Numarul 16 complet

-

Anul III nr.1 (16)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu.

(Tudor Mușatescu)

Sem.I 2015

Mihai Cătrună: Furtuna în jocul vieții

Mihai Cătrună: Grafică pentru carte

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar: Victoria Stoian

3

Georgian Ghiță

4

Daniel Marian

6

Vic.Virgil Bălan

7

Livia Fumurescu

8

Muguraș-Maria Petrescu

10

Georgia Miculescu

12

Vasile Simon

16

Mihaela-Alexandra Rașcu

17

Georgia Miculescu

18

Luca Cipolla

20

Ileana-Lucia Floran

21

Constant Călugăru

26

Camelia Ardelean

27

Andreea Vereștean

28

Daniela Voicu

29

Egen Evu

30

Lansare de carte: În 29 ianuarie 2015, Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara - Deva a organizat lansarea volumelor poetei Adriana Tomoni, „Dar pentru tine” și „Prietenie”:

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Victoria STOIAN despre

Eugen EVU Eugen Evu vrăjeşte cuvintele, iar cuvintele i se supun fericite scriitorului şi jurnalistului creativ-prolific care scrie despre tot ceea ce a însemnat omenire, de la Geneză şi până acum: alungare adamică, pedepsire noeică, iubire christică, deviaţii genetice care au redus speranţa de viaţă a oamenilor de la sute de ani la câteva zeci de ani, manipulare mediatică, psihotronică, trancendenţă, alienare, regăsire prin poieion – creaţie. Şi ne face o tulbutătoare mărturisire: „Pentru mine, care scriu poezie, dar am cochetat odinioară şi cu muzica nefiind străin nici de artele plastice- literatura de toate genurile, cu predilecţie poezia, au fost şi au rămas implicit o religie, una taumaturgică modernă, una de auto-vindecare.” (Gnoze şi Descoperiri-2009/ NP Corvina). Apa Streiului Sargeţia e „aorta inimii lui” şi e poate apa vie din care a băut tinereţea fără bătrâneţe.

Cetăţean de onoare al Hunedoarei şi al Regiunii Hunedoara, Eugen Evu este editor fondator al revistei culturale „Noua provincie Corvina” (anul 18 de apariţie) revistă cu deschidere şi colaborari europene, americane şi canadiene. Colaborează cu peste 50 de publicaţii din România, Europa, Canada, SUA. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba Iulia, din 1979.

Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Oradea; Membru Onorific Atestat al „Accademia Internazzionale «Il Convivio»” din Sicilia-Italia, al Academiei de Poezie Argeş, Ambasador cultural al regiunii Hunedoara, Membru fondator al S.Z.R. Cuprins în Mari Dicţionare din Elveţia, Germania, publicat în peste 20 de ţări. Multipremiat literar naţional şi internaţional (SUA, Italia, Germania). Diplomat cu Excelenţă al Judeţului Hunedoara (2005, Deva) „pentru o viaţă dedicată culturii şi artei”, diplomat cu Excelenţă al Reşiţei, dar şi în New Mexico, sau în Bavaria, la Octoberfest, Novalis Kresi und Music. Medal for Freedom, A.B.I. U.S.A. (2006); Diplomă de Excelenţă Neutrosofie – Mexico City, S.U.A. Diploma di Accademico di Merito per il Giornalismo e la Poesie, Academia Internazionale „Trinacria” Palazzo San Calistro, Citta del Vaticano; Trofeo e Medaglia di argento puro, Academia Petrarca, Italia. Cetăţean de onoare a doua oară, al Hunedoarei – (2011), Premio Accademica internazionale; « Premio alla Carriera » – Giardini Naxos, Sicilia Italia, pentru volumul de versuri „Beţia de timp”- 2011; premiul Internaţional «Victor Frunză », al editurii Rafet. ş.a.

Este urmărit de organele de securitate din Deva, Hunedoara, Timişoara şi Bucureşti, între anii 19711989, mărturie fiind 4 dosare însumând 460 de file şi

dosarul MAI de 12 file, prin care securitatea Bucureşti şi Deva dovedesc că poetul i-a scris un memoriu de protest lui Ceauşescu în 1983. Urmarea acestui gest de protest, a fost o metodică abuzare psihică, administrată de zelosul cdt. Securitate Deva, completată cu strecurarea scopolaminei în paharul cu apă primit pentru rehidratare în timpul interogatoriilor.

Herta Muller laureata premiului Nobel pentru literatură în 2009, a fost răscumpărată de nemţi pentru 8000 de mărci (aprox. 4000EU) şi continuă să acuze nu numai cea fost în dictatură şi, şi ceea ce a urmat după 1989 şi afirmând: dacă nu ar fi fost dictatură, multă lume şi multe biografii nu ar fi fost atât de nenorocite şi toată ţara asta n-ar fi fost atât de nenorocită cum este…Fără a diminua valoarea cărţii pentru care Herta Muller a fost premiată cu premiul Nobel, Eugen Evu afirmă în Gnoze şi Descoperiri, pag: 15… « cunosc cel puţin cinci autori români care au scris pe aceeaşi temă, fie scăpaţi peste graniţă înainte de 1989, fie după revoluţia din 1989. Ce să mai vorbim de Paul Goma ? »

În poemul « La 65 de ani », din volumul A doua alungare, Deva 2010, Eugen Evu afirmă: Munţii pe care am îndrăznit/a-i urca/ Sunt în noi,/ Viaţa nu ne-a învins/ Ne-a iubit/ Teama nopţii de om/ Nu-i a ta/ Dimineaţa-i etern al Fiinţei/ Te vrea….

Gnozele şi Descoperirile eviene vorbesc despre un Summer ce poate fi Si-mer-ia, despre un Ur ce poate fi Ur-oi şi despre un Uriel care stătea în ascultare pe Pământ şi-i povăţuia pe ur-iaşii ancestralelor vremuri. Şi m-am gândit atunci la arhanghelul Uriel, care în Cartea lui Enoh este denumit îngerul veghetor şi protector al celor aflaţi sub spaimă şi teroare. Şi ca în vechea rugăciune creştină:„Fie ca Sfântul Arhanghel Uriel să fie și să rămână mereu în fața trupului și a ființei mele” cred că în acei ani cenuşii ai trăirii noastre sub teroarea grozist-stalinistă şi sub dictatura ceauşistă, Uriel Arhanghelul, i-a stat lui Eugen Evu, cel dărui altarului poeziei şi creaţiilor literare de mare valoare, în faţa trupului şi a fiinţei. Oare de aceea în poezia „Este cineva”din volumul Elegiile Corvine, Ed. Emia 1998, poetul spune: E Cineva Acolo./Scânteind între liniile înșelătoare/Delimitări oscilante: În contrapunct/Referențial rotitor instabil/Poate sunt, poate sunt.

Aşa cum Eugen Evu mărturisea în eseul Ne-au rămas cuvintele (Luceafăr din lacrimă, Ed. Signata, 2000, Timişoara), Cuvântul scris rămâne mărturie. ...Prin magia empatică, prin imaginație lirică, poetul „intră „ în piatră, frunză, curgere, idei, pentru a le exprima. El are totdeauna, cuvintele.

Pag.3

Dăruiri literare

Georgian GHIȚĂ

Mozaic Pot să mă sfâșâi cu mâinile în multe bucăți, să pătrund dincolo de stern poate găsesc pe altcineva în mine.

Dar mi-e frică!

Frica asta plumburie ce nu stă în fața cărnii și nici nu trece dincolo de ea, îmi aduce aminte că sunt un conac uitat aici de generații hrănite cu boabe de griji și nevoi.

Pe holul principal dansează cei 25 de ani ca o părere așezată pe umeri.

Nu am putut niciodată să-i privesc, dar cu cât i-am aliniat, cu atât mai mult am înțepat burțile eșecurilor.

Fără să vreau îmi goleam mila în chiuvetă mototolind cadrul de sine missione în acel triunghi dreptunghic sub colțurile căruia orice decădere are o inimă.

Mai trece prin mine doar un anotimp Mai trece prin mine doar un anotimp Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii sub care mă petrec.

Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească, gest codat al unui plan secund dezgheţat și privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.

Tăcerea infernală zgârâie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin, de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.

Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau Pot doar să aștept să mai treacă prin mine doar un anotimp.

Pag.4

Dăruiri literare

Ochii noștri Ochii noștri își ciocnesc privirile scăldați în lacrimile învolburate ale revederii.

Deodată mi-ai spus: Știi ceva?

Potrivește-ți ceasul după numele meu, hai să ne mai naștem o dată într-un delir la fel de dulce, dar spintecând clipele ca și cum norii își scutură pleava, încordați.

Căliți de obiceiuri mici, să călătorim doar noaptea, furând sclipirea stelelor de mâine dintr-o galaxie străină, chiar dacă iarna încă n-a venit și gerul se strecoară în celelalte suflete de lângă noi.

Nu! Am răspuns.

Eu te privesc în ochi și în trecut, dar nu să șterg o umbră a celui ce am fost, căci dincolo de îmbrățișarea celor patru retine stă o viață nerepetată, ca un trup înflorit o singură dată.

Te apropii încet de mine și-ți lipești palma amenințător de al meu piept.

Alături cresc iluzii, iar eu îmi legăn privirea, dar nu de cântec, ci de sânge.

Pe străzile noastre

Pe străzile noastre corbul se zbate-n pleoape de câini falnice cresc iluziile după borduri, mirosind a lună plină, din parfumul lor născându-se alţi oameni.

Sub felinare ceasurile nu dorm, ci socotesc zilele așa cum le vedem, la fel, seacă arșiţe în palme de plopi și mângâie gândurile să nu plece altundeva decât în minţile noastre, ca nici o colivie să nu le înfieze.

Pe străzile noastre ura ţine sceptrul, iar mila se târăște zdrenţuroasă precum cerșetorii uitaţi de lume.

Praful își mută ecoul dintr-o parte în alta, căutând un strop de ploaie care să-l culce.

Pag.5

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Ioan Vasiu Credincios soldat aflat tot în linia întâi, deşi se întâmplă să fie Târziu în cuvinte

Se spune, pe bună dreptate cred, că există o vreme pentru toate, în cazul poeziei fiind vorba despre o porțiune de timp a acumulării, o alta absolut necesară, a cristalizării, urmată o alta, aceea a decantării fluide, și în fine una anume a maturizării tot mai elocvente în parcursul spre deplinătate.

Sensibilitate cu sensibilitate, se poate ajunge la acel moment care generic se poate identifica în conștiența mult-așteptată a cuvântului scris, altfel putându-se numi și „Târziu în cuvinte”, fără a lua ad-literam termenul de târziu, totodată nefiind nici devreme, ci atunci când trebuie !

Poezia nu ține cont de vârsta poetului, precum nu ține cont de vreme sau de vremuri, ea există pur și simplu. Ioan Vasiu se resimte biologic așa cum e și firesc, pe o anumită treaptă existențială, însă poezia sa e la fel de tânără ca acum zeci de ani, doar că se face simțită acea stabilitate în sensuri, în idei, în timp ce altădată cu predilecție și cu prisosință erau scrutate și fluturate orizonturi, pe care iată-le, fiind atât de limpezi încât sunt deschise larg drept în față. De fapt, erau căutați întocmai pilonii care acum se întâmplă să fie…

Spune astfel poetul, ușor mâhnit, abătut, îndurerat, dar neîmblânzit de valențele sentimentului în sine; suficient de plin de curajul parcurgerii mai departe a unui drum predestinat: „îmbătrânesc și asta mă-ntristează/ nu vreau să cred că e adevărat/ rămâne însă-n continuare trează/ ambiția-mi neștirbită de bărbat// chiar dacă flori pe umeri or să-mi cadă -/ e o destrăbălare într-un fel -/ eu încă te aștept pe aceeași stradă/ încrezător în unicul meu țel// e-atâta de târziu între cuvinte/ și nu-nțeleg ce ar mai fi de spus/ când zi de zi pământul ne mai minte/ c-un răsărit sau poate c-un apus...”

(Târziu în cuvinte).

