Ileana-Lucia Floran
déjà vu
2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLORAN, ILEANA-LUCIA déjà vu / Ileana-Lucia Floran. - Orăştie : Editura Emma, 2014 ISBN 978-973-1700-52-6
821.135.1-1
Copyright © Ileana-Lucia Floran Toate drepturile sunt rezervate autorului. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a autorului. Redactare computerizată: Ileana-Lucia Floran Foto copertă: Petru-Paul Floran
MEMBRĂ A UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA
e-mail: office@florema.ro; Tel.: 0354 104 753; Fax: 0354 814 387
http://www.edituraemma.ro
În Sfera timpului, cu Rătăciri şi Idei trecătoare, un déjà vu veritabil Ne strecurăm printre ghimpii incandescenţi ai unei vieţi nicicând rotunde; prea scurtă, dar şi prea răsfirată între polii incerţi, parcă ar fi doar o viaţă de-ncercare deloc suficientă nevoilor pentru care credeam că am fost aleşi să ne trezim pe pragul naşterii şi îndrumaţi până undeva într-o neînţeleasă secundă care să pună capăt visării, ea în sine perfectă, dar necuprinsă într-o prea haotică întâmplare a întrupării… „Ca şi cum existenţa mea/ s-ar fi oprit la fără un sfert,/ nu mai am curajul/ dea cerşi îndurare…/ Sunt la capăt de anotimp,/ iar gustul straniu al singurătăţii,/ de altfel orb,/ m-a găsit cu uşurinţă./ Sechestrată printre atrii şi ventricule/ oscilez/ între stângăcie şi dezastru./ Fluvii de sânge sălbatic/ mă străbat continuu,/ despărţindu-mi cuvintele,/ răsfoindu-mi zilele/ în nume propriu.// În spatele meu,/ se aşterne o cărare de spaime.” (Un biet sfert de oră). Un „déjà vu” se impune atunci când viaţa îşi pierde din consistenţă pe măsură ce tocmai ar trebui tot mai clar să debordeze într-o neaşteptată împlinire; de aceea, „De acum mă numesc aşteptare”: „…Dincolo de râul pe care-l treceam 4
împreună,/ căutând aripi de îngeri,/ nu mai există nimic…” Vedem la Ileana Lucia Floran cum prezentul imediat chiar înainte de a se produce pe deplin, riscă să fie nehotărât, nedumerit şi neîmpăcat pe o axă care inevitabil duce la „Depărtare”: „… trec/ de la minus la plus infinit/ printr-un zero indiferent/ care nu vrea să-mi limpezească/ fricile/ adânc întipărite/ în frigul din mine.// Alerg dureros,/ până m-ascunde depărtarea.” Mult dincolo de un pesimism conjunctural, poeta are disponibilitatea de a spune, trece de la însingurarea eschivării de regulă luată ca armură, la un limbaj poetic larg în care nu se sfieşte să-şi reconsidere şi redefinească perpetuu condiţia sa firească devenită complicată fără de ştire şi nepremeditat… „Suntem/ o specie pe cale de dispariţie/ Ne hrănim cu aşteptări şi iluzii,/ pierzând adeseori,/ vibraţia nemuririi./ Pe capetele noastre,/ s-au pus recompense,/ dar nici aşa/ nu pare nimeni interesat./ Suntem pietre fluide/ şi facem naveta/ între trecut şi viitor,/ incendiindu-ne cu bună ştiinţă/ prezentul tulburat/ de autodistrugere.// Am rămas/ doar umbrele cuvintelor/ rostite odinioară.” (Umbre). Extrem de-a dreptul este excursul ideatic care vine să anuleze conceptele existenţiale de felul lor împământenite, desfiinţându-le fără vreo părere 5
