Numarul 2 complet

Anul I nr.2

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

Mihaela Rotaru

IULIE 2013

Dăruiri literare

Nr.2

SUMAR Mihai Eminescu/ Geo Vasile: Sonete

Reviste și... reviste 3

Mihaela ROTARU: Amurgul speranței și un nou început

4

Llelu Nicolae Vălăreanu: poezii

5

Ileana-Lucia Floran: Natură, fantezie și talent

6

Gabriel Dragnea: Panait Istrati - între datorie morală și sursă de existență Luminița Cristina Petcu: poezii

8 10

Geo Galetaru: Călător în noaptea de vară (proză scurtă)

11

Geo Vasile: Aldulescu, cronicar al obidei dată de Eros

12

Promovarea poeziei române în Lombardia

14

Luca Cipolla: poezii

15

Muguraș Maria Petrescu: Herman Victorov: Din viața unui om oarecare, pagini de jurnal

16

Daniel Marian: Geo Galetaru, „Apele nopții spre dimineață”

19

Ioan Vasiu: poezii

20

Dorel Mihai Gaftoneanu: Festivalul Eminescu de la Dumbrăveni

21

Maria Toma-Damșa: Dan Orghici, Fumuri de „palian”

22

Florin Ispas: Pasărea furtunii – fragment de roman

23

Gh.A.Stroia: Lirica lui D.Găleșanu

24

Ioan Gelu Crișan: poezii

25

Petru Hamat: Ion.D.Sîrbu și hermeneutica unui postludiu (de)nunțat

26

Ileana-Lucia Floran: Zilele revistelor culturale, Mediaș, iunie 2013

28

Oliviu Crâznic: Mascarada învinșilor – proză scurtă

Citeam, deunăzi, undeva pe atotcuprinzătorul internet, opinia unui cunoscător întru literatură, care cataloga revistele literare în „maculatură” și „adevărate”.

Interesant, mi-am zis admirativ, iată că există cineva care deține adevărul absolut și care poate despărți, fără teama de-a greși, grâul de neghină... Bine, bine, dar ce te faci cu cititorii? Ei, săracii, habar n-au din care categorie face parte o revistă sau cum au fost catalogați cei care au semnat în paginile ei.

Dacă, Doamne ferește, citesc cu plăcere și apreciază o... „maculatură”? Ciudat, semnatarul articolului citat continuă exact cu asemenea „probleme”. După ce a împărțit revistele, împarte și cititorii, apreciindu-i, pe cei mai mulți dintre ei, ca fiind „obișnuiți”, „neinițiați”, care habar n-au să distingă între o revistă valoroasă și una făcută la normă. Și-atunci, la ce bun s-o mai citească? Sau, mergând mai departe cu raționamentul, de ce mai publicăm reviste literare în tiraje mari sau mici? Ar fi destul să tipărim un număr mic de exemplare, pe care să le trimitem „cunoscătorilor”. Aceștia le vor așeza într-unul dintre cele două teancuri aflate în fața lor și gata! Nu ne mai batem capul nici cu cititorii, nici cu critica. Ba facem și economie, oricum, un tiraj mai mare costă, nu? Mai ales că, tot în articolul cu pricina scrie negru pe alb că n-are niciun rost să apară o revistă care nu se vinde. Deci, ideea nu ar fi să promovăm literatura, ci să... facem bani.

Păcat, eu am rămas o idealistă...

29

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

Ileana-Lucia Floran

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Mihai EMINESCU Sonete/ Sonetti versiunea italiană: Geo VASILE Înger de pază Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, Încins cu o haină de umbre şi raze, C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins; Dar cum te văzui într-o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate!… O, -nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale Căci tu tu eşti el.

De câte ori iubito…

Angelo custode Di notte che l'alma vegliava rapita, Tra sogno mio angelo custode scorgevo, D'un manto di ombre e raggi era cinto, E l'ali spiegava su di me sorridendo; Ma come ti vidi in veste ialina, Fanciulla d'arcano anelito avvinta, Quell'angiol fuggì dal tuo ciglio, sconfitto.

