Numarul 14 complet

Anul II nr.7,8 (14,15)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Sem.III și IV 2014

Sărbători fericite și „La mulți ani!”

http://trm.md/ro/moldova1/domnului-sa-ne-rugam-bucura-te-de-nasterea-mantuitorului-cu-moldova-1/

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Karmina Ivănoiu

3

Vasile Simon

4

Vic.Virgil Bălan

5

Marcela Burnete

6

Dumitru Tâlvescu

7

Muguraș Maria Petrescu

8

Alexandrina Alina Niculescu

10

Maria Rogobete

11

Daniel Marian

12

Maria Toma-Damșa

13

Gheorghe A.Stroia

14

Emil Druncea

15

Vic.Virgil Bălan

16

Luca Cipolla

17

Georgia Miculescu

18

Dumitru Dumitrescu

20

Isabela Nicoară

21

Iulian Barbu

22

Ileana-Lucia Floran

23

Geo Vasile

24

Miron Simedrea

25

Livia Fumurescu

26

Adriana Tomoni

28

Am primit la redacție:

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

DeBuT Karmina IVĂNOIU 12 ani elevă la Liceul Tehnologic „Petre Mitroi”, Biled, Timiș

Frumusețea simplă

O primăvară de basm

Am ajuns. Totul este verde și viu, viața te întâmpină la fiecare pas făcut în natură. Cu diferite dimensiuni este la fel de frumoasă si de ușor de înțeles peste tot.

Plantele în diferite nuanțe îmi bucură privirea.

Ce este acest peisaj atât de minunat prin naturalețea sa?

Este câmpul - simplu, bun, generos, fermecător.

Cântecul păsărilor, bucuroase de venirea ploii calde, îmi încântă auzul cu trilurile lor magnifice.

Glasurile lor sunt asemenea râurilor, atât de melodioase, încât sunetele curg din ciocurile lor.

Zburând din creangă în creangă par niște simple jucării, dar sunt reale, cu frumusețea lor regală, nedefinită prin înfățișarea lor - ci prin sălbăticia atât de naturală.

Iepurii sălbatici nu mai contenesc din a ţopăi în iarba verde, stârnindu-mi curiozitatea tipică unui copil preocupat de anumite aspecte din viaţa acestor animăluţe frumoase. Furnicuţele-hărnicuţe, se zăresc pe fiecare creangă a pomului ciudat arcuit, parcă vrând să atragă atenția asupra lui. Eu stau în mijlocul său, îmbrățișată de crengile sale fragile și le admir.

Cerul, de un albastru cristalin, pare mult mai frumos și mai luminos deasupra acestei lumi, decât deasupra oricărui oraș renumit al lumii, plin de clădiri, de fabrici, de industrii și gălăgia constantă a civilizației...

Inspir adânc aerul proaspăt de-afară, ochii mei privesc dincolo de verdele naturii, aud sunetul izvorului de munte, simt viaţă.

Toate aceste lucruri minunate create de natură, fără nici un ajutor și fără nici o împiedicare din exterior, alcătuiesc frumusețea simplă a câmpului.

Anotimpul meu de suflet, primăvara.

Acest anotimp minunat, aduce primele raze calde de soare, zâmbete pe feţele copiilor – încă îmbujoraţi de frigul aprig al iernii trecute şi multă armonie între oameni.

Aceste schimbări minunate ce se petrec, adică, natura se dezmorţeşte din iarna lungă şi grea, urmând un nou ciclu al vieţii – sub ochii noştri inocenţi, de parcă nu ar fi fost niciodată sub stăpânirea cruntă a gerului.

Ultimele petice de zăpadă – se topesc instantaneu sub mângâierile timide ale frumosului soare, lăsând un loc special ghioceilor şi a unor specii de flori ce ies la suprafaţă doar primăvara. Nu după mult timp, într-un zumzăit răsunător - apar gâzele magice, nerăbdătoare, pentru a simţii şi pentru a se bucura de atingerea caldă şi vie a soarelui de primăvară. Fiecare în parte încearcă să ne uimească, într-un mod unic, zborul lor feeric, lăsându-ne într-o stare de uimire şi totodată de bucurie.

Norii pufoşi, de un alb strălucitor, se răsfaţă pe bolta cerească, neîndrăznind să acopere soarele frumos.

Pe câmpii şi dealuri - peisajul pare desprins dintrun basm, iarba umedă de-un verde fermecat – te chema să păşeşti prin ea, s-o atingi, s-o visezi, să o pictezi într-un tablou de poveste.

Asta-i primăvara mea de basm!

Mulţumesc familiei mele minunate, bunicului meu răbdător şi bun, mulţumesc mătuşii mele dragi și, mai ales, doamnei Georgia Miculescu, cea care m-a susținut și m-a încurajat.

Le dedic aceste scrieri şi le mulţumesc tuturor, pentru grija ce mi-o poartă mereu.

Pag.3

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Studiul religiei – interzis în timpul comunismului Comunismul a interzis cu desăvârșire studiul educației religioase în școli. Mai mult decât atât, ținta lui diabolică era aceea de a răspândi în școli și în familiile creștine semințele de neghină ale educației ateiste. Sub paravanul științei, cum era precizat într-un articol anterior și sub imperiul materialismului se urmărea de fapt și de drept stăpânirea oricărui sentiment religios sau ale oricăror idei religioase sau ramăsițe religioase asa cum le intitulau ei.

Teama de religie și implicit de Dumnezeu nu îi îmbuna ci îi transformau pe ateii comuniști în niște barbari, îmbolnăvind, îndoctrinând, terorizând și distrugând societatea, cultura și conștiința poporului.

Cuvintele citate din manualul marxist nu mai necesită nicio explicație cu privire la distrugerea conștiinței religioase „Propaganda științifică ateistă are ca scop răspândirea cunoștințelor științifice, materialiste în rândul maselor și eliberarea credincioșilor de sub influența prejudecăților religioase”. Învățăturile religioase și cele de afirmare a credinței și existenței lui Dumnezeu erau considerate de regim drept prejudecăți și piedici în calea expansiunii lui.

Este adevărat că religia s-a opus cu fermitate prin glasul Bisericii și a intelectualilor de seamă, fapt care și-a atras ura. Școlile reprezentau pentru ei centre, laboratoare adevărate unde se formau noile generații fidele regimului și cultului personalității. Mulți profesori, învățători, educatori, scriitori, artiști, clerici au suferit enorm pentru că încercau să ignore minciunile pe care i le impunea regimul în vederea promovării lui în rândul tinerelor vlăstare. Cărțile de studiu erau pline de exemple și laudă la adresa conducătorilor. În preajma marilor sărbători creștine elevii erau antrenați în diverse activități așa zise gospodărești pentru a li se distrage atenția de la importanța acelor evenimente creștine cum ar fi: Nașterea Domnului (Crăciunul), Învierea Domnului (Paștile) etc. Elevii erau obligați să memoreze poezii în care erau elogiați conducătorii. Preamărirea Creatorului și prea Bunului Dumnezeu era înlocuită cu acel dezvoltat cult al personalității. Paradele organizate aveau ca țel evidențierea mai marilor partidului. Elevii erau costumați pe placul regimului purtând însemne, fluturau stegulețe, purtau în mâini tablouri cu conducătorii poporului, înălțau imnuri și recitau poezii. Pentru a

Pag.4

masca acele elemente mai puțin folositoare regimului, ce le considerau comuniștii imperfecțiuni, erau selectați cei mai frumoși elevi și așezați în față, astfel promovându-se discriminarea.

Cunoștințele despre crearea lumii, despre adorarea lui Dumnezeu, despre meritul Bisericii în viața poporului, erau ignorate și pe elevi, ateii încercau să-i întoarcă împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii, iar teoria evoluționistă era teoria care acoperea tot ceea ce se promova în școli împotriva lu Dumnezeu. Nu acceptau să li se împărtășească tinerilor importanța religiei în păstrarea identității culturale și spirituale, că religia și credința sunt dimensiuni esențiale în unitatea neamului românesc. Școala, Cultura și Biserica Trebuie să recunoaștem că școala a apărut în Biserică și nu Biserica în școală. Primele cărți în limba română au fost tipărite cu ajutorul tiparnițelor existente pe lângă mânăstiri care constituiau adevărate focare de cultură și școli. Un merit deosebit și exemplu model a fost și este mitropolitul Transilvaniei Andrei Șaguna (1864-1873) care a fost preocupat de ridicarea poporului din starea decăzută prin cultură. El a contribuit la înființarea de „școli poporale”. El personal și alți colaboratori ai săi au scris și tipărit manuale ca: Abecedar românesc, Gramatica română, Elemente de geografie, Elemente de istorie etc.

Lista oamenilor de cultură poate continua cu multe alte modele care au contribuit la școala românescă. Școala, cultura și Biserica au fost în strânsă legătură încă din cele mai vechi timpuri. Numai regimul communist a produs separarea și rupturi prin eliminarea religiei din școală.

Mulți preoți au fost îndepărtați de la slujirea la altar, trimiși cu domiciliul forțat în diverse locuri și monitorizați foarte atent de Securitate pentru că au încercat să opună rezistență regimului opresiv.

Unii intelectuali erau pedepsiți prin faptul că erau trimiși în producție forțat, să lucreze ca muncitori necalificați. Această trimitere în producție pentru că nu erau obedienți regimului, reprezenta o adevărată trauma pentru oamenii intelectuali. Prin aceste practici, scopul regimului a fost îngrădirea libertății, îndepărtarea creștinilor de Dumnezeu și Biserică și izolarea totală a tinerilor și a școlii în ceea ce privește contactul cu cele

Dăruiri literare sfinte. Comuniștii L-au dat afară pe Dumnezeu din orice segment social și și-au exercitat pe deplin controlul asupra tuturor claselor sociale. Le împărtășeau elevilor doctrina ateistă mincinoasă că regimul și partidul comunist este cel care asigură progresul, prosperitatea și un viitor strălucit tuturor cetățenilor.

Când glasul intelectualilor prin Biserică se ridica împotrivă, ateii comuniști ripostau prin acte grave de violență fizică și psihică: ”Astfel mulți reprezentanți ai clerului s-au ridicat împotriva puterii și, din această cauză, împotriva lor au fost luate măsurile necesare de constrângere”. Biserica era nevoită să se împotrivească deoarece, abuzurile regimului erau tot mai multe și diverse, astfel că se simțea nevoia de autoapărare.

Chiar prin Legea Cultelor din anul 1948, Biserica Ortodoxă era subordonată totalmente regimului. În schimbul plății salariilor preoțești, regimul avea dreptul să numească persoane de încredere cu rolul de informatori în cadrul Sfântului Sinod.

Mulți dintre preoți, scriitori, oameni de cultură au luat drumul străinătății. Astfel a luat ființă așa zisa ”dizidență a intelectualității”. Aceasta a acționat ferm împotriva regimului și a opresiunii acestuia din exterior prin faptul că încerca să apere interesele poporului.

Două personaje excepționale le-aș putea aminti în acest context: Paul Goma și părintele Calciu Dumitreasa.

Prin predicile părintelui se făcea auzit din ce în ce mai mult plânsul poporului, nemulțumirile și dramele pe care le trăiau oamenii și mai ales creștinii.

Cât privește eliminarea Religiei ca disciplină de studiu din sistemul educational, aceasta a fost exclusă în anul 1948, când a fost introdus modelul sovietic de

organizare și funcționare a domeniului învățământului.

Religia a fost înlocuită cu Istoria P.C.U.S. și cu teoria marxism- leninistă. Cu toate constrângerile comunistilor, totuși religia și credința nu au pierit ci au rezistat pentru că Hristos a fost Cel care le-a apărat și tot Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „… pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Cu toate că în perioada Comunismului iadul se dezlănțuise și porțile îi erau de neînvins, totuși Hristos Domnul a întărit Biserica și credința. Dumnezeu a lucrat și lucrează în toate timpurile prin aleșii săi. Întotdeauna Dumnezeu are planul Său. Nu se putea ca fiara 666 din Comunism să învingă Biserica, Mireasa lui Hristos.

Comunismul a fost și rămâne una din formele de slujire a fiarei, prezentată de Sfântul Ioan în Cartea Apocalipsa.

Bibliografie 1. Filosofia Marxistă, ediția a II-a, Editura Politică, București, 1962.

2. Grigore Cartianu, Crimele Revoluției, Editura Adevărul Holding, București, 2010.

3. Romulus Rusan, Denis Deletant, Ștefan Marițiu, Gheorghe Onișoru, Marius Oprea, Radu Portocală, Stelian Tănase, Sfârșiți odată cu trecutul negru. Sistemul represiv comunist din România, Editura Fundației Academia Civică, București, 2010.

4. Stelian Tănase, Povești din comunism, Colecțiile Cotidianul, București, 2008.

Leru-i ler Vic.Virgil BĂLAN Acest colind îl dedic cu strângere de inimă și cu durere în suflet, tuturor copiilor ai căror părinți au luat drumul străinătății pentru a le oferi un trai mai bun, în schimb vitregindu-i de cel mai frumos dar: copilăria. Nu există durere mai mare decât să fii nevoit ca părinte să-ți părăsești copilașii în căutarea unui colț de pâine, amăgindu-i și amăgindu-se de nevoie cu lucruri sclipitoare, care bucură doar ochii, dar strivește sufletul sărmanilor copilași.

Vor crește cu dragostea de copii amputată. Nici convorbirile telefonice, nici S.M.S.-urile, nici internetul și nici ce s-o mai inventa pe parcurs, nu poate înlocui dragostea părintească. Într-o zi vor fi și ei părinți, iar la acest capitol „dragostea părintească”, vor simți un mare gol.

Trăim adevăruri triste!

Dragi și scumpi părinți, Pentru un pumn de arginți, În lume ați plecat...

Leru-i ler!

Pe mama și tata, Vrem să ni-i aducă, Vai, ce dar frumos!

Leru-i ler!

Ne simțim străini, Stând pe la vecini, Doamne, ce păcat!

Leru-i ler!

Pentru totdeauna, Asta ni-i dorința, Asta ni-i credința, Leru-i ler!

Sufletul se frânge, Inimioara plânge, De atâta dor...

Leru-i ler!

Moșule cel bun, Întoarce-te din drum, Să ne-aduci părinții.

Leru-i ler!

Vine Moș Crăciun, Iată-l, e pe drum, Însă ce folos...

Leru-i ler!

Că de-atât oftat Și de lăcrimat, Ne-am înstrăinat.

Leru-i ler!

Noi mult te iubim Și îți mulțumim, Iubite Moș Crăciun.

Leru-i ler!

La anul și la mulți ani!

Pag.5

Dăruiri literare

Marcela BURNETE Bucurie și speranță în Dumnezeu...

