Numarul 13 complet

Anul II nr.6 (13)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

IUNIE 2014

Mihai Cătrună, EMINESCU, geniul stelar

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Dumitru Tâlvescu

3

Vasile Simon

4

Marian Hotca

5

Constantin Andronache

6

Ladislau Daradici

7

Mihaela Rotaru

9

Gabriela Ana Bălan

10

Georgia Miculescu

12

Miron Țic

13

Eugen Evu

14

Vic.Virgil Bălan

16

Constantin Teodorescu

21

Dumitru Ichim

22

Daniel Marian

23

Luca Cipolla

24

Mihaela Oancea

26

Dumitru Dumitrescu

28

Ileana-Lucia Floran

30

Iată-ne ajunși la numărul 13!

Din lipsa fondurilor și - din păcate din lipsa interesului cititorilor pentru formatul tipărit, deși revista online are mii de accesări, începând cu numărul 14, revista o să apară trimestrial.

Vă mulțumim pentru înțelegere și așteptăm materialele dumneavoastră!

O nouă apariție editorială:

Versuri: Adriana Tomoni Ilustrații: Ana-Maria Părău Redactare computerizată: Raluca Silvana Tomoni și Cristina Simona Rânghetean Layout: Oscar Luis Blanco Dominguez

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Dumitru TÂLVESCU

Voci de plumb

Hoinar

Trist drum când stelele se-ascund Rotind privirea spre semilună, strâmb, E lumea gravă și amară, voci de plumb Îngheață vorbele în univers, Ascunse în adâncul de neșters .

Se-aşteaptă un un înger să revină Înger de foc, să-şi înfăşoare aripa în vers Cu zborul lui s-aducă iar visarea la lumină.

Hoinar luminii albe, încet las să-nfășoare Potecii mele strâmte, veșmânt de in și gând Am să-mi cioplesc din noapte, urme pe valuri, goale Lipite de nisipuri, ca un ecou născând.

Profunde întrebări , ce stau să ne inunde Așteaptă-n larg răspunsuri ce mintea nu cuprinde Închipuind himere pândind în sumbre gânduri Acele adevăruri, păstrate-n începuturi Visez doar pacea amplă dintre convingeri simple Ce umple sufletul cu doruri și candoare Pierdută resemnarea, ce caută să mă-nfrunte Albindu-mi pe la tâmple Speranțe și iubirea scăldate în splendoare.

Corbi zburând Corbi mari, adastă prin volute largi în zbor Şi poartă din iluzii, în cercuri ca de noapte Cerşind privirilor doar doruri dragi, sobor Departe de adânc să-i poarte, Dorinţi ce zac uitate-n inimi caste Pierdute în adânc în zbateri vaste.

Samsar de cuvinte Samsarul de cuvinte îmbie şi socoate Doar amăgiri pe bandă şi împarte Iluzii amorţite, noapte de noapte Pentru naivi ce-şi spun vorbele-n şoapte.

Adună resturi de cuvinte, încet la ora şapte Pentru alţi fraieri, cu minţile necoapte Care nu cred cuvântul nemilos ce frânge Crucea-mbălsămată între dureri și îngeri.

Nostalgie Cum șerpuiesc timide, gândurile printre drumuri Sunt multe și nu știu s-aleagă Lumina din lumină, amețite printre umbre! Înfășoară laic himere, bântuie întunericul minții Cu o mângâiere învăluie urmele pașilor pe uliți. În ziduri, cărămizile ațipesc printre cuvinte Trecătorii își văd de drumul lor, inerți Strigăte și șoapte stau pe la colțuri visând la amintiri Planuri acide, de parvenire, asemeni unui pavaj crăpat Rare sclipiri de lumină, ochi de copil împrăștie din umbre Râsetele lor fără de griji, ghiozdane grele Cu hrană nouă pentru viitor incert Printre cotloane, zâmbete uitate așteaptă purtători.

Pag.3

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Știința Religia Comunismul De o profunzime aparte sunt cuvintele lui Albert Einstain cu privire la existența lui Dumnezeu. El compară pe acel copil care pătrunde într-o bibliotecă și găsește cărți ordonate scrise în mai multe limbi. El știe că cineva le-a scris și le-a pus în acestă ordine perfectă chiar dacă nu cunoaște continentul. Asemenea este Universul la care avem acces printr-o Inteligență absolută care l-a pus în armonie cu ființa omenească.

Lucian Blaga afirma:„Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente științifice”. Aș spune că ceea ce este imperfect și supus imperfecțiunii și căderii permanente nu are capacitatea prin această natură să definească Imperfectul sau Absolutul.

Totuși în lumea actuală, în lumea modernă trebuie să existe o complementaritate, astfel cele două religia și știința să nu se excludă una pe cealaltă, cum s-a procedat în mod voit în perioada comunistă.

Comunismul nega orice formă de existență a Divinității afirmând lucruri cutremurătoare la adresa Religiei și promovarea în mod excesiv a elementelor științifice: „Necunoașterea adevăratelor cauze ale fenomenelor naturale și sociale, reprezintă apariția religiilor”. Este un fals fără cusur, ceea ce afirmau, deoarece religia a apărut în același timp cu omul, pentru că teologic și logic vorbind, Dumnezeu creându-l a pus în el acest sentiment încă de la începutul începuturilor, datând odată cu facerea lumii.

De la început omul a simțit prezența unei forțe supranaturale, a unei forțe care orânduiește și guvernează întreg Universul.

Sentimentul religios sau mai clar spus, religia constituie legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu. Religia creștină are un caracter revelat și revelator care implică credința omului.

Ceea ce afirmau comuniștii a fost și este o calomnie la adresa religiei creștine dar și la adresa altor religii. Ei se bazau foarte mult pe știința experimentală și considerau că religia este o barieră în calea dezvoltării și a progresului acesteia: „Rolul reacționar al religiei se manifestă și în faptul că ea este profund ostilă” științei, concepției științifice despre lume. Acesta este este un citat din filosofia marxistă care este un mare neadevăr.

Pag.4

Religia recunoaște știința și chiar o completază pe aceasta. Cuvintele citate nu au niciun fundament pentru a condamna religia deoarece sunt speculații și inovații ale ateilor. Nicioadată religia nu a negat știința, ci doar și-a exprinat anumite puncte de vedere cu referire la unele practici și experimente, care nu s-au dovedit a fi întotdeauna benefice sau ortodoxe. Nu știința ca fenomen în sine se respinge, ci mai clar acele practici imorale interprinse de slujitorii ei. De exemplu în știința medicală practicarea avortului care contravine atât moralei cât și jurământului părintelui medicinei, Hippocrates.

Un alt exemplu elocvent este teoria evoluționistă, ce a căzut de mult sub propria greutate.

Unii încă o mai susțin și o consideră verosimilă. Religia și știința nu trebuie să se anuleze una pe cealaltă. Trebuie găsit acel numitor comun prin care religia și credința să se completeze de știința și invers. Cunoașterea lumii și prin intermediul științei nu este un lucru contrar religiei, pentru că tot omul sa patrunda în anumită măsură cu mintea tainele Universului. Omului îi este permisă cunoașterea în parte, pentru că omul este limitat, mărginit în tot ceea ce face el. Numai Dumnezeu nu are limite. El este atotputernic, atotștiitor, atotînțelept, infinit și din veșnicie. Vorbind totuși de știință, aceasta când ajunge să se declare atotputernică și substituindu-L pe Dumnezeu fără limite morale în practicile sale devenind o creatoare a lumii, este evidentă opoziția religiei în acest caz.

Dumnezeu ne ajută să cunoaștem tainele creației cu măsură. Această măsură definește și forma noastră de păcătoșenie, adică acea moștenire de la protopărinții noștri, Adam și Eva. Creatorul ne descoperă pe măsura credinței noastre dar și pe măsura necesităților noastre.

Religia nu face altceva decât să vegheze ordinea cosmică și să asiste doar la rolul pe care îl joacă știința în viața omenirii. Religia nu a fost și nu este o știință. Ea este relația vie a omului cu Dumnezeu, având la bază Revelația Divină. Religia face simțită prezența lui Dumnezeu în viața omenirii. Religia este absolut necesară omului pentru că este o dimensiune de bază a existenței spirituale a omului. Sentimentul religios este

Dăruiri literare înnăscut în om dar cultivarea lui depinde de voința liberă a omului și conlucrarea cu harul dumnezeiesc. Știința promovată de comunism nu a dus decât la tensiuni mari între ea și religie. Materialismul dus la extremă a contribuit în mare parte la spălarea creierelor. Aberația comunistă nu făcea altceva decât să constrângă omul, să-l educe în așa numitul stil al „omului nou”. Materialul era cel mai important element iar spiritul era strivit de ciocanul doctrinei marxist- leniniste. „Știința oferă omului cunoștințe certe despre lume, despre legile dezvoltării ei. Ea îl ajută să pună stăpânire pe forțele naturale și sociale, să organizeze activitatea în producție”.

Acest citat din filosofia marxistă, constituie un neadevăr grosolan, îmbrăcat de paravanul unui materialism îngrozitor. După concepția comunistă omul este doar materie și totul poate fi permis, explicat și certificat prin legile experimentate ale științei oarbe, fără principii și legi ale lui Dumnezeu. Ideile materialismului comunist au dus la construirea de clădiri megalomane și la distrugerea spiritului. Omul nu era o persoană înzestrat cu suflet.

Manipularea făcea din omul spiritual un robot executant la anumite comenzi. Încetul cu încetul, comunismul a încercat să distrugă cea mai sensibilă parte a omului- sufletul.

Omul era exploatat la maxim doar în interesul progresării materiale și spre distrugerea dimensiunii spirituale.

Credința și sentimentul religios nu pot fi palpabile, supuse experimentului științific. Pentru credință nu există instrumente care să măsoare intensitatea sau profunzimea acesteia. Credința este o dimensiune a sufletului, extrem de sensibil. Sacrul nu poate fi măsurat ci se trăiește la nivelul spiritului.

Educația comunistă prin filosofia ei viza combaterea sentimentului religios, anularea conștiinței de sine, propaganda științifică-ateistă, materialistă și distrugerea identității culturale și spirituale a unui popor.

Marian HOTCA

Dimineața

Lumină

Liniște

Doarme soarele în târsă lângă izvorul cu vise apoase și razele m-apasă pe vorbele nespuse.

O frunză oglindind în ea întreg universul vibrează sub umbra sticloasă a zorilor; din lujeri disipativi de crin timpul sudează rugăciunea mea în tăcere.

Ochii mi-i frâng în rădăcini reconfortante, dar îi deschid ca o rană în umbra dimineții.

Cresc și mă desfac în aceeași durere cu miez de lumină și beau libertatea idealizării.

Mi-am dizolvat cuvântul în roua dimineții și am simțit iarba mai aproape de sufletul meu încolăcit în boboci nedeslușiți de înmiresmată lumină.

Tot (uni)vesul azi e vibrare de trandafir, lumină de stele cenută în frunze dumnezeiești sub pasul molatic al unei dimineți.

Cuvântul n-am unde să-l mai strecor în unghere cu glasuri divine, căci soarele cu raze străine doarme întins peste toată grădina.

O rază își deschide geana liliachie și toată lumina zburdă în trupul de smirnă a rozelor feciorelnice, topite în mănoase parfumuri.

Pag.5

Dăruiri literare

Constantin ANDRONACHE magistrat

Scrisoare în pădure către iubită

Scrisoare mamei Să ştii c-am îmbătrânit, mamă! Şi nu ştiu de ce!

Că n-am înjurat pe nimeni Şi am dat ,,Bună ziua! '' La toată lumea. Şi, era să uit Şă-ţi spun: Am îmbătrânit...

Din cauza serviciului se pare A impozitelor, a copiilor, A corijenţelor...

Dar, de fapt, Să nu uit, mamă, să-ţi spun: Am îmbătrânit, Ca salcâmul Din spatele casei.

Când se îndrăgostesc, ştejarii Se visează corăbii, Pe mări agitate plutind, Cu cala plină de ambră şi smirnă Din port în port rătăcind.

*** Într-o toamnă târzie, Voi dispărea în pustie, Nimeni urma să-mi ştie.

O vor şterge vânturile, Vânturile şi plânsurile.

Din volumul ,,Dicţionar de vise apocrife”, Editura Marineasa, Timişoara, 2004

Cântec pentru mama Mama mea Lumină de stea Îmbătrânită, În câmpia gâtuită De secete...

Un fel de pecete Peste un amurg, Din care amintirile curg, Tot mai mult, Ca o părere, Ca o fereastră Spre tăcere...

Mama mea Toamnă aurită De miere.

Pag.6

Căţeluş singur Cine trece pe uliţă?

E căţelu' Cobiliţă.

N-are mamă, n-are tată...

Are pe codiţă-o pată.

De te uiţi prea mult la el: „Nu vă trebuie-un căţel?!”

Te întreabă c-un lătrat „Sunt un câine educat!”

Din volumul ,,Tăiţel... şi alţii ca el”, Editura Oscar Print, Bucureşti

Dăruiri literare

Ladislau DARADICI

CĂLĂUZITORUL DE SUFLETE (proză fantastică) Prolog Aceste povestiri au fost scrise în perioada 2010-2014 şi publicate, în parte, în periodice. Leam numit parabole, având o anumită intenţionalitate, şi am aplicat în realizarea lor aceeaşi structură (cvadripartită) şi acelaşi registru cantitativ (aproximativ o mie de cuvinte).

Pe cele din Călăuzitorul de suflete (cea dintâi secţiune) le consider europene, acţiunea lor petrecându-se în locaţii diferite de pe bătrânul continent şi majoritatea ideilor pe care se bazează născându-se în timpul unor peregrinări (iubirile, cărţile, muzica şi călătoriile sunt, după umila-mi părere, cele mai frumoase lucruri care ni se pot întâmpla într-o viaţă).

