Numarul 11 complet

Anul II nr.4 (11)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Pasărea Colibri

APRILIE 2014

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Theodor Damian

2

Doru Popovici

3

Vasile Simon

4

Daiana Cristina Miculescu

5

Muguraș Maria Petrescu

6

Vasile Popovici

9

Dr.Petru Hamat

10

Nicolae Baldovin

14

Anamaria Denisa Miculescu

15

Ileana-Lucia Floran

16

Vic.Virgil Bălan

17

Luca Cipolla

18

Sina Teleor

19

Traian Vasilcău

20

Constant.Călugăru

21

Marian Hotca

22

Daniel Marian

23

Georgia Miculescu

24

Gabriel Dragnea

26

Valentin Ionuț

27

Mihaela Oancea

30

Învierea Domnului este euharistia, Paştile nostru cel de toate zilele. Este pâinea sfântă a trecerii „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Trecerea nu este uşoară, ea e primejdioasă şi dureroasă pentru că este îngreuiată de păcat. De aceea este nevoie de vitamina întăritoare, de medicaţia salvatoare care te ajută să treci, să străbaţi, să ajungi. Şi aşa călătoreşti vestind că „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând” şi îndemnând şi pe alţii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”, Amin.

Sf. Pasti 2014 New York Pr. Prof. Dr. Theodor Damian

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Doru POPOVICI Gânduri despre volumul ,,Scrisori de departe”, semnat de distinsa poetă Vavila Papovici, din SUA După ce am publicat, în revista ,,România Mare”, analiza pe care am făcut-o asupra tragicului volum ,,România în comunism", în care Vavila Popovici prezintă ororile din temnițele României staliniste, culminând cu descrierea crimelor petrecute la închisoarea din Pitești - unde ,,pacientul Țurcanu” îi obliga pe nefericiții deținuți să se chinuie între ei -, am simțit nevoia sa consemnez câteva gânduri cu privire la volumul ,,Scrisori de departe”. Acesta ar putea avea ca ,,moto” cuvintele Apostolului Pavel: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!". Pe ultima copertă, Simion Bărbulescu a consemnat următoarele: ,,Sensibilitatea autoarei este, cu precădere, nostalgică, poeta încadrându-se într-un postmodernism de factură romantică. În definitiv, concepția sa de viață (weltanschauung) urmărește îmbinarea armonioasă dintre sacru și profan, într-o sinteză care o singularizează în contextul contemporaneității...”.

Am selectat câteva versuri reprezentative, din ,,Iubirea cea dintâi”: „Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă,/ deși-i din spumă pură de valuri risipite./ Trăiește în adâncuri de mare-ntunecată,/ cu forțe neștiute, calme și-adormite./ Iubirea cea dintâi nu-i niciodată moartă./ E cea dintâi vioară dintr-un concert de îngeri”. Și ,,Poveste de iubire” merită reținută: ,,Un bărbat îmi aducea flori./ Îl așteptam în, fiecare zi./ Îi auzeam pașii, și el îmi aducea/ flori albe și roșii./ Odată, am murit visând că dormeam/ și el, bărbatul iubit/ îmi aducea flori albe și roșii./ Și astăzi continui să mor ,/ visând la bărbatul iubit,/ care-mi aducea flori albe și roșii”.

Expun și poemul ,,Nori deasupra orașului Toledo”: ,,Privesc îndelung tabloul, trăirea cerului/ șimi pare că norii-ncep să ia înfățișarea unor chipuri schimbătoare,/ izgonite de furia vântului,/ pe cerul albastru-fumuriu,/ fulgerând și tunând, desenând continente./ Furtună dezlănțuită în orașul Toledo!/ Mișcarea ființelor haotice,/ nesupuse ordinii, gata oricând de luptă,/ până la autodistrugere, mă tulbură./ Mi-i imaginez pentru o clipă,/ dătători de benefice energii:/ albi, luminați de soare, strălucitori,/ moi și calzi, precum sânii rotunzi ai femeii,/ și turlele pământului dorind apropierea:/ Dragostea dintre cer și pământ!/ Eternitatea clipelor curge .../ Norii lui El Greco rămân nemișcați,/ amenințători, dominatori,/ deasupra orașului Toledo,/ umilind pământul, prevestind furtuna, haosul”.

Nu am cum să uit ziua când poetul Nichita Stănescu mi-a spus, mai mult melodiind decât recitind:

,,Muzica și poezia s-au născut împreună/ Și s-au despărțit ca să se reîntâlnească”. Și în poemele Vavilei Popovici muzicalitatea cuvintelor s-a îngemănat cu muzicalitatea imaginilor poetice, amintindu-mi de înfrățirea stelelor, pe bolta cerească, într-o noapte de august, care, prin seninătatea ei, anunță dimineața, când ,,roua e sudoarea privighetorilor, ce s-au ostenit, toată noaptea, cântând” după cum scria Lucian Blaga.

Ca muzician, nu pot să nu sesizez corespondențele spirituale dintre poetica lui Alphonse de Lamartine, Heinrich Heine, Aleksandr Pușkin sau Federico Garcia Lorca și melosul lui Charles Gounod, Robert Schumann, Ceaikovski, ori eufoniile nocturne ale lui Manuel De Falla.

Din poemele Vavilei Popovici se înțelege că, pentru aceasta, credința în Dumnezeu, iubirea, în acord cu preceptele christice, și munca, desfășurată în ritm alert, semnifică o binecuvântare. În acest climat, de o grandoare hieratică și austeră, menționez poemul ,,Rugăciune”: ,,Cu Tine, Doamne, vorbesc în fiecare zi!/ Tu, Doamne, îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Șerpuitoare ocolișuri am străbătut în viață,/ și ce puteri mi-ai dat, să întrevăd lumina!/ Ție, cu umilință, astăzi, Îți cer:/ Întărește-mi trupul, luminează-mi sufletul/ apără-mă, Doamne, de întunecare,/ fă-mă bună, răbdătoare, iertătoare/ A Ta Cale luminată, ajută-mă s-o pot vedea,/ redă-mi tăria, înțelepciunea de a o urma./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea!/ Căci numai Tu îi afli pe cei ce Te caută!/ Numai Tu le cunoști adâncul sufletelor!/ Scaldă-mi inima în oceanul iubirii Tale/ și mă-nvrednicește în tot ce fac și spun/, cu har, cu iubire, cu tot ce este-n lume/ mai frumos, mai curat, mai bun./ Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea !”

Sper ca, într-o zi, când voi da în ,,mintea florilor", într-o primăvară, când îmi atrag atenția distincția magnoliei și expresia feciorelnică a liliacului alb, să pot transpune în liedurile mele versurile poetei Vavila Popovici, pentru care, la fel ca și pentru Rainer Maria Rilke: „Muzica este respirația statuilor, poate liniștea tablourilor. Tu, cuvânt, acolo unde cuvintele sfârșesc, timp așezat vertical, pe direcția inimilor ce pier”.

Vavila Popovici, acum, la bătrânețe, când nu mai am viitor, ci doar trecut, opera dumneavoastră îmi apare ca ,,o lavandă sonoră”.

București, 28 februarie 2014 Pag.3

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Postul Paștelui - urcuș spre Învierea lui Hristos

Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbește prin cuvintele Sfintei Evanghelii astfel: „Acest neam de demoni nu iese decât cu post și rugăciune” (Matei 17, 21). Iată care este folosul postului. Totuși să revenim la o scurtă definiție a acestuia. Din punct de vedere biologic, nevoința postului constă în abstinența de la mâncărurile de dulce, de frupt sau mai exact, abstinența de la toate alimentele de origine animală. Acestă abstinență este bună și de efect asupra trupului uman.

Totuși să vorbim despre adevărata definiție a postului. Pe lângă acestă abstinență alimentară trebuie să existe și o abstinență de natură spirituală. Abstinența alimentară este doar un început al postului și ea se termină cu abstinența de la: gânduri necuviincioase, vederi necuviincioase, practici și vorbe necuviincioase și lista poate continua generos.

Nu îi este necesar omului doar postul alimentar.

Dacă omul se rezumă doar la atât, în cazul de față postul se confundă cu un regim alimentar fiind doar o dietă. Postul trebuie să fie și de natură spirituală, cum am amintit mai sus.

Există riscul ca oamenii să postească și să nu beneficieze decât de un folos biologic și anume își detoxifică organismul și-l purifică devenind vitalizat. A te ține departe de mâncăruri nu ajută neapărat spiritul pentru al purifica și pe el. Sufletul omului se curăță atunci când păcatul, demonii patimilor sunt ținuți la distanță, ne eliberăm de toxinele spirituale.

Domnul Hristos a postit patruzeci de zile atât fizic cât și spiritual, alungând diavolul de la el care dorea să-L amăgească și să-L corupă. Postul trebuie să curățescă atât trupul cât și sufletul. În post omul trebuie să înlocuiască obiceiurile cele păcătoase cu cele sfinte și înălțătoare de suflet. Ura, vrajba, nedreptatea, înșelătoria, glumele fără rost pe seama altora, care afectează aproapele, lăcomia, cearta, fățărnicia etc., toate acestea trebuie eliminate din viața creștinului.

Prin post cu ajutorul îndeplinirii virtuților: dragostea, nădejdea, credința statornică și vie, bunătatea, pacea, omul urcă spre cer, urcă pe aceste trepte pentru a-L întampina pe Hristos cel Înviat din morți.

Postul trebuie să fie dublat de iertarea aproapelui și toleranță. Foarte important este modul în care postim. Felul practic al postului. Tot Domnul Hristos ne învață cum să postim: ”când postiți nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu când însă postești, unge capul tău și fața ta o spală. Ca

Pag.4

să nu te arați oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care este în ascuns, și Tatălui tău Care vede în ascuns îți va răsplăti ție”(Matei 6, 16-18).

Tristețea postului este o fățărnicie alături de: laudă, mândrie. Era obiceiul rău în vechime ca fariseii care doreau să impresioneze publicul și să demonstreze că postesc, își murdareau fețele și le schimonoseau chiar cu tăciune. Tot fariseii se lăudau prin piețe și alte spații publice. Împrăcau haine ponosite, își puneau cenușă în cap ca semn de umilință în fața publicului. Este inacceptabil să luam modelul lor.

Domnul Hristos ne îndeamnă la bucurie și seninătate atunci când postim. Nu trebuie să arătam oamenilor acest exemplu de post.

Postul trebuie să pornească din adâncul inimii noastre prin căință și îndreptare dar fără să dăm semn că postim. În Evanghelia Vameșului și a Fariseului la începutul Triodului am observat ce fel de atitudine avea fariseul, lăudându-se cu postul. Mare păcat când de ochii lumii săvârșim binele. E ca și cum nu am face nimic pentru mântuirea noastră. Trebuie să aplicam modelul Domnului Hristos în viața noastră de creștini. Creștinul autentic trebuie să-și intensifice rugăciunea, milostenia, bunătatea, compasiunea fără să demonstreze prin anumite atitudini de orgoliu și mândrie.

Postul biologic îmbinat cu cel duhovnicesc trebuie făcut în liniște, smerenie pentru a păși spre Învierea Domnului Hristos. Totul este pierdut prin mândrie, laudă și evidețierea în fața oamenilor. Oamenii nu trebuie să demonstreze altor oameni că postesc sau fac acte caritabile ci trebuie să arate acestea în ascuns lui Dumnezeu. Pentru a nu păți ca fariseii creștinul să-L urmeze pe Hristos, să-i aplice învățătura în viața lui si astfel va câștiga mântuirea, scopul suprem pentru care face toate acestea.

Bibliografie 1. Biblia sau Sfânta Scriptura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1998.

2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, traducere din limba greacă, Cristian Spătărelul și Daniela Filioreanu, Editura Cartea Ortodoxă, Galați.

3. Credința Ortodoxă, Trinitas, Editura Moldovei și Bucovinei, Iași 1996.

4. Explicarea Evangheliilor Duminicale și ale sărbătorilor Împărătești, Pr. Simeon Popescu, Editura Buna Vestire, Bacău, 1998.

Dăruiri literare

Daiana Cristina MICULESCU Elevă în clasa a VIII-a Şcoala cu Cls. I-VIII, nr.8, Caransebeş

Aripi albe de ploaie

Dorinţă

Munţii mei îşi sprijină fruntea de cer câţiva îngeri de-argint dansează-n părul meu aripi albe de ploaie răsar din trupul norilor bătrâni.

Îmi doresc cerul aproape, nopţi înstelate, câmpurile cu flori, să le pot cânta lor.

Culoarea timpului se pierde printre degetele mele rămâne doar cartea cu poveşti memoria vântului îmi desenează flori pe asfalt ultimul flutur tânăr s-a refugiat pe culoarul timpului. copilărie, de ce alergi? unde te grăbeşti să pleci?

Aripi albe de fluturi cărunţi s-au topit în palma unui înger odată cu norii orbi.

A obținut următoarele premii literare: Premiul I şi Premiul Special al Bibliotecii Municipale Lugoj Festivalul de Poezie „Lucian Blaga” Lugoj 2011 Laudă Somnului (ediţia a XVII-a), Ediţia a VIII-a a Concursului de Poezie şi a V-a Ediţie Internaţională.

