Numărul 8 complet

Anul II nr.1 (8)

IANUARIE 2014

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran MEMORIEI LUI MIHAI EMINESCU

Henrietta, sora lui Eminescu

Mama lui Eminescu

Eminescu la 20 de ani

Casa din Ipotești, unde s-a născut Mihai Eminescu, în 15 ianuarie 1850

Imaginile sunt preluate de pe coperta revistei ilustrate „Cosînzeana”, Anul IV, nr.26, apărută la Orăștie în 5 iulie 1914 sub conducerea dr.Sebastian Bornemisa.

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar:

In memoriam ...

Mihai Lungeanu - Eminescu ziarist

3

George Filip - poezii

9

Vic.Virgil Bălan - poezii

9

Petru Hamat - Despre arta de a scrie

10

cronica unui labirint Sina Teleor - Cântecul stelelor - proză scurtă

13

Eugen Evu - Vavila Popovici - Cartea

13

spovedaniei - El și iubirea - poeme Livia Fumurescu - Enigma nemuritorului

14

albastru Alex Cîrțu - Un fragment de istorie literară:

19

Cronicile lui Daniel Marian Denisa Lepădatu - poezii

20

Mircea Ștefan - Dumitru Ichim „Patriarhul”

22

poeziei române Maria Toma-Damșa - Ileana-Lucia Floran,

23

Cercuri concentrice Andrei Zanca - poezii

24

Marian Hotca - poezii

25

Daniel Marian - Claudia Gabriela Marcu,

26

Temerară pe drumul Iluziilor ca o vulpe vie sau/și De veghe în ținutul Nemuritorului de gheață Valentin Talpararu - O poezie a întrebărilor

27

Ileana-Lucia Floran - Puiu' târgulu - proză scurtă

28

George V.Precup - poezii

29

Muguraș Maria Petrescu - traduceri

29

Nu putem despărţi numele lui Eminescu de poezie, aceasta echivalând cu o blasfemie. El a fost şi rămâne un poet desăvârşit, greu de egalat, dar, în acelaşi timp, suntem obligaţi, ca o reparaţie morală, să-l prezentăm în manuale, fie ele şi alternative, în articole sau în discursuri, aşa cum a fost, un român adevărat, un om politic şi un mare ziarist care, în climatul socio-politic al anilor 1880, incomoda cercurile politice româneşti şi despre care s-a spus c-ar suferi de o boală cumplită, pentru a putea fi îndepărtat de la conducerea ziarului „Timpul”.

Munca i-a fost întreruptă într-un mod brutal în iunie 1883, când puterea de atunci l-a trimis cu forţa la ospiciu, devenind astfel, unul dintre primii deţinuţi politici ai statului român modern şi, cu siguranţă, primul ziarist căruia condeiul îi este frânt într-un mod atât de brutal.

Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea Țării cu Ardealul nu era bine văzută de conducerea de atunci a României. El a militat pentru trezirea şi emanciparea românilor şi de aceea a avut atât de mult de suferit. Pentru posteritate, a fost prezentat apoi doar ca un poet romantic. De remarcat, în acest sens, o scrisoare a lui P.P. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. Și Eminescu a fost „potolit”.

La sfârşitul anului 1883, Titu Maiorescu, publică un volum cu 64 de poezii eminesciene, între care „Mai am un singur dor”. Aceste poezii distrag atenţia opiniei publice de la Eminescu naţionalist, teoretician al problemelor societăţii româneşti.

Astfel, abil, Maiorescu desparte opera eminesciană, limitând-o la poezie şi anulându-i partea de publicistică, mult mai bogată şi la fel de valoroasă.

Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a oricărui ziarist, deoarece cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Eminescu devenise ziarist încă din anul 1876, debutând la „Curierul de Iaşi”, din 1877 fiind redactor la ziarul „Timpul” iar din 1880, tot la „Timpul”, redactor-şef şi redactor pe teme politice.

Ileana-Lucia Floran

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

EMINESCU ZIARIST Mihai Lungeanu

Scenariu de , după piesa de teatru „Interviu cu Mihai Eminescu - Aceşti netrebnici care ne conduc” de Scenariu prezentat pe scena teatrului Mignon din Capitală, în 10 decembrie 2013, la prima serată „Eminescu, jurnalistul“, organizată de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România

Miron Manega

Doi arhivari lângă o masă cu cateva tomuri pe care le răsfoiesc citind şi filosofând amar, cu tristeţe...

A 1: Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

A2: Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

A 1: Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune.

A2: Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri […].

A 1: Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

A 2: Ei vor aplauda desigur biografia subţire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt şi dânşii...

A 1: Măgulit e fiecare... Că n-ai fost mai mult ca dânsul.

A2: Şi prostatecele nări... Şi le umflă orişicine în savante adunări Când de tine se vorbeşte.

A 1: S-a-nţeles de mai nainte... C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.

JURNALISTA 1: Dacă se poate... am dori să aflăm câteva răspunsuri... de la ziaristul Eminescu...

JURNALISTA 2: ... şi nu de la...”„binecunoscutul poet”... Mihail Eminescu...

A 1 : Se poate, se poate... Poftiţi!... Întrebaţi!

A 2: „Întrebaţi, întrebaţi, întrebaţi”... Domnul Eminescu vă va oferi răspunsurile de care aveţi nevoie.

JURNALISTA 1: Toată lumea este la curent cu cazul copilului ucis de câini.

JURNALISTA 2: Noi am vrea să aflăm ce părere are domnul ziarist Eminescu... despre problema „maidanezilor”?...

JURNALISTA 1: Adică vrem să ştim cum crede că poate fi rezolvată, onorabil şi umanitar... această problemă ?

A 1: Eminescu spune : (citeşte dintr-un tom) „Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cânii în iubitul nostru oraş. De aceea, credem că nu greşim rugând autorităţile competente a ordona o mai strictă mânuire a măsurilor pentru stârpirea câinilor de prisos…”

A 2: (citeşte din alt tom) „Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului?... Ce caută aceşti oameni care, pe calea statului, voiesc să câştige şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti?”

A 1: „Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei-patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă?...”

JURNALISTA 1: Fiţi amabil şi opriţi-vă puţin!... Am impresia că dumneavoastră ne răspundeţi la altă întrebare.

Pag.3

Dăruiri literare

JURNALISTA 2 : De fapt, la ce fel de maidanezi se referă domnul Eminescu !?

A 1: „La netrebnicii cari ne conduc. Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic... ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării... pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

A 2 : „De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic, şi n-au nimic, şi vor să trăiască... ca oamenii cei mai bogaţi... şi nu ştiu nimic... şi vreau să vă înveţe copiii... şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine... şi voiesc să vă economisească pe voi toţi!”

JURNALISTA 1: Dacă tot a venit vorba, cum credeţi că ar putea descrie domnul Eminescu, în câteva cuvinte, felul în care arată România de astăzi!?

JURNALISTA 2 : Asta, fireşte, din perspectivă socială şi politică !?

A 1 : Domnul Eminescu spune (citeşte) : „Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ, care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.”

A 2 : „Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut... n-a putut să crească, în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri... advocaţii... s-au înmulţit cu asupră de măsură... dau tonul... conduc opinia publică.”

JURNALISTA 1: Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Pag.4

A 1: „Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului…

Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta?... Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern…

A 2: „La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea acestor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.”

JURNALISTA 1: Domnul Eminescu a definit, în editorialele de la „Timpul”, aceste legi de import ca fiind „legi ale demagogiei”...

JURNALISTA 2 : Ce sunt acestea?!... şi cum ar trebui să arate nişte legi… „nedemagogice”?

A 1: „Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui

Dăruiri literare

să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

JURNALISTA 1: Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat!?

A 2 : „Spiritul public nu e copt… Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani, şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo.

A 1: „E o zicală veche... că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci.

Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi, dacă n-ar exista, n-ar fi plăcintă.

A 2: „Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri...”

A 1: „Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

JURNALISTA 1: Aici aţi atins subiectul unei alte întrebări pe care intenţionam să o adresăm domnului Eminescu, şi anume... Constituţia. Ştim foarte bine că se pregăteşte un referendum pentru revizuirea actualei legi fundamentale...

Care credeţi că va fi rezultatul unui asemenea demers parlamentar?

A 2: „Cu cât trec una după alta zilele, cu atâta cestiunea revizuirii se încâlceşte mai mult, cu atât neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atât mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domneşte în toate cercurile...

Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească...”

A 1 : „Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfârşit să ne dăm seama că aceasta

este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvârşite de treizeci de ani încoace... Până astăzi, naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decât a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decât cuartalurile de coloni din America de Miazănoapte, şi pe o scară tot atât de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot... “ A 2: „Va rămâne însă de dezlegat o cestiune cu mult mai gravă şi mai grăbitoare, cestiunea vieţii noastre publice, cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atâta vreme sau dacă trebuie să mai putem apuca pe calea cea adevărată... Vom fi un stat independent; cum vom face uz de această independenţă, aceasta e cestiunea cea mare.”

JURNALISTA 2: După părerea Domniei sale, ce prevalează sau ce ar trebui să prevaleze în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

A 1: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână...”

A 2 : „Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată... sau sustragerea, furtul... Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital, nu mai e îndoială că ceea ce au ei... a pierdut cineva.

JURNALISTA 1: Şi totuşi, cum e posibil să trăim într-o lume răsturnată !?

JURNALISTA 2: Care este explicaţia acestei răsturnări totale a sistemului de valori?

A 1 : „Mita!... Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită, capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti...

Pag.5

Dăruiri literare

A 2 : „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă... Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…

JURNALISTA 2: Dar Justiţia? Justiţia ce păzeşte?

A 1 : “„ustiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat... Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării…

A 2 : „Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie... Când un făcător de rele comite o infracţiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanţa competentă, de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiţia.”

A 1 : „Se poate chiar ca justiţia rău informată să fi legalizat apropierea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din fiinţa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiţia bine informată va revoca o sentinţă ori o aprobare nedreaptă... Pe când la noi?... Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie…

JURNALISTA 1: Ce anume indicii avem din care să se poată vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, şi nu în sprijinul ei !?

A 1 : „Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează?

JURNALISTA 2 : Să trecem la exemplul concret al Căilor Ferate Române, în ansamblul lor... nu numai CFR Marfă... Ştim că încă de pe vremea afacerii Strousberg, domnul Eminescu i-a „tăvălit” destul de dur pe cei care au Pag.6

instrumentat, la vremea aceea, afacerea... Cum poate fi evaluată situaţia actuală a sistemului feroviar?

A 1 : „În starea în care a ajuns România azi, e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanţii noştri respectul de sineşi.

Răspunderea?!... O ironie. Din contra, răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru falsificarea regimului constituţional. În şedinţa Camerei de la 30 aprilie, un parlamentar a relevat, cu drept cuvânt, scandalul listei civile a directorului general al căilor ferate. Lista civilă constituie în adevăr cei 36.000 de franci, plătiţi la noi, în ţară săracă, unui om care n-a dovedit prin nimic a fi superior oricărui absolvent al unei şcoale politehnice.

A 2 : „Poate că nouăle drumuri de fier se vor propune a se face în condiţii avantagioase pentru stat, şi, dacă ridicăm îndoieli din capul locului, este pentru că ne aducem aminte de precedentele create cu Strousberg, precedente ce ne inspiră şi acum teama că nouăle drumuri de fier ar putea să fie construite tot numai în folosul străinătăţii şi după impulsul ei, nu după cerinţele reale ale ţării. Pentru că drumurile noastre de fier au fost construite cu totul în interesul străinilor.

Ele nu raportează decât 2.000.000 pe an şi se încasează cu ele peste 40.000.000; diferenţa toată iesă din ţară din punga a 700.000 contribuabili, pentru preumblarea mai comodă a 30.000…

JURNALISTA 1: O altă chestiune aflată acum în plină dezbatere publică este Catedrala Mântuirii Neamului. Subiect extrem de controversat, ca să nu zic... demonizat... Foarte puţină lume ştie însă că cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar domnul Eminescu.

JURNALISTA 2: A confirmat-o Ioan Slavici, într-o mărturisire târzie, din 1924, dar a scris-o şi ziaristul, într-un articol din TIMPUL, din septembrie 1877. Ba a dat chiar şi o soluţie de finanţare, spunând că fondurile ar trebui luate de la Loteria Naţională.

JURNALISTA 1: Dar, aşa cum bine ştie toată lumea, proiectul este primit şi privit cu ostilitate. Cum se justifică necesitatea istorică a construirii unei astfel de catedrale?

A 1: „Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat, la români, o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi

Dăruiri literare

periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul sabiei, pentru augmentarea puterii statului; la români, ea a fost, din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept.”

A 2: „Liniamentele organizării democratice a Bisericii române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică. Astfel, întâmpinăm, în oraşele mari, biserici cari aparţineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: organizează şi întreţine învăţământul primar... cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului.

Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp; el e învăţător şi sfătuitor în intemorale şi materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi.

JURNALISTA 1: Asta se întâmpla în trecut. Acum, Biserica Ortodoxă Română nu mai îndeplineşte atâtea roluri, din simplul motiv că lumea a evoluat, iar societatea şi-a creat structuri administrative specifice pe fiecare domeniu în parte.

JURNALISTA 2: Am înţeles şi rostul principal al Catedralei Mântuirii Neamului, care e mai degrabă laic decât religios: anume acela de a marca în spaţiul public poziţia Bisericii Ortodoxe Române în lumea ortodoxă. Este a treia din lume, socotind după numărul de credincioşi.

JURNALISTA 1: Totuşi, care credeţi că este explicaţia ostilităţii cu care este întâmpinat acest proiect?

A 1 : „Ireligiozitatea!... Care, abstracţie făcând de dogme, se întinde într-un ritm înspăimântător. La drept vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpânesc. Dar, ceea ce formează adevărata tărie a Bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge în România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de câştig fără muncă. Biserica este... Maica spirituală a neamului românesc, care a născut

unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului... care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre... şi care e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat.