Structurile completive directe coordonate se determină printr-o identitate din punct de vedere sintacticomorfologic a predicatelor acestora, o situație frecvent întâlnită fiind aceea a înșiruirii de completive directe aflare în relații de coordonare prin juxtapunere și relații de coordonare joncțională: „Ishod, îm care scrie Moisi cum au adus afară Dumnedzeu pren Moisi israliteanii den țeara Eghipetului, dup-aceea cumu i-au trecut prespre Marea Mohorâtă în pustie și cum au învinsu.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Ishod, îm care scrie Moisi cum au adus afară Dumnedzeu pren Moisi israliteanii den țeara Eghipetului, dup-aceea cumu i-au trecut prespre Marea Mohorâtă în pustie pe care au învinsu.” Șirul de elemente coordonate constituit din imixtiunea relației de coordonare prin juxtapunere cu cea joncțională evidențiază multiple acțiuni cu ocurență pentru unul și același element determinat.

O situație relativ des întâlnită este cea a relației de coordonare între două subordonate completive directe, în care o subordonată este eliptică de predicat, acesta fiind subînțeles: „Dumnezeu știe, însă, când trebuie să dea omului ce cere și când nu.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Dumnezeu știe, însă, că trebuie să dea omului ce cere, când nu se așteaptă.”

Există situații în care nonidentitatea morfologică este redată prin intermediul antinomiei dintre diatezele activă și reflexivă: „Deci Brâncoveanul pentru pace i-adeveri, și pentru fată numai îi răspunse să omoare pe Iordachi Rusăt visternicul și să se lepede și de-ciie frați a lui Iordachi, de Cupărești…”Dintre cele două elemente coordonate, cel de-al doilea element apare prezentat mai intens printr-o creionare intonațională interogativă. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Deci Brâncoveanul pentru pace i-adeveri, și pentru fată numai îi răspunse să omoare pe Iordachi Rusăt visternicul ca să se lepede și de-ciie frați a lui Iordachi, de Cupărești…”

Sunt situații, pe de altă parte, în care o strofă întreagă este constituiă dintr-un șir de subordonate completive directe coordonate, concentrându-se asupra reunirii imaginilor vizuale și auditive expresive într-un tot armonios: „Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, / Cum murmură trecutul cu glas de bătălie / Poporului roman; / Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, / Și frunțile cărunte le nalță de departe, / Un Cesar, un Traian.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, / Cum murmură trecutul cu glas de bătălie / Poporului roman; / Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, / Deși frunțile cărunte le nalță de departe, / Un Cesar, un Traian.” În alte contexte poetice, relația de coordonare se

Pag.6

realizează la nivelul unor subordonate completive directe, având rolul de a scoate în evidență aspectul narativ și dinamic a faptei descrise: „Să-i spui că m-ai lăsat rănit / Pe umedele paie, / Că doctorul în carnea mea / Adâncă brazdă taie, / Că de dureri eu mă izbesc, / Și urlu ziua-ntreagă, / Și c-am murit gândind la ea, / Că mi-a fost dragă.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Să-i spui că m-ai lăsat rănit / Pe umedele paie, / Că doctorul în carnea mea / Adâncă brazdă taie, / Că de dureri eu mă izbesc, / Deși urlu ziua-ntreagă, / Am murit gândind la ea, / Că mi-a fost dragă.”

Relația de coordonoare completivă este lesne sesizabilă și în situația unui șir de subordonate completive directe, organizate: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit / Și să se știe că mă dezmierdeai / Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Vreau să pier în beznă și în putregai, / Nencercat de slavă, crâncen și scârbit / Deși se știe că mă dezmierdeai / Când în mine însuți tu vei fi trăit.” În anumite contexte, subordonatele completive indirecte coordonate sunt asociate cu relații de coordonare adversativă, acestea făcând sistematic parte dintr-un nivel frastic mai complex, cu nete dimensiuni metaforice, situație în care aceste subordonate completive indirecte aflate în relații de coordonare sunt atribuite cu rolul de a aduce pe prim plan stările caracteristice ale personajelor principale: „Cum a luato de gât, baba s-a scuturat de zdrențele ei și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă, baba asta era o fată de împărat mare, care, de mititică se dedase la știința farmecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai înainte decât atunci când o putea păcăli pe dracu, na încă și atunci numai pe vremea nopții.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Cum a luat-o de gât, baba s-a scuturat de zdrențele ei și de urâciunea ei și deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără și voinică, înaltă și frumoasă ca o zână, strălucind și ea pe pământ cum strălucea luna-n cer - fiindcă, baba asta era o fată de împărat mare, care, de mititică se dedase la știința farmecelor și la meșteșugul vrăjitoriei, și pentru păcatele ei, fusese blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerșetoare și să nu-și mai ia înfățișarea ei de mai înainte decât atunci când o putea păcăli pe dracu, deși numai pe vremea nopții.” În alte situații, subordonatele completive indirecte aflate în raporturi de coordonate afișează un profund caracter narativ, denunțând două situații, comunicând un sentiment de bucurie sau regret: „Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzește aici, și c-am găsit și-o pe care îmi lipsește însă un briceag spre a o mai

Dăruiri literare subția.”

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzește aici, deși n-am găsit-o pe cea care îmi lipsește, însă am găsit un briceag spre a o mai subția.”

Ca și în situațiile anterioare, și în cazul subordonatelor completive indirecte se manifestă prezența șirului de coordonate completive indirecte coordonate prin juxtapunere și joncțional: „Mult a stat Vasile vodă, sfătuindu-l să rămână în acea zi, să răsufle oastea, să se strângă bine toată și să se încerce locurile și în alt loc, nu pe acolo…” În aceasta situație conjuncția „și”, ce introduce subordonata completivă indirectă îi atribuie acesteia funcția de a claustra șirul coordonat. Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Mult a stat Vasile vodă, sfătuindu-l să rămână în acea zi, ca să răsufle oastea, unde să strângă bine toată ca să se încerce locurile și în alt loc, nu pe acolo…”

Sunt situații în care predicatele poziționate în focarul subordonate completive indirecte scot în evidență o anumită idee: „Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, și cum, neglijând pe aceasta din urmă, nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali.” Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Tot drumul până la redacție m-am gândit câtă prăpastie este între educațiunea spiritului și educațiunea inimii, pentru care, neglijând pe aceasta din urmă, nu poți, cu toată învățătura, produce decât monștri sociali.” Șirul de subordonate completive indirecte aflate în raporturi de coordonare joncționale și prin juxtapunere au rolul de a reliefa gândurile unui anumit personaj: „Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că maică-sa a avut dreptate și să-și vadă de cărțile lui.''

Acest raport de coordonare se poate transforma în raport de subordonare după cum urmează: „Se hotărî să strice logodna, să recunoască fără înconjur că maică-sa a avut dreptate când putea să-și vadă de cărțile lui.”

Dumitru TÂLVESCU Concomitente

Dor de a rescrie N-am versuri noi la mine.

Transpuse în poeme virgine Au plecat spre pajişti mai albastre Cu metafore de cicoare, măiastre Iar ceea ce aproape se naște Are roba tivită cu ierni vaste Pieptar din cochilii de melci albăstrui Oglindă întoarsă spre critici mai șui Bătînd aritmic din aripi firave Mireasma lor transformă sunete grave.

Nostalgie Cu zâmbet ars, mi-așez chipul în palme Mă zbat între gânduri, albit între basme Și stau ca un pustnic, aștept, bată-i vina Judecătorii de ceață să-mi fure odihna. În glasul de zile ce-și uită din rosturi Doar vântul aduce pribeag pe la colțuri Ceruri pustii, tânjind după rugă Și gânduri albastre, dar puse pe fugă.

Rămân uitat între vise, cu palmele arse Aştept ca un pustnic, speranțe frumoase O stea să mă cheme și să mă tot duc Spre zări cu miresme de frunze de nuc.

Pag.7

Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Jurnalist cultural Membru UZP - România

Dragă Maria… dragă În trecut, domnitorii trimeteau domnițelor sufletului lor câte o „carte”, adică o scrisoare. Iată că acum George Filip îi trimite Mariei Sale o carte cu versuri de dragoste, poeme de dor din care atât el, cel care le-a scris, cât și Maria, cea căreia îi sunt adresate, dar și noi cititorii, care ne delectăm cu frumusețea lor, tânjind după o astfel de declarație de dragoste întinsă pe vreo 160 de pagini, ne putem adăpa la nesfârșit din ea, fără să ne plictisim vreodată. Ultima fotografie din acest volum de versuri, care-i înfățișează pe Maria și George Filip ținându-se de mână, ca doi adolescenți, este elocventă din acest punct de vedere. Există la ei o pace interioară, un ceva care spune din zâmbetul lor adresat și celor care-i privesc, că, în sfârșit s-au liniștit pentru că divinitatea ,,a poruncit'' ca ei să se întâlnească și să se contopească în ,,sufletul pereche'', pentru ca apoi îndemnul să fie ,,ia-mă de mână și hai să pornim amândoi mai departe prin univers!'' dragă Maria, – versuri de dragoste – poeme de dor către Maria-Sa (Editura DESTINE, Montreal, Canada, 2014, 169 pp.) este cartea unui gând de dragoste și pioșenie încredințat Măriei Sale, Maria.

Să scrii despre Maria este un lucru ce se poate întrupa într-o carte, dar să o aștepți pe Maria, să o anticipezi și să o trăiești, sau să trăiești cu ea și alături de ea, este un alt lucru care se concretizează în aceste versuri de dragoste. Cartea aceasta este relația firească, revelatorie care sună clar, luminos și curat.

Prin ea și mărturisindu-și iubirea pentru Maria, și George Filip, la rândul lui, încearcă să se explice, să se auto-explice în primul rând față de el însuși, dându-și răspunsul la întrebarea ,,cine este el?'' – ,,un poet din seu și sânge/ unde și destinul plânge'' (Fecioara din polen – p. 102), apoi față de Maria sau în antiteză cu cine este ea ,,și fecioara mea să-mi fie/ lumânare-n veșnicie/ poleită în poeme/ și-n cele mai sfinte steme.// fecioara dintre fecioare/ MARIA – raza de soare'' (Fecioara din polen – p.

103) și apoi față de cititorii lui. Astfel, întrebările încep să curgă încă de la prima pagină a cărții: justificarea scrisului lui ,,Scriu mereu și mult fiindcă acesta este blestemul meu Divin.

Nu am unde să mă ascund, decât printre cuvinte. Muntele sisific pe care-l urc prin poemele mele de mărturisire, mă îngăduie.'' (Adevărul – p. 3). În contrapartidă este reacția lumii la acțiunea lui permanentă de a scrie, care nu este altceva decât însăși rațiunea lui de a fi: ,,<<CE-I PASĂ UNEI LUMI ÎNTREGI…>> cum îmi potcovesc eu'' (făurarul cuvintelor n.n.) ,,– hefaistic – cămilele lirice cu care mă tot pierd prin saharele mele despre dragoste ?'' (Adevărul – p. 3). Aici trebuie să ne oprim și să-i recunoaștem lui George Filip faptul că poezia lui pare uneori, mai ales la o primă abordare, ușor de citit și de înțeles. Dar nu vă lăsați amăgiți de acest lucru. Este doar una din stratagemele poetului, un șiretlic care îi este mereu la îndemână, exprimat clar chiar în citatul de mai sus. ,,Saharele lui lirice'' nu sunt altceva decât peisajul imens mișcător, unduios, într-o permanentă schimbare, fata Morgana

Pag.8

ademenitoare în universul poeziei lui, în care, o dată intrat, nu mai poți ieși, pentru că universul poeziei, sau universul deșertic te absorb cu aceeași sete nesfârșită în nisipurile lor mișcătoare. Dar în același timp, te și abandonezi lor cu voluptate. Din acest punct de vedere, aproape că ți se pare o impietate să-i analizezi poezia la rece, disecând-o semantic sau din punctul de vedere al tehnicii literare și totuși, muzica ei psaltic-orientală te duce departe într-un dans meandric și misterios al așteptării unei iubiri arzânde, divine: ,,Habar n-am dacă am iubit vreodată… Habar n-am despre dragoste… Parcă știe carevașilea de ce albinele culeg polenul, de ce duc furnicile munții în spinare, de ce ne iubeste Marea… înghițindu-ne, de ce plănuim războaie, de ce am inventat praștia, roata și halebardele… și de ce, și de ce?!?'' (Adevărul – pp. 3-4).

Aceasta este în mare poezia lui George Filip, pe care poate că în niciuna din scrierile lui nu a definit-o mai bine decât în această carte. În lumea lui, ,,în gulagul viselor deșarte” (Drumul – p.

65), evoluția stărilor lui pendulează în permanență de la agonie la extaz și invers, dar acest lucru nu înseamnă că George Filip ar reproșa ceva cuiva. Nicidecum. El își asumă singur responsabilitatea existenței lui, a vieții lui, încercând să-i dea o definiție cât mai aproape de adevărul precarității ei ,,viața se reduce la o hartă./ navigăm prin ea fără busolă'' (Dragă Maria – p. 51), dar mai presus de orice, bucuria de a-și împărtăși sau de a-și striga iubirea lui pentru Maria, ca să o afle toată lumea. Și atunci, normal, își pune întrebarea cine este el vis-à-vis de Maria (iubita lui, ,,prințesa mea prin poezii'' Punct magic – p.

61, soție, mamă care-l îngrijeste și îl ocrotește și pe care el o adoră ca pe însăși Sfânta Fecioară): ,,sunt nimeni acela ce face minuni./ sunt marele Nimeni ce știu să vă-njur./ sunt nimeni – alesul de printre nebuni,/ sunt cel mai ciudatul frumos și sperjur'' (Ție, Maria – p. 5). Concluzia la care ajunge, despre cine este el, este exprimată clar și succint printr-un cuvânt inventat (tehnică uzitată foarte des de George Filip) ,,sunt Nimeniul ce mor și înviez'' (Ție, Maria – p. 5). Părăsind tonul autoritar și grav, George Filip simte acut nevoia de a se descătușa alături de iubita lui. Și atunci introduce în diafanul iubirii lor, folosindu-se de elementul ludic, cuplul ,,Nimeniul'' (adică el) și Maria lui ,,fii Nimenea mea'' (Ție, Maria – p. 6). Și ca să fie și mai convingător, își permite cu ușurința poetului care este, să prezinte acest cuplu ca pe doi adolescenți liberi și exuberanți, care nu vor decât să-și trăiască viața: ,,trecem desculți prin bălți de galaxii./ suntem amanții evadați din noi'' (Ție, Maria – p. 5). Din acest punct de vedere trebuie neapărat să menționăm aici ilustrația deosebit de sensibilă și inspirată a binecunoscutei artiste plastice Victoria Duțu, care de-a lungul întregii cărți a mers mână în mână cu textul, analizând sau redând pictural și prin imagini, cuplul real George – Maria, sau cuplul ridicat la rang de universal Nimeniul – Nimenea.