Fanciulla sei demone, che solo d'un vampo Dei grandi tuoi occhi a ciglia velate Facesti mio angelo, sgomento, volare, Lui, sacro custode, amico fidato; Oh forse! Deh chiudi le ciglia velate, Ch'io possa i pallidi tratti avvistare, Perché tu tu sei lui!

Ogni qual volta, amore…

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă o pată;

Ogni qual volta, amore, di noi io mi rammento, L'oceano di ghiaccio davanti a me si stende: Sulla bincastra volta non sale nessun astro, Solo la gialla luna lontano una macchia;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche-nainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Sui ghiacci a migliaia dai flutti sbatacchiati, Svolazza un uccello, le ali svigorite, Mentre la sua compagna si è allontanata, Perdendosi al tramonto con uno stuolo intero.

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare, Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. …………………………………………………

Lui getta dietro lei addolorati sguardi, Adesso non gli incresce, né si rallegra… muore Coll'improvviso sogno di tanti anni addietro. ………………………………………………….

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

Noi sempre più distante siam una dall'altro, Sempre più solo io rabbuio e raggelo, Mentre te'n vai perduta all'alba luce eterna.

Pag.3

Dăruiri literare

Mihaela ROTARU agoniseala, snobismul, superficialitatea, autosuficiența, agresivitatea și incisivitatea. În Cuvântul autorului, scriitoarea se exprimă, AMURGUL SPERANȚEI am spune, în termeni arghezieni, despre cuvintele care o și „înconjoară, în fiecare clipă a vieții”, „se rostogolesc” și UN NOU ÎNCEPUT o „învăluie ca niște frunze purtate de vânt. Niciunul nu trece stingher”, „fiecare lăsându-și amprenta” asupra Pornind chiar de la titlu, romanul Amurgul vieții sale, creându-i „gânduri, sentimente, impresii”. speranței, semnat de Ileana Lucia Floran, apărut la Deși încearcă să le ignore, cuvintele par a se însufleți și o Editura Emma, 2011, se brodează în jurul speranței: de- asaltează „ca viespile”, am adăuga noi... arghezian. În a trăi, de-a găsi fericirea, măcar pentru o clipă, sau măcar același context amintim aprecierea autoarei privind momentele cu adevărat împlinite, prin intermediul destinele pe care a avut ocazia să le cunoască și care amintirii, de-a retrăi prin gând și prin puterea minții „nasc” alte destine, literare, de această dată, devenind acele secvențe de viață care ar fi trebuit să fie eterne, dar personaje. care s-au aflat, și ele, sub imperiul devastator al Cartea ne este dăruită nouă, cu aceeași dragoste timpului. cu care deja suntem obișnuiți, și, ca destinatari, urcăm, În cele 107 pagini, „romanul destinelor citind-o, încă o treaptă, în zbuciumul nostru spre răvășite”, cum îl numește Mariana Pândaru, cartea cunoaștere, spre desăvârșire. În același cadru al credodezvăluie trăiri tumultoase, clipe de restriște, rateuri ului arghezian, în care Cartea Poetului devine dar, atât de... familiare omului, în general, dar și lecții de treaptă, autoarea ne invită a participa, alături de prietenie autentică. Personajul principal, Sadna, un personaje, la o odisee cu atribute inițiatice, în care nume pe cât de insolit, pe atât de percutant prin destinul u r m ă r i m p r o t a g o n i s t a c a î n t r- u n v e r i t a b i l pe care îl tăinuiește, în urma unei mici dispute cu familia bildungsroman, din copilărie pâna la 45 de ani. De ei, meditează amplu pe marginea firului propriei vieți. În împlinirea ființei, până la această vârstă, nu poate fi text alternează timpul prezent, al narării, cu cel al vorba, dată fiind nefericirea ei, alături de un soț care are amintirii, situat pe coordonate diferite, și ca ancorare în o amantă, o neglijează, de atâția ani și care nu a iubit-o timp și ca intensitate a trăirii. Prindem drag de Sadna niciodată, conform propriilor mărturisiri. Sadna încă de la prima privire, întrucât personajul, al cărui rememorează diverse frânturi de viață, stând tristă în portret moral este complex conturat, impresionează camera ei, într-o dimineață, răpusă de neputința de a printr-o prezență singulară în spațiul anost și rece al unei înțelege de ce și cum s-a putut întâmpla, cu o seară lumi postmoderne (sau cum s-o mai fi numind) în care înainte, să intre în conflict tocmai cu părinții ei, pe care îi trăim. Ea se profilează pe fundalul unei copilării lipsite iubea idolatru și față de care avea un respect nețărmurit. de griji, înconjurată de dragostea părinților ei prezența Aceștia i-au atras atenția că nu e momentul adopției unui bunicului, deși discretă, nu este mai puțin importantă. copil, în contextul în care soțul ei e mai mult plecat și Familia devine astfel temă, ax în jurul căruia vibrează o care, chiar și atunci când e prezent, e absent și indiferent. sumă de situații de viață diverse și acute: la grădiniță, ca Sadna i-a luat apărarea, dar, pe măsură ce se țese firul educatoare, la facultate, în sânul familiei ș.a. stufos al amintirii, conștientizează că Dinu se Sadna este exponentul unei anumite categorii, înstrăinase mai de mult de ea, de sine, de familia ei. aceea cu statut atât de vulnerabil al intelectualului, am La sosirea soțului ei, în urma deconspirării unor îndrăzni situat în descendența eroilor camilpetrescieni - tulburătoare adevăruri, Sadna devine o alta, aflată la un sensibil, discret, generos, mărinimos, altruist, capabil să nou început, de data aceasta fără Dinu, gustând dintr-o ducă până la jertfă de sine dragostea și interesul pentru libertate pe care nici n-a visat-o până atunci. Află că ceilalți. Dinu, personajul antipodic, este bine ancorat în părinții ei au făcut din căsătoria ei un „troc”, în care s-a spațiul unei realități și a unei lumi meschine, ipocrite, în pus problema obținerii unui loc de muncă pentru Dinu și care se proclamă neîncetat primatul banilor. În schema a unui teren, nicidecuma a iubirii și a împlinirii ei într-o eternului conflict între UTOPIA și REALIA, Sadna căsnicie. impune alt sistem de valori, face notă discordantă într-un Încheind tot în cheia nemuritoarei speranțe, cadru ostil, perfid și mercantil, în care cuvântul de ordin credem că Sadnei i s-a hărăzit un destin fericit, acela care devine averea, cu tot ce derivă din setea înavuțirii: nu a fost să fie alături de Dinu, soțul pe care ea l-a iubit cu adevărat, dar de care ea nu a fost niciodată iubită.