A 2: „Această Biserică a ajuns un instrument politic. Tinda templului a devenit un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucătorii de cărţi. Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; despreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată, în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

JURNALISTA 1: Un mare diplomat brazilian, José Jeronimo Moscardo de Souza, fost ambasador al acestei ţări în România, a făcut, în 2003, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa, o declaraţie cel puţin stranie: „Vreau să mulţumesc României şi în special domnului Eminescu, datorită căruia Brazilia a avut cea mai mare dezvoltare economică din lume”. M-am dumirit mai târziu că “domnul Eminescu” este autorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc, sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. JURNALISTA 2: Această teorie o găsim “risipită” prin articolele publicate în perioada 1869-1883…

Partidul Conservator al lui Titu Maiorescu şi-a construit chiar doctrina după editorialele din TIMPUL. Mai mult, principiile şi resorturile de bază ale acestei teorii au fost încorporate într-o lucrare a unui mare economist român, Mihail Manoilescu. Această lucrare, intitulată „Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional”, este cea care determină spectaculoasa dezvoltare economică din anii '70 a Braziliei.

JURNALISTA 1: A recunoscut-o, într-un interviu, acelaşi Moscardo de Souza. Citez: „În privinţa economică, se credea că suntem condamnaţi să rămânem o ţară agrară, ca şi România la un moment dat. Dar a dat Dumnezeu să existe un mare român, fost ministru de Externe al ţării dumneavoastră şi un economist de talie mondială: Mihail Manoilescu. După traducerea, Pag.7

Dăruiri literare

în 1932, a lucrării sale geniale, «Noua teorie a protecţionismului şi schimbului internaţional», aceasta a fost, până în ziua de azi, inspiratoarea dezvoltării economice a Braziliei. [...] Prin Manoilescu, responsabilii brazilieni şi-au clarificat originile inegalităţii, rolul proiectelor de dezvoltare industrială, raporturile dintre industrie şi agricultură, dintre exporturi şi importuri etc.

Astăzi, Manoilescu este considerat unul dintre fondatorii Braziliei moderne” Am încheiat citatul…

JURNALISTA 2: Ce e cu această teorie eminesciană care l-a putut inspira pe Manoilescu să scrie o lucrare care a schimbat istoria Braziliei?

A 1: Despre „Statul Organic” domnul Eminescu scrie : „Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc, şi pe orice cale. Chiar dacă şi mijlocul, şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul sub care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene. Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.

A 2: Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într-o rânduială stabilită prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate.

JURNALISTA 1: Suntem totuşi în mileniul trei…

JURNALISTA 2 : Când începe omul primitiv să nu mai fie… primitiv ?

A 1: „Când începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare.

Atunci se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice.

Astfel, s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală ( care ajunge la comunism) , alta conservatoare (care poate ajunge la osificarea statului)... e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

JURNALISTA 1: Şi care dintre tabere e mai bună?

A 2: „Amândouă. Pentru conservatism, împlinirea datoriilor către semenii săi, Pag.8

solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, este tocmai starea de lucruri la care aspiră.

A 2: „Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei.

Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într-adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.

Pe de altă parte, sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari.

El preface viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într-acolo tind ideile liberale de azi. Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.

JURNALISTA 2: Înţeleg că domnul Eminescu nu repudiază, de fapt, liberalismul! Susţinerea faţă de conservatori vine dintr-o necesitate istorică a momentului, nu din raţiuni de partid sau din prietenia cu Titu Maiorescu.

JURNALISTA 1 : Adică excesul de valori liberale care sunt, prin excelenţă, ale individului - riscă să distrugă sistemul de valori comunitare, constituite organic, prin tradiţie. Iar domnul Eminescu reacţionează la acest pericol, apărându-le... Corect?

A 1: Corect! Având în vedere că domnul Eminescu se exprimă foarte clar, e bine să începem, întradevăr, să pricepem.

A 2: Sperăm să înceapă şi alţii să priceapă…

Poftiţi!... Întrebaţi!

A 2 : Domnul Eminescu vă va oferi răspunsurile de care aveţi nevoie...

Dăruiri literare

George FILIP

Vic.Virgil BĂLAN

LOGODNA CU MAREA

POET PRIBEAG

Marea valsa prin cer cu albatroşii şi albatroşii prevesteau destin. destinul sfânt ce ni l-au scris strămoşii: tulburător... albastru... şi divin.

Poet pribeag prin univers, Luceafăr trist fără de vină Cuvinte dulci sculptate-n vers Pentru-o frumoasă Cătălină.

Trăiri, nelinişti, împăcări Tardive clipe de repaos Dureri prelungi făr' alinări Căderi nedrepte-n negru haos.

Din fadul veşnic absolut Cuvântu-l face diamant Poveşti frumoase din neant Neînceputul, început.

Neînţelesul, înţeles Necunoscutul, cunoscut Pe izgonit îl face-ales Pe neştiutul în ştiut EMINESCU.....

şi într-o zi s-a împlinit destinul.

Mihai la ţărmul Mării a sosit. a fost un vis ameţitor ca vinul ce nu se lasă-n vorbe travestit. privea hipnotizată doamna Mare.

Mihai... era şi el hipnotizat şi noaptea... sub nocturne felinare, iubirea cea eternă s-a-nchegat.

Marea şi-a legănat poetu-n valuri.

Poetu-n apa Mării s-a sfinţit şi astfel din furtuni şi idealuri logodna Om şi Mare s-a-mplinit.

Pădurea se-nmulţea prin sămulastră, doar un stejar în ghindă nu rodea.

Din zări grăia profetic zarea-albastră că s-a născut pe cer o nouă stea.

Văzut-am trubaduri fără ghitară, dar nu iubire fără trubaduri. atunci s-a-nchinat Marea-ntâia oară la tainele fecioarelor păduri...

Marea l-a-mbrăţişat ca o mireasă şi Mihai domnul în vecii s-a dus şoptindu-i că-i va fi pe veci aleasă; Mai am un singur dor atât i-a spus...

EMINESCU Cântec de harfă, cor de îngeri Iubiri, trăiri, dezamăgiri Cu dureroase, dese-nfrângeri Dar niciodată zbor înfrânt Cu vămi plătite-n patru zări Şi-nspre înaltul cel înalt Geniu venind de oareunde? Şi rătăcind înspre neant.

O lacrimă căzută printre astre Ce creatorul a lăsat să-i scape Poet al regăsirii noastre Şi-al doinei cânt transfigurat ...EMINESCU!

5 ianuarie - 2014, Montreal

Pag.9

Dăruiri literare

Petru HAMAT Despre arta de a scrie cronica unui labirint Înainte de a discuta despre romanul Pavel şi ai lui (se îmbracă pentru festin în hainele de fiecare zi), trebuie, mai întâi, amintit ceea ce înseamnă termenul de ariergardă în spaţiul cultural timişorean, şi, lucru extrem de important, modul în care gândesc reprezentanţii ei acest proiect. La sfârşitul lunii ianuarie a anului 2005, în spaţiul librăriei Humanitas, Joc secund, a avut loc o întâlnire, a cărei temă de discuţie a fost Autonomia regională perspective politice şi culturale, la care s-au aflat faţă în faţă oameni de litere şi reprezentanţi politici, scopul fiind acela legat de rolul pe care scriitorul ar trebui să-l joace în cadrul „cetăţii” (Timişoara). S-a urmărit realizarea unor proiecte, printre care acela de „a-l smulge” pe scriitor din serenitatea „turnului de fildeş”, în care societatea l-a „exilat”. Realizarea unui astfel de proiect a ţinut de implicarea celor două forţe, politică şi culturală, purtând numele de Ariergarda. Daniel Vighi a pornit acest demers care a reuşit, văzând în el un proiect construit pe două coordonate: civică şi literară. Cu alte cuvinte se dorea implicarea scriitorului şi în spaţiul civic. Despre proiectul Ariergarda, Daniel Vighi avea să afirme că acesta este numele metaforic al postmodernismului, şi că este un atelier literar, dedicat prozei, scenariului de film, pentru tineri jurnalişti şi studenţi, interesaţi de scriere. Până în momentul de faţă, Ariergarda a reuşit să promoveze patru nume în spaţiul literaturii, patru romancieri. Este vorba de Simona Constantinovici (Colecţia de fluturi), Gheorghe Miron (Râma), Alexandru Potcoavă (Pavel şi ai lui) şi Daniela Raţiu (Ochelari de damă).

Alexandru Potcoavă, alături de Simona Constantinovici, a parcurs un drum dinspre poezie spre proză, fiecare dintre cei doi a debutat cu poezie, pentru ca mai apoi să înceapă să scrie o proză din care transpare forţa intelectuală a formării lor într-un mediu universitar. Provenit din mediul filologic, Alexandru Potcoavă se remarcă în scriitura sa, în primul rând, prin specificitatea textuală cu care abordează temele şi spaţiul cultural. Spaţiul romanesc, în care îşi plasează Alexandru Potcoavă personajele, este cel al Banatului,

Pag.10

iar atmosfera, sintaxa şi virtuţile cuvântului construiesc această lume în romanul său. Ceea ce dă forţă romanului lui Potcoavă, Pavel şi ai lui, este, tocmai, capacitatea naratorului de a aborda şi de a deschide discuţia asupra construcţiei intelectuale, precum şi o problematizare livrescă, ce se integrează în spaţiul banatic. Acestea scot în evidenţă perspective simbolice, dar şi elemente ce ţin de coordonata intertextuală.

Titlul romanului, Pavel şi ai lui (se îmbracă pentru festin în hainele de fiecare zi), ni se pare a fi unul neconvenţional, dar, cu toate acestea, el se circumscrie unui imaginar, recognoscibil atât geografic, cât şi istoric, şi, mai ales, poate fi databil. Este un roman în care este evocată experienţa existenţială proprie, pe care naratorul a trăit-o în spaţiul Banatului montan, locurile acestei lumi, i-am spune, exotice, devin imagini ale concretului. Astfel, Mehadia, Valea Cernei, Băile Herculane, constituie un topos al imaginarului, pe care naratorul îl evocă într-o manieră arhitecturală. Epicul devine spaţiul în care naratorul se joacă cu imaginile, cu personajele, cu locurile prin care a trecut. Toate acestea culminând cu figura centrală a acestei cărţi, anume, aceea a evadării din universul cotidian, de fiecare dată când i se oferă această ocazie. Metafora evadării din geografia aceasta a cotidianului, a concretului, în trecut, este prezentată ca o curgere firească a istoriei. Multe din paginile romanului Pavel şi ai lui au o construcţie simetrică din acest punct de vedere. Remarcăm, în acelaşi timp, că din punct de vedere al construcţiei simetrice, romanul este fracturat de intervenţia în text a unei ipostaze a naratorului, aceea a cronicarului, care pare a se ascunde sub această mască. În concluzie, am putea afirma că Pavel şi ai lui ascunde, în subtext, o himeră, de care naratorul nu pare a fi scăpat, acea imagine a unchiului Pavel, care nu-i dă pace, îi revine mereu în minte, ca un continuum dincolo de textul propriu-zis.

La un prim nivel de lectură, putem spune, lucru pe care l-am surprins încă de la primele pagini, că romanul lui Alexandru Potcoavă poate fi considerat drept un tribut adus reputatului folclorist Pavel Ciobanu, care a dispărut prematur în anul 2000. Pavel Ciobanu a fost unchiul lui Alexandru Potcoavă. Iată, un

Dăruiri literare motiv pentru care romanul poate fi şi unul cu tentă biografică, familiară, pentru că în spatele imaginilor, ce construiesc toposul banatic, este evocată figura unchiului său. Aşadar, stratul primar este reprezentat de biografic. Acest strat primar este ranforsat şi prin apariţiile fulgurante ale lui Viorel Marineasa („Vio Marineasa are şi el o proză, în care, iar aşa, unul trage la firiz. Doar că la celălalt capăt ţine de mâner Dumnezeu. În timp ce rumeguşul umple lumea.”), Daniel Vighi, sau prin referirile explicite la „subteranii” Timişoarei.

Suntem martorii ultimelor zile ale cărturarului la Băile Herculane, cu necazurile pricinuite de circulaţia periferică tot mai precară, cu discuţiile cu şi despre nepot, cu planificarea unui festin nemaivăzut, chiar în acest spaţiu, la Băi. Dar, citind atent, se observă, trecând de real, de elementele şi trimiterile care construiesc toposul banatic, prezenţa unui plan istoric, a cărui sursă principală e Cronica Banatului a protopopului Nicolae Stoica de Haţeg, apoi unul folcloric-mitologic (cu Hercule, Iovan Iorgovan şi cu Sântul Gheorghe dintr-o snoavă anticeauşistă) şi unul livresc, în care apar numele unor Cervantes sau Kerouac, ca să le amintim pe cele cu rezonanţă. Dar toate evenimentele se petrec în lumea Banatului din trecut. Este o pendulare între prezent şi trecut, iar lucrul acesta nu aduce, în construcţia discursului narativ, decât un tumultuos spectacular, în care planurile glisează unele spre altele. Rezultatul este un mozaic, în care naratorul îşi regăseşte substanţa scrisului său, evidenţiind capacitatea de a transcende spre o altă lume, proprie lui, aceea a Banatului montan, acolo unde şi-a petrecut o parte din viaţă, şi unde experienţa existenţială a jucat un rol decisiv pentru scrierea romanului.

La începutul romanului este schiţat drumul, în realitatea imediată, spre un loc ale cărui coordonate se pot distinge. Astfel, spaţiul descris este unul detectabil cu certitudine, iar geografia lui implică o trăire în timpul prezent, o derulare a evenimentelor, ce nu aduc, în prim plan, factorul timp, ireversibil, ci memoria, cea prin intermediul căreia naratorul construieşte figura unchiului, locurile prin care a trecut şi care au constituit cadrul propice al dezvoltării sintagmei narative.

