Numărul 9 complet

Anul II nr.2 (9)

Mihaela Rotaru

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

FEBRUARIE 2014

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar:

Cod ROȘU!

Culiță Ioan Ușurelu – Dincolo de coline albastre de Ionel Marin

3

Vic.Virgil Bălan – Tati nu mai pleacă – povestire

4

Vasile Simon – Teologul și literatul Bartolomeu Valeriu Anania

6

Ionel Marin – poezii

8

Constant.Călugăru – poezii (debut)

9

Petru Hamat – Atracție și respingere în romanul-teatru

10

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – poezii

13

Daniela Voicu – poezii

14

Nicolae Baldovin – Soneria de la ușa cortului eseu

15

Eugen Evu – Alexandru Amalia Călin - Drumuri amurgite – antologie de poeme

16

Theodor Damian/ Muguraș Maria Petrescu poezii (română – engleză)

18

Alexandru Cetățeanu – Să ne cunoaștem patria... Canada (Jurnal de călătorie)

20

Gabriel Dragnea – Interviu cu Nina Cassian

24

Ionuț Valentin – poezii

25

Daniel Marian – Alexandru Vakulovschi – recenzie

26

Ileana-Lucia Floran – Edi Franc sau poezia – poartă deschisă spre suflet

27

Livia Fumurescu – Când Dumnezeu suspină de Vic.Virgil Bălan – recenzie

28

Ileana-Lucia Floran – poezii

30

Pe când nu mai credeam în cele patru anotimpuri, mulțumiți să facem economie la gaz, lemne și curent, iată că iarna ne-a bătut la ușă. Nu ne-am prea înghesuit să-i deschidem, obișnuiți fiind cu căldura și soarele, așa că, supărată, n-a mai stat pe gânduri și a intrat cu forța în tot ce era al nostru: zile, nopți, obiceiuri, realități și iluzii.

Iar noi, gazde neprimitoare, ne-am străduit în van s-o dăm afară și să ne păstrăm locul la televizor, în fața șemineului. N-am mai avut cum.

Devenise proprietar de drept, cu acte-n regulă, dacă e să citim luna din calendar. Așa că, nu ne-a mai rămas decât să-ncercăm să conviețuim cât de cât, măcar până apar – încă o dată – ghioceii dacă nu cumva, săracii de ei, crezând că e tot o păcăleală, ca cea de la sfârșitul anului, vor sta ascunși până hăt, târziu, în vară.

Așa că, dacă veți primi târziu revista, să știți că nu e nimeni altcineva de vină în afară de nepoftita iarnă care, luându-și cojocul pe dos, a scuturat la noi în ogradă toți fulgii și tot gerul ținut în frâu atâta vreme, făcând drumurile impracticabile, lăsându-ne fără curent, fără telefoane, fără știrile noastre cele de toate zilele și aducându-ne în schimb codul roșu. Știți de ce-o iertăm?

Fiindcă ne-a lăsat literatura. O carte bună se poate citi și la lumânare, chiar dacă afară bate Crivățul, nu?

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

Ileana-Lucia Floran

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Culiţă Ioan UŞURELU Redactor şef al revistei „Salonul literar”

DINCOLO DE COLINE ALBASTRE de Ionel MARIN Am în mână un volum de poezie de o mare delicateţe şi cu un titlu interesant, pe măsura conţinutului: „Dincolo de coline albastre”. Cartea este scrisă de Ionel Marin şi a fost publicată la Editura „Armonii culturale” în anul 2013. Citind-o, aveam, fără să vreau, în faţă şi autorul, un om de fineţe, un sentimental irecuperabil (ceea ce în zilele noastre este cel mai mare defect), un om bun, care, aşa cum se spune, prin suferinţă a devenit şi mai bun, un om care iubeşte dreptatea şi tot ceea ce ne înconjoară.

Poezia şi sufletul lui Ionel Marin sunt în totală contradicţie cu ceea ce se întâmplă în lumea în care trăieşte şi care lume pare să-i fie atât de ostilă pentru că diferă atât de mult de ea. Culmea este că poetul încearcă s-o schimbe, încearcă să introducă într-un mediu deloc favorabil anumite norme de civilizaţie, un anumit grad de cultură, o mare dragoste pentru poezie.

Adevărul, bucuria, lumina, dragostea sunt teme şi motive care sunt o permanenţă în discursul său, aş zice că formează frontul pe care luptă prin vers, dar nu numai. Oricum, crede autorul, orice fiinţă umană trebuie să evolueze spre o desăvârşire a spiritului. Important şi benefic în evoluţia omului este că acest scop va fi atins dacă se va recurge şi la poezie, la o literatură naţională autentică, generoasă. Nu pot să nu-mi amintesc, apropo de rolul extraordinar al poeziei în viaţa noastră, că, întro perioadă a Chinei antice, orice avansare în funcţiile administrative ale statului includea şi un examen la o materie greu de imaginat în zilele noastre: poezia. Cum explica împăratul? Pentru a se face un echilibru între arme şi armonie. Nu ne vine să credem că aşa vremuri au existat cu adevărat. Ei, bine, domnul Ionel Marin, ştiind, probabil, faptele anticilor şi iubind poezia, îndeamnă spre moralitate, spre modestie, spre artistic, subliniind permanent cât de benefică poate fi literatura în societate, în familie şi culmea chiar în politică (dacă politicienii

ar avea „prostul” obicei de a citi).

Toate cele scrise mai sus ne îndeamnă să ne apropiem de volumul „Dincolo de coline albastre”, în care vom găsi din abundenţă aproape toate figurile de stil, predominantă fiind metafora, iar mesajul dat fiind unul de încurajare a celor care suferă, de speranţă pentru toţi ceilalţi, dar şi cu îndemnul de întoarcere spre obârşii şi spre literatura de valoare de azi şi din totdeauna.

Locuind într-o societate ostilă, debusolată, plină de ispite şi crize care de care mai periculoase, noi, cei care citim, iubim, creăm vom fi obligaţi, crede poetul, întotdeauna să riscăm, să fim chiar vulnerabili, dar nu pentru orice şi nu oricând, ci doar pentru bucuriile estetice.

Cred în viitorul poetului Ionel Marin şi vă îndemn să-l citiţi.

Pag.3

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan Tati nu mai pleacă Abia terminase armata, era în toamna anului 1989, nici nu apucase să i se usuce cerneala de pe livretul militar și, peste România au venit brusc evenimentele din decembrie. Se părea că va veni un vânt de libertate și ceva mai mult belșug. Și, cum după decembrie s-a dat liber la pașapoarte, nu a mai stat pe gânduri. S-a înscris printre primii și, în luna februarie, micul document de culoare verde i-a dat „verde” să se ducă spre libertate. Nu a mai avut răbdare să vină libertatea la el. Într-o dimineață, a venit la serviciu lucra într-o întreprindere de produse speciale și-a luat „la revedere” de la întreg colectivul, arătându-le biletul dus-întors, fiindcă așa era regula, către Austria, stația terminus, Viena. Cei mai tineri, de vârsta lui, îl priveau cu o oarecare invidie, cei mai trecuți, cu neîncredere, iar șefii l-au sfătuit să-și facă o cerere de concediu neplătit.

Din respect i-a ascultat. Frați nu mai avea, iar părinții îi plecaseră la ceruri când se afla în ultimul an de liceu.

Sfârșiseră într-un accident stupid. Se întorceau de la muncă pe jos. Traversând parcul de la marginea orașului, un autoturism scăpat de sub control a plonjat pe părinții lui, strivindu-i de grilajul gardului. Se simțea tot mai singur, deși avea unchi și mătuși, dar nu-i tot una.

Ajuns la Viena dimineața, și-a dat seama că a pășit în altă lume. A plecat pe străzi la voia întâmplării.

S-a oprit în fața unui magazin. Avea ceva mărunțiș la el, dar nu îndrăznea să intre. În fața lui se oprește o pereche de tineri, o „ea” și un „el”. Îl privesc, apoi îl întreabă într-o românească, așa, ca acasă: - De unde ești, prietene?

- Din România!

- Se vede, dar de unde?

- Din, și spune numele orașului, dar de unde ți-ai dat seama că sunt român?

- De pe adidașii de Drăgășani. Dar cu ce treburi pe aici?

- Curiozitate și în căutarea libertății...

- Atunci ai nimerit și cu una și cu alta. Când ai sosit?

- De cinci ore...

Pag.4

- Ești un norocos, eu sunt aici de doi ani și mi-a trebuit șase luni să mă rostuiesc cât de cât. Eu sunt Nicu, iar domnișoara este mai mult decât prietena mea, o cheamă Sofia, e bulgăroaică și e chiar din Sofia. Ne-am cunoscut în lagăr și de atunci suntem împreună, dar spune-ne cum te numești, că ne-am luat cu vorba...

- Mă numesc Alexandru, dar de mic mi s-a spus Ducu, așa că vă rog să-mi spuneți Ducu.

- Nicio problemă, Sofia a învățat românește și nu oricum, face și rebus. Ți se pare tăcută, dar în curând te va tutui mai ceva ca o moară. Hai cu noi, să te odihnești un pic să te aranjezi cât de cât. Noi stăm destul de bine.

Au ajuns undeva la marginea Vienei, la un castel. Cei doi locuiau acolo, într-un apartament destul de aranjat. Nicu și Sofia își găsiseră de lucru acolo ca oameni buni la toate: spații verzi, reparații, într-un cuvânt, întreținere. Li s-a asigurat și locuința gratuit, iar plata era destul de bună, în șilingi, echivalentul a șapte, opt salarii din țară. Venit din România acelor timpuri, în acel mic castel, se mai afla un preot în vârstă, dar zilnic veneau vizitatori. După o baie bună, Ducu a adormit ca dus. Când s-a trezit, nu realiza unde se află, însă și-a revenit repede. Nicu i-a adus alte haine, noi: blugi, geacă de piele, adidași adevărați.

- Ia-i, prietene, nu te rușina, trebuie să pari de la început unul de mult pe aici. În câteva zile îți găsesc și de muncă.

Ducu nu știa cum să le mulțumească celor doi.

O săptămână i-a ajutat pe cei doi la lucru. Primăvara își arăta venirea, iar la castel era de lucru. Lui Nicu i-a plăcut văzându-l priceput la toate pe Ducu. Sofia, fiind o fire veselă și spontană, era întotdeauna cu buna dispoziție. Două săptămâni i-a ajutat Ducu pe cei doi.

Preotului, la început neîncrezător, i-a căzut în grații și acum îl admira pe Ducu pentru priceperea lui. I-a oferit o cameră lângă poarta de intrare. S-a bucurat foarte mult, fiindcă nu-i mai deranja de Nicu și Sofia. Într-o zi, Nicu i-a zis: - Ducule, ți-am găsit de lucru aici, aproape, la trei stații de tramvai, la un abator. E greu, dar o să

Dăruiri literare obișnuiești și, mai ales, o să înveți. Nu uita, vei locui tot aici, deci locuința gratuită, la abator ca la abator, nu se moare de foame, așa că ai ocazia să pui ban pe ban și să prosperi. Niciunde nu-i ușor, mai ales dacă ești auslander, dar cu seriozitate și puțin noroc, se poate reuși.

Deși Nicu era mai mare cu trei ani ca Ducu, avea douăzeci și cinci de ani, gândea foarte sănătos.

- Nicule, Sofia, vă mulțumesc din suflet! Nu găsesc cuvintele... promit că voi reuși. De asta am venit, de asta am plecat.

Anii treceau și, dând dovadă de seriozitate și pricepere, Ducu a intrat în grațiile patronilor. A primit o locuință de serviciu lângă abator, dar pe Nicu și Sofia nu i-a uitat, se vizitau săptămânal. Între timp, s-a pus la punct și cu limba germană, urmând cursuri la cererea șefilor, nu la sugestia sau rugămintea, i s-a impus. Cum abatorul făcea parte dintr-un concern european, în anul 1995 a fost trimis în Germania, într-un orășel în apropiere de Stuttgart, unde s-a deschis unul din cele mai mari abatoare din Europa, dar nu oricum, ca muncitor specialist.

La 27 de ani, Ducu se mândrea cu reușita lui în viață, neuitând să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a trimis în cale pe Nicu și Sofia. Dacă totul decurge bine, chiar foarte bine, viața sentimentală părea un dezastru.

A încercat un mariaj cu o colegă de serviciu, o tânără din Ecuador, dar nu a fost să fie. Material era mulțumit, dar nu te poți numi fericit numai dacă ești realizat financiar și ai siguranța unui loc de muncă.

Fericirea nu poate fi decât atunci când îți închegi o familie. În vara anului 2000, Ducu ia hotărârea să vină în țară pentru a-și petrece concediul. De când a plecat, nu a mai fost niciodată. Când trecuseră zece ani? Într-o zi de iulie, se prezintă la aeroportul din Stuttgart pentru cursa Stuttgart Budapesta, urmând apoi să se îmbarce de la Budapesta spre Sibiu. Ajuns în aeroport, surpriză: din cauze meteorologice, decolarea se amână trei ore. S-au dat explicații cu scuzele de rigoare. A luat loc pe un fotoliu în sala de așteptare. În fața lui, la cinci șase metri, o doamnă îmbrăcată în haine cernite, așezată în fotoliu, ținea în brațe o fetiță care dormea.

Fetița adormise cu o păpușă în brațe. Ducu se uita la fetiță, dar și la, probabil, mama ei. O femeie frumoasă, dar tristă. Începuse să se întrebe în gând ce i s-o fi întâmplat? Ce necazuri i s-au putut întâmpla?

