evadări din cotidian. Însă mama, ce ajunsese să-mi acorde din ce în ce mai multă atenție, nu-mi oferea altă alternativă. Iar minivacanța de 1 decembrie era un prilej de a pleca la munte și de care părinții mei profitau din plin. În seara cănd ajunsesem, parcă totul împietrise în jur. Era atâ de frig, încât parcă totul împeitrise în jur. Spre deosebire de nopțile de vară unde mireasma florilor șî lumina stelelor teamețesc și te antrenează într-o stare perpetuă de beatitudine, nopțile de iarnă erau pentru mine ca un lighean de apă rece. Aerul care îmi intra în plămâni îmi readucea la viată rațiunea, mă desprindea de visare și de transcendent. Simțeam doar frigul. Frigul ce-mi zgâria obrajii, ce-mi intra în oase. Aerul curat, mirosul de brad și sclipirea blândă a zăpezii aveau puterea de a mă trezi la realitate. Nu știu dacă regretam. Nu simțeam nimic înafară de răsuflarea rece a iernii. - Mălina, dă-mi o mână de ajutor cu bagajele. Strângându-mi mai bine geaca pe mine, mi-am luat valiza și am privit spre cabană. Decorată cu luminițe (probabil în așteptarea Crăciunului), clădirea părea un loc primitor și cald. Lumina dinăuntru mă ademenea din ce în ce mai mult, parcă ținea la distanță frigul și întunericul ce mă înconjurau. Intrând înăuntru m-a izbit un miros puternic de flori de tei ce imediat m-a dus cu gândul la ceaiul de tei pe care-l face mama și care mereu mă ademenea în nopțile reci de toamnă. Casa avea un aer rustic, ușile principale dând într-un hol luminat slab, unde se aflau recepția și câteva canapele. La capătul său se afla un șir de scări, iar pe partea dreaptă o ușa dădea spre o cameră de unde se auzea muzică. Un bărbat în jur de 50 de ani își ridică fața din hârtiile pe care le avea și ne analiză pe rând pe deasupra ochelarilor dreptunghiulari. Barba și părul alb îl făceau să pară mai bătrân decăt era de fapt. Vocea sa era joasă, plăcută, părând ca vine de departe, cu toate că vorbea calm, tare și rar, - Domnul Ionescu? Am vorbit la telefon… Nu durase mult până să ne instalăm în cameră. Îmi simțeam capul si membrele grele, parcă de plumb. M-am întins pe patul de la perete, rămânând surprinsă de modul cum salteaua părea să se lase sub forma corpului meu. Clipeam din ce în ce mai des, iar capul mi se învârtea de fiecare dată când genele îmi atingeau obrajii mai mult de două secunde. Dacă mă concentram, puteam să aud râsete și muzică de jos. Ce ciudat îmi simțeamam corpul, de parcă n-aș fi avut control asupra lui… Ușa se deschise brusc, iar eu, speriată, m-am ridicat în capul oaselor. Tata intră, ducând o valiză. Printre firele de barbă neagră se pierdeau, sclipind, fulgi de zăpadă. 114

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Haide, Mălina, ridică-te. Poți să dormi și acasă. Cine se servește. Unde-i mama? Peste tot dominau culori calde: pereții holurilor și a camerei erau albi, împodobiți cu farfurii din lut și țesături, iar tavanul decorat cu bârne din lemn și mobilierul pictat cu motive decorative tradiționale erau în stil rustic. Culorile aflate în armonie îmi dădeau o stare ciudată, de parcă un vis pe care l-am avut venind s-ar fi prelungit în realitate. Lămpile scăldau holurile într-o lumină slabă, iar ochii mei, neobișnuiți cu semi-întunericul, se ghidau mai mult dupa silueta întunecată din fața mea. Ajunsă la parte, am descoperit că sufrageria și camera de zi formau o singură încăpere, asemănătoare camerei în care am fost cazați și, probabil, cu restul cabanei. Deși părea mare, culorile, mobila și numeoaresele decorațiuni de pe pereți dădeau impresia că pereții se strâng spre tine. Într-un colț, un foc vesel în șemineu își ridica limbile tot mai sus, tot mai puternic, părând a-și lua forțele din grupul de oameni ce stătea la masă. Două canapele mari și trei fotolii împrejmuiau o masă rotundă, mică lângă șemineu. Pereții aveau multiple vase, farfurii din lut pictate cu motive florale, crenguțe de brad, țesături, unde predominau albastrul, roșul și galbenul. Trei icoane mici împodobeau peretele din stângă, iar una mai mare reprezentându-l pe Sfântul Andrei se afla între ele. La capătul opus al încăperii, în jurul a unei a doua mese mai mari, rotunde, se aflau opt persoane. Ținându-mă căt mai aproape de tata, l-am urmat spre ei. - Bună seara. Tata avea o voce frumoasă, impunătoare. Groasă și adâncă, atrăgea imediat atenția celorlalți. S-a așezat între două scaune libere și, presupunând că pe unul va avea să stea mama, m-am așezat pe cel din stânga sa, lângă o fată ce nu părea cu mult mai mare decât mine. Îmi zâmbi timid, în semn de salut. Chipul în formă de inimă și ochii mari îi dădeau un aer inocent. În afară de ea, nu mai păreau să fie tineri de vârsta mea. Un băiat în jur de 7-8 ani zgâria farfuria cu dinții de la furculită, iar un cuplu tânăr, soț și soție, discuta aprins cu un bărbat în vârstă despre muzică. Mâncarea lipsea, doar o carafă cu apă pe jumatate plină si două coșuri de pâine erau puse în mojlocul mesei. Farfurile și tacâmurile rămăseseră neatinse. O femeie din fața mea ce părea să zâmbească din ochi ne salută cu o fericire exagerată, apoi se prezentă ca Ela, profesoară de desen. - Bănuiesc că toată lumea a vrut să profite din plin de această minivacantă, surâse ea. Eu și Ioana, nepoata mea, suntem aici încă de ieri, cu toate că sor-mea preferase să stăm acasă în perioada asta. Însă eu mereu am fost de părere că iarna trebuie petrecută la cabană. - Totuși, e toamnă, spuse soțul ei, un bărbat cu fața cenușie, despre care am aflat mai târziu că profesa în același domeniu ca ea. Ela zâmbi. - Nu pentru mult timp, Alex. Azi e Sfântul Andrei, nu? Se spune că dacă va ninge astăzi, iarna va fi geroasă. Și la ce ninsoare a fost... - Se spun multe, spuse fata de lângă mine, Ioana, privind în farfurie. - Vorbiți de Sfântul Andrei? își întoarse brusc privirea spre noi tânăra prinsă mai devreme în conversația cu bătrânul și soțul ei. Se pare că pe fiica domnului Adrian o cheamă Andreea, azi e atât ziua ei de naștere, cât și ziua de nume... - Da? se miră Ela cu un zâmbet. Se pare că aveam o sărbătorită… - Cine-i domnul Adrian? l-am întrebat în șoaptă pe tata. - Proprietarul cabanei, îmi răspunse el, tot în șoaptă. Oare ce-o face mama ta atât în cameră? Ochii lui tot fugeau spre ușă, de parcă s-ar fi așteptat ca în orice clipă să intre. O umbră se ivi în pragul ușii pentru două secunde, dar apoi dispăru. . - Câți ani face fetița? întrebă cineva. -Trei sau patru. Poate chiar cinci, răspunse tânăra. Mi-a spus în treacăt domnul Adrian când am întrebat dacă e o cofetărie în oraș. Dar mi-a intrat pe-o ureche și mi-a ieșit pe alta. Mereu Tudor mi se plânge că niciodată nu sunt atentă și nu rețin nimic. 115

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Ce puternic e mirosul de tei, îmi șopti Ioana. - Despre ce vorbești, i-am șoptit la rândul meu. Miroase a mâncare arsă. E adevărat că atunci când intrasem și eu am fost mirată de mirosul puternic de flori de tei. - Nu simți? Fata se holbă la mine. - Bună seara. Am tresărit brusc, când mi-am dat seama că lângă mine apăruseră pe nesimțite o fetiță și-o bătrână. Fetița avea un chip foarte frumos, cu siguranță va fie o frumusețe peste ani. Ochii ei negri, strălucitori și jucăuși contrastau cu părul blond, lung și ondulat și pielea albă, curios de albă. Ne analiza pe toți, aproape fără rușine, fără grabă. Avea o privire ciudată, îmi era aproape greu să-mi dau seama ce exprima. În adâncul ochilor ei negri izvorea atât curiozitate, cât și plicitseală, atât seriozitate, cât și amuzament. Pe de-o parte, părea să aibă ceva copilăresc, tipul ăla de strălucire cu care cei mici își ațintesc privirea asupra ta. Pe de altă parte, era ceva adănc în ei, ceva de o maturitate și de o conștientizare a lumii din jur ce mă-nspăimânta. Ochii bătrâni pe chipul tânăr și ochii tineri pe chipul bătrân mereu mă frământau, mă făceau să ma simt că ceva nu este la locul ei. Când privirea ei se aținti în a mea, atât de direct și atât de îndrăzneț, am tresărit. Era mult mai frumoasă decât mi se păruse la început, ceva din chipul ei îmi aducea aminte de cum îmi imaginam îngerii când eram mică. Să fi fost nasul mic și cârn, ochii mari și rotunzi, genele ce-i mângâiau obrajii de copil, bucălați sau ce se afla dincolo de ce exprima privirea ei. Încleștarea aceasta nu durase mai mult de 5 secunde, dar mie mi se păruse o veșnicie. Ce fetiță stranie. - Mă numesc Andreea. Nu păruse să se adreseze cuiva anume, vocea ei senină și liniștită părea să pornească de undeva mai adânc dinăuntrul ei, ca apoi să curgă spre noi ceilalți, sau nu spre noi, spre ceva ce vedea ea, iar noi nu eram capabili să conștientizăm. Nimeni nu spuse nimic tot timpul ăsta, toate fețele erau îndreptate spre ea, iar eu mi-am vazut mirarea și fascinația oglindită în toate celălalte chipuri. Fetița, neafectată de atenția primită, se așeza pe scaunul de lângă tata. Spre surprinderea mea, acesta nu spuse nimic. Bătrână fusese cea care o chemase lăngă ea. - Andreea, puiule, vino lângă bunica, probabil domnul își așteaptă soția. Iar tatăl tău va dori să stea lângă tine. Cu aceleași mișcări încete și liniștite, fetița se dădu jos de pe scaun și se așeză lângă bunica ei. Era un contrast interesant între chipul zbârcit, unde anii săpaseră urme adânci a bătrănei și cel al fetiței. Abia atunci când se așezase, am părut să ne trezim cu toții. - La mulți ani, Deea, dragă! izbucni Ela. Fetița își îndreptă privirea spre ea, iar ochii îi păreau întrebători. Nu mulțumise și nici nu schițase vreun zâmbet. În schimb, repetase pe același ton ca înainte, liniștit, senin, parcă detașat de tot ce era în jur. - Mă numesc Andreea. Femeia parcă împietrise. Se holba la ea cu gura ușor întredeschisă, iar în ochii ei nu se citea nicio expresie. Noi, restul, schimbam priviri întrebătoare. - Scuză-mă p-pentru îndrăzneală, se dezmetici în cele din urmă, bâlbâindu-se de parcă nu s-ar fi adresat unui fetițe mici. Nu știu cum de mi-a venit ideea… În orice caz, la mulți ani! Câți ani faci? - Șapte ani. - Ce frumos, șopti Ela, iar vocea ei părea să vină de undeva departe. O altă umbră apăruse în prag, iar domnul Adrian se ivi pe ușă. În urma sa, două femei aduceau castroane mari cu supă. 116

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Scuzați-mi întărzierea, spuse el, așezăndu-se lăngă fiica ei. Nu-mi găseam ochelarii. Și cu toate astea, domnul Adrian nu purta ochelarii săi cu rame dreptunghiulare. Scoase o combinație de oftat și geamăt, genul de sunet pe care-l fac bătrânii cănd se ridică sau se așază, și-și întinse spre noi mâinile ca un gest de invitație. Liniștea de dinainte se sparse, iar zgomotul lingurilor și al castroanelor fu acoperit de vocile tuturor. - Pe unde-o fi mama ta, șopti din nou tata. Castronul și lingura îi rămaseră neatinse. - În ce clasă ești E…, scuze, nu cred că ți-am reținut numele. A durat două secunde să-mi dau seama că doamna ce se prezentase ca fiind Ela mi se adresa. - Sunt Mălina. Mi-am dres vocea, simțind-o răgușită. Sunt în clasa a X-a. - Ca Ioana. Și ea tot în clasa a X-a este. Mă rog, maică-sa a dat-o de la 6 ani, cu toate că i-am repetat întruna că-i prea devreme… Am zâmbit politicos, neștiind cum să-i răspund. Oricum, părea să se descurce foarte bine și fără ajutorul meu. Stăteam și încuvințam într-una din cap, zâmbind, fără să știu ce să fac. Mereu mă blocam în astfel de momente. Când venea vorba de socializarea cu oameni străini, nu pot spune că excelam. Chiar când mă gândeam că n-ar fi chiar nepoliticos dacă pur și simplu m-aș opri din zâmbit prostește, mama intră în sufragerie. Avea obrajii îmbujorați și o sclipire ciudată în ochi. L-am simțit pe tata, lângă mine, răsuflând ușurat. - Scuzați-mă că vă întrerup așa de la masă. A trebuit să vorbesc cu cineva la telefon și mi-a luat mai mult decât aș fi crezut. - Nu deranjezi pe nimeni, dimpotrivă, îl și liniștești pe soțul tău care pândește ușa de ceva timp, râse Ela. Mama zâmbi fără să-și arate dinții. Același zâmbet îl arunca și mătușelor bătrâne care comentau de cum gătește. - Și ce ciudat. Acum îmi dau seama. Cu tot cu dumneavoastră, suntem 13 la masă. Poate doar mi se păruse mie, dar parcă toți se opriseră din vorbit special pentru a auzi asta. - Nu se poate, spuse tânăra soție, amuzată. Ai auzit, Tudor? Suntem 13 la masă. La urma urmei, cine știe ce se poate întâmpla la noapte… - Și tocmai în noaptea asta, continuă Ela. Ioana, când eram de vârsta ta, doar la vrăji îmi stătea gândul în perioada asta. Și cât râdeam cu mama ta… Cât de plăcută, cât de îmbietoare mi se păruse cabana în momentul în care am intrat… Acum parcă pereții se apropiau din ce în ce mai mult, parcă era din ce în ce mai frig, în ciuda focului vesel din șemineu. În mână, lingura mi se părea anormal de rece. Supa parcă n-avea gust, parcă era doar apă și sare…Îmi simțeam mâinile și picioarele de gheață, iar șira spinării străbătută de fiori reci. Mi-am frecat brațele într-o încercare de a mă-ncălzi. De ce era atât de frig aici? Dinții începură să-mi dârdâie în gură. Am început să ronțăi dintr-o felie de pâine, dar până și ea mi se părea tare, ca și cum ar fi fost veche de 3 zile. - … Eu îi spusesem că nu-s decât prostii, dar ea insistase să-ncercăm. Și până la urmă, din prostii de genul mi-am format cele mai frumoase amintiri… Cum de ceilalți nu erau deranjați de frig? Cum de ceilałți mâncau cu atâta poftă? Lângă mine, tata era deja la a doua porție. - Mânâncă, fato, nu face acum fițe, îmi șopti el la ureche. - Domnule Adrian, trebuie să vă felicit pentru această fetiță, spuse mama. E atât de drăguță și fermecătoare! Uitându-mă la ea mai cu atenție, mi-am dat seama că prima impresia fusese în mod clar exagerată. Nu era urâtă, dar nici frumoasă. Arăta exact așa cum arată un copil obișnuit. Ochii 117

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

prea îndepărtați, nasul prea mare... Fruntea era prea lată, iar gura parcă îi era strâmbă, mereu cu colțul drept în jos. Tatăl Andreei se uită pentru o secundă la mama, absent, de parcă nici nu ar fi fost acolo. Mormăi apoi ceva în barbă și continuă să mânânce. Ce era cu el? De fapt, ce era cu tot locul ăsta? Dar parcă doar mie mi se părea ceva ciudat. Restul vorbeau între ei fără reținere, râdeau, glumeau și mâncau cu poftă din friptura nefăcută și cartofii arși pe care două fete îi aduseră. Mirosul îmi făcea greață și, privindu-i pe ceilalți, m-am simțit îngrozitor de singură. Mi-am amintit de clasele primare când toți colegii mei se jucau un joc care mie mi se părea pur și simplu stupid. Dar cu toate asta, voiam să particip și eu, mă băgam în seama printre ei, cu toate că aș fi preferat să jucăm cu totul altceva. Privindu-mi mâncarea neatinsă din farfurie, am gustat o bucată din friptura nefăcută. Carnea crudă îmi dădu pentru o secundă senzația de vomă. Am încercat să o mestec încet-încet, dar neputând, am înghițit-o așa cum era. Îmi dădu o senzație de sufocare, de parcă bucățica de mâncare mi se blocase undeva în gât... Tocmai mă aplecam spre tata pentru a-i putea spune că nu mă simt bine și aș vrea să mă întorc în cameră, cănd mam simțit privită. Sângele mi se urcă la cap și am simțit cum mă îmbujorez fără motiv. Mi-am întors privirea și am surprins-o pe Andreea uitându-se la mine. I-am susținut privirea și, spre surprinderea mea, nu și-a retras-o, stânjenită, așa cum procedeaza alți copii. Dimpotrivă, continua să mă privească fix în ochi, curioasă. Era ceva ciudat ce pornea din adâncul ochilor ei negri ce luminau atât de puternic, de parcă ar fi fost emoționată. Dar nu, fața îi rămase impasibilă, doar cele două abisuri întunecate păreau să exprime ceva, de o maturitate neobișnuită. Deoarece, într-adevăr, privirea ei părea să exprime inocență și înțelepciunea acumulată pe parcursul unor mai mulți ani de viată. Și cât era de frumoasă! Părul ei blond, des și ondulat părea materie vie, îi încadra fața delicată asemenea unei aure. Grația cu care se mișca, mâinile ei mici și îngrijite, fragilitatea ei și senzația că era de porțelan… Nu-mi puteam dezlipi privirea de pe ea, de pe acea ființă ce nu avea cum să aparțină aceste lumi. Buzele ei se curbară într-un zâmbet timid, iar eu m-am trezit zâmbindu-i la rândul. Deși încleștarea de priviri nu avuse mai mult de cinci secunde, acelea cinci secunde păruseră a concentra ore întregi. Când își dezlipi ochii din ai mei, am rămas în aceeași poziție mai mult decât era cazul. Senzația de frig dispăruse, venele îmi erau străbătute de o căldură plăcută. Stomacul îmi chiorăi puternic și am devenit din nou conștientă de mâncarea din farfurie și de cât de foame îmi era. Fără să mă găndesc prea mult, am luat din nou o bucățică de friptură. Aceasta aproape mi se topise în gură. Aproape gemând de plăcere, am început să mă îndop cu cartofii copți și friptura de pui. Tata, lângă mine, părea mulțumit. - În sfărșit începi să mânănci ca lumea. Eu am surâs. Mă simțeam chiar bine, cu toate că puloverul pe care-l purtam parcă mă sufoca. Nici nu observasem cum mă încălzisem. Poate abia acum începuse să funcționeze centrala. Am tras de el, încercănd să-l mai lărgesc puțin. Gestul meu avu un efect opus, acesta parcă se lipise și mai mult de trupul meu. Mirosul de tei îmi inundă din nou nările, amețitor și puternic, ca într-o vrajă. Nu știu cum putusem să-l ignor înainte. Restul mesei decursese în aceeași atmosferă plăcută. Toată lumea zâmbea, toată lumea glumea și toată lumea se simțea bine. Parcă era ceva ce ne aducea pe toți împreună și, dominați de aceeași putere venită de pe altă lume, împărtășeam aceeași senzație de bine. Doar Andreea, tatăl ei și bătrâna nu intraseră în conversație, nu interveniseră cu niciun cuvânt. Având aceeași mină de când intraseră, Andreea și bătrâna doar ne priveau cu interes, erau martori bunei noastre dispoziții. Cu toate astea cred că toți le simțeam prezența, simțeam ochii iscoditori ai Andreei, privirea aparent absentă a bătrânei. Domnul Adrian părea și el pierdut într-o altă lume. Aruncându-ne din când în când câte-o privire, mormăia în barbă cuvinte nedeslușite de mine. Nu eram sigură dacă i se adresa cuiva, sau făcea simple remărci pentru el…

118

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Mama și tata căzuseră instantaneu într-un somn adânc odată ajunși în cameră. Până și eu abia mă țineam pe picioare. Drumul fusese lung și obositor pe tot frigul și zăpada, iar atmosfera de la masă plăcută, mâncarea delicioasă, căldura și starea de bine, toate contribuiseră și mă amețiseră. Priveam în semi-întunericul camerei, auzeam vântul vâjâind afară, iar ochii parcă mi se închideau încet, parcă nu mai puteau susține greutatea pleopelor. Dar cu toate astea de îndată ce îi închideam și păream să alunec continuu în starea aia incertă dintre somn și conștiență, mintea mea devenea mai trează ca oricănd. Am stat minute în șir cu ochii strâns închiși, numărând secundele. Și la început chiar părea să funcționeze, ajungeam la senzația de plutire, cănd trupul pare să nu-mi mai aparțină și în mod involuntar diferite amintiri îmi vin în minte, diferite voci șoptesc cuvinte fără niciun sens, iar eu nu mă pot concentra asupra unei simple șoapte. Pentru câteva clipe poate chiar reușeam să adorm. Dar mă trezeambrusc în capul oaselor, nesigură și confuză de locul unde mă aflu, camera învârtindu-se continuu. Într-una din trezirile astea, mi-am dat seama cât de sete îmi era. Îmi simțeam buzele crăpate și gura uscată. M-am ridicat din pat, hotărâtă că tot ce aveam nevoie pentru a adormi era doar simplul lichid vital, apa. Aproape îi simțeam gustul, răcoarea ce-mi străbătea trupul și poate ar fi reușit să reducă din intensitatea căldurii ce-o simțeam. Fruntea îmi ardea cu putere, iar hainele le simțeam lipite de mine. Însă de îndată ce am înlăturat pătura groasă de pe mine, trupul mi-a fost străbătut de fiori reci. Ca prin vis, mi-am tras un pulover larg pe deasupra pijamalei mele și am bâjbâit în întuneric după ghete. Cu grijă, fără să-i trezesc pe părinții mei, am ieșit din cameră. Odată ajunsă pe culoarul luminat, a trebuit să clipesc de căteva ori pentru a mă obișnui. În jurul meu era o liniște desăvârșită. Îmi simțeam inima bătând cu putere și, ca prin vis, am încercat să-mi amintesc unde se afla bucătăria. La parter, pe ușa din stânga holului? Sau trebuia să trec printr-o altă parte a cabanei? Am coborăt scările, și tocmai cănd ajunsesem la parter, am înghețat, O lumină ieșea dintr-o ușă, iar voci șoptite se auzeau dintr-acolo. Am ciulit urechile, încercând să-mi dau seama cine vorbea, însă fără succes. Păreau a fi doar mormăieturi, doar sunete scoase într-o limbă ciudată. Brusc, îmi ieși în față domnul Adrian. Am tresărit puternic și e posibil să fi scos până și un sunet asemănător cu un chițăit. Fața lui nu exprima nimic, ochii priveau fix în gol, iar barba și părul alb îi stăteau în dezordine. Ceea ce mi se păru foarte ciudat e faptul că el nu părea să mă vadă. Sau cel puțin, nu voise să mă vadă. Privirea lui trecu prin mine, apoi își continuă mersul încet, liniștit, fără să-mi adreseze nimic, fără să dea vreun semn că mă recunoscuse. Privind în urma lui, m-am întrebat ce era până la urmă cu familia asta. Ce era cu acest om ce nu părea șa fie conștient de ce-i în jur, care nu dădea nicio atenție faptului că astăzi era ziua fetei lui? Mi-am strâns mai bine puloverul pe lângă mine. Cât de frig era! Frecându-mi mâinile între ele într-o încercare de a le încălzi, am urmat lumina camerei și m-am trezit fix în bucătărie. Însă nu eram singură. Andreea, care până atunci stătuse cu spatele, se întoarse brusc spre mine. Părea mai mică și mai fragilă decât era de fapt în cămașa de noapte, având în mână o jucărie de pluș. Mă privi curioasă și privirea ei parcă mă-ntreba ce caut acolo. Fâstâcindu-mă, i-am spus că mi-era sete. Însă ea continua să mă analizeze cu nerușinare. Am traversat bucătăria, trecând pe lăngă ea. Am umplut un pahar cu apă de la robinet și l-am băut din două înghițături. Apa era rece, îngrozitor de rece. Mâinile îmi înghețau pe suprafața de sticlă. - De ce mă privești astfel? am întrebat brusc, nemaisuportând senzația ochilor ei pe mine. Nu mă așteptasem să-mi răspundă. Mă găndeam că poate doar va continua să mă privească, iar atunci cănd vocea ei a început să curgă lin, clar și încet, am rămas poate mai surprinsă de ea decât de cuvintele ei. 119

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Mama spune că ești frumoasă. Am privit-o uimită. - Dar unde este mama ta? - A murit, dăndu-i naștere. Am tresărit brusc auzind glasul necunoscut. Lângă prag se afla Ioana, îmbrăcată la fel ca la cină, Ochii ei mari și verzi mă priveau aproape cu severitate. - De aceea nu-și sărbătorește ziua. Cuvintele fuseseră spuse aproape cu duritate, de parcă mi-ar fi reproșat întrebarea. În loc să-mi stârnească milă sau compasiune față de Andreea, nu a făcut decât să mă enerveze. Niciodată nu-mi plăcuse aerul sfidător pe care-l afișau unii față de mine. Aceasta doar continuă să mă privească în același stil de până acum. Brusc, m-am simțit doar obosită. Cea mai mică urmă de curiozitate față de Andreea, față de tatăl ei dispăruse. Am bolborosit niște scuze și m-am îndreptat spre camera mea. Parcă totul se rotea cu mine. Pereții ba se apropiau, ba se depărtau. Mă simțeam în flăcări. Mâna mea se încleștase cu putere de balustrada scărilor, într-o încercare de a-mi menține echilibrul. Toate năvăleau asupra mea, auzeam voci confuze, pe care nu le puteam desluși. Priveam în jur, încercând să găsesc ceva de care să mă pot prinde, dar parcă umbrele întunecate se aporpiau de mine. Mălina… Vedeam în fața mea ușa mare, maro, singura care mă despărțea de cameră, de spațiul protector pe care mi-l puteau oferi părinții. Niciodată nu-i voisem până atunci mai apropae de mine, ca să mă poată convinge că totul este doar o iluzie, că totul se întâmplă doar în mintea mea. Ești frumoasă… Eram frumoasă? Nu știu… Avea vreo importanță? Picioarele mi le simțeam grele, ca de plumb, iar fiecare pas făcut părea să-mi utilizeze întreaga fortă. Mălina… Ca prin vis, am ajuns în cameră. M-am aruncat pe jos, lângă oglinda de la perete și mam analizat cu atenție. Părul tuns scurt, șaten spre portocaliu. Ochii mari, rotunzi, obrajii de parcă ar fi fost cuprinșî de gebră, umbriți de gene dese și lungi. Îmi priveam fața speriată, petele roșii de pe obraji, ochii ce străluceau straniu în semi-întunericul camerei ca două cioburi de sticlă, cearcănele întunecate, adânci. Nu știu cât am stat în fața oglinzii, nu mai țin minte ce am mai văzut, ce se afla dincolo de suprafața de sticlă și, dacă mă întorceam, nu o regăseam lângă mine. A doua dimineață mama m-a găsit transpirată pe pat, învelită în două pături, cu o febră puternică. Aveam senzația că frigul avea să mă înghețe cu totul.