Dar când se trăiește toată această frumoasă poveste de dragoste? În dimensiunea realului, tocmai în mileniul al III-

Dăruiri literare lea, în care omenirea obosită de experiența vieților anterioare, încărcate de durere și lipsuri așteaptă o lungă perioadă de pace și așezare sufletească, dar și de primenire a lumii, de părăsire și abandonare a ,,copiilor bătrâni care au fugit din părinți'' (Eu regret, Maria – p. 7) căutând fizic dar și să absoarbă ,,zgomotul liniștii'' (Eu regret, Maria – p. 7) însă nu aceea amenințătoare și lipsită de senin dinaintea furtunii. Anotimpul preferat al iubirii lor este primăvara ,,Maria,/ iarăși va fi primăvară/ cu meri în floare, păsări și furnici/ și ție iarăși o să ți se pară/ c-ai mai trecut desculță, pe aici'' (Pe țărm cu Maria – p.

21), iar timpul exact al iubirii lor sacre este dimineața (remarcăm predilecția către începuturile de vreme, primenite și curate). Din acest punct de vedere, Maria i-a fost dată în dar ,,Omule, Omule, iată o stea'' (Cântec de stea – p. 67), ea este steaua lui călăuzitoare, lumina care-l păzește blând ,,O Stea Polară vreau să-mi fii – atât !'' (Pe țărm cu Maria – p. 21), cea care îl știe și îl vede în permanență, oriunde s-ar afla ,,nici când ninge, nici când plouă/ tu nu te ascunzi sub stele/ stai sub streașina speranței/ și-auzi gândurile mele'' (Tu și luna – p. 10). Și de aici, aflăm și cum a apărut Maria în viața lui, trimisă ca o binecuvântare ,,a venit ca o lumânare eternă/ de departe, poate din Dumnezeu/ în grota sufletului meu căzut în bernă./ eu, la un pas de șaptezeci de toamne – eu/ scoteam apa sfințită dintro fântână/ în care izvorul aproape secase;/ oaza speranței semăna cu o bătrână'' (Maria – celei trimise din cer – p. 81).

Acesta a fost momentul în care el și-a făcut curățenie în trecutul din viața lui pentru a o primi pe Maria Sa, Maria primenit sufletește ,,– lumânare plăpândă, intră-mi în casă./ iată, am dat cu mătura, am văruit./ vreau să începem în doi o viață frumoasă./ am să te botez MARIA, bine-ai venit!...''

(Maria – celei trimise din cer – p. 81). Desigur că întâlnirea cu o astfel de ființă specială nu putea fi decât tot una specială, predestinată și magică. Doamna îi transformă visul în realitate vie, palpabilă, căci cine era el înainte de această clipă, ce pare mult prea lungă în imensitatea și intensitatea trăirii ei ,,și-ntr-o noapte de mătase,/ țesută poate din chitaiuri/ mi-a poposit în casă Doamna/ cu degete sculptate-n naiuri.// eram bătrân de tinerețe./ scriam poeme insalubre/ și mă-mpușcau în plină stradă/ cu gloanțe ce zâmbeau lugubre'' (Vis cu Maria – p. 12). Și ca să fie și mai convingător de ceea ce spune, poetul revine cu o completare pe care o crede absolut necesară ,,tu ai dibuit prezentul/ și-ntre clipele abjecte/ m-ai sfințit – era momentul'' (Să fii… - p. 15). Din acest punct de vedere, dragă Maria este o permanentă rugă de mulțumire închinată Mariei pentru că există și a venit în viața și în casa lui ,,spun ruga asta/ în imense clipe/ sorbind licori de datină din stea./ prin viața scurtă/ mi-ai croit aripe;/ fii prea mărită-n veci – Maria mea!'' (Odă Mariei – p. 19).

Poetul nu insistă asupra și nici nu are în vedere teoria reîncarnării, a unor posibile vieți anterior trăite, el vine să descrie cu fiecare poezie închinată Mariei și să adauge noi tușe și nuanțe iubirii sufletului lui pereche. Totul se învârte în jurul cuvântului luminos, al personajului real și de suflet Maria, Maria (spus la nesfârșit aproape obsesiv, ca un izvor dătător de viață, ca un ecou prelungit), fără a fi o repetiție deranjantă, ci mai degrabă o nevoie de lumină, ocrotire, protecție și iubire. ,,Te fac mireasa mea pentru vecii'' (Maria – p. 22) este versul care demonstrează (dacă mai era cazul, dar era, pentru că poetul simte nevoia să-și descrie și să ne povestească sufletul lui și iubirea lui iară și iară), că așteptarea de o viață a meritat pe deplin deoarece înainte de a o cunoaște, viața lui era într-o derivă totală ,,nava se zbate către veșnicii;/ spre care țărm ?... rămâne un mister'' (Maria – p. 26). De aceea alegerea Mariei, ,,fată bună,/ zâmbet de lună,/ inimii mele de leac'' (La logodna noastră – p. 71) transpusă într-o întrebare firească și natural pusă ,,nu știu de ce te-am ales?'' (La logodna noastră – p. 71), amintește de celebrele versuri din melodia ,,Cum am ajuns să

te iubesc?/ Nici până azi nu știu''. Ce l-a determinat să o iubească? Ocrotirea ei permanentă, blajină și blândă, în special acum în mileniul al III-lea, căutând evadarea, neștiind de ce căutăm evadarea în altă parte, ,,spre partea invizibilă a Lunii'' (Maria vine… – p. 72), în loc să o aflăm chiar lângă noi.

Numai Ea, atunci când el obosit își pune capul ,,pe genunchii unei epoci triste'' (Ascultând tăcerea – p. 74) este cea care îl învăluie cu o altă stare care lui îi place nespus: să asculte tăcerea, acea tăcere absolută la adăpostul căreia el i se poate confesa, fără teamă, pentru că se simte învăluit, adăpostit, ocrotit. Oglinda, în care el vede în permanență chipul ei sfânt, este obiectul ce ajută la invocarea unei amintiri, a unei invitații la un dans înălțător și grațios ,,dă-mi brațele – aripi să mi le fac'' (Invocație – p. 77) ce se repetă doar în serile în care el se îmbracă în frac, la momentul unic al nunții lor, peste care pare că plutește semnul divin ce amintește de Miorița ,,cu tinerețea veșnic la rever/ și gloria peste eternitate,/ la nunta noastră va cădea din cer/ un înger poleit cu pietate'' (La nunta noastră – p.

105).

George Filip s-a născut la Tuzla, pe malul Mării Negre, pe care a iubit-o și o iubește nespus. Marea cu țărmul ei par să-i fi transmis poetului ceva din sufletul și firea marinarilor: dorința de a vedea din larg farul care o luminează, acolo este pământul, uscatul, siguranța, dar și iubita și speranța lui: „aștept la poarta viselor deșarte,/ din carapace roade veșnicia/ și iată că pe țărmuri, hăt… departe,/ un far îmi face semne: e MARIA!” (Maria – p. 31). Aceasta este Maria: „cea mai blână muză” (Septembrie – p. 34), aceasta este cartea lui ,,de dragoste, de ploaie și de dans”, în care singurul lucru sigur este doar MARIA, pe de o parte și îndoiala lui „morganele sunt aproximative”, precaritatea existenței ,,și stă destinul lumii în balans” (La fântână – p. 68), iar el este cu siguranță, muncitorul cu sapa care caută întotdeauna în straturile cele mai adânci ale unei soarte stâncoase și abrupte. Așa cum o recunoaște chiar el însuși, dragă MARIA este un frumos tablou impresionist ce prefigurează un abia întrezărit zâmbet de speranță. Culoarea predominantă este albastrul, cu infinitul nuanțelor lui de stelar, de aurore abia colorate, exprimate prin mângâieri de „culori crepusculare” (Fragment de zeița – p.

112). Diafanul culorii se transformă dintr-un inefabil într-o realitate palpabilă, ce abia amintește de creația Evei, reluată mai apoi și dezvoltată concluziv în definirea cuplului adamic pe pământ, aceeași și aceeași de fiecare dată, reluată cu constituirea unei noi legături tainice ce repetă acel moment ancestral al creației originare ,,noi doi am marcat Facerea Lumii,/ primii oameni suntem: Adam și Eva'' (Invocație femeii – p. 114).

Pag.9

Dăruiri literare

Alexandra Alina NICULESCU elevă la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Constanța

Periplul ancestral Damayanti, plină de un farmec cel puţin straniu, privi oraşul

În luminiţe albe de la capăt de tunel.

scufundat în întuneric, pe care cu numai câteva clipe în urmă îl părăsise

Ce înseamna o mie de cuvinte? Ce e o clipă de tăcere?

abătută, neputându-şi stăpâni lacrimile fierbinţi ce-i curgeau năvalnic

Nu, nu pot să stau privind doar de pe epava veche răsăritul.

pe faţa palidă și sidefie. Ochii ei se adânciseră și mai mult decât înainte,

Vreau să râd, sa plâng, să simt, să-mi accept trecutul.

devenind aproape transparenţi, ireali fiind în contur, cu buzele purpurii

Aceste vorbe pline de înţeles, aceste incantaţii magice le

și bine conturate. Îi puteai ghici din priviri viaţa pe care a trăit-o, căci

spuse Damayanti cu doar câteva săptămâni în urmă, dar îi părea că

oglinda sufletului ei era mai clară și mai luminoasă ca niciodată. Trupul

trecuseră ani îndelungaţi de atunci. Era timpul să-şi împlineasca

ei, și aşa destul de firav, părea acum că se unduieşte în bătaia vântului, că

destinul, să-şi înmulţească virtuţile, să îşi descopere karma, să

se contopeşte cu natura adormită, că îşi pierde conturul în eternitatea

atingă minunata treaptă a desăvârşirii. Întreaga sa viaţa şi-o

acelor clipe irepetabile. Sprâncenele ei negre se arcuiau vizibil, pupilele

petrecuse prin biblioteci prea puţin ştiute, pe ale căror rafturi

se dilatau vulnerabil la orice element nou din jur. Mersul ei asimetric, de

şubrezite de scurgerea timpului necruţător zăceau ticsite zeci de

neofită, începu să se asemene parcă cu dansurile și ritualurile exotice în

cărţi şi manuscrise în limba sanscrită. Îşi părăsise casa pentru că

care mişcările sunt cuprinse de un exilirant fior mistic ce vrăjeste omul

simţise într-adevăr chemarea străbunilor aproape. Nu ştia dacă e

și-l aduce într-o stare puţin spus fantastică, pe care o uitase și o trăise

bine sau nu cum procedase, nu ştia cine a fost, cine era şi încotro se

cândva în illo tempore.

Damayanti nu vroia să uite trecutul şi nici să plece de acasă,

îndrepta. Îşi dorea măcar un sfat înţelept, un proverb, o ghicitoare, un indiciu care s-o îndrume în alegerea căii ce urma să o parcurgă.

deoarece, acolo crede ea, avea cele mai efervescente amintiri, pline de

Adesea se întreba cât se poate de simplu care era misiunea ei pe

exuberanţă. Îşi iubea prietenii, familia şi casa în care locuia, grădinile

pământ, care era menirea sa în universul acesta nemărginit. Erau

înmiresmate în care se aşezau cu toţii seara şi spuneau poveşti

lucruri cărora nu le găsea un răspuns exact, lucruri parcă tăinuite,

misterioase

comori ce nu vor putea fi deschise niciodată.

ce numai la lumina lunii pline pot fi rostite, în care

compuneau poezii de un lirism covârşitor sau doar depănau evenimente la care participaseră.

-

Damayanti! Îi răsună atunci în minte vocea cristalină a

Peste puţin timp soarele răsări pe cerul ivoriu şi fără să conştientizeze îşi ridică mâna arămie la frunte. Trilul eteric al păsărilor colorate ce îndemna la meditaţie îi mângîi auzul şi o făcu

prietenei ei Aishwarya. Spune-ne o poezie frumoasă! Spune-ne poezia

să tresară. Își aminti pesemne de ceva, ce o frământase și realiză

aceea pe care mi-ai spus-o mie când ne aflam în apropierea Gangelui!

într-un final ceea ce se întâmpla de fapt cu ea. Mâinile i se

-

O, nu! Acea poezie este atât de specială pentru mine! E ca o

chemare a străbunilor, e sacră.

zbârciseră, faţa topită de arşiţa era evident brăzdată de riduri răzleţe.

Frumoasa Damayanti de odinioară trăise de la începutul timpurilor

Apoi urmară rugăminţile celorlalți, căci toţi prietenii lui

încercând cu stoicism să afle tâlcul apei celei vii, stând amar de

Damayanti ştiau cât de mult iubea dânsa literatura veche, cât de

vreme în acelaşi loc, aproape de oraşul pe care îl iubise nespus, în

talentată și romantică era. Prezenţa ei era inconfundabilă şi oricine o

care îşi petrecuse copilăria, tinereţea, senectutea. Totul se

întâlnea, rămânea profund surprins de setea ei de cunoaştere ce nu putea

prefigurase, părând un vis, o nălucă, o iluzie. Aproape levitând, se

fi adăpată decît din izvorul nesecat al cunoaşterii prin iubire. Vocea ei

cufundă în apa sacră a Gangelui, în timp ce sariul ei de culoarea

caldă, de înger începu să vibreze, aidoma unei muzici a sferelor:

mierii se desfăcu în nesfârşite raze de lumină, acoperind suprafaţa

Ecou al pasiunii mele, Ecou al glasului străbun, Voce stinsă a dorinţei neîmplinte

tremurândă a fluviului.

Dintr-o dată, pe chipul ei melancolic se prelinse o lacrimă și trupul ei se desfăcu în miriade de particule, de molecule ce se

Redă-mi pace și putere s-adorm.

pulverizaseră în lumina aceea orbitoare, întrucât chemarea

De-ar fi s-adun

străbunilor se împlinise, iar ea regăsi drumul către casă, atrasă fiind

Toţi afluenţii gândurilor mele şi să îi transform,

de un dor mistuitor.

I-aş preface în stele pururea ocrotitoare,

Pag.10

Dăruiri literare

Maria ROGOBETE

Mirabila scânteie

Paradisul

De când zâmbetul tău alb mi-a străpuns sufletul ruginit şi învechit de timp, ieri, inima mea s-a împărţit în mii de trandafiri.

Avem nevoie, de ce? Spune-mi tu!

Eu ştiu că simţi ceea ce simt și eu și ştii ceea ce ştiu şi eu.

Să fie casa dragostei de viață clădită-n trupul meu firav? Şi cu puterea gândului răzbunător agonisesc averi ce nu mai pot să le cuprind cu braţele morbide?

