Numarul 10 complet

Anul II nr.3 (10)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

MARTIE 2014

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar:

Mărțișor

Liviu Zamfirescu

3

Miron Țic

3

Vasile Simon

4

Ionel Marin

5

Vic.Virgil Bălan

6

Ionuț Caragea

7

Emil Druncea

8

Marian Hotca

9

Petru Hamat

10

Petruț Pârvescu

12

Mihaela Oancea

16

Irina Lucia Mihalca

17

Luminița Cojoacă

18

Octavian Mihalcea

19

Ladislau Daradici

20

Eugen Evu

22

Ionuț Copil

22

Daniel Marian

23

Gabriel Dragnea

24

Carmen Marin

26

Ileana-Lucia Floran

27

Livia Fumurescu

28

Legenda mărțișorului spune că de mult, tare de mult, soarele a coborât între oameni și s-a prins într-o horă împreună cu sătenii, sub chipul unui fecior mândru.

Numai că, zmeul a prins de veste, l-a răpit și l-a închis într-o temniță pentru ca lumea să devină tristă, fără păsări cântătoare, fără flori și fără zâmbete.

Din fericire, un voinic pământean s-a încumetat să-l înfrunte pe zmeu și a salvat soarele cu prețul vieții, după o înfruntare care a durat trei anotimpuri: vara, toamna și iarna. Natura a reînviat, iar oamenii s-au bucurat iarăși de soare și de primăvară.

Sângele voinicului s-a scurs în zăpada scânteietoare și a topit-o. În locul stropilor roșii au răsărit ghioceii albi, imaculați.

De atunci, românii împletesc două fire, unul roșu și unul alb pentru a-și aminti d e s a c r i f i c i u l f ă c u t p e n t r u ve n i r e a primăverii și renașterea naturii.

Prin MĂRŢIŞOR, împletim din roşul iubirii şi albul divinităţii simbolul renaşterii vieţii...

O primăvară frumoasă tuturor!

Ileana-Lucia Floran

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Liviu ZAMFIRESCU MIRON ŢIC BIJUTERII LIRICE DULCEA POVOARĂ A CUVÂNTULUI Motto: „Acum dar rămân aceste trei: Credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare este dragostea.

(Corinteni l2, l3, l4, l3) Poeziile lui Miron Ţic sunt o încântare, mai mult decât un cântec, izvorât dintr-un talent evident, dublat de inteligenţă, bun simţ şi (...) măiestrie artistică”. La toate acestea aş mai adăuga permanenţa exerciţiului, a trudei spre zidire poetică. Departe de a socoti volumul „Dulcea povoară a cuvântului”, Colecţia OPERA OMNIA, poezie contemporană Ed.Tipo Moldova, Iaşi, 20l4 o creaţie „revoluţionară”. Merită totuşi, să reiterăm câteva repere, idei esenţiale care o domină. Structurată pe două cicluri, „Destinul meu este poezia” şi „Dulcea povoară a cuvântului”, cartea vine să confirme şi să întregească valoarea creaţiei lui Miron Ţic aflată, cu certitudine, la apogeu. Spuneam cândva că întreaga creaţie a poetului gravitează în jurul unor SIMBOLURIOBSESII-NELINIŞTI în magma cărora pulsează Credinţa, Lumina, Iubirea, Speranţa ş.a. la care prin recentul volum se mai adaugă Tăcerea, Ninsoarea, Liniştea, Visul.

Dar, ceea ce este remarcabil şi de menţionat pentru această etapă în creaţia autorului este tocmai construcţia poetică, zidirea expresiei lirice prin armonizarea contrastelor (ex.Dulcea povoară a cuvântului) şi prin zburdalnicia metaforei. Armonizarea contrastelor aş zice că reprezintă dominanta înţelepciunii poetice la care a ajuns autorul şi prin care efectul trăirilor, al receptării mesajului capătă conotaţii suprinzătoare în care ochiul, spiritul, sufletul se desfată pe o pajişte cu tablori memorabile, unice dar fulgurante.

La Miron Ţic, lumina se dilată, se îmbogăţeşte cu sensuri noi pentru că „vine din vremuri” (pg.52) iar chipul ei se contopeşte cu cel al iubitei prin credinţa păstrată în „bisericuţa de lemn” unde vederea Dumezeiască declanşează instantaneu rugă şi slavă (pg.53). Evident, există o aleasă măiestrie a autorului, dobândită în timp, în trecerea poetico-filosofică de la material la spiritual şi invers, „fuide strângeri” (pg.4849) pornind, de cele mai mai multe ori, de la un gest banal, dar care prin construcţia poetică ce urmează, capătă AURĂ DUMNEZEIASCĂ (pg.48).

O sensibilitate aparte ţâşneşte atunci când poetul transformă ambientalul în iluzoriu, diafan, esenţă de spirit liric pulsatoriu în care dezvăluie splendorile efermere ale trăirilor (pg.43-44). Ninsorile,

sunt mai mereu prezente precum nişte miracole în care intrăm şi din care revenim ciclic, pe muzica şi dansul anotimpurilor, ca o întoarcere la o „copilărie a... maturităţii” (pg.45, 47, 68).

De asemenea, suntem (marcaţi) sensibilizaţi de o poezie a smereniei, a inefabilului, a imponderabilităţii, a atingerilor mătăsoase (pg.64).

Fluidul metaforic al poetului forează impetuos în calcarul vieţii, lăsând în urmă fenomene carstice unice, stalactite şi stalagmite ale Luminii, Umbrei, Tăcerii, Ninsorii, Iubirii ale Credinţei-mărturii, ale unui spirit atras de dumnezeire. Aceste bijuterii ale autorului dau Luminii de curcubeu, Tăceri migratoare, Ninsori încărcate de Iubire şi credinţă, mângâieri de iarbă, respiraţie de altar în tablouri, în secveţe ce armonizazează culori şi sunte ireale. Şi toate par a spune: IATĂ VIAŢA! Bijuterii lirice ale autorului care simte... dulcea povoară a cuvântului...

Miron ȚIC

Mai mult decât un cântec Mai mult decât un cântec Şi o livadă cu pruni înfloriţi Mai mult decât „Mirabila sămânţă” Mai mult decât un Socrate Ce-şi împarte somnul Pe un vârf de munte Şi câmpiile Elizee fără de margini.

Mai mult decât veşnicia şi apa fără de moarte Câtă taină.

Câtă visare.

Câtă poezie.

Vecia curge prin „Zăvoaiele şi pripoarele Din lumina nepătrunsului ascuns” Stau lângă acest foc al vieţii Şi aud versurile poetului ,,La Lancrăm, sub răzor Rămas-a veşnic un izvor”. din volumul „Neliniștea înfloririi”

Pag.3

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Viața-opera unui Mare Arhitect Pentru a pătrunde cât de puțin în misterul apariției vieții, trebuie să cercetăm Sfintele Scripturi, să le interpretăm conform învățăturii Sfintei Biserici și a Sfinților Părinți.

Scriptura nu trebuie interpretată strict literar, cu privire la crearea Pământului. Într-o oarecare măsură, trebuie să punem în valoare și acele discutabile ipoteze științifice. Pământul nu se poate a fi creat după timpul pe care îl gândim noi oamenii, în șase zile a câte 24 de ore, în urmă cu câteva mii de ani. Dacă socotim bine, la Dumnezeu nu există timp. Există doar vremuri.

Noi oamenii am inventat noțiunea de timp și, pe deasupra și unități și instrumente de măsurare a ceea ce este Infinitul.

Ateii consideră la rândul lor că Dumnezeu nu există și că Sfânta Scriptură este doar o carte plină de mitologie, iar viața este produsul unei simple întâmplări.

Nu condamnăm și nici nu judecăm părerile oamenilor care interpretează în mod literal Scriptura cu privire la creație, nici să le dăm apă la moară ateilor și nici să-i susținem pe unii oameni de știință, care nu cred că viața este opera unui Mare și Inteligent Creator.

Cât privește originea vieții, există un proiectant suprem căruia trebuie să-i simțim mâna nevăzută la lucru și apoi ne putem convinge de realități incontestabile.

Să mai crezi în teoria evoluționismului, dăm într-un primitivism dezgustător. Însăși Știința s-a dat peste cap cu acestă idee falsă. Dumnezeu a creat Pământul și a adus viață pe el, situându-l pe acesta întrun punct strategic extraordinar.

Pământul se află într-o zonă ideală vieții, fapt ce-l datorăm unei forțe supranaturale, unei puteri de neimaginat și a unei inteligențe ieșite din comun, care este Dumnezeu.

Pământul nu se află nici mai aproape și nici mai departe de centrul galaxiei. Zona de poziționare a lui, are acele elemente chimice fără de care viața nu ar fi posibilă.

Pag.4

Distanța dacă ar fi mai mare de centrul galaxiei, științific vorbind, elementele chimice ar fi fost prea rare, iar dacă am fi fost mai aproape radiațiile și alți factori ar pune în pericol existența vieții sau chiar ar face-o inexistentă.

Cu toate progresele științifico- tehnologice, ale omului, în decursul unui an se produc nenumărate tone de deșeuri toxice, nereciclabile, pe care Pământul le reciclează, fiind un extraordinar expert în inginerie chimică, lucru ce nu l-ar putea efectua nici un om sau aparat de pe Terra, în proporția aceasta. A cui mână este? Oare nu este mâna Providenței?

Un mare om de cultură teologică și om de știință afirma în unul din tratatele sale: ”Dacă, pura întâmplare ar fi stat în spatele dezvoltării ecosistemelor planetei, atunci armonia din natură nu ar fi putut atinge o asemenea perfecțiune” (Michael Corey).

Cât privește biodiversitatea, este incredibil să constați că nu se știe cu exactitate numărul speciilor de plante și animale. După anumite estimări numărul ar începe de la două milioane până la o sută de milioane.

Apele, mările, oceanele rămân o taină de nepătruns. Oamenii care studiază adâncurile, investesc aproape inutil în diverse echipamente, aparaturi costisitoare nereușind să descopere toate misterele care se ascund.

Oare această biodiversitate este o simplă întâmplare sau trebuie să credem și să exclamăm împreună cu marele poet și psalmist David: ”Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. Marea aceasta este mare și largă, acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietății mici și mari” (Psalmul 103: 25, 26).

Cât privește teoria evoluției se bazează pe următoarele aspecte: a.

Mutațiile furnizează prima necesară apariției speciilor noi.

Un mare cercetător și om de știință pe nume Lӧnnig, crede că viața este produsul creației divine deoarece tot el afirmă: ”Speciile bine delimitate genetic au granițe precise ce

Dăruiri literare nu pot fi nici anulate, nici depășite prin mutații întâmplătoare”. b.

Selecția naturală duce la apariția de specii noi.

Această concepție îl are ca promotor pe Darwin care susține că selecția naturală avantajează formele de viață cel mai bine. În urma multor cercetări și studii ne dovedesc ferm că mutațiile nu pot conduce la apariția unor noi specii de animale și plante.

Evoluționistul teoretician Jeffrey Schwartz nota în anul 1999: ”Selecția naturală ajută probanil speciile să se adapteze la condițiile de mediu în schimbare, dar ea nu dă naștere la ceva nou”.

Din acestă afirmație extragem adevărul că, teoria lui Darwin a căzut. c.

Fosilele atestă schimbări macroevolutive la plante și animale. În întreaga lume oamenii de știință au descoperit 200 de milioane de fosile mari și miliarde de fosile mici (microfosile). Nenumărați cercetători și oameni de știință au constatat că această varietate de animale mari, au apărut dintr-o dată, iar ele au rămas aproape neschimbate, iar anumite specii au dispărut brusc iar altele au apărut la fel de brusc.

Realitatea credinței în evoluționism reprezintă o credință moartă, mitică iar Scripturile o realitate vie.

Cartea Sfântă din Scriptură, Facerea, ne dă o afirmație extrem de simplă dar cu o forță incredibilă: ”La început a făcut Dumnezeu cerul și Pământul” (Facerea1,1). Sfântul Vasile cel Mare tâlcuiește ”cerul și pământul” prin prisma ebraică ca rezultatul creației, cosmosului ordonat, întregului univers. Alți Sfinți părinți interpretează ”cerul și pământul” ca fiind lumea îngereească și lumea materială.

Expresia ”Într-nceput” conform revizuirii Sfintei Scripturi în varianta Înaltpreasfințitului Bartolomeu Valeriu Anania, se explică sau sugerează că Dumnezeu transcede începutul (en arhe). Iar arhe înseamnă nu numai început, ci și principiu, tradus din Vulgata prin principium. Legat de timpul, momentul creației, Scriptura nu demonstrează când.

Unii geologi afirmă că Pământul ar avea vârsta de patru miliarde de ani iar astronomia susține ideea că Pământul ar avea cincisprezece miliarde de ani. Ce să credem? De la patru la cincisprezece, există o diferență colosală. Oare unde este adevărul? Veți răspunde undeva la mijloc. Nu este nici măcar la mijloc, deoarece textul scripturistic nu stă la mijloc. Sfânta Scriptură nu precizează vârsta cerului și a Pământului. În cele din urmă știința crează singură dispute în interiorul ei, patru contra cincisprezece și apoi încearcă să contrazică Scriptura. Totuși cuvântul lui Dumnezeu rămâne viabil fără echivoc.

Bibliografie 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București, 1999.

2. Biblia cu ilustrații, vol. I Pentateuhul, versiune diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Litera, București, 2011.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele Dintâi Omiliii la Facere, traducere din limba greacă veche de către Adrian Tănăsescu, Editura Sophia, București, 2004.

4. Viața- Opera unui Creator, Watch Tower Bible and tract society of Pensylvania 2010.

Ionel MARIN

Trupul veşniciei Suntem o scânteie, o flacără Din ziua şi din noaptea eternă, Cascadă smerită de fiori.

Leagăn de vise Între două lumi rătăcind, Dragostea - luminând Mărgăritarele zilelor...

Se stinge vremea în Cetate Lacrimile alunecă pe obraz Apoi dispar în rug celest, La umbra veşniciei.

Născuţi spre a-nvia murim!

Visele putrezite se prefac În lut, iarbă cerească, Prădătorii neputând doborî Memoria veacului, duhul nevăzut.

Suntem de clipe suspendaţi!

Mugurii Eului sărutând, doar Înflorita clipă.

Ecoul tău, ecouri, ecouri, Vin şi pleacă mereu în aer, Din templul... amintirilor.