Pag.4

Dăruiri literare

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Bolnavii de ispite Într-o noapte de mai Gura mea sărută buzele coapte din umbră rosteşte dulcele gust al iubirii, amarul din aşteptări trăind în bucuria verdelui crud.

Până vei înţelege schimbarea din sufletul meu scăpat de constrângeri, apele vor fi mereu altele şi deasupra flacăra aceleiaşi comori.

Hrănit cu şoapte însetate, poate voi găsi filonul în dimineţile de flori, să-i sorb lumina înecată-n lichide.

Am să pun în cuvinte cântecul cu noduri ce rup frânghiile inimii tale, într-o noapte de mai desprinsă din grădina ploii ori din lacrimi topite ce curg în oglinzi de stele mirosuri de sare.

Acum iubito, au înflorit teii, luna a venit să-i miroase în coroana lor dantelată-n aur, a intrat în eclipsă.

Ierburile coapte trec pe furiş prin adieri de răcoare.

Acum soarele cade pe acoperişul caselor, zidurile ţin umbră oamenilor, tu mă ştii cum încărunţesc în cuvinte de atâta aşteptare.

Mă deschid ochilor tăi ca un capac de fântână în care urcă apa.

Cuvintele noastre se ucid între ele nu-şi fac loc de trecere pe punte, ziua în care am fi căzut de acord este ca un izvor în pustiu.

Dragostea este un nud care şi-a aruncat hainele şi vrea să se îmbrace la modă, pătrunde-n inimi, ferstrele i se deschid sub ochii ce-i sfâşie formele cu o foame de iluzii.

Bolnavii de ispite se pierd cu totul cad în jocul simulării şi rămân mai departe căutători de suflete moarte.