După un timp, fetița se trezește, se uită la Ducu, se uită la mama ei și zice, aproape strigând: - Mami, mami, uite-l pe tati!

După care, se desprinde din brațele mamei și fuge la Ducu și-i sare în brațe zicându-i: - Tati, tati, ai venit? Mi-a zis mama că ai plecat departe...

Ducu intră în jocul fetiței și îi spune, făcându-i un semn discret mamei: - Da, m-am întors, am venit! Dar, cum te cheamă pe tine, puișor?

- Ai uitat tati? Mirela, ca pe mami și am aproape patru ani. Așa-i că nu mai pleci?

Aici, Ducu nu a mai putut răspunde. Simți ceva ca o durere în suflet.

Din acel moment, fetița nu s-a mai despărțit de Ducu. Mama ei a fost nevoită să vină lângă Ducu. Apoi, în avion, a fost nevoie să intervină Ducu la stewardesă și săl roage pe vecinul care se afla lângă el, pentru a-i îndeplini dorința fetiței.

Aproape tot zborul, fetița i-a pus întrebări lui Ducu, îl săruta și-l ruga să nu mai plece. Mama nu știa ce să mai facă. Mai era o oră de zbor și fetița a adormit.

Atunci, la insistențele lui Ducu, mama fetiței i-a povestit în parte ce s-a întâmplat. În anul 1992, un fost coleg de serviciu din România, plecase în Germania. Lucra în construcții. În anul 1994, venind în țară, după mai multe întâlniri, au hotărât să se căsătorească și să-l urmeze în Germania. În anul 1996 s-a născut Mirela. Erau o familie frumoasă și fericită. În primăvara anului 1999, soțul Mirelei se accidentează mortal, căzând peste el o schelă. Fetița avea aproape trei ani. Nu i-a spus ce s-a întâmplat. I-a spus că tati a plecat undeva și într-o zi se va întoarce. I-a arătat apoi o fotografie de-a soțului. Da, era o asemănare între el și cel dispărut. Fetița, deși trecuse un an, mai purta în memorie chipul tatălui.

Apoi, Mirela i-a zis lui Ducu că se întorcea definitiv în țară. A stat în Germania ca să rezolve cu pensia de urmaș și să se împlinească un an de la trecerea în lumea celor drepți ai soțului. De una singură e greu printre străini.

Ducu a privit-o cum nu a mai privit niciodată o femeie, apoi i-a zis: - Te vei întoarce, adică ne vom întoarce înapoi în Germania, m-ați cucerit!

I-a luat mâna Mirelei în mâna lui și i-a strâns-o.

Un ceva necunoscut i-a cuprins pe amândoi. Între timp, fetița s-a trezit, i-a văzut pe cei doi cum își strâng mâinile, apoi a zis: - Vă iubesc!

Ajunși în țară, într-o lună s-au rezolvat multe.

S-au căsătorit, au făcut în așa fel ca fetița să fie trecută pe numele lui Ducu, renunțându-se la pensia de urmaș.

S-au întors în Germania ca o adevărată familie. Astăzi, Mirela cea mică este o adevărată domnișoară și mai are un frățior de zece ani, care se numește... Ducu. Și cine credeți că le-au fost nași? Sofia și Nicu!

Pag.5

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Teologul și literatul Bartolomeu Valeriu Anania Născut pe 18 martie 1921 în comuna Găvile, județul Vâlcea și trecut la Domnul în anul 2011, acestă personalitate și cel mai mare om de cultură din secolul XXI, mileniul III, nu este recunoscut doar ca un ierarh și prestigios teolog, ci și ca un mare scriitor. El este recunoscut în dicționarele literare ca om cu deosebite calități scriitoricești.

Una din capodoperele sale, este lucrarea „Cerurile Oltului”, lucrare platoniană ca fundament, în care se întrepătrunde în mod extraordinar cele două ipostaze cea de teolog și literat.

Scriitorul din această inegalabilă personalitate s-a remarcat la o vârstă fragedă, la 10 ani când a compus prima lucrare poetică. Literatul din Bartolomeu s-a evidențiat înainte de a intra în monahism.

Cea mai mare contributie la cultura acestui neam, pe planul literaturii, este diortosirea Sfintei Scripturi (Bibliei). Acest termen de proveniență grecescă „diortosis” reprezintă sau se traduce prin îndreptarea textului, corectarea.

Ca pesonalitate laică, acest om de cultură la vremea tinereții sale a avut o bogată viață, vrând chiar să studieze medicina, muzica. El a pribegit 11 ani în America. A călătorit extrem de mult prin lumea mare.

Chiar Înaltpreasfinția Sa mărturisește că rânduiala lui Dumnezeu în care crede l-a adus pe meleagurile natale, devenind arhiepiscopul Vadului, Clujului Feleacului.

El respingea ideea de destin care se echivalează cu predestinarea, adică omul nu se poate sustrage din calea acțiunii acestuia și este sortit pentru un anume fel. Această idee este de factură greacă chiar trăgându-se din tragedia greacă.

Pag.6

Pentru el rânduiala, reprezintă planul lui Dumnezeu cu omul, ce are trei elemente componente: ordine, cauzalitate și scop. În opera amintită mai sus „Cerurile Oltului”, între cele două ipostaze se iscă anumiteconflicte, dar în cele din urmă se restabilește ordinea și ambele părți conviețuiesc mai departe.

A intrat în monahism la vârsta de 21 de ani.

Chiar el mărturisea cu curaj că, intrarea în monahism nu are nicio explicație. Hotărârea a fost atât de bruscă, încât nici el nu își explică aceasta.

Marele om de cultură, Bartolomeu Valeriu Anania, cum îmi place să-i zic, mărturisea că a fost un om cu adevărat cu picioarele pe pământ. A fost un copil sărac la părinți și înafară de faptul că dădea meditații, cu foarte mare curaj spune că a fost și chelner, la restaurantul unui jupân, câștigându-și cinstit existența și necrezând niciodată în banul nemuncit sau câștigat la noroc.

A trecut prin pușcărie, prin diverse centre de detenții dar cea mai importantă este închisoarea de la Aiud.

Nici în acele clipe de grea încercare, teologul și literatul din el nu a încetat să existe. A scris poezie, dramaturgie, memorialistică, a fost și un eminent pamfletar, inspirat de Tudor Arghezi și în cele din urmă traducător.

Persoana sa, emană o vitalitate și robustețe copleșitoare. În anul 1959, fiind în închisoare, i-a fost adus dosarul de 1250 de pagini, unde erau enumerați și așa zișii acuzatori. Pentru a scăpa de calvarul anchetelor, și-a trasformat creierul într-un adevărat computer, unde a lucrat două piese de teatru și a compus o operă de 12 mii de versuri.

Gândindu-se că îi poate ceda oricând creierul, a cerut caiete pentru a-și salva opera de

Dăruiri literare scriitor.

A avut o condamnare grea de 25 de ani de închisoare.

Tot Preasfințiea Sa mărturisea că a trecut prin iadul cel de jos, adică neputința de a mai iubi ființa umană.

A avut o cădere psihică puternică, hotărând, când era încarcerat datorită prietenilor acuzatori și trădători asemenea lui Iuda Iscarioteanul, să se orbească pentru a nu mai vedea ființe omenești.

Scăparea a venit de la un vis ce l-a avut, arătându-ise sora sa Milica și spunându-i că nu are dreptul să-i fie cuiva povară.

Extraordinare sunt mărturisirile părintelui Bartolomeu. Nu cred că un alt ierarh ar fi avut curajul să mărturisească prin câte încercări a trecut.

Tot el afirma că, avea o invidie sacră față de oameni cu vocație mistică. El nu s-a considerat niciodată cu acestă vocație. El mai spunea în frumosul interviu cu Eugenia Vodă la emisiunea „Profesioniștii” că nu a avut vocație nici pentru călugărie, fiind un rugător și mistic profund.

Totuși mărturisea: „A voi să fii singur este ecologia Spiritului” Programatic se retrăgea în camera lui cu scopul de a-și ecologiza sufletul.

El a învățat să iubească din nou ființa umană prin intermediul suferinței. A suferit în pușcărie împreună cu două mari personalități ale vieții monahale: Pr. Băbuș și Pr. Sofian. Întotdeauna a fugit de preoție și de arhierie. În toată perioada de detenție nu a uitat să-și păstreze libertatea interioară și asumarea suferinței asemenea dreptului Iov. Un adevărat model de urmat este părintele Bartolomeu Valeriu Anania!

Nu a colaborat nici cu regimul comunist nici cu cel legionar. A dat dispoziție ca să-i fie studiat dosarul deschis și publicat, pentru că erau unii foarte suspicioși cu privire la acest capitol.

Harul și lucrarea Duhului Sfânt, a făcut ca marele ierarh, prin porțile închisorii în care a intrat în lanțuri umilit, să intre îmbrăcat în mantie de arhiereu, ca un împărat pentru a sfinți biserica închisorii unde a fost condamnat.

Se spunea că era un om aspru la mânie, avertizându-i pe subalterni să nu-l lingușească.

Chiar dacă a fost acuzat ca și colaborator al securității încă din anul 1945 Ierarhul Bartolomeu a rămas cu picioarele pe pământ, un adevărat bărbat al Bisericii, toate lucrurile neadevărate spuse la adresa lui s-au spulberat, rămânând de rușine dușmanii.

Biserica a pierdut pe cel mai mare om de cultură, curmându-i viața acele afecțiuni cardiace.

Un suflet zbuciumat și un om mare, a plecat spre Înaltul Cerului în 2011.

Dumnezeu să-l odihnescă și între Sfinți să îl așeze pe Sfântul Bartolomeu Valeriu Anania.

Bibliografie 1. Biblia cu ilustrații, vol. I Pentateuhul,

Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Litera, București, 2011.

2. Poeme, Valeriu Anania, Ed. Polirom, București, 2011.

3. Convorbiri duhovnicești II, Protos Ioanichie Bălan, Ed. Romanului și Hușilor, 1990.

Pag.7

Dăruiri literare

Ionel MARIN Comoara din tine Poetul

Din grădina lui Cronos

Torent de bunătate, Trubadur cu rană din iubire, Poetul, Vindecător tăcut al clipei, Aduce dorul mai aproape.

Cu soarele în privire, deschide ferestrele candorii, Cu fiorii viselor, ai inimii Topeşte gheaţa lumii!

Umbră sângerândă, freamăt, Cascadă de taine şi mistere Deschide porţi cereşti, Luminând poteci către altare.

Obsedat nu de Sine, Nici de templul timpului, ci de Izvorul bătrân, nesfârşit...

Vibrează cu trupul anilor, Dăruind armonie, tandreţe.

Poetul pictează pe chipuri Aripi din cuvinte.

Poetul rămâne ecoul viu, Umbra fascinantă a... clopotului Şi neliniştea din cuvânt.

Coborând treptele trecutului, Am văzut ochii lacomi, Ai monstrului neînduplecat, Aruncând flăcări ucigaşe, Peste darurile vieţii.

Făpturi nemângâiate, Boli necicatrizate, Încă, acoperă pământul…

De irosesc cu nesocotinţă, De nu-i preţuiesc pulsul, Clipa mă lasă-n drum!

Lacrimi ale gândului trec Prin adânc mister În ţipătul albastru nemurit.

Alerg, alerg desculţ, Cu paşii zilei de ieri, Prin grădinile Împărăţiei...

Conectată la ceasornicul lumii Inima frânge tăcută, Petalele luminii primite în dar.

Ţipăt de şoapte albe, În inimi ecouri, se topesc La flacăra dragostei.

Prin arderi de cuvinte, Cresc muguri de lumină.

Iubirea, aluatul divin, Renăscând eternul dor al lumii.

Nesfârşite valuri de suferințe, Aşezate între mine şi tine, Deschid cărări de timp azuriu În haina curăţiei, către Cetatea dreptăţii sfinte.

De lucrează întru noi Adevărul curat, Frumuseţea inimii tale Naşte scânteia luminii.

Domnul, Începătorul vieţii, Trimite celor ce voiesc Belşug de daruri în Zile, În fiecare inimă comori...

Râuri de bucurie vor curge Pe cărările timpului.

Cutează! Fii nemuritor!

Liber în poem

Prindeţi în palme…

Te privesc, Îţi îmbrăţişez inima, Dincolo de cuvinte Rupte din taine albastre, Aştern doruri Peste acoperişul zilei.

Scânteia, inefabilul, Să lumineze iubirea, Peste anotimpuri.

Din clepsidra timpului Să curgă mereu, Belşug peste lume, Măreţia gândurilor Sale.

Scriu cu aripile fiinţei Versuri ce poate trec în ecouri vii.

Izvoare de amintiri să devină, Ploi nestinse de iubiri.

Veninul uitat în trup şi suflet, Adânceşte coşmarul rănilor, Îngroapă vise şi...ecouri, Lărgind plânsul zilelor.

Cavalerii întunericului, Făpturi cu aripi frânte, Cu priviri de gheaţă, Vor aluneca negreşit, În ciorba...Neantului. Însă, dragii mei, împreună putem da, Strălucire fiecărui anotimp!

De prindem în palme, Bunătatea, razele speranţei Prin veacuri poate locui, În armonie, Adevărul şi eterna... iubire.

Din cer raze luminează...

Prizonier al destinului, Mărgăritar nestins, Închis într-o inimă de aur, trec Pragul munţilor, În albastrul fermecător...