Premiul II Festivalul de Poezie „Lucian Blaga” Lugoj 2010 În marea trecere, Ediţia a VII-a a Concursului de Poezie şi a IV-a Ediţie Internaţională.

Premiul III şi Premiul Special al Fundaţiei „Academia Civică” Filiala Lugoj Festivalul de Poezie „Lucian Blaga” Lugoj 2009 Înscripţie, Ediţia a VI-a a Concursului de Poezie şi a III-a Ediţie Internaţională.

Îmi doresc mereu surâsuri-văpăi, jocuri de copii cu linişte şi pace în lumea albastră.

Îmi vine-n minte cântecul mamei Îmi vine-n minte cântecul mamei m-ascund în el până-n adânc ca valul lumii să nu mă smulgă încă de lângă pieptul cald şi protector.

M-acopăr cu trupul mamei ca pruncul sfânt născut în iesle un legământ cu fiinţa dragă taina liniştii depline. În noianul de iubire caut zâmbetul de aur să-mi sărute părul galben împletit de mâna mamei.

Stă de veghe în fereastră soarele de dimineaţă simt parfum de iasomie cin' să fie? este mama!

Pag.5

Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Membru U.Z.P - România

MIRON ŢIC: Neliniştea înfloririi (Editura Călăuza v.b., 2010, 126 pp.)

Volumul de versuri Neliniştea înfloririi ar trebui citit poate, de la sfârşit către început. Întrun decor vegetal, luxuriant, într-un castel năpădit, ,,mistuit de iederă /Şi ierburi uscate'', există o proiecţie, o dedublare oarecum fantomatică dar şi reală a unui personaj: pe de o parte este proiecţia, imaginea unui copil inocent şi curios să vadă şi să descopere ce se găseşte în acest loc atractiv şi misterios totodată, dar şi inaccesibil, datorită hăţişului de iederă amestecată cu ierburi uscate.

Tentaţia de a descoperi locul, ca şi inefabilul lui (universul poeziei), atracţia de a vedea ce se ascunde acolo, sunt uriaşe. Pe de altă parte, în castel (în poezie) trăieşte, ca un eremit poetul orb. Acest personaj principal (al întregului volum de versuri) este atât de bătrân, ,,uitat în castelul său'' (cine ştie de când), încât se confundă cu ierburile uscate ce provin dintr-o existenţă ancestrală, aducând încărcătura lor din vechime. În acelaşi timp, poetul orb este şi mereu tânăr pentru că-şi trage seva dintro permanentă inocenţă a copilăriei, dintr-o ,,bucurie simplă'' înălţată în cântec. Poetul orb este neinteresat de derizoriul lumii exterioare. De aceea este orb. Lumea aceasta fizică nu există pentru el.

Elementele ei decorative sunt nişte simple obiecte de care el se foloseste. El este orb, pentru că nu are ochi pentru lumea înconjurătoare, dar ochii minţii şi mai ales ai sufletului lui văd aevea un vis. Visul este transparent, aşa cum este tot ceea ce vedem într-un acvariu. Visul este furişat ,,dincolo de ziduri /Pentru a atinge /Cuvintele…''. Focul poeziei ca şi seva ei provin din îmbrăţişarea aproape sufocantă a iederii

Pag.6

mistuitoare. Poemul este o armonie cu contururi oarecum estompate şi impresioniste, redate în culori complementare (verdele intens al iederii şi galbenul pai, stins al ierburilor uscate). Poetul orb este personajul principal al întregului volum de versuri. El îşi povesteste propriul lui basm sau vis. Se făcea că era uitat într-un castel, care era năpădit de iedera verde şi grasă, dar şi de iarba uscată şi aspră. În vis el îşi vedea proiectată propria lui copilărie inocentă, jocul de-a va-ţi-ascunselea cu cuvintele ,,dincolo de ziduri''. Numai că în acest ,,anotimp din vis'', doar iniţiaţii pot să intre şi să afle prin transparenţa unui acvariu vestea din castelul uitat.

Poetul orb este poarta deschisă către Neliniştea înfloririi, suntem noi, cei care căutăm ,,instinctul /Libertăţii întoarcerii /Cu un pumn de ţărână /Pentru sărbătoarea sufletului''.

Folosind metoda lui Socrate, care este citat în mod expres şi care îşi ,,împarte somnul /Pe un vârf de munte /Şi câmpiile Elizee fără de margini'', Miron Ţic transferă întrebările filosofice despre veşnicia apei primordiale, a apei ,,fără de moarte'' de la taină şi visare spre poezie, trecând de la ,,lumina nepătrunsului ascuns'' prin ,,focul vieţii'' ca să ajungă, în final la ,,…versurile poetului /<<La Lancrăm, sub răzor /Rămas-a veşnic un izvor>> /Undeva o pădure de păsări e /Gata să spele o parte a lumii /Cu aripile lor /De ce aş urî infinitul /Pe care-l simt înlăuntrul meu''. Agora lui Socrate este înlocuită de ,,sfatul de altădată al bunicilor''.

Rădăcinile trecutului sunt adânc înfipte într-un prezent ce înlătură întunericul, un prezent pentru care licărul lumânărilor prin iarbă nu face decât să adune gândurile, să amintească poveştile spuse cândva de bunici. Există un fior al trecutului care-i trece prin sânge şi care asigură în permanenţă legătura dintre el, cel de azi şi ,,cei plecaţi'', accentuând ideea că rădăcina este acolo ,,în satul natal''. Este ceea ce în literatura americană a secolului al XX-lea se numeşte chemarea

Dăruiri literare străbunilor, adică întoarcerea, înainte de marea trecere la locul de origine, de început.

Fiecare poezie este un tablou desenat sau proiectat în timp şi spaţiu. Dar timpul ca timp precis exprimat în măsura de 60 nu există în poezia lui Miron Ţic. Paradoxal timpul poeziei lui este într-un fel atemporal. Dimensiunea lui nu are nici un început precis, nici un trecut exact exprimat în ani, dar nici un prezent. Timpul poeziei lui Miron Ţic nu are puncte culminante. Cel mult el poate fi uneori o bucurie: ,,câtă vreme /Scriem poeme /E semn că lumea nu se va sfârşi. /Şi noi vom visa zboruri de păsări''. Timpul lumii lui (şi nu numai a lui) este doar ceva care curge în voie, căpătând dimensiuni umane (uneori de durere fizică în trupurile noastre, alteori de dorinţă, dar nu de trufie sau mândrie deşartă, ci de Icarus fără de aripi, neputându-ne astfel ,,întoarce de unde am ajuns''). El este uneori o vecie care curge, o imensitate, un univers întreg, el este un punct din spaţiu unde ,,miroase pururi a zăpadă'', el este un moment din trecut de genul altădată, el este un prezent: ,,lumea în care trăim'' şi în care ,,valurile vin şi trec peste /Noi /Cei aflaţi la fereastra dimineţii /Surprinşi cum adunam miresmele de busuioc /În privirile vieţii /Ni se face dor de măturătorii de străzi /De cei uitaţi în miezul nopţii /De cei ce priveau ca şi noi /Ninsorile de stele /Scuturându-şi trupurile de frigul iernii /Prin această lume cu păsări în zbor /Se face seară, tot mai devreme /Şi noi ne-ntoarcem în noi /Cum sentoarce un cântec în dor''. Timpul este un viitor aproape palpabil, (,Şi va ninge peste acele livezi /Şi noi vom uita să veghem /La tulpinile merilor Domneşti'') văzut într-un prezent ce ,,nu doarme în trup /Niciodată'', reîntors iarăşi într-un trecut al unei copilării curată ca roua şi ,,plecată din mine''.

Proiecţia spaţială, foloseşte reuşit, mereu şi mereu, tehnica cinematografică a propulsării. Este o proiecţie în două oglinzi paralele, care multiplică la nesfârşit şi reiau imaginea poetică, deosebit de sugestivă, exprimată prin metafore. Fiecare poezie în parte şi în felul ei este un tablou în sine. Fiecare poezie este un tablou dintr-o mare expoziţie, care conferă acea stare de bine, de calm, de linişte, de dăruire, de transparenţă şi iluminare. ,,Mă apropii de merii culeşi /Şi le simt ramurile goale de rod. /Se apropie iarna /Şi va ninge peste aceste livezi''.

Prezent în cadru, un lucru oarecum comun (de exemplu o fregată ancorată într-un port) ne poate duce cu gândul la ,,lumea de la începuturi /Aşa cum a fost făcută de Dumnezeu''. Un alt tablou

accentuează rotunjimea ,,şoldurilor fetelor tinere /Mult prea repede coapte''. Un alt tablou, un peisaj, ne duce cu gândul la mitul lui Prometeu. În locul celui care a furat focul din ceruri şi l-a dăruit oamenilor, vom vedea doar ,,stâncile muntelui păzit de vulturi'', acolo ,,dăinuie semeţia frumuseţii /Aici păsările zăbovesc în timp /Le e teamă de singurătate''. Un alt tablou ce transmite ,,bucuria poetului /Eminescu /Dintr-o seară neuitată pe deal'' este cel care înfăţişează ,,teiul de la poarta casei'' ceşi ,,ramifică ramurile peste mine''. Dar tabloul nu este doar o simplă imagine frumoasă, dincolo de el, din tei se simte ,,parfumul său /Aprins şi dulce /Îl ia vântul şi-l duce mai departe. /Aceste imagini se tot rotesc în mine.''.

Aceste două mari noţiuni pot fi tratate separat, dar şi împreună în categoria filosofică de relaţie unică spaţiu-timp. Poezia Existăm este un exemplu elocvent. Ea duce mai degrabă către teoria corespondenţei adevărului de tipul cogito ergo sum. ,,Dacă exist /E semn că m-am născut''. Jocul filosofico-poetic, pe muchie de cuţit, este deosebit de bine realizat, demonstraţia filosofică decurgând logic de la noţiunea de bază la perechea ei antonimică. Suntem: dar în acelaşi timp propria noastră imagine este umbra, sau proiecţia propriei

Pag.7

Dăruiri literare noastre existenţe în umbră (aluzie la peştera lui Platon). ,,Existăm /Avem umbra''. Focul (alt element primordial) nu este decât ,,spuza cenuşii''. Nimicul (acel haos din Luceafărul lui Mihai Eminescu) rezultă din ,,alt nimic''. În acelaşi cadru de categorii filosofice, totul pare a deveni o joacă bine controlată şi stăpânită numai de poetul orb. Rămânem în acelaşi cadru al oniricului, în care timpul exprimat ca vară se erodează (,,vara asta prea mult s-a măcinat in noi'').

Doar ochiul orb al poetului bătrân vede (în timp că e dimineaţă) şi (în spaţiu) cât de uşor iedera se înalţă pe casă. Prima parte a acestui volum de versuri se încheie cu o imagine senzuală, desprinsă din vis sau din basm: ,,Trupul tău se-ntoarce-n acel voal de mireasă. /Mă-ntâmpină acele secunde /Cu care încep să scriu /Mi-e teamă când se face târziu /Basmele de altădată /Stau cuibărite-n amurg /Privesc, undeva, în alt anotimp''.

Un alt lucru remarcabil în acest volum este sfiala.

Sfiala verbului îmbrăţişată de neliniştea înfloririi. Dar înflorirea nu are nimic de a face cu procesul de deschidere al florii. Cuvântul este doar un pretext, o capcană semantică. Nimic din aceste poezii nu este forţat chiar dacă ,,Aerul a fost zguduit de ţipătul înfloririi''. Sfiala vine şi din toată truda de a scrie poezie, din întrebări şi nedumeriri. A fi sfios în poezie, este ca şi cum ai rosti o rugăciune, (tonul uşor grav, de litanie fiind prezent în aproape toate poemele) ca şi cum ai îndeplini un ritual, într-o stare de linişte aproape deplină în faţa unei mese, altar de jertfă, făcută din piatră: ,,Îngenunchează /Gândeşte /Veghează /Fă-ţi rugăciunea /Şi însuşeşte-ţi /Lecţia pietrei. /Fă-ţi semnul crucii /În faţa altarului /Şi rămâi cu sufletul în taină''. Fără această pregătire aperceptivă nu poţi să scrii poezie. Rugăciunea se face într-un loc ,,pierdut'' şi îndelung căutat, într-un loc curat o ,,grădină cu brânduşe''. Şi acesta este tot un fel de altar la care poetul revine periodic, cu toate visele lui pe care şi le-a adunat într-o carte. Există şi un ton de amărăciune, de restrişte, de resemnare, preluat dintr-un poem scris de A.E. Baconsky. ,,Aici, păsările zăbovesc în timp /Le este teamă de singurătate /Mai departe pentru noi se întâmplă acelaşi lucru /<<Plouă şi suntem mereu mai urâţi>>''.