Pag.5

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan Ningea cu flori de tei

Rătăcire

Ningea cu flori de tei Pe liniştitele alei.

Ningea cu flori, ningea cu vise, Ningea ca în poveşti nescrise.

Mi-a intrat pustiul în suflet și adânc s-a cuibărit.

Nu ştiu cu ce i-am greşit, cum să fac să-l văd ieşit.

Perechi, perechi de-ndrăgostiţi Treceau cu paşi neauziţi Şi la ureche îşi şoptesc Întâiul „Te iubesc”.

Linişte nu mai cunosc și mă rătăcesc prin mine, toate mi se par străine, chipul nu mi-l recunosc.

La primul lor sărut roşesc, Cuvintele nu le găsesc Şi o căldură îi inundă În veşnicia de-o secundă.

Nu e vis şi-aş vrea să fie, dar degeaba m-amăgesc înăuntru-mi să privesc ce mi se întâmplă mie.

Împotmolindu-se-n cuvinte, Îşi fac în soartă jurăminte, Dar multe astfel de trăiri Vor deveni doar amintiri.

Mi-a intrat pustiul în suflet, ca un hoţ, ca un blestem, am ajuns ca să mă tem eu de mine. Aş vrea să chem

Pe liniştitele alei, Stau de poveşti doi bătrînei, Cu nostalgie în priviri, Îşi deapană dulci amintiri.

timpul, ajutor să-mi fie.

Timpul, poate că el ştie să-mi îngâne, farmec, cântec, pe aripă de descântec.

Ningea cu flori de tei Ningea cu amintiri, cu vise, Ca în poveştile nescrise, Pe liniştitele alei.

Ştie leac, sau poate vrajă pentru-a sufletului strajă, să-l alunge pe pustiu, cum am fost, din nou să fiu

Tu şi eu

Pentru tine, scriu poeţii Poeziile de amor, Pentru tine cântăreţii Cântă cântecele lor.

Tu mă strigi şi eu te strig, Prin arşiţă şi prin frig; Tu suspini şi eu cuvânt, Pe o aripă de vânt.

Pentru tine, pictorii Şi-au pus sufletu-n penel, Iar, din daltă, sculptorii Ţi-au tras trup ca prin inel.

Şi în sunete de flaut, Tu mă cauţi, eu te caut, Cu braţele larg deschise, Prin noianele de vise...

Pentru tine rob m-aş duce, Aş purta cea mai grea cruce.

Pentru tine, demon, înger, Veşnic în suflet o să sânger.

Aş trăi o odisee,

Însă zorii furişaţi, Ne găsesc... îmbrăţişaţi.

Findcă te iubesc... Femeie !

Pag.6

Pentru tine!

Pentru tine, ghiocelul Firav, alb, imaculat, Floare precum clopoţelul Sub zăpezi s-a ridicat.

Pentru tine, fir de iarbă Cu un verde inocent, Pentru tine, floarea albă, Aminteşte de prezent.

Pentru tine, soare blând Raze aurii trimite.

Pentru tine, miei zburdând Pe câmpiile-nflorite.

Dăruiri literare

Ionuț CARAGEA Citate din ciclul „Sindromul nemuririi”. Partea a III-a Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu Monolog hamletian rostit pe Facebook, în faţa te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor unei imagini provocatoare: îmi place sau nu-mi place? spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor. * *

Sufletul aţîţă focul inimii, lacrima îl transformă-n cenuşă. Şi totuşi există unele suflete care Discreţia este adeseori o invitaţie către ard atît de intens, precum vulcanii de pe fundul spectaculozitate. mărilor şi oceanelor. Ele se înălţă puţin cîte puţin pînă cînd ajung să triumfe deasupra tuturor lacrimilor, * formînd o nouă insulă, iar uneori se încumetă să depăşească norii şi să vorbească pe limba lor de foc cu Cînd eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este soarele şi celelalte stele. suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă * forma inimii.

Să afli adevărul şi să te bucuri de el este precum mîncatul seminţelor de floarea-soarelui. Are * mai mult farmec să spargi seminţele între dinţi pentru Cei care sînt gata să dea timpul înapoi, pentru a a ajunge la miez, decît să cumperi o pungă cu seminţe corecta greşelile pe care le-au făcut, sînt ca nişte viteji deja decojite. Chiar dacă, uneori, mai simţi şi gustul care se arată după ce au pierdut adevăratul război, unui miez mucegăit. războiul cu viaţa şi cu timpul prezent. * * Să nu credeţi orbeşte în cuvintele unui Fericirea înseamnă să oferi un dar, să primeşti un aforism, chiar dacă autorul are un nume de marcă.

Celebritatea şi moartea nu sînt instanţele supreme ale dar, fără ca acel "dar" să fie o conjuncţie. adevărului. Folosiţi-vă mereu mintea şi inima pentru a verifica ce vi se potriveşte mai bine. Vremurile se mai * schimbă şi, odată cu ele, şi percepţiile oamenilor.

Chiar dacă ai sufletul ruinat, ţi-l mai poţi salva. * Dar dacă e vîndut, nu-l mai poţi răscumpăra.

Viaţa este o luptă în care timpul înmulţeşte şi adînceşte rănile, dragostea încearcă să le vindece, iar Haosul din jur este datorat celor care nu şi-au amintirile le bandajează. Începem să murim cînd nu găsit liniştea interioară. Dacă vrei să schimbi lumea în mai avem suficientă dragoste şi amintiri pentru rănile bine, găseşte-ţi această linişte şi ajută-i şi pe alţii să o noastre. găsească. * * Dragostea este precum filmul dintr-un Dăruieşte sufletului ceea ce îi aduce liniştea şi cinematograf. Nimeni nu-l vizionează fără să-l sufletul îţi va dărui răbdarea pentru a descoperi iubirea plătească, nimeni nu iese din cinematograf fără o ce-ţi lipseşte. părere de rău. *

Pag.7

Dăruiri literare

Emil DRUNCEA POEME PENTRU ÎNGERAŞI

TOAMNA COPIILOR

ALFABETUL A e litera mirării, B, un strigăt blând de miel, C, o mare întrebare: De ce sunt eu mititel?

E, trăirea cea firească, F, o marea fericire, G în gerul săniuţei, H e hora românească.

I e ia cea română, J e jocul nesfârşit, K e vitamina bună, L o lege. Cea străbună.

M cuvântul mănăstire, N o nunta ca-n poveşti, O să vină măi copile, Pe dată, când ai să creşti.

R e râsul tău de înger, S este surâsul tău, Ş e stilul tău şăgalnic, T, tedeumul spre cer. Ţ, e ţara ta copile, U, e vrajă-n trenul vieţii, V e visul frumuseţii, X, problema dimineţii.

Z e zâmbetul şiret, Toate sunt un alfabet.

Pag.8

De la vara călduroasă, Şi-au luat la revedere, Ţara lor foarte frumoasă, Plină e de prune, pere, Strugurii s-au copt în vie, Sunt gutuii pârguiţi, Peste tot e bucurie, Toamna e aici, veniţi!

Parcă toamna are gust, Gustul de copilărie, Curg bardacele cu must, Oameni buni culeg în vie.

Bucuria e pe drum, Şi grăbiţi doresc să vie, Dragul lor, Moşul Crăciun, Cu saci plini de bucurie, Iar colindul lor frumos, Peste munţi, peste Câmpie, Îl aşteaptă pe Hristos, Dar măreţ veşnic să fie.

Doar bunicul se petrece, Viaţa i-a albit bărbia, Ştie dar că timpul trece, Trece şi copilăria.

IARNA Vine iarna, vine iarna, Lumea e un derdeluş, Pe coline, pe câmpie, Ţara mea-i de săniuş.

Rumeni în obraji, copiii Duc în lume leru-i ler, Creşte-n valuri bucuria, Până-n stele, până-n cer.

Nimenea nu simte gerul, Nimeni n-are timp să şadă, Picii vor grăbiţi să crească Omuleţul de zăpadă.

Vine şi Moş Niculae Plin de daruri, om frumos, Vine-ndată şi Crăciunul, Se naşte Iisus Hristos.

LUNILE ANULUI Ianuarie deschide anul, dă iarăşi vieţii tonul, Februarie îl întâmpină pe Domnul, Martie aduce mărţişorul primăverii, Aprilie e luna farselor şi-a păcălelii, În luna mai buchet de flori răsare, Iunie ne vine cu mult soare, Iulie e luna lui cuptor, August. gustar spre bucuria tuturor, Septembrie ne vine cu răcoare, Octombrie, cu ploaia roditoare, Noiembrie, recolte bogate pentru iarnă, Decembrie, ninsori bogate începe iar să cearnă, Vine cu Moş Crăciun, bătrân, frumos, Şi cu sărbătorirea iubitului Hristos.

Dăruiri literare

Marian HOTCA student Facultatea de Litere Baia Mare

Jurământ de noapte Îți jur pe somn, pe rânced lapte de albine, pe sâmburi putrezi de măsline, că-n noaptea ce se stinge-n vatră eu nu-ți ridic ode de piatră, căci ard de dor și de amor în focul stins al clipelor.

Îngeri Noaptea, îngerii se nasc din cenuşa stelelor apuse în pleoapele negre ale cosmosului. Şi văd cum din lună se mai prăbuşesc vise oarbe de lumină pe faţa mea îmbătată de somnul închis al tăcerii.

Un chip surd de lucire îngenunchează în faţa vântului glaciar ca nu cumva să-i îngheţe strălucirea, dar vântul năvalnic i-a împietrit lumina divină făcând-o ţurţure de vise la streaşina gândurilor mele adormite.

Jurământ poetic Îți jur pe pietre, pe cenușă pe ochi metalici de căpușă că-n visul mic, eu nu-ți ridic sărutul crinilor peltic, căci mor de dor și de amor în brațul strâns al florilor.

Ecou

Inimi de piatră

Am mâncat până la urmă din Mărul discordiei și a fost excelent, încât pe zidurile ciopârțite ale inimii mele au crescut vorbe ascuțite de venin

Două inimi negre și-njunghiate dorm sub umbra aceluiași mormânt, și-atâtea doruri pale, măcinate, se-ascund sub vălul de pământ.

o viperă tânără cu ochelarii de fum sunt eu în această seară neesențială; și-mi caut prada între cuvinte lacome, neîmblânzite și golite de untdelemnul cumpătării

O geană de pelin închide vraja serii și visele se surpă în urne de cenușă, că azi e noptea atroce-a îngropării a stelelor ucise de-a dorului țepușă.

cu dinții, feroce mușc din carapcea ecourilor fluide ce zboară haotic în mitologia realității malefice;

Mi-e sete și aș bea atomii gri de fum și-aș arde pe axa destinului difuz ca să mai simt al stelelor parfum m-aș naște iară într-un timp confuz.

îmi iau și scutul de oțel fabricat din stihuri și distrug invazia acestor ecouri irezistibile cu poezia neagră escamontată în geneza unui război astral.

M-aș bate și cu ploaia virulentă să fim aceeași inimă de piatră zdrobită de o lume turbulentă ce-și bea hapsână licoarea egolatră.

Pag.9

Dăruiri literare

Dr.Petru HAMAT

Eroticul mascat şi inflexiunea poetică la Radu Stanca

Poezia lui Radu Stanca gravitează în interiorul matricei estetice, pe care o propune poetul cerchist, prin imanenţă, însumând o complexitate de simboluri, de jocuri mascate, de înscenări teatrale, prin intermediul cărora se realizează transcendenţa către spaţiul utopic, al poeziei, transparent articulate printr-un lirism aparte. Esenţa lirismului stancian se constituie nu doar prin inflexiunea vocilor poetice ale eroilor stilizaţi în himere, ale iubitei-muză, ci Radu Stanca îşi concentrează o parte a discursului poetic în jurul imaginii feminine.

Femininul primeşte, în poezia stanciană, dimensiunea ludică, apoi masca şi rechizitoriul deghizării se combină într-un scenariu, argumentat prin inflexiuni dramatice şi, uneori, chiar tragice. Eroticul mascat este prima dintre etapele nucleului poetic stancian. Evoluţia vocilor poetice stanciene se face prin desacralizare, prin demascare, prin decriptarea simbolurilor, care ascund, în constructul liric, autoportretizarea şi gesticulaţia hieratică, minica impunându-se ca un element de noutate şi de inversare interpretativă, prin care se face liantul dintre utopie şi realitatea în care poetul îşi imaginează vârstele creaţiei.

Spaţiul sibian devine element formal, prin care lirismul stancian se autodefineşte şi se impregnează de ironii subtile, de forme şi imagini ale femininului, se realizează o trecere dinspre caracterul ei timid, de interiorizare, impusă de neputinţa eului încarcerat în spaţii închise, iluzorii, spre caracterul ei confesiv şi ciclic, spre cotidianul inofensiv, în fapt, spre readaptarea poetului la cerinţele lumii contemporane.

Ceea ce lipseşte în acest spaţiu, ale cărui coordonate sunt definite în illo tempore, deoarece poetul trece dintr-un nucleu strict ludic Pag.10

într-unul profund dramatizat cu uşurinţă, este spontaneitatea. Formele eroticului mascat sunt recognoscibile prin francheţea limbajului, prin duplicitatea artistului, prin proteism şi prin exhibarea eului care mediază ipostazele eroice, trubadureşti şi macabre.

Pe acest palier tranzitează lirismul erotic din poemul Doti, unde închistarea poetică face din acest text nu doar un monolog care aparţine iubitei, ci, contextual, eroticul dezvoltă o inversare de roluri şi măşti, în spatele cărora se derulează confesiunea. Iluzia deconstruieşte textul liric, îl transformă în joc al măştilor, ancorat într-un erotic intens, prin superficialitatea imaginilor, prin ermetismul camuflat în „sămânţă din străvechiul Amon-Ra”. Iluzia abstractă devine Urshauer prin mişcarea neîntreruptă. Astfel, iubita - muza care nu se ascunde - se recunoaşte, inevitabil, în trecerea calmă spre autocunoaştere, spre autoportretizare. Observăm, de asemenea, că poemul evidenţiază, cu ajutorul măştii şi al jocului dublu, o deconstrucţie prin limbaj a eroticului. Masca va cădea la final, iar poanta lirică va aduce o inversare de roluri, inflexiunea poetică evoluează de la Urshauer, de la descoperirea tainei, a simbolului originar: „Dă-mi la o parte vălul şi priveşte! / Eşti primul muritor care mă vezi”, la descoperirea celui care a desacralizat spaţiul utopic şi dovedirea lui, deoarece prezenţa moïrei denunţă inevitabilul: „Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: / Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!”