Romanul începe şi se încheie într-o simetrie care este semnificativă însăşi prin construcţia ei, ar putea fi o cheie de lectură, chiar intrarea în lumea fictivă a personajelor acestei cărţi: „Până la urmă am intrat în holul întunecos şi-am încuiat-o pe Ilenuşa pe dinăuntru.

A urmat o poveste al cărei cadru narativ se compune din câteva trepte. Harap Alb căuta lăptuci pe covor şi am căzut grămadă peste el. I-am tras un şpiţ, cum zăcea el pe jos, dar parcă aş fi dat într-o movilă de pământ, aşa sa împrăştiat, cu hainele lui verzi, deşirate. Drace, am spart un ghiveci! Unde sunt oare? Uite-l şi pe Verde Împărat, în capătul scărilor. Potoleşte-te, ăla-i un ficus.

Vezi să nu-l iei şi pe el la şpiţe. He, he, am ajuns la uşa camerei mele. Noroc că-i deschisă. Are şi ea gaură

pentru cheie, fiindcă-i camera de serviciu, în care doarme de obicei unchiul Pavel. Doar atunci când vin eu pe-aici se culcă în camera din spate. Până acolo e un coridor lung, cu un covor roşu decolorat, din care ies aţe.

De pe pereţi cade tencuiala albă, până la uşa aia ce nu mai are nicio cheie pentru gaura prin care fluieră zi şi noapte vântul. În cameră, pe un dulap, e un bust mic şi alb, care se vede câteodată prin uşa deschisă când unchiul Pavel nu ştiu ce face, şi n-am aflat nici până acum cine-i bărbatul acela de ghips, cu buzele ca hârtia.

Cred că o să dorm îmbrăcat. M-am prăbuşit în pat.

Cărţile de pe noptieră s-au izbit de parchet, asurzindumă.” Construcţia simetrică a romanului are în prim plan figura unchiului Pavel, care pare a se amesteca cu personaje de basm, nu mai ştii dacă nu cumva unchiul este şi el unul dintre ele. Aceste elemente intertextuale dau forţă scrisului, iar descrierea din acest pasaj adaugă stilului, nu tocmai reuşit din primele pagini ale cărţii, o notă de originalitate. Forţa scriiturii lui Potcoavă, aşa cum reiese din debutul romanului, nu stă în fraza puternic construită, printr-o argumentare riguroasă a textului, ci, mai degrabă, prin limbajul simplist, uneori

Pag.11

Dăruiri literare banal. Acestea sunt coordonatele pe care se realizează o lume, un spaţiu, atât de apropiate şi de cunoscute de către romancier. Trimiterile, explicit formulate la lumea Banatului, aduc, prin verva lor şi prin comprehensiunea amănunţită, o notă de subiectivitate.

Autobuzul, element ce poate juca un statut simbolic sau concret, care pătrunde în lumea ficţiunii construită de către romancier, într-o staţiune, Băile Herculane, topos în care naratorul se regăseşte pe sine prin redescoperirea universului acesta, exotic pentru orice roman, este descris naturalist. Autobuzul, element ficţional, „se înecă zgâlţâindu-se, scoase un hârâit de parcă şi-ar fi adunat în gât un scuipat gros, apoi acceleră înghiţindu-şi flegma şi merse mai departe. Cerna curgea în stânga şoselei suite la zece metri deasupra râului. Pe drumul de-a lungul Cernei pot fi văzute pe unele stânci urmele găurilor făcute de potcoavele calului eroului Iorgovan, al lui Hercule sau al Sântului Gheorghe, acolo unde a trecut Cerna herculeană, a omorât marele balaur şi a salvat fecioara.” Apoi ne sunt prezentate centrul vechi al staţiunii, căruia naratorul îi adaugă câteva nume cu sonorităţi exotice: „Hotelurile Traian şi Decebal, baia Apollo”, revenind la imaginea geamurilor autobuzului care vibrează sau încetează să mai vibreze, uşile care „fâsâiră, deschizându-se”, taxatoare care numără „banii, făcându-i fişicuri”. Toate aceste elemente ţin de registrul semantic al cotidianului, nimic nu pare a provoca o schimbare de registru, totul curge calm, descrierea este într-o manieră convenţională. O convenţie între narator şi lector până în momentul în care este introdus unchiul Pavel, imaginea lui aducând trecerea într-un alt plan al construcţiei discursului narativ. Drumul la Herculane este ca un drum prin care se încearcă evadarea din realitatea închisă ca într-o matcă a amintirilor. Aici, trăieşte unchiul Pavel, prezenţă tutelară într-o lume din trecut şi din prezent. Naratorul intră în dialog cu unchiul Pavel, i se adresează la persoana a doua singular, ca între două cunoştinţe, doi oameni care se cunosc parcă de demult, nu de acum, când se scrie proza: „Am dat mâna cu tine şi ne-am sărutat pe obraji”. Unchiul Pavel i se arată naratorului, amintirii lui, în diverse ipostaze. Una dintre ele este aceea de povestitor, actant într-un spaţiu pe care îl cunoaşte bine: „ochi în ochii mei (…) ore în şir despre obiceiurile româneşti, în timp ce artileria îi rodea vasele prin care sângele lui în parte românesc, în parte elveţian şi unguresc reuşea din ce în ce mai greu circuitul complet”. Figura unchiului Pavel domină amintirile, iar relaţia cu prezenţa sa tutelară este refăcută, bucată cu bucată, ca într-un puzzle, derularea crâmpeielor, care pun stăpânire acum pe text, ne trimite spre cinematografie, curgere lentă şi plină de intimităţi, pe care, din motive diferite, naratorul se simte obligat să le evidenţieze lectorului, poate, tocmai, din dorinţa

Pag.12

expresă de a-l înştiinţa şi de a-l scoate din starea de letargie, pe care de multe ori scrisul lui Alexandru Potcoavă o provoacă, intenţionat sau nu: „Seara, stăm cu unchiul Pavel pe terasă. Noaptea mergem la discotecă, la Discobar prea înghesuit pentru gustul meu şi plin de băieţaşi, toţi cu ochii pe Liza. Muzică faină, dar degeaba. Aşa că plecăm. Urmează o oră de plimbare nocturnă, de care mă bucur foarte mult. Lângă Băile Neptun vedem licurici. Clădirile vechi şi munţii înalţi şi întunecaţi, asemenea unor spinări de animale de basm, parcă respiră. Alături de noi, susurul Cernei, pe care o bănuiesc strecurându-se printre pietre, la picioarele pădurilor”. Aşadar, credem că acest fragment este relevant pentru stilul pe care Alexandru Potcoavă îl practică în acest prim roman al său. Simplist şi fără vreo creativitate specială şi remarcabilă, romanul său este, totuşi, interesant prin construcţia epică şi prin formele diverse de discurs, prin care impune un ritm propriu.

Ceea ce putem spune că atrage atenţia asupra romanului lui Alexandru Potcoavă, Pavel şi ai lui, este, tocmai, jocul regizoral al naratorului, care a ştiut când să-şi ascundă în scris masca scenică. Credem că plasarea în preajma imaginii unchiului Pavel, realizată mai ales din amintirile romancierului, face ca textul să cadă, uneori, într-o împletire de idei, din care transpare simplitatea vieţii, în care viaţa şi moartea joacă acelaşi rol, pe o scenă cu un singur actor, lectorul: „Ne-am aşezat la marginea drumului, pe-un otcoş de paie.

Soarele cădea spre apus. Pavel a destupat sticla şi-a luat un gât de răchie. Apoi mi-a întins-o mie. Am tras şi eu.

Era linişte. În spatele nostru, în cimitir, toţi morţii Petnicului. În faţă, soarele cădea spre apus. Am mai luat fiecare un deţ, după care am întors capul spre sat, în lungul uliţei, pe unde urca o căruţă plină cu fân”.

Specific imaginii Banatului, aşa cum o prezintă Alexandru Potcoavă în romanul său, este cultura de cămin popular bănăţean, creaţia populară şi creatorii populari, artistul plastic. La acestea am adăuga lexicul specific subdialectului bănăţean, pe care romancierul nu se sfieşte să-l folosească, iar vorbirea simplă, banală, îl încadrează într-o scriere de factură provincială, lucru care nu înseamnă că Alexandru Potcoavă nu va putea reprezenta, pe mai târziu, un punct de reper în literatură.

Romanul lui Alexandru Potcoavă, Pavel şi ai lui, este, în primul rând, cartea unei strategii a construcţiei narative, pendularea între două extremităţi, prezentul realităţii banale şi obscure, Banatul cu lumea şi viaţa lui, cu oamenii şi locurile lui, un spaţiu provincial resemnat, iar, în al doilea rând, ochiul critic al obiectivităţii remarcă simbolica unei lumi, din care nu se poate ieşi decât prin transcendere, cu ajutorul amintirilor, de care este legată figura unchiului Pavel, şi trecutul, prin care se leagă pânza de păianjen a talentului său de prozator.

Dăruiri literare

Sina Eugen TELEOR EVU Cântecul stelelor - Brr! Un fior o străbătu din cap până-n picioare. Frigul o cuprindea din ce în ce mai mult, strecurându-i-se pe sub palton, pe la mîneci şi guler. Ieşise de la cinema. Îşi ridică gulerul şi îşi afundă mai bine mâinile în buzunar. Începu să meargă mai repede, căutând să uite frigul care o scutura. Începu sa sară căsuţele, căutând să nu atingă linia, imaginându-şi cum se juca în anii copilăriei. Vedea aievea fetiţa aceea cu cosiţe aurii, cu năsucul în vânt, ce-şi petreca mai tot timpul în faţa porţii jucând şotron, sau la colţul străzii jucându-se de-a v-aţi ascunselea. Şotron!

Mărturia zilei de azi, care a trecut şi ecoul zilei de ieri; mărturia zilei de mâine ce va trece! În urechi îi răsunau paşii unui trecător singuratic ca şi ea. Era grăbit. Paşii răsunau egal. Ascultă câteva clipe. Paşii se pierdură la colţul străzii, apoi un scârţâit de poartă şi zgomotul zăvorului răsucit cu cheia. Străinul va intra desigur în casă, va bea o cafea şi poate va citi un roman frumos, până la ziuă. Porni mai departe. Îi plăcea aşa de mult să se plimbe noaptea, încât nu s-ar mai fi întors acasă deloc. Pomii acoperiţi de brumă, căpătau sub lumina becurilor o înfăţişare stranie, parcă erau de pe o altă planetă. Trecu pe la poarta Eliei. Se gândi să intre, dar ezită. Elia are musafiri. Fusese cu Victor la cinema, îi zărise în hol. Şi apoi ştia că dacă în antreu e lumină aprinsă, are pe cineva în vizită. De fapt nici Elia n-ar fi venit la ea dacă ar fi găsit poarta puţin crăpată. Ştia că ea o lasă aşa ca să-i dea de veste că în seara aceea nu primeşte pe nimeni. O luă agale mai departe. Avea chef de plimbare, dar era târziu. Privi ceasul. Era ora 22,00. Apoi îşi aminti ceva.

Ceasul acesta de ce era la ea? Desigur era ceasul lui Sorin. I-l luase într-o seară în glumă de la mână. Atunci, ca niciodată, Sorin venise foarte sfios la ea. Îi stăruie încă în minte ciocăniturile discrete în uşă. Ea se înfricoşase, apoi aprinse lumina.

- Nu te îngrijora draga mea, spuse el, scuză-mă că team deranjat. Ştii,...m-am certat cu Monica...Era aşa de furioasă că a strivit sub pantof şi greierele acela care ne încânta în fiecare seară cu cântecele lui. De ce l-o fi omorât?

Nu-i făcea nici un rău, şi-apoi era prietenul meu cel mai bun. În fiecare seară mă desfăta cu cântecele lui: - Cri! Cri! Cri!..

Acum cine o să-mi mai cânte despre ea, despre stelele care plâng în vie, despre tot?

Sorin a tăcut, apoi s-a ridicat şi a adaugat.

- De ce-l omorâse Monica? Din egoism? Ca să mă facă să mă gândesc mereu la ea?... Şi spunând acestea, Sorin a tras uşa după el binişor şi a plecat. De câteva zile nu mai ştia nimic de el...

Ajunse acasă. Deschise uşa şi obosită începu să se dezbrace. Apoi se vârâ sub plapumă şi stinse veioza, după care se scufundă într-un somn adânc.

Vavila POPOVICI Cartea Spovedeniei EL şi iubirea, Poeme Vavila Popovici ne este, din departe-n aproape, o redescoperire cu fiece carte, opera autoarei stabilite demult în USA, „locuieşte” în casa trainică a Limbii Româneşti, nu celei doar de la Paralela 45, ci de pe meridiane...Registrele domniei sale sunt poliedrice, cum splendid a scris Elitis: „ca sentiment un cristal”. Este persoana înzestrată din părinţi, care, prin eseuri, memorialistică, proxima moralia unei erudite, dar şi prin Poesie, publicată sau comentată fugar şi de noi, ca de altfel nenumărate edituri şi reviste din patrie şi străinătate, efect niciodată îndestulător, prin aceea că, în zisa unor Malraux şi Nichita- Hristea- Stănescu, ( acesta parafrazic, cum aflu dintr-o revistă franceză ( L'Agora) Ea, patria, este pentru noi în limba română, maternă aşadar.

Cartea dăruită în Ajun, prin poştă, conţine ca autograf, poemele însele! Titlul cărţii numeşte cu majuscule EL, desigur, de la El-Ohim-ul vechi testamentar! ...şi iubirea, (preferam neo-latinul Amor (DEI!, ci nu slavicul Iubire, din Bucovina originară, sper a nu fi discriminator!, - mă onorează cu o prefaţă semnată (Mic poeseu despre Vavila Popovici) şi este în mensura „ lăzii de zestre” ancestrale şi empirice (nota bene) a autoarei atât de energice la anii senectuţii. Aşadar este, prin poesie, una restitutivă, dacă vreţi neo-testamentară, acu, la „ pragul de jos-sus al Mileniului 3, cel greşit numărat! Dar să lăsăm în seama celor cu organon critic, iertată fie-ne subiectivitatea conotativă! Experienţa, TRAIUL Vavilei Popovici, a decantat şi smuls Memoriei thalassice, aidoma Culegătoarei de perle a lui Vermeer, în acumul spaţiu-timp ce ni s-a dat... De aici, din România, scriu acestea între două seisme, numărate peste 300! din acest an poate sub egida stranie a lui Revelation. Sinergiile lirice ale poetei sunt puse-n pagini inteligent, succedate ca nişte spirale repetitive...