Dar există şi o teamă, o spaimă, un coşmar, o frică, un ţipăt ascuţit de pasăre sfâşiată, o sfială (similară cu cea a omului de la ţară) de a atinge un chip drag, mort: ,,Nu am cuvinte /Să te pot lăuda /Tu râzi în somn /În

Pag.8

timp ce apele cresc /Şi eu mă umplu de spaimă /O pasăre trece prin umbră /Spre cuibul ei de sub straşina casei /Cu degetele subţiri şi reci /Precum ale timpului oprit /În părul tău /Pe care îl ating cu sfială''. Rămânând în acelaşi registru, nu putem să nu remarcăm că finalul tuturor poeziilor este întotdeauna neaşteptat, surprinzător: ,,Pe degetele mâinii /Tale /Se prelungesc frunze ruginite /Parcă aud încolţind fuga /Spre Tine /Femeie cu zâmbetul ca de piatră /În această întâlnire dintr-un dor /Adânc şi ascuns /E un început de poveste de iubire''. Tot din sfială poetul se explică faţă de cititor, ce înseamnă pentru el poezia lui (,,Poezia mea /Este o pasăre domestică. /Poezia mea, /E durerea. /Frumuseţea /Nimicul trezit din tandreţe. /Poezia mea /Nu o pot îndepărta de mine /Decât atunci /Când o binecuvântez cu firul de iarbă. /Atunci simt fericirea în taină /În sufletul meu cum creşte''), ce înseamnă a fi poet (,,Eu sunt poetul /Ce vine spre lume /Cu toate cuvintele de lumină. /Pe care /Le aşez într-o glastră de argint. /Eu sunt poetul /Ce se opreşte între voi /Şi vă dă bineţe. /Cu inima deschisă /Către soare. /Eu sunt poetul /Ce poartă merindele iubirii /Către cei setoşi de metafore. /Eu sunt poetul /Cel ce vine dintr-o vreme /Cu soarele de pe dealul copilăriei'') şi cum iubita se transformă în poezie (,,Adu-mi aminte /De pereţii de sare /În care-am cioplit /Trupul tău /după umbra din /Sufletul meu''). Aceeaşi sfială transpare din ritualul cununiei ,,Erai tânără şi frumoasă în faţa altarului /Lângă mine /Mireasă'', din dorinţa ,,de-a ajunge din urmă /Femeia frumoasă / …/ce şi-a făcut timp /Să-mi ofere visele ei'' şi din aceea că ,,la vremea înfrunzirii /Acum /Mâinile mele /Caută locul pentru puţină odihnă''.

Scris şi cu ajutorul tehnicii răsturnării de situaţie, în sensul că fiecare poem începe şi se dezvoltă într-un fel anume, numai că ultimile două versuri inversează toată ideea lui de bază, Neliniştea înfloririi este o confesiune în care poetul îşi mărturiseşte ,,toate nedumeririle /Şi toate încercările nereuşite'', din copilărie şi până în prezent când ,,în clepsidra vremii'' ochii lui încă mai ,,varsă o lacrimă albastră'' pe seninul cerului, fiind obsedat de cuvânt ,,ca o prevestire /Ca o pietate /Pentru apărare şi starea lui de linişte.'' Abia atunci privirea lui va ,,atinge icoana la care mă rog /Cu cine voi merge mai departe /Pe cine să iau alături /Dacă nu pe tine /Iubirea mea''.

Dăruiri literare

Vavila POPOVICI Carolina de Nord, SUA

Uniți în cuget și simțiri? „Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.”

Einstein

Viața noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vieții sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiți, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fața ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale nației noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiți să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de preț cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existența lor. Distrugem năzuința, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniți în cuget și simțiri”.

Defăimători sunt destui, apărători mai puțini, șiatunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligenței, nu există respect față de oamenii valoroși ai nației, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mințile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceață. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiința noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel puțin parțial, această hieroglifă care este de multe ori existența…”

Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influențăm, înălțăm sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea și vorbirea să folosească binelui. Scrierea și vorbirea sunt puteri care trebuie să dovedească multă înțelepciune. Nu ar trebui să folosim un limbaj curat și corect, cuvinte pline de amabilitate care să încălzească sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând să corectam, să îndreptăm, nu trebuie cuvintele să aibă totuși mirosul vieții și nu pe cel al morții? Cuvintele aspre, severe rănesc sufletele, produc mânie, răzvrătire, sau profundă îndurerare. Nu ar trebuie mustrările îndreptate spre oamenii de valoare să fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au rănit să ne cerem iertare?

Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie să existe măcar o fărâmă de noblețe. Fiind conștient de greșeala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defăimătoare va acționa pe viitor mai responsabil, în acord cu conștiința sa morală, își va imagina consecințele faptelor pe care le-a făptuit sau este pe cale sa le făptuiască, întrucât i se va lărgi dintr-o dată orizontul cunoașterii și va acționa în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesară.

Trebuie să recunoaștem că nu suntem egali decât în fața lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, alții cuceresc mărirea, iar altora le e dată de-a gata”, scria William Shakespeare. Există o

ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii și lucrurile în lumea noastră pământeană, așa cum există și în cea de dincolo de noi. Dar, toți și toate trebuie să trăiască în armonie și ca să existe această armonie, trebuie recunoscută această ierarhie. „Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere” (1 Cor. 1:10).

Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse, am mai spus-o cândva, și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile minții și cele sufletești, destăinuite în scris, întrucât acestea valorează cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândește cinste” și cuvintele așternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt...” spunea un ierarh.

Mircea Eliade se întreba ce-i lipsește omului modern ca să fie om întreg și credea că „tocmai această intuiție a ierarhiei, a cosmicizării. Fiecare dintre noi este un mic haos”.

Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și el trebuie folosit în sensul respectului, al demnității omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de respect, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată parcă, a reverențelor de limbaj. Mă întrebam cândva dacă este făcută pentru a se vedea în ce lume trăim, ca o oglindă a vieții? Dar nu, m-am convins că este acea „ciupercă” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigenă. Vorbirea stradală nu trebuie adusă în studiourile de televiziune. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totuși respectată!

Respect și pentru demnitatea limbii noastre! Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.

Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Mă indignase vocabularul folosit de unii manifestanți. Și scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se folosește astăzi, mă dezgustă. Cred că această pretenție a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci și de la cei care știu să-și strige durerea în stradă, sau ]n fața ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iată că se poate!

S-au putut auzi cuvinte insultătoare la adresa unui intelectual de mare valoare al țării, iubit de foarte mulți dintre noi.

Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrăjit, scria: „Nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului…” Șiatunci când un scriitor, un gânditor slujește prin scrierile sale interesele neamului românesc și al civilizației timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defăimătoare? Nu se lovește în nația noastră prin defăimarea valorilor intelectuale?

Pag.9

Dăruiri literare

Dr.Petru HAMAT

Arhetipurile expresiei. Timpii trăirii mărturisite

În volumul Paşi, publicat la Editura Emma, Orăştie, 2007, Ileana-Lucia Floran propune un discurs al revenirii la transcendenţa iluziilor, trăite şi mărturisite, la acei timpi ai eternei toarceri în pânza estetică a predispoziţiei înscenate, într-un corpus al mutaţiei lirice, mereu revendicate şi regăsite în proza unor arhetipuri ale expresiei umane şi sociale, într-un conglomerat de idei şi perspective, de intuiţie şi artificiu plurivalent al complexităţii şi reflexivităţii. Cele două cicluri-structuri, Amăgirea clipelor şi Zăpada unei amintiri, ale imitaţiei estetice, ale unor sentimente, rămase în intenţie şi intuiţie mărturisite prin atracţia şi respingerea aceloraşi imaginare reprezentări, sunt suflecate de anima propriei reflexivităţi asupra condiţiei umane, a umanului ca formă şi sens. Astfel, modalitatea de a accede la proiecţia în expresie este o paralaxă de posibile întoarceri la cuvântarea nerostită, doar sugerată, manifestă şi vocală, în interiorul cavernei întâmplărilor, în rotirea timpilor perfectibilităţii cercului rememorării, prin limbaj şi expresie.

Jocul mărturisirii se defineşte în matricea unei deducţii expresive, de exteriorizare, redusă la gest şi mimetism al dualităţii, în rămânerea într-un corpus al deschiderii într-un altceva, acel timp al deducţiei şi al trăirii ermetice, acolo, unde sentimentele nu lasă loc de reinterpretări, în „carapacea/ în care mă autoexilasem”. Imaginea figurată şi figurativă a duplicităţii rămâne să se repovestească, să se intuiască o altă spaţialitate, o altă dorinţă, în care comunicarea să devină comuniune cu expresia maternă, cu ficţiunea justificată în „absolut tot”, în cunoaşterea, mereu, neînţeleasă. Plecarea spre linişte a mamei nu este o evocare exterioară, ci este un intern complex de imagini, derulate într-o aşteptată zbatere în surprinzătorul „niciodată”, pentru că modalitatea de percepţie a insului, aflat în stare suspendată, artificială, nu înseamnă doar gol existenţial, ci se manifestă o ardere în focurile mundane ale probabilităţii de încarcerare într-o ianua inferni, izolată şi transmutată

Pag.10

în scenariile timpilor mărturisiţi, în arhetipurile existenţiale al plângerii, în afara spectacolului fiecărei idei şi al fiecărui gest: „ai stat cu mine prea puţin/ şi nici măcar/ nu eram conştientă/ de existenţa ta.” Este o filiaţie între actul doririi şi dinamica subconştientului, astfel, nedumerirea nu este participativă la împlinire, ci rămâne să orchestreze trăirea, acaparatoare şi scindată, în materia organică a abisalităţii. Se manifestă ecoul probabilei imitaţii a timpilor ce se scurg în şi prin conştiinţă, într-o aplecare necesară spre acea rămânere solitară, transmisă prin reflecţie, asupra modului de reprezentare a fiinţei, a iluziilor şi a dorinţelor, estompate în cuvântul matern, în ruptura de ora maternă a sentimentelor: „surprinzător/ chiar şi pentru mine/ care ani de-a rândul/ mi-am impus/ să nu-mi exteriorizez/ sentimentele/ şi să-mi închid foarte bine/ carapacea/ în care mă autoexilasem…/ dintr-o dată/ îmi doresc/ să stăm/ alături/ şi să-ţi povestesc/ absolut tot/ ce-am mai făcut/ în ultimii mulţi ani,/ de când/ ai plecat spre linişte…/ surprinzător/ fiindcă nu am făcut asta/ niciodată;/ ai stat cu mine prea puţin/ şi nici măcar/ nu eram conştientă/ de existenţa ta;/ erai ‹‹mama››… şi-atât!” (Ai stat cu mine prea puţin…)

Amăgirea clipelor se construieşte în aceeaşi panoplie lirică a profunzimii, dejucate în mascare, în sonurile somnului, acolo, unde regăsirea „cu gândurile destrămate” se produce „mereu în acelaşi loc/ în acelaşi timp”, aşadar, mărturisirea se doreşte a fi nu o posibilă atracţie în ludicul verbal al proiecţiei în imaginar, ci se presupune o întoarcere spre acea magmă a fluidităţii expresive, a coagulării de sensuri şi structuri ce vin dinspre „tinereţea mea”, fecundă clipă rămasă în „pânza freatică a vieţii”. Ileana-Lucia Floran propune o fatalitate a dezmărginirii clipei, ce urmează să înlănţuiască starea euforică, să o prefacă într-un corpus de trăiri încă neînţelese, încă prea închise „în fanta de lumină pe care mi-o deschide/ amintirea”.

Clipa se recunoaşte în modelare şi model ale re p reze ntă r i i , î nt r - u n to n a l a c c e s u l u i l a comprehensiune şi cunoaştere, la acord cu sciziunea mărturiei, ce nu vizează particularul, ci individualitatea, pe care eul poetic o regăseşte în „adulmec umbra ta şi

Dăruiri literare mă înalţ pe vârfuri”, solitară străfulgerare prin ochiul nesigur al privirii în orizontul clipirii, în ficţiunea poetizată, prin care eul şi amintirea, timpul şi trăirea, jocul şi memoria, se devin printr-un simplu şi sentimental, romanţios, scenariu de arcă euforică, „să te zăresc măcar pentru o clipă”. Întregul demers se izolează în „singurele urme vizibile”, ce „duc spre mine”, într-o interogativă raportare la uman şi condiţia umană, la existenţă şi vid, la golul din interiorul amintirii, în mereu a fi-ul iluzionării, într-un altundeva al figurile stenice: „tresar din somn cu gândurile destrămate…/ mă regăsesc mereu în acelaşi loc/ în acelaşi timp,/ întorcându-mă spre tine,/ tinereţea mea// în amăgirea clipelor alunecânde prin/ pânza freatică a vieţii/ păşesc tiptil,/ adulmec umbra ta şi mă înalţ pe vârfuri/ să te zăresc măcar pentru o clipă/ în fanta de lumină pe care m-o deschide/ amintirea// intru în panică: nu eşti acolo/ şi singurele urme vizibile/ duc spre mine;/ să-mi fii oare şi-acum alături?”