Eu sunt, eu eram umbra, Fereastrei deschise către tine?

Prin ploaia de vise, Fecioare de lumină, Mister şi fascinaţie, Sărută inocenţa... Zilelor.

Din cămările cerului, Raze de lumină împletesc, Buchete albe de speranţe.

Pag.8

Dăruiri literare

DeBuT Constant. CĂLUGĂRU Esenţe Un fir de nisip într-o scoică stingheră presupuse umbre prin ceaţă înalţă catarge Într-o busolă obosită corabia cu pânzele rupte caută răsăritul Cetate sfărâmată ultima zăpadă a adus berzele un copil primeşte botezul.

**** În marginea câmpiei copacul alunecând printre ramuri în umbră în vis desprins din trupul pământului coborându-mă printre lumini şi umbre ca o chemare E semn că zeul şi-a primit ofranda

****

****

La glezna muntelui dezvăluire de ape pe un colţ de cer cenuşiu secunde lungi nopţi albe

Felinare aprinse casă de rugăciune o muzică de Bach îmi devoră timpanele Eram între noapte şi vis

Obosite de-atâta visare frunze vagabonde noaptea rămâne în podul casei în gura cu colţii de tablă.

Singurătatea are limba scoasă

Pag.9

Dăruiri literare

Dr.Petru HAMAT Atracţie şi respingere în romanul-teatru Romanul lui Marguerite Duras Ochi albaştri, părul n egru se constituie într-un focus al

elementului surprinzător al ficţiunii ce se toarce în complexul discret al înscenării, datorită faptului că lectorul se află în incapacitatea, am spune, emoţională de a încerca să-l povestească. Nu se poate povesti, este un construct narativ plin de suspans, cu o intrigă ce se articulează pe tot parcursul romanului, şi care, în final, se conturează în jurul unei singure teme iubirea imposibilă şi atracţia ce se dovedeşte a fi un vid de nepătruns, nici măcar atunci când sentimentele o impun.

Marguerite Duras şi-a cucerit publicul prin astfel de romane de dragoste, iar, de foarte mult ori, ecranizările după romanele sale au pus-o în umbră pe scriitoare.

Romanul Amantul a depăşit cu mult trei milioane de exemplare vândute numai în Franţa, iar succesul incontestabil al unui scenariu de film, Hiroşima, dragostea mea, i-a adus notorietatea, de care nu mai era nevoie, pentru o scriitoare ce gustase deja din cupa gloriei literare. Romanele ei se construiesc într-un stil de o fineţe aparte, iar discursul narativ plusează la capitolul francheţe şi o dezarmantă libertate de a gândi şi de a concepe lumea în care sunt plasate şi îşi trăiesc drama personajele sale. Nominalizată la Premiul Goncourt, datorită romanului Un barrage contre le Pacifique, Marguerite Duras ratează acest prestigios premiu din cauza simpatiei ei faţă de Partidul Comunist. Reuşeşte, totuşi, cu Amantul să câştige prestigiosul premiu literar. Romanul Moderato Cantabile a fost ecranizat de către Peter Brook, cu Jean-Paul Belmondo şi Jeanne Moreau, aceasta din urmă a primit Premiul Cannes pentru cea mai bună actriţă. Primul ei roman, Les impudents, apare în 1943, pentru ca următorul, La vie tranquille, să-i fie publicat la Gallimard.

Pag.10

Marguerite Duras s-a afirmat nu doar ca o scriitoare prolifică, ci a realizat şi scenariu de film, lucru care este observabil şi în romanul Ochi albaştri, părul negru, unde ceea ce dă consistenţă textului este, în primul rând, intervenţia, de multe ori, bruscă a naratorului-scenarist. Indicaţiile scenice trimit mai mult la ideea de roman-teatru, motiv pentru care lectorul este incapabil să povestească ceea ce se întâmplă în plan discursiv.

Ideea de roman-teatru este recognoscibilă în alteritatea fiinţei umane, de care se desprinde punerea în scenă a unei motivaţii fecunde, transparentă în lectura à rebours.

De ce atracţie şi respingere? Pentru că, în primul rând, întâlnim în text un joc-scenic foarte bine pus la punct, întregul demers ficţional al deducţiei estetice pare a se derula pe o mare scenă teatrală, proza aceea care se actualizează şi din care fiecare lector preia ceea ce consideră a fi esenţial. Atracţia este, de fapt, înţeleasă ca un subterfugiu, o uşă de ieşire din spaţiul scenic, în timp ce respingerea nu este altceva decât închiderea în sine a unui personaj, ce refuză, pur şi simplu, ideea de a se îndrăgosti de altcineva. Ideea cărţii este simplă din punct de vedere al construcţiei ei: un bărbat se îndrăgosteşte de un alt bărbat, iar în momentul în care îşi dă seama că nu poate avea o relaţie cu acesta, personajul găseşte într-o doamnă, am afirma cu încredere că aceasta nu joacă decât rolul unui condamnat de a duce la bun sfârşit jocul inegalabil al contrariilor, asemănarea cu celălalt şi o plăteşte pentru a trăi alături de el drama atracţiei şi respingerii într-o cameră de hotel. Există, aici, o practică a înscenării prin căderea în acea abisalitate, ce se răsfrânge în ceva estetic mai mult decât dramă, este chiar încercarea de sinucidere morală, prin refuzul categoric de a se îndrăgosti, din nou, al bărbatului şi trauma la care doamna este supusă. Acceptă, conştientă fiind de ceea ce va avea parte. Dar, oare

Dăruiri literare această conştientizare poate fi ea pusă la îndoială de lectorul care aşteaptă mai mult decât un joc al contrariilor frustrante de la un roman-teatru? Cu siguranţă, romanul lui Marguerite Duras vine ca o avalanşă de posibilităţi de interpretare, dar totodată surprinde, printr-o luciditate extraordinar de bine conturată, o lume şi un spaţiu în care discursul narativ prinde consistenţă prin însăşi capacitatea de a transcende dincolo de psihologia umană, acolo unde ruptura este ireversibilă. Este, într-adevăr, un joc frustrant cu aşteptările lectorului, iar intervenţiile în text vin ca o completare a unui refuz aproape categoric al personajului masculin, refuzul său fiind refuzul artei teatrale de a pune stăpânire pe capacitatea de comprehensiune a lectorului. Marguerite Duras scrie paginile romanului Ochi albaştri, părul negru cu dezinvoltura marilor ecranizări, tehnica apropierii şi depărtării de punctul terminus al firului narativ. Ce se distinge în paginile romanului cu puterea unei fatalităţi scoate în evidenţă nu doar talentul de creator al prozatoarei, ci şi un apetit deosebit de a psihologiza memoria personajelor, precum şi teama de a nu fi deconspirat secretul, în jurul căruia se construieşte discursul narativ: iubirea imposibilă şi tematica, ce domină substraturile textului, subterfugiul în lumea artei teatrale, adică acea coordonată a improbabilităţii: „Povestea ar avea ca punct central o seară de vară, spune actorul.”

Astfel începe romanul, iar jocul scenic al măştilor este conturat, încă de acum, lucid şi cu perspicacitatea condeiului. Plasarea în spaţiu este ca o completare a ceva ce nu trebuie spus şi dezvăluit înainte de vremea verbală a imperfectului apropierii de traumă: „Nici o boare de vânt. Prin sângeriul nopţii în cădere şi penumbra parcului, vedem hotelul Roches cu uşile şi ferestrele holului larg deschise către oraş.”

Descrierea spaţiului, catalizator între lumea din exterior şi lumea proprie personajelor, este de fapt elementul ce stârneşte controversa, atracţia şi respingerea ce se disting printr-un joc aproape stingher, printr-o artă disimulată datorită incapacităţii celor care o joacă de a aspira către altceva, este un absurd al situaţiei prezent aici, deşi se apropie, bărbatul şi femeia, totuşi se resping.

Unde e atracţie? Asemănarea femeii, idealul feminin este lovit în cele mai obscure particularităţi, cu celălalt bărbat, poate fi văzută într-o astfel de manieră. Dar atracţia este doar la

nivel ideatic, la nivelul punerii în practică aceasta se evaporează ca şi când nu ar fi existat vreodată.

Există o atracţie fatală pentru bărbat, ce se remarcă pe parcursul romanului, ea ne este dezvăluită târziu, spre final, şi nici atunci în totalitate. E vorba de suferinţa în propriul eu, în conştiinţa bărbatului, care plătind femeia să trăiască alături de el drama vieţii, nu face altceva decât să o condamne la „exil” interior, îngrădind, de la început, orice posibilitate de a evada şi de a redeveni femeia dinainte. Idealul feminin este aici atacat cu o violenţă subtilă, pentru ca lectorul să trăiască şi el drama aceasta până la final, să sufere şi el povestea aceasta din care transpare imoralitatea de a pune în scenă actoripersonaje şi actori-lectori, într-un joc al contrariilor.

Camera de hotel devine lume-cadru, camera-scenă. Aici îşi trăiesc drama, aici atracţia şi respingerea se izbesc asemenea valurilor de ţărm.

Ea îi povesteşte, el ascultă atent. La geam sau cu faţa la perete, femeia vorbeşte sau ascultă. Relaţia cu celălalt devine subiect de discuţie şi un fel de laitmotiv al cărţii, şi el şi ea au sau au avut o relaţie cu celălalt bărbat. Uneori nu mai e dialog între ei, uneori este un monolog plictisitor: „Îl trezeşte.

Pag.11

Dăruiri literare Spune că se află în pragul nebuniei. Spune: Dormeai, totul era calm. Ţi-am privit faţa şi ceea ce se citea pe ea în timp ce dormeai. Am văzut că, pe măsură ce noaptea trecea, erai din ce în ce mai înspăimântat. Ea vorbeşte cu ochii întorşi către perete. Nu i se adresează lui. Deşi e lângă el, e în afara prezenţei lui. Spune: Dintr-o dată, în ţesătura universului, în locul ocupat de chipul tău, s-a produs o slăbire bruscă a urzelii, dar numai atât cât ai agăţa cu unghia un fir de mătase. Spune că nebunia îi vine poate de la faptul că noaptea trecută, în timp ce dormea, a zărit în acelaşi timp acea diferenţă între destinaţia feţei lui şi întregul universului asemănarea destinului ce le era rezervat, faptul că erau purtaţi împreună şi striviţi în acelaşi mod de mişcarea timpului, până la noua urzeală, netedă, refăcută a universului.” Îi povesteşte cum s-a întâlnit cu celălalt bărbat, iar confuzia pe care ne-o provoacă, acum, la lectură ţine de schimbarea de registru epic, nu mai ştii despre care bărbat vorbeşte femeia, dacă este cel alături de care îşi trăieşte drama sau celălalt, alături de care are o relaţie bazată pe intimităţi. Există un intimism al percepţiei şi al trăirii în acelaşi stigmat al prefacerii, al viziunii despre cum trebuie să se realizeze timpii parcurgerii drumului spre materie şi materialitate, spre absurdul unei situaţii date şi absconsul neajungerii la starea aceea de atracţie prin respingere, de refulare şi decriptare a misteriosului mimetic: „Deschide ochii, îi închide, spune: Ce mult am dormit amândoi. Îl mângâie pe faţă, apoi mâna îi cade, somnoroasă. Ochii i se închid. Spune: - Astă noapte am fost cu bărbatul acela. Ne-am întâlnit în camera de deasupra barului. I-am cerut să facă dragoste cu mine aşa cum am fi făcut noi dacă gândul morţii nu ne-ar fi luat minţile. În cameră, el se apropie de ea. Se întinde alături. Ea tremură, vorbeşte cu dificultate. De fiecare dată când se opreşte din vorbit plânge.”

Este plânsul element terapeutic în roman?

Da, ar putea fi în cazul în care am citi cartea dintr-o perspectivă a tristeţii depline, altfel, nu este decât o croşetare într-un abis al profunzimii intimităţii umane, o coardă elastică peste care se trece doar prin acordul, tacit, cu matricea sui generis a arderii în interiorul flexibilităţii artistice. Plânsul devine o cale prin care bărbatul încearcă să-şi prezinte drama, dar, de fapt, el are şi o altă conotaţie, aceea Pag.12

de a se regăsi în plâns dramul de nebunie al unui individ, ce nu poate trece peste refuzul celuilalt de a-i fi alături, răspunsul negativ al celui din urmă la iubirea celui dintâi.

Discuţia din finalul romanului legată de plecarea vaporului şi împreună cu el a bărbatului nu face decât să constate ruptura ce se produce în cadrul discursului narativ, iar depăşirea momentului este una ce ţine de lector, de opinia lui despre carte şi despre practica comprehensiunii, dincolo de cortina fiecărei atracţii, fiecărei respingeri. E un fel de cădere a cortinei, iar indicaţiile scenice nu sunt relevante decât, într-o mică măsură, pentru stilul abordat de Marguerite Duras, unul al percepţiei în trăire şi sentiment, în moment şi reprezentare.

Un roman-teatru, o frescă a unei iubiri imposibile şi drama personajelor-actori, precum şi a lectorului-actor, o responsabilizare în faţa artei teatrale, printr-un discurs narativ plin de vivacitate.

