Numarul 1

Dăruiri literare

Eugen EVU Manifesto per l'appròccio Dobbiamo ritornare all'arte di rabbonire Alla congiunzione assieme dei chiari notturni Alle arte che avvicinano.

Avem a reveni la artele îmbunării A me stesso stò pregando ale îmbinării-ntrolaltă de claruri nocturne Sconosciuto lettore. la artele care apropie Ècco, dalle lenzuola sublunare salto dal sonno mie însumi mă rog Come dentro una stare di veglia celeste neştiut cititorule.

Ho sofferto a lungo per risentire la libertà Iată, din aşternut sublunar sar din somn Che si èra nascosta dentro di me, paurosa.

Ca dintr-o stare de veghe celestă Tanto meno quella eccessiva Îndelung am pătimit să resimt libertatea prudenzia non trova rifugio Ce în mine se-ascunse, fricoasă.

Ne copre il pericolo che arriva dal tutto.

Necum acea excesivă prudenţă nu află limanul Per quello che il vivo è un tormento Nici nu astupă primejdia ce vine din toate e diversamente oppressivo Prin aceea că o zbatere-i viul şi divers asuprindu-ne Per mantenere solo se stesso.

A se păstra doar pe sine.

Quello che ancora amo, se si allontana per un Ce mai iubesc de-i departe o vreme tempo Nu are cum să se stingă: e partea Non può spegnersi: è la parte De care depind cât se-ndură viaţa Di quale dipendo per quanto mi concede la vita Să-mi lase răgazul ce nu-l ştie moartea.

Di lasciarmi il respiro sconosciuto dalla morte.

Sar din somn ca din veghe Salto dal sonno come dalla veglia Şi din adâncul astfel întrerupt E dal profondo così interrotto Mire al stării ce vi se îmbie şi vouă Sposo di una condizione che vi si offre Mă despart de trecutul abrupt.

Mi separo dal ripido passato.

Sunt un sentiment cu o mie de ramuri Sono un sentimento con un migliaio di rami Îndrăgostit de divinul dezmierd Innamorato del accarezzare divino Îţi voi lua oboseala şi însingurarea de sine Ti prenderò la fatica e la solitudine Prin această venire din nou, Tramite la ricorrenza, Ca o naştere. come una nascita.

Ca să iubim prin cunoaştere.

Per amare attraverso la conoscenza.

Manifestul apropierii

II Sumă de arderi suntem, ce curge.

Mister Care din sine sporind se-nlumină.

Cuiburi cu aripi şi triluri, elitre Care fac drumuri din sensuri pierdute Ah, după convalescenţe ce singure vindecă Prin efectul placebo, latent în pulsaţie.

Prin înfruptare cu dor de atingere Vino, adevereşte-te Îngere!

II Siamo somma di bruciori scorrevoli Mistero Che da se aumentando, schiarisce Nidi con ali e trilli, elitre Che fanno i viaggi dai sensi perduti Ah, dopo le convalescenze che guariscono da sole Per mezzo placebo, latente in pulsazione.

Con il nutrimento della nostalgia di tocco Vieni, avverati Angelo!

Trad. di Loreta Gieri Pag.3

Dăruiri literare

Mihaela ROTARU Un volum dăruit nouă: DINCOLO DE DARURI

Volumul de poezii Dincolo de daruri, semnat de Ileana Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și reprezintă un valoros dar oferit cititorilor. După cum titlul ne relevă, autoarea ne dăruiește un buchet de poezii, cu traducere și în limba engleză, un cadou de suflet, un liant între generații, trecute și viitoare, punte de legătură între cel ce oferă și cel ce primește. Se instituie astfel o inextricabilă legătură (apanajul celor Aleși) între cel ce creează și cel ce decriptează mesajul primit. Statutul cititorului este unul privilegiat, situat în proximitatea unui adevărat Demiurg, creator de lumi, de universuri aparte, născute pe marginea sau din Poezie, adică tocmai din darul primit.

Traducerea care însoțește textul oferă cititorului noi oportunități de interpretare, de analiză a versurilor și a universului conturat un aide-memoire al autoarei, sau, la fel de bine, confesiunea acesteia. În poeme precum Rugăciunea de început, uvertura volumului, și Poezia, autoarea își manifestă crezul poetic. Credo-ul se întemeiază pe ideea că rolul și locul Poetului este în Cetate, cu rol de căpătâi. Importanța covârșitoare a artistului Privilegiatul, înzestrat cu har, cu talent, cu mulți talanți, este subliniată în mai multe rânduri. Prin creația și arta sa, artistul se erijează orgolios în ipostaza privilegiată de mentor, de virtuoz al condeiului, de maestru care se jertfește pe altarul creației sale, binecuvântare și blestem totodată. Binecuvântare întrucât satisfacția și împlinirea prin creație este rezervată doar unora, celor care își pun rodul ostenelii și al jerfei lor în slujba semenilor. Blestem întrucât tributul plătit este, uneori, prea mare.

Exercițiul liric capătă consistență și prin jocul formelor verbale - alternează diverse moduri și timpuri, de la indicativul cu prezentul lui cert, concret și palpabil, la gerunziul sonor și percutant. Ne situăm în aceeași zonă a morfologiei și a sintaxei când remarcăm predominanța substantivelor și a adjectivelor, prezența răzlețită, dar demnă de remarcat, a adverbelor și a pronumelor.

Acestea din urmă devin, în majoritate, mărci ale prezenței consistente a eului liric, pronume sau adjective pronominale de persoana I singular. „Înainte de a-mi elibera cuvintele/ mi-ar prinde bine o îmbrățișare...”

Pag.4

(Eliberare). Persoana I singular și plural a verbului devine astfel reper al confesiunii, pilon de susținere pentru un întreg eșafodaj: „Repet cifra în minte/ și simt c-am greșit undeva.../ poate ar trebui/ să mai pun o virgulă.”

(Aniversare) Forma de plural face ca adresarea către noi să fie directă, nemijlocită, și, ca atare, cu impact puternic asupra conștiinței: „Suntem - din nou - / pierduți printre lupi.” (Deșertăciune) În același context vom semnala recurența punctelor de suspensie, care oferă cititorului răgazul de a medita pe marginea amplelor problematizări: „Mă privesc de departe:/ nici măcar nu exist...” (Lucruri ciudate) Semnele de întrebare nu fac decât să dezvăluie acutele trăiri ce stau în spatele interogațiilor. Virgulele, alături de alte semne de punctuație care impun sau evidențiază pauza, valorifică valențele tăcerii. Se instituie un univers singular, în care întrebările primesc sau nu răspuns: „Va reuși, ce?/ să trăiască?/ să se bucure?/ să iubească?” (Lucruri ciudate), „Cine-o fi de vină pentru toate?/ cunoașterea sau ignoranța?”

(Poate...), dar care, în mod cert, creează un cadru problematizant.

Portretul își găsește un loc de cinste în această complexă schemă lirică, este vorba despre portretul bunicului, exponent al unei lumi trecute, diferită de cea în care trăim: „Avea zilnic câte un deadline (...)/ deși habar n-avea de marketing.” Oarecum atipică, poezia Speranțe atemporale își ia seva din „mijloc de decembrie '89” și surprinde frânturi de gânduri și atitudini: „Veniți cu noi” glasuri de afară/ „Și dac-o fi adevărat/ - gândesc.”

Privit holistic, lirismul subiectiv vine în continuarea, dar și în regândirea tradiției, reabordarea constând tocmai în conjugarea unor mai vechi teme cu filtarea lor prin mai noi și mai moderne prisme.

Dăruiri literare

Ion MARIA bunicul bunicului Ghiţă

primul vers

cuvântul şi cuvântul s-a făcut chivot al legii pregătit pentru noi dar nimeni nu mai ştie să-l deschidă preţurile la suflete vor creşte în prăpastia din cer unde penele şi coarnele ard la fel şi cuvântul a trecut marea dar nici sălbatici şi nici albii nu au ştiut să-l primească a rămas în insule printre palmieri şi papagali ara uriaşi dar nimeni nu i-a simţit culoarea şi gustul când corăbiile se vor scufunda cuvântul o să învie va merge pe valuri ca un sfânt dar nimeni nu o să-l recunoască întors în oglindă orice om se crede zeu

zeul ploii nu a mai trecut pe aici amăgit de ochii tăi (şi el ca şi mine) stă pe fotoliu adâncit în oglindă încă o lumânare aprinsă de care să am mare grijă zeul vântului nu mai bate în fereastra mea amăgit şi el de ochii tăi (şi el ca şi mine) stă noaptea pe întuneric închis în casă după uşa cu trei peceţi citeşte cartea pe care eu o voi scrie plânge şi el (ca şi mine) la primul vers: niciodată nu ne vom mai reîntâlni de asta universul a rămas dintr-o dată singur

când eram copil bunicul inventase luna o punea pe masă şi o tăia cu sfoara apoi da câte o felie fiecăruia din noi şi luna ajungea la toţi nu ştiu cum se făcea că mai târziu (după ce o mâncasem) luna apărea pe cer bunicul era vrăjitor ştia să pună luna pe masă dar şi pe boltă ce minuni mari poate să facă un bunic tot el avea o limbă bogată ştia să înjure ore întregi fără a se repeta era un spectacol de ce să te duci la circ ori să te uiţi la televizor când bunicul este magician şi prezentator tv.?

secrete ce mişcări de şah fac păsările în cer zborul lor ni se pare întâmplător pentru că noi nu am ajuns încă la nivelul lor de joc oare ştim că furnicile şi pisicile vin de pe alte planete? mai ştim ori am uitat cum că cel ce ne-a creat s-a inspirat de la pisică atunci când a făcut femeia?

Pag.5

Dăruiri literare

Ștefan Doru DĂNCUȘ Din cartea ELIBERAREA: Refuz să particip la această murdară masă festivă Nu cred în democraţie, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari nepăsări ce cutremură omenirea celor două milenii de „civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepţii extrasenzoriale sau izolare mânăstirească. Urăsc gestul ucigaşului care-şi îngroapă victima cu mare pompă şi salve onorifice de tun (gen „ajutoare NATO” ce devin cu atât mai generoase cu cât numărul morţilor este mai mare).

Nu recunosc competenţa partizanei justiţii omeneşti, femeia uşoară a circumstanţelor atenuante. Nu pot urca într-un copac de dragul unor atitudini ecologiste dar nici nu pot împuşca un animal de dragul de-a îmbogăţi o inutilă colecţie de trofee.

Contest opţiunile marilor oameni care hotărăsc destinele ţărilor lor, contest hotărârile cu impact mondial, sunt împotriva oricărei opinii care-mi poate denatura ideea despre sclavie.

Civilizaţia noastră a greşit sensul, a ignorat semaforul roşu avertizor şi a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole.

Se vorbeşte la tot pasul de „evoluţia omenirii”, de „marile cuceriri tehnico-ştiinţifice”; parazitară, o gloată de fachiri şi „iniţiaţi” ne oferă nenumărate spectacole de magie şi manifestări paranormale dilematice, dublând astfel o evoluţie mecanicistă la fel de ambiguă. Vraiştea e atât de mare încât, dacă am trasa o axă clară, cu minus infinit şi plus infinit la capete, am afla că la ambele extremităţi tronează, insolentă, expresia plusminus. Lipsa reperelor marchează, omniprezentă, ce a mai rămas din viitorul speciei.

Nu cred nici în ruptul capului că „evoluţia” este chiar evoluţie în sensul ei adevărat.

Renunţând la spălarea păcatului originar, omul a ales deliberat răzvrătirea contra unei pedepse Pag.6

drepte. Şi-a luat soarta în mâini şi l-a ucis pe Abel, rezolvând pentru totdeauna problema iubirii aproapelui „ca pe tine însuţi”, înlocuind-o cu surogatul concurenţei. Din acel moment, omul a căzut în animal, şi nu într-un animal obişnuit, instinctiv, ci în unul „superior”, după cum dovedeşte zoologia lui Cain, perpetuată mai târziu de Darwin.

Astăzi, concurenţa între membrii speciei umane nu poate fi descrisă, a învins, imbatabilă, raţiunea lui Cain, involuţia denumită pompos revoluţie a intoxicat orice spirit cât de cât limpede.

Tre i e ra ţ i î nt re m ate r i a l i s m u l fe ro c e ş i spiritualitatea de paradă, oamenii au devenit o biată masă de manevră de care profită şi enoriaşii banului şi filfizonii „integrării în Absolut”, în „Marele Spirit Universal” sau în celelalte „entităţi” axate pe destrămarea conştiinţelor.

Am intrat în mileniul III. Ce vom face o mie de ani? Ne vom grăbi realizarea materială ignorând orice eveniment ce intră în conflict cu propria-ne natură de azi (cea a cămătarului)? Vom aplica în continuare tactica lui time is money sau ne vom acorda un răgaz pentru a gândi de zece ori şi a înfăptui o dată? Vom persevera în susţinerea unor limite sociale doar pentru că acestea pot fi, oarecum, controlate? Acestor întrebări nu li se va răspunde în nici un caz în somptuoasele aule în care, la costum şi cravată, marile personalităţi ale lumii îşi dau întâlnire.

Refuz să particip la această murdară masă festivă la care, pătrunşi de importanţa momentului, îşi dau cu toţii bineţe. Mă opun acestui trafic mondial cu „votul majoritar” chiar şi pentru faptul că nu cred că răstignirea lui Isus a fost un gest arbitrar.

Dăruiri literare

Ionuț CARAGEA Omnia precedes tempora…

Antifonez pereţii inimii sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui de unde vii sau unde te duci doar mergi cu picioarele în lanţuri cu sufletul tîrîndu-se pe coate spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne rîncedă şi mucegai înflorit toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri stau în faţa propriei vieţi binecuvîntînd căldura iluziei şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată adevărului ultim pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri fără lacrimi, mă întorc pe o parte un înger se tăvăleşte în praf prin sîngele meu vizitiul îşi biciuie caii sînt omul cu mîinile în cătuşe lovind pereţii inimii nimeni nu mai aude nimic nu mai spune nimic

inima gîtul subţire al clepsidrei de sînge plămînii gîtul subţire al clepsidrei de aer ochii gîtul subţire al clepsidrei de vise sînge învechit respiraţii îmbîcsite zboruri în cerceafuri de noapte gălbenuş de soare stricat în albuşul dimineţilor ou clocit de pasărea oarbă a morţii

Suflet zilier vă voi spune povestea sufletului ce-şi poartă sacul de carne în spate, rîndaş al umbrei al pămîntului şi constructor de vise vă voi spune povestea sufletului istovit la porţile inimii cerîndu-şi porţia de fericire un petec pentru sacul de carne putrezită să nu miroasă încă a moarte vă voi spune povestea sufletului şomer cerînd ceva de-ale gurii la colţul buzelor vă voi spune povestea sufletului aruncat în sacul fără fund să nu-l mai găsească nimeni nici cel mai lacom dintre cei cu mîinile lungi

Desen de Miron Simedrea

Pag.7

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU TĂIOS în GAZETĂRIE, dar BOLNAV de POEZIE „A fi poet înseamnă să nu-nşeli, Ci nemilos rănindu-te pe tine, Să speli cu sânge negre îndoieli Şi să mângâi simţirile străine.”

(Serghei Esenin traducerea în limba română de Corneliu Şerban) Serghei Esenin formulează o concentrată definiţie a misiunii poetului, subliniind sinceritatea gândului şi sentimentului exprimat în versuri, travaliul găsirii cuvântului potrivit slujirii adevărului, în strădania de a sensibiliza cititorul. Aceste coordonate le vom urmări în emiterea unor păreri privitoare la o parte dintre poeziile domnului Ioan Vasiu.

Un bun gazetar trebuie să fie şi incisiv. El supără adeseori din cauză că vrea să îndrepte unele neajunsuri, trăgând semnale de alarmă, şi probabil îşi deranjează semenii prin afirmaţii dureroase. De aceea e „tăios”, fiindcă taie „ nemilos”. Şi totuşi, dualitatea dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre dreptate şi abuz sălăşluieşte în fiecare căutător al echilibrului de care oamenii au mare nevoie. Duritatea profesiei, care răneşte sensibilităţi, nu poate înăbuşi tainicele resorturi ale celui care lucrează cu cuvântul şi care găseşte în poezie supapa eliberatoare a contradicţiilor sufleteşti cotidiene şi a unor răscolitoare simţiri.

Credem că acesta este unul dintre motivele care au dus la apariţia celor două volume de poezii ale redactorului-şef al săptămânalului orăştian de opinie, informare şi cultură „Palia Expres”- Ioan Vasiu. Strofa de pe ultima copertă a volumului „Bolnav de poezie” confirmă tocmai dualitatea în care: „Vise... durere... dorul... învie glasul mut şi inima îţi cere/ Ultima împăcare...”. Este o originală decriptare a titlului cărţii, precum prin grupajul de versuri din poezia cu acelaşi titlu, în care arderile cotidiene dau aripi gândului transfigurat poetic. Volumul „Aruncând cu pietre după vânt” debutează cu poezia care i-a conferit şi titlul, sugerând metaforic limitele, dar şi efectul benefic al presei, de asanare morală a societăţii în general, şi a omului prins în rostogolirile istoriei, în special: „mie mi se cuvin/ toate cântecele voastre/ spunea râul/ înainte de a-l înghiţi Marea” (Aruncând cu pietre după vânt).

Volumele „Bolnav de poezie” (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2012) şi „Aruncând cu pietre după vânt” (Editura Emma, Orăştie, 2012) - ale poetului Ioan Vasiu dezvăluie o altă faţă a gazetarului care „face valuri” prin

Pag.8

articolele incisive pe care le publică în săptămânalul local. Printre versurile poeziilor de reală vibraţie lirică, simţim omul cu sensibilităţile şi trăirile lui, cu dorurile şi temerile fireşti, cu bucuriile, dar şi cu neîmplinirile care îi marchează viaţa. În mare parte, poeziile pot fi grupate pe temele tradiţionale (natura în circuitul anotimpurilor, dorul de părinţi, de copilărie, de casa părintească, familia, patria, iubirea, trecerea ireversibilă a timpului şi teama de apropierea „despărţirii finale” de cei dragi etc.). În unele poezii, pulsul prezentului face să transpară deruta poetului ancorat în nebuloasa vremii, înceţoşată de confuziile şi timida speranţă a etapei pe care o traversăm. Ca să folosim o expresie a Anei Selejan, este „poezia cotidianului dereglat”: „... Păcat că şi speranţele-s la raţie,/ Păcat că amintirea-i fără gust,/ Păcat că lunecăm înspre inflaţie,/ Păcat că drumul nostru-i prea îngust,/ Păcat că buzunarele sunt goale, / Păcat că bişniţarii-şi fac de cap,/ Păcat că unii-s aplecaţi de şale,/ Păcat că alţii-n piele nu-şi încap...”(Păcat). Repetarea cuvântului „păcat” sugerează glasul omului obişnuit suprapus vocii gazetarului, care conştientizează rolul şi rostul lui în asanarea rănilor sociale prin puterea cuvântului tipărit. Universul poetic explorează trăiri de intensă tensiune sufletească, dezvăluind nelinişti, temeri, întrebări care aşteapă răspuns, grupate în jurul dorinţei poetului de a-şi descoperi propria identitate şi corecta dimensiune umană. În această categorie pot fi introduse poeziile de la începutul fiecărui volum, având valoarea unui testament poetic, desprins din experienţele gazetarului-poet: „n-am timp să dau tăcerea împrumut/ mi-e teamă de a ploii răzbunare/ treptat iau dragostea de la-nceput/ melancolia o învăţ să zboare”(Curriculum Vitae).

Iubirea, ca sentiment regenerator, apare şi în ingenioasa alăturare a poeziilor cu acelaşi titlu „Romanţă”, având subtitlul care sugerează viziunea specifică femeii şi cea proprie bărbatului, ca fiind entităţi complementare. Femeia cheamă la iubire: „Să ne iubim.

Miroase-a primăvară.../ Să ne iubim. E-atâta fericire.../ Să ne iubim. E viaţa prea frumoasă...” (Romanţă - cântată numai de femei -), în timp ce bărbatul formulează metaforice definiţii pentru partenera care-l împlineşte afectiv, spiritual, existenţial: „femeia - fructul care ne îmbie/ femeia - curs de fluviu înspumat/ femeia - cea mai lungă poezie/ femeia şarpe tolănit în pat” ( Romanţă cântată numai de bărbaţi -) Natura este surprinsă în succesiunea anotimpurilor, cu farmecul specific fiecăruia, influenţând starea sufletească a poetului (Primăvară în Ardeal, Insomnii de primăvară, Nostalgii de primăvară,

Dăruiri literare Amiaza ca un fagure frumos, Toamnă Transilvană, Septembrie, Autumnală, Cămaşa de zăpadă, Ajunul Crăciunului, Simfonia iernii etc.). Dacă primăvara îndeamnă la iubire („Se desprimăvărează, Maria, în iubire...”- Insomnii de primăvară), toamna vine cu roadele pământului („... ca nişte ruguri stau pe câmp ţăranii şi ard de neodihnă fiecare... - Ţărani arzând de neodihnă), iar iarna aduce melancolie (Simfonia iernii), dar şi Sărbătorile Crăciunului, cu alaiul magic de tradiţii şi bucurii. Ocupaţiile diverselor categorii sociale devin simboluri ale permanenţei noastre pe aceste pământuri legendare (Cântecul olarului, Mioritică, Măturătorii etc.) În lirica poetului sunt bine delimitate locul natal, ca imagine a lumii (imago mundi) şi familia. „Casa părintescă” este „ cuib de cântec şi de vise... punct de sprijin pentru fericire... statornic mal ce străjuie o apă... o rădăcină... fântână... un dor...” Părinţii rămân reperele vieţuirii noastre, la care ne întoarcem cu sentimente de recunoştinţă şi dragoste, împletite cu nostalgia după vremurile copilăriei luminoase, căci „ne-mbolnăveşte dorul de părinţi” ( Dor de părinţi) sau „o clipă doar de am mai fi copii/ să ne-nvelim în vise de mătasă...”(Iubirea mamei tăiată-n felii). În multe poezii, iubirea maternă se împleteşte cu cea filială, prin trainice şi nevăzute fire de dor ancestral. Sentimentul stabilităţii familiale este admirabil redat prin repetarea la începutul şi la sfărşitul poeziei a unui mare adevăr: „ nicăieri în lumea asta / nu-i mai bine ca acasă...” ( Acasă) Poetul trăieşte acut sentimentul trecerii timpului din horaţianul „labuntur anni”, acceptând „finalul” cu înţelepciunea omului din popor: „când voi muri să nu vă fie frică...din fiecare floare care pică / o altă plantă nouă va-ncolţi”, lăsând însă copiilor sarcina continuării celor începute:”...să duceţi mai departe/ poemul meu rămas neterminat” (Testament-copiilor mei-). Aceeaşi firească trecere a ştafetei de la părinţi la copii, în succesiunea generaţiilor, este admirabil redată în poezia „Clipă de clipă”: „se frânge zborul păsării-n copii”. Teama dezmembrării cuplului supus legilor firii este resimţită mai dureros în preajma iubitei:”...e târziu Maria şi-n iubirea mea / fără tine- ncepe să îmi fie teamă...”(Teamă de târziu). Influenţe păunesciene se resimt vag în unele poezii, în care sentimentele patriotice vibrează în unirea trecutului cu prezentul şi la nivel social-istoric: „Bat clopotele-n tine, Basarabie,/ Precum o sărbătoare mai aleasă, / Vestind Unirea ca pe o Litanie,/ E timpul să te-ntorci Moldovă acasă!”

(Revenirea la patria mumă). Drama interioară a lui Ioan Vasiu se resimte în multe dintre poeziile celor două volume, topind sentimente omeneşti contradictorii: „ ... ştiu să ies în calea ploilor târzii/ când amurgu-nghite pe furiş o zi/ ... ştiu din fericire să-mpletesc un vis/ şi să las spre mâine geamu-ntredeschis/ ştiu poemul vieţii să-l trăiesc întreg / dar nu ştiu pe mine cum să mă-nţeleg...”

(Poemul vieţii). Cele patru „Scrisori” redau, într-o originală formă poetică, îngrijorarea pentru frământările

de la nivel mondial, iubirea nedefinită, dragostea maternă şi nostalgia copilăriei, într-o reuşită urzeală lirică, transmiţându-ne fiorul unor realităţi, pe care cititorul le identifică. O simplă dar penetrantă definiţie a patriei e formulată în poezia „ Poem”, căci „ Patria e lucrul cel mai sfânt... e lucrul cel mai drag... e-un anotimp suprem”. Atributele adjectivale la superlativ accentuează sentimentul patriotic, amplificat în creuzetul travaliului poetic. Optimismul poetului răzbate din repetarea pronumelui personal de persoana I singular, urmat de verbul „cred”: „eu cred în lumina oricărui cuvânt / eu cred în căldura iubirii materne / eu cred în nemoartea acestui pământ...” (Crez). Abstractul dobândeşte valenţe neaşteptate, dezvăluind răscolitoare gânduri, generatoare de nuanţate stări emoţionale, exprimate printr-o diversitate de procedee artistice.

Poeziile lui Ioan Vasiu dezvăluie intense trăiri sufleteşti, topite în metafore revelatoare („fructul nopţii, veşmântul rătăcirilor primare, desaga viselor, turmele mele de vise, brumele tăcerii” ), în personificări cu mare forţă sugestivă („pădurile tânjesc, primăvara... se uită curioasă, vorba...muşcă flămândă”), dar şi în epitete neaşteptate („ câmpii bolnave de senin, clocotitoare ape, clipa de foc”). Comparaţiile („vorba... e ca secera, visăm...ca frunzele-n ierbar, amiaza ca un fagure, vântul ca o panteră”) dobândesc multiple valenţe poetice, transmise cu discreţie şi discernământ. Poetul experimentează cu succes versificaţia clasică şi modernă, valorificând resurse nebănuite ale ritmului şi rimei, în curgerea amplă sau concisă a versurilor, a căror măsură oscilează într-o revărsare ideatică de simţire în cascadă, care rupe zăgazul convenienţelor. Din acest punct de vedere trebuie privită ortografia şi punctuaţia din poeziile celor două volume, în care versurile nu reclamă totdeauna folosirea majusculei şi nici a semnelor de punctuaţie. Revelaţia poetică nu impune o anumită formă, mai mult sau mai puţin rigidă, ci lasă posibilitatea intrării într-o rezonanţă afectivă, care iradiază dinspre eul liric înspre cititor.

Se cuvine să apreciem deosebita realizare a prezentării grafice a celor două volume. Pe coperta cărţii „Bolnav de poezie” apare, pe fundalul unei plantaţii, un superb apus de soare, în viziunea fotografică a lui Cătălin Moş, nepotul poetului, iar pe coperta cărţii „Aruncând cu pietre după vânt” Ileana Lucia Floran a imaginat condeiul în preajma simbolicelor pietre zburând în vânt.

De asemenea, merită o remarcă deosebită ilustrarea grafică de pe multe pagini ale primului volum amintit, realizată de Miron Simedrea cu imaginaţia artistului care transpune impresii în linii, cercuri şi puncte sugestive.

Poetul Ioan Vasiu nu alunecă într-un patetism ieftin, ci reuşeşte o evidentă armonizare emotivă, prin dilatarea universului poetic, ca expresie a unor experienţe sensibile general-umane, comunicate cu harul şi fiorul cuvântului potrivit.

Pag.9

Dăruiri literare

Geo Galetaru 6.trec prin grădinile de sus aud un sunet straniu privirea calcă pe urmele paşilor tăi ca o constelaţie a hazardului nimic nu ne poate opri nimeni nu moare în noaptea cea lungă ai vrut să rămâi şi ai rămas 1.du-te. acolo veghează umbra albastră. ai un râu la picioare, o aripă din care noaptea muşcă până se aude sângele în trestii. cu un alfabet învingi distanţa, arunci solilocvii palide peste umăr: câteva zile în plus, o moarte în casele oamenilor de departe.

7.împrejurul nostru ei cântă ei trec prin pajişti prin umbra înaltă ei cântă cu ochii în cer veşmintele lor ard ca roua pe creste cine e vinovat de splendoare cine arată calea cine vânează animalul strălucitor din inima ta

2.se ia la trântă cu extazul, cu tic-tac-ul obscen, mărturiseşte vieţile din alte întâmplări. o flacără fără voce la picioare, un crâng de vocale pe acoperiş: lumină, lumină, câte iluzii în inelarul sterp al îngerului meu? am venit, am venit, învingeţi-mă.

8.el trece de nori şi se vede aproape el calcă uşor şi vine spre noi un suflet zăbovind arar pe colină ghiceşte lumina o duce cu el oh, când vorbeşte se face seară se face noapte când el nu se vede când el se presimte

3.spune până unde se-ntâmplă ceea ce nu este, până unde se numeşte ochiul cumva. spune ceva: abis sau auroră boreală, ferigă sau fiară, totuna ţi-e şi oricând. precum muntele din gând.

9.cântăreşti un suflet care nu e în jumătatea vieţii decât o amintire a palidei neîncrederi a aceluiaşi gest despodobit de rictusul maimuţei pe când încerci să vezi acolo sau în altă parte un conglomerat straniu de licurici pe colina învinsă

4.raza pe muntele de gheaţă, trandafirul desfoliat şi sacra neruşinare. vezi pajiştea care arde: e un murmur când trec pe sub ploi fetele văzduhului. trădarea sapă aproape: un cuib în însoritele inimi. de acolo începe victoria de care te temi.

10.câtă lumină ai spus cât întuneric dar nu mai eşti alesul acestor opţiuni invulnerabile lasă-te în voia premoniţiilor de catifea vei fi ceea ce aşteaptă de la tine animalul acela invizibil care-ţi roade răbdător liniştea.

5.din două în două morţi vine apusul, vine şi fiara din ecuatorul ochiului. vai, teama e în lanul ferecat, acolo petrecem cu anii cei neistoviţi. roua pe acoperişul sonor, ca un animal văzut în altă climă. câţi îngeri în vieţile noastre pierdute?

11.nu, el abia învaţă să numere. nu, el abia păşeşte pe norii impudici. nu, el abia exultă în canalele nopţii. nu, el abia simte cum cresc mugurii în palmele unui copil care moare în iarbă. nu, el spune că viaţa se întâmplă mereu în altă parte.

Pag.10

Dăruiri literare

Valeria Iacob Tamaș Copiii soarelui...

Fluturaşul El a strâns, pe aripioare, Aurul cernut din soare. Îl vezi apărând în zori, Coborând de sus, din nori, Peste câmpuri şi fâneţe, Florile să le răsfeţe.

Florile surorile, Care-i dau culorile.

Pictoriţe ne-ntrecute, Preţu-i mic, să le sărute!

De cu zori şi până-n seară, Îl vezi în întreaga vară.

Câmpul parcă-i un salon Iar el este Cupidon.

Zambilele Au căzut, sigur din cer, Pe un fir de iarbă verde, Picături din efemer, Mici, de nici nu-ţi vine-a crede.

Cupe mici şi parfumate, De la soare iau sclipici.

Fluturi cu-aripi colorate, Se aşează drept arnici.

Când le văd, râzând copiii Dau năvală la răzor.

Sar într-un picior, zglobii Flori ducând măicuţei lor.

Ciupercuţa S-a ivit ca din senin!

Albă, mare, pe cărare, Ca să apere de soare Melcul, pe-o frunză dormind.

Umbreluţă minunată, Păpuşica mea te-ar vrea!

De te-aş rupe, fapta rea Şi-ar primi pe loc răsplată.

Prietene vom fi de-acum!

Ne vom juca în poiană, Până-ntr-un târziu de toamnă, Când ne-om lua rămas bun.

Cireşul Trei cireşe sunt pe ram, Şase ochişori la geam.

Un graur însă socoate Că i se cuvin, lui, toate.

Dar pe uşă, cătinel, Intră dragul de bunel.

Ce ascunde-n pălărie?

Dulci cireşe ce-mi plac mie. Şase ochi şi trei guriţe Rup acum, de pe codiţe, Cireşele delicioase, Mari şi roşii şi frumoase.

Graurul le-a terminat!

Noi, de-abia ne-am apucat.

Chiar mi-e milă zău de el, Ce rău e să n-ai bunel!

Pag.11

Dăruiri literare

Florentina Loredana DALIAN Plasa monofilară

Mi se păruse interesant să merg cu pescarii, cu barca, pe Dunăre, să ridice plasele. Asta până în momentul când le-au ridicat.

Soarele ardea, parcă n-ar fi fost septembrie.

Noroc cu pălăria mea galbenă! Eram desculţă, pe fundul bărcii se acumulase mâl şi totul în jur mirosea îngrozitor a peşte. Dunărea era tulbure, eu plină de praf. Însă deasupra se lăfăia un cer nedrept de albastru şi de frumos. Multe sunt nedrept de frumoase.

Pomii de pe insulă înverziseră năpraznic, în ciuda gunoaielor lăsate de mâna omului. Şi parcă nici mie nu-mi mai era atât de frică de apă ca de obicei. De fapt, refuzam să mă gândesc.

Păşisem cu teamă pe vârful bărcii, legănarea ei nu-mi era deloc pe plac. Până la urmă, ajutată de cei doi, îmi găsisem un loc confortabil. Atât de confortabil pe cât poate fi un loc într-o bărcuţă cu vâsle şi cu noroi pe fund. Nu mai fusesem cu barca din clasa a zecea, dintr-o expediţie, când ne plimbaserăm câţiva zănateci pe Crişul Repede. Am dat atunci la apă din barcă de mia ieşit tot romantismul pe nas. Şi tot noi am plătit vâslaşului. Taxă pe vindecare de romantism. Măcar de m-aş fi vindecat atunci!

Oamenii se întrebaseră ce noroc le voi purta eu la peşte. „Dac-ar fi după mine le-am spus l-aş arunca pe tot înapoi, în apă. Aşa că nu vă bazaţi pe norocul pe care speraţi să vi-l port!” Strâmbaseră din nas, dar n-au îndrăznit să zică ceea ce intuiam că ar fi avut de zis: „Dac-ar fi după ecologişti ca dvs., madame, ar muri lumea de foame!”. „Ar muri pe naiba!, am replicat cu voce tare, lăsându-i cu gura căscată. Ştiţi bine că nimeni n-a murit câtă vreme n-au dispărut plantele de pe pământ.” „Să înţelegem că nu vă place peştele?”, întrebase, ironic, unul mai îndrăzneţ. „Ei, nici chiar aşa! Îmi place, deh, dar nu-mi place să-l văd zbătându-se”. Cei doi schimbară priviri cu subînţeles, de cunoscători. Câţi d-ăştia ca tine! Îndrăzneţul prinse şi mai mult curaj: „Noi, la ţară, aveam un profesor de istorie şi geografie. Domnu' Radu-l chema. Avea domnu' Radu un obicei: umbla prin curţile oamenilor

Pag.12

în ajun de Crăciun. Îi găsea cu porcul tăiat. Ce-aţi avut, măi oameni buni, cu bietul animal? Da' când îi punea lumea-n traistă, uita. Uita de bietul animal. Zicea bogdaproste şi-o zbughea.” He, he! râseră cei doi.

Zâmbii şi eu, să le fac plăcere. În fond, mi-o zisese.

Celălalt, mai doct, îşi căută o scuză mai nobilă, sau, cum se zice în drept, un precedent: „Şi Iisus a pescuit”.

Ei, nici chiar aşa! Dar, ce-i drept, şi-a ajutat ucenicii s-o facă. Şi a hrănit mulţimile cu peşte, după cum aflăm din pilda cu cei doi peşti şi cinci pâini. El Însuşi a mâncat o bucată de peşte fript, după Înviere, când li s-a arătat Apostolilor.

Culmea e că pescarii „mei” prinseseră acum o grămadă. „Vedeţi, îmi explică unul, ăsta care se zbate mai tare s-a prins mai de curând. Ăştilalţi, chiar dacă sunt vii, nu se mai zbat. Ori au obosit, ori...” S-au resemnat, da. Aşa se resemnează şi omul. Când oboseşte să creadă-n iluzii, să spere, stă pasiv. Nu se mai zbate. Bogdan Amaru scria în jurnalul său: „Speranţele sunt cele mai ieftine plăceri ale noastre”.

Dar până şi de-o astfel de plăcere se satură omul, nu-i aşa? Mai ales că ieftinătatea se referă la partea materială. Nu costă bani să speri, cum ar veni. Dar ce de suflet se mai cheltuie pentru-o speranţă! Îmi explică, plini de mândrie, că folosesc plase monofilare, interzise la pescuit. Acestea sunt foarte dese şi au firul mai subţire ca firul de păr. Nu dau şanse la nimic să scape. Într-adevăr, plasele erau pline de puiet. Ba încă şi o mulţime de raci şi chiar scoici micuţe. „Nu iartă nimic!”, întări unul, de parcă nu era evident.

Gândul mă duce la îndrăgostire. Când îţi căşună pe-un om, pici ca prostănacul ăsta de peşte în plasa monofilară. Fără şansă de scăpare.

Pe mal, vreo cinci inşi se căzneau să elibereze animalele din plasă. Nu pentru mult timp, desigur.

Până-şi vor găsi, cu adevărat, sfârşitul, sfârâind pe grătar. Ce fiinţă nehalită şi omul! Întorc capul, încercând să privesc în altă parte. Unul mă simte şi încearcă să mă salveze, în opinia lui: „Haideţi în spate, să serviţi o ciorbică sau nişte mămăliguţă cu brânză!

Mmm, o bunătate!” Mă duc, cu gând să mănânc doar brânză cu mămăligă. Mă ia cu leşin când văd puzderia de muşte dansând cu dezmăţ printre mâncărurile neacoperite din cortul improvizat şi lăsat deschis. Încerc să schimb subiectul “Ce zi frumoasă de

Dăruiri literare septembrie!” Şi plină de muşte, îmi vine să adaug, dar mă abţin. Nu ştiu cum să fac să nu par fiţoasă, nici să-i jignesc pe oamenii aceştia mândri de munca lor şi de ciorba lor de muşte, pardon! pescărească. „E cu apă din Dunăre”, se laudă nea Costel, de parcă m-ar fi anunţat că tocmai a câştigat premiul Nobel. Eu aproape icnesc, amintindu-mi cât de tulbure e Dunărea şi cu gândul la deformaţie profesională, deh! multitudinea de deşeuri care se deversează în ea. Ce mă fac eu, acum, cu nea Costel? Aşteaptă solemn, cu polonicul în aer, încuviinţarea mea. Tot stomacul mi se revoltă şi, tocmai când dau să-l refuz, cu orice risc, mă salvează el. Îl văd înmuindu-se deodată şi căzând pe spate, moale ca o cârpă, cu polonicul în mâna dreaptă.

Mă panichez la gândul că a păţit ceva. Nu cred că l-am deochiat. Nu de alta, dar eu mă mir de oamenii frumoşi, şi nici pe-aceia nu-i deochi, că mă uit la ei cu drag şi admiraţie, nu cu ciudă sau alte sentimente negative. Îi zic „Tatăl nostru” şi, ca să întăresc efectul, îi trag şi două palme. Sau poate să folosesc polonicul? Încerc să-mi pun în aplicare cunoştinţele de primajutor. Nu, nu cred c-aş putea să-i fac respiraţie artificială. Respiraţia lui miroase a borhot. A borhot şi a peşte. Mai bine-i mai trag două palme. Doamne, iartămă! N-aş fi fost bună de soră de caritate. Omul moare lângă mine şi mie-mi trebuie miros de trandafiri. Ba nu, cred că mi-ar plăcea mai mult violete de Parma. Nu mai sta ca toanta!, îmi zic. Dau fuga la pescari, sărind peste nea Costel (profu de sport ar fi mândru de mine!) şi le strig: „Ajutor! A leşinat nea Costel!” Ăia râd tare, zguduindu-li-se burţile. Pădurea amplifică râsul lor, făcându-l să pară grotesc. Deodată se opresc, parcă înduioşaţi de figura mea nedumerită şi ingenuă. Unul îmi explică: „Staţi liniştită, domniţă! aşa leşină el din când în când, în funcţie de concentraţia alcoolică. Hă, hă!” Şi se pornesc iar. M-am liniştit, înţelegând. Dar insist să-mi etalez latura umanistă; că doar omul mort de beat nu e chiar mort de-a binelea. „Totuşi, n-am putea măcar să-l învelim c-o pătură? Să nu răcească...”

Ei o ţin pe-a lor: „Drac mort aţi văzut? N-are nici pe ăla.

Trăscăul din el îl face imun la toate.” Mai dau o fugă în spate, să văd ce face nea Costel. Face bine, acum sforăie, c-o expresie de mulţumire pe chip, strângând polonicul, aşa cum trebuie să fi ţinut Ştefan cel Mare sabia. Probabil visează frumos. Visul e singurul refugiu al omului din faţa unei realităţi uneori crude. Adeseori prea crude. Poate nici nea Costel nu-i un fericit să stea toată ziua pe malul apei, să scoată la peşti şi la raci din plasă. Poate de-aceea şi bea. Să uite. Să nu-i mai miroasă a mâl şi a peşte, ci a trandafiri şi a violete de Parma.

Unul dintre pescari, care tocmai luase nişte raci de la fiert, insistă să-mi dea o bucată. „Asta, coada se mănâncă. Uitaţi ce roşu şi frumos e!” Omul făcuse

efortul să-i cureţe crusta pentru mine, cu mâinile lui murdare, mirosind a baltă. Nu se cuvenea să-l refuz, mai ales că nu trebuia decât să deschid gura, mi-l apropiase de buze. L-am luat, cu gând să-l scuip mai încolo, dar se uita la mine să vadă dacă mestec. Avea o expresie fericită pe chip, în timp ce mă monitoriza, întrebându-mă, cerşind confirmarea: „Aşa-i că-i bun?” „Îhm”, zic mestecând a lehamite, cu ochii la racii care încă mişcau în găleata în care erau aruncaţi după ce, cu greu, fuseseră desfăcuţi din ochiurile hapsâne ale plasei monofilare. Cu stomacul în gât, simt bucata de rac alunecând de-a lungul esofagului, agresându-mi aparatul digestiv. Mă rog doar să nu ia calea-napoi. Cel puţin până plec de lângă ei.

Aşa-mi trebuie!, gândesc. Ai vrut poezie. Ai vrut şi-ai avut! Nu-i nicio poezie, nici în Dunărea îmbâcsită, nici în zbaterea peştilor în plasă, nici în cleştii racilor, nici în mirosul de baltă. O! Ce frumos mai sună haiku-urile tale cu pescari, nu-i aşa? Iată pescarii!

Cu transpiraţia curgându-le de la tâmple spre bărbie, cu subsuorile asudate, cu mâinile murdare şi burţile atârnate, cu degetele chircite de-atâta desfăcut la plasă. Degetele acelea butucănoase chinuindu-se să desfacă aţa mai subţire decât firul de păr de pe corpul inelat al racilor. Sau nea Costel, biruit în lupta cu alcoolul, cu polonic cu tot! Hai să vedem, scrie! Scrie un haiku! „Miros de baltă/ peşte zbătându-se/ pescar mort de beat”. Aşa-i că-i poetic? Te-ar invidia până şi Basho.

Ca şi când mi-ar fi ghicit gândul, unul mă întreabă în timp ce migălea la un rac: „Domniţă, o să scrieţi o poezie, nu-i aşa?” ”Una care începe cu foaie verde solz de peşte”, adăugă altul, stârnindu-mi un zâmbet.

Nea Costel s-a trezit, de parcă nici nu fusese mort. De beat, vreau să zic. Tot cu polonicul, mai ameninţător chiar decât prima dată, amintindu-şi cămi era dator c-o ciorbă. „O, nici nu poate fi vorba, mam umflat de raci!”, exclam, aproape convingându-mă pe mine şi încruntându-mă la ceilalţi să-i conving şi pe ei. Să tacă. Şi-au băgat nasurile în plasă, mustăcind.

Unul, mucalit, n-are stare: „Costele, domniţa tocmai zicea că s-a săturat de raci fierţi. Şi tare-ar mânca unii fripţi, aşa cum numai tu ştii să faci.” Îi arunc priviri ucigaşe, ameninţându-l c-o sabie imaginară tip polonic. Râde cu poftă, mulţumit că mi-a făcut-o.

Noroc că nea Costel nu-l bagă în seamă. Nu mai aude nimic. A făcut o pasiune pentru o sticlă. Alta.

Soarele-şi trimite frânturi de raze printre crengi. E frumos pe malul Dunării. Dacă fac abstracţie de mirosul de peşte, de muştele care roiesc, de glumele cu jumătate de perdea ale pescarilor. Şi de faptul că sunt departe, departe de cineva!

Slobozia, 04 septembrie 2011

Pag.13

Dăruiri literare

Gheorghe A. STROIA - Adjud membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

Lirica lui Dumitru Găleşanu sau „Retorica argumentativă a biunivocei relaţii dintre infinit şi atom (metafizica interdependenţei energiilor micro şi macro - cosmice)” Pornind de la conceptul de metafizică (greacă μετά (meta) = „după”, φυσικά (phisiká) = „cele despre natură”), se poate spune despre poezie, în genere, ca având principal obiect de studiu explicarea naturii lumii. Este studiul fiinţei şi fiinţării, deci al realităţii. Ample teme meditative, precum: Dumnezeu, Nemurirea, Libertatea, Sufletul, Fiirea/Existenţa, Spiritul, Natura, sunt preponderent întâlnite în lirica tuturor timpurilor. Retoricele construite în jurul acestor generoase teme adresează gândirii întrebări de tipul: „Care este natura realităţii?”, „Există Dumnezeu?” sau „Care este locul omului în Univers?”. În acest sens, investigarea categoriilor de lucruri care există în lume şi a relaţiilor dintre acestea, reprezintă abordarea liricii, prin prisma argumentării de tip ontologic.

Poetul, ca veritabil metafizician, încearcă să clarifice noţiunile prin care oamenii înţeleg lumea, incluzând existenţa, noţiunea de obiect, proprietatea, spaţiul, timpul, cauzalitatea, interconexiunile şi posibilitatea. Astfel, Fiinţa şi Existenţa, şi categoriile în care acestea se împart - lucruri, proprietăţi, procese, fapte - sunt elementele unui studiu profund al naturii intern-externe, a relaţiei sacru-profan, a nevoii umane de apropiere ori chiar de identificare cu divinul.

Scolasticii dezbat aşa numitele "transcendentalii", prin care se înţeleg atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res (lucru), ens (existent), unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) şi, în parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se definitivează ca metafizică a fiinţei şi existenţei lucrurilor.

"Metafizica generală" sau ontologia se deosebeşte de "Metafizicile speciale" ce au ca obiect existenţa lui Dumnezeu (Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) şi a lumii (Cosmologia naturală). În "Metafizicile speciale", problemele din anumite domenii ale fiinţării sunt dezbătute pe baze raţionale, nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului fundamental deductivă şi în "Critica raţiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve p ro b lem ele o nto lo gic e p e b a za f ilo s o f iei s a le transcendentale.

Născută ca reacţie la raţionalismul de tip kantian, argumentarea ontologică hegeliană se impunea ca o concluzie necesară acestui sistem, conform căreia „existenţa pură” nu e altceva decât cea mai înaltă formă a cugetării, iar cea mai înaltă formă de cugetare este identică Absolutului Divin. Numitorul comun al teologiei şi filosofiei, nu numai la Schelling sau Hegel, ci, în genere, la toţi filosofii, fie raţionalişti, fie idealişti, începând cu Platon sau cu Descartes, problema Divinităţii sau problema Absolutului va găsi în

Pag.14

Hegel pe unul dintre metafizicienii ce au plusat pe această idee, făcând din ea perpetuum-ul mobile al celui mai bine închegat sistem raţionalist pe care-l va cunoaşte vreodată cugetarea umană. „Existenţa în sine” se transformă în „existenţa pentru sine”, deci într-un obiect „ceva mijlocit faţă de existenţa pură şi ceva determinat faţă de existenţa nedeterminată”. Acest gen de existenţă este existenţa reală, faţă de cea abstractă şi pur formală. E forma obiectivă a existenţei, e acel „altfel de a fi” al „simplei fiinţări în sine” al existenţei pure. Denumirea dată de Hegel, „esenţă”, înseamnă „existenţa reală” a lucrurilor, spre deosebire de existenţa nedeterminată şi pur formală.

Dumitru Găleşanu Sinteza dintre existenţă şi esenţă formează conceptul care, cu cât este mai bine determinat, cu atât devine mai concret şi mai apropiat de realitate, de viaţă.

Conceptele nu sunt pure abstracţii. Ele nu îndepărtează de viaţă, ci apropie de ea ideile, care sunt şi cele mai generale dintre concepte, sunt şi cele mai pline de determinările esenţei şi ca atare mult mai apropiate de realitatea vieţii.

Conceptele nu sunt simple scheme logico-formale, ci adevărate entităţi sau forţe creatoare, care, prin întreitul joc dialectic al tezei, antitezei şi sintezei, fac să se desfăşoare tot procesul realităţii, care, „plecând de la cel mai lipsit de conţinut concept al realităţii - Das reine Sein - se ridică din ce în ce mai sus, umplându-se tot mai mult de conţinut, ajungând până la ideea absolută, care e Dumnezeu, spiritul absolut, sursa şi scopul suprem al întregii realităţi şi al întregii existenţe”. Aceasta este de fapt dialectica ideilor în viziunea hegeliană, o dialectică demiurgică, ce creează - în virtutea acestei desfăşurări interioare a conceptelor - întreaga realitate, atât pe cea subiectivă - din lumea ideilor, cât şi pe cea obiectivă - din lumea naturii.

Dacă asociem lucrurile, existenţele concrete şi determinate unor „idei obiectivizate”, iar lumea existenţelor

Dăruiri literare concrete nu reprezintă decât „reflexul determinărilor interioare ale ideilor” atunci toate formele interioare - pe care spiritul le zămisleşte prin forţa dialecticii sale proprii pot fi privite ca forme constitutive sau categorii ale realităţii: „Infinitatea lucrurilor în treptata lor succesiune dialectică nu este altceva decât reflexul spiritului absolut, a cărui caracteristică este că, scindându-se, se reconstituie într-o nouă unitate, reîntorcându-se astfel în sine”.

Aceste curente filosofice au generat veritabile curente literare ori artistice şi, implicit, evoluţia poeziei în lumina acestor noi concepte. Astfel, expresia „poeţi metafizici” sau „poeţii sacri” este folosită pentru a desemna un grup de poeţi britanici de formaţie teologică din secolul al XVII-lea. Această denumire a fost consacrată de Samuel Johnson (n. 1709 - d. 1784) în lucrarea sa „The Lives of the poets”. Primul reprezentant al poeziei metafizice britanice este John Donne (n. 1572 - d. 1631), urmat de George Herbert, Henry Vaughan, Thomas Carew Richard Crashaw, Andrew Marvell. Poezia metafizică descrie experienţa vieţii umane privită din perspectiva iubirii omeneşti raportată la iubirea divină. Thomas Elliot caracteriza lirica metafizică - o meditaţie intensă, sensibilă, dar plină de jocuri de cuvinte şi, pe alocuri, fină ironie, caracteristică stilului literar englez.

Prin apariţia volumelor Emoţii în Multivers/ Emotions into multiverse (2010) - un dialog cu şi despre fiinţă, în cadrul existenţial generos oferit de „Multi(uni)vers”, Pe corzile luminii/ Sulle stringhe di luce (2011) cu o tematică pornind de la teoria corzilor vibrante (a stringurilor sau superstringurilor) şi Fugă spre roşu/ Fuggire verso il rosso (2012) - a cărui structură lirică porneşte de la efectul Doppler, deplasarea cosmologică şi gravitaţională a liniilor spectrale spre roşu, la editarea căruia a avut o colaborare cu fizicianul-cosmolog de renume internaţional, de origine română, dr. Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător „Laboratori Nazionali di Frascati dell`Istituto Nazionale di Fisica Nucleare, LNF-INFN, Frascati (Roma)”, Dumitru Găleşanu se dovedeşte a fi un poet meta-fizician prin excelenţă. Într-o perpetuă căutare a răspunsurilor asupra rostului şi locului fiinţei umane în univers, efuziunile poetului vâlcean sunt ideatici de înaltă valoare şi simţire lirică, prin vibraţiile interne pe care le creează, prin parcurgerea erudită a diverselor sisteme ori teorii filosofice, poetul regăsindu-se ca itinerant în intersectarea destinului său cu divinul, sublimul, absolutul. Rezultă de aici o metafizică poetică aparte, cu vitalitate şi exprimată cel mai adesea în idei preţioase şi „turnate” în forme unice, pline de culoare şi sensuri interpretative. În încercarea de a descoperi sensurile poeticii lui Dumitru Găleşanu, ne apropiem tot mai mult de conceptele metafizicii de tip hegelian şi de cele ale relativismului einsteinian ce stau la baza ideilor exprimate în prezentul volum. Printre rândurile scrise cu migală şi cu o atentă analiză asupra coerenţei sensurilor, ne intersectăm cu termeni specifici acestei metafizici speciale: „eu” „sine”, „existenţă pură”, „existenţă în sine”, „sistem raţional”. Dincolo de aparenţe, printre versurile încărcate de esenţe ale gândirii, iubirea fie de sorginte umană sau de natură divină este omniprezentă, constituindu-se în perpetuum-ul mobile

spiritual al fiinţei, ce-i conferă acesteia forţa de a transgresa spaţii infinite şi universuri de gând, de a sesiza aritmiile timpului etern sau de a se transforma în energie pură, purtată de „alizeul cosmic”, dincolo de marginile galaxiei.

Toate aceste idei sau fărâme de gând, menite să se nască şi să adauge esenţe, pentru a se putea converti în formele concrete ale existenţei, sunt des întâlnite şi în poemele lui Dumitru Găleşanu. Însăşi noţiunea de poezie porneşte de la un concept de tip hegelian: […] Aidoma lui Hegel/ în devenirea abstractă a ideii-de-om,/ urmând acelaşi ţel întrun gând paralel / în limbajul/ interior/ al cuvintelor/ poezia mea nu-i nimic altceva/ decât propriul ei timp,/ nimic altceva/ decât/ repaos viu/ în mişcare/ la/ rădăcinile/ gândului/ prin/ absolut/ suitor,/ nimic/ altceva/ decât/ o stare/ de/ graţie,/ mişcare/ pură/ şi/ zbor,/ precum/ siajul/ luminii/ în/ chipul redundant/ al materiei,/ din ea însăşi/ către sine venind/ pururi,/ din viitor. (Ţel).

Raţiunea poetului este ghidată de o înţelegere aparte a relaţiilor pe care omul le stabileşte între coordonatele sale fizice şi psihice, între intim şi social, între nevoia de interiorizare a trăirilor în scopul distilării acestora pentru ajungerea la esenţe şi a dorinţei de exteriorizare, de împărtăşire, prin cuvânt. Această curbă armonică a existenţei (ego sum - sui generis), determină, precum împletirea maselor de aer cald cu cele reci, mişcări turbionare, compulsatorii, creând mişcări similare absorbţiei în găurile negre, menite să distrugă incertitudinile şi să purifice spiritul: [...] într-o dragoste/ necondiţionată/ de parfum şi culoare,/ înfometat/ infinit/ de repaus celest,/ îmbrăţişez pământul/ gata de purificare / din mine/ însumi/ poemul acest,/ măsurând trecerea timpului/ până la ultima suflare.” (Gata de purificare). Timpul apare ca o eternă a IV-a dimensiune, ce măsoară la scară macro trecerea universului de la o stare la alta, dar şi ca unitate organică de percepere a propriei existenţe, derulată între momentul n şi momentul n+1, diferenţa celor două instantanee temporale la scară micro zămislind „1” = „individ” = „unic” = „ego”.

Reintegrarea individului în univers, a sinelui în conştiinţa universală se face, în opera lui Dumitru Găleşanu, fără traume ori evenimente posttraumatice, precum dispersia luminii albe, în secvenţele spectrale colorate ale curcubeului. Revine ideea de roşu, mai bine-zis de fugă spre roşu (îmbătrânire „prematură” a fotonului convergent unui câmp gravitaţional sub un unghi mai mare de 90 de grade (efect Doppler)): „În faţa/ necuprinsului / într-o suavă prezenţă-absenţă,/ pentru întotdeauna/ îmi voi lăsa versurile/ cândva nerostite,/ aidoma/ inimii/ şi răsăritului roşu de soare...[...]” (Gândind propria fiinţă). Ideatica liricii găleşaniene este fundamentată prin cunoaşterea şi aprofundarea unor principii ce stau la baza unor lucrări de certă valoare ştiinţifică ale fizicii moderne, cum ar fi: Werner Heisenberg Partea şi întregul; Simon Singh - Big bang; John D. Barrow Originea Universului; Stephen W. Hawking, Leonard Mlodinow O mai scurtă istorie a timpului; Hubert Reeves Răbdare în azur; Evoluţia cosmică; Lee Smolin Spaţiu, timp, univers; cărţile lui Albert Einstein.

- continuare în numărul viitor -

Pag.15

Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU OMUL CARE VINE DIN EST sau filmul unui roman Nimeni nu poate spune ca râsul lui Lucian, homeric (poate chiar isteric), de descătușare, de la sfârșitul cărții Omul care vine din Est (Editura Mașina de scris, București 2012, 287 pp.) nu este râsul unui om eliberat de toate apăsările unei vieți trăite, din păcate, sau poate din fericire pe viu, pentru că, de fapt, personajul ei principal, Lucian Ionescu, râde amar el, de el însuși, paiața râde de-o paiață. Autorul trebuia să scrie această carte ca să se elibereze de apăsările unui trecut, dar și de apăsările unui viitor incert, sperat, dar nu neapărat luminos. Este râsul unui om care, după experiența cu suișuri și coborâșuri a unei vieți plină de peripeții și de riscuri, ajunge la concluzia, care-i lasă un gust leșios, ca un fel de ironie a sorții, că până și o grădiniță de zarzavaturi (asemenea vieții) ,,- A fost un mic proiect, neînsemnat, poate ridicol. Dar dacă nu-mi reușeste niciunul ca ăsta, atunci ce să mai aștept de la viață?... Ce vrei dezamăgire mai mare? Poți pricepe asta?

- Cred că da, dar nu înțeleg unde-i marea dezamăgire. Papa, m-am gândit bine, eșecurile de care vorbești, nu sunt eșecuri personale.

- Sunt și personale, sunt și eșecurile unei generații din care fac parte și care s-a risipit în dogme sterile și n-a reușit să dea o direcție lumii. Și lumea se îndreaptă spre dezastru.'' (p. 280). ,,Să ridice piatra și să o arunce, cel ce este fără de păcat!'' se spune undeva în carte. Iată că Dan Ghițescu, prin personajul său principal (un fel de alter ego al autorului), care până la un moment dat i se suprapune ca viață și destin, are curajul să ridice piatra (sabia), să provoace la duel și să înfrunte o istorie de peste 50 de ani, să o descrie cu lux de amănunte și să-și râdă de exponenții ei, prezentându-i, pe marea lor majoritate, așa cum au fost ei în realitate, așa cum au fost ei schimonosiți, ciuntiți, cu pretenții de oameni cinstiți, corecți și înflăcărați, care se străduiau din răsputeri să se înscrie perfect pe linia directoare trasată de un partid și de un popor sovietic eliberator. Iată deci, că Dan Ghițescu a avut și curaj, dar a și ridicat piatra, acceptând provocarea acestui roman, de a scrie sau re-scrie o pagină romanțată de istorie, care ne-a marcat pe noi toți și nu numai. Romanul lui Dan Ghițescu este răspunsul prin care autorul însuși

Pag.16

recunoaște că cel mai mare act de curaj din viața lui a fost acela de a fugi din țară. Din acest punct de vedere, Omul care vine din Est este cartea unei societăți universale și pestrițe în miniatură, pentru că aici întâlnim de la masa confuză și difuză de ,,oameni care stăteau agățati ca ciorchinii pe scări și tampoane, purtând saci și boccele, după cum îi țineau cataramele și care duceau încărcături prețioase, conținând de-ale gurii, aduse de departe cu sudoare și sacrificii'' (p. 9), până la barmani și chelneri de gară, leneși și somnoroși și care, în preajma Festivalului Internațional al Tineretului și Studenților (1953), deveniseră brusc plini de amabilitate, schimbau fețele de masă, zâmbeau cu gura până la urechi și lepădau vestele pătate cu muștar, pentru a-și pune altele albe, deoarece ,,prestigiul țării e în joc la orice colț de stradă și zâmbetul este sarcină de partid. Și pentru că românul are mândrie națională, toată lumea s-a conformat'' (p. 16), de la bețivi, oarecum simpatici, până la gură-cască îmbrăcați în salopete albastre, ușor impertinenți și isteți, care riscă răspunsuri pe muchie de cuțit, de la milițieni care înțeleg ,,ca de obicei cu întârziere că era vorba de o ironie la adresa prosperității socialiste'' (p. 10), până la reprezentantul lor ,,Tarșul Vasile Vasile'' (p. 12), căsătorit cu Leana, fată bună din popor care va ajunge să facă o carieră de cântăreață de muzică populară, ,,gurista'' care nu behăie ,,ca alea de la operă'', ci cântă pe la ,,ștabi'', și până la activiști ai Partidului Comunist Român, superiori de genul Adjunctului Șefului Secției de Agitație și Propagandă, ,,observați îndeaproape cu multă bună-voință și spre îndrumare'' de consilieri sovietici, care circulau numai cu limuzine fabricate în Uniunea Sovietică și care, cu șiretenia caracteristică popoarelor slavo-orientale, își băteau joc de credulitatea unui tovarăș comunist de-al lor, francez, Robert Pigeon, jurnalist al ziarului l'Humanité, ce fusese profund afectat de moartea lui Stalin, ,,resimțind-o dureros asupra propriei sale persoane.

Scrisese atunci că a asistat nu la funeraliile unui om, ci ale unei epoci. Pentru el, ca și pentru mulți comuniști, moartea lui Stalin a fost ca o mare cortină, care a căzut peste teatrul lumii.'' (p. 26). Tocmai un astfel de camarad de nădejde va fi manipulat de tovarășul consilier sovietic Karpov, sub pretextul unor acțiuni contrarevoluționare organizate de studenți reacționari manipulați de profesorul lor Tudor Alexa (bunul prieten al francezului), de la ,,oameni care torturează la comandă?... La comanda cui?

Torționarul mic o face la comanda torționarului

Dăruiri literare superior și așa mai departe până la torționarul suprem. Asta-i însă doar o schemă de lucru, dar ei ce fel de oameni sunt? Cum dracu dorm ăștia noaptea?

Aș muri de curiozitate să stau de vorbă cu unul din această onorabilă profesie.

- Crezi că ar înțelege ce vrei? zâmbi doctorul. Sunt simpli ticăloși gata să facă orice, și-i găsești peste tot în lume. Toți aceștia ascund în sufletele lor o mare frustrare, o umilință mocnită, o dureroasă impotență, care-i macină...'' (p. 236).

Schema era apoi foarte simplă: surpriza veștii total neașteptate (dar și neadevărate) avea întotdeauna să ducă la punerea în alertă a calității de comunist: denunțul în vederea distrugerii totale a spionului, a dușmanului de clasă, prinderea acestuia, bătăile crâncene aplicate de către o ,,namilă de om'' (p. 87) pentru recunoașterea unor fapte ce nu fuseseră niciodată comise, intentarea unui proces contrafăcut, pușcăria, după care ,,scapi cu câțiva anișori, mai faci un recurs, mai vine o amnistie. N-o fi dracu' așa de negru, cum se spune.'' (p. 89). În marea majoritate a cazurilor, din nefericire, lucrurile nu au fost chiar atât de simple, iar mulți dintre cei care au avut de făcut ani grei de pușcărie, din păcate au murit. Cartea aceasta nu este numai istoria unei țări numită România, care a avut neșansa deciziei de la Yalta, ea este istoria unui comunism încrâncenat, care a încercat să impună cu forța ,,omul nou'' care să pășească victorios cu ciubote de iuft înr-un viitor ,,luminos'', comunist. ,,Omul care vine din Est este o amplă pagină de istorie care începe prin 1953, în plină epocă stalinistă, cu puțin înainte de Festivalul Tineretului, evoluează în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a Republicii Populare Române, vorbește despre glorioasa epocă ceaușistă, despre războiul rece și cum se petreceau lucrurile ,,dincolo de Cortina de Fier'' (p. 223), comparativ cu aceeași perioadă a țărilor din Vest (Franța, Cehoslovacia, Germania, Canada) - Muguraș Maria Petrescu, Dan Ghițescu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI nr. 64/2012, p. 84.

Romanul își captivează cititorul încă de la primele pagini. Dacă începi să-l citești, nu-l mai poți lăsa din mână. El este antrenant și plăcut la lectură nu numai datorită unui subiect incitant și vast, întins pe o perioadă istorică atât de lungă și de variată în existența României, ci și pentru faptul că autorul introduce, la vremea potrivită, personaje (imaginare) care, cu siguranță, ar fi putut foarte bine să fi existat în realitate.

Sunt personaje care-i fac savoarea, dând scrisului lui Dan Ghițescu un ritm alert (cu care cititorul se obișnuiește ușor și fără nici un fel de efort, de la începutul și până la sfârșitul cărții), un limbaj lipsit de ,,floricele lingvistice'' sau de expresii ce ar putea îngreuna textul, folosind, în plus, un sistem de gândire contorsionat, sau detalii de decor, indicații scenice

extrem de precise și clare, pasaje lirice cu iz romantic, punctate de ironii fin strecurate la tot pasul (de ex. câinele vagabond pe care Lucian îl găsește întâmplător pe stradă se va numi Marx). Scriitura are tușe rapide, ai avea chiar impresia că autorul desenează doar din câteva linii drepte și precise cu cărbunele pe hârtie, realizând cu ușurință și siguranță un portret, o personalitate, un destin. Unele personaje apar, au evoluția lor, pentru ca apoi să dispară brusc în culise (vezi Magda, care se desparte de Rotaru și fuge în Germania cu un regizor), sau fug pur și simplu din țară, își pierd urma în străinătate. Dar acest lucru nu este nefiresc pentru o fostă societate comunistă aflată sub dictatură, așa cum nici finalul rolului Magdei, de exemplu, nu este nici forțat și nici artificial sau stângaci.

Personajele apar întotdeauna la momentul potrivit, bine conturate de la început, autorul neavând, din acest punct de vedere, nici un fel de ezitare în creionarea lor.

Există destule fraze în care Dan Ghițescu arată cu tărie că lui nu-i este frică de cuvânt, în general, dar nici de cuvintele sau expresiile cu iz peiorativ, chiar catalogate, de regulă, vulgare, pentru că știe cum să le mânuiască și să le controleze, sau să le stăpânească stilistic, în mod magistral, în așa fel încât ele să nu aibă

Pag.17

Dăruiri literare nimic trivial, ci doar să dea acea senzație de picanterie.

Omul care vine din Est este o carte simbol, nu doar pentru Dan Ghițescu, ci un simbol al unei epoci istorice din România și din afara ei. Din moartea emblematică a profesorului Tudor Alexa, chiar în noaptea de Înviere, autorul reușește să ridice la rang de simbol un infern trăit de mulți intelectuali, în închisorile comuniste. Personajele lui se plimbă de aici prin diverse țări (Israel, Cehoslovacia, Franța, Canada) pentru a reveni, cu nostalgia de rigoare, de unde au plecat, adică tot la punctul zero, iar din acest punct de vedere romanul are o adevărată valoare de document.

Trebuie să dăm cezarului, ce-i al cezarului și să-i recunoaștem meritul lui Dan Ghițescu că nu este ușor să stăpânești acțiunea, destinul atâtor personaje, evoluția lor descrisă când cu ironie și mult umor sarcastic, când cu suspans, când cu tristețe sau realism dur. Dan Ghițescu controlează perfect tehnica romanului, precum și povestea lui absolut adevărată, așa după cum recunoaște și personajul central Lucian Ionescu, aducerea la suprafață a amintirilor, ,,ororilor sub un strat gros de uitare'' (p. 236), lucru pe care subconștientul sau noi nu ar trebui să-l permitem niciodată pentru că, de fapt, coșmarul apare mereu din același vis al lui Lucian, el nu este decât ,,un fel de groapă comună, care înghite totul după criterii bizare, un fel de gaură neagră a universului personal cu absorbție salvatoare'' (p. 236). Oniricul devine o realitate precisă, surprinzătoare, cutremurătoare chiar.

Dincolo de urzeala, complotul și povestea, care se derulează ca un film, evenimentele și personajele par a fi reale. Din autor, Dan Ghițescu devine el însuși personaj de roman, de aici oarecum senzația de ,,a fost odată ca niciodată'', de joc pe mai multe planuri sau nivele suprapuse (Lucian, pacientul, care-și povestește coșmarul, parcă trăit aidoma, Lucian actorul permanent împreună cu ceilalți eroi din roman).

Pe parcursul cărții există mai multe explicații cheie sau soluții. De exemplu, cu măiestrie, autorul ajunge să explice titlul cărții, iluzia ,,pentru Occidentulsalvator, pentru Occidentul-justitie'' (p. 211), care în final (ironia soartei!) duce la nefericire, concepția despre statele lumii, necinstea lor, lipsa lor de morală, jocul dublu al țărilor capitaliste vis-à-vis de ,,apărarea Rusiei'' (p. 212), diferența dintre o Românie care începea să fie gâtuită de comunism și dictatură și țările din Occidentul european cu relațiile complicate și contorsionate dintre oameni, precum și America împreună cu Canada, unde lozinca tuturor este ,,Vivre et laisser vivre'' (p. 217). ,,O artă a scrisului care combină în permanență o acțiune incitantă susținută de o ironie acerbă, o observație minuțioasă a lucrurilor, personajelor și

Pag.18

întâmplărilor-evenimentelor, fără a fi plictisitoare sau prea detaliată, Omul care vine din Est este o lungă poveste de dragoste scrisă cu multă sensibilitate pe un fond istoric trăit de foarte mulți dintre noi, în care dramatismul întâmplărilor se împletește cu tehnica actoricească și de film, însoțite de indicații scenice bine venite, susținute de forța și puterea exprimării prin cuvânt (de care Dan Ghițescu nu se teme) și crez.'' Muguraș Maria Petrescu, Dan Ghițescu, revista Noua ProVincia Corvina, Anul XVI nr. 64/2012, p. 84. Chiar dacă din 1969 până în 1989 autorul sau Lucian nu au mai venit deloc prin România, întâmplările, personajele și istoria descrisă de el sunt extrem de adevărate. Să fi bătut oare inima lui pentru țara pe care o lăsase în urmă și pentru oamenii ei? Da. Se vede clar din roman că Dan Ghițescu nu a încetat niciodată, prin toată activitatea sa, să trăiască pentru România. Lucru care, de altfel, se întâmplă și acum. Omul care vine din Est este, cu sigurață, unul dintre cele mai izbutite romane de acest gen (alături de alte cărți oarecum similare ca temă cum ar fi Cronică de familie a lui Petru Dumitriu sau de Ritualul bestiei a lui Cornel Nistea). Săți fie dragă o țară pe care, ca foarte mulți alții o părăsești, pentru că alegi să trăiești în libertate este una, dar să scrii o carte mare cât o pagină de viață a unei epoci și a unor oameni pentru că dorești să te eliberezi și să împarți cu alții istoria așa cum a fost ea, nealterată, neinterpretată și nemistificată este cu totul și cu totul altceva. Acesta este romanul Omul care vine din Est, scris de Dan Ghițescu. Fără a fi partinic nici față de Est, dar nici față de Vest, deci fără a ridica în slăvi vreo sferă geografică în detrimentul alteia, Dan Ghițescu scrie echidistant o carte, care nu are nevoie să fie presărată cu întâmplări sau comploturi imaginate sau imaginare; îi ajunge realitatea acelor timpuri extrem de binecunoscută și trăită de noi toți.

Dăruiri literare

Dorel Mihai GAFTONEANU Către înălţimi cu gheţuri…

Prozopoem cu o temă de meditaţie asupra existenţei umane dedicat autorului romanelor „Un veac de singurătate”, „Toamna patriarhului” şi „Cronica unei morţi anunţate”, G. G. Marquez, promotor al realismului magic, la împlinirea vârstei de 85 de ani. … „Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.” (Gabriel Jose Garcia Marquez) … Urc spre vârfuri. Anevoie. Către înălţimi cu gheţuri.

Mă atrage. Enigmatic. Capătul de drum în ceţuri.

Ah, cât mi-aş dori aceasta! Dacă aş putea răspunde, Întrebării de când lumea: «De la unde... înspre unde»? ... Un tablou în verde-galben. Reverii autumnale.

Ferigi strânse în mănunchiuri. Anonime cu petale.

Colonii de merişoare. Brusturi, ştevii şi urzici.

Zmeuri, cătină, tufişuri. Muşuroaie de furnici. … Păpuriş. Mătasea broaştei. Sălcii şi aluviuni. Şiruri plopi. În lizieră. Grupuri-grupuri de aluni.

Câţiva intruşi. Mesteceni. Într-o mare de stejari.

O magnolie. Stingheră. Tei, castani, salcâmi, arţari... … Freamătul tăcut îmbie. Cu chemările naturii.

Un potop ce se revarsă. Dinspre inima pădurii.

Lacrimi şi nelinişti stinse. Adieri-promisiuni.

Voci-ecouri. Rezonante. Glasuri de sălbăticiuni. … Turme lungi de grohotişuri. Pe... nisipuri mişcătoare. Şi la stânga. Şi la dreapta. Hăuri vin. Ameţitoare.

Povârnişul înfioară. Văi adânci neîmblânzite.

Drumul? Unic. Doar acesta. Pe poteci bătătorite. … Brazi cu braţele lăsate. Un potop de resemnare.

Risipite de furtună. Crengi uscate pe cărare.

Corbi ce se învârt în cercuri. Zboruri largi. Până la nori.

De sfârşit prevestitoare. Le privesc. Îmi dau fiori. ... Piscuri reci înnegurate. Cu priviri pustii adânci.

Uriaş. Un cuib de vulturi. Rara avis. Printre stânci.

Pietre şi grămezi de frunze. Se perindă pe poteci.

Trunchiuri goale prăbuşite. Îşi duc somnul cel de veci. … Curg covoare înverzite. Necuprinsa pajişte.

O întindere de pâlcuri. Pomi răzleţi. O rarişte.

Ochiuri, bălţi de apă limpezi. Vin izvoare către poale.

Un torent le ia de mână. Spre cascadele din vale. … Noaptea, valuri de perdele. Se întunecă, e seară.

Mantii cad. Crepusculare. Peste umbrele de ceară.

Merg spre culme, singuratic. Printr-o albie secată.

Urmărit de o şaradă. Niciodată dezlegată. … Gânduri-fluvii întrerupte. De lumini rătăcitoare.

Flori de colţ. Din raze albe. Undeva, în depărtare.

Aşchii. Ace reci de gheaţă... Ploaie. Tiruri în rafale.

Crivăţul atotputernic. Nimeni nu îi stă în cale. ... Un urcuş abrupt spre ceruri. Serpentină şerpuită.

Presărate. Diamante. Bolta. Lume negândită.

Puncte mici. Nenumărate. Broderii de flori. Dantele.

Traiectorie celestă. Duce sus. Mai sus de stele. ... Vag parcurs. Târziu. E toamnă. Temeri şi incertitudini.

Muntele. Şi existenţa. Regăsesc similitudini.

O plimbare de plăcere. Scurtă trecere grăbită.

Sau pedeapsă la galere. Caznă grea şi nesfârşită. … Şi sunt singur. Tot mai singur. E din ce în ce mai rece.

Lumea basmelor eternă? O fântână. Stă să sece.

Feţi-frumoşi sau cosânzene... Albe-nea, pitici şi zmei...

Un periplu se încheie. Pas cu pas. Sub ochii mei. ... Capătul. De drum. În ceţuri. Încifrat fără scăpare.

Un mister. „Necunoscuta”. Ca o ţintă mişcătoare.

O corabie cu visuri. Pe un Styx cu ape line.

Pare undeva departe… Însă este lângă mine.

… „Viaţa omenească, un munte, are două coaste: pe una ne suim plini de junie şi de nădejde, ajungem pe culmea sa şi, în virtutea vârstei, mândri de înălţarea la care am ajuns, stăm acum un minut; apoi, împinşi de braţul cel puternic al timpului, suntem nevoiţi a destinde pe cealaltă coastă, care fiind mai repede şi mai alunecoasă, iute ne aruncă la pământ.”

(Gheorghe Asachi)

septembrie 2012

Pag.19

Dăruiri literare

Dan ORGHICI

INTE

RV I U

Aurel PANTEA: Fiecare scriitor are un destin propriu!

Aurel Pantea s-a născut la 10 martie 1952, în Cheţani, jud. Mureş. A absolvit în 1976 Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. După absolvire a fost profesor la Borşa, în Maramureş, la Alba Iulia (1976 -1983), apoi corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia între 1980 și 1984. Din 1989 este redactor la revista VATRA din Târgu Mureş, iar din 1990 redactor-şef al revistei de cultură DISCOBOLUL din Alba Iulia. Este doctor în ştiinţe filologice în 2002, cu o teză despre vis şi reverie în poezia românească. În prezent este conferenţiar universitar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

A debutat în 1972, în revista ECHINOX, iar editorial, cu volumul de versuri Casa cu retori, în 1980, la Editura Albatros. Are mai multe volume publicate, dintre care amintim: Persoana de dupăamiază, versuri, Editura Dacia, Cluj Napoca (1983); La persoana a treia, versuri, Editura Cartea Românească, Bucureşti (1992); Negru pe negru, versuri, Editura Arhipelag, Târgu Mureş (1993); O victorie covârşitoare , versuri, Editura Paralela 45, Piteşti (1999); Aceste Veneţii, aceste lagune, versuri, Editura Axa, Bacău (2002); Negru pe negru (alt poem), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca (2005), Negru pe negru, antologie de poezie cu o prefaţă „Ultimul taliban” de Alex.

Cistelecan şi o Addena cu 10 poeme inedite, Editura Limes, Cluj Napoca (2009); Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2003), ediţia a II-a, Editura Limes, Cluj Napoca, 2006; Simpatii critice, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca (2004); Înapoi la lirism (o anchetă), Editura Ardealul, Târgu Mureş (2005); Ştefan Aug. Doinaş (studiu monografic), Editura Limes, Cluj Napoca (2007); Sacrul în poezia românească (volum colectiv), eseuri, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca (2007).

Pag.20

În 1980 a obținut Premiul pentru debut al Editurii Albatros Bucureşti, după care au urmat: Premiul pentru poezie al revistei „Poesis” din Satu Mare (1992); Premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte şi publicistică , Cluj Napoca (1994); Premiul pentru poezie al USR, filiala Mureş (2004); Premiul pentru publicistică literară al USR Mureş (2006); Premiul pentru poezie acordat de revista „Ateneu” din Bacău (2006) și Premiul Academiei Române de Poezie, Iaşi (2010).

Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) şi al Uniunii Scriitorilor din România (USR), fiind preşedintele filialei Uniunii Scriitorilor din judeţele AlbaHunedoara.

Fiind prezent la Orăștie cu prilejul lansării romanului „Sophia” al scriitoarei Silvia Beldiman, domnul Aurel Pantea a avut amabilitatea să-mi acorde un scurt intreviu: Dan Orghici: Ce părere aveți despre starea scriitorului contemporan și raportarea acestuia la promoțiile sau generațiile de scriitori.

Aurel Pantea: În ce mă priveşte, nu m-am gândit niciodată la condiţia mea de scriitor ca la o realitate belicoasă în raport cu altă generaţie sau cu altă promoţie de scriitori, expresie dragă lui Laurenţiu Ulici, care avea şi argumentele sale, spunând că nu există mai multe generaţii de după război, ci există o generaţie literară postbelică şi în acestă generaţie există mai multe promoţii de scriitori. Eu înclin să-i dau dreptate, fie iertatului, important critic contemporan Laurenţiu Ulici, dar ca să revin la întrebare, nu m-am raportat niciodată ca destin individual, scriitoricesc la o altă generaţie la modul polemic, la modul belicos. Mi-am asumat condiţia, preluând mai degrabă cu simpatie nişte modele sau încercând să mă identific cu un scriitor sau cu un alt scriitor, cu un limbaj poetic sau altul, fie că este vorba de Dante, fie că este vorba de T.S.Eliot, fie de Ezra Pound, sau de alţi poeţi.

Problema unui scriitor este irezolvabilă în termeni generali, eterni valabili. Fiecare scriitor are un destin propriu! Dacă tu ai introdus în discuţia

Dăruiri literare noastră problema generaţiei, în momentul în care....

Dan Orghici: Credeți în ideea de generaţie?

Aurel Pantea: Eu cred că există generaţii poetice, numai că în momentul în care te foloseşti de generaţia poetică pentru a-ţi face un loc în istoria literaturii române, în momentul acela ca scriitor eşti un om slab, adică eşti o realitate slabă. În momentul în care faci parte dintr-o generaţie poetică, să vină alţii să-ţi spună, tu faci parte din generaţia X, adică să vină spiritul critic la tine şi să-ţi spună că faci parte din generaţia cutare. De ce faci parte din această generaţie? Pentru că în scrisul tău am găsit nişte note, nişte trăsături care se recunosc şi la alţi scriitori. Dar în momentul în care mizezi numai pe chestia asta, adică pe trăsăturile comune mai multor scriitori, în momentul acela personalitatea ta ireductibilă se duce naibii! Pentru că eu contez în cadrul unei generaţii, cred în ideea de generaţie, fireşte, cred că în orice generaţie ceea ce se impune în cazul unei personalităţi creatoare este elementul său ireductibil la o altă personalitate, deci chiar în cadrul unui limbaj care aparţine unui discurs poetic, să zicem, cu notele sale comune, în cadrul acestui discurs poetic care apaţine unei generaţii, trebuie tu, ca scriitor să negi prin particularităţile tale, să fii recesiv!

Dan Orghici: Revenind la Orăștie și Silvia Beldiman, în ce loc sau, mai bine zis, ce rol are romanul în secolulu 21?

Aurel Pantea: Romanele autoarei, a cărei scriere o sărbătorim astăzi o înscriu pe aceasta și în special Sophia, acest ultim roman, o înscriu pe aceasta în generația de tranziție a anilor ʾ70 - ʾ80, prin problematica abordată, criteriul critic și apetitul cititorului spre cărțile sale. Silvia Beldiman este o prozatoare în plină afirmare și cred că următoarele ei creații vor consfinți acest lucru.

Venind spre rolul scrisului sau mai bine zis al scrierilor în secolul 21, să nu ne imaginăm că publicul care se uită la telenovele n-ar avea dispoziții spre a citi sau spre a gusta literatura de cea mai bună calitate, pentru că, deşi există nişte condiţii în sensul acesta, al superficializării gustului, de vină sunt sistemele de informaţii, sistemele media care participă în sensul acesta de dragul audienţelor la superficializarea receptării adevăratei arte. Ori, ceea ce i se oferă omului prin televiziune este pseudoartă, infra-artă, subartă, cum vrei să o numeşti. Ei, în concurenţa aceasta pe care o face media literaturii, bineînţeles că poezia are de pierdut la nivelul receptării ei. Spiritul poetic la noi şi cred că şi în Europa şi America societăţilor consumatoriste, din informaţiile pe care la avem

fiecare, rămâne. Spiritul poetic, în ce mă priveşte, este o constantă a umanului, are momente şi a avut momente, să nu ne iluzionăm şi să nu dramatizăm peste poate ceea ce se întâmplă acum, pentru că au mai fost perioade în istoria umanităţii când spiritul poetic s-a „bucurat” de aceeaşi ignorare, de acelaşi tratament indiferent.

Spiritul poetic este activ dacă acceptăm teza aceasta că el este o constantă umană, care răzbate şi în cele din urmă, cum frumos spunea Gellu Naum, „salvează specia”, nu? Spiritul poetic nu piere! Receptarea sa, obturarea sa de către partiturile concurente ale mediei este din păcate o realitate, dar cu cât drama este mai mare, cu atât, consider eu, spiritul poetic este un triumf mai mare!

Dan Orghici: Ce însemnă scrisul pentru dumnavoastră?

Aurel Pantea: Pentru mine scrisul este confesiune, în primul rând confesiune. Nu mă interesează când scriu sau dacă am apetit pentru scriitură, ca să folosim un concept preţios, nu? Nu mă interesează artisticitatea, nu mă interesează frumuseţea, nu mă interesează nimic. În momentul în care scriu, nu scriu în transă fireşte, pentru că nu cred în poezia scrisă în transă, nu cred într-un triumf al iraţionalităţii în actul scrisului, eu cred că în actul scrisului se produce o coabitare a tuturor zonelor fiinţei, adică, chiar cred în proporţia aceea crociană uitată de multă lume, dar care este activă şi cred că este valabilă oricând, că actul scrisului înseamnă intuiţie.

Dan Orghici: Nu sunteți la prima venire în Orăștie, cum vi se pare viața culturală a acestui oraș?

Aurel Pantea: Mie orașele Transilvănene de mărimea Orăștiei îmi trezesc întotdeauna curiozități, îmi place să le vizitez. Mai ales vara, îmi iau soția și plecăm. Nu mergem în orașe mari, în capitale Europene, mergem în orașe mici pentru că ne sunt mai aproape. Eu am făcut liceul la un asemenea oraș, la Lugoj, și revăd acel oraș cu toată dragostea și nostalgia. Publicul din această seară mi-a certificat, mi-a demonstrat încă o dată că receptivitatea față de cultură, că orizontul cultural al cetățenilor orașului, este cu totul și cu totul impresionant. În Orăștie îl aveți pe Gabriel Petric, care este colegul mei de Echinocțiu de pe vremea studenției, există un spirit critic, o viață culturală, o efervescență în receptarea și edificarea culturii.

Dan Orghici: Vă mulțumesc, domnule Aurel Pantea!

Aurel Pantea: Cu dragoste!

Pag.21

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Din volumul Sclipiri hunedorene de har (cronici literare) Adriana Tomoni, Dar din iubire Adriana Tomoni, Dar din iubire Aflată la al doilea volum de versuri, Adriana Tomoni a colaborat, cu poezie religioasă, la reviste precum „Lumea credinței”, „Creștin ortodox” și în „Observatorul” din S.U.A. Acestea le-a strâns în volumul Dar de Crăciun, o „lirică religioasă plină de sensibilitate, de un autentic spirit ortodox, [...] spovedanii sufletești...” după afirmația lui Sebastian Bara.

Volumul Dar din iubire, apărut la Editura Emma din Orăștie în 2012, dedicat familiei, ne dezvăluie o poetă deosebit de sensibilă, care adună într-un consistent buchet, cele mai frumoase poezii dedicate iubirii.

Volumul este structurat în trei părți inegale: Poezie, Dragilor mei și Poezii de dragoste.

Definind, în prima parte a volumului, poezia, Adriana Tomoni abordează și temele majore ce-i revin acesteia: „bucurie”, „flori”, „primăvară”, „frumuseți”, „lucruri superbe”, „dar”, „poezia vieții”, „iubirea”, „destine”, „amestecuri de dulce și amar”. Surprindem, cu plăcere, binefacerile poeziei de a preschimba „în frumuseți [...] greaua povară”, de a scoate „lucruri superbe” „din smoală”, de a îmbina „drumuri făurite și destine”. Concluzia este, însă, realistă: „viața nu e, totuși, poezie”.

Dintre poeziile dedicate celor dragi, primul loc ocupă Soțul meu, prin care îi mulțumește pentru „fericire”, „gând curat”, „puteri și aripi”, pentru că În doi am învățat ce-nseamnă „noi”, cântând „aceeași melodie”, „au înflorit și au dat viață”, „vorbeau despre iubiri”, „inelul [...] pe veci [...] i-a unit”, pentru a se bucura, apoi, de fetițe, de nepoți. „Pentru toate”: „momentele bune”, pentru „anii” care „au trecut parc-au fost luni”, pentru „toate visele”, pentru „credința ce-am împărțit”, „pentru clipele tandre din zori” îi mulțumește cu recunoștință. Ea constată cu îndreptățită mândrie: „ne-am împreunat aripile la greu”, „tot chipeș ești”, „vorba ta e înțeleaptă”, își așteaptă copiii „cu mare dor”, cum „întinerim cu

Pag.22

nepoțeii”.

Alte poezii sunt dedicate copiilor (Boțul, Bulgărul meu de iubire, Când somnul se așterne) și nepoților (Nepoțelul, Zâmbet de iubire), pentru a încheia ciclul cu Mirare pentru „chipul de copil” care e uimit de „primele raze de soare”, „de fulgul de nea”, „steaua de pe cer [...] agățată lângă lună”, dar și pentru că „ne nălțăm la stele/ Din dragoste și că plutim cu ele”...

Partea cea mai întinsă a volumului este dedicată poeziilor de dragoste, o dragoste calmă, familială, împlinită, „fără zăgazuri”, „în murmur și visare”, „la răsărit de soare”, chiar și „când este furtună” sau „dacă viața e amară”.

Specifice liricii feminine, poeziile Te iubesc și Îți mulțumesc sunt concepute în formă adresată, încorporând prea plinul sufletesc al poetei prin repetare a verbului „te iubesc”, iar în a doua, a verbului „îți mulțumesc”, tot la al doilea vers.

Forma adresată se menține chiar în titlurile unor poezii: Dansați, vă rog?, Te-mbrățișez, Te mai gândești? Te-am așteptat, Să nu știi, Îmbată-mă, Hai!, Lasă-mă, Tu vrei, Tu m-ai făcut vioară, Tu scrii, Urmele pașilor tăi, Vroiai, Te-am așteptat, Hai, iubite! pentru a aminti doar câteva.

Dacă acest amplu ciclu începe cu poezia Te iubesc, se încheie cu În stele fără mine, conturând ipostaza de singură: „aș fi stingherită”, „m-aș sfâșia deatâta suferință”, „eu vreau să fiu cu tine stea”... Închise în acest corolar, celelalte poezii dezvăluie multiplele fațete ale iubirii: „arzând de dorul tău„ (Lumânarea), „teama de iubire” (Liniște), dezamăgirea („zilele-s pustii”), așteptarea, uitarea, vraja, alinarea, iubirea târzie, visele, dăruirea, deziluzia, taina, despărțirea, neliniștea, iertarea, uitarea. Aceste ipostaze ale iubirii îmbracă izbutite haine metaforice: „mirifice clipe”, „a sa vrajă”, „aripi de vis”, „dimineața vieții”, „cupă dulce-amară”, „miere-n fructul cel oprit”, „nevăzute sfori”, „marea noastră”, „chemarea din genuni”, „dulce cupă cu miere”, „zbor plin de taină”, „Cupa cu iubire/ E strop din preaplinul Divin”, „cristale

Dăruiri literare de lacrimi”, „cunună”, „plutiri divine, cerești”, „lacrimă și patimă”, „blândă stea”. Toate „fac sufletul să zboare” și „casei cântec”. Iubirea „visul [...] l-a luminat” metamorfozându-l în realitate.

Astfel, protagoniștii ajung „Suflet pereche”: „Privirile s-avem spre-același ideal [...]/ Și vals multicolor ne fie viața,/ Iubirea noastră să topească gheața”. În poezia Eu zic, tu zici, idealul celor doi este „să fim o pagină de carte...”, iar alteori sintagme precum „Conjugăm verbul a fi/ A fi amândoi”, „Cântecu-l cântăm pe-același ton”, „Ești... perechea sufletului meu”, „Porni-vom amândoi în viață”, „trecut-au anii peste noi”, „Noi rămânem amândoi”, Amândoi răzbi-vom...”

Timpul și dorul sunt două motive prezente în acest volum, tot din perspectiva iubirii. Poezia Vreau exprimă dorința stringentă a poetei: „Vreau în afara timpului să fim”, „Stai, timpule, [...]/ Și fă secunda zi” sau „Am uita de timp [...]/ Și-amândoi doar am pluti”. Fără-a timpului aripă,/ Fără de noapte, fărʾ de zi”. Ea îndeamnă timpul: „Aș vrea timpul să stea [...], să tacă,/ Să nu mai treacă”, parcă ar rezona cu șlagărul Opriți timpul pentru a-și formula dorința „Fă-ne eterni, pentru ca „Între minut și infinit” să trăiască „un mit”.

Dorul străbate ca un fir roșu aceste poezii de dragoste, fiind, uneori „doliu, durere”, „o dulce cupă plină cu miere”, „parcă alinare”, dar „neliniște, zbucium, jale” (Dorul). Dar plânsul generează „oceane de durere și de dor” (Plâng). Alte sintagme revelatorii ar fi: „dorul doare”, „... e tainic”, se metamorfozează în „oftat”, „lasă-te purtat de dor”. În strânsă relație cu iubirea, natura îmbracă haine de sărbătoare: „la malul mării.../ Să ascultăm valul.../ malul înspumat”, „luna ne veghează/ Și, încet, oftează”, „nopți cu tril de ciocârlie”, „geana nopții”, „zvâcnește sevan flori de munte”, „iz de verde și candoare”, „vântul alintă flori de mai”, „ploi de stele”, „amurguri sidefate”, „se stinge dimineața...” Încheiem cu versurile izbutite ale poetei: „Cadou ceresc în dar primim,/ Când ni se umple cupa cu iubire,/ E strop din preaplinul Divin”.

Vic.Virgil Bălan Sunt liber Sunt liber, domnilor, sunt liber să gândesc Așa cum toți ar trebui să fim De nimeni și nimic nu mă feresc Sunt liber, domnilor, și liber mă exprim.

Mama De la o vreme mi se-arată în vis mama, Cu fruntea ei de Maramureș pur, O-ntreagă Bucovină e năframa, Iar Dunărea și Nistru-i sunt contur.

Trudite brațe-i sunt Banatul și Moldova, Ardealul, sânul cel cu lapte, strămoșesc, Preasfântul Blaj ne-a alăptat cu slova Și ne-a hrănit cu spirit românesc.

Iar Alba-Iulia, cetatea pântec, Pentru toți pruncii ce vor va să fie, Ca plânsul milenar să se prefacă-n cântec, Iar mamei să-i aducă bucurie.

Pe poale-i freamătă Câmpia cea Română, Povestea unui neam îi este ia, Și are-un nume scump măicuța mea cea bună, Pe mama mea, o cheamă ROMÂNIA.

Urăsc pe cei ce veșnic se-ncovoaie, Dar nu de greutăți, ci de slugărnicie, Urăsc pe cei ce latră, și javră, și potaie, Urăsc pe cei ce se îneacă în nimicnicie.

Sunt liber, domnilor, de ce îmi arătați bau-bau-ul De ce să-mi fie teamă? Pe cine-am înșelat?

Mă-amenințați la colțuri că o să-mi luați și maul Pentru că nu tac din gură și sunt un om curat.

Vă credeți mari și tari, dar tremurați și-n vis Sunteți duplicitari și viața vi-i pătată, Vă amăgiți că totul vi-i permis Și-n goana după bani, trădați mamă și tată.

De nimeni și nimic nu mă feresc Sunt liber, domnilor, și liber mă exprim, Sunt liber, domnilor, sunt liber să gândesc, Așa cum toți ar trebui să fim.

Sunt liber!

Pag.23

Dăruiri literare

Ionuț COPIL

Cărți degeaba ... nu, nu e vorba de cărți gratis... deși există și scrieri gratuite care și/ți se oferă pe stradă de către fete sexi și care te îndeamnă să vizitezi un anume magazin unde te așteaptă taman ceea ce îți lipsește... poate încă nu îți dai seama, dar când vei ajunge acolo nu o să înțelegi cum naiba ai putut supraviețui în ultimele luni fără acel model de telefon sau tabletă.

Am vizitat un târg de carte unde... cum se întâmplă și pe siteuri de literatură, cei ce scriu sunt mult mai numeroși decât cititorii; la fel și aici, editurile prezente prin reprezentanții lor numeroși, mai numeroși decât vizitatorii. Mai să cred că e un cerc închis, elitist... uneori și etilist. Cărțile. la fel ca și oamenii, cu toalete de lux... priveau spre autori și prea puține traduceri de literatură motivațională sau beletristică consacrată spre cititori. Pe care îi și intimidau cu coperțile cartonate și intensitatea culorilor ce uneori exprimau ceea ce conținutul se căznea în zadar să o facă. Apoi, curajosul vizitator primea o lovitură în moalele capului citind prețul volumului.

Sunt autori care scriu pentru ei însăși într-o lume searbădă visează frumos sau visează altceva, sunt oameni prea plini de întuneric, întuneric pe care îl sublimează în scris, sunt frustrați ce îți vomită mizeria și neputința pe foaie… depășind-o... e scrisul autoterapeutic. Scris care poate fi terapeutic atunci când un cititor se regăsește în aceea emoție exprimată și străbate calea spre lumină alături de autor.

Sunt autori ce au ieșit la lumină și care scriu pentru ceilalți, nu le dau sfaturi cum să iasă la lumină, ci pur și simplu îi agață de neuroni și îi plimbă în lumină.

Sunt scriitori. și mai sunt autorii care... nu sunt scriitori; sunt pur și simplu cerșetori la porțile gloriei. Folosesc orice tertip pentru a capta atenția, pentru a se hrăni cu firimiturile căzute de la masa titanilor. Și sunt mulți. Și scriu mult. Scriu... Cărți Degeaba.

Pag.24

Despre plagiat ... te întrebi unde e limita, granița fragilă dintre a admira, a te inspira, a scrie în stilul cuiva și copierea pur și simplu a ideii, stilului specific sau (că e mult mai simplu) a întregii scrieri.

Pentru a scrie, pentru a fi un scriitor bun, implică să fi citit mult și să fi avut intense trăiri și experiențe de viață. Citind mult, inevitabil ești influențat de toate acele cărți și într-o măsură mai mare, de autorii preferați. Dar dacă aceștia sunt numeroși, cu stiluri diferite... ți se cristalizează o exprimare proprie ce te ferește de rușinea plagiatului.

O altă cale ar fi să nu fi citit aproape nimic, în speranța că așa nu o să plagiezi, dar atunci, aproape sigur nu poți scrie... decât simplu și stângaci și/sau posibil să imiți stilul unui mare scriitor chiar fără să știi de existența lui (câmpul morfogenic, bată-l vina!)

Până aici e vorba de plagiatul involuntar, de zbaterea în creuzetul creației pentru a diviza suficient de mult diversele influențe pentru a obține elixirul stilului propriu.

Apoi, vine plagiatul vinovat, când te regăsești și înțelegi perfect un scriitor și începi să scrii în tiparul lui... exprimi aceleași trăiri cu vorbele tale, descrii alte trăiri cu vorbele lui și în stilul acestuia... îl completezi.

Este caracteristic avidului de atenție, lipsitului de inspirație, celui care scrie dintr-o motivație exterioară.

Plagiatul josnic în care o javră ordinară ia pur și simplu un fragment și își caligrafiază frumos numele sub el, este asemenea hoțului de buzunare, găinarului penal, o totală nonvaloare ce fură o mască și o poartă pentru o clipă. Asemenea celui rupt de foame, ce fură o bucată de pâine de la Boulangerie (mnezeii mamii lui de bulangiu) și plagiatorul josnic fură o frântură de glorie. Și e cu atât mai jalnic, cu cât e totuși un om educat, un om cu pretenții de artist, un vierme cățărat în Olimpul artelor, murdărind cu bale otrăvitoare un Spațiu unde spiritul uman concretizează partea sa cea mai evoluată, mai sensibilă și mai frumoasă.

Dăruiri literare

Ileana-Lucia Floran Din volumul bilingv „Dincolo de daruri/ Beyond gifts” TRADUCEREA:

Mihaela-Carmen Micuț Copacul

The tree

Nu vreau să mai fiu copacul fără frunze, care-și înalță crengile până când se descompun, fără ca, cineva să-l observe.

Am obosit să mai exist ca decor suficient de banal, pentru a nu mai conta.

Trebuie să mă răzvrătesc, altfel, voi avea mereu aceeași existență ștearsă, apăsată de greutatea propriei umbre, în care, eu, deghizată într-un copac înfrunzit, voi aștepta mereu o pală de vânt.

I don't want to be the tree without leaves, which rises its branches until they decay, without anyone noticing it.

I'm tired to exist as a decoration enough trivial, not to count.

I need to rebel, otherwise, I will always have the coloursless life burdened by its own shadows, where I, disguised in a leafy tree, will always expect a gust of wind.

Vară

Summer

Greierii devin stăpâni peste întuneric iar arșița coboară în trupurile noastre. Între sacru și profan se strecoară noaptea.

Crickets become masters over darkness and the heat moves down in our bodies.

Between sacred and profane the night lapses.

Pag.25

Dăruiri literare

Eveniment USR la Alba Iulia În perioada 31 mai - 2 iunie 2013, Alba Iulia a fost gazdă pentru scriitorii din întreaga țară, participanți la „Colocviul romanului românesc contemporan”, un eveniment literar ce se desfășoară pentru a șasea oară consecutiv.

Organizat de Consiliul județean Alba, Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România (USR) și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga”, sub egida USR, ediția din acest an are ca temă „Romanul ficțiune și/sau evaziune”, iar ca director pe Nicolae Manolescu, președintele USR.

Nicolae Manolescu

Lucrările colocviului se desfășoară sâmbătă, 1 iunie, la Palatul Apor, Sala Senatului, începând cu ora 10.00, cu participarea scriitorilor Gabriel Chifu, Irina Petras, Mircea Mihăieș, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Livius Ciorcârlie, Gheorghe Schwartz, Alexandru Vlad, Doina Ruști, Aurel Maria Baros, Virgil Podoabă, Radu Mareș, Florina Ilis, Adrian Alui Gheorghe, Mariana Gorczyca, Dumitru Hurubă, Cornel Nistea. „Ne bucurăm să fi avut din nou la Alba Iulia pe cei mai importanți scriitori contemporani ai României. Colocviile romanului românesc alături de Colocviul tinerilor scriitori, sau de Târgul de carte Alba Transilvana, sunt doar câteva din evenimentele prin care Consiliul Județean Alba a făcut remarcat județul Alba pe harta literară a României”, a spus Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba.

Cu acest prilej are loc și lansarea volumului „Recviem pentru nimiciri și tăceri”, ultima apariție editorială semnată Aurel Pantea, într-o prezentare a președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu.

Aurel Pantea

Zilele revistelor culturale din Transilvania și Banat În perioada 8 - 9 iunie 2013, la Biblioteca 9 iunie 2013: Municipală „Stephan Ludwig Roth” din Mediaș va avea loc a IX-a ediție a manifestării „Zilelor revistelor ora 16:00 - lansarea ultimului album al culturale din Transilvania și Banat”, în organizarea cântărețului, actorului și poetului Direcției pentru Cultură, Sport, Turism și Tineret Mediaș.

Nicu Alifantis ora 17:00 - lansare de carte: Batalionul de Programul cuprinde: pedeapsă, autor: Mihai Ganea 8 iunie 2013: ora 15:00 - primirea invitaților ora 16:00 - cuvântul de deschidere ora 16:15 - vernisajul Expoziției realizate de U.A.P.R.Mediaș ora 16:45 - Simpozion și prezentarea revistelor culturale ora 17:45 - lansarea Concursului Național de Poezie „Aron Cotruș”

Pag.26