Lucrare cu intenţie magică-epistolară, neo-sacerdotală. Prima şi ... penultima temă a cărţii este IUBIREA, care transcende în măsura în care credem, aflăm că ştim, anamnezic. Cartea Doamnei este a Patriei dar şi a Matriei... Poate fi aşternută ca dar sub Bradul- Pagoda simbol al Arborelui Lumei, pentru cei ce vin şi vor avea răbdarea de a mai ceti, altfel decât pe internet... „Există în noi acel neastâmpăr / nestare, n) divin/ de a regăsi, din visul materiei a ieşi”. Ultimul distih este cheia ars-poetica şi noietica venerabilie noastre compatrioate. Voi reveni, de-OM mai fi! Fie darul bine primit!

27 decembrie 2013

Pag.13

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU Enigma nemuritorului albastru În acest secol grăbit, în care oamenii trăiesc mai alert, citesc tot mai puţin, preocupaţi de valori materiale şi mai puţin de cele spirituale, în care numeroase apariţii editoriale răspund nevoii de divertisment şi mai puţin de comunicare sufletească şi de meditaţie aducătoare de înţelepciune, cărţile cu adevărat valoroase, provocând schimbări de atitudine şi de comportament, sunt tot mai rare. Oamenii nu mai au timp, nu mai au răbdare şi nu mai zăbovesc asupra eternelor adevăruri care stau la temelia vieţii, deşi conceptele de bine, de frumos şi de adevăr nu-şi vor pierde valabilitatea şi nu se vor dilua nicicând în apa timpului.

De aceea, apariţia unui roman complet, total şi complex constituie, pentru cititorii fideli, un eveniment cultural apreciat ca o sărbătoare a spiritului. „Nemuritorul albastru” (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2012), de Radu Ciobanu, se înscrie între rarele romane contemporane de anvergură, reunind ediţii anterioare complementare (Nemuritorul albastru, 1976 şi Vămile nopţii, 1981).

Chiar dacă subiectul romanului este de inspiraţie istorică (prima şi a doua domnie a lui Petru Rareş), autorul dezvoltă motive tematice de mare actualitate, precum alternanţa dintre mărire şi cădere în traseul existenţial al omului, raportul dintre puterea efemeră şi permanenţa operei de artă care rezistă trecerii timpului, responsabilitatea conducătorului luminat care pune pe prim plan destinul ţării şi interesele colectivităţii, pasiunea artistului-creator mistuit de dorinţa arzătoare de a realiza opere frumoase şi durabile, care să înfrunte vremelnicia, rolul realizărilor literar-artistice pentru definirea identităţii neamului, conceptul de libertate interioară şi exterioară, rolul prieteniei etc.

Ca şi în alte romane, Radu Ciobanu nu se limitează la simpla derulare a firului epic, ci recurge la o ingenioasă arhitectură compoziţională, fără a respecta o strictă cronologie a întâmplărilor, ţesând trecutul în urzeala prezentului narativ prin asocieri, amintiri şi reflecţii, care se completează într-o mixtură

Pag.14

de certă originalitate, sub semnul problematizării cognitive, ca modalitate de investigare a trăirilor omului şi a realităţii înconjurătoare. Poate că mai insistent decât în alte scrieri, autorul meditează asupra sensului vieţuirii, desluşind înţelepciune şi sensuri profunde în tradiţii (târnosirea şi sfinţirea bisericii), credinţe populare (sacrificarea unei vietăţi în fundaţia construcţiei), mituri, legende (basmul Bisurcăi), elemente paranormale şi vise (interpretate de milogul Andrăbuş, care „ ştie să le tălmăcească pe cele ce au fost şi să le vadă pe cele ce vor fi”), năluciri (duhul ciumei sau blajinii), vedenii (apariţia repetată a lui Iştoc, ucis pentru că împiedica înfăptuirea menirii creatoare), născute din subconştientul culpabil, zvonuri (povestea diavolească de la Sibiu), simboluri (calul alb al Marelui Ştefan hălăduind „ca un duh al acestui pământ”, sugerând protecţia Voievodului şi a ţării), semne cereşti (steaua roşie cu coadă de lumină din războiul împotriva

Dăruiri literare polonilor) sau taine nedesluşite, învăluite în mister (piatra cu puteri prevestitoare) etc..

O asemenea lucrare de mare densitate cognitivă presupune nu numai cultură generală şi disponibilitate literară, ci şi o temeinică documentare, aprofundare în realitatea istorică, lingvistică, etnografică, geografică, filozofică, psihologică, religioasă, arhitecturală sau în domeniul artelor plastice. Nu întâmplător, scriitorul, pe lângă cunoştinţele livreşti inserate în fluxul narativ, a valorificat selectiv şi creator impresii din vacanţele petrecute pe obcinele Bucovinei, când a zăbovit la mănăstiri, discutând cu preoţi şi călugări, cu localnici, admirând natura în splendoarea desfăşurării ei, notând impresii pe care le regăsim în acest roman unic în felul lui, topind cugetări profunde şi provocatoare pentru cititorul avizat. Radu Ciobanu păstrează numele meşterului zugrav care a realizat cea mai veche pictură exterioară din ţară pe pereţii Bisericii Humor, ctitorită de Petru Voievod şi de logofătul Toader Bubuiog şi soţia sa Anastasia, personaje pe care le regăsim cu numele real şi în roman. Cele două părţi ale recentei ediţii a romanului, aşa cum rezultă din titlul concis al fiecăreia, conturează personalitatea personajului principal, purtător al mesajului fundamental, evidenţiind ideea că viaţa omului dobândeşte valoare şi sens doar prin faptele şi realizările care rămân după dispariţia sa. Fie că este artistul creator al unor opere nemuritoare, fie că este Voievodul, preocupat de binele şi prosperitatea ţării, fiecare om e „ unul prin el însuşi, avându-şi o vreme a lui, care nu mai putea fi întoarsă”. Este mesajul acestui roman-metaforă, care topeşte profunde şi mobilizatoare adevăruri general-valabile în rostogolirea vremurilor, fiindcă „ Nimeni nu ştie cum are să sfârşească... dar fiecăruia îi stă în putere să ştie ce va rămâne de pe urma sa”.

Prima parte (Artistul), structurată în zece capitole, îl aduce în prim plan pe pictorul Toma, „ magister in diversis artibus, zugrav al curţii şi familiar al Măriei Sale”. După „ şapte ani ai începutului” şi pregătirea în „alte cicluri de câte şapte ani de învăţătură” în cetatea Veneţiei, format şi perfecţionat sub îndrumarea iluştrilor săi dascăli, se reîntoarce în Moldova natală, stăpânit de dorinţa chinuitoare de a înălţa acolo, în ţara sa, o biserică, prin care să-şi afirme vocaţia creatoare, valorificându-şi tainele „desăvârşirii şi meşteşugurilor învăţate”. Cu aceste gânduri, după aventurile drumului, ajunge în preajma lui Vodă, care apreciază de la prima întâlnire semeţia omului umblat prin lume şi trufia celui „care îşi ştie preţul”, francheţea exprimării adevărului, demnitatea şi înţelepciunea răspunsurilor celui care nu linguşeşte şi nu se umileşte în faţa puterii domnitorului, sărutând

„inelul, adică semnul domniei, şi nu mâna omului”. Cele două personaje -Toma şi Vodă- sunt complementare, cu personalităţi puternice, care, deşi se înfruntă şi polemizează, îşi preţuiesc calităţile, respectându-şi libertatea gândului şi a cuvântului. Toma simte de la început „coborâtă între ei o apropiere care n-avusese nevoie de timp şi de cuvinte ca să se nască”, iar Domnul Moldovei intuieşte în zugrav omul de a cărui minte şi limbă va avea nevoie. Hotărârea meşterului de a ridica singur o biserică „de la plan până la poleiala crucii şi ferecătura cărţilor din strană” îl contrariază pe Vodă, care, înainte de a-i încredinţa construirea noii mănăstiri îi încearcă priceperea cu refacerea „zugrăvelii din paraclis” şi-l sfătuieşte să se ocupe de „modelele noi” promise domniţei Anca, căci firesc este să se pornească „ de la cele mici la cele mari”.

Identitatea celor două personaje principale se construieşte treptat şi alternativ, prin comportament, prin gesturi şi cuvinte, prin gânduri şi fapte sau prin caracterizări directe şi indirecte. Domnitorul este prezentat cu calităţi şi slăbiciuni care îl umanizează, fiind „aspru şi iute la mânie în trebile ţării. Altfel luminat şi iubitor al cărţilor”, autoritar şi neînduplecat, dar apreciind arta şi frumuseţea. În luptele purtate recurge la măsuri extreme (incendierea satului), dovedindu-şi abilităţile de conducător şi strateg, dar şi de aspru legiuitor, când e trădat şi dispune pedeapsa capitală. Ca şi Toma, care e „iute de mână. Şi de minte”, Vodă e „ plin de viaţă şi de dorinţa de a trăi, cu capul clocotind de gânduri şi de planuri”. Îl apreciază pe meşter pentru că se impune, ştie să se poarte curtenitor, e diplomat şi „la nevoie, chiar viclean ori linguşitor”. Copleşit adeseori de îndoieli şi temeri, Toma oscilează între libertatea indispensabilă împlinirii sale creatoare şi îndatoririle faţă de Domnitorul, ale cărui calităţi le preţuieşte, căruia îi este devotat şi de care depinde înfăptuirea dorinţei lui. El apreciază faptul că voievodul ştie că „ gloria nu se dobândeşte numai cu războaie câştigate, ci şi cu zidiri care să fie nişte ctitorii ale frumuseţii trebuitoare sufletelor”.

Natura e în concordanţă cu starea sufletească a oamenilor, influenţând-o, potenţând momentele de tensiune sau de relaxare. Artistul e sensibil la armonia din natură, cu care intră în rezonanţă, apreciază frumuseţea, fiind preocupat de desăvârşire şi de autodepăşire în meşteşugul său. Spre deosebire de Vodă, care e neînduplecat, poruncind torturi cumplite şi decapitarea vinovaţilor, Toma este puternic afectat la vederea tâlharilor spânzuraţi şi a celor torturaţi. Nu râvneşte la bogăţie şi putere, căci „ Singura lui avuţie era meşteşugul şi singura lui dorinţă să şi-l poată arăta”.

Scriitorul dezvăluie treptat manifestarea febrei

Pag.15

Dăruiri literare

creatoare atât în plan psihologic, cât şi prin fapte, căci meşterul Toma, ca orişicare mare creator, se frământă visându-şi biserica, se pregăteşte pentru demararea lucrărilor, întocmind planurile viitoarei construcţii (cu pridvorul „ care va prelungi zidirea, dându-i măreţie şi înviorând întinderea mare de zid”, cu tainiţa, „ unde la vreme de restrişte se vor putea ascunde odoarele”), procurând materialele trebuincioase preparării culorilor sau a cleiului necesar, fie cumpărate din străinătate, fie colectate din natura generoasă, pregătind varul şi fasonând materialul lemnos etc.

Meşterul îşi alege ajutoare care să aibă disponibilităţile necesare împlinirii proiectelor sale, precum pietrarul Cântic şi orfanul Marcu, pe care îi va îndruma şi-i va coordona în diferitele etape ale lucrării.

Urmează alegerea şi sfinţirea locului, pe care se va înălţa Biserica şi apoi, în fundaţie, este sacrificat cocoşul, respectându-se credinţa populară că operele durabile cer nu numai efort şi dăruire, ci şi jertfirea unei vietăţi, căci „ fără pătimire nimic nu se poate înălţa”. Târnosirea Bisericii Humor e prezentată după ritualul vremii, iar bucuria reuşitei e sugerată de reîntâlnirea cu Olena şi de revărsarea naturii şi a belşugului, care ridicase Moldova „ pe piscul gloriei, ca pe vremea nebiruitului Ştefan Voievod cel Bătrân”.

Pentru Toma, momentele erotice constituiau o nevoie sufletească de a împărtăşi împlinirea năzuinţei şi succesul, care se cereau celebrate şi prin desfătări trupeşti.

Pag.16

Conştient că „Lucrul lui se afla abia acum dinaintea încercării celei mari”, ajutat de Marcu şi de Avram, Toma se dedică zugrăvelii interiorului.

Preocupat de reuşită, studiază realizările altor meşteri, precum lucrarea pictorului Janez de la Mănăstirea armenilor, unde înţelege că menirea artei este să încânte ochiul şi sufletul omului, nu să-l îngrozească.

Interesat de trăinicia picturii exterioare, artistul caută să afle motivele eşecului unor confraţi, pe care „i-a îngenuncheat neputinţa” şi, aventurându-se prin locuri singuratice, ajunge la fostul meşter Sofron, devenit pustnicul Spiridon, înţelegând unde greşise acesta şi descoperind secretul rezistenţei zugrăvelii supuse intemperiilor. Scriitorul evidenţiază admirabil rolul valorificării experienţei predecesorilor, fiindcă progresul şi reuşitele marilor creatori se clădesc pe împlinirile, dar şi pe neîmplinirile înaintaşilor.