de rău, căci întocmai tot ce a contat s-a fost dus pe prea-umblatele cărări. Să fie aceasta ipostaza întregului irepetabil? „Sfera timpului” fiind în fapt completitudinea în care eul se regăseşte în sfârşit deplin?... „Timpul nu mai are valoare./ Totul ar fi putut începe din moarte,/ viaţa devenind doar/ o consecinţă nostalgică./ Nu mai am nimic de aflat,/ nu mă mai macină nicio întrebare,/ am trecut/ prin toate poverile cunoaşterii,/ iar răscrucea în care supravieţuiesc/ mi-a dat răspunsuri/ chiar şi la întrebările nepuse încă.// În slăbiciunile tuturor le recunosc pe ale mele…/ Mia rămas atât de mult timp/ şi mai am atât de puţine lucruri de făcut…/ mi-am asumat moartea,/ Îmi asum şi viaţa./ Timpul nu mai are valoare.” Până la urmă, puterea gândului e cea care ne poartă paşii mărunţi, n-am ştire de vreun gest reflex al mersului. Iar dacă învolburarea minţii ajunsă la acea putere a gândului drept apogeu, iscă idei, n-ar fi rău să avem grijă de ele, pentru că străfulgerarea lor pe cât e de superbă, pe atât se circumscrie stării de fapt în care nu e deadevăratelea veşnicie; sau e?... „Ideile se îmbină/ ca nişte roţi dinţate/ într-un perpetuum mobile/ care se încăpăţânează/ să existe./ Le văd în ceaţa subţire/ a visului,/ cu nimbul lor translucid,/ sărbătorindu-şi supravieţuirea/ şi simt/ că-mi sunt destinate,/ chiar dacă/ mă vor arunca în ghearele/ 6
absurdului pământean./ Ideile curg,/ părăsind ascunzişul/ sigur şi fabulos/ al nemuririi,/ iar eu, docilă, le urmez/ spre dorul absolut.” (Idei trecătoare). Acest „deja vu” croit de Ileana Lucia Floran, pentru a fi trăit, e un alt fel de a păcăli efemerul, un balans între a fost/ n-a fost şi va fi sau nu va mai fi, admiţând că tot ceea ce este, fabulos de mult contează. Iată şi raza de soare care m-a convins să spun aceasta: „Cum ar fi/ dacă m-aş reclădi/ dintr-un puzzle complicat/ şi-apoi, m-aş regăsi/ în jumătăţi de versuri?/ Mi-ai fi cealaltă jumătate?” (Rătăciri). Daniel Marian
Capătul zorilor Pare că e ușor să mă înfrupt din singurătate când nepăsarea m-a bătut pe umăr cu aripa ei de cenușă și m-a preschimbat într-o stană de piatră; în schimb, 7
eu îmi topesc tristețile și merg până la capătul zorilor doar pentru a fi parte din inima ta, coajă albastră pe trunchi de copac.
Și încă era dimineață Fiecare pas e o cădere în gol. Țipătul s-a pierdut; se mai aude doar în paharul din care apa sfințită s-a evaporat demult. Sunt un eu chinuit, lăsat în urmă 8
pe-un mal înflorit din angoase.
Un biet sfert de oră Ca și cum existența mea s-ar fi oprit la fără un sfert, nu mai am curajul de-a cerși îndurare... Sunt la capăt de anotimp, iar gustul straniu al singurătății, de altfel orb, m-a găsit cu ușurință. Sechestrată printre atrii și ventricule oscilez 9
între stângăcie și dezastru. Fluvii de sânge sălbatic mă străbat continuu, despărțindu-mi cuvintele, răsfoindu-mi zilele în nume propriu. În spatele meu, se așterne-o cărare de spaime.
Inutila creație E-atât de ciudat cum propria-mi viață mă șantajează, încât o iau razna. Ajung un auto-plagiator care se zbate într-o mare de idei fără miez, ciudate și inutile, ca o pendulă cu capu-n jos, ce continuă să arate ora exactă. Derutant, 10
totul devine inutil.