Pentru că tot vorbeam de unda ramificatei tristeți, aceasta se împacă omenește cu melancolia, ușoară și ea, pe undeva intrinsecă într-un demers poetic veritabil, pornit din adâncurile de suflet și adus aproape din pana cea care transpune esențializarea trăirii… „Acum, când anormalul e normal/ În țara care geme și suspină,/Te-aștept iubito cocoțat pe-un val/ Cu inima de deznădejde plină.// Îmi suflă vântu-n buzunarul gol,/ Distracțiile-au rămas o amintire,/ Trec zilenșiruite ca-ntr-un stol/ Spre-un apogeu fantastic de subțire.”

(Apogeu subțire).

Era firesc, aproape de neconceput altfel, ca în spațiul poetic al lui Ioan Vasiu să își aibă locul de căpătâi, poemul de dragoste. Doar că de astă dată, poetul în modul surprinzător de proaspăt-inventiv, vine cu un „Rechizitoriu” în toată regula, de un lirism pe care întotdeauna l-am căutat și de care

Pag.6

m-am bucurat când l-am găsit în creația sa, dincolo de încrâncenările momentelor, de pragurile metafizicului destul de grele… „te-ntreb, Maria, până când se-ascunde/ lumina dimineții-n ochii tăi,/ de ce mai plângi și-acum în somn și unde/ îți faci din fânul dragostei, tu, clăi ?// în care apă-ți speli iubirea oare/ la umbra cărui arbore-odihnești/ și ce cocor învață cum să zboare/ în palma ta, ca-n vremuri de povești ?// pe cine-aștepți privind lung se ferească,/ de care anotimp îți este dor/și unde fugi când noaptea e albastră/ pierzându-te atâta de ușor ?//cât din melancolia ta-i fardată,/ de unde vii și unde mergi de fapt, de ce nu dai crezare niciodată/ fiorului, de parc`ar fi inapt?//n-aș vrea iubito să te-ntreci cu gluma/ privind ironic propriu-ți univers/ de nu-mi poți da răspunsul tău acum/așterne-l pe hârtie, într-un vers !...”

Am putea crede că ar putea fi vorba din nou despre vreun fir din mănunchiul de tristeți/melancolii, atunci când ne aflăm în fața textualei declamații: „tot mai puține zile mi-au rămas/ s-alerg printre poeme răzvrătit…”, dar ne dăm seama de îndată de substratul care vine din dorința și speranța de mai mult decât până acum: „…să te sărut cu gust de ananas/ să te iubesc cum nu te-am mai iubit…”, iar mai departe, conjunctura pe care o parcurgem, converge înspre ideea de statornicie: „…tot mai puține zile dar și nopți/ se scurg încetr spre un deșert visat/ când sânii tăi miros a struguri copți/ îți sunt același credincios soldat” (Credincios soldat).

Astfel încât, nu cred să fi greșit când spuneam despre maturitatea firii, a trăirii și a expresiei poetice; la care se adaugă alături de greutatea timpului care ne supune, o consecvență pe care putem conta la poetul Ioan Vasiu. (2014)

Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

Lasă-mă...

De ziua ta

Lasă-mă să-ţi scriu balade Pe obrazul tău cel stâng Pe obrazul tău cel drept Lasă-mă încet să plâng.

Pe un greier menestrel, Ce se strecoară tiptil, Îți trimit un cântecel, Ca un râset de copil.

Lasă-mă să-ţi scriu pe pleoape, Un poem nevinovat Clipa asta fericită Eu prea mult am aşteptat.

Pe o aripă de vânt Și pe raza dimineții, Îți trimit într-un cuvânt, Bucuriile vieții.

Lasă-mă să-ţi scriu pe frunte, O poveste de iubire Fiindcă simt că într-o zi, Tu vei fi o amintire.

Pe un firav ghiocel, O poveste îți trimit, Cu o „ea” și cu un „el”, Plus și minus infinit.

Lasă-mă să mă privesc, Doar o clipă-n ochii tăi, Şi dacă voi lăcrima Căutând spre alte căi,

Lasă-mă să-ți dau de știre, Pe un colț timid de stea, Pe-o fărâmă de-amintire, Pe-un surâs de catifea.

Tu să taci, să mă mângâi, Şi cu gândul să te-mpaci Fiindcă viaţa e cum e, Şi nu poţi nimic să faci.

Pe vers dăltuit de timp, Pe firesc, pe nefiresc, Pe-al iubirii anotimp, Să-ți spun sincer: te iubesc!

Lasă-mă să trăiesc clipa Ca pe-o ultimă speranţă Ca o dulce adiere Sau sfârşitul de vacanţă. Şi-n cerneala dulce-amară, Lasă-mă, frumoasă fată, Să închei povestea noastră Cu acel: „A fost odată...”

Pag.7

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU SPICE DE LUMINĂ adunate din PULBERE DE STELE „... rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 13, versetul 13) Am desluşit adevărul acestor cugetări în volumele de poezii ale doamnei Adriana Tomoni, în care iubirea, cu toate faţetele ei, împletită cu credinţa şi cu speranţa de mai bine, devine combustibilul vieţuirii pământenilor, al căror preaplin sufletesc se revarsă adeseori în versuri, exprimând simţăminte răscolitoare proiectate în universul care ne înconjoară.

După volumul de poezii „Dar din iubire” (Editura Emma, 2012), Adriana Tomoni, binecuvântată cu harul poeziei transparente şi unduitoare, reia aceleaşi motive şi trăiri ingenue în volumul „Dar pentru tine” (Editura Emma, 2014), prin care, după cum afirmă Daniel Marian „dă prin zbucium de-a dreptul rostuire vieții”, câtă vreme poeta „nu se sfiește de la nimic omenesc din vâltoarea cotidianului empatic privit cu propria-i măsură a mersului stelelor ei pe un cer al ei...” În cele 122 de poezii ale ultimului său volum de versuri, poeta realizează o străvezie pseudomonografie a eternului sentiment care-i uneşte pe oameni sub oblăduirea cerului şi a naturii generoase, martoră a şerpuitoarelor apropieri şi depărtări, verificându-se adevărul că „linştea şi pacea lumii vin din iubire” (Un înger).

Realizând o originală definire a artei poetice, autoarea subliniază puterea de încantaţie a cuvintelor, izvor de mângâiere, dar şi de suferinţă, care, precum plantele, au nevoie de căldura şi de mângâierea creatorului, dornic de a le dărui semenilor în „candidă lumină” (Izvor de poezie). Doar aşa, trecute prin filtrul figurat al metaforei, cuvintele vor trezi vibraţii adânci în sufletul cititorului, aproapelui, partenerului de viaţă, ca „ploaie de lumină...frânturi de uverturi solare...fântâni cu stele... seninătatea florilor de mai etc. (Doamne, dămi cuvânt).

Prin iubirea împărtăşită, omul dobândeşte nebănuite puteri şi poate avea harul îngerului, reuşind „lacrima să o transformi în rouă/... Şi să păşească-n rând cu tine/ Cruce din trupuri, la rău şi la bine...” (Omul înger).

Motivele frecvent întâlnite în poeziile

Pag.8

doamnei Adriana Tomoni sunt variante stilizate de „rouă, lumină, floare, stele” etc., într-o tainică îmbrăţişare a cerului cu pământul, în care iubirea dobândeşte forţe energizante, care „mângâie, alintă, zâmbesc, răsfaţă ”, diminuând suferinţa şi durerea din spiralata existenţă a pământenilor. Interjecţii măsurând destrămarea „Tic-tac, bing, bang/ durere şi dor împreună” (Orologiul) se împletesc cu repetiţii, care, într-un crescendo temperat, sugerează aspiraţia spre iubirea veşnică şi plenară, care, asemeni focului dăruit oamenilor de Prometeu, să lumineze şi să slujească vieţii oamenilor. Omagiind iubirea ca liant al vieţii în plinătatea ei, femeia devine floare, pe ramurile copacului-bărbat, într-un tot care va rodi .

Unele poezii sunt pasteluri ale naturii

Dăruiri literare

înconjurătoare surprinsă în circuitul anotimpurilor, în care Marele Creator a pus iubire şi frumuseţe, explozie de raze, miracolul ce naşte bucurie (Raze de lumină, Romanța toamnei, Luminii și umbre, Mi-e dor, Plânsul sălciilor etc.) În alte poezii, natura asigură cadrul iubirii împărtăşite, amplificând dragostea de viaţă şi potenţând nebănuite stări sufleteşti, generatoare de gesturi tandre şi tămăduitoare, care catapultează partenerii într-un miraculos paradis sufletesc: „Ninge cu linişte şi pace/ Albul curat să ne îmbrace” (Ninge cu liniște), încât „Aş vrea să smulg spice de lumină...” (Aș vrea).

Senzori ai sentimentelor autentice sunt privirea, mânile, glasul, care transmit partenerilor fiorul născător de intense trăiri: „Privirea ta poate să-mi înflorească un zâmbet adormit,/ să aducă primăvară./ Mâinile tale, frunze de ficus,/ îmi ţin obrajii ca într-un căuş ocrotitor şi tandru./ Glasul tău trezeşte în mine/ izvoare şi şuvoaie de lumină ce curg,/ căutându-şi albii în sufletul tău.../ (Mâinile tale).

Iubirea înlănţuie, dar luminează, înalţă, iartă şi bucură sufletul, născând din suferinţe multă frumuseţe, precum „nuferii ieşiţi din mâl” (Pentru iubirea ta), înlesnind cunoaşterea într-o tainică reciprocitate: „Am început să te învăţ, să-ţi citesc gândurile/ Mi se aprind visele din jarul sufletului tău” (Am început). Versurile amintesc de resursele imense ale iubirii în aceeaşi accepţiune biblică din „Întâia epistolă către corinteni” cap. 13, versetul 4, căci „Dragostea îndelung rabdă; Dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte”. Aceste adevăruri se desprind din poeziile doamnei Adriana Tomoni, când depărtarea

naşte nelinişti, tămăduite de efuziuni lirice prin gând, revărsându-se în gest şi faptă, îngenunchind ca să se ridice prin iubire. Cu valenţe moral- educative sunt poeziile care amintesc de întâlnirea sufletelor pereche („Mâinile sufletelor noastre s-au căutat şi s-au găsit”Mâinile), împlinite prin căsătoria din dragoste, rodind în urmaşi, înfăptuind rosturile vieţuirii pământeşti în circuitul generaţiilor: „ M-ai legat cu o privire de viitorul tău./ Paşii mei păşesc în ritmul paşilor tăi./ ...Urme lăsăm în drumul nostru,/ Fructe ale iubirii,/ Tinere lăstare”. (Privire). Devotamentul, dăruirea, abnegaţia, ataşamentul într-un cuplu sunt vindecătoare în spiralata existenţă a celor care iubesc şi se susţin reciproc: „Îţi sprijin întristarea pe un umăr,/ Îţi şterg o lacrimă de pe obraji...”(Întristare). Diversitatea stărilor sufleteşti, cu tăceri mistuitoare sau cu efuziuni lirice de mare intensitate, se regăseşte şi se amplifică în asociere cu universul păsărilor (albatroşi, soimi, Pasărea Spin), al insectelor (fluturele, libelula), al arborilor (brazi, paltini, fagi, mesteceni) sau al florilor (viorele, ghiocei, nuferi, floarea de colţ etc.), dar şi prin asocieri biblice (Iov), mitologice (caii lui Cronos, Diogene) sau geografice (Atlantida, Insulele Diomede etc), într-o largă şi ingenioasă cuprindere a necuprinsului născut din iubire de oameni, de locuri, de plante, de vieţuitoare, de ce-i vremelnic şi de ce-i statornic şi permanent în trecerea noastră prin lume, căci sentimentul timpului ireversibil se ţese între naştere şi creştere, între bucurie şi durere, între înălţare şi destrămare (Trecut-au anii, Stau gânduri, Tăceri, Sufletul etc.).

Fie că valorifică resursele poetice ale versurilor cu rimă albă, fie că potriveşte versurile ritmate şi rimate, poeta pendulează pe antonimia lumină-umbră (Glasul tău, Neînțelesuri), vestind „ o nouă zi de aşteptare (Zâmbetul din priviri), care să împlinească afectiv neliniştile născute din incertitudini şi din dorinţe, pe portativul aceloraşi eterne chemări ancestrale, care să împlinească fiinţa născută pe acest pământ. Misterul indescifrabil al interdependenţei sentimentelor şi trăirilor, adevărate daruri ale divinului, aspiră spre inimi deschise împlinirii: „Fără-ntrupare şi totuşi există/ E darul divin trimis chiar de sus/, Lasă-ţi inima deschisă/, Şi de crezi că visele s-au dus” (Mistere).