Imagini ca „Asedierea Constantinopolului, Întoarcerea fiului risipitor, Judecata de apoi” sau „Maica Domnului”, pictate pe pereţii Bisericii Humor, au provocat scriitorul, inspirându-l în descifrarea tâlcului laic al unor portrete sau scene religioase, asupra cărora insistă în roman . „Chipul Mariei era însuşi chipul maicii sale”, aşa cum putea fi al domniţei Anca, al doamnei Elena, al surorii sale Muşa sau al Olenei”. căci „Nu semăna cu nimeni, dar înmănunchease ceva din frumuseţea tuturor. Autorul introduce aspecte din tehnica picturii murale, pe tencuiala umezită „fără asprimi şi goluri”, pe care „pensula aluneca...lin ca o dezmierdare”. Detaliile cromatice şi figurative urmau

Dăruiri literare „mişcarea vie şi neîngrădită de canoane”, fiind „ ca nişte cărţi sfinte pururi deschise”, care „ vor grăi de la sine”. Convins că „puterea meşterilor stătea în a adăuga scripturilor şi închipuirea lor”, zugravul imaginează, conform convingerilor sale, „Drumul crucii, Judecata de apoi, Întoarcerea fiului risipitor”, înfăţişarea ctitorilor, luându-şi modele din realitatea cunoscută, imprimându-le sfinţenie. Meticulozitatea realizării scenelor biblice, care-l provocau prin semnificaţia lor, absorbindu-l, izvorăşte din gândul că „frumuseţea avea rostul să-l bucure şi să-l înalţe pe om. Însuşi Dumnezeu nu era la urma urmelor decât frumuseţe”, iar „...învăţătura despre meşteşugul său, îşi afla temeiul chiar în cărţile sfinte”.

Valorificând temeinica sa documentare, Radu Ciobanu urmăreşte etapele tehnice ale realizării picturilor din interior şi din exterior, insistând însă şi pe nevoia de singurătate şi de concentrare a artistului dedicat întru-totul operei sale. Preocupările lui Toma sunt însă adeseori întrerupte de misiunile pe care i le încredinţează Vodă ( lupta din Ardeal, căpitan în lupta pentru cucerirea Braşovului şi a Sighişoarei, în fruntea alaiului care o va aduce de la Sibiu pe Doamna Elena, războiul împotriva polonilor, primirea solului polon sau al regelui Ferdinand de Habsburg etc.), încrezător în devotamentul şi în abilităţile diplomatice ale magistrului care stăpânea „ ştiinţa de-a se face plăcut şi respectat ”.

Ziua slujbei celei mari s-a desfăşurat după tot ritualul, iar meşterul-artist trăieşte „mulţumirea de a vedea încheiată această lucrare...întâia ...mare izbândă ” pentru el, deşi nu-i fusese uşor „într-o ţară care dăinuie numai pentru că tot timpul se apără”.

Episcopul Macarie „... cărturar în stare să işte de sub condei mari adevăruri şi frumuseţi” va consemna „ faptele, să nu cadă în uitare”, şi va scrie „ o carte ale cărei istorii sunt însă zugrăvite” pe pereţii bisericii. Într-o lume trecătoare, astfel de înfăptuiri sunt mărturii ale tenacităţii şi simţirii neamului, care vor străbate vremurile, spre neuitare.

La scurtă vreme după această măreaţă realizare, uneltirile boierilor îl alungă pe Vodă, căruia Toma îi rămâne credincios, primejduindu-şi viaţa pentru a-l salva de furia trădătorilor, urmându-şi apoi drumul, cu care se identifică.

Partea a doua (Voievodul), structurată în trei capitole, se centrează pe cea de-a doua domnie a lui Petru Rareş, revenit în fruntea ţării prin compromisul tratativelor purtate cu padişahul, dar cu speranţa eliberării ulterioare. În această parte, Vodă e umanizat, radiografiindu-şi viaţa înaintea sfârşitului: „Poate că toţi, când ne apropiem de cernitul capăt, trebuie să trecem prin soiul acesta de judecată în care noi înşine suntem judecaţi şi judecători”. Numeroasele

secvenţe retrospective, introspective şi reflexive, ţesute în urzeala analitică, cu reale virtuţi eseistice, completează profilul domnitorului, dar şi al omului, care rememorându-şi trecutul şi analizându-şi faptele e bântuit de povara regretelor, ţâşnite din frământările subconştientului. Încercat de dureri şi slăbit de puteri, Domnitorul refuză umilinţa bolii şi se străduieşte să-şi ascundă de cei din jur neputinţa. Spovedania monologată a lui Vodă aminteşte de unele întâmplări şi fapte-limită, care îi pun la încercare orgoliul (ajutorul financiar cerut lui Serchiz), inţelepciunea şi intuiţia (Scrisoarea trimisă padişahului care-l alungase din scaunul ţării), tăria de caracter şi stăpânirea de sine (întâlnirea cu padişahul), prudenţa, diplomaţia, spiritul de prevedere etc. Pentru Vodă, întâlnirile erotice sunt doar forme de descărcare a unor tensiuni acumulate treptat, căci este atras de frumuseţea misterioasă a mai multor femei (Catarina, frumoasa Rut, Dianora), dar îşi iubeşte soţia şi este devotat doar acesteia, conştient că ea a consimţit la multe jertfe de dragul lui şi al ţării. Discuţiile cu doctorul, cu Doamna Elena, cu mitropolitul Grigore, cu fiul său Ilieş sau cu măscăriciul Hubă completează personalitatea omului şi a domnitorului, confruntat cu propriile decizii, unele explicabile, altele impuse de conjuncturi greu de înţeles de către cei din jur (sacrificarea fiului său Ilieş, trimis ostatic, şi prohodul slujit peste copilul viu, spre a adormi bănuielile turcilor). Trecând de la dialog la monolog, de la vorbirea directă la vorbirea indirectă, de la persoana a III-a şi a II-a la persoana I, scriitorul pendulează între faptele relatate, sancţionate de unii interlocutori, şi procesele de conştiinţă ale lui Vodă, conştient că de la acea mare greşeală „a început de fapt destrămarea”. Aparenţa de belşug şi pace care bucura poporul ascundea umilinţe şi disperări neştiute, lărgind cercul singurătăţii domnitorului, veştejind speranţa, înlocuită cu aşteptarea.

Gândindu-se „mai mult la ce a fost decât la ce va fi”, Vodă înţelege că Domnia poate deveni o povară pentru conducătorul preocupat de libertatea şi de binele neamului său, fiind obligat adeseori să fie neînduplecat sau să ia decizii dure şi chiar cumplite (căsătorirea Ancăi din interese politice, decapitarea boierilor trădători şi uzurpatori, uciderea lui Gritti şi a fiilor acestuia, etc.). „Scormonind prin tot acest morman de întâmplări trecute... nu tocmai curate, dar necesare”, mitropolitul Grigore, „singurul om de credinţă”, supune muribundul la acea „judecata de apoi”, care este, de fapt, conştiinţa omului confruntat cu sfârşitul vieţii pământeşti. Confesiunea lui Vodă conferă relatării o semnificaţie umană, care se regăseşte în multe dintre formulările sentenţioase,

Pag.17

Dăruiri literare stimulând meditaţia şi emotivitatea cititorului.

Domnul evocă frecvent înţelepciunea şi loialitate lui Toma, adevărat „frate spiritual”, care, trimis la Veneţia după otrava izbăvitoare, nu s-a mai întors, lăsând un gol imens în inima şi în viaţa suveranului. Pentru el, artistul fusese prieten, confident, sfătuitor şi om de mare încredere, care îşi păstrase independenţa, fiind „...al drumului, ...slobod ca pasărea şi nesupus”.

Vodă încearcă să se smulgă din mlaştina regretelor pentru păcatele săvârşite, ştiind că „acolo unde se află mărturisirea se află şi uşurarea”. Cu multe conotaţii istorice şi morale este evocată întâlnirea cu padişahul, când Vodă, ocolind umilinţa înjositoare, a acceptat unele compromisuri, ca soluţie pentru atingerea scopului conjunctural, căci „ în mijlocul unor...împrejurări tulburi e aproape imposibil să desparţi binele de rău”, ba fiind în fruntea unui neam eşti obligat „să năpăstuieşti oleacă adevărul”.

Deşi Soliman Magnificul îi era duşman, Domnul Moldovei îi recunoaşte calităţile şi înţelepciunea, apreciindu-l ca om instruit, care citeşte cărţi „scrie stihuri... îi preţuieşte pe înţelepţi, pe alchimişti, pe vraci, pe meşteri, pe filozofi”. Erau aspecte care îi apropiau, căci, deşi autoritari, nu se bazau „numai pe putere”, manifestând multă prudenţă în ceea ce spuneau şi hotărau. Discutând despre prieteni şi prietenie, padişahul emite păreri memorabile, căci „Prietenul, mai curând sau mai târziu devine o povară”, „ prietenia e sortită pieirii”, iar stăpânitorul care vrea să rămână puternic trebuie să afle tăria „ de a rămâne singur”. În ultima parte a romanului, Marcu, trecut şi el prin experienţele Occidentului, păstrând pietrele primite de la meşterul Toma, care „dau nemurire albastrului”, promite, la îndemnul lui Vodă, să picteze Voroneţul. Finalul romanului descifrează semnificaţia titlului, amintind de enigma „albastrului de Voroneţ”, dar şi de continuitatea neastâmpărului creator în succesiunea generaţiilor. Nu întâmplător, coperta cărţii e nuanţată în albastru-verzui voroneţian, a cărui taină pare descifrată în ficţiunea romanului, căci „lapislazuli... e o marfă rară” care „ are puterea de a da strălucire albastrului”, pe fundal întrezărindu-se silueta mănăstirii.

Moartea lui Vodă e sugerată de sfârşitul basmului povestit de Bisurca, iar desprinderea sufletului de trup pare a se încadra teoriilor care vorbesc despre aspirarea muribundului după decorporare într-un tunel luminos, marcând trecerea în veşnicie.

Autorul stăpâneşte arta descrierii detaliului (a veşmintelor, a accesoriilor, a interioarelor, a bucatelor

Pag.18

servite etc.), contribuind la realizarea specificului acelor vremuri, în care fastul de la curţile domneşti şi alaiul impresionant care-l însoţea pe domnitor sugera stabilitate, putere şi belşug. Chiar reluate, asemenea pasaje descriptive au rolul de a insista pe măreţia şi autoritatea suveranului, aflat în vârful ierarhiei din epoca medievală, impunând respect şi prin ţinută, şi prin ambianţă.

Cu incontestabilă viziune regizorală, scenele de luptă sunt surprinse în ritm alert, dinamic, prin propoziţii scurte exclamative şi prin secvenţe eliptice de predicat („.. încleştări scurte şi crâncene. Cai răsturnaţi, bătând văzduhul cu picioarele. Scrâşnet de săbii, zăngănit de scuturi, trosnet de oase”) sugerând dramatismul bătăliei.

Se cuvine a aprecia eleganţa şi frumuseţea formulărilor, a limbii, pe care Radu Ciobanu, preocupat de şlefuirea stilistică, o mânuieşte cu meticulozitatea şi cu exigenţa perfecţionistului, introducând forme gramaticale specifice acelei epoci, evocată prin cuvinte şi termeni care realizează „culoarea vremii”. Cititorul este cucerit de reactivarea apelativelor şi construcţiilor sintactice din acea perioadă, de fluiditatea exprimării, care potenţează expresivitatea textului, probând harul de netăgăduit al scriitorului.

Cartea abundă în reflecţii gnomice, cu intercalarea oportună a maximelor în contextul secvenţelor narative sau reflexive, având certă valoare educativ-formativă pentru cititor (Puterea slăbeşte până la urmă mintea multora; Un vis măreţ nu se poate împlini fără jertfe; Dumnezeu nu-i ajută decât pe acei ce se ştiu ajuta; Unde e rânduială, e dreptate;Nimeni nu ştie cât răgaz avem etc.)

Majoritatea aforismelor din acest roman sunt creaţii personale, rod al gândirii analitice a autorului, desprinse dintr-o bogată experienţă de viaţă. „Nemuritorul albastru” este cartea care trebuie citită cu mintea şi cu sufletul, fiindcă fiecare pagină concentrează formulări senteţioase, exprimând adevăruri, în care descoperim limpezite şi clar formulate aspiraţii, neîmpliniri sau reuşite, marcându-ne tuturor vieţile. Este rodul unei arderi devastatoare, al unui travaliu cumplit, prin care autorul se identifică cu artistul în febrilitatea finalizării unei opere care să învingă vremelnicia.

Oricâte am spune despre acest roman, n-am reuşi să epuizăm argumentele care îl recomandă pentru o lectură instructivă şi captivantă, a unui cugetător profund.

Dăruiri literare

Alexandru CÎRȚU Un fragment de istorie literară: Cronicile lui Daniel Marian Al treilea şi cel mai recent volum al poetului Daniel Marian O bibliotecă pentru balansoarul meu, întregeşte şi, sperăm, încheie aventura critică a acestui spirit neliniştit, dinamic şi încrezător în reuşitele altora, pe care dealtfel le şi inventariază cu uimitoare răbdare si acribie. Nu trebuie să ne mirăm: aceeaşi energie aparent nemăsurată care-l consumă aidoma unui foc heraclitic, venit din lume spre suflet, îl determină să se implice şi să se risipească în toate câte sunt şi câte trec pe lângă noi, de la viaţa cetăţii la dramele încercate în faţa paginii albe.

Rezultatul cât se poate de concret al acestor drame se regăseşte într-o bibliotecă pentru balansoarul lui Daniel Marian. Tolănit în numitul balansoar, imortalizat şi pe coperta volumelor 1 şi 2, aidoma domniţei argheziene strecurate în Testament („întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea”) şi despre care generaţii întregi de studenţi s-au întrebat de ce a obligat-o Arghezi să stea acolo, poetul răsfoieşte calm şi cu un aer vag scârbit producţiile confraţilor. Care sunt multe. Foarte multe: 43 (v.I), 34 (v.II), 29 (v.III). Şi amestecate. Peste o sută de scriitori. Sună cutremurator.

