Dincolo de daruri by Floran Ileana-Lucia

Darurile poetei Ileana-Lucia Floran Nu exagerez deloc dacă spun că Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca. Nu despre această nesperată contribuţie din ultimii ani, atât de maşteri culturii, îmi propun să vorbesc acum când aveţi în faţă un volum de poezie, dar volumul e semnat Ileana-Lucia Floran şi el urmează altor volume de poezie, de la Surâsul timpului, cu care debutează, şi până la Spirala gândului şi altor volume de proză, dintre care am remarcat romanul Amurgul speranţei. Dar înainte de a fi o animatoare culturală şi de a fi prozatoare, Ileana-Lucia Floran este o veritabilă poetă care are deja un exerciţiu liric demn de a fi luat în seamă. Cu acest nou volum cu un titlu metaforic şi susceptibil de mai multe interpretări, Dincolo de daruri, versul poetei câştigă tăria pe care o extrage din seva încă fertilă a tradiţiei poetice, trecută prin filtrul propriei sensibilităţi în stare să o transforme şi să o structureze. Poemele acestui volum marchează maturitatea poetică a autoarei care a depăşit stadiul veleitarismului. Destinul poetic e de acum bine conturat şi lipsit de efortul sincronizării inutile cu modele poetice din ultima vreme.

Acum Ileana-Lucia Floran „ştie” ce e poezia. Poezia e definită ca fiind „un zâmbet oglindit într-o lacrimă, travaliul candid al sufletului, dor, chemare, blestem şi dar”. În închipuirea poetei, poezia se metamorfozează în „cele cinci pâini şi cei doi peşti” şi ea se roagă pentru a i se uşura povara de a le împărţi „tuturor celor care vin” la masa ei. „Dincolo de daruri” se află truda poetică şi povara împărţirii ei. Primele poezii ale volumului au însuşiri de ars poetica, dar „dincolo de daruri” stă şi cel care oferă darurile şi astfel numeroase poeme dau imaginea destinului creatorului şi alcătuiesc o autobiografie lirică, un autoportret făcut cu o sinceritate debordantă. Autoarea a pornit „în lume eliberată de trecut”, dar timpul care o obsedează o aduce în spaţiul în care se rătăceşte şi unde teama de schimbare o face să simtă neputinţa trăirii şi să vrea abandonarea realului pentru că nu mai poate „desluşi nimic din cauza ploii de gândurilor” şi crede că „a greşit undeva şi poate ar trebui să mai pună o virgulă”. Veghind căderea frunzelor poeta îşi deplânge „aripile pierdute tocmai acum, în timpul înfloririi”. „Autobiografia” continuă, de la un poem la altul, în aceeaşi notă a deplinei sincerităţi pentru ca cei care primesc darurile să cunoască bine pe cel care le oferă. Aflăm astfel că poeta, dezamăgită de spaţiul în care e „decor suficient de banal pentru a nu mai conta” se

deghizează în copac pentru „a aştepta mereu o pală de vânt”, dar se şi revoltă pentru că nu vrea să fie „copacul fără frunze/ care-şi înalţă crengile/ până ce se descompun,/ fără ca cineva să-l observe”. Sentimentul înstrăinării îmbracă forme grave: „M-am trezit în visul cuiva/ care mă obligă să fac tot felul de lucruri ciudate:/ să respir, să merg, să zâmbesc...” şi poeta crede că „noi toţi suntem/ doar imagini ale unor vieţi,/ doar reflexii într-o oglindă spartă.” În ciuda vicisitudinii acestui spaţiu neprielnic poeta are „tupeul să lupte măcar să ajungă în propriul vis şi să se smulgă de visele stranii ale altora.” Sinceritatea confesiunii, cu o priză afectivă nemijlocită, reprezintă nucleul lirismului acestei „autobiografii”. Se mai poate remarca în poemele din acest volum o conştiinţă poetică neprefăcută, poeta nu se amăgeşte pe sine şi nu amăgește nici cititorii, ea îşi notează, fără să filozofeze şi fără ifosele erudiţiei, sentimentele şi gândurile şi uneori, aşa cum, de altfel, singură mărturiseşte, „cuvintele i-au luat-o înainte” pentru că nu mai aşteaptă să fie mesteşugite. Aceasta nu înseamnă că poezia Ilenei-Lucia Floran nu ne destăinuie şi un anumit rafinament poetic, mai ales în poemele ce vor să pună la vedere povara creaţiei, neputinţele şi bucuriile ei. Interesante sunt şi poemele în care poeta n-a reuşit să transforme energia lirică de la inimă la vers

(Speranţe atemporale, Existenţă banală, Putere, La bine şi la rău), dar în care trăirea unui timp „concret” vibrează fără însă a se realiza o concatenare a faptelor, mai mult sau mai puţin istorice, cu canoanele lirismului, sau altfel spus, juxtapunerea nu e suficient de poetică. Dar şi această abordare, mai degrabă căutare, o reprezintă pe autoare. Dacă i-am citit „autobiografia” poetică înţelegem că îşi asumă şi neîmplinirile nu numai împlinirile. Relaţia dintre creatoare şi opera sa este cea dintre daruri şi cel pe care le face. Dacă ar trebui s-o laud pe Ileana Lucia Floran, n-aş putea decât să spun parafrazând-o că se ascunde atât de bine în propriile poeme, încât nici ea nu se mai regăseşte.