120

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.37 Vinovat de-a fi mâncat ceapă

Irina Forgo (București)

Un pumn în ușă urmat de altul, mai puternic, mai hotărât, bum- bum. Apoi o voce groasă ca un tunet ce se sparge lângă tine, clipa aia când nu simţi decât ameninţare, teamă şi măruntaie întoarse, stare combinată cu nepăsarea la care te obligă neputinţa de a schimba ceva. - Deschideți! Poliția! Sună brutal. Îmi revin. Nu e tunet, sunt pumni în ușă, ceea ce înseamnă că între mine și pumni, între mine și urlete este o barieră care mă apără. Sunt în siguranță. Calm. La ora asta poate să fie și mama, tot nu deschid. Domnule, am tabieturile mele, da? Să nu mă frece nimeni la cap până nu-mi beau cafeaua. De-abia m-am trezit, nici nu m-am ușurat, nici nu m-am spălat pe față, ce vor ăștia de la mine? Am avut timp doar să mă ridic din pat, să pun de-o cafea. Umblu gol pușcă, e cald, e devreme, simt frimiturile de pe gresie prin tălpile goale și mă gândesc că mi-ar prinde bine o menajeră (cui nu?), mă tot joc cu gândul ăsta de ceva timp. Pândesc semnalul sonor al cafetierei, trebuie să o opresc fix înainte de a începe să țiuie, ca tipii din spatele ușii să nu audă că sunt acasă. Iau ceașca din chiuvetă, nu e spălată dar n-am nicio problemă să amestec cafeaua uscată de ieri cu cafeaua fierbinte de azi. Îmi aprind o țigară, acopăr cu un șervețel poza care mă atenționează că fumatul dăunează grav sănătății. Nu sunt sensibil, dar chestiile astea dizgraţiose de pe ambalaje mă cam sâcâie, chiar dacă ştiu că nu e decât manipulare. Ceaşca e ciobită, o întorc cu grijă ca să pot sorbi licoarea de pe marginea intactă. Aş putea să-mi iau alta – chiar îmi permit – dar ceaşca asta are istorie. Eram la liceu, după un bairam în care îmi băusem mințile şi taică-miu, când m-a văzut dimineața palid ca o moluscă mi-a pus în față două degete de cafea tare într-o cană cu dungi negre și din ziua aceea am devenit inseparabili: eu și ceașca, eu și cafeaua. Am ajuns atât de atașat de obiectul ăsta, încât cred că o să cer să fie îngropată cu mine. Adică unii își iau cu ei cravata preferată, o poză, o brățară, eu de ce nu mi-aș lua ceașca? Bum- bum! - Deschideți, domnule Popescu! Faza cea mai dură nici nu v-am spus-o. În urmă cu vreo cinci ani, când eram căsătorit, fost mea s-a apucat să facă ordine prin dulapuri și mi-a aruncat ceașca. Frate, ce scandal am făcut! Am întrebat-o unde mi-e ceașca și când a zis, cu aerul ăla de nevinovăție pe care numai o femeie vinovată îl poate avea, ocolindu-mi privirea şi prezenţa, că mi-a aruncat-o, am explodat. Nu mă enervez repede, dar atunci am făcut o scenă ca la carte, pumn în masă, ţipete, arătătorul spre uşă şi înjurături de băieţi, ca într-un final să cobor în fața blocului și să scormonesc în containerul de gunoi ca ultimul boschetar. ”Dacă mai faci asta odată îți tai mâna, ai înțeles?”, am amenințat-o când m-am întors victorios cu ceașca mea dungată. Normal că nu i-aș fi tăiato, că nu-s nebun, dar ea n-a prieput metafora şi m-am trezit cu un ordin de restricţie şi cu un divorţ care m-a decapat de toate bunurile adunate în comun. Luni de zile nu m-a scos din ”monstru”, ”animal”, ”nebun” iar dacă mai încropeam un dialog ajungea, fără greş, la aceleaşi

121

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

întrebări: ”Cu cine m-am căsătorit? Cu cine?”, ca apoi să-și răspundă tot ea: „Cu un monstru!”. N-am priceput niciodată oamenii care pun întrebări când știu răspunsul. - Deschideți, domnule Popescu, știm că sunteți înăuntru! N-au cum să știe. Blufează. Joacă pe intimidare, dar nu mai sunt de mult puştiul cu coşuri pe frunte, am trecut prin prea multe ca să pic în jocul lor. Sunt calm. Ceea ce mă sâcâie puțin e că n-am nicio idee de ce au venit, fiindcă în ultimul timp chiar n-am făcut nimic special. O încăierare la stadion, o amendă neplătită sau o banană mâncată la supermarket fără să mă vadă paza... altceva nu îmi amintesc, dar ăstea țin de normalitate, să fim serioși! Orice vor să-mi pună în cârcă n-o să țină, sunt curat. Cafeaua asta îmi pune în funcțiune neuronii, e ca și cum ai aprinde un bec economic: apeși întrerupătorul, becul se aprinde imediat, dar dă lumină ca o lumânare la început, apoi tot mai puternic, până ajunge să lumineze toată încăperea. Urmăresc cu atenție fenomenul, îmi place treaba asta. Așa și cafeaua. - Avem un ordin de percheziție pe numele dumneavoastră. Deschideți, sau intrăm cu forța! Știm că sunteți înăuntru. Deschideți imediat! Ăștia sunt porniți, dacă îmi sparg ușa o să mă coste câteva sute s-o repar. Chestia asta mă sâcâie teribil, să fiu forțat să fac ce nu vreau. Din păcate cu poliția nu te pui cum te-ai pune cu vecinii sau colegii de birou. Cu ei este altfel, fiindcă ăștia trăiesc cu impresia că au dreptate și atunci când nu au. Au cumva atâta putere, cât vor muşchii lor. Frate, nu-i suport! Sorb și ultima picătură amară din ceașca mea veterană, o așez în chiuvetă cu gândul s-o spăl cândva, sting țigara după ce mai trag două fumuri în picioare, răsucesc cheia de două ori și deschid larg ușa. - Bună.. începe vocea autorităţii, continuând cu un ordin clar: Puneți ceva pe dumneavoastră, domnule Popescu! Se poate? Glasul vine de undeva de jos, privirea îmi coboară ca pe o scară imaginară ca să dau, în sfârşit, de chipul autorităților, doi polițiști care-mi ajung până la cot, două feţe grave, o femeiuşcă roşcată şi-un cap jumătate ascuns de cascheta care dă greutate întâlnirii. Femeia se fâstâcește, privește în pământ, bărbatul adaugă mai puţin aspuru: - Vă rog, domnule! Se poate? Deschid gura cât să îmi încep explicaţia, până la urmă sunt acasă, e dreptul meu să port sau să nu port veşminte, dar mi se pare prea mult de explicat şi renunţ, mă agăţ de parpalacul din cuier şi mă îmbrac ca să vadă că-s tip de treabă, cooperant. Poate scap mai repede. Zâmbetul însă nu mi-l pot şterge de pe faţă, aşa că piticul găseşte imediat filonul de exploatat. - Ce vă amuză? Iar deschid gura ca să le spun cât de caraghioasă e scena, de la înălţimea mea şi iar renunţ. - N-o să mai râdeți, domnule Popescu, când vă vom spune de ce am venit, n-o să mai râdeți, vă asigur eu. Piticul îi face un semn discret doamnei care-l însoțește, polițista- umbră îmi întinde o hârtie cu mult text, n-am nicio curiozitate să o citesc, toate actele ăstea oficiale par la fel și nu anunță niciodată nimic bun. - S-a primit o plângere, avem mandat de percheziție, domnule Popescu, mă informează polițistul- circar. Putem intra? - Am varianta să refuz? Hai, intrați! spun eu făcând un semn larg cu mâna, o invitaţie combinată cu resemnare şi silă. Bărbatul își ridică chipiul cu mâna, văd cum epoleții se îndoaie fiindcă nu au nimic să-i susțină, umerii lui de copil sunt undeva pierduți sub costumul impunător. Mă dau din cadrul ușii ca să le fac loc să intre, femeia- umbră își urmează modelul, polițistul -pitic cu voce de bărbat se apucă să răscolească prin casă. Pare determinat, îmi provoacă o sinceră compasiune dar nu îmi permit să fiu sentimental. - Dacă mi-ați spune ce căutați v-aș putea ajuta. - Nu avem nevoie! Nu acum! 122

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Perechea-polițist continuă să-și facă treaba. Mă duc să mă ușurez, pierd multă vreme la oglindă, mă răcoresc cu multă apă, îmi curăţ nările şi urechile ca apoi să revin în sufragerie. Mă tolănesc pe canapea, urmărind destins elanul piticilor- polițiști. Mă gândesc că autorităţile statului trebuie să fie tare disperate dacă au ajuns să angajeze pitici pe post de autorităţi, fiindcă nimeni nu le dă crezare atât timp cât arată ca nişte elevi în haine de împrumut. Cei doi scotocesc neobosiți, cu un fel fel avânt care-mi scapă, scurmă brutal, desfac orice cutie, ridică orice obiect pe care trupul lor firav le permite, stârnesc praful și apoi se opresc. - Noi am terminat pentru astăzi, domnule Popescu! Semnați aici ! Fac ce mi se spune, mâzgâlesc un P urmat de o linie ondulată ca și cum aș deșira un ghem și în timp ce le întind hârtia semnată nu mă pot abține să nu le trântesc o remarcă legată de uniformele pe care le poartă, cum că statul român ar fi economisit o grămadă dacă din materialul unei uniforme ar fi făcut două. Am un simț civic teribil de când am realizat câți bani se scurg din buzunarele mele în sacul fără fund numit Buget, de-aia banu’ public risipit îmi pare o palmă pe fața mea de mic contribuabil. Da, într-un fel cred că sunt îndreptățit să mă revolt, eu, care sunt destul de indiferent la ce se întâmplă în jur. - Asta a fost, îmi trântește polițistul ieșind pe ușă.... Cel puțin deocamdată. Bum- bum! - Deschideți! Poliția! Iar? Ce-am mai făcut? A trecut doar o zi, nici n-am ieșit din casă, nici n-am apucat să-mi iau țigări, nici n-am pus lucrurile la loc ... n-am nicio poftă să o luăm de la capăt. Amestec urmele de cafea de ieri cu cafeaua fierbinte de azi, ceașca mea fără toartă observ că este, pe zi ce trece, mai fără culoare, dungile negre s-au amestecat pe alocuri cu dungile albe dar nu mă deranjează. Îmi amintesc că amicul meu Octav spunea că dacă iubești pe cineva, așa, adevărat, total, nu contează dacă peste ani nu mai aduce cu femeia de care te-ai îndrăgostit, ea pentru tine e femeia ta iubită pe veci. De-abia acum îl înțeleg, bătrâna mea ceașcă e urâtă în ochii oricui, e ciobită și decolorată, dar pentru mine e (aproape) iubita mea pe veci. Bum- Bum! De data asta nu mai trag de timp, până la urmă e ca la injecţie, strângi din dinţi şi te rogi să treacă mai repede. În fața ușii stau doi bodyguarzi înalți, cu burți proieminente și tricouri mulate, amândoi îmbrăcați în negru, cu capul ras. La un semn din spatele lor apare prietenul meu pitic, îmi caută privirea cătând în sus, îi zăresc cătușele privind în jos. -V-am spus că ne mai vedem... N-am chef să le răspund, azi sunt prea obosit să mă lupt cu autoritățile, indiferent ce haine, ce idei, ce chip poartă. Sătul. Viața mea este de prea multe ori o bătălie, fiecare zi e o nouă luptă și uneori îmi spun, gata, jos armele, vreau pace, vreau un armistițiu, o pauză, vreau liniște și să las lucrurile să se așeze de la sine, așa cum vrea Universul sau oamenii care se cred Buricul Universului. Mă dau într-o parte ca să le fac loc să treacă, n-au decât să intre, să creadă că își fac treaba, că își merită banii, că sunt buni în ceea ce fac, că sunt stindardul dreptății, deși eu știu că nu e așa. -Astăzi veniți cu noi, domnule Popescu! Sunteți arestat! -Cum? Nu intrați să-mi percheziționați iar casa? Să știți că n-am atins nimic, o să vă fie mai ușor. - Azi nu. Azi veniți cu noi la Secție! - Ce glumă e asta? râd eu scărpinându-mă pe piept. Ieri nu ați găsit nimic, iar azi veniți să mă luați pe sus? Sunt nevinovat, n-am făcut nimic. -Numai cu nevinovați sunt pline pușcăriile, spuse caricatura- polițist ridicându-și brațele scofâlcite ca să-mi pună cătușele. Dacă asta vor, ei bine, intru în jocul lor. Mă amuză scena, îmi apropii încheieturile și îl ajut pe reprezentantul destoinic al Statului să-mi prindă mâinile în chinga rece de metal, îi arăt cum 123

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

s-o facă mai bine și stau ascultător ca un elev în prima zi de școală. Nu știu de ce mă gândesc la jocurile erotice cu cătușe, bănuiesc că trebuie să fie o senzație puțin mai plăcută decât oțelul rece care îmi taie pielea și îmi intră în oase. Brațul unui bodyguard mă trage pe hol, ăsta chiar și-a lucrat bicepșii la sală. Nu am timp să mă opun și parcă nici putere. Totul se petrece prea repede. - De ce? Ce-am făcut, totuși? întreb mai mult ca să acopăr zornăitul metalic al cătușelor. - Hai! Mișcă! îmi comandă mini- polițistul indicând cu arătătorul treptele de pe casa scării. - Oameni buni, nu mă puteți lua așa, fără să știu pentru ce mă fac vinovat... și apoi, am dreptul să-mi iau câteva obiecte... actele.... nici nu mă cheamă Popescu. Pot să vă arăt buletinul, eu nu sunt Popescu! Credeți-mă! strig eu realizând că ceea ce trăiesc nu mai e glumă. Poițistul râde, bodyguarzi mă împing pe rând, cu fiecare lovitură mai cobor două- trei trepte, dar nu mă las, mă agăț de balustradă, de fusta polițistei, de clanța vecinei de la unu. Mă zbat, mă revolt, strig, dar parcă fiecare efort de a opri căderea nu face decât să mă afunde mai adânc într-o dimensiune nouă, fără erotism, cafea sau bucurii mărunte. Orice semn de împotrivire pare lipsit de sens. În fața blocului s-au adunat vecinii, unii îmi fac cu mâna, alții mă privesc indignați, cu compasiune sau cu ură. Sunt șocat. Niciodată n-aș fi bănuit că sunt atâția oameni cărora le pasă de mine. E cumva reconfortant să știi că sute de trecători ale căror fețe nu îți spun nimic au ieșit din case, din magazine sau au lipsit de la serviciu ca să mă vadă urcându-mă în duba poliției. Uneori devenim importanți, uneori, într-o anumită secundă a vieții noastre devenim cineva, suntem centrul atenției, staruri cu sau fără strălucire.... E o senzație ciudată, aș vrea să îi salut, să le mulțumesc numai că inelele de metal rece îmi limitează mișcările. Trec prin o mie de stări, habar n-am cum să reacționez, dar când ușa dubei se închide simt că pot răsufla ușurat. - Cine erau oamenii ăștia? întreb când mașina demarează într-un miros greu de motorină. - Acuzatorii tăi, spune polițistul privindu-mă peste umăr cu superioritatea celui care, stând pe un scaun mai înalt, mă poate privi de sus. În celulă lumina e slabă. Suntem trei bărbați, toți vinovați, deși nu ne dăm seama ce ne-a adus aici. Am toată noaptea să îmi rememorez viața, cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi e mai dragă. Îmi răsună în urechi vorbele polițistului... ce acuzatori? Sunt oameni pe care nu iam văzut în viața mea... - Auzi! Auzi, domnu’ polițist, îl trag eu de mână printre gratii pe călăul meu scund. Am o vorbă cu dumneata, te rog! - Spune! - Nu mă cheamă Popescu! Îți jur că nu mă cheamă așa. Lasă-mă să demonstrez cine sunt de fapt, acuzațiile, oricare ar fi ele, sunt greșit îndreptate. - Acuzele nu sunt îndreptate împotriva numelui tău, ci asupra persoanei tale. - Poftim? - Acuze? Sunt mai multe? Polițistul râde, uniforma rânjește odată cu el în timp ce scoate din buzunarul de la piept un carnețel cât palmă lui și cât degetele mele. - Să fie peste șaptezeci... nu le-am numărat. - Totuși, despre ce e vorba? Am dreptul să știu. - Drepturi, domnule Popescu, sau cum v-o chema, numai drepturile dumitale le vezi.... Greșelile, alea, nu, alea nu le vezi, îți găsești tu o scuză pentru ele... pe alea le faci uitate. Vrei să știți de ce vă faceți vinovat, chiar vreți să auziți? Uite, deschid carnetul la întâmplare... Vinovat că ați întârziat la ședință. Că nu v-ați salutat vecina de la șapte. Nu ați stat la coadă la bilete, v-ați băgat în față, v-ați strecurat pe motiv că aveți de pus doar o întrebare dar ați cumpărat două bilete la concert. Că ați râs de vânzătorul din piață sub care s-a rupt scaunul. Că 124

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

ați avut vise erotice cu bibliotecara. Că v-ați arătat goliciunea în fața autorităților. Vinovat că v-ați amenințat colegul de birou. Că ați parcat pe spațiul verde. Ați lipit o gumă sub o bancă din Cișmigiu. Că ați luat în derâdere autoritățile române. Că ați mâncat... Nu mai aud. Am nevoie de o cafea și de ceașca mea Iubită. Viața mea, dacă n-ar fi fost tristă și fără sens, cred că ar fi fost frumoasă. Putea să mă cheme Popescu. Puteam să am alt drum, nu ştiu dacă mai strălucit, dar putea fi altfel. Bum- bum!

125

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 38 Lozovenii Geraldine Ghineț (Galați)

" N. Iorga: Galaţii s-au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. “, Ziarul „Desrobirea”, 1907

Eva nu era o persoană matinală, însă în acea dimineață se trezi înaintea alarmei. Stărui preț de câteva minute în îmbrățișarea iubitului ei și-si zise că așa trebuie să se simtă larvele strânse în coconul lor cald și moale. Gândul o amuză și o stare de agitație îi răspândi în trup o senzație plăcută. Ieși tiptil din cameră să-și pregătească cafeaua. Afară, totul era cufundat întro ceață pufoasă ce abia mai plutea, deșirată de razele palide ale soarelui de noiembrie. Îi plăceau caii. Dintotdeauna. Nimic nu ar fi motivat-o să se trezească așa devreme. Era o legatură inexplicabilă ce se crea mereu între ea și animal; se apropia fără frică, încrezătoare și, de fiecare dată, calul se lăsa dezmierdat sub atingerea ei. Câteva întâmplări o făcuseră să creadă că această legatură nu este întâmplătoare, însă nu stăruia prea mult asupra ideii, căci în fond, era o femeie cât se poate de rațională și gânduri precum destine sau vieți anterioare o făceau să zâmbească. -

Ești pregătită? lăsând în jos geamul portierei. Am adus cafea, răspunse zgribulită prietena Evei. Ce bine că te-ai decis să vii, altfel nici nu călcam acolo! Își așeză cu grijă cafeaua în suportul mașinii, își verifică machiajul în oglindă, apoi continuă la fel de volubilă: am auzit că domnul vine de la Bacău. Antrenează caii de peste 30 de ani și a participat la o gramadă de concursuri. Ce te face să crezi că va reuși? Ehee… tu nu l-ai cunoscut pe Aazar. Era un arab pur sange….și-a trântit stăpânul de fiecare dată când a încercat să pună șaua pe el. Un mielușel a devenit după câteva ședințe cu instructorul.

Eva o privi neîncrezătoare, apoi se asigură și viră stânga spre herghelie. În câteva clipe mașina era înconjurată de o mulțime de câini lătrând și schelălăind de parcă intraseră pe teritoriu interzis. - Zici că e un adăpost de câini aici, nu o herghelie, comentă îmbufnată prietena Evei. - Hai ca sunt simpatici… - Nu știu cum de se gudură așa pe lângă tine; e jale când vin aștia de la București în control. Au lătrat-o pe doamna Director de nu mai îndrăznea să se dea jos din mașină. Mă gândeam să îi aduc actele acolo, să le studieze așa pe bord…că oricum din vârful pixului decide… Ah, uite-l că a sosit! Tinerele s-au îndreptat spre grajduri unde toți angajații erau strânși în jurul unui om, ca la spectacol. Eva privi bărbatul cum își așeză tacticos hamurile lângă cal și-și caută periile de 126

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

țesălat. Complet echipat, își trecerea privirea de la o persoană la alta, fără a stărui prea mult asupra lor; aproape că nici nu îi vedea. - Întotdeauna când calculați ora de plată, includeți și pregătirea calului, rosti cu voce voioasă instructorul, periind calul - un lipițan negru cum rar întâlnești. - Da’ clientu’ n-o să vrea… nu îi convine să plătească în plus, rosti un grajdar cu fesul tras pe o ureche, pregătindu-și o țigară. - Vă rog să nu fumati aici, i se adresă instructorul. Apoi continuă pe un ton apăsat: orice călăreț trebuie să știe să își pună șaua pe cal. Eva îi dădea vreo 50 de ani și, după cum își potrivea mișcările, își putea da seama că este mai atent la detalii legate de cal, decât de oameni, așa că se îndepărtă ușor de grup și se apropie de boxa din dreapta. Mângâie un frumos frizian și simți toropeală și satisfacția că nu își putea petrece mai bine ziua de duminică decât aici, în grajd, printre cai. - Hai afară, Eva, că mi se face rău de la mirosul ăsta! Prietena ei se albise la față și se grăbi să o urmeze. - Vă este rău, domniță? le întrebă un bătrân ce aranja fânul în apropiere. Vă aduc imediat un scaun. Îl folosim să urce lumea pe cal, însă cred că poate fi foarte bun. Eva nici nu apucă să îi răspundă că nu este nevoie; bătrânelul o și pornise vioi spre grajduri. - Nenea ăla are 100 de ani, râse prietena sa, parcă venindu-și în fire. - 87, mai exact, domniță, se auzi vesel glasul din spatele său. Ia ședeți aici, o să vă simtiți mai bine. Soarele ăsta o să vă aducă culoarea în obraji. Și-apoi, grajdurile nu sunt locuri pentru domnișoare ca dumneavoastră…. - Asta am încercat să îi spun și eu Evei, părea să îl aprobe tânăra. - Iubitoare de cai, să înțeleg, rosti cu tâlc bătrânul. Eva se înroși până în vârful urechilor și plecă privirea în pământ. Se simțea brusc inconfortabil și ar fi dat orice ca bătrânul să dispară. Nu-și putea explica ce anume o irita la el, căci părea să fie destul de amabil. Intructorul ieși urmat de grăjdari spre unul din țarcurile din apropiere. Legă calului o sfoară de capăstru, măsură distanțele și apoi luă biciul în mână: - Cu ăsta nu îl loviți….el doar trebuie să îl vadă în aer, să îi imprime un ritm. Iar hățurile le puteti lega după șa pentru a-l forța să își țina capul în piept. Asta îi va da o alură elegantă și nobilă. Începeți la pas, 10 de minute pe o mână, 10 de minute pe cealaltă mână, apoi la trap. Dacă îl doriți obosit mai tare, îl puteți alerga și la galop, însă legați scărițele de la șa, să nu se izbească de gard. Oamenii priveau în gol și păreau ca nu pricepuseră aproape nimic din ce explicase bărbatul. Fie că se gândeau aiurea, fie priveau animalul cum se mișca nervos și hipnotizant, cert este că nici unul nu și-ar fi dorit să îl antreneze. Lovise deja pe câțiva dintre ei, pe unul îl și mușcase. Pe măsură ce calul se mișca în cerc, un calm îl cuprindea și mișcările îi deveneau domoale și grațioase. - La cât stă închis în boxe, e normal să vrea să zburde puțin. Totul e să alegeți bine exercițiul; un cal bine antrenat nu va face probleme. Acum, că este puțin obosit, putem urca domnișoarele în șa, rosti zâmbind. Eva își privi prietena și, după figura ei și felul cum stătea ghemuită pe scaunul de lemn, știu că nu are rost să încerce să o convingă. - Doar eu voi urca pe cal și nu am nevoie de scaun… căci este ocupat momentan; Ultima parte o rosti încet, doar pentru prietena ei și îi făcu cu ochiul. Își puse mănușile, vesta, își potrivi casca și păși în țarc. - Întâi îi întinzi ușor mâna, să te miroasă…și apoi… 127

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Însă instructorul nu își mai termină fraza, că Eva deja mângâia calul privindu-l țintă în ochi, încheind o înțelegere, parcă. Fără să mai aștepte alte indicații, puse piciorul în scăriță și se ridică sprinten în șa. - Păi, cred că domnișoara poate încerca pista, rosti voios intructorul și prinse calul de căpăstru, îndreptându-se spre ce mai rămăsese din vechiul hipodrom. - Nu cred că e o idee așa de bună, rosti bătrânul ce apăruse parcă de nicăieri, tăindule calea. Mai bine să învețe să bată șaua aici în țarc. - Nea Ilie încă mai crede că e bântuit locul, rostiră amuzați grăjdarii. - E ok, vreau să încerc, rosti hotărâtă Eva și strânse coapsele puternic abia atingând cu călcâiele burta calului. Într-o clipită, animalul țâșni la galop, ocolind grajdurile pe un drum știut parcă numai de el. Eva scăpă hățurile, însă se strânse bine de gâtul calului, încercând să-și potrivească mai bine picioarele în scări. Părea că totul se dilatase și avea timp infinit mai mult să își ia deciziile. Oare să sară din șa? De la înalțimea aia și viteaza pe care o aveau, șansele să își rupă ceva erau destul de mari… Să încerce să îl oprească? Abia se putea ține, iar darlogii erau căzuți într-o parte… De ce o zbughise așa? Asta e învățătură de minte să nu se mai creadă atât de expertă în materie de cai… s-a expus pericolului inutil… putea rămâne foarte bine în țarc, cum sugerase batrânul. Privi cu stupoare zidul ce se apropia și calcula șansele să îl poată sări. Se uita împrejur după ajutor, însă calul gonea spre el și, într-o clipă, știu că este în aer. Privi cu groază tufele de lângă zid și își simți toate măruntaiele zguduite când calul atinse pământul…. Gonea… gonea ținându-se cu ambele mâini de grumazul animalului… gonea și părea că este fum peste tot…și țărani alergau în urma ei… în dreptul ei… în ițari, cu căciulile groase de oaie sărindu-le de pe cap. Părea că nimerise pe un platou de filmări. Se auzeau focuri de armă, țipete, un calvar pe care nu îl înțelegea și căruia nu îi aparținea, căci oamenii parcă nu o vedeau, era o stafie în acel decor. Vedea clar în față că țăranii se opriseră și calul încetinea și el. Nimerise într-o mare îmbulzeală și trecea fantomatic printre printre ei, fără să știe încotro se îndreaptă. Își dădu seama sunt înconjurați de ofițeri călare. - Stăpâne, noi nu doream decât înțelegere, să putem ajunge și noi cu căruțele în Port doar suntem cărăuși, se tângui un bărbat din mulțime. - Și ce ați căutat la Prefectură? De ce ați rupt coloanele de sergenți? Doar munciți pământul lui Doiciu…nu sunteți mulțumiți?! - Sunt din Lozoveni și din Vadul Ungurului domnule sublocotenent Antonescu, se auzi un glas. Eva privi spre tânărul sublocotenent și nu părea să aibă mai mult de 25 de ani. Hotărât și cu un soi de îndârjire abia ghicită în glas, rosti: - Domnule procuror Danielopol, citiți somația… Un murmur transformat în strigăte și huiduleli agită mulțimea. Țăranii răcneau și avansau spre soldații care deja puseseră arma la ochi, așteptând semnalul: - Fooooc! O bubuitură puternică o făcu pe Eva să se cutremure și închise ochii. Simți clar cum se prăbușește și corpul i se contorsionează sub vacarmul glasurilor și al țipetelor. O durere cruntă o făcu să urle și să se chircească neputincioasă…. - Eva… Glasul se auzea înfundat, însă recunoștea clar vocea prietenei sale. Privirea încețoșată abia putea distinge împrejurimile. - Nu o mișcați…poate are rupt ceva… 128

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nu cred că am nimic, abia rosti Eva încercând să se ridice. Ce s-a întâmplat? Nu mai înțeleg nimic… - Calul a luat-o la goană, s-a speriat de zid și te-a aruncat din șa. - Dar am sărit zidul, abia rosti Eva…. - Nu. Ai căzut… Calul ăsta nu ar fi putut să-l sară, nici dacă ar fi vrut…. - Dar răscoala…lozovenii… am văzut… Însă nu reuși să termine fraza. Părea absurd și în mintea sa, acum că încerca să își reamintească. - Domnița a văzut răscoala lozovenilor, rosti bătrânul ce apăruse ținând calul de capăstru. - Pleacă moșule cu poveștile tale! i-o reteză scurt un grăjdar. -

129

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.39 Fire din Univers Ioana Mădălina Bob (Stroești / Vâlcea)

Erai un fir, iar eu un nod. Nu ne puteam împleti, căci albul tău îmi păta negrul și-l umplea de maculele unui vis. Dar ne-am cusut. Am alergat printre țesături persane până ne-am găsit ghemul. Era strâns bine și abia, abia ne-am făcut loc până în mijlocul său, dar când am ajuns acolo, am văzut stelele. Mi-ai arătat constelații, iar eu ți-am arătat porumbeii care-și făceau cuib din sufletele noastre. Și-l sudau cu pulbere de aștrii. Le puneau și ferestre. Le făceau din ochii noștri. Conștiința ne-au furat-o ca să o pună clopoțel la ușă, dar au jurat să nu răspundă niciodată. Pare că am fi noi. Atât de eu și tu. Buzele ni le-au smuls și le-au făcut să cânte precum îngerii. Ce ciudat… Două perechi de buze rozalii, care tânjeau unele după altele. Erai un fir, iar eu un nod. Eram un fir și un nod fără ochi, suflet, buze sau conștiință. Dar încă mai puteam să simțim și să auzim. Uguitul porumbeilor parcă ne acoperea vocea viscerală, dar muzica noastră, împreună, era mai puternică. Colinda Universuri, ne colinda trecutul. Ce poți să faci în trecut, în afară de a regreta viitorul care n-a venit? Noi de ce nu regretăm? Pentru că noi încă mai cântăm fără buze, mai privim fără ochi și ne îmbrățișăm fără suflet. Erai un fir, iar eu un nod. Am cusut albul tău de negrul meu și s-au născut clapele pianului. Mi-am legat mărgelele de lanțul tău și am făurit un colier de priviri și zâmbete. Și l-am sudat cu praf de stele. L-am călit în suspine, în lacrimi reci de la frigul nopții și sărate de la durere, în îmbrățișări și atingeri ratate. Și-apoi l-am pus la gâtul unei femei frumoase. Colierul nostru se legăna la gâtul ei şi îi atingea pielea din când în când, asemenea dorințelor de care n-am fost în stare. Erai un fir, iar eu un nod. Te împiedicai de mine, iar eu te primeam și mai mult în jurul meu. Albul tău îmi contura negrul, iar când mă rostogoleam, te trăgeam după mine prin desiș de visuri și emoții. Rațiunea o acopereai tu cu zâmbetul, iar voințele noastre fuzionau în lacrimi pe care le pierdeam în fața sentimentelor. Erai un fir, iar eu un nod. Ne strângeam unul în altul si apoi alergam, alergam, alergam printre planete și pășeam pe stele. Ai furat curcubeul și mi-ai acoperit ochii cu el ca să nu te văd când furi inelele lui Saturn, le împletești, le încovrigi și mi le așezi deasupra capului. Te-am întrebat cum de plutesc, iar tu doar ai zâmbit. Și atunci am știut că răspunsul fiecărei întrebări pe care mi-o pun e „tu”. Doar tu… Și eu ce-am făcut? Ți-am acoperit inima cu o pătură de nepăsare ca să nu simți când iți schimb răceala plutoniană cu o căldură solară. În inimă. Dar căldura Soarelui produce explozii care-ți suflă, îmi pare, acea carne care nu te lasă să fii tu. În formă pură. Explozii, explozii, explozii. Tot în inimă. Explozii care te îndepărtau de mine. Te pierdeai în căldura care îți topea fiecare quarc, mezon, atom, moleculă. Pe tine. Și eu ce făceam? Îmi stropeam cu lacrimi diadema celestă și tu erai din nou acolo. Eram noi și doar un Univers deasupra noastră. Iar noi îl pictam. Ți-am luat roșeața din obraji și am conturat Calea Lactee, am stropit cu ea fiecare stea şi i-am dat căldură. Ți-am luat întunericul din păr și l-am împrăștiat prin galaxie. Am creat noaptea şi stelele, dar întunericul nu mi-a ajuns. Erai prea pur. În zadar căutam în suflet după negru, acolo nu era decât frumusețea 130

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

zilelor şi a speranței. Nu aveam cu ce să termin noaptea. "Să fie mai multă lumină" am zis. Noaptea, oricât de lungă ar fi, nu ne-ar ajunge. Lumina dintre coaste ți-am furat-o când îți potriveai orbitele-ți în orbitele mele și am aruncat-o peste noi, deasupra noastră. Şi câtă lumină! Ne eclipsa Soarele şi toate stelele. Ziua era una nouă, iar noaptea părea că s-a ascuns. Sau a murit, oricum era plăpândă... "Şi dacă noaptea a murit, după ce mai răsare Soarele?" am întrebat. "După fiecare sărutare", mi-ai răspuns. Și uite așa ne-am făcut propriul Univers. Eu l-am creat. Din tine, din iubirea ta. A noastră. Dar ceva ne pătează fericirea… Dar ceva ne dărâmă fiecare orbită pe care gravităm şi ne fură toți sateliții de care ne ancorăm. Fiecărui copac din grădina sufletelor noastre le este tăiată rădăcina şi fiecare frunză este scuturată şi pică şi e purtată prin Universul nostru până ajunge nimic. Fiecare celulă ne este deshidratată de esență şi o ploaie de meteoriți este între noi acum. Ne separă. Ne murdărește sufletele și ne oprește din a ne respira unul pe altul. Căci tu ești oxigenul Universului meu. Al nostru. Nu ne lasă a ne insufla esențele. Dar tu nu vezi asta nici când îți dau ochii mei. Rămâi cu zâmbetul pe buze când eu plec, atrasă și pierdută-n Timp. Și plec și plec și plec. Și nimic. Tu rămâi acolo, îmi scoți ochii din orbitele-ți și mă aștepți. Dar timpul… Dar distanța… Infinitul măsurat în kilometrii mă seacă, mă orbește, mă surzește și mă taie în mii și mii de bucățele. Și fiecare bucățică e vie pentru că ești tu în ea și-i dai viață. Și ușor, ușor, mă aduci din nou la tine. Dar n-am învins încă. Timpul ne înfrânge, se luptă cu noi şi ne smulge fiecare strop de fericire şi-l schimbă cu efemeritate. Ne omoară. Dar timpul... Of, de ce n-am avut puterea să creez şi timpul? Să-l schimb, să-l opresc măcar. Căci fuge şi lasă în urma sa şi scrum şi fum. Timpul aleargă şi lasă în urma-i griul rătăcirilor şi al incertitudinii. Nisipul din clepsidră alunecă printre planetele noastre, căci sticla s-a spart de mult, iar noi n-am observat. Universul nostru e pătat de timp şi eu nu pot să-l opresc. Şi tu ce faci? Îmi ştergi lacrimile cu o batistă din praf de stele şi-mi întinzi hârtia şi cerneala şi creionul. Eu le apuc timid pentru că nu ştiu ce să fac cu ele. Dar apoi, apoi te privesc în ochi şi ştiu că astea sunt armele împotriva timpului. Şi scriu! Ochii-ți strălucesc atunci când degetele-mi îmbrățişează creionul, iar lacrimile-ți aprind stelele din obraji când grafitul sărută hârtia. Buzele tale, care ascund secrete ale necunoscutului, secrete ale Totului, se arcuiesc uşor când liniile de pe alb se răsucesc în litere. Şi zâmbeşti şi timpul se dilată. "L-am învins" îți spun. Şi atunci viața se zbate iarăşi sub coastele tale. Erai un fir, iar eu un nod. Sau asta credeam.... Ce suntem noi oare? Eu sunt călătoare şi tu busolă, eu rătăcită şi tu Steaua Nordului. Eu om şi tu inspirație, eu vie şi tu artă. Eu sunt timp acum, iar tu... eternitate. Şi împreună, Univers. Suntem un Univers în Universul nostru.

131

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 40 Jurnal de peste mări și țări Andra Antonia Mihăilescu (Suceava)

Petru Rareș Timp: 29 Iulie 2017 – Anotimpul II – Ora: 11 P.M. (ora Ungariei) Locație: Budapesta, pe un vas plictisit de asemănarea cu Titanicul Companie: părinții, prieteni de familie și alte 200 de persoane (doar pe etajul actual) total necunoscute și care probabil vor rămane așa. Noapte scăldată în meteoriții Budapestei. Uite-mă în sfârșit în orașul ăsta maghiar, atât de cunoscut pentru bunătățile lui culinare, cu o porție de supă „Gulaș” care mă privește dezoirentată prin bucățile mici și rare de carne în valoare de 3401 forinți. Mai iau o lingură din supă, mă mai uit peste bordul vaporului. Combinația mă face să mă simt ca atunci când mama îmi dădea sirop de tuse amar cu miere (după care, apropo, sunt înnebunită). Mierea mea, creată din Dunăre, podul cu lanțuri și palatul Buda, „mă unge la suflet” de-a dreptul. În urmă cu câteva ore ne pierdeam prin micul oraș, acum învăluiți în lumini pline de mister, de deasupra Budapestei, ascultăm povestea fiecărei pietre din temeliile zidurilor. Curțile interioare străvechi, pline cândva de soldați cu săbii la brâu, își înnodau povestea cu turiștii înarmați cu aparte foto și ghiozdane. Aluncând pe terasele de unde puteai admira întreaga capitală ungurească, tot coborând și tot urcând treptele renovate nu demult, am observat într-un colț mai liniștit, pe o piatră ieșită puțin în afară, doi turiști nemți (căci graiul lor specific e de neconfundat), așezați pe o păturică galbenă subțire, cu picioarele deasupra hăului și cu o sticlă de vin roșu în mână. Chipurile lor radioase puteau să emane doar fericire. Fericirea libertății de care aveau parte necondiționat. Doar o mișcare greșită și viața lear fi sfâșiată, o dată cu trupul lor firav, de pietrele nevionvate. Acești doi nemți, un el și o ea, își stăpâneau viața așa cum rareori se întâmplă să avem ocazia. Și toate astea doar pentru o clipă de fericire imaginară, prezentă doar în ochii lor și a celor ce-i zăreau întâmplător. I-am privit uimită timp de câteva secunde și, fără să-mi dezlpiesc ochii de la ei, am dat să-mi scot aparatul foto. „Faster, please”. Uite un lucru învățat în Budapesta: fericrea privitorului durează doar zece secunde, pentru că altul se bagă imediat peste tine. Măi, dar enervanți mai sunt asiaticii ăștia. Când să fac și eu oleacă de filosofie, încep să urle la masa de alături din pricina obișnuitei șampanii. Mă simt ca la o lansare de rachete coreene. Timp: 30 Iulie 2017- Anotimpul II – Ora: 00 A.M. (ora Italiei) Locație: Veneția, pe terasa pustie a hotelului Companie: valurile lagunei sătule de poze Șoselele Ungariei, Sloveniei și Italiei, cu puțin parmezan pe vârf. 132

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Azi a fost zi de mers. Daʼ mers serios, de șapte sute și ceva kilometrii. Am văzut multe și nu prea. Autostrăzile astea te opresc din a avea contact cu oamenii, cu locurile lor unde trăiesc, dorm, mânâncă, iubesc. Din a le simți mirosul, din a le vedea fețele fericite sau nu, pielea arsă de soare, de muncă sau de orice fac ei acolo, în bârlogul lor protejat așa bine de stat. Cât despre autostrăzi, că doar asta a fost atracția zilei, nu prea se pot compara cu cele din România. Se pare că în țările astea cu urme de râia comunistă se poate totuși prinde o autostradă mai modernă, cu trei benzi pe un sens. În Italia am rămas cu gura căscată. Tuneluri aproape la fiecare pas, niște ecrane uriașe așezate deasupra mașinilor, care îți spuneau unde sunt accidente, și o grămadă de autostrăzi suspendate. La hotel am ajuns cu Water Taxi. O șmecherie venețiană, ce mai. Pentru că nu poți umbla cu mașina printre străduțele înguste (pline de istorie și mister, de vieți distruse și vise împlinite) în care încap maxim unu-doi oameni, venețienii au inventat autobuzul pe apă. E canalul luuung, care străbate orașul și la fiecare piață (sunt vreo doișpe) oprește și stă cam trei minute. Biletul e în jur de 2 euro/persoană, dar merită. Aici apa ține loc de asfalt. În capătul dinspre Mestre, oraș alăturat Veneției, se găsește o mică piață, un fel de nod feroviar, doar că pentru mașini. Acolo e o parcare de zece etaje în care îți poți lăsa mașina cu 12 euro/noapte. Peste drum e stația de autobuz sau, mai bine spus, stațiile de autobuz, căci fiecare număr are stația lui. Puțin mai încolo e Mc-ul. În seara asta, că doar e prima seară în Veneția, trebuia să ne respectăm și noi, am mâncat la o terasă. Am comandat o pizza, căci degeaba mergi în Italia și nu mânânci pizza, cu parmezan și prosciutto crudo. Piesa de rezistență a fost blatul subțire și moale, care te lăsa să savurezi în voie ingredientele celelalte. La sfârșit, când ne-a adus nota te plată, chelnerul ne-a întrebat de unde suntem. Când a auzit România, ne-a privit lung și ne-a zis: „Here are to many romanians. Too many”. Scârba cu care a aruncat cuvintele ne-a lăsat un gust amar pe tot parcursul serii noastre venețiene. Spre marea mea dezamagire nu se aude niciun gondolier care-și varsă amarul în cântec. Epoca modernă a ajuns și la Veneția: acum gondolierii ascultă muzică de jale în căști. Timp: 31 Iulie 2017 – Anotimpul II – Ora: 4 P.M. (Ora Italiei) Locație: Veneția, piața „San Marco”, în Palatul Dogilor (Palazzo Dogale) Companie: familia, prieteni și mulți, mulți necunocuți (în special asiatici cu umbreluțe colorate) Dantela și sticla uitate în mare. „Și a trecut și ziua asta.”, mi-am zis în gând oarecum mulțumită, când, cu tableta îm mână, mam așezat în locul de odihnă din Palatul Dogilor. În dreapta am un chinez a cărui vârstă n-am nicio șansă s-o ghicesc (ăștia arată la fel aproape la orice vârstă, nu poți spune dacă are treizeci sau șaizeci, tot aceeași expresie au) și o italiancă nervoasă, care tastează pe telefon. Se pare că nu sunt singura care s-a nimerit să o apuce inspirația aici. Ce am văzut azi? Două mici insule numite Murano și Burano. Din Murano am apucat să vizităm doar fabrica de sticlă, o imensitate, cam dărăpănată la prima vedere, dar uimitoare pe interior. Ca în povesta cu porcul lui Creangă. Explicațiile ne-au fost oferite de Umberto, un tip de vreo cincizeci de ani, vesel și cu o dorință de a vinde sticlă nemaintâlnită. După demonstrație am fost introduși într-un magazin aflat pe două etaje. Primul etaj conținea adevărate piese de artă, candelabre hand-made jucăușe, pline de culori vii, pahare de diferite forme, care de care mai ciudate. Chinezul nu mai încape cu aparatul video pe bancă. Unde am rămas? A da, Burano. După părerea mea, atunci când se ivește curcubeul pe cer, e doar reflexia caselor din acest sătuc dantelat plin de culoare. Asta e tot ce pot spune. Ajunși înapoi în Veneția, am luat o pauză scurtă pe o terasă din port, cu scopul de a stabili următoarele obiective. Pe listă rămăsese Palatul Dogilor, așa că ne-am îndreptat spre el. Am luat un bilet de o zi, unde ai inclusă intrarea și la alte două muzee. Probabil le vom face mai pe seară, când mai dispare din căldura dogoritoare de care ne ascundem. Dacă cineva m-ar pune să aleg din tot ce am văzut până acum, aș alege Palatul Dogilor, căci aici e locul prielnic 133

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

scrisului. Tablourile atât de realiste cuprind viața a mii și mii de oameni în momentele lor bune sau proaste, de umilință sau de fericire. Ochii stăpânilor palatului îți urmăresc fiecare mișcare din cele mai neașteptate colțuri: atunci când le atingi globul pământesc, așezat în mijlocul camerei, te privesc acuzator, mai ceva ca paznicul care stă absent pe scaun. Timp: 1 August 2017 – Anotimpul II – Ora: 6 P.M. (ora Italiei) Locație: o plajă de pe lângă Genova Companie: parinții, cearceaful roșu, câțiva refugiați și indieni Italia și fericirea ei. Azi am făcut o achiziție importantă. Mi-am luat tricoul cu Il Padrino, pe care l-am căutat de la venirea în Italia. Oriunde mergeam întrebam: „Hello! Do you have T-Shirt with Godfather” „With what...?” îmi răspundeau italienii șocați. „The movie...”. Răspunsul era mereu același: o clătinare negativă din cap și pe aici ți-e drumul. Dar azi, într-un magazin din port l-am zărit. Era ultimul, cu o singură mărime (exact a mea). Am târât-o plină de entuziasm pe mama până la vânzătorul cu ochii obosiți. Și iată-mă acum, stând pe plaja asta plină de pietre, pe cearceaful roșu, copaninonul nostru loial de concediu de când mă știu, cu T-Shirt-ul meu în brațe. În spatele meu e o familie de indieni cu doi copii. El îi cântă copilului, iar ea tocmai se îndreaptă spre apă, cu celălat copil mai mare de mână. Nu-mi vine să-mi cred ochiilor: femeia intră așa, îmbrăcată cu două fuste și o bluză cu mâneci lungi, în mare. Închide ochii și, cu fața îndreptată spre soarele care tocmai apune, se învârte în loc în apa până aproape de gât. Copilul râde din nu știu ce motiv și dă să alerge spre ea. E puțin mai înalt decât femeia, dar mai fragil. Se îmbrățișează câteva secunde, ca mai apoi să dea din mâini, aruncând cu stropi de apă în jurul lor. Plaja liniștită e invadată de râsete de indian liber. Timp: 2 August 2017 – Anotimpul II – Ora: 8 P.M. (ora Franței) Locație: pe o terasă din Monte Carlo Companie: un chelner plictisit Două țări în două ore. Din tot ce am văzut, Nisa e cea mai frumoasă. E doar o părere personală, stăpânită de moment și de parfumul proaspăt al Franței. Că tot veni vorba de parfum. Azi am descoprit în Èze, un mic sătuc medieval din Franța, o fabrică ușchită pe parfumuri. Ne-am petrecut pe acolo o oră cu o româncă de-a noastră, care încerca (și nu prea) să ne vândă un set de parfumele. Până la urmă le-am cumpărat, că, deh, cum să nu avem o amintire din Franția. Monaco: o perlă rară. Îmbină modernul cu trecutul, marea cu muntele, bogăția cu sărăcia. Trebuie să recunosc acum&aici că am avut, personal, o mare ezitare atunci când dimineața, la micul dejun, părinții m-au anunțat că mergem la Nisa. De felul meu sunt cam speriată de bombe (la propriu!), de camione, arme... Înțelegi la ce mă refer. Și cum Nisa s-a cam aflat pe lista atât de cunoscutei grupări islamice, nu prea mă ținea inima să pun piciorul pe acolo. Dar surpriză. În Nisa m-am simțim mai în siguranță ca acasă. De la un capăt la altul, pe Promenade des Anglais erau postate mașini de poliție. Mai ceva ca la Casa Albă. Nu era însă doar siguranța oferită de poliție: totul în jur emana îmbătător eleganță și rafinament. Am plecat din Nisa cu o stare de bine de care prea rar am mai avut parte. Și acum simt cum plutesc pe norișorul meu de parfum franțuzesc. Iau o mică pauză din amintiri, căci tocmai mi-a sosit și Camembert-ul la cuptor. Mhhh... O minunăție! Jʼaime la France! Timp: 3 August 2017 – Anotimpul II – Ora: 00 A.M. Locație: balconul camerei de la etajul șapte Companie: cel puțin cinci vase de croazieră 134

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Na, că există refugiați. Azi am avut ocazia să intrăm într-un cartier de refugiați negri. Sub nicio formă nu sunt o persoană rasistă, că doar sunt româncă, dar șocul de a-i vedea în realitate e de neimaginat. Hai să-ți explic. Cu GPS-ul sătul de noi, căutam Via Balbi. Dacă tot l-am folosit pe unde am vrut, s-a gândit să ne facă o festă așa ca în filmele SF cu roboții inteligenți care-și atacă pe neașteptate creatorii. Și uite-ne aterizați pe o străduță italiană îngustă, plină de negri cu ochi bulbucați plini de vinișoare roșii, care se uitau insistent la noi. Mama, văzând două negrese ca în Pe aripile vântului, a scos telefon să le facă o poză. Dar nu apucă să apese pe butonul de pornire, că un negru de vreo doi metri și ceva se repede spre noi și țipă mai ceva ca în The Conjuring II: „No photo! No photo!”. Am evacuat străduța cu viteza luminii x 3. În restul orașului, am dat din nou peste aceleași priviri mirate și cam acuzatoare. Umblau în găști, ca în filme. Nu mă simțeam în Italia, ci în Caraibe, într-o comedie fără gust. Nu știu cum ne uitam noi la ei, dar cert e că și ei se holbau la noi.Și totul din cauza unei teorii descoperite mai încolo la un pahar de vin băut în port: italienii sunt mai închiși la culoare ca noi. Noi, toți șase niște brânzuci umblătoare, eram mai albi decât ei. Așa că pentru africanii noștri eram niște specimene la fel de rare ca ei pentru noi. Timp: 5 August 2017 – Anotimpul II – Ora: 7 A.M. Locație: undeva pe lângă Satu Mare Companie: părinții și mașina obosită Întoarcerea din paradis. E ora șapte dimineața. Mama doarme, tata e la a cincea cafea. Ne-am încăpățânat să ajungem dintr-un singur drum acasă și am mers toată noaptea. Mare prostie. Prin păienjenișul care îmi acoperea ochii, am putut observa un lucru clar: când am intrat în România, pe două benzi, eram sigură că suntem pe o stradă lăturalnică, dintr-un sătuc, departe de autostradă. Daʼ de unde. Ăsta e drum european românesc. Home, sweet home!

135

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.41 Noiembrie Laura Trifan Guceanu (Iași)

Pe stradă o femeie cu o fetiță de mână. Copilul mergea încet, târându-și picioarele. Obosise. Au trecut prin dreptul unei cofetării. Mama s-a oprit. În vitrină prăjituri de toate felurile. Stăteau așa, amândouă, mama privind prin vitrină, fetița cu privirea în pământ spre picioarele obosite. Frigul nu mai conta. Ei s-au certat din nou. Părinții. Tatăl, depășit de toate, în țara aceasta noua. Cămăruța aceea închiriată, mică, dar care nu se mai încălzea niciodată. Vorbeau de divorț. De bijuteriile care sau împuținat și că trebuia să vândă din nou. Pe nimic. Multă lume vindea în vremurile acelea. El visa cu ochii deschiși la casa pe care au părăsit-o, gândurile deschideau uși, mergea pe rând, prin fiecare cameră, mângâind lucrurile lăsate și i se părea că dacă închide ochii s-ar putea întoarce. Iar anii de după ar fi dispărut. Si-au salvat viața dar, pe drum, el și-a pierdut-o pe a lui. Fusese avocat acolo. Copilul suferea în tăcere mergând pe rând la fiecare, luându-i de mână. Ei n-o vedeau. Fetița nu știa cum să-i oprească. Ei n-o mai vedeau. Se certau cu furie aruncând cuvinte de piatră. Au stat puțin pierdute în fața vitrinei. Apoi mama a luat-o de mână și au intrat. Era ca un palat. Lustre cu multe becuri, cu o lumină caldă, cu abajururi flori crescute direct din tavan.Mesele străluceau frumos aranjate cu flori și șervețelele. Ziare, pentru cine voia să citească. Ziare de astăzi, 12 noiembrie 195.. De când n-au mai cumpărat ei un ziar... Tejgheaua cu vitrină mare cu o mulțime de minunății. Negrese cu ciocolată și nucă, prăjituri cu foi, niște broscuțe verzi cu aromă de fistic și ochișori veseli. Era cald, lume la mese, un murmur încet, odihnitor. -Să -ți iau o prăjitură, a spus mama și s-au așezat la rând. --Alege ce vrei. Fetița se uita în vitrină, la fiecare fel, la fiecare preț, pe măsură ce avansau. Nu știa ce să aleagă. -De oricare preț? a întrebat. -De oricare preț. A spus mama și a zâmbit prima dată după mult timp. Apoi, fetița a ales, cea mai ieftină prăjitură. -Spune-i doamnei ce vrei, ce ai ales, i-a spus mama când au ajuns în fața vânzătoarei. Nu putea scoate un sunet. Fața i s-a umplut de lacrimi. Țâșneau din ochi boabe lacrimi până ce plânsul s-a transformat dureros într-un plâns cu suspine. -Ce vrei tu, dacă vrei poți să alegi două prăjituri, i-a spus mama speriata, încercând s-o potolească. -Nu, nu, nu, nu vreau prăjitură! Nu poți să dai atâția bani pe o prăjitură. Te rog, nu-mi cumpăra prăjitură! A spus dintr-o suflare. Ama,așa-i spun toți, dintotdeauna, că uneori gândea că ar putea să-și uite numele, l-ar citi din pasaport,și-a amintit povestea prajiturii din copilarie, ca intr-un film vechi. Se vedea copil, Bucurestiul anilor 50 , parinții, bunicii, unchii, refugiați din Macedonia. A ramas “ de povestit”la mese de familie, intilniri cu prietenii, povestea fetiței slabuțe care plangea ca nu vrea prajitură. Adult, asculta cu un zambet glumele privind “chibzuința” ei. Adormise? Era obișnuită cu drumul Romania Canada, il făcea de vreo patru ori pe an, de douazeci si ceva de ani, de la Revolutie. Avocat era si ea.Ea s-a nascut în Bucuresti. Când și-a 136

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

recapătat cetățenia, s-a inscris din nou in Barou și reprezenta diverși clienți, când intr-o tara, când în alta. Fiecare cu durerile lui. “Să ma mișc puțin prin avion” a gândit. Și-a întins mâinile cu degete frumoase. Pe inelar, un frumos inel cu diamante. Bunica. Ea i l-a dat, împreună cu icoana de argint. Ea i-a ținut pe toți uniți. Bunica. Unchii și-au revenit, erau oameni intreprinzători. Lăsasera in urmă, unul o fabrică, celălalt o afacere cu”trasuri de piața”, un fel de taxiuri. Impreună au inceput o afacere și în România. Mai greu a fost când le-au naționalizat-o. Era prea târziu să plece în altă parte.Prea târziu. Cu tatăl ei a fost mai greu. Și-a amintit icoana, cum a lăsat-o la rude când a fugit din țara in anii 70. Să i-o păstreze, nu știa până când. Icoana e acum în casa de la București. A avut la ea doar inelul, când a fugit. Da, a fost o fugă, fugă disperată. Simte încă durerea inelului care-i sfărâma degetul. Soțul ei o ținea strâns de mână. El avuse o secundă în care s-a răzgândit, i-a fost frică. Ama a stiut, s-a uitat spre el, i-a spus “eu plec” și l-a luat de mână. A stiut apoi că va veni cu ea. Trebuia să alerge exact când trenul părăsea gara, peste linia ferată dintre Iugoslavia si Italia. Era un moment când erau șanse să nu-i vadă grănicerii sau să nu aibă timp să tragă. După carantina din lagărul din Italia a venit momentul să aleagă: Australia, Noua Zeelandă sau Canada. Au ales Canada, era pe aceeași paralela cu Romania. Acum avea două țări. În difuzor s-a auzit vocea care-i invita să-și pună centurile de siguranță pentru aterizare. La București.

137

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.42 Ambasadorul

Cristina Mihaela Botîlcă (Gruiu / Ilfov)

Nu aș fi crezut niciodată că am să ajung să îl cunosc atât de bine. Lucram pentru el de doi ani, dar niciodată nu mi s-a destăinuit în felul ăsta. Nu voiam să vorbesc cu el despre problemele pe care le avea cu băutura, asta pentru că ziua, când eram împreună, era treaz și nu mă deranja niciodată mirosul ușor de gin care venea dinspre barba lui. Ai fi crezut că e stăpân pe sine, dar când se lăsa noaptea, îl invadau toate fantomele și singura armă pe care putea să o folosească, spunea el, era alcoolul. Lucram în vânzări pe atunci. Asigurări. „Ambasadorul”, așa cum îi spuneam noi, cei din anturaj, se ocupa de niște afaceri puțin mai complicate. Niciodată nu m-a lăsat să văd dedesubturile tranzacțiilor pe care le făcea, dar îmi dădea de fiecare dată de înțeles că nu trebuie să ciripesc prea mult în stânga și în dreapta. Salariul era frumușel, așa că nu m-am plâns niciodată de faptul că avea secrete față de mine. Ieșeam din când în când împreună, dar fără să lăsăm cumva să se vadă că am fi mai mult decât prieteni. Și adevărul este că niciunul dintre noi nu simțea mai mult decât atât. Fiecare eram leacul celuilalt. Așteptam ca viețile noastre să o ia pe un făgaș mai pozitiv și, în timp ce plănuiam următoarele mișcări, ne plăcea să ne ținem companie. Soția lui nu s-a plâns niciodată. Și nici el. Nu mi se părea că e făcut pentru viața de familie. Era un fel de animal sălbatic și citeam asta în tot ce făcea: mersul lui, felul cum își aranja cravata dimineața și mă ruga să o fixez mai bine, privirea de prădător pe care o avea când semna un contract cu un client nou, felul cum își arunca sacoul pe bancheta mașinii și apuca volanul cu brutalitate, mirosul fin de gin acoperit de colonie, statura dreaptă și felul cum impunea respect celor care nu îl cunoșteau. Totul la el era sălbatic. Ceea ce nu știau ceilalți era că mai devenea docil din când în când. Rar. Dar când se întâmpla și eram lângă el, mi se părea cea mai tristă descoperire. Când ajungea în apartamentul lui de serviciu și își desfăcea cravata, cu un oftat puternic din piept, știam ce urma. Se așeza pe fotoliul mare din fața balconului și se holba o perioadă la șinele de tramvai, apoi se ducea la bar și își punea un pahar de vin. De fiecare dată mă duceam în urma lui și îi luam sticla din mână înainte să umple paharul până la refuz. Devenise un obicei, un simbol al grijii mele pentru animalul blând din el. Nu spunea nimic, nu mă certa, cum ar fi făcut de obicei, ci se așeza din nou în fotoliu, întinzându-se ca un cotoi ostenit. Mă chema apoi să mă așez lângă el. - Nu am fost niciodată un om fără coloană vertebrală, nu? începea el, ridicându-și ochii negri înspre mine. Îi mângâiam brațul și îi spuneam că este un om cinstit, că eu așa îl știam și că se învinovățește prea mult. Și atunci de ce mă simt ca și când înșel pe toată lumea? - Afacerile sunt afaceri, obișnuiam să îi spun eu. Niciodată nu ai arătat slăbiciune în fața lor și de-aia ești acum cine ești. Nu trebuie să te mai gândești la asta ca la o judecată. Sunt doar afaceri. Îmi dădea dreptate o perioadă, dar știam că în sinea lui se simțea vinovat pentru toate sutele, poate chiar miile de contracte semnate, care urmau să nu aducă niciun beneficiu de drept așa-

138

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

zișilor clienți, ci doar nouă. Metoda era simplă. Fă-i să creadă ceea ce le spui tu. Minte-i cu încredere în tine și vor semna orice. - Asta-i societatea în care trăim, mai zicea el și lua încă o gură de vin din pahar. Știi că dacă nu ar fi așa, eu aș fi cu totul diferit, nu? Când își ridica ochii spre mine, părea slab și domestic, iar mie nu îmi plăcea să îl văd așa. Părea vulnerabil și dacă el era vulnerabil, urma să mă atingă și pe mine starea asta. Ajunsesem să îi citesc fiecare gest, fiecare mișcare. Știam ce urma să spună, ce urma să facă, pentru că totul era ca un ritual pentru el. Și exact asta îmi plăcea. Stabilitatea lui mă făcea puternică și concentrată pe ceea ce trebuie să fac, îmi dădea impresia că nu va dispărea niciodată, că viitorul e ceva îndepărtat, pe care nu îl vom prinde nicicum, pentru că noi trăim doar acum și doar aici. Îmi amintesc expresia feței lui când îi reproșam că este prea formal, prea rece. Ca și când iaș fi aruncat o găleată de apă rece pe față. - Rece? Nici vorbă. Asta – spunea el, întinzându-și mâinile și rotindu-se pe călcâie – asta te face să fii rece. Camera asta, biroul, clădirea, omenii din ea, tot, contractele semnate, minciunile, cecurile, tot. Asta te face rece. Eu – sublinia el – eu nu sunt rece, eu sunt modelat de tot ce-i aici. Nu avea rost să dezbat asta cu el. Știam că totul va duce până la urmă la mine trântind ușa și la el punându-și încă un pahar de ceva. Așa că tăceam și îl lăsam să își vadă de treabă. De cele mai multe ori, însă, ripostam și puteam să văd cât de mult îi place asta, cât îl satisface ca cineva să îi pună la îndoială modul de viață, pentru că nimeni nu făcea asta. Tuturor le era frică de el. Mie? Niciodată. Pentru că știam că nu este chiar el, că poartă doar o mască cu care se obișnuise și pe care nu mai știa să o dea jos. În ziua când am plecat înspre Constanța, parcă reușisem să mai dezlipesc puțin din ea. Se urcase în mașină și îi spusese șoferului că suntem gata. Stăteam amândoi pe bancheta din spate, fără să vorbim. Mirosul de gin se simțea mai puternic în dimineața aia. Știam că nu ar fi arătat niciodată cât de mult băuse în noaptea precedentă, dar în dimineața aia, până și cravata părea răvășită. Mi-am întins mâinile și am încercat să o așez cum trebuie, dar m-a oprit cu o mișcare bruscă a mâinii. Știam că e doar un mod de apărare, așa că am insistat. - Arăți ca după război. Lasă-mă să-ți așez măcar cravata! A acceptat cu un oftat, apoi și-a lăsat capul pe spate. - Ești bine? Cât ai băut azi-noapte? Știam că urăște să îl întreb asta, și tocmai de-aia am făcut-o, pentru că voiam să văd animalul din el din nou. Nu mergeam la o înmormântare, până la urmă. Reacția nu a întârzia. Și-a îndreptat spatele și m-a privit ca și când ar fi vrut să îmi dea un brânci afară din mașină. Era obosit și trist și nu mă putea păcăli. - Cum îți permiți să mă întrebi asta? Ești asistenta mea! Ridicase puțin tonul, dar nu eram nicidecum îngrijorată de ce ar putea crede șoferul despre noi. L-am privit direct în ochi, neafectată de tonul lui violent și de sprâncenele încruntate. - Gura! Nici să nu aud, m-am repezit eu, pe un ton încet, dar apăsat, nu sunt asistenta ta, sunt prietena ta, care ți-a suportat, zic eu, destul de multe, așa că nu mă lua pe mine cu „cum îți permiți să mă întrebi asta?”. Nu ești un porc beat, ești un om de afaceri și trebuie să te porți și să arăți ca unul. Nu te mai smiorcăi și așază-ți cămașa. Am rămas impasibilă în timp ce vedeam cum, treptat, se înroșește la față. Mă pregăteam pentru o izbucnire violentă specifică lui, dar, de data asta, se supuse, spre surprinderea mea. Se așeză mai bine pe banchetă și își aranjă butonii de la mâneci, apoi gulerul. Își verifică respirația, apoi scoase un pachet de gumă din buzunar și luă una. În timp ce o mesteca, îl puteam vedea pe șofer zâmbind în colțul gurii, amuzat de situație. - Ce m-aș face fără tine? l-am auzit șoptind, în așa fel încât să aud doar eu. Am zâmbit și, tot șoptit, i-am răspuns: - Te-ar întinde câinii. 139

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Am ajuns la Constanța pe la ora 6 după-amiaza. Era soare, în jur de 30 de grade și o briză plăcută. Șoferul ne lăsă chiar în dreptul Cazinoului părăsit. Am tras adânc și zgomotos aer în piept. S-a uitat la mine și a râs. Știa cât de dependentă eram de mirosul mării și îmi plăcea că îmi pândea fiecare mișcare. Animalul începea să se arate. Și exact la timp. În dreptul clădirii aparent părăsite, ne așteptau doi bărbați în costume negre și ochelari de soare și o femeie care căra o servietă în urma lor. Brusc, m-am simțit ca într-unul din filmele „Bărbați în negru”. „Ambasadorul” m-a privit mirat și, pentru că observase zâmbetul meu tâmp, îmi făcu semn să îl iau de braț. În timp ce ne îndreptam către viitorii clienți, îmi făcu o mică instrucție, cu voce joasă. - Îl cheamă Ahmed. Deține cel mai mare submarin făcut vreodată de mâna omului. E cel din stânga – privirile mi se îndreptară către un bărbat înalt, bine-făcut, pe care costumul venea ca turnat. Pentru o clipă, am văzut un alt animal în fața cazinoului și m-am temut. Cel de lângă el, continuă, e asociatul lui. În ghilimele, bineînțeles, pentru că toată lumea știe că e homosexual. M-am uitat la celălalt bărbat. La fel de înalt, dar cu trăsături mai fine ale feței. Tipa, zise el mai departe, e asistenta. Un cărăuș, mai bine zis, pentru că o ia cu el peste tot doar ca să care valiza aia. Pun pariu că fata nici nu știe cu ce se ocupă angajatorul ei. Am zâmbit amândoi politicos în timp ce ne apropiam de grupul care ne aștepta. De aproape, Ahmed părea și mai amenințător. Își dădu jos ochelarii de soare ca să ne poată vedea mai bine. Îl salută pe „Ambasador”, apoi veni spre mine. Zăbovi o clipă cu mâna mea într-a sa, apoi o duse la buze. Puteam simți privirea rece a șefului meu planând deasupra scenei. Ahmed se uită în ochii mei insistent, eu într-ai lui. Albaștri. Cei mai periculoși dintre toți. - Gata cu introducerile, l-am auzit pe „Ambasador” în spatele meu. Să intrăm. Am scos o exclamație de surprindere când l-am văzut că se apropie de intrarea Cazinoului și deschide ușa mare ca și când ar fi fost propria casă. L-am urmat îndeaproape, în timp ce mă uitam mirată la pereții interiori ai Cazinoului. Nu fusesem niciodată înăuntru și acum era ocazia să văd ceea ce toată lumea lăuda ca fiind cea mai frumoasă ruină. Adevărul e că totul arăta minunat. Inclusiv pânzele de păianjen imense care se formaseră în colțurile camerelor. Pereții erau pictați, la fel și tavanul și, chiar dacă lipseau părți bune din el, tot era o plăcere să îți lași capul pe spate și să îl privești. Dacă aș fi știut atunci că privirea lui Ahmed mă cerceta în tot timpul ăsta, aș fi fost mai rezervată cu exclamațiile de uimire. Ajunsesem într-o cameră mică, unde pereții erau goi, la fel și tavanul. O scândură zăcea într-un colț al încăperii, la fel și 5 scaune și o masă pătrată în centrul ei. Ne-am așezat, evitând să inhalăm praful din aer și Ahmed îi ceru asistentei să îi înmâneze servieta. - Dacă poți să ne lași singuri, îi porunci fetei, care ieși tăcută din cameră, cu capul plecat, apoi se uită la „Ambasador” și îi făcu un semn cu mâna înspre mine. - Nu, l-am auzit răspunzând. Ea rămâne. Vocea lui avea aproape ecou în camera goală și m-am simțit bine să îl aud așa hotărât. - Prea bine, zise Ahmed și deschise servieta. Presupun că doamna ar dori și ea un dosar, zise, aruncând o ocheadă înspre mine și zâmbind oarecum batjocoritor. „Ambasadorului” nu-i plăcu tonul lui, pentru că îl întrerupse, calm și rece. - Doamna – sublinie el – vrea un dosar. Pentru că doamna – din nou apăsat – este partenera mea. Mâinile lui Ahmed se opriră brusc în servietă, ca și când ar fi dat de ceea ce căuta. Dar noi nu auzeam niciun foșnet. Atunci am presupus ce-i mai rău. L-am văzut pe „Ambasador” ducându-și mâna la brâu, sub sacou, pregătit de orice. Dar apoi am răsuflat ușurați când am văzut că Ahmed scoate o mapă metalică și o trântește pe masă. Apoi o scoase pe a doua și mio înmână personal, cu o privire care parcă își cerea scuze că nu fusese mai politicos. I-am zâmbit și i-am dat de înțeles că nu mă supărasem pe el. Tot acest timp, el privea scena în tăcere, cu 140

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

ochi mijiți și răsuflare grea. Îmi plăcea când devenea gelos. Nu din dragoste, nici vorbă, ci din obișnuința de a mă avea lângă el tot timpul. Așteptam cu interes următoarea lui mișcare. Am deschis amândoi mapele și am răsfoit prin hârtiile de acolo. Erau fotografii ale unor încăperi uriașe, care păreau că pot găzdui sute de oameni, poate chiar mii, cu pereți metalici și groși, fără ferestre. Între timp, Ahmed ne explica la ce ne uitam. - Domnule. Doamnă. Aveți în fața ochilor voștri cel mai mare submarin existent pe suprafața pământului. Arca 2.0. Capacitate: 50.000 de oameni. Hrană: îndeajuns pentru 5 ani petrecuți sub apă. Energia o luăm din maree, și cea electrică, și cea cu care merge Arca. Ce am eu nevoie mai exact de la dumneavoastră? Privirea „Ambasadorului” deveni curioasă, flămândă după câștig și putere de decizie. - Ascult! zise el cu interes. - Vreau să îmi faceți rost de 50.000 de oameni. Mă blocasem. 50.000 de oameni? Pentru ce? Evident, era o întrebare stupidă, pentru că toate indiciile duceau la un singur lucru. - Rase diferite, evident, pături sociale diferite, culturi diferite, vreau diversitate. Copii, femei, bărbați, bătrâni, nu contează. Singurul criteriu de alegere este sănătatea. Fără boli care se răspândesc, fără gene proaste. Vreau doar oameni perfecți. Ochii îi sclipiră când pronunță ultimele două cuvinte. Un fior îmi traversă corpul. Nu era bine. - Prețul? întrebă „Ambasadorul”, calm, ca și când ar fi negociat un contract oarecare. - Locuri pe submarin pentru oricine vreți din familiile voastre. S-a uitat la mine și, într-o clipă, mi-am dat seama că urma să accepte. - S-a făcut, zise el, apoi se aplecă peste masă și îi strânse mâna lui Ahmed. Cel din urmă avea un zâmbet larg pe față. - Mă bucur că putem face afaceri. Întâlnirea se termină rapid, s-au semnat niște foi, apoi s-au spus niște „la revedere” și am ieșit din clădire. L-am prins de mână, pentru că o luase înainte. Știam totul, dar voiam să o aud de la el. - Ce se petrece? S-a oprit, apoi m-a privit ca pe un copil ce nu înțelege de ce iarba este verde ori cerul albastru. - Nu e evident? Îmi luă mâna într-a sa și mă conduse la mașină. Omul ăsta va începe o nouă eră.

141

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.43 Prolog: Al muntelui și al omului

Tudor Lițcanu (Suceava)

Mereu am fost un om al muntelui. Păream mereu un om foarte calm, dar mereu am avut ceva în mine. Un mic foc, o întrebare care mă apăsa mereu pe interior: „Pentru cine lupt? Pentru mine, pentru viitor sau pentru altcineva?”. Și mereu mă uitam la munte, cel mai mare pentru mine, Elbrus. Doar mie mi se părea că rupe cerul în două cu vârful lui. Dar nu asta era important. Ce era important s-a întâmplat în una din călătoriile mele pe acel munte. Atunci, m-am uitat în sus și l-am întrebat același lucru care mă frământa pe mine. Și el nu a răspuns. Am mai întrebat odată. Și el nu a răspuns din nou. Am început, atunci, să bat cu pumnii în masiv și să îl întreb din nou, dar nu am primit nici un răspuns. Și el a răspuns din prima totuși. Mereu am fost și un scriitor nervos. Nu din cauza faptului că nu am ajuns recunoscut pe plan mondial sau că nu am primit faimă, ci pentru că mereu am avut un mod nervos de a scrie. Mereu am folosit cuvinte de ură și injurii sau rupeam foile, dar mereu am fost nervos ca persoană. Nu mi-a convenit nimic în viață. Doar muntele a fost bun pentru mine. Un loc friguros, unde totul e înghețat și toate necesitățile mele ar fi fost mâncarea, apa, adăpostul și căldura. Dar fierbințeala vieții de la oraș .. uneori simt că îmi topește nervii, și odată cu ei, rațiunea mea. Uneori, nervii aceia topiți se duceau în poezii, iar alteori, în oamenii din jurul meu. Asta m-a făcut să ajung să trăiesc singur. Nu doar pentru că am rănit multe persoane din jurul meu, ci și pentru că nu mai voiam să rănesc altele. Dar a fost ceva ce m-a făcut să ajung în liniștea asta infinită. Capitolul I Era una din diminețile acelea de noiembrie care mă făceau să mă simt confuz. Mă uitam cu ochii încă cuprinși în vraja somnului pe geam și vedeam un soare care mirosea a vară. Mă întrebam de ce nu ard frunzele căzute. Apoi, deschideam geamul, iar frigul tăios îmi spulbera somnul, amorțeala și lenea. Și cu acest scurt ritual de înviere, puteam să-mi încep ziua. M-am uitat la ceas și îmi arăta o oră matinală de șase dimineața. Așadar, puteam să am una din zilele alea bune când puteam să îmi sorb cafeaua pe balcon și să mă uit la stradă. M-am dus direct în bucătărie, am așezat ibricul de cafea pe aragazul aprins, am dat drumul la postul meu de radio preferat, „Tonny’s Jazz” și mi-am aprins o țigară. Speram să fie una din zilele bune ale mele, când aveam ocazia să vin acasă cât de cât calm, fără prea mult stres adunat de la serviciu și de la oamenii din jurul meu. Aveam senzația că va fi o zi foarte bună. În acel moment, nu simțeam că viața mea s-ar fi putut schimba radical, dar simțeam că totul avea să fie mai bine decât de obicei. Cel mai probabil, simțeam asta datorită faptului că încă era șase dimineața și strada pe care trăiam era liniștită. Atunci, entuziasmul meu a căzut 142

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

puțin. Mă gândeam cu nostalgie la munții, în special la marele Elbrus, dar nu mai puteam să ajung acolo, dar simțeam, totuși, să îmi iau rucsacul în spate și să fug în munți în week-end-ul care avea să vină. „Azi, după ce voi ieși de la serviciu, voi merge să iau câte ceva, iar în weekend, am fugit de-aici.”, mi-am zis. Doar atât am apucat să-mi spun, deoarece cafeaua a fiert și dădea pe din afară. - Să te ia naiba pe tine, drăcie clocotită, am țipat, ca și cum aș fi vorbit cu ibricul și cafeaua care se scurgea pe aragaz. Așa trebuie să-mi încep eu ziua, cu mizeria asta de cafea, nu, am spus, ca și cum aș fi așteptat un răspuns. Ei bine, alta nu fac. Am turnat ce cafea a mai rămas în ibric, am pus puțin zahăr în ea și am mers pe balcon. Acest mic spațiu era extrem de simplu pentru oricine, și oricine putea să spună ce fel de persoană sunt eu după balconul meu. Avea cam trei metri în lungime, fără geamuri care să îl acopere de ploaie sau zăpadă, iar într-un capăt era un suport pentru uscarea rufelor. Totuși, în celălalt capăt al balconului era un mic locaș de liniște al meu. O măsuță de lemn, cu două sertare, în care îmi mai țineam câte o carte ca să citesc, un scaun mic, dar atât de lat, încât puteau să încapă și două persoane în el, plin cu perne și o pătură, special pusă acolo, pentru diminețile ca asta. Mi-am pus cafeaua pe masă și m-am învelit, iar la cum stăteam, puteam să văd intersecția dintre strada mea și o altă stradă care, dacă coborai pe ea, ajungeai în mahalalele orașului, pline de huligani și drogați. Mi-am aprins a doua țigară și mi-am dat seama că se facuse deja ora șapte pentru că fetița cu mama ei, pe care le vedeam la aceeași oră, de luni până vineri, mergeau la școală. Mergeau înspre strada mea și aveau să treacă de intersecția despre care am vorbit mai devreme. Ele parcă erau gemene. Amândouă cu părul de un șaten deschis, cu fața slabă și tenul alb, cu ochii mari și nergii și buzele albicioase și mari. Se țineau de mână și mama îi repeta pentru a mia oară cum să se asigure înainte să treacă strada. De pe strada care ducea înspre mahalale, vedeam unul din acei golani notorii, care aveau mereu gluga trasă pe cap cât de tare pot ei, care aveau hainele cumpărate cu trei mărimi mai mari, cu un mers ridicol, care ținea în lesă un rottweiler. Tipul în cauză părea să fie jumătate din câine și părea că nu îi pasă de faptul că potaia nu avea nimic care să îl împiedice să muște. Aș fi vrut să îl înjur pe acel tânăr pentru asta, dar știam că aveam să mă trezesc cu vreun geam spart destul de repede. Toți patru erau la intersecție, așteptând să treacă toate mașinile și să poată să-și vadă de drum. Fetița, văzând că nu este nicio mașină, s-a smucit din mâna mamei și alergase până pe partea cealaltă a străzii, la niște flori care nu erau ofilite și râdea de veselie. Câinele a văzut-o și a început să alerge înspre ea. Idiotul acela își și-a scăpat potaia din lesă și a mai și căzut întro baltă. M-am ridicat brusc din scaun, dar nu puteam decât să văd ce avea să se întâmple. În mijlocul intersecției, fără nici un lătrat, câinele a doborât-o pe fetiță la pământ și a început să îi mestece gâtul. Mama ei striga în disperare și alerga înspre ea, dar strânsoarea câinelui era prea puternică. Fetița nici nu putea să țipe. Fără să mă fi gândit, am alergat în picioarele goale afară. Voiam să îi ajut. Am apucat bâta de baseball de la intrarea din casă, pe care o țineam pentru posibile conflicte și am fugit afară. Tot ceea ce am apucat să mai văd era un infern. Intersecția arăta de parcă ar fi fost sacrificat un porc. Câinele smulgea carnea din gâtul fetiței, iar mama încerca să îl tragă deoparte. Din instinct și disperare, ea și-a înfipt unghiile în ochii câinelui, iar sânge țâșnea din orbitele lui, și mugete din gură. Am ajuns până în fața copilei, iar mama ei, îmi luase bâta din mână și îi sfărmă capul câinelui. Golanul acela, în idioțenia și prostia lui, a lovit-o pe mamă pentru faptul că i-a omorât câinele. Din furie, eu i-am pocnit fața cu un pumn 143

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

și l-am izbit la pământ. Văzând tot ceea ce s-a întâmplat, dădea să fugă, dar l-am tras de glugă și l-am imobilizat. Mama, în acel timp, a mutat cadavrul câinelui, și își plângea fetița. Toată lumea a ieșit la geam să vadă carnagiul, iar eu, ca un persoanj episodic, am sunat doar la poliție și până să vină, m-am întrebat doar un singur lucru: „Cine a murit cel mai mult la intersecția asta?”. Mă uitam la acea baltă de sânge și simțeam o furie năucitoare. Parcă ar fi fost sângele mamei mele, sau al copilului meu. Mă uitam la acea femeie zdrobită de soartă de parcă era soția mea. Mă uitam la acel câine de parcă l-am crescut eu toată viața lui și mă gândeam unde am greșit de a făcut asta. Mă uitam la golanul acela de parcă era fiul meu care mă făcea să mă gândesc dacă merită o palmă și iertare, sau ignoranță. Poliția a decis cum nu se putea mai prost: golanul era acuzat pentru faptul că potaia nu avea botniță și avea șanse să primească o amendă, iar mama, pentru faptul că nu a avut grijă de fiica ei, putea fi închisă. Am scuipat în fața polițiștilor, în fața legii, cu cea mai mare scârbă, pentru că alea erau lacrimile mele pentru tot ceea ce am văzut. Ce lacrimi puteam să scot? Nimic altceva, decât o flegmă scârboasă, plină de gudron, în fața pantofilor lustruiți de om purtător de insignă, care trăiesc cu ideea că nu mai pot face nimic, că legea e doar o pagină scrisă și se aplică la fel la oricine. Acelea erau lacrimile mele ce veneau din sufletul meu. Era furia mea în fața lor , durerea mea în fața morților – a mamei și a fiicei, și focul care trebuia să îl scot ca să nu ard și eu. M-am întors în casă cu un amar în gură și un gust de fier. Am realizat că eram pe punctul de a întârzia la serviciu, așa că am tras o pereche de blugi și o cămașă pe mine și am ieșit pe ușă. În drum spre lucru, tot ce a rămas pe asfaltul intersecției era o baltă de sânge și un ochi al câinelui. Mai era o și o mașină de poliție cu doi ofițeri care au venit la fața locului, dar au uitat să-mi ia vreo declarație, să mă întrebe ceva. Pur și simplu, au pus niște jaloane și semnau niște chestii. „Ce piatră ciudată de mormânt. Un mort așa frumos merita cel mai dulce pământ aici, și nu niște triunghiuri de plastic cu bandă reflectorizantă.”, mi-am spus. Până la mine la serviciu nu aveam mult de mers. Coboram cam jumătate de kilometru pe aceeași stradă, iar apoi făceam stânga pe J.W.G Street și apoi, eram în fața locului meu de muncă. Era o clădire de birouri de cinci etaje, care era deținută de o companie multi-națională. Eu aveam acea slujbă care îți poate lăsa un gust destul de amar și sec, mai exact, de hârtie. Sute de rapoarte și foi și dosare pe care trebuia să le completez în fiecare zi. Aici, cum nu aveam nici un prieten, m-am dus direct la biroul meu și m-am pus pe treabă. Și am continuat să fiu un mic calculator robotizat care lucra în punctul unei magistrale de date stupide de la ora 9.30 până la ora 13.00, când m-am decis să mănânc ceva. Pe partea cealaltă a străzii unde era clădirea în care lucram, era o brutărie mică care servea și plăcinte cu mere și cafea. Am fugit până acolo și mi-am cumpărat două felii și un pahar de cafea cu lapte, iar apoi, m-am așezat pe bordura străzii și am început să mă gândesc. Am luat cu mult mai mult zahăr cafeaua, pentru că gustul de fier din gură se simțea de parcă aș fi mușcat și eu gâtul fetiței și îmi întorcea inima pe dos. După ce am terminat feliile de plăcintă, am fumat o țigară, mi-am terminat și paharul de cafea, din care am băut și zahărul pe jumătate topit și mă pregăteam să mă duc înapoi la muncă. În drumul meu spre birou, m-am oprit la baie ca să urinez. Pauza s-a terminat de mult timp, dar cineva tot a intrat în baie odată cu mine. Un tip pe nume Tedy, mult mai tânăr decât mine, care era un fel de manager, pentru că tatăl lui avea o funcție mare în cadrul companiei. Era americanul numai bun pentru o reclamă la pastă de dinți. Un zâmbet de îți venea să îți scoți ochii, o figură mereu 144

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

veselă, dar cel mai rău era faptul că se comporta frumos, dar fals cu mine. Și mai încerca și să socializeze. Normal că s-a așezat chiar la pisoarul alăturat mie și a deschis gura: - O zi frumoasă, bătrâne, nu, m-a întrebat. Ai auzit de accidentul cu fetița, a continuat cu același zâmbet stupid și bătut în cuie. Oribil, pur și simplu oribil. De asta e bine să ai mașină. - Ce ai zis? Cum îți permiți, netrebnicule? Copila aia a murit și tu, cu asta, ajungi mai agățat de portofelul lui tac-tu. - Poți spune ce vrei. Portofelul tatălui m-a protejat și azi. Și eu trăiesc și am în stomac un mic dejun și un prânz, iar copila aia a pățit ce a vrut El să pățească. De ce naiba zâmbea la orice? Gura lui arăta ca buzunarul unui portofel burdușit cu bani obținuți în moduri suspecte, pentru că dinții erau prea albi, buzele prea roșii, iar mirosul, prea frumos. - Ai grijă ce spui. El s-ar putea să îți facă și ție ceva rău, i-am spus deja nervos. - Ei, bine, cineva a dormit prost azi-noapte. Și ce e așa mare problemă? Mama aia a fost proastă, copila la fel, tipul acela la fel. Ce contează? Oameni mor în fiecare zi. De aia avem și bani, ca cei care contează să nu moară. Crezi că cuiva îi va păsa mai mult de două zile dacă vor mai muri azi cinci copii în orașul acesta? Desigur că nu. Doar părinților. Și ce? Ei sunt săraci, eu nu sunt, iar tu, ești doar puțin mai bogat decât ei. Ție de ce ți-ar păsa? - Pentru că suntem oameni, de aia. Sau pentru tine contează doar să sugi în continuare din sânul maică-tii ca să ai dinții ăia albi și din portofelul lui taică-tău ca să mai bagi o masă în tine? Ești mai sălbatic decât câinele acela, Tedy. Maică-ta nu îți va lipi cu laptele ei creierul la loc, și nici taică-tău nu-ți va cumpăra alt cap dacă un alt golan, ca acel din accident, îți va băga un glonț între ochi. Sau mintea și sufletul tău stau în albul acela? - .Eu nu port alb, eu port verde. Eu merg cu mașina, a răspuns cu același zâmbet. Nu-mi pasă de cei ca tine sau ca cei ca fetița aia. Ei doar îmi aduc bani. Simplu. Am nevoie de ei ca benzina la mașină. - Voi încerca să fiu blând cu dinții, i-am spus și nu m-am mai putut abține. I-am luat capul mic și perfect și l-am izbit de robinetul pisoarului, care i-a penetrat craniul și creierul. Mâinile îmi erau din nou pline de sânge, dar gustul de fier a dispărut atunci. Nu mai aveam ce face. I-am luat banii din portofel – cinci mii de dolari, m-am spălat de sânge și am fugit de acolo. Acea seară a fost ultima pe care aveam să o mai petrec în oraș. În jurul 17.20, aveam un rucsac pus deasupra capului meu și speram să nu fiu găsit de poliție. Dar ceva m-a ajutat și tot acel ceva m-a adus și la el. Capitolul II: Chemarea Au trecut doi ani de când i-am băgat capul lui Tedy în acel robinet. Eu am reușit să ajung cu o barcă în Alaska și m-am stabilit în pădurea de lângă Wonder Lake de la poalele muntelui McKinley. Acolo, am găsit o cabană mică și părăsită, pe care am reușit să o pun înapoi pe picioare cu banii lui Tedy și economiile pe care le-am luat în ziua aia din casa mea. Am reușit să fac asta în timpul unei veri. Acolo, luna noiembrie era luna noiembrie. Vântul aspru cobora de pe munte în inima pădurii, iar casa mea aburea seara de la focul aprins. Am reușit în al doilea an să încep câteva relații mici de comerț cu cabanele care se aflau în vecinătatea mea. La început, îi ajutam cu diferite treburi, dar, în timp, am reușit să învăț să pescuiesc, să vânez, să știu că natura e singurul

145

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

lucru care mă înconjoară și că dacă poți tăia un copac uscat cu securea, dar și cu drujba, trebuie să alegi securea. În nopțile de noiembrie, muntele gemea. Îmi arunca printre bârnele de lemn arii de orchestră cu vânt și crengi ce se rupeau, cu lupi și pași din depărtare, iar eu, eu cântam doar cu focul ce era aprins în fața mea. Simțeam că eram aproape în stadiul nebuniei de la muzica lui. Mă chema, acolo sus, și eu nu am mai rezistat. Când soarele dădea să răsară, am fugit spre vârf, prin zăpadă, printre crevase și printre stânci, iar el urla după mine. Voiam să merg tot mai încet, ca să nu pornesc vreo avalanșă, dar picioarele îmi erau ca niște tormenți. Apoi, am ajuns pe un mic platou și am căzut în genunchi. El urla după mine, se uita la mine, iar eu, mic, am scos din buzunarul de la geacă și i-am citit ultimele mele versuri, iar el, a plâns. Mi-a sărit în brațe și ma sărutat cu tot albul lui și a cântat ultimele lui versuri pe care le-am auzit .. Și m-a sărutat pe tot corpul … Și m-a băgat în trupul lui … Și m-a încălzit cu alb … Până mi-a topit tot.

146

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 44 Fetița cu tablouri

Aurel Avram Stănescu (Constanța)

Trăim mai multe existențe în același timp. O fetiță din clasa mea m-a invitat acasă la ea! Pereții sunt acoperiți cu tot felul de tablouri Înseamnă că ai ei le-au pictat cândva, de altfel cum mi-a mărturisit imediat. Așa îmi explicam de unde atâta talent la colega mea. Eu trebuia să îi divulg secretele aritmeticii, ea să-mi arate cum se poate desena atât de ușor și mai ales frumos. Avea un talent nativ deosebit, din trei linii dăruia viață unui desen. Încă nu cunoșteam prea bine literele dar fata desena atât de lejer... abia trecusem în clasa II-A. N-am făcut schimbul oricât l-am fi dorit noi, oricât ne-am străduit din răsputeri, dar am descoperit ceva ciudat și mult mai palpitant! Am început timizi să ne mângâiem pe mâini! Prima data din greșală, după acea ne atingeam tot mai apăsat și insistent. Parcă îi văd și-acuma degetele lungi, străvezii, fine, de mi se deschideau toate vinișoarele dintre ele și-mi arătau în fața ochilor mii de perspective multicolore. Ea, mai înaltă, mai solidă dar parcă eu emanam un aer de putere vagă, confuză, virilă. Când ne mângâiam pe mânuțe, mă trecea un fior imperceptibil prin tot corpul și mă apuca o sfârșeală lentă ce o asociam cu somnul. Ilona și Luminița aveau miinile aproape la fel cu vinișoare, însă mult mai mici. Mă chema des pe la ea, să-și facă temele la aritmetici, și după aceea să ne desfătăm până aproape leșinam de plăceri nedeslușite. Cred și-acum că ne terminam temele repede, și trecem la dezmierdări. Nu știam mai multe și atâta făceam din ce mai bine față de la început și eram tare fericiți. Nici nu aflasem prea bine ce e sărutul ca lumea, dar încercam, experimentam, acumulam și transformam noi experiențe, și până la urmă am învățat jocul acela periculos sau numai plăcut? Nu povesteam nimănui ce senzații noi ne treceau prin corp… nu știu care a început să-l sărute primul pe celălalt dar senzația a fost cutremurătoare. Ne alinam mânuțele și ne sărutam pe botic… știam că făcem ceva interzis, însă era opțiunea noastră comună, secretul era bine păstrat și înmagazinat în memorie. Mereu îmi corecta desenele pe care le făceam acasă, și pe care le consideram întotdeanua frumoase, colorate dar în mâinile ei prindeau altă viață numai dacă îmi trasa pe caiet câteva linii și desenul se remedia în altul. Când îi vedeam mănuțele îndemânatice, mă apuca o stare de beatitudine înfiorătoare, indiferent dacă eram acasa la ea sau la școală. Pe Ilona și Luminița le iubeam dar altfel, însă pe fata aceea, pictorița, simțeam cum mă sfârșesc în ceruri când îi atingeam mânuțele ceruite de atâta iscusință. Acum cred că își găsise pe altul mai priceput în domolirea senzațiilor rebele, însă când mă duceam pe la ea mă primea bucuroasă… îi făceam repede tema la aritmetică, ea trăgea douătrei linii peste desenul meu și grăbiți încercam strânsoarea-n brațe! Ajunsesem amândoi maeștrii!

147

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Din clasa patra a dispărut din viața mea. Eu la o școală, ea la alta deși stăteam aproape unul de altul, însă întâlnisem sânii fabuloși ai Jeanei și n-aveam timp de pierdut; eram acaparat cu totul! Ea, fetița aceea cu inspirații divine, să fi fost declanșatoarea pasiunii și admirației mele nedisimulate pentru tablouri și cei care le realizează cu atâta talent?

148

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.45 Sămânța

Liliana Negoi (Moșteni / Giurgiu)

Nu era prima seară când părintele Teodosie rămânea până târziu în biserica mică a satului, mai spunând o rugăciune, mai punând ordine în sfintele lucruri. Lumea se învăţase cu el aşa. Când venise la ei, cu mulţi ani în urmă, luând locul preotului dinaintea lui, oamenii fuseseră uimiţi să afle de la femeile care făceau cu rândul să îl ajute la curăţenie că, spre deosebire de cel răposat, acesta avea grijă de bisericuţa veche mai ceva ca o mamă de pruncul ei şi nu se sfia să îşi suflece mânecile sau să îşi lege şorţ peste straiul preoţesc ca să vadă de treburi. Iar când era nevoie să ajungă în vreun cotlon al satului ca să ajute vreo babă nevolnică sau vreun oropsit al sorţii, nici zăpezile cele mari ca aia din al treilea an după venirea lui şi nici vânturile sau ploile sau arşiţa nu îl puteau împiedica să îşi facă datoria. Muierile povesteau în primii ani cu mare mirare cum stătea şi citea rugăciunile singur în biserică până mult după lăsarea întunericului, pomenind vii şi morţi după toate riturile cuvenite şi frământându-şi mintea cum să facă să îşi ajute „oiţele” din parohie. Timpul trecând, lumii nu i se mai părea acum ceva de mirare faptul că, la lumina lumânărilor, aproape noapte de noapte, bătrânul preot, peste care vremea cernuse peste şaizeci de ani în acelaşi loc, încă mai citea aceleaşi rugăciuni ale căror cuvinte, departe de a se fi tocit, păreau tot mai vii în gura lui, ori că dimineaţa răsăritul soarelui îl găsea treaz şi voios, gata oricând să spună o vorbă bună sau să surâdă paşnic celor pe care îi întâlnea. Şi nu trecea zi fără ca sătenii să mulţumească barem o dată cerului că le trimisese asemenea minune de paroh, căinându-l însă pentru văduvia timpurie întrucât, aşa cum ştiau cu toţi, coana preoteasă murise de tânără, înainte încă de a ajunge la ei în sat, lăsându-l singur şi fără urmaşi. Poate de aceea, când mai avea de botezat câte un prunc, părintele Teodosie avea mereu lacrimi în ochi, deşi nu înceta să zâmbească întreagă slujba de creştinare a puiului de om. Şi tot aşa nu trecea zi în care, văzându-l din ce în ce mai gârbovit, ţăranii să nu se gândească cu mare nelinişte la clipa când bătrânul preot avea să treacă la cele veşnice. Simţea şi el fiorii care îi mai încercau pe oameni, şi, deşi se străduia să n-o arate ca să nu îi întristeze, povara anilor adunaţi începuse să atârne tot mai grea. Nu îi era teamă de moarte – ştia prea bine că ăsta era firul lucrurilor, şi era împăcat cu toate, mai puţin cu gândul la cel care trebuia să îi rămână în loc. Şi-ar fi dorit să îi fie trimis mai degrabă un urmaş pentru a-l deprinde cu rostul treburilor prin parohie şi a-l „sădi” în sufletul oamenilor. Deocamdată însă, nu primise niciun semn în privinţa asta de la mai-marii lui, şi până avea să primească nu putea decât să se roage, ca de obicei, să aibă destulă putere până când i se va îngădui odihnă. Seara asta, prin urmare, nu părea a fi cu nimic diferită de oricare altă seară. Când vocea babei Maria, mai mult şoptind, îl smulse pentru o clipă din rugăciuni spunându-i „Săru-mâna, părinte”, părintele ridică privirea, îi zâmbi blajin, răspunzându-i „Mergi cu Domnul” şi apoi îşi văzu mai departe de ale lui. Era târziu când preotul spuse ultimul „Amin”, mai făcând o mătanie şi mulţumind în glumă unui junghi că i-a amintit că încă are şale. Apoi stinse lumânările una câte una, închise uşa bisericii şi o luă spre casă care, din fericire, se afla aproape.

149

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Mergând cu paşi mărunţi şi înceţi pe străduţa luminată doar ici şi colo, părintele Teodosie îşi adâncise din nou gândurile în rugăciuni, când capătul toiagului de care se ajuta lovi ceva. Aplecându-se ca să vadă ce anume era, preotul descoperi ceva ce părea a fi o cutie nu foarte mare, făcută dintr-un soi neobişnuit de lemn. Gândind că o fi pierdut-o vreunul din săteni, bătrânul voi să o ridice şi să o ia cu sine, plănuind să afle în zilele următoare a cui era lădiţa, dar se trezi opintindu-se. „Da’ ce-oi fi adăpostind, Doamne iartă-mă?!”, se minună el de greutatea neaşteptată a cutiei, în ciuda mărimii sale. „Hai, copăcel...ajută robului tău, PreaSfinte...” Gâfâind şi neavând pe nimeni prin apropiere care să îl ajute, sprijinindu-se doar în cuvinte şi în toiagul vechi, aşa cum o făcuse o viaţă întreagă, preotul reuşi în cele din urmă să ajungă acasă, unde lepădă cutia pe masa din bucătărie, al cărei lemn scârţâi deodată ca sub o apăsare uriaşă. După ce aprinse lumina, cuprins de sfârşeală din cauza strădaniei, părintele Teodosie se lăsă şi pe sine să alunece pe scaunul de lângă masă, abia mai respirând şi privind cu un sâmbure de nedumerire în ochi cutia cu pricina. Aceasta trona pe măsuţa mică, roasă de timp, iar lemnul din care era făcută, deşi nelăcuit în vreun fel, avea un luciu aparte, sidefiu, parcă înflorind în lumina lumânării de lângă el. Ca mărime, nu era mai mare decât cutia milei de la biserică, pe care oamenii din sat o închipuiseră din trunchiul unui stejar bătrân doborât de furtună. Ca greutate însă...Teodosie ştia că el nu se mai afla în puterile tinereţii, dar, în ciuda vârstei, încă era în stare să facă una sau alta. Cu toate astea, mica lădiţă îi pusese capac. Bolovani dacă ar fi fost în ea şi tot nu ar fi atârnat în felul acela. Şi chiar dacă lui i s-ar fi părut numai că e atât de grea, mărturie adevărului stătea felul în care lemnul mesei vechi pe care stătea acum se îndoise sub povara ei. Biruit de curiozitate, după ce îşi mai trase niţel sufletul şi adună destul curaj, Teodosie se apropie încet de cutie, vrând s-o deschidă ca să afle ce taină ascunde. Capacul ei, nefiind ferecat în niciun fel, se lăsă înlăturat cu uşurinţă, însă, spre şi mai marea mirare a preotului, care, la atâta greutate, se aştepta să descopere cine ştie ce minuni înăuntru, pe fundul lădiţei se afla un singur lucru: o sămânţă lunguiaţă, întunecată la culoare, nesemănând cu nicio altă sămânţă cunoscută de preot, fie ea de buruiană, de fruct sau de legumă. În rest...nimic. Uimit peste poate şi cu teamă în inima, bătrânul îşi făcu repede câteva cruci, neştiind ce să înţeleagă din asta. Ce mare comoară putea să fie sămânţa aia pentru a o pune de una singură într-o cutie, şi ce lemn va fi fost acela ca să atârne atât de greu? Sămânţa însă nu dispăru dinaintea crucilor lui, şi nici vreun alt lucru neobişnuit nu se petrecu, aşa că, murmurând întruna rugăciuni, mai ales spre iertarea păcatului curiozităţii sale nemăsurate, bătrânul întinse o mână tremurând ca să ia sămânţa, vrând s-o cerceteze mai îndeaproape. Se dovedi însă că sămânţa era cea cântărind atât de mult şi nu cutia, întrucât abia ajutându-se şi cu cea de-a doua mână reuşi părintele să scoată sămânţa din lădiţă şi să o pună direct pe masă, care pârâi din nou din toate încheieturile. Odată uşurată de cuprinsul ei, lădiţa păru să se schimbe la culoare, pierzându-şi sclipirile şi părând acum doar o cutie de lemn alb de arţar, iar preotul fu în stare să o ridice de pe masă cu o singură mână, fapt ce îi făcu inima cât un purice. Privirea i se îndreptă asupra seminţei, încercând să îşi dea seama ce ar trebui să facă mai departe. Şi-atunci, un gând apărut de nicăieri îi lumină în minte: „rostul dintâi al oricărei seminţe este să rodească, la adăpostul pântecului pământului”. Era atât de clar încât Teodosie nu putea înţelege cum de îi luase atâta timp ca să îşi dea seama. Desigur, sămânţa aceea tânjea după căldura pământului, şi cum altfel să ştie ce soi de sămânţă e dacă nu o lăsa să rodească?! Cuprins deodată de nerăbdare, preotul se repezi afară aşa, în puterea nopţii, săpă o groapă mică în grădina din faţa casei, apoi îşi adună din nou puterile şi cără cu chiu cu vai sămânţa până acolo. O acoperi cu ţărână, turnă apă peste locul cu pricina, şi, obosit peste măsură de toate câte făcuse, se aşeză chiar acolo, cu gând să se odihnească puţin. Curând însă începu să picotească, şi se întinse lângă sămânţa de-abia sădită, lăsându-se în voia somnului. 150

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Când mijiră zorii, părintele sări ca ars sub lumina lor, ruşinându-se deodată când se gândi că poate l-o fi văzut vreunul din săteni acolo, pe pământul gol, întins aiurea. Se linişti însă tot el degrabă, când îşi dădu seama că, oricare dintre ţărani l-ar fi văzut, cu siguranţă că primul lor gând ar fi fost să îl creadă bolnav şi să intre ca să îl ajute. Întrucât însă nu îl trezise nimeni din somn, era limpede că nu îl văzuse nimeni. Aşa că Teodosie se ridică de pe pământ şi se duse să se spele ca apoi să îşi vadă de treburile zilei, ca de obicei. Ieşind din casă spre a merge la biserică, preotul se opri o clipă lângă locul unde plantase sămânţa, părându-i-se că vede un abur uşor înverzind ţărâna răscolită, şi întâi îşi zise că are păreri. Mai apoi însă, amintindu-şi toate cele din ajun, se smeri brusc şi îşi zise „Cum vrei Tu, Doamne. Facă-se voia Ta! Că mare Ţi-e grădina din care ai binevoit a-mi scoate în cale sămânţa ceea, şi dac-ai voit-o rodită, cu voia Ta va creşte, ci nu cu voia necredinciosului de mine!” Îşi făcu iar o cruce, zâmbi luminos către locul unde se afla acum sămânţa aceea ciudată, şi apoi îşi văzu de drum. Tot restul zilei, părintele uită de musafirul neobişnuit din grădina lui, fiind prins ba cu slujba, ba cu alte drumuri prin sat. Spre seară însă, aducându-şi aminte de acesta, nu mai zăbovi ca de obicei până târziu în biserică, ci porni spre casă mai devreme, pentru a vedea cum îi merge seminţei. Ajungând în grădină, Teodosie putu vedea cum palidul abur de cu dimineaţă se transformase acum într-un soi de muşchi care acoperea un loc cam cât un capac de butoi. Cu sfială, preotul îl atinse uşor, ca o mângâiere, iar muşchiul păru să freamăte sub atingerea lui. Convins că mărunta verdeaţă era legată de sămânţa ascunsă sub ea, bătrânul mai turnă o cană cu apă pe locul acela, întrebându-se în sinea lui dacă asta era tot ce avea să iasă din ea. Timp de alte două zile după aceasta, muşchiul crescu şi deveni tot mai verde, iar locul de sub el păru a se umfla puţin, cam ca un muşuroi de cârtiţă. Tot mai zâmbitor, parcă aşteptând să i se nască un prunc, preotul veghe locul acela, îngrijindu-l şi nelăsând nimic să se atingă de el. În a treia zi, sămânţa, departe de a-şi dezminţi ciudăţenia sau de a fi stearpă, lăsă să iasă din mjlocul muşuroiului un vârf de un verde crud, spre marea bucurie a bătrânului, care nu se mai sătura privindu-l. Ba chiar, în noaptea aia adormi din nou în grădină, lângă proaspăt răsăritul colţ, şi nu fu ultima noapte în care preotul văzu ridicarea şi coborârea lunii alături de acesta. Una câte una, zilele lungi de vară se scurseră peste micul lujer care deveni cu repeziciune un lăstărel de pom înălţându-se şi întărindu-se din ce în ce mai mult. După o vreme, Teodosie primi ştire că încă nu avea să îi fie trimis un înlocuitor, dar era pentru prima dată în mulţi ani când vestea asta nici nu îl supără, nici nu îl îngrijoră. Era prea ocupat acum, pe lângă toate cele câte le făcea de obicei, să îngrijească de pomişorul care creştea ca în poveşti, într-o zi cât altul în zece. La începutul toamnei, copăcelul arăta deja cam cât un vişin de cinci ani. În jurul trunchiului, pe pământ, stratul acela de muşchi se mai întinsese niţel dar rămăsese la fel de verde şi de gros, ca o pătură apărându-i sălaşul rădăcinii. Seară de seară, fie senin fie ploaie, Teodosie stătea de vorba cu Dumnezeu lângă pom, părându-i-se că Dumnezeu îi răspunde şi simţindu-şi sufletul împăcat. - Uite, Doamne, vine frigul. - Păi vine, Teodosie, că asta-i ordinea lucrurilor. - Da, Doamne, dar eu nu ştiu ce să fac ca să am grijă de copacul tău mai bine. - Lasă, Teodosie, că de el am Eu grijă. Tu vezi-ţi de oile tale în primul rând. - Îmi văd, îmi văd, Prea-Înalte, dar când eu n-oi mai fi... - Nu-ţi face tu griji de-astea. Am Eu grijă de crinii şi vrăbiile pământului şi n-o să am de oile tale?! - Ba da, ba da...iartă necredinţei mele, Doamne... 151

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

În vreo două rânduri, preotul voise să strecoare printre vorbe două întrebări care îl rodeau cumplit, dar nu îndrăznise, de teamă ca păcatul curiozităţii să nu îi atârne prea greu mai apoi. Şi tot încercând el să îşi înfrâneze dorinţa de a afla ce soi de pom era ăla şi de ce îi fusese lui dat să găsească sămânţa, îşi învârtea mereu gândurile în jurul acestor nedumeriri, părândui-se cumva că Dumnezeu îi zâmbeşte înţelegător, ca un părinte unui copil care se face că nu vede o bomboană deşi aceasta se află înaintea lui. În cele din urmă, biruit de firea sa omenească, Teodosie deschise într-o seară gura şi cuvintele îi ieşiră aproape fără voia lui: - Doamne, dar ce pom e acesta? Dându-şi seama de-ndată ce spusese, bătrânul îşi acoperi gura cu mâinile şi strânse ochii, aproape cât să îi dea lacrimile, aşteptând parcă să fie trăsnit pentru ce zisese. - Păi tu ce pom crezi că e, Teodosie? auzi el însă în minte glasul lui Dumnezeu, blând şi răbdător, aşa că lăsă uşor mâinile în jos şi, privind copăcelul lângă care stătea, îndrăzni să continue: - Nu ştiu, Doamne...brad nu e, fag nu e, stejar nu...pom cu poame o fi, dar eu încă n-am văzut frunze ca ale lui, iar flori încă nu l-am văzut făcând. - O să îl vezi la primăvară. - L-oi vedea, dacă mi-i da zile, Doamne, dar după frunză nu pare a fi vreo poamă cunoscută mie. - Ba e, Teodosie, doar că nu ţi-e cunoscută după cum crezi tu. - Să fie vreo poamă din care am gustat cândva, în tinereţe, dar nu îmi aduc aminte? - Nu carnea ta cunoaşte poama, Teodosie, ci cugetul tău, mai auzi bătrânul în gând, apoi se făcu linişte. În clipa aceea, preotul simţi undeva, înăuntrul său, un fel de fulger al înţelegerii adevărului, dar nu îndrăzni să îi dea crezare, zicandu-şi deodată că nu se poate ceea ce visează el şi că o ia razna. Aşa că se ascunse sub un şir de rugăciuni pentru a-şi domoli bătăile inimii şi apoi se ridică să plece la culcare, făgăduind în sine să nu mai pună întrebări cât timp nu va fi pregătit să le afle răspunsurile. Trecu şi toamna şi ninse prima dată într-una din ultimele zile ale lui noiembrie, o ninsoare cu fulgi mari şi pufoşi, ca în basme. Obişnuit de-acum cu destule, preotului nu i se mai păru ceva neobişnuit faptul că pătura de muşchi de la rădăcina pomului rămase verde, ori că zăpada nu se aşezase pe ea deloc, şi deşi nu mai stătu tot atât de mult afară, în frig, lângă copacul ale cărui crengi de un alb-sidefiu rămăseseră la fel de încărcate cu frunze ca vara, continuă să vorbească în sinea lui cu Dumnezeu, ocolind însă cu încăpăţânare cele două întrebări. În adâncul sufletului însă, acestea continuau să îl roadă, şi sfâşiat între aflarea adevărului şi gândul că poate totul e doar o ispită drăcească părintele Teodosie deveni, cu timpul, tot mai tăcut şi mai abătut, afundându-se în rugăciuni. Sătenii, văzându-l cum se împuţina pe zi ce trecea şi simţindu-i frământarea, puseră totul pe seama bătrâneţii şi a grijilor adunate, şi încercară toţi, cu multă gingăşie, să îl ajute cum puteau, dar preotul nu destăinui nimănui adevărata cauză a schimbării sale, parte de teamă să nu fie crezut nebun, parte pentru că, în inima lui, se temea să aştearnă pe umerii mirenilor o povară precum aceea pe care inima lui, în ciuda cugetului, o simţea adevărată. Când, în Ajunul Crăciunului, după săptămâni de post şi rugăciune, Teodosie se pomeni deodată cu întregul sat la uşa căsuţei lui, cântându-i colinde şi aducându-i care mai de care daruri şi bucate, încercând să îl înveselească, pe preot îl podidi deodată plânsul, nefiind în stare să murmure printre lacrimi decât „Ce să fac, oiţe dragi, ce să fac, sunt aşa de slab...” Şi-atunci, răspunsul veni blând prin glasul unuia dintre ţărani, care, aşezându-i pe umeri un cojoc de blană de oaie, îi spuse:

152

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

- Nu-ţi face griji, cuvioşia ta. Ce-i sădit de domnia ta e bun sădit, precum dragostea şi credinţa pe care le-ai semănat la noi în sat. Nouă ne eşti tot timpul în suflet, aşa că nu te mai întreba „ce să faci”. Fii, şi atât. Cât o mai îngădui Cel de Sus. Parcă luându-i-se deodată o piatră de pe inimă, ochii bătrânului se luminară, apoi şopti „Mulţumesc, mulţumesc suflete dragi...mulţumesc, Doamne!” Nimeni nu-şi dădu seama că privirea lui se îndreptase uşor către copac, ale cărui frunze fremătau uşor. Nimeni nu înţelese greutatea dată la o parte. Dar nici nu trebuia. În seara aceea tot satul se bucură laolaltă, dimpreună cu părintele Teodosie, care, după plecarea ţăranilor, rămase afară, lângă copac, îmbrăcat cu cojocul de oaie primit mai devreme în dar. - Acum ştii, Teodosie? auzi în mintea lui din nou glasul binecunoscut. - Da, Doamne, acum ştiu. - Ştii şi de ce? - Nu, Doamne, dar nu contează. - De ce nu contează, Teodosie? continuă glasul, şi bătrânului i se păru că simte umbra unui zâmbet în vorbele sale. - Ce-i sădit e bun sădit, Doamne, răspunse el. Oamenii n-au nevoie să guste din nou din pomul cunoaşterii din grădina Ta. E de ajuns dragostea şi credinţa din inima lor. Dacă tu vei voi a-i pune la încercare, eu nu le voi fi şarpe. Un păstor are grijă de oile lui, le ţine la adăpost, nu le duce în bătaia vântului. - Şi ce vrei să faci, Teodosie? auzi bătrânul din nou. În clipa aceea, pe o creangă a pomului aflată în dreptul preotului înflori din senin o floare, cam tot atât de mare cât cea de măr, dar cu un parfum atât de dulce şi atât de puternic încât întreaga grădina se umplu deodată de el. Simţindu-l, bătrânul suspină adânc, îmbătat de acea mireasmă. În doar câteva clipe floarea se deschise, se ofili, iar în locul ei apăru apoi un fruct. Ochii preotului îl priviră mari şi rotunzi, mâna lui îşi aminti vremea copilăriei şi curiozitatea cărnii dar nu făcu nimic, iar pe buzele lui se aşternu un zâmbet liniştit şi, cu cugetul împăcat, Teodosie răspunse: - Nimic, Doamne. Doar să fiu. Cât o să mai îngădui Tu. *** Când părintele Teodosie nu veni la biserică în dimineaţa următoare, ţăranii merseră din nou la el acasă, găsindu-l căzut în grădină, lângă copac. Îngheţase cu un surâs îngeresc pe chip, iar sătenii îl înconjurară în linişte, şi într-un singur gând hotărâră să îl îngroape chiar acolo, în grădină, şi nu în cimitir, după canoane. Nimeni nu se gândi că nu e niciun preot care să ţină slujba. Câţiva dintre bărbaţi se apucară de săpat, în vreme ce restul oamenilor îl pregătiră de îngropăciune. Şi pentru că singurul loc unde pământul nu era îngheţat bocnă era la rădăcina pomului, acolo îl şi puseră, apoi spuseră cu toţi câteva rugăciuni, aprinseră lumânări şi i le puseră la căpătâi, şi o luară spre case. Nimeni nu plânse, nimeni nu jeli. - Se zice că cine moare în săptămâna Crăciunului merge direct în rai, murmură o femeie, zgribulindu-se deodată. - Aşa o fi, îi răspunse alta. Fie-i ţărână uşoară, că lui, Dumnezeu nu cred că o să aibă ce să îi ierte.

153

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.46 Frica

Alexandra Elena Șanta (Timișoara)

Ce înseamnă frica? Ce se ascunde în spatele unei emoții atât de cunoscute și atât de des întâlnite? De ce ne este frică? Există atâtea întrebări fără răspuns, toate legate de acest sentiment inoportun. Ți-e frică să-ți fie frică căci dacă simți nesiguranță te schimbi și nimănui nu-i place schimbarea. De ce nimeni nu este interesat de schimbare? Pentru că nimeni nu vrea să-și părăsească rutina. Dacă încerci ceva nou, frica apare și ea. Dacă nu voi reuși să duc această sarcină la final? Dacă voi eșua și lumea mă va vedea cu alți ochi?Dacă și iar Dacă. Frica este un lung preludiu de insinuări. Nu ai cum să ști ce se întâmplă, dar frica te împiedică să realizezi asta. Nu știi, nu poți, nu vrei. Doar scuze care îți ascund teama. Îți e frică să încerci să-ți depăsești temerile, așa că mai bine renunți fără să depui acel efort care ar putea schimba totul. Renunți înainte să începi. Nu conștientizezi ce s-ar putea întâmpla dacă ai alunga această emoție. Frica de eșec, frica de a te face de râs în fața cuiva sau frica de a fi bătaia de joc a celorlalți. Vezi doar partea rea din toate cînd ai putea să te gândești la aspectele pozitive. Dacă voi reuși și lumea mă va aclama? Dacă voi învinge și le voi demonstra tuturor că pot? Ascunzi aceste posibilități într-un colț al minții tale și folosești frica drept apărător al acestor gânduri. De ce? De ce nu vrei să fi diferit, să fi special? De îți e frică? Poate îți este frică de tine însuți, de ce poți face. Poate esți un geniu compulsiv sau un psihopat încătușat de gânduri negre. Te gândești la ce s-ar întâmpla dacă ai face o alegere greșită care ar distruge tot ce ai clădit pâna acum. Îți este teamă de rezultatele acțiunilor tale și de vină. Dar te-ai întrebat vreodată de ce aceste idei îți răvășesc fără oprire mintea? Pentru că ești manipulat de frică. În loc să te gândești la lumea pe care ai putea să o ajuți în felul tău, tu realizezi doar distrugerea pe care ai putea să o creezi. Totuși, nu ești singur. De ce crezi că femeia aia pe care ai văzut-o la magazin sau bărbatul care a apărut la televizor nu are aceleași gânduri de la tine? Pentru că a zâmbit când ai trecut pe lângă ea sau pentru că a râs? Poate că acea doamnă a înțeles rolul schimbării și acum este diferită. Poate a învățat să se simtă bine fără să se intereseze de temerile care-i întunecau rațiunea acum două luni sau acum 6 ani. Poate că acea fetiță de 10 ani pe care ai văzut-o în parc de mână cu părinții ei se simte la fel ca și tine și are nevoie de ajutor. Ajutor pe care doar cineva care a trecut prin ce trece și ea îl poate primi. Totuși, tu nu faci nimic. Continui să te consumi singur din cauza fricii care ar putea fi atât de ușor înlăturată. Nu înțelegi că toată lumea face greșeli. Și ce dacă nu ai zis ce trebuia la acea întâlnire importantă de afaceri? Toată lumea greșește și toată lumea se comportă de parcă în urma unei erori nevinovate totul este distrus. Tu poți fi diferit, însă. Încearcă să găsești partea plină a paharului, să privești din afara acelei perspective înguste pe care ai tot folosit-o în ultimul timp. Oprește-te din a te învinovăți pentru fiecare lucru mărunt care nu a decurs precum voiai tu. În loc să te temi, mai bine îți oferi o șansă. O șansă la schimbare. Încearcă să te accepți așa cum ești, cu defectele pe care doar tu le scoți în evidență și cu calitățile pe care refuzi să le observi. Renunță la acea frică insuportabilă și încearcă să fi tu însuți. Acel tu care nu se teme să spună ce gândește și cel căruia o greșeală insignifiantă nu îi poate distruge viața. Fii genul 154

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

de persoană pe care îl admiri și cu care îți dorești să semeni căci nimeni nu stă în calea ta cu excepția fricii. Poate îți este frică de oameni și de ce pot face ei. Nu o cunoști pe noua ta vecină care sa mutat lângă tine și poartă mereu haine înflorate. Nu îl cunoști nici pe noul grădinar care a apărut cu trei zile în urmă. Acum ce vei face? Îi vei ignora pentru că tocmai i-ai văzut și pentru că nu ști cine sunt și ce vor face? Dacă această domnișoară vrea să-mi facă rău? Poate acest nou administrator care s-a oferit să te ajute să cari acele cutii grele avea intenția să te jefuiască? Sau poate doar a vrut să facă ceva drăguț. Nu ai de unde să ști ce gândesc celelalte persoane. Poți să îți faci singur idei care vor fi izvorâte din aceată frică debordantă pe care continui să o folosești drept scut împotriva celorlalți. Sunt persoane noi care au pătruns în viața ta și tu nu apreciezi acest lucru. Există posibilitatea ca noua ta vecină să fie ajutorul pe care îl cauți. Poate că îi place să ajute oamenii sau poate că este doar domnișoara care îți cere o cană de zahăr lunar la ora 4. Nu te-ai obosit să o cunoști așa că nu ști cine este cu adevărat. Adică, de ce ai depune acest efort care pare fără rost? Eu îți pun altă întrebare, totuși. De ce nu a-i face-o? Pentru că ești speriat de ce s-ar putea întâmpla? Dacă i-ar ura o zi bună și casiera de la magazin ți-ar ura la rândul ei o zi feerică? Ai închide ochii și ai fugi acasă sau ai continua să le urezi și celorlalți zile plăcute? Această alegere ți-ar putea schimba viața. Poate că femeia cu care ai început să vorbești în tren îți va deveni o prietenă apropiată peste câteva săptămâni. Nu ai cum să-ți decizi viitorul. Ținând oamenii afară din viața ta nu îți oferi siguranța pe care ți-o dorești atât de mult. Nici măcar nu ai diminua frica ce îți curge prin vene. Tot ce a-i primi din această neglijență este lipsa căldurii oferite de niște prieteni noi. În loc să refuzi invitația făcută de colegul tău de la muncă, ai putea să o accepți. Să îți consolidezi relațiile și să-ți contruiești un viitor căci nu știi cine face parte din el. În loc să lași frica să-ți controleze viața, ai putea să iei frâiele în propriile mâini și să decizi ce vrei să faci fără a lăsa temerile tale să te distrugă. Poate îți este frică să-ți reamintești trecutul pe care încerci de atâta timp să-l uiți. De ce ai vrea să uiți ceva care te-a marcat într-atât, încât ți-ai schimbat viața. Și ce dacă obișnuiai să te droghezi acum 3 ani, două luni și 4 zile? Ai renunțat la acest viciu și acum ești mai bine. Ar trebuii să ai curajul să țipi în gura mare că te-ai împotrivit în această luptă care părea terminată și că ai supraviețuit. Poate că ai vrut să te sinucizi întrucât lumea nu era pentru tine. Faptul că încă ești aici înseamă că nu ai lăsat societatea să te distrugă și ai supraviețuit. Ai luptat și ai învins, iar acum ai dreptul să povestești ce s-a întâmplat. Povestea ta ar putea salva atâtea vieți care trec prin ce ai trecut tu și nu au puterea necesară pentru a trece peste. Trecutul tău nu îl definește pe acel tu din prezent. Te-ai schimbat și ar trebui să fi mândru de asta. Nu trebuie să ți fie frică să îți spui povestea. Și ce dacă un grup de oameni te va judeca? Poate că o altă comunitate de persoane te va folosi drept model pentru propriile lor necazuri. Nu trebuie să te lași doborâtă de câteva persoane care, poate, sunt geloși pe tine. Pe tine și pe curajul de care ai dat dovadă. Istorisește cu un zâmbet pe buze ce ți s-a întâmplat și nu lăsa pe nimeni să-ți fure acel surâs. Poate îți este frică de singurătate. Nu ar trebui să te simți lipsit de apărare când ai fost părăsit de ceilalți. Nimeni nu rămâne cu tine o viață, de la început la sfârșit. De-a lungul timpului, singurătatea te ajunge și nu trebuie să o aștepți cu teroare. Există momente grele în care compania familiei sau a prietenilor apropiați îți îmbunătățește starea și te ajută, dar nu trebuie să depinzi în mod continuu de ei. Într-un final, te vei găsi într-o situație complicată și nici măcar prezența altor persoane nu te va putea ajuta. Să vrei să-ți ai prietenii alături de tine nu reprezintă o problemă, dar să ajungi până în punctul în care nu poți suporta lipsa lor, da. Trebuie să înveți că, cu prietenii alături sau singur, tu ești la fel. La fel de ingenios și la fel de plin de curaj și încredere. Singurătatea este doar una din metodele prin care frica pune stăpânire pe tine, izolându-te. Nu trebuie să te temi că în lipsa altora, tu nu vei mai reprezenta nimic. Ești la fel de special atât singur, cât și într-un grup, indiferent de ce îți dictează frica. Indiferent de frica ce te-nvăluie, nu trebuie să cedezi. Trebuie să te concentrezi și să-ți 155

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

menții frica la un nivel scăzut, căci în momentul în care ești cuprins de o frică irațională, creată doar de scenarii care nu au vreo legătură cu realitatea, începi să te pierzi în propriile tale temeri. Zâmbește cu încredere și înfruntă-ți temerile, căci acestea nu sunt decât plăsmuiri ale minții tale confuze.

156

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.47 Zborul

Mihaela Cojocaru (Constanța)

În zorii zilei de sfârșit de septembrie am pornit într-o mare aventura , zborul spre alte zări. De fapt este o dublă aventură, nu numai că voi vizita un oraș, care este unul dintre cele mai mari centre culturale și economice ale lumii, Paris, dar voi ajunge acolo pe calea aerului. Ceva inedit pentru mine. M-au impresionat foarte mult și zborul și Parisul, nu le voi uita niciodată. Dar să revenim la poveste... Ne-am îmbarcat, privesc cu uimire și interes interiorul colosului care ne va purta prin cer. Aud în difuzor salutul echipajului și instrucțiunile pentru decolare și zbor, sunt atât de emoționată încât cunoștințele mele de limbi străine nu-mi sunt de folos absolut de loc. Am pornit, avionul rulează pe pistă, privirea îmi fuge de pe pistă spre linia de orizont, acolo unde zorii își fac încet, încet apariția, culorile cerului sunt fantastice, de la diferite nuanțe de roz la portocaliu și spre centrul boltei cerești un cenușiu din ce în ce mai închis, semn că noaptea nu se lasă dusă cu ușurință. Decolăm, orașul București, cu arterele luminate, semănând cu un pom de Crăciun, este din ce în ce mai mic, cu parcele de pământ ca niște dreptunghiuri colorate, de la verde deschis până la maron închis. Și zborul propiu-zis a început, zburăm din ce în ce mai sus, ne îndepărtăm de oraș și coame de dealuri și munți, se ridică deasupra solului. Parcă am în fața ochilor harta în relief, de la ora de geografie. Totul este impresionat. Prin hoblou văd aripa avionului tăind norii albi ca laptele, oare când au apărut? Sau când neam ridicat deasupra lor? Primii nori par buclați și așezați ca și cum ar fi troiene de zăpadă care se succed, apoi alți nori, ca niște fuioare de lână destrămată, deslânată, amintindu-mi de fuiorul bunicii. Nu-mi desprind ochii de pe hublou și nu-mi vine să cred câte forme diferite și din ce în ce mai spectaculoase au norii, prin care zburăm, la o altitudine de 11600 de metri. Spectacolul norilor continuă. Acum văd alți nori, de forma unor tușe foarte lungi și subțiri, de un alb transparent, amintindu-mi de orele de pictură. După acești nori lungi și subțiri urmează mai mulți nori care au bucle mărunte și dese, acum gândul îmi fuge la iarnă și zăpada pe care noi copii ne dădeam cu săniuța chiuind și râzând de zor, în copilărie. Continuăm zborul, doar silueta foarte îndepărtată a unui avion care pare o jucărie, atât este de mic, tăind și el marea de nori, mă face să revin în prezent, pentru că un timp, destul de mare, am avut impresia că stăm pe loc și că mă aflu undeva pe marea întindere de gheață și zăpadă a Oceanului Arctic de la Polul Nord. Aici deasupra pământului și chiar a norilor este o lume minunată de forme și culori. Avionul mai tremură din când în când, din cauza trepidațiilor, parcă vrea să-mi spună că nu stă pe loc, așa cum am avut eu impresia.

157

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Văd aripa stângă a avionului cum se deplasează lin, doar arar mai apare o așezare, un oraș. Și atunci clădirile îmi par mici bucăți de argint, masiv, ca niște mici lingouri, așezate sub forma unei bijuterii, de către un bijutier iscusit. Suntem iarăși printre nori, dar tot mai văd sclipind din când câte un acoperiș, ca pare de metal. Norii se succed și iau forme diferite, de lucruri, de plante sau de animale. Avionul se înclină, aripa se ridică mai mult ca până acum. Norii au dispărut încet, încet și văd din nou deasupra solului mici așezări omenești, cu multe dreptunghiuri colorate de la verde deschis la maron. Se fac anunțuri în limbile franceză și engleză, le aud estompat, din cauza altitudinii nu mai aud bine. Dar acum, când m-am obișnuit cu zborul și altitudinea, spre deosebire de decolare, când nu înțelegeam mai nimic, din cauza emoției primului zbor, acum înțeleg ceva, îmi prind bine orele de limbi străine studiate cu ani în urmă, la școală. Cred că ne apropiem de Paris, văd foarte bine localitățile cu acoperișurile lucind în soare. Soarele ne însoțește în zborul nostru, nu mă pot uita pe geam, strălucește către mine. Ce aproape am ajuns de soare! Avionul coboară și se ridică. Văd bine pădurile, care arată foarte frumos, coroanele copacilor au cam aceleași forme cu ale norilor buclați, doar că sunt verzi. Orașul este imens, din nou văd parcele de teren, colorate în toate nuanțele de verde, cu diferite culturi îngrijite, se văd și mașinile cum aleargă pe arterele orașului. Văd fluviul Sena care înconjoară orașul, Sena cu cheiurile străjuite de copaci și podurile istorice care o traversează. Este formidabil, parcă am în fața ochilor o machetă a orașului! Încerc să disting, marile obiective istorice și culturale: Turnul Eiffel, Catedrala Notre Dame, Arcul de Triumf, Panteonul din Paris, Muzeul Luvru, Turnul Montparnase și câte alte obiective cu arhitectură deosebit de frumoasă și încărcate de istorie sunt aici. Trebuie să ne pregătim de aterizare. Arată grozav orașul, îmi place aspectul lui îngrijit și plin de verdeață, văzut de aici din înaltul cerului. Abia aștept să-l vizitez. Dar nimic nu va întrece senzația pe care am trăit-o, acolo sus în cer, în primul meu zbor. Am fost fascinată de norii cu formele lor schimbătoare, de un alb într-o multitudine de nuanțe, de soarele care a însoțit avionul, o bună bucată de drum. Aterizăm! Soarele ne bate iar în geam și el se bucură de sosirea noastră la Paris, ,, Orașul Soarelui,, ne urează bun venit și el și echipajul!

158

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.48 Lalu Laura Cătălina Dragomir (Ulldecona, Tarragona / Spania)

Se temea câte puțin frica lui nu făcea nimic celorlalți era netedă fără discipoli n-o îngreuna ca pe alte griji dorința de a lucra de a striga răului cu tensiunea cui trăiește cu bunătate că duce la rău obiceiul ăla de a ne face griji dacă Dumnezeu mai poate dacă copiii mici mai pot ca singur născut trebuia să moară în memoria tuturor celor din casă și asta îl limita fizic și atunci începea să respire din păcate pe gură și asta îl limita moral pentru că liber fiind unul după altul nodurile îl împingeau să moară. Decizia lui era să urască fusese prima garanție lemnul care îl lega de structura universului față de care niciodată nu știuse cum să se comporte și mereu dădea importantă abandonului sau faptului că două persoane se iubesc când de fapt trebuie să nu rămâi cu tine dacă știi că nu te poți ierta să subziști infractor până când îți vine iar cheful să-ți satisfaci dorinţele. Cu ce știa despre moarte și cu ce îi mai spusese și maică-să împlinise 18 ani. Motivul pentru care se ridica drept era pentru că așa se moare adevărul e că ceea ce ni s-a întâmplat deja e temerar cum spui îmbrățișări și te bărbierești nu-mi imaginez un lucru mai curajos decât să-ți întorci ceasul și ceilalți cu care te barbiereai în fiecare zi și ştiai cine sunt să stea îmbrăcați și după un timp să înceapă să-ți scrie sau să-ți frecventeze casa așa cum alții trec prin sate și ascut cuțite sau repară mașini de cusut lucruri pe care le fac femeile și bărbații femei care râd și femei care nu mai râd. Baiatul Mariei se numea Maria ca și maică-sa și dacă nu-și schimbase numele fusese pentru că nu voise era iubitul tuturor nu o curvă precaritatea sexului o ajutase pe Maria cealaltă să fie mamă ar fi putut s-o omoare sau mai rău să nu se mai întoarcă niciodată la ea sexul e mai avantajos decât încrederea nu se permite responsabilitatea bărbații nu primesc de pomană copiii nu sunt o boală nu trebuie să le vorbești încet ea rămânea însărcinată și părea obișnuită și ei respectau asta. Frumusetea Mariei Fiul nu era adversara nimănui participaseră toți și abundența cu care o făcuseră nu permitea disprețul niciunui barbat. Libertatea e frecventa cât timp o cerem doar pentru noi suntem ghiftuiţi oasele nu se mai mulțumesc cu puțin și încep să se teamă de păsări și de toți ceilalți situațiile disperate sunt opera umanității mulțumirile sunt opera umanității puterea de sugestie spune că suntem liberi și vorbesc în numele mai multora doar că știm unde mergem și aici deja trebuie să ne îngrijească cineva. Siguranţa libertății e moartea când aspiri să te sinucizi încep să nu mai capete importanță grupurile o exaltare solidă numeroasă excesul care se pune de partea ta pretenția că tot ce termini să nu consume, ci să dea moartea nu se opune de asta o disprețuim și-o persecutam. Bunele intenții ale lui Dumnezeu sunt nume sfinți de care te bucuri cum poți ca-n plăcerea aia imediată a cui vigilează o condamnare care va veni sigur speranța e o tensiune nervoasă dilatarea unor răspunsuri pe care crezi că le ai ¨eu îți zic îmi ești drag tu îmi spui câteodată viața¨ speranța e delicată strigătul ei strigătul cu ăla se cade. Când era mic Maria stătea cu Maria toate zilele îi vorbea îi dădea lapte acum pierduse 159

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

ambele obiceiuri e ce se întâmplă când o mamă știe că te poate lăsa singur de exemplu cineva te întreabă al cui ești și tu spui că ai un penis mare știi că asta o să schimbe totul și e posibil săl și arăți faptul că nu-ți mai place laptele nu-ți mai da vise agitate mustrări de conștiința poți în sfârșit să dormi. In timp ce vorbea luă trei pietre nu trebuie să te rogi semnală ca și cum ar fi pierdut o hartă mă gândeam pentru prima oară că o să mă întorc acasă că în noaptea de dinainte scrisesem o crezusem atunci că moartea o simți după miros crescusem într-o epoca în care se vorbea mult despre moarte despre importantă în timp de război a anilor impari mama Mariei se numea Maria ca și fiu-su și dacă nu-și schimbase numele era pentru că nu voise. ¨Pero un dia se ira ( …) que duerme sin saberlo. "Numai că într-o zi o să se ducă pentru că doarme fără s-o ştie". Fiind mort își permitea să fie sincer. Mana Maicii Domnului nu mai era singură.

160

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.49 Bătrână în tinerețe

Nicoleta Cvașciuc (Rona de Sus / Maramureș)

Viața este un joc în care dezamăgirile, trăirile profunde și consecințele acestora au un scop educativ. De fapt viața nu este altceva decât o clipă, una efemeră dacă te raportezi la ea în general, dar totuși extrem de importantă dacă ne repercutăm la fiecare moment al ei. Am decis astăzi să analizez viața din mai multe unghiuri în centrul ei de desfășurare, adică într-un parc. M-am așezat pe o băncuță din centrul acestuia și am devenit un observator al activităților fiecărei persoane care trecea în fața mea. Atunci m-am gândit la faptul că de-a lungul vieții ne izbim de foarte multe întrebări, întrebări ale căror răspunsuri sunt ori atât de greu de identificat încât chiar și dacă le-am avea în față nu am ști că acestea sunt de fapt și mai sunt acele tipuri de răspunsuri pentru care am irosi foarte mult timp pentru a le putea dobândi. Și problema asta mia acaparat atenția și anume lipsa timpului. Eu nu mă pot proclama ca un cunoscător al timpului căci mă aflu în ipostaza unei adolescente, sunt un om neinițiat în viață, cu puține cunoștințe și judec doar ceea ce văd. Am fost distrasă din propriile gânduri de un cuplu de oameni care se duceau cu copiii lor la locul de joacă, și lucrul care mi-a acaparat atenția a fost zâmbetul de pe fața lor, era unul pur cu siguranță provenit din inimă. Am început să mă gândesc la toate provocările prin care acei oameni au trecut pentru a ajunge exact în punctul în care se aflau și am nceput să mă imaginez pe mine ajungând la același punct. Spre deoasebire de ei, eu aveam posibilitatea de a alege dacă am să vreau să ajung acolo sau voi lua o direcție total diferită, pentru ei însă nu mai era cale de întoarcere. Și mi-am mutat privirea de la ei pentru a-i putea observa ce cei doi oameni în vârstă care s-au așezat pe banca de pe cealaltă parte. Ochii mei iau întâlnit pe ai lor și în minte mi-a apărut imaginea bunicului meu , a fost un om care mi-a marcat existența într-un mod prin care mulți n-ar reuși. Ochii adânciți care văzuseră foarte multe la viața lor îi întâlnisem aici în parc la batrânul care mă privea pe sub niște gene rare și atinse de trecerea timpului. Eu nu mă puteam imagina în ipotaza lor, cea de oameni trecuți prin viață, căci îmi era milă pentru timpul care ar trece deoarece e ireversibil. În privirea care se intersecta cu a mea am descoperit lăcomia pentru șansa pe care o am, pentru posibilitățile nenumărate pe care le am, pentru vremea care mi-a rămas. Mi-a străbătut prin gând atunci faptul că pe lume există ceva mult mai puternic decât ispita și lăcomia pentru bani cea de timp. Singurul lucru existent care are o valoare infinită și nu poate fi achiziționat sub formă de bun material și acest lucru îi duce pe mulți oameni în pragul disperării, căci pot aceștia să fugă de el, să se ascundă sau să-l trăiască la cote maxime toți vor ajunge la același final. Și tot privindu-i încep și eu să prețuiesc timpul care mi-a fost dăruit și de care mai pot dispune. Încă mai stăteam pe bancă și urmăream fiecare mișcare din îmrejurări. Toamna a început săși pună amprenta serios pe fiecare lucru pe care îl atingea, se răspândea în fiecare colțișor ca să se asigure că nu a rămas nimic din vara ce a trecut. Ne adânceam din ce în ce mai mult în acest anotimp și ne adaptam cum puteam căci acesta era doar începutul, ne aflam doar în faza premergătoare unui anotimp mult mai feroce. Pe mine nu mă deranja venirea iernii, de fapt eu chiar mă bucuram că eram binecuvântați de natură cu acest anotimp. Eu vedeam iarna ca și cum 161

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

aveam șansa de a ne regenera, de a ne purifica, atât noi cât și natura care ne înconjoară, era perioada reînprospătării fiecărui element. Iarna nu este atceva decât o pasăre pheonix, o creatură maiastră care renăștea din cenușă și se autodistrugea atunci când venea vremea. Era ca și cum noi ca persoane am avea oportunitatea de a ne lepăda de fiecare lucru care ne-ar strica personalitatea, de a ne descărca de tot ceea ce ne strică atât din punct de vedere fizic cât și psihic, să refacem fiecare parte din noi și după renaștere să ne readucem la starea inițială de glorie. Din nefericire nu avem acest drept, odată ce ne-am „stricat” tot cee ace putem face este să mergem în continuare în starea în care ne-am adus, nu e ca și cum am fi apă și ne-am afla într-un continuu ciclu de regenerare. Și în ciuda acestui fapt lăsăm cel mai de preț lucru al nostru să se scurgă ca și apa în sită. Trebuie să recunosc faptul că de foarte multe ori mi-am dorit să cresc mare și să ajung la vârsta maturității, pe atunci în concepția mea adulții aveau drepturi depline, puteau face tot ceea ce voiau fără ca să atragă asupra lor consecințe. Ei bine acum când mă uitam la copiii care se jucau împreună cu părinții lor, mi-am dat seama că de fapt copiii sunt cei care pot să facă tot ceea ce doresc. Când ești copil nu ai nevoie de permisiunea de a merge undeva căci atâta timp când ești înzestrat cu imaginație nu ai nicio limită. Nu mai există poplara zicală care spune că cerul e limita, atunci nici măcar cerul nu poate constitui o limită, singura limită e obseala căci până la urmă obosești să tot explorezi. Tot ceea ce trebuie să faci este să-ți acoperi ochii pentru o clipă și să își închipui că te afli într-o călătorie și atunci când îi deschizi să te afli exact acolo unde îți doreai să fi. Te poți teleporta pe o planetă îndepărtată sau să te duci cu avionul în Africa, băltoaca de sub picioarele tale poate deveni cel mai mare lac pe care nici măcar cu ochii să nul poți cuprinde. Ești rege în propria ta lume, o lume pe care tu o faci exact așa cum își dorești și absolut nimeni nu te va judeca pentru felul în care ai făcut-o, dacă tu vezi copacii mov, atunci ei vor deveni mov pentru tine. Nimeni nu te poate opri să visezi cu ochii deschiși, este dreptul tău delin. Îmi lipsesc acele vremuri, vremurile în care și eu eram copil, și deși nu sunt la o vârstă foarte înaintată pot să mă gândesc la acele vremuri ca și cum aproape nu au existat. Totuși am ajuns la o vârsta în care responsabilitățile sunt cele mai frecvente lucruri de care mă izbesc, am ajuns în stadiul în care fiecare greșeală mă va afecta mult mai tare decât atunci când greșeam în ipostaza unei copile. Orice decizie prezentă va avea o consecință majoră asupra celor viitoare, e vremea în care eu trebuie să îmi aleg un drum în viață și cred că e cea mai complicată și dificilă perioadă a vieții. Am mai aruncat o privie la cei din jurul meu și nu puteam să nu îmi închipui cât de ușor le era că au trecut de acest praf și nu mai trebuie să treacă prin ce am eu să trec. Tot ceea ce puteau ei să facă acum era să-și amintească de ei în perioada în care mă aflu eu, ei nu mai pot face ceea ce am să fac eu. De fapt pot, însă dacă ți-ai propus să faci ceva există o anumită perioadă în care o poți face și nu mai e același lucru dacă o fac mult mai târziu. De exemplu excaladul unui munte, eu aș putea să fac asta cu puțin efort și puțină practică însă cei doi bătrâni nu mai au starea necesară pentru a putea efectua acest lucru. Și aici revin din nou la problema inițială a timpului insuficient și am început să mă gândesc la timpul meu trecut. Chiar dacă nu atrecut mult timp și nu am apucat să simt cu adevărat ce înseamnă viața o să îmi lipsească perioada care a trecut, cea a copilăriei, a existenței fără de griji și a bucuriei infantile. Poate că mulți mă vor acuza că mă gândesc la asemenea lucruri, dar asta e fix ceea ce simt eu, regret că acea perioada nu se va mai repeta și eu simt că nu m-am bucurat destul de ea atunci când am avut-o. Și pentru toate aceste lucruri trecătoare, pentru timpul care nu se mai întoarce nici pentru mine și nici pentru altcineva am lăsat lacrimile sa-și îndeplinească unicul lor scop. M-am ridicat de pe bancă și am început să mă plimb prin parc, iar în mintea mea îmi răsunau cuvintele bunicului „ trăiește-ți prezentul și tratează fiecare clipă ca și cum ai ști că nu există o zi următoare.” Și atunci, fix în acel moment am simțit că timpul meu se scurge, că nu există nicio șansă de a schimba ceea ce am făcut sau nu am făcut, era pentru prima dată când m-am simțit bătrână în tinerețea mea. 162

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 50 Ai toate feţele Evei Nadina Maria Szakacs (Vladimirescu / Arad)

Semiîntuneric. Nu ştiu cât am dormit, dar capul îmi zvâcnea ca după o îndelungată călătorie în timp şi spaţiu. M-am dezmeticit imediat, după ce mi-am amintit de revoltele fiicei mele. La cei 20 de ani pe care nu de curând îi împlinise se mai aştepta oare ca maică-sa să-i direcţioneze acţiunile? Mă întreba cum să se mai îmbrace, dacămi era pe plac o meserie sau alta, dacă să se căsătorească cu prietenul ei sau nu. Lucruri cu care nu mă confruntasem când eram de vârsta ei pentru că aveam un stil vestimentar propriu deja format, ştiam care mi-e vocaţia şi luptam să răzbesc cum pot în acea direcţie, iar la măritat nu-mi stătea gândul la acea vârstă. Tinerii de astăzi! Îşi croiesc personalităţi care de cele mai multe ori sunt copii fidele ale mamelor, prietenelor sau a altor modele pe care le consideră demne de urmat. Mi-ar fi plăcut să aibă propria personalitate, să şi-o manifeste cât mai mult cu putinţă. Ştiu că de cele mai multe ori n-am fost în tipare, iar aceasta nu m-a deranjat. Erau deranjaţi părinţii mei sau alţi exponenţi din societate cum că nu sunt precum X sau Y. Îmi doream să mă definesc cât mai mult prin mine, decât prin ceilalţi. Iar acest lucru m-a costat! * - Mai bine mă avortai, a venit răspunsul târziu al fiicei. În acel moment, mama a lipit-o cu o singură palmă de caldarâmul salonului. Lovitura a sunat ca un ecou între cele două care se priveau înmărmurite. Ca un ecou aveau să rămână aceste cuvinte pentru totdeauna în sufletul mamei. Când şi unde greşise în aşa hal încât copilul purtat la piept şi crescut cu atâta dragoste să-şi renege viaţa? I se părea o insultă faţă de întregul Univers această revoltă a progeniturii care încă nu avusese ocazia să înfrunte primele greutăţi ale vieţii. Ştia ea ce-nseamnă să pui un alt suflet mai presus de propria viaţă? Nu ştia încă, iar mai târziu când o va afla, cu siguranţă îşi va aminti această zi când cuvintele au semănat între mamă şi fiică, distanţa. Involuntar, mama şi-a atins pântecul şi au podit-o lacrimile. Era atâta viaţă în aceste gesturi şi dragostea în forma ei cea mai pură plutea în jur. * Simt mirosul ei de parfum şi acum în încăperea în care de câteva zile nu mai las să pătrundă lumina. Fiica mea a plecat şi odată cu ea, în sufletul meu s-a stins o lume. Cine o să mă mai strige de-acum mamă? Nimeni! Nu-i va mai fi nimănui dor de mine. Ah, cât mi-e de dor de fiinţa pe care am strâns-o la piept încă din primele zile ale vieţii ei. Eu, cea dădătoare de viaţă, cum n-am putut să o readuc din nou la viaţă? În adâncul sufletului ei ştiu că m-a iubit, deşi m-a judecat. M-a judecat ca om, ca mamă, ca femeie. Am încercat să fac totul pentru acest pui de om, dar n-am ştiut să-i cunosc pe deplin sufletul. Aş strânge-o în braţe, i-aş săruta pletele la nesfârşit şi nu i-aş mai drumul.

163

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Dar cine poate înţelege un suflet de mamă părăsit între ziduri? Cele mai recente amintiri au gustul pământului-stihie. Cum de ne mor copiii atât de tineri, frumoşi şi neajutoraţi? Şi cum putem privi toate astea? Astăzi nu mai sunt eu, sufletul mi-a plecat undeva, împreună cu ea.

164

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr. 51 Doar o pată de culoare ...

Ana Maria Matasaru (Pașcani / Iași)

Făcusem ceea ce trebuie...O făcusem pentru ea, pentru mine, o facusem pentru toți. Era mai bine așa istoria nu trebuia să se repete, așa că pusesem punct. În mintea mea era liniște niciun regret, nicio remușcare, dar în sufletul meu era dusă o aprigă bătălie și mii de întrebări. Mă închisesem în mine nu mai doream ca cineva să sufere, nimeni nu merită să treacă prin ceea ce trecusem eu. Toate amintirile, sentimentele, trăirile mele le aruncasem într-un cufăr, în cel mai rece și întunecat ungher al sufletului meu, iar cheia o aruncasem în marea de lacrimi vărsată cu mulți ani în urmă. Amintirile dor. Am retrăit în fiecare seară acea zi,, care a schimbat lumea pentru totdeauna și pe mine la fel. Viața nu este niciodată perfectă și așa începe povestea mea... O lume gri: cerul, pomii, pământul, iarba, totul. Locuiam într-un oraș perfect, dar fără culoare... Mereu era la fel, aceeași rutină în fiecare zi, nimic neobișnuit sau straniu. Într-o dupa-amiază am hotărât să mă aventurez de unul singur, pe una dintre acele străzi din cartierul vechi plină de istorie și mister. Începuse să se lase întunericul și locul mi s-a părut sinistru. Am decis că era mai bine să fac cale întroarsă și să revin în cartierul meu, șovăind am întrezărit doi ochi galbeni și strălucitori, care mă pironeau ca două pumnale. Am îghițit în sec. Blana cenușie a unui motan se profila neclintită în fața unei clădiri imense, pe care nu o observasem până atunci. M-a cercetat cu privirea câteva clipe, puțin după ceea s-a întors și a intrat în clădirea abandonată, care se înălța falnică în acel loc sumbru și fără viață. Fațada ei monumentală sugera mai curând a castel, nu a depozit. Silueta ei ascuțită, din cărămizi de un gri închis aducea cu un joc de cuiburi bastioane, arcuri și aripi pitite în neguri. În jurul ei era o cetate de clădiri, iazuri mlăștinoase, curți interioare, o mică junglă în care omul nu mai pusese piciorul de foarte mult timp. Împinsesem ușa încet, dar aceasta scosese un scârțâit prelung care îmi dădu fiori de groază. La primul meu pas intern am simțit un miros greu și în câteva secunde am simțit că leșin. Era un miros de aer închis, amestecat cu praf... era insuportabil. Am ceretat rapid câteva încăperi și am dat de o ușa uriașă făcută din stejar cu modele de flori și arme sculptate. Am deschis-o, iar în fața mea s-a arătat o sală imensă cu portretele pictate în ulei a unei femei cu cei mai triști ochi pe care-i văzusem vreodată. Mi-am rotit privirea și atunci l-am văzut... era incredibil, picioarele mi s-au lipit de podea. Raze de lumină pătrundeau prin plafonul distrus și cădeau în mijlocul încăperi, parcă fugărind întunericul. Începeam să simt că lumea se oprise în loc, asistam la o imagine de vis... În fața mea pe o movilă de pământ neagă se afla o plantă... dar era neobișnuită, nu arăta ca celelalte, avea ceva ce în acel oraș nu exista: avea culoare. Am întrezărit un boboc mic... urma să înflorească. Eram fascinat de acea culoare, era ceva nou, dar simțeam și o frică inexplicabilă. M-am apropiat de ea. Am atins pământul negru și rece, era umed, puteam să jur că fusese udat cu puțin timp în urmă... de cine? Cine mai știa de acel loc fermecat și plin de mister. Am stat ore întregi admirând acel loc și fără să-mi dau seama se întunecase complet. Pe o consolă am distins în beznă un sfeșnic și o cutie de chibrituri. Degetele mele zbârcite și 165

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

amorțite de frigul care se lăsase au reușit să aprindă lumânarea abia la a cincea încercare. Auzisem un zgomot înăbușit... - E cineva aici? am întrebat. Nu am primit niciun răspuns. Am înaintat timid spre o ușa aflată în spatele meu. Am împins-o încet și în fața mea a apărut o scară de marmură care urca la etaj. M-am apropiat, chiar dacă mă simțiam un intrus. Doi ochi galbeni străluceau în vîrful ei. Am auzit un mieunat. Era motanul cu blana cenușie care intrase în clădire. Am oftat ușurat. O clipă mai târziu, acesta s-a pitit în beznă, m-am oprit și am privit în jur. Pași mei lăsaseră o dâră de praf... În fiecare zi veneam în cartierul vechi și petreceam toată ziua explorând și admirând micul castel ascuns de ochi lumi. Mă împrietenisem și cu motanul cenușiu, care asemenea unui majordomul mă aștepta în fața uși, torcând. Într-o seară priveam fermecat acea mică plantă, gândindu-mă că dacă lumea ar fi plină de culoare, lumea ar fi un loc mai bun. Un mieunat mi-a întrerupt firul gândurilor. Black, motanul cenușiu se urcase pe un pupitru încercând să-mi atragă atenția. M-am ridicat înaintând spre el. Pe pupitrul vechi și șubred se afla un mic jurnal legat în piele. Am început să răsfoiesc cu grijă paginile sale și așa aflasem istoria petei de culoare. Pe măsură ce citeam îmi dădeam seama cât de mult bine pot face culorile. Descoperisem câteva foi lipsă, care au fost rupte cu furie. Era incredibil nu eram primul care văzusem acea plantă... iar dacă aceasta reușea să înflorească lumea s-ar fi colorat din nou. Hotărâsem să fac tot ce îmi stă în putință pentru a picta lumea din nou în culori, citind aflasem povestea a doi tineri îndrăgostiți, care aflaseră despre acel loc misterios și hotărâseră să facă același lucru ca și mine, să împărtășească lumii frumusețea culorilor. Dar din cauza multor pagini lipsă, sfârșitul era neclar... reușiseră oare? ce se întâmplase cu ei după această ceartă aprinsă? mai trăiau? întrebării în capul meu, încercând să găsesc un râspuns, dar nu reușeam. După un timp observasem că ușa de la intrare era mereu deschisă, cu toate că eu o închideam de fiecare dată. Mai exista cineva care știa despre acest loc. Trebuia să aflu și cine era această persoană și de ce tot venea aici. Pe la amiază am auzit ușa scârțâind, m-am ascuns după o altă ușă și am așteptat. Inima a început să-mi bată cu putere, iar picături de transpirație îmi umpleau fruntea... un bătrânel mic intră în salon. Purta un palton lung și negru, iar șuvițele de un alb imaculat îi cădeau pe fața plină de riduri. Se apropie de movila de pământ neagră, udă pământul și scoase floarea cu tot cu rădăcini, replantând-o într-un mic ghiveci din marmură. Eram îngrozit. Totul se întâmpla prea repede, avea să nu mai văd niciodată planta înflorind. Mi-am ridicat privirea și am înghețat, bătrânelul dădu foc la o draperie veche din mătase care imediat se aprinsese. Într-o clipă de neatenție a acestuia care privea cu o mare satisfacție cum mătasea ardea, am alergat și într-o fracțiune de secundă am luat ghiveciul de marmură și am ieșit pe ușă alergând pe scările din lemn șubred la etajul 1. Ceva a răsunat în casă. Am cercetat vălul de umbre ce mă încojura. Am auzit din nou același sunet misterios. Ostil. Malefic. Am simțit o putoare de putreziciune, amețitoare și pătrunzătoare. Venea din tenebre aidoma răsuflării unei dihanii sălbatice. Mă urmărea. Podeaua umedă îmi scârțâia sub pași. Atunci am auzit scârțâitul podelei de la parter. Ceva se mișca prin încăpere. M-am dus la ferestrele de sticlă pe ele zăceau decenii. Erau închise. Subit mi s-a părut că întrezăresc o siluetă care urca scările. Am tras cu putere aer în piept și am urcat la etajul următor. M-a oprit un șuierat malefic, dar era un cuvânt. Numele meu. Vocea vene dinspe scări. - Cine e acolo? am bâiguit, încercând să stăpânesc tremurul ce-mi invada mâinile. Am făcut un pas în întuneric. Vocea mi-a repetat numele. Nu mai auzisem nicicând la fel. Era spartă, crudă și emana răutate. Mă simțeam blocat și paralizat pe acele scări pline de umbre. Într-o secundă interminabilă, mi s-a părut că locul de trecere se scurta și se îngusta sub picioarele mele. Duhoarea de lemn putred era de nesuportat. Cu luciditatea groazei l-am văzut cum urca ultimele scări, ochi din cap îi ardeau iar rânjetul său era malefic și înspăimântător. 166

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Fața îi era acoperită de păr încâlcit. De la baza uși care ducea în pod, am privit cum chipul i se ridica nespus de lent, arătând un zâmbet cu dinți ce sclipeau în penumbra. Am dat un pas înapoi și am auzit iar glasul ce-mi murmura numele. Bătrânul se târa spre mine încet și cu grijă. Întro mâna am zărit ceva strălucitor era negru și lung. Un fior de groază m-a cuprins, țeava revolverului strălucea. Porterul era cuprins în toatalitate de flăcări și peste tot era un fum negru care te sufoca. Când am ajuns la ultimul etaj, tot edificiul agoniza la picioarele mele. Un râu de foc a inundat încăperea. Eram prizonier. Am privit cu disperare de jur-împrejur și n-am văzut decât o ieșire. Ferestrele ce dădeau afară. M-am apropiat de geamurile afumate și de cealaltă parte am distins o cornișa mică. Focul își creia drum spre mine la fel și bătrânul cu revolverul. Geamurile s-au făcut fărâme, atinse parcă de suflarea iadului însăși. Hainele îmi fumegau. Simțeam flăcările pe piele. Mă sufocam. Am sărit pe cornișa. Aerul rece al nopți m-a lovit drept în față și am văzut străzile cartierului vechi pe care umblasem de atâtea ori, la mulți metri sub mine. Viziunea era copleșitoare. Focul cuprinsese tot micul castel. Scheletele se prăbușise, făcându-se cenușă. Vechea fațada se înălță aidoma unui maiestuos palat baroc, un castel de foc în centrul cartierului nou. Lângă acul de metal în care convergea rețeaua nervilor de oțel ai cupolei, de deasupra încăperi unde găsisem floarea, se afla bătrânelul care ținea strâns în mâna revolverul. - Daniel! a strigat cu o voce spartă. Am făcut un pas înainte și m-am prins instinctiv de un arc de metal, ca să nu cad. Ardea. Am urlat de durere și am tras mâna. Palma înegrită îmi fumega. Chiar atunci structura s-a cutremurat iar și am ghicit ce urma, cu un vuiet asurzitor, edificiul s-a prăbușit s-a prăbușit, rămânând intact doar scheletul metalic, gol. O pânză de aluminiu întinsă peste iadul care făcea ravagi sub noi. În centrul ei era bătrânul care cu o voce răgușită și răutăcioasă mi-a zis: -Daniel, dă-mi ceea ce mi se cuvine, dacă ai iubit-o fă-o pentru ea, doar dă-mi-o! Am încremenit, îl recunoscusem acum, era tatăl Alesiei. O iubisem de mic. Eram cei mai buni prieteni într-o lume fără culoare și tristă... ea aducea bucuria în inima mea. Mereu își dorise să coloreze lumea cu vocea să... să o picteze în culori vii. Se îmbolnăvise, nimeni nu știa de ce și cum putea fi tratată. Îmi spusese ceva ce nu o să uit niciodată... inima mea murise o dată cu ea în aceea zi neagră și tristă. Tatăl ei dispăruse din acea zi... nu fusese acolo lângă ea înainte să o pierd pentru totdeauna... și îl uram pentru asta. - Eu am ucis-o! a zise cu o urmă de victorie în glas. Din cauza a ceea ce tu protejezi acum. Eu am ucis-o! Era alergică la ea, iar eu am dus-o acolo. Plin de o ură necontrolată, am sărit pe el, ochi îmi ardeau în cap, nu mai eram eu. Bătrânul alunecase, îl prinsem de mână și mi-a zis cu lacrimi în ochi care se rostogoleau pe obraji negri de fum: - Nu repeta aceași greșeală, băiete! Și și-a dat drumul, căzu în iadul de sub picioarele mele. Lacrimi fierbinți îmi umpleau fața. M-am întors și am văzut minunea. În acel loc care agoniza, plin de fum, în frigul nopți, la lumina lunii singuratice zărisem floarea. Era de un roșu aprins, ca sângele proaspăt. Totul se coloră, orașul prinse culoare. Era oribil... pricepusem cuvintele bătrânului. Floarea trebuia distrusă o dată pentru totdeauna. Priveam îngrozit la ceea ce se numea culoare. Alis dorea să coloreze lumea dar nu așa, dorea să aducă fericire și frumusețe nu frică și groază. Făceam cea mai bună alegere pentru ea... cea care o iubisem, care îmi furase inima, dar care mă părăsise pentru totdeauna... nu avea să o mai revăd vrodată. Chiar și după atâțea ani retrăise mereu acea zi... acea alegere pentru binele tuturor. Distrusem planta... lumea nu trebuia să vadă căt rău poate face o pată de culoare. Cuvintele rostite de Alis în ziua morți mă vor bântui ani la rând, dar fericit că în sfârșit îi pricepusem spusele. Alis mi-a zis odată că nu ne aducem aminte decât ceea ce nicicând nu s-a petrecut. Lumea e din nou gri... căci și o singură pată de culoare poate schimba echilibrul. 167

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Nr.52 O Lumină fără Umbre

Ioana – Alexandra Butnariu (București)

Îmi cântă îngeri în limbi străine și nu-i pot înțelege. E cald ca la pieptul mamei mele, dar fruntea mi-e rece ca piatra ta de mormânt. Îți caut glasul și nu-l pot găsi. Mi-e capul greu de culorile tale și de îngeri ce cântă în limbi străine. E lumină ca în prima zi când te-am văzut, dar mi-e inima rece ca piatra ta de mormânt. Mâinile mele te caută, dar nu te pot găsi. Îmi sunt degetele împovărate de creație și de îngeri ce cântă în limbi străine. E liniște ca la prima linie, dar urechile aud răceala pietrei tale de mormânt. Ochii mei vor să te caute, dar știu că nu te vor găsi. ”E cald și lumină și liniște și-mi cântă îngeri în limbi străine și eu te caut și nu te găsesc.” -Dormi pe scaun, Iulius? Mi-am deschis ochii, ridicându-mi ușor capul, ca și cum aș avea o eternitate la dispoziție. Lumina slabă ce intra în încăpere se reflecta în borcanele înșirate pe masă, orbindu-mă temporar, ca mai apoi să-mi ofere o paletă largă de sclipiri. Bătea vântul dimineții și mișca fereastra veche, într-un scârțâit ritmic. În atelier plutea mirosul de vopsea și ghips, parfumul pământului din care am fost plămădit. -Ce faci aici, Etna? Te-am rugat să nu mai intri neinvitată. -Părintele Atanasie ți-a trimis ouă roșii și cozonac, mă ignoră fata, așezând coșul pe masă. Scoase de acolo un pachețel pătrat făcut din șervețele, în care se afla o felie cozonac, pe care mi-l întinse numidecât. M-am reținut puțin, dar am cedat în cele din urmă și l-am luat, murmurând un ”bogdaproste”. Am început să mănânc, rupând bucățele mici, în timp ce Etna deșerta pe masă tot ce avea în coș. Un timp niciunul dintre noi nu a spus nimic. Etna se plimba prin încăpere, privind absentă zecile de desene făcute în tuș și prinse pe pereți, care mai de care mai strâmbe și mai întortocheate, unele dintre ele fiind mâzgâlite cu pix roșu, altele completate cu cerneală albastră, altele doar așa, desene. -Când va fi gata icoana Fecioarei, Iulius? mă întrebă deodată, atingând o schiță cu vârfurile degetelor. Părintele întreabă în fiecare zi de ea. Am simțit cum bucata de cozonac mi se blochează în gât. Am înghițit cu greu, lăsând restul pe masă. M-am ridicat, îndreptându-mă spre raftul unde stătea carafa de vin. Am luat un păhărel scund și am turnat lichidul roșu, dulceag, dându-l imediat pe gât. Am pus paharul pe masă, cu gura în jos, bătând ușor cu degetul în sticlă. -Va fi gata în curând, îmi mai trebuie doar puțin timp. -Ne amăgești cu aceleași vorbe de fiecare dată. Am tăcut. Din spatele meu se auzi un oftat, după care pașii își continuară drumul. Am urmărit-o pe fată cu coada ochiului, dar fără a avea puterea de a-mi întoarce capul. Se opri în dreptul unei cutii vechi și prăfuite, mâncată de molii și vreme rea. Ochii îi sclipiră curios, scoțând de acolo unul din cele câteva ouă încondeiate. Își ridică privirea spre mine, cu o vizibilă 168

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

încântare pe chip. Îi atingea atât de ușor modelele, de parcă și doar o privire l-ar putea sfărma. Reacția sa îmi stârni curiozitatea, apropiindu-mă câțiva pași de aceasta. -Mâinile tale sunt atât de mari, Iulius. Mari și puternice, pline de vigoare și de răni, par capabile să sfărâme și piatra. Nu pot să nu mă-ntreb cum poți lucra cu atâta măiestrie, fără a sparge un lucru atât de fragil cum este o coajă de ou. Parcă sunt atinse de Dumnezeu. N-am mai putut scoate niciun cuvânt, doar am întins degetele tremurânde spre obiectul din mâna fetei. L-am luat cu grijă în palme. Devenise deodată greu și rece, ca o piatră de mormânt. M-am speriat atât de tare încât aproape îl scăpasem pe jos, însă Etna îl prinse la timp. Am rămas cu mâinile suspendate în aer, cu senzația de rece încă impregnată pe degete, dar mai ales în minte. -Iulius...s-a apropiat de mine, însă am oprit-o cu un dat agitat din cap în semn negativ. Se retrăsese, înghițind în sec, însă înțelesese mesajul. Așeză oul încondeiat înapoi în cutie, apropiindu-se de masă pentru a-și lua coșul. Se opri în pragul ușii, întorcându-se o ultimă dată spre mine. -Ar trebui să vii la slujba de Înviere, Iulius. Poate mortul din tine va învia și el. Și plecă. Mâinile mi-au căzut pe lângă corp. Aș fi vrut să-mi acopăr urechile, să nu mai aud îngeri cântând în limbi străine, dar mâinile îmi sunt cioplite din piatra ta de mormânt. ***** Linie cu linie, portretul Sfintei Fecioare continua să se nască din vârful pensulei mele. Figura preasfântă, cu ochi mari și limpezi și buze subțiri, tăinuite de rugăciuni prea curate spre a fi auzite de urechi omenești. Fecioara mea este desăvârșită. Trag ultimele linii ale păcatului meu, dar tu iar îmi apari în fața ochilor. Chipul tău omenesc imperfect, chipul tău de pământ mi se sfarmă între degete ca niște bulgări de noroi. Chipul tău nu mi se șterge din fața ochilor. Nu pot vedea Fecioara decât în chipul tău prea lumesc. Ordon degetelor să se miște, dar ele nu dansează decât după cântec de îngeri. Mi-e grea respirația. Picioarele mă lasă. Se-nvârte lumea nefiresc. Și-mi cântă îngeri în limbi străine. Iar tu mă ții în brațe, cu mâini reci și grele ca pietrele de mormânt. În fața mea stă chipul tău, în rol de Fecioară. Nu mai pot. Nu mai pot. Nu mai pot, Doamne! Îmi trântesc puternic mâinile de masă, iar palma mea se avântă spre obiecte și le aruncă pe podea. Desene de pe pereți, atâtea fecioare mă privesc cu ochi mari și limpezi, iar printre buzele lor răsună glasuri de îngeri ce cântă în limbi străine. Le smulg de pe pereți, le calc în picioare. Astea nu-s fecioare! Le rup, le fac bucăți și apar iar la loc, ca să-mi mărească patima. Cad la pământ, cu foi în pumnii mei încleștați. Îmi simt suspinele precum cuțitele, mă arde gâtul, dar continui să urlu. Poate ai să mă auzi din acel colț de paradis în care te-ai ascuns, departe de ochii mei. Ce mi-a rămas e amintirea ta păcătoasă, cu chip de fecioare preasfinte. Am lacrimile calde, parcă plâng cu sânge. Mă ghemuiesc ca un nou-născut, sprijinit cu spatele de lemnul mesei, așteptând ca Mama să mă ia în brațe. Îți strig numele, deși nu mai am voce, îți strig numele și în mintea mea. M-ai lăsat un păcătos pe pământ și tu te-ai dus să cânți în limbi străine. Ce mai pot să facă aceste mâini de mormânt? Mă întind pe spate, printre bucățile de foi pline de madone păgâne, așezându-mi mâinile pe piept, așa cum adoarme mortul. Îmi închid ochii. Îmi cântă îngeri în limbi străine și eu cânt cu ei, pe limba mea străină. Poate atunci ai să ne auzi și ai să cânți cu noi, Maria. ***** -”La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”, murmur, urmărind umbrele tavanului, întins pe sicriul meu de foi. ”Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” Am respirat adânc, ridicându-mă de jos. Oasele îmi trosniră puternic, ca un sunet de clopot ruginit. -”Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!". 169

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

M-am îndreptat ușor spre cutia veche. În întunericul gros al camerei, ouăle stăteau reci și nemișcate. Mi-am întins degetele spre ele, atingându-le ca pe un copil. Firișoarele străluciră brusc în fața ochilor mei. -”Şi a fost lumină”. Mi-am simțit inima tresărind puternic. Lumină. Am luat un coș împletit din nuiele, așezând ouăle așa cum așezi pruncii ce dorm. Buchetul de iasomie de pe pervazul ferestrei îl deșertasem printre ouă, împrăștiind miros dulce de flori. ”Să se facă lumină”. ***** Glasul părintelui Atanasie se ridica umil până la cupolă, răsunând în întreaga biserică, alături de puținii credincioși rămași până la sfârșitul slujbei. Aflat în pragul de lemn, fiecare pas cu care înaintam îmi părea mai greu. În fața mea, înălțându-se mai semeț ca în orice altă zi, se afla icoana Sfintei Fecioare. M-am oprit la câțiva pași de aceasta, până ce picioarele nu m-au mai putut ține și m-am prăbușit în fața Ei. I-am lăsat coșul cu ouă la picioare, lipindu-mi capul de preasfântul Ei lemn. Era liniște înăuntrul meu. Și îngerii cântau în limbi străine, iar eu cântam împreună cu ei. Și tu cântai împreună cu ei. Cântam toți în limbi străine. Se înălțase și mortul din mine, ca să cântăm toți împreună. M-am ridicat de jos, privind icoana Fecioarei în ochii mari și limpezi. Și am simțit o mână pe umăr, atât de caldă încât îmi tresărise întreg corpul. -Hristos a înviat! îmi spuse bătrână, întinzându-mi o candelă aprinsă. Am rămas blocat câteva secunde, privind flacăra. Era Lumina Învierii. Îmi tremurau degetele, dar le-am întins și am luat obiectul în mâini. -Adevărat a înviat... Am părăsit în pași împleticiți clădirea, urmărind pereții bisericii până la exterior. M-am prăbușit pe iarbă, în întuneric, luminat de Lumina Învierii, Lumina ce nu avea Umbre. -” Şi a zis Dumnezeu: "Să fie lumină!” Și a fost lumină...”

170

Itaca organization Dublin, concurs „Peregrinări” – proză scurtă – 2017, ediția a X-a

Mulțumiri autorilor participanți la acest concurs de proză scurtă! Mulțumiri partenerului Grup Media Singur și juriului!

Itaca Organization Dublin, urează tuturor autorilor și colaboratorilor

Sărbători fericite și

An Nou cu împliniri!

171