Mi-l imaginez pe autor jucându-se cu un ochian lângă un munte de nisip. Se uită de aproape apoi întoarce ochianul şi are iluzia de a privi din depărtări deşi nu-şi schimbă locul: e în balansoar. Un poet priveşte alţi poeţi şi se minunează de ce vede: zâmbesc unii la alţii aidoma lupilor. Daniel Marian îi pândeşte, îi aleargă ceva timp există o artă a vânătorii şi îi prinde.

Iar dacă tot ce e mai bun în volumele lor se regăseşte în citatele alese situaţia e... complexă.

Cronicile acoperă perioada 1986-2013: aproape treizeci de ani grei, aparţinând câte puţin unor milenii diferite. Până şi comunismul e amestecat aici; a venit, a plecat... iar a face poezie în acest context istoric reprezintă un merit în sine. „Actul de creaţie în poezie trebuie interpretat şi înţeles foarte nuanţat. El rezidă mai ales în destinul celui care naşte poezia, dar şi în destinul social al poezie însăşi. Mi-aş îngădui să spun că poetul este de fapt proprietatea privată a poporului său, a statului său şi că el nu se are nici măcar pe sine.”

(Nichita Stănescu Fiziologia poeziei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 63)

Numele sunt foarte amestecate, iar produsele cu totul inegale valoric. Nici nu cred că un asemenea vast conglomerat se putea realiza altfel din moment ce autorul evită sistematic judecăţi de valoare: „Nu e sănătos a se trage o concluzie atâta timp cât nenumărate sunt direcţiile de circulaţie prin ţara semanticii.” (Vol. I, p.33) Bănuim că este şi o firească măsură de protecţie psihică. Privind îndelung, din unghiuri specifice şi neaşteptate muntele de nisip, el culege cu penseta pietricele colorate: ici-colo o imagine, o idee, o stare, o formulă matematică, o senzaţie. În cronica la Interferenţele lui Dumitru Dumitrescu chiar mărturiseşte: „mă aflu în faţa unei pelicule despre oscilarea existenţială unde noima fiinţelor şi a lucrurilor e o spirală ARN greu de pătruns.” (Vol I, p 74) „Acestea ar fi unele considerente despre reflexii... Aş zice să băgăm în seamă şi refracţiile care deopotrivă se urzesc în interferenţele oglindirii.” Într-una din cele mai reuşite cronici, la volumul lui Nichita Danilov, Daniel Marian, descriind „o lume care e aşa cum e, de multe ori mai mult moartă decât vie, de parcă tocmai am trecut pe la parastasul ei şi urmează pomana”, schiţează chiar începutul unui decalog necesar: „A fi în contratimp cu orânduiala aceea împăciuitoare care multora li se potriveşte ca frac, ca joben, ori ca jilţ. A nu lua în seamă mai nimic din ceea ce pare poruncă dar nu e decât minciună pentru mers strâmb mai departe...”

Sunt rânduri care amintesc prin intensitatea trăirii şi asumării mesajului de paginile lui Ieremia.

Privit în oglindă, omul reconstituit de Daniel Marian din viziunile celorlalţi poeţi prin intermediul acestui îndelungat exerciţiu de critică literară e viu şi adevărat, după cum a scris şi Nichita Stănescu: „poetul autentic nu inventează; el exprimă poezia din oameni, îşi modifică destinul după destinul poeziei din oameni, ca să fie crezut şi eficient” (ibid p. 62).

La finalul demersului arheologic, privim în oglindă această arcă supraîncărcată cu poezia şi vieţuitoarele ei şi nu putem decât să exclamăm: ce varietate, ce fenomene... de unde oare i-ai adunat...?

Pag.19

Dăruiri literare

Denisa LEPĂDATU Elevă în clasa a V-a la Şcoala ginmazială nr. 11 „Mihail Sadoveanu” din Galaţi

Vis

ascultă-mă azi

caută-mă în visul acela tăcut ce nu-mi dă voie să închid ochii speriindu-mi palmele ce înconjoară o lume doar tu poţi să încui mulţimea ideilor într-un cerc pe care eu îl desenez cu o geană căzută sub talpa coşmarului şterge culorile fricii şi află că uneori mă întreb dacă eşti pământean sau ai venit să amestecăm împreună viaţa cu moartea trezeşte-mă când termini

mi-ai atins dulcele copilăriei cu degetele tale înţelepte n-am ştiut că toamna îmi va compune plânsul cadou pentru mâine pământ sau cer azi e tot una le-amestec fără să reuşesc să modelez ce-aş vrea dă-mi doamne puterea să ridic un castel unde oameni îngenuncheaţi să-şi poată urca visele doar cu privirea pe mine să mă îmbraci în curcubeie lasă-mă să cresc fără ca ploaia să-mi ude dorinţele câtă inocenţă îţi trebuie să mă asculţi oare

Pag.20

tăcere când ai pătruns în sufletul meu nu te-am văzut poate că noaptea când visele îşi închinau copiii te-ai furişat lipind unul de altul stâlpii cerului întinzându-ţi foşnetul rochiei îngălbenite de prea mult dans în carapacea broaştei ţestoase ce-mi veghea temerile numărai descrescător singurătăţile oamenilor şi mă puneai să ghicesc în care mână ai ascuns încă cel mai neşlefuit cuvânt ştii uneori vreau să te schimb nicicând nu te-am preferat tăcere am vrut să te-ascund pentru mereu în caseta mea cu bijuterii nefolosite dar nu ştiu cum şi când te-ai strecurat apropiindu-ţi paşii de-ai mei în fiecare zi dacă te-aş ruga să pleci m-ai înţelege dar cum nu vreau să te rănesc îţi dau voie şi azi să stai pe acelaşi vis călare cu mine

Dăruiri literare poveste dintr-o iarnă perfectă

când eşti singur

te-am văzut cum întorceai iarna pe o parte şi pe alta nici nu ai obsevat că dintr-o scorbură cădeau fulgi nu te puteam privi fiindcă obrajii mi se coloraseră de atâta roz şi orange ce se scurgea din zăpada topită şi-mi îngheţaseră buzele cu care roteam minutele primăverii uitată fiind în alt anotimp până şi cadourile de crăciun au rămas blocate în cutia poştală a verii târzii salvează-mă cu o filă de calendar să nu uiţi că meteorologii anunţă temperaturi ridicate pe filele albe ale zilelor mele

când eşti singur lipeşte-ţi urechea de pieptul pământului ai să auzi cum tropăie timpul rădăcinile copacilor te vor sfătui să-ţi răcoreşti visele cu râsul ploilor e un joc ai să-mi spui şi-ai să întinzi braţele spre cer frunze din dantelă albastră te vor acoperi nu-nchide ochii priveşte cum din partea cealaltă a lumii clopotul anotimpurilor anunţă tăcere aprinde felinarele şi-aleargă neştiind că soarele nu mai are trup a rămas doar un punct la sfârşitul unei propoziţii

Pag.21

Dăruiri literare

Mircea ȘTEFAN Ohio - SUA

Dumitru Ichim „Patriarhul” poeziei române „Şi eu am fost în Arcadia”, cu aceste cuvinte începe şi sfârşeşte Octavian Goga o conferinţă în faţa studenţilor clujeni. Şi au am fost în Hamilton-Canada în vara acestui an la Câmpul Românesc invitat de acest Patriarh al poeziei şi sfinţeniei care se numeşte Dumitru Ichim. „Sunt cetăţeanul/ celui mai trist amurg”, ne spune el şi din glasul lui simt cum tresare ca dintr-un abis vital amintirea argheziană a acelei frumoase / triste toamne, care nu-i aşa, niciodată nu fu mai frumoasă.

Cu o făptură firavă, ruptă dintr-un picior de plai ,,în drum spre Eghipet”, gingaş şi domol la glas ca un înger pierdut aici pe pământ canadian într-o lume din ce în ce mai globalizată, limbajul cu care ţi se adresează este direct şi simplu dar vine de sus, iar în poeme străluminează prin expresii, imagini şi metafore de o modernitate frapantă. Poetul dăruie limbii române podoabe de preţ, nestemate autentice pe care poate încă nici nu ştim să le preţuim la adevărata lor valoare.

Logica normală este ineficientă pentru a recepta versuri cum ar fi acestea: „E oare cerul acolo linie dreaptă/ unde mileniul pe o secundă se-nşoaptă?”

Au poate zidul ce fostu-ne-a zidit/ 'nainte denainte când nu era-nainte/ când spaţiul nu-ncolţise din semn de infinit.” Şi tot la infinit exemplele pot continua…

Pag.22

Într-o seară magică ne-a ,,povestit” poeme, dacă aşa ceva se poate întâmpla. Desprinse şi sugerate de cea mai sfântă carte cu glasul de înger al senectuţii care-l înnobilează, ,,Patriarhul cuvintelor'' a scris poemul Sculptură în camee. Citez din el: ,,Din vârf de daltă şi briceag/ Bătrânul Iosif i-a cioplit/ un miel şi un asin./ După ce Îl priveşte cu drag/ se-ntoarce la rindea şi geluit./ După un timp Copilul,/ prin rumeguş şi talaj,/ cu ochii mari de taină,/ îl trage de haină/ ceva foarte grav vrând să-i spuie./ Cu mânuţa/ strânge în palmă două cuie:/ -Tu nu ştii acestea/ cât de rău înţeapă şi muşcă?”

Iubirea întru Cristos este raţiunea de a fi a poetului cum în această Vecernie-n ghioc, poem esenţial ce nu poate fi asimilat decât integral: ,,Lasă ghiocul/ să-ţi sărute urechea./ Aproape şoaptă/ de sidef,/ vor încerca buzele./ Pentru cine meduzele-/ clopote cu franjuri -/ sunt trase de val,/ repetate în sunet opal/ de vedenie?/ Coralic,/ început de vecernie./ (superb) Blând./ Către lotca lui Petru/ se aud paşii lui Iisus/ Pe apă./ O singură lină lumină/ şi două inimi bătând.”

Cum aş putea să uit această săptămână din preajma „Patriarhului poeziei române”! Şi eu am fost în Canada şi m-am oprit răstimp de o clipă la Câmpul Românesc unde am stat şi am văzut, sufletul mi s-a umplut de smerenie.

Volumul din care am citat se întitulează Ideograma sufletului meu, meşteşugit tradus în engleză de Muguraş Maria Petrescu. A apărut la Editura Gracious Light-New York, 2013 cu o prefaţă scrisă de Theodor Damian și o postfață scrisă de traducătoare.

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Ileana-Lucia Floran, Cercuri concentrice Volumul de poezii Cercuri concentrice, al al poetei Ileana-Lucia Floran, prezentat la Salonul Hunedorean al Cărții din octombrie 2013, este conceput în patru limbi: română, engleză, franceză și italiană.

Traducerile aparțin Mihaelei-Carmen Micuț și lui Luca Cipolla, beneficiind de competenta prefață a poetului Eugen Evu. Scriitoarea Ileana-Lucia Floran se află la al treisprezecelea volum se pare cifră benefică pentru stilul elevat în care este scris și conține poeme de o rară sensibilitate și frumusețe. Titlul metaforic al acestuia este decriptat, de fapt mai mult încifrat, prin competenta incursiune a poetului Eugen Evu în filosofie, simboluri și literatură. Domnia sa consideră „metafora Ochilor-Clepsidră «răsturnată»”, valorificând imaginea, inspirat aleasă, de pe prima copertă. „Vârstele” constată Eugen Evu „s-au retopit concentric-repetitiv-clepsidric aidoma cercurilor anotimpurilor (circadiene) în stare paradisiacă, nostalgie a inocenței.”

Poeta realizează o meditație matură asupra etapelor Vieții, confesându-se, în general, pe tema iubirii. Monologul interior dă frâu liber intenselor trăiri ale eului liric („mi-am filtrat [...]/ gândurile, visele”) convertite în artă poetică („Doar cuvântul a rămas/ Povestea mă mai ține de mână...” prin „ceața întrebărilor”, încât „nu mai pot plânge”, poate „m-am născut din nou”...). „Doimea” (sesizată de Eugen Evu) se prefigurează din Acelați anotimp: „Ne-am născut la fel [...]/ Ne ascundem [...]/ și respirăm din același pământ unic al cuvintelor/ încât simțim [...]/ și pulsațiile pământului” și se desăvârșește în poemul Noi. Astfel, „Eu/ sunt subiectul [...],/ Tu/ ești predicatul [...]/, Viața [...] care aplaudă călătoria [...]/, devenind, împreună, adevărați”. Apoi, ne jucăm de-a cuvintele nespuse”, pentru a trăi „pe două drepte paralele”.

Un ciclu de poeme dedică eul liric naturii, pe care o folosește drept pretext și simbol pentru ipostazele trăirii sale: Toamnă, Martie, Iluzia unei primăveri trecute: „... tristețe,/ mă regăsesc în privirea ta”, „m-am hotărât să te înfrunt”, „Adio, tristețe, / încă

sunt/ singura frunză uscată/ pe-un ram rămas verde”, „M-am împărtășit din roșu și alb”, „găsindu-mi prea multa liniște/ pe care n-o mai așteptam” sau: „Rămân singură,/ floare de mac/ pierdută-ntre spice/ și iar mă tentează infinitul”.

Confesiunea dramatică se accentuează în poemul N-o să mai scriu: „N-o să mai scriu despre iubire/ De ce să devină banală,/ blamată și marginalizată? [...]/ ucisă fără milă [...]/ Mai bine scriu despre lacrimi/ și le las să curgă în voie,/ pavăză între mine și ceilalți...”, pentru a ajunge la concluzia inedită despre „fantome” ca „iluzii rătăcite”, „cuvinte nespuse”, care „ne stăpânesc voința,/ mistuindu-ne lumina”, pentru ca, apoi, să se confunde cu noi,/ iar noi devenim... „fantome”... (Devenire) Epitaf încheie tot în ton nostalgic volumul: „Alunecă durerea cu încetul,/ Din ochi, spre suflet ca o poezie”. De ce, oare? Fiindcă „poetul [...] a plecat spre locuri fără nume [...]/ Lăsându-și versurile triste-n lume, / Ca să-i înmugurească lângă tâmplă”.