Dincolo de vreme, vremuri... De-o vreme încoace, nu doar degetele-mi sunt amorțite ci și sentimentele. Sunt într-o continuă stază, într-o durere latentă ce-mi ucide, perfid, neuronii. Așteptarea călătorește prin timp alături de mine, umăr la umăr, camarad încercat și fidel. 11
Puținele dovezi ale umilei mele existențe, rămân stinghere între patru gânduri.
22 septembrie Mi-am pierdut tăcerile. Scriu pe file de apă cuvinte grele, încărcate de singurătate. Nu-mi pot purta crucea, o susțin, doar, într-un echilibru aparent, iar ziua energiilor nestatornice mă prinde între săgeți otrăvite, aidoma rimelor ce nu reușesc să țeasă pânza sufletului tău. Aștept să cadă primul strop de soare.
12
De-acum, mă numesc așteptare M-ai lăsat în urmă, cu ochii scrijeliți de osânda secetei care mi se rostogolea sub pași. Dincolo de râul pe care-l treceam împreună, căutând aripi de îngeri, nu mai există nimic. Cuvintele nespuse mi se sting în ochi, vinovate de-a mă fi lăsat singură, într-un prezent devenit, amăgitor, trecut.
13
Rămân aici și-ți aștept chemarea.
Nimic nu poate fi Îmi spăl tristețea într-un echinocțiu și simt acut aroma întunericului. Nu știu nimic despre timpul trăit, mi-a lăsat doar umbre albe la tâmple și dimineți care-mi trec pe sub gânduri. M-aș odihni, înainte de-a mă înălța deasupra cuvântului, legată la ochi.
14
Depărtare Sunt exilată într-o umbră care-mi străbate visele, camuflându-le în insomnii. De ce-o fi plecat soarele? Acum, când nu-mi mai închide ochii, mă ademenește liniștea și trec de la minus la plus infinit, printr-un zero indiferent, care nu vrea să-mi limpezească fricile adânc întipărite în frigul din mine. Alerg dureros, până m-ascunde depărtarea.
15
Ar mai putea conta La capătul părăsirii, am găsit un zâmbet naufragiat pe linia tulbure a vieții. Luna roșie, de toamnă, pregătită să-și plângă apusurile, ascunzându-se de ochii vinovați ai dimineții, știe că nu-și mai aparține; e doar solia unei existențe dintr-un alt anotimp. Cerul mi-alunecă printre gene la tot pasul, iar dorul mă sărută inocent.
16
Jumătăți de cuvinte Eu mă grăbesc să curg... lavă proaspăt răstignită pe versantul durerii. Brațele-mi, incandescente, și-au pierdut vlaga, iar degetele, sidefii, translucide și tot mai subțiri, m-au abandonat rând pe rând, ucise de neputință. Cuvintele încep prin ele însele, dar palma, singură, nu le mai poate motiva. Se ascund printre jumătăți de adevăruri. Le-aș fi căutat cu tine!
17
Picătura de alb Sufletul meu nu e de vânzare. Nu se va așeza niciodată pe taraba negustorilor. Nu va alege nicicând fascinația iernii. Alergând desculț printre rotunjimile vârstelor, fiind parte de lumină la veghea îngenuncherii, nimic nu-l va putea zdrobi. M-ai ajutat să-l pictez cu clipe dezlegate de orice definire, iar picătura lui de alb, îți va îmbujora și ție însuflețirea. Vino să ne-așternem umbrele sub același zâmbet ca întâia oară...
18
Ține de viață Am urcat spre grădina zeilor, către izvoarele văzduhului, unde rănile se vindecă cu fărâme de Alb. Frânt de oboseală, întunericul se răspândește peste singurătatea odihnei, descoperind, dincolo de capătul neputincios al amintirii, sfiala luminii trădată în ispășiri de Negru. Până și Moartea ține de Viață.