Mai directe sau mai discrete, confesiunile poetei se împletesc cu sinceritatea unor mărturisiri general- valabile, rostite sau doar simţite, în care cititorul se regăseşte, descoperind mirajul sublimului născut din puritatea trăirilor afective care ne măsoară existenţa.

Pag.9

Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Jurnalist cultural Membru UZP - România ADRIANA TOMONI - Dar pentru tine cu Prietenie Text citit de Muguraș Maria Petrescu cu ocazia lansării cărților Adrianei Tomoni, PRIETENIE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 28 pp.) și DAR PETRU TINE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 124 pp.), organizată de Biblioteca Județeană ,,Ovid Densușianu'' Deva – Hunedoara, pe 29 ianuarie 2015.

Dragă Adriana, Cuvintele pe care ți le voi adresa astăzi sunt ca un fel de scrisoare trimisă nu doar ție, ci și tuturor prietenilor tăi care sunt acum aici, care au venit să se bucure alături de tine și să te citească mai departe.

Pentru că ceea ce se întâmplă astăzi aici este rezultatul unei corespondențe de suflet purtată între tine și cititorii tăi fideli, sau viitori, fie că sunt mari sau mici. Doar noi cei trecuți de mai multe vârste am uitat de mult cum e să fii și copil, cum e să fii întradevăr prieten, nu mânat de diverse interese, ci necondiționat, să fii prieten cu tot ce te înconjoară, cu tot ce mișună în jur, necerând nimic în schimb, decât căldură sufletească.

Eu consider că cele două volume de versuri pe care Adriana Tomoni ni le propune astăzi spre lansare, sunt cele mai recente scrisori ale ei, adresate din PRIETENIE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 28 pp.) copiilor și oferite celor mai mari ca DAR PETRU TINE (Editura Emma, Orăștie, 2014, 124 pp.). * *

*

Lăsată oarecum în uitare, sau abandonată, căzută într-o oarecare desuetudine, literatura pentru copii, nu mai este astăzi la mare căutare. Poveștile scrise în proză sau în vers clasic și care odinioară ne încântau și ne fascinau copilăria, au fost de mult și pe nedrept abandonate de părinți, din ce în ce mai grăbiți, mai preocupați, mai apăsați de griji. Atunci nu ne mirăm că și cei mici, pe cale de consecință, nu mai au ce face cu ele. Pentru că și ei sunt deja un fel de omuleți electronici, înarmați cu tablete, telecomenzi, telefoane mobile, computere și câte și mai câte. Care este lumea lor? Cea a roboților, a monștrilor cu nume greu de pronunțat, este o lume a agresivității, imaginată și dirijată de adulți și impusă cu brutalitate copiilor, cărora li s-a furat candoarea, inocența.

Adriana Tomoni ne trimite scrisoarea ei de

Pag.10

,,Prietenie” concepută în versuri de copii, adresate în primul rând lor, dar și nouă celor mari. Pornind de la două personaje reale, nepoții ei Maria și Ștefan, autoarea nu ne oferă doar de dragul artei pentru artă o cărticică simpatică, ci creează o lume populată și de alte personaje, tot reale, care fac bucuria copiilor, dar și a adulților în egală măsură (iepurașii Albulețul, Negruțu, Preferici, Cățelușa Bella, albinuțele și trântorii din stupul din gradină, Porumbița Paloma, Cloșca – mamă minunată, cu puișorii Ciripel, Aripel, Tweety, Pintenel, Globuleț, Pufuleț, Moțatul și un Isteț). Denumite simplu și plăcut, aceste personaje care nu cuvântă, dar care de obicei se găsesc pe lângă casă, devin chiar un soi de membri ai familiei.

Susținută de o imaginație deosebit de bogată, poezia adresată copiilor este dublată de o observație pe măsură. Doar că analiza Adrianei Tomoni nu este una greoaie, ci plină de imaginativul, expresivitatea și culoarea minții lor. Pentru că aceste versuri trebuie să fie scrise cu o anumită acuratețe, într-o altă cheie decât cea alambicată și adresată adulților. Versurile pentru copii trebuie scrise mai clar, mai simplu, mai direct, cu anumite cuvinte care mai mult să sugereze și să stimuleze imaginația lor și așa foarte bogată.

Poeziile Adrianei Tomoni devin explicații în miniatură, așa cum miniaturali sunt și nepoții ei, dar nu numai aceștia, ci toți copiii din lume cărora ea le oferă acest dar literar.

Adrina Tomoni nu se înregistrează doar în poezia pentru copii, ci se regăsește și în cheia unui lirism oferit cu profunzimea darului din dar. Ca și caracteristică a poeziei ei, în general, ea are o predilecție pentru cuvinte cu tonalități grave, noțiuni bine stabilite. Observația extrem de atentă și de pertinentă este una din notele ei dominante: ,,Să prinzi în vers pacea, iubirea,/ Liniștea, taina, iar apoi privirea./ Cu mâinile întinse spre lumină,/ În zbor curat și fără nicio vină'' (Omul înger – p. 7). Sunt dorințe exprimate prin cuvânt, dar invocate din CUVÂNT, ca egal al Divinității: ,,Doamne, dă-mi cuvânt'' (Doamne, dă-mi cuvânt – p. 6). Poeziile Adrianei Tomoni sunt momente, crâmpeie de viață,

Dăruiri literare un fel de schițe poetice din care transpare un iz de nostalgie, de romantism, un parfum uitat de mult întro sticluță veche, o finețe a versului, o feminitate specifică a scrisului, o tandrețe a unor timpuri străbătute în doi în viața ei reală vs viața ei lirică, aceea care este o permanentă călătorie lină și înaripată prin timp.

Poeziile ei de dragoste și nu numai, sunt un fel de constatări și de încercări de regăsire în viață.

Deși amintesc oarecum de nostalgia romantismului englez, ele nu sunt desuete, mentalitatea fiind cea din zilele noastre. Se vede clar că Adriana Tomoni caută să se regăsească în exprimarea ei poetică, să se autodefinească din mai multe puncte de vedere. Pornind de la versul ,,Noi împreună trăim în poezie'' (Azi, mâine, veșnicie – p. 14) ne punem întrebarea cât de mult marșează autoarea pe un senzual care nu deranjează, nu este invaziv, ci este exprimat cu finețe, o împletire a realității cu visarea în care hotarul este foarte greu de stabilit. ,,Diminețile sunt mohorâte./ Vestesc o nouă zi de așteptare.'' (Zâmbetul din priviri – p. 17) sunt realul, pe când oniricul devine mult mai profund, chiar înlănțuitor: ,,Aș vrea să-ți nasc un vis și să ți-l legăn/ Cu brațe mătăsoase de trăiri'' (Un vis – p. 16).

Toate acestea precum și multe alte elemente decorative pe care Adriana Tomoni le observă, le vede și le notează în versuri, sunt lucruri ce par normale și pe care alții nu le iau în considerație, trecând ușor peste ele. Doar că la ea, aceste tușe capătă aspectul unui peisaj, tonul unui pastel: ,,Toamna se plimbă pe alei ca o doamnă,/ Distinsă își flutură pletele de aramă./ Rochia lungă cu trenă,/ Frunze pastelate, brodate, șatenă.// Își cântă romanța cu tainice viori./ Parfumuri delicate și galbene flori,/ Crizanteme zâmbind în zeci de culori,/ Arome primenite în veri, o adori.// ... Covoare maronii toamna ne țese,/ Cu tiv și betele bine alese./ Pasteluri peste dealuri răsfirate,/ Pete de verde discret împrăștiate.'' (Romanța toamnei – p. 29). Sau pastel de iarnă descris în poezia cu acelasi nume: ,,Cu zăpadă pe genele-i lungi/ Priviri sticloase, cerne fulgi/ Trena-i plutește-n voaluri ample/ Priveliștengheață pe stampe.// Dantele de cristale croșetează/ Covoare dalbe așază/ Țurțurii la streșini fac coloane,/ Natura toată parcă doarme.'' (Iarna – p. 50).

Poezia Adrianei Tomoni se înscrie în visarea unui vag ciudat al unei dorințe, a unei abstracții către un infinit, către un ținut al unei Atlantide pierdute, peste care s-au așternut atotstăpânitoare ,,... trăirile de ieri./ Le-adun cu grijă pe stative.'' (Atlantide – p.

74). Dar în egală măsură este și o poezie plină de sensibilitate, sentiment care astăzi pare să fi fost uitat, deoarece s-a demodat, dar de care totuși, avem atâta nevoie! Este tocmai ceea ce ne propne autoarea în acest Dar pentru tine în care încă mai crede și care se numește Prietenie.

TĂCERE Este atâta tăcere!

Prea multă tăcere!

Iubitule, ne-am pierdut cuvintele, Au zburat ca păsările în toamne târzii și este atâta tristețe!

Mi-e dor de primăvara ta, în care citeam fără cuvinte, De gândurile scrise printre rânduri.

Mi-e dor să simt aripile fluturilor Zbătându-se în inima mea, De fiorul ce mă inunda ca un izvor de munte, De zâmbetul tău îngăduitor, pentru că mă iubeai. Îți simt degetele ștergându-mi lacrimile, Umărul pe care plângeam, când mi-era greu.

Mi-e dor să-mi spui cum aleargă caii tăi nărăvași.

Mi-e dor să aud bătând în pendulă clipa mea și a ta împreună. Șoaptele tale firave la ureche, mă făceau să mă topesc de atâtea ori. Și mi-e dor.

Vreau iubirea noastră să se împletească cu veșnicia!

Vrei?

Adriana Tomoni Pag.11

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU Viora din Bihor (Viora Ignat dr. I. Ciordaș, 30.04.1880-14.09.1957) Viora din Bihor este fiica luptătorului memorandist av. Vasile Ignat din Beiuș, scriitoare cunoscută și apreciată, iubitoare de frumos și animată de un puternic sentiment național. S-a născut la Beiuș (jud. Bihor), într-o frumoasă zi de primăvară, la 30 aprilie 1880. A încetat din viață în ziua Înălțării Sfintei Cruci (14 Septembrie), la Timișoara și a fost înmormântată în cripta familiei Ignat, în cimitirul din Deal (Beiuș).

La 30 iunie 1902 s-a căsătorit cu av. dr. Ioan Ciordaș (n. 25.12.1877, la Betfia, jud. Bihor, în familia preotului Mihai Ciurdariu și Emilia Farcaș de Peterfalvy). Împreună au avut trei copii: Ovid, Xenia (Scumpa) și Amos-Viorel (ce s-a stins din viață la vârsta de 14 luni, la 25.10.1906).

Dr. Ioan Ciordaș a fost membru activ al Comitetului Executiv al Partidului Național Român și al Consiliului Național Român din Oradea și Bihor.

A deținut funcția de președinte al Consiliului Național Român din Beiuș și al Comisiei Executive a trei foruri politice constituite la Beiuș.

A fost director al Casinei Române și membru fondator al Tipografiei si Librăriei ,,Doina” din Beiuș.

Cel mai important aspect este - implicarea sa în apărarea limbii române și militarea fermă pentru apărarea ființei noastre naționale, având un rol esențial în partea de sud a Bihorului. Și-a adus o însemnată contribuție la realizarea Marii Uniri de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. A făcut parte din delegația oficială din circumscripția electorală Beiuș-Vașcău la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, unde, s-a adoptat Rezoluția de Unire cu Țara. În noaptea de 3/4 aprilie 1919, în satul Lunca (Țara Beiușului, Bihor), dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș au fost supuși unor sângeroase torturi și asasinați ulterior. În satul Lunca s-a ridicat pe locul unde s-a săvârșit odioasa crimă monumentul martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr.

Nicolae Bolcaș din Beiuș.

Pag.12

Dăruiri literare Nenorocul

Îmi scrii... Și din șire picură lacrimi. Îmi plec capul. Mă pierd cu sufletul în depărtări fumurii. Mă cheamă trecutul.

Te văd.

Râs zglobiu nu se întrețese-n liniștea melacolică, ce ți-o umbrește privirea – scrutătoare, veșnic scrutătoare. Prea multă gândire înăsprește râsul și-i fură din dulceață. Dar nu-ți pasă.

– Viața o iau cum e! Și privirea nu ți se tulbură mai tare.

Parcă aștepți loviturile sorții, ca să le înfrunți!...

Te î n l ă n ț u i e î n c ă t u ș e l e s a l e fatalismul. Și tu nu observi. Îți bați joc de el în conștiința ta de liber arbitru. Și – ajungi din încrezutul de azi, ereticul de mâine. Și tu nu observi.

Cad asupra ta loviturile sorții, rar, apăsat.

Pe față-ți încremenește râsul, parcă ar fi sculptat.

Lupți mai departe contra puterilor nevăzute, ce vor să te ia de picioare... Lupți – aproape să te sfârșești... Dar nu te tânguiești. .................................................................... Și... din șirele tale picură lacrimi.

Te-au învins oamenii.

Flori de salcâm Lui Ionel Flori de salcâm... neprihănite, albe, ca gândurile celui ce și-a odihnit de atâtea ori privirea pe podoaba voastră ninsă – v-am cules aseară cu gândul la dragul meu!

Voi, flori de salcâm, flori albe, în care palpită acum dragostea mea, pătrundeți adânc în inima negrului mormânt, parfumul vostru să îmbălsămeze chipul zdrobit al dragului meu!... … Învăluiți-l încet, alinător, cu roua lacrimilor mele, voi flori de salcâm, flori albe, atât de dragi lui!

1926.

Pag.13

Dăruiri literare Cântec Aș vrea să fiu o senioară, Visând sub un pilastru fin, Brodat cu flori și aureolă, De slava cerului senin. Și-aș vrea un trubadur să vină Să-ngâne 'ncet un cânt duios, Să-mi spună șoapte în surdină De-un farmec dulce, mângâios. Și-n urmă în neguri să dispară Al cântului apostol sfânt…

Deasupra-mi când s-aprind în seară Cerești lumini… pe rând, pe rând.

1911

III O, lasă mâna ta cea pală Într-ale mele să o țin, S-o duc la buze ca pe-o floare – O clipă las să mă-nsenin.

Ridică-a tale pleoape grele Să văd lumina unei stele...

Demult aveam și eu o lume Ce nu era decât a mea.

1912.

IV

Durerii De suflul tău – durere – se risipește-n neguri Al tinereții farmec și-n lacrimi se încheagă...

S-așterne-o brumă fină pe-auritele meleaguri, Pe-al primăverii suflet, pe prodigioasa-i vlagă!...

Tu din cavouri triste culegi mii visuri moarte, Le luminezi pustiul cu a milei blând' lanternă... Și spre fiorduri mute lași gândul să ne poarte, Unde mijește dorul de liniște eternă.

Dar bolții fără soare tu dai luciri de taină Și înțelesuri nouă credințelor pierdute, În locul fericirii de chin și iluzii plină Dai alba simfonie-a mâhnirilor trecute.

Beiuș, refăcută – 1925 Melancolie Ionel!

Din sufletu-mi melancolia Prin gene îmi strecoară A-nduioșării sfinte – dulce Povară. Și lacrima cum se prelinge Așa fără de veste – Îmi pare-o nespus de frumoasă Poveste.

O! nu-i într-însa pătimire…

E un surâs ce moare, Când prea te-a fermecat apusul De soare.

1911 XI. Pag.14

Când lângă mine-o fi să treci Tu ochii lin să ți-i apleci, Căci luciul lor ispititor În suflet mi-ar trezi un dor…

Un dor de azurii lumini Ce picură printre cetini…

De-un cântec vechi, uitat demult, Ce n-aș putea să-l mai ascult.

1910.

Dăruiri literare Romanța celei mai frumoase flori Ionel – îți închin această poezie, ție atât de dragă

Eu te-am zărit într-o vitrină atât de rece, de cleștar, într-o vitrină cu oglinzi în care erau prinse ca într-un ochi de apă cu fulgerări de chihlimbar, smarald, rubin și-agată – mii doruri și dureri și-atâtea vise stinse, eu te-am zărit, minune nemaivăzută – și-uimită, înfiorată de-atâta farmec sfânt într-un avânt nebun la piept voit-am să te prind.

Dar parcă-o mână eterată m-ar fi oprit. Și te privi duios și lung și-năbușind un gând, un gând îndurerat și un suspin – m-am depărtat Ci mai târziu venind împins de-un straniu simțământ să te revăd, să mă închin și să te ador

tu floare roșie nemaivăzută până atunci – din galantarul înflorit un gol deodat' hain, cumplit îmi râse batjocoritor – un râs sălbatic ce m-ardea și mă tăia adânc în suflet!

Ah! floare roșie, floare roșie Un gând străin de-al meu! Și-acum te stingi într-un ungher, sfidat de-un ochi cochet, ce nu știa ce îmi erai! În nopți de veghe, nopți de boală, de chin, de zbucium și nesomn, eu te revăd cea mai frumoasă și mai sublimă floare, cum mori îndurerată sub umbra unui ochi străin!

12 VIII. 1912.

Bihorul meu Când pescărușii zbor în larg, Iar marea lin tresare Robită-n mreaja ce i-a 'ntins Indrăgostitul soare.

Când profunzimea de lumini De flori mă împresoară Și gându-mi caut al adormi Un cântec de chitară – Atunci deodată-mi amintesc De-o țară 'nlăcrimată... Și-n prada unui dor nebun Mă zbat îndurerată.

1911.

Îi mulțumim doamnei Maia Dobrin-Bayer, fiica Xeniei (Scumpa) Ciordaș-Dobrin, pentru amabilitatea cu care ne-a pus la dispoziție scrierile bunicii sale ,,Viora din Bihor” (Viora Ignat dr. I. Ciordaș), din care am reprodus textele alăturate.

Pag.15

Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Secularizarea- maladia care distruge spiritul Portretul omului din secolul XXI, este conturat de un consumatorism care depășește limitele normalului, de un materialism dus la exces și de un egocentrism care face din omul modern un robot și nu o ființă ce posedă rațiune, voință și sentiment. Chipul lui Dumnezeu din om se pervertește. Omul cuprins de secularism, tinde foarte mult către o anumită formă de ateism sau idolatrie.

Materia pune stăpânire pe rațiunea, voința și sentimentul omului, astfel devenind un sclav al materiei. Multe dintre practicile creștine, în lumea puternic secularizată se consideră demodate. Ele sunt înlocuite cu unele care îi satisfac mai mult poftele carnale, adică acele instincte care trebuiesc disciplinate. Disciplina gândurilor și a instinctelor îi cimentează relația cât mai profundă și apropiată de Dumnezeu- Treimea.

Secularizarea înlocuiește religiosul. Ea încearcă să scoată din om orice fărâmă de divinitate, înlocuind cu modele și practi false. Prin acest proces amplu de secularizarea lumii, la care asistăm din păcate, omului i se calcă în picioare spiritul, comoara divină în om.

Omul secular nu mai gândește într-un spirit de comuniune, ci el singur se pune pe acel piedestal și încearcă să domine pe cel de lângă el, ierarhia valorilor este întoarsă cu josul în sus.

Ideile seculare sunt ca niște săgeți care distrug nobilul suflet.

Mai putem spune că în secularism există o mască, ce o numesc libertate și drepturi ale omului, practic acestea fiind forme de libertinaj, adică în schimbul drepturilor omului totul se admite, totul este posibil astfel se dă frâul liber instinctelor.

Prin secularizare, toate valorile tradiționale sunt șterse în așa zisele: drepturi ale omului.

Putem spune că secularismul este una dintre diversele slujiri ale fiarei 666.

Pag.16

Acest fenomen își face foarte profund prezența în toate instituțiile statelor.

Religiosul ester înlocuit cu un soi de drepturi și practici de domeniul libertinajului și nu a libertății sacre, cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om.

Totul este confuz și din păcate la un asemenea sistem aderă foartă multă lume.

Prin secularizarea lumii i se urmărește eliminarea elementelor de cultură religioasă, o spălare a creierelor aproape ca în Comunism.

Sacrul este îndepărtat din viața omului, raportarea lui nu se mai face la divinitate ci la elemente de libertinaj care se ascunde sub sintagma „drepturile omului”.

Credința, religia sunt măcinate cu o mare brutalitate de către secularizare.

Goana după lucrurile materiale ne transformă în sclavi cu voința noastră.

Excesul și căderea în folosirea irațională a lucrurilor, îl face pe om un potențial dușman al tuturor celor create pentru el. Scriptura ne atenționează:„Poți să câștigi întreaga lume, dacă țiai pierdut sufletul, la nimic nu folosește”.

Distrugerea spiritului din om, este de fapt distrugerea sa în toată ființa.

În România acționează o organizație de tip secular numită ASUR. Acesta sub pretextul că militează pentru drepturile individului, produce confuzie în spațiul spiritual, tradițional religios, mai exact în societatea românescă, optând pentru un stat secular pur laic în care credința, cultura de factură religioasă, mai exact cu subiect și predicat religia- confesiunea ortodoxă să dispară de pe hartă nației, dar și din viețile românilor.

Un astfel de fenomen trebuie tratat cu foarte mare precauție, deoarece îi dezorientează pe creștini. Credința omului împreună cu faptele bune și dragostea sunt garanții mântuirii, ceea ce se urmărește practic în ortodoxie.

Dăruiri literare

Mihaela-Alexandra RAȘCU GÂNDURILE MELE Gândurile mele-păsări, lunecând către lumină, aripi desfăcute-n timpul care n-a uitat să vină, mă ridică-ntotdeauna într-un zbor ameţitor şi mă lasă mult prea lesne să mă simt nemuritor!

Gândurile mele-stele, ba polare, ba abstracte, ştiu să lumineze vise, să călăuzească-n noapte, să deschidă orizonturi interzise sau pierdute şi să iscodească-n salturi lumile neîncepute!

Gândurile mele-flori de lumină şi culoare, ce mi-au adunat buchete de trăiri ameţitoare în grădina însetată după ploaia de simţiri şi-ascunsă de buruiana unor triste amintiri, Ştiu să înconjoare lumea, ştiu să coloreze timpul, ştiu să urce, să coboare, să impună vieţii ritmul unui pas cum n-a fost altul, unui dans fără sfârşit, fiindcă gândurile mele, sunt ascunse-n infinit!

EXERCIŢII DE ECHILIBRU Ascultând forfota neîntreruptă a tâmplelor mele, liniştea pamântului şi-a întins braţele-arbori să mă cuprindă, şi-a trimis stolurile de fluturi să mă mângâie, rebele, şi a transformat fiecare lac într-o oglindă din care chipul luminii să mă privească şi să-mi facă florile speranţelor să înflorească!

Privind cum lacrimile gândurilor mele se preling şi răscolesc prea des oceanele de vise, muzica pământului s-a ridicat în mine cu note care ning şi-a prins a-mi umple venele proscrise forţându-le să mişte-n ritmuri noi, spre armonie şi să ajungă până-n pământeasca simetrie!

Simţind alunecarea către noapte a zilelor în care mă-nfăşor, inima pământului şi-a deschis porţile curcubee spre mine, învăţându-mă echilibrul picăturilor din fiecare izvor şi-ncrâncenarea respiraţiei vulcanilor cu sufletele pline, aşa încât fiinţa mea din orice timp să recunoască puterea tămăduitoare pământească!

ZI DE VARĂ Miroase-a fân cosit şi-a vară În ziua-aceasta fără pată, Prin care timpul se strecoară Sfios şi blând precum o fată.

Se-aud tălăngi în muzici sacre Plutind eteric în ecouri, Livezile pustii şi acre Se-ntind cu feţe de tablouri.

Fântânile-şi sclipesc magia Sub cumpene întortocheate, Înţelegând vrăjitoria, Vântul prin ele prinde-a bate.

Din frunze nasul o să-şi scoată Pădurea, cu uimire rară Că-n ziua-aceasta fără pată Miroase-a fân cosit şi-a vară.

Pag.17

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU Dedic aceste poeme Părintelui Chesarie C. Bertea, alături de mulțumirile mele pentru grija ce mi-o poartă mereu.

Să fiți binecuvântat, Părinte drag!

Bisericuța cu lemnu-i de mătase

Furtuna se chinuie-n ceruri albe Furtuna se chinuie-n ceruri albe – din ochii unui preot cad stropi de ceară din lumina lumânărilor cad gânduri de mântuire a-nceput să ningă cu tăciuni aprinși și voi lanțuri grele v-ați înnodat în privirea sfântă nelăsând rugăciunile să se audă-n tâmpla pământului – apoi ați coborât în lume și ați legat pământul cu crucea voastră osândindu-l la veșnică suferință cu privirile voastre-oțelite ați pironit pe ascuțite stânci diminețile lăsându-le-ntr-o culoare gri

Zace tristă între sfinții vechi și-L așteaptă pe Părinte...

– cândva literele mari din Cartea Mare cântau duios psalmii luminii – acum stau înghețate între pereții de mătase cu buzele stinse de-ntuneric cugetând în tinda obosită... bisericuța cu lemnu-i de mătase sfințită de atingerea cerului cu gândurile sfărâmate într-un asfințit de noapte Părintele cu pacea din mâinile lui binecuvântează pelerinii de aer lacrima tăcută și muntele singur ...și a plecat pe cărări de nori în lume fără somn s-adune bucuriile și să ni le împărtășească.

un singur preot a mai rămas să vindece toate rănile deschise-ale lumii cu propriul lui suflet cu privirea-i blândă cu palmele-i calde de părinte parcă-parcă muzica raiului se-aude sfioasă din Cartea Mare – am acoperit-o cu pelerina sfântă să n-o atingă povara furtunii.

Pag.18

Doamne!

Cu dor și emoție întind brațele spre Tine să-mi simt sufletul în toată liniștea Ta mă-ncearcă ocean de ploi și Tu le oprești la timp lăsându-mă ca un răsărit ce nu se disipează niciodată.

Dăruiri literare Stau în umbra sfântului altar

Pietrele mele vorbesc

Stau în umbra sfântului altar și-ascult frumoasa liturghie și mă cutremură un plâns șuvoi atunci când Părintele înalță către cer o priceasnă vie – și ce frumos când te cuprinde o liniște în trupul răscolit în gânduri în iubire – și cu privirea-i încremenită-ntr-un ocean desprinde o umbră din aer din soare s-o spele de păcate – tăcerea apei în cămașa-i transparentă încremenită pentru o clipă pe pământul argintiu a rămas să cugete într-o noapte a lui Decembrie – din psalmii minunați ce răzbat din ferestrele deschise ale cerului se desprind sori învăluind oamenii în zilele de duminică

Pietrele mele au o răcoare caldă au viață vorbesc îmi răscolesc iubirea și îmi cuprind speranța între luceferi – pietrele mele fac bine și mă îndeamnă să fac la fel – dar eu nu știu de unde să încep – pietrele mele ating cerul desenează dureri fără durere încălzesc glacialul preschimbă vântul în litere de granit pentru cartea lui D cuget pe marginea prăpastiei mele – de unde să încep... (?) unde să mă opresc... (?) comorile pierdute ale sufletului meu stau ascunse sub pietrele cugetătoare.

– și ce frumos e când te cuprinde o liniște de iubire.

Dintr-o mie de povești frumoase

Părintele munților albaștri De pe umerii munților albaștri mi-a căzut în palme o ninsoare caldă – mi le-am pus la tâmpla ferestrei de cer să simt atingerea arhanghelilor și-a îngerului albastru atunci când coșmarul rece mă arde în palme cutez să-mi ridic brațele fără să ating cu degetele umerii munților spun încet o rugăciune de iertare pentru neascultarea din anii risipiți printre ierburi Părintele munților albaștri din nou mă iartă iar eu nu știu ce să răspund și m-acopăr cu tăcere până când piatra albastră va vorbi cu mine.

Dintr-o mie de povești frumoase nu am cucerit nimic... o stâncă frumoasă adăpostește o aripă de ghețar vântul crud suflă puternic încercând să împietrească stânca de sub Everest ca să-i frângă ființa eu mi-am împietrit ființa într-o carte albă a lui D – într-o zi i-am zâmbit unui soare – azi și mâine descătușez câteva clipe de fericire departe de forfota modernă cât mai sus pe creasta albă aproape de casa cerului crucea albă s-a jertfit pentru mine eu doar am atins o mie de lacrimi.

Pag.19

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Stupore

Stupoare

Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere.

Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell'etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto..

Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni l-invită să observe şi să înțeleagă şi din respect, să tacă.

Se descălță şi covorul consumase deja forma lui: sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de mulți grăunți sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale oricum de sărbătorit, nici învingători nici învinşi doar..

Pag.20

Terzo occhio

Al treilea ochi

E dal cancello entrava polvere di gesso, nuvole di luce all'ingresso, pigne abbandonate sulla credenza e da quest'ingombro ricavo silenzio e tutto pare adesso libero dalla quarta dimensione.. fogli di quaderno a righe volan dalla finestra sopra un rigido platano; soglie erbose riportano al calore d'una mano che s'allontana e notte si scolora dipinta dalla rosa divina che accompagna all'uscita dell'ultima illusione.

Și din gard intra pulbere de ghips, nori de lumină la intrare, conuri de brad părăsite pe bufet și de sarcina aceasta obțin liniște și totul arată acum lipsit de dimensiunea a patra.. foi de caiet cu linii zboară prin fereastră peste un platan rigid; praguri ierboase readuc la căldura unei mâini ce se îndepărtează și noaptea se decolorează pictată de trandafirul divin care însoțește la ieșirea ultimei iluzii.

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Cameleonul - pamflet O dimineață umedă și destul de rece. Elvira s-a trezit ca de obicei pe la cinci, i-a pregătit biberonul celui mic și a dat drumul radioului. Obișnuia să asculte programul matinal. Radu era deja în baie. Pleca foarte devreme la serviciu. Fabrica era destul de departe și dacă ar fi întârziat i s-ar fi tăiat din ore și, împlicit, din salariu. Oricum, nu întârziase niciodată, era extrem de conștiincios. Camera fu inundată de cântecul patriotic obișnuit: „Din veacuri a luptat această țară/ Și fiii ei de veacuri au visat/ Această minunată primăvară/ Pe care o trăiesc înflăcărat...”. Ei erau atât de obișnuiți cu melodia, încât nici n-o mai auzeau. Începu refrenul laudativ: „Poporul, Ceaușescu, România”... Dintr-o dată, melodia se opri și începură știrile.

-Radu, tu auzi? întrebă Elvira. La radio nu e programul normal...

-Ce spui? N-am auzit, zise Radu apărând în ușa băii cu un prosop în mâini.

-Ziceam că nu e programul obișnuit la radio...

Ascultă! Se vorbește despre o revoltă prin Timișoara...

-Serios? Ciudat! De obicei nu se spun lucrurile astea...

-Exact... Asta mă miră și pe mine...

-Lasă, nu te îngrijora, nu va fi nimic rău, o să vezi!

-Poate va fi chiar bine... La fabrică n-ai auzit nimic?

-Nu, nimic, de fapt, stai puțin, n-am mai fost la fabrică. Doar știi c-am fost trei zile în delegație...

-Da, așa e, nu m-am gândit la asta... Oricum, ai grijă pe-acolo...

-Stai liniștită, ce-ar putea fi? Oamenii sunt temători, nu va fi nimic. Vezi de copil, să nu răcească. Și spune-i, te rog, la Moșu să nu mai facă atât de cald în casă. Să-ncercăm să-i oferim, pe cât posibil, aceeași temperatură...

-I-am mai spus eu, daʾ lor așa le place, cald. N-au stat la bloc să vadă cum e. Buna mi-a zis să-l las acolo și peste noapte și s-a cam supărat când i-am spus că nu putem sta acasă fără el.

-Asta e! Lasă că nu se supără... Știi doar cât vă iubesc pe amândoi...

-Pe „amântrei”... acum și tu ești nepotul lor iubit.

Radu zâmbi. Așa era. Bunicii Elvirei nu făceau

deosebire între nepoata lor și el. Se simțea tot timpul în largul lui, de parcă ar fi fost dintotdeauna împreună.

-Radu, zise Elvira petrecându-l în ușă, vezi ce faci pe la fabrică... să nu zici nimic, să nu pățim ceva...

-Fii liniștită, nu va fi nimic. Și crede-mă, nu mă amestec în nicio revoltă... Oricum nu sunt speranțe... Întoarsă în cameră, Elvira se așeză pe scaunul de la geam. Privirea ei îl petrecu pe Radu până se pierdu în noapte. Într-un mod ciudat, simțea cum îngrijorarea se cuibărea în întreaga ei ființă. O neliniște ciudată pusese stăpânire pe ea. „Ceva așa, ca înaintea unui examen...” gândi Elvira. Nu mai avu timp să-și continue gândurile. Cristi se trezise și începu întrecerea matinală cu timpul. La început biberonul, joaca de-a v-ați ascunselea cu hăinuțele, apoi papucii, povestea cu pisicuța care era desenată pe cărucior și la urmă geanta cu cele necesare pentru ziua ce va urma: lapte praf, biberoane, haine de schimb și alte mărunțișuri pregătite de cu seară. Se făcuse deja șapte, așa că Elvira își luă rapid paltonul și poșeta din cuier și scoase căruciorul pe coridor. Acum aștepta „ajutoare”. Un băiat din vecini, amabil și săritor venea în fiecare dimineață s-o ajute să coboare cele trei etaje cu întregul calabalâc. Nici nu avu timp să încuie ușa că vecinul era lângă ea: -Bună dimineața, tanti Elvira, gata de plecare?

-Gata, Nelule, gata... Azi am și mai multe ca de obicei, duc la bunici și o păturică.

-Nu-i nimic, ne descurcăm... Dacă e nevoie, vin cu dumneavoastră până acolo.

-Mersi, chiar nu trebuie, o dată ajunși jos, le pun pe toate „la bagaje”. Uite, vezi? Căruciorul are dedesubt o poliță...

-A, e bine așa. Luați-l pe Cristi în brațe, eu duc căruciorul și păturica.

-Bun, eu iau copilul, plasa și poșeta.

Coborâră râzând și povestind. Chiar și Cristi zâmbea și gângurea bucuros.

Nelu, elev în ultima clasă de liceu, era un copil inteligent și serios, care se străduia să învețe bine deși, în condițiile date, era destul de greu. Stătea cu maică-sa într-o garsonieră confort redus, la etajul patru al blocului și, din cauză că acoperișul nu mai fusese reparat de mult,

Pag.21

Dăruiri literare „beneficia” de duș gratuit ori de câte ori ploua. Mama lui, o femeie înaltă și uscățivă, lucra „cu ziua” pe la diferite familii.

Făcea menaj sau se ocupa de grădinile celor pe care soarta îi favorizase mai mult. Copilul stătea mai mult singur și devenise mai retras, dar cu Elvira discuta întotdeauna și se bucura s-o ajute, deoarece simțise că tânăra îl tratează ca pe un egal. Când ajunseră în fața blocului, copilul, cu un aer extrem de serios spuse: -Tanti Elvira, ați auzit știrile?

-Da, Nelu, am dat drumul la radio de dimineață.

-Mama zice că la Timișoara s-a tras în oameni, i-a spus o doamnă care are fiul student. Ce credeți că va fi?

-Nu știu, chiar nu știu ce să-ți spun. Că oamenii se revoltă, cred, dar nu cred că se va schimba ceva... Cine știe?

Om trăi și-om vedea.

-Nenea Radu a plecat la serviciu?

-Da, de dimineață.

-În fabrici e revoltă. Sigur va fi și la noi în oraș. Poate ar fi bine să rămâneți acasă.

-Nu, Nelu, n-am cum. Trebuie să ajung la serviciu. Și-apoi, duc copilul la bunicii mei, vor avea grijă de el.

-Dar de dumneavoastră? Cine știe ce va fi prin oraș.

-Nu te teme, cu noi n-are nimeni nimic. Du-te la școală ca de obicei și mai vorbim după masă...

-Sunteți atât de liniștită... Mama era tare nervoasă și speriată... A plecat plângând.

-De ce? Are vreun motiv special?

-Da, are un frate la Timișoara, e vatman. A încercat să dea telefon la depou, unde mai sunase și altă dată, dar nu i-a răspuns nimeni. De-asta se teme, să nu i se întâmple ceva.

-Ai încredere în Dumnezeu. Va fi bine.

-Da, va fi bine... Vă mulțumesc, tanti Elvira, parcă mi-ați mai dat curaj. Mă duc la școală.

Copilul plecă, iar Elvira îl urmări zâmbind: „De fapt, fusese pe trei sferturi hotărât să plece la școală, altfel nu și-ar fi luat ghiozdanul... O, Doamne, cine știe ce-o mai fi...

Generația mea a avut noroc. A fost pace și liniște, chiar dacă au mai fost greutăți și lipsuri. Părinții și bunicii au suferit în război. Doamne, fă, te rog, să fie pace pentru Cristi, să crească într-o lume mai bună!”

Nici bunicii nu erau liniștiți. Toată lumea asculta dimineața radioul și cu toții fuseseră uimiți de ce-au auzit. Încă din ușă, Elvira fu întâmpinată cu temeri: -Vai, ce bine c-ai ajuns! Unde e Radu? întrebă bunica.

-Vrei să mergi la birou? Nu cred că e bine, zise și bunicul, mai bine-ați sta aici amândoi, e mai sigur.

-Lasă, moșule, că nu-i nimic, cum să nu mă duc la serviciu? Și Radu s-a dus. Abia a venit din delegație, are treabă, nu poate sta acasă. Voi să aveți grijă de copil, noi vom fi atenți, nu vă temeți.

-Bine, fata mea, bine, să ai mare grijă pe drum și nu te înhăita cu nimeni, n-are rost să te bagi singură în bucluc...

Pag.22

-Da, completă iarăși bunicul, cine știe ce poate ieși de-aici. Pare să fie o răzmeriță în toată regula. Am fost după lapte de dimineață și oamenii vorbeau că la Timișoara s-a tras în populație. Nu te încrede în nimeni. Dacă pleacă și colegii, vii acasă. Nicăieri altundeva. Și sună-l pe Radu, la fabrică, să vă întâlniți aici. Să nu plece cu muncitorii, dacă iasă în stradă. Te rog, ai grijă!

-Bine, așa voi face. Plec acum, trebuie să ajung la timp, aveți grijă de Cristi! Te pup, Cristi! Să fii cuminte!

Dacă strada bunicilor era destul de pustie, către centru străzile deveneau extrem de animate. În fața birourilor unde lucra Elvira, era o adevărată adunare.

Oamenii vociferau, dar nu se înțelegea nimic. Se vedea că veniseră aici sub impulsul anunțurilor de la radio sau televizor și că, încă, nu au un lider sau un program clar.

Elvira intră în clădire și se miră că la fereastra dinspre curte nu este obișnuita „ședință” la cafeaua de dimineață. În biroul în care lucra ea era liniște. Toate colegele ei ajunseseră deja și stăteau cu nasul în hârtii, fără să scoată vreo vorbă. Elvira își lăsă paltonul în cuier și se așeză la birou.

Luă din sertar registrul în care scria și apoi se aplecă spre colega din dreapta și întrebă în șoaptă: -Ce s-a întâmplat, Mona? Ce e cu atmosfera asta?

-Stt! Taci! Șefa e turbată!

-De ce? Ce are?

-Ca de obicei și-n plus știrile de azi...

-Haida de! Ce-i pasă ei? Parcă e regalistă... ar trebui să se bucure.

-Ce faci, Elvira? zise șefa din ușă. N-ai de lucru? Văd că-ți arde de bârfă! Statul ăsta acasă te-a prostit de tot. Nu-i bună măsura ca mamele să stea patru luni acasă... Hai, hai, la treabă!

-Sunt de acord, șefa, nu e bine ca mamele să stea numai patru luni și să-și lase copiii mici în grija altora. În țările civilizate...

-Crezi că nu știe Partidul cum e bine? Uite unde stătea dușmanul poporului... izbucni șefa ca de obicei când era contrazisă... Măi, fată, partidul te-a crescut și ți-a dat o pâine, iar tu ești împotriva lui? Păi, atunci ești împotriva țării, a oamenilor muncii...

-Ba m-au crescut părinții mei care au muncit extrem de mult, nu partidul, comentă iar Elvira. Iar pâinea mi-o câștig singură. Am învățat, am terminat o facultate și acum muncesc, nu cer de pomană...

-Dacă mai zici ceva să știi că te dau afară...

-Mă dați afară atunci când va fi fabrica dumneavoastră... Deocamdată am fost angajată prin concurs și nu mă puteți da afară după bunul plac...

-Crezi? Vrei să te pui cu mine? Biiineeee! Hai la tovarășul secretar de partid, să vedem ce părere are. În birou nimeni nu mișca. Cele patru funcționare își țineau capetele plecate și-și făceau de lucru. Șefa, o femeie trecută de cincizeci de ani, înaltă, brunetă, aranjată excesiv, dar îmbrăcată fără gust, cu niște haine care nu se potriveau deloc unele cu altele, continuă cu și mai multă înverșunare:

Dăruiri literare -A, poate crezi că dușmanii poporului vor pune mâna pe putere... Îi fi și tu revoluționară... De-asta ți-a plătit statul patru luni în care n-ai făcut nimic, să complotezi împotriva lui... Bine, n-ai decât să te dai de partea cui vrei...

Urma alege, cine râde la urmă, râde mai bine. Și-acuma, hai, nu mai sta, mergem la tovarășul secretar.

-Tovarășa Josan, zise Mia speriată, coloana de muncitori a ajuns în fața geamurilor! Ce facem?

Afară, se întețeau vociferările. Acum, se auzeau scandări clare: „Jos comunismul!” și „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, semn că mulțimea își găsise lideri și devenise organizată.

-Pleacă de la geam! Nu fraternizăm cu dușmanul!

Noi trebuie să fim demne de-a fi membre ale Partidului Comunist Român! Nu vă lăsați induse în eroare! strigă iarăși șefa.

-O singură problemă ar fi, comentă iar Elvira, eu nu sunt membră de partid, pot fraterniza? Fetelor! De ce nu ziceți nimic? Vă place să stați în frig? Vă plac „adidașii” și „frații Petreuș”? Sau vă place că n-aveți curent între șapte și opt seara... O, știu, vă place emisiunea de la televizor. Aia de ține două ore și-l vedem pe tovarășuʾ...

-Elvira! Ține-ți gura! Pe cuvântul meu că te reclam la partid... Pușcăria te mănâncă... Șefa devenise palidă din cauza nervilor. Nu se așteptase la atâta curaj din partea unei tinere abia angajate de nici doi ani.

De afară se auzeau noi și noi îndemnuri. „Veniți cu noi!” striga mulțimea... Din partea de jos a orașului, coloana de muncitori de la fabrică se apropia și se se îngroșa pe măsură ce înainta.

-Haideți, să mergem și noi! îndrăzni Mia, una dintre doamnele mai în vârstă. De ce mai stăm aici s-o ascultăm pe femeia asta? Până mai ieri ne lămurea că numai regalitatea ne mai poate salva și-acum, uitați-vă și voi cât de comunistă este. De ce, tovarășa Josan? De ce? Poate fiindcă la ședința de ieri s-a pus problema să fiți schimbată? De-asta?

-Nu, nu-i adevărat! N-a zis nimeni că mă schimbă...

Minciuni!

-Ba-i adevărat, interveni Mona. Cine ne-a spus nouă a fost de față. Și, ca să fim sigure, pornim noi revolta împotriva dumitale, chiar acum. Haideți fetelor! Ziceți împreună cu mine: Jos Josan! Jos Josan!

De pe coridor, intră Petre de la contabilitate, unul dintre cei mai mucaliți colegi, râzând de situația creată în birou: -Cu „Jos Josan!” sunt de acord, că mi-a mâncat nervii, dar sună atât de ciudat, că mai că-mi pare rău că nu avem pe cineva „Susan” pe-aici să strigăm și „Sus Susan!”...

Ar fi o distracție pe cinste!

-Tu ce vrei? sări șefa cu gura. Du-te-n biroul tău!

-Jos Josan! răspunse Petre râzând, urmat de celelalte colege... Șefa, dându-și seama că nu mai poate răzbi cu vorba răstită, încercă o altă strategie:

-Haideți, măi copii, că nimeni nu vă vrea răul, mai vorbim noi peste câțiva ani când îmbătrâniți, nu mai strigați așa, că mă doare inima. N-am fost eu ca o mamă pentru voi?

-Ba da, vitregă! râse Sorina. Fetelor! Ieșim la revoluție? Tocmai a spus la radio că Ceaușescu a fugit!

Haideți, nu putem rămâne nepăsătoare!

Toți cei prezenți fură de acord. Se îmbrăcară, încuiară tot și ieșiră în stradă. Șefa rămase închisă în biroul ei, plângând. În fața ferestrelor, era deja mai liniște. Coloana înaintase până în piața din fața restaurantului central. De acolo se auzea un discurs și urale. Oamenii păreau bucuroși.

Elvira se gândi că din cauza discuțiilor intreminabile, a uitat să-i dea un telefon lui Radu. „Singura soluție e să merg acasă” își zise Elvira și porni, împreună cu toate colegele, către locul de unde se auzea discursul. Piața era plină. La microfon era un inginer din fabrică pe care-l cunoștea din vedere. Tocmai anunțase și el că Ceaușescu a fugit pe la ora 12 cu un elicopter și că revoluția nu mai poate fi înfrântă. Uralele ieșite din sute de piepturi o făcură pe Elvira să simtă și ea bucuria victoriei. Ocoli mulțimea și o luă către casă. Trebuia să se întâlnească cu Radu, să vadă ce vor face în următoarele ore. Aleile dintre blocuri erau pline de oameni. Unii mergeau spre piața centrală, alții se întorceau să le povestească celor rămași acasă. Unii deschiseseră geamurile și puseseră radioul pe pervaz. Știrile de la București le întăreau credința că vor reuși să se smulgă de sub dictatura comunistă. În scara blocului, Elvira fu întâmpinată de Nelu: -Tanti Elvira, unchiul meu e bine. A vorbit mama cu el acum vreo oră. La Timișoara e revoluție în toată regula. Se trage pe străzi. El e la serviciu, nu pleacă de acolo deocamdată. Zicea că printre revoluționari sunt și hoți, așa că, ei stau să păzească.

-Vezi, Nelu, că totul e bine?

-Da, aveți dreptate. A venit și nenea Radu. E sus.

-O, mă bucur, mersi, Nelu, merg să vorbesc cu el.

Elvira urcă scările în fugă, cu cheia în mână. Descuie și intră grăbită: -Radu, Radu! Unde ești?

-Aici, dragă, în bucătărie, acum am ajuns...

-Bine c-ai venit acasă! Mă gândeam să-ți dau un telefon, dar n-am mai reușit, a fost o nebunie la birou, ne-am certat, am strigat, madam Josan a făcut iar nazuri, apoi, după ce a trecut coloana de la fabrică, am plecat și noi. M-am tot uitat după tine, dar nu te-am văzut în coloană.

-Am fost, dar numai până la cimitir, de-acolo unii au luat-o către centru, iar alții către cartierul nostru. M-am dus și eu cu ei, în ideea de-a te întâlni întâi pe tine și, abia apoi, de-a mai ieși în oraș.

-Dragul meu, zise Elvira strângându-l în brațe. Mă bucur că am gândit la fel. Ce zici? Mergem după copil? În drum luăm și pâine, am văzut că e deschis, dar n-aveam cartela la mine.

-Oare nu ne dă și pâinea pe mâine? întrebă Radu.

Așa, n-am mai fi obligați să ieșim. Uite, la televizor arată străzile din București. Acum câteva minute revoluționarii

Pag.23

Dăruiri literare vorbeau deja dintr-un studio, cred că nu mai e cale de întoarcere. N-aș fi crezut, speram, dar parcă nu mai credeam...

-Da, poate Cristi va avea o altfel de viață, va trăi într-o democrație adevărată, va vedea lumea, of, Doamne, ce bine ar fi!

-Când am plecat de la fabrică nu știam încă ce să cred. Directorul a ieșit în fața mulțimii și a vrut să oprească ieșirea coloanei din fabrică. Se auzea chiar că vrea să trimită oameni la Timișoara pentru a opri revoluționarii. Apoi, ceva s-a întâmplat. Nu știam ce. Ideile i s-au schimbat brusc și le-a spus portarilor să dea drumul mulțimii. Erau zvonuri că Ceaușescu a fugit. Poate de-asta. Oricum, directorul s-a văzut deodată singur. Nimeni nu mai era de partea lui. Nici măcar lingăii obișnuiți.

-Bine că nu l-a bătut nimeni...

-Să știi că oamenii au fost extrem de pașnici.

Inginerul Bârjov le-a vorbit oamenilor și a păstrat ordinea dându-le curaj și speranță. Chiar l-am admirat. A fost un act de curaj. Dacă revoluția va fi înăbușită, va plăti cu capul.

-Așa e, l-am văzut și în centru. Am asistat la discursul lui. Vorbește cu mult curaj. Nu mi-am amintit cum îl cheamă, dar știam că-l cunosc.

-Pe cine-ai mai văzut?

-O, erau foarte mulți cunoscuți. Și atât de entuziasmați erau toți, c-am simțit cum mă cuprinde și pe mine euforia. Împreună, oamenii pot constitui o forță. Mai știi? Poate vedem înlăturat comunismul, doar și-n alte țări sunt mișcări populare...

-Da, poate e vremea schimbării... Om fi noi cei care trăim să vedem cum arată occidentul.

-Sau poate-l mutăm aici. Cum ar fi să cumpărăm o pâine întreagă?

-Să vedem alimentara plină...

-Falimentara? Ha! Ha! Nici nu-mi pot imagina... Să fie și altceva pe rafturi în afară de creveți?

Cei doi râseră. Se îmbrăcară în ceva comod și ieșiră.

Tot mai mulți oameni se îndreptau spre centru. Se amestecară în mulțime și ascultară discursurile. La primărie se împărțeau arme tuturor celor care se credeau apți să tragă. Noii conducători organizau apărarea principalelor obiective.

-Nu mai stăm, zise Radu. Mergem acasă. Bunicii or fi îngrijorați. Începuse să se întunece când plecară de la casa bunicilor. Ar fi rămas peste noapte acolo, dar nu era loc pentru toți. Vara ar fi fost altfel, iarna însă, camerele mari, înalte erau friguroase. Dacă aveau musafiri, bunicii făceau foc cu o săptămână înainte. Strada devenise liniștită, chiar pustie. Radu îl luase pe cel mic în brațe, pentru a merge mai repede, iar Elvira ducea plasa cu hăinuțe. Căruciorul îl lăsaseră la bunici, nu se mai complicaseră cu el.

Mergeau tăcuți. Ciudat, exact când ajunseră la colțul blocului, se lăsă o ceață densă cum nu mai văzuseră

Pag.24

niciodată. În acel moment, undeva, aproape de tot, se auzi o mitralieră. Cineva trăgea către blocul lor. Din stânga alte arme răspunseseră. Cei trei urcară în fugă scările întunecate, intrară în apartament și se retraseră în camera din spate, care avea o draperie groasă la fereastră. Deși draperia era trasă, n-au aprins becul. Se temeau. Afară gloanțele zburau.

Zgomotul era atât de apropiat...

-Cred că se trage din scara noastră, zise Elvira.

-Așa pare...

-Așez copilul în pătuț, trage-l mai lângă perete, să fie departe de geam...

-Bine, acum, ajută-mă, tragem și canapeaua, să fim și noi feriți.

-Noroc că stăm la trei... La parter mi-ar fi fost teamă...

-Cum stăm cu mâncarea? E posibil să fim obligați să rămânem în casă vreo câteva zile.

-Nu rău. Important e că avem lapte praf pentru Cristi. În plus, avem cartofi destui, ceva morcovi, ceapă, fasole. E bine, nu murim de foame...

-Bun. Am luat și porția de pâine, ne descurcăm.

-Cât crezi că vom sta în casă?

-Știu și eu? Două-trei zile. Vedem noi. Încercăm să dormim?

-Sigur, parcă e mai liniște...

-Acalmia dinaintea furtunii... Vezi cum se luminează cerul? Sunt rachete de semnalizare... Înseamnă că ceața e la fel de deasă...

-Mă duc să mă uit pe geamul din sufragerie...

-Nu, stai aici, poate fi periculos...

-Nu aprind becul. Mă uit de după perdea...

Elvira ieși în sufragerie, apoi, după câteva secunde reveni cu vești: -Ceața e și mai groasă. Nu se văd decât niște reflectoare, undeva către „Pompieri”. Nu-mi dau seama ce pot fi sau de ce sunt aprinse. Mitraliera a încetat. Până-n zori nu mai avem ce face. Stăm liniștiți...

-Nici Veta nu s-a îmbătat. E liniște și la ei în apartament. Mi se pare ciudat să n-aud certuri de la ei.

-Poate n-or fi acasă...

-Unde să fie? Doar n-o fi primit și bărbatu-său pușcă... Ar fi un pericol public.

-Lasă că dacă nu bea e băiat bun. Chiar e apreciat la fabrică...

-Dacă...

Parcă auzind discuția lor, în apartamentul de alături începu cearta. Veta striga ca din gură de șarpe și trântea tot ce întâlnea în cale. În ciuda zgomotului de alături și a gloanțelor care se mai auzeau din când în când, noaptea trecu fără incidente. La fel și următoarele zile. Faptul că la televizor știrile nu mai conteneau și că întreaga țară putea urmări în direct mersul revoluției era ceva nou și ciudat. În zona blocului, mitralierele nu mai tăceau. Zi și noapte se auzeau alte și alte împușcături. Totuși, oamenii nu

Dăruiri literare păreau a fi în pericol, așa că viața aproape că-și urma cursul firesc. Crăciunul bătea la ușă, iar prin bloc se zvonea că la magazinul din cartier sunt alimente: ulei, zahăr, făină și alte lucruri „rare” care înainte se „dădeau” numai pe cartelă.

Elvira se hotărî să meargă și ea să vadă, deși Radu nu era prea încântat de idee: -Te rog, ai grijă, ai văzut și ieri când am fost prin centru ce furioasă e mulțimea...

-N-au treabă cu noi... Au altele de făcut. Mă duc să văd dacă pot cumpăra și eu ceva. eventual pâine. S-a anunțat că s-a lucrat la fabrica de pâine pentru ca populația să nu ducă lipsă.

-Da, am auzit și eu. Să nu stai mult!

-Nu, nu stau, dacă pot, le cumpăr și bunicilor o pâine și-apoi mă întorc.

Elvira coborî scările și se miră că prin fața blocului nu erau vecinele la bârfă. „Ieri erau mai multe ca de obicei” se gândi ea trecând pe aleea străjuită de trandafiri acum ofiliți și triști din cauza iernii. Contrar celor auzite, alimentara era la fel de goală ca întotdeauna. Numai la raionul de pâine părea că belșugul coborâse de Crăciun.

Pâinea stătea pe rafturi, iar oamenii cumpărau fără obișnuita cartelă. Se apropie timid și întrebă dacă poate cumpăra două pâini, pentru a le duce una și bunicilor.

-Sigur, chiar și trei, veni răspunsul.

-Avem destulă! – zise cineva care se prezentă ca reprezentant al Frontului Salvării Naționale din oraș – și dacă mai trebuie, mai aducem. Nimeni nu mai trebuie să ducă lipsă de nimic. Acum, poporul și-a făcut dreptate, nu-i așa, doamnă?

Elvira zâmbi și dădu din cap aprobator. Omul continuă: -Acum nu mai trebuie să vă temeți. Puteți să vă spuneți părerea deschis. S-a terminat cu dictatura, chiar dacă prin orașele mari, mai sunt victime ale vechiului regim.

Nu știu dacă v-ați uitat la televizor, astăzi va fi procesul celor doi tirani. Ceaușeștii vor fi judecați pentru toate faptele lor, atât pentru că au înfometat poporul și l-au ținut în frig și întuneric, cât și pentru că au ordonat să se tragă asupra populației. O să vedeți: pușcăria îi mănâncă.

Apoi, întorcându-se către vânzătoare: -Puteți să le spuneți clienților că după masă vom aduce zahăr, ulei, făină și carne de pui. Să nu se înghesuie, vor fi destule și de acum înainte nu vor duce lipsă de nimic.

Să scăpăm numai de teroriștii ăștia care trag în noi și veți vedea ce viață bună vom duce. La revedere, doamnelor!

Domnilor!

Omul ieși, iar cei câțiva cumpărători din magazin rămăseseră descumpăniți. Se temeau că vorbele lui au fost auzite și vor urma probleme. Rând pe rând uitară ce caută la magazin și plecară către casă. Elvira cumpără două pâini, o duse pe una bunicilor și se grăbi către casă. Voia să gătească înainte de a se întuneca, pentru a nu fi nevoită să aprindă lumina. Se obișnuiseră să stea pe întuneric pentru a nu atrage atenția eventualilor teroriști. Pe aleea dintre blocuri tot nu erau prea mulți oameni, iar vecinele nu-și realuaseră

bârfa. Intră în scara blocului și urcă primul etaj. Exact în momentul în care dădu să urce la etajul doi, văzu un ins care-o sperie grozav. Era înalt, solid, dar nu gras, tipul sportiv, îmbrăcat soldățește, cu un fel de uniformă maro cu bej, cu niște ghete înalte până sub genunchi, încheiate în față cu șireturi și cu o curea lată de piele, în aceeași culoare cu ghetele. Pe cap avea o beretă din materialul uniformei, iar la brâu un fel de borsetă, tot de piele. Elvirei i se păru ciudat, mai ales, că omul purta ochelari de soare cu rame mari și lentile extrem de închise la culoare. În momentul în care o văzu, soldatul – căci asta trebuie să fi fost – se dădu politicos la o parte și-i făcu loc, fără niciun cuvânt. Elvira trecu, apoi se întoarse și-l privi iar. În spate, pe vestă avea cusut un logo maro cu bej, dar nu-și putu da seama despre ce e vorba. De altfel, omul coborî în fugă și, după cum văzu ea pe geamul de la casa scărilor, se urcă într-o mașină de teren care demară în trombă.

Deși auzise mai târziu că în blocul lor și-n cele din jur fuseseră niște soldați care căutaseră eventuale bombe plasate de teroriști, Elvira trăi tot timpul cu ideea că cel cu care se întâlnise fusese el însuși terorist și că pur și simplu, ea avusese noroc, probabil, pentru că omul era extrem de grăbit, iar ea nu schițase niciun gest, nicio emoție, ca și cum ar fi fost un vecin oarecare. * Trecură mulți ani de la revoluție și Elvira, ajunsă acum șefă de birou, nu se mai gândi la acele zile în care dăduse dovadă, uneori, de inconștiență și curaj, alteori de realism și lașitate.

Asta, până într-o zi, când o doamnă elegantă, îmbrăcată modern și, după cum se vedea cu ușurință, costisitor, veni în biroul lor jerpelit, de la parterul aceleiași clădiri nerenovate de multișor. Doamna intră fără să bată la ușă și strigă cu nedisimulată bucurie: -Bună, fetelor, ce faceți? O, dar aici totul este neschimbat... Parcă ieri am plecat...

-Doamna... Josan? întrebă una dintre colege timid. Nu pot să cred! Ce bine arătați! Vă priește la pensie!

-Absolut! De mai bine de douăzeci de ani. Am avut noroc să ies la pensie la o vârstă încă tânără și, mai ales, să iau o sumă foarte bună...

-Cum așa? întrebă iarăși colega... Mona se plânge de pensia pe care-o primește...

-Da, dragă, pensia nu-i mare, dar eu am și indemnizație de revoluționar, așa că, se schimbă treaba...

-De revoluționar? se arătă Elvira mirată. Parcă ați rămas la birou atunci când noi am plecat cu manifestanții...

-Exact ăsta mi-a fost norocul. La nici zece minute a venit un tânăr. Făcea o listă cu toți cei care doreau ca în numele revoluției să rămână la locul de muncă, să apere bunurile poporului. M-am gândit că oricum stau, de ce să nu mă trec pe listă. Ei bine, peste o vreme, lista aia a fost proba c-am fost revoluționară. Voi, fricoase, ați plecat... Eu, curajoasă, am rămas pe baricade...

Pag.25

Dăruiri literare

Constant CĂLUGĂRU

Chemarea zorilor Șuierat prelung sfâșie noaptea Zorii au răspuns ca o chemare

În toate cele Pe un bob de grâu am pictat cerul Pe un bob de porumb am pictat soarele Pe un bob de orez am pictat luna și stelele Deasupra apelor pe un bob de muștar am pictat omul în toate cele

Toamna mă caută

Firide secrete Jos, mult mai jos, prin firide secrete, În adâncuri obscure, nepătrunse de noi, Aerul harnic adună frigul din pietre, Sevele urcă anevoie în arborii goi.

Lumina se târăște subțire pe stânci, Prin geamuri de gheață tăcerea se uită, Cu semne bizare și ecouri de-atunci, Dintr-o lume în alta o lume se mută.

Pag.26

Când cad frunzele toamna mă caută Copil eram când mi-ai arătat cine sunt Primul fulg de nea țintuit în palmă în fața Tronului Tău Doamne ziua se năruie

Dăruiri literare

Camelia ARDELEAN GUSTUL NEFERICIRII

AMURGUL DIN MINE Pășesc suavă prin tăcerea ta, Ca-ntr-un apus de palide cuvinte, Și mă-nfășor în fulgii moi de nea, Precum lumina-n raza ei fierbinte.

Descopăr că, în timpul infinit, A-mbătrânit și iarna asta rece.

Prin riduri noi, pe-un cer nedefinit, Un soare zgribulit abia mai trece.

A-ncremenit un vis în ochii tăi – Speranța pentru noi și pentru mâine.

Se-mbracă seara-n glas de zurgălăi, Amurgu-i ud și jalnic, ca un câine.

Presimt acut iubirea-mbătrânind, Acea iubire, până ieri, fecioară, Și-mi amintesc de-obrazu-ți mirosind A flori de busuioc și-a scorțișoară.

Troiene de tristeți mă copleșesc, În suflet se înalță nori de gheață.

Sub munții de-ntuneric ce-mi zâmbesc, Zac în a șovăielii fortăreață...

PE PORTATIV Din cenușă-au înflorit speranțe.

Le-am udat cu stropii de argint, Izvorâți din clipe ce nu mint, În iubirea fără de restanțe.

M-am retras cu timpul la șuetă, Încetând comerțul prohibit Cu iluzii-aflate-n deficit, În plăpânda sorții piruetă.

Azi mai țin în palme nori de vise, Dar remarc, pe-al vieții portativ, Câte-o notă sună incisiv, E-un concert cu ușile închise!

Am gustat nefericirea, ca pe mărul vinovat Otrăvit de vrăjitoarea deghizată, din palat, Și-am simțit otrava-i dulce, ca pe-un elixir de preț Care potolește setea unui ostenit drumeț.

Dar, pe loc, gustoasa fructă, prefăcută în amar, S-a înfipt, precum harponul, drept în gândul meu hoinar.

Am simțit, brusc, carapacea de constrângeri peste tot Și m-am pregătit în marea de iluzii să înot.

De-am putea, și la durere, să rămânem abstinenți, N-am mai fi, printre păcate,-aceeași veșnici penitenți, N-am mai căptuși tunelul inimii cu asprii spini, Am păstra zâmbetul clipei, chiar valsând printre rechini.

Stropii de singurătate nu s-ar scurge ca un fum Prin arterele de jale, lăsând dâre moi de scrum, Nu ne-ar agasa trecutul cu-ai lui dinți de-aligator, Am pluti, suave frunze, pe al sorții blând covor.

DE M-AI IUBI...

De m-ai iubi, tăcut sau în cuvinte, N-ar mai conta, nu am nimic să-ți spun, Decât aceleași tandre jurăminte Rostite-n van, baloane de săpun.

De m-ai iubi, ai rătăci cu mine Pe-un câmp de maci, desculț, deși n-ai ști: Acordurile dulci de violine Sunt clipe ce se-alintă, calde, vii. Și, fremătând, nu ai simți cum timpul Își zbate pleoapa peste amintiri, Nu te-ai mai teme, azi, de anotimpul Ce-adună gheața aprigă-n priviri. În ochii tăi ar crește nori de stele, Toți munții de uitare-ar dispărea, Ar înflori-ntre noi, iar, brumărele, Și lacrimile iernii ar seca.

De m-ai iubi, aș cultiva noi vise Pe o câmpie fără de apus, M-aș agăța în dimineți promise, Aș inventa un soare nesupus.

Pag.27

Dăruiri literare

Andreea VEREȘTEANU Aluat stelar

Ceasul amintirii

Suntem fii de stele care purtăm în noi întregul universul.

Suntem o parte din aluatul cosmic care poartă atâtea corzi ce cântă prin atomi, ce cântă prin materie.

Căci doar avem ciobită-n sânge amprenta unei lumi ce se determină pe sine, Ce dintr-un punct se naşte şi în singularitate se-ntoarce; Iar tainta reţetei n-o intuim: prea multă strălucire, prea puţine molecule complexe.

E întinderea cu dopuri Cioplite din hazard Pe o bucată de ceva.

Doar ce-aş sări să le desfac Unul câte unul, ca pe-o petală de floare Ca pe-o petală a nemuririi mele!

Depravare Legaţi la ochi - un popor întreg cu lumina vizibilă.

Neamul teluric se consolează cu verdele, dar albul Soare, Şi cu credinţa oarbă într-o lume Ce pare failibilă fără ei. În jalnicul foc în care ard S-a depravat un sens-e cheia. În minte-mi demoni dansează pe neînţeles.

Râd de chinul, ignoranţa mea. În sânul pustiei se ridică glasul ce strigă după ceea ce nu este, iar ceea ce nu găseşte, caută; în disperare, cheia lipseşte sau fuge.

Fără ţintă Paşii mei conduc, Se duc şi nu se întreabă, Căci e iarnă şi negrii fulgi Mi-au spus că lumea asta-i doar O idee uitată, Un gând fără culoare Unde lumina nu mai produce curcubee.

Mi-au spus că lumea asta-i doar un depozitar de aripi rupte.

Câte o creatură în zbor se loveşte de cerul ei, iar luna nu-i zâmbeşte. Îşi frânge aripa ce-i cade jalnic În mormânt.

Dar dincolo de stele, vai să fie colo un punct original Să fie punctul de început şi de sfarşit? În care sufletu-mi stâlcit de atâta zbor să se verse?

Să se verse, lasă să umple în punct!

Frumuseţea unui gând zvăpăiat E atâta linişte Nu ţi-e ciudă de atâta linişte, copile?

Când stea-n stea se cufunda la început Era linişte!

Acum în mine zac tăcute stele moarte Şi râncedul parfum al cântului de vioară.

Zboară puiul voinţei universale...

Zboară către un răsărit al totului Şi al nimicului.

Se contopeşte acolo, se varsă-n marea tumultoasă Mă întind şi ascult: e vântul ce-mi aduce liniştea.

Pag.28

Un gând năstruşnic...

Oare al cui să fie?

E-al meu, al tău ori e transcendent?

E gândul abandonat ce râde, tresaltă, joacă Al unui „pater creator”.

E gândul unui univers al neantului.

E-un gând punte între Mine şi eul meu. Între eul meu şi tot; între tot şi nimic care se confundă.

Se rotesc, se frâng (sub gravitaţie?)

E armonia presiunilor egalizate: eu mă opun celui ce se opune mie.

Dăruiri literare

Daniela VOICU

mă întreb mă întreb, cât mai suporţi războaiele din tine şi cât mai poţi duce atâţia răniţi plimbaţi dintr-un colţ de buze până într-un alt colţ de buze dintr-un vers de Ahile până într-o sică (sabie cu două tăişuri) zeiţele se târăsc toate ca nişte melci lipicioşi peste cuvintele scoase dintre pereţii viselor tale, în care nicio Ană nu se încumetă să se mai arunce.... şi e iarnă iar în această clepsidră în această viaţă sufletul meu de imaculat o Walhalla

Neidentificat Într-un schimb neidentificat de acorduri, privirile noastre au rămas în locul acesta să aştepte primul răsărit şi păsările ultimului apus dintre noi...

între cer şi pământ mă ridică pe vârfuri suliţele ascuţite înfipte în aripile celorlalţi mă prind de mâini toţi rănitii ce şi-au tatuat ultimul poem de iubire pe speranţă cu ochii înauntrul meu strâng pumnii cu o ultimă rugăciune- întrebare şi eu?

Întorcându-mă Întorcându-mă, m-ai întors Doamne din călătorie întrebându-mă: Acesta ţi-e drumul? Încă mă mai dor umerii ce ţi-au purtat câteva secunde mâinile, Doamne...

Aşteptare Aşteptăm învierea zborului rugăm desăvârşirea iertării îngenunchem urcând treptele spre Rai unde fiecare Sfânt ne îmbrânceşte ascultăm vântul lipiţi cu urechea dreaptă de şine toate sinuciderile îşi iau zborul noi fiind doar o încercare lascivă în piei de oameni şi alergăm să atingem fiecare răsărit într-un iremediabil....

Pag.29

Dăruiri literare

Eugen EVU

Un poem- cheie....

Gabriela Melinescu, în imagine, din tinereţea când era încă în ţară şi a doua soţie a lui Nichita Hristea Stănescu, scria o poezie a obsesiilor, a păpiuşilor mutilate, toate îmbrăcate în ii româneşti... Le şi picta, grafica ei era complementară, figurativ, acestei obsesii probabil a infertilităţii. În poemul de mai jos, mitologia românească este abandonată hermeneic, adîncindu-se în illo tempore pre şi Sumerian, al tăbliţelor cercetate de Zecharia Sitchin, a epopeelor lui Ghilgameş, Enuma Eliş ş.c.l. Poemul este explicit, cu trimiteri mitosofice, scrutînd... antimetafizica şi elegiaca ptolomeică a lui Stănescu.

Am avut plăcerea de a o edita la Polidava - Deva, după 1995, în tandem cu Magdalena C. Schlesak. O imagine TV stop cadru a poetei, vremelic revenită în ţară, m-a cutremurat: frumoasa de demult, autoexilată, era într-atât de transfigurată, încât am stins ecranul.

Genialitatea ei este din categoria marilor frustraţi, traumatizaţi, parcă alungaţi prin lumea „de deasupra”, de un avatar shambalic, sau din Agartha... Tema poeziei prefigurează un profetism, prin intuiţia descoperirilor arheologice de mai târziu...

Pământul e gol şi locuit pe dinăuntru Cel care ştie limba animalelor, a lucrurilor animate şi neanimate, limba celor care înţeleg şi nu înţeleg a celor care văd şi a celor care nu văd, şi-a contemplat imaginea în apă, revăzîndu-şi străvechea patrie, cu toate amintirile, şi atunci a strigat îngrozitor: întors către lume, către tot ce are un corp. declar suprafaţa pământului primejdioasă! întors către cei închisi în animale şi plante, previn: pământul e gol şi locuit pe dinauntru, plin de sfere concentrice închise unele în altele şi deschise prin guri către poli!

Să nu ne încredem în protecţia pământului, oricând se poate deschide trăgîndu-ne în interior Să nu vă încredeţi în stabilitate, îndoiţi-vă de tot!

Pag.30

Amintiţi-vă de cei supţi de pământ, deveniţi jumătate oameni, jumătate umbre, jumătate arbori, jumătate umbre, jumătate animale, jumătate umbre, toţi purtînd în fibrele lor călătoria în sferele concentrice, în planeta capcană.

Se pot auzi încă urlete şi gemete în umbra planetei în cautarea propriei sale forme, un hohot de zonă nedefinită.

Pămîntul e gol și locuit pe dinăuntru, declar suprafaţa lui primejdioasă.

Dăruiri literare

Noi apariții editoriale:

Mihai Cătrună: Templul anotimpurilor

Mihai Cătrună: Visul