Cu excepţia primei şi a ultimei lucrări care schiţează un posibil cadru, ordinea povestirilor este alfabetică. Deşi gândite ca fantastice, ele au şi o dimensiune experienţială, în acelaşi timp putând fi citite şi ca poeme în proză: ale oraşelor prin care am trecut, ale oamenilor pe care i-am cunoscut şi, desigur, ale sufletului meu, undeva, în străfundurile mele considerându-mă, ca mulţi semeni de-ai mei, oarecum poet...

Cea de-a doua secţiune, Ultimul uriaş din Zarand, cuprinde parabole transilvane, acţiunea lor fiind plasată în acest spaţiu geografic esenţial pentru spiritualitatea noastră. Unele s-au materializat instantaneu, schiţate tot în timpul unor călătorii, altele s-au cristalizat lent, chiar dureros, după nu puţine ore petrecute la masa de scris, în compania muzicii simfonice sau rock (poate din această pricină implică şi o componentă muzicală, preluând chiar modelul arhitectural al simfoniei). În general, scrierea povestirilor, în cazul meu, se dovedeşte a fi

dificilă şi, nu rareori, devastatoare, eu însumi sfârşind prin a mă contopi în cele din urmă cu universul lor, ele bântuindu-mi visele de zi şi de noapte deopotrivă; e un proces fascinant şi straniu în acelaşi timp.

Prin istorie, tradiţii şi multiculturalitate, Transilvania este matricea devenirii mele, fiece parabolă din acest al doilea ciclu nefiind decât o

Pag.7

Dăruiri literare încercare de imortalizare a unei stări sufleteşti generate de locuri, lucruri sau oameni; reinventând magicul acestui univers specific, dar prin excelenţă european, încerc să-mi redefinesc, chiar cu întârziere, sinele; e ca o tentativă de autoizbăvire...

Dedic această carte familiei mele, soţiei, celor doi copii şi ginerelui meu, ei fiind cei care au prilejuit majoritatea călătoriile mele şi, implicit, scrierea acestor povestiri.

Deva, ianuarie 2014

Cuprins

Partea întâi: CĂLĂUZITORUL DE SUFLETE (parabole europene) 1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29.

30.

31.

32.

33.

34.

Cărându-ţi bagajele prin oraşele Europei Akakios, pescarul din Kalamata Baladă pentru Isobel Ayala Bathoshevo sau tandru trăindu-ţi veşnicia Călăuzitorul de suflete Ceea ce scrii acum se întâmplă acum...

Cele două inimi ale lui Benjamin De dragul Elsei Johanessen Despre nemurire şi nu numai...

Dimineaţa în parc, la Innsbruck Dragoste şi moarte la Praga Düsseldorf sau despre rotunjimea sufletului Edelweiss sau târziu, pentru un nou început...

Firenze sau magia unei nopţi de cireşar Florile parfumate ale ochilor tăi Gloriosissimi regis notarivs Helga Bachmann, inimă de turturea... În amintirea Alysiei În cea din urmă zi a vieţii tale...

Konstandin, călugărul care a iubit în taină Milan Stancovic, omul-arbore Miracol albanez de primăvară Olaf Christiansen, un artist al sortii Oraşe şi poduri: Hamburg Oraşe şi poduri: Torino Orbul de la Balaton Paradisul din vis: Bergamo Pe o plajă, la Burgas...

S-a întâmplat la Zaragoza Schimbul din Vaclavske namesti Svetlana şi Danilo Trupul şi sufletul (poveste macedoneană) Ultima noapte a lui Igor Ianukovici Eu sunt Andrzej Paderewski

Pag.8

Partea a doua: ULTIMUL URIAŞ DIN ZARAND (parabole transilvane) 1. Trezindu-te, în vis, în câte o poveste...

2. Arieşeni sau o simplă chestiune de demnitate 3. Burjuc, dragostea mea...

4. Cinciş sau taina oamenilor-peşte 5. Despre singurătatea viilor şi a morţilor 6. Grota Galbenă din Metaliferi 7. Închisoarea sufletelor. Târgu Secuiesc 8. Între casa vieţii şi cea a veşniciei 9. Istoria Ioanei de la Gurasada şi a porcilor ei 10. Iubiri şi labirinturi. Retezat 11. Izvorul de sub munte. Crăciuneşti 12. Jurnal de ospiciu: Cea din urmă dorinţă 13. Lunca Cernii sau tăinuiţii arbori ai destinelor noastre 14. Maria-Magdalena, zâna vieţii de la Radna 15. Neamul lui Sala. Ocolişul-Mic 16. Nopţi înstelate de răpciune. Tisa 17. Ober-bornbach sau povestea preafrumoasei moarte 18. Omul care vedea moartea în vii şi viaţa în morţi 19. Pecinişca sau despre cei mai mărunţi oameni din lume 20. Piatra lui Filip de la Pojoga 21. Poveste din Apuseni: Bătrânul şi lupii 22. Poveste din Hermannstadt: Wilhelmine şi fiul ei, Friedrich 23. Poveste din Kronstadt: Pisica Bettinei 24. Prislop sau minunea celei de-a şaptea zile 25. Reghin sau bătrâna doamnă Alexia şi câinele ei 26. Să mori din preaiubire pentru alţii 27. Săvârşin sau despre dragoste şi păianjeni 28. Szép-Ember. Bixad 29. Sighişoara sau din punctul de vedere al mestecenilor 30. Sufletele-molie. Mănăstirea Colţ 31. Tibor Fekete, cel din urmă grof din Transilvania 32. Timişoara sau zilele însângerate ale iubirii şi ale morţii 33. Ultimul uriaş din Zarand

Dăruiri literare Traducere:

Mihaela ROTARU prof.dr.

Ce te legeni?...

- Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă - Mihai Cătrună, Eminescu, luceafărul poeziei românești Cântăreţii mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte Pourquoi te balance-tu?

Iarna-i ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Pourquoi te balance-tu, forêt, Dacă păsările trec!

Pas de pluie, pas de vent, Peste vârf de rămurele Tes branches sur le sol, Trec în stoluri rândurele, Pourquoi tant de balancement?

Ducând gândurile mele A cause du temps qui s'écoule. Şi norocul meu cu ele.

Le jour diminue, la nuit augmente Şi se duc pe rând, pe rând, Mon feuillage devient moins épais.

Zarea lumii-ntunecând, Le vent devient plus vif Şi se duc ca clipele, Il bannit tous mes chanteurs, Scuturând aripele, Il fait vent Şi mă lasă pustiit, Le signe de l'hiver qui s'installe, l'été est loin.

Vestejit şi amorţit Pourquoi tant de tristesse Şi cu doru-mi singurel, Lorsqu'on suit des yeux mes oiseaux en vol.

De mă-ngân numai cu el!

Les oiseaux passent au-dessus de mes rameaux, Tout en amenant mes pensées Et ma fortune aussi, très loin.

Les oiseaux s'éloignent tour à tour, L'horizon devint de plus en plus sombre.

Ils s'envolent à la manière du temps Qui s'écoule implacablement.

Ils battent des ailes et m'affligent Et me rend dévasté, Flétri et las, Moi, je reste en solitude Accompagné seulement par mes souffrances inconnues.

Pag.9

Dăruiri literare

Gabriela Ana BĂLAN Luptător, dresor, îndrăgostit prin „Harem de cuvinte” Prezentare de carte

Se va aştepta cititorul familiarizat cu titluri orientale să îl găsească pe poet pe tron de sultan în ambianţa poveştilor din lumea deşertului, învelit în mătăsuri fine atunci când va citi cartea scrisă de Daniel Marian, “Harem de cuvinte” (2014), volum fascinant, cu titlu incitant. Purced aşadar în lectură şi găsesc, în primele rânduri, cuvintele-sultăniţe spălate, periate, îmbrăcate în strai de joi, aşezate frumos în rând la capătul coridorului ce duce pe drumul de aur înspre iatac, aştept să le văd dansul ombilical şi simt parfum izbitor de realitate din care vrei să te trezeşti cu dorinţe împlinite: birt

e o muzică de aruncat în cap consonanţele ştiute disonanţe fiind dar fără tine cu tu când te trezeşti spune-mi un nume care să semene cu al meu De aici încolo poţi crede că te aşteapta cale de 1001 de nopţi de poveşti, uneori plictisitoare! Nici vorbă! Poetul schimbă macazul şi ne trimite în cu totul alt nebănuit, necunoscut univers, cu mijloace de exprimare mai puţin experimentate şi mai greu de înţeles dar bine stăpânite sub un condei puternic. De acum încolo totul devine altceva, o luptă, un joc al cuvintelor care ies din baghetă de magician.

Pag.10

În „colţul din dreapta” îl văd pe poet în arenă de circ, dresând cuvintele scoase când din mânecă, din joben, când din cer preschimbându-le în altceva fără să ne lase să înţelegem cum dar făcând aşa încât să ne placă:

sri sfârâie răţuşca-n ibric

la foc mic unde se pune un fel de nimic şi noi ne punem să ne aciuiem până chiar să ne coincidem io sau tu dimpreună suntem zurgălăii roşii motani zbenguiţi într-o ţară cât un iaz c-atât a mai rămasz

În „colţul din stânga” îl văd pe poet în ring, se luptă cu cuvinte rebele, neîmblânzite, muşcă din miezul lor amar şi le scuipă sâmburii în tribună înspre spectatori hipnotizaţi, le ridică deasupra capului şi le izbeşte de pamânt dar face gesturile acestea firesc, parcă obişnuinţa devine a doua natură. Cititorul descoperă că de fapt e un joc în care el, cel pentru care poetul scrie cu mult respect, este învingător.

Dăruiri literare frumuseţea are gheare

mâţă

demult tot vroiam să deschid uşa aceea prăfuită de la un început al lumii să dau drumul la bănuitele veveriţele abia pe creangă dar aduse fiind cu ele gândurile

stai să torci şi torci când te mai întorci eşti vie deci hai la răsărit să-mi spui cum se dezbracă luna e totuna cu berzele care se duc după un cuc una-ntr-una ar fi totuna fir-ar să fie acuma

La mijlocul cărţii îl văd pe poet îndrăgostit, emoţionat lângă floarea ei de cireş care plângea, îngenunchinduşi sentimentele în faţa unei realităţi cu parfum dulce de iubire neîmpărtăşită pe care o acceptă aşa: nimic de-nţeles

aseară i-am refăcut visele exact din ce găsisem alunecând în geamul cu meteoritul pe colţ de privire împuns nu a fost de ajuns nici măcar nu eram acolo când floarea ei de cireş încă nedeschisă plângea şi pare că era chiar totul Am ajuns pe tărâmuri promise, acolo unde totul începe cu iubirea şi poate fi orice şi poate nu se sfârseşte, suntem pe un drum curat, poetul e trubadurul viselor noastre şi acum el cheamă cuvinte care i se supun şi îl slujesc ca pe un adevărat sultan:

alăturarea de după grai

era dinspre duh înspre pană c-o fi fost pană îngerească îndrăznind prin cerneluri a mai şi iubi odată cu scrierea valurilor e prea devreme de aflat încă nu e gata tot vântul şi nici mirarea care precede cuvântul cum poate fi şi prea târziu dacă toate astea au fost ştiute pe de rost înainte de a fi scrise-au fost rotunjite-n sori ascuţite-n diamante după ce au fost mai întâi promise ca fiind de căpătâi în marea nelinişte-a încă nespuselor care poate vor fi Nu m-am rătăcit în harem pentru că am găsit destule experienţe care m-au făcut să vreau să caut şi să găsesc mai mult printre poeme ludice care la un moment dat sună cam aşa:

O carte de poezii care o să vă placă, o recomand tocmai ca fiind altceva , depăşind aşteptările! Nu am ieşit, cum se spune, “cu mâna goală” din acest “Harem de cuvinte”, mi-am ales o sultăniţă, una din acele poezii pe care le-aş lua cu mine pe o insulă pustie sau dacă ar fi sa zbor pe lună: eroare de sistem

ai zis să se facă noapte şi s-a făcut o zi şi aia deja trăită în loc să apară stelele, a trosnit un soare cât casa când a fost vorba de largul mărilor ne-am trezit cu copite mari de pământ putregăit păi treabă e asta o ţineai într-una că te pricepi să fii dumnezee gata aiurea nu mai încerc după ce să stric bunătate de facere a lumii de la capăt doar de dragul tău ne mai tăvălim o vreme în asta veche expirată apoi plecăm fiecare de unde ne-am rătăcit sau încă nam fost eu cu pinguinul de şapte şaişdoi cât mai spre sud tu cu foca de doi ş'un sfert sau ce-o mai fi către ce-ţi mai rămâne est vest nord sudului i-am pus cruce e numai al meu să nu vii să mi-l dai peste cap rămâi oriunde dar rămâi Citit şi publicat în presă pe mai multe meridiane (SUA, Canada, Irlanda, Albania etc.), prezenţă activă în revistele de la noi în care publică poezie şi cronică literară - «Tribuna», «Vatra», «Oglinda literară», «Steaua», «Orizont», «SLAST», «Ramuri», «Ardealul literar - artistic», «Opinii culturale», «Noua Provincia Corvina», «Constelaţii Diamantine», «ProSaeculum», «Algoritm literar», «Impact cultural», «Dăruiri literare», «Citadela» - Daniel Marian (născut la Deva, 1969) scrie o poezie esenţializată dominată de valenţele verbului a fi, care elimină timpul şi se concentrează pe spaţiile fiinţei, parcurse caleidoscopic”. (Alexandru Cârţu, Craiova, 2014)

Pag.11

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU

Draga mea, mai poţi?