Prin duplicitatea artistului, inflexiunea poetică stanciană atinge, paradoxal, limitele tragismului în poemul La iubita moartă. Formele erotice mascate sunt, aici, definite de plânsul stancian, de imaginile Orfeului-artist, închis în sfera „calmului divin”, de apartenenţa poetului la arhetipul artistului damnat, precum şi de

Dăruiri literare

complexitatea etapelor, pe care este nevoit să le parcurgă prin infernul care: „Când se sfârşeşte noaptea şi arta s-a sfârşit / Şi-n faţa morţii nimeni nu poate să vorbească.” Finalul poemului marchează, de fapt, începutul unei ars erotica, prin dorinţa poetului de a se contopi cu iubita „descărcată de forme şi găteli”. Eroticul mascat transcende, în textul acesta al lui Radu Stanca, masca, iar duplicitatea înscenată se contopeşte cu vocea artistului rămas fără artă: „Primeşte-mă cuntreaga-mi grămadă de-ndoieli / Şi ţine-mă la tine-n coşciug o veşnicie!!!...”

Eul inconstant al poetului, pentru care interiorul şi exteriorul se află într-o permanentă continuitate, se reflectă şi în Trubadurul mincinos.

Discursul, din acest poem, este unul marcat de imaginile expresive: porţile prinse-n căngi de aur, păunii trişti care se plimbă pe alei, cerbi care se joacă prin curţi, porumbiţe care se scaldă prin fântâni, precum şi „pomii încărcaţi cu flori şi viţe / Se leagănă-n văzduh ca nişte şerpi.” Descrierea spaţiului, în care ar urma să se desfăşoare eroticul, este unul construit iluzoriu. Remarcăm, în ipostaza trubadurului, un erotic mascat, prin care se realizează starea poetică. De la început se poate remarca un dicurs direct, spontan, iar ludicitatea situaţiei imaginate ne face să apreciem, drept o constantă simbolică, jocul acesta dintre trubadur şi posibila iubită. Prin inflexiunea poetică se constată o evoluţie a promisiunii trubadurului. Castelul din Spania nu este decât o himeră, întreaga poveste este plasată în afara spaţiului real. Eroticul mascat, îşi continuă povestea şi la final, deoarece promisiunea trubadurului nu se sfârşeşte, ci ea se va derula şi dincolo de spaţiul utopic, inflexiunea poetică se va estompa abia când eul poetic va primi răspuns din partea iubitei imaginare: „Eu am, iubito,-n Spania un castel / Şi, dacă vrei, te fac stăpână-n el!”

Discursul poetic se diversică în poemul Silentium nocturn, unde valorificarea vocilor poetului intensifică tensiunea erotică. Motivul tăcerii şi al imobilităţii iubitei în cadrul nocturn fac din poemul acesta stancian nu doar o valorificare a unui erotic mascat, ci textul plasează iubirea pe coordonata unui sfârşit tragic, anunţat de poet încă de la început: „Taci, să s-audă noaptea care vine! / Taci, să s-audă pasul ei sfios! / De-acum

începe-alt glas să cânte-n mine, / De-acuma glasul tău e de prisos. / / Tăcere! Numai noaptea să cuvânte! / Ea singură cu glasul ei sonor! / Tu stai şiascultă-n pajişte ce vânt e, / Ce vânt însângerat, prevestitor.” O sinteză lirică substanţială, după cum concluzionează Monica Lazăr în prefaţa la volumul Versuri, poemul acţionează ca un conglomerat de sentimente, de stări autoimpuse prin rigoarea stilului stancian, prin simularea de momente erotice sugerate prin măştile poetuluitrubadur. Inflexiunea poetică se explică în schimbul de voci, la început o voce impunătoare, concret ancorată în spaţiu şi timp, noaptea fiind liantul între cele două existenţe care declanşează starea erotică, apoi discursul poetic şi vocea poetică se estompează, pentru a ajunge, la final, la comprehensiunea că masca şi jocul de-a eroticul deconstruiesc spaţiul utopic. Totul este sub semnul tăcerii, al iremediabilei stări de cenzură a mişcării, finalul poemului aducând eliberarea tensiunii şi a revelării prezumtivului sfârşit: „Mai bine taci în noaptea care vine / Şi-n care-atâtea patimi mari se nasc. / Din nepătrunsa, larga-ntunecime / Nu poţi să ştii ce noi dureri mă pasc. / / Iubito!-n noaptea asta-mpărătească / Numai tăcerea las-o să vorbească!”

Analiza liricii stanciene, în perspectiva unui erotic mascat, argumentat, în acelaşi timp, prin inflexiunea vocilor poetice, dezvoltă un spaţiu plasat între motivul cuplului, al definirii acestuia în cadrul doxei propuse de Radu Stanca, şi cel al lui Urshauer. Caracterizarea complexului erotic stancian marchează o etapă importantă în creaţia literară a poetului cerchist, cuplul ca formă a eroticului mascat, a strategiei erotice, necesită o eliberare de sensuri şi motive prin elipsa, aşa cum am putut observa în analiza textelor de mai sus, a verbului a iubi, în structura şi forma poeziei. Dar prezenţa, în subtext, a lui ars amandi, pe care o decelăm prin relectură, complică evoluţia discursului liric, elementul privind apariţia constantei tanatice.

Radu Stanca, Versuri, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi comentarii de Monica Lazăr, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Pag.11

Dăruiri literare

Petruţ Pârvescu profesor

Scriitorul - destin şi opţiune Anchetă literară realizată în ianuarie 2014 cu scriitorul Dorel Mihai Gaftoneanu Motto: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.» (Konrad Adenauer)

D.M.Gaftoneanu

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

R: ...Vorbind la figurat despre destin şi opţiune, pe acestea le-aş suprapune peste coordonatele care marchează aptitudinea şi atitudinea, cele două materiiingrediente de compoziţie necesare debutantului care porneşte într-o întreprindere deloc comună şi care împreună se contopesc într-un conglomerat organic căruia, într-un limbaj colocvial, i-aş spune mai curând «chemare ca scriitor». Neuitate sunt vorbele Poetului: «E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…/».

Succint, modestul meu demers este unul despre literatura sănătoasă- în centrul căreia regăsim viaţa şi clasicii, despre cultura autentică- cea acumulată din lecturi şi studiu nu banalul surogat prins din zbor din discuţii sporadice sau mass media şi despre dictatura atroce a mediocrităţii în ambientul ultimelor decenii, cel mai adesea ca rezultat al spiritului de turmă non-

Pag.12

concurenţial din «marile spirale» politice, economice, sportive şi, nu în ultimul rând, literare.

Par a fi cunoscute de către noi componentele mesajului dar sunt încă insuficient aprofundate, aş spune.

Mi-ar plăcea să cred, uşor idealist, că voi rămâne ancorat de nota «Do» de sus într-un concert al notelor disparate în care fiecare vorbeşte pe limba lui şi (aproape că) nimeni nu mai ascultă pe nimeni.

Dacă tot vorbim despre destin şi opţiune, m-am împăcat de mult cu ideea că autorul cu convingeri limpezi e un solitar Don Quijotte rătăcitor pe traseul dintre «Singur pe lume» al lui Hector Malot şi «Singur printre poeţi» al lui Marin Sorescu, trăind «Un veac de singurătate» al lui G.G. Marquez printre «Mizerabilii» lui Victor Hugo cu naturaleţea şi şarmul unui «Zorba Grecul» al lui Nikos Kazantzakis…

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?

Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

R: ...Chiar dacă am citit enorm, o aplecare aparte asupra versului am avut-o după trecerea pragului biologic critic de 40 ani, etapă când am început să îmi fac temele cât de cât şi, dacă îmi permiteţi o nuanţă fină de autoironie, am preluat poezia din punctul în care a abandonat-o Marele Eminescu la 39 ani, după scurta sa traiectorie prin lume. Îmi şi imaginez cum vor sări ca arşi unii: blasfemie, impostură, una ca asta e de netolerat, aşa că ţin să îi liniştesc: mi-am propus o misiune imposibilă, retractez, nu sunt decât un corpuscul aventurier ce gravitează pe orbita Marelui Luceafăr, ia, acolo o insignifiantă... stea a Nordului cu un nou... curent literar (!) botezat ad-hoc, unii ar spune că nu întâmplător, «neoromantismul termidorian».

M-am aplecat mai întâi spre poezioare scrise în limba engleză şi spre multiple tentative de versificare integrală a celor 150 psalmi biblici- am mai spus asta, citând un mare gânditor, dacă tot aştepţi până când vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic vreodată.

Ulterior, mi-a făcut plăcere să încerc crochiul umoristic,

Dăruiri literare fabula, reportajul, am fost atras de simplitatea cronicilor de întâmpinare, dar mai ales de acest spinos proiect care este parodia-pamflet, satira în vers clasic, un opus multilateral dezvoltat al epigramei...

3. Care a fost drumul până la prima carte?

R: ...Dintotdeauna m-au atras istoria, filozofia, natura, viaţa satului, viaţa religioasă, profilul şi operele marilor personalităţi ale artei. De aici m-am inspirat pentru «Steaua Nordului, Polaris»- o culegere care să mă (re)prezinte ca anonim pasionat de măreţia unică şi bogăţia universului enciclopedic… Am continuat cu «Psalmii biblici versificaţi», «Odiseea omenirii», «Trilogia siderală», «Versuri, armonii, ecouri», «Catrene umoristice spontane», «Botoşaniul literar (articole şi reportaje)»... Aş vrea să cred că niciodată nu voi fi în criză de idei în micul meu refugiu-paradis-oază de linişte, Triunghi al Bermudelor compus din poezie, şah şi numismatică, triunghi dreptunghic isoscel în care ipotenuza e pasiunea pentru literatură...

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa c a o m ş i s c r i i t o r ?

R: ...Dintre autorii români: Eminescu, Topîrceanupoezie, Caragiale şi Rebreanu- proză, Lucian Blaga ca sistem filozofic…Din literatura universală: Mark Twain, Charles Dickens, Stephen Leacock, clasicii ruşi, francezi, anglo-americani…Pe majoritatea i-am parcurs în adolescenţă şi în perioada studenţiei.

Am avut deosebita şansă de a ajunge în Botoşaniul umbrelor eterne iar aici, un rol decisiv în ucenicia ca scriitor de satiră l-au avut experienţele trăite la limita amuzamentului ca «adrisant» sau spectator la «huiduiala puzderiei de poeţi fără valoare» cum îi spunea jurnalistul Ioan Rotundu «cuibului de viespi» - o trupă aidoma «gaiţelor» lui Alexandru Kirițescu (doar personajele diferă, unde mai găseşti aşa ceva!), cu articole isterice şi reacţii reprobabile la orice nouă apariţie în prim-plan, cărora le sunt realmente îndatorat. E mină de aur, mană cerească pentru un iubitor de Juvenal să (con)vieţuiască lângă acest compact grupuscul «a-tomic» (derivat sarcastic de la numele cvasiuitatului proletcultist A. Toma, părintele redactorului-şef de la «Scînteia» cu renumitul articol virulent contra lui Arghezi «Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei») format din mărunţi detractori agresivi verbal cu profiluri caragialeşti pe acelaşi calapod de (lipsă de) educaţie şi gândire, etern căutători de ţinte false, «fumigene» şi conflicte cu toţi şi cu toate, care să-i furnizeze involuntar subiecte gârlă... cu materialul clientului! Malefică asociere cu «ţepi» («ştampilarea» unui fost... culturnic!), «famiglie» teribil(ist)ă cu un nucleu «A.C.I.D.», desprinsă parcă din atmosfera intrigantă a scrierilor lui Kafka şi savoarea comediilor din teatrul lui Alecsandri, unde comicul de nume, caracter şi situaţie se simte ca peştele în apă

printre inconfundabilii autohtoni, întreţinut de apucăturile şi mendrele vedetelor «Bârzoi», «Chiriţa», «Musiu Şarl(...)», «Aristiţa», «Calipsiţa», «Gu(l)iţă» sau «Luluţa». Dacă i-aţi cere unui expert să creioneze în linii mari portretul-robot generic al contestatarului vehement al tuturor «celor ce sunt şi-a celor ce mâine vor râde la soare», intuiesc că ar menţiona printre altele în radiografie: arogant, superficial în enunţuri, şcoală puţină, zero maniere, un pahar plin ochi cu apă care nu primeşte nici o picătură de dialog fără să dea (pe de)... lătúri (!) în cei din jur, «degrabă vărsătoriu» de epitete-insulte grave... Unde mai pui şi «trimiterile» gratuite la repertoriul «profesionistului psihiatru» de genul: cine nu aparţine coteriei noastre sau nu ne dă întâietate este un om cu tulburări comportamentale, veleitar, grafoman, exemplu de inconştienţă creatoare, individ violent, cumpărător de premii doldora la concursuri de amatori (sâc-sâc!), sfertodoct, versificator de curte şi câte altele într-un ridicol şi deşănţat cor al robilor invidiei şi denigrării pe mai multe voci. Să mai existe, precum soldatul japonez din junglă, titani(ci) ignoranţi ai teoriei că oamenii ce se cred de neînlocuit devin o frână, generează un mediu toxic sufocant în calea evoluţiei naturale a unui sistem social şi că memoria colectivă nu iartă derapajele? Greu de crezut, cât timp există orgolii bolnăvicioase şi ceva bani la mijloc, acestea susţin contrariul! Extravaganţele, răutăţile, blaturile şi nevricalele lor de lux din manevre abile de culise se regăsesc cu brio printre mofturile senatorilor de drept protagonişti ai satirei «Cei de ieri şi cei de astăzi»…Linşajul mediatic grosolan sau veninul «picătură chinezească», gustare nelipsită din meniul casei, opium ieftin al celor care nu văd pe termen lung, mi-a fost un catalizator de real ajutor. La polul (total) opus, oameni de cultură de la care ai ce învăţa şi care îşi găsesc timp pentru un îndemn, o apreciere, o strângere de mână celor care le calcă pe urme: acad. Mihai Cimpoi, acad. Nicolae Dabija, acad. Gheorghe Păun, dr.