Curgerea în eprubeta timpului constituie starea de atingere a amintirilor, ce se pierd într-un sertar, ecuaţia mărturisită a actului de reprezentare nu se dedublează, ci rămâne un spaţiu ermetizat, un loc din care nu se iese decât prin reamenajarea gândurilor, totul se dispune într-o circularitate, aproape, fatală, pentru că eul înscenării expresive a arhetipului timpului trecut se inserează în instanţa propriei reflecţii. „Masa uitării” este act al repunerii în ficţiune a conceptului de perspectivă subiectivă a rolului ce trebui jucat de ecoul rememorării, de accesul la „lacrimile/ înroşite de sângele amurgului”, este o curgere spre un orizont, ce nu rostuieşte în străfundurile imitaţiei, ci se asistă la o apropiere de trauma poetică a aducerilor aminte. Sunt, aşadar, etape al devenirii, pentru că „a găsi un antidot” la punerea în substratul conştiinţei înseamnă strângere în jurul unei preschimbări, o prefacere în filmice derulări de atitudini şi acţiuni, o dinamică a înnodării în acel punct final uitarea ca răspuns la dorinţele unui destin sentimental şi romantic: „am simţi atingerea amintirilor/ pierdute-ntr-un sertar/ nedeschis de mulţi ani/ de când/ reamenajându-mi gândurile/ am aşezat în dreptul lui/ masa uitării/ în aşa fel/ încât să nu mai am acces/ decât/ după ce reuşesc să-mi preschimb/ lacrimile/ înroşite de sângele amurgului/ pe care/ vrând să-l folosesc/ pentru a găsi un antidot/ l-am lăsat să curgă/ în eprubeta timpului.” (Aripa amintirii) O aripă a revenirii la punctul terminus al intuiţiei, al scindării fiinţei de amintirea ca formă de răspuns la reflecţia în şi despre ecourile sentimentului. Iată, un timp al zborului în metafora aerului, o fluiditate a toarcerii în aceeaşi doxa a modelării, prin refuzul de a participa la posibila traversare a spaţiului utopic, al himerelor, ce irump în identitatea şi identităţile arderii existenţiale, într-o memorie adiacentă conştiinţei.

Crezul, ca formă subiectivă a mărturisirii, devine figura plastică a regiei punerii în scenă a creaţiei şi creării unei existenţe a incidenţei, în interiorul căreia se construieşte „visul frumos al Celui/ ce ne-a creat întro dimineaţă”, astfel, comunicarea între mărturia realităţii obiective şi scenariul timpilor rotativi se realizează „ca să avem ‹‹ceva›› din Calea Lactee”, ca sensul poetic al profeţiei naşterii să se complice prin agonia cosmică, prin reducerea la ideea pe care „s-o păstrăm în eul nostru”, configuraţie a dispunerii şi juxtapunerii, în „gândurile noastre”, prin „eterul spaţial”, o „formă serpentină” a conştiinţei şi voinţei necesare. Găsirea şi venerarea Creatorului este un denunţ al condiţiei umane, o incapacitate de înălţare spre vârful piramidei timpului retrospectiv, pentru că neajungerea la structurile lirice, de profundă coeziune cu materia mundanului şi materia cosmică, cu infinitul dezmărginirii fiinţei, semnifică scurtcircuit pe axa prioritară a reflexului de crez, într-un imanent joc cu necunoscutul, cu necunoaşterea, cu visul, ce se trăieşte şi trăieşte în somptuozitatea auctorială: „trebuia să existăm…/ eram visul frumos al Celui/ ce ne-a creat într-o dimineaţă,/ inoculându-se forma serpentină…/ aşa, simplu,/ ca să avem ‹‹ceva›› din Calea Lactee,/ s-o păstrăm în eul nostru,/ să-i aparţinem;/ iar gândurile noastre,/ Îl caută de atunci ineluctabil,/ propagându-se în eterul spaţial/ în aceeaşi formă serpentină,/ ştiind că trebuie/ să-L găsească şi să-L Venereze!” (Crez) Existenţa trăirii este spectacol al materialităţii ce se oferă spaţiului şi timpului, o simbolică aşteptare în interiorul fără ieşire, complexul crezului poetic este o proiecţie într-un reflux al cunoaşterii, este carcera expresiei, ce rămâne dependentă de Creatorul ei, de starea preponderent angoasantă, pentru că trăirea unei iluzii prin iluzionare este acel „ceva” ce urcă şi se urcă pe pilonii greutăţii materiei cosmice, într-un verbiaj al metaforei-existenţă. Este un dublaj al eului şi al euforiei, al cuvântului revenit, de fiecare dată, la izvoarele propriei sale mărginiri marginea simbolică a traversării iniţierii în materia fluidă a departelui, fratele ge a m ă n a l v i s u l u i , v i s a re a ca m a g n e t a l subconştientului.

Ecou al mărturisirii împlinite în arca „dinlăuntrul durerii lovite de zâmbet”, poezia pe care o realizează Ileana-Lucia Floran ţine de o alunecare în substratul estetic al căderii în acel abis din „stropi perfecţi”, într-o lăcrimare dincolo de aparenţe, dincolo de atitudinea provocatoare, incitantă, dincolo de reflexivitatea unor idei dezlănţuite „care se sparg de caldarâm”, într-o devenire de „piramide de ceaţă”, nuntite în zbaterea silenţioasă a inimii „prin toţi porii”.

Timpii restituirii în trepte poetice, cu forme delimitate

Pag.11

Dăruiri literare în „formă de frunză”, se produc prin croşetarea unui puzzle al dinamicii, un „perpetuum mobile” spre un interior al cadenţei, al specificităţii artistice. Eul, atât de expresiv al imaginării, va deveni confuz, aproape lipsit de reflexivitate, pentru că taina iniţierii se face printr-o înlănţuire de anime şi de mimetisme, formate şi prelucrate, în durerea care va reîncepe în noua dimensiune organică a paşilor spre sentimentul neajungerii la „zăgazurile firii”, la alunecarea în neant, la pulsul concentric al fiecărei rotiri în jurul piramideimaterie: „dinlăuntrul durerii lovite de zâmbet/ alunecă în stropi perfecţi/ lacrimi/ care se sparg de caldarâm/ devenind piramide de ceaţă…// îmi aud inima prin toţi porii;/ de azi-dimineaţă a luat/ formă de frunză/ şi se zbate să rupă zăgazurile firii,/ să nu alunece în neant;/ pulsează concentric/ într-o mişcare/ de perpetuum mobile,/ spre interiorul incandescent…/ durerea va reîncepe/ când ceaţa se va ridica…” (Ecou) Singulară, starea şi mişcarea din jurul fiinţei, ce se mărturiseşte prin atitudine şi gest, se definesc într-un spectacol interior, incandescent, de mutaţie la nivelul propriei joncţiuni cu eul altei fiinţări. Astfel, poezia este un argument al plasării în intenţie, în acel spaţiu dependent de dinamica şi spectacolul piramidelor, al himerelor, ce par a se desprinde de ceaţa care se va ridica un ultim pas spre eterne reîntoarceri în Marele Tot, unitar şi stingher, flexibil şi intuitiv, - Durerea cu formele sale străfulgerate şi iluzorii, scenice şi teatrale.

Un colţ de cer se concentrează asupra unei posibile reveniri la ecuaţia poetică a existenţei celui ce este sugerat, nedefinit, actual şi reflexiv, gândurile care apasă, ceaţa ca element al risipirii şi pierderii printre „pete străine”, spaţiul cosmic ce se deduce printr-o dublă perpetuare a fiorului tragic al altei fiinţe, sunt mereu nedisimulate, mereu acceptate şi „alunecând spre vise-n dese rânduri”. Întregul demers este o sustenabilă arcă a supoziţiei, a unei euforii, estompate într-un „colţ de cer”, acel cer care „acoperă fiinţa”, un adânc ce închide în cerc propriu „elocinţa”, lăsând „ideile să moară”. Se manifestă un act definitoriu pentru revenirea la un alt cadru al reprezentării, al provocării şi al unui altcineva care, în spatele derulării cinematografice de tensiune şi gesturi, „nu sunt ce par a fi”, un fior venit din departele fiinţării, din focul ardent al deziluziei, al păstrării în magma propriului destin: „Nu sunt ce par a fi, m-apasă gânduri,/ Pete străine-n ceaţă risipite,/ Ce trândăvesc pe-eliptice orbite,/ Alunecând spre vise-n dese rânduri.// Nu sunt ce par a fi, în astă seară/ Un colţ de cer mi-acoperă fiinţa,/ Adânc îmi estompează elocinţa/ Şi-mi las încet, ideile să moară.” Insularitatea de lumină se certifică prin aprobarea acţiunii eului, în interiorul unei confuzii

Pag.12

ce „mă desface în stropi”, astfel, joaca de-a mărturisirea este evidentă numai „între vis şi realitatea”, în acea construcţie imanentă, justificată în apariţia curcubeului, în taina ce se ascunde în spaţialitatea nelămurită. Intenţia eului nu este de a provoca identificarea unei alte realităţi, ci aceea de a recunoaşte, în identitatea sinelui, identităţile, accentuate şi subsumate iluziei, dorinţei de a se detaşa de arhetipul expresiei, prin expresia cuvântului şi gestului, în culori tari, de trăire sistematică, organică: „ţintuită de neputinţă,/ confuzia mă desface în stropi;/ între vis şi realitate,/ apare curcubeul.” (Vis confuz) Ciclul de povestiri Zăpada unei amintiri constituie nu numai o schimbare de registru al receptării, ci are loc şi o provocare de a răspunde unei ficţiuni a realităţii, o mărturisire ce leagă spaţiile şi timpii estetici, este acea construcţie ce se revendică din culoarea unei drame ce se spune, se povesteşte prin existenţa aducerii aminte. Amintirile rămân acolo în spectaculosul tainei, în specificul tăinuit al fiinţelor, ce se înconjoară de sentimentul apropierii de mitul realităţii dramei, ce revine atât de apăsător, până la redefinirea lui în mrejele absolutului tot al expresiei nuntirii cu forma şi genul reflexivităţii. Aniversare în satul de la porţile istoriei nu este doar un text al mărturisirii, ci se manifestă un interes accentuat de strategia unei vitalităţi, a unei dureri că fiinţa iubită „i sa dus la cele veşnice, să aibă grijă acolo, în cer, de nepotul prea grabnic plecat la Domnul”. Strategia discursivă a povestirii se subsumează acelei iubiri în

Dăruiri literare lipsă, este, în fapt, o suspendare a timpului ce se povesteşte, a rotunjimii acestuia, pentru că revenirea la amintirile tinereţii nu se justifică decât prin explicaţia unei pauze de atitudine, gestica şi mimeticul surprind aceeaşi expresie a interiorului, a rămânerii în bucuria celorlalţi, a acelei implacabile traversări a timpilor ce nu rămân în loc, ci se construiesc în afara orizontului cunoaşterii: „Ce i se pare cel mai important în viaţă?

Faptul că Dumnezeu l-a ajutat să fie sănătos şi şi-a putut duce traiul întotdeauna cu fruntea sus, indiferent de ceea ce i-a rezervat viaţa, pe timp de pace sau de război, slugă sau stăpân, cu acea demnitate specifică ţăranului român din satul de la poalele istoriei, care a lucrat şi pământul, a ajutat şi la săpăturile arheologice trăind cu credinţă şi frică de Dumnezeu.” Credinţa şi frica de Dumnezeu sunt elemente prin care se construieşte toposul acesta al satului cu istorie, al satului care îşi stabileşte rădăcinile în imaginarul istoriei, al identităţilor ce se recunosc în mesajul pe care pare a-l transmite la cei 100 de ani unchiul Ion Dînşorean, simbol al trecerii prin etapele vieţii, supuse multitudinii de încercări, mereu parcurse prin însufleţirea tainelor, prin pacea şi cunoaşterea paşilor, întru netulburarea gesturilor şi aşteptărilor celorlalţi.

Povestirea Nen' Niculae construieşte altă etapă a narării toposului identităţilor, a regulilor care se impun unui trai în specificitatea locurilor şi a oamenilor, aşadar, Irina, Bunicul, Bunica, Niculae sunt elemente ale unei derulări de imagini şi gesturi, încadrate în acea panoplie a aşteptării unei întâmplări ce urmează să se producă, este o prelungire spre un deznodământ al implicării într-un moment al reprezentării mărturisite, al inocenţei şi al nepriceperii. Repararea raftului din bucătărie devine moment central al acţiunii, iar povestirea ce se dezvăluie nu este doar un act banal, simplu, ci este o prelucrare a unei puneri în scenă, nu a unei drame încă neînţelese, ci este o poantă, un artificiu ce se subînţelege dincolo de strategia înscenării. Este însăşi intuiţia de a aduce în planul prim un act plin de entuziasm, o nereuşită a lui Nen' Niculae, însă, în final, o împlinire a tuturor personajelor participante, prin râsul ce aduce eliberarea, ceea ce fusese până atunci tensional, este o eliberare, o dezarmare a şi o altă poveste, o altă căciulă, rămase să potrivească regulile jocului în spatele cortinei: „- No, ce-ai făcut Niculae, gata-i raftu'? Apăi, stai să-ţi zâc. Scândura care-o avuşi nu-i bună, domnu' Gheorghe. De două ori am tăiat-o şi tot îi prea scurtă! După o clipă de stupoare, toţi izbucniră în râs, spre marea nedumerire a vecinului.