Draga mea mai poţi? când nu mai ai puterea ta rupe o bucăţică din sufletul meu şi sprijină-te de ea, o zi un an un timp seara când somnul te doare pune-ţi acea bucăţică din sufletul meu sub tâmplă şi-ncearcă s-adormi somnul stelelor pentru o noapte apoi mai rupe o bucăţică din bucăţica sufletului meu şi pune-o la inimă să-ţi domolească plânsul înăbuşit dintre cărţi pentru încă o noapte iar când vezi că pâcla nu s-a ridicat încă lasă rugăciunile cerului să-ţi mângâie plânsul ochilor pentru o zi

Pag.12

ştii undeva într-un colţ de cer stau pitiţi îngerii de lumină ce veghează neîncetat asupra ta asupra mea asupra celor dragi… ştii într-o zi vei avea timp să întrebi orice pe oricine oricând întrebările tale… numai zborul tău are răspunsurile… … nu te opri din zbor este zborul tău şi nu-l da nimănui tu trebuie doar să zbori atât! să zbori să zbori… cu aripile tale de aer…

Albrecht Dürer, „Mâini în rugăciune”

Dăruiri literare

Miron ȚIC

PRIVIND CERUL DE PE CĂPIŢE DE FÂN Nu ştiu dacă alţi copii au avut astfel de preocupări, cum am avut eu, împreună cu un prieten de peste valea satului,ca în serile de vară să întârziem, tolăniţi, privind cerul, împânzit de stele şi urmărind cu tainic simţ, acea stea luminosă numită Luceafărul lui Eminescu. Nu ştiu, dar eu am rămas cu această amintire a sufleului şi mai ales a ochilor udaţi de roua dimineţilor, ce o simţeam ca pe un firicel subţire de gheaţă, ca o amforă mişcătoare a luminii. Aceste căpiţe de fân, mi le amintesc ca pe nişte adevărate leagăne ce ne bucurau şi ne desfătau ochiul aflat într-un târziu cosmic, în care s-a adâncit şi a crescut poezia timpului. Recitam, când eu, când prietenul meu, versuri din poemul Lucefărul şi ne hrăneam deopotrivă cu nesomnul ce ne ocolea genele îndrăgostite de acele nopţi contopite-n neuitarea acelei veri...

Poate, îngerii păzitori, să ne fi fost martori la aceste frumuseţi ale nopţilor din cerul copilăriei nesfârşite. Poate, doar dorinţa noastră pură şi adevărată să ne fi primit sub acest timp. Aşa a fost copilăria mea, una, când am adormit pe căpiţe de fân cosit de tatăl meu, în grădina casei. Câţi oare din copiii satelor mai fac asemenea lucruri, să adormă pe căpiţe de fân ce emanau un miros smuls din rai.

Satul de azi a intrat în lumea postmodernistă, când rar mai auzi bătutul coasei pe nicovală şi nu mai vezi copii la uscatul şi adunatul fânului.

Ce bine că acele locuri de altădată ale copilăriei mele, le mai pot întîlni, le mai pot vedea, bucurându-mă, doar de acest lucru. Prietenul meu, nu mai este, a plecat de câţiva ani pe drumul fără întoarceere. Poate de acolo simte şi vede acele locuri de care se îndrăgostise şi el. Bună seara, prietene, Iosif Mic. Uite, azi, m-am gîndit să scriu despre frumuseţea preocupărilor noastre din vremea copilăriei, din vremea în care trăiam cu floarea limbii române apropiată de suflet, de tot ceea ce licărea în privirile noastre. Într-o dimineaţă când am intrat în casă, tatăl meu, m-a întrebat cu seninătate în ochii lui lucizi ca zarea dimineţii, ce am vorbit cu Luceafărul lui Eminescu, dacă i-au plăcut versurile rostite de pe căpiţele de fân? I-au plăcut versurile pe care i le-am dăruit şi m-a rugat ca astă seară să fiu prezent din nou, pentru a ne vedea sub cerul nopţii plin cu stele, unde el, mă va asculta cu toată plăcerea. Şi a mai urmat o seară de taifas cu Domnul Eminescu, cu Luceafărul poeziei noastre de care, ne bucurăm că o avem şi o putem declama cu toată viaţa noastră de azi şi de mâine. Şi, a treia seară a fost la fel, dar în cea de a patra seară, n-am putut să urcăm pe căpiţele de fân deoarece a început să picure mărunt şi astfel, ne-am întrerupt dulcile noastre întâlniri eminesciene.

Acum stau şi mă gândesc la ceea ce făceam în copilărie şi mă întreb ce lecţie mai frumoasă ar putea fi decât acesta de a vorbi cu Impăratul poeziei noastre, de pe nişte căpiţe de fân cosit de tatăl meu? Îmi amintesc că, la ora solstiţului de vară, într-un apus de zi, l-am găsit pe tata, stând pe un scăunel şi cititnd poeziile lui Eminescu. Am stat câteva clipe şi abia după ce mi-a simţit prezenţa, l-am întrebat dacă îi iubeşte poezia.

Răspunsul a venit declamând cu voce domoală, liniştită ca după o mare victorie frumosul poem al Luceafărului. Când voi pleca în lumea de dincolo să-mi pui aceste versuri împreună cu romanul lui Nicolae, Patima urşilor albi, în sicriu.

Când a venit acea vreme, m-am ţinut de cuvânt şi am pus în coşciug poemul Luceafărul şi Patima urşilor albi. Poate, cine ştie, tata le mai citeşte şi azi, cu aceeaşi bucurie a sufletului lui luminos şi deosebit de bun.

Pag.13

Dăruiri literare

Eugen EVU

Dumitru ICHIM Şarpele de aramă, editura Sfântul Gheorghe - Vechi, Bucureşti, 2014 Un orfevru iconar... LOGaritmic Din opera eminentului semiotician italian Umberto Eco, dar nu numai, aveam ştire despre sacerdoţii barbarilor d'antan, am zice, prefigurativi sub ,,umbrela” holistică vizionaristă a Scării Îngerilor, trasnfigurativ, scara din bibliotecă, ( v. Paul Aretzu ş.a.) cu suma semnificaţiilor răs-foite şi reinterpretate de toţi elitarii de ieri, ,,directorii de conştiinţe”, sinteziştii diabolicului Dumitru Popescu-Dumnezeu, noile vechi elite poleite politikon, de acum, atât din Tristan Tzara cât şi de pe meridianele scrisului (încă) românesc din lume. Am primit recent darul de carte al unuia dintre cei mai importanţi poeţi români din Canada şi alte diaspore, DUMITRU ICHIM, prima reacţie fiindu-mi emoţională, a una confin- perceptivă, prin ceea ce editorul Mircea Ciobanu îmi considera calitatate, valoare: ACUSTICA, Eufoniiile, „efectul magic”;poetul congenar o subtitrează ,,sacerdoţiu liric”, iar începând cu coperta, extraordinară! (Francoise Pamfil) şi confluind sinoptic prin poeme, ne bucură ca dar din har, cuminecabil comunicabil, şi încheiată cu exegeticul text al lui Aurel Sasu, face propriu-mi comentariu aproape superfluu.

Coperta cărţii învăpăiate ŞARPELE DE ARAMĂ (era să scriu ARAMAIC) este o imagine cod, compusă din: sus, soarele în explozie, la mijloc o antenă în formă TAU, din fier grosolan, pe care e înfăşurat Şarpele (spirala) pe fondul vălurit al Oceanului... O copertă iconică- în acord cu Stiharul ce este Cartea. În acest de departe-n aproape text, prefigurez opiniile nu ale unui exeget critic, ci ale unui alt poet român acasă în Limba Română, cum scria Malraux şi parafraza Nichita Hristea Stănescu.. Despre Dumitru Ichim am mai scris, în revista Noua ProVincia Corvina, dar şi în Motoare de căutare sau cartea ca vietate, scrieri critice, vol. I, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012, 373 pp.. Cum se-ntâmplă, ţinta îmi este una de interpretare, necum de întâmpinare. „Poezia-i şoptă de la Om la

Pag.14

Om”, scria Vretakos. Noi zicem, da, însă nu doar şoapta, ci şi Suspinul, isihasmic, sau recitativ! Poetul fiind preot venerabil în Kitchener, Ontario, cu un trecut de prigonit în ţara sa, apoi itinerant- sacerdotal în Canada şi alte patrii, consideram că vine pe filiera (primului) Arghezi, via Agârbiceanu, Ion Barbu, ş.a însă retransfigurativ, împlinit în propriu-i ID. De la prefigurare, la Transfigurare de la intuiţie, la revelaţie.

Cum ştim, sacerdoţii barbarilor erau întrolaltă nu doar ai sacerdotaliei, ci şi ai marilor descoperitori, Newton, Einstein *ş.c.l. Dumitru Ichim este revelatoriu într-o Noimă sincretică, a fuziunii dintre revelaţia mistică-teologică şi cea a Realului. ,,Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de Sine în veşnica esenţă a omului ca templu (Sfânt Duh). Aurel Sasu face aluzie la dualitatea lui Mircea Florian, ca recesivitate a lumii: un trup fizic locuit de altul. Alter ego-ul igitur. (,,Şi sunt doi care se luptă/ Eu cu eu, mine cu mine”) şi ambele revelate de trupul Cuvântului (mirele sau ,,crinul cosmic” citat postfaţă). Dumitru Ichim este necesar a fi înţeles în cheia sintagmei ,,noua barbarie”, en vogue în Occident. ,,În cazul autorului nostru, Teologia <<ţine sinoade>> despre cele Şapte şoapte, despre îndoita fire şi despre Fiul-Unul” (Pr. Ion Iuga, pag.279).

Arhitectura cărţii este selectiv- auto-antologică, a unui Maestru, din începuturi, ,,prin Cruce de pom înflorind,/ Cuvântul căzut între spini,/ Din nou revin la geamul tău, stăpâne,/ Ave Maria''.

Blagianul templu, (v. şi critica pr. Theodor Damian referitoare la o carte a mea, tradusă impecabil în engleză de Muguraş Maria Petrescu...), este rezidit.

Chivotul Graalul e legănat pe umeri, cutie rezonantă...

Itinerariul lecturii cere o ,,citire de urme”, euristic şi eufonic remanent neo- semănătorist, deloc blamabil (!), resacralizant ci nu profan zicând decodând, ne aminteşte de ingeniozitatea celui care trecând nocturn frontiera spre libertate, sau pământ făgăduit (!) pe arătura de graniţă tipărea INVERS urmele, eventual de

Dăruiri literare animal, ci nu de om hăituit. Suntem prin această splendidă carte, în paradigma ab origine a Marelui Mister Hermeneic, al lui Trismegistos. Preotul poet, originar din Moldova, este şi un cărturar admirabil înarmat teologic, dar şi scrutător al logicilor, de unde, în cărţi anterioare, spiritul POLEMIC- contestatar.

Neo-sacerdotul moldo- Ontarian (în poezia de dragoste) - este da fapt, stilistic, un orfeic (şi orfevru iconar... logaritmic, de mare fineţe filologică, prin cum „încrucişează” enigmistic discursul, ţinta fiind aceea de a „îmblânzi fiara din om”. Orfismul acesta, prin regresiunile în memoria de profunzime, a Vârstei, în canoane neo- psalmice. Valoarea esenţială a poetului este a cultivatorului rafinat al Limbii Române, prin melos cantabil, într-un spaţiu extrateritorial românesc, într-o ţară- patrie adoptivă, cum o numeşte Alexandru Cetăţeanu, compatriot din aceeaşi Canada, şi de fapt toţi valoroşii noştri scriitori români din diaspore.

Semantic zicînd, alegoria în acest sens, este una ORIGINISTĂ, non- totalitarist- post- comunistă!!! În acest sens, Dumitru Ichim este un pragmatic şi acribic.

Teza şi antiteza, altfel zis dogma- cărturarismul ab origine, (!) sunt o dinamică a gândirii sale protocroniste.

Obsedant- ancestrală îmi pare a fi paradeigma antecreştină, aristotelic- socratică, a SEMINŢIEI şi spectrul dezbinării sub alte zări, a Neamului: pledoaria poetului este a reîmbinării ca fiinţă naţională, oriunde am fi, ci nu a dezbinării, a estincţiei: cultura-cultul Poesiei este în această Noima una acustic-caustică, de practician teolog şi lucrător ortodox sans frontiere, motivat de frustrările staliniste dejiste de când era în patrie, cum exact exegetic a scris Aurel Sasu: „Dumitru Ichim este şi va fi, multă vreme, un caz de excepţie... I-am citit profund emoţionat versurile rupându-le din inima lui”. (Petru Rezuş, manşeta cărţii). Într-adevăr ,,Volumul de debut De unde începe omul (1970) anunţa un poet bântuit de nelinişti existenţiale şi de blagienele suspine lăuntrice”. Trecut pe alte geo-orbite, Dumitru Ichim avea să refacă, cu sus-amintita ,,strategie” intuitivă şi prin chemarea- revelaţia teologică, dinspre bântuire spre mântuire, cum intuia Petru Rezuş.

Apropos geniul ornamentic- filigranic al „zicerii” neo- psalmodice din cărţile pe care i le-am citit: Logosul are, la românii vechi, şi o feminitate: LOGOSTEA! Iată, pe scurt, cheia „codului” Ichimian: ,,Ispita de a fi altceva decât om/ să zicem înger/...dar cel din dreapta mea/ şi-al umbrei/ Îngerul: ,,S-o spui e uşor/ îţi convine/ Tu, fără de aripi/ ai/ presusul de zbor...”