Lucia Olaru Nenati, dr. Florian Copcea- Georgică Manole, George Corbu, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Maria Baciu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, A. Eden, Elena Condrei, Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu, Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu,Vasile Larco, Ioan Toderaşcu…O subliniere aparte pentru prof. univ. Ghe. Jernovei de la Cernăuţi, dispărut în cursul anului trecut şi pentru cenaclul «Ion Pillat» cu Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Paul Mircea Iordache, C. Cristescu... Au avut rolul şi locul lor bine definit istoricul Gheorghe Median, violonista Marieta Baciu, publiciştii Silvia Lazarovici, Ion Istrate, Constantin Adam, Vasile Timofciuc, Gabriel Bălaşa, Gruia Cojocaru, Corneliu Drescanu, ş.a.

Pag.13

Dăruiri literare Cui foloseşte întreţinerea dihoniei pe tiparul divide et impera, respingerea unei minime organizări şi solidarităţi a comunităţii culturale, perpetuarea unor disensiuni de dinainte de´89, etichetarea celorlalţi a priori în fel şi chip şi respingerea cu înverşunare a oricărei brume de conciliere? Vă las pe Dvs. să ghiciţi!

Pentru că încă nu s-au stins ecourile Premiului Naţional de Poezie «Mihai Eminescu», personal, dacă aş fi întrebat, aş susţine ca la evenimentele importante, pentru evidenţierea cât mai eficientă a muncii literaţilor de excepţie, să aibă loc o împărţire a fondului de premiere şi recompensarea unui număr ceva mai crescut de laureaţi. Cine nu vrea o dezbatere publică sinceră şi elegantă cu organizatorii, fără alte artificii subterane?

Nu pot să nu observ cu un ochi neutru că odată cu creşterea premiului cresc şi tensiunile, ironiile şi numărul contestatarilor care ne reamintesc două chestiuni asupra cărora este serios de meditat: prima, ce legătură poate fi între consistenta operă a Poetului şi un anume gen de poezie ostentativ promovată în publicaţii susţinute cu dificultate din bugetul public şi a doua, atunci când şi onor comisiile şi candidaţii nominalizaţi sunt ca orientare o apă şi un pământ, din acelaşi aluat-mişcare-uniune, vom avea din start câte jurii, atâtea premii în absenţa unor criterii unanim recunoscute de evaluare sau pe aproape, măcar!

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

R: ...Deseori aud «aserţiunea» că suntem, pe jumătate, o naţiune de şefi în căutare de joburi grase şi cealaltă jumătate, de servitori în căutare de stăpâni, pecete regăsită şi în lumea truditorilor cu condeiul.

Cred că fiecare scriitor pur-sânge ar trebui să aibă un cod deontologic, un jurământ al lui Hippocrate, să-şi asume rolul de garant al valorilor consacrate ale umanităţii şi de promotor al acestora, deschizător de drumuri pentru societate, depozitar şi cunoscător al legăturii om-divinitate şi formator de opinii şi gusturi pentru cititorul gurmet rafinat. Din păcate, ştiti celebrele cuvinte ale unui ilustru designer: în loc de cai, apar cămile proiectate de către comitete. Fac aluzie la moda zilei deşi înţeleg bine şi accept tendinţa ultimei perioade către poemul absolut, eliberat de corsetul (prea) strâns al elementelor de prozodie, de rigoarea şablonului clasic şi adăugarea unui plus de libertate în prezentarea fondului, a mesajului poetic.

Astăzi îşi trăiesc epoca de glorie feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese care ne delectează copios cu imprevizibile poncifuri moderniste, capod(opere) plesnite savant în pauza de masă sau în

Pag.14

cea de aşteptare între două tramvaie. Care fior poetic, ce rezonanţă cu fantomele trecutului din eter, despre ce eliberare din strânsoarea de menghină a existenţei cotidiene vorbim? Nu ştiu cum se face dar mulţi par să încline spre un soi de vorbire comună de zi cu zi presărată cu ermetisme, injurii sau «perle» multicolore din vocabularul minţilor înguste şi diabolice inovaţii abracadabrante din care săritori pseudocritici scot la iveală profunzimi nevisate nici măcar de către nevinovatul autor şi cu atât mai puţin de către cel mai avizat cititor.

Constat, în măsura în care îmi permit lecturile, că e o distanţă destul de mare între traducerile unora dintre poeţii în vogă din străinătate şi ceea ce apare în mod curent în paginile revistelor noastre de specialitate. Par a fi îndreptăţit, cu mici excepţii, evident, să categorisesc poezia actuală în poezie muncită şi poezie nemuncită decât în creaţie clasică şi postmodernistă, dacă merg cumva la extreme, în alb şi negru.

Nu puţini scriitori spun că nu se vinde cartea dacă nu e condimentată cu picanterii erotice din zona angoaselor de lux şi a refulărilor intimiste şi fac pasul către compromis datorită problemelor materiale.

De aici (pro)vine mercenariatul acerb pentru câţiva arginţi şi obedienţa crasă faţă de politicieni sau/şi bogaţii zilei, cam aceiaşi, şi drama S.O.L.I.S.T.- ului care se pretează la orice, chiar împotriva propriei conştiinţesunt tentat să decriptez abrevierea ca pe sindromul omului lipsit de inteligenţă, şcoală şi talent!

6. Literatura la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

R: ...Nicicând nu am avut mai mare nevoie de scriitorullocomotivă, spărgătorul imperiilor de gheţuri care să deschidă noi orizonturi urmaşilor, remarcat prin inteligenţă, loialitate, demnitate, umor, cultură, educaţie… Primele litere de la aceste şase cuvinte mă conduc la un amuzant joc de litere şi idei, «Il duce» («Liderul»), erou pozitiv în contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către conducătorul italian căruia i s-a atribuit acest renume. Recent, i-am urmărit cu atenţie pe d-l prof. univ. Mircea A. Diaconu cu o amplă dizertaţie despre căutarea originalităţii în comunicarea prin forme neconvenţionale, despre multiplele configurări ale plastilinei-poezii sau aportul «izolaţilor» la evoluţia literaturii şi pe preşedintele U.S.R., d-l acad.

Nicolae Manolescu despre o anumită tensiune în traversarea faliei dintre stilul tradiţional şi cel modern, dându-ne de înţeles că orice zăcământ se termină mai devreme sau mai târziu, chiar şi cel cultural. După foarte sumara mea privire de ansamblu, spectrul literar pare într-adevăr o fântână secătuită de resursele de apă. Toţi vedem cum se promovează de dragul noului cu orice preţ o literatură a absurdului din lirisme ieftine ce speculează o particularitate a organismului viu care

Dăruiri literare este limba română- asocierea întâmplătoare a unui şir de vorbe sau expresii pare a avea un sens oarecare…Mai peste tot mi se spune şoptit la ureche de către «agenţi» bine intenţionaţi (cum altfel?), pe la colţuri, că versul clasic ri(t)mat şi Poetul Eminescu ţin de moştenirea trecutului şi că a apus vremea recitărilor plictisitoare din «obositul» poem«Luceafărul» şi a romanţelor siropoase pe textele din «Sara pe deal» şi «Pe lângă plopii fără soţ». Preţioase indicaţii, tovarăşi!

Cu umor reţinut, pe lângă citatul din poemul «Cu toţi suntem pe Titanic!»: «Nu strica o casă veche când în loc nu ai ce pune!» pomenesc şi părerea unor critici avizaţi care afirmă că sub pătura călduţă a scrisului de ultimă oră, s-ar (putea) ascunde incultura celor mai tineri care ar avea mari deficienţe la capitolul exprimare corectă în limba maternă. Probabil că ştiu foarte bine domniile lor ce spun! Nu-mi propun să-i combat! Încă mai sunt optimist în privinţa regenerării izvoarelor de inspiraţie prin încetinirea «strocului», a ritmului desprinderii de trecut şi prin schimbarea progresivă a macazului de la stilul confortabil «no limits» către cenzura autoimpusă de propriul crez artistic. Consecvenţă, idealuri- deziderate ce sună bine mereu! Şi în economie, şi în literatură, în peisajul postdecembrist s-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia Vestului sălbatic iar urmările nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de aici încolo... Îl ascultam pe poetul veneţian Severino Bachin afirmând cu maximă certitudine că poezia viitorului nu va avea mai mult de trei rânduri. Mulţi dintre cunoscuţii mei sunt pasionaţi de haiku, tanka şi alte «scurtături» din import. Vocile multora dintre cei care emit judecăţi de valoare se fac auzite perorând despre spaţiul alocat poemului ce se comprimă treptat în paginile societăţii ultrainformatizate şi tot mai grăbite de mâine.

Deşi sunt atras şi de esenţele concentrate, totuşi, nu pot accepta părerile că o lucrare poetică de mai mare întindere nu îşi va găsi vreodată locul sub soare. Mi-ar plăcea să cred că aparţin unui nou val de împătimiţi ai scrisului, elefantul care iese din şir, aşa cum mă tachinează colecţionarul Mircea Puşcaşu, dar, admit că la fel de bine pot fi «ultimul mohican», vezi filmul american, dintr-o generaţie stafidită de clasicizanţi. În ambele cazuri enumerate, aş considera că îmi revine ca datorie de onoare reflectarea în pagină a realităţii cotidiene aşa cum mă îndeamnă cugetul, fără teamă, calcule şi prejudecăţi. Vincit omnia veritas!

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

R: ...Chiar dacă destui se încăpăţânează să vadă numai vârful aisbergului nu şi baza, copiind în sens

negativ caracterul persuasiv al prinţului levantin al lui Ştefan Augustin Doinaş, nutresc speranţa că posteritatea înzestrată cu anticorpii unui filtru sever nu-i va permite Talpei-iadului să pozeze în Ileana Cosânzeana pe termen lung. Şi nici invers, bineînţeles!

«Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.» (Abraham Lincoln). Fiecare scriitor original îşi are structura lui, drumul cu reuşitele şi mai puţin reuşitele lui pe un parcurs sinuos cu accente din Victor Petrini, Mitrea Cocor sau din justiţiarul Alimănescu, într-un cuvânt steaua lui, în conformitate cu binecunoscutul citat din Konrad Adenauer: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.»

Nu am cunoştinţă să existe indicaţii sau formule magice în formarea unui scrib modern, însă, talentul nativ, o bogată informare despre înaintemergători şi cultul respectului pentru valorile umane consacrate, acestea trei mi se par oarecum indispensabile pentru o ţinută frumoasă, demnă, verticală.

Pasivi, asistăm la triumful arbitrariului elitelor coagulate în vidul postcomunist, printre ale căror piese de rezistenţă nu prea (re)găsim curajul asumării erorilor de strategie cu necesarele corecturi şi la dispariţia puţinilor hotărâţi să-şi ducă la capăt o concepţie, o viziune fără să privească în stânga şi în dreapta la inerentele piedici. Cine mai crede astăzi în spusele lui J. F. Kennedy: «Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri»? În concluzie, genetica umană, şcoala şi modelul de societate în care trăieşte mi se par a fi factorii care influenţează în mod hotărâtor «reţeta» conturării profilului unui adevărat scriitor, «o viaţă pentru o idee», dar dezbaterea este pe cât de fascinantă, pe atât de departe de a fi epuizată. La ce mai lucrez? Mai întâi, la revizuirea şi la editarea tuturor celor şapte cărţi scrise, apoi la o piesă de teatru miniaturală în versuri- o a doua «scrisoare pierdută»- având ca temă universul literar actual, de asemenea, am în vizor câteva repere culturale majore pe care le apreciez şi cărora mi-am propus să le creionez opera şi drumul în prozopoeme şi la un număr apreciabil de catrene umoristice. În încheiere, reiau «uvertura» din poemul «Caragiale, la un secol de tăcere»: «…Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii, Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii…

Rar de tot… O zi festivă, două rânduri, o coroană.

Invitaţi... din lumea bună! Premii date... pe sprânceană!

Ne tot învârtim… în „cercuri” şi mimăm literatura.

Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura!

După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii.

Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!»

Pag.15

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA Alegeri pe arcuşul înserării

Acolo-n crinolina iasomiei

Îţi aminteşti cum priveai placid Rana ce se căsca-n abisul întristărilor noastre Numărând coastele neîncrederii?

Voiai să mă doară, deşi te-omora implicit...

Era primăvară cu arome dulci de salcâmi, Dar toamnă veştedă în noi, Cei doi căţărători pe vorbe şi iluzii Vornicul înserării se cuibărise De ceva vreme pe plăcile reci, de teracotă, Din sufletele noastre-amare, Într-o ceaţă gri-alburie, cu marama tivită de indecizii.

Momentul acela a fost grăitor Pentru ce urma să devenim Odată cu înstrăinarea tacită: Tu...pribeagul din crisalida şovăielilor mele Eu...nehotărârea dorinţelor tale

Adorm în pletele bălaie ale florilor de iasomie De câte ori târziul dă târcoale.

Acolo mi-am dus frământările, iubirile toate.

Acolo respir nemărginirea cu zborul ei liniştit Acolo-i locul meu de rugăciune, Peregrinările-mi pe volutele cordului Acolo alerg când toate se-nchid, Când gândurile amorţite Nu-şi mai pot mişca mâinile Călător prin condeie Cu dexteritatea jongleurilor.

Acolo mă regăsesc de câte ori Nepieritor, Cuvântul Sunt în căutarea-mi ritualică, Nu poate fi nicicând uitat Într-o necontenită resurecţie.

Sub chepeng zăvorât.

Acolo te-am aflat în miez de vară E mugur de lumină, Şi-am stat întinşi ore întregi Minune cioplită Cu mâinile împreunate În inima poetului. Într-o strânsoare atât de puternică Pe cer se preumblă Încât am devenit aurii stamine Herghelii de cuvinte Din care timpul s-a-nfruptat agale.

Neînşeuate încă.

Tropotesc zglobii Respirând nemurire Şi-alunecă pe raze Spre boabe roşii de măcriş, Geamurile verandei n-au, iubite, Pe plăpumi de pâraie niciun sens!

Ce şerpuiesc spre stâne, Nici vitraliile catedralelor, Prin văi cu stânci abrupte nici lentilele lunetelor!

Ori şisturi calcaroase.

Toate se succedă-n eter, Pe drum, salută marmotele concentric rânduite, Prin vizuinele lor subterane, Dar sufocante, amăgitoare.

Cutreieră sălbăticia Chiar felinarul nopţii a pălit Pe coamele zimbrilor, Cu ochelarii pe nas rătăciţi.