Tonul calm, discret, îmbracă haina simbolurilor, a metaforelor și a alegoriei, pentru a „lansa” „cercuri concentrice”, marcând etapele esențiale ale trecerii prin lume.

Poezii de dragoste discretă, dar cu varii ramificații convingătoare etalează poeta, aspirând la frenezia contopirii cu natura, intuiția coexistând cu luciditatea analizei, iar impulsul spontan îmbracă haina glacială, implicând sugestia și ambiguitatea.

Poeta desțelenește versul clasic, supunând ritmul unei deliberate acțiuni de dizlocare, pentru a-l promova în stare de libertate, într-o izbutită haină stilistică. În acest fel, lirica feminină hunedoreană prinde noi aripi, rivalizând benefic cu... centrul...

Pag.23

Dăruiri literare

Andrei ZANCA într-adevăr, de unde ştie ursul polar că are botul negru atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri cum mult mai târziu tu spunându-i lui Karajan: „ich bin Deutscher”, şi el: „also, ich bin Chinese” iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine...” tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite iarna rusească şi ramura de măslin blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea de spaimă şi mulţimea deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile i.m. Slawa Richter deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger. să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă spre a ne trezi, spre a ne călăuzi trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie când pus în America să alegi dintre 30 de piane păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile unul la care să cânţi împovărate de zăpada te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul de tăcerea dintre arbori, prin sălile concertelor dinspre un pian impus: „altul n-avem” în faţa pianului din mica Rusie, cum era numită cândva aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia Ucraina ta în şuierul locomotivelor din gările necunoscute ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc în pupila ta fără de nuanţe politice din rictusul de primadonă a lui Karajan refuzând improvizaţiile trecând la interpretare deşi firea ta cicatrizată de stepe spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului mereu netulburată rămânea braţele tale - aripi lopătând prin amurgul zeilor în ciuda pianului impus, ori poate tocmai de aceea estimp, boleşevicii smulgând cu frânghiile cupolele bisericilor ca şi atunci când, improvizând acum, ai păşit pe când o lumină slabă învăluia claviatura, şi tu înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici măcar de nezărit pe scenă, de parcă braţele, sonatele s-ar fi desprins de o Fugă, neurmărit dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui stalin. de nici un ecou al unuia din cele 30 de piane ale magnaţilor de la carnegie-hall. zile mohorâte. zile neconsolate. şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, afară bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo în sala unduită de frig, şi-apoi deodată liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai e un idiom, o farsă. putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele uniformele militare cu fireturi - Nina Dorliac contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo sub un pian: vremuri grele, vremuri de răstrişte paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort între tastele albe, între tastele negre, funebre ca nesfărşitele înmormântări, când mânat pe scenă păşeai de parcă ai fi fost surprins de ploaie detestând analiza, detestând puterea, în vreme ce ei te urmăreau pretutindeni, încât odată l-ai întrebat pe unul din ei: coborâţi la prima - da - eu, nu.

Pag.24

tot astfel, odată când umbrele se alungau peste aşezări iar casele se topeau lin în înserarea din jur urcam pe terasa deasupra podului, unde bunicul îşi avea colombarul, bănuind de pe atunci că drumul meu se va înscrie între pământ şi cer, unde-şi murmura şi el vorbele abia auzite, iar porumbeii ni se aşezau pe umăr guruind, noi uitând că-n jur guvernau doar necazul şi lipsurile. apoi, bunicul alegea unul din ei mângâindu-i cu degetul mare capul şi aripile şi-i lega ceva de picior apropiindu-şi de buze ciocul păsării înainte de o lansa în sus, cu acelaşi murmur de neînţeles pentru mine pe-atunci. şi-n seara următoare aşteptam aşezaţi pe banca colombarului încât câteodată mă trezea din aţipeală doar fâlfâitul aripilor oftatul lui de mulţumire, în vreme ce pasărea i se lăsa ostenită pe umăr. şi-n această încredere deplină a reîntoarcerii, neştirbită de nici o ploaie, netulburată de nici un vânt, uitam din nou totul şi-mi părea mereu că zăresc deasupra mea legănându-se încet o ramură de măslin

Dăruiri literare

Marian HOTCA Ignat Lumina absurdă a iernii pictează pe fereastra închisă a sufletului meu crini de zăpadă insalubră, mâzgălită cu sânge sacru de porc.

Viaţă cosmică Flori răsărite pe dune de gânduri le culeg şi le pun pe aripi frânte de libelule, le dau drumul să zboare în mlaştini izvorâte din lacrimile pietrelor adormite-n visarea celestă.

Goluri şi iar goluri, unele mai pline, altele mai goale, se-ntind aici şi acolo, încât cred că secundele timpului primordial sunt flăcari ce-mi ard ochii să nu mai pot găsi în haosul nopţii dulcea visare a vieţii cosmice.

Suspendare Suspendat de clipa izbitoare a tinereţii florile mi se par lumini ce cântă în abisul nopţii izvoare crude de înţelepciune.

Cerul e-o ramură blândă ce-adie mai sus de aureola mea şi mă păzeşte ca nu cumva să cadă pe mine stelele risipite ce dorm în visarea eternă.

Eu sunt pasărea ce zboară fără aripi printre clipele de lacrimi ale bătrânului Cronos căutând frânturi de destin luminat.

Văzduhul cade pe mine şi vântul vâjâie a pustiu în depărtarea rupestră.

Doar spiritul inocent al porcului eliberat, ţopăie în curtea plină de sânge aburind, guiţând sonata slăninii afumate, cântecul unsuros al cârnaţilor, poemul jumărilor aurii botezate-n căldare, bătaia solemă a tobei ce-o tăiem cu cuţitul abundenţei.

Babe cu gândire primordială, îşi aţintesc ochii sticloşi spre porcul înjunghiat ce se purifică pe rugul preţios al tăcerii, binecuvântând opulenţa existenţială.

Paie ard şi focul îmi îneacă visarea încâlcită în maţe de porc, iar urechea surdă mi-e inundată de bocetul infernal al purceilor din coteţul decorat de sângele dulce ce-l linge pisica c-o poftă Nebună!

Scurgere Glasul de piatră şi incertitudinea diafană a apei plângătoare întoarce sfârşitul grandios în începuturi indeterminate de mişcătoare nisipuri.

Minute nedumerite căutau disperate în miezul nopţii strugurii stelelor ce visează pe gândul împietrit al florilor sângerânde.

Eu - strivit de frunza apoasă a toamnei mă-ncolăcesc ca un şarpe între secundele accelerate şi cu forţa spiritului sobru ies întunecat din întunericul pietrelor în holde gelatinoase de melci domoli.

Pag.25

Dăruiri literare

Daniel MARIAN

Claudia Gabriela Marcu Temerară pe drumul Iluziilor ca o vulpe vie, sau/şi De veghe în ţinutul Nemuritorului de gheaţă „În decusul vieţii devenim observatorii ei.” Iar viaţa fiind frumoasă, nu ar părea deloc mare lucru pasul până la suprem: „Sunt fericită ! Că am iubit !” E dorit, ca de la sine, efectul iubirii, dincolo de relativitatea fericirii, se doreşte… chiar dorinţa care-şi realizează înfăptuirea ieşind dintre limite şi mergând spre: „Câte dorinţe am ascuns în mine,/ De când…// E timp prelins în nebunie,/ Şi m-am trezit pe drumul/ Iluziilor ca o vulpe vie…” ( Nici nu mai ştiu ). Replica, nevenită din altă parte, e una categorică, ţine deja de corespondenţa cu ce-o fi, o fi: „de-ai fi tu Zeus, iar eu Afrodita/ Tot n-ai înţelege iubirea ce-ţi cânt/ În poemele mele…” ( De-ai fi tu Zeus iar eu Afrodita ).

Când „Nemuritorul de gheaţă”… „Înmărmurit şi cald ca ninsoarea/ … / Cel din faţa porţii/ … / Se ascunde cu tine printre ninsori/ Chiar dacă în fiecare dimineaţă/ Implori viaţa şi miile de sori.” Ce pot a mai spune ? Că există „Neliniştea” şi prin arşiţa ei „…Imagini împietrite ce/ Se transformă în ploi/ Pe când în ochiul visător/ Se formează oceane de dor…// În a memoriei tăcere/ Nimicul redevine sfânt.”

Până unde, în care dintre dimensiuni ajunge Claudia Gabriela Marcu, cert e că ne-am dori să fim acolo, rezonanţi cu vieţile, cea reală şi cea imaginară.

Despre fabricarea de gânduri: „De veghe în ţinutul Nemuritorului de gheaţă/ Străpung cu fulgerele auzul înnoptat/ În foiţe de zâmbete de viaţă/ De pe tablouri zugrăvite în neant./ Formele nopţii umbre deşarte/ Statornice la uşi de nuferi visători/ desprind mirajul de pe imaginea nopţii/ Modelând visele din cuibul de flori…” ( Ţinutul nopţii ). Dincolo de claritatea lirismului, de acurateţea imaginii ţesute dintr-un limbaj ludic, o undă de tristeţe se desprinde dând farmec frumosului ţinut creat.

Dar, „Să fii… să fim…” înseamnă ceva mai mult decât conjugarea şi apologia verbului în sine: „Să fii urlet, să fii culoare,/ Început de primăvară, dezmierdare/ Printre ploi ce cad din ochii goi de îngeri/

Pag.26

Aplecaţi spre visele din aşteptare…”. Din nou aprinderea dorinţei, din nou incandescenţa iubirii; e o scriere din oricare anotimp, nu neapărat dintr-un noiembrie al poetei, pe care-l ştim deja îndeaproape; e puterea stăruinţei, trecând prin antiteză şi metamorfozând lucruri, fapte, stări ce vor să vină… „…Să fim iubiţi într-o lume nouă./ Să fii fulg de nea, întoarcere la gheaţa rece./ Să fim umbrele iubirii, speranţele împlinirii/ Dorul pasiunii aprinse printre rânduri de cuvinte scrise…/ Să fii… să fim.” Dacă înlănţuirea de repere ale lumii ăsteia nu e tocmai în regulă, îndrăznesc să cred şi să spun că altele pot fi create, o lume de la capăt, de care Claudia Gabriela Marcu ne convinge că e posibilă, cu mult mai aproape decât ne-am fi aşteptat…

Sunt „Singurătăţi” care ne adulmecă şi ne cheamă, uneori sunt marile poveri, alteori însă pot fi cele care aduc după sinea lor marile adevăruri; precum după rugăciunile străvechi în pustiu… „Redescoperire în singurătate…/ Străbat atâtea drumuri în zadar./ Să te iubesc e tot ce mi-am dorit,/ Dar e praf acum în inima mea./ Cenuşa zace lângă soba grea/ Ce ramuri doar verzi mai ard/ Şi inima mea se topeşte iar./ redescoperire în singurătate…/ Topesc imaginile trucate/ Şi plâng în colţul camerei în care/ Uşa nu o voi mai deschide…/ Redescoperire în singurătate/ E tot ce sunt, e tot ce simt în acest moment/ redescoperire în singurătate…”

Aş mai zice, că dacă „A stat timpul pe o bucată de piatră/ În dimineaţa sălbatecă de toamnă târzie…”

(Ambiguitate ), atunci chiar e bine, pentru că se vor putea lămuri multe dintre zbaterile lăuntrice, doar „Întreabă timpul ce vrea de la tine/ Şi vezi ce răspuns îţi va da…” ( Întrebând timpul ). Iar Claudia Gabriela Marcu e întotdeauna gata pentru „Un nou eu”: „Prinsă între două lumi./ Dintr-una vreau să ies,/ În alta să m-ascund/ … / Un viitor, un nou eu, un nou început…” ( 2012 )

Dăruiri literare

Valentin TALPARARU

O poezie a întrebărilor Vasile Simon îşi face debutul în poezie prin acest prim volum de versuri, dar şi nu în plan editorial, pentru că dânsul are deja publicat un alt volum, care se circumscrie riguros sferei sale profesionale şi spirituale, religia. Tânărul profesor de religie se alătură, modest, unor nume care marchează de aproape un deceniu poezia cu temă religioasă precum Ion Pintea, Dorin Ploscaru, Paul Aretzu şi lista poate continua, generoasă. Îngerul cu o aripă este un volum cu calităţile şi defectele la vedere, dar care merită atenţie pentru că are forţa şi promisiunea că poate fi continuat, dar mai ales articulat şi armonizat în textura sa lexicală, mai ales. Surprinde nonşalanţa şi dezinvoltura cu care tânărul poet se încumetă săşi dezvolte propria investigaţie printre temele grave ale ontologiei şi gnoseologiei, cele cărora nu le putem oferi decât propria noastră nelinişte, propriile noastre intuiţii ori revelaţii ca motivaţie pentru un monolog. Tonul este unul în bernă aproape, pentru că Simon Vasile are mai tot timpul viziunea finalului în care omul va fi nevoit să pledeze cu argumente proprii pentru o eventuală pace edenică. Un zid nevăzut separă elanul transcenderii de limanul dorit, ca o pedeapsă divină. ,,Totul în jur tace precum peştii mării/ Natura şi omul sunt lăsaţi uitării/ Doar un vânt seaude-n depărtare/Şi nimeni nu-l ia în seamă/ Şi el se stinge şi-apoi moare/Simt cum ceasul ticăie/ Cum măsoară fiecare clipă din mine/ Cum acul său ascuţit de metal/Străbate prin mine/ Fir de foc ireal.” (Rănit de a ei gheară) Dinamica versurilor este dată de abundenţa de întrebări cu care autorul face o terapie a speranţei, o penitenţă prin însăşi mărturisirea lor şi recunoaşterea unei tensiuni ontologice constante în absenţa unui răspuns, oarecare. Pentru că dramatismul acestor întrebări, profunde în chiar simplitatea lor, îl dă tocmai absenţa unui răspuns posibil, refuzul de i de revela: ,,Cum pot iubi ce nu voiesc?/Cum pot simţi ce nu voiesc?” întreabă

mioritic poetul. Întrebarea face loc deseori şi îndoielii mirene, zona nevralgică, în ultimă instanţă, cu mântuirea: ,,Oare de ce eşti tu în stare, bulgăre de lut?/ De ce ai primit viaţa din Absolut/ Dacă ţie nu-ţi aparţine,/ Dacă tu eşti străin faţă de ea şi de tine?” (Omul măreţ şi vierme totodată) Întrebărilor şi îndoielilor, Vasile Simon le opune soluţia unei iniţieri întru moarte. ,,Sunt fericit că-nvăţ să mor/ Şi nu mi-e greu, nu mi-e uşor” afirmă constient şi împăcat. ,,Cum viaţa preînchipuie otrava;/ Paharul e destinul ce o poartă,/ Făcând-o mai amară/Mai înmiresmată.”(Sunt fericit că-nvăţ să mor) Homo sum, şi Vasile Simon îşi face loc în spaţiul său poetic şi poemelor de dragoste mirene, puţine de altfel şi contrastante cu atmosfera de transfigurare mistică, aşă că, Întâlnire mai, de exemplu, are mai curând un efect de pauză de respiraţie, cu tonul său madrigalesc, simplu, declaraţie timidă de licean, fără mari veleităţi literare, O poezie care poate fi trecută într-un album sau „caiet de versuri”, stângace şi emoţionantă.