(Cuvântul, p. 272). ,,Şi voi puteţi fi Dumnezei”, rostise Iisus. Dumitru Ichim încheie parafrazic, în ars-noiesispoiesis a sa: ,,Eu am rămas pentru tine” ,,trimis”/ că numai Fiul Omului,/ singurul poate să fie/ şi Dumnezeu şi Cuvânt”(idem p.) ). Cuvântul poetic românesc al lui

Dumitru Ichim nu se mai cere explicat, el se exprimă singur pe Sine. Sacerdotal stihariu, vibrant cremonial incantatoriu şi esenţial Creştin, într-o stare globală de avarie- criză existenţială, altfel spus în ceea ce încă Mircea Eliade definise căderea (procletică, vs paracletică, n) în zoon politikon. O atare poezie, în societate, este necesară, prin practicieni!, - şi altfel spus, militantă, într-un sens dacă vreţi, neo- apostolic. Întru totul, opera sacredotală a lui Dumitru Ichim ni se repatriază, restituie ideatic- literar, sub semnul RELIGIO (refacerea legăturii cu Divinitatea). Avem o soluţie pentru a ieşi din ceea ce un mare poet albaiulian, Aurel Pantea, ar numi « infernul memoriei », sau nimicnicie..., poate o a treia cale, (trialismul popperiankonradian, o nouă Teandră- Triadă- Treime! n.) Carte frumoasă, fie darul primit !

Post scriptum: Cu sinceritatea confraternă ce i se cuvine, îi recomand filosofia recent resurectă (via Inteligenţa materiei) - în gândirea românească, a lui Dumitru Dulcan (Gândirea de dincolo, editura Eikon, 2014). *Apropos conceptul actual de neo- barbarie în Occident (şi) diaspora din America, iată ce scria Einstein în 1958 : « Statele Unite ale Americii sunt o ţară care a trecut direct de la decadenţă la barbarie, fără să fi cunoscut vreodată civilizaţia» («A life for Tomorrow»)

Pag.15

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

Bine ai venit acasă, Iulia!

Ca orice tânăr, Rareș își făcea planuri pentru viitor.

Avea 19 ani și peste două săptămâni termina liceul auto. Și-ar fi dorit să meargă mai departe, dar tatăl său era suferind, așa că, fiind singurul copil, nu-și putea lăsa mama cu toate greutățile familiei numai pe umerii ei. A terminat cu bine cei patru ani de liceu, apoi bacalaureatul a fost trecut cu succes, aducând parcă mai multă lumină în casă. Diploma de bacalaureat și carnetul de șofer îl făceau să se simtă împlinit. Îi plăcea foarte mult să lucreze ca electrician sau mecanic auto, să umble în măruntaiele mașinilor. Vacanța a fost foarte scurtă. Era în anul 1989 și șantierele patriei aveau nevoie de muncitori. Într-o zi a primit o scrisoare recomantată, să se prezinte la I.R.T.A (Întreprinderea Regională de Transporturi Auto) pentru angajare. Era la începutul lui august. A fost angajat cu mai mulți colegi și trimis la canal, undeva aproape de București, pe râul Argeș, iar ca punct de destinație a fost localitatea Costinari. S-au repartizat autobasculante, pe care, până la venirea lor au lucrat oameni mai în vârstă din localitatea de unde veneau ei, tinerii. Cu mulți se cunoșteau. Câtă bucurie pe cei care plecau, fiindcă se întorceau la familiile lor. După instructaj, unii au fost repartizați pe autobasculante, cei mai mulți, alții pe automacarale, pe buldozere și cilindri. De mecanici auto nici vorbă, posturile erau ocupate de cei în vârstă, meseriași hârșiți de la Molotov, Steagul-Roșu, Carpați, Bucegi și Mann, la Roman Diesel, Tatra și alte mașini. Din prima zi când i-au văzut pe cei care plecau urcându-se în autobuze, i-a lovit dorul de casă, de părinți, de prieteni, de orășelul lor de la poalele muntelui, aflat undeva în Ardeal. Dar nu au avut timp să-și plângă durerea, au intrat în program, iar programul era mai mult decât sever. Se lucra 12 ore, ture de zi și de noapte, așa că tinerii, deci și Rareș, și-au intrat în mână, cum se spune, Rareș pe autobasculanta de 30 de tone, un adevărat mastodont. Când au luat primii bani, nu le-a venit să creadă: aproape trei salarii de-a vărului său mai mare cu cinci ani ca el, care lucra în fabrică. Banii le-au dat curaj la toți. Mergeau la nenea Dan, gestionarul tronsonului și își cumpărau tot ce-și doreau. Nenea Dan mergea o dată la trei săptămâni acolo, în orașul lor, fiindcă fiecare județ din țară avea tronsonul lui și se alimentau direct de la județ și le aducea vești părinților, iar la întoarcere, câte-un pachețel. Deși erau vremuri tulburi, alimentele pe cartelă, curent cu porția, cei de pe șantier nu erau neglijați, erau aprovizionați cu de toate și îndestulător, așa că Rareș, de câte ori venea nenea Dan pentru

Pag.16

aprovizionări, trimitea părinților ulei, făină, conserve și bani.

Cum lui nenea Dan îi căzuse la suflet flăcăul, când se întorcea cu provizii, mai lăsa și el părinților lui Rareș câte ceva, iar Rareș plătea.

La jumătatea lui octombrie, vine acasă pentru cinci zile. Se bucură foarte mult că tatăl său este mai bine și din banii adunați îi dă mamei o sumă. Dar ce sunt cinci zile? S-au întors înapoi toți cei care au avut un mic concediu. Deja s-au învățat sau, poate banii câștigați, îi făceau să uite de casă, de cei apropiați. Vremea începuse să se zburlească, semn că toamna e pe sfârșite și vine iarna. Totuși, ceva se simțea în aer. Șefii nu mai păreau așa vorbăreți, se vorbea mai mult în șoaptă, secretarii partidului comunist erau mai mult printre oameni, nu prea se mai stătea în grupuri oricât de ermetice șiar fi dorit unii să fie brigăzile, pe ici, pe colo, mai răzbătea câte un zvon. Totuși, oamenii își făceau planuri de Crăciun și Anul Nou, dar...

Din data de 17 decembrie, lucrurile au luat-o la vale.

Degeaba au început să se facă controale, să se confiște radiourile, lumea șantierului a început să se agite. Cu toții așteptau, dar nu știau ce. Nu se mai lucra ca înainte. În zilele de 20 și 22 decembrie, toată lumea fierbea. În 22, nimeni nu a mai mers la lucru. După plecarea lui Ceaușescu, toată lumea părea eliberată, un fel de ușurare. În noaptea de 22 spre 23, sa primit ordin ca toți cei din jurul Bucureștiului, care se aflau pe șantier, să pornească spre București, îmbarcați pe utilaje grele, așa că și Rareș s-a încolonat. Au pornit în zorii zilei de 23. Abia se luminase și ei își făceau intrarea în București. Nici nu intraseră bine în Șoseaua Giurgiului că au și fost întâmpinați cu focuri de armă în rafală. Rareș a simțit în brațul stâng o arsură, apoi și-a dat seama că parbrizul este spart.

Doar cu mâna dreaptă a tras cât a putut de volan și a frânat.

Din acel moment, nu a mai știut nimic. Când a deschis ochii, o imagine necunoscută, unde totul era aproape în alb, i-a inundat ochii. Nu-i venea să creadă, credea că se află în rai, mai ales că la căpătâiul lui veghea o fată frumoasă ca un înger.

L-a întâmpinat cu un zâmbet, cel mai frumos zâmbet din câte văzuse până atunci. Când și-a revenit cât de cât, îngerul i-a vorbit: -Bună, Rareș, eu sunt Iulia.

Rareș o privea și parcă își înghițise limba, nu putea să scoată o vorbă. „Oare visez?” se întreba în gând...

Atunci, îngerul i-a pus mâna pe cap, l-a mângâiat și la sărutat pe frunte, spunându-i: -Mă duc să anunț medicii! În mintea lui Rareș, întrebări peste întrebări îi

Dăruiri literare inundau creierul: de ce în spital, ce s-a întâmplat și, dacă în spital, unde? Atunci a observat că brațul stâng era imobilizat.

A mișcat picioarele și și-a zis: „e-n regulă!” În salon au intrat doi medici urmați de mai multe asistente, bineînțeles și îngerul.

-Bună dimineața, tinere, cum te simți?

Rareș se blocase și mai tare. Apoi, medicul, ce părea a fi șeful, începu din nou a-i vorbi: -Ascultă Rareș, te afli în spitalul...., unul din cele mai mari spitale din București și din țară. Ai fost rănit de un glonț, să nu zicem împușcat. Glonțul ți-a secționat osul brațului și o arteră principală. Ai avut noroc. Colegii tăi te-au adus de urgență aici la noi, spitalul fiind aproape. Nu vei rămâne cu urmări, mai ales că, uite ce frumusețe, ce dulceață de fată îți veghează însănătoșirea, dar vei mai sta un timp. Între timp, lucrurile s-au schimbat în țara noastră, o să ți se aducă un radio, ziare, o să-ți mai povestească Iulia. După ce vei lua micul dejun, încearcă să te dai jos din pat, asta este a patra zi, e deja prea mult, tinere!

Apoi, toți au plecat, în rezervă rămânând doar Iulia.

Rareș stătea mai mult cu privirea în pământ. Undeva filmul s-a întrerupt. Își aminea doar până când a tras pe dreapta, apoi...

Iulia se apropie de pat și-i zise: -Hai, Rareș, coboară încet, altfel mușchii picioarelor se vor atrofia.

A făcut primii pași sprijinit de brațul Iuliei. Simțea că inima o ia razna. Un sentiment necunoscut până atunci i se cuibări în inimă. Deși nu se considera un tăcut și nici nu era, nu-și mai găsea cuvintele. Ar fi vrut să spună multe, foarte multe, dar cuvintele se încăpățânau să nu se facă auzite. Întro dimineață n-a mai venit Iulia. Deși asistenta, o doamnă mai în vârstă, dar foarte cumsecade se ocupa de tot ce trebuie, Rareș devenise apatic și tristețea i se citea pe față. Într-un târziu, doamna asistentă i-a zis: -Rareș, nu fi supărat, Iulia va veni după-masă, am schimbat tura.

Atunci, Rareș s-a înseninat dintr-o dată, ochii îi râdeau, parcă devenise altul. I-a mulțumit asistentei, sărutându-i mâna. De la ea a aflat că Iulia i-a stat la căpătâi și după ce i se termina tura, nu știa de ce, așa a simțit ea în acele momente tragice pentru Rareș și pentru mulți alții. Înainte de a se schimba tura, Rareș nu mai avea stare. Număra pașii și secundele, plimbându-se în salon și pe coridoare. Când Iulia și-a făcut apariția, Rareș nu știa cum să reacționeze. L-a salvat îngerul lui păzitor. S-a apropiat și l-a sărutat, apoi l-a luat de brațul drept și l-a condus în salon, lăsându-i o plasă pe noptieră, spunându-i să stea liniștit și să aștepte. Atunci, el i-a luat mâna și i-a sărutat-o zicând „mulțumesc”, un mulțumesc spus parcă mai mult din inimă, fiindcă pulsul o luase tare în sus. La ieșire, Iulia i-a spus: -Tot ce-i în plasă este al tău. Descurcă-te!

Rareș, cu ajutorul mâinii drepte, scoase din plasă un radio micuț, portocale, banane și bomboane cu ciocolată. În plasă era și un plic. L-a scos și l-a desfăcut. A rămas surprins.

Era o felicitare adresată lui din partea Iuliei: „La mulți ani, Rareș! Peste două zile vei păși, vom păși, în noul an. Sperăm să fie mai frumos, mai bine pentru

tine, pentru mine, pentru toți.

Iulia” Câtă fericire! Aici, departe de-ai tăi, departe de casă, cineva să te felicite, mai mult de atât, să-ți dea curaj și încredere. Din când în când, Iulia își făcea de lucru prin rezervă și când ieșea pentru a se ocupa de ceilalți pacienți, îl săruta, la început timid, apoi... În noaptea de Revelion, Iulia a intrat în tura de noapte. În acea noapte, la cumpăna dintre ani, și-au povestit unul altuia viața. Dar ce se poate povesti, oare, până la 20 de ani? Se poate... fiindcă toți considerăm că viața noastră e un roman, chiar și la 20 de ani.

Atunci a aflat Iulia de frumosul orășel din Transilvania, un orășel plin de istorie, care a fost atestat documentar înaintea Bucureștilor. Rareș i-a spus că ar vrea să știe de situația lui și părinții. Iulia l-a asigurat că părinții știu, fiindcă au fost anunțați atât de conducerea șantierului, cât și de conducerea spitalului. Apoi, Iulia i-a povestit că intenționează ca în vară să dea examen la medicină. În clipe de răgaz, stătea în fața lui Rareș și ținea palma mâinii drepte în palmele ei. A fost cea mai frumoasă noapte, fără evenimente, dar cu un eveniment frumos. Spre dimineață, Rareș și-a luat inima în dinți și, după ce i-a sărutat mâinile, a cuprins-o cu brațul, a sărutat-o și i-a spus „te iubesc!”. Cel mai sincer „te iubesc” din lume la acea oră și în acele împrejurări. După sărbători, Iulia a venit în rezervă și i-a spus: -Vei avea o surpriză... plăcută.

Pauza a fost intenționată, apoi a plecat.

După un timp, a auzit bătăi în ușă. Când ușa s-a deschis, i-au apărut mama, tata și... Iulia.

Imaginează-ți, tu, cititorule, scena, că eu, cel care scriu, nu-mi găsesc cuvintele, la fel cum nici Rareș nu și le găsea. Îmbrățișări, lacrimi de bucurie, oftaturi, iar în dreptul ușii, în picioare, Iulia, „vinovatul” acestei întâlniri. Cu de la sine putere, Iulia a ținut legătura cu părinții și tot ea i-a așteptat la sosirea lor în București. Adresa părinților? De pe buletinul lui Rareș care se mai afla la biroul „Internări urgențe”. Deși tatăl lui, Ionuț, era suferind, încerca să mascheze, pentru ca fiul său să nu sufere. Li s-a îngăduit ca să stea până a doua zi împreună cu Rareș. Ce frumos! Dar ce înseamnă o zi și o noapte pentru doi părinți și fiul lor, în astfel de cazuri? La plecare, Rareș i-a condus până la ieșirea din spital. La un moment dat, tatăl coboară din taxi, vine către Rareș și-l mai îmbrățișează o dată prelung, apoi îl sărută. La despărțire, tată și fiu aveau ochii plini de lacrimi.