Vâslesc cu ferăstraşii mari, În noi s-au deschis Gângurind sub pene...

Dalbe ferestre respirând nemurire Şi-apoi, cu suflu nou, Spaţiul şi-a umplut plămânii Poposesc ascultătoare, de armonie Strunite de-un iscusit condei. Şi-am învăţat rostul Când ea, iubirea, A dansat pe spinarea vremii Îmbobocind sub genele tale!

Pag.16

Ritmuri nocturne Pe maidane, viforul îşi strânge nojiţele, Într-o mişcare mecanică, sterilă, Apoi aleargă săltând Până la ale cerului vâsle, Răsucind mănunchiuri de vise..

Noaptea cotrobăie şi ea, neliniştită, Prin şuri ori prin şoproane…

Ostenită, într-un târziu, Se tolăneşte în pod Pe baloţi de lucernă Şi-adoarme cu mâna căpătâi Visând îngeri cu aripi sidefii. În casă, pe poliţa pictată pastelat Se odihnesc de cu seară Galbene gutui şi mere ionatane.

Palpită-n vatră muguri de lumină Ce desenează jocuri de umbre Pe tăcuţii pereţi ai odăii Cufundate-ntr-o dulce piroteală.

Tic-tac-ul orologiului, Doar el mai aminteşte De clipă…de risipă…

Dăruiri literare

Irina Lucia MIHALCA

Amprentele noastre O inimă plânge în cuvinte, o amară constatare sau un dulce avertisment ameţitor ca şi un lucru amânat de teama riscului de a te risipi, din prea multă plăcere.

Ai grijă de visele tale şi nu uita de frumuseţea nopţii!

Pe unde treci îţi laşi amprenta, un timp trăit împreună, perle sub valuri, un semn, nufărul deschis în palme, un talisman ascuns în suflet, o hoya albă care-mi vorbeşte în locul tău, roua de pe flori înşirată pe lanţul de la gât şi dulcele emoţiei rodiului înflorit.

O lume de poveste risipită în ochi cu mare dăruire!

Ce mult contează să rămâi cu un semn, vibraţia dispare abia atunci când se vindecă locul marcat de emoţie!

Chiar dacă nu eşti aici, poţi schimba ceva în bine, cu siguranţă vei purta şi un nume, ca un copac în anotimp de toamnă, multe frunze, multe crengi, fără un nume, fără o destinaţie, fără cuvinte, doar trunchiul rămâne bine înfipt în pământ. Îi dai un nume trunchiului şi-aştepţi iar primavara...

Chiar dacă peste toate vine toamna, vântul va scoate la lumină urmele noastre!

Doar trecerea timpului şi noi, noi fără vârstă, sărutul cerului şi-al pământului...

Dragostea mea pentru tine nu se va stinge, înconjurată de-această strălucitoare lumină.

Dacă întinzi mâna mă vei atinge, după lumina ta te voi găsi!

Rezonezi în mine, în sufletul meu, în paşii mei, în trecut, prezent şi viitor!

Sunt aici, îţi ating sufletul, îţi sărut inima înainte de a ma topi toată în tine, mii de voaluri se desprind, unul câte unul, în timp ce totul se ridică.

Există şase râuri care separă tărâmul lui Hades de lumea viilor, dacă ne trezim, suntem vii, dacă ne căutăm, mereu, suntem vii, iar când ne pierdem tot vii suntem, firul care ne leagă este subţire, visul care ne uneşte este străveziu.

Există frânturi de vis şi existăm noi, cei care încercăm să unim piesele de puzzle, există o singură lacrimă şi aceea este Hinc illae lacrimae...

Nu ştii cât sânge, câte lacrimi, cât pustiu şi câtă suferinţă însoţesc o călătorie.

Să urci sau să cobori după ce ai urcat, este, oare, aspra enigmă a vieţii?

Arcada iubirii Prin aerul blând al serii, un cântec delicat se rasfiră în armonie, o bucurie a sufletului, o evadare în tunelurile nopţii, o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii, şoapte arse de căldura viselor pierdute.

Cu mâinile atingi fiecare sunet, din melodie extragi cheia înţelegerii. În tăcere, inima ta naufragiază, lumea se termină aici atunci când natura se odihneşte.

La malul curbat deasupra orizontului albastru, duhul tău se linişteşte.

Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă, departe-ai ajuns, acum simţi pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.

Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi deschidă calea...

Pag.17

Dăruiri literare

Luminița COJOACĂ

HOTARUL CĂTRE DUMNEZEU Pornind de la ideea de suflet Marinarii au transformat Cuvinte în mări Apoi le-au aruncat în adâncuri Să ferească lumea de corăbiile negre.

LA LIMITA ROSTULUI Liniștea se așternu peste sat Dintr-o dată la capătul uliței Câțiva copii se luptară cu cireșe Miros încins de mere coapte venea din Capătul drumului.

Au atins ca mâna întunericul Îngerii și ochii i-au legănat Minunea ca să întorc curată peste o noapte.

Am plecat desculță la lume Orbii mângâiau saltimbancii La porți ferite de lumină Cerșetori în haine de cârpe Mierea învârteau Ninsoarea să infloara dospită În urma laptelui.

DE VORBĂ CU ÎNTUNERICUL Pașii trec urma pe îndelete Izvoarele când le miros Se stinge lumina Nici cerul nu pare prea aproape Dumnezeu se uită la copiii lui Cu toate puterile Flăcările dacă se aprind Se face lumină Carnea nu se vindecă Dacă nu este tăiată Cortina nu se ridică dacă e singură Îngerii se dau de pomană dimineața La prânz carnea se desface de mistere Și masa de prânz se face cu bucățile alese Așezate pe lespede ochii se limpezesc Cu speranță rostul cărnii pe oase Se nnoada la fiecare masă Cu copiii aprinși.

Pag.18

REGENERARE Dorul din val Adie un mal Dorul din gând Adie în vânt Somn de mister Carne pe cer Aer albastru Sânge măiastru Ardere Zicere Plângere Ningere Un vis mă cuprinde O noapte m-aprinde Din foc să răsară Doar liniștea rară.

Cu mânecile suflecate Mai încoace Către infinit Pe puntea uscată A vaporului de lacrimi Au întins morții la soare Să li se usuce rănile Făcute de pescarii Ce și-au uitat undițele Pe culmea victoriei.

DOR FĂRĂ ÎNGER Piatra se desface din apă Câinii vorbelor trec Pe spatele apei Unși cu untdelemn și binefacere Somnul nu se duce la biserică Laptele nu se face din apă Smântâna se împarte la morți Să nu se trezească ziua Spatele pietrei nu se sparge Niciodată dimineața Prânzul e destinat îngerilor Să nu treacă vorbele fără întuneric Pe lumină La apus de umbră Șade Dumnezeu cu pomeni alături Le numără să îi iasă Morții la socoteală Masa se face cu apă Pomenile să nu treacă Neobservate.

Dăruiri literare

Octavian MIHALCEA Ionel Marin - DORINŢE ATEMPORALE Versurile lui Ionel Marin din Printre ani, lacrima netimpului (Editura Pax Aura Mundi, Galaţi, 2010) caută să elucideze eternele întrebări ce animă circumstanţele artistice.

Explorarea misterelor existenţiale poate da nebănuite rezultate, uneori, pentru cei privilegiaţi, în direcţia maximei revelări: Dragostea sporeşte prin dăruire,/ Visează nemărginirea...// În colibe de lumină, mistere/ Îmbrăcate cu haina adevărului,/ Dezvăluie răsărituri necuprinse// Încăperile Binelui,/ Încântă şi ne bucură...// Frunţi ridicate la cer/ Tremură în întinderi celeste,/ Sub plete de sălcii rugătoare,/ S-adâncesc în valuri de clipe...// Drumuri nenumărate şi puţine poteci...// De alegi poteca cea îngustă,/ Nebiruită de moarte,/ Vor fi deschise porţile veşniciei. Fiind extrasă esenţa, programatic, din cele mai profunde straturi ale fiinţei, poezia lărgeşte orizonturile şi ajută la stabilirea unor autentice ierarhii. Ionel Marin aderă la o paradigmă a seninătăţii, temeinic internalizată, cu toate acestea fiind detectabile şi unele acute în cheie dramatică: Orbit de propria prăpastie/ De la marginea durerii,/ Ascult târâşul eului...// Ochii lăcrimează/ Cu cioburi de păcate/ Chei nepotrivite îndepărtând/ Speranţa// În fiecare dimineaţă renaşte,/ Blând, sărutul soarelui.// Ecoul zâmbetului dispare/ după sărutul ratat al zilei,/ Sub acoperişul norilor...// Cearcăne ale timpului picură/ Sângele către inima îngerului. Ritmul poeziilor exclude complicaţiile, orientânduse către o elocventă spunere directă. Astfel e privilegiată ideatica marilor valori. Sunt căutate, chiar invocate întâlnirile exemplare, de neuitat. "Inima", iată suprema valoare căreia i se închină versurile lui Ionel Marin.

Cromatica sentimentelor vine să întâmpine, cu forţa pe care numai visele o au, noţiunea fundamentală a salvării. Poetul îşi poate " d e re g l a " s i m ţ u r i l e ş i î n d i re c ţ i i nevătămătoare, apropiate holismului, sistem ce vizează supramundaneitatea. Propria

interioritate posedă abc-ul descinderii în aceste eterate zone ale spiritului. Apoteotic, figura arhetipală a lui Mihai Eminescu e venerată în aceste sensibile versuri: Trecut-au anii.../ Prin lanuri de generaţii/ Luceafărul,/ În lumina dragostei/ Poartă ecoul nostru.// Petecul de lumină/ Din paradisul cuvintelor,/ Tainic ne surâde...// Poetul nu a murit!/ Îl simt aproape,/ În poeme, în doine,în cântece.// Eminesc cu aripi făr' de apus/ În clipe de răgaz trece/ Ca o flacără arzând/ herghelii de vise şi gânduri.// Îmbrăcat în haina Poeziei/ A spart povara răului,/ Ascuns în firea zilelor...// Acoperit de nouri albi, Poetul,/ curge şuvoi sub cerul din noi,/ Luminând Neînceputul...// Vioară nestinsă, Eminescu, / Deschide mereu petalele graiului/ Ca să renască/ Frumuseţea armoniei eterne. (UMBRA LUI EMINESCU).

Pag.19

Dăruiri literare

Ladislau DARADICI

DE SUFLET ROTUND Se pare că oraşul Paliei devine o urbe de poeţi, femei şi bărbaţi deopotrivă. Ileana Lucia Floran este un exemplu, volumele dumneaei răsărind în peisajul liric hunedorean aidoma unor flori triste, colorate şi curate.

Descoperim în Cerul adâncurilor (2009), Spirala gândului (2012) ori Dincolo de daruri (2012) o lirică sensibilă, grăindu-ne cu o simplitate dezarmantă despre complexitatea destinului uman. Vorbim despre o poezie nemincinoasă care nu-şi propune să şocheze ori să demoleze; este rostirea unui suflet rotund precum o gutuie şi din care, la început, refuzi să muşti, de teamă să nu-i ştirbeşti acurateţea. O poezie demnă de vremuri de altădat', negrăbite şi netulburi, o poezie a paradisului pierdut şi a dorului de acea veşnicie despre care vorbea Blaga şi care ar mai putea fi întâlnită astăzi doar în satele îndepărtate ale bătrânilor noştri.

Am urmărit în poeziile Ilenei Luciei Floran tema fiinţării omului, prea des marcată de incertitudinea unui prezent strivit de trecut („cu povara-i imensă”), dar şi de spectrul unui „viitor nesigur”; poemele din această categorie sunt cele mai izbutite. „În seara asta”, mărturiseşte poeta în poemul cu acelaşi titlu, „o să-mi rup/ bucăţi din suflet/ şi-o să le preschimb/ în cuvinte...” Confesiunea e lină, nealterată de artificii verbale, precum o rază de gând strecurânduse în suflet. Poeta se simte marginalizată, exilată în uitare, departe de forfota lumii: „Sunt o relicvă/ uitată/ în subsolul prăfuit/ al unui muzeu/ de provincie,/ în colţul de lângă fereastră,/ de unde se pot auzi/ sunetele vieţii...” (Întrebare) Dacă ar fi să desluşim, dinlăuntru, un posibil tipar ideatic al poemelor, am identifica un model relativ simplu: mai întâi este formulată o ipoteză (o stare de fapt a tristeţii, un prag al neputinţei), urmând exemplificarea şi demonstrarea acesteia, finalul mai lăsând, de regulă, o fereastră deschisă, poeta mai acordându-şi o şansă. Astfel, durerea devine resemnare, disperarea este atenuată de aceeaşi palidă speranţă.

Pag.20

În poemul Cum?, de pildă, după ce se constată seria de „ocazii” ratate ale destinului, însuşi sufletul fiind îngenunchiat, finalul rămâne totuşi promiţător: „E trist, dar încă se târăşte/ sufletul meu, cu tot censeamnă.../ şi o speranţă răbufneşte/ prin nesfârşitami vieţii toamnă.” Într-un alt poem, Memoria durerii, după aceeaşi prezentare a şirului de umilinţe, zile şi nopţi slute, obsesii, coşmaruri etc., salvarea mai e posibilă doar prin credinţă: „Să uit, cum aş putea? Poate în ceasul/ în care mă desprind de pământesc/ şi firav şi umil m-aplec în tihnă,/ în faţa solului dumnezeiesc”; iar în Rugă, asistăm la acelaşi scenariu, omului, trezindu-se orfan („de când mi-au fost ucise/ visurile”), captiv („de când mi-am înţeles/ limitele”) şi trist („de când m-au cutremurat/ durerile”), mai rămânându-i doar alternativa întoarcerii spre Dumnezeu: „m-am înfăşurat/ în mantia/ evlaviei/ şi-am îngenunchiat:/ - Te rog, iartă-mă!”

Stările diferă de la veghe la disperare, de la nostalgie la încredere, în întregul ei, poezia Ilenei Luciei Floran fiind o mărturisire din cale afară de tristă.