De când ochii tăi căprui m-au fulgerat şi au tăiat bucăţi din mine, astăzi m-au transformat într-un biet plop și crengile mele povestesc într-una trecătorilor ce înseamnă iubirea.

De când buzele tale s-au lipit de buzele mele, mâine voi deveni o scânteie care migrează prin Univers dezlegând misterele inimilor pustii.

Să nu-mi vorbeşti de vise şi nici de marile drame ale iubirii.

In paradisul meu tainic doar tu mai poti uneori intra, acesta fiind singurul loc unde încă ne mai putem iubi.

De când ai apărut tu, numai nelinişti s-au adunat în mine dar și câtă fericire și toate astea numai din cauza ta: Mirabila Scânteie!

Te-aştept să vii Cu trei săruturi şi-un buchet de flori mi-ai prins, iubite, trupul gol… de tine.

In sufletul înfierbântat de liniştea din zori mi-am suflecat speranţele din mine.

Le-am dus până la coate, le-am tras mai sus să mi te oglindeşti în frunza de măslin.

Eu te aştept să vii, de când te-ai dus, amară mi-a fost clipa, ca frunza de pelin.

In zilele de toamnă îmi culeg privirea pierdută-n norii grosi, prea grei ş-atât de vii.

In primăvara noastră eu îmi aleg iubirea te-aştept să vii, ca altădată-n zori de zi.

Pag.11

Dăruiri literare Volumul

„Dar pentru tine” de Adriana Tomoni

văzut de:

Daniel MARIAN În Tăcere, Zâmbetul din priviri ar trebui să topească chiar Neînțelesuri, chiar Lumina dintre noi

Înaintea expresiei prin întruchipatele stări, adeseori emoţii, pe care unii dintre noi le numim cuvinte, inevitabil se porneşte de la tăcere. Ar putea fi o predefinire însăşi a dinamicii aceleia ce urmează, pentru că tăcerea e categoric plină de gânduri. Unele grele, altele doar fluturate, iar din fluturarea lor se naşte şoptirea… „Este atâta tăcere!/ Prea multă tăcere!/ Iubitule, ne-am pierdut cuvintele./ Au zburat ca păsările în toamne târzii şi este atâta tristeţe!/ Mi-e dor de privirea ta în care citeam fără cuvinte,/ de gândurile scrise printre rânduri,/ mi-e dor de aripile fluturilor/ zbătându-se în inima mea,/ de fiorul ce mă inunda ca un izvor de munte,/ de zâmbetul tău îngăduitor,/ pentru că mă iubeai…”

(Tăcere).

Mai greu de gândit, că lumina ar putea întuneca atunci când fizic se contrapune iluminării dinlăuntrul fiinţei. Dar se întâmplă, iar când se petrece de smulge chiar apropierea dintre noi, trebuie-trebuie-trebuie neapărat făcut ceva. Măcar a spune, şi tot poate fi retezat din efectul cel inimaginabil de întunecat al însăşi luminii!... „Ai vrut să-mi răsfiri părul cu degetele,/ dar un voal de lumină s-a prelins între noi/ şi n-ai putut./ Ai vrut să zburăm amândoi,/ dar n-am avut aripi şi nici curaj./ Ai vrut să avem timpul nostru,/ dar a fost prea scurt./ A rămas cuvântul./ Cuvântul care a zburat, dar acum se aşază-ntr-o carte,/ ca o pasăre de vis.” (Lumina dintre noi).

Un neştiut fatidic moment de cumpănă e gata să răstoarne un univers întreg construit cu migală.

Tristeţea îşi desface năvoadele şi se multiplică, devine o spaimă pentru tot şi toate câte au fost, câte sunt şi câte vor fi… „Ţi-ai pierdut zâmbetul din priviri,/ S-a stins scânteia ochilor tăi blânzi./ Citesc tristeţi, resemnări, ca un vis frânt./ Albatroşii nu mai aduc zvonuri,/ mările sufletului tău au ostenit./ Fluturii mei, parcă s-au întors în crisalide,/ aşteptând să-şi întindă aripile în alte vremi./ Nu mai scriu cu Pag.12

tine poeme în noapte/ şi stelele nu-mi mai fac semn./ Dimineţile sunt mohorâte./ Vestesc o nouă zi de aşteptare.” (Zâmbetul din priviri). Într-un gest liric explicit, direct, plăcut, lin, firesc, bine înţeles şi bine întemeiat de Adriana Tomoni ca şi „Dar pentru tine”, apar, ca să vezi ironia care până la urmă dă prin zbucium de-a dreptul rostuirea vieţii, „Neînţelesuri”: „Neînţelesurile fac ziduri între noi,/ Un râu de dureri despică cifra doi./ Tu taci, eu tac, tristeţea se aşază/ În suflet viorile prea trist vibrează.// Din depărtări prin valuri grele,/ Spumoase, la gât cu mărgele,/ Lovesc sacadat triste talazuri,/ Neîncetat, făcând popasuri.// Ca pietrele lovite jos, la maluri,/ Aştept ca să răsară iar din valuri,/ Un semn, prima rază de soare,/ Să-neagăţăm de ea pentru-mpăcare.”

Dar nu e mult până când armonia reapare, în forma ei blândă şi atât de mult dorită, de fapt zorile clare îşi descoperă forma largă de necuprins, atunci când se (de)săvârşeşte un „Urcuş”: „M-am agăţat de privirea ta,/ ca de o coardă un alpinist ce suie sprenălţimi./ În fiecare zi aşez încă un piton să pot urca./ Tu îmi întinzi braţe de lumină, îmi sprijin urcuşul/ şi uneori îmi pui şi aripi ca să pot zbura.”

Se făptuiesc, da, chiar se făptuiesc astfel de lucruri deoarece poeta nu se sfieşte de la nimic omenesc din vâltoarea cotidianului empatic privit cu propria-i măsură a mersului stelelor ei pe un cer al ei… „Ţi-am colorat zâmbetul cu o privire,/ să îţi învie macii în obraji./ Am înverzit pe pajişti/ într-o poveste, în fugă,/ la cafea/ şi-am înălţat rotogoale de nouri ai păcii,/ la o ţigară./ Ai scris un vers cu cerneală roşie,/ pe un colţ de şerveţel alb./ Mi-am alinat dorurile pe umărul tău arămiu./ Am zburat cu tine pe aripi fără culoare,/ doar cu simţire.” (Ţi-am colorat zâmbetul).

Demersul poetic adus de Adriana Tomoni este de bun augur, într-o complicată ţesătură a mult-prea-largului poetic contemporan, de multe ori mergând simultan într-o mare de direcţii care tot mai rar se înţeleg unele cu altele, şi aproape deloc nu se intersectează. Vorba poetei: „E o poezie clasică”; „replica mea: „Cât de bine e să fii clasic…”

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Dar pentru tine Aflată la al cincilea volum de poezii, Adriana Tomoni ne încântă cu un nou volum de poezii, cântând pe coarda iubirii şi a naturii.

Primele stanţe exprimă crezul artistic al poetei, pentru care cuvintele sunt ,,izvor de poezie”, oferit de Dumnezeu, prin ,,cuvântul curat”, ,,izvoare de cuvinte minunate”, pentru a prinde în ele ,,cristalul pur”, ,,frumuseţea”, ,,florile de mai”, ,,cântecul din [...] noi”, ,,pacea”, ,,iubirea”, ,,taina”, „durerea din dor”, ,,bucuria”, ,,speranţa”…

Un mare buchet de poezii au ca liant iubirea, care pentru poetă este un ,,alter ego”: ,,iubirea pe aripi de înger”, ,,iubirea să-mi zâmbească” (Aș vrea), ,,îmbrăţişaţi noi descifrăm mistere” (Tandrețe), ,,Vreau iubirea noastră să se-mpletească cu veşnicia” (Tăcere), ,,îmi mângâi simţirea şi florile din suflet” (Ești ca zorii), ,,stinge-mă cu adânc dor”, ,,învaţă-mă iarăşi să zbor” (Îmbrățișează-mă), ,,Aş ridica o catedrală iubirii”, ,,Darul meu fie cuvântul”/ Argintat cu praf de stele” (Catedrală iubirii), ,,Sorbeam din roua dimineţii/ Iubirea ce mi-o dăruiai” (Ești primăvara vieții mele), ,,Doar tu îmi trebuieşti/ Pân' la sfârşit de zile [….]/ Şi dincolo cu tine. (Doar tu), ,,Dorurile toate le stingi/ Cu-a vieţii tale poezie” (Ce frumoși), ,,clipa ne fie iubire” (Din fire de iubire).

Cortegiul întreg al iubirii este concentrat în piesa Tăceri: ,,Fior, teamă, nor,/ Nespuse cuvinte ce dor,/ Speranţe, resemnări, uitări,/ Învieri, nesfârşite tăceri”.

Din motive specifice poeziei, întâlnim în volumul doamnei Tomoni motivul îngerului în poezii precum Omul înger, Un înger, Îngere (ca să amintim doar titluri), motivul dorului (Mi-e dor), al vieţii, al tainei etc.

Un loc aparte ocupă în volum poezia dedicată naturii. Vom selecta cele mai frumoase imagini: ,,raze de lumină mătăsoase”, ,,broderii lucioase”, ,,lacuri cuminţi”, (Raze de lumină), toamna personificată: ,,… ca o doamnă”, ,,îşi cântă romanţa”, ,,în poală adună roadele toate”, ,,frunzele valsează…”, ,,pădurea de argint…/ Îşi unduieşte frunza în vânt” (Romanța toamnei), ,,toamna se plimbă pe alei”, ,,plete arămii de toamne târzii”,

,,rafinate arome”, (Toamna) ,,cerne fulgi”, ,,dantele de cristale croşetează”, ,,tandre sclipiri” (Iarna), ,,explozie de floare”, ,,valsuri ample”, ,,stropi de agheasmă”, ,,zâmbesc blânde, inocente […] lăcrămioare”, ,,viorele delicate […], oacheşe (Ninse ramuri cu lumină); mai amintim: Plânsul sălciilor, Auroră, Roua spală florile, Lumină, Pași de ploaie etc.

Un sensibil poem închină poeta Copiilor nenăscuți, semnând simbolic, ,,Puiţul tău”. Este o pledoarie pentru a nu tăia şansa la viaţă: ,,Ce plâng copiii nenăscuţi în ceruri/ Şi mamele […] i-au azvărlit …”, ,,puii şi i-au sfâşiat cu vrere”, ,,Amare suflete de mame”, ,,pruncii şi-i îngroapă vii”, ,,mame […] cu inimi pustii”.

Justificările aduse de copii emoţionează profund: ,,poate n-ai găsit tăria”, ,,poate-i mică gospodăria”, ,,alină-ţi sufletu-n suspin”, ,,plâng mereu pentru tine”, dar ,,te iert şi ne-ntălnim în ceruri…”

Poetă cu adevărat, Adriana Tomoni!

Pag.13

Dăruiri literare

Gheorghe A. STROIA membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

Cuvântul editorului la volumului antologic „Transcrierea fonetica a iubirii” de Luminița Zaharie, apărut la Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2014 În contemporaneitatea liricii feminine, din ce în ce mai puţine voci poetice se fac auzite, cunoscute ori recunoscute. Şi asta, poate şi datorită orgoliilor nejustificate, pretinsei supremaţii valorice a unora asupra altora, nevoilor acerbe de recunoaştere, indiferent de cotaţiile sinestezice pe care poezia lor o poate oferi. Distinctă, nonconformistă, încărcată de un mimetism teribil, profundă, viguroasă, cultă, ancorată în realitatea prezentului, dar dotată cu aripile inefabile ale visului, poezia Luminiţei Zaharia câştigă din ce în ce mai mult teren, în primul rând prin varietatea compoziţională, ideatica extinsă, dar şi datorită acurateţei prin care poeta împărtăşeşte curgerile line din izvorul nesecat al muzei, ori modestiei sale mai mult decât recognoscibile.

Planuri ideatice multiple, forme de expresie pornind aproape din nimic şi construind o asimptotică a iubirii, descriu o cale corectă şi surprinzătoare, ce nu se măsoară decât în paşi înainte şi nu în regresii absurde. E greu să califici poezia Luminiţei, de fapt, însăşi poezia este aproape imposibil de calificat. Ar fi ca şi cum, pentru infinitele stări create, s-ar încerca disciplinarea, înserierea şi etichetarea lor, afectându-le astfel, grav, frumuseţea şi unicitatea.

Uneori argheziană, alteori blagiană, străbătută de subtile doze de umor minulesciene, lejeritatea şi detaşarea stănesciană, ori împrumutând din contemporaneitate accente sociale, poezia Luminiţei Zaharia este VIE. La fel de vie cât poate fi un vis propriu, născut târziu în noapte şi volatilizat în zorii zilei, pentru ca apoi să renască mai puternic, dând frumuseţe fiecărui a m u r g .

Cu o activitate literară meritorie, semnând al zecelea volum de autor, inclusă fiind în unsprezece Pag.14

antologii de răsunet naţional şi internaţional, poeta bucureşteană completează galeria confraţilor valoroşi, lirica sa dovedindu-se inspirată şi de mare actualitate. În această taxonomie specială, IUBIRII i se întocmeşte o TRANSCRIERE FONETICĂ, nu atât în scopul redefinirii sale, cât pentru a reaminti cum să fie rostită, simţită şi, de ce nu, transformată în izvoare cu apă vie.

Dăruiri literare

Emil DRUNCEA

Mioara Băluță sau câștigul în poezia română Într-o vreme în care poezia feminină abundă de povești de amor versificate și de filozofeală asupra celor multe întâmplări prin care au trecut autoarele, răsare de la Bacău o poetă adevărată. Volumul de poezii „În cădere voi râde” este martorul material. Mesajul fiecărei poezii este discret și tainic, delicat așa cum este și poeta: „viața nu-i decât un pumn de cenușă/ sub un cer sculptat de păsări/ tu ca un șoim fără cuib/ într-o formă de cruce” (Salvează-te de tine). Simplu și profund. Grija pentru frumos este firavă, poeta își extrage din sine frumusețea și ne-o dăruiește senină: „... și eu știu cum e/ să-ți lingă lupii spatele rănit/ când zilele singure se numără/ iar la capătul pânzei soarele/asfințește cu teamă/ dar voi copiilor/ nu/ de vraja asta nu” (Cu fața la tine). Mioara Băluță are și tentația suprarealului, tentație care o prinde tocmai pentru faptul că la ea, adesea, realul nu-și are graniță fermă cu suprarealul iar ambele stări se combină natura: „fii blând cu poemul acesta/ sub cuvintele lui sunt oasele unei păsări/ ...privește-l cum ai privi un cărbune în ochi/ sălbatic aprins la porțile iadului” (O pasăre mi-a trecut prin suflet). Mi-aduc aminte că în urmă cu ceva ani i-am scris pe o rețea literară în care activa și în care activam că în poezia clasică spune iar în poezia cu vers liber se spune iar ea nu m-a crezut. Știam că într-o zi se va regăsi și se va spune pe sine. Acest volum îmi dă dreptate! Iată!: „cineva îmi vorbește despre apă/ și eu mă adun într-o lacrimă/ merg pe fire subțiri/ îmi calculez echilibrul/ deșertăciunea/ acesta este firul/ ... nimeni să nu mai intre/ nimeni să nu mai iasă” (Apa absenței mele).