Zilele treceau, dar dragostea dintre Rareș și Iulia devenea tot mai puternică. Între timp i-a fost scos ghipsul și Rareș a început să facă exerciții fizice, mai întâi ușoare, apoi din ce în ce mai complexe. Își revenea destul de repede. Îi părea bine că s-a vindecat, dar îi părea rău că se va despărți de Iulia. Între timp, este căutat de șeful de șantier care îi spune că șantierul s-a închis. Țara se află în mare schimbare. Mașina a fost dusă, iar concediul medical va trebui să-l ducă la întreprinderea care l-a detașat. I s-a înmânat un plic cu banii de lichidare. S-au despărțit cu o strângere de mână și... atât.

După o săptămână, i s-a făcut externarea. O noapte întreagă nu a închis ochii. Nu găsea o cale de urmat. Acasă, părinții,

Pag.17

Dăruiri literare aici, Iulia, iar el...

Cu câteva zile înainte de externare, Iulia i-a povestit că le-a spus părinților totul despre el, despre ei. Mama a fost înțelegătoare cum sunt mai toate mamele, dar tatăl, om aspru, învățat să fie întotdeauna numai ascultat, atât acasă cât și la locul de muncă, o viață întreagă numai muncă politică la nivel înalt, nici nu a vrut să audă. Lui nu-i trebuie provinciali la casă și mai ales, ginere, lui nu-i trebuie neam de manivelă. Deși viața politică și economică luase o altă turnură, tatăl Iuliei nu avea cum să se despartă așa de repede de vechile învățăminte ale timpului abia trecut. A doua zi, era 1 martie. I s-a făcut ieșirea din spital, iar Iulia l-a rugat să mai stea două zile. Îl va găzdui o mătușă, soră de-a mamei, dar el ar fi zburat dacă ar fi putut, să ajungă acasă. La poarta spitalului, a cumpărat un buchet de ghiocei și i l-a oferit Iuliei. Au plâns ca doi copii. Ar mai fi stat și un an, nu două zile, dar ceva îl chema acasă. Iulia a vrut să-l conducă până la gară, dar el a zis că nu vrea să prelungească durerea despărțirii, promițându-i că o va căuta. În tren, i se părea că timpul se scurge greu. Dorul de ai săi și imaginea Iuliei îl făceau să nu-și găsească locul. Între Brașov și Sibiu, din cauza topirii zăpezilor care afectau calea ferată, trenul a acumulat o întârziere de două ore.

Acasă, tatăl său se simțea din ce în ce mai rău.

Mama trimise o telegramă în acea dimineață, dar Rareș era deja plecat. Între Sibiu și orașul lui, trenul a mai acumulat o întârziere de o jumătate de oră. Când a ajuns acasă, și-a găsit tatăl decedat. Decedase în urmă cu două ore. dacă trenul nu avea întârziere, îl mai prindea în viață sau, poate că bucuria revederii mai amâna tristul eveniment. Apoi, își aminti, fiindcă mintea, în astfel de momente lucrează cu viteze amețitoare, de ultima îmbrățișare a tatăl său, cu puțin timp în urmă. Câtă tristețe!

După înmormântarea tatălui său, Rareș s-a prezentat la firmă, a predat concediul medical, dar a fost înștiințat că i se desface contractul de muncă fiindcă odată cu desființarea șantierului, nu mai sunt locuri de muncă.

Cum să stea pe salariul mamei, salariu de muncitoare la o fabrică din oraș? A continuat corespondența cu Iulia, când telefonic, când prin scrisori. Colac peste pupăză, îi vine ordin de încorporare. Era în mai. Când desface plicul, prin hârtia cu parafă este anunțat să se prezinte pentru încorporare la U.M. XXXX din... București. Nu mai putea de bucurie!

Telefonic, a anunțat-o pe Iulia. Bucuria a fost și mai mare. În data de 24 iunie 1990 s-a prezentat la datorie, la Unitatea Militară care se afla în Bulevardul Ghencea. Își spunea că îl vor ajuta meseriile în care era calificat. După două zile de adaptare, a fost selectat pentru garda Palatului.

Alura atletică, întreaga-i fizionomie, l-au recomandat pentru înalta gardă. Dacă, pe ici, pe colo, mai găsești câte o scăpare, o permisie, o învoire, la serviciul de gardă treburile se schimbă: trebuie să fii pregătit în orice moment. Totuși, în primele patru luni a reușit să o vadă pe Iulia de opt ori și asta la mari intervenții. Își spunea că dacă va trece ciclul doi, treburile poate se vor rezolva mai ușor. N-a fost să fie. Tatăl Iuliei a intrat pe fir și a făcut ce a făcut, prin cunoștințele ce le avea, iar Rareș a fost transferat la paza unui depozit de

Pag.18

muniții, undeva, departe, în munți. Șapte luni de gardă, gardă și iarăși gardă. Nicio posibilitate de a mai lua legătura cu Iulia. Scrisori trimitea, dar nu primea niciun răspuns, iar telefon nu avea posibilități de a da. Într-o zi a primit pachet de acasă. Mama i-a pus în pachet prăjiturile preferate, alte bunătăți, dar și un plic mai mare și mai gros. Când l-a desfăcut, a cunoscut scrisul Iuliei. Iulia găsise o cale să țină legătura cu Rareș. Cum armata s-a redus la un an, concediu nu se mai dădea, așa că doar o permisie îl mai putea ajuta să o întâlnească pe Iulia. Nu a fost să fie. În scrisori, Iulia i-a scris despre toate piedicile puse de tatăl ei, iar mama, deși îi împărtășea tot ce ținea de relația ei cu Rareș, avea o teamă ascunsă față de soțul ei, tatăl Iuliei. Nu a bruscat-o niciodată, nici măcar verbal, dar felul lui de a fi, autoritar, obișnuit să aibă ultimul cuvânt și decisiv pe deasupra, a făcut-o să trăiască în umbra lui, timorată, fără replici.

A venit vara anului 1991, iar Iulia termina primul an de medicină. În 24 iunie, Rareș s-a lăsat la vatră. Cum nu știa sigur când s-o anunțe, imediat după eliberare a plecat spre București. Ajuns seara, a hoinărit pe străzi până târziu, încercând să dea câteva telefoane, dar în zadar. Și-a petrecut noaptea în Gara de Nord. Cum situația era cum era, în acele vremuri, a venit patrula T.F. (Transporturi Feroviare). L-au dus la post, undeva spre Gara Basarab, dar s-au lămurit repede și l-au lăsat să se odihnească într-o cameră cu două paturi. A doua zi era într-o vineri, Rareș s-a trezit de dimineață și a pornit în căutare. La ora șase, deja se afla în fața Facultății de Medicină, încercând să facă ceva ca timpul să treacă mai repede. Știa că dacă nu o va vedea zi, până luni va fi mult de așteptat. Și unde să stea? Și ce zice mama că nu mai ajunge acasă? Ceasul arăta opt fără zece și nici urmă de Iulia. La ora opt fără trei minute, o Dacie Break oprește la nici cinci metri de el, iar din mașină coboară Iulia, apoi mașina se pune în mișcare. Nici n-a apucat să vadă cine era la volan, că s-a și trezit cu Iulia sărindu-i în brațe. Ea l-a văzut și i-a cerut tatălui să o lase, motivând că dorește să-și cumpere ceva. Nu vorbea nici unul dintre ei, totul era doar sărutări și îmbrățișări. După două-trei minute s-au dezmeticit, iar lacrimile curgeau fără oprire pe obrajii lor. Iulia l-a luat de mână pe Rareș și i-a zis: -Hai să ne plimbăm, azi nu merg la cursuri, am anunțat de la începutul săptămânii că într-o zi voi lipsi. Știam că o să vii. De unde?

Iulia ridică ochii spre cer și zâmbi așa cum numai ea putea să o facă. Rareș, copleșit de bucurie nu putea să scoată o vorbă, deși avea atâtea să-i spună. De câte ori în timp ce era de gardă îi trimitea declarații de dragoste în eter, în speranța că vor ajunge la Iulia. Apoi, după ce au coborât în Cișmigiu, pe o bancă, i-a șoptit: -Te iubesc, Iulia! Te iubesc atât de mult și am impresia că visez. Mi-aș dori să țină toată viața acest vis, miaș dori...

-Oprește-te, știu! Ți-am auzit mereu glasul, știu...

Mai mult de atât, sunt convinsă! Îți voi spune ceva, dar nu acum. Am un plan. Ai mei pleacă după masă pe Valea Prahovei. Eu le-am motivat că am timpul ocupat cu sfârșitul de an. Oricum, tata m-a privit într-un fel anume. Am aranjat totul cu mătușa mea, sora cea mică a mamei, care e mai mare cu șapte ani decât mine. Vom merge la ea, are o

Dăruiri literare garsonieră undeva lângă Piața Traian. Nu-ți face probleme, ea și soțul ei sunt deja plecați în Deltă, fiindcă soțul ei este din zonă, un ucrainian foarte cumsecade.

-Da, dar eu... știi... îmi este greu să intru într-o casă străină, mă simt...

-Îți promit că va fi bine, te vei simți, ne vom simți bine. Știi ce? Ne mai umplem timpul, apoi, în jurul orelor 14, mergem la mătușa mea, te instalez ca să te acomodezi, eu voi merge acasă și în jurul orelor 17-18 voi veni.

Așa au și făcut. S-au plimbat încă un pic, apoi s-au dus la mătușa Iuliei. Când au intrat în casă au rămas, atât Iulia, cât și Rareș, surprinși. Pe masă se afla o șampanie, două lumânări, două cupe și un bilet pe care era scris: „Aveți tot ce vă trebuie. Vă dorim să vă simțiți bine, Ana și Igor” S-au îmbrățișat îndelung. Au simțit că nu sunt singuri. Iulia l-a mai sărutat o dată, apoi, grăbită, a plecat ca să nu dea de bănuit. Între timp, Rareș s-a bărbierit, a făcut un duș și a adormit cât ai clipi. A fost trezit de Iulia la ora șase (18). Nici nu și-a dat seama cum a trecut timpul. Oboseala, dar și bucuria revederii l-au făcut să cadă în brațele lui Morfeu. Au discutat despre plecarea părinților ei, ba una, ba alta, dar, parcă nici unul dintre ei nu îndrăznea. La un moment dat, Rareș, ca să spargă tăcerea îi spune: -Ai zis, acolo, în parc, că îmi vei spune ceva, de ce no faci acum?

Iulia se schimbă la față, dar cu același zâmbet îi spuse: -Ai răbdare, răule!

Apoi aprinse lumânările, trase storul și-i zise lui Rareș: -Iubitul meu, te rog, desfă șampania!

Rareș, stângaci, se chinui puțin, dar în scurt timp, dopul zbură ca din pușcă, iar spuma dădu năvală. Apoi, puse în cupe care spumegau ca valurile lovindu-se de stâncă.

S-au apropiat, s-au sărutat, apoi, încrucișându-și mâinile, au sorbit unul din paharul celuilalt. S-au sărutat din nou, îmbrățișându-se îndelung. Afară stătea să se întunece. În cameră ardeau doar lumânările, iar cristalul cupelor proiecta arabescuri într-o continuă mișcare pe pereți și tavan. Rareș a luat-o în brațe pe Iulia, a sărutat-o aproape strivindu-i buzele, a așezat-o pe canapea și cu mișcări stângace și tremurânde, i-a desfăcut nasturii bluzei, apoi, cu aceeași timiditate, a încercat să tragă fermoarul fustei. Întrun târziu, a reușit, deși Iulia nu opunea nicio rezistență, dar nici nu-i venea în ajutor. Se comportau cu timiditate, fiindcă amândoi se aflau în fața marelui necunoscut. Trupurile goale deveniseră agitate și o stare cum nu o mai întâlniseră până atunci, ci doar citiseră în cărțile cu povești de dragoste, îi cuprinse. Îmbrățișați, parcă erau un singur trup, apoi, într-o clipă, dar ce clipă, Doamne, împreună și în același timp, parcă s-au rupt de realitate. Cea mai plăcută durere le-a străfulgerat tot corpul. Au rămas minute în șir îmbrățișați, pierzându-se în șoapte și săruturi. Pluteau de atâta fericire.

Nici nu își mai vorbeau. Orice privire, orice mișcare, orice atingere spuneau totul. Într-un târziu, trecuse de miezul nopții, Iulia pune capul pe pieptul lui Rareș și, cu lacrimi în ochi, îi spune lui Rareș: -Dragul meu, ți-am spus că trebuie să-ți vorbesc!

Nu am făcut-o înainte, fiindcă am dorit să-ți ofer ce-am avut mai de preț. Te iubesc și vreau să mă înțelegi. Mă vei înțelege?

-Orice s-ar întâmpla, te voi înțelege. Oricum, simt, știu că într-o zi vom fi împreună. Vei fi a mea pentru totdeauna, în rest nu mai contează. Te ascult...

-Te rog să mă asculți până la capăt. Tatăl meu vrea să-mi aranjeze căsătoria cu cineva mai în vârstă ca mine, un politician al timpurilor noi. Degeaba ne-am opus, atât eu cât și mama. Tipul nu-ți spun cine este, apare zilnic la televizor.

Sunt constrânși și oriunde m-aș duce, m-ar găsi. Poate înțelegi ce înseamnă să crești numai să asculți și să nu ai voie să ai păreri nici pro, nici contra. De aceea, dragul meu, mi-am dorit să-ți dărui tot ce am mai frumos, mai curat, ție... nu știu ce va urma.