Silviu GUGA

The Gifts of the poet Ileana Lucia Floran I don’t exaggerate at all if I say that Ileana-Lucia Floran brought an important contribution at the cultural renaissance of Orastie, the town of Palia, the town where Liviu Rebreanu made his début and that was so loved by Dominic Stanca. I don’t intend to talk about this unexpected contribution of the recent years, so cruelly to the culture, but I intend to talk, now, when you have in front of you a volume of poetry, the volume is signed Ileana-Lucia Floran and it follows other volumes of poetry, from The Time Smile, that makes her début, to The Thought Spiral and other volumes of prose, among I noticed the novel The Twilight of Hope. But, before being a cultural entertainer and a novelist, Ileana-Lucia Floran is a real poet that already has a lyrical exercise, worthy to be taken into account. With this new volume with a metaphorical title and capable of several interpretations, Beyond Gifts, the poet verse gains strength that is extracted from the sap of the poetic tradition, still fertile, filtered through her own sensibility able to transform and structure it. The poems of this volume mark the author’s poetic maturity that exceeded the state of unjustified ambition. The poetic

destiny is now, well defined and without the necessary synchronization effort with lately practical models. Now, Ileana-Lucia Floran „knows” what the poem is. The poem is defined as being „a smile reflected in a tear, the candid labor of the soul, miss, call, curse and gift“. In the imagination of the poet, the poem changes in „the five loaves and the two fish” and she prays for having a light burden to share them „to all who come” at her table. In „Beyond gifts” there is the poetical toil and its sharing burden. The first poems of the volume have attributes of ars poetica, but „beyond gifts“ there is the one who offers gifts and thus, many poems give the image of the creator’s destiny and form a lyrical autobiography, a self-portrait made with an overflowing sincerity. The author started in „the world released from her past” but the time that obsesses her brings her into the space in which she is lost and where the fear of change makes her to feel the helplessness of living and the wish to abandon reality because she can’t „discern anything because of the rain thoughts” and she thinks „she was wrong somewhere and maybe she needs to add a comma”. Watching the leaves fall the poet deplores her „wings lost right now, during flowering”. „The autobiography” continues, from a poem to another one, with the same note of full sincerity because those

who receive the gifts to being able to know well the one who offers them. Thus, we find that the poet, disappointed by the space in which she is „a common scenery that doesn’t matter” disguises herself in a tree „waiting always for a gust of wind” but also she revolts because she doesn’t want to be „the tree without leaves/ which raises its branches/ until they decay/ without anybody notice it”. The feeling of estrangement takes serious forms: „I woke up in someone’s dream/ which makes me do all sorts of strange things/ to breathe, to walk, to smile…” and the poet thinks that „we are all/ only images of some lives/ only reflections in a broken mirror.” In spite of the vicissitude of this space, inhospitable to some lives, the poet has „the gut to reach her own dream and to escape from the strange dreams of the others”. The sincere confession, with a direct emotional pull, represents the lyricism core of this „autobiography”. In the poems of this volume we may remark a real poetical consciousness, the poet doesn't deceive herself, she doesn't deceive the readers, she notes feelings and thoughts, without philosophizing and without the vanity of erudition and sometimes, so as she confesses „words went ahead” because they don't wait to be arranged. This doesn't mean that the poetry of IleanaLucia Floran doesn't confess a certain poetical

refinement, especially in the poems that reveal the burden of creation, its incapacity and joy. Interesting are also the poems in which the poet failed to convert the lyric energy from heart to verse (Timeless Hopes, Trivial Living, Power, For Better Or Worse) but in which the living of a „specific“ time vibrates without materializing a concatenation of the facts more or less historical, with the lyricism canons or, in other words, the juxtaposition is not enough poetically. But this approach, rather a searching, represents the author herself. If we read the poetical „autobiography” we can see that she assumes both accomplishments and brokenness. The relationship between the creator and her work is between the gifts and who gives them. If I were to praise IleanaLucia Floran, I’d only say, paraphrasing her that she hides so well in her own poems that she doesn't find herself.

Silviu GUGA

Celor pe care-i iubesc: Paul Č&#x2122;i Mihai To those whom I love: Paul & Mihai