În palidul târziu Se va întoarce din moarte la ţărm ca înecatul salvat, alt rost făurind după ce a stat o viaţă pe apă, ştiind fără să vrea cum este dincolo de sine.

Va simţi cunoaşterea lăuntrică, nespusul cuvintelor, când va scăpa din vedere întunericul pentru care ochi nu mai are.

Palmele lui se vor despărţi de obiectele fără suflet şi reci, ţipătul scurt al clipelor sfâşiate alte ceasuri oprind.

Din adânc în palidul târziu, voi răspunde ca un ecou, cum frunza în toamne aflate la crepuscul, Unde păsările se strâng la locul plecării, plânge pădurea pentru care în mine ochi nu mai are.

Pag.5

Dăruiri literare

Ileana-Lucia Floran Natură, fantezie și talent „Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Testament, T.Arghezi În centrul municipiului Mediaș, în curtea Bibliotecii Municipale „Șt.L.Roth” o expoziție inedită își așteaptă vizitatorii. Artistul, EMIL MUREȘAN, care în acest an împlinește venerabila vârstă de 83 de ani, este cel care-i întâmpină pe iubitorii de artă cu amabilitate, gata să le explice cu lux de amănunte istoria fiecărei lucrări. Speră că recunoașterea ingeniozității și talentului său, care au fost recompensate prin înscrierea sa în „Cartea recordurilor”, se vor răsfrânge și asupra Mediașului, cetatea sa iubită, unde se regăsesc multe dintre lucrările sale. Și nu este puțin lucru pentru un sculptor să aibă peste 30 de opere pe soclu. E munca sa de peste șase decenii. Oricum, și orașul său natal îl iubește. Dovadă titlul de „Cetățean de onoare al municipiului”, primit în septembrie 2005.

Artă și sacrificiu Nu există material în care Emil Mureșan să nu fi sculptat. Lemn, piatră, marmură, caolin, ipsos, bronz, inox, toate îi sunt familiare. Mărturisește că are sculpturi realizate în piatra folosită la borduri, ba chiar a folosit și crengi ciudate, găsite în pădure, cărora le-a dat viață și pe care le-a transformat într-o operă nepieritoare (Cocoș de munte, Struț atacat de vultur, Dromader).

Tablouri realizate din pânză de paianjen

Pag.6

Primul atelier al sculptorului Dar, să revenim la expoziție. Locul este ciudat, dar în sensul bun. Dacă la început ai o strângere de inimă coborând treptele vechi și văzând pânzele de paianjen care te întâmpină, realizezi, în scurt timp, că totul este exact așa cum trebuie să fie. Nu se putea găsi un spațiu mai nimerit pentru tablourile inedite ale maestrului. De ce? Simplu! Pentru că sunt realizate din pânze de paianjen. Da! Emil Mureșan a „inventat”, o nouă tehnică. Greu e doar cu găsirea „materiei prime”, pentru care, caută prin locuri neumblate: poduri, pivnițe, grajduri, făcând, uneori, zeci de kilometri pentru a scotoci printr-un grajd părăsit sau un pod nefolosit.

La un moment dat a încercat să-și facă propria crescătorie de paianjeni, dar, pentru că nu putea să le asigure hrana, paianjenii mâncând doar hrană vie, a renunțat. Cel puțin atunci. Acum, încearcă iarăși, chiar în expoziție. Pânzele de paianjeni de pe pereți, acum doar ornamentale, vor fi în curând înlocuite de unele naturale. Deja se conturează câteva în sala din mijloc, iar maestrul speră ca paianjenii să se hrănească cu fluturii de molii care apar deja într-o căciulă veche de blană, adusă special.

Sub mâna lui iscusită, iau naștere, apoi, printr-o tehnică proprie, țărani (Țăran român din „Gropi”),

Dăruiri literare florărese, balerine, păsări (Păun, Pupăză, Berze în zbor) și foarte multe bufnițe, care erau, așa cum ne poveștește, ocrotitoarele cetății, fiindcă mâncau șoarecii și șobolanii ținând bolile departe de oameni.

Nu putem uita bărcile cu pânze sau lucrarea „Bricul Mircea”, care acoperă un perete întreg și la care a lucrat peste trei ani.