Rareș i-a cuprins capul între mâini, a privit-o în adâncul ochilor, apoi a sărutat-o prelung. Se îneca în cuvinte... Într-un târziu i-a zis: -Îngerul meu, înțeleg, dar nu uita: într-o zi, noi doi vom fi împreună, pentru noi va lupta timpul. Sunt convins!

Dimineața, la ora cinci s-au pregătit să părăsească garsoniera. La ora 7,30 avea tren accelerat către micuțul oraș din Transilvania. Înainte de a părăsi încăperea, s-au îmbrățișat cu atâta putere, încât, parcă aveau doar o singură inimă sau, poate, în acele momente chiar așa era. Au coborât să ia un taxi până la Gara de Nord. La ieșirea din bloc, stupoare: în fața scării, mașina tatălui Iuliei. Tatăl stătea în picioare, cu țigara în mână, iar mama plângea în mașină. I-a întâmpinat cu „bună dimineața!”. Cei doi au rămas interziși.

-Tinere, se adresează tatăl Iuliei către Rareș, nu știu și nici nu vreau să știu ce s-a întâmplat în această noapte între voi. Este pentru ultima dată când vă mai vedeți. Iulia are drumul ei, bine trasat. Nu ai să știi niciodată cum am pus capăt acestei întâmplări, acestei povești, a fost mâna hazardului.

Rareș doar asculta, ținând-o de mână pe Iulia. Apoi, tatăl zise: -Hai, sărutați-vă, e pentru ultima oară!, în timp ce oprește un taxi și îi spune: -Du-l, te rog, pe acest tânăr la Gara de Nord și îi întinse șoferului o hîrtie de 50 de lei.

Aici, ar părea că această poveste a luat sfârșit, dar...

Voi încerca, atât cât mă pricep, să merg în paralel cu viața celor doi: Iulia și Rareș.

Odată întors acasă, Rareș nu-și mai găsea locul.

Cum treburile se schimbaseră, nici locuri de muncă nu se prea mai găseau. Mama lui Rareș era o femeie încă tânără și și-ar fi dorit ca fiul să-i fie aproape. Timpul trecea și Rareș nuși găsea de lucru sau, unde își găsea, era doar muncă necalificată și prost plătită. Apoi Iulia... era cu gândul tot la ea. Trecuse un an. Într-o seară, îi spuse mamei că ar dori să-și încerce norocul undeva, departe de țară. Mama, cu durere-n suflet, își dă acordul, având încredere în unicul ei băiat. Așa că, după mai multe rătăciri și încercări, ajunge în Belgia, undeva la granița cu Olanda. Și-ar fi dorit să găsească de

Pag.19

Dăruiri literare lucru în meseria lui, dar... ajunge la o fermă de vaci și viței. La început i s-a părut groaznic, dar când a văzut că totul este automatizat și numai patru oameni se ocupă de creșterea și îngrășarea a 600 de viței, a început să-i placă. În scurt timp a intrat în grațiile patronului, fiindcă stăpânea și șoferitul și mecanica auto. În scurt timp, devenise omul de bază și în fiecare dimineață, patronul, care muncea cot la cot cu angajații, lucru de neconceput pe plaiurile mioritice, se consulta mai întâi cu el. Cum se afla în graniță cu Olanda, granița fiind doar o linie de demarcație de culoare albă, asemănătoare cu o linie continuă pe șosea, zilnic trecea în Olanda, fiindcă patronul avea și acolo fermă. În scurt timp, s-a pus la punct cu limba flamandă, în Belgia vorbindu-se două limbi: valona și flamanda.

Nici nu trecuse un an și patronul l-a trimis două zile pe săptămână la un curs de specialitate în Olanda. Distanța fiind mică, doar 22 de km, deși nu i-o ceruse nimeni, după cursuri rămânea până târziu la ferma din Olanda, după care se întorcea în Belgia. Începuse să câștige de trei-patru ori mai mult decât ceilalți angajați. Peste tot, patronul avea numai cuvinte de laudă. Între timp, Iulia, care nu mai știa nimic de Rareș, își continuă studiile. În anul cinci, s-a căsătorit cu cine și-a dorit tatăl său. La patru luni de la căsătorie, tatăl a decedat în condiții suspecte... La un an de la căsătorie, Iulia s-a despărțit de soțul care acum, era în cădere liberă. Nu din vina ei. Din cauza alcoolului. S-a întors la mama ei. Două femei singure. Anii au trecut și iată că Iulia mai avea puțin și va ajunge medic.

Dar să ne întoarem la Rareș. În anul 1997, după patru ani, se întoarce acasă cu o sumă de bani considerabilă, cu dorința de a face ceva nou, cu experiență, cu multă putere și ambiție. Își convinge mama să-și vândă casa și să se mute în apropiere, într-un sat de munte, centru de comună. În scurt timp, își dezvoltă o fermă de vaci de rasă, foarte modernă și o crescătorie de viței. Deși mai toți, în frunte cu primarul, erau reticenți, în scurt timp și-au dat seama că Rareș face o treabă serioasă. Abia a convins câțiva tehnicieni în zootehnie să se întoarcă la meserie. Acum, toată lumea e mulțumită. Era ca-n filme. Într-o zi, primarul ia zis: -Dragul meu Rareș, tu ai venit de la oraș la agricultură, cei de aici fug la oraș și mai departe. Uite că nici doctor nu mai avem. Eu tot mai sper că unii din fiii satului se va întoarce. Eu, oricum, doresc să repar blocul din centru, blocul specialiștilor, cum se numea odată, poate atragem pe cineva. Muntele e aproape, lunca e aproape, pământul e roditor că nu degeaba au poposit pe aici din negura vremurilor alte neamuri... Eu o să încerc să dau pe internet anunț, nu se știe niciodată.

Era în vara anului 2000. Într-o dimineață, primarul îl întâlnește pe Rareș și îi spune: -Rareș, dragul meu, se pare că un medic ar dori să

Pag.20

vină aici, la noi, pentru început să vadă condițiile. Nu știu la ce condiții se referă, dar, dacă e vorba de aparatură, aici stăm foarte prost, încolo ne descurcăm. Poimâine, duminică, la șase îl așteptăm în gară, la oraș. Vii cu mine, că tu ești sufletul localității și cel mai umblat prin lume. Lui Rareș, ceva îi era în neclar, de Iulia nu mai știa nimic, în urmă cu doi ani eșuase într-o tentativă de căsătorie, motivul fiind viața la țară, în plus, ferma îi lua tot timpul, seara, când punea capul pe pernă, Iulia îi apărea în fața ochilor cu același zâmbet. Îl urmăreau mereu aceleași sentimente, aceleași întrebări, aceleași așteptări.

Duminică, pe la ora patru după-amiază, primarul își făcu apariția la Rareș. Mama lui Rareș îl servi cu o cafea, dar primarul nu avea stare. A zis că mai bine să aștepte pe peron, decât...

Au pornit către oraș, drum de nici un sfert de oră.

Timpul trece și, iată, trenul intră în gară. Din tren coboară mai mulți călători. Deodată, în ușa vagonului își face apariția Iulia. În timp ce primarul mai căuta din priviri, Rareș îi face un semn discret Iuliei, punând degetul la gură. Înțelege și, cu greu, se abține. Rămâne pe peron. Primarul bănuiește, se prezintă, apoi îi face și lui Rareș... cunoștință. Odată urcați în mașină, primarului nu-i mai tace gura. Îl laudă pe Rareș, își laudă comuna, dar Rareș vorbea cu ochii prin oglindă. Iulia doar asculta. Nu știa ce să creadă la semnul făcut de Rareș. Își închipuia că primarul e socrul lui Rareș. Ajunși în centru, Rareș oprește în dreptul casei lui. Primarul îi spune că totul este aranjat la casa specialistului, dar Rareș parcă nici nu-l aude. Se dă jos, deschide ușa din spate și zice: -Bine ai venit acasă, Iulia!

Apoi, se îmbrățișează îndelung. Primarul rămâne ca de piatră. Nu știa ce să creadă. Apoi, Rareș își strigă mama: -Mamă, a venit Iulia pentru totdeauna!

Aceasta e povestea. Astăzi, Iulia parcă ar fi de-a locului. Numai după o lună și-a adus și mama. Astăzi, au doi gemeni, fată și băiat, în vârstă de 11 ani.

Dragă cititorule, nu am făcut o descriere fizionomică a celor doi eroi. Las totul la latitudinea ta, fiecare dintre noi am trăit o poveste de dragoste, fiecare dintre noi am simțit ce-au simțit cei doi eroi, Iulia și Rareș.

Citind această întâmplare, te las să dai frâu imaginației tale.

Totul e bine când se termină cu bine.

Din volumul „Sub semnul lui Cupidon” apărut la Editura Emma în anul 2013

Dăruiri literare

Constantin TEODORESCU profesor, KITCHENER

POEMELE PROSPEŢIMII SUFLETEŞTI

Fiinţarea ideii sau a sentimentului are, cred, o singură origine: idealurile omului, între care cel al creaţiei covârşeşte spiritul. Din titlul volumului de versuri Grădina Reginei Izvana Poeme de dragoste, m-a atras partea a doua. Simbolistica grădinii şi a reginei sale este abordată printr-o optică determinată de interpretarea cu măiestrie a paradigmei eclesiastice ce contribuie la farmecul şi profunzimea liricii. Mi se pare interesantă, la un poet cu vocaţie creştină şi aflat la vârsta toamnelor simfonice, in miezul de maximă intensitate a cromaticii lor, atitudinea faţă de iubire. De fapt nu e prima dată în literatură, când iubirea cuprinde inspiraţia la o vârstă care nu mai este a primei (si nici a celei de-a 2-a) tinereti. Dintre multele cazuri de acest fel, gândirea mea se leagă de V. Voiculescu.

Iubirea, ca semn al timpului, străbate cu forţă cuvintele credinţei, cuvintele inimii, „scriitura”, încât s-ar putea spune „la început a fost iubirea”care, prin întruparea Cuvântului, aduce desăvârşirea în „zodia cu patru foi”iar norocului i se va spune har. Ca temă literară consacrată, ea a fost sucită şi răsucită în chip şi fel, de la naivitate la cruzime, de la inefabilul sentimentului la dulcegărie şi erotism, de la gelozie, trădare şi ură la jertfă, de la solemnitatea, uneori artificială, curtenească la sublimarea instinctelor. Este firesc să te întrebi dacă se mai poate ajunge aici la creaţii originale. Poetul Dumitru Ichim demonstrează că a mai rămas loc pentru poezia mare a iubirii într-o „cântare a cântărilor”. Aici se împletesc dragostea divină, iubirea femeii şi a creaţiei. Poezia se întoarce mereu spre adevărul ei, al vieţii. E o necesitate spirituală ca omul să nu piară prin cultura sufocată de uniformizarea şi devalorizarea produsă de societatea post-industrială.

Cartea de versuri începe cu un poem semnificativ: „PREFAŢA GRĂDINII”. De fapt, poemul este o artă poetică şi funcţionează ca o adevărată prefaţă. E o dechidere spre universul creaţiei, intrarea în atelierul poetic. În noaptea creaţiei, cerul, de unde vine iubirea divină, trece prin cântecul poetului, creaţia, şi prin livadă, contingentul vieţii: „Azi noapte

cerul,/pe când dormeai,/a fost trecut cu iezii/prin cântecul meu reavăn/şi al livezii,/iar slovele de buze nelumite/în pojghiţi rare/ţeseau ceapraz de aur/la urme de copite/până-n cărări lactee.” Slovele „nelumite”prind viată, astfel fiinţează creaţia, care se umple de sacralitate. Încărcătura sacră de rezonanţă creştină se păstrează nealterat în spaţiu poetic, în spaţiul revelaţiei, o teofanie.

Iubirea divină se caracterizează prin perfecţiune, semn al începutului creaţiei, al timpului nostru terestru ca prima „săptămâna a lumii”. Această perfecţiune determină cătarea de către poet a simbolurilor ce-o reprezintă liric. Structura poemului „DRUMUL APEI CU NUMELE IOV”apare ca o suprapunere de planuri, unde dimensiunea timpului se face cu alte unităţi de măsură: „Vorbeau acum/la fel ca-naintea căderii/ Cel Unul în faţa celuilalt. // Iov/îi servea spre ospăţ/din rodul viţei şi al grâului.”Ultimul vers sugerează prezenţa celui care a murit şi a înviat, jertfa pe cruce fiind iubirea absolută. Între dorinţele poetice, vreau să spun semnificative

Pag.21

Dăruiri literare pentru condiţia noastră, apare mai întâi „pustiul” sub verbul divin „să fie”. Doar făcându-l să iubească, pustiul poate rămâne al omului „până la marginea zării”.

Inversarea sensurilor exprimă capacitatea de creaţie.

Inocenţa plânsului determină fuga pustiului. Se cere „cuvenita noapte”. Puterea binefăcătoare a iubirii şterge întunericul nopţii: „Dar apărură îndrăgostiţii/sub noapte,/şi n-a mai fost întuneric/că toate pleiadele/treceu pe lângă ei înflorind/cu lumina în şoapte.” Fiecare dintre noi poate fi la sărbătoarea divină:”Iov continuă ospeţirea/din rodul de viţă, de grâu/ şi din tot/ce-i cântase grădina/de la mugur până-n procov”( de la naştere la moarte).