19
Gânduri disperate Gândurile mărunte, de ploaie, dezlănțuie furtuni în cețurile toamnei, dojenindu-mi neodihna. Zăbovesc cuminte printre lacrimi mistuitoare coborâte dintr-un suflet schilodit de așteptare. Dar înțelepțit, îmi pierd chipul, încercând, disperat, să evadez.
20
Liniștea ceasului sacru Sunt sărac și mă închin în fața altarelor cerului ce tremură printre tăceri, neîndrăznind să calc pe iarba istovită de vânt. Sunt sărac și poposesc pe urmele nimicului, neștiind să aleg între flacără și ochi. Durerea îmbracă forme noi și mă sperie truda necuprinsului. E-un ceas sacru.
21
Fără sfârșit Tristețea e la-ndemâna tuturor, dar cine și-ar dori-o? Mă-nfășor în tăcere, în pustietatea trudită care se dizolvă în mine și privesc până la epuizare ceasul ce-nghite încet, mult prea încet... secundele... Mi-ar trebui o vestă anti-disperare!
22
Văpăi de viață Văpăi de foc se răzvrătesc transformându-mi dorințele în cenușă. Cuprind în pumn întreaga lume, dar simt cum viața mi se scurge printre degete ca un firișor de nisip, fierbinte și ostenit. Trag după mine urmele îngreunate de lanțuri ce sună strident, vestind întunecarea. Ruga mea de gânduri se aude prelung, ca un ecou zadarnic. Dacă-aș mai crede în taine, m-aș răzvrăti spre dezlegare.
23
Sălbăticie Îți amintești curcubeul zodiilor noastre? Mi-e teamă că s-a spart de-atâtea dureri clandestine, care ne dădeau ocol în ciorchini blestemați de împietrire. Te rog, învață-mă să-mi desprind irișii de pe luciul orbitor al nopții și să te urmez în cadență firească. Mi-e sălbatic de dor să-mi fie bine!
24
Cântec de zâmbet Țesându-mi drumul, primitiv, până la însângerare, îmi îndulcesc inima c-o fărâmă de nectar izvorâtă din pustiu și mă lupt cu toate morile de vânt care-mi răsar în trăiri. Mi-e milă de cei ce nu înțeleg cum poți să râzi de amăgiri.
25
Timp îngemănat Timpul meu tern, pictat pe buzele tale cu trei culori nevăzute ți-a înfipt rădăcinile în umăr, domesticindu-l și-apoi, ți-a-nvăluit gândurile cu semne de punctuație cuminți, care ți-au rezidit încrederea. Timpul meu scris cu litere de-o șchioapă pe un echinocțiu ivit cu trei zile înaintea ta, îți deschide calea. Mi-e timpul nemuritor, dacă și numai dacă, e îngemănat cu tine.
26
Ultima zi de sărbătoare Se năruie copacii în mistuirea dimineții și-n curând, flăcări vor fi în vatra cerului. Clopotele nu bat doar a sărbătoare!
27
Umbre Suntem o specie pe cale de dispariție. Ne hrănim cu așteptări și iluzii, pierzând, adeseori, vibrația nemuririi. Pe capetele noastre, s-au pus recompense, dar nici așa nu pare nimeni interesat. Suntem pietre fluide și facem naveta între trecut și viitor, incendiindu-ne cu bună știință prezentul tulburat de autodistrugere. Am rămas doar umbre ale cuvintelor rostite odinioară.
28
Rătăciri Cum ar fi dacă m-aș reclădi dintr-un puzzle complicat și-apoi, m-aș regăsi în jumătăți de versuri, acum când mi-am pierdut cealaltă jumătate?
29
Lucruri inevitabile Exist prin mine însămi, ca un lucru inevitabil, născut dintr-un calcul matematic complicat, care și-a revărsat magia asupra mea, preluând controlul tuturor lumilor prin care am trecut, făcând ca amintirile lor să se suprapună. Exist prin mine însămi, deși am fost condamnată la non-existență de o trufie, ce, până la urmă, m-a eliberat.