Reapar, pretutindeni, eşecurile, nedreptăţile, „zadarnicile căutări/ şi ireparabilele pierderi” (Regres), zilele se succed, speranţele se reînnoiesc, deşi tot mai palide, timpul devine teroristul numărul unu în destinul poetei, acest drum „plin de serpentine/ care urcă/ atunci când vreau să cobor/ şi coboară/ când sper să pot urca.” (Oscilaţii) Simţindu-ne mereu „străin” în propria-i viaţă (Străin), uneori destinul se confundă cu o goană prin deşert, către o oază a sperării, cărând după sine propria persoană (Miraj), alteori, ca în poemul Izolare, e doar o risipire în ea înşăşi. Într-un posibil joc al titlurilor (şi am selectat câteva doar din volumul Spirala gândului), regăsim aceeaşi alternanţă antonimică dintre disperaresperare, întuneric şi lumină, printre titluri ca Nemulţumire, Izolare, Regres, Eşec, Utopie, Revoltă, răsărind, sporadic, şi altele precum Trăire, Speranţă, Putere ori Încurajare.

Poemele abundă de „tristeţi şi amăgiri”, îndurerate aduceri-aminte, stări declanşate de momente ale zilei, anotimpuri: o oră târzie, o seară de toamnă sau început de iarnă, însăşi poeta scriindu-şi poema-epistolă „dintr-un ascuns ungher de toamnă”.

Ileana Lucia Floran face în permanenţă corespondenţă între universul lăuntric şi cel exterior, al naturii îndeosebi, ca în acest sincer poem, intitulat

Dăruiri literare Zadarnic: „lacrimile/ s-au prefăcut/ în zăpadă/ când inima mea,/ uitată singură,/ a îngheţat/ aşteptând zadarnic/ o rază de iubire.” Poezia se naşte ca un refugiu în fuga „din calea puhoaielor fierbinţi/ ale compromisului”, „prin marea de ceaţă a viselor,/ pe străzile pustii ale inimii”, în fuga disperată de singurătate. (Refugiu) În ciuda înfrângerilor, între bucurie şi tristeţe, „zâmbete ce curg/ printre lacrimi”, între „coborâre sau urcuş”, poeta se pronunţă de partea nerenunţării.

(Destin) Un exemplu, în acest sens, ar putea fi şi poemul Seism, amintind vag de Marin Sorescu: „Se rupe trecutul/ cu povara-i imensă/ şi trec/ într-un viitor nesigur,/ fără să mai fac vreun popas/ în prezent./ Îl salut doar,/ aşa, în treacăt/ privindu-l de sus,/ de la înălţimea/ speranţelor mele...” Şi la urma urmei, ce-i poezia, dacă nu dor şi durere, lumină lină în suflet, lacrimă de stea, scarabeu eternizat în chilimbar?

Li s-ar putea reproşa acestor poeme faptul că uneori devin prea explicite, nelăsându-ne loc pentru fantezie, semne de întrebare, mister; sunt precum nişte recipiente, spaţii ideatice închise, dincolo de ele nemarămânând, practic, nimic de spus.

Poetei nu-i este străin nici civismul, amintind de retorismul păunescian: „Dar suntem muritori făcuţi din lut,/ Nimic nu ne-aparţine-n mod real,/ Doar sufletul ni-e dat cu împrumut,/ Să ne transfere-n absolut sau în fatal.” (Alegere) Uneori însă, acest gen de retorică devine modestă, reamintindu-ne de începuturile poeziei româneşti (de perioada Văcăreştilor): „Vom vedea cu ochii minţii/ viitoare generaţii,/ Dând o nouă strălucire/ şi lumină astei naţii!” (Punct de sprijin) Unele poeme se adresează gliei natale, altele se vor omagii în amintirea părinţilor. (In memoriam) Ardealul, locul unde „timpul s-a oprit/ într-o continuă/ tinereţe fără bătrâneţe/ şi viaţă fără de moarte” devine „Ţara Zeilor” (Ardealul), noi înşine, „jertfiţi între zidurile vieţii” dăruindu-ne, încă de la naştere, gliei.

(Jertfă) În poemul Dor, dedicat „mamei Florica”, răzbat ecouri din Iosif şi Goga: „Strada-i schimbată, iar casa-i pustie;/ Ograda e mută şi iarba-o inundă;/ Plecat-au cu toţii, n-au cum să mai vie,/ Mai sunt doar aici, în durerea-mi profundă.”

Iubirea e abia atinsă în volumele poetei, învăluită în mister, fiind poate una dintre temele unde Ileana Lucia Floran renunţă la demonstraţii, apropiindu-se tiptil de propriile simţiri, de teamă parcă să nu le destrame: „Cum aş putea/ găsi/ cuvinte potrivite,/ dacă tu/ ai încetat/ să mi le dăruieşti?”

(Cuvinte) Un poem curat este Darul, precum un cântec târziu de dragoste adevărată: „Mă vindec/ bând roua/ de pe mărgelele frunzelor,/ adunând-o/ în căuşul palmelor/ bătătorite/ de-atâtea slove/ ce se vor

încrustate.// Mă vindec/ primind/ darul simplităţii tale.” Dar există şi alte titluri care se înscriu în acest glob de cristal ce se vrea o idealizare şi imortalizare a iubirii.

Uneori poemele tind să epuizeze un aspect, o idee, poeta uitând că uneori ne e de-ajuns un fulg sau o pană pentru a ne imagina un înger sau un stol de cocori. Temele sunt generoase, motivele nesofisticate, numeroase versuri adresându-se parcă unor copii isteţi şi sensibili, ca în acest final (cumva didacticist) al poemului intitulat Mântuitorul: „Peste imperiul vieţii, mereu atent veghează,/ Deschis fiind tuturora în pagini vechi de Carte,/ Iubire infinită fără răgaz împarte/ Şi ne îndrumă sincer spre ceea ce contează.”

Tehnicile sunt diverse, Lucia Ileana Floran experimentând poemul-confesiune, poemul-epistolar („Îţi scriu pe-o filă gri, de frunză veştejită...”), poemulrugăciune („Doamne, te rog,/ dă-mi o şansă...”). „Mărturiile” lirice alternează, ca revers, cu piese de factură tradiţională, dar e limpede că acest gen de încorsetare formală dăunează configuraţiei lăuntrice a poetei: „Nu-i oră târzie, dar soarele-i rece/ Şi valuri de noapte alunecă dens,/ Iar timpul prezent în trecut searbăd trece,/ Pierzându-şi ciudat, importanţă şi sens.” (Oră) Lirica Ilenei Luciei Floran este, prin excelentă, a sensibilităţii şi a onestităţii: „Ne dăruim pământului,/ jertfiţi între zidurile vieţii/ implorând crengile/ să devină rădăcini” ne grăieşte frumos poeta în Jertfă. O rostire la propriu, nesofisticată, neagresivă, neîmpovărată de metafore, izvorâtă din echilibru, frumuseţe şi bunătate. Şi oare cine şi-ar dori mai mult?

I-aş asemăna poeziile unor frunze rănite de lumina blândă a toamnei şi care, în lina lor cădere, îşi şopotesc durerea...

Pag.21

Dăruiri literare

Eugen EVU Poeţi din areal: Ionuţ COPIL Poemele Vi(N)ului, titrată ludic-hedonist de Ionuţ Copil este negreşit cea mai interesantă carte a germisareanului... O carte modulară, prozo- poetică, plină de vervă extazică, savuroasă ca o fructieră. Faptul că prefaţa aparţine psihoterapeutului Luminiţa Codrescu, iar postfaţa psihologului Balaci Gabriel, este meritoriu, nu neapărat semnificativ.

Poetul îşi este sieşi şi psiholog, şi psihoterapeut. Cartea hunedoreanului este printre cele mai reuşite ale anului 2013.

Grâu versus porumb Societatea umană pe drumul ei de nicăieri spre nicăieri e ești un om ce-ți cauți un drum sau drumul te găsește pe tine pășești pe cale sau calea ți se așterne sub picior … dar ce-ar fi drumul fără Călător Sau călătorul fără drum O întâlnești în drumul tău o ignori dar ea e… privește-o cu atenție…

Lumea noastră e frumoasă, dar oare cât de mult ne-am pierdut din capacitatea de a percepe frumosul…

Ionuț COPIL

… se spune că Manitu a făcut lumea și oamenii din lut… și a venit apa, a topit lutul și lumea nu a mai fost lume. Apoi Manitu a făcut lumea și oamenii din lemn… și a venit un foc din cer și lumea cenușă s-a făcut. Manitu s-a gândit, a luat semințele unei plante și din ele a zidit lumea și oamenii… și așa a rămas până în ziua de azi. Și planta aceea există și azi. Mayașii se închinau ei și o țineau la mare cinste. Ei au dispărut acoperiți de colbul vremurilor, zdrobiți de copitele conchistadorilor civilizatori.

Rădăcina ramificată asemenea coroanamentului unui arbore pătrunde adânc în pământ fixând și hrănind paiul de mari dimensiuni.

Frunzele-lăncii verzi sunt acoperite cu perișori fini, să reziste secetelor prelungite. Dar mai minunată este această plantă pentru că pe aceeași tulpină poartă și flori mascule în forma unui spic maiestuos și plin de polen ce umple aerul cu magia sfârșitului de vară și flori femele la subsioara frunzelor, protejate de pănușe răsucite ce își scot la lumină doar pletele blond-roșcate în așteptarea grăunciorilor de polen.

Așa erau și oamenii: suflete tari cu sămânță celestă, ancorați în pământul acesta mare și bun, respectându-l ca pe propria și adevărata mamă. Harnici transformând sarea pământului și lumina soarelui în dulceața zilei de fiecare zi. Femeia și bărbatul ca un Tot simplu și complex al propriului UniVers al viețuirii și perpetuării.

Din volumul „Poemele vi(n)ului”

Pag.22

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Dumitru Crudu Un poet tânăr / bea bere. Banal, nu-i aşa?

Dar: nişte mături într-un/ colţ… întreabă/ dimitrie dimineaţă seara/ berea foşneşte (?)

Suntem, mai mult sau mai puţin, vremelnic andocaţi la o poartă a destinului; cântători ori muţi, dar întotdeauna gata de a face faţă acelui dincolo de poartă. E o realitate gravă în care trăim, fără să o pricepem cum trebuie. A ajunge până la „Astăzi am văzuit un gândac” , trebuie mai întâi să-ţi mături toate posibilele stafii de gândaci, din cale; trebuie să te faci subţire, pentru a încăpea pe poarta la fel de subţire şi ea, de univers poartă fiind, ca o focă prin crusta lăsată înztr-un gheţar, de nişte pescari amatori… „te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi/ nu m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit/ Şio nam vrut să intru în clădirea asta/ Stăteai de vorbă cu o sticlă de lape în mână Altădată/ beam vin împreună Din staţie vedeam ridurile Ţi se văd de la/ o poştă/ Degeaba porţi ochelari şi bei lapte/ şi filtrezi acum cu portarul acela degeaba/ … / Dar ce face omul acela acolo/ ăntreabă p muscă DAR CE face omul acela acolo întreabă o muscă/ pe o altă muscă/ în timp ce zburau/ Mă duc să văd i-a spus/ musca aia Şi a coborât Nu înţeleg NIMIC i-a strigat ea de jos AŞA ceva la noi în lumea/ muştelor n-am mai văzut TOTUŞI CE FACE/ văd că stă întins în pat VĂD a strigat/ musca aia cu disperare…”

Dimitrie e un caracter aparte; nici nebun, nici legal-admirabil de ok, nu poate fi; el trece şi răstrece, curios de ce i se întâmplă; face pe niznaiul evident fără a fi decât poet(ul): „… un poet tânăr/ bea bere/ nişte mături într-un colţ/ … / întreabă dimitrie/ dimineaţa seara/ berea foşneşte…” ( dimitrie întreabă ).

N-am, chiar prea multe de spus despre care se spun singure atât de lucid; ce să zic, că femeia redevine în sfârşit femeie, neascunsă de porunci de văluri, că e lumea mai lume decât un

surogat de aberaţie ( sau invers ? ): „hainele îi erau prea strâmte/ fugea ca lolita prin grădină/ ţâţele ei în formare/ abia mijite/ se clîtinau/ îi dădeai părul într-o parte/ cu limba/ simţeai cu gura deschisă/ cum i se rotunjesc ţâţele/ ai atins-o cu mâna/ a zăngănit/ hainele ei îi plesneau/ ca nişte seminţe/ între dinţi/ cu mâinbile treceam”.

Cerul poate fi mai aproape de noi, doar dacă ne ridicăm pe degetele de la picioare şi de la mâini, nu c-am vrea înîlţarea asta tembelă, dar cu siguranţă cerul vrem să-l atingem…; dar dacă acel care e într-o vecinătate / apropiere (?):… am apăsat întrerupătorul/ şi/ odată s-a făcut/ lumină/ şi deodată am văzut/ scaunele am văzut/ masa/ am apăsat/ întrerupătorul/ şi deodată am văzut/ patul am văzut/ cearceaful am apăsat/ întrerupătorul şi deodată/ s-a făcut lumină şi te-am/ văzut”.

Este, cu siguranţă trebuie să fie, un văz selectiv, dar şi trtanzitiv prin inter-temporalitate, ca să nu mai zic de linii, curbe şi alte ciudăţenii. Iar Dumitru Crudu e aici.

( 2013 )

Pag.23

Dăruiri literare

Gabriel Dragnea „Elenei Ceauşescu i-am scris o dedicaţie în bătaie de joc” interviu cu romancierul Nicolae Breban (n. 01 februarie 1934) Cu toate că a împlinit de curând, pe 1 februarie, vârsta de 70 de ani, scriitorul Nicolae Breban dovedeşte în continuare putere de muncă şi ambiţie pe tărâm literar. Chiar el preciza că cel mai mare talent al său a fost foamea de lectură. Pentru că în copilărie nu se putea lăuda nici măcar cu o modestă bibliotecă, Nicolae Breban împrumuta cărţi de la prieteni, cu care se întâlnea şi făceau comentarii la cele citite.

Fostul redactor-şef la revista „România literară”, în perioada 1970-1973 este autorul multor lucrări, dintre care amintim romanul „Francisca”, succesiunea de nuvele „În absenţa stăpânilor”, „Îngerul de gips” sau „Animale bolnave”. Odată ajuns la maturitate artistică, scriitorul Breban mărturiseşte: „România produce, în ciuda limbii periferice, genii capabile de un limbaj universal. Dar noi trebuie să credem în noi; un fel de nebunie, un fel de manie stă la baza vocaţiei artistice. Adică acea manie, acea nebunie să crezi că ai ceva important de comunicat lumii. Dacă nu eşti posedat de această manie toată viaţa, vei fi, bineînţeles, înfrânt. Tu trebuie să fii primul şi ultimul care să crezi în nebunia ta”.