Cum se întâmplă şi în alte poezii, mişcarea poetică, surprinzător la prima vedere, continuă cu perspectiva narativă. Amplificarea epică până la un anumit moment produce emoţia lirică, când se ating alte semificaţii cu valoare de simbol. Cel rău i-l cere lui Dumnezeu pe Iov ca „slugă şi ucenic”. Pe „scurtătura/drumului de apă/de la izvorul inimii/până la bobul din pleoapă”rezistă doar omul prin sensibilitatea lui. A plânge în suferinţă şi în bucurie apropie fiinţa de creatorul ei. Trecerea de la moarte la viaţă schimbă valoarea jertei noului Iov. Prin naştere se intră în destin, deşi timpul propriu-zis ca durată de viaţă începe mai înainte, şi o latură a destinului este tocmai iubirea. Prin iubire se trăieşte o parte a destinului(„frământului”), încât „Pâinea/ va avea sălbaticul gust al luminii/din foamea lumii”(DESEN). Chemarea femeii, revelaţie divină prin cuvintele dragostei(„genunea ce mă soarbe”), e locul unde suferinţa e mai mult decât posibilă. O piatră preţioasă fără prezenţa luminii e una oarecare,

obişnuită. Aşa şi viaţa creaţiei fără iubire: „A iubi/începe cu verbul de toamnă/când te destramă/din frunze tot ce fost-a pământ,/plătind cu închipuiri de aur/podul ce-l treci/din tine dându-i vamă”( NU JUDECAŢI RAMUL). Încărcătura sacră de rezonanţă creştină se păstrează nealterat în spaţiul poetic. „Frământul de demult”, omul, fără a fi creatorului(„olarului”) „mai mult/măcar c-o stea”, a moştenit genetic din „taina de meşter”. Starea psihică creată de expresia dorinţei de cunoaştere vine din timpurile de început ale creaţiei: „Când mângâi/părul nopţii tale pare-mi-se /că simt fiorul primului Adam/când mărul prima dată-şi înflorise/întreaga lună plină”(ADAMICĂ). Creaţia e cunoaştere, viaţă prin jertfă, deoarece poetul îşi asumă riscul de a suporta ca om urmările iubirilor sale.

Iubirea divină se caracterizează prin perfecţiune.

Această perfecţiune determină căutarea de către poet a simbolurilor care o reprezintă: „Doar Iacov iubind pe Rahila,/loc îşi făcea printre îngeri./Numai el a urcat, înainte de noi/(precum este scris)/ascunsa spirală a scării, /dar numai în vis”(DUMINICA TRANDAFIRULUI). „Interogaţie continuă”, limbajul poetului, de tonalitate solemnă sau plin de umilinţa sfinţeniei, dar mereu firesc şi armonios, lărgeşte orizontul de reflexivitate. Trecerea din trăire spre natura spiritului se realizează prin credinţă, prin întoarcerea la esenţa ei, la sursa creaţiei.

Purtat de principii ferme, plin de curaj într-un domeniu sensibil al artei, poetul „se trădează” liric şi mistic.

Iubirea rămâne marele semn al vieţii într-o carte de referinţă din peisajul de azi al literaturii noastre.

Dumitru ICHIM GLASTRĂ SCUMPĂ DE CRISTAL Toate cuvintele sună la fel, cum norii nu pot fi decât nori, dar tăcerile mele-nfloreau spectrul luminii cu încă vreo două culori.

Numai eu te-aș fi putut îmbrățișa cu celelalte două ce ascundeau și cheie și inel, dar tu te-ai scuturat de rouă și te-ai dus.

Pag.22

Acum târziul tău mi-l taci, iar nu tăcerea crudă când iubești și-noți un cântec de la mal la mal, ci una îngăimată în veștejit apus.

Nu te întreb: Cum te-ofilești, iubita mea? Și cum să fiu gelos că altă inimă te ține în brațele celui mai scump cristal?

Din volumul recent apărut „GrĂdina Reginei Izvana” - poeme de dragoste Ed. „CuvÂntul", Chisinau 2014

www.dumitruichim.com

Dăruiri literare

Daniel MARIAN

Daniela Moldoveanu Iubirea predefinită, de la sine înţeleasă şi mai departe… Într-un spaţiu reverenţios, plin de îngeri şi eventual cavaleri, dar sigur de domniţe, e absolut normal să se întâmple chiar până şi basmele deopotrivă cu o eventuală de la noi de aici realitatea. În timp ce evidenţa este distrugătoare, dincolo ar mai putea fi ceva cu totul altfel. Suntem, ne asumăm a fi, dar ne gândim mai departe. Ceea ce înseamnă căutarea, până la urmă ar putea fiind prin preajmă la Daniela Moldoveanu întrun instict imediat, de pe undele căruia ajungem la un fel de instanţă aşa-zisă dar zisă, mai greu de crezut dar unde se împart foile zilelor/nopţilor precum dreptatea cea hărăzită doar pentru zei, unii dintre dânşii falşi, prea puţini adevăraţi.

A nu se şti cum poţi păşi în dualismul frumos elegant şi atroce răspicat numindu-se dragoste, a fi direct înăuntrul său, ca într-o cochilie în care se cern toate gemetele, vaietele şi spumele de peste o mie şi una de mări. Ehe, ar zice oricine-ar zice, e atât de simplu, dar vino de vezi… „neliniştită şi goală/ (miros de cafea proaspătă)/ te furişezi sub aşternuturi de ferigă/ ca o Regina afrcană/ lângă bărbatul Zeu./ ultima noapte/ sau prima dintre renunţări,/ atât de fantastice,/ căutând paharul cu vin/ şi fondanta uitată/ vino…/ se pierde/ în ecou/ ca poezia ta”.

Excelenţa sa identitatea femeii depline chiar şi în puterea cuvântului, este explicită: „câte poeme au scris/ pe coapsele tale bărbaţii/ un ceas ruginit te deşteaptă/ ca un soldat nemilos/ prin magia anilor/ ploaia loveşte-n cuvinte/ femeie, dă frâu liber/ cailor albi/ pleacă între două săruturi/ lăsându-ţi gândul/ să-ţi împiedice/ mersul.”

Aş spune că e o dragoste dinspre sublimă înspre periculoasă (ceea ce există sigur, vă spun eu…), atunci când din mersul legănat pe tocuri apare pantera ascunsă… „nu divaga/ cu mine în pat,/ imploră-mă să-ţi amintesc/ cum e să faci,/ dacă ai fi,/ dacă aş fi./ te-aş provoca/ doar cu o cămaşă,/ nimic sub ea,/ nu-mi amintesc culoarea./ un trandafir pe birou/ care se deschide/ mă invită./ în mnintea-mi / o partidă de sex/ şi o pitzi neruşinată./ în bluza cu un decolteu generos/ vreau să-mi aşez dantela,/ mă cuprinde o dorinţă nebună/ şi-mi ating accidental sânii./ îi scot/ pentru a fi sărutaţi/ în caz că vei trece pe-aici./ ar rămâne eşarfa bej de la gât/ să se desfacă,/ trofeu ultim/ al iubirii tale.” Şi, cu mare sfială, aş adăuga, ar fi iubirea pe care n-aş împărţi-o cu nimeni, chiar amintindu-mi de o iubire nedusă până la capăt…

Frumoasă trebuie să fie şi rebelă sigur e, precum renaşterea-n cuvinte, privindu-se cu dragostea-n oglindă, ea „Un Rac sentimental”, vine de mă zgâlţâie înainte de un probabil ceas al părăsirii, bine, nu pe mine, pe un tu nedefinit, dar astfel simt… „dimineaţa fără tine/ o piramidă/ fără

enigmă,/ te las/ plajei pustii/ să te spele/ de mine/ la ceasuri târzii/ de septembrie.”. Într-o oarecare măsură de oarecare vreme, vine, să zicem, o-mpăciuială a sorţii, în care „te-aş reface/ din lacrima nopţii/ pentru că trupu-mi/ să cadă în păcat/ acolo unde lumea se ascunde/ de ochiul blând al toamnei/ mă aflu/ în plină revoluţie culturală/ cerşind firimituri de atingeri/ lipite pe vârful degetelor/ ţi-e teamă de fulger/ când plouă/ şi noi n-am terminat de iubit.” Poate că aici ar fi momentul în care să zicem: „Trăzneasc-o-n ea de iubire, da' n-are cum !”…

Necesarul de cuvinte este pe măsura aceluia de imagini, mai departe mergând în trăiri. Un fel de redundanţă clocotindă după o cascadă în faţa unei mări tulburi dar frumoase. Iată: „vine/ spre vârsta mea/ uneori incertă/ şi-mi cade/ la picioare/ ca un înger/ fugar./ nu renunţă/ să-şi exercite/ rebeliunea erotică/ devenind puternic./ apoi se dizolvă/ în mine,/ ca o ploaie/ de primăvară/ reavănă şi surdă.”. Este un ascendent al poetei, de la prea-lumescul-voit, la nivelul dimensiunilor ei, deocamdată nemăsurate, doar putând fi a cuprinse cu tot dragul…

De altfel, de ce nu, la rândul meu, vreau să cuprind totul în braţele simţurilor, îmi asum riscul de a fi sfărâmat fulgerat făcut pulbere de vreun zeu !... „ai plecat/ între două săruturi/ doar eşarfa albă/ din jurul gâtului meu/ ţi-a rostuit/ singurătatea.” De asta mi-era teamă, că e iaraşi iubirea şi nu e…

Dar, vorbind despre poezie, e tocmai aici ! (2014)

Pag.23

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Psicosi

Psihoză

Lasciai lo zaino ov'è il camino e fissai un limbo di trascorsi, lì i sogni eran reali e la realtà una mia invenzione.

Il cherosene lento bruciava la fiamma, così come la logica d'un bimbo non si capacita del carbone a Natale non senti niente e la terra diventa pane quando più non rifletti il volto d'un senso nascosto.

Îmi lăsai rucsacul unde e șemineul și mă uitai fix la un limb de trecuturi, acolo visele erau reale și realitatea o invenție mea.

Kerosenul încet ardea flacăra, așa cum logica unui copil nu înțelege cărbunele de Crăciun nu simți nimic și pământul devine pâine când nu mai reflectezi chipul unui simț ascuns.

Lampadina

Bec

E pure esterno da un idioma italo-ghego, sento la riva dell'Eire, 7 colpi sordi di fucile ed un corpo trasmigrato il mio davanti a un muretto sulla rogia vecia, gente stupita, lì ancora nell'agonia dell'ultima notte, lenti e cannocchiali, quale età, l'uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare, a occhio nudo?

Due poli, una sola resistenza, ma è quella che ti nasce, propaggine tra gli opposti che genera la vita e vita, sempre.

Și chiar străin de un idiom italo-gheg, aud malul de Eire, 7 lovituri surde cu pușca și un trup transmigrat al meu în fața unui zid mic peste rogia vecia, lumea surprinsă, acolo din nou în agonia ultimei nopți, lentile și ocheane, ce vârstă, omul lângă Saturn și noi contemplând, cu ochiul liber?

Doi poli, o singură rezistență, dar e cea care te naște, butaș printre opusuri ce generează viața și tot viață.

Pag.24

Dăruiri literare

Dissociazione

Disociere

Non risparmi dai ricordi un campo di trifogli, e quando pronunciano il tuo nome le sillabe si dividono oltre le regole dettate dalla metrica.

Mukunda ascolta muto e ti parla dentro e non ti lascia solo per due ore, Lisa vi tace un canto di sirena, tre ore già commuove, euforia, ore cinque, da un cesto sinuoso come cobra; guscio nella scatola la mente pulsa e inietta di sangue capillari dall'occhio fisico piangi lacrime d'inchiostro e.. più remore non hai, le mani nel silenzio scavan tra dita d'incavi evanescenze, l'automatismo della legge universale, i ritorni si allacciano ad un punto di domanda.

Quale fogliolina posso coglier adesso dal tuo trifoglio?

Nu scutești din amintiri un câmp cu trifoi, și când îți pronunță numele silabele se separă dincolo de regulile impuse de metrică.

Mukunda ascultă mut și-ţi vorbeşte înăuntru și nu te lasă singur timp de două ore, Lisa aici tace un cânt de sirenă, trei ore deja emoționează, euforie, cinci ore, dintr-un coş sinuos ca o cobră; găoace în cutie mintea pulsează şi injectează cu sânge capilari din ochiul fizic plângi lacrimi de cerneală şi.. rețineri nu mai ai, mâinile în tăcere sapă prin degete de la scobituri evanescențe, automatismul legii universale, revenirile se leagă de un semn de întrebare.

Pe care foliolă o pot culege acum din trifoiul tău?

Abbandono

Abandon

Scorron stranieri Su teli viscosi, Istanti come formiche E parole mosche Nel lento divenire Del microcosmo assorto Dove bene e male Leniscon i sensi E mietono ideali di vita nuova.

Il cuscino è un sasso E la tua mente ha già un amico nuovo nella terra che suda latte.

Trec străine Peste pânze vâscoase, Clipe ca furnici Și cuvinte muște Într-o devenire rară A microcosmului absorbit Unde bine și rău Alină sensurile Și seceră idealuri ale vieţii noi.

Perna e o piatră Și mintea ta are deja un nou prieten în pământul ce transpiră lapte.

Pag.25

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA Vox clamantis

Panta rhei Ca un apostat, urla prin văi adânci, Surprins de-o viitură; Îşi întindea năvalnic braţele Spre cerul ce scăpăra Din copite de foc.

Târziu, Din tulnic se rostise O chemare Cu tâlc neînţeles. În auroră, Liniştea stăpânea zarea, Iar Timpul tuşea sec, Ieşind din bivuac.

De pe clavicula zorilor, Grijile lui păreau A se disipa în aval, Odată cu ploaia de mai.

Cobora abruptul alpin, Dar urma de pe stânci N- avea chip Şi-nfiptă-n plămâni sta o hidră, Ce chinu-i mărea neîncetat.

Speriat, închidea pleoapele, Şoptea gliei eresuri de-altădat', Anina visuri pe ramuri de-alun, Împreunându-şi mâinile Pentru rugăciune.

Cerbii boncăneau În căutarea ciutelor, departe.

Pag.26

Crepuscul - decor sepulcral.

Nimicul cuprinde cu braţe noduroase spaima, revolta, declinul, nevroza şi febra viscerală laolaltă.