No, bată-te să te bată, Niculae, las-o-n supărarea ei de scândură şi hai în casă, să mâncăm ceva, că luându-ne cu vorba se făcu de-amiaz' zise Bunicul luându-l uşor pe după umeri pe vecinul buclucaş c-apăi după aia, merem şi mai tăiem o dărabă din ea, doară s-o potrivi…”

Zăpada unei amintiri este povestirea-cadru ce

încheie ciclul de povestiri propuse de Ileana-Lucia Floran, este acea continuitate a ideii de mărturisire trăită, care se anulează prin profunzimea fiecărei atingeri, prin interiorizarea neaşteptată a cuvântului, a acelui cuvânt care îşi manifestă expres prezenţa prin raportarea la iarna în care gesturile sunt dejucate în rotund al perfectibilităţii necesare, sublime şi coagulante. Copilăria Irinei şi copilărirea, întru bucuria fetei, a Bunicului, „Şucu”, sunt scene care administrează expresia arhetipală a bucuriei şi jocului, este o joacă a chemării şi atenţiei, căutate şi regăsite în prinderea „ştigliţilor”, aşadar, este o povestire continuată prin ludicitatea fiecărui gest. Etapele nu ard decât în conştiinţa inocenţei, a presupoziţiei şi a ficţiunii ce se denumeşte, prinde contur, în iarna copilăririi fiinţelor ce se apropie una de cealaltă, neatingându-se, doar contemplând jocurile. Privirea rezumă artificiul spectacular al fulgilor, al nămeţilor până la fereastră, al oamenilor de zăpadă, al căzăturilor cu săniuţa şi şotiile, într-o imaculată povestire despre timpuri prin timpii mărturisirii şi trăirii: „Am luat o sită veche din şopru, un băţ şi o bucată lungă de sfoară. Bunicu', botezat de mine ‹‹Şucu››, o prescurtare de la moşu, moşucu, a măturat zăpada pe o suprafaţă de vreo jumătate de metru pătrat, a pus nişte seminţe de grâu şi miezuri de pâine pe pământul curăţat, a aşezat deasupra sita proptită cu băţul în aşa fel încât să stea ridicată de-o parte şi după ce a legat băţul cu sfoara, care era atât de lungă încât ne permitea să stăm destul de departe, mi-a făcut semn să mă îndepărtez în linişte. […] Nu a trecut prea mult timp şi nişte sticleţi înfometaţi au apărut la mâncare. Erau deosebit de frumoşi. Nu mai văzusem niciodată păsări cu un penaj atât de colorat, sau mai văzusem doar în cărţi. Erau deja vreo patru adunaţi sub sită, când Şucu a tras de sfoară brusc. Băţul a căzut iar păsările au ajuns prizoniere.”

Paşi este cartea în care Ileana-Lucia Floran descoperă fiorul lăuntricităţii, prin sfera şi porii timpilor ce mărturisesc şi se mărturisesc, într-o acoladă poetică şi a narării, astfel, ficţiunile sunt crâmpeie ce irump întrun spectacol tutelar, de sorginte sentimentală, de amintiri, ce rotunjesc o arcă a somptuozităţii şi a cadrului estetic, din care se desprinde imaginarul, acel imaginar ce decupează pe fiecare timp, denumit prin acordul cu matricea unei trăiri suspendate. Printr-un act al sensibilităţii şi al viziunii despre formele de adâncime ale identităţii, Ileana-Lucia Floran aduce nu numai un dramatism al decelării simbolurilor, ci are loc o eliberare de sonurile criptice ale nuntirii cu existenţa, cu specificul trăirilor în interiorul încă aflat în aşteptare, în agonia ce se reflectă prin apropieri şi atingeri vizuale, pentru că jocurile prezentate sunt definite prin insularitatea luminoasă a fiecărui cuvânt.

Pag.13

Dăruiri literare

Nicolae BALDOVIN

Rău de muscă De ce beau muștele alcool? Să-și uite jumătățile. Poate. Să uite de copiii de muscă lăsați acasă. Posibil și asta. Să lase în urmă bătaia pe același rahat. Alt rahat în fiecare zi, aceeași poveste. Niciodată destul. Mai găsesc uneori câte una, chiaună, lipită de fundul paharului. Sunt de înțeles. Acolo se împrietenește rapid cu privirea mea. Dezamăgire în ambele tabere. Dau una peste alta chiar și-a doua zi. Mahmure, se chinuie să se desprindă din perdea și să ajungă afară sau măcar la geam. Musca și privirea mea. Tovarășe de fundul sticlei. Îmi scot pân' la urmă privirea la plimbare pe geam. Atât îmi permit uneori. Nu costă nimic. E și inutil dacă stau și mă gândesc. După mine nu m-aș ridica niciodată din pat. Pe geam, pe alei, pe bulevarde, pe oriunde, același rahat. Inutil.

Dimineața doar frecatul la ochi mă trezește de-a binelea. În fiecare dimineață mă frec la ochi. Azi am observat că musca nu mai era în perdeaua îmbâcsită de fumul de țigară. Cred că și știu unde e.

Musca locuiește acum în privirea mea. Exact în spatele pleoapelor. O simt în fiecare zi cum se foiește prin cotloanele ochilor mei atunci când paharul ajunge la fund.

Vis, ah, vis Am visat toate visele. Nu mai am ce visa.

Nici măcar nu mai dorm. Stau treaz zi și noapte.

Am tot dormit până acum. A fost ok. Dar acum fără vise clar nu-i mai văd rostul. Nu beau cafea de aproape un an, dacă vă gândiți că ea m-ar ține treaz. Pur și simplu m-am săturat de somn. Am dormit suficient. Mai ales că, la un moment dat, visele au început să se repete. De aici, practic, a Pag.14

început totul. Sau s-a sfârșit totul. Fiindcă aici s-a produs ruptura asta între mine și somn. Vedeam cum visele mele se telenoveleau. Trebuia făcut ceva. Așa că m-am pus în pat cu gânduri mari. Miam propus să termin toate episoadele cumva. Șiam dormit, și-am dormit, și-am dormit. Ce-i drept, n-am crezut niciodată c-o să rămân fără vise.

Speram doar la un serial mai bun. Nici nu știu cât a durat tot somnul ăsta. Știu doar că acum mă simt foarte odihnit. Am visat toate visele. Mi-am îndeplinit visul.

mă doare-n CURsul săptămânii O zi de duminică, cam atât ar trebui să însemne viața mea. O singură zi. Aș fi singurul român care ar trăi într-o zi cât alții în cine știe câte.

Vreau să trăiesc o zi, ce mama dracu! Dar să aibă trăsături de duminică. Duminica are un miros aparte. Se fac cozonaci în aer liber. Parcă văd, into the sky, norii stau frumos frământați, dați prin suficientă făină, puși de un ieri la crescut, doar să fie băgați în cuptor. Or să se rumenască perfect.

Duminica e mereu însorită. Soarele-și înfige cu grijă raza-n aluat, să vadă dacă-i gata copt. Așa făcea și maică-mea. Ea e ca soarele de duminică. Eu ca raza care trece prin cozonaci. Dar se mai fac si sarmale. Lucru dovedit științific, duminica verzele nu put. Ele degajă un fel de miros subtil care te pune în garda unei mese copioase. Pe funduri de lemn, stau la răcit, roți de mămăligă suflate cu aur. În plus, în fiecare duminică cresc ghioceii. Îi simt cum își umblă peste tot parfumul, nebunii. Își dau frunza peste floare ca niște fancy ce sunt. Se aranjează și ies la plimbare cu margaretele lor. Sunt peste tot, prin toate parcurile. E frumos, îmi plac duminicile! Ce-aș putea să zic în rest? Mă doare în cursul săptămânii!

Dăruiri literare

DeBuT Anamaria Denisa MICULESCU Clasa a III-a, Şcoala Liceul Pedagogic „C. D. Loga” Caransebeş

Primăvara din fereastra mea S-a trezit natura, încet, din iarna pufoasă copacii înfloresc în fereastra mea primavara a sosit ca şi în poveşti cu flori pe câmp cu veselie cu fluturi şi cu multe raze de soare râurile se-ncălzesc furnicile lucrează de zor vin şi albinele, fac miere magică păsările chicotesc de bucurie pe aripile morocănosului vânt asta-i primăvara din fereastra mea.

2013

Părinţii mei frumoşi Sunt un copil foarte fericit şi mă numesc Anamaria Dumnezeu mi-a dat cei mai frumoşi şi buni părinţi căldura şi iubirea lor mă-nsoţesc şi-n somn iar dimineaţa când mă trezesc mă-ntâmpină lumina blândă din ochii lor cresc fericită alături de părinţii mei le mulţumesc din suflet pentru tot ce fac pentru mine promit să nu-i dezamăgesc nicicând ca ei să fie cei mai fericiţi părinţi din lume Vă iubesc mult mami şi tati! aprilie, 2014 Pag.15

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Traducerea:

Imagini în oglindă

Images in mirror

Noi nu suntem de-aici sau, poate, nici nu existăm, suntem doar plăsmuiri, imagini în oglindă ale sufletelor exilate, ca penitență, pe un pământ arid: fără sentimente, fără speranțe, fără dorințe.

We are not from here, neither do we really exist, we are only figments, images in mirror, of souls in exile, as penitence, on this arid land: without feelings, without fulfillments, without desires.

Noi nu suntem de-aici, am fost alungați în trupuri grele, de pământ și-am început să mirosim a grâu și-a pâine coaptă, a struguri și-a vin rubiniu.

Iar timpul alunecă domol printre noi, prin noi, alături de noi și-o luăm mereu de la capăt, din zori în asfințit, până în ziua în care suntem în sfârșit rechemați acasă.

Pag.16

Mihai-Paul FLORAN

We are not from here, we are refugees in heavy bodies, of earth… and we started to smile of wheat and baked bread of grapes and ruby wines, while time slips slowly amongst ourselves, through ourselves, together with us and we always start it over from dawn to dusk until the day when we will be finally called back home.

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

Când Dumnezeu suspină Se aud tot mai des printre oameni expresiile: „L-a luat Dumnezeu”, „L-a bătut Dumnezeu” sau amenințări ca: „Bată-te Dumnezeu să te bată!” sau „Nu îți este frică de Dumnezeu”. Eu sunt convins că Dumnezeu nu îi ia pe oameni, El îi primește în împărăția Sa pe toți cei ce trec în veșnicie! Dumnezeu nu bate, Dumnezeu, cu bunătatea Lui, încearcă să ne ferească de rău, să ne ferească de pasul greșit. Dumnezeu este trecut, prezent și viitor. Din vremuri de demult și până astăzi, au existat și mai există indivizi care au pus și pun la îndoială existența lui Dumnezeu. Nu numai că nu au reușit să demonstreze, dar spre sfârșitul vieții se întorc spășiți la Dumnezeu, cerându-și iertare. În cele mai grele clipe ale vieții, când te simți singur și uitat de toți, dacă ai gândul și sufletul curat, oricât ar fi noaptea de grea și apăsătoare, oricât ți-ar fi căsuța de friguroasă, oricât ți-ar fi cămara de goală, cu o rugă, atât, cu o rugă spusă cu inima, spusă din adâncul sufletului, vei simți cum puterile îți cresc, cum tristețea îți dispare, iar un val de încredere te inundă. Unii, din păcate din ce în ce mai mulți, se roagă la Tatăl Dumnezeu doar când e vorba de bani, de averi cât pentru zece vieți și, în același timp, urându-și semenii, mai mult de atât, exploatându-i, crezându-se însuși ei mici dumnezei. Tatăl Dumnezeu lea întins mâna, dar ei au întors capul, iar unii dintre ei chiar au mușcat mâna întinsă. Puterea malefică a parvenirii rătăcește mințile și mulți, foarte mulți cad în capcană. Aș putea merge mai departe cu puterea exemplului negativ, cu a păcatului, cu a minților rătăcite, dar nu doresc a supăra pe nimeni, eu însumi fiind un mare iubitor de Dumnezeu și, prin scrierile mele, întotdeauna sau aproape întotdeauna, am încercat să scot în față frumosul, curatul, adevărul, veselia, cinstea și omenia. Oricât ar părea o situație de grea, fără ieșire,

dacă știi să o privești pozitiv, undeva vei găsi un dram de frumos și, sprijinindu-te pe acest dram, pe această mică lumină, mică, dar puternică, situația se va schimba în bine. Toți cei cu inima mare, cu sufletul curat, sunt bogați, trăind fără teamă de furi și hoți, trăind fără teamă de necunoscut. Avem exemple recente și din trecut: s-a încercat prin îngenuncherea popoarelor mici, prin dărâmarea bisericilor și schingiuirea credincioșilor, îndepărtare de tatăl Dumnezeu, dar totul a fost vremelnic. În loc să-i îndepărteze de Dumnezeu, comportamentul lor a dus la o mai mare apropiere.