Opinia actorului poate fi opinia lectorului, iar teatrul construit pe schema epicului este reconsiderarea operei de artă, ca ultim catalizator între narator personaje lector: „În fundal, spune actorul, ar fi fost un zid de culoare albastră. Acest zid închidea scena. Era masiv, situat la apus, cu faţa către mare. La origine, ar fi fost vorba de un fort german părăsit. Zidul acesta era cunoscut ca fiind indestructibil, deşi se afla în bătaia vânturilor dinspre mare, zi şi noapte, şi suportând din plin furtunile cele mai cumplite. Actorul spune că teatrul a fost construit în jurul ideii de zid şi de mare, pentru ca vuietul mării apropiat sau îndepărtat, să fie mereu prezent în piesă. Pe vreme bună, acesta ar fi atenuat de grosimea zidului, dar ar fi mereu acolo, în ritmul calm al mării. Nu te înşeli niciodată asupra naturii sale. Când, în unele nopţi, furtunile erau puternice, se auzea limpede asaltul valurilor în zidul camerei şi sfărâmarea lor printre cuvinte.”

Sublim spus. Ochi albaştri, părul negru este romanul unei puneri în scenă a unei piese de teatru, dar am putea afirma că intimitatea dezlănţuită a proiecţiei în imaginar se constituie, mai degrabă, într-un joc al dualităţilor, pentru că întâlnim un roman-teatru, din care se desprinde o luptă între atracţie şi respingere dincolo de scenă, actori-personaje şi lectori-actori, o poveste tulburătoare între artă şi disimularea ei dincolo de aparenţe.

Dăruiri literare

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) tu mă ştii femeie

Între noi întrebarea E între noi o tăcere ca o fântână secată, n-o smoleşte nimeni şi nu poate rămâne fără apă.

E între noi o iubire pe care s-a aşezat prea mult mâl, nisipul clipelor a înfundat canalul şi nu mai răzbate flacăra.

E între noi o cumpănă ca o întrebare fără răspuns; de ce totul se retrage în pământ şi rămâne-n suflet o nemărginire pe care o absoarbe cerul?

Intri în temniţa orbilor Cum vrei să ieşi în afară liber, intri în temniţa orbilor; nu poţi găsi nimic plauzibil, toţi te încurajază, te ridică în scări, dar calul a plecat. Ţi se spulberă zăpada în faţă, înoţi prin ea, îţi găseşti picioarele mergând undeva, unde? Nu ştii unde.

Dinspre trecut te lovesc remuşcările, un pui de dojană îţi creşte în suflet faci aripi odată cu el, vrei să zbori, ai în faţă prăpastia.

O priveşti lung, îţi simţi braţele moi cad pur şi simplu pe jos, eşti sigur că te-ar părăsi pentru femeia din hău. Îţi acoperi cu ele ochii, te-ntorci invers, mergi înapoi cât un rac aruncat în apă clocotită.

am noaptea rigidă-o pârghie să răstorn universul spirala pe care sunt nu are sfârşit din plăcerea urcuşului treptele pe care mă înalţ îmi aprind luminile popasul pe care-l fac e o scenă deschisă muritorilor de rând abia acum începe comedia cu actorii care-şi joacă rolul am început să-i privesc ca pe ceva firesc pentru oameni să-şi râdă de apucăturile lor dar şi plâng de bucuria în care m-am trezit aplaudând era sărbătoare cred una în care mă eliberam de răutăţi şi-mi puteam pipăi sufletul prin cuvinte mărturisite în şoaptă tu mă ştii femeie nu mă pot lipsi de tine chiar dacă aş avea punctul de sprijin de care să proptesc pârghia nopţii de veghe

Tăcere Este atâta tăcere, încât plâng stelele, câinii se sperie de umbre şi latră, apele se adăpostesc în fântâni, întunericul fumegă suflete de stafii, pe aleile cimitirului nu trec nici caii nopţii!

Arome de salcâm, prin aer de mort, alină iluzia unor dureri inexistente.

Teama îmbrăcată în doliu flutură peste cruci...

Dimineaţa împrăştie clipe de înfrigurare şi ascunde satul după copacii înfloriţi.

La porţile ceţii, bat clopote de raze, zeul Soare deschide o geană deasupra pădurii, apoi priveşte-n oglindă lumi paralele.

Lumea noastră e mică şi nu se vede s-a închis într-o stea pitică; măsoară timpul cu nisipul unui deşert pe care nu-l străbate licur de lumină.

Pag.13

Dăruiri literare

Daniela VOICU

1. cea mai lungă noapte din mine nu s-a mai făcut niciodată zi a rămas închisă într-un cântec de ceas când secundele împrăştiate din cer au fost adunate una câte una de păzitori şi înapoiate timpului fiecare cu câte un chip de altceva

2. sufletul clepsidră spart în milioane de bucăţi ţâşnea roşu din fiecare rană (din cap până în picioare se scurgea timpul prin noi şi invers de la nord la sud şi invers) iată minunea! suntem singuri! cerul s-a divizat în 2 sau 3 am păcătuit, mărturiseam îngenunchind dar Dumnezeu m-a lăsat să aştept pe o insulă naufragiasem şi în mine doar eu mă auzeam ţipând lângă mine, au îngenuncheat şi alţi oameni am păcătuit toţi cuvântului....

Pag.14

3. în mâna stângă îmi ţineam sufletul, care mi se scurgea printre degete iar cu mâna dreaptă, învăţam să scriu alfabetul tăcerii – asfaltul muşca tălpile trecătorilor ploaia alerga într-un picior cu 1000 de degete caracatiţă, şerpuind fiecare geamăt de om. naufragiasem în mine doar eu mă auzeam țipând. şi țipam dar ţipătul meu mi-l confiscase la o vamă un Înger. ultimul val a venit într-o joi spre dimineaţă mâncam particule de răsărit eram un om flămând de lumină...

4. toţi credem că suntem diferiţi dar tăiaţi în bucăţi mici ni se recoltează probe de ADN apoi suntem aruncaţi într-o groapă comună de suflete etichetati „la fel” ni se taie aripile şi eliberaţi apoi printre oameni dar noi nu ştim să călcăm pământul nezburat sau neiubirile sufletele noastre sunt încă locuite de oameni

Dăruiri literare 5. DEZAMĂGIRI dezamăgiri bat peste tot în pereţii lumii, nelăsând fericirea să cânte despre eternitate. suntem vidul dintre cer şi ,,ele”, ne mântuie Dumnezeu când ne vine rândul numărând par sau impar la fiecare al 99-lea. harpa cântă un cântec de samba, maimuţe dansează dezbrăcate în carele alegorice, se anunţă o noapte mai bună. întindem mâinile spre ceea ce iubim şi totul se depărtează… ne unificăm cu marea noi fiind peştii de aur necomestibili pentru rechini. nu mai tace ploaia, iar liniştea de după ne sparge timpanele. cerul, luna, oamenii şi pământul se învârt toţi în jurul lor… mâine ne vom ierta... (dezamăgiţi) 6. SINGURĂTATE dezastruos zgomot al cântecului singurătăţii sufletelor litere cuvinte trepte de evoluţie degete cântând stele-viziuni pe note discordante afon păsările au zâmbet de om fericit când dimineţile mor nescriindu-şi testamentul moştenitorii sufletului nasc lupilor foamea rimele pâinea (clovnii au plecat) scârţie ceasul a rugină-floare pe foiţe de tutun asteptând un fumător să dea ora exactă păzind ochii de lacrimi atomice în triluri nude oceane rubin-blue-alb- cer ce nasc singurătatea la ora 5 dimineaţa în respiraţii de cafea.... singurătatea - o afacere rentabilă, câştigi foarte mult timp cu tine însăţi F E M E I E

Nicolae BALDOVIN Soneria de la ușa cortului Îmi aprind o țigară invers. Adică de la filtru.

Toți din jur se pun pe râs. Lucrurile nu stau exact așa cum par sau impar. Într-un alt univers, îmi spune cuantica, aprind țigara de unde trebuie. Aici mi-am luat libertatea s-o fac cum vreau. Într-un alt univers femeia trimite bărbatul la cratiță. Acolo se știe că cei mai buni bucătari sunt bărbații. Aici pisicile mă aleargă pe străzi noaptea când vin de la muncă. În acel univers Alt, chiar eu mă plantez mieunător direct în brazda din sânii femeilor. Aici observ în fiecare toamnă cum fruzele cad de pe pământ în copaci. Acolo, în lumea Alta, scriitorii scriu despre cum ar trebui să scrie cel ce stă sub copacul care își adună frunzele de pe jos. Ăsta e pentru mulți copacul interzis. A fost și în Eden.

Doar că acolo și-a pus țărână în cap. În Eden frunzele erau doar pentru oameni. În lumea asta oamenii nu-și mai acoperă părțile intime. Umblă cu ele pe stradă fâlfâindu-și părerile. Aici existența se dă pe de-a moaca, care cum apucă, nu tentreabă nimeni. În Alt univers se câștigă. Așa e cel mai bine, zic eu. Îmi sting, deci, țigara de la filtru și mă urc în primul dintre ultimele tramvaie. Sunt foarte atent la trepte. Sunt numai ochi și urechi.

Mă duc să-mi întâlnesc jumătatea sau cât o mai însemna din mine. Eu sunt amorezul acela ce se așteaptă cu flori la ușa cortului.

Pag.15

Dăruiri literare

Eugen EVU

Alex Amalia CĂLIN - Dureri amurguite - antologie de poeme, Editura H et H Promotions Publisher, New York Remarcată încă de Dumitru Radu Popa ca o scriitoare „ ieşită din comun ca aventură spiritual exprimată în varii registre”, autoarea unei salutare antologii selective cu titlul de mais su, uşor preţios arhaic, şi într-adevăr, lectura ce se cere este una a intenţiei redactării, holistică, sau testamentar zicînd, psalmică, lectura noastră, din interiorul limbii române de acasă, cu un alt meridian al frunţii şi inimii, cu o altă perspectivă semiotică, pe constanta unei matrice etno- filosofice a unei alte paralele, poate fi aşadar doar una de interpretare, ci nu neapărat în grila propusă de acelaşi D. R. Popa, tonală a „necuvintelor ” stănesciene, antimetafizicul ultra-elegiac... Însă într-adevăr, poeta vine din stirpea veche argheziană, a cuvintelor potrivite şi poate dinspre Agârbiceanu, cu popasuri blagiene. Jocul liric, ludismul, ei nu este oniric, nici depresiv-elegiac, ci neo-catarsic, în acceptul eladic. Tematica este filosofic şi teologic preponderentă a poemelor, este a Dualităţii, este cea a ID-entităţii, a eului pe care Eminescu îl considera însuşi Spiritul, duhul sfânt manifest în durata umanului, cel ce stă captiv sub teroarea Fricii existenţiale. (Dialog cu entitatea, isihasmia, n.). Nu invoc teama, (rationem, n.), Simt durerea oricui (empatia, n.), Arborez un surâs (atitudinea ironicăsceptică, n.), Măr rătăcit (mitosul redecodat, n.), Nedemn de a fi liber (morala antirebelă, n.) etc...

Fiecare capitol şi majoritatea titlurilor consistentei antologii este testamentar pragmatic, unul al unei erudite şi empirico-patetice asumări a existenţei în marea trecere a „rotaţiei inverse” ( p.166), aluzie la timpul inversator al spiralicului cadran cosmicmicrocosmic. Lirica de faţă este recalibrantă între Pag.16

cumpenele fiindului, de unde tensiunile ideatice antinomice, animus-anima, tonal cerebrale şi suspinător-hierofanice.

Stilul este explicit-enunţativ, ci nu unul excesiv al transparenţelor analogice, efect probabil al unei „crize de nestare, nelinişte” recuperativ creative, cea pe care o resimţim în curgerea vârstelor, întâi paradiziacă, apoi în extramurrros, (pierderea inocenţei) şi avatarurile căii spre SineleSinea antitară androginic- platoniciană, cu partea anume de latenţă în fiecare, după gen. Prefer absenţa citatelor, mai toate semnificative în sine şi resorbţia la lectură primire comunicare cuminecare a substanţei suspendate în logosul scânteilor lui Iov... Alex Amalia Calin nu este o poetă eminamente religioasă, deşi scrisul ei este în noima modernă a divinatoriului ca rostire (şi) mantrică.

Opera aici cuantificată pragmatic este argheziană şi în sensul testamentar, iar lexicul nu este doar „arhaic” nostalgic, al limbii, ci şi alternativ la impactul literaturilor ce se suprapun, uneori tectoinic, alteori tsunamic în Statele Unite, inclusiv în diaspora română din metropole. Principala obsesie a poetei, nota bene, este relaţiaraportarea la (cu) Timpul eoinic, cu Marele An rilkean. Oricât de cultă este această poezie prin asimilări, empirismul este vizibil cel mai fertil. O uriaşă trenă de simboluri, cu siaje spectaculoase de travaliu meditativ-contemplativ, cu scrutări şi silogisme extrapolând „rogvaivul” intercultural, dau antologiei și greutatea, dar şi inefabilul unei prezenţe revelatorii, remarcabile, în peisajul liric românesc, globalizant... Voi cita un singur poeseu (ca ars poetica) pe care îl consider cheie, în convingerea că în fiece parte este latent Întregul: ,,Îmi umple durerea golurile/ când cei pe care-i iubesc asfinţesc/ iar eurile lor plâng cu mine/

Dăruiri literare Nu evoca teama Eu: – Petec a câtorva fire din ţesătura cosmică de energie evoc teama sunt în afara momentului prezent închizând supapa către infinitele oportunităţi nu cultiv conştiinţa momentului prezent identitatea nu are permanenţă

Entitatea: – Dacă te identifici cu observaţiile sacrifici adevăratul tău sine pentru obiectele imaginii sinelui opusul factorului putere este propria putere care vine din legătura interioară cu spiritul

inundată în valurile de sânge/ ale amintirilor,/ şi cât de mult mi-aş fi dorit/ trecutul să-l durez/ îngerul inimii sângerează/ izbutind să vegheze ţinta vieţii/ în metropola luminii,/ vuisec în ascunzişuri/ tropote de bucurii sălbatice/ ochii minţilor păgâne/ mânând trupurile omeneşti/ între moarte și-nviere.'' (Val de sânge, p. 90).