Se poate mai simplu, mai profund, mai frumos? Din calcul sau din întâmplare, poezia „În cădere voi râde” care dă titlul cărții, este așezată la pagina 33, cifră magică pentru creștini. O redăm în întregime: „îmi prind părul în fața unei oglinzi metalice/ ochii unui copil îngropat/ mă privesc din adânc/ a cunoscut dragostea/ sau poate imaginar s-a lăsat/ atinsă de o apă subterană/ vor gândi

Mioara Băluță unii judecători căutând/ în cărțile facerii urmele fericirii/ fără să înțeleagă nimic/ înger sau diavol/ nimeni nu știe tot adevărul despre nimeni/ în cădere voi râde am scris versuri/ fără rost și totuși/ câmpul mă va împărți în flori/ și locul se va umple de păsări”.

Amestecuri grave de autoironii cu deznădejdi, cu speranțe. Cum această scriere nu se vrea o exegeză ci numai un îndemn la lectură, mă opresc aici, nu înainte de a-i reaminti poetei că în vers liber se spune pe sine deplin iar dacă va urma, cititorii îi vor căuta cărțile și literatura română va fi și mai bogată cu o poetă în bugetul atât de sărac la acest capitol.

Pag.15

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

LA „OCHIUʼ DRACULUI” Nici că se putea o denumire care să facă pe orice amator de un şpriţ, sau o cinzeacă, curios. Doar în poeziile lui François Villon am mai întâlnit denumirea de cârciumă: „La pârţu' dracului”. În tinerețe şi în urbea mea, Orăştie, existau câteva denumiri, bineînţeles în jargon, ca: „La pufoaica ruptă”, „La trei păduchi”, „La miliţianu' grăbit”, „La căţeaua leşinată” și iertat să-mi fie, cum cârciuma se afla în spatele Catedralei, „cititorii” i-au zis „La c…lui Dumnezeu”.

Cârciuma „La ochiu' dracului” am întâlnit-o în timpul cătăniei, undeva în inima Craiovei. Aflată în apropiera cazarmei, soldatul dornic de o „tărie” şi pentru a-şi mai clăti pupila, mai sărea gardul, iar după un carcalete (amestec de lichior cu rachiu alb), ajungea la arest, dormind pe „țambal”, adică pe un pat de fier, fără saltea, care pe timp de zi era ridicat pe perete şi închis cu lacătul, aşa că ziua ţi-o petreceai în picioare sau făcând șmotru prin cazarmă, fiindcă femeile de serviciu pe vremea armatei noastre erau în concediu permanent dar, cum arestul era mai mereu suprasolicitat, nu prea mai apucai să-ţi odihnești oasele, mai ales daca erai „pufan”, adică soldică de ciclu întâi. Şi după două, trei, patru zile de arest, ieşeai de acolo cam adunat de spate şi cu ochii ceva mai în fundul capului. Dar soldatul avea memoria scurtă sau, poate, dorința de aventură îl făcea să recidiveze şi cum dracu', Doamne iartă-mă, să nu te împingă necuratul, când „La ochiuʼ dracului” erau chelneriţe şi două drăcoaice în devenire, care de la prima cinzeacă îţi puneau imaginaţia la lucru mai ceva ca în filmele cu „Emmanuele”. Într-o duminică de octombrie, fiind de patrulă, adică patru militari şi un ofiţer patrulam prin oraş şi verificam militarii dacă au bilet de voie.

Ajunşi în dreptul cârciumei „La ochiuʼ dracului”, dăm să intrăm în local. Deodată, locontenentu Balaci, văr cu celebrul fotbalist al anilor '70, Ilie Balaci, component al Universităţii Craiova şi a echipe naţionale, vede o domnişoară pe care o cunoştea, se opreşte la poveşti şi mă trimite să verific dacă sunt militari în local... şi, ce sa vezi! Înăuntru trei camarazi din aceeaşi companie cu mine erau de-o veselie de parcă s-au eliberat. Când mă văd, mă cheamă la masa lor. Eu le arăt banderola de pe mână unde scria „PATRULĂ”, ei fac ochii cât cepele, fiindcă locotenentul era de evitat în orice împrejurare, dar mai ales în împrejurarea în care se aflau cei trei camarazi.

Imediat, la inițiativa unor civili se ascund sub masa lor. Eu le spun să stea până plecăm noi. Fetele, adică chelnăriţele nu se puteau opri din râs. Eu ies afară. Între timp, locotenentul îşi ia „La revedere“ de la frumoasa domnișoară și mă întreabă : -Caporal, e cineva în „bombă”?

-Nu, să trăiți!

Se uită la mine, dăm să plecăm, dar locontenentul zice:

Pag.16

-Tu vii cu mine înăuntru, voi trei aşteptaţi afară!

Am înlemnit. Glas nu mai aveam, genunchii îmi tremurau şi deja mă gândeam la ce va urma. Intrăm în local, nici urmă de soldat. Ofiţerul îşi rotește ochii şi îşi opreşte privirea chiar la masa din colţ unde stătuseră camarazii înainte de a-i anunţa. Atunci am rămas şi eu blocat; În cuierul pom, mobilier pe atunci prin cârciumi, stăteau atârnate trei centuri și trei bonete. Locotenentul îmi aruncă o privire tăioasă, eu tac, dar neavând ce pierde un fel de linişte mă cuprinde, adică „ce o fi, o fi!“... Îi întreabă pe civili; civilii spun că nu au văzut niciun militar în afară de mine. Şi-a cerut permisiunea să se uite prin bar şi bucătărie. Atunci, civilii îmi fac semn să stau liniştit. Locotenentul se întoarce, se uită şi pe sub mese, iar mie nu-mi venea să cred unde dispăruseră soldaţii. Îmi ordonă să iau bonetele şi centurile şi în pas forţat ne-am îndreptat spre unitate. Ei, dar unitatea avea două mii de militari în termen şi să cauţi într-un regiment trei soldaţi care au fost la un spriţ, e prea de tot. A început cu compania a întâia, iar noi eram compania a şaptea. Pe toţi îi punea să se prezinte cu bonetă şi centură. Mare şmecherie! În armată nimic nu se pierde, totul se completează. Ei, dar până la compania noastră a găsit vreo treizeci de soldaţi care pupaseră sticla, dar aveau bonetă şi centură. Și militarii din gardă mai sorbeau câte-o înghiţitură cu lacrima din „ochii lui Dobrin” – celebra Ţuică de Piteşti.

Când a ajuns la compania noastră i-a adunat pe toţi militarii, dar controlul a fost făcut superficial; nervii si plictiseala îl plictisise pe vijeliosul locotenent. Totuşi, mă privea foarte suspicios. Locotenentul era un bun psiholog şi de multe ori discutam sau mai bine zis ne ținea lecții de psihologie foarte captivante. Într-un fel, eu eram în graţiile lui. În aceea seară nu am discutat nimic cu camarazii fugari, fiindcă și în armată sunt „cârtiţe” sau, mă rog, „sifonari”. A două zi i-am întrebat cum au spălat putina. Unu din cei trei, de loc din Bistriţa, dar băiat uns cu toate alifiile era pe bune cu una din barmaniţe. I-a scos prin grădina de vară, apoi pe o stradă alăturată şi de acolo s-au descurcat ei, că soldatul român e inventiv. Totuși, trebuie să spun că în februarie când ne-am lăsat la vatră, bistriţeanul nostru a plecat acasă cu... chelneriţa. În ziua când m-am lăsat la vatră, 11 februarie, i-am povestit totul locotenentului Balaci. Mi-a zis: -Am bănuit că ai fost complice, dar nu puteam să dovedesc şi nu aveam motive să recurg la alte măsuri, dar oricum, tu nu m-ai dezamăgit şi ai dat dovadă de camaraderie.

După un an de zile, fiind cu serviciul în București am avut onoarea şi plăcerea să-l întâlnesc pe locotenentul major – avansase un grad – Balaci, în faţă la magazinul „Cocor”.

Ne-am plimbat până în „Cișmigiu”, apoi am stat la o masa la „Gambrinus”, care se afla în vecinătatea parcului. Mi-a reproşat că nu am rămas ca angajat militar în cadrul armatei.

Mult mai târziu, aducându-mi aminte de vorbele domnului ofițer, i-am dat dreptate. Ne-am despărțit cu o strângere de mână, în speranţa că ne vom mai întâlni. Nu s-a mai întâmplat.

Din volumul „Întâmplări de demult”

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Psicosi

Psihoză

Lasciai lo zaino ov'è il camino e fissai un limbo di trascorsi, lì i sogni eran reali e la realtà una mia invenzione.

Il cherosene lento bruciava la fiamma, così come la logica d'un bimbo non si capacita del carbone a Natale - non senti niente e la terra diventa pane quando più non rifletti il volto d'un senso nascosto.

Îmi lăsai rucsacul unde e șemineul și mă uitai fix la un limb de trecuturi, acolo visele erau reale și realitatea o invenție a mea.

Kerosenul încet ardea flacăra, așa cum logica unui copil nu înțelege cărbunele de Crăciun - nu simți nimic și pământul devine pâine când nu mai reflectezi chipul unui simț ascuns.

Lampadina

Bec

E pure esterno da un idioma italo-ghego, sento la riva dell'Eire, 7 colpi sordi di fucile ed un corpo trasmigrato il mio davanti a un muretto sulla rogia vecia, gente stupita, lì ancora nell'agonia dell'ultima notte, lenti e cannocchiali, quale età, l'uomo nei pressi di Saturno e noi a contemplare, a occhio nudo?

Due poli, una sola resistenza, ma è quella che ti nasce, propaggine tra gli opposti che genera la vita e vita, sempre.

Și chiar străin de un idiom italo-gheg, aud malul de Eire, 7 lovituri surde cu pușca și un trup transmigrat al meu în fața unui zid mic peste rogia vecia, lumea surprinsă, acolo din nou în agonia ultimei nopți, lentile și ocheane, ce vârstă, omul lângă Saturn și noi contemplând, cu ochiul liber?

Doi poli, o singură rezistență, dar e cea care te naște, butaș printre opusuri ce generează viața și tot viață.

Pag.17

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU Motto: „Însăși viața omului e o poezie, o dramă, un roman.”

Urma din zăpada neagră M-au cioplit dintr-o urmă de zăpadă neagră – atunci a orbit cerul iar luna a secat în mare – muntelui de foc i-au stins suflarea caldă i-au luat şi mersul şi zborul şi icoana de apă din degetele mele încolţeau fulgi negri de zăpadă din umbra sfinţilor se desprindeau cioburi de lut ars cocorii de fier roiau în jocul fulgilor pentru a-şi face culcuş în sufletul meu – din ei ţâşnea o smoală roşie – atunci au orbit şi păstorii cerului orb – de-acum timpului meu i-a mai rămas aşteptarea într-o urmă de zăpadă neagră.

Tăcerea frigului cald din mine Tăcerea frigului cald din mine cu glasu-i de-nţelepciune mi-a şoptit povestea de gheaţă cădea timpul apus din ceasul toamnei cădea soarele din ceasul meu – am alergat cu trupul acoperit de nori să le atenuez căderea dramatică şi nu am reuşit suspinele flăcărilor reci mi s-au înfipt în inimă într-un ceas anume al nopţii – şi nu am reuşit să-l albesc la timp mugurii arşi s-au lovit puternic de gheaţa timpului meu şi-au rămas împietriţi în muzeul gândurilor mele.

Pag.18

Cumplitul strigăt al copacilor din cer Pământul e tot mai trist şi obosit soarele e tot mai palid şi rece – iar luna nu mai răsare norii 'nălţat-au ziduri de ceaţă între pământ şi cer – de mâine copacii de tămâie se vor topi în mine s-or face altar de ceară iar eu voi plânge voi plânge – îmi ridic privirea căutând o rază rătăcită de soare şi mă-ntristez văd cum copiii cerului umblă desculţi prin vânt părăsiţi de părinţi la marginea pădurii diafane – cumplitu-mi strigăt sub imensa povară a ceţii cumplitu-mi flux necontenit de gânduri şi emoţii se stinge-n hăuitul vântului aducător de ploi frisoane reci mă ţintuiesc pe-o cruce desenată pe copacii din cer – pentru totdeauna – cândva pe braţul cald al soarelui florile oceanului albastru dansau pentru mine…

Dăruiri literare Cineva nu mă lasă Aş vrea să-mi fie ultima zi şi ultima noapte dar cineva nu mă lasă mă forţează să respir să mănânc să merg mai departe am obosit de-atâta forfotă lumească lumina din mine e chinuită ochii mă dor de prea mult întuneric tristeţea m-apasă şi-n somn trupul se revoltă când merg sângele mă arde pe dinăuntru iubirea mi se-neacă-n inimă – visele-mi sunt tot mai înţeţoşate copii cu suflet neprihănit nu se mai nasc părinţii ne mor pe capete pădurile s-au înnegrit de fumul dens râurile putrezesc în combustibil păsările se sinucid de pe creastă ploile acide ne transformă-n trupuri de ceaţă oasele ni se mărunţesc sub greutatea păcatelor ştiute şi neştiute suntem orbi şi surzi şi reci şi demolatori

Jurnalul de bord din tolba timpului Pe colina pietruită de sub ape răsar fulgii cruzi de liliac dintr-un zid de hârtie colorată cad bucăţi din cartea albastră şi-ngheaţă în inima-mi de gheaţă – înainte era zid de fier – cuţitele ascuţite de frigurile din mine stau aruncate într-un colţ de ocean şi m-aşteaptă – jurnalul de bord din tolba timpului bătrân a eşuat într-un colţ tăcut din mine şi pluteşte în derivă – în lanurile de cânepă îmi cresc degete de cerneală – ploaia le dizolvă forma soarele le transformă în pulberi de tămâie vântul le adună într-un şirag de cruci putrezite un tânăr din alt timp cel nou caută întruna jurnalul timpului pierdut.

nu mai vreau să respir nu mai vreau să mănânc nu mai vreau...