Dumnezeu suferă pentru noi, Dumnezeu, uneori suspină, dar nu va putea fi învins niciodată.

Brâncuși Coloană fără de sfârșit Spre bolta albastrului ceresc, Sărut în poartă dăltuit, Trudă de geniu românesc.

Masa Tăcerii și-a durerii, Din suferințe, născută peste veac, Un templu sfânt al Învierii Și leagăn, și altar, și leac.

Măiastră pasăre în zbor dumnezeiesc, Din vremi apuse, spre vremi ce vor veni, Tu porți pe aripi tot ce-i românesc, Ce-a fost, ce este și tot ce va mai fi.

Iubire dăltuită cu sufletul și dorul Când noaptea se preface-n zi, Te-a botezat în lacrimi cioplitorul, Spunându-ți „Domnișoara Pogany”.

Din volumul „Când Dumnezeu suspină”, 2013

Pag.17

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

L'albero di Zaccheo

Pomul lui Zaheu

Inciampai sulle radici e lo vidi tra caligine-fumo da panchine e tombini, mi sorrideva ed invitava, avrei voluto un fico, forse parlare, ma rosso in volto, come ammettere di non saper distinguere un albero in mezzo alla foresta?

Oh Zaccheo, quale dio ricorda?

Qui non ci sono bestie feroci ch'io possa salir con te sulla pianta e giocare insieme a nasconderci?

Due volti e intorno quante voci..

Andiamo a casa che il maestro ci aspetta e l'incenso sta finendo di bruciare.

Mă împiedicai de rădăcini și-l văzui pe el prin negură-fum din bănci și guri de canal, îmi zâmbea și mă invita, aș fi vrut o smochină, oare să vorbesc, dar roșu la față, cum să admit că nu știu să recunosc un copac în mijlocul pădurii?

O, Zaheu, ce fel de zeu îşi aminteşte?

Aici nu există fiare sălbatice ca să mă pot urca cu tine în copac și să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea?

Două chipuri și în jur ce de voci..

Să mergem acasă că maestrul ne așteaptă și tămâia se termină de ars.

La noce

Nuca

Oṃ così l'ha raccolta e ammirata, con una mano ne ha dischiuso la drupa, il suo rivestimento esterno, poi con un martello ne ha forzato e frantumato il guscio per ricavarne il frutto... così noi siamo il suo seme e quante ghiande di Giove han vita breve in materia..

Oṃ astfel a cules-o și admirat, cu o mână i-a deschis drupa, acoperirea ei externă, apoi cu un ciocan i-a forțat și sfărâmat coaja ca să scoată rodul...

Astfel noi suntem sămânţa lui și câte ghinde ale lui Jupiter au o viaţă scurtă în materie..

Bianco

Alb

Ed oggi l'apparenza non assorbe le distanze, sei un intercalare, croce su un prato, bimbo tra gli uomini, il silenzio statico dell'illusione, stupore.

E ti dicevan bravo ma la tempesta non si placa e il tuo bracciale a pois oggi ha macchie che nessuno monda, senza igiene un mondo ti riduce a schermo, acqua di ristagno d'una vedovella.

Şi azi aparența nu absoarbe distanțele, ești o intercalare, cruce pe o pajiște, copil printre bărbați, tăcerea statică a iluziei, uluire. Şi-ți spuneau bravo dar furtuna nu se potolește și brățara ta cu buline azi are pete pe care nimeni nu le curăță, fără igienă o lume te reduce la ecran, la apa stătătoare de o vedovella.

Pag.18

Dăruiri literare

Sina TELEOR

AMURGUL Bătrâna priveşte impasibilă muntele.

Crestele lui semeţe şi verdele negru şi crud, prind să se strecoare prin fereastra deschisă. Odată cu ele se perindă şi speranţa deşartă. „Vor veni? Se vor întoarce? Unde sunt? Unde au plecat?”

Un dor nebun îi cuprinde fruntea şi gândul ei se zbate între ficţiune şi adevăr. Îi vede mici, dolofani, blonzi, cu pantaloni scurţi, cu bluze tăiate în talie, cu mânuţe rozalii şi picioare scurte şi groase, tăvălindu-se prin iarba năpădită de ştevie şi păpădie...

Ghimbuşlucurile lor îi mângâie sufletul cu speranţe de aducere aminte...

Apoi se întorc de la şcoală şi pomii încărcaţi cu roadă dată în pârg, presăraţi în drumul lor, nu scapă de jefuitorii darului de la natură...

Se duc pe rând.....

Se pierd în depărtare... Întâi cel mic.... Într-o zi de august, prăfuită şi mizeră, când sufletul şi-a luat zborul de liliac rătăcit într-o văgăună neştiută a muntelui...

I-a rămas trupul ţeapăn, dat pământului, pe care bătrâna şi toţi ai ei l-au primenit, l-au omenit şi l-au dus cu grijă şi sfinţenie pe drumul fără întoarcere...

Să-l odihnească Dumnezeu...

Păcat de el, era băiat bun...

Aşa a vrut cel de sus....

Aşa a fost să fie...

Cel mic se trăsese de timpuriu în lumea umbrelor, în timp ce băiatul mare, şi ultimul vlăstar al familiei, rămas să sprijine speranţele de viaţă ale

bătrânei, şi-a condus fratele la cimitir cu duioşie şi durere, dar nu înainte de a cere un pahar cu apă săşi ia doctoriile... Şi bătrîna a rămas singură în cerdac, golită de bunătate şi durere, şi-n timp ce-şi bea cafeaua, se sfădea mereu cu cel de sus: „ De ce Doamne, de ce ţi-a trebuit copilul meu, tu ai tot pământul, eu îl aveam pe el şi frate-său...!”

Poate de aceea Dumnezeu s-a înfuriat în tăriile cerului şi într-o zi bătrâna a primit veste că iar trebuie să îmbrace culoarea aducătoare de nenorocire şi să se gătească să-şi ducă pe ultimul drum, ultimul ei copil... Şi s-a dus ca o mare doamnă, plină de demnitate şi mândrie, să-şi încredinţeze lui Dumnezeu ultima ei speranţă de viaţă.

Toţi domnii cu piepturile pline de decoraţii şi costume de rigoare „Condoleanţele mele, doamnă!”, „ Respectele noastre, doamnă!”, „ A fost un om bun!”, „ Dumnezeu să-l aşeze între cei drepţi!”

Doamnele îşi frecau ochii cu batistele, şi cu mâinile înmănuşate în negru îşi aranjau voaletele, mai aşezau florile pe marginea sicriului, şi se tânguiau cu voce scăzută: „ Cum aluat Dumnezeu un aşa om bun...” Şi după ce şi-a îndeplinit datoria de mamă şi s-a înţeles pentru ultima oară din ochi cu nora ei, bătrâna doamnă s-a întors din nou în cerdacul ei, la poalele muntelui, căutând cu ochii ei bătrâni, prin sticla ochelarilor, locurile munţilor pe unde sălaşuieşte, poate, şi ultimul ei copil.... „Doamne, nu mi-e bine de loc, când ai să-ţi faci timp şi pentru mine? Te aştept. Dacă mi-ai luat copiii la tine, eu ce să mai rătăcesc pe pământ?...”.

Pag.19

Dăruiri literare

Traian VASILCĂU Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova Membru al Uniunii Scriitorilor din România Maestru în Artă

Am fost!

Arta iertării Sub cerul unde liniștea m-așteaptă Cu crini în mîini, spre care n-am mai mers, Ce mare e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

M-am fost crezut oracolul stihiei Și împăratul clipei, mai ales, Și-adesea - avocatul Veșniciei Și-abia acum, tîrziu, am înțeles Că toatele-s în van de nu-i durerea Primordialul schit, spre care-n zori Cuvîntul meu a-ncendiat tăcerea Și-a-ngenuncheat în fața unei flori, Care e Ea, a lumii mele soartă, O sfîntă-n amintirea de neșters.

Ce taină e femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Am fost în cer, pe-aripi de turturele Zburam prin lumea fără de erori.

Acolo, îngînați de-un cor de stele, Iisus cu Moartea voroveau prin flori.

Am fost în cer, să-mi întîlnesc dreptatea Și pe părinți să-i văd în alte sorți.

Colo, de mînă cu Singurătatea, I-am căutat, strigîndu-i pe la porți.

Am fost în cer ca pe-o imensă mare, De humă dezbrăcat, în strai de crini Duceam o lacrimă spre vindecare Și-n jur roiau potire cu lumini.

Am fost în cer, prin rugăciune lesne Poți să ajungi la Dumnezeu cel Sfînt Și-nmormîntat în psalmi și în pricesne Să fii mai viu ca cei de pe pămînt!

CEASLOV Ce unică-i femeia, cea creată Din vraja Adevărului Suprem, Fără de care-s piatră răsturnată Peste-al lui Christ mormînt, să mă tot tem Și-n lipsa Ei să nu-mi găsesc o poartă Prin care aș fugi de prealumesc S-o cer lui Dumnezeu, să mi-o dea toată Și-atunci pe loc să simt că-nmuguresc Și crengile cu fructe se îndreaptă Spre îngerii văzduhului ales.

Ce nobilă-i femeia care iartă Un om de neiertat în Univers?!

Un dangăt nesfîrșit în spovedire, O turlă de sublim sub prima stea, Ce poate fi-ntregită mănăstire Doar cu altarul care este Ea! Pag.20

Am fost în cer, pe-aripi de turturele Zburam prin lumea fără de erori.

Acolo, îngînați de-un cor de stele, Iisus cu Moartea voroveau prin flori.

Am fost în cer, să-mi întîlnesc dreptatea Și pe părinți să-i văd în alte sorți.

Singur, de mînă cu Singurătatea, I-am căutat, strigîndu-i pe la porți.

Am fost în cer ca pe-o imensă mare, De humă dezbrăcat, în strai de crini Duceam o lacrimă spre vindecare Și-n jur roiau potire cu lumini.

Am fost în cer, prin rugăciune lesne Poți să ajungi la Dumnezeu cel Sfînt Și-nmormîntat în psalmi și în pricesne Să fii mai viu ca cei de pe pămînt!

Dăruiri literare

Constant. CĂLUGĂRU

SCRISOARE MAMEI

NINGE

TĂCEREA

La cumpăna nopții eu izgonindu-mă din tenebrele zilei rănite buzele mele mamă rămân pe cămașa subțire.

M-ai privit atunci îndelung ca o aducere-aminte cerul s-a clătinat marea desprindere cum firul de iarbă îngeamănă umbre ultima respirație mamă primește-mă!

Ninge rar în liniștea albă eu zămislesc catedrale.

Sfinți palizi ies din pământ din altare

Înjunghiată tăcerea cade în iarbă zorilor nu le vine să creadă.

DE EȘTI PASĂRE...

Acoperă-mi somnul cu peștișorul de aur și luna plină să-ți cânte.

Secunde scriu numele timpului lovindu-se îngemănându-se fremătând pe clapele unei constelații firave.

La cumpăna nopții eu izgonindu-mă din tenebrele zilei rănite buzele mele mamă rămân pe cămașa subțire.

M-ai privit atunci îndelung ca o aducere-aminte cerul s-a clătinat marea desprindere cum firul de iarbă îngeamănă umbre ultima respirație mamă primește-mă!

LUMINA VISEAZĂ Noapte plină terestre galaxii cuvinte și necuvinte pe o piatră de cremene lumina visează.

Pe val am locuit Cuvântul.

Sub lespezi de piatră bat clopote în dimineți lacustre.

AMINTIRE Când eram mic un câine lătra la lună ceva transparent.

Pag.21

Dăruiri literare

Marian HOTCA

Primăvară Primăvarăastru palid cu vibrări de ploi opace mă închizi în cochilii de flori galbene, albastre pe prunceștile câmpii.

Primăvarăsnopi de vise cauți gropi să semeni soare, pe covorul de culoare unde huma azi renaște veselie și candoare.

Primăvarăpsalm de iarbă crești pe florile de smirnă, iar în sufletul de frunze pune-mi viață și odihnă.

Pag.22

Primăverind...

Poem de primăvară

Tremurând, raza de tămâie colindă natura veșnic vibrând

Ai topit lumina în turnuri de verdeață și ai făcut din lună sublimă dimineață, ai smuls din salba cerului lui Marte perle de lucire în flori îngemănate.

tuberculi feciorelnici de lumină se-ntind agale pe sfeșnice astrale ce înverzeau secunda surâzând

Pe bolți de smirnă ai cernut polen scoțând încă o dată bulbii din infern, în zare - miros dulceag de înger mugurit cu mâna-ți cea fragrantă, tu l-ai risipit.

și amorțind o stea rezemată pe axa înflorat-a primăverii unea în chakrele fragrante magia ploii lăcrimând.

O ploaie cu sânii de foc se-aprinde și viața noastră iarăși se deschide... sunt flori fecioare și ape încă pruncești primăvară adorată, tu le păstorești! Și-o adiere verde de zumzet parfumat o viață-ntreagă eu am așteptat... și n-ai strigat că te-am sorbit în mine, primăvară trecătoare ca visul din rubine!