Din călimară, poeţii pot coagula cu greu stări în silabe.

Ca pe maidan, literele, schizofrenice, aleargă pe catalige, purtând pe umeri cuvintele - bufoni trişti.

Clovnii lumii părăsite au buzunarele pline de sensuri din care clădesc incomode întrebări.

Azi, când grijile şi-au rupt în coate hainele şi-aşteaptă cu pupilele dilatate finalul teribilei nopţi valpurgice, omenirea îşi strigă disperarea precum Orfeu, fuge tipând înfricoşată ca-n tabloul lui Munch.

Oare în urmă va rămâne doar o voce care strigă în pustiu?

Stropi de lumină Noaptea pãşeşte în poante de balerinã.

Palidul ieri îşi culcã suspinul în adâncurile fluide, foşninde, îşi arde şovãiala pe rugul aurorei boreale; abisurile nu se mai cascã sfidãtoare, cercetându-l mirate, multiplicându-i-se-n celule; nici clipele, desprinse din ram, nu mai tremurã îmbrãţişate pe banchizele-nsingurate, cãci din cer cad stropi de luminã pe linţoliul ce-şi pierde urma în legendã.

Dăruiri literare

Autoscopie Amiază. Tăceri de fluturi.

Euritmic, lumina loveşte în storurile lăsate.

Lunecând de pe trepiedul trecutului, Devine dureroasă ca o arsură.

Priveşte!

Se strecoară pe volutele gândurilor, Prin pâlnia incertitudinilor mustinde, Netulburată nici de legiunea îngerilor întârziaţi, Nici de hohotul cuvintelor nerostite Şi poartă-n zbor de albatroşi Iubirea-amforă plăpândă.

Priveşte-o!

Vălurită, iarba cerului i se-agaţă rebelă în plete, Împresurând spaţiul Cu proaspătă aromă de bujori.

Ai cunoscut-o cândva, sfioasă, Furişându-se-n căuşul sufletului tău.

Azi, ea te luminează, Tot ea produce curcubeie, Măsoară timpul Ce-şi împlântă rădăcini puternice-n jur Şi-ascultă cum cresc febril Urmele paşilor în doi.

Dă-mi mâna!

Priveşte-te!

Motanul Ioachim (Seara, la ţară) Bucătăria de vară Seara-ascunde o comoară: Ioachim face năut, Sarmale-n vase de lut, Fierbe laptele-n ceaun, După obicei străbun, Mămăliga-i aburită, Recent luată de pe plită Ospăţ din plin meritat De motanul cel bălţat.

Peste tot e rânduială, Nu-i treabă de mântuială!

Ioachim e chibzuit, Ceva învăţând de mic: Ce face-omul gospodar Vara sanie, iarna car!

Amprentare Clipeşti în acelaşi spaţiu dăltuit parcă pentru noi ori..aşa îl simţim; tresari la foşnetul pădurii ce-şi spune mai departe povestea.

Gândeşti la noi? Atunci nu eşti departe! În memoria retinei ne-au rămas o creastă de munte, cerboaice şi brazi, verde ce se rostogoleşte molcom printre izvoarele reci.

Azi nu-i nimic potrivnic, ci simplă devenire. În vene-ţi curge clipa ce ne-a rotit în ceruri, iar dorul e cunună de maci însângeraţi ce-n zbor de libelule atinge cu aripa azurul dăruit în răcoarea unei seri de mai.

Din grajd, mugeşte Joiana, Mestecând agale hrana: Fânul şi-un braţ de trifoi, Căci mănâncă pentru doi.

Aducând somn prin mălini, Vine noaptea cu paşi lini, Licuricii îşi fac rondul, Ornicul bate iar gongul, Este vremea de-nnoptat, În aşternut de visat...

Ioachim priveşte-o stea, Ciufulit, după perdea, Apoi face ţuşti în pat, C-are mâine de lucrat: De plivit, araci de pus, Muncă multă pân' la-apus.

Iar tu...iute la culcare, Doar aşa vei creşte mare!

Pag.27

Dăruiri literare

Dumitru DUMITRESCU

PARACLISUL ÎNDOIELII Între noi nu mai e loc, ceva ne desparte Ca tăcerea din pustiul aducerii-aminte, Se-ntrupează un hotar de tristeţi, ce vast e...

Martori îmi sunt umbre reci, searbede cuvinte.

Paşte somnul unui vis pe nemărginire Şoaptele ce-am semănat, miezuri de seminţe Necuvintele-mi hotar... dor, doruţ, dorire, Amuţesc sub brazde-n lut rugile credinţe. Şi se face ca un gol, între noi prăpaste Crescătoare ne-ncetat făr'să-i ştim adâncul, Nici de unde au pornit furiile aste Trupu-n două feliind... la hotar, potâncul.

Ne-am trezit că n-avem loc să ne dăm bineţe Şi că haina ce-o-mbrăcăm este-nstrăinată, În neant ne oglindim palidele feţe, Vorba dulce ce-o şopteam, pare-a fi uitată…

Din a frazelor cuvinte fin meşteşugite N-au rămas decât puzderii de tăceri amare, Pe cascada curcubee-a umbrelor cernite Am pătruns în hău să-mi aflu, şoapta-căutare.

Paraclisul îndoielii ce din neant confirmă Ipoteza depărtării către vast festinul, Întrupând cuvântul cărnii, umbra fără urmă Ne-a pecetluit din pântec până şi destinul Ca două efemeride într-un bulb de viaţă Trup comun de-ngemănare, un cauc, un graal, Purtător al seminţiei holdei cu verdeaţă Ce-a fost pus la plug să tragă, brazde pe hotar.

Feliat va fi pământul până de priveghi Când din el mugurul vieţii hotărât să iasă, Separate vor fi iarăşi tristele perechi Aşteptând secerătorii pentru-o nouă coasă; Însemnând în calendare zilele din an Sărbători de rugăciune întru cele sfinte, Ne-a cuprins din nou prăpasta, furii paravan Slobozesc să pască liber... boabele-cuvinte.

Pag.28

Fraze de tăceri vor creşte-n trupuri-necuvânt Spre a scoate la lumină umbre fără urmă, Cântecul gurilor mute pe-aripi fără vânt Va strânge amorezaţii să fie-mpreună Într-un ropot de plăcere prăfuit ca ceaţa De la roua dimineţii fructelor de vară, Bat silabele de plumb vieţii interfaţa Carnea din pământ va creşte-n litere de ceară.

Obligaţi vor fi poeţii să le pună-n strofe Galbene precum corola soarelui plugar, Aurul topit al fiinţei să stârnească pofte Trupurilor despărţite-n,... brazde la hotar.

Poduri peste hău zidi-va dorul din adânc Ca răspuns al strălucirii dragostei-speranţe, Dintr-un soare de morfeme razele-cuvânt Vor împreuna-n duete, mute discrepanţe.

La festinul îndoielii procreind silabe Nesilabisite încă-n corpuri de cuvinte, Vocalize şi consoane vor vibra firave Într-un paraclis al rugii, zidărit în minte; Spre-a afla cât e adâncul, cât de larg e podul, Două guri dacă putea-vor rupe din hotar, Dezlegate-n glas să cânte hăului prohodul Şi-n adânc să întocmească, vorbelor altar.

Paşte somnul unui vis pe nemărginire Şoaptele ce-am semănat, miezuri de seminţe, Necuvintele-mi hotar... dor, doruţ, dorire, Amuţesc sub brazde-n lut, rugile-credinţe.

Din volumul Revelaţiile tăcerii, Deva, 2014

Dăruiri literare IRIŞI DE CENUŞĂ HRANĂ VIE Slobozi-se-vor din ceruri Într-o zi feerică, Pentru sfânta Înviere, Stelele-n biserică; Un miraj de scânteioare Din altar să strălucească Şi cu raza lor să-mpartă Mană, cozonac şi pască; Hrană vie suferinţei De pe cruci unde Hristoşii, Un prohod la cer cânta-vor Pentr-un coş… de ouă roşii.

CRĂPĂTURI Trăiesc resentimente ce despart Amanţi târzii răpuşi de-nstrăinare, Înşiruiţi pe străzi care străbat Drumuri pustii şi-n, dezrădăcinare.

Din loc în loc ciulini prin crăpături Răsar răzleţi, presemne-i cu putinţă, Strada-i de rupt pingele-n stacaturi Bătute fiind cu-a vieţii stăruinţă; Ce-a găsit vad pe cantul de griblură Făcut 'nadins ca apa să n-ajungă La un obraz cu spuma-n barba sură Şi-ntins prelung de lamă, într-o dungă; Căci au crescut ciulinii în gropiţe Aflate-n drum pe-al dragostei făgaş, Adăpostind scaieţi şi flori pestriţe Frunzarului c-un iz de făgăraş; Aud bocanci, trop-trop! Câte-un recrut Neinstruit să-şi capete cadenţa Îşi ia drept ţintă smocul liliput Şi-l rade…să nu-şi piardă aderenţa!

Pe-asfaltul negru ars de toropeală Încins încât să nu se mai destrame, Fiindcă-adunat cu pumni-n grunji de smoală Îl vom căra în saci şi-n geamantane Înşiruiţi pe străzi care străbat…

Aceleaşi crăpături, ce ne despart.

Priviri ascunse mă străpung, vecinătăţi iscoditoare Simt că mă ard raze de jar ca-ntr-un cuptor cu microunde, Am insomnii, trudesc nocturn, mi-aprind în minte felinare Zorii îmi spun că-s somnambul, pleopele-mi bat iluminânde; Măsor contururi împrejur aceleaşi forme vii, de cretă, Înfăţişări sau, năzăriri, fantasme sub un clop de sticlă, Stau ziua de planton la uşi cu ochiul ţiplă pe vizetă, De dincolo strevăd iviri căt pot să prind în lupa mică.

E-atâta linişte-ntre noi, distanţele sunt simple mofturi Pe ochiul uşii ne parvin sticliri cu iz, în forme pure, Lumi paralele războiesc adiacent pe-unele locuri Unde vârtejuri de lumini pătrund în camere obscure.

Obscuritatea m-a convins să mă prelingă-n tors de raze Pe drum sa fiu cernut mărunt, pudră de timp, eveniment, Bucla de viaţă-n cromozoni face tranzacţii între oaze Teleportându-mă cu-un dric, pe-un sens de altfel, recurent. În ochi, vizetele-portaluri deschid imagini holocaste Dacă doreşti să uiţi, le-ntuneci încrucişând gene şi pleoape, Lăuntrul meu emite-n sine plasmodieri iconoclaste Primind exhaustiv raspunsul… oazei-gemen, apropiate. Înfăşurate-n slava vrajbei ard departările-ntre noi Pe contrasens unde portalul e aparat de-o simplă uşă, Zid-paravan cu o vizetă glisoar al lumilor de-apoi, Clepsidră-n ochiul buclei-timp cu irişi negri… de cenuşă.

Pag.29

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Gânduri despre un viitor trecut Singurătatea în care m-am simţit oarecum ocrotită până nu demult, îmi joacă acum feste şi mă obligă să încerc s-o părăsesc. De aceea, scriu aceste rânduri adresate nimănui, poate vreunui gând de-al meu întrupat într-o persoană simpatică şi volubilă, care să aibă răbdarea de-a le citi. Probabil că am ajuns şi eu între femeile bătrâne care aşteaptă să fie băgate în seamă, să vorbească cineva cu ele, să le ia în serios. Da. Bătrâneţea este o mantie grea, pe care vrei, nu vrei, o porţi pe umeri. La început, când abia ai trecut de o anumită vârstă, nu crezi, nu poţi să crezi. Mantia te înveleşte şi-ţi ţine de cald. E protecţia ta. Apoi, simţi că începe să te apese şi te aduni sub ea, încerci s-o dai jos de pe umeri...dar te scuturi degeaba, e a ta până la moarte.

Exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu mine: devin irascibilă şi nemulţumită de ceea ce se întâmplă în jur şi-mi încep frazele cu „- pe vremea mea”...asta, ca o recunoaştere că vremea mea a trecut şi că prezentul nu mă mai „îmbracă”.

Numai că recunoaşterea vine dinlăuntrul meu fără voie, de fapt nu aş recunoaşte pentru nimic în lume că sunt depăşită de situaţie şi că odată cu vederea mi-a slăbit şi puterea de înţelegere. Părul devine grizonat. Da, la bărbaţi e un semn de distincţie, dar eu trebuie să iau măsuri urgente, deja fata vecinei mi-a spus „tanti” iar nişte copii care se jucau pe trotuar m-au rugat: „bunico, aruncă-ne şi nouă mingea...” Şi totuşi, dacă stau să mă gândesc, nu o fi oare mai bine să-mi trăiesc normal fiecare clipă şi să alung pretenţiile deşarte? Este doar o etapă. Şi dacă nu-i ultima, e bine!

Pag.30

Vis confuz codul morse răpăit în geamul meu mă trezeşte brusc.. visul continuă transpus în realitate... ploaia îmi amplifică starea... deşi dinlăuntrul meu o voce gravă mă anunţă oficial că totul e bine... totul e bine? atunci de ce mă simt de parcă aş fi departe într-un pustiu imens, în mijlocul unei ploi torenţiale? n-am unde să fug nici unde să mă ascund iar ploaia nu pare a conteni ţintuită de neputinţă, confuzia mă desface în stropi; între vis şi realitate, apare curcubeul.

Pierdut în timp oprit fără voie trei sferturi la şase, singur şi trist, privind peste umărul clopotului vechi amuţit şi el de-o vreme, ceasul bisericii din centru îşi plânge vina de-a fi lăsat urbea suspendată în timp...

Dăruiri literare

Mihai Cătrună, medalioane pirogravate

Mihai Eminescu

Veronica Micle

Mihai Cătrună pictor, grafician, ilustrator

Mihai Cătrună, Frumusețea mării

Mihai Cătrună, Dimineață deasupra mării