Imensa lume cu toamna-i albă

Imensa lume cu toamna-i albă curge-curge în mine şi nu o simt – mă doare taina ei albă ce-o ţine-nchisă-n bobocii de trandafiri lăsându-mă în aşteptarea înfloririi lor picuri de toamnă albă-mi cad pe pleopele negre frunzele copacilor fac magie în părul meu alb tâmpla mi se decolorează-n culori mate frunzele albe dansează valsul miresei pierdute şi strig la îngerii toamnei albe să mă prefacă-n poezii pentru cartea lumii s-o pot citi într-o altă viaţă

aş vrea să nu mai ştiu de anotimpuri albe să-mi înec obrajii-n frunzele căzute toamna trecută să mă iubească tăcerea stelelor visătoare în ninsorile toamnei aş vrea să nu mă mai sărute somnul morţii să mă trântesc în iarba de sub pământul alb să visez cum zboară asfinţitul să dăruiesc potire cu dulceaţă transparentă albinelor pentru iernat de fiecare dată când vreau s-adorm pe pajiştea albă toamna mă strigă pe numele vechi şi uit să mor astăzi.

Pag.19

Dăruiri literare

Semnal editorial Metempshihoza simbolisticii matematice din ecuaţia ciclurilor universale, trăită de către poetul Daniel Marian Indiferent de fiorul trăirilor interioare pe care îl are Poetul, încarcerat în masa amorfă de substanţă învrăjbită cu spaţiul multidimensional, nu poate intra decât într-o stare de contemplaţie inexorabilă, care-l determină să apeleze la simboluri, sau forme duplicitare de exprimare grafică a raţionalului palpabil şi totuşi… atât de iluzoriu.

Vibraţia spiralată a ciclurilor disoluţionate în nemărginire, ne împinge cu sau făra voia noastră să reinventăm simbolurile, dându-le periodicitate. În cazul de faţă autorul cum bine a intuit, a considerat că este oportun să definească acest volum prin însăşi semnificaţia şi forţa de vitalitate a simbolului matematic, pi.

Lungimea cercului împărţit la diametrul său, nu poate da decât mereu aceeaşi constantă, care de fapt, nu este,…are peridiocitate complexă şi nedefinită, la fel de duplicitară, contrastând de altfel cu trăirile poetice prinse de un penelul ascuţit spre a le ţine laolaltă într-un conglomerat fragil, oglindind permanenta învrăjbire dintre autor şi starea lui emoţională.

Cele 74 de poeme, frumos înmănuncheate în cadrul volumului, îmi certifică faptul că mă aflu în faţa unui bun cunoscător şi translator fidel al stărilor, senzaţiilor şi sentimentelor profunde, pentru cititorul aflat într-un permanent dialog cu el şi coloristica faţetelor sale interioare.

Ar fi cam astfel: „între zbor şi galop, un mers legănat./ ce greieri, între alba şi iulia,/ ca între albastru şi drog, / gheare-

ntortocheate” (Încercarea de gumă). Şi drumul său continuă sinuos, alergic dar transfocat spre ţinte aflate undeva la coadă, spre nemurire…„în coadă de fluture sau/ în coadă de peşte, tot / mi se va liorpăi sufletul./ când voi sta la coadă pentru nemurire, / toate cozile vor fi înnodate între ele / în afară doar de cozile câinilor /

Pag.20

comete cenuşii subţiri sub/ cerul ca o botniţă”, (Cântec de alergare prin ceaţă). În universul său, „pocnesc luminile stelelor” ,” până aproape de vise”, ploile de vară i se cuibăresc în sânge şi satură pomii pământului prinşi în căpăstru de somnul cel leneş. Asist cu plăcere la o pleiadă de metafore, inteligent rostuite cu scopul de a fi şi eu la rândul meu captat în acest spaţiu mirific întru bună vecinătate şi dialog cu autorul, creator de senzaţii. Încercările trupeşti pentru a da consonanţă pastelelor încropite devin iubire…: „inimă, destul / ţi-am înşirat păcate/ ca bobii în strugure/ca mărgele-n coadă de peşte,/envălmăşeală de îngeri,/ fă-te colivie!/ să te-arunc, inimă-n furci/ feluritelor iubiri ?” (Încercarea Violet).

Apoi totul devine poveste , trăire , curgere , zbor şi iarăşi, poveste...un „hai, chiar şi hai-hui”, „ prin geometrii variabile”, acolo unde lumea se împarte cu umbra, firul de nisip făcând hotar să înstăpânească lacrimi libere, mai departe către imediata apropiere a îngerului de pace... Căutând drumul cel mai scurt spre limanul autocunoaşterii, pătrunde inexplicabil în „grădina botanică” spre a se înţelepţi , până la sorocul nebuniei cu stil, adică de a reveni la starea de conştienţă revelatoare, autosuficientă.

Revelaţia trăirii prinsă într-o paranteză comună, este folosită de poet ca un bibelou preţios, care odată spart să îşi reverse notorietatea luminii în simboluri , cu înţelesuri numai de el ştiute, însă cu o puternică notorietate… „nu cred să mai fi trecut ceva dincolo de-o silabă/ cârduri de virgule se făcuseră gard ghimpat în drumul rece/ nicio privelişte nu inspira măcar teamă doar letargie/ n-a mai fost mare lucru pentru că s-ar fi aflat/ altă lumină nu-i” (Notorietatea luminilor).

Dumitru Dumitrescu

Dăruiri literare

Hohotul de plâns al geometriei (pretins dialog între mine și poet) „trist la beție/ un înger scrie o poezie/ nu din cuvinte/ din luare-aminte”. Limbajul este, oricum ai lua-o, linear. Nu am nicio treabă cu sfera! Cum ajungi la idee, cum faci diferenţa între a fi linear şi altfel – vezi?... „conturul chinuit al frunzei lasă o dâră de clorofilă în pasta moale a memoriei”. „Cum alegi ciobul perfect care să semene cu al nouălea cer/ Ce e dincolo/ cum ninge cu cearcăne pe trăgaciul cuvântului” – aşa s-a născut, aceasta poate fi poezia, toţi cei de aici sunt plictisiţi, aşa s-au născut… „viața la temperaturile înalte ale zvâcnirii”.

De ce le-aş vorbi atunci prea mult despre tine, uneori mă scoţi din minţi, tu… „hămesitul de fluturi/ e mereu prin preajmă/ mi se face căpăstru” – De ce şi pentru ce?; nu ştiu ! nu vreau sămi dovedesc erudiţia, nici nu sunt – dar pe strada îngustă pe care umblă poeţii, mă însoţeşti din când în când/ el se lasă strivit de un neştiut înţeles, pentru că „nimic nu începe între cuvinte”, rostul lor e de a te avea înăuntru; poeţii sunt îngeri jumuliţi cu smoală din tălpi până-n cercuri…

De-asta îţi spun, nu vreau, n-am să scriu, poate şi cronica asta ar fi trebuit s-o scrii tot tu, criticul – şi nimeni nu şi-ar fi dat seama! De ce m-ai adus să vorbesc aici şi acum?

Pare inutil – tocmai eu, despre poezie; să exprimi ce simţi pe propria-mi piele; e discutabilă chiar oribilă această lege a talionului… „ochi pentru ochi, inimă de cerneală – pentru inimă de cerneală”. Cred că unii, destui, s-au plictisit, ţi-am spus, când vorbesc, devin sinistră, uneori pateistă; poezia ta curge şi atât – dacă aş deschide acum robinetul, aş inunda imediat, pentru că „pe aici va curge suflet odată/ atunci când vom sparge cu un clește/ nuci mari de piatră…”, când vom da lovitura de graţie, doi gangsteri în lumea semnelor, în lumea de semiînţeles a cuvintelor cu îmbogăţiri peste noapte!

Zilele trecute nici nu ştiai ce-i inefabil: „într-o omidă de mâine o boaslă de ieri,/ oare asta te-ar scoate din minți?/ așa cum se ăntâmplă…” – când vorbim despre numere, despre timp. „Poate fi crâșma-n care stăm, de aur/ numai sufletul ni-i podidit cu-arginți” – vorbeşti prea mult, prea mult! Şi nu eşti cum îţi închipui, „un pitic albastru pentru mine/ fluierând din os de cangur sur/ aducându-mi ouă de comori și ouă de minuni și ouă de zei/ nocturnă-n puf de petunie”– aici – „după cum văd e plin de îngeri ca la pomană/ o mare de îngeri în care se îneacă/ cei abia înecați în mare…” – pentru că nu, nu există nici vreo diferenţă între mare şi cer. „Tu știi/ formidabil de strâmt e aici pe muchia/ dintre stânga și dreapta/ cum dracu' încăpem aici/ pe muchia dintre

stânga și dreapta/ din când în când mai scăpăm câte un ochi câte o jumătate a gurii/ câte o ureche/ doar asta mai contează”… Nucleul / nechezul principal – pare a fi jocul, eu am ales scopuri cel puţin încă: dragostea, viaţa !

O poezie în poezie…: dincolo de orice renunţare – nu îmi pare a fi mărturisire a unui optimism ieşit din comun, adâncă metaforă a supravieţuirii, explicare a sinelui, spontană dar permanentă / o lume neobişnuită care te absoarbe; evident, cititorii se pot proteja, pot într-o parte.., Ceea ce şi-a propus să exprime Daniel Marian, tristeţea fumegândă, liniştea din pieptul soldatului, urletul, curgerea spre alt spaţiu?; frica de moarte – nicidecum; bucuria – care-o fi…

Solitar, acest straniu personaj – strigă, se conjugă pe sine, infailibil. Îndrăgostit fabulos de propria-i fabulare, poate chiar egoism, iubire sau disperare (!!!); Nu poate fi vorba de o perioadă de convalescenţă. El va suferi mereu de această boală nevindecabilă – din el… „urletul/ e ultima simțire verticală” într-o stranie agonie a speranţei dincolo de care poetul nu este permis, chiar putând fi exilat – condamnat la o viaţă aflată, trăită, nepretenţios, într-o permanentă stare de ardere, programată într-un timp imprevizibil !

Destul! M-am săturat să te laud!.. „câtă căldură în pieptul lui bat/ fierarii sângele cât e cald”.

Isabela Nicoară

Daniel Marian, împreună cu Sebastian Bara, managerul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” din Deva și scriitoarea Isabela Nicoară

Pag.21

Dăruiri literare

Iulian BARBU Medjugorje Puritatea îmi trece Sufletul prin stânca Unde Fecioara Maria Se arată copiilor, Transformând pietrele în drum. Îngerul calcă desculţ peste bolovani, Purtând de braţ Pe bătrânul tată bolnav Ce prin lacrima prelinsă Pe obrazul său din ochiul durerii Spune rugăciunea care-l duce La picioarele lui Dumnezeu Pironul ajunge până în pământ, Lăsând un semn La poalele dealului, Unde copacul e atât de tânăr În credinţa ce ne poartă Prin inima lui Iisus

Renaștere Renasc în prima Literă a iubirii Protejând toamna Din privirea ta La braţ cu copilăria Străbat cărarea din pădure Unde timpul e craiul Adormit sub teiul Din palma lunii.

Inima îmi palpită în piept Şi sunt speranţa Din ochii lui Dumnezeu.

Eghina

Despre toamnă Soarele doarme Pe genunchii Toamnei Vântul poartă Toamna Prin cuvânt la bratul toamnei teiul devine şoaptă

Pag.22

Cerul se continuă pe pământ cu marea Atât de albastră Ca petalele florilor De pe dealurile de la Eghina.

Sfântul Nectarie veghează Prin lumină liniştea pelerinului Când din mare Îngerii aduc soarele Ca pe o coroană pe capul său.

Cu tâmpla lipită de criptă Aud paşii lui Nectarie Care deschide pentru mine O poartă în inima lui Iisus.

Rostesc rugăciunea Lacrimilor ce-mi cad în mare Şi dimineaţa îmi cântă La ureche că Iisus Ascultă dorinţa mea De a săruta marea.

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Nu mai am nevoie

Un decembrie al amintirii

Chiar dacă toate drumurile duc înapoi către iarnă, nu mă voi lăsa supusă de stăruința nepăsării. Îmi voi ține inima pecetluită, încercând să-mi recuperez timpul rătăcit în afara mea.

Totul s-a terminat!

Nu mai am nevoie de trup.

Umbrele mă cuprind șiroind printre zăbrelele norilor și mă înalță către vară.

Aș vrea să te întreb, tată, dacă-ți mai amintești cum împodobeam împreună bradul... cu steluțe decupate din bucurii și îmbrăcate în cioburile anilor trecuți, cu biscuiți rotunzi, copți de bunica la focul dragostei ei, cu îngerași sidefii, ce pluteau deasupra viselor noastre veghindu-ne discret pașii șovăitori și cu multă, multă fericire...

Sfera timpului Timpul nu mai are valoare.

Totul ar fi putut începe din moarte, viața devenind doar o consecință nostalgică.

Nu mai am nimic de aflat, nu mă mai macină nicio întrebare, am trecut prin toate poverile cunoașterii, iar răscrucea în care supraviețuiesc mi-a dat răspunsuri chiar și la întrebările nespuse încă. În slăbiciunile tuturor le recunosc pe ale mele...

Mi-a rămas atât de mult timp și mai am atât de puține lucruri de făcut...

Mi-am asumat moartea, Îmi asum și viața.

Timpul nu mai are valoare.

Aș vrea să te întreb, tată, dacă-ți mai amintești... de mirosul de pâine coaptă ce ne inunda seara, de cozonacii aburinzi acoperiți cu-n ștergar cusut de mama din sufletul ei blând și iubitor și de colindele cântate de bunic la gura sobei.

Aș vrea să te întreb, tată, atât de mult aș vrea...

Apartenență Desculț printre nori, prunc – rob prin zbatere, prinț prin naștere – adulmec necuprinsul golului din mine. Îi văd pe toți, dar nimeni nu mă știe.

Sunt orizontul și altceva nimic.

Aparțin Cuvântului.

Pag.23

Dăruiri literare

Geo VASILE

Cu ocazia centenarului MARIO LUZI din luna octombrie 2014, pe 18 septembrie a.c. italienistul Geo Vasile a fost oaspetele unei vechi și prestigioase instituții literare florentine CAMERATA DEI POETI, prezidată de criticul de artă și poeta Lia Bronzi. În cadrul seratei poetice italo-românești scriitorul bucureștean a dăruit publicului florentin, majoritatea scriitori și poeți, ediția sa bilingvă MARIO LUZI. Le più belle poesie. Cele mai frumoase poezii. Cu aceeași ocazie Geo Vasile și-a lansat două volume bilingve: primul dedicat poeziei române, STUPUL DE AUR AL INVIZIBILULUI. De la Mihai Eminescu la Elleny Pendefunda, al doilea, Poezii cu efect sigur. Poesie ad efetto sicuro, texte poetice originale. În aplauzele celor de față, Consiliul Executiv al pomenitei instituții a decernat autorului român dipoloma de CONSILIER ONORIFIC. Cărțile lui Geo Vasile au fost prezentate de doamna Lia Bronzi și dl. Carmelo Consoli, secretarul general al Cameratei. Au urmat lecturi în cele două limbi din poezia lui Mario Luzi, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Gabriel Chifu, Ion Mureșan și Mariana Marin.