Adaug ca simple roze aceste impresii, unora mult mai legitime (cu organon), ale Greilor înainte-mergători: Ion Pop, Aurel Sasu, Adrian Dinu Rachieru, Timotei Ursu, Ştefan Stoenescu, Mariana Terra, dar şi mai tânărului meu conjudeţean (din Câmpeni, Apuseni) Nicolas Buda. Ceea ce înţeleg mai fiind şi apartenenţaaderenţa poetesei la o anume distinctă Mişcare literară in extenso globală. Poate că şi aşa, din bătrâna sămânţă răpită de vânturi, revin întinerite unele, spre a răsădi lujerii misterioşi ai Cuvântului. Întru totul fiind utopic, las lecturii altora ceea ce eu, desigur, nu mi-am propus a teoretiza cu vanitatea speciei de criticarzi ce ţin morţiş a explica ce este, ştie, transmite, însuşi autorul, vezi Doamne, el fiind doar un actor-ventriloc, magician al... Necuvintelor.

la baza tuturor observaţiilor şi experienţelor de viaţă a tuturor ataşamentelor faţă de oameni situaţii, circumstanţe se află domeniul conştiinţei observaţiei autoprezente – acesta este adevăratul tău sine acesta este spiritul tău a fi în momentul prezent devii complet flexibil neataşat de rezultat te simţi confortabil pe tărâmul incertitudinii când spiritul este punctul tău de referinţă interior nici nu anticipezi nici nu opui rezistenţă permiţi pur şi simplu momentul prezent este uşa către ţărmul posibilităţilor infinite flexibilitate infinită a trăi conştiinţa clipei prezente opreşte îmbătrânirea când evoci teama pui în mişcare fiziologia stresului care accelerează îmbătrânirea nu invoca teama permite pur şi simplu

(Din volumul „Triunghi călător”, apărut la H & H Promotions, Publisher, New York)

Pag.17

Dăruiri literare

Theodor DAMIAN preot, prof.univ.doctor în teologie director al Revistei „Lumină lină/ Gracious Light” New Youk poet

Traducere:

Muguraș Maria PETRESCU Membru U.Z.P - România

Mireasa trece mai încercată

The Bride Passes by Ever More Afflicted

Dimineața cade ca o săgeată a razei de soare în lacrima de rouă căzută din ochiul trist de mireasă însingurată cu rochia albă ca și catapeteasma templului sfâșiată în două

Morning is falling like the arrow of the sun beam in the tear of the dew fallen from the sad eye of a lonely bride wearing a white dress like the iconostasis of the temple which split in two parts

Despre noaptea dinaintea acelei dimineți cronicarul nu spune nimic doar printre rânduri psalmistul dar se știe că ce s-a întâmplat în dimineața aceea neputincioasă e consecința nopții dinainte misterioasă

About the night before that morning, chronicler mentions nothing only the psalmist does between lines but we know that what happened in that helpless morning is the consequence of the mysterious night before

Și a urmat seara ce a venit ca un glas subțire de vânt cu mâine-le grav și nedeslușit cu stânjenelul alb uscat și frânt

And then evening followed it came like the thin voice of a wind with the earnest and unclear tomorrow with the white, dry and torn fleur-de-lis

Pag.18

Dăruiri literare Ce a fost în ziua dinaintea serii acesteia cronicarul nu spune nimic doar printre rânduri psalmistul dar se știe că ce s-a întâmplat în seara aceea neputincioasă e consecința zilei în care ești în doi dar singurătatea pare mult mai frumoasă

What happened the day before that evening chronicler mentions nothing only the psalmist does between lines but we know that what happened in the helpless evening is the consequence of the day where you are with someone but where loneliness seems to be more beautiful

Șapte zile și șapte nopți a fost mireasa pusă la încercare și nu mirele ca-n poveștile cu Făt-Frumos unde fata de împărat îl așteapta să vină triumfător să o ia de soție pe ea și jumătate din împărăție

For seven days and seven nights the bride was the one to undergo many severe trials and not the bridegroom like in the fairy tales with Prince Charming where the emperor's daughter was waiting for him to come triumphantly and take her as his wedded wife together with half of the kingdom

Mireasa trece mai încercată din zi în zi și din noapte în noapte cu pântecele zvâcnind ca seva copacilor prin ramuri dând semn copacului fremătând despre fructele coapte-n curând Aceasta este povestea miresei cu care trebuie să rămâi și a fost seară și a fost dimineață în ziua dintâi

The bride passes by ever more afflicted day after day and night after night her womb beating like the sap of trees through branches making a sign to the soughing tree about fruits due to mellow quickly This is the bride's story you ought to live together with and there was evening, and there was morning on the first day

Muguraș Maria Petrescu, Doru Dinu Glăvan și Theodor Damian la Simpozionul „Zilele Lumină lină”, Reșița, martie 2013

Pag.19

Dăruiri literare

Alexandru CETĂȚEANU Să ne cunoaştem patria… Canada (Călătorie la Thompson, Manitoba) Am colindat Canada în lung şi în lat, însă nu cred că ajunge o viaţă de om pentru a cunoaşte în întregime această fascinantă parte a Planetei „Țara hyperboreenilor” cum mi-am permis sa o „botez” în una din cărțile mele. Ţinutul «dintre trei oceane» este imens şi plin de mistere, plin de surprize, plin de necunoscut. Aşa se face că nu am ezitat o clipă când am primit prin email un „PO” (Purchase Order sau Comandă, pe româneşte) de a merge la Thompson, Manitoba. Numele îmi părea cunoscut, dar de unde? Nici colega mea Kelly din Forth Wayne, Indiana (cea care a trimis această comandă companiei mele „Panoramic Radiology” pentru a instala un aparat de radiologie panoramică ), nu ştia bine unde se află Thompson „un orăşel în nordul provinciei Manitoba”, m-a „lămurit” ea.

Bine că s-a inventat Internetul, de unde am aflat imediat date utile despre „Thompson” , aşa cum poate face oricare cititor al acestor rânduri, dacă „întreabă” pe Google (și știe limba engleză). Pe scurt: orășelul în cauză a fost înfiinţat în anul 1957, când s-a descoperit un zăcământ important de aur în zonă.

Abia zece ani mai târziu , în prezenţa reginei Elisabeta a... Canadei, a fost încorporat ca oraș. A avut 26 de mii de locuitori (în perioada de glorie!), iar în prezent orașul are numai aprox. 13.000 de locuitori.

Explicația este simplă s-a terminat aurul. Amuzant, a fost pe locul trei ca mărime în provincia Manitoba, iar în prezent este pe locul 5, deci este oraș important, după „normele” provinciei. Mare noroc că mai există nichel, altfel ar fi devenit un oraș „fantomă” - (Ghost town) , cum există cu sutele (nu exagerez) în această țară. Este orașul cu cele mai multe crime în Canada (!) şi ar mai fi multe de aflat despre acest loc îndepărtat, cu numai două luni de vară pe an (!). Mă întreb - mai au oare sens reportajele de călătorie, când poți găsi atâtea informații pe Internet? Eu aş zice că... da.

Oricât ai citi și „naviga” pe Internet, „trăirea” unei călătorii prin locuri misterioase, descrisă prin cuvinte însoțite „de imagini” (asa cum veți vedea) , dacă este bine scrisă, poate aduce emoţii în plus faţă de trăirile

Pag.20

„on line”. Eu aşa cred, iar cititorii acestei istorisiri mă pot contrazice dacă nu am dreptate nu mă voi supăra.

- Să facem o călătorie așa de lungă pentru a câștiga numai 1000 de dolari (US), plus cheltuielile, nu merită, mi-a reproşat prieteneşte un coleg. De ce nu ai negociat pentru mai mult pentru companie?

Avea perfectă dreptate colegul meu (tot atâta ne plătesc americanii pentru numai cateva ore de lucru în Montreal) , însă eu aş fi fost în stare să mai contribui din „buzunar”, numai să merg în «The Hub of the North» (Răscrucea nordului) sau „Crime Capital of Canada ” (Capitala crimei în Canada), un alt „nickname” (poreclă) a orăşelului, care în plus mai este și „Capitala mondială a lupilor”! Îmi place să călătoresc prin locuri speciale - spirit de aventură, așa sunt eu și nu mă pot schimba. Ce pot să fac?

Am dat telefon dentistei R.P. (de la cabinetul dentar unde trebuia să ajung) pentru a ne înţelege asupra datei convenabile prezenţei mele acolo şi pentru a afla cum se ajunge în Thompson. Cu o voce prietenoasă şi caldă (după nume am presupus că este indiancă din India (!) şi am avut dreptate) dentista mia explicat tot ce am avut nevoie să ştiu. De la Winnipeg la Thompson zboară avioane, dar nu în fiecare zi şi nu directe. Unele curse fac până la 5 excale (!). Mare „drăcie”! Am decis pe loc să conduc, aflând de la dentistă că dacă am noroc de vreme bună, de la Winnipeg la Thompson, la volan, nu se depășesc 8 ore. „Not too bad” (nu prea rau) mi-am zis în gând, voi „simţi” mai bine locurile prin care voi călători. Mașina de închiriat (tot pe Internet) costa aprox. 300 de dolari pentru 5 zile deci... „Not too bad”... ...„Am fost, am văzut, am… învins” - îmi vine să spun acum, când scriu aceste rânduri. Mă aflu în avion. Peste aproape 3 ore de zbor voi ajunge în Ottawa, de unde voi lua un avion mic, cu elice, care mă va duce acasă, la Montreal. Încerc să-mi adun gândurile... Deci, aventura mea spre nord-vestul Canadei a început acum cinci zile, miercuri, 18 septembrie, cu o întâmplare bună şi cu una rea. Să încep cu cea bună: Din nu ştiu ce motive, am primit

Dăruiri literare

loc pe rândul 3 D, deci clasa «business». Biletul a costat cam mult, 730 de dolari pentru trei ore de zbor, deci m-am gândit că a fost cumva o... compensare. Spre comparaţie, pentru aprox. 10 ore de zbor Montreal Bucureşti, biletul m-a costat cu numai 240 de dolari mai mult! Deci, durata zborului nu este proporțională cu costul biletului ciudat, nu?

M-am bucurat să călătoresc mai confortabil, dar nu m-am bucurat (partea rea) că bagajul meu nu au ajuns la modernul aeroport din Winnipeg, odată cu mine. Am avut chiar o presimțire ca așa se va întâmpla de vină nu a fost decât „Costică” așa numim noi un craniu adevărat, îmbrăcat în silicon (arată exact ca un cap de om), indispensabil în radiologia panoramică și care a necesitat o inspecție mai... atentă, ba chiar am fost chemat înapoi, la control, să dau explicații. Ce vremuri! Inainte de 11 septembrie 2001, nu existau decât controale sumare, puteam să călătoresc fără probleme, să iau orice cu mine în avion... pe când acum, nici o sticlă cu apă nu se mai poate lua în cabină. Și ce „armate” de controlori la aeroporturi! Câtă aparatură de depistare a potențialilor teroriști! Oare se va mai reveni vreodată la normal, ca înainte de data fatidică de 11 septembrie, 2001?

Dar să revin cu gândurile la aeroportul din Winipeg, de unde avionul a decolat acum o jumătate de oră. Ce trebuia să fac acum 5 zile, când am aterizat în capitala provinciei Manitoba? Să aştept bagajul, sau să plec la drum? Foarte amabil, salariatul de la ghișeul «bagaje pierdute» al companiei Air Canada, m-a sfătuit să nu conduc noaptea, deoarece toamna sunt multe animale pe şosea cerbi, căprioare, urşi, lupi şi chiar elani (moose în engleză sau orignal în franceză). Câte accidente cu animale nu am văzut în periplurile mele prin America și de câte ori nu am evitat în ultima secundă impacturile cu animale!

Problema aceasta este serioasă în America de Nord.

Am ales deci să plec la drum imediat, cu maşina

închiriată la aeroport şi să sper că bagajul va ajunge la Thompson... asap (as soon as possible cât mai repede posibil). Am fost asigurat că Greyhound-ul (cine nu a auzit de cartea «America ogarului cenuşiu» a lui Romulus Rusan? ce lectură fascinantă pentru acele vremuri, când nici nu visam că voi colinda atâta prin America!) îmi va aduce bagajul peste noapte și aşa a fost. Şoseaua nr. 6 care duce de la Winnipeg la Thompson este impecabilă, chiar dacă nu are decât două benzi. Rar vezi câte o denivelare sau câte o fisură în asfalt. Pe parcursul a două sute de kilometri de la Winnipeg spre nord, șoseaua trece prin localităţi mici, cu multe ferme „cochete”, aș putea zice. La o barieră de cale ferată, mai să nu-mi vină sămi cred ochilor, parcă ireal! Întoarcere la începutul secolului trecut? Visam? Scrâșnind din bielemanivele, a trecut agale un tren cu locomotivă cu aburi, frumos și curat de parcă abia ieșise din fabrică, venit parcă din filme. Vedeți poza alăturată. Era istoricul tren Prairie Dog Central, repus în funcțiune pentru turism. Și suprizele au continuat în partea dreapta a șoselei, mi-a atras privirea o gâscă imensă (în latină Branta Canadensis), evident... canadiană. Este un monument ridicat în cinstea acestei creaturi fascinante inconfundabile. Se pare ca manitobanii iubesc nespus aceste păsări superbe, după unii, prea multe în Canada. Vedeți poza gâștii „monument”. Nu am prea avut timp de admirat și fotografiat gâsca și am continuat drumul. Aproape 600 de kilometri, nu am mai vazut decât păduri, lacuri şi râuri. Animalele sălbatice nu mi-au prea ieșit în cale, așa cum mă așteptam. Am văzut numai câteva căprioare, două vulpi, un lup (sau coiot) rătăcit de haită și multe, multe prepelițe.