Scriam că Vasile Simon are curajul şi inconştienţa firească a debutantului, fără ezitări în faţa cuvântului şi posibilelor sale combinaţii, fericite şi nefericite. Aşa se face că scăpări de intuiţie, de raţiune, de revelaţie se aşează cu resemnare lângă spaţii comune, reverberări banale ale unor acumulări de lectură care nu îi fac întotdeauna servicii. Este un truism afirmaţia că literatura are în oroare banalitatea, spaţiul comun, meditaţia emfatică cu haine de operetă. Este balastul de care nu mă îndoiesc, Vasile Simon se va lepăda, după cum cred că poezia sa are şanse să evolueze, cu condiţia obligatorie a unor lecturi din spaţiul care îi este familiar, bine înţelese şi bine asumate.

Pag.27

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Puiu' târgului - Trezeşte-te, somnoroaaasooo! glasul bunicului sună blând şi plin de dragoste...

Fetiţa întinde mâna dreaptă şi mângâie ursuleţul aflat alături, pe marginea patului. Acelaşi ritual în fiecare dimineaţă. Apoi deschide ochii încet şi-i zâmbeşte bunicului care o priveşte prin uşa întredeschisă.

- Nu mai sta pe gânduri, te aşteaptă „cafeluţa” şi apoi...surpriza...

- Surpriza? Ce surpriză? Hai, te rog, spune-mi...

- Păi dacă-ţi spun, ce surpriză mai e?

Fetiţa se ridică grăbită, curioasă să primească surpriza cât mai repede. Întârzie în baie numai atât cât să n-o certe bunica şi aleargă în bucătărie. Pe masă, o aşteaptă felia de pâine cu unt şi cacaoa cu lapte, „cafeluța”, cum îi place bunicului să spună. Priveşte de jur împrejur, dar... nimic.

Bunicul îi simte privirea şi zâmbeşte pe sub mustaţă. Fetiţa mănâncă în linişte, lucru rar întâlnit, semn că se gândeşte la ceva. Dintr-o dată, îi vine o idee: - Şucu, ai fost la târg?

- Da, tocma m-am întors...

- Vezi ce rău eşti? Nu m-ai luat şi pe mine...

- N-am vrut să te trezesc aşa de dimineaţă...

- Cât e ceasul acum?

- Trei sferturi la nouă, intervine bunica, vădit nemulţumită că fetiţa, în loc să mănânce, stă de poveşti.

Irina nu ia în seamă tonul bunicii şi continuă, de data asta cu gura plină: - Şi ce mi-ai adus?

- Puiu' târgului. Vezi tu imediat...

- Ţi-am spus de o mie de ori că... intervine bunica - Nu-i frumos să vorbeşti cu gura plină se maimuţăreşte Irina, după care priveşte serioasă către bunic: - Aha, deci surpriza e de la târg. Puiu' Pag.28

târgului... că doar n-o fi turtă dulce? În tonul Irinei se citeşte nerăbdarea...

- De data asta, nu... ţi-am adus şi turtă dulce, dar...

- Cu ciocolată, cum îmi aducea mămica? Întrebarea rămâne suspendată. Încăperea devine neîncăpătoare... bunica îşi face de lucru la aragaz.

- Da, cu ciocolată, murmură cu greu bunicul, gândindu-se că sâmbătă se-mplinesc şase săptămâni de când...

Cana cu lapte e pe cale să fie terminată. Irina se mai luptă cu o bucăţică din felia de pâine şi sare de pe scaun: - Mulţumesc pentru masă!

- Cu plăcere, iubito! răspunde bunica îmbunată - Deci? Irina priveşte întrebător spre amândoi bunicii...

Bunicul, a ajuns deja la uşă. Fetiţa îl urmează curioasă.

- Vaaai! bucuria răzbate din glasul Irinei. E al meu? Deci ăsta-i Puiu' târgului... o să-l botezăm Rică, ca pe iepuraşul din carte... şi Şucule, e mai frumos decât în poză, nici n-am ştiut că sunt şi iepuraşi complet albi... da' parcă are o pată neagră... tu ce zici? oricum e cel mai frumos... În uşa bucătăriei, bunica îşi şterge pe furiş o lacrimă...

Dăruiri literare

George V.PRECUP

Traducere:

Muguraș Maria PETRESCU Membru U.Z.P - România

Elegie

Elegy

Sap o groapă în aer un scut de umbră face răcoare îndesită aerul nu începe, nu sfârşeşte cu ea.

I'm digging a grave in the air a shield of shadow is making a thickened coolness air does not begin, does not end with it.

Sap o groapă în aer punând ce are omul de preţ sufletul stă să dea înafară cum creangă tremură el, minunându-se că exist.

I'm digging a grave putting in it what man mostly values soul is about to get out trembling like a branch, wondering that I exist.

Mai sărac decat mine numai un orb, amândoi sub semnu-ndoielii punându-ne suflet în groapa fără început şi sfârşit.

Poorer than me only a blind man, both of us under the sign of doubt laying our souls in the grave with no beginning or end.

Ca un hoţ prins la furat şi făcând riduri sap lumina se prelinge pe mine şi face coajă. fiica mea stă lângă altă tâmplă lumina curge în ea ca într'o căldare fără fund.

Nu mai sunt decât în închipuire, fac riduri...

Like a thief caught when stealing and becoming wrinkled I am digging light is pouring down on me solidifying in a crust. my daughter is lying by another temple light is raining on her as if she were in a bottomless bucket.

I'm only in my imagination, I'm becoming wrinkled…

E lumină şi'n groapă şi înviu fructele în ea cum scânteile cine muşcă din ele nu poate cădea sunt copt de nesomn şi tot mai uşor, sufletul ei ţinând loc de foame şi sete

There's light in the grave and like sparks, fruits come back to life he who bites from them cannot fall I'm dead tired with sleep and ever lighter her soul quenching both hunger and thirst.

Pag.29

Dăruiri literare Jupuind îndoiala

Skinning the Doubt

Trupul ei nu mai miroase zările tigrului coace în mine tainică absenţă care mă spală de păcate îndoaie amintirea asemeni arcuşului treaz, scorţişoara îmi este acum mai aproape şi înnoadă himere.

Her body no longer smells of tiger's sky lines, it ripens in me the secret absence which washes my sins it bends the souvenir like an awaked violin bow cinnamon is now closer to me and is knotting chimeras.

Trupul ei străbate frunzişuri canade dar carnea nu i se învecheşte sare atârnă pe el ca mărgăritarul trupul ei desfăcându-se pe fragmente cum plăcile continentale amintind mai mult geometria începutului decât rugăciunea.

Her body crosses Canadian foliages yet her flesh doesn't get old, salt hangs on it like pearls her body splitting in fragments like continental plates, reminding rather of the initial geometry than of prayer.

Gol am intrat în ea, gol am ieşit ca într-o vie venită din miraculos, i-am mâncat şi i-am băut răcoarea clădită pe semne într-un timp bun de mâncat şi băut, dar cu cât o beam şi o mâncam, se înmulţea.

Naked I got into her, naked I got out of her like from a vineyard which from the miraculous had come, I ate and drank her coolness on signs erected in a time fit for eating and drinking, yet, the more I ate and drank of her the more she multiplied.

Adio, vinuri cu meştere buze.

Trupul meu a îmbătrânit, nu mai e inocent, tot mai greu se trezeşte respiră aluatul în care dospeşte noaptea, nu mai poartă carbon în seminţe, iarba nu-i este străină.

Umblă zvon, cine trădează va trăda mai departe!

Stau cu prietenii sub cerul rămas fără steaua Canope amurguri pietroase dau semn că trupul mai este în floare bem tristeţe cu muşchi jupuind îndoiala.

Cine se pune între noi să ne soarbă, nu poate, cine pune tăiş pe sine se taie şi picură până moare.

Farewell, wines with masterful lips.

My body got old, is no more innocent, it wakes up with more difficulty breathes in the dough where night rises up, does not carry carbon in seeds, grass isn't a stranger to it.

Rumor goes that he who betrays will keep betraying!

I'm staying with my friends under the sky left without the Canopy star stony dusks prove that the body is still in flower we drink sadness with moss and skin the doubt.

He who meddles with us trying to sip us will fail, He who puts edge on himself will make a cut and will bleed until he dies.

Dacă i-aş înşira pe-o rază purtându-i în jurul sufletului, n-aş muri.

Să strige cine-i mai viu decât noi, cu vene orfane.

Had I lined them up on a ray, carrying them around my soul, I would not die.

Let him cry out with orphan veins he who is more vivid than us.

Ea stă între curbele pline şi nu mă visează, nici o culoare între noi.

Captured in chubby curves she doesn't dream of me, there is no color to unite us.

Cărţi îi poartă amprenta, unele colţuri brume celeste.

Books are bearing her traces, celestial frost in some corners.

Sunt străveziu ca mătasea bătrână, văd curcubeie ieşind din inel.

I am transparent like old silk, I see rainbows from the ring coming out.

Mâinile se pot vindeca, sufletul, nu. Între scorţişoară şi sare ceva mai presus decât firea îndoind amintire asemeni arcuşului treaz.

Hands can be healed, but not the soul.

Between cinnamon and salt, something beyond our nature bending a souvenir like an awaked bow.

Cine a uitat, nu mai poate uita!

He who forgot cannot forget anymore!

Pag.30

Dăruiri literare

Am primit la redacție...

Scrisoare către Veronica Micle Dulcea mea amică, Tu știi prea bine, că, dacă este cineva care poate a prețui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poziție sigură și respectată, te vezi astăzi prin acea singură lovire, expusă unor schimbări neașteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie - precum a ta - nici nu le poate predevea și, dacă liniștea unui liman al vieții e adevărata fericire, tu cel puțin, de n-ai fost fericită, ai avut lipsă de suferințe, întrucât acestea se nasc din greutățile vieții.

Ai avut sprijin pe care-l respectai,precum o știu eu însumi. Și, dacă îmi dai voie să vorbesc de mine, de mine, de acea dureroasă, dar adâncă și întinsă fericire, pe care atingerea în treacăt a mâinii tale, zâmbetul tău, privirea ta adâncă au răsfrânt-o asupra vieții mele atât de izolată și de lipsită de fericire, totuși, eu nu voi uita, că, acea fericire mi-a fost dată între patru pereți ai tăi.

Mihai Eminescu Tu știi, dulce și nobilă amică, că în sentimentul de care îți vorbesc, nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici nu teoria plăcerii - la care se închină mulțimea celor fericiți -nici la platitudinile unei tinereți necorupte.

Nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuțile sufletești, nici grațiile fizice nu au fost cauza acelei simțiri, care a aruncat o umbră adâncă asupra vieții mele întregi.

Eu nu cutez să-i dau nume și nu i-am dat nicicând.

Adesea, există enigme matematice, pentru a căror dezlegare îți trebuie o singură cifră cunoscută; adesea un complex de cazuri se dezleagă printr-o singură cauză necunoscută. Astfel, viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine...

Nici știu de ce tu ești o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele, nici mă preocup s-o știu: căci nu miar folosi la nimic. Dar este o legătură cu tine, neexplicabilă, de nu între viața ta și a mea, dar desigur, între a mea și tot ceea ce te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pământ.

Veronică, - e întâia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie - nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți știi cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai lesne aș înțelege o lume fără soare, decât pe mine, fără ca să nu te iubesc!

-------------------Tu nu m-ai făcut atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc, mai ascuns în sufletul meu, privirea ta le-a scos la lumina zilei.

Văzându-te, am știut că tu ești singura ființă în lume, care, în mod fatal, fără să vreau eu, fie ca eu să voiesc, are să determine întreaga mea viață.

Tu știi prea bine, că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce ai suferit-o - și Dumnezeu o știe!

Tu știi asemenea, că nu fericirea mea o am în vedere, ci, îmi doresc toate nefericirile cu putință, dacă aceasta ar putea fi prețul fericirii tale.

Tu știi dar bine, că nu voiesc fericire și, deși tu ești în stare a mi-o da - și numai mie - mult mai mult decât ai tu însăți, tu, care c-un zâmbet - neînsemnat pentru altul - pe mine mă îndumnezeiești, totuși, am renunțat de mult de la toată fericirea, - care pentru mine e tot una cu persoana ta, și aș putea să mor, nedorind alt nimic, decât liniștea ta!

Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ: Dumnezeu e în inima noastră.

Am înțeles, că un om poate avea totul - neavând nimic, și nimic - având totul!

Text preluat din revista ilustrată „Cosînzeana”, Anul IV, nr.26, apărută la Orăștie în 5 iulie 1914 sub conducerea dr.Sebastian Bornemisa.