30
Idei trecătoare Ideile se îmbină ca niște roți dințate într-un perpetuum-mobile care se încăpățânează să existe. Le văd în ceața subțire a visului, cu nimbul lor translucid, sărbătorindu-și supraviețuirea și simt că-mi sunt destinate, chiar dacă, mă vor arunca în ghearele absurdului pământean. Ideile curg, părăsind ascunzișul sigur și fabulos al nemuririi, iar eu, docilă, le urmez spre dorul absolut.
31
Încrâncenarea ochilor închiși Conștiincioasă, îmi fac ordine-n zile, chiar dacă, lumea, în general, rămâne la fel de întoarsă pe dos. Caut dincolo de realitate și sunt tentată să mă scutur de buimăceala în care mă complac de prea mult timp și să mă schimb, devenind, dintr-o dată, încrâncenată, mereu cu ochii închiși, victimă vie în propria-mi moarte.
32
Parcă ți-am mai spus... Aici, acum, suntem istorie, captivi în teama zilei de mâine, suferinzi de îndoiala greșelilor. Încercând să ne tragem pe sfoară pe noi înșine, devenim nemuritori și ne frângem inimile lăsându-ne conduși unul de sentimentele celuilalt.
33
Puterea obișnuinței La început, auzeam doar cuvinte... ca un descântec îngânat în gânduri, ca o izbăvire a însingurării asumate, ca o întâlnire continuă cu neuitarea. Apoi, le-am pătruns puterea, înțelesul: purtau încărcătura vie a limbii materne.
34
Cum aș putea să mă fac înțeleasă? Anotimpurile mi-au devenit străine ca și cum semințele lor s-ar fi răspândit, dintr-un sac rupt purtat pe umăr de o sperietoare de ciori așezată la intersecția hazardului cu moartea. Între zile și nopți nu mai sunt diferențe. Ploaia le distruge regenerările dizolvând tăcerile și le sacrifică cugetele salvând inocențele. Deși știu gustul lacrimilor, mă simt frustrată de lipsa curcubeului.
35
Țipăt de fum „Chiar îți place poezia? Te răscolește?” Vocea anticarului sună straniu, de parc-ar fi brăzdată de ape repezi izvorâte din peșteri neumblate. Mâna îi tremură la atingerea cărții. Copleșit de amintiri, resfiră stihuri potrivite. Silabele se pierd în neant – țipăt de fum: „Poezia vindecă”...
36
Ofrandă Albit de-aritmice coșmaruri, inventezi universuri paralele în care să te înscăunezi cu focul încrederii sau să abdici înainte de-a deveni un zero absolut. Încerci să-ți controlezi cuvintele, fiindcă, nu indiferența te doare, ci iubirea din cufărul amintirilor lăsate în urmă.
37
În cuvinte Colind aduceri aminte, iar întâmplările simple devin sărbători, care țâșnesc din calendarul vechi, cu zilele rupte. Mă încăpățânez să sper, deși, mi-s ochii înroșiți de indiferența non-valorilor, iar demonii singurătății mă ispitesc c-o depresie nou-nouță, ce mă reinventează din cap până-n picioare. Îmi încui gândurile și arunc cheia într-o umbră ipocrită, ce mă agasează încă din pruncie, nevrând să recunoască că-mi urmărește fiece pas. În mod ciudat, nimicul îmi stăpânește sentimentele. Singură, poezia mă susține în cuvinte.
38
Păpușa Încep să semăn tot mai mult cu umbra unui melc ce-și duce povara simplității în semnul de întrebare purtat pe umeri. Nu mă mai tem decât de liniștea care-mi cuprinde tâmplele ca o ceață căzută la marginea gândului, acoperind fragmente de adevăr. Mă pierd în labirintul unui creștet gol, inconștient, invadat de visele unei păpuși fără suflet.
39
Rutină Chiar dacă poți zbura, nu mai poți coborî cu siguranță în neprihănire. Există cuvinte care-ți devorează sentimentele, lăsându-te pustiit, neputincios și neiertător. Mai bine îți faci seama, până nu cazi în sclavie.