Traficul a fost foarte redus pe această șosea cu numarul 6, am mers zeci de kilometri fără să

Pag.21

Dăruiri literare întâlnesc nicio altă maşină. Pare o mare risipă de asfalt o investiţie nerentabilă aşa şosea minunată pentru așa de puține mașini! M-am sințit ca într-o „cușcă Faraday” nestrăpuns de mii și mii frecvente de unde electromagnetice ca în zonele populate ale Planetei. Nu glumesc, pe o mare parte a drumului, niciun post radio nimic. Liniște totală în eter, armonie și frumusețe pe pământ! În sfarșit, cu emoții că mi se termină benzina din rezervor (sunt foarte rare stațiile de benzină spre Thompson) am ajuns la destinație, la hotelul de trei stele numit Burntwood. La hotel, surpriză: foarte multi indigeni (first nation ți inuiți) și pe afară și pe hol... exact ce miam dorit - să aflu câte ceva despre viața acestor misterioși oameni ai ghețurilor. Prima întrebare care mi-a venit în minte - de unde au ei bani? O noapte la acest hotel costă peste 100 de dolari, dacă punem la socoteală și taxele. Însă oboseala și-a spus cuvântul în prima seară m-am culcat devreme și nu am intrat în vorbă cu nimeni.

Am avut treabă câteva ore, restul timpului am explorat zona, fredonând, conform tradiției personale, „M-a făcut mama oltean”. Am mers pe Millenium Trail Spirit Way și am trecut pe lângă King Miner Statue (Statuia minerului rege - vedeți poza) de mai multe ori, am fost la Heritage North Museum, în parcul MacLean, grădina zoologică, am văzut că există un club de golf și m-am bucurat de frumusețea locurilor. Remarcabilă este pictura murală a unui lup de pe un bloc de 10 etaje numit Hyghland Tower, cea mai mare din Canada, pictată de Charles Johnston.

Poza alăturată va vorbi de la sine. Lupul este adulat în localitate. Nu am văzut toate statuile de lupi urlând la lună din Thompson, dar mi s-a spus că există 33 de astfel de creații, care de care mai vesel pictată.

Pag.22

Orășelul are tot ce îi trebuie universitate, scoli, centre de cumpărături (cinci!), spital, centre de achiziții de blănuri, primărie mare, echipă de hokey (normal, nu lipsește gheața) clădire pentru cei fără adăpost (Homeless Shelter), pușcărie, poliție cu 48 de politiști (numai doi sunt indigeni), centru de dezintoxicare etc. Peste 40% din populație este de proveniență „first nation” (Prima națiune). Am înțeles din discuții că aprox. 20% din locuitori lucrează la mina de nichel, unde sunt plătiți foarte bine. În ultima seară la Thompson, am încercat să intru în vorbă, conform planului meu, cu localnicii care stăteau la același hotel cu mine sau pe afară, prin preajma lui.

- Frumoasă toamnă! i-am zis unei femei, care se vedea clar că este de prin partea locului. În loc de răspuns, aceasta a venit cu o întrebare: - Vrei să mergi la o cafea cu mine?

- Nu beau cafea seara, m-am scuzat eu, surprins de propunere. A mai repetat întrebarea de câteva ori, mecanic, parcă era un robot. Am refuzat-o la fel de politicos de fiecare dată. Nu știam că pot avea așa succes la femei indigene... o spun în glumă.

- De unde ești ?

- Din Montreal. Dar tu?

- Din Southfenghen (așa am înțeles, chiar și după ce am rugat-o să repete de trei ori numele localității).

- Este departe? am întrebat eu.

- Patru-cinci ore nord. Este foarte departe...

- Cum te cheamă?

- Stela...

Trei tineri (vedeți pozele, inclusiv a Stelei), au intrat în vorbă și... ne-am împrietenit pe loc. Am aflat că fac parte din „first nation” (ca și Stela) și discuția cu ei a fost foarte interesantă, în ciuda veseliei bahice care îi anima. Erau studenți, nu i-am întrebat ce studiau, dar erau foarte bine informați în multe domenii. Impresionant! Am vorbit despre China, despre Egipt, despre Siria... despre Africa, despre resursele naturale din zonă, despre inechitățile sociale, despre pierderea identității „primei națiuni”, despre comunism (credeau că acesta ar fi o bună soluție pentru Planetă...) , despre independeța lor viitoare cu un guvern propriu și cu bani proprii, despre Uniunea Sovietică (pe care o confundau cu Rusia), despre Shakespeare și câte și mai câte. Crime în Thompson? Nu este adevarat, mi-au spus noii mei prieteni, foarte indignați. Mi-au explicat că în Winnipeg se produc mult mai multe crime, nu în Thompson, unde se fac numai mici și nevinovate infracțiuni. Chiar și urinatul în locurile publice este o

Dăruiri literare crimă. Mai bine s-ar liberaliza drogurile, mi-au explicat ei. Băutura și dependența la alcool este prima mare problemă în Thompson, susțineau prietenii mei. În plus, guvernele (provincial și federal) sunt de vină de toate crimele, deoarece nu iau măsuri eficiente. Tehnica modernă este criminală - jubjugă oamenii! De supărare, unul din noii mei prieteni, a trântit celularul inteligent de asfalt cu toată puterea, așa de tare, că a sărit în bucăți, pe care le-a aruncat în tufișul din apropiere. Vreau să rămân un om liber!, a exclamat el fericit. Ne-am îmbrățisat de rămas bun și am plecat la culcare. Ei au rămas în mediul lor, cu lupii, cu frigul, cu zăpezile si cu... minele de nichel.

Din cele două ziare locale nu am văzut şi altele, am simțit și mai bine „pulsul” localității.

Unul se numeşte Citizen (numele meu în engleză!) cu subtitlul: Serving the Hub of the North since 1960! Are site-ul: www.thompsoncitizen.net.

Se poate recunoaște ușor după lupul urlând la lună în litera C. Din editorial, aflu că preţul nichelului a scăzut cu 2,25 dolari pe livră, mare pierdere pentru localitate. Totuşi, planul de a se economisi 100 de milioane de dolari în ultimii doi ani s-a realizat în proporţie de 95%. În zona 1-D Lower, proiectul de a se exploata rocă bogată în nichel (şi alte metale) este în studiu de profitabilitate încă din anul 2005.

Bunăstarea locuitorilor oraşului depinde de… China, cea mai mare consumatoare de nichel din lume. Nu știam.

O importantă preocupare în zonă protecţia mediului prin reducerea emisiei de SO2 (dioxid de sulf) şi eliminarea astfel a ploilor acide. Am văzut în drumul meu câteva porțiuni de pădure cu arbori uscaţi trist contrast cu nesfârșitele zonele verzi inspirând sănătate. Pentru se se proteja mediul, unele topitorii şi rafinării se vor închide până în anul 2015. Există obligaţia ca 88% din emisiile de SO2 să se elimine în provincia Manitoba în aprox. doi ani.

Interesante rubricile Opinion şi Viewpoint, dar nu intru în detalii, deja m-am lungit cam mult cu acest reportaj. În rest, mi-au atras atenția în ziar multe anunţuri de locuri de muncă (nu exagerez!) și reclame.

O altă publicație locală care mi-a ajuns în mână (se găsea la hotel) se numea Nikel Belt News cu subtitlul - Serving the Norman Region since 1961. Are acelaşi site web cu Citizen, deci presupun că are acelaşi patron. Pe prima pagină a ziarului din 13 septembrie predomina (pe lângă reclame) o frumoasă poză de răsărit de soare peste Paint Lake.

Pe prima copertă a ziarului din 20 septembrie, am admirat poza lacului „Setting Lake” şi al zonei la lângă lac amenajată pentru camping. Ca articole mai

interesante unul cu ceva informații despre reducerea de fonduri pentru «High School» care va avea ca efect scăderea numărului de absolvenţi; altul, critica vehement noul proiect de lege din Quebec, de interzicere a semnelor religioase la funcţionarii publici. Se numește - Quebec's Charter of Values și discuțiile pro și contra proiectului vor continua mult timp.

Ce am mai aflat? Keewatin Tribal Council (care reprezintă 11 triburi „First Nations”) şi Fox Lake Cree Nation (cu 1100 de membri) se opun transportului cu trenul prin teritoriile lor a 330.000 barili de petrol, din portul Chirchill. Nu au fost consultaţi, sunt supărați, blochează șoselele şi sunt convinşi că există riscuri pentru ei şi pentru teritoriile unde vânează, pun capcane, duc o viaţă spirituală specială etc. Accidentul de tren marfar de la LacMegantic din Quebec, unde şi-au pierdut viaţa 47 de persoane le este bun argument.

Anunţul cu titlul Eşti emigrant sau refugiat?

Departamentul «Thompson Newcomer Settlement Services» îşi oferă gratuit serviciile pentru a ajuta la integrare (http://www.thompsonsettlement.ca), mi-a atras atenția. Oare există români (mineri) sau est-europeni prin Thompson? Ofertele de slujbe bine plătite (așa cum am văzut în ziare) pot să îi atragă.

Probabil așa a fost atrasă de micuțul oraș Thompson dentista R.P., venită tocmai din India ei călduroasă împreună cu un frate mai mare, să-și deschidă o nouă portiță spre viață în acest mediu special. I-am urat succes și am promis că voi mai ajunge prin „Capitala mondială a lupilor”. Cine știe, poate că chiar așa va fi. Never know! (Niciodată nu știi!)

Pag.23

Dăruiri literare

Gabriel Dragnea „Sunt săracă, dar nu muritoare de foame” interviu cu poeta, eseista şi traducătoarea Nina Cassian (n. 27 noiembrie 1924) Lume multă, agitaţie şi nerăbdare pentru a o vedea la Institutul Cultural Român pe scriitoarea Nina Cassian (Renée Annie Cassian), plecată din România cu 18 ani în urmă şi stabilită la New York. Obligată să rămână acolo din pricina ideilor sale politice, dar mai ales din cauza poeziilor ironice la adresa Elenei Ceauşescu, Nina Cassian a rămas doar cu dorinţa de a reveni în ţară.

Dincolo de vârsta înaintată, aproape 80 de ani, poeta a dovedit că poate trăi cu intensitate orice moment, bucurându-se de orice clipă rămasă, oferită de viaţă. Argumentul viu este prezenţa alături a noului său soţ, de origine americană, cu care s-a căsătorit în urmă cu aproximativ cinci ani. Venirea în ţară a poetei a culminat cu lansarea cărţii sale:”Memoria ca zestre”, apărută la Editura Institutului Cultural Român.

Referitor la acest jurnal scriitoarea a declarat: “Dacă memoria mea este o zestre sunt foarte bogată, prin profunzimea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărţi, artă, muzică, fiinţe etc. care mă cutreieră şi azi cu o vitalitate şi o prospeţime aproape insuportabile”.

Iată ce a mărturisit poeta într-un scurt interviu.

- Doamnă Nina Cassian, v-aţi gândit să vă reîntoarceţi în România?

- Dacă s-ar putea...E prea complicat pentru că, în mod miraculos, acum patru ani, chiar cinci ani aproape, m-am măritat cu un american. Asta începe să îmi pună o problemă.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să stau şase luni în România şi şase luni la celălalt domiciliu al meu, cel american. Visul e imposibil, căci la Bucureşti nu am un spaţiu de locuit, sunt absolut lăsată pe drumuri. În trecut, autorităţile s-au purtat foarte urât cu mine. Deci, acum, repatrierea este mai complicată pentru că sunt măritată acolo.

- Credeţi că cititorii americani vă apreciază mai mult decât românii?

- Nu ştiu. E dreptul lor, al cititorilor, al

Pag.24

criticilor literari să mă coteze la o bursă a valorilor. Tot ce pot să fac e să prezint oferta mea, cărţile mele. Restul nu mai depinde de mine. Dacă ei nu mă vor, eu nu pot să spun ca Lăpuşneanu, „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”. Aştept să mă vrea.

- Care a fost motivul pentru care aţi plecat din România, în 1985?

- Eu am plecat să predau un curs de, pardon, măiestrie poetică la Universitatea din New-York. În nici un caz nu plecam de tot.

Dar, a izbucnit, cum scrie şi-n carte, acel scandal politic, acea tragedie cu Gheorghe Babu Ursu. În jurnalele lui eram foarte des citată şi implicată cu părerile mele politice, cu versurile mele satirice la adresa soţilor Ceauşescu. Un văr sau o verişoară a domnului Iordan Chimet mi-a telefonat la New-York şi mi-a spus: „Nu te întoarce!” Şi bine a făcut, pentru că, imediat după aceea Gheorghe Ursu a fost arestat şi apoi ucis în închisoare.