Tot Nicolae Breban a fost, nu demult, ţinta unor publicaţii care îl acuzau că este un linguşitor al regimului comunist, dedicând vreo două cărţi soţilor Ceauşescu. Cu toate acestea, prin vasta sa activitate literară, Nicolae Breban şi-a câştigat, totuşi, un binemeritat loc în istoria literaturii române.

- Cum v-aţi descrie cei aproape 40 de ani de activitate?

- Ca o perioadă fericită. Răspunsul pare puţin paradoxal pentru cei care-mi cunosc viaţa, uneori destul de agitată, care pare că se contrazice cu opera mea, care este destul de unitară şi liniară.

Pag.24

Sunt bucuros că împlinesc aproape patru decenii de activitate profesională. Primul meu roman, „Francisca”, a apărut în toamna lui `65 şi a avut multe cronici de succes, punându-mă în linie cu mari scriitori români şi europeni. Poate la mijloc este şi meritul de a nu mă fi dezis de roman. Încă din tinereţe, am vrut să devin romancier. Îi admiram pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, dar şi pe marii străini, chiar şi pe cei de mâna a doua, a treia, scriitori cu romane triviale.

Am constatat cu încântare că şi pe maestrul meu Dostoievski îl interesau scriitorii triviali. Ei au un nivel intelectual foarte scăzut, însă există o pasiune a scrisului şi o tensiune a dramei, pe care, adeseori, cei de mâna întâi nu o au. Am refuzat să public debutând cu nuvelă, aşa cum au făcut colegii mei de generaţie Fănuş Neagu, D.R. Popescu şi Sorin Titel. Chiar dacă un volum de-al meu de nuvele exista în programa de publicare a unicei, pe-atunci, edituri din România, am renunţat, deoarece se duceau lupte enorme pentru a reuşi. Au fost doi ani de sărăcie, de nelinişte, de ridicol. Mi-am asumat acest risc, pentru că nu vroiam să încep ca nuveliştii. Deşi mai toţi romancierii români au început cariera ca nuvelişti, eu am avut această aroganţă tinerească să debutez chiar cu un roman. Şi-ntr-adevăr, după primul roman am mai publicat foarte repede încă două. Aproape în fiecare an câte o carte: „Absenţa stăpânilor” în 1966, „Animale bolnave” în 1968 etc. Apoi, am lipsit din ţară un an de zile, am intrat într-o activitate politică, m-am lăsat înşelat de Ceauşescu împreună cu alte sute de inşi şi, dezamăgit puternic mi-am dat demisia de la Paris, m-am întors în ţară şi am început un alt tip de roman, o scriitură cu o altă problematică, mai înaltă, considerată abisală, deşi elemente de abisalitate au existat şi în primele cărţi. Patru romane, care n-au făcut multă vâlvă decât în sens negativ, ele fiind atacate de presa literară şi de cea

Dăruiri literare de partid, mai ales romanul „Bunavestire”. Dar miau permis să intru într-o a doua fază stilistică şi psihologică, o fază pe care n-aş fi bănuit-o nici eu în tinereţe. A urmat o a treia fază în străinătate, în exil şi apoi, la întoarcerea în ţară, după 1990.

- Ce aţi învăţat de la viaţă?

- Aproape nimic. Un scriitor învaţă nu din viaţă, ci de la colegii săi mai mari, mai vechi şi literaţi. Eu am învăţat enorm de la Stendhal, primul meu maestru, apoi de la Balzac dorinţa sa orgolioasă de a crea un sistem epic deosebit, pe care l-a reuşit în cele peste 80 de volume, Thomas Mann, Zola, Dickens, pe care îl citeam de la 14 ani un Dostoievski englez, dar fără vârfurile scriitorului rus. Viaţa mi-a folosit ca termen de reper. Afundat în creaţia marilor scriitori şi în propria literatură, rareori priveam pe geam şi vedeam cum trec pe stradă un soldat, un preot, o babă, un cămătar, adică tipologia clasică a romanului şi îmi spuneam că aşa arată ceea ce vreau să fac. Nu eram îndemnat să-i descriu, ci verificam dacă, unde se întâlneau ei, corespund, în mare, cu tipologia romanelor mele.

- Aţi fost atacat deseori în presă pentru dedicaţiile oferite soţilor Ceauşescu. Ce vi s-a reproşat?

- În primul rând nu este admis să se publice dedicaţiile. Ele sunt o corespondenţă secretă între autor şi cel căruia i se dedică respectiva carte. Ele trebuie să urmeze regimul acestor scrisori, în care ambii autori trebuie să fie de acord să apară. Într-o dedicaţie, ca şi-ntr-o scrisoare poţi să spui lucruri intime, care nu-s făcute să fie publice. Dedicaţia pentru Ceauşescu, dată pe cartea „Bunavestire”, a fost publicată iniţial în 1992 de revista „România Mare” şi apoi, după zece ani, un cotidian n-a făcut decât să repete acelaşi lucru, dar cu extensie de comentarii, adeseori injurioase. Ce m-a uimit a fost că, un ziar important, cum este „Adevărul”, a publicat un articol al unui ins necunoscut, care se întreba ce caut eu în literatura română, făcându-mă în toate felurile. Eu am răspuns, atunci, că nu întâmplător „Adevărul” stă în aceeaşi clădire a fostei „Casa Scânteii”. Numai „Scânteia” stalinistă, acel stalinism ticălos şi abject opera cu asemenea campanii de denigrare a unor scriitori români.

Probabil că „Adevărul” a fost neliniştit că eu intru în politică şi a vrut să mă atace într-un fel sau altul, dând senzaţia că eu sunt un fals disident, că pe faţă eram contra lui Ceauşescu, iar pe ascuns îi dădeam

asemenea dedicaţii. Cartea cu pricina a fost singura lucrare îndrăzneaţă din ţară, care a apărut fără cenzură, deşi manuscrisul avea peste 2.000 de observaţii. Dedicaţia a fost, ce-i adevărat, puţin excesivă. Rugat fiind, i-am dat şi Elenei Ceauşescu o carte cu o dedicaţie scrisă în bătaie de joc, folosind eu atunci expresia „această protectoare a artelor”.

Nu mă supără atacurile asupra mea, pentru că Breban este un scriitor tare şi rezistent, dar sunt uimit şi revoltat de atacurile contra marilor scriitori români, ca George Călinescu, Eminescu sau Nichita Stănescu, care ţin de patrimoniu românesc. Nimeni nu pretinde ca Cristian Tudor Popescu să-l înţeleagă pe Nichita, dar nici să loveşti în vârfuri ale literaturii române moderne, care ţin de identitatea românească şi de stabilitatea noastră psihologică.

- Dincolo de toate acestea, vă simţiţi un scriitor împlinit?

- Da. Mai ales în ultima vreme. Am împlinit de curând 70 de ani şi-i mulţumesc proniei divine că ma suportat să ajung până la acest mal. Fiecare deceniu trecut este un mal atins. Tânărul Breban avea nevoie de timp ca să-şi dezvolte întreaga construcţie romanescă. Noi, cei din nord, avem nevoie de timp ca să ne dezvoltăm. Eu n-am fost un precoce, în schimb am fost mereu un ambiţios. Deşi am îmbătrânit, ambiţiile mele au rămas adolescentine. Vreau totul sau nimic. Am vrut roman psihologic, de construcţii ample, am vrut o operă, nu doar unul-două romane. Nu am fost şi nu sunt tentat şi nici fascinat de capodoperă. A fost o perioadă în care mulţi nu ştiau cum să dea lovitura de graţie printre scriitori, cu o carte scrisă foarte bine. Pe mine m-a interesat viaţa ca operă şi construcţia unei opere, ca şi Thomas Mann şi ceilalţi.

- Cu siguranţă că v-aţi făcut un bilanţ al vieţii. Aveţi ceva să vă reproşaţi?

- Nu doar un bilanţ, ci mai multe. Atât în România, cât şi în exil, unde am petrecut aproape 25 de ani. A fost un exil, poate mai mult estetic, dar şi politic, exil pe care unii mi-l refuză. E adevărat că aveam cetăţenie în R.F.G din 1972, iar traiul meu de la Paris şi publicarea unor romane acolo a părut mai mult un exil estetic. Îmi reproşez în fiecare zi foarte multe lucruri, dar mărunte. Mereu facem zeci de

Pag.25

Dăruiri literare greşeli şi le vom face până la moarte. Din cele mari îmi reproşez un singur lucru. Faptul că m-am însurat cu o femeie, Maria, lucru pe care nu trebuia să-l fac.

Ea a ispăşit dramatic acest lucru. De la moartea ei se împlinesc trei decenii... Nu eram potriviţi pentru a fi soţ şi soţie. Cu toate acestea, i-am dedicat Mariei, la vremea respectivă, cartea „Bunavestire”. Asta este marea eroare a vieţii mele intime, care m-a cutremurat ani de zile. În rest, într-o vreme mi-am reproşat că m-am apropiat prea mult de Ceauşescu. Nu aveam nevoie de asta. N-am fost niciodată membru U.T.M., în schimb am fost mereu dat afară din şcoli şi facultăţi. Am fost privit ca o oaie neagră, ca un duşman al comunismului ce eram şi făceam greşeala să o spun pe faţă. De la Filosofie am fost exmatriculat de două ori, pentru că în loc să-i admir pe Lenin şi pe Stalin, îi admiram pe Schopenhauer şi Nietzsche.

- Anul acesta pregătesc trei cărţi. Am terminat în iarnă, la Paris, cel de-al treilea volum din tetralogia „Ziua şi noaptea”, roman ce poartă titlul „Puterea nevăzută”, care va apărea cu sprijinul „Uniunii Scriitorilor”. În toamna acestui an voi publica volumul de comentarii, prin parafrază, pe marginea maximelor lui Nietzsche, care sunt, de fapt, editorialele mele din ultimii doi ani din „Contemporanul”. Acest demers al meu vine ca urmare a dorinţei de a explica unor lectori de-ai mei, dar şi mie însumi, de ce m-a interesat şi fascinat Nietzsche şi de ce am trăit cu el peste 40 de ani. A treia carte la care voi lucra-n vara aceasta este volumul al doilea de memorii „Sensul vieţii”, care va fi publicat tot de „Editura Polirom”.

Interviu realizat în iunie 2004 în biroul său de la Uniunea Scriitorilor; material publicat în volumul „27 DIALOGURI Construcții incomplete”, Ed. - C a re e s te c e a m a i m a r e b u c u r i e a Tiparg, Pitești, 2013 dumneavoastră, acum, la cei 70 de ani împliniţi?

- Sunt mai multe. În primul rând, că România este liberă şi că a căzut comunismul. În consecinţă, mă bucur de 14 ani, fără încetare, lucru esenţial pe care mulţi l-au uitat. Ne-am îngropat în prezent, care adeseori are forme negative, triviale, duşmănoase, ridicole, chiar groteşti, dramatice şi există pericolul să piară elementul cel mai preţios al unei societăţi, care este speranţa. Cred că, până la urmă, speranţa va renaşte în România.

Zâmbet adormit

Carmen MARIN

- Ce-şi doreşte omul Nicolae Breban pentru viitor?

- Mi-aş dori ca lucrurile din literatură să se normalizeze, cât de cât, să se refacă acea unitate de odinioară; să se investească mai mult în cultura vie românească. Timp de zece ani, după revoluţie, au existat lupte fratricide literare, între diverse grupări, lupte în urma cărora mulţi oameni au avut de suferit. Mi-aş dori să se redeştepte interesul pentru carte, pentru cartea bună şi televiziunile şi presa în general să sprijine mai mult fenomenul cultural. În plan personal, îmi doresc să-mi păstrez sănătatea, în sensul lucidităţii intelectuale. Să fiu lucid şi activ în meseria mea. Visul meu este să pot lucra până în ultima zi a vieţii.

- Revenind în sectorul literaturii, ce pregătiţi pentru cititorii, care vă iubesc şi vă apreciază opera?

Pag.26

Într-o noapte cu vise argintii, Mi-am strâns zâmbetele în coşul vieţii.

Din întâmplare unul a zburat!

Spre păduri acoperite de rouă. Într-o dimineaţă cu ploaie şi vânt, Mi-am descoperit zâmbetul pierdut, Adormit pe mătasea albastră a sufletului meu.

L-am mângâiat, ca să nu mai plece niciodată. Într-o zi cu flori împletite în soare, Mi-am aruncat zâmbetul spre cer, Să călătorească spre nord şi spre sud, Să rătăcească între cer şi pământ.

Să plângă dacă luna îl va alunga, Şi dacă soarele îl va mângâia.

Să zboare, Iar să zboare.

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Putere Iluzia unei primăveri trecute Primăvara mi se încurcă în plete, iar tălpile-mi aleargă alături de ea, lăsându-mă în urmă, păpădie răsfirată în rafale efemere.

Galopând nebunește, mă întrec, nepăsători, chiar și caii mei verzi, cei pe care-i ocroteam în propriile-mi gânduri...

Nici măcar ei nu mă mai așteaptă... nici măcar ei...

Rămân singură, floare de mac pierdută-ntre spice și iar mă tentează infinitul...

Paradox Dac-ai vrut să mă distrugi, asta e... n-ai reuşit; Pur şi simplu, mi-am regăsit curajul şi-am revenit.

Ba, mai mult, uite: Stau calmă în faţa ta şi zâmbesc.

Da, eşti laş, nu ai curajul răspunderii, poţi doar instiga pe furiş.

Dar asta, ştii deja, am vrut doar să ţi-o spun privindu-te în ochi. Şi... fii pe pace!

Te-am iertat.

Nu pot fi duşmanul propriului meu destin!

Se credea un Goliat, pe care nimeni, dar, absolut nimeni, nu avea curaj să-l înfrunte. Încă din tinerețe învățase trădarea... îmbrățișările de circumstanță și remarcile semi-otrăvite care-i răneau pe toți cei din jur, fără niciun discernământ...

Totuși, nu-i lăsa în voia sorții, nu, îi ajuta să-și lege rănile și să-și adune sângele curs din inima rănită pe care, apoi, îl păstra el însuși în dosare roșii, pentru orice eventualitate...

Curând, din cauza infatuării, a rămas singur, dureros de singur, fără niciun prieten... și, mai rău, fără niciun dușman.