40
Plouă Cu mâinile în buzunar, mă plimb privindu-mă-n oglinda răsturnată, pășind pe propriu-mi chip ofilit de neliniște. Secundele îmi bat în inimă, cuminți, până la epuizare și-apoi, adorm lăsându-mă singură. Plouă.
41
Balans prematur Nu mai exist. Sunt doar o hologramă cenușie, prinsă în imaginația realității, iar dezamăgirile, aglomerate de mult la poarta neuniformă a timpului, au renunțat brusc la spațiul câștigat cu-atâta trudă și-au plecat placide, să bată la alte porți. Peste mine, s-au prăbușit toate luminile neaprinse încă.
42
Suflet pustiit Din fotografia veche a bunicii, deșir doruri până când numai rama mă privește dreptunghiular, cu sufletul rămas gol, pustiit. Mi-e atât de frig!
43
Sunt doar palidă... În urma viscolului care a nins peste mine, alungându-mă spre hotarul masacrat al unei nesăbuite bucurii, am rămas în picioare. N-a reușit să mă oblige să fac cale-ntoarsă, înlăuntrul pleoapelor grele, închise ca-ntr-o mănăstire în care nu-mi găsesc vocația, oricât m-aș strădui. Deocamdată, în amurgul chinuit de hohote disperate, sunt doar palidă și disperat de tristă.
44
Apartenență Desculț printre nori, prunc – rob prin zbatere, prinț prin naștere – adulmec necuprinsul golului din mine. Îi văd pe toți, dar nimeni nu mă știe. Sunt orizontul și altceva nimic. Aparțin Cuvântului.
45
Ninsoarea care nu mai vine Nu știe nimeni când ne vom opri și ne vom așterne sălaș vremelnic pentru vreme de iarnă. Nici ninsorile nu le știe nimeni. Vin când vor, pleacă după bunul lor plac și rămân la cină numai atunci când s-au plictisit să bântuie hai-hui căutându-și împlinirile. Oricum, nu le-aude nimeni șoaptele, gândurile, așa că, pleacă dezamăgite jurându-și să nu revină niciodată.
46
Cine? Mi-e teamă de bezna din zâmbetul lumii, în care mă simt aruncată cu de-a sila. Durerea mea oricum nu are leac, iar pustiul dintre zilele escaladate cu-atâtea eforturi, se păstrează intact, orice mi s-ar întâmpla... Ce rost ar mai avea să-mi rup oasele și să mi le transform în frunze? Cine mi-ar plânge fremătările?
47
Sfera timpului Timpul nu mai are valoare. Totul ar fi putut începe din moarte, viața devenind doar o consecință nostalgică. Nu mai am nimic de aflat, nu mă mai macină nicio întrebare, am trecut prin toate poverile cunoașterii, iar răscrucea în care supraviețuiesc mi-a dat răspunsuri chiar și la întrebările nespuse încă. În slăbiciunile tuturor le recunosc pe ale mele... Mi-a rămas atât de mult timp și mai am atât de puține lucruri de făcut... Mi-am asumat moartea, Îmi asum și viața. Timpul nu mai are valoare.
48
Trupuri goale Nu se mai poate muri. Trupul își vindecă, instantaneu, cu încrâncenare, toate rănile, chiar letale. Se scufundă înlăuntrul lor, ca într-o lume paralelă și-adună laolaltă celulă cu celulă, formând, iar și iar, hexagoanele vieții, ca-ntr-un stup ce nu mai prididește să adune, să prefacă, să păstreze; și rămânem veșnic trupuri vii, puternice, dar goale! Nu se mai poate muri.