Melci Asfințire Suflete de gelatină își plimbă în spate scorburoase palate pe dâre de lumină.

Închide-mă în clepsidre fluidale orbindu-mă cu nisipul muribund să uit de pietrele mentale ce mi-au oprit ochiul furibund.

Sub pasul faustic verdele mă doare sub ochiul din soare de la mersul caustic.

Nisip din gânduri și luminări mundane renasc din zoala privirii imanente când mă întind ticsit în vise diafane, trezesc în spirit tornade virulente.

Și ochiul veghează naturi dărâmate de coarne vibrante cu piei de gălbează.

O liră se topește sedusă de absență și eu mă nărui înnămolindu-ni șoapte și mă înalț în umbre sobre cu esență de flori gri, stridente și frapante.

Tăcere și o șerpuire pe frunza sticloasărenasc stări de angoasă ce-ngroapă iubire.

Și mă înec sub pașii de cărbune pe malul beznei ce țese amintiri având nevoie ca oful să-și adune amorul crud al unei asfințiri.

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Daniel Dăian „Treizeci şi cinci de ploi…” dar „şi numitori comuni dintr-o parte în alta a sufletului…”

De la conştiinţa eventualelor împliniri şi până la conştienţa faptului în sine ar putea fi o aureolă nu neapărat boreală dar hiperbolizantă de măsuri ne-înstare să măsoare prea-grăbit universul într-un gram de lăcuire după ce-l scorojiseră toţi poeţii, în căutarea de toţi pereţii… Daniel Dăian nu chiar întocmai se simte pe sine în încercarea disperat de profundă, poate fi şi cu riscul de zădărnicită de supra-real, dar care ajunge unde nu te-aştepţi mai puţin dintr-o vâltoare fără seamăn, nici vorbă de precedent; el simte acea boare de absolut care nici într-un caz nu se oboseşte de a fi, dincolo de cuprinsul ei în pur formidabilul ideii. Fără a avea pretenţia de a-şi înţelege dumnezeul în mod ortodox, ca pe o scară cu trepte de urcat într-o viaţă de ajuns. Luând propriul său dumnezeu căruia majuscula de început urmează a i-o geometriza mai târziu, când dovedi-se-va că îl ajunge cu propriul mers ca pe ceva suficient de palpabil, ca să mai şi merite.

Daniel Dăian zice astfel pe facebook: „Jumătăţile sunt două cuvinte care ar trebui să se unească într-o formă sau alta. Dacă legi un prezent de alt prezent se obţine o realitate. Asta mă sperie cel mai mult!” Şi, se pare c-aş fi zis eu: „…realitatea fiind uneori din când în când paralelă cu o alta, iar dacă nu, intersectată tot e, prin simpla ei relativitate…”; „În încercarea de a-l lega pe Dumnezeu de absolut, abia atunci, acolo şi astfel vei pricepe şi una şi alta…”

Ei, şi abia acum despre „jumătatea dumnezeului femeie”, care e un vaccin contra purului idealism, o formă de căutare a interiorului prea puternic, orbitor, dar la îndemână, pentru a-l lua în braţe; pentru că de-a dreptul s-ar putea, de ce nu, să frigă-n acele braţe. Şi atunci, e de preferat să te laşi „… înfiltrat în departele revoltat al apei/ şi pentru că nu am învăţat niciodată/ de ce nu îmi pot sări umbra/ te-am renunţat de înălţimea acestei îngropări/ în care nu mi-ai putut fi/ din care nu am reuşit niciodată să-mi alung mâinile/ am săpat în tine tot trecutul meu…” ( pag. 14 ); din fluviul unei nelinişti pe care o ştiam, era chiar într-atât de personalizată încât o puteam striga pe nume şi ar fi venit… - dintr-o matrice cu multe numere de unu care rareori dă un rezultat matematic concret…

Iar din eterna boemă, naturală înspre obligatorie,

„…pentru ca noi/ restul băutorilor de rând/ să nu ne temem de fiecare dată înainte de marele final/ să ne ascundem frica din spatele gingiilor/ într-o cutie de lemn cu mâinile scobite în piept/ de parcă la dracu abia acum am învăţat să fim…” (pag. 54 ). Sau: la dracu nu puteam să ne ducem, că erau indicatoarele greşite ( ?)… Într-o fază spirituală pe care-s de-a dreptul pizmaş spre a deveni năstruşnic aşijderea, îl găsesc pe Daniel Dăian cu forţa de a se reinventa, nu c-ar fi trebuit, ci doar pentru c-aşa a vrut el pentru că „… sunt toată ziua tu şi toată noaptea eu/ iar în restul necultivat al drumului/ suntem echilibrul coliviei/ din oră fixă în oră nefixă/ din virgulă simplă până în două puncte/ apoi cineva a anunţat că urmează şi mâine…” ( pag. 67 68 ).

Evident că e de aşteptat acest mâine, care fără a conta prea mult cât seamănă cu astăzi, cu ieri sau alaltăieri, se traduce prin simplul mai departe… ( 2013 )

Pag.23

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU Motto: ,, Am suferit şi-n alb, voi suferi şi-n negru.”

ŢIPĂTUL DIN PIATRĂ

MEREU MĂ RĂTĂCESC

Sunt ţipătul din orice piatră sunt tâmpla iernii sunt roua de pe frunze sunt călătorul din noapte sunt copilul născut dintr-o culoare albastră

Străină-mi este viaţa asta nimic nu-mi amintesc din ea mereu mă rătăcesc pe dinafara ei înlăuntru nu există pentru mine fiecare zi e ca şi prima

gata ţipătul e mort tâmpla a ruginit roua s-a uscat călătorul a orbit culoarea e roşie.

aş vrea să mă opresc la ultima noapte să mă-ntind pe patul umbrei în sânge alb de îngeri şi să-ncep să dorm...

S-A AȘTERNUT TĂCEREA Toţi tac totul tace tăcerea a cuprins pământul şi copilul de la pieptul mamei tace şi trupul meu nu se mai mişcă s-a oprit în loc şi umbra norilor cuvintele-au amuţit şi ele-n cărţi răsăritul e cuprins de-ntuneric mările îngheţate luminează cerul sticlos cireşul de-argint s-a uscat plâng munţii încremeniţi în tăcere ultimul străjer al timpului a rămas să acopere ultima groapă.

Pag.24

mă doare că nu pot să-ţi strig numele...

TIMPUL Timp după timp te legeni asemeni vântului şi cu stupoare te simţi îmbătrânit priveşti oglinda argint îţi este părul gândeşti în urmă o lacrimă-ţi curge pe obraz se-năbuşă durerea un strigăt cumplita resemnare se leagănă o frunză încet încet încet nu pot să cred nu este vis e timpul care bate adâncă-i cuta şi trupu-i gârbovit de ploi priveşti în zare un pescăruş ce ţipă şi valul ce izbeşte stânca rece e timpul să te duci departe în lumea celor cărora timpul nu le vorbeşte

Dăruiri literare ÎNGERUL OCEANELOR Eşti departe dar te simt aproape lipit de fiinţa mea mereu fără odihnă îmi atingi bătăile inimii cu fiecare zi ce-mi mărgineşte viaţa şi din mijlocul oceanului răsari doar pentru o clipă ca să-mi arunci stropi de apă pe faţă, pe zâmbet, pe lacrimi...

LACRIMI DE PIATRĂ Din ochii stinşi pe sub ploapele ruginite cad ultimele lacrimi împietrind

fără tine nici amintirile nu mai tremură a rămas doar lespedea şi noaptea şi-o cruce mută urgisită înţepenită în buruieni POEMUL LUI se-aştern paragini undeva dedesubt deasupra florile - şi ele împietresc.

Am scris poemul lui pe piatra rece de granit umbra cuvintelor cade pe mormânt îi simt noaptea adâncă pe piept îi zace crucea de fier ochii îi stau nemişcaţi nu mai visează...

Pământul s-a sfârşit.

NU MAI ŞTIU SĂ IUBESC

PERDELE DE NISIP M-am rătăcit în ochiul orb al destinului oasele mi s-au albit de căutare secundele se scurg din mine curând voi fi cenuşă albă .......................................... şi îngerul de-argint bâjbâie pe întuneric lângă râul ce-a murit în deşertul încins.

Mă pierd de viaţa asta încet - încet nu mai ştiu să iubesc nu mai ştiu să păşesc umbrele-mi încolţesc rugăciunile apusul m-ajunge din urmă

COCORII

privesc în ochiul morţii îmi face semn că nu mai am timp

aveau aripile retezate trupurile ciuntite

nu-mi lasă nici amintirile...

păstorul de cămile a devenit vânătorul de cocori sângele curge pe sub aripi

În nisipul roşu s-au prăbuşit cocorii

cocorii au fost cândva arbori apoi au devenit păsări acum sunt doar vise apuse păcatul lor zborul.

Pag.25

Dăruiri literare

Gabriel Dragnea

Ultimii semizei Acum știu de ce tresar Când, rătăcit printre linii Desenez vagoane uitate De călători și de drum, Roase de lacrimile cerului Și rugina anilor, Tulburând designul orașului.

Tăcerea ferestrelor

Stai liniștit, don Quijote!

Ferestrele mele se deschid Spre Aleea Ispitelor Unde perechi de ochi, sute Mii, pete reci sau culori vii Se-ntâlnesc pe trotuare Ne-ncetat se privesc În trup de păcat își zidesc Emoții și plăceri trecătoare.

Pe mare nu e loc de regrete Între valuri ce se `nalță prea sus Sau când la apus se despart Și împart îmbrățișări La corăbii rătăcite și maluri.

La zaruri se pierd iubirile, Amintirile devin prizoniere Încătușate pe Aleea Ispitelor În trupul de păcat al orașului Ce tot crește și cucerește Emoții și plăceri efemere.

E-atâta tăcere la ferestrele mele...

Peste zăbrele se-mbrățișează Florile vinovăției noastre, În glastre nu a mai rămas Decât aroma trandafirilor de ieri Provocând lacrimi ferestrelor Care ne sunt martori tăcuți, Duhovnici sortiți să ne țină În secret, păcatul.

Seara trecută tremurai la telefon Supărat că anul acesta Ți-au fost furate două săptămâni De toamnă lăsându-ți anotimpul Fără parfum și culoare. Ți-am spus să mai numeri o dată Zilele și să îți amintești Ce vise te-au cucerit...

Căror nopți le-ai stat alături Păzindu-le liniștea!?

Ai continuat să crezi Că mai trebuie să aștepți În mijlocul drumului Îmbrățișările trecătorilor. Îmi pare rău că îți spun...

De două săptămâni Tot ninge iar tu, nu vezi Decât că plânge cerul Cu lacrimi de gheață.

Cine ți-a spus ție Că pentru a ne pătrunde Soarele în priviri Trebuie să încătușezi norii?

Stai liniștit!

Am vorbit cu don Miguel...

Dacă te vei rătăci în ochii Celor care nu te văd altfel, Te va crea din nou.

Aici ne odihneam trupurile Vlăguite de rugile oamenilor, Aici ne îmbrățișam aripile Ca-ntr-un ritual al amărăciunii Jertfindu-ne amintirile sub un cer Care a uitat ce este zâmbetul Și copilăria sculptată în suflet.

Aici, între linii, înnodam Iubirile oamenilor, păsărilor Și le puneam pe buze sărutul Florilor, zorilor Și-n trup liniștea sfinților.

Doar copacii mai tresar în vis Când își ating cu brațele-ramuri Trupurile însemnate cu numele noastre.

Acum știu de ce tresar Când, rătăciți între linii Desenăm vagoane uitate, Roase de lacrimile cerului, Tulburând designul orașului...

Suntem ultimii semizei Păstrători ai tăcerii Care-am îmbătrânit Căutându-ne doar noaptea În gările vechi ce vorbesc Despre iubiri trăite pe fugă, între stații.

Pag.26

Dăruiri literare

Valentin IONUȚ Despre câteva impasuri

Băile publice întregesc conştiinţa socială

Idei ca dârele de ou trase în supă.

Caiet, vatră ce prinde patina gestului.

Excentrice mâneci verzi de mentă, halat roşu ca tusea algelor în valuri, guler scrobit în platoşă de rac, papuci dungaţi de luciul adânc al ploii.

Cu claritatea aerului prins între timpane, cartoful fierbe în saramură mică ca un stăpân mare alături de unul mic.

Muşc burta caldă a unui ou: (în ou) porci hylici şi bere pumnul stromatolit în stomac muşchii striaţi reclamă poziţia iniţială din somn (credinţă) Dacă azi m-ar naşte un zeu! căci cine fură azi un ou, mâine fură un bou; cu care aş nara cosmosul. (juncimea stelară): în spaţiu nimeni nu te aude recitând. mieu! ce se întâmplă, doar, este că gulerul puloverului îmi ţine capul, (când eram mic, am auzit cum creierul s-a dezlipit de cerul gurii.