Pag.24

Solicitat de partea italiană printr-o adresă a organizatorilor să susțină economic sejurul scriitorului Geo Vasile la Florența, Institutul Cultural Român din București a refuzat să sprijine respectiva inițiativă culturală italo-românească, pretextând că timpul este insuficient pentru întrunirea Consiliului Director și aprobarea unei modeste sume ce l-ar fi putut scuti pe italienistul român, pensionar și recent operat, de diverse umilințe legate de transport, cazare, masă etc.

CAMERATA DEI POETI, 18 septembrie2014 Geo Vasile despre trecutul, prezentul și eventualul viitor al poeziei române

Dăruiri literare

Premiul international „Il Convivio” 2014

Academia internațională „Il Convivio” Italia, în colaborare cu Muzeul Valle Alcantara și revista cu același nume a organizat a XIII-a ediție a Premiului Internațional Il Convivio 2014, Poezie, Proză și arte figurative și a VIIIa ediție a Premiului Teatral „Angelo Musco”, la care au participat 978 de poeți și artiști italieni și străini cu opere scrise în propria limbă sau în propriul dialect.

Participanții străini, au adăugat o traducere în italiană, franceză, spaniolă sau portugheză.

Juriul concursului, compus din 25 de personalități marcante ale vieții culturale italiene, i-a acordat poetei orăștiene Ileana-Lucia Floran, premiul al II-lea la secțiunea „Autori străini”, pentru cartea sa de versuri „Cercuri concentrice”, carte apărută în ediție quatrilingvă, la Editura Emma din Orăștie, în 2013.

Premiul, constând dintr-o diplomă și o plachetă, i-a fost înmânat de președintele Academiei „Il Convivio”, prof.Angelo Manitta, duminică, 26 octombrie 2014, în sala de conferințe a Hotelului „Assinos” din Giardini Naxos, provincia Messina, Italia.

Miron Simedrea

Prof.Angelo Manitta și poeta Ileana-Lucia Floran

Pag.25

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU

„CAZUL CORNEANU” Impresionată de faptul că ÎPSS, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu i-a acceptat necredinţa, deschizându-i larg poarta înspre convingeri privind binele aproapelui, jurnalista Ramona Băluţescu s-a angajat într-o misiune dificilă, de cunoaştere şi de înţelegere a resorturile nevăzute ale credinţei.

Eforturile sale s-au concretizat în articole care ilustrează o diversitate de situaţii, probate cu dovezi, lansate spre dreapta judecată şi apreciere a semenilor. Nu şi-a imaginat niciodată că va ajunge „un cronicar al religiei”, dar simţea că, în ciuda faptului că e necredincioasă, ar putea ajuta la îndreptarea unor „lucruri neașezate” încă.

Aceasta a fost geneza cărții lansate spre ştiinţa dumneavoastră, grupând, în ordine cronologică, articolele apărute, ale căror atribute sunt curaj, profesionalism și sinceritate.

1. CINE ESTE RAMONA BĂLUŢESCU? -absolventă a Facultăţii de jurnalism şi engleză – Timişoara; -studii postuniversitare la Cambridge; -jurnalistă de peste 23 de ani, cu preocupări punctuale centrate pe nevoile semenilor privind trupul și sufletul: a) A scris articole în slujba medicinei, din perspectiva jurnalistului, care susţine schimbarea mentalităţilor retrograde şi intervenţii benefice salvării omului bolnav, precum oportunitatea transfuziilor de sânge şi a donării de organe în vederea transplantului.

Cartea „Inimă, transplant, donare”, aflată la ediţia a II-a, pledează pentru ca Timişoara să devină centru de transplant de inimă, ficat și rinichi, pe lângă cele din Bucureşti, Cluj, Iaşi.

De apreciat că autoarea surprinde duritatea, responsabilitatea, frumusețea și latura umană a actului chirurgical, afirmând un mare adevăr: „Chirurgii sunt adevăraţi eroi”, fiindcă intervenţiile lor presupun curaj, profesionalism şi, nu în ultimul rând, umanism, grijă faţă de semeni etc.

Nu întâmplător, medicul Erwin Floroni o numeşte: „Reporter pro medicină și pro medici” b) Este preocupată de culte, de biserică, de religie – ca modalitate de vindecare a sufletului, deoarece credinţa nu înseamnă doar religie, ea este viaţă – Toţi ne punem întrebări privind sensul vieţii şi calea cea bună, căutând răspunsuri, care să ne lumineze. Dorind să înţeleagă deosebirile dintre confesiuni, doamna Ramona a pornit în căutarea adevărului de la un caz particular, pledând pentru reaşezarea relaţiei interbisericeşti a cultelor ortodox,

Pag.26

greco-catolic şi romano-catolic, convinsă fiind că este necesară sincronizarea preceptelor ecumenice cu realităţile contemporaneităţii, care să conducă la unirea întru Hristos a tuturor credincioşilor. Globalizarea, de care se tot vorbeşte, trebuie să însemne, între biserici şi între credincioşi, armonie şi nu dezbinare.

Cartea „«Cazul Corneanu». Banatul lui.

Ecumenism ratat?” – apărută de curând la Editura Emma, Orăştie, constituie o provocare pentru confesiunile secolului al XXI-lea . În loc de prefaţă, cu titlul „Sfinții sunt printre noi!”, episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, insistă pe definiţia „ecumenismului” (mișcarea religioasă care urmărește unificarea tuturor bisericilor creștine), căci în ceruri „sunt doar sfinţi”, fără discriminarea lor după culte.

Managerul general al Filarmonicii Banatul – Timişoara, Ioan Coriolan Gârboni, subscrie într-o pseudoprefaţă, la ideea „modernizării” relaţiei dintre culte, în conformitate cu viziunea ecumenismului acestui secol, convins că „Adevărul nerostit este un păcat mai mare decât tăcerea sau minciuna pe față”. În „Cuvânt înainte”, autoarea recunoaşte influenţa benefică pe care Înalt PreaSfinţia Sa Nicolae Corneanu, cu bunătatea, înţelepciunea şi cu smerenia sa, a avut-o asupra ei, insuflându-i rigorile adevăratei credinţe creştine, îndemnând-o să-şi urmeze conştiinţa în tot ceea ce face. Doamna Ramona îi mulţumeşte „Pentru lumina cu care mi-a deslușit cele pe care nu le înțelegeam și m-a ajutat să-mi deschid mintea și inima înspre lumea aceasta aparte, a credinței”. De atunci crede „în oameni buni, care sfințesc locurile, iar părintele Nicolae Corneanu a fost unul dintre ei. În acest sens, în prezentarea cărţii, aş porni de la „A doua epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, despre ocară şi răbdare, folosind ca motto versetul 8, din capitolul 13: „Căci împotriva adevărului n-avem nicio putere; avem pentru adevăr”.

Revenind la carte, insistăm asupra titlului, cu cele trei secvenţe „«Cazul Corneanu». Banatul lui.

Ecumenism ratat?”. Bogatul conținut al cărții, constând din articolele jurnalistei (prezentate în ordinea cronologică a publicării lor între 30 aprilie 2008 și 22 octombrie 2014), nea sugerat sistematizarea problematicii acestui volum și structurarea prezentării conform viziunii și limitelor înțelegerii noastre : 2. CINE A FOST NICOLAE CORNEANU ?

-Înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române (1923 – 28 sept. 2014);

Dăruiri literare -Arhiepiscop al Timişoarei; -Mitropolit al Banatului timp de 52 de ani; -Primul prelat care, după 1990, şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea; -A susţinut retrocedarea pe cale amiabilă a bisericilor greco-catolice din zona Banatului (trecute prin hotărârea din 1948 la Biserica Ortodoxă, considerată biserica- mamă); -În 1992, a fost ales membru al Academiei Române; -Împreună cu greco- catolicii a participat la Octava de rugăciuni din luna ianuarie, eveniment ecumenic foarte important pentru armonia dintre catolici şi ortodocşi, pe calea toleranţei şi a bunei înţelegeri, redeschisă în 1999, în urma întâlnirii Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al II-lea .

3. Autoarea încearcă, în această carte, să clarifice MOTIVUL pentru care a fost mediatizat şi mult discutat „CAZUL CORNEANU”: În 28 mai 2008, participând la Sfinţirea Bisericii grecocatolice „Sfânta Maria, Regina Păcii şi a Unităţii”, Înalt Preasfinţia Sa Nicolae Corneanu a ridicat potirul pentru împărtăşanie şi l-a dus la buze, ceea ce a declanşat un mare scandal mediatic şi discuţii aprinse în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din lunile iunie, iulie ale aceluiaşi an, prefigurându-se sancţionarea mitropolitului, chiar „caterisirea” celui care primeşte „botez sau jertfe eretice”. Se discuta şi situaţia episcopului ortodox al Oradiei, Prea Sfinţia Sa Sofronie, care a sfinţit agheazma mare la Bobotează, împreună cu episcopul greco-catolic, Virgil Bercea. (Caterisirea - cea mai grea pedeapsă pentru un cleric, constând din luarea tuturor drepturilor de a sluji, de a învăța, de a sfinți și păstori credincioși) 4. Care sunt PROBELE aduse de scriitoarea Ramona Băluţescu pentru clarificarea „CAZULUI CORNEANU”? a) Clarificare noțiunii de eretic, într-o discuție provocată de doamna Ramona în 2008 (EREZIE – falsă credinţă). Termenul apare la Conciliul de la Niceea (325), când s-au stabilit textele care intră sau nu în Biblie şi s-a menţinut în primul mileniu când se delimita Biserica din Răsărit-bizantină, de cea din Apus-latină, apărând acest termen în canoane.

Din 1986, dar şi în 1998 şi 2002 nu se mai fac referiri la eretici în moliftelnicele publicate de Editura Institutului Biblic (al Patriarhiei române) b) Argumentele aduse de mai multe fețe bisericești și de Înalți Prelați, dar și de alți credincioși din Banat, justifică partea a doua a titlului „Banatul lui”, sugerând solidaritatea şi susţinerea mitropolitului de către bănăţeni - Porunca Mântuitorului: „Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiţi unii pe alţii” - Tradiția transilvană din familiile mixte (în care fetele aveau confesiunea mamei, iar băieţii pe cea a tatălui), ar ridica probleme la slujbele de la nunţi şi înmormântări. c) În 14 iunie 2008, în faţa Operei Române din Timişoara, a fost organizată o Adunare de susţinere pentru Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, la care au participat personalităţi ale bisericii şi numeroşi credincioşi, cu lumânări aprinse, rostind „Tatăl nostru”, în semn de susţinere şi de solidaritate faţă de Î.P.S.S. d) Societatea „Timişoara” a emis un comunicat de presă prin care suţinea ideea unităţii şi bunei înţelegeri între toţi credincioşii creştini, care „cred într-un singur Dumnezeu, într-un singur Mântuitor, Iisus Hristos”, amintind şi de principiile Proclamaţiei de la Timişoara, care promova: „ideea bunei convieţuiri între grupurile etnice şi confesionale din România”.

e) Institutul Intercultural Timişoara în colaborare cu jurnalista Ramona Băluţescu, cu participarea unor personalităţi universitare, culturale şi cu organizaţii civice a realizat o întâlnire, în care a exprimat susţinerea pentru ÎPSS, redactând o adresă către BOR, ataşând mesajele formulate pe respectiva temă, invocând Cuvântul Domnului, toleranţa, armonia şi respectul. f) Scrisorile trimise membrilor Sfântului Sinod de către Episcopul romano-catolic de Timişoara, Prea Sfinţitul Martin Roos au aceeaşi temă. g) Memoriul trimis la Bucureşti, Sfântului Sinod, semnat de Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Timişoarei şi de credincioşii eparhiei, în care se invoca „primatul iubirii” în „una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”, în care „toți să fie una” Având în vedere toate aceste demersuri, în 10 iulie, Sf. Sinod a hotărât să nu-i sancţioneze pe cei doi cu caterisirea sau pensionarea, după cum cereau unii-alţii, dar... formulează restricții privind împărtășirea euharistică în altă biserică creștină, precizând că clericii ortodocși să nu slujească împreună cu slujitorii altor culte, iar IPSS i se retrage dreptul la semnătură.

5. ECUMENISM RATAT? („Ecumenism – mișcare de refacere a unității universale a bisericilor creștine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor și a dialogului teologic”) Spre a demonstra efortul în sens ecumenic al ÎPSS pentru reconciliere între biserica ortodoxă şi cea catolică, autoarea prezintă oameni şi împrejurări, probe de devotament faţă de semeni şi de iubire a aproapelui, pe care le supune atenției cititorului, pledând pentru dreaptă judecată, armonie între culte, fără discriminare şi orgolii

Pag.27

Dăruiri literare

Ramona Băluțescu, acordând autografe

· A p re c i a z ă ro l u l p re o t u l u i d e v o t a t „semenilor aflați în suferință” – precum Ioan Popa şi soţia sa – care au transformat lăcaşul de cult şi viaţa oamenilor de la Spitalul de psihiatrie de la Gătaia. După noaptea Învierii petrecută de autoare în marea familie de acolo, a doua zi a urmat parastasul lui Gore, pacient al Spitalului de 41 de ani, „fără alai, fără rude”. „Omului care, în viață, a avut atâta de puțin, i-a legănat coliva un episcop vicar al Mitropoliei Banatului”.

Lirismul autoarei vibrează în inimile cititorilor, îndemnând la reflecţie: „Cred că e un lucru luminat ca cel de foarte sus să întindă o mână, un gând, celui de foarte de jos, așa cum mi-am imaginat totdeauna că este gestul Papei de a spăla, înaintea Paștelui, picioarele celor 12 ucenici sau săraci...

Pentru a nu uita că există și ei...” (p.18-19). · Amintind de hramul Mănăstirii sârbeşti „Sfântul Gheorghe” din satul Mănăstirea, una dintre cele cinci pe care etnicii sârbi le au în România, la întâlnirea, cu larga participare, a doi episcopi, preoţi, diplomaţi, politicieni şi credincioşi din România, Serbia şi Ungaria, scriitoarea formulează concluzii general-valabile: „Există un moment de învățătură pentru toate, în viață, și important e doar să nu treci pe lângă el, fără să-l folosești”(p.21). · Hramul Catedralei Ortodoxe din VârseţSerbia şi reîntâlnirea cu „bănățenii noștri, de peste graniță”- a favorizat „reînnodarea nodului” şi bucuria de „a fi împreună” la „un alt fel de acasă” (p.30-31). · Genericele/ Titlurile/ inspirate ale capitolelor sunt sugestive pentru scopul urmărit de autoare. Amintim „Părintele renegat, cu cei treizeci de bunici ai săi”, în care se povesteşte despre eforturile preotului Nicolae Rădulescu, renegat în Caransebeş şi primit cu încredere şi încurajat în Banat, hotărât să ridice casa de bătrâni şi mănăstirea de la Glimboca „știind să ia ajutor de unde i s-a părut că e bine, reușind să pareze bețele în roate, ce i se puneau, de unde a văzut că e rău”. (p.78). Părintele Teofil de la Sâmbăta de Sus l-a susţinut, încurajându-l că „Dacă e gând de la Dumnezeu, se va împlini, de nu, se va prăbuși”. Şi s-a împlinit lăcaşul, cu sprijinul ÎPSS, iar acum are fermă proprie, autogospodărinduse, cabinet medical, bibliotecă etc. Acolo vin oameni aflaţi în nevoi, care n-au unde să meargă şi care nu sunt întrebați ce sunt,

Pag.28

ce proprietăți au și ce confesiune. Acolo este casa primitoare pentru mame neputincioase, părăsite de copii, pentru oameni care şi-au pierdut avutul şi-s alungaţi de familie, pentru bolnavi renegaţi sau chiar pentru un fost senator bolnav şi evacuat din vila în care locuise etc. „Lumea e rea. Dar la Glimboca este un fel de oază împotriva răului”( p.81). · File de istorie sunt îngropate în pământul sârbesc, iar preotul român din Timoc, părintele Boian Alexandrovici slujeşte în limba română pentru cei 300.000 români din Serbia Răsăriteană, aparţinând ca teritoriu de BOS, dar fiind subordonat BOR, foruri între care există viziuni diferite. Autoarea, pe bună dreptate, pune problema „fraţilor în ortodoxie”, care ar trebui să rezolve fără orgolii şi amiabil situaţia bisericilor – surori, spre binele comunității. · Interesant este şi capitolul „Iecea Mică – veşnicie vândută”, în care se aminteşte de soarta şvabilor ajunşi în Banat în jurul anilor 1770, la colonizarea Tereziană, împământenindu-se acolo, pentru ca în jurul anilor '50 mulţi să fie deportaţi în Bărăgan, iar în jurul anilor ʼ80 să fie „vânduţi”, ajutaţi de comunişti să plece în Germania. Doar casele săsești, crucile din cimitir și biserica vorbesc despre convulsiile iscate de „valurile istoriei”, de împroprietărirea românilor veniţi în casele părăsite de saşi, de folosirea aceluiaşi cimitir al catolicilor de către ortodocşi, de slujbele ortodocşilor oficiate în biserica catolică. Cu toate aceste soluţii „ad hoc” de armonizare a cultelor în conformitate cu realitatea istorică, preotul ortodox de acolo a semnat pentru caterisirea mitropolitului Nicolae, care „s-ar fi împărtăşit cu ereticii”. Doamna Ramona consideră că „oricine face un lucru pentru apropierea oamenilor face bine”, iar preotul ortodox a acceptat, în final, că nu-i bine să dezbini, mai ales că el procedase corect oficiind slujba de înmormântare pentru o catolică, în absenţa preotului catolic. · Un eveniment care a demonstrat viziunea creştinilor din Banat a fost şi participarea mai multor personalităţi ale bisericii şi a numeroşilor credincioşi aparținând unor culte diferite la slujba de ungere de la Oradea a episcopului romană-catolic venit din Banat, la care a participat și o delegație ortodoxă, care reprezenta Mitropolia Banatului.. · Frumuseţea morală şi seninătatea călugăriţelor care au ales calea mănăstirii sunt întruchipate de „Maica Ana de la Timişeni”, şi de măicuţele care „se roagă la o divinitate în care cred și pentru noi, cei care nu credem, sau pentru cei dintre noi care cred, dar lasă multe alte lucruri să le edulcoreze credința.” (p.127) Trecând de la religie la filozofie, autoarea aminteşte de explicaţia dată de Vasile Andru pentru „cumulul de soartă bună”, care poate veni din „facerea laolaltă” a cuvântului bun, a faptei bune. · După o scurtă istorie a formării şi a rolului Bisericii greco-catolice în Transilvania, este amintită Constituţia României din 1923, care preciza că „Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea GrecoCatolică are întâietate faţă de celelalte culte”. După schimbarea regimului, în anul 1948, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, bunurile cultului au fost preluate de către stat, iar bisericile şi casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române. Episcopi şi preoţi greco-catolici şi-au continuat activitatea clandestin. În articolul despre „Preoţii clandestini”, care au perseverat în credinţa grecocatolică şi după 1948, sunt amintiţi cei care au urmat studii teologice în secret, în clandestinitate, precum părintele Ovidiu Nicolae Teodorescu - care a lucrat şi ca medic stomatolog, episcopul de Lugoj, Alexandru Mesian, care a lucrat în diferite locuri, urmând studii teologice în secret, la fel ca şi PF Lucian Mureşan. Frontul Salvării Naţionale, prin

Dăruiri literare Decretul – Lege din 31 decembrie 1989 - abrogă Decretul din 1948 şi recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco- Catolică). ·Cu ocazia recensământului din 2011, doamna Ramona s-a izbit de mentalitatea oamenilor privind declararea corectă a religiei sau doar circumstanţială, cu teama repercusiunilor, dar şi de interesul cultelor de a avea mai mulţi enoriaşi. ·Îndemnul pascal al anului 2013 i-a găsit iar pe ierarhii bănăţeni uniţi, atât prin cuvântul IPSS Nicolae Corneanu, cât şi al PF Alexandru, episcop greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, amândoi îndemnând credincioşii „la bucurie creștinească” sărbătorită împreună, pentru că „orice bucurie ar trebui folosită spre creștere, indiferent de natura ei”. ·În capitolul-articol „Biserici. Trasplant. Rânduri.

Sânge. Farisei...”, pornind de la situaţii concrete, concluzionează că Biserica Catolică acceptă transplantul, acceptă folosirea celulelor stem. În schimb, la Constanţa, când preotul Remus Dumbravă era în moarte cerebrală, iar familia voia să doneze organele, firele ciudate înnodau, nu deznodau lucrurile, pasându-se responsabilităţi care au obstrucţionat salvarea altor vieţi, în ciuda pericopei în care „Iisus vorbea despre cei bolnavi, care trebuie cercetați, de cei întemnițați, care trebuie văzuți.” ·Dialogul autoarei cu ÎPSS Nicolae Corneanu din 21 noiembrie, cu ocazia împlinirii a 85 ani de viaţă, sintetizează aspecte care merită a fi reţinute şi pe care le grupăm în răspunsurile ÎPSS: - referitor la valorizare: „Pentru mine toți oamenii sunt într-un fel ca și creații ale lui Dumnezeu, frați și surori ai mei, apropiați mie”. „Oamenii sunt foarte diferiți. Fiecare își are caracteristicile, realizările, valorile proprii. Indiferent cum se prezintă, îi simt aproape”. „Pentru mine nu e nimeni afară”.

- referitor la oameni: „Văd în fiecare partea bună...

Incerc să-i văd pe toți buni... Încerc să le fiu și eu aproape”. „... orice om... are nevoie de Dumnezeu și-și îndreaptă cugetul spre Dumnezeu... Așa percep eu oamenii”.

- referitor la lăcaşe de cult sau azile: „Așa cum omul are nevoie de o casă unde să locuiască, cred că are nevoie de o casă pentru a îl preamări pe Dumnezeu. Omul are suflet, nu ajung doar cele materiale”.

- referitor la compromis, la colaborarea cu Securitatea: „Pentru mine a fost o tragedie – am spus asta de îndată ce am putut să vorbesc liber. Am fost arestat în 1948, pentru că am dat adăpost unui coleg ce fugise în străinătate și se întorsese...

Aceasta a fost o tragedie a mea pe care nu am avut cum să o înlătur, n-am putut decât să încerc să nu fac rău nimănui, deși am fost contactat de oamenii Securității pentru declarații. Nu am dat mărturii negative, n-am făcut denunțuri. Doar formal am acceptat această stare de fapt”. (Pentru a elimina unele suspiciuni referitoare la cele 14 dosare posibile ale ÎPSS, poate că nu era rău ca o anchetă jurnalistică să clarifice în ce constă conţinutul acestor dosare).

- referitor la viitor: „Eu cred că... Dumnezeu va avea grijă să nu ajungă oricine la funcția pe care o dețin eu în prezent... că oamenii sunt destul de raționali pentru a promova un om cu cât de cât destule calități sufletești și intelectuale”.

Autoarea aminteşte şi de Ziua Mondială a Bolnavlui, stabilită a fi 11 februarie, despre relaţia bolnav-preot de spital, care sunt „părtași la alinarea suferințelor”, despre troiţa de la Denta, care aminteşte de chinurile celor deportaţi în Bărăgan, despre preoţi şi realizări, despre cei „trei capi ai credinței, ca repere într-o lume care-și reașeza valorile”aparţinând confesiunilor diferite. Sunt dovezi ale dăruirii spre binele comunităţii şi ale armoniei asumate. În ultima parte a cărţii, doamna Ramona Băluţescu

Imagini de la prezentarea cărții la Orăștie: pr.Silviu Bindea - protopop greco-catolic, Livia Fumurescu, Ileana-Lucia Floran, Ramona Băluțescu și Dan Orghici

clarifică cititorilor aspecte interesante, punctual dezvoltate în dialogul cu preotul greco-catolic şi psiholog Eugen Jurca, cadru didactic la Facultatea de Psihologie din Timişoara, dar, în acelaşi timp, şi la Facultatea de Teologie, greco-catolică din Oradea. Se insistă pe importanţa predicii în activitatea pastorală şi liturgică (omiletica), care nu e retorică, ci slujeşte obligatoriu adevărului, în măsura înţelegerii mesajului de către credincioşi. Psihologul insistă pe confidenţialitatea spovedaniei, a relaţiei dintre duhovnic şi enoriaşi, diferită de terapia aplicată pacientului de către psiholog. Corespondenţa jurnalistei Ramona Băluţescu cu capii bisericii pe tema transplantului sau participarea dumneaei la Sfinţirea Bisericii greco-catolice din Arad, cu interpretarea unor detalii istorice, sentimentale şi circumstanţiale, ca şi copiile, relevante pentru scopul urmărit, ale fotografiilor de la sfârşitul volumului confirmă eforturile jurnalistului, care are curajul de a-şi pune întrebări, aşteptând răspunsuri la nedumeririle omului de rând, născute din realităţile cunoscute şi procesate constructiv.

Pornind de la dezbaterea acestor cazuri particulare, autoarea cărţii pledează pentru armonizarea relaţiilor dintre biserici şi culte în conformitate cu viziunea internaţională a secolului al XXI-lea, dar şi cu preceptele morale şi cu drepturile constituţionale ale cetăţenilor.

Constituţia României, în cap.29, art.4 se precizează că: „În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă”.

Ar fi regretabil dacă unii sau alţii ar intra, cu sau fără voie, sub incidenţa acestui articol.

Citatul de pe ultima copertă este edificator pentru concluziile doamnei Ramona Băluţescu referitoare la relaţia dintre culte: „Dar vă spun, totuși, fără să cred că veacul e copt pentru asta: dați jos gardurile, deschideți ferestrele, distrugeți barierele, aerisiți (...) vă mințiți pe voi și vă mințiți religia dacă așterneți piuneze în drum, în loc de ramuri de măslin.” În vizitele mele în Franţa, în zona Alsaciei, am participat frecvent la slujbele oficiate de preotul ortodox român Emil Tanca, în capela catolică a Spitalului „Sfântul Damian” din Mulhouse. De asemenea, am asistat la deschiderea săptămânii de rugăciune, la care au participat activ catolici, dar şi ortodocşi, într-o deplină armonie şi unitate, conform poruncii divine.

M-am străduit să prezint cu obiectivitate o carte care face apel la raţiune şi la înţelepciune, în vederea depăşirii orgoliilor şi pentru sincronizarea mentalităţilor religioase şi civile cu realităţile secolului al XXI-lea, spre binele comunităţii, în afara oricăror discriminări.

Pag.29

Dăruiri literare

Adriana TOMONI Glasul tău Transformă-mă-n lumină M-ai sorbit dintr-o privire, în sufletul tău, ca într-un zbor de vis.

Erau ferestrele deschise şi braţe de lumină mă primeau.

Am devenit bucurie şi mi-am întins aripile înflorite în visul tău.

Glasul tău, prelung ca un ecou, străbate munţii sufletului meu.

Mângâie ca un zefir pajiștile-nrourate, și florile de câmp.

Adapă în ochiuri de pădure căprioare sfioase.

Izvoarele izbucnesc din amorţire, se dezleagă din chingi dorurile și zboară în stoluri, ca fluturii albi.

Simt fâlfâitul aripilor unui înger pe umerii mei și-ncet, mă transform în umbra ta.

Fii lumina mea!

Eram şi floare, eram şi pasăre, eram şi zbor.

Apoi, trupul meu s-a prelins şi a devenit umbra ta.

Transformă-mă-n lumină!

Tăcere Este atâta tăcere!

Prea multă tăcere!

Iubitule, ne-am pierdut cuvintele.

Au zburat ca păsările în toamne târzii şi este atâta tristeţe!

Mi-e dor de privirea ta, în care citeam fără cuvinte, de gândurile scrise printre rânduri. mi-e dor să simt aripile fluturilor zbătându-se în inima mea, de fiorul ce mă inunda ca un izvor de munte, de zâmbetul tău îngăduitor, pentru că mă iubeai. Îţi simt degetele ştergându-mi lacrimile, umărul pe care plângeam când mi-era greu.

Mi-e dor să-mi spui cum aleargă caii tăi nărăvaşi.

Mi-e dor să aud bătând în pendulă clipa mea şi a ta, împreună. Şoaptele tale firave la ureche, mă făceau să mă topesc de atâtea ori şi mi-e dor.

Vreau iubirea noastră să se împletească cu veşnicia!

Vrei?

Pag.30

Când plouă Când plouă, poate că plâng îngerii, Penele-şi desprind, duios, Ce doruri au şi ei, o ştie, cine? Şi cui e plânsul de folos?

De ce plâng îngerii?

De ce ne plânge cerul?

O vină avem noi, pământenii, cei de jos, Oare vom afla misterul, Acestui plâns trist şi duios?

Dacă ai pleca Dacă ai pleca, aş păşi pe curcubeul din zori, pas cu pas, să ajung la tine.

M-aş ruga să-mi crească aripi să pot zbura, să te caut. Şi totuşi, de-ai pleca, ai fi şi-n mine.

DÄ&#x192;ruiri literare Noi apariČ&#x203A;ii editoriale:

Mihaela Rotaru

Mihaela Rotaru

Mihaela Rotaru