49
Un decembrie al amintirii Aș vrea să te întreb, tată, dacă-ți mai amintești cum împodobeam împreună bradul... cu steluțe decupate din bucurii și îmbrăcate în cioburile anilor trecuți, cu biscuiți rotunzi, copți de bunica la focul dragostei ei, cu îngerași sidefii, ce pluteau deasupra viselor noastre veghindu-ne discret pașii șovăitori și cu multă, multă fericire... Aș vrea să te întreb, tată, dacă-ți mai amintești... de mirosul de pâine coaptă ce ne inunda seara, de cozonacii aburinzi acoperiți cu-n ștergar cusut de mama din sufletul ei blând și iubitor și de colindele cântate de bunic la gura sobei. Aș vrea să te întreb, tată, atât de mult aș vrea...
Nu mai am nevoie
50
Chiar dacă toate drumurile duc înapoi către iarnă, nu mă voi lăsa supusă de stăruința nepăsării. Îmi voi ține inima pecetluită, încercând să-mi recuperez timpul rătăcit în afara mea. Totul s-a terminat! Nu mai am nevoie de trup. Umbrele mă cuprind șiroind printre zăbrelele norilor și mă înalță către vară.
51
Parte Nu mă încurc în idei fără sens, chiar de mă pierd uneori în cuvinte, sunt parte din timpul intens când cinic mă minte... Și trec fără teamă prin vise de lut sub sadice furci caudine dorind să devin adevăr absolut departe de mine.
52
Nu pot să risc Calc ușor, din piatră-n piatră peste apa tulbure, ascunsă de noapte și simt cum rănile din tălpi mi se vindecă, iar trupul mi-e îmbrățișat de lumina pătimașă a veșniciei. Știu că memoria nu-mi joacă feste. Am mai trecut pe-aici, am mai simțit dezlegarea, m-am mai bucurat de imaterial. Trec tiptil printr-un déjà vu și simt cum mă urmăresc proprii mei ochi.
53
Imagini în oglindă Noi nu suntem de-aici sau, poate, nici nu existăm, suntem doar plăsmuiri, imagini în oglindă ale sufletelor exilate, ca penitență, pe un tărâm arid: fără sentimente, fără speranțe, fără dorințe. Noi nu suntem de-aici, am fost alungați în trupuri grele, de lut și-am început să mirosim a grâu și-a pâine coaptă, a struguri și-a vin rubiniu. Iar timpul alunecă domol printre noi, prin noi, din noi și-o luăm mereu de la capăt, din zori în asfințit, până în ziua în care suntem – în sfârșit – rechemați acasă.
54
CUPRINS În Sfera timpului, cu Rătăciri şi Idei trecătoare, un déjà vu veritabil 4 Capătul zorilor
7
Și încă era dimineață
8
Un biet sfert de oră
9
Inutila creație
10
Dincolo de vreme, vremuri...
11
22 septembrie
12
De-acum, mă numesc așteptare
13
Nimic nu poate fi
14
Depărtare
15
Ar mai putea conta
16
Jumătăți de cuvinte
17
Picătura de alb
18
Ține de viață
19
Gânduri disperate
20
Liniștea ceasului sacru
21 55
Fără sfârșit
22
Văpăi de viață
23
Sălbăticie
24
Cântec de zâmbet
25
Timp îngemănat
26
Ultima zi de sărbătoare
27
Umbre
28
Rătăciri
29
Lucruri inevitabile
30
Idei trecătoare
31
Încrâncenarea ochilor închiși
32
Parcă ți-am mai spus...
33
Puterea obișnuinței
34
Cum aș putea să mă fac înțeleasă?
35
Țipăt de fum
36
Ofrandă
37
În cuvinte
38
Păpușa
39 56
Rutină
40
Plouă
41
Balans prematur
42
Suflet pustiit
43
Sunt doar palidă...
44
Apartenență
45
Ninsoarea care nu mai vine
46
Cine?
47
Sfera timpului
48
Trupuri goale
49
Un decembrie al amintirii
50
Nu mai am nevoie
50
Parte
52
Nu pot să risc
53
Imagini în oglindă
54
57
58