Din spaţiul dictando, Pământul era bumbul din capul unui metronom.

Secundele se scurgeau spre rădăcina imobilă şi restul ansamblului de bachelită şi de lemn, e Dumnezeu care nu mai compune nimic În doi timpi şi trei mişcări.) ... este că? gulerul puloverului îmi ţine capul, ca bolul cu supă, creţul aburului?

Dimineaţa când urina este mai concentrată decât roua, se strâng zdrelitele steaguri înfipte pe ţărmuri: din mijlocul camerei, cele patru capete ale cearşafului ard înmuiate în infuzii de culori verzi şi uscate.

Aici zace ţipătul, virgula pe terenul planului înclinat, cu împrejurările care nu au stivuit decât obiecte.

Frecarea cu aer la subţioare a sufletului (!) în duminica asta miraculoasă ca o diviziune monetară, celulară, şi a muncii.

Nu am primit niciodată aplauze, ar zice cotorul din pânză cărţii sertizând glonţul minţii, şi degetul lui punctând ca şi cum din interiorul ei cineva ar fi vrut cu adevărat - poc! poc! - să iasă în lume; inedit afară.

Dar când oricine îţi zdruncină cu umbra uşa, şi visul şubred pe lângă care se strecoară până şi pisica în creierul cald, şi îşi pune palmele tale peste botic, iese că scriitorul este ventriloc al membrelor superioare pereche cu o speranţă patetică care îneacă ceva între corzile vocale şi oraş.

Scrisul urmează înclinaţiile instrumentului ieftin.

De mână cu mine, pinochio termoplast îmi amestecă în ceai şi în fervexul inegal în dispersie.

Părăsit, fixează, ca şi tâmpla mea, lemnul mesei, dinspre fereastră: două filme lungi ca două vâsle, şi aştept furtuna: papuci de papaia sub picior zeamă lungă înainte. vegetaţia groasă a draperiei, pensula scriitorului, un trandafir după un principiu al logicii şi prozodiei, cu această „castravecie” pe sub fustele furtunilor versificând vitrina cu tării.

Mergi tu şi feliază tencuiala blocurilor, feliază apa de ploaie, sufletele pisicilor din casă, cât ies eu prin covrigul acesta uns cu pana până-n forma infinitului local.

Poezia îmi păstrează decentă, ortografia. „pătrunjel”, minunat tatuaj verbal; Trotuarele pătrund pe sub unghii, „pătrunjel”,[sic!] şi noaptea, scheletul se caţără peste tăblia patului.[even sicker!]

De acolo, îmi apare că creşte barbă cu care îmi înveleşte picioarele.

Încă o sticlă de vin roşu şi muncesc pământul în gura sobei peste cel crăpat, de anul trecut.

Oricum, mă fac pe dinţi ca un zombi.

Greşesc robinetul şi gata: simt cum dau afară creierii fierbinţi de dârdâi toată noaptea să-mi aburesc ferestrele.

Am visat, de frig, soba ca pe un coşciug vertical

Pag.27

Dăruiri literare şi caldele ei urări cu ocazia sărbătorilor, îndesate în plicul gol al plapumei.

Nimic bun la noaptea asta.

Doar căştile pe urechi; rămân întins: notează tu totul, psihologia mea. curvo!

Rucsacul atârnă în cui ca o piele neagră de animal.

Prin fermoarul deschis se citesc, în auriu, pe cotorul ca un maţ verde: Poezie.

Eu sunt muşchiul tău terminal.

Visez că pleoapele îmi atârnă lung, lung ca o sutană. că nasu-ţi este desenat naiv, mai naiv decât ar putea fi vreodată desenată o icoană.

Aglomeraţie pe străzi, la semafoare, între rafturile cu cărţi, în spaţiul îngust dintre paturile de cămin, între tejghele şi ţuicile expuse la praf. Între blocuri, din centrala cu turnul de răcire ca o turlă, sudorii ies ca popii scuipând satane.

Fochiştii, în perete, aprind adevăratele gheene îngheţate; etaj cu etaj, lumânările ard.

Cu umbra eşti prea mulţi pentru străzi.

Paşii tăi detunau şampanii.

Te-ai strecurat după perdeaua inimii mele când făcea duş, Acolo unde mă priveşte în faţă o bere creaţă, Şi unde tutunul se întinde ca dintr-un abdomen de păiajen Jenat de multele lui picioare.

Am călcat astăzi pentru întâia oară în iarna asta, alb. Înainte să plec, pun ultimele chiştoace în tivul cracilor de la pantaloni, să nu îmi ia câinii urma.

O ţigară în fumul zăpezii, rătăcire fragmentară spre casă; cobor dintr-o stradă într-alta spre camera troienită ca un punct de albul foii.

Luciul cotului pe chitară! Ca din gura fantomei, dimineaţa, frec ochii să văd, să fiu văzut, cu ocru, pe singurul animal din oraş, afectul, cu orbitele ca două cranii albe de urs, deasupra aburului maşinilor la semafoare.

Doamne, ce ochi am! Pe sub bordura fesului lumina intră în ochi ca o lance prin viziera coifului.

Miroşi ca o sticlă murdară, a frică asemenea regelui pe câmpul de luptă, crezându-se din ciob.

Cuiele fălcilor te-au rupt, chiar în aer cum eşti tu, asemenea unei frunze care a vrut pe contul ei, să devină copac.

Capete, cisterne cu sânge, unghiurile privirilor ridicate-n lună, parcă descriind fragmentarea grenadelor; reţele de sânge pironite în lumina stelelor, glezne mărăcinite vălurind pământul, rouă roşie: ia un burete înmuiat în cerneală!

Scrisul, ca şi mersul, este o continuă cădere.

Atât de pricepută, încât, odată, fumând pe o bancă din parc am lăsat impresia ridicolului adult în caruselul cu căluţi.

Infracţiunea mea nu o puteau descrie.

M-am angajat la propriul denunţ, faptă cu faptă în afişierele primăriei, de unde mă salvează câte o gâsculiţă imaginată astfel.

Vă scriu din oraşul meu, improvizat de când mă ştiu cu lenea şi tragerea de inimă în pagină; şi îmi sunt dragi şi capul, şi picioarele iubitei. Între toate acestea, oraşul, elegant anotimp, veşnic.

Poate vom creşte, într-o zi, pe o navă imensă, albă şi strălucitoare pe orbita planetei, asemenea unei raze de lumină pe ochiul apelor călătorind până în adâncuri.

Mă gândesc şi eu la cunoaştere, dar nu ca demiurg sau zmeu, nu doresc să diriguiesc decât ce mi-e lipit şi propriu de simplu. În tonul lui H., aş putea fi fratele Spiritului, fratele nemanifestat, cântând sufletul pe care uneori îl ratează.

Pag.28

Dăruiri literare

Va veni şirul zilelor - neîntrerupt până atunci când vor căuta oasele strămoşilor şi numai ele vor putea aduce alinarea.

Trăind sute de ani galactici, se vor sătura, şi ca nişte zei, se vor retrage cu tot cu aproape atotputernicia lor sterilă.

Se vor izola, fiecare pe câte o planetă rece şi îndepărtată, dând curs monologului interior.

Voinţa nu va mai cârti împotriva evidenţei. Odată cu ei se vor stinge stele, sisteme solare, lumi reci ca şi ultimele lor gânduri.

Ultimul, mai deştept, ultimul din rasa lui, se va plimba printre pulberile reci ale spaţiului, mândru de unicitatea lui; îi va fi uitat pe ceilalţi.

Plictisit şi gata să-şi satisfacă pretenţiile, îşi va orienta privirea către o planetă.

Omul va simţi atunci cum îi fuge pământul de sub picioare, la fel cum şi cei mai aşezaţi vor simţi cum li se strânge fundul fotoliilor sub ei. Shit! Va fi urât, dar noroc cu mine că am scris acestea la fiecare o mie de cicluri galactice, şi monstrul cade în patima absurdului, inventând o fizică nouă şi numai pentru buzunarul în care ţine ceva ca un breloc la cheile universului.

Dar lumea uită, şi deja stau singur în camera asta pentru încă o mie de super ani. Super!

Să regleze gloria postumă - istoria viitoare - skynet-ul!

Cu J. Connor şi cu Hamlet, unul ţinând tigva celuilalt. apoi, invers: unul ţinând tigva celulilalt; şi tot aşa, Linda Hamilton face trageri la spate de balustrada Julietei.

Fantoma www. toarnă virusuri cu şipot înalt de pe stâlpi şi din sateliţi - cupe poleite - cu aur şi polei. „din cupa vieţii bem cu toţi...” bem. am mânecile suflecate de iubirea ce mă aşează zilnic la masă: Mulţumesc Spaţiului! Și aş cădea pe Fiori16, colonie penitenciară, ca drept violator de meditaţii terrane. Dar Toiagul albastru al serii se rostogoleşte peste covor.

Canaturi din cupru moale leagă ferestrele în praf.

Tai în felii subţiri un măr, şi-l dau în colţuri, păianjenilor.

Atâta timp a trecut! mi-au lătrat.

Intraţi în anul treizeci şi unu al alfabetului latin.

De acum sunteţi înţelept.

Vă rămân mii de cuvinte de trăit, şi apoi, toate frazele lumii ca fazele lunii!

Pag.29

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA Veşnicie-n doi

Povestea scaunelor În fiecare seară ne-adunăm Noi, scaunele goale, Şi povestim Ce-a mai făcut fiecare După spargerea clepsidrei.

Credinţa multora dintre noi S-a şubrezit de-atunci. Ştim că timpul ni se deşiră; Nu ne place, dar aşa-i rostuit.

Ne jucăm rolul de clovni În anticamera morţii, Neştiind, de fapt, ce e Dincolo de carnavalul de aici.

Suportăm din când în când Greutăţi ce ne uzează; Unii se pierd cu firea, Alţii ştiu că aceasta e calea. În existenţa sa Din azilul de bătrâni, Unul reclamă angoase.

Altul, plasat într-un parc, E încântat de privelişte Şi de libertatea păsărilor; Rezistă şi-şi poartă credinţa Sădind-o în inimă Ca pe o rara avis.

Unele scaune sunt flecare, Altele taciturne.

Ne simţim singure Într-o mare de scaune, Iar asta pentru că nimănui Nu pare să-i pese De simtirea Ce curge prin venele Din care suntem plăsmuite.

Probabil şi noi, scaunele, Îl aşteptăm pe Godot.

Pag.30

Norii se plimbau în cămăşi cu mânecă scurtă, Savurând îngheţată în scurte popasuri Prin poienele de fâneţe de lângă Certeze.

Cutreieram îndrăgostiţi pe sub cerul Cu priviri agere de tarsier Ce despletea necontenit cai azurii Din pletele noastre balaie Şi picura clipele în lanuri cu maci de rubin.

Desenam cu creioane colorate lumea Pe care o năşteam împreună; Îi modelam aripile din plastilină Ori decupam cu foarfeci de cleştar Hârtia creponată şi-o preschimbam în stele...

Pânzele albe ale yolelor noastre Deveniseră păsări, Fiecare - reflexia celeilalte, În jocul veşniciei, Pe care-l construiam în doi.

A cui e rana?

Sugrumă curând amintirea Ce mă pedepseşte năucitor de intens De când umbra ta s-a stins În clipa-clepsidră ce-şi ascute timpul!

Te-adun metodic din cioburi de vitralii Şi ornamente colorate, de Craciun...

De ce o fac? În piscul neguros al hieraticei nopţi Te-nşir în şoapte căptuşite judicios Cu muguri şi mlădiţe de senin Peste care zboară albatroşii zării. Şi pentru ce?

M-am luptat cu tine, amintire, Precum Iacob cu îngerul; M-ai rătăcit prin sentimente Ce nu-şi puteau lega singure şireturile, Darămite să-şi clădească o casă!

Nu m-am ferit la timp Şi mi-a şchiopătat coapsa Atunci ca şi azi...

Tu crezi că rana Chiar e a-nvingătorului?

Îngenuncheaţi de nonsens Nu te am decât pe tine!

Priveşte-mă!

Nu ştiu de unde provin florile răului; nici n-aş vrea să cunosc teritoriile secerate de molimă.. catafalcurile anchilozate mă-nfioară!

Privesc, în genunchi, cum se naşte, hidos, din seminţele ieri sădite, copilul nopţii cu trup străveziu şi colţi de absint. Îi împlântă sec în bucata noastră de câmpie.

De ce taci?

Ninge, să ştii!

Nu, nu cu dalbi fulgi, Nu...Fulgii de-acum au ruginit şi scârţâie infernal când se revarsă.

Nu-mi adormi!

N-auzi? Înţeleg...

Mă voi aşeza cuminte la marginea timpului, în pădurea de scrum şi-am să-mi spun rugăciunea; apoi, voi stinge pentru ultima oară lumina.

DÄ&#x192;ruiri literare

Semnal editorial:

Oana MihuČ&#x203A;i

Oana MIHUȚI „Pictura este poezie tăcută.”

(Plutarh, Moralia) Lalele ofilite

Orhidee