Sculptorul Emil Mureșan are deja peste 300 de lucrări. La unele, care necesită mai multă culoare, folosește și petale sau frunze, dar cele mai multe sunt realizate doar din - celebra deja - pânză de paianjen.

Nu le vinde, le dăruiește iubitorilor de frumos, unele ajungând deja în colecții importante din țară și străinătate. Ne spune că nu-l interesează banii, ci arta.

Pe peretele din spate „Bricul Mircea” (200 x 100 cm) Maestrul Emil Mureșan și sculptura „Cap de dac” realizată dintr-un calcul biliar.

Vrea să aibă ce să arate oamenilor care calcă pragul expoziției sale. „Dacă vând tablourile, ce să le mai arăt? Banii?” - glumește maestrul.

Ales de Dumnezeu pentru a fi artist plastic Emil Mureșan trăiește sub semnul artei.

Sculptura îl însoțește permanent. Ideile nu-i lipsesc, toate sculpturile și tablourile sale fiind absolut originale.

Viața nu i-a adus, însă, numai bucurii. A trecut și prin momente de restriște. Unul dintre acestea a fost și operația în urma căreia i-au fost îndepărtați mai mulți calculi biliari. Deși în convalescență, artistul nu s-a dezmințit. L-a rugat pe doctorul care l-a operat să-i dea lui calculul cel mai mare, a mai cerut și un bisturiu și, cu talentu-i binecunoscut, a realizat, dintr-un banal calcul biliar o operă de artă, „Cap de dac”, operă care, spre regretul maestrului, se micșorează în timp, din cauza fenomenului de „uscare” a „materiei prime”. Pentru ca, într-un târziu, sculptura să nu se piardă, maestrul a fotografiat-o și a așezat-o la loc de cinste, în vitrina cu zecile de diplome și medalii obținute de-a lungul vremii.

Un artist cu recunoaștere internațională, care nu uită că e român Pe lângă operele de artă care se găsesc în expoziția permanentă „Natură și fantezie”, impresionant este și patriotismul artistului. Tricolorul este așezat la vedere, pe toate etichetele care însoțesc exponatele, dar și la intrare, pe masa pe care, alături de un blid autentic de ceramică românească și o ploscă cu țuică de la țară, se regăsește „cartea de onoare” a expoziției în care au semnat vizitatori din toate colțurile lumii: Ciudad de Mexico, Australia, S.U.A., Japonia, China și multe dintre țările europene.

Iată ce scriu Pete și Marianne, din Anglia: „A fost o mare onoare să întâlnim un artist atât de original și să ne întoarcem cu o părticică din aceste creații magice”, iar patru vizitatori din S.U.A. notează: „Această artă este o adevărată comoară. Creativă muncă aceea de a ne aduce natura într-o asemenea manieră încât să ne bucurăm de ea și să o apreciem. Mulți oameni ar trebui să vadă această muncă de artist. Mulțumim.”

Nu mică mi-a fost bucuria de-a fi fost invitată de sculptorul EMIL MUREȘAN de-a scrie și eu câteva gânduri, alături de ceilalți vizitatori care i-au apreciat munca la justa sa valoare. De aceea, am notat, cu emoție: „O întâlnire nesperată, într-o zi ce părea obișnuită. Am avut marele noroc de a-l întâlni pe sculptorul Emil Mureșan, un adevărat artist vizionar, cel care, așa cum zicea Arghezi, reușește să facă artă din „bube, mucegaiuri și noroi”, adică pânze de paianjen, adunate cu greu, cu efort și voință. Arta lui Emil Mureșan vine de undeva din străbuni, pare un lucru firesc, ajunge la sufletul privitorului și-l marchează pentru totdeauna.

Vă mulțumesc, maestre, pentru că mi-ați făcut minunată ziua de astăzi și vă doresc sănătate și putere de muncă.

9 iunie 2013.”

Pag.7

Dăruiri literare

Gabriel Dragnea Din volumul în lucru „Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ” Panait Istrati - Între datorie morală şi sursă de existenţă - publicistica, o dominantă a scrisului istratian -IDincolo de aceste două coordonate fundamentale care au contribuit la construirea edificiului literar de care beneficiem astăzi, consider importantă sublinierea aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale omului Istrati.

O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria „prăpădită, murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească din amorţeală. „Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar!

Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, „hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective.

Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. „Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocri, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”

Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.

Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi

Pag.8

condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: „sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul SaintMichel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

De ce datorie morală?

Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de „glasul de la Villeneuve”⁴, care l-a impresionat pe Istrati „cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine.”⁵ Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment) „Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urechea spre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”⁶ Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.

Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni

Dăruiri literare inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în „ceva mai bun, mai omenesc.”

Căci „nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”⁷ Spiritualitate şi cultură „Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.

Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.

Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene. Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr spre surprinderea mea parfumul limbii române pe straie frantuzeşti .

Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în „reflecţiile” sale „din orele de singurătate”: teama de mediocritate.

Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa „Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.

Propunându-şi o „confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” ⁸, prin „Artele şi umanitatea de azi” se contura ideea conform căreia „viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor civilizaţii”.

Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul „Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este „o palmă dată epocii noastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că „arta nu trebuie să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.⁹ „N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea,

niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să nu facă referire la capitularea „artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai confortabile stări materiale”.¹⁰ În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă „arta pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în două mari categorii, „artistul turnului de fildeş” şi „artistul revoluţionar”: „Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii în mijlocul unei omeniri slute.

El este deopotrivă de sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.

Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului desăvârşit şi dezinteresat de „laudele” care l-ar putea „mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi viguroasă conform căreia „când religiile se năruie şi când toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie morală adevărată se poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei „care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind „singura care nu ne înşeală niciodată”.

Bibliografie:

1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12; 2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32; 3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168; 4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19; 5. Idem; 6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul “Scrisoare deschisă către dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992; 7. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311; 8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282; 9. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489; 10. Idem, p.489;

Pag.9

Dăruiri literare

Luminița Cristina Petcu Întrebare in situ

Forma suferinţei Crezi că este întîmplătoare această similitudine fonică fără scindări fără bruiaje egotice fără împietrirea inimii să te muţi în altă lume epurat de senzualism pînă la sterilitate apoi singur într-o beţie de lumină să-ţi duci stînca peste tot pînă ce rîul devine sunet timp sonor şi te gîndeşti dacă nu cumva curge după moartea ta.

Plutesc, prin dimineţile inimii tale din perspectiva statuilor care-şi dorm încă, singurătatea atinsă de cer în mod esenţial acolo unde totul rămîne veşnic, în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ numai la gîndul că eşti rodul unei stări, de la celălalt capăt al vernisurilor încît uiţi cu desăvîrşire că dragostea mă face o femeie frumoasă cu piele de levantin, după Praxitele piese care mă emoţionează profund, în sfîrşit împăcată cu toate cu durerile, cu zeii şi cu mîinile mele, ca o dovadă, neaditivată de căinţă, în lucrurile cele mai dragi...

Întrebare in situ Nu vezi cum iau forma gîndurilor tale?

Plutesc, prin dimineţile inimii tale din perspectiva statuilor care-şi dorm încă, singurătatea atinsă de cer în mod esenţial acolo unde totul rămîne veşnic, în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ numai la gîndul că eşti rodul unei stări, de la celălalt capăt al vernisurilor încît uiţi cu desăvîrşire că dragostea mă face o femeie frumoasă cu piele de levantin, după Praxitele piese care mă emoţionează profund, în sfîrşit împăcată cu toate cu durerile, cu zeii şi cu mîinile mele, ca o dovadă, neaditivată de căinţă, în lucrurile cele mai dragi...

Nu vezi cum iau forma gîndurilor tale?

Pag.10

Anxiety Am senzaţia cronică a unei mări pustii cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă şi petice de zăpadă ce ţes mersul stelelor pe cer amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori, aşezată între extrasistole, decît de gloriile lungi ale frigului.

Iar dac-aş da la o parte acest gînd timp de o preţioasă secundă ar fi nepotrivit să uit că nimic nu valorează cît o conştiinţă trează cum sînt convinsă că mă apropii de moarte cu încă o noapte, deşi, nu eu sînt cea care trăieşte în mine dureroasa tovărăşie a vînzătorului de păsări fără victorii şi fără înfrîngeri.

Dăruiri literare

Geo Galetaru Călător în noaptea de vară

Ei, nu, asta era prea de tot. Nimeni nu-l pusese să promită verzi şi uscate, să jure cu mâna pe Biblie că va face şi va drege. Era, doar, prietenul bun la toate, cel care nu ezită să-ţi sară-n ajutor când te vede la strâmtoare. Fie că-i vorba de o „criză financiară”, fie de dus aspiratorul la un magazin de reparaţii serios („las' pe mine, îl cunosc eu bine pe patronul de acolo, suntem amici vechi, ţi-l face ca nou”), fie de procurat o pereche de adidaşi ieftini (da' mişto) de pe piaţă. El, amicul cu care nu ţi-e teamă să ieşi noaptea pe o stradă lăturalnică sau să dai cu tifla găştii de puştani obraznici şi arţăgoşi care te întâmpină imediat ce treci de colţul cartierului.

De data asta, însă, o zbârcise şi gata. I se înfundase şi lui, ce să-i faci, poate că era şi timpul, ulciorul mersese de prea multe ori la apă, ca să nu se spargă odată şi odată. Îşi amintea de telefonul primit ieri, de vocea lui uşor disperată, uşor resemnată: „Bătrâne, îmi pare rău, nu se poate, asta-i situaţia”. Îi auzea respiraţia obosită la capătul firului, totul venea dintr-o depărtare doar bănuită, inclusiv dezamăgirea neputincioasă a celuilalt, şi era ca şi cum distanţa dintre ei căpăta consistenţă prin simplele sunete, silabe, cuvinte care alunecaseră de-a lungul firului, ca nişte aripi ostenite de un zbor inutil. Nu ştiuse ce să-i răspundă, nu ştiuse nici măcar dacă trebuie să spună ceva, o frază de genul: „Nu-i nimic, rămâne pe altădată”, şi poate această nesiguranţă bizară îi trezise, în acele momente, un sentiment răvăşitor de vinovăţie. În secundele următoare, după ce lăsase receptorul în furcă, îşi spusese că, de fapt, nu el este vinovatul, de vină nu era nimeni, la urma urmei, şi navea nici un rost să caute explicaţii sau scuze pentru neputinţa celuilalt sau pentru propria sa neputinţă, lucrurile nu mai puteau fi remediate în nici un fel. Îşi schimbă poziţia pe scaun, puse picior peste picior şi îşi aşeză mâna stângă pe tăblia mesei, cu cotul uşor îndoit, stând îndelung aşa şi gândindu-se, nici el nu ştia la ce, până ce piciorul drept îi amorţi, simţi furnicături în el, ca şi când l-ar fi străbătut mici impulsuri electrice. „Ce chestie”, îşi spuse, „să stai aşa şi să nu ştii ce să faci, să nu mai aştepţi nimic de la nimeni”. Privi pe geam, siluetele salcâmilor ce străjuiau cărarea se zăreau nemişcate şi clare în după-amiaza ce începea să-şi piardă culorile şi nuanţele pe după norii alburii, vagi umbre plutind deasupra pământului. Se ridică brusc, cu un aer

preocupat, îşi întinse mâna spre etajera din spatele său, de unde culese o scrumieră mare şi grea din cristal de culoare vişinie, pe care o depuse încet pe masă. Se scotoci prin buzunare, după brichetă („unde naiba am pus-o, veşnic o rătăcesc”), dar n-o găsi şi renunţă s-o mai caute, luă o cutie de chibrituri din sertarul mesei şi scăpără, nervos, un băţ. Trase primul fum adânc în piept, aşteptă câteva clipe să-i simtă efectul, apoi slobozi norul albăstrui direct spre tavan, urmărindu-i avid traiectoria.

Sorana se răsuci spre el şi-l privi cu atenţie, apoi îşi înfundă mâinile în buzunarele blugilor, cu un gest de falsă sfidare, uite-aşa, părea să spună privirea ei rece şi inflexibilă, dacă tu nu spui nimic, nici mie nu-mi pasă.

- Vrei să vorbim acum despre asta? întrebă ea într-un târziu, cu o voce aproape melancolică.

- Nu. Este inutil, murmură el cu indiferenţă şi fără s-o privească, se uita undeva înainte, dincolo de ea şi de locul unde se aflau, într-un punct îndepărtat şi indefinit ca însăşi povestea lor de dragoste, care, iată, pălise şi se îndepărta de ei în tăcere, ca o umbră furişată în amurgul alburiu.

- Bine, cum vrei tu.

Se apropie de fereastră şi trase uşor draperia la o parte, simţea nevoia să intre puţină lumină şi să alunge semiobscuritatea trufaşă care învăluia mobilierul din jur, cărţile şi ziarele ce zăceau împrăştiate pe măsuţa din colţ şi glastra cu flori artificiale de pe şemineul cenuşiu şi prăfuit. El îşi feri ochii, puţin iritat de manevra ei neaşteptată, ar fi dorit să rămână în intimitatea protectoare a umbrelor care dansau pe pereţi, nepăsătoare la ceea ce se petrecea în jur, la tot acest joc al tandreţei înşelătoare. Ştia că niciodată nu vor mai fi amândoi în acest loc, privind împreună înserarea care se lăsa peste case şi peste copaci, aducând cu ea sunete indistincte şi misterioase, un fel de melopee surdinizată care se insinua peste tot, ca o binefacere. El îşi va aminti, desigur, de acest ceas tainic, aproape imaterial, dinainte de căderea nopţii, de privirea ei, devenită în final rugătoare şi agăţându-se de chipul lui, aşteptând ceva ce nu mai avea cum să vină vreodată. Da, şi prietenul acela care încercase, zadarnic, să fie folositor şi să obţină pentru el un mic beneficiu de la viaţa asta parşivă, Doamne, atât de parşivă. Nu-i mai rămâne decât să stingă lumina şi să iasă pe uşă, în întunericul de afară, ca orice călător singuratic şi anonim în noaptea de vară.

Pag.11

Dăruiri literare

Geo Vasile Lecturi în filigran ALDULESCU, CRONICAR AL OBIDEI DATĂ CU EROS

În partea a doua a trilogiei ce-a debutat cu „Îngerul încălecat”, Croncile genocidului (Editura Cartea Românească, 2012, 315 p.), Radu Aldulescu oferă eşantioane de spoliere şi siluire a umiliţilor şi obidiţilor, de exterminare, fie ea şi simbolică, a celor sărmani („copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”), în ciuda faptului că la conducerea ţării nu se mai află tovarăşul el lider maximo, ci alţi lideri tip Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Sucubul oprimării şi marginalizării nu este altul decât Robert Stan, zis Robert Diavolul, care nu are nimic de-a face cu eroul omonim, cu romantismul negru al legendei medievale gotice preluate de opera lirică a lui Mayerbeer.

Este vorba de un biet anonim, animat de cele mai bune intenţii, numai că tribulaţiile romaneşti ale protagonistului, aflat deja nel mezzo del cammin di nostra vita, par a atesta faptul că e copilul din flori al diavolului şi al unei muritoare-sinucigaşe, diavol ce sub cele mai diverse măşti îl însoţeşte pretutindeni şi necontenit, spre a-i spulbera orice tentativă de mântuire, altfel spus, garanţia unei vieţi în limitele normalităţii, liniştea sufletească şi, cu precădere, imensa sete de a dărui şi primi afecţiune şi iubire.

Romanul Cronicile Genocidului, o frescă socialpolitică în care erosul e la loc de cinste, se încheie în această notă, a morţii singurei femei ce-şi făcuse cuib în inima protagonistului şi care, în plus, îl scosese din mlaştina sărăciei gata să-l înghită: este vorba de încă tânăra directoare a unei şcoli din Piteşti, Brânduşa, ucisă în cele din urmă într-o casă din Sibiu de sicari arvuniţi chiar de soţul ei legitim, „celebrul” jurnalist venal Laurian Susanu. În afara acestui cuplu straniu pentru un ochi neavizat, o jună femeie ce avea totul, material vorbind, dar cu sufletul cuprins de metastază, şