Filarmonica Magazin nr. 12/2015

1

Cuprins Aniversări Carmen Chelaru Enescu 60 – Bartók 70

3

Actualitate Carmen Chelaru Anca Ciobanu Cristina Ungureanu Artiști mereu aplaudați pe podiumul simfonicului ieșean, mai–iunie 2015

Staff Prof. univ. dr. Bujor Prelipcean Director general Șerban Mereuță Director adjunct artistic Ing. Corneliu Șipoteanu Director adjunct tehnic Ec. Dana Apostu Director adjunct economic Secretariat muzical: Anca Ciobanu, secretar muzical Cristina Ungureanu, consultant artistic Bogdan Grigore, bibliotecar Publicitate: Silvia Matei, editor imagine Andrei Popovici, operator sunet Birou juridic, personal, comunicare: av. dr. Dumitru Popa, șef birou, purtător de cuvânt Mihaela Mandache, consilier Steluța Maluș, consilier resurse umane Cristian Ciureanu, referent Contabilitate, financiar, casierie: Loredana Țilică, economist Gabriela Geger, economist Roxana Sofronie, referent salarizare Liliana Zglobiu, casier

2

Daniela Vlad „O sală prea mică pentru un concert atât de mare!”

Turneul „Enescu Experience” la Iași, 10 mai 2015

16

24

Cristina Răducanu Pianul călător la Iași

28

Carmen Chelaru Anca Ciobanu Cristina Ungureanu Majuscule în noua stagiune!

29

Anca Ciobanu Artiști ieșeni în Festivalul Internațional „George Enescu” 2015

32

File de album Carmen Chelaru Corul filarmonic ieșean în ecuația trecut + prezent = viitor!

35

Mozaic Carmen Chelaru O importantă apariție la Editura Artes a Universității „George Enescu” din Iași

38

Cristina Ungureanu Muzica românească între 1944-2000, o carte semnată deValentina Sandu-Dediu

40

Calendar

Ansambluri artistice

Aniversări

Enescu 60 – Bartók 70

Carmen Chelaru În istoria umanității sunt ani cu maximă încărcătură de geniu; de pildă, istoria muzicii consemnează în anul 1685 nașterea lui Georg Friedrich Händel (23 februarie), Johann Sebastian Bach (31 martie) și Domenico Scarlatti (26 octombrie); în 1813 s-au născut Richard Wagner (22 mai) și Giuseppe Verdi (10 octombrie). Un astfel de an este și 1881: la 25 martie s-a născut, la Sânnicolau Mare (Nagyszentmiklós), Béla Bartók, iar la 19 august, la Liveni (Botoșani) George Enescu.

Soarta a vrut ca și în privința morții să existe o relație între cei doi maeștri: Bartók a murit la New York, la 26 septembrie 1945, iar Enescu zece ani mai târziu, la Paris, în 4 mai 1955! Avem de aceea mereu șansa să-i alăturăm pe cei doi mari muzicieni ai lumii, nu numai prin substanța creației lor și apartenența la spații culturale apropiate, ci și prin repere biografice. Anul 2015 marchează așadar șase decenii de la trecerea în eternitate a lui George Enescu și șapte de la cea a lui Béla Bartók.

Este aceasta o oportună ocazie de a-i pune alături – cu siguranță nu acum pentru întâia dată! – pe cei doi mari compozitori, cu intenția de a le aduce omagiul, dar mai ales pentru a vedea felul în care posteritatea își exprimă reverența față de memoria și creația lor.

Béla Bartók s-a născut într-o familie cu ascendențe multiple: maghiară, germană (șvabă), poloneză, slovacă.

Localitatea Sânnicolau Mare – Nagyszentmiklós – se află în Banat, astăzi în județul Timiș. Până în 1920, teritoriul aparținea regatului maghiar și imperiului habsburgic.

Sânnicolau Mare , localitatea natală a lui Béla Bartók

Casa natală, ulterior demolată și placa de pe actuala clădire.

3

Primele lecții de pian le-a primit de la mama sa. Din 1899 a studiat pianul și compoziția la Pressburg (astăzi: Bratislava, Slovacia) și la Academia Regală de Muzică din Budapesta, unde ulterior, între 1908 și 1934 a funcționat ca profesor de pian. Între anii 1934 și 1940 a lucrat la Academia de Științe din Budapesta, în domeniul folclorului muzical. În 1940 a emigrat în Statele Unite ale Americii – el însuși considerând această expatriere un auto-exil. Pentru o scurtă perioadă (1940-1941), a lucrat la New York, ca cercetător la Columbia University și profesor de muzică, având venituri financiare modeste. A murit bolnav de leucemie, în 26 septembrie 1945, la New York.[1] Întrucât mai multe împrejurări o impun, am ales să includem în cele ce urmează informații și fapte semnificative, mai puțin cunoscute publicului nostru cititor, legate cu precădere de moartea marelui muzician și de imaginea sa ulterioară.

Cunoscutul cotidian „New York Times” publica, în 17 iunie 1988, un articol semnat de Henry Kamm și intitulat Hungary to Regain Son As Bartok's Exile Ends – Ungaria își recapătă fiul iar exilul lui Bartók ia sfârșit. Redăm mai jos o sinteză a articolului, cu informații preluate și din comunicatul semnat Marilyn Berkery, al agenției United Press International, din 20 iunie 1988.[2] Compozitorul la vârsta de 18 ani

Rămășițele pământești ale lui Béla Bartók urmează să fie returnate Ungariei luna viitoare, pentru funeralii naționale, după aproape 43 de ani de la moartea compoCastelul contelui Nako Kalman din Sânnicolau Mare, care găzduiește un muzeu Béla Bartók

zitorului aflat în exil la New York. Evenimentul are loc la inițiativa celor doi fii ai lui Bartók. Béla jr. în vârstă de 77 de ani, inginer la căile ferate, în prezent pensionar, locuiește la Budapesta, iar Peter, de 64 de ani, producător și inginer de sunet, trăiește în Homosassa, Florida (SUA). Într-un interviu telefonic, Peter Bartók declara că împreună cu fratele său vitreg au hotărât deshumarea și repatrierea, după mulți ani de reflecții și îndoieli. „A fost greu de acceptat ideea de a-i tulbura odihna – a declarat Peter – dar, cum anii trec, ar fi inadmisibil ca, în cazul unui asemenea eveniment, Béla și cu mine să nu-l putem însoți!”

Autoritățile maghiare comuniste din primii ani de după război, ani marcați de ideologia stalinistă, au iscat controverse în jurul personalității marelui muzician. După 1953 (moartea lui Stalin), compozitorul a redevenit simbol național suprem nu numai în săli de concerte și teatre de operă. Figura sa apare imprimată pe mai multe monede naționale, deși muzicianul n-a avut niciodată legături cu lumea financiară. Șase străzi din Budapesta îi poartă numele, iar în țară sunt puține localitățile care să nu dețină o stradă, o piață sau o instituție cu numele Bartók.

4

Compozitorul împreună cu fiul său mai mare, Béla jr.

Peter Bartók (fiul mai mic al compozitorului) și soția sa, în locuința lor din Florida (SUA), în 1985

Anii petrecuți în America (1940-1945) nu au fost fericiți pentru compozitor. Dacă în țara sa fusese recunoscut ca cea dintâi personalitate culturală, în Statele Unite era unul dintre numeroșii artiști și intelectuali europeni refugiați. Totuși nu a rămas un anonim. Muzica sa era interpretată de orchestre și soliști de prim rang, între care dirijorul Serge Koussevitsky, Boston Symphony și violonistul Yehudi Menuhin. Muzicianul însuși a susținut ocazional concerte ca pianist. De asemenea a fost solicitat de Universitatea Columbia (New York) pentru a transcrie o colecție de melodii populare din spațiul iugoslav.

Din nefericire, ultimii săi ani au fost umbriți de boală și suferință. A murit de leucemie la New York, în vârstă de 64 de ani. A fost înmormântat, conform dorințelor sale, fără ceremonii și discursuri, în cimitirul Ferncliff–Hartsdale din New York, prezenți fiind mai puțin de 25 dintre cunoscuții săi.

Dimpotrivă, revenirea în patrie a rămășițelor sale a fost marcată de evenimente publice în șase țări. Pentru început, o slujbă de pomenire a avut loc la Biserica Comunității Unitariene din New York, duminică 19 iunie 1988, unde amândoi fiii săi au luat cuvântul, în prezența mai multor oficialități, între care ambasadorul Ungariei la ONU, Ferenc Esztergalyos. Miercuri 22 iunie, sicriul a fost exhumat, iar în loc a fost așezată o placă ce marchează spațiul în care rămășițele lui Bartók s-au odihnit din clipa morții până la repatrierea lor.

Sâmbătă, 25 iunie, sicriul a fost îmbarcat pe nava Queen Elisabeth 2, cu destinația Southampton, Anglia. Un concert omagial a avut loc la sosire în orașul-port britanic, în 30 iunie 1988.

Muzeul Bartók din Budapesta

5

Agenția Associated Press, sub semnătura lui Graham Heathcote, publica în 30 iunie 1988, o corespondență din Southampton, din care includem un fragment: „Fiii [compozitorului Béla Bartók, a.n.] au fost întâmpinați pe chei de Matyas Domokos, ambasadorul Ungariei în Marea Britanie și de Pat Bear, primarul orașului Southampton, în ținută oficială, cu colanul de aur și toga albastră.”

Concertul omagial a avut loc în sala Turner Sims a Universității din Southampton și a inclus în program Cvartetul de coarde nr. 6.

Primul Ministru britanic Margaret Thatcher a ținut să participe la ceremonia și concertul memorial de la Southampton. „Am fost mereu prezentă atunci când Sir George Solti a interpretat Bartók.” – a declarat ea.

Corespondentul aceleiași agenții Associated Press anunța în dimineața zilei de 1 iulie 1988: „Portul Cherbourg, Franța. Un concert în memoria lui Béla Bartók a fost organizat la terminalul portului din oraș, vineri, după sosirea sicriului, în drumul său de întoarcere în țara natală, Ungaria.

La acest concert au participat Orchestre de Paris și dirijorul Geor-

Monede cu portretul muzicianului

ge Solti, maghiar de origine, discipol al lui Bartók.[3] Concertul, la care au fost prezenți fiii lui Bartók, Béla jr. și Peter, a făcut parte dintr-o procesiune ceremonială, care va fi continuată cu trenul, pe teritoriul Franței, Germaniei de Vest și Austriei, până la Budapesta. Un nou concert omagial este programat și la München, urmat de un popas la Viena, luni [4 iulie 1988] și reînhumarea la Budapesta, cu funeralii naționale, joi 7 iulie.”

Nu am găsit imagini de la ceremonia reînhumării, ce a avut loc în capitala Ungariei, deși evenimentul a fost preluat și transmis în direct de radiodifuziunea și televiziunea națională maghiară. S-a păstrat însă protocolul ceremoniilor din 5–7 iulie 1988, întocmit în data de 1 iulie, care redă amănunțit scenariul ce urma să aibă loc, începând cu intrarea cortegiului pe teritoriul Ungariei, până la sfârșitul re-înhumării în cimitirul Farkasréti.

Astăzi, mai multe statui și busturi dedicate compozitorului există în locuri importante din Europa. Între acestea: la Bruxelles (Belgia), la Londra – în stația de metrou South Kensington, într-un scuar din Paris – arondismentul 15, în fața Conservatorului de Stat din Ankara (Turcia) etc.

Legăturile lui Béla Bartók cu România  în 1924, a fost decorat de către Ferdinand I, regele României, cu ordinul Bene merenti cl. I  în 1924, primește Premiul Enescu  în 1924, devine membru al Societății Compozitorilor Români  în 1931, Franța îi trimite Legiunea de Onoare  din 1991 este membru post mortem al Academiei Române  din martie 2006, este Cetățean de Onoare al orașului Sânnicolau Mare. Titlul i s-a decernat cu prilejul evenimentelor organizate în martie 2006, respectiv la 125 de ani de la naștere.

Monumentul dedicat compozitorului, din localitatea natală Sânnicolau Mare.

6

Placa din cimitirul Ferncliff – Hartsdale din New York, ce marchează primul loc de odihnă al compozitorului Béla Bartók.

Nava Queen Elisabeth 2 care a transportat sicriul de la New York la Southampton, între 25-30 iunie 1998.

Sala Turner Sims a Universității din Southampton, care a găzduit unul din concertele omagiale Bartók, în 30 iunie 1988, în prezența Primului Ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher, a ambasadorului Ungariei în UK și a Primarului orașului Southampton.

Bartók, fragment de manuscris la o colindă românească.

7

Prima pagină (și traducerea, dr.) din Protocolul re-înhumării lui B. Bartók la Budapesta, iulie 1988.

Mormântul muzicianului, din cimitirul Farkasréti (Budapesta), alături de cel al soției sale Ditta.

c

a 8

b

Statui ale compozitorului: la Londra (a), la Bruxelles (b). O replică a statuii din Londra, realizată de sculptorul Imre Varga, apare și în Piața Bartók din Paris, arondismentul 15. Bustul din Târgu Mureș, realizat de sculptorul Márton Izsák, în 1981. (c)

George Enescu s-a născut la 19 august 1881, în satul Liveni-Vîrnav din județul Botoșani, în familia arendașului Costache Enescu și a soției sale, Maria, fiica preotului Cosmovici, din satul Mihăileni. A fost al optulea copil și primul care a supraviețuit.

Între anii 1888–1894 studiază la Conservatorul din Viena, avându-i profesori, printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). După absolvirea Conservatorului din Viena, cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). La 6 februarie 1898 debutează în calitate de compozitor, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Poema Română.

Cariera sa muzicală a fost dominată – în pofida preferințelor proprii pentru compoziție! – de turnee în Europa și SUA, ca violonist, pianist, dirijor și membru în formații camerale. În timpul celui de al doilea război mondial, rămas în București, a avut o activitate dirijorală bogată, încurajând și creațiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Sabin Drăgoi. După război a dat concerte împreună cu David Oistrah, Lev Oborin, Emil Gilels și Yehudi Menuhin; ultimul dintre aceștia i-a purtat o lungă și adâncă admirație și prietenie și l-a vizitat la București și la Sinaia.

După 1947 s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață într-o cameră a hotelului Atala, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmură albă, aflat la poziția 68.[4]

Hotelul Atala din Rue Chateaubriant, Paris.

Mormântul lui George Enescu din Père-Lachaise, cimitirul istoric al Parisului, în apropierea celui al compozitorului Georges Bizet. Alături de Enescu, în același mormânt a fost înhumată soția sa, Maria Rosetti-TescanuCantacuzino (1879-1968).

9

Pe piatra funerară, literele șterse de vreme abia se mai descifrează: „Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut. Commandeur de La Légion D’Honneur. 18811955.” Titlul Membre de l’Institut se referă la înalta distincție conferită muzicianului român la 18 mai 1929, de Institut de France– Académie des Beaux-Arts. În februarie 1995, Ilie Kogălniceanu – fiul Ninetei Duca, elevă și prietenă apropiată a compozitorului din anii tinereții – a primit din partea Institutului confirmarea titlului deținut de George Enescu.[5]

Comunicarea primită din partea Institut de France—Académie des Beaux-Arts, prin care se atestă faptul că George Enescu se număra printre membrii corespondenți.

Se cunosc mai puține amănunte despre părinții muzicianului, despre înzestrările sale native ori despre Mam’zel Ledi, guvernanta; de aceea am inclus în continuare câteva fragmente dintr-o interesantă relatare a muzicologului Viorel Cosma: Mama, Maria Cosmovici, născută la Mihăileni, era o persoană firavă, fără o frumusețe deosebită. (…) După o serie de 4 copii născuți morți, alți 7 s-au stins în primii ani ai vieții, răpuși de meningită și de angină difterică.

Imaginea crucilor înfipte în cimitirul Vornicenilor a marcat-o atât de puternic, încât s-a lăsat pradă misticismului. La 30 de ani, când îl naște pe George, bucuria enormă de a avea un copil e știrbită de spaima îngrozitoare de a nu-l pierde și pe acesta. „Dacă aș îndrăzni să mă plâng – îi mărturisea George Enescu lui Bernard Gavoty – aș face-o pentru a spune că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat până la exces, până la sufocare. (..) Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, mam maturizat prea repede. Și, dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.”

Tatăl, Costache nu s-a implicat doar în agricultură, ci și în bunul mers al obștii, ajungând chiar primar. Sătenii îl iubeau foarte mult. Era generos din fire. De Sfintele Sărbători dădea mese gratuite pentru văduve și săraci și trimitea ajutoare spitalelor și temnițelor din Dorohoi. Iar la strânsul grâului, după măcinatul făinii, oferea tuturor o masă îndestulată pe aleea salcâmilor bătrâni. Dovadă pentru cât de prețuit era stă faptul că, mai târziu, în timpul răscoalei de la 1907, când țăranii au pus stăpânire pe toate moșiile arendate dându-le foc, singura de care nu s-au atins a fost a conului Costache.

Enescu a fost, fără îndoială, un copil genial. Moștenise un auz absolut. Ăsta e un dar din naștere, nu se poate câștiga în timp. (…) Avea o memorie de magnetofon, grație căreia la maturitate putea dirija toată opera lui Wagner din memorie și putea cânta pe dinafară 62 de volume de Bach. (…) Memoria sonoră era ajutată de o memorie vizuală fabuloasă. Dacă vedea o dată o partitură, o și înregistra vizual. La 4 ani știa să citească, să scrie, să adune și să scadă. La 5 ani cunoștea notele muzicale. Înzestrării lui pentru muzică i se adăugau altele: era foarte talentat la poezie, desen și pictură. (…) Și învăța foarte repede limbile străine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza și germana.

A apărut în casa lui Costache Enescu, când băiatul avea aproape șase ani, o guvernantă franceză, Lydie Cèdre, recomandată de familia boierului Nicolae Vernescu. (…) Curând, Lydie avea să devină un adevărat membru al familiei. Era îngerul păzitor al celui mic. Ei i se datorează celebrul alint „Jurjac”. (…) Lydie nu putea pronunța

10

Jorjâcă și, fiind convinsă că numele lui e, la origine, un nume francez compus, i-a zis Georges-Jacques (Jorjac).

Domnișoara Cèdre era o profesoară foarte destoinică care l-a inițiat pe George în desen și pictură, în limbile franceză, germană și engleză, în golf, filatelie și muzeistică. A vegheat asupra bunelor lui maniere de societate, l-a dus la concerte, l-a ajutat să-și noteze primele creații camerale, pe care apoi le-a cântat cu el, la 4 mâini.

De la 7 ani, de când a plecat prima oară de-acasă, copilul George Enescu s-a întors regulat în fiecare vară. Își împărțea vacanța între Cracalia – casa lui Costache Enescu – și Mihăileni – la bunicii Cosmovici –, căci părinții lui conveniseră să se despartă din pricina bolii mamei (cancerul era considerat atunci boală contagioasă). (…) Ajuns acasă însă, Enescu era cel mai liber și cel mai fericit dintre pământeni.” [6] Cele mai cunoscute case în care compozitorul și-a petrecut copilăria și adolescența sunt: casa natală din Liveni, cea de la Cracalia[7] și casa bunicilor de la Mihăileni.

Reabilitarea în diverse etape.

„Casa lui George Enescu din Mihăileni se va transforma într-un centru de excelență în studiul muzicii clasice, după ce va fi reabilitată.

Mihăileni, august 2014. Grupul de voluntari – arhitecți, studenți, meșteri – în fața casei în ruină a familiei Cosmovici. În centru, pianista Raluca Știrbăț.

E locul aici să semnalăm evenimentul ce a marcat în ultimii trei ani, în mod fericit, soarta casei de la Mihăileni. Raluca Știrbăț, pianista ieșeană stabilită la Viena, a pornit în anul 2012 o campanie susținută pentru includerea casei Cosmovici-Enescu, din satul Mihăileni, jud. Botoșani în patrimoniul monumentelor istorice și culturale ale României și reabilitarea ei, întrucât starea imobilului era disperată.

Primul pas a fost realizat – casa este monument istoric, din noiembrie 2013, iar în august 2014, un grup de arhitecți voluntari, împreună cu pianista Raluca Știrbăț, au realizat etapa următoare – consolidarea provizorie a casei.

Implicată în planurile de salvare a gospodăriei bunicilor materni ai compozitorului, Fundația Pro Patrimonio face planuri pentru înființarea acolo a Academiei Internaționale de Muzică George Enescu. Ideea a fost îmbrățișată și de Raluca Știrbăț, inițiatoarea planurilor de salvare și de violonistul Alexandru Tomescu, dar și de proprietarii casei.

Până atunci continuă concertele pentru strângerea fondurilor necesare. Ieri seară, cei doi artiști urmau să susțină un astfel de eveniment la Londra. Pentru reabilitarea completă, este nevoie de 45.000 de euro, iar până acum s-au strâns aproximativ 20.000 de euro.

Uitată de autoritățile botoșănene, clădirea a fost salvată de la distrugere în ultimul moment, grație unui proiect al Societății Internaționale George Enescu din Viena, înființată de pianista Raluca Știrbăț, a Fundației Pro Patrimonio și al Ordinului Arhitecților din România (OAR).”

„Pe noi ne interesează casa, nu ne interesează cine este proprietar. Proprietarii ne-au permis să intrăm și să punem în siguranță imobilul. Acest lucru îi avantajează și pe ei. Am făcut un parteneriat. Aceasta casă este în paragină, de 30 de ani nu a mai stat nimeni acolo. În primă fază vrem să o punem în siguranță. În faza a doua vrem să o restaurăm. După ce o punem în siguranță vrem să facem acolo o școală de vară și să o introducem în circuitul Enescu” – a declarat pentru HotNews.ro, Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România. În urma intervenției grupului de voluntari, din august 2014, casa a fost consolidată provizoriu și acoperită cu folii de plastic.

Inițiativei pianistei Raluca Știrbăț i s-a alăturat anul acesta violonistul Alexandru Tomescu. În „Monitorul” de Botoșani din 27 martie 2015 apare următoarea știre: Reabilitarea în diverse etape.

11

Așa arată deocamdată Casa Cosmovici-Enescu de la Mihăileni.

Cât privește celelalte Case Enescu, situațiile sunt diferite. Despre casa de la Cracalia, unde tatăl său a continuat să locuiască după divorțul din 1890, tot Raluca Știrbăț notează într-un amplu articol, publicat în 23 septembrie 2013, pe site-ul Historia.ro: „Conacul de la Cracalia a ars în anul foametei negre din 1947, în condiții neelucidate. Locul a fost arat, iar astăzi nimic nu mai amintește de faptul că aici s-au născut capodopere muzicale nemuritoare. Doar localnicii mai vârstnici se grăbesc să-ți povestească, arătând nostalgici cu brațul în sus, spre deal: ’Uite, colo, lângă biserică, une’i lanu’ cel’ di păpușoi, acolo o fost conacu’ boierului Costache, une’o crescut și compus Bădia Jorj, care ne’o dus faima’n lumeantreagă...’.” [8] Cea mai… ’norocoasă’ a fost casa natală de la Liveni, aflată la 15 km de Dorohoi, care a devenit muzeu în anul 1968. În Dorohoi se află o altă casă, cumpărată de Costache Enescu în 1910, în care acesta a locuit până la moartea sa, în 1919. Aici, câțiva intelectuali din oraș au deschis un muzeu Enescu în anul 1957.

Casa-muzeu Enescu din Liveni (sus) și cea din Dorohoi (jos)

Alexandru Tomescu în recital, la Mihăileni, 17 mai 2015.

12

Paris. Casa din Rue de Clichy nr. 24-26, unde a locuit familia Enescu în ultimii ani de viață ai compozitorului.

Un episod controversat privind viața marelui muzician îl constituie relația sa cu Maria Rosetti-TescanuCantacuzino, pe care a cunoscut-o în saloanele aristocratice bucureștene și cu care s-a căsătorit în 1937.

patru stele, ce aparținea unui proprietar român pe nume Florescu. De altfel, ultima fotografie a lui George Enescu nu este cu Maruca, ci cu câinele sau Mutzerli, rămas credincios (...).

S-a comentat mult și se comentează încă relația dintre soții Enescu, unii caracterizând-o drept una romantică, bazată pe sentimente profunde și reciproce, alții înfierând egocentrismul Marucăi și acceptul umil și tacit al lui George Enescu. Ca în cele mai multe asemenea cazuri, credem că adevărul se află undeva la mijloc. Totuși, un comentariu plauzibil ni se pare cel al Floriei Jianu, din care redăm un fragment.

Slujba de înmormântare a lui George Enescu a avut loc la Biserica Ortodoxa Română Sf. Mihail și Gavril din Cartierul Latin din Paris (rue Jean de Beauvais). (...)

Ulterior, ’Alteța Sa’ a plecat in Elveția, pe malul lacului Leman din orașul Vevey, locuind într-un luxos hotel de 5 stele (Hôtel des Trois Couronnes, pe rue d’Italie). (…)

A mai trăit 13 ani, murind la vârsta de 90 de ani.

„Maruca era o femeie pe care contemporanii o caracterizau ca bizară, snoabă și sclifosită, arogantă, vanitoasă, dar și excentrică (…). Iar dacă cineva cerea la telefon să vorbească cu ’doamna Enescu’ nici măcar nu răspundea; dar dacă cerea cu ’Alteța Sa Prințesa Cantacuzino’, ei da, atunci răspundea imediat. (…) Maruca iubea luxul și petrecerile mondene, iar pentru asta trebuiau bani.

Mulți. De aceea îi cerea lui Enescu să dea cât mai multe concerte, lecții, conferințe, cursuri de master class etc.

Chiar și în ultimii ani ai vieții sale, când sănătatea muzicianului era șubredă. (...) Și cum în ultimii ani de viață nu mai putea cânta la vioară, din cauza spondilozei care îi afecta grav coloana vertebrală, atunci mergea să dirijeze orchestre. Toata lumea muzicală din Paris era la curent cu drama și cu exploatarea pe care bietul Enescu o trăia lângă despotica soție, dar nimeni nu putea face nimic (...). Maruca nu aducea nici un ban în casă, dar îi reproșa neîncetat lui Enescu starea materială precară a familiei și faptul că locuiau în două camere mici, aveau baie dar nu și bucătărie, iar pentru ea vizitatorii erau interesanți numai dacă Enescu putea să le ofere ceva pe bani. „Ceea ce se întâmpla cu Enescu era inacceptabil și incredibil și îi revolta pe toți cei din cercurile muzicale ale Parisului – mi-a povestit cu durere și cu revoltă în glas profesorul Regis Pasquier – și toată această dramă este încă proaspătă în memoria parizienilor, care il iubesc pe Enescu chiar și acum, la 58 de ani de la moartea sa.’ Numai că pe malurile Dâmboviței s-a preferat o istorie de dragoste romanțată și frumoasă a Marucăi pentru Enescu, în timp ce francezii, martori ai anilor petrecuți de cei doi pe malurile Senei, erau mai obiectivi. Și poate cea mai flagrantă și mai cinică dovadă de indiferență cu care ea îl trata pe marele muzician a fost afirmația pe care a facut-o în ultimele luni de viață ale acestuia, paralizat pe jumatate încă din vara anului 1954, ca urmare a celui de-al doilea accident vascular cerebral (primul fusese în 1950). Declarând că nu mai poate să-l țină acasă pe Enescu, pe motiv că ea nu este nici bucătăreasă (...) și nici infirmieră (...), l-a mutat la Hotelul Atala din Paris, la etajul 4, camera 40 – un hotel pe lângă ChampsElysée (rue Chateaubriand nr. 10), cu 48 de camere de

Agenți comuniști români conduși de Corneliu Bedițeanu au încercat să răpească trupul neînsuflețit al lui Enescu pentru a-l aduce în România, pretextând ’patrimonial național’, dar au fost arestați de serviciile poliției secrete franceze și expulzați din Franța a doua zi.

Mormântul lui George Enescu este în cimitirul Père Lachaise din Paris, în stânga celui al compozitorului Georges Bizet. (…) Poate că Guvernul României, prin Ambasada sa din Paris, va face efortul de a reface piatra de mormânt a celui mai mare muzician român al tuturor timpurilor, care a adus atâta strălucire țării sale.”[9] Și totuși, cum observam mai sus, adevărul e întotdeauna la mijloc. Din amintirile aceluiași Ilie Kogălniceanu reiese, de pildă, că motivul mutării muzicianului din Rue de Clichy, în ultimele săptămâni de viață, a fost tocmai confortul sporit și îngrijirile atente cu care a fost înconjurat bolnavul la Hotelul Atala. Hotelul aparținea unui proprietar român, iar Enescu era găzduit în mod gratuit.

Compozitorul cu un an înaintea morții, iunie 1954.

13

În urma tuturor acestor relatări am avut tentația postării unei singure și laconice concluzii: No comment! Și totuși vom risca unele comentarii de final.

Béla Bartók a avut șansa celor doi fii, care au manifestat inițiativa și au întreprins demersurile reîntoarcerii postmortem a muzicianului în țara sa. De fapt, șansa a fost de partea poporului maghiar – aceea de a avea în patrie mormântul celui mai mare compozitor național. Iar renumele mondial al lui Bartók a făcut ca demersul să capete anvergură internațională. Eforturile fiilor muzicianului au fost astfel transformate într-un eveniment la care au participat direct șase state, prin prezențe la nivel oficial înalt: SUA, Marea Britanie, Franța, Germania (de Vest), Austria și Ungaria.

Nu este greu de înțeles de ce acest eveniment – care ar fi trebuit să implice și responsabili ai culturii din țara noastră – a fost trecut sub tăcere de oficialitățile române ale lui Ceaușescu! Era perioada maximei izolări informaționale a României față de tot ce însemna străinătate. Exista de asemenea o voalată, dar sistematică ’antipatie’ față de maghiarii din țară și, în consecință, față de cei din țara vecină. Și poate, cine știe, gândul că un eveniment precum cel organizat de Ungaria, pentru repatrierea post-mortem a compozitorului Béla Bartók ar fi iscat întrebarea De ce nu și Enescu? – cu toate consecințele mai mult decât incomode ce-ar fi decurs de aici! În plus, o colaborare nemijlocită în organizarea evenimentului ar fi adus după sine, între altele, accesul direct al presei internaționale la instituții și informații românești – fapt care ar fi generat alt șir de constatări ’incomode’. În lume, au loc mai multe festivaluri, concursuri și colocvii ce poartă numele compozitorului Béla Bartók, între care la Budapesta[10], în localitatea Szombathely (la granița de vest a Ungariei)[11], Bartok+… Opera Festival (Miskolc, Ungaria), la Conservatorul de Stat din Ankara (Turcia)[12] etc.

În ce-l privește pe George Enescu, deși nu a avut descendenți direcți, au existat mai mulți membri ai familiei care ar fi putut avea inițiative. Însă nu numai că acestea au lipsit, dar se pare că rudele muzicianului au dat dovadă de indiferență și chiar de ostilitate, atât în timpul vieții, cât și după moartea acestuia. De pildă, este cunoscută opoziția directă, chiar jignitoare, a copiilor din prima căsătorie ai doamnei Enescu – Constantin (Bâzu) și Alice Cantacuzino – la căsătoria mamei lor cu George Enescu. Și, ironia soartei: „Oana Orlea [Maria Ioana Cantacuzino, n.n.], scriitoare la Paris, nepoata Marucăi, fata lui Bâzu Cantacuzino a moștenit drepturile de autor ale compozitorului!” [13] Casele de la Sinaia – Vila Luminiș – și Tescani au intrat de mai mulți ani în circuitul cultural-artistic al României, ceea ce reprezintă o urmare firească a generozității pe care a manifestat-o marele muzician de-a lungul întregii sale vieți. Această generozitate s-a tradus în timpul vieții prin crearea (1911) și susținerea cu fonduri personale a Premiului național de compoziție ce i-a purtat numele, în perioada 1913-1946! Între laureați s-au numărat: Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Marcel Mihalovici, Theodor Rogalski, Alexandru Zirra, Sabin Drăgoi, Marțian Negrea, Ionel Perlea, Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Emanuel Elenescu, Achim Stoia, Theodor Grigoriu, Anatol Vieru, Valentin Gheorghiu ș.m.a. Și tot în timpul vieții, Enescu a contribuit în mod decisiv, prin prestigiul său, la fondarea Societății Compozitorilor Români, al cărei președinte a fost, în perioada 1920-1948.

Personalitatea muzicianului român a inspirat mai multe opere plastice – statui, busturi și tablouri.

La toate acestea se adaugă Festivalul Internațional creat în 1958 (la trei ani de la moartea compozitorului) și ajuns anul acesta la ediția a 22-a, considerat unul dintre cele mai importante evenimente muzicale de asemenea anvergură din lume.

Așadar, realitatea confirmă faptul că posteritatea își onorează geniile, dar o face mai curând din perspectiva prezentului, pentru foloase practice actuale și mai puțin din considerente pur sentimentale ori istorice!

15 iunie 2015

a

b

Statuia realizată de Ion Jalea, din fața Operei Naționale din București (a).

Portret de Corneliu Baba (b). Statuie de Boris Caragea (c).

14

c

Note și trimiteri [1] Text preluat din internet [2] Marilyn Berkery, Hungary at Last to Welcome Home Bartok's Remains (În fine, Ungaria întâmpină readucerea acasă a rămășițelor lui Bartók ), http://articles.latimes.com/1988-06-20/entertainment/ca-3477_1_peter-bartok 07.06.2015 [3] ’Concerts and recitals will highlight the trip, including a performance of Orchestre de Paris conducted by Hungarian-born conductor Sir Georg Solti.’ Din comunicatul semnat de Marlene Aig, Associated Press, 22 iunie 1988, http://www.apnewsarchive.com/1988/U-S-Hungarian-Dignitaries-Attend-Ceremonies/id-0578db82ecdd95c04a6830573f1213e9 08.06.2015 [4] Text preluat din internet.

[5] Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Ed. Minerva, București 1996, p. 194.

[6] Din interviul publicat de Dia Radu http://www.memoria.ro/marturii/domenii/muzica/ copilaria_dramatica_a_lui_george_enescu/66862/ 08.06.2015 [7] „La Liveni, George Enescu a locuit doar până la vârsta de 3 ani. În 1884, tatăl lui a luat în arendă și moșia învecinată de la Cracalia. Familia a închiriat conacul de acolo, mai mare și mai elegant.” http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/redescoperirea-romaniei/copilul-minune-de-la-liveni-514484.html 15.06.2015 [8] Raluca Știrbăț, președinta Societății Internaționale George Enescu din Viena, Din istoria unei case uitate - Pentru salvarea Casei Enescu din Mihăileni, 23.09.2013, p. 20 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/istoria-unei-case-uitate-salvarea-casei-enescu-mihaileni [9] Flori Jianu, Maruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Tescanu) 1878-1969, material publicat în anul 2014, http://fjphotoagency.ddt.ro/index.php/istorie-trecute-vieti-de-personalitati/maruca-cantacuzino [10] http://www.ecpnm.com/member/22/international_bartok_seminar_festival și http://info.bmc.hu/hirek/1176 15.06.2015 [11] http://bartokfesztival.hu/en/ 15.06.2015 [12] http://www.bartokfestival.hacettepe.edu.tr/english/index.shtml 15.06.2015 [13] Din articolul Incursiune în istoria tumultuoasă a Palatului Cantacuzino, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/incursiune-n-istoria-tumultuoas-palatului-cantacuzino 14.06.2015

15

Actualitate

Artiști mereu aplaudați pe podiumul simfonicului ieșean, mai–iunie 2015 Carmen Chelaru Anca Ciobanu Cristina Ungureanu Șapte artiști autentici, șapte nume de referință, șapte oaspeți îndrăgiți de public, care au făcut din ultimele două luni ale stagiunii 2014-2015 – mai și iunie – o veritabilă sărbătoare a Muzicii filarmonice la Iași!

Profităm de revenirea acestor minunați muzicieni pe scena simfonicului ieșean, pentru a rememora câte ceva din relația lor, de-a lungul anilor, cu Iașul muzical. Așadar, într-o ordine cronologică…

Gottfried Rabl Dirijorul austriac Gottfried Rabl a dirijat pentru prima dată la Iași în mai 2006 și de atunci revine frecvent, fiind deosebit de apreciat de muzicieni și de public. Programele prezentate de muzicianul austriac au cuprins pagini din creația compozitorilor: Aleksandr Glazunov, Serghei Taneiev, Kurt Atterberg, George Enescu, Gottfried von Einem, Kurt Schwertsik, Hermann Graedener, Robert Fuchs, Samuel Barber, Moritz Moszkowski, Frederick Delius, Boris Ceaikovski, Ernst von Dohnanyi, Gerald Finzi, Jean Sibelius, Anatol Liadov, Paul Constantinescu ș.a.

Gottfried Rabl activează la Viena, în cadrul Österreichische Rundfunk (ORF). Preocupările sale repertoriale se îndreaptă către compozitorii uitați, neglijați sau necunoscuți, pe care îi prezintă publicului din țara sa și din străinătate, ori de câte ori are prilejul. De asemenea, o importantă latură a activității sale este aceea de maestru de canto.

După terminarea studiilor universitare la Viena, Gottfried Rabl a primit diploma în interpretare-corn, maestru de canto și dirijat. Interesul profund pentru muzica contemporană l-a condus către o strânsă colaborare cu Leonard Bernstein, la Viena, la Milano și în SUA, în acest timp, Rabl fiind asistent muzical și editor al operei lui Bernstein, A Quiet Place. A urmat de asemenea cursurile Universității de Muzică din Indiana - SUA, Gotfried Rabl și Simfonicul ieșean în repetiție, mai 2015

apoi s-a întors în Austria, unde a condus coruri profesioniste. În concertul din 8 mai 2015, artistul austriac a revenit cu pagini simfonice mai puțin (sau deloc) audiate de melomanii ieșeni – Uvertura Solemnă de Aleksandr Glazunov și Simfonia a doua de Skriabin. Ca și cu alte ocazii, a demonstrat eficacitatea lărgirii repertoriului orchestrei ieșene, cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, ansamblul de instrumentiști ai Filarmonicii Moldova a „întinerit” substanțial.

16

Horia Andreescu Unul dintre muzicienii admirați și mereu așteptați pe podiumul de concert de la Iași a fost dintotdeauna maestrul Horia Andreescu. „Dintotdeauna” datează de fapt din anul 1982, pe vremea când tânărul muzician era titular al Filarmonicii din Ploiești. În concertul din 22 mai, Horia Andreescu a prezentat un program pe cât de atractiv, pe atât de pretențios pentru artiștii de sub bagheta sa. Am avut de aceea marea bucurie de a admira încă o dată echilibrul între stăpânirea ireproșabilă a partiturii și inconfundabilul har interpretativ ce caracterizează personalitatea ilustrului muzician român.

S-a născut în 1946, la Brașov. A studiat la Universitatea de Muzică din București, cu Constantin Bugeanu, Marin Constantin, Petre Crăciun, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Tudor Ciortea, Emilia Comișel, Octavian Lazăr Cosma și alții. În anii 1974-1975 a urmat cursuri de dirijat la Academia de Muzică din Viena, cu Hans Swarowski și Karl Österreicher, iar între 1978-1980, la Conservatorul din München, cu Sergiu Celibidache. A debutat la pupitrul orchestrei simfonice din Brașov, în 1967. Din 1987 a fost dirijor permanent al Filarmonicii bucureștene, iar din 1992 – director al formațiilor muzicale ale Societății Române de Radiodifuziune. În 1989 a fondat ansamblul cameral Virtuozii. A fost dirijor invitat permanent al unor prestigioase ansambluri simfonice din Germania: Radio Orchestra Berlin (1981-1993), Dresden Philharmonic Orchestra (1983-1993) și Staatskapelle Schwerin (1979-1990). Este considerat unul dintre cei mai reprezentativi dirijori români din ultimele decenii, cu succese deosebite pe cele mai mari scene europene. În 5 februarie 1982, Horia Andreescu dirija pentru prima dată la Iași, un program deosebit de ambițios: Preludiu, Postludiu și Fugă de Csiky Boldizsar, Concertul pentru clarinet de Weber (solist Aurelian Octav Popa) și Simfonia „Mathis der Maler” de Paul Hidemith. A urmat, în 11 aprilie 1986, un alt program interesant: Ștefan Niculescu – Ison I și Gustav Mahler – Simfonia nr. 1.

17

Tiberiu Soare Carismatic, degajat, răspândind siguranță în jurul său – la repetiții și în concerte –, eficient și bun pedagog de orchestră, Tiberiu Soare a fost imediat adoptat de familia artistică a Filarmonicii, încă de la primele sale apariții pe scena de concert de la Iași – decembrie 2005, martie 2007, ianuarie 2008 ș.a.m.d. – până anul acesta, în concertul din 29 mai.

„Urmărindu-l pe Horia Andreescu evoluând la pupitru – scria Liliana Gherman – ai sentimentul unei adânciri în masa orchestrală, pe care gestul dirijoral (precis și totuși suplu, economicos și totuși fin nuanțat, de o discreție sobră și totuși nu lipsit de momente de spectaculozitate) pare a o modela dinăuntru în afară. În fapt, cred că este vorba, pe de o parte, de o foarte temeinică înțelegere și stăpânire la nivelul logicii arhitectonice a partiturilor abordate (de la micro- la macrostructură), iar pe de altă parte, de capacitatea de a simți simultan această logică și specificitatea proiecției sale în concretul sonor muzical, cu cele două dimensiuni ale acestuia: cea temporală (respectiv succesiunea ritmic legată a subdiviziunilor discursului) și cea spațială (respectiv diversificarea timbrală, implicând uneori complexe stratificări coloristice).” (Liliana Gherman, aprilie 1986) Continuând seria colaborărilor pline de inedit, maestrul Horia Andreescu a realizat în noiembrie 1986 la Iași, primele înregistrări digitale din România, cu muzică de Aleksandr Glazunov, pentru Casa de discuri Naxos. Spre plăcuta noastră surpriză, două decenii mai târziu, postul de radio american WCPE Classic, din statul North Carolina, care emite pe 89,7 FM, a programat în 14 februarie 2005, muzică de Glazunov, în interpretarea orchestrei de la Iași și a dirijorului Horia Andreescu.

Un alt eveniment ilustrativ pentru relația deosebit de benefică dintre dirijorul Horia Andreescu și Filarmonica ieșeană a fost concertul de pe scena Ateneului Român din București, susținut la cea de-a XII-a ediție a Festivalului George Enescu, la 22 septembrie 1991. Interpretarea Simfoniei nr. 5 de Mahler a atins atunci – după mărturisirea interpreților și confirmarea publicului și a criticilor – nivelul unei realizări de disc.

„În Simfonia a V-a de Mahler, Horia Andreescu reușește esențialul tălmăcirii acestui discurs colosal: dominarea formei simfonice de o amploare spectaculară, coagularea vocilor orchestrale într-o frescă de o complexitate care nu-și limpezește substanța decât la apelul lecturii inițiate… Orchestra Filarmonicii din Iași (antrenată într-o demonstrație exemplară, unde orice șovăială se aude) rezistă la această probă de tensiuni, ține mersul pașilor dificili în linii instrumentale care sunt mereu personaje, cu complexul lor de sonorități triumfal-eroice sau tandre la suflători, cu mișcările savant surprinzătoare ale jocului pe o gamă mereu diversificată a emoțiilor, la coarde.” (Ada Brumaru, București, septembrie 1991) 18

Născut la București, Tiberiu Soare își desfășoară activitatea muzicală ca dirijor din 1999, aparițiile sale în fața publicului obținând, pe lângă aplauze, aprecierea unanimă a criticilor de specialitate și a colaboratorilor.

Este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București, unde a studiat atât la clasa de tubă, cât și la cea de dirijat. S-a perfecționat apoi în cadrul Studiilor aprofundate, secția dirijat orchestră cu maestrul Horia Andreescu, apoi a urmat cursuri de interpretare cu Alain Paris și Adrian Sunshine. De asemenea, a participat la cursurile de compoziție susținute de Dan Dediu la aceeași Universitate.

A dirijat orchestrele a numeroase filarmonici și teatre de operă din țară și din străinătate. A colaborat cu artiști de prestigiu, dintre care îi putem aminti pe Angela Gheorghiu, Eduard Tumagian, Viniciu Moroianu, Daniel Kientzy, Pompeiu Hărășteanu, Marin Cazacu, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Mihaela Martin, Nobuko Imai, Alina Cojocaru, Daniel Magdal și mulți alții. În prezent, Tiberiu Soare este dirijor permanent al Societății Române de Radiodifuziune, având o impresionantă ascensiune artistică internațională.

(Sursa: http://tiberiusoare.ro/)

La Iași, Tiberiu Soare a încântat de fiecare dată auditoriul cu un repertoriu divers, de mare dificultate dirijorală, dar interpretat cu constantă virtuozitate: de la Missa în do minor de Mozart și Simfonia Oxford de Haydn, la Marea lui Debussy; de la Simfonia a IX-a de Schubert, la Șeherazada lui Rimski-Korsakov; de la Eroica beethoveniană, la Wagner, Richard Strauss și Dmitri Șostakovici…

De astă dată, programul a cuprins clasica Simfonie nr. 9 de Dmitri Șostakovici – muzică pe cât de cuceritoare, spontană și transparentă, pe atât de dificilă deopotrivă pentru orchestră și pentru dirijor. Este lucrarea cu care compozitorul și-a atras antipatia dictatorului I.V. Stalin, în 1945, când acesta a constatat că, în locul unei ode triumfale, închinate victoriei bolșevismului asupra nazismului, muzicianul îi „servise” o muzică încărcată de ironie, de sarcasm chiar și de multe alte înțelesuri ascunse!

Daniel Goiți În 29 mai a revenit și pianistul clujean Daniel Goiți – unul dintre cei mai talentați muzicieni români actuali –, după o prea lungă pauză pe scena de concert de la Iași. Daniel Goiți cucerește imediat prin tehnica fără cusur, dublată de discreție, sinceritatea expresiei, înțelegerea profundă a stilului interpretat, totul pe fondul unei calități umane remarcabile. Interpretarea sa apare ca și cum ar avea o relație tainică și directă cu autorul muzicii, cu care colaborează și re-compune, parcă, notele din partitură!

Prima colaborare a lui Daniel Goiți cu simfonicul ieșean datează din septembrie 1991, de la București, din finala Concursului Internațional George Enescu, unde talentatul artist a fost distins cu premiul I. Au urmat la Iași memorabile recitaluri și concerte cu orchestra, cu un repertoriu impresionant: Beethoven, Liszt, Rahmaninov, Skriabin, Enescu, Ceaikovski, Ravel, Toduță, Paul Constantinescu ș.a.

Născut la Reșița, în 1968, Daniel Goiți a început studiul pianului în orașul natal, continuând la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca și la Academia de Muzică Gheorghe Dima. După absolvire, a urmat cursuri de interpretare la Hochschule der Kunste Berlin, cu prof.

Georg Sava.

Primul premiu la un concurs de interpretare l-a primit la vârsta de 11 ani, în 1979, după care a urmat un întreg șir de premii la concursurile naționale pentru elevi și studenți, atât ca solist cat și în formații camerale (duo sau trio), culminând cu două importante premii I la concursurile internaționale George Enescu de la București (1991) și Arthur Schnabel de la Berlin (1992). A obținut de asemenea premiul I pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări franceze, la Conservatorul din Paris.

A realizat înregistrări pentru casele de discuri RIAS, Symposium Records, Cavalli Records, precum și pentru radioul și televiziunea din Romania. Daniel Goiți este profesor la catedra de pian a Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca.

Pianistul Daniel Goiți și dirijorul Tiberiu Soare, la finalul concertului din mai 2015.

19

tivul celebrului Teatru newyorkez Metropolitan Opera House). Marele artist are un inconfundabil stil de lucru, în care detaliul justifică întregul și de aceea este tratat cu maximă atenție și exigență. Totodată, maestrul Paul Nadler știe cât și când e necesar să insiste, abordează economia de mijloace în concert. În spectacolul vizual al concertului, el preferă simplitatea și discreția prezenței scenice, evită gestul spectaculos și epatant, potențând astfel rolul orchestrei. Este asemenea maestrului Coppelius (din celebrul balet al lui Léo Delibes), care însuflețește prin vrajă păpușile și le mânuiește din umbră, realizând adevărate performanțe artistice! O asemenea impresie a produs interpretarea, în concertul din 5 iunie, a cunoscutei suite Enigma de Edward Elgar.

Nu e prima dată când această lucrare – dificilă și spectaculoasă totodată – apare pe afișele Filarmonicii ieșene.

Cu atât mai plăcută a fost impresia lăsată de versiunea interpretativă a maestrului Paul Nadler – un veritabil tur de forță tehnică și expresivă a orchestrei, contopită într-o unitate stilistică mai puțin întâlnită în ultima vreme, sub o baghetă fermă, precisă, discretă totodată – muzicianul american a cântat cu instrumentul uman din fața sa!

Paul Nadler

Născut la 30 august 1946, în Statele Unite, Paul Nadler este cunoscut și apreciat deopotrivă ca dirijor de operă și de simfonic. El și-a făcut debutul la Metropolitan Opera din New York, cu Rigoletto și a continuat cu Bărbierul din Sevilla și Bal mascat, în acest din urmă spectacol avându-l ca protagonist pe Luciano Pavarotti. În stagiunea 2002-2003 Paul Nadler s-a întors pe scena de la Metropolitan, cu Andrea Chénier de Umberto Giordano, avându-l în rolul principal pe Placido Domingo. A dirijat în America, Europa, Asia, Australia.

După prima sa colaborare cu simfonicul ieșean (din 1998) a lăsat o impresie adâncă asupra interpreților din orchestră, care și-au exprimat dorința de a crea o relație artistică constantă, cu cel puțin un concert pe stagiune.

În iunie anul acesta s-au împlinit șaptesprezece ani de când muzicienii ieșeni au avut șansa de a-l avea pentru prima dată la pupitru pe dirijorul american Paul Nadler – 26 iunie 1998. După câțiva ani în care a lipsit de pe afișele de concert de la Iași, am fost încântați să-l avem din nou oaspete în concertul din 5 iunie. În modul de lucru cu orchestra, în concepția dirijorală, în strategia realizării programelor, muzicianul Paul Nadler și-a dovedit mereu calități de maestru al baghetei, cu experiență vastă, acumulată pe mari scene ale lumii, în special pe cea de la Met (pentru iubitorii genului liric și pentru americanii autentici, Met este diminu-

20

La rândul său, muzicianul american – satisfăcut de receptivitatea, entuziasmul, profesionalismul și disciplina ansamblului ieșean, calități tot mai rar întâlnite astăzi, nu numai în România – a acceptat să facă compromisul material ce-l implică o asemenea colaborare. Așa se face că maestrul Paul Nadler a revenit an de an la Iași, cu același entuziasm, energie și tinerețe spirituală. Concertele sale, fără a oferi spectacolul vizual al unui Misha Katz sau chiar Camil Marinescu, au adus de fiecare dată acea profundă valoare interpretativă, distincție, autenticitate stilistică, excepțional rafinament. „Din nou, este o plăcere și o adevărată onoare să dirijez minunata Filarmonică din Iași. Frumusețea sunetului, paleta coloristică și modul de reacție al orchestrei sunt superbe; de asemenea bucuria de a face muzică și dăruirea sunt foarte rare în lumea muzicală de astăzi. Abia aștept să fac muzică cu o asemenea orchestră; colaborarea noastră a fost o bucurie completă.”

Paul Nadler, dirijor SUA, Iași, iunie 2000 Cartea de Aur a Filarmonicii din Iași

Gheorghe Costin Gheorghe Costin a avut o relație specială cu artiștii Filarmonicii Moldova: în perioada 1987-2001 a fost dirijor permanent al simfonicului ieșean, urmându-i la pupitru lui Ion Baciu. A fost o postură deloc comodă, a fost o reală provocare profesională, care, cu certitudine i-a grăbit și cizelat maturizarea personalității artistice! În același timp, tânărul pe atunci, muzician a adus o schimbare bine primită de echipa lui Ion Baciu.

După plecarea de la Iași, muzicianul a întrerupt mai mulți ani legăturile cu Iașul, până în noiembrie 2013, când a revenit cu un program de mare atractivitate Wagner–Verdi. În concertul din 19 iunie (anul acesta) Gheorghe Costin a propus de asemenea un repertoriu de excepție – de altfel constituirea programelor de concert a reprezentat dintotdeauna unul din atributele sale remarcabile! – Mahler, Strauss, Rahmaninov, cu participarea artistică prestigioasă a sopranei Irina Iordăchescu. A fost o noua mărturie a preferinței – mai mult sau mai puțin mărturisite – a dirijorului pentru profunzimile stilului romantic.

Născut la Baia Mare, în mai 1955, Gheorghe Costin a studiat la Conservatorul bucureștean, clasa de dirijat a prof.

Constantin Bugeanu. În 1985 a participat la seminarul internațional de dirijat de la Weimar. După plecarea din Iași, a devenit dirijor permanent la Filarmonica Banatul din Timișoara, colaborând frecvent cu Opera timișoreană și cu toate celelalte instituții muzicale importante din România.

Este recunoscut între cei mai valoroși acompaniatori – prezența sa la pupitru emană echilibru, siguranță, încredere interpreților și oricât de plin de trac sau neexperimentat ar fi solistul, e sigur că, alături de Gheorghe Costin, interpretarea nu va avea de suferit, dimpotrivă. Acesta este unul din motivele pentru care, de aproape două decenii, an de an, Gheorghe Costin și orchestra ieșeană au fost invitați în fiecare primăvară la Atena, de Fundația Athenaeum, la finala și concertul de gală ale Concursului Internațional Grand Prix Maria Callas. În martie 1995, cu ocazia unui turneu al orchestrei ieșene în Austria și Germania, Gheorghe Costin și simfonicul ieșean au susținut un memorabil concert la München, în prezența maestrului Sergiu Celibidache. În urma acestui concert, a primit invitația de a participa la cursurile conduse de maestru, în același an. La întoarcere, i-am solicitat un interviu, din care redăm aici un fragment.

Gh. Costin: (…) În duminica ce a urmat sosirii mele la München am avut bucuria întrevederii de mai bine de două ore și jumătate, între patru ochi cu Maestrul. A rămas pentru mine un moment de neuitat pentru toată viața. Am trăit intens aceste două ore și jumătate, care mi s-au părut de densitatea unor săptămâni sau chiar luni…!

C. Chelaru: Fără a dori să pătrund în mod inoportun în amănunte, fără a dori să comentez sau să dau naștere la comentarii neavenite privind o relație profesională creată la un asemenea nivel, vă întreb doar: ne puteți „divulga” măcar una din remarcile care v-au produs o impresie adâncă?

Gh.C.: M-a impresionat nespus apropierea pe care a făcut-o între mine și fiul său, remarcând că amândoi „locuim în propriul nostru corp”! O asemenea observație înseamnă foarte mult și, mai mult atunci când vine din partea unei asemenea personalități! Toate observațiile sale, laudative sau critice, datorită faptului că s-au referit în mod direct la persoana mea, m-au făcut să mă consider un privilegiat.” (Iași, 13 aprilie 1995) 21

Născut la Rupea (Brașov), a studiat pian, compoziție și dirijat la Liceul de Muzică din Brașov și la Academia de Muzică din București. S-a perfecționat ulterior la Berlin, cu Herbert von Karajan și la München cu Sergiu Celibidache. A obținut primele sale angajamente ca dirijor permanent la Filarmonicile din Târgu Mureș și Cluj, iar din 1987 la Filarmonica din București. În paralel a fost și director artistic al Orchestrei Simfonice din Haifa – Israel și dirijor rezident al Orchestrei Haydn de la Bolzano și Trento – Italia. La prima sa apariție pe scena Filarmonicii Moldova, tânărul pe atunci dirijor Cristian Mandeal a lăsat o impresie de neșters în conștiința și sensibilitatea interpreților și melomanilor deopotrivă, cu Patetica de Ceaikovski. Cu acel prilej, criticul muzical Liliana Gherman scria: „Ieșită cu totul din comun este însă forța dirijorală și interpretativă a acestui încă foarte tânăr muzician, evidențiată pe tot parcursul programului, dar izbucnind copleșitor în Simfonia Patetica. Cristian Mandeal știe ce vrea, face cu orchestra ce vrea (și ce frumos a cântat orchestra…), are un simț înnăscut al efectului sonor și psihologic, simte muzica cu fiecare fibră a ființei, este capabil de dezlănțuiri temperamentale electrizante, dar și de momente de tulburător lirism, pe fundalul unor variații dinamice de mare rafinament. Ar mai fi de subliniat în acest sens și vioiciunea ritmică, capacitatea de a stăpâni tempo-uri mari, fără pierderea sensului muzical.. toate aceste calități îl desemnează pe Cristian Mandeal ca pe o autentică valoare a generației tinere de interpreți români…” (Liliana Gherman, noiembrie 1981) „Pentru publicul ieșean, pot să vă ’smulg’ promisiunea că veți reveni ?

Cristian Mandeal Desigur, cine cunoaște cariera „ieșeană” a maestrului Cristian Mandeal (începută în noiembrie 1981) nu poate uita ciclurile Brahms și Beethoven susținute la Filarmonica Moldova în anii ’88-’89 de remarcabilul muzician – clujean pe atunci! Dedicația emoționantă înscrisă în Cartea de Aur cu acest prilej, mărturie a legăturii profunde dintre artist și muzicienii ieșeni se află în prezent pe zidurile clădirii Filarmonicii!

Concertul din 26 iunie a încheiat la superlativ stagiunea 2014-2015 a Filarmonicii ieșene. O Simfonie franckiană excelent închegată, în care efuziunile romantice au fost contrabalansate de construcția echilibrată, logică a discursului muzical – o orchestră maleabilă, reacționând prompt la gesturile sugestive, precise, inconfundabile ale maestrului. Toate acestea s-au constituit într-un eveniment ce a pus punct final unei stagiuni dense, solicitante pentru artiștii ieșeni.

Cristian Mandeal a fost mai mulți ani director general și dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, director artistic al Orchestrei Simfonice Euskadi – Spania, director artistic al Festivalului și Concursului Interna- țional George Enescu.

22

Cristian Mandeal: Știu eu ? Promisiunea e ușor de făcut ! Mai greu este de ținut ! Mi-e ușor să vă promit orice. În principiu, inima mea este aici. Mi-a făcut o foarte, foarte mare plăcere lucrul cu orchestra, și de data aceasta. Această căldură omenească pe care o cunosc de atâția ani am reîntâlnit-o și m-am simțit minunat în aceste câteva zile petrecute în orașul dumneavoastră. De altminteri, eu sunt un vechi și constant admirator al acestui oraș, pentru tradițiile pe care le are și pentru civilizația adâncă pe care o presupune acest loc.

Este un oraș în care te simți bine, în care nu ești agresat, în care există o bunăcuviință păstrată dintotdeauna și perpetuată până în zilele noastre, cu toate schimbările sociale masive care s-au petrecut în ultimul timp în societatea românească. Iașul a avut forța să respingă aspectele negative și să le perpetueze doar pe cele pozitive. Mi-a făcut plăcere să merg pe stradă, să privesc oamenii, să privesc vitrinele, să stau de vorbă cu cei de pe stradă… Mărturisesc încă o dată că mă simt foarte bine în acest mediu. Cu cel mai mare drag voi reveni când voi putea !” (fragment dintr-un interviu realizat de redactorul Dora Maria David, Radio Iași, vineri, 6 mai 2005)

Artiștii ieșeni îi păstrează o sinceră admirație. Iar muzicianul răspunde cu discreție și eleganță. De pildă, la concertul susținut de simfonicul ieșean la București, în 14 septembrie 2003 (în cadrul ediției a XVI-a a Festivalului G. Enescu) maestrul s-a aflat în sala de concerte a Societății Române de Radiodifuziune, apoi, după terminarea programului, a ținut să-i salute pe membrii orchestrei, rămânând împreună cu ei până la plecarea autocarelor din fața sălii. A fost nu doar un gest de adevărată gazdă, ci o dovadă de prețuire și de autentică colegialitate.

23

Actualitate

„O sală prea mică pentru un concert atât de mare!”

Turneul „Enescu Experience” la Iași, 10 mai 2015

Daniela Vlad

La 60 de ani de la moartea lui Enescu, omagiul remarcabil adus personalității și operei sale vine din partea unuia dintre cei mai străluciți violoniști ai generației sale, Alexandru Tomescu, alături de care se află încă din turneul trecut Eduard Kunz, pianistul pentru care partiturile enesciene s-au transformat în artă sonoră pură, vie și expresivă, de parcă ar fi cântat Enescu dintotdeauna.

Capricii (Paganini) 2011, Obsesii (Eugène Ysaÿe ) 2012, Pasiuni (Johann Sebastian Bach) 2013, In the Mood for Prokofiev 2014, Enescu Experience 2015 sau tot atâtea stadii ale experienței cu vioara Stradivarius, pe care Alexandru Tomescu a „îmblânzit-o” într-un mod atât de fermecător de când cântă pe ea, din 2007. După toate programele de turneu enumerate mai sus și multe alte concerte în țară și prin lume, a venit rândul, evident nu întâmplător, în 2015, repertoriului enescian – unul dintre cele mai dificile din punct de vedere stilistic din sec. XX. 10 Mai, zi cu semnificații nobile. Și chiar dacă nu e declarat, simțim că acest concert este exact ceea ce se potrivește cel mai bine pentru a marca Ziua regalității.

Intrăm în sala de concert, și ea profund legată de eveniment – minunata Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu din Iași. Urmăresc cum se umple treptat. În cazul lui Alexandru, de când cu spectacolele sincretice, până și Catedrala Catolică cea nouă a fost arhiplină. Așa că mă aștept la o mare aglomerație. Și nu greșesc deloc. Sunt mulți care stau în picioare sau așezați pe scările de la balcon. Și începe miracolul. În scenă intră doi tineri moderni, degajați (numai ei știu cum să ne facă să credem asta, când de fapt trebuie să fie total concentrați pe ceea ce urmează…). După aplauze, în loc să înceapă imediat să cânte, avem bucuria să ni se adreseze câteva cuvinte. Simple, concise și mai ales spuse din inimă, cu multă prietenie și bucurie în glas. Alexandru este, cum cred că se știe destul de bine, super exersat și într-ale comunicării scenice verbale.

Balada pentru vioară și pian ne fa ce să plo njă m dir ect în po ezia m u zicii enescien e. Am și u ita t de toate, inclusiv de programul elegant, din hârtie groasă, lucioasă, în alb-negru. O să-l vedem la pauză. Are ceva muzica de cameră enesciană (valabil și pentru cvartete, cvintet sau celelalte piese), atât de cald și de al nostru și este atât de intimă, nobilă și blândă și elevată. În același timp ardentă, intensă, dar și de o simplitate emoționantă… sonorități uimitoare, în stare să te farmece.

24

Ce mă nedumerește, deși în cazul lui Alexandru am ajuns să cred că totul este posibil, e că vom asculta Integrala lucrărilor pentru vioară și pian de George Enescu. Cum adică, integrala? Adică toate cele trei sonate, plus Sonata Torso, plus Impresii din copilărie, plus Impromptu concertant, plus piesele scurte, Hora Unirii, Aria și Scherzino, Andantino malinconico, Aubade, Légende, Tarantelle… descoperite în arhiva Muzeului Enescu și publicate în urmă cu zece ani de Sherban Lupu... ?

Urmează fantastica Sonată Torso. Alexandru ne spune despre ea. Despre influențele franceze, indicațiile în limba franceză. Despre privilegiul de a cuprinde, în cazul unei integrale, evoluția creatorului pe tot parcursul vieții sale. Despre faptul că e scrisă la 30 de ani, dar neterminată. Și face minunata comparație cu o statuie greacă, a cărei frumusețe strălucește în continuare, chiar dacă și-a pierdut brațele.

Sonata nr. 1 m ă su r pr inde. E exu ber a n tă, adolescentină. Cheia interpretării sale ne-o explică Alexandru: e scrisă cu imaginația înflăcărată a tânărului Enescu aflat la vârsta de 16 ani, inspirat probabil de frumoasele doamne, domnișoare sau prințese pe care le cunoscuse la Paris sau în țară.

Ascultăm Sonata a 3-a, op. 25, în caracter popular românesc. Totu l e flu id, în floa re, cizelat până la suflare, boare, gând. Nici o urmă de nesiguranță. Nici urmă de vreo stridență. Aici e stil! Artă! Sensibilitate, visare, durere, nostalgie. Nici unui singur sunet nu-i este sacrificată frumusețea, calitatea, rotunjimea. Cum au reușit, poate se mai întreabă cineva? Pentru că o poartă în ei ca pe propria lor stare de a fi. Și bineînțeles că m-am întrebat cum a reușit Eduard Kunz, un rus născut în Siberia, pe jumătate german crescut la Moscova și la Manchester, să-l înțeleagă atât de bine pe Enescu. Sigur, știm că are Premiul Enescu încă din 2007, știm că e căsătorit cu o româncă, știm că a fost alături de Alexandru și în turneul Stradivarius 2014 – In the mood for Prokofiev.

Dar aflu acum de la el că n-a fost nici la Liveni, nici la Tescani. Și că nu-i trebuie să fi citit ceva sau să fi ascultat lăutarii sau să se ducă undeva ca să înțeleagă ce a scris Enescu. Pentru că, spune el, nu trebuie decât să fii complet deschis la ceea ce e scris în partitură. Totul e acolo. Mai adaug doar că pentru așa ceva trebuie să dispui de un anumit fel de inteligență emoționalmuzicală de excepție.

Cât despre noi, cei din sală? Cred că nu trebuie să știi foarte multe despre Enescu sau despre muzica așa-zis clasică, ca să te lași purtat de magia acestor interpretări magistrale. Trebuie doar să închizi ochii și să-ți deschizi sufletul și urechile. Audiția va fi atunci un succes garantat. Te va 25

cuceri, așa cum s-a întâmplat la Iași în Aula BCU și cu siguranță pe tot parcursul turneului. Au fost minute lungi de aplauze sacadate, entuziaste, ale unor oameni încă uimiți, fericiți, recunoscători.

Alexandru Tomescu și Eduard Kunz au deschis o nouă etapă în înțelegerea muzicii pentru pian și vioară de Enescu. Poate că unii vor spune că exagerez. Dar mă refer și la puterea lor de a capta un public mereu mai larg. Să nu uităm de efortul imens de a purta cu ei un pian în tot turneul, pentru ca publicul să poată avea parte de un instrument pe măsură pentru vioara Stradivarius. Pentru o calitate impecabilă a sunetului, în orice loc s-ar afla. Alexandru mi-a povestit că Eduard este artist Yamaha și că firma a decis să-i ofere pianul pentru turneu. Este un Yamaha CFX, lucrat în întregime manual, în Europa mai există doar șapte instrumente de acest tip. Pianul vine direct de la Filarmonica din Berlin și, pentru România, echipa care îi însoțește pe artiști îi cuprinde și pe cei care împachetează și cară instrumentul. Există apoi un tehnician al pianului, venit special din Japonia, apoi cei care păzesc vioara și încă două inimoase doamne care vor realiza cu siguranță un documentar despre acest turneu de poveste.

Alexandru Tomescu: „Ar fi mai simplu dacă ar exista în fiecare oraș câte un pian ca acesta, dar în turneele precedente am fost puși de multe ori în situații neobișnuite, ca să fiu diplomat, și ne-am gândit să oferim publicului același standard de calitate oriunde ne-am afla”. Șerban Mereuță, director artistic al Filarmonicii Moldova și coleg de Cvartet Ad libitum : „Sigur, e viziunea lui Alexandru, așa cum îl știm, un tip dinamic, care se implică profund în tot ceea ce face, e un proiect pe care îl consider necesar obligatoriu și mă bucur mult că a poposit și la Iași, pentru publicul nostru, îl urmărim cu fiecare an ce trece mai cu atenție și cu mai multă curiozitate să vedem ce se mai întâmplă. Da, categoric că va veni și înregistrarea pe disc a acestui recital. Da, românii trebuie să aibă astfel de proiecte, păcat că a fost nevoie de 60 de ani după moartea lui Enescu pentru a se realiza în acest fel o integrală. Nu-i mai puțin adevărat că muzica lui Enescu este grea sub toate aspectele, în așa fel încât e greu de abordat. Trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna asta și e bine că e interpretată de un artist în maturitate; cred că la acest nivel trebuie făcute astfel de proiecte majore. Altfel mă tem că s-ar dilua intensitatea muzicii enesciene care iată, în seara asta ne-a subjugat pe toți”.

Veronica Rotar, profesor de vioară: „Ce m-a impresionat mai mult? În primul rând ideea de a promova lucrările pentru vioară și pian de Enescu este extraordinară. După aceea, m-a impresionat publicul, n-am știut că este atât de avid după muzica lui Enescu. Dacă publicul e destul de pregătit pentru această muzică? Într-o asemenea interpretare nu se pune problema că ești pregătit sau nu. Expresivitatea, sensibilitatea, inteligența muzicală, toate fac un corp comun ca să te facă să înțelegi această muzică și s-o iubești.

D.V.: Am descoperit un dramatism pe care nu l-am mai auzit niciodată atât de marcat în cazul repertoriului pen-

26

tru vioară și pian.

V.R.: Și dramatism și optimism, dacă ne gândim la Sonata I. Și poezia! Da… Parcă vedeai apusul de soare.

Da, nu se aseamănă cu alte interpretări, este mult mai expresivă și mai caldă, parcă se adresează mai mult sufletului.

D.V.: Și cu pianistul potrivit, chiar dacă e absolvent al Conservatorului Ceaikovski plus Northern College din Manchester!

V.R.: Nu știam nimic despre pianist, dar se potrivesc perfect. Da, și eu sunt fericită că trăiesc să aud un concert de o asemenea ținută. Chiar ne atinge la coarda sensibilă, națională. Ar fi bine să facă înregistrări și să le publice. Lumina aceasta specială pe care a sesizat-o Enescu și a pus-o în sunetele lui… am sesizat-o și la Sinaia, la Vila Luminiș, când am fost la Concursul Remember Enescu. Toată lumea cânta Enescu pe muntele acela, era o vibrație specială acolo… Și am fost șocată, mie nu mi-a spus nimeni despre așa ceva, am descoperit singură; toată zona aceea răsuna de Enescu și așa am sesizat corelația dintre muzica lui Enescu și lumina de acolo”.

Până astăzi putem asculta mai multe înregistrări ale sonatelor enesciene cu interpreți străini și prea puține cu români. E dificil să includ aici o discografie exhaustivă cu muzica enesciană pentru vioară și pian, dar câteva referințe merită notate. Astfel, ar trebui să începem din 1926, când frații Menuhin, Yehudi și sora sa Hephzibah, au învățat Sonata a 3-a în secret și i-au cântat-o compozitorului. Enescu însuși a înregistrat Sonata în 1943, cu Dinu Lipatti și mai târziu cu Céliny Chailley-Richez.

Yehudi și Hephzibah Menuhin au revenit cu o înregistrare peste 30 de ani (îi puteți asculta dintr-un concert din 1972, la Paris, pe youtube, o interpretare frumoasă, poetică, dar trebuie să recunoaștem că astăzi se cântă mult mai intens).

O minunată interpretare live a Sonatei a 3-a op. 25 este realizată de Christian Ferras și pianistul Pierre Barbizet, în 1962, publicată apoi la EMI Introuvables și la Mace Records, L.A. California. Despre Isaac Stern cu Alexander Zakin la pian, din 1967, s-a scris că e o interpretare „prea clasică”, a se citi prea puțin în caracter popular românesc, cum precizează Enescu. În 1981 apare la Electrecord și Sonata a 2-a, cu Varujan Cozighian și Valentin Gheorghiu (mărturisesc că nu am ascultat). Mai descopăr răsfoind pagini de internet că există un disc Electrecord în care Sonata nr. 1 e interpretată de Irina Staicu – pian și Avy Abramovici – vioară.

Nu pot să vă dau decât indicativul 0949, anul producerii nu apare pe disc, cum bine știți. În 1987 Mariana Sîrbu, vioară și Mihail Sîrbu, pian, sunt publicați la casa Dynamic.

Nu aș putea spune precis când și cum a evoluat interpretarea acestor lucrări spre versiunile recente, când a început să ni se pară totul mai rasat, mai subtil, deopotrivă sincer și inventiv. Probabil după 1990 acest proces este mai vizibil. Poate că e și un proces evolutiv psihologic în capetele noastre de ascultători, care intrăm mereu, cu fiecare audiție, mai în profunzimea acestei muzici.

Adelina și Justin Oprean apar în 1991, cu Sonatele a 2-a, a 3-a și Sonata Torso (la Hyperion). Tot în 1991 apare un album Enescu la casa Ondine, cu Péter Csaba, vioară - Arto Satukangas, pian. În 1999 este publicat la Electrecord dublul album cu Sherban Lupu și Valentin Gheorghiu, iar Clara Cernat și Thierry Huilet publică la casa La nuit transfigurée, în același an, Sonatele a 2-a, a 3-a, Impromptu Concertant și Sonata Torso. Mihaela Martin, vioară cu Roland Pöntinen, pian apar pe un CD Bis, în 2000, la Stockholm, este unul dintre albumele pe care nu le-am ascultat, cum nu am ascultat decât un fragment găsit pe net din seria apărută anul trecut la Naxos, cu Axel Strauss și Ilya Poletaev, mult lăudată, după mine de o frumusețe nobilă, o mare sensibilitate și acuratețe stilistică. Ultimii pe care îi voi menționa aici sunt violonistul Remus Azoiței și pianistul Eduard Stan, care au cântat o parte a integralei la Iași în 2007, iar albumul lor dublu George Enescu Complete Works for violin and piano a fost publicat în 2005, la Hänssler Classic. Cu siguranță, o discografie completă ar pune și mai mult la încercare mândria noastră națională…

Așa că noi, românii, ar trebui să avem ce arăta astăzi, nu ce s-a făcut acum 50, 25 sau chiar 10 ani în urmă. Festivalul Enescu îi încurajează pe străini să cânte Enescu, dar pe români cine îi încurajează, de nici la Concursul Enescu nu îndrăznesc să se înscrie!?... Sigur, asta e altă poveste…

Din fericire, îi avem pe Alexandru Tomescu și Eduard Kunz, care să ne cânte Enescu! Am ascultat aceste sonate într-o lumină mai sensibilă, mai intensă, mai dramatică, cu o arhitectură mai bine conturată, totul sunând mai viu.

Alexandru îmi spune că Integrala ar dura cam trei ore, cu tot cu Impresiile din copilărie și Sonata a 2-a, neascultate la Iași. Dar s-au gândit să cânte totul prin rotație, astfel încât de fiecare dată să apară o altă fațetă a lui Enescu, în fiecare recital. Așteptăm discul și, ca de obicei, sperăm să fie înregistrări live.

27

Actualitate

Pianul călător la Iași

Cristina Răducanu În 19 mai, în frumoasa Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, Pianistul Horia Mihail a oferit publicului ieșean iubitor de muzică de bună calitate o seară de neuitat, interpretând Carnavalul op. 9 de Robert Schumann, Sonata „Après une lecture de Dante” de Franz Liszt și Klavierstücke op. 118 de Johannes Brahms.

Fiind un obișnuit al scenei Filarmonicii din Iași, Horia Mihail a prezentat de curând publicului ieșean și binecunoscutul Concert pentru pian în la minor de Edvard Grieg (27 februarie).

Recitalul său din cadrul turneului Pianul călător 2015 ne-a făcut să ne lăsăm cuprinși de vraja romantismului muzical.

Tehnica sa pianistică desăvârșită, împreună cu măiestria interpretativă au dat viață unor nuanțe și culori sonore pline de finețe, sensibilitate, eleganță, lirism, rafinament, atingând cele mai înalte culmi ale dramatismului.

Alegând un program dificil din punct de vedere pianistic, dar și extrem de emoționant, cu un uriaș potențial expresiv, pianistul Horia Mihail ne-a purtat cu talent, simplitate și naturalețe pe aripile romantismului muzical, făcându-ne să uităm pentru câteva momente de cotidianul uneori anost și rece al timpurilor de astăzi.

Aplauzele entuziaste și de neoprit de la final l-au „obligat” cumva pe artist să ne mai încânte auzul cu un supliment – o Nocturnă de Chopin, interpretată într-o manieră de o frumusețe covârșitoare, ce în mod cert a convins pe toată lumea (dacă mai era nevoie) de posibilitățile expresive proprii, pe care numai un muzician de o valoare incontestabilă le poate poseda.

28

Actualitate

Majuscule în noua stagiune!

Carmen Chelaru Anca Ciobanu Cristina Ungureanu Festivalul Internațional George Enescu, ediția XXII-a 30 august - 20 septembrie 2015 Festivalul George Enescu continuă să se situeze în linia marilor evenimente artistice internaționale, fiind cel mai important eveniment cultural internațional organizat de România și cel mai puternic promotor al creației și valorilor marelui compozitor român, intrat în patrimoniul mondial, George Enescu.

Aproximativ 2.500 de artiști străini și 500 de artiști români vin la ediția din 2015 a Festivalului.

După 15 ani de discuții, organizatorii acestei ediții aduc, în premieră la București, Orchestra Filarmonicii din Berlin sub bagheta legendarului Sir Simon Rattle.

O orchestra americană de prestigiu vine și ea în premieră în Festival – San Francisco Symphony - care va interpreta și o lucrare de George Enescu. În total, douăzeci de concerte care includ lucrări de George Enescu vor fi susținute de mari orchestre ale lumii.

Programul ediției din 2015 se ridică la nivelul evenimentelor internaționale de acest gen, consolidând poziția României ca gazdă a unuia din cele mai importante festivaluri din lume, precum și statutul Festivalului ca cel mai important brand cultural al României. (sursa: Comunicat de presă - Festivalul George Enescu)

Un Septembrie fierbinte!

Luna septembrie vine anul acesta cu „roade muzicale” bogate. Într-o tradiție de mulți ani împământenită, Festivalul Enescu își extinde zona de cuprindere din București și în… provincii! Iar acolo unde valorile artistice locale sunt în același timp valori naționale și internaționale… cu atât mai bine pentru public!

Așa stând lucrurile, Septembrie Muzical Ieșean stă sub semnul general al lui Septembrie Enescian, cu atât mai mult cu cât e vorba anul acesta de evenimentul Enescu 60.

Melomanii noștri au așadar satisfacția de a-i reasculta pe artiștii ieșeni consacrați, cărora li se alătură și alte nume de prestigiu: Orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova, Cvartetele Voces și Ad libitum, violonistul Ștefan Tarara (laureatul de anul trecut al Concursului Enescu), pianistul Andrei Licareț, dirijorul Adrian Petrescu. Și, ca și cum n-ar fi fost destul, Corul academic al Filarmonicii revine în grădina Palas (19 septembrie), stagiunea de concerte începe în 25, cu două capodopere beethoveniene mult cântate și mult îndrăgite, în fine, asistăm la un „duel”, cu Gabriel Croitoru, Liviu Prunaru și Horia Mihail! Începutul de stagiune 2015-2016 aduce la pupitrul dirijoral un nume sonor în viața muzicală internațională – Martin Fischer-Dieskau.

Născut la Berlin în 1954, Martin Fischer-Dieskau este fiul celebrului bariton Dietrich Fischer Dieskau si al violoncelistei Irmgard Poppen. Fratele său mai mare, Mathias, este un renumit scenograf iar fratele mai mic, Manuel, este violoncelist. Astăzi dirijor de mare reputație în întreaga lume, Martin Fischer-Dieskau mărturisește că a simțit pentru prima oară dorința de a conduce o orchestră atunci când, împreună cu fratele său mai mare, a participat, la Deutsche Oper Berlin, la o repetiție cu opera Don Giovanni de Mozart, în care cânta și tatăl său. Într-un interviu acordat în 2010 Michaelei Preiner la Strassbourg mai aflăm că „în casa părintească am cunoscut profund muzica romantismului german dar și creația marelui Wolfgang Amadeus Mozart și opera italiană”. Presa internațională semnalează relația de rudenie dintre cei doi mari artiști. Desigur, fiul este mereu comparat cu tatăl său dar astăzi aceeași presă internațională recunoaște, alături de cronicarul din Le Monde că „meritul succesului (concertului n.n.) revine în mare parte autenticului talent al dirijorului care face cinste tatălui său, ilustrul bariton german Dietrich Fischer-Dieskau“. (sursa: Radio România Cultural) 29

Majuscule în noua stagiune Stagiunea a 74-a a Filarmonicii va fi marcată de evenimente aniversare și comemorative, într e car e Enescu 60–135, Béla Bartók 70, Mozart 260, Sergiu Celibidache 20, Ion Baciu 20–85, Shakespeare 400, Sibelius 150, Fauré 150.

Tânărul violoncelist Andrei Ioniță, proaspăt laureat la celebrul Concurs Internațional Piotr Ilici Ceaikovski va concerta la Iași în luna mai 2016. Nu este pentru prima dată când Andrei apare pe scena Filarmonicii Moldova – în 25 octombrie 2011, pe când avea 17 ani, a interpretat Haydn în re major, într-un concert cu tineri soliști, dirijat de maestrul Ilarion Ionescu-Galați. Ascensiunea internațională a tânărului virtuoz este astăzi spectaculoasă în urma premiului obținut.

Spicuim fragmente din comunicatul de presă transmis de HotNews:

Concursul Internațional Piotr Ilici Ceaikovski – al cărui director este Valery Gheorghiev, dirijorul principal al London Symphony Orchestra – se desfășoară la fiecare patru ani la Moscova și este deschis pianiștilor, violoniștilor și violonceliștilor până în 30 de ani. Andrei Ioniță este primul român care câștigă aceasta competiție.

Aici ne permitem o corecție: violonistul Ștefan Ruha a fost laureat cu premiul al III-lea la prestigiosul concurs de la Moscova, în 1957!

E-adevărat, Ștefan Ruha este considerat violonist maghiar din România (sic!). Așadar, Andrei e primul român care câștigă Premiul I la această competiție; sa u p r im u l violoncelist r omân care câștigă aceasta competiție!

Andrei Ioniță (Foto: Facebook)

Andrei Ionuț Ioniță a absolvit Colegiul Național Sf. Sava din București și a studiat la Universitatea de Arte din Berlin.

El cântă pe un violoncel Giovanni Battista Rogeri din 1671, donat de German Foundation for Musical Life.

După o selecție preliminară, în Concursul Ceaikovski intră 25 de instrumentiști la categoriile vioară și violoncel și 30 de pianiști, care sunt invitați la audiții la Moscova și Skt. Petersburg. După două etape sunt aleși șase finaliști. În prima etapă, concurenții trebuie să susțină un recital de cel puțin 40 de minute, în al cărui repertoriu, în acest an, au fost lucrări de Bach, Ceaikovski și Piatti. Etapa a doua include obligatoriu o sonată de Beethoven, Schubert sau Brahms și un concert de Haydn. În etapa finală, cei șase concurenți rămași cântă Ceaikovski și un concert la alegere.

Juriul este format din artiști prestigioși din întreaga lume. (sursa: HotNews.ro, 2 iulie 2015) La Iași, în această stagiune, Andrei va interpreta Concertul de Dvořák.

Tot în stagiunea 2015-2016, Filarmonica ieșeană îi va avea ca oaspeți pe trei dintre laureații ultimelor ediții la secțiunea de muzică clasică a Concursului Jeunesses Musicales: Kah Chun Wong (Singapor e) – Premiul I (2013), Yang Jiao (Chin a) - Premiul al II-lea (2014), Sander Teepen (Olan da) - Mențiune și Premiul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu (2014).

Tânărul dirijor Kah Chun Wong este deja o confirmare în lumea artistică internațională. La vârsta de numai 27 de ani, a fost numit director artistic al Ansamblului Asiatic de Muzică Contemporană și a devenit dirijor asistent al Orchestrei Chineze din Singapore. Dirijează în Belgia, Polonia, Rusia, în Mexic, Ungaria și în Germania, în Croația, Elveția și în Taiwan, inclusiv Philharmonia din Londra și Orchestra de Cameră din Skt. Petersburg. Și-a continuat studiile muzicale la Berlin, în cadrul Academiei Hanns Eisler. A urmat cursuri de interpretare conduse de personalități ale vieții muzicale actuale, dirijori și pedagogi precum Bernard Haitink, Kurt Masur, Jorma Panula, Esa-Pekka Salonen.

30

Născut la 12 aprilie 1981, în Deurne (Olanda) Sander Teepen a studiat oboiul și dirijatul în țara natală, la Brabants Conservatorium. A urmat cursuri masterale conduse de Otto Tausk - asistentul maestrului Valery Gheorghiev (2010), Ilona Meskó (2012) și Jorma Panula (2013). Sander Teepen este laureat cu Premiul I și II la Concursul Orchestrei simfonice MAV din Budapesta (2012, 2013) și câștigător al Premiului Special al Juriului la Concursul Blue Danube International Opera de la Viena (2013). Urmare a acestor importante distincții, în 2014 a fost invitat să dirijeze timp de o lună, la Teatrul de Operă din Ostrava (Cehia).

Yang Jiao a absolvit Conservatorul Central de Muzică din Beijing, urmând în prezent cursuri masterale în dirijat orchestral la Yale School of Music din New Haven (Connecticut, SUA), cu maestrul Shinik Hahm.

După câștigarea premiului III la Concursul Național de Dirijat Shenzhen din China, în 2006, Yang Jiao a fost dirijor permanent invitat al Festivalul Beijing Modern Music. Un an mai târziu a avut ocazia să dirijeze London Symphony Orchestra, în cadrul unui curs de interpretare condus de Daniel Harding. În paralel cu studiile dirijorale, Yang Jiao se preocupă de cariera solistică, participând în calitate de pianist, la concursuri de interpretare sau colaborând cu diverse ansambluri camerale.

Jeunesses Musicales International constitu ie cea m a i a m p lă or g a niza ție m u zica lă non profit pentru tineret din lume, fondată la Bruxelles (Belgia), în 1945. Principalul scop al organizației este acela de a permite tinerilor să se dezvolte și să se exprime fără îngrădiri, prin intermediul muzicii. Într-o mare varietate de activități, JMI a stabilit patru zone prioritare: Tineri Muzicieni, Tineri Melomani, Tineri Manageri și Orchestre & Alte ansambluri de Tineret.

JMI include o rețea mondială, cu sedii principale în 45 de țări și organizații afiliate în alte 35, care acordă șanse de afirmare celor mai talentați tineri muzicieni. Organizațiile JMI – având 230 de membri și mai mult de 2200 de voluntari – supervizează anual peste cinci milioane de tineri între 13–30 de ani, în aprox. 36.000 de manifestări din toate stilurile muzicale, cu evenimente ce au loc în peste 2000 de orașe și coordonează numeroase schimburi culturale internaționale.

Sediul Jeunesses Musicales din România a fost creat în anul 2003, a devenit membru deplin în 2009, sub numele de Elite Art Club UNESCO și include, între altele, secțiuni de muzică clasică, jazz și pop. (sursa: www.jmi.net)

31

Actualitate

Artiști ieșeni în Festivalul Internațional „George Enescu” 2015

Anca Ciobanu

Anca Ciobanu, secretar muzical la Filarmonica ieșeană de peste un deceniu și jumătate, a avut anul acesta șansa de a participa „dinăuntru” la derularea Festivalului Internațional George Enescu. A folosit cu prisosință această șansă, petrecând astfel o lună de lucru intens în capitală, ca angajat temporar al agenției Artexim, dar și de maximă concentrare a celor mai proeminente valori muzical-artistice ale lumii.

La întoarcere a început să-și pună ordine în mulțimea impresiilor puternice cu care a venit încărcată și iată o primă relatare.

După căderea cortinei finale a Festivalului Enescu, ediția a XXII-a, se trag concluzii. „Festivalul Enescu a ajuns la maturitate. O maturitate frumoasă, rotundă, fără compromisuri majore, orientată spre valorificarea muzicii enesciene” spunea muzicologul și criticul muzical Oltea Șerban-Părău, într-un articol dedicat Festivalului. „A căuta vicii acestei construcții costisitoare, dar remarcabile este un efort nesănătos. (...) Festivalul Enescu este singura soluție pentru a atrage atenția într-o epocă în care nimeni nu mai are timp să analizeze în profunzime nimic și, respectiv, să nuanțeze, asupra faptului că în România, există o viață muzicală constantă și de nivel.” [1] Am trăit un septembrie văratec, muzical, în plină fervoare. Gândindu-mă la serile magice de festival retrăiesc emoția cu care mă îndreptam în fiecare seară către sala de concert, iar toată tensiunea acumulată în timpul zilei (de a organiza totul astfel încât nimic să nu mă împiedice să ajung, să savurez cât mai multă muzică bună) dispărea imediat ce mă aflam ca simplu spectator la reprezentațiile zilnice din Festival. Îmi doresc să pot transpune în cuvinte atingerea unui moment, vibrația unei săli de concert, impresiile puternice pe care mi le-au lăsat anumiți artiști, bucuriile, trăirile inspirate, întâmplările zilnice. Concerte după concerte, noi versiuni interpretative, cu lucrări în primă audiție mondială sau mai puțin interpretate la noi. Toate concertele cu ansambluri de prestigiu au fost minunate și au atras elogiile publicului și ale criticii de specialitate.

Cum era de așteptat, publicul a preferat lucrările simfonice ample și prezența marilor ansambluri, pentru spectaculozitatea și plusul de accesibilitate. Am ascultat, admirat și îndelung aplaudat Filarmonica din Israel (1 septembrie), Berliner Philharmoniker (3 septembrie), Orchestra Capelei de Stat din Dresda (4 septembrie), Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Ion Marin, avându-i ca soliști pe frații Capuçon (9 septembrie), Filarmonica din Viena (16 septembrie), Concertgebouw (19 și 20 septembrie) și mulți alți artiști.

Am apreciat de asemenea programele și calitatea muzicii de cameră, piatra de încercare a oricărui interpret instrumentist. Am asistat astfel la recitalurile pianiștilor 32

Fazil Say, Murray Perahia, Elisabeth Leonskaja, Piotr Anderszewski sau ale orchestrelor de cameră din Paris, Bremer, Berlin, Basel, Monte Carlo, Mozarteum Salzburg, Scottish Ensemble sau Mutter Virtuosi – artiști ce au oferit momente de mare virtuozitate și intensitate artistică.

Am urmărit de asemenea prezența artiștilor români – cei mai mulți dintre ei fiind chiar muzicienii noștri de elită (Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Ion Marin, Alexandru Tomescu, Dan Grigore) sau ansamblurile noastre reprezentative (Cvartetele Voces și Ad libitum, Orchestra și Corul Filarmonicii din București sau Orchestra Radio).

Cvartetul de coarde în Festivalul Enescu 2015 Între ansamblurile camerale, fără îndoială cvartetul de coarde se situează printre preferințele publicului, nu numai cel românesc, nu numai cel din Festivalul Enescu.

Cvartetul Belcea de la Londra a evoluat pe scena Ateneului Român, pe 1 septembrie, de la ora 17.00. Celor patru artiști – Corina Belcea, Axel Schachel, Krzysztof Chorzelski, Antoine Lederlin – li s-a alăturat violoncelistul Valentin Erben, iar programul a cuprins: Beethoven – Cvartetul nr. 14 op. 131 în do diez minor și Schubert – Cvintetul cu două violoncele, op. 163.

Cvartetul Aoede, com p us din violon iștii Soph ie Jaffé și Emir Abeshi, alături de Aida-Carmen Soanea la violă și de violoncelistul Romain Garioud, în 13 septembrie – Sala mică a Palatului. Repertoriul a cuprins: Andante festivo de Sibelius, Cvartetul nr. 4 de Șostakovici și Cvintetul cu pian op. 29 de Enescu. Invitat pianistul Alfredo Perl.

Cvartetul Gaudeamus de la Brașov a susținut un concert cameral în Seria Repere ale muzicii contemporane românești, în 18 septembrie cu: Wilhelm Berger – Cvartetul nr. 6, Ulpiu Vlad – Sonorități și anemone I și Vasile Herman – Cvartetul nr. 2 „Refrene”.

Cvartetul Michelangelo, cu : M ihaela Mar tin, Daniel Austrich, Nobuko Imai, Frans Helmerson – în 20 septembrie, la Ateneu, având în repertoriu: Bartók –

Cvartetul nr. 1 op.7, Șostakovici – Cvartetul nr.

3 în fa major op. 73 și Dvořák – Cvartetul American op. 96.

Merită pomenit și scurtul moment al Cvartetului Solartis, de la Ateneu , din 3 septem br ie, prezentat în seria Recitaluri și concerte camerale, alături de Filarmonica George Enescu, cu lucrarea dirijorului-compozitor Peter Ruzicka, Clouds. Tânărul Cvartet Solartis a fost fondat în anul 2012 și este alcătuit din studenți și absolvenți ai Universității Naționale de Muzică din București: Sabin Penea, Ana Maria Marian, Laura Zecheru și Andrei Nițescu.

Nu în ultimul rând, artiștii ieșeni Voces – cel mai longeviv cvartet de coarde românesc: Bujor Prelipcean, Vlad Hrubaru, Constantin Stanciu și Dan Prelipcean, cărora li s-a alăturat tânărul pianist Andrei Licareț – ce au concertat în 10 septembrie, la Ateneu, cu un program Schumann și Brahms.

Sau Cvartetul Ad Libitum și remarcabila pianistă (plecată tot de la Iași) Alexandra Dăriescu, în 19 septembrie, la Sala mică a Palatului, cu Ravel, Bartók și Elgar.

Cvartetul Voces și pianistul Andrei Licareț, în Sala Ateneului Român, 10 septembrie 2015

Notate „la cald“, impresiile au o altă pondere decât cele reluate după o zi, după două sau chiar săptămâni. Cu toate acestea, îmi aduc foarte bine aminte concertul de la miezul nopții de joi 10 septembrie, de la Ateneul Român. Am ascultat atunci Cvartetul Voces, care a depășit 40 de ani de carieră artistică. Sala minunată a Ateneului a pus în valoare sunetul frumos, omogen, cerebral, specific acestui ansamblu binecunoscut și îndrăgit de ieșeni... – un sunet pe care lam resimțit profund (asemeni lui Marcel Proust și a sa madelaine), ca și cum m-aș fi întors acasă, la Iași. Programul ales a delectat o sală de melomani, adevărați iubitori ai muzicii de cameră: Cvintetele cu pian ale lui Schumann (mi bemol major, op. 44) și Brahms (fa minor, op. 34), interpretate natural, firesc, rafinat. „Întâlnirile cu Voces generează un fel de pace care se instalează în suflet” scria Corina Bura în Jurnalul de Festival, luni 14 septembrie. „S-a realizat asocierea extrem de reușită a unui cvartet, ajuns la mare maturitate artistică, Voces, cu elanul, vigoarea și entuziasmul unui excelent pianist de talia lui Andrei Licareț. Membrii cvartetului au cultivat de-a lungul deceniilor de activitate concertistică o sonoritate catifelată, mai învăluită, fiind adepții unor interpretări de profunzime, mai rezervate ca dinamică, însă extrem de colorate, iar acum bravura pianului a capacitat și ridicat intensitatea sonoră a coardelor. (...) Interpreții s-au dezlănțuit în forță, cu pasiune, subliniind opulența temelor, augmentată prin complexitatea ritmică. Intervențiile fiecărui interpret s-au individualizat printr-o intensă participare afectivă, într-un discurs plin de patos și ardoare evidențiind tensiunea specific brahmsiană, mișcările armonice îndrăznețe și caracterul inconfundabilului fa minor...” (Corina Bura, Publicul a fost epuizat emoțional, în Jurnal de Festival, 14 septembrie).

Într-o altă zi, sâmbătă 19 septembrie, public numeros se îndrepta dis-de-dimineață către Sala Mică a Palatului, unde urma concertul Cvartetului Ad libitum, de altfel prima lor apariție în prestigiosul Festival, având-o invitată pe Alexandra Dăriescu, cea dintâi pianistă de origine română care a concertat în celebra sală londoneză Royal Albert Hall.[2] A fost un concert de excepție, susținut în cadrul seriei Enescu și contemporanii săi. Lucrările interpretate în partea I – Cvartetele de Ravel și Bartók (Nr. 6) – au fost elaborate până la cel mai mic detaliu, având expresia și mijloacele tehnice potrivite repertoriului ales.

Cu două zile înaintea concertului Ad libitum, violonistul Alexandru Tomescu avusese un alt concert în cadrul Festivalului George Enescu, cel de la Sala Palatului, alături de Orchestra Filarmonică Regală din Liverpool și dirijorul rus Vasily Petrenko. Tânărul violonist afirma: „Mă bucur să pot cânta alături de noii mei colegi din Cvartetul Ad libitum, spun asta pentru că m-am alăturat lor abia din 2011. Cvartetul în sine are o istorie de peste un sfert de veac, 27 de ani mai precis. Este prima apariție a lui în cadrul Festivalului și mă bucur că avem ocazia să prezentăm publicului un program semnificativ și consistent din punct de vedere muzical. Am ales de comun acord cu organizatorii să includem un Cvartet de Béla Bartók, o lucrare absolut superbă. Poate, de multe ori, când zici Béla Bartók, îți imaginezi cine știe ce accidente sonore. Totuși, e o muzică ce pare că vine din alte lumi. Are o melancolie care revine la fiecare parte a Cvartetului și e dublată de multe momente ironice. Sunt un mare iubitor al muzicii acestui compozitor.” [3] 33

Cvartetul Ad libitum și pianista Alexandra Dăriescu, în Sala Mică a Palatului, 19 septembrie 2015

O splendidă lucrare camerală interpretată impecabil de muzicienii ieșeni a fost Cvintetul cu pian de Elgar, lucrare ce a încununat acest superb concert. Pianista Alexandra Dăriescu, cea care s-a alăturat Cvartetului Ad libitum în această seară, a declarat la finalul concertului și înaintea lansării celui de-al treilea CD al său[4]: „Sunt foarte recunoscătoare Festivalului George Enescu că m-a invitat din nou. Prima dată am fost cu Concertul de Grieg, cu Filarmonica Regală și acum în muzică de cameră. Mă bucur extrem de mult să fiu aici cu Alexandru Tomescu și cu Cvartetul Ad libitum, de acasă, din Iași. A fost un public extraordinar. S-a ridicat toată sala în picioare! Am înțeles că acest Cvintet de Elgar a fost în primă audiție în România, așa că mă bucur tare mult că am adus ceva din Londra, aici.”[5] La lansarea discului Alexandrei Dăriescu, după recitalul susținut cu Ad libitum la Sala Mică a Palatului, Marius Costantinescu, redactorul și realizatorul TV al Agendei Festivalului Internațional George Enescu comenta: „Atunci, Alexandra se prezenta pentru prima dată în fața publicului din România la un asemenea nivel, în compania Filarmonicii Regale din Londra, dirijate de Andrew Litton. Mă bucur că, de atunci,

drumul ei prin industria muzicală britanică a avut borne sigure și edificatoare. Mă bucur și că a devenit o constantă a Festivalului Enescu.” [6] Prezența muzicienilor ieșeni a fost extrem de valoroasă în Festivalul Enescu din acest an, fiind un mijloc de a atrage atenția și de a evidenția Iașul o dată în plus pe harta muzicală internațională.

La o săptămână de la închiderea Festivalului viața a reintrat în matca ei, ne întoarcem la existența de zi cu zi, cu bune și mai puțin bune. Grupurile de melomani ce „alergau” între Ateneu și Sala Palatului vor strânge din nou rândurile peste doi ani… În acest festival am fost privilegiată. Am făcut sa fiu parte din stafful organizatorilor și am putut astfel participa la orice concert mi-a dorit mintea și sufletul. Spre marea mea bucurie am fost adoptată cu simpatie și toate barierele s-au topit, iar atmosfera a fost una caldă, prietenoasă, plăcută.

Se anunță un 2017 cu totul și cu totul special, astfel încât... voi reveni.

28 septembrie 2015

34

Note: [1]http://www.observatorcultural.ro/Festivalul-Enescu-un-

refugiu-pentru-Romania*articleID_32428articles_details.html [2] Alexandra Dăriescu s-a născut în România, a studiat la Iași, la Școala Pocklington și la Colegiul de Muzică Royal Northern din Marea Britanie. A absolvit în anul 2008 cu Medalia de Aur, cea mai mare distincție oferită de Colegiu.

[3] http://festivalenescu.ro/interviu-alexandrutomescu-violonist-festivalul-george-enescu-nu-maidepinde-organic-de-o-singura-persoana/ [4] Noul compact disc al pianistei Alexandru Dăriescu curpinde Integrala Preludiilor pentru pian de Șostakovici și Szymanovski.

[5] http://www.romania-muzical.ro/enescu/2015/ articol/opinii-despre-concertele-din-19-septembrie2015-de-la-sala-palatului-si-ateneulroman/1360241/3181/2 [6] http://agenda.liternet.ro/articol/20223/MariusConstantinescu/Jurnal-de-meloman-grabit-si-

File de album

Corul filarmonic ieșean în ecuația trecut + prezent = viitor!

Carmen Chelaru

Concert cu Missa în si minor de Bach, în Sala Teatrului Național, 23 ianuarie 2015.

Filarmonica este adesea asemuită cu o familie – în cazul nostru: Orchestra simfonică, Corul academic și Cvartetul Ad libitum. La fel cu odraslele unei familii obișnuite, și acestea au vârste diferite. Cea mai ’în vârstă’ este Orchestra – s-a născut odată cu Filarmonica, în 1942. Următorul a apărut Corul, în 1953; mezinul este Ad libitum, devenit membru al familiei la 1 aprilie 2008, dar activând deja de douăzeci de ani [1]– o ’adopție’ târzie, carevasăzică! [2] Fiind ’prima născută’, Orchestra are prin tradiție poziție primordială, autoritară chiar. Istoria simfonicului ieșean îndreptățește în bună măsură aplombul, mândria, orgoliul chiar, pe care fiecare instrumentist, mai vechi sau mai nou venit și le însușește în cel mai scurt timp după ce se alătură prestigiosului ansamblu. Este vorba aici despre o istorie presărată cu glorii incontestabile – implicarea marelui George Enescu (fie și numai în concertul inaugural de acum 73 de ani!), Orchestra-Super făurită de Ion Baciu,

concerte memorabile în locuri memorabile – Europa, SUA, Asia –, intersectări cu mari artiști – Elenescu, Voicu, Ruha, Gheorghiev, Bergel etc. etc. Corul – membru sexagenar al familiei – constituie de fapt ținta scrierii de față.

Ca și Orchestra, Corul a apărut ca o necesitate. Fără un ’instrument’ vocal de o asemenea factură, o mare și importantă parte a repertoriului filarmonic rămânea inaccesibilă. Spre deosebire însă de Orchestră, a cărei fondare a fost consemnată și consfințită oficial prin Decret-Lege, în plin război, Corul a luat ființă ’prin ușa din dos’ ca să spunem așa!

Doi muzicieni de inițiativă – profesorul George Pascu și compozitorul Achim Stoia (cel din urmă directorul Filarmonicii) au dat dovadă de o istorică prezență de spirit și curaj, sesizând și profitând de momentul favorabil și anume oftatul de ușurare și de speranță al întreg ’lagărului’ esteuropean, prilejuit de moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, în 1953.

Pentru a nu crea prea multă vâlvă în jurul intențiilor reale – înființarea unui cor academic – și prin aceasta pentru a nu risca moartea prematură a ideii, cei doi muzicieni au cerut autorităților responsabile suplimentarea numărului de angajați ai Filarmonicii, fără să menționeze explicit constituirea noului ansamblu artistic. Așa se face că, încă de la început, Corul academic a pornit ca o cenușăreasă, fără un act explicit și oficial de fondare, cu membri angajați în mod Repetiție cu Missa de Bach succesiv și cu destui participanți voluntari – toți animați de entuziasmul începuturilor. Momentul oficializării ansamblului poate fi considerat ’botezul’ din iarna anului 1953, când, împlinindu-se o jumătate de veac de la moartea lui Gavriil Musicescu (reformator la rândul său, al Corului Mitropolitan din Iași), Corul Filarmonicii a primit numele muzicianului. A urmat adevărata inaugurare, cea scenică: prima audiție integrală la Iași a Simfoniei a Noua de Beethoven, în iunie 1954! [3] Istoria ulterioară a constituit o continuă zbatere între intenții și realitate. Chiar dacă neexprimată vreodată deschis, exista opinia – care, desigur, nu era însușită de artiștii corului – că acest ansamblu a fost creat cu intenția de a com35

pleta un repertoriu, prin urmare trebuie să se obișnuiască cu postura de subordonat al orchestrei. Dacă doreau să mai facă și altceva în afară de repertoriul vocal-simfonic, aceasta trebuia să țină seama de prioritățile impuse prin conlucrarea cu orchestra. Piesele pentru cor (soliști) și orchestră ofereau spectaculozitate, inedit, se bucurau de preferințele tuturor, interpreți și public deopotrivă, prin urmare trebuiau tratate cu atenție deosebită.

Se impune aici o scurtă paranteză. Existența corurilor academice, a ansamblurilor de cântăreți profesioniști – înțelegând prin aceasta formații cu activitate permanentă, finanțate de stat, aflate în cele mai multe cazuri în structura instituțiilor de spectacol, ai căror membri au studii muzicale și trăiesc din activitatea artistică – constituie un fenomen cu precădere esteuropean. În occident, chiar și instituții de prestigiu mondial – cum e, de pildă Filarmonica din

Concert cu muzică religioasă în Catedrala Catolică din Iași, 19 decembrie 2014

Viena – colaborează ocazional sau permanent cu ansambluri corale de amatori! Amatorismul însă are aici o cu totul altă accepțiune, într-un spațiu cultural în care educația muzicală are o tradiție centenară și începe în familie, din primii ani de viață! Continuând același exemplu, celebra instituție muzicală vieneză are drept principal colaborator în repertoriul vocal-simfonic ansamblul numit Wiener Singverein [4], fondat în anul 1858. În prezentarea acestui ansamblu se precizează: „Membrii săi nu trăiesc din cânt, dar în multe privințe trăiesc pentru cânt. Când participă la repetiții sau concerte, în sediul Musikverein din Kalrsplatz Viena, ei nu vin la serviciu, dimpotrivă, își părăsesc temporar principalele ocupații – birou, cabinet medical sau de avocatură, sala de clasă… Ceea ce-i unește este pasiunea pentru cânt. De fiecare dată ei probează capacitatea de adaptare la schimbare. De peste 150 de ani, Wiener Singverein reprezintă dovada vie că amatorii pot interpreta muzică la cel mai înalt nivel. De-a lungul anilor, Corul Societății Prietenilor Muzicii din Viena (Wiener Singverein) se numără printre cele mai valoroase ansambluri de acest fel din lume.” Închidem aici paranteza, cu precizarea că, din repertoriul menționat în pagina de internet a ansamblului vienez reiese abordarea exclusivă a genului vocal-simfonic!

Revenim la Corul academic Gavriil Musicescu, rezultat – cum spuneam mai sus – al unei abile și fericite inițiative.

Curând după înființarea sa în 1953 s-a produs inevitabilul. Aparenta relaxare ideologică a dispărut și mereu mai mult a fost impusă cultura de mase. Cine putea susține mai adecvat această ’directivă’ decât corul, cu imnuri și ode închinate mai întâi patriei și partidului, apoi celui mai iubit fiu… ! E-adevărat, a participat și orchestra la numeroase asemenea osanale, dar corul oferea un mod de exprimare artistică mult mai accesibil pentru ideologi și culturnici – corul avea… cuvântul!

Așa se face că decenii la rând, corul și muzica corală s-au confundat tot mai mult cu acel ’paravan’ ce apăra adevărata artă profesionistă și pe slujitorii ei de amestecuri, schimbări ori chiar desființări brutale. Această postură a ridicat și mai multe obstacole în relația dintre arta corală autentică și potențialul ei public! Și au venit anii ’90, care au găsit un Cor filarmonic decimat[5], îmbătrânit, cu un repertoriu limitat de cenzură și de alte împrejurări nefavorabile, dar dornic de neîntârziată reanimare…

Concert cu muzică ortodoxă în Biserica Sfântul Nectarie din Iași, 21 mai 2015

A fost angajat un dirijor tânăr, cu studii la Conservatorul din București, cu experiență și dorință de reformare, dirijorul Doru Morariu, aflat și astăzi la cârma ansamblului. În consecință, în următorul deceniu, Corul academic Gavriil Musicescu a crescut continuu, numeric, valoric

și repertorial. Au început turneele în străinătate, înregistrările, continua atragere de studenți și tineri absolvenți ai Conservatorului George Enescu (devenit Universitatea de Arte). Totuși, lupta cu prejudecățile, cu inerția publicului (și nu numai a publicului!) a rămas la fel de prezentă. Vechile îngrădiri repertoriale au fost înlocuite cu altele noi – e drept, mult mai relaxate decât în trecut.[6] Eforturile de descoperire, însușire și adaptare la preferințele auditorilor de cât mai diferite categorii rămân de multe ori fără ecou. Între cele trei genuri muzicale pe care le oferă îndeobște Filarmonica publicului său – simfonic, vocal-simfonic și coral – al treilea continuă să rămână și ultimul în preferințe!

A revenit totodată tendința de a apela la prezența corului în situații ocazionale, cu caracter festiv (uneori chiar festivist!). Din păcate, nu întotdeauna asemenea evenimente au darul de a înlătura barierele dintre artiști și public – une36

ori efectul e chiar invers! Un exemplu de asemenea eveniment (de fapt n-a fost un veritabil eveniment!) a avut loc în 17 decembrie 2013, când, la solicitarea consiliului județean, o parte din membrii Corului Filarmonicii au trebuit să cânte colinde, timp de aproximativ jumătate de oră, pe treptele Casei Patrate, la o oră a după-amiezii când se lăsase deja întunericul, în postura unor colindători anonimi, fără un cadru formal, fără lumini, fără ca trecătorii să știe că e vorba de unul din cele mai prestigioase ansambluri corale filarmonice românești, în sensul originar al cuvântului (philein = a iubi, harmonia = armonie, l.gr.)…!?

Concert de Crăciun în Palas Mall, 17 decembrie 2014

Urmărind stagiunea care tocmai s-a încheiat, constatăm că totuși Corul Filarmonicii a susținut mai multe concerte a cappella, decât împreună cu orchestra. În această privință, dirijorul Doru Morariu caută să adapteze permanent nu numai repertoriul, ci și tipul de spectacol. Prin

Missa Solemnă de Rossini, Sala Colegiului Național de Artă, 26 februarie 2015

forța împrejurărilor, un ansamblu de cântăreți este mai mobil, mai adaptabil decât o orchestră – unui cor îi este necesar în linii mari un spațiu adecvat și… cam atât!

Concertele din stagiunea 2014-2015, ale Corului academic al Filarmonicii ieșene ilustrează o varietate stilistică și repertorială care ni se pare firească – deopotrivă în perspectiva trecutului și a prezentului: de la marea Missa în si minor de Bach (23 ianuarie) – partitură de mare dificultate tehnică și expresivă –, la cunoscutele pagini vocal-simfonice beethoveniene, Fantezia și Oda Bucuriei (23 septembrie la Chișinău și 26 sept. La Iași); d e la Req uie m ul Germ an d e B r ahm s (28 noiembrie), la Mica M issa S o lem n ă d e Rossin i (26 februarie); d e la R ăspunsurile Litu rgh iei (3 mai), la Ave Maria (19 decembrie) și mai departe la musical (13 septembrie); de la prelucrări folclorice (17 decembrie) la coruri din opere (28 august la B ălți, 30 august la Iași) ș.a.m .d .

Ce perspective sunt? Dificil de riscat un răspuns tranșant!

Ceea ce este însă dincolo de orice îndoială reprezintă constatarea că un bun cultural odată creat – cu eforturi și riscuri nemăsurabile – nu trebuie pierdut ori abandonat! Stau mărturie, între altele, cele câteva edificii istorice ieșene demolate – Casa Xenopol (str. Vasile Conta nr. 9) ori locuința savantului Petru Culianu (str. Sf. Atanasie nr. 13), de pildă! – și mai numeroasele

clădiri de valoare similară aflate în proces de autodemolare – între care Casa Ghica din strada G. Musicescu și nu în ultimul rând clădirea Filarmonicii din str. Cuza Vodă nr. 29!

Note și trimiteri [1] După cum se știe, Cvartetul de coarde Ad libitum a fost fondat în anul 1988, membrii săi fiind încă studenți ai Conservatorului George Enescu din Iași.

[2] Cei patru artiști erau deja membri ai orchestrei încă din anii 1990 (Bogdan Bișoc), 1991 (Adrian Berescu și Filip Papa) și 1994 (Șerban Mereuță).

[3] Mai multe informații privind istoria prestigiosului ansamblu filarmonic ieșean se găsesc în volumul Filarmonica Moldova la 65 de ani, editura Fundației Academice AXIS, Iași 2009 și în numărul 8 al revistei „Filarmonica Magazin”/decembrie 2013, ambele semnate de Carmen Chelaru.

[4] http://www.singverein.at/ 19.08.2015.

[5] În anii autofinanțării (1984-1989) Corul Gavriil Musicescu număra doar 45 de membri.

[6] Astăzi opreliștile stricte în abordarea repertorială țin de legile internaționale ale drepturilor de autor.

37

Mozaic

O importantă apariție la Editura Artes a Universității „George Enescu” din Iași

Carmen Chelaru Începutul de an 2015 a adus la editura Artes a Universității de Arte George Enescu din Iași câteva apariții noi de mare interes, dintre care una face subiectul demersului de față: Festivalul Muzicii Românești – istorie, receptare critică și management – amplu studiu monografic semnat de lector doctor Florin Luchian.

Prin specificul studiilor sale doctorale și a activității de secretar artistic al Universității de Arte George Enescu vreme de mai mulți ani, Florin Luchian a avut șansa de a cunoaște fenomenul cultural din interior, procesul de naștere a actului artistic live, cu cele trei etape esențiale: pre factum – factum – post factum. O a doua șansă a fost conlucrarea substanțială, în burse de studiu și proiecte derulate, cu specialiști români și străini din domenii multidisciplinare, în mod special din artele spectacolului și din management. Este o sferă – trebuie să recunoaștem – pe cât de puțin studiată la noi deocamdată, pe atât de necesară în ultimii ani.

Bazându-se așadar, pe această experiență deloc de neglijat – Florin Luchian întreprinde un amplu și laborios sondaj în istoria veche și nouă a Festivalului Muzicii Românești – eveniment singular în peisajul muzical național – de la a cărui primă ediție s-au împlinit deja patru decenii.

Lucrarea, deosebit de amplă, pe bună dreptate considerată de pionierat, „ridică mai multe întrebări decât s-ar fi așteptat cineva la începutul cercetării.” – observă profesorul dr. Franz-Otto Hofecker, directorul Institutului de Management Cultural de la Universität für Musik und darstellende Kunst de la Viena. Și ceea ce este mai important decât investigarea trecutului acestui festival reprezintă concluziile privitoare la potențialul și traiectoriile de urmat în viitoarele ediții.

Partea întâi a cărții trasează liniile generale ale domeniului cercetat – un succint tablou stilistic al muzicii culte românești, o sintetică expunere privind managementul – știință contemporană ce tratează tehnicile novatoare în domeniul organizării și conducerii –, de asemenea caracteristici ale managementului cultural.

Partea a doua procedează la o adevărată disecție a Festivalului Muzicii Românești, în cele două etape (1973–1988 și 2007–2012), autorul construind un detaliat tablou al epocilor în care s-a derulat evenimentul de la Iași. Sunt expuse în mod exhaustiv creația muzicală și cercetarea muzicologică din multiple unghiuri de analiză, care, în mod inerent, îndeamnă la tot atâtea reflecții și concluzii constructive privind viitorul festivalului.

Partea a treia constituie un segment deopotrivă inedit și incitant, prin sondarea și expunerea complexă a fenomenului jurnalistic produs de festival, precum și considerații foarte interesante privind segmentul-țintă al oricărui demers artistic – publicul spectator. În această din urmă direcție, autorul derulează un studiu de marketing, în cadrul ediției

38

Lansarea volumului la târgul de carte Librex, în martie anul acesta.

De la stânga la dreapta: Diana Andron (directoarea Editurii Artes), Dora Maria David, Loredana Iațeșen, Laura Vasiliu (decanul Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii muzicale teoretice de la Universitatea de Arte G. Enescu), Carmen Chelaru și Florin Luchian.

a XV-a, din noiembrie 2011, ale cărui concluzii sunt menite să direcționeze și să corecteze inițiativele din domeniul creației și din cel al interpretării pentru viitoare inițiative.

Cartea lui Florin Luchian este așadar un complex studiu analitic, statistic, cantitativ și calitativ al unui fenomen muzical de mare importanță în peisajul artistic românesc din ultima jumătate de veac, în care cele trei entități esențiale ale actului muzical – Compozitorul, Interpretul și Auditorul – sunt conturate în detaliu, atât în mod distinct, cât și în multipla lor interdependență.

Lucrarea se constituie în același timp într-o enciclopedie marcată de rigoare, un instrument de lucru, o bogată sursă de informații de o substanțială utilitate în studiul muzicii românești moderne și contemporane, al Iașului muzical, al celor mai importante instituții de profil din Iași și nu numai.

Este surprins astfel un important segment fenomenologic al istoriei muzicii românești moderne și contemporane, într-o expunere binevenită, care demonstrează fără echivoc valoarea festivalului și, în consecință, necesitatea de a-l perpetua!

6 mai 2015

39

Mozaic

Muzica românească între 1944-2000, o carte semnată de Valentina Sandu-Dediu

Cristina Ungureanu Deși au trecut mai bine de 20 de ani de la căderea regimului comunist, rămânem destul de rezervați în abordările despre muzica românească a secolului trecut. Literatura muzicologică cuprinde într-adevăr numeroase studii și articole referitoare la un anumit compozitor, o anumită lucrare, însă pentru a înțelege cu adevărat creația românească trebuie să cunoaștem contextul în care aceasta a luat naștere. O astfel de abordare ne propune Valentina Sandu-Dediu în volumul intitulat Muzica românească între 1944-2000. Apărută în 2002, la Editura Muzicală și tradusă ulterior în limba germană, cartea își propune „să pună într-o oarecare lumină compoziția românească”[1] și, mai cu seamă, să o alinieze modelelor din Vestul Europei. Autoarea consideră că sincronizarea cu occidentul reprezintă posibilitatea de a vorbi lumii despre muzica noastră; „cred cu tărie că vei reuși să faci cunoscut un compozitor român în Occident doar dacă vei vorbi pe limba occidentalilor, adică dacă îl vei compara, într-un fel sau altul, cu contemporani de acolo.”[2] Personalitate de prestigiu în domeniul muzicologiei, Valentina Sandu-Dediu s-a preocupat îndeosebi de cercetarea fenomenului muzical contemporan. La formarea sa ca muzicolog au contribuit profesorii Grigore Constantinescu, Dan Buciu, Marina Vlad, Adrian Rațiu, dar și cursurile de perfecționare de la Weimar (1987) sau bursele de studii la Viena (1991), Colegiul Noua Europă din București (1996-1997), Universitatea Humboldt din Berlin (2000). Oportunitatea de a studia în spațiul german a însemnat pentru Valentina Sandu-Dediu cunoașterea și însușirea conceptelor muzicologiei moderne, lărgirea sferei de cercetare, de la analiza pur muzicală la raportarea interdisciplinară. Întâlnirea cu Hermann Danuser – unul dintre cei mai importanți muzicologi germani – a impulsionat-o să scrie o carte despre muzica românească postbelică, o carte adresată în primul rând cititorului european. Proiectul avea să fie susținut în întregime de Fundația Ernst von Siemens din München și publicat în Germania de Editura Pfau din Saarbrücken, în 2006, cu titlul Rumänishe Musik nach 1944.

Putem spune așadar, că scrierea acestei cărți a fost o adevărată provocare pentru autoare, datorită atât susținerii necondiționate din partea germanilor cât și a temei abordate. Nimeni nu mai încercase un astfel de demers legat de impactul ideologiei și politicului asupra muzicii românești din ultimii 50 de ani, de sistemele inovatoare propuse de compozitori – mare parte dintre ei încă în viață -, de dificultatea de a-i încadra în anumite tipare. Însă, ceea ce era cu adevărat important pentru autoare era expunerea cât mai obiectivă a ideilor prezentate în carte. A scrie despre oameni pe care-i cunoștea îndeaproape, oameni pe care-i admira, foști profesori de la care a învățat foarte mult sau colegi compozitori însemna asumarea unei responsabilități foarte mari.

La scurt timp după publicarea volumului în limba germană, Valentina Sandu-Dediu a fost distinsă cu Premiul Academiei de Științe din Berlin-Brandenburg pe anul 2008. Un premiu deosebit de valoros, care s-a mai decernat o singură dată unui intelectual român – lui Andrei Pleșu, în 1996. Fragmentul extras din programul de sală al Festivității de decernare a premiilor vorbește de la sine: „Valentina Sandu-Dediu este o multiplicatoare în cel mai bun sens.

40

Ea publică în contextul românesc nu numai despre muzica românească, dar și despre muzica vest-europenă și despre discuția internațională asupra postmodernismului. În afara României, ea scrie despre compozitorii acestei țări și despre legăturile între muzica românească și cea central-europeană. Prin aceasta devine ambasadoarea creației muzicale, încă prea puțin cunoscute a țării sale.”[3] La documentarea și scrierea volumului au contribuit Antigona Rădulescu – colaborator principal – și un grup de absolvenți ai Universității de Muzică din București (Ștefan Firca, Oana Drăgulinescu, Patricia Firca, Monica Grigore, Ruxandra Marinescu). Deși studiul cuprinde investigarea și organizarea unui material imens, cu multiple căi de cercetare, este ușor de parcurs datorită planului logic pe care este alcătuit. În plus, din loc în loc sunt inserate idei ce anunță încotro se îndreaptă demersul.

Cartea este împărțită în două mari secțiuni, alcătuite la rândul lor din câteva subcapitole.

Prima parte, Istorie și ideologie muzicală: 1944-2000 conturează contextul politic și implicațiile ideologiei comuniste în creațiile muzicale din ultimii 50 de ani. Putem considera această primă parte o fază preliminară, necesară pentru cercetarea sistemelor de compoziție ce urmează. Folosind drept ghid documentar lucrarea lui Octavian Lazăr Cosma – Universul muzicii românești: Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (Editura Muzicală, Buc.1995), Valentina Sandu-Dediu merge pe firul istoriei și prezintă fiecare perioadă în parte.

O primă etapă, cuprinsă între 1944-1954, vorbește despre implementarea doctrinei realismului socialist. Muzica, alături de literatură și pictură, trebuia să devină un instrument de educare a maselor. Linia oficială acceptată era cea a folclorismului facil, a melodiilor tonale simpliste, pe înțelesul tuturor, în timp ce utilizarea tehnicilor moderne de compoziție (desele cromatisme, disonanțele, înclinația spre politonalism și dodecafonism) se încadra în sfera formalismului, a decadenței. Măsurile luate împotriva celor care se împotriveau sistemului erau extrem de dure, astfel încât unii compozitori „fac copromisuri, alții au o ascensiune fulgerătoare pe scara socială, iar alții își mențin pozițiile cu fermitate, fiind încet-încet înlăturați, acuzați sau chiar persecutați”[4].

Pentru fiecare situație în parte autoarea inserează exemple grăitoare. Totodată, este urmărit rolul pe care l-a jucat de-a lungul anilor Uniunea Compozitorilor, organismul care practic filtra orice partitură. În 1954, odată cu instaurarea totalitarismului comunist

începe o perioadă de ușoară liberalizare. Susținătorii rezoluției jdanoviste[5] sunt criticați și îndepărtați din funcțiile lor, iar compozitori precum Mihail Jora, George Enescu, Stan Golestan sunt reprimiți ca membri, în Uniune. În realitate, substratul ideologic rămâne același, cenzura politică acționează în continuare. Însă, ceea ce este cu adevărat important pentru această perioadă este afirmarea tinerei generații de compozitori, născuți în deceniile 2 și 3. Sub titlul Ascensiunea unei generații componistice valoroase, Valentina Sandu-Dediu introduce în scenă actorii principali din partea a doua a demersului său: Ștefan Niculescu, Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah, Adrian Rațiu, Anatol Vieru, Wilhelm Georg Berger, Mircea Istrate, Aurel Stroe, Dan Constantinescu, Myriam Marbe, Doru Popovici, Cornel Țăranu. Preluând terminologia lui Hermann Danuser, autoarea vorbește despre orientarea modern moderată a unora dintre cei enumerați mai sus, sau modern radicală a celorlalți.

1965 – anul în care Nicolae Ceaușescu preia conducerea Partidului Comunist – marchează o nouă etapă în societatea românească. Asistăm și de această dată la o perioadă relativ liniștită, în care lucrurile par să se îmbunătățească. Sunt permise participări la festivaluri și concursuri internaționale, iar unii muzicieni beneficiază de burse de studiu în străinătate. Dar iluzia se spulberă în cațiva ani, iar în 1971 se instaurează dictatura după modelul asiatic. Înființarea concursului-festival Cântarea României a dispus compunerea unui număr cât mai mare de lucrări corale dedicate partidului și conducătorilor acestuia. Paradoxal este că, în pofida controalelor din ce în ce mai severe, compoziția românească se îndreaptă spre noi direcții (muzică spectrală, aleatorism, minimalism, muzică electroacustică). Tineri compozitori (născuți între 1935-1945 sau între 1946-1958) se alătură generației menționate anterior. Sunt citați spre exemplu: Corneliu Cezar, Irina Odăgescu, Mihai Moldovan, Corneliu Dan Georgescu, Liviu Glodeanu, Vasile Spătărelu, Octavian Nemescu, Sabin Păutza, Viorel Munteanu, Ulpiu Vlad, Liana Alexandra, Irina Hasnaș, Adrian Iorgulescu, Liviu Dănceanu, Șerban Nechifor și alții.

1977-1989: accente ideologice. În România situația se agravează tot mai mult. Apar noi restricții, cifra de școlarizare scade drastic, situația economică se înrăutățește, devin obligatorii notele informative și se impune înscrierea în rândurile Partidului Comunist. Iată doar câteva dintre ideile prin care Valentina Sandu-Dediu descrie atmosfera dramatică de la sfârșitul anilor ’80. În aceste condiții, este întemeiată precizarea privind judecarea separată, individuală a fiecărui compozitor și a gradului de aservire politică sau compromis artistic. Este o perioadă de care nu vrem să ne aducem aminte, iar multe din rândurile citite aici stârnesc sentimente de mâhnire, de indignare. Tonul expunerii este sobru, dar încărcat de adevăr.

După schimbarea din 1989, promovarea muzicii românești are mult de suferit datorită trecutului apropiat.

Repulsia față de lucrările angajate politic de odinioară a dus la excluderea creațiilor autohtone din repertoriul 41

filarmonicilor. Cu toate acestea, compozitorii scriu în continuare, chiar dacă partiturile lor sunt uneori mai cunoscute în străinătate decât în țară. Trebuie menționate și aspectele pozitive petrecute după 1990, cum ar fi înființarea unor noi festivaluri de muzică contemporană, acordarea burselor în străinătate, accesul la informație.

Cea de a doua parte a studiului (și cea mai amplă) – Atitudini stilistice și opțiuni estetice – urmărește îndeaproape creația muzicală din a doua jumătate a secolului XX. Nu se dorește o ierarhizare sau o clasificare strictă, în sensul unui tratat sau a unui lexicon. Diferitele orientări abordate în muzică de același compozitor, fac practic imposibilă încadrarea într-un anumit curent.

Un prim subcapitol este cel al Investigațiilor teoretice – fundamente ale unor sisteme componistice (scris în colaborare cu Antigona Rădulescu). Preocuparea compozitorilor post-enescieni pentru investigații teoretice (nu doar în muzică ci și în alte domenii precum filosofie, psihologie, matematică, arhitectură, stilistică, istorie, logică, etc.) a constituit „sursa originalității sistemelor atât componistice, cât și teoretice, pe care le-au configurat.”[6] Schiță asupra tematicii compoziției românești. Tradițiile orale ca surse componistice indică direcțiile estetice pe care se înscriu compozitorii din a doua jumătate a sec.

XX. Atrași în permanență de axa național-universal, ei au urmărit aprofundarea filonului bizantin, valorificarea surselor folclorice, adoptarea unor tehnici moderne și de avangardă din muzica contemporană internațională, și întrepătrunderea acestora.

Când vorbește despre tradițiile orale, Valentina SanduDediu amintește și de perioada interbelică, făcând astfel legătura cu generațiile ulterioare. Discursul se construiește din aproape în aproape, reliefând opțiunile individualizate ale creatorilor și opusurile semnificative, dar și corespondențele între creațiile românești și cele din Europa occidentală sau America. Fiecare idee este susținută de argumente solide, de scurte analize ale lucrărilor la care face referire și, uneori, de fragmente extrase din partituri. Cititorul este astfel provocat să descopere universul fiecărui compozitor ascultându-i muzica.

Accentul pus pe specificul național în perioada comunistă favorizează nu doar utilizarea folclorului ca sursă de inspirație, ci și a muzicii bizantine, atât timp cât aceasta nu se numea „religioasă”. S-au găsit astfel, și până în 1989 diverse modalități de inserare a sacrului în creația cultă, cum ar fi: folosirea citatului bizantin și prelucrarea acestuia, redarea ethos-ului cu ajutorul tehnicilor întâlnite în cântarea psaltică sau a celor de scriitură modernă, abordarea genurilor religioase (de rit ortodox sau aparținând altor confesiuni), asocierea monodiilor bizantine cu melodii preluate din alte tradiții orale, întoarcerea la rezonanța naturală a sunetului cu scopul recuperării originilor sacre ale muzicii.

Modelul enescian și tensiunea dintre național și universal au constituit puncte de plecare pentru explorarea izvoarelor folclorice (românești sau extraeuropene) și valorificarea lor în opusurile din a doua jumatate a seco42

lului XX. Atitudini componistice tradiționale, moderne, de avangardă, postmoderne tratează demersurile compoziționale în raport cu estetica vremii. Încă de la început autoarea stabilește și definește termenii cu care va opera în continuare: modernul, cu cele două ipostaze ale sale – moderat și radical, și avangarda, ca pârtie de dezvoltare a experimentalismului. Apartenența muzicienilor români într-o mai mică sau mai mare măsură la una din aceste orientări, evoluția spre propriile sisteme de organizare muzicală, paralela cu ceea ce se întâmplă dincolo de cortina de fier (în pofida împrejurărilor neprielnice) reprezintă obiectivele principalele ale acestui capitolul.

Ultimele pagini sunt dedicate compozitorilor născuți după 1960. Pentru aceștia, noua realitate românească înseamnă deschiderea unor noi căi redare a mesajului artistic sonor, dar și provocarea de a fi la înălțimea maeștrilor lor.

Odată încheiată lecturarea volumului ne dăm seama că nu ne putem opri aici. Valentina Sandu-Dediu și colaboratorii săi ne oferă un punct de plecare în cunoașterea muzicii românești din perioada 1944-2000. Restul ține de noi înșine, de setea și dorința de cunoaștere a propriilor noastre valori. februarie 2011

Note: [1] Valentina Sandu-Dediu, Muzica românească între

1944-2000, Editura Muzicală, Buc. 2002, p. 9 [2] Alina Ioana Tacu, Muzicologia românească – The Boogie Man, revista on-line no14plusminus, 25.11.2010 (http://no14plusminus.ro/2010/11/25/ muzicologia-romaneasca-the-boogie-man/) [3] Florinela Popa, Premiu internațional pentru cercetare muzicologică românească, Revista Acord a Universității de Muzică din București, nr. 1 / februarie 2009, p. 3 http://www.unmb.ro/uploads/revista_acord_nr1.pdf [4] Valentina Sandu-Dediu, op.cit., p.14 [5] Andrei Jdanov (1896-1948), politician sovietic, cu rol determinant în definirea ideologiei partidului comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice. Cf. Wikipedia [6] op.cit., p.53

Calendar

August 2015 Vineri, 28.08.15, ora 16 Catedrala Catolică Iași Orchestra de cameră a Filarmonicii Dirijoare: Connie Fortunato (SUA Sâmbătă, 29.08.15, ora 20 Grădina Palas Mall În pași de dans Concert simfonic Dirijor: Vlad Conta Lucrări de J. Strauss, B. Smetana, I. Ivanovici, P.I. Ceaikovski, N. Rimski-Korsakov, M. Ravel Duminică, 30.08.15, ora 19 Palatul Roznovanu – Sala Mare Ziua Limbii Române Spectacol de muzică și poezie

Septembrie 2015 Marți, 08.09.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu VOCES în Festival Concert cameral extraordinar organizat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ediția 2015 Cvartetul VOCES și Andrei Licareț, pian Program: R. Schumann, J. Brahms Miercuri, 09.09.15, ora 19 Colegiul de Artă O. Băncilă Magia există la Iași Concert simfonic extraordinar organizat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ediția 2015 Dirijor: Adrian Petrescu Solist: Ștefan Tarara, vioară (Germania) Program: M.I. Glinka, Ed. Lalo, D. Șostakovici Luni, 14.09.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu AD LIBITUM în Festival Concert cameral extraordinar organizat în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ediția 2015 Cvartetul AD LIBITUM Program: M. Ravel, B. Bartók Sâmbătă, 19.09.15, ora 19 Corul G. Musicescu în Grădina Palas Mall Microstagiune estivală Concert coral Dirijor: Doru Morariu În program: prelucrări folclorice Vineri, 25.09.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă A celebration with Beethoven Deschiderea stagiunii 2015-2016 Dirijor: Martin Fischer-Dieskau (Germania) Dirijorul corului: Doru Morariu Soliști: Manon Fischer-Dieskau, pian (Germania) Andreea Novac, soprană Andrada Roșu, mezzo-soprană Toni Bardon, tenor Cristian Hodrea, bas Program: Beethoven

Sâmbătă, 26.09.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Duelul Viorilor: Stradivarius vs. Guarneri Deschiderea stagiunii camerale Liviu Prunaru, vioară Gabriel Croitoru, vioară Horia Mihail, pian

Octombrie 2015 Vineri, 02.10.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Tărâmul magic al Muzicii Dirijor: Olivier Robe (Franța) Program: P.I. Ceaikovski, M. Ravel, Beethoven Vineri, 09.10.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Violoncelul nostalgic Dirijor: Cristian Sandu Dirijorul corului: Doru Morariu Solistă: Judith Ermert, violoncel (Germania) Program: Mozart, R. Schumann, L. Cherubini Miercuri, 14.10.15, ora 18 Catedrala Mitropolitană Iași Corul G. Musicescu Către Tine, Doamne Dirijor: Doru Morariu Vineri, 16.10.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Steinway & The Pianists Dirijor: Cristian Oroșanu Solist: Daniel Goiți, pian Program: Ceaikovski, Brahms, Dvořák, Borodin Marți, 20.10.15, ora 19 Sala Ed. Caudella a Universității de Arte G. Enescu Musica a piacere Călin Fărcășel, flaut Andreea Ocheană, vioară Andrei Enoiu, pian Program: Fr. Kuhlau, K. Kummer, J. Kuffner, Fr. Doppler Vineri, 23.10.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Amurg de toamnă Dirijor: Adrian Morar Solistă: Alina Taslavan, vioară (Italia) Program: Alfred Alexandrescu, C. Saint-Saëns, Ed. Grieg Vineri, 30.10.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Sărbătoarea Muzicii Dirijor: Valentin Doni Solist: Răzvan Hamza, vioară, Florin Mitrea, violoncel Program: P.I. Ceaikovski, Brahms

43

Noiembrie 2015

Decembrie 2015

Vineri, 06.11.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Omagiu unui Maestru Dirijor: Mihnea Ignat Solist: Răzvan Dragnea, pian Program: C. Debussy, S. Rahmaninov, J. Sibelius

Miercuri, 02.12.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Recital extraordinar Remus Azoiței, vioară (Anglia) Mara Dobrescu, pian Lucrări de: Bach, Porumbescu, Saint-Saëns, Beethoven

Sâmbătă, 07.11.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Tineri virtuozi Dragoș Mânza, vioară Alina Bercu, pian

Vineri, 04.12.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Concert simfonic Dirijor: Bogdan Chiroșcă Solist: Viniciu Moroianu, pian Program: D. Lipatti, C. Franck, Brahms

Luni, 09.11.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Vă place Brahms Bianca Luigia, Stanca Maria și Remus Manoleanu Lieduri, intermezzi, duete

Marți, 08.12.15, ora 19 Recital Wonhee Bae, vioară (Coreea) Peter Wittenberg, pian (Austria) Program: M. Ravel, G. Enescu, N. Paganini, Fr. Schubert

Vineri, 13.11.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Dialogul Maeștrilor Dirijor: Tiberiu Soare Solistă: Mălina Ciobanu, vioară Program: Ceaikovski, Enescu

Miercuri, 09.12.15, ora 19 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Recital Alexandru Bișoc, vioară Ciprian Ciotloș, pian

Vineri, 20.11.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Capodopere ruse Dirijor: Pedro Negrescu Solist: Daniel Podlovski, vioară Program: A. Liadov, A. Haciaturian, P.I. Ceaikovski

Vineri, 11.12.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Sibelius Festivo Dirijor: Kahchun Wong (Singapore) Solist: Wonhee Bae, vioară (Coreea) Program: J. Sibelius

Sâmbătă 21.11.15, ora 19 Palas Mall Refrene aniversare Corul G. Musicescu Dirijor: Doru Morariu

Joi, 17.12.15, ora 19 Palas Mall O, ce veste minunată!

Corul G. Musicescu Dirijor: Doru Morariu

24–26.11.15 Aula Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu Festival de Cvartet la Iași, ediția II Cvartetele Ad libitum, Passione și Tiberius

Sâmbătă, 19.12.15, ora 19 Palas Mall Povești muzicale de Crăciun Orchestra simfonică Dirijor: Adrian Petrescu

Vineri, 27.11.15, ora 19 Colegiul Național de Artă O. Băncilă Concert vocal-simfonic Dirijor: Cosmin Morariu Dirijorul corului: Doru Morariu Soliști: Mihai Ailenei—cl, Alice Maftei Todică– soprană, Adrian Mărcan– bariton Program: G. Fauré

44

Miercuri, 21.12.15, ora 19 Catedrala Catolică Concert de Crăciun Dirijoare: Connie Fortunato (SUA)

Ansambluri artistice

Violoncel

Fagot

Liliana Bișoc

Georgel Hariton

Șef partidă

Șef partidă

Solist instrumentist

Solist instrumentist

Concert maeștri

Nicoleta Avădănei

Ioan Gușă

Gheorghe Mărgineanu

Silvia Aftene

Șef partidă

Teodora Stoica

Oana Gavril

Solist instrumentist

Vioara I

Ciprian Nedelcu

Adrian Moisuc

Cristian Bărbuș

Mirel Petrică Grăjdeanu

Orchestra simfonică

Șef partidă

Corn

Iulia Ludwika Vagner

Contrabas

Patraș Paul

Șef partidă

Grigoriță Mandache

Șef partidă

Laurențiu Busnea

Șef partidă

Romeo Popa

Andrei Chirilă

Solist instrumentist

Șef partidă

Raluca Chirilă

Constantin Bîzgă

Adrian Iftimie

Emil Dinu

Ioan Mantu

Sergiu Vlad Iordache

Virgil Iuriciuc

Radu Murgoci

Dragoș Sebastian Orzan

Virgil Prisăcariu

Adriana Andreea Patraș

Trompetă Ioan Moraru

Nicoleta Rotar

Flaut

Șef partidă

Răzvan Emil Rotar

Ioan Cezar Horez

Solist instrumentist

Șef partidă

Bogdan Baciu

Vioara a-II-a

Solist instrumentist

Cristian Chiperi

Vlad Hrubaru

Alin Apetroaie

Șef partidă

Șef partidă

Trombon

Solist instrumentist

Camelia Ionela Păduraru

Mihai Antoane

Alina Tudorache

Solist instrumentist

Șef partidă

Oboi

Radu Andron

Solist instrumentist

Florin Țaga

Marius Cioată

Andreea Elena Blendea

Șef partidă

Ionuț Nechifor

Sabina Comici–Sabareze

Solist instrumentist

Doina Horez

Alexandru Olaru

Percuție

Aureliu Scripcaru

Delia Pana

Radu Lupu

Violă

Clarinet

Solist instrumentist

Cătălina Adumitroaei

Mihai Ailenei

Cristina Popescu

Șef partidă

Șef partidă

Șef partidă

Diana Corroller

Solist instrumentist

Lucian Maxim

Doru Mihai Costăchescu

Constantin Ailenei

Theodor Popescu

Beatrice Violeta Luca

Șef partidă

Profirița Murgoci

Solist instrumentist

Pian, celestă, orgă

Manuela Prodanciuc

Florian Budeanu

Ciprian Ciotloș

Șef partidă

Corina Gavril

Recuzita Constantinescu Constantin Mania Sandu

Harpă Adina Diaconu 45

46

Corul academic Gavriil Musicescu Dirijor: Doru Morariu

Soprane Mezzo-soprane

Cristina Avădanei

Mihaela Blându

Iolanda Baciu

Adam Ana Luminița

Luminița Bădărău

Manuela Arădoaie

Victoria Bleortz

Anne-Marie Lupașcu

Anișoara Brînzei

Simona Geta Casiean

Ionela Chiru Cristina Costin Mirela Diaconu

Mirabela Castillo-Osuna

Baritoni-Bași

Ramona Chirilă

Laurențiu Anghel

Doina Ciornei

Tenori

Ștefan Bejan

Carmen Cojocaru

Radu Dumitru

Bogdan Blându

Ioana Andreea Avram

Liviu Muntean

Alexandru Caziuc

Mirela Palamaru

Dana Doroșincă

Vasile Bucur

Bogdan Cărăbuș

Claudia Pivniceru

Cristina Egyed

Radu Casiean

Lucian Cilinschi

Raluca Popovici

Ana Giurgica

Alexandru Darie

Silviu Cilinschi

Roxana Postolache

Maria Cristina Grigoraș

Eduard Egyed

Nora Nicolae Ciobotariu

Paloma Rogojină

Mălina-Maria Pricop

Florin Luchian

Bogdan Cojocariu

Luiza Torboli

Mirela Răileanu

Alexandru Petraru

Gabriel Grigoraș

Ramona Tumurug

Irina Suditu

Gabriel Sandu

Cosmin Morariu

Romina Țurcanu

Angela Timofte

Costel Țaga-Radu

Ștefan Popel

Nicoleta Manolache

Consuela Țaga-Radu

Lucian Dolhăscu

Costel Talmaciu

Gălușcă Elena Alina Mădălina Herrerro de la Conception

Cvartetul de coarde Ad libitum Alexandru Tomescu, vioara I Șerban Mereuță, vioara II Bogdan Bișoc, viola Filip Papa, violoncel

47

48