- Aveţi să le reproşaţi ceva acelora care nu vă gustă poezia?

- Nu, este lipsit de demnitate să vii şi să spui: „eu sunt mai bun poet decât credeţi voi!” Asta nu pot s-o fac.

- Dar sufletul, ce vă dictează în aceste condiţii?

- Nu-mi dictează nimic, decât să merg înainte. Adică, voi continua să scriu poezii la capacitatea mea, atât cât pot. Restul, Dumnezeu ştie!

- Ce veţi mai pregăti, atât pentru cititorii dumneavoastră de acasă şi de peste Ocean?

- În primul rând, scriu volumul al II-lea şi al III-lea din memorii. Asta este o prioritate, pentru că versuri scrie toată lumea, iar memoriile mele numai eu pot să le scriu.

Poeziile vin când se impun ele. Eu niciodată nu mi le programez.

- Ce vă deranjează cel mai mult în viaţă?

- Ştiu eu ce să spun...Este o întrebare profundă şi iată de ce ezit, pentru că nu e vorba de ceva concret. Adică, nu pot să mă

Dăruiri literare plâng. Sunt săracă, dar nu muritoare de foame. Am găsit iubire la o vârstă la care nu se mai poate aştepta nimic. Dacă regret ceva este că simt un atac concentric la biologia mea. Totul mia fost afectat: picioarele, braţele, ochii, urechile, tot, în afară de mansardă. Ea funcţionează.

- Vă mai amintiţi prima poezie scrisă de dumneavoastră la vârsta de 5 ani?

- Bineînţeles, poezia aceasta este cea pe care mama a păstrat-o cu drag ani la rând: „Zăpada proaspătă se lasă Pe câte-o casă, pe câte-o casă Şi geamul este îngheţat E linişte, toţi sunt în pat.

Iar eu, un om, un rătăcit Caut un loc de-adăpostit”.

- Sunteţi, ca întotdeauna, jovială. Cum v-aţi păstrat această tinereţe sufletească?

- Probabil, asta pentru că spun şi în carte, îmi trăiesc simultan toate vârstele. Eu nu simt bătrâneţea sub nici o formă, decât biologic.

Interviu realizat în noiembrie 2003 la Institutul Cultural Român; material publicat în volumul „27 DIALOGURI Construcții incomplete”, Ed. Tiparg, Pitești, 2013

Ionuț Valentin Coroana de crini am cea mai veche che(l)ie din sat. dacă o ridic în lună, elasticul razei delăsat baierele minţii adună.

Acasă despre lucrurile simple care se desfăşoară, care se întind în jurul nostru, ca şi acestea, pentru nevăzători sau spre altfel de percepţii alterate. lumea a crescut în ceva ca un fruct verde, zic, nu e ghicitoare. am nevoie la baie. mă agit şi cobor din transport într-o cârciumă. în timp îmi dau seama acestea care lasă uscat orice alt stilou, afară de eventual cel al meu. într-O noapte O asemănătoare fată mi-a strâns braţul atât de tare încât şerpii şi-au învineţit carnea. pe spatele ei intrasem ca un şarpe în grădină. reiau linia spre casă. la intrare scapă cheia ce declanşează reflexia luminii în acest: vers: vreau indicele de confort din ochii tăi!sic! mă aplec peste cărţi ca peste uşile pivniţei grele. litere ca sticle de vin, ca gândacii negri ce se rotesc în pereţi singuri. de aceea ziceam începutul unui liliac ca şi mine care sugem gândacii cu vin şi dăm literele peste cap. unde scriu, acolo dorm.

şi-n jurul meu, meridian, se face un cerc de-a-ndura într-un focar, frigian, un deltaplan, şi sentimentelor curbura: Purusha, purpura şi Ra, după cortină zigura.

Pag.25

Dăruiri literare

Daniel MARIAN

Alexandru Vakulovski Pentru fată frumoasă / fată iubire, să fii în stare de orice. După ce ai promis că totul / va fi bine ce bine ar fi

Îndrăgostit şi neîmpăcat, decât aparent, iluzoriu.

Plecând una-ntr-una, premeditându-şi plecarea cea care în mod straniu chiar fiind conceptual la braţ cu dragostea. Nu e niciodată prea devreme cum nici prea târziu, pentru plecare şi deopotrivă pentru dragoste. La urma urmei fiind vorba despre „Poezia rock”, de ce n-ar fi oarecare stăruinţă, cum această perpetuă plecare, un lait-motiv, un underground pe care să se sprijine strident sunetele, ca pe un portativ plin de culoare (?)…

Fie-ntre noi, e un fel de plecare-neplecare, o suspinare a unei clipe şi un balans în care nu-şi găseşte loc crunta despărţire, Doamne fereşte !... „Fată iubire”: „fată iubire acum trenul/ probabil te duce din/ oraşul nostru/ înainte de a urca în/ tren teai fi gândit/ la acela care acum scrie/ care venea la tine şi acum/ nu/ fată iubire eu plec/ eu în toată ziua plec/ din capitala lor (voastră ?/ noastră ?)/ ştii cât urăsc drumurile dar/ trebuie trebuie să uit şi nu pot/ fată iubire lasă-ţi capul/ pe umărul meu să plecăm/ amândoi”. Imediat vine şi contradictoriul care să închidă cercul, sau elipsa, unei frământări teribile care înghite spaţiul şi timpul o dată pentru totdeauna: „… plec acolo iubita/ patria mea e acolo unde/ sunt eu/ dragoste dragoste dragoste/ tu m-ai făcut fericit/ m-ai făcut/ să uit totul/ asta n-am să ţi-o uit/ niciodată/ plec” ( Patrie amputată ).

Dacă ţinem seama că e vorba de o mai grea, neiertătoare iubire de patrie, contrapusă iubirii celei fireşti, inerente, cu care ne întâlnim odată şi-odată în viaţă, lucrurile se simplifică, chiar printr-un „Eu”: „fată dragostea noastră a/ fost un lung gard de sârmă/ o despărţire sadică atunci/ când te petreceam la gară/ … / Eu: totul nu e decât un joc/ totul nu e decât o nebunie/ cuvinte afurisite/ capul în căldare/ Tu: să râdem ca să nu/ fim trişti”.

Poate părea ciudat, dar aş zice că se face remarcat un fel de ritual al plecării, care subliminal, nu ştiu dacă şi tangent rock-ului, determină poezia să se

manifeste ca o aripă fâlfâindă a unei existenţe care altfel ar fi fost (doar) umană şi atât (!). Dar, a fost să fie, ca omul să se cheme şi poet; şi iată: Alexandru Vakulovski este acela care sfinţeşte locul tocmai prin acest joc al plecării din şi înspre acest loc, oricare ar fi el, iar când e vorba de patrie atunci cu atât mai mult… „da aşa e mai bine/ ultima oară când ne-am/ văzut erai tristă că plec/ şi totuşi tu ai plecat prima/ … / eu ţi-am promis că totul/ va fi bine ce bine ar fi/ să pot să am grijă de tine/ mi-ai zis/ da şi coboram/ scările şi pe pereţi am/ văzut Basarabia go home/ şi am înjurat şi am dat/ cu pumnii în perete/ şi am zis/ I'll be back” ( Basarabia go home ). Într-un „Zats”, parcă s-ar împăca viitorul unei plecări cu trecutul altei / aceleiaşi (?) plecări, într-un prezent construit fie şi numai pentru a fi o chestiune tranzitorie: „fată frumoasă/ fată iubire/ sunt terminat iată/ privirile mele se îndreaptă/ înapoi când încerc să/ privesc înainte// plec dar te rog/ mai târziu vină/ şi suflă-mi cu gura ta/ un fum de ţigară/ în plămânii morţi/ vreau mort să fumez o ţigară cu tine// fată iubire/ încercări disperate/ de-a vedea viitorul/ în zaţul cafelei/ ce tocmai am băut-o”. În aceeaşi notă lirică, fără a-mi părea trist ci doar iremediabil visător-nostalgic, îl găsim pe poet „Unplugged” (deconectat n.n. ): „merg pe străzile pe care/ fată am trecut cu tine/ pe care am fost/ cu tine în unplugged/ fantomele bântuie prin apropiere/ sângele se ridică până la genunchi/ ridic un pumn şi îmi clătesc gura/ fată dar mi se face şi mai dor/ fată dar mi se face şi mai sete/ plămânii sunt uscaţi/ şi mai aprind o ţigară/ … / eu cu mâna stângă ridicată/ în sus în care ţin o frânghie/ cu capul meu ce se ridică/ la cer ca un balon plin de fum”. Am putea spune deci, iată, că nu pleacă nicăieri de-adevăratelea, Alexandru Vakulovski e un maestru al plecării-neplecării, poetul care se joacă întrun propriu carusel existenţial. Şi, foarte important, care iubeşte. Şi, la fel de important sau mai mult, îşi iubeşte enorm Patria. ( 2013 )

Pag.26

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Edi Franc sau poezia – poartă deschisă spre suflet În orașul Paliei, locurile încărcate de istorie, sensibilitate și frumos, fac sufletele să vibreze într-un fel aparte, obligându-le să dăruiască și celorlalți din plinătatea simțămintelor lor.

Unul dintre cei pe care Măria Sa Poezia a pus definitiv stăpânire, Edi Franc, s-a hotărât, la finele anului trecut să ne lase și pe noi, cititorii, să ajungem La porțile sufletului său.

Iubitor al versului clasic, dar influențat și de noutățile liricii contemporane, scrie dintr-o suflare, din dorința de a-și deschide sufletul, cu talent și imaginație.

Poezia lui Edi Franc pare scrisă direct „pe o piatră de râu”, pe un „izvor”, pe o „stea” (Două stele), contopindu-se cu natura și erupând, apoi, cu și mai multă forță, „din răsfăț ori din pedeapsă”, din „bucurie ori tristețe” (Radical din unu), „ca un păstrăv în ape clare”. (Sete de viață) Chiar dacă, uneori, viața îi „ucide” „și ruga, și dragostea, și somnul” (Sete de viață), poetul găsește totuși „o scânteie în lumina ochilor” și redevine „cel dintâi mugure înverzit” (Cine sunt eu) continuând să scrie, cu optimism sau cu resemnare, dar totdeauna cu dragoste, „balada unui timp neinventat”. (Ochi de mănăstire) Chiar și în poeziile care par, la prima vedere, simple, încărcătura poetică și filosofică adâncește nevoia de înțelegere și obligă cititorul la meditație.

Un exemplu concludent este poezia Și după moarte, din care cităm: „te vei ruga/ de primii nenăscuți/ să ne aprobe nouă,/ dacă vor,/ să ne naștem în locul lor.”

Impresionantă este poezia Eu și bunica, în care poetul rememorează vremurile în care singura sa familie „era bunica”, de ale cărei sfaturi își dorește să fi ținut seamă mai mult: „N-am fost un

credincios și poate,/ e singurul lucru de care îmi pare rău,/ dacă o ascultam pe bunica,/ zău, aveam pe suflet mai puține păcate.” Poetul se simte cumva străin și nefericit în propria-i viață, deoarece îi lipsește mereu iubirea, iar concluzia firească este că iubita pe care-o așteaptă de-atâta vreme „a trăit sigur cândva,/ într-un veac trecut,/ nefericită sărmana de ea”, ceea ce-l obligă, oarecum firesc, să se lase pradă ironiei și să simtă că cel mai „prețios nimic” care-l însoțește în viață este parodia, sufletul fiindu-i „loc de refugiu suferințelor”, cum mărturisește în poezia Și lacrimi, și viață, și dragoste. „Apoi, purtat pe-a visului aripă” (Când pleoapele se-nchid), poetul coboară în visul iubitei, „unde toate porțile se deschid” și „acoperit de picături de noapte/ cu miros de [...] lună” (Urmele pașilor tăi), aleargă „Desculț/ și cu părul în vânt/ [...]/ spre poarta sărutului, trezindu-se „coloană fără sfârșit,/ lângă masa tăcerii.”(Meditație) Deși trece printr-o multitudine de trăiri, pe care le aduce din adâncul sufletului până la porțile acestuia, într-un loc unde, fără a fi tangibile devin vizibile pentru cititor, Edi Franc recunoaște în poezia Minciună sau adevăr?: „Nu miam pierdut nicicând/ încrederea în mine/ și nici nu mi-am pierdut răbdarea; [...]/ Le-ndur pe toate și-am tăcut!”

Deși cu „nori grei, ploi reci/ frunze ruginii,/ brumă...”, aducător de „vise trecătoare” și „gânduri pustii”, (Toamnă iar), anotimpul cu „nopți lungi” se regăsește mereu în versurile lui Edi Franc și chiar dacă Și florile mor, și fluturii, și caii..., poetului îi e dor „de ziua de mâine” și căpitan al propriei nave „scăpată-n derivă, spre dor”, (Derivă) se risipește „ca ploaia în ocean” (Catren) și cu regretul că n-a „împăturit ziua în

două” (Te-am urmărit) se transformă „în salcie pletoasă, lângă râu” (Dorință) și ne oferă tuturor, cu Generozitate întregu-i suflet încărcat de iubire: „Mi-am rupt inima în patru,/ ca pe-o pâine. Aștept flămânzii ca să vie.../ bunătate și iubire,/ voi da din ea și mâine./ Nu vă înghesuiți,/am destulă pâine!”

Nu putem să nu remarcăm metaforele încărcate de frumos și culoare, de la „salcia pletoasă”, care este pomul vieții ce aduce de la Mama Geea puterea vindecătoare a pământului din care am fost zămisliți, până la imaginea inimii-pâine, frânte în patru (atrii, ventricule?) ca la Cina cea de Taină și împărțită cu dărnicie tuturor celor flămânzi de „bunătate și iubire”, deoarece inima-pâine nu se termină niciodată, ajunge pentru toată lumea, exact ca în „minunile lui Iisus”.

Deși putem spune că poeziile din acest volum sunt poezii de dragoste, unele au și un profund fior patriotic, dar nu patriotard, ci născut dintr-o dragoste sinceră față de plaiurile strămoșești și dintr-un dor neostoit de adevărata Românie, „de doină și de portul românesc,/ De nucul și cireșii cei din bătătură/ [...]/ de ceapa zdrobită în ștergar/ și de plăcinta scoasă din cuptor,/ cu varză și mărar/ [...]/ de carul [...] cu patru boi,/ de câmpul presărat cu clăi/ [...]/de horele jucate la nedei.(Mi-e dor) Iată cum dorul acest cuvânt care nu se regăsește în nicio altă limbă creează o adevărată ars poetica, un simbol al dragostei veșnice și al veșniciei dragostei.

Putem spune că Edi Franc a reușit să ne aducă nu numai la Porțile sufletului său, ci le-a și deschis și ne-a invitat chiar înăuntru, să ne bucurăm împreună de tot ce viața ne oferă mai frumos: poezia.

Pag.27

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU

CÂND DUMNEZEU SUSPINĂ de Vic.Virgil Bălan Într-o perioadă a confruntărilor şi a derutei, Vic.Virgil Bălan are curajul ieşirii la rampa civismului, afirmându-şi deschis opiniile şi convingerile în presă, dar şi poetic, în volumul „Când Dumnezeu suspină”, apărut la Editura Emma, Orăştie, 2013, într-o excelentă prezentare grafică. Atât prima, cât şi ultima copertă, sugerează ingenios miracolul Creaţiei, a transcendentalului, în care omul este punctul luminos prins horoscopic în hora planetelor.

Titlul cărţii, reluat în prima tabletă, evidenţiază latura tragică a prăpastiei dintre morala creştină şi realitatea deformată de lăcomie, ură şi invidie, care îi coboară pe unii contemporani pe scara umanităţii.

Din punct de vedere structural, cele douăsprezece tablete prefaţează poezii al căror conţinut se pliază pe canavaua meditativă exprimată în proza scurtă. Stilul reportericesc, deprins de autor pe parcursul colaborărilor la diferite publicaţii, se regăseşte nu numai în proza eseistică, explicativ-educativă, ci şi în poeziile ale căror versuri scurte, directe, retorice se apropie de înţelegerea şi de sensibilitatea cititorului.

Scriitorul nu aderă la stilul cifrat şi învăluit în simbolistica poeziei contemporane, ci se înscrie pe linia elocvenţei exclamative, apelând la raţiunea şi la sensibilitatea sufletească a semenilor, într-o viziune moral-etică. S-ar părea că temele majore ale volumului vizează revolta în faţa sfidării moralei creştine, împletită cu sentimentul datoriei civice şi umane de a înlătura umbrele numeroaselor neajunsuri, pe de-o parte, şi de a clarifica enigmele Creaţiei, dar şi pe cele existenţiale, pe de altă parte. Întoarcerea păcătosului-ateu, înrobit dorinţei de putere şi de bogăţie, înspre atotputernicia lui Dumnezeu, evidenţiază tocmai forţa divină a subconştientului justiţiar, care obligă, spre sfârşitul vieţii pământeşti, la pocăinţă. Viaţa omului sub semnul vremelniciei, al motivului horaţian „labuntur anni”, e sugerată printr-o succesiune de substantive şi verbe existenţiale, dublate de repetiţia care imprimă

Pag.28

sentimentul apartenenţei: „ În urbea mea se naşte şi se moare,/ În urbea mea sunt bucurii, necazuri şi tristeţi,/ În urbea mea se suferă, se plânge şi se doare,/ În urbea mea apar şi dispar vieţi.” Nostalgia omului ajuns la vârsta bilanţului e topită în dorul fierbinte după tot ceea ce însumează frumuseţea vieţii: „Mi-e dor de clipele care se scurg,/ Mi-e dor de ieri şi de alaltăieri,/ Mi-e dor de răsărit şi de amurg,/ De toamne, ierni, de veri şi primăveri” (În urbea mea, în ţara mea).

Evocarea în tabletă a unor personalităţi artistice, care i-au îmbogăţit spiritual pe cei din jur, e dublată de rememorarea în poezii cu versuri scurte, a unor aspecte biografice triste, amintind incisiv de abuzurile regimului dictatorial, care supunea oameni nevinovaţi „cătuşelor, loviturilor de cravaşă, cizmei, lanţurilor, vorbelor spurcate etc.” Scrise în memoria tatălui său (Tremură gândul; Plângând, la mormântul tatălui meu) sau a veteranilor, a prizonierilor de război şi a deţinuţilor politici (Sfinte monumente; Sub streaşina celulei), poeziile vibrează de sentimentul compasiunii faţă de cei prigoniţi pe nedrept, de sentimentul acut al vinovăţiei: „... suntem vinovaţi,/ Că-i dăm uşor uitării...”, dar şi al datoriei faţă de păstrarea şi perpetuarea înaltelor idealuri de unitate naţională şi de libertate socială ale înaintaşilor, precum Mihai Viteazu, Horea, Avram Iancu (1 Decembrie).

Vic.Virgil Bălan scrie şi o poezie „ocazională”, precum ciclul prefaţat de tableta „Moş Crăciun”, dezvăluind nedreptăţile polarizării sociale care afectează, în sufletele copiilor nevoiaşi, candoarea şi bucuria venirii moşului darnic. Magia sărbătorilor este umbrită pentru cei orfani (În ajun), pentru cei săraci (Seara de Ajun), pentru pruncii şomerilor (Scrisoare către Moş Crăciun). Poezia dedicată nepotului Denis formulează o chemare la echitate materială pentru toţi copiii, la pace, la sănătate, la credinţă ( În seara de Ajun).

C i c l u l p o ez i i l o r u r m â n d ta b l e te i „Proprietarul de amintiri” se converteşte în emoţionante evocări ale poeţilor dispăruţi în nemărginire mai demult (Voiculescu, Radu Gyr, Oprişan etc.) sau mai de curând, precum Nicolae Cătăniciu

Dăruiri literare (Şlefuitorului de cuvinte), Adrian Păunescu (A plecat maestrul...) sau Grigore Vieru (Te-ai grăbit, Grigore...).

Coloana fără sfârşit, Masa Tăcerii, Pasărea măiastră, Domnişoara Pogany amintesc de perfecţiunea artei meşterului gorjean (Brâncuşi), iar poezii ca „De demult, Dor de ducă, Eu” sunt poetice destăinuiri ale unor trăiri şi dorinţe. Distihurile (Tu şi eu) topesc sensibile zbateri ale iubirii, ale partenerilor aflaţi în febrila căutare a împlinirii: „Tu suspini şi eu cuvânt,/Pe o aripă de vânt” iar „...în sunete de flaut,/ Tu mă cauţi, eu te caut”.

Proza scurtă închinată prototipului Ion, truditorului gliei, ameninţat cu dispariţia în Mileniul Trei, precum şi poezia „Ion cel fără de moarte”, închinată memoriei actorului Şerban Ionescu, interpret admirabil al personalităţii ţăranului român, exprimă admiraţie şi preţuire pentru truditorul gliei („...pământu-i îndoliat/...Iubind prea mult pământul, pământul te-a luat”).

Autentic sentiment patriotic străbate poeziile prefaţate de tableta „Trupul ţării, mereu în suferinţă”, în care dorinţa de reîntregire a ţării (Basarabia) se împleteşte cu dragostea pentru frumuseţea naturii şi bogăţiei acestor locuri, a patriei, simţită ca o mamă ocrotitoare şi iubitoare (Terra Dacica, Mama ), dar şi cu simbolul frumuseţii şi hărniciei întruchipate în Ana, „femeia mamă, soră, nevastă, de viaţă dătătoare” (Ana, nemuririi noastre). Poetul insistă pe respectarea suveranităţii noastre, a libertăţii de decizie şi de acţiune, fiindcă „În curtea noastră nu e loc de două curţi”, adică de două forme decizionale (În curtea noastră).

Revolta faţă de iresponsabilitatea unor demnitari, care, prin deciziile luate, afectează starea economică a naţiunii, generând şi o îngrijorătoare răsturnare a valorilor, se converteşte în întrebări care-i sancţionează: „Voi, pe care v-am ales, daţi-ne un răspuns/ Sau nu mai aveţi timp, acum că v-aţi ajuns?

(Insomnii II) Ultimele cinci tablete prefaţează poezii care dezvoltă motive filozofice, căci Vic Virgil Bălan caută răspunsuri la problemele sociale şi economice ale prezentului (De ce? I; De ce II; De ce? III), dar şi la ale teoriei decorporării trupului şi aspirarea spiritului în tunelul luminos al veşniciei: „De departe îţi vezi trupul, te priveşti ca-ntr-o oglindă, / O scânteie nevăzută, trupu'-ncearcă să-l aprindă”, deoarece „După viaţa pământeană, mai există-o nouă viaţă”( Starea de veghe). Repetarea interogaţiei, dar şi a unor cuvinte sau versuri, imprimă nota retorică poeziilor acestui volum.

Geneza biblică privind Crearea Universului caută şi o explicaţie ştiinţifică în poeziile „Timp şi spaţiu”, dar şi în „ Insomnii III”:”O enigmă este totul,o enigmă totul pare,/Frământată-i omenirea de această întrebare./Cum a luat fiinţă totul?Totul cum a început?/A-nceput cu suferinţă? Începutul a

durut?”Mitul biblic al primului cuplu, căzut în păcat, se rotungeşte cu porunca sfântă a perpetuării vieţii: „...să creaţi, să vă-nmulţiţi” (Insomnii IV).

Atitudini morale şi conduite moralizatoare se regăsesc în tablete precum: „De vorbă cu Dumnezeu; Sărmanul”, urmate de poezii care denunţă inechitatea, invocând justiţiarul „potop”: „Ce vrajbă, ce ură, în noi au sădit,/ Minciuna şi ura tronează în voie,/Nu mai e loc de frumos sau iubit, E nevoie din nou de potopul lui Noe?”Repetarea ultimului vers în strofele poeziei insistă pe găsirea soluţiei de remediere a degringoladei care macină omenirea.

Disponibilităţi poetice descoperim în ultima tabletă „Cândva”, în care mirifica Sarmisegetuză, melodioasa Doină şi harnicul om al locului, dacul, sunt darurile lui Dumnezeu, singurul în faţa căruia trebuie să ne supunem, păstrându-ne verticalitatea faţă de cei ce se consideră stăpânii noştri: „Eu n-am râvnit la bunul nimănui,/De multe ori am dat din ce-i al meu,/Dar „drepţi” nu stau în faţa orişicui,/ Mă-nchin numai la bunul Dumnezeu” (Eu, jurământ).

Fără a exploata stilul poetic figurat şi artificiile versificaţiei moderne, Vic Virgil Bălan scrie proză şi poezie în care cititorul se regăseşte.

Pag.29

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Au înflorit magnolii...

Magnolias en fleurs…

Au înflorit magnolii pe alei petale albe-roz zâmbesc timide, păcat că plouă-ntruna de aseară şi toate-n juru-ne devin fluide;

Dans les sentiers, les arbres en fleurs Sourient de leurs pétales rosâtres et timides; Hélas! il pleut sans cesse depuis hier soir Et tout autour de nous devient fluide.

Imberbe păpădii cu moţ de soare din iarba umedă apar candide mai poartă-n plete, de la începuturi, seva pământului ce se deschide;

Les jeunes pissenlits aux têtes d'or Surgissent, ingénus, de l'herbe mouillée, Portant dans leurs cheveux épanouis La sève de la terre, des âges passés.

Lumina-i risipită în culori: o pleoapă care ploaia o închide şi-apar miraculos, zâmbind uşor zambile cu pretenţii de silfide;

La lumière se perd dans les couleurs: Une paupière par la pluie fermée D'où souriant, comme par miracle, poussent De vaniteuses jacinthes comme des fées.

Dar oricât de frumoasă primăvară ne-mbujorează feţele livide, Prisaca-i încă învelită-n iarnă şi vremii-i pare greu a se decide.

Mais fût-il si radieux ce beau printemps Qui met du rouge dans nos visages pâlots, La neige couvre encore les ruchers; L'hiver hésite à nous dire adieu.

Traducere: Anca Măgurean

Fenomen în oglindă

Phenomenon in the mirror

ar trebui să nu te mai gândești la mine... sunt doar un călător, un simplu și veșnic călător cu inima căzută în humă și cu viața mereu trăită pe jumătate; sunt un perdant notoriu ce încă mai așteaptă să i se deschidă ochii... nu te mai gândi la mine! n-am învățat încă să-mi discern libertatea!

You should stop thinking about me ...

I'm just a traveller a simple and eternal traveller with the heart fallen in the clay and always with a half lived life; I am a notorious loser that still waits his eyes to be opened ... stop thinking of me!

I haven't learned yet to discern my freedom!

Traducere: Mihaela-Carmen Micuț Pag.30

Dﾄビuiri literare

Am primit la redact, ie:

Victorița Duțu Victorița Duțu