Aripi Am pornit la drum împreună: yin și yang, tinzând spre absolut. Și m-am simțit ocrotită făcând parte din tine, știindu-te înlăuntrul meu, la rău, la bine, la greu...

Am pornit la drum împreună; eu, smerită și neștiutoare, tu, sufletul meu nepieritor, credința mea purificatoare, viața mea între minus și plus infinit; De ce nu simt c-aș fi în locul potrivit?

Pag.27

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU

SCLIPIRI HUNEDORENE DE HAR (CRONICI LITERARE) de Maria Toma-Damşa Şi prin acest volum, doamna scriitoare Maria Toma-Damşa, recunoscut şi apreciat critic literar, ne convinge că este un model al omului de cultură, care citeşte, gândeşte, scrie şi trăieşte prin împliniri spirituale, oferind semenilor din prea-plinul minţii şi sufletului său.

Ca şi în celelalte volume, autoarea îşi alege cu ingeniozitate titlul care să sugereze conţinutul cărţii. „Sclipiri hunedorene de har (croniciliterare)”, (Editura Emma, 2013), sugerează scânteierile talentului literar al scriitorilor născuţi pe plaiurile hunedorene, hărăziţi cu biblicul „talant” al creaţiei spirituale, care să rodească în timp. Antologia însumează 68 de cronici literare ale operei a 64 de scriitori consacraţi sau începători, născuţi şi trăiţi în spaţiul hunedorean, unde istoria, legenda şi creaţia se împletesc armonios în urzeala cuvântului scris.

Doamna Maria Toma-Damşa consideră o datorie faţă de truditorii într-ale scrisului, din mirifica zonă a Hunedoarei, decodarea mesajului, a frumosului şi adevărului din operele grăitoare peste ani despre trăiri şi simţiri care să înfrunte timpul.

Pictura de pe prima copertă („Lumina”), creaţie a artistei plastice Maria Miertoiu, ilustrează, după cum precizează autoarea, irizările de „har” cu care au fost dăruiţi scriitorii cuprinşi în volum.

Subtitlurile, sub care grupează recenziile autorilor cunoscuţi la nivel naţional sau local, fac dovada selecţiei exigente a criticului literar cu experienţă, manifestând competenţă şi responsabilitate în aprecierea şi în promovarea valorilor. În prefaţă, autoarea precizează cele două secvenţe în care a grupat scriitorii, prezentaţi în ordine alfabetică, spre a evita suspiciunea unei ierarhizări arbitrare: cei care au ales marile oraşe, respectiv cei care au rămas, identificându-le personalitatea şi opera printr-o succintă caracterizare.

Pag.28

În partea de început a fiecărei cronici, procedând metodic, autoarea face o prezentare edificatoare a vieţii şi operei scriitorului, dezvoltând apoi comentariul asupra unui volum reprezentativ.

Exprimarea clară, cu concluzii profesioniste profunde, brodate cu discrete nuanţări lirice, deschide drumul înţelegerii şi interpretării corecte a unor opere de valoare, trezind interesul cititorului pentru respectivul volum.

Dintre scriitorii care „au ales marile oraşe”, Doamna Maria Toma-Damşa s-a oprit asupra unor poeţi şi prozatori care s-au impus prin valoarea operei lor (Ion Dodu Bălan, Vlaicu Bârna, Romulus Lal, Francisc Munteanu, Romul Munteanu, Marcel Petrişor, Mircea Sântimbreanu, Valentin Taşcu etc.)

Dacă poeziile din volumul „Peisaj interior” de Ion Dodu Bălan sunt grupate pe motive lirice, păstrând „tiparele clasice... topind resurse variate”, aprecierile critice ale unor profesionişti referitoare la opera scriitorului Vlaicu Bârna, evidenţiază sensibilitatea celui considerat „ poet delicat, de şoaptă lirică” (Pompiliu Constantinescu). În viziunea autoarei, Romulus Lal valorifică „o varietate de structuri narative” (A treia ecluză) sau „re-creează nu numai atmosfera de epocă, ci şi cea specifică satului ardelean” (Imperialii din Bocşari).

Este de apreciat faptul că scriitoarea nu experimentează inovaţii lexicale care să epateze, ci realizează o analiză profesionistă şi inteligibilă a operei investigate. Stilul comentariului este sobru şi conclusiv. Aflăm că Francisc Munteanu „îmbină acţiunile directe ale personajelor cu analiza psihologică profundă, pentru a crea personaje memorabile”. Temeinicia documentării doamnei Maria Toma-Damşa se desprinde şi din citarea unor filologi consacraţi, precum Marian Popa, care apreciază că „Opera lui Romul Munteanu este construită pe o informaţie solidă, esenţială şi exhaustivă”(Romul Munteanu „Lecturi şi sisteme”).

Dăruiri literare

Cronica cărţii „Recreaţia mare” de Mircea Sântimbreanu se încheie cu observaţia lui Hristu Cândroveanu, care apreciază că autorul „are dexteritatea de a sonda sufletul copilului... dar se pricepe să rămână... şi prietenul, fratele mai mare, sfetnicul, „loazelor” de şcolari”. Scriitoarea inserează firesc în comentariul Domniei Sale opiniile pertinente ale altor critici, care pun în lumină personalitatea scriitorului, dar şi valoarea operei.

Impresionează sensibilitatea analizei poeziilor lui Ioan-Bujor Pădureanu, care vor dăinui peste veacuri, „pentru că ştie să readucă în conştiinţe glia strămoşească, dorul, codrul, adevărul... iubirea, speranţa”. Autoarea surprinde esenţialul operelor comentate cu discernământul cititorului-cugetător, precum sunt referirile la romanul „Temeri” de Marcel Petrişor, care realizează „o frescă a satului ardelean din preajma celui de-al doilea război mondial, cu «temerile» mai mult sau mai puţin fondate, cu obiceiurile străvechi”.

Volumul doamnei Maria Toma-Damşa ne orientează în labirintul creaţiei literare hunedorene şi nu numai, fiindcă asocierile pe care le face dezvăluie orizontul larg al eruditului, care-şi valorifică acumulările de peste ani. Citind cronicile, vom descoperi creaţii literare apropiate sufletului şi

simţirilor noastre, precum volumul „Imperiul unei singurătăţi” de Miron Scorobete, care „încorporează o varietate de teme şi motive, o modalitate profundă, vizând toate faţetele existenţei...” Cu profunzime şi obiectivitate, scriitoarea ne convinge de motivele pentru care „... poveştile lui Irimie Străuţ au «sărit» graniţele României, fiind publicate în reviste pentru copii din Europa şi China”. În viziunea scriitoarei, Valentin Taşcu se înscrie între autorii subtili, care prin volumul „Defăimarea bătrâneţii” valorifică „o mare întinsă de simboluri şi metafore menite să reconstituie o complexă stare sufletească măcinată de meditaţii profunde pe tema senectuţii...”. În secvenţa a doua a antologiei, a „celor care au rămas”, autoarea probează aceeaşi mare disponibilitate pentru lectura de investigaţie analitică profundă, filtrând bogăţia informaţiei prin sita profesionistului care ştie că „nu e om al cărui scris să nu poată fi interesant, pentru persoana lui ori pentru vremea căreia-i apaţine” (Nicolae Iorga). Fără să alunece în gratuităţi, aprofundând volumele unor talentaţi poeţi hunedoreni, precum Ioan Barb, IoanDan Bălan, Elisabeta Bogăţan, Florian Brădean, Ioan Buştea, Daniel Dăian, Maria Miertoiu, Lucia Muntean, Iv Martinovici, Ion Scorobete etc. , autoarea radiografiază cu responsabilitate operele recenzate .

Un loc aparte ocupă scriitorii cu statut recunoscut de-a lungul vremii, precum Sânzâiana Batişte, al cărei volum alegoric întitulat „Arizona” se remarcă prin „profund simţ al observaţiei, fineţea ironiei, sobrietatea analizei psihologice, claritatea şi simplitatea expresiei... împletirea umorului subtil, amar, cu lirismul discret, limbajul de o mare economie a mijloacelor de expresie.” Referindu-se la romanele lui Radu Ciobanu în general, insistând însă pe „Steaua fiecăruia”, Maria Toma-Damşa remarcă diversitatea procedeelor folosite cu succes de către autor („unul dintre cei mai mari scriitori hunedoreni”) şi „subtile tehnici de mişcare în spaţiu, cu un bun echilibru al perspectivelor”. Interesantă este şi cronica unui volum conceput ingenios „Dialog peste Atlantic” al celor doi colegi de şcoală, Radu Ciobanu din Deva şi Peter Freund din SUA, care, regăsindu-se pe Internet, realizează o „carte unică” , începută la Timişoara şi „continuată pe e-mail”. Cu o extraordinară capacitate de sinteză, autoarea aminteşte „diversitatea problematicii” abordate din perspectiva celor doi autori, subliniind „subtilitatea confesiunii, monologul pasionat, regăsirea „timpului pierdut”, mărturisirea sinceră, amintirea, arta dialogului „la distanţă” etc. O

Pag.29

Dăruiri literare emoţionantă evocare a personalităţii şi contribuţiei profesorului, literatului şi omului de cultură Ioan Damşa realizează scriitoarea, referindu-se la numeroasele şi valoroasele sale „Scrieri critice”, din volumul prefaţat de Eugen Evu, care apreciază „aptitudinile publicistului-cronicar”.

Despre volumul „Întâlnire cu cei care am fost” al lui Ladislau Daradici, Maria Toma-Damşa punctează succint procedeele literare care conferă valoare volumului, în care „se intersectează... ironia cu expresia sobră, realul cu fantasticul, o suită de antiteze, toate contribuind la realizarea unei opere profund originale...”. Secvenţe narative, completate cu tehnici verbale, expresiile argotice, aforismele, ironiile sunt surprinse în romanul „Estudiantina” de Petrişor Ciorobea.

Referindu-se la volumul de poezii „Durerea ca fericire” de Nicolae Crepcia, autoarea insistă admirabil pe eul liric, care „se zbate dramatic între adevăr şi minciună, iubire şi deziluzie, străbuni şi contemporani, contemplaţie şi revoltă, realitate şi vis...”

M a r i a To m a - D a m ş a e v i d e n ţ i a z ă originalitatea şi diversitatea tematică a poeziilor, insistând pe resursele emoţionale ale versului, fie el clasic sau modern. Poeţi şi prozatori precum Valeriu Bârgău (vulumul „Marele echilibru” „o voce unică în lirismul hunedorean şi... la nivel naţional”), Paulina Popa (volumul „Nunta cuvintelor/ Iubire” cu cele două „coordonate ideatice esenţiale credinţa... şi iubirea”), Mariana Pândaru-Bârgău (volumul bilingv „Aproape linişte/Almost silence” cu „simbolul păsării în diferite ipostaze”), Eugen Evu (cu volumele „Oglinda verde” şi „Port rănile tale”), apreciat pentru că „descoperă mari lumini în locuri uitate”(Constantin Stancu), Gligor Haşa (volumul „Stejarul corbului alb”) cultivă „construcţii epice integrabile în categoria legendei”) etc. reprezintă prezenţe active şi apreciate, nu numai pentru originalitatea şi valoarea literară a operei lor, ci şi pentru încurajarea şi promovarea talentelor, prin publicaţiile şi editurile patronate, stabilind grile ferme de popularizare a celor cu disponibilităţi literare.

Subliniind rolul de animatoare a vieţii culturale din oraşul Paliei şi de susţinătoare a valorilor autentice de către scriitoarea Ileana-Lucia Floran, amintind apreciatele publicaţii editate şi numeroasele dumneaei volume individuale sau remarcabile volume colective pe care le-a coordonat cu competenţă şi responsabilitate, precum „Un secol

Pag.30

de poezie în oraşul Paliei antologie 1911-2011”, doamna Maria Toma-Damşa recenzează romanul poliţist „Tăcerea destinului”, care „abordează şi fructifică o varietate de faţete ale existenţei”.

Cu bogată activitate jurnalistică şi cu apreciată activitate literară este amintit Ioan Vasiu, al cărui volum „Bolnav de poezie” dezvăluie „un suflet sensibil la frumos, la peisaj ca stimulent al lirei”.

Cu „un acut simţ civic”, în volumul „Scorpionisme”, Dumitru Hurubă „a creat o galerie de tipuri unice în plăsmuirea lor, punând în lumină tot ce e odios în esenţă şi ridicol în aparenţă...” Autoarea esenţializează aprecierile operei multor scriitori hunedoreni, precum Radu Igna, care în romanul „Valea proscrişilor” reuşeşte „să transfigureze artistic o realitate care devine viabilă”, în timp ce Dan Orghici, în volumul „Fumuri de Palian” e „puternic ancorat în realitate” prin „spiritul critic şi justiţiar”.

Recenziile extinse dezvăluie disponibilităţile analitice şi sensibilităţi ale autoarei, care, referinduse la volumul de proză scurtă „Lacrima dintre gene” al scriitoarei Denisa Toma („o sentimentală de mare clasă”) îşi argumentează aprecierile pentru această „carte de suflet, cu titlu metaforic”, care incorporează „o varietate de gânduri şi sentimente, o anumită tensiune, dar şi o benefică relaxare şi alinare”.

Comunicarea cu Divinitatea a polivalentului scriitor Ovidiu Vasilescu, în volumul „Idei verticale” se apropie „de magie şi mit, de arta de a-i ispiti pe zei prin adânci clipe de meditaţie. Volumul „Jurnal de pomină” al scriitorului Ioan Velica dezvăluie „amara experienţă de viaţă a celor mai mulţi dintre români în această... nesfârşită şi dilematică tranziţie”. Scriitori precum Raisa Boiangiu, Ioan Evu, Marcel Lapteş, Iv Martinovici, Maria Miertoiu, Ion Scorobete, Miron Ţic etc. sunt prezenţe apreciate şi valoroase în volumul de cronici asupra căruia ne-am oprit cu dorinţa de a descoperi noi valori care merită a fi cunoscute.

Volumul de cronici al Doamnei Maria TomaDamşa face dovada unei îndelungate experienţe în lectura reflexivă, de profesionistă explorare a operei literare, conducând înspre caracterizări subtile şi oneste, care să evite tentaţia ierarhizării arbitrare.

După cum afirmă autoarea în prefaţă, acest volum de cronici literare „se vrea stimulativ pentru cei care doresc să extindă cercetarea”, întreţinând totodată dialogul fructuos între cititor şi autor.

Dﾄビuiri literare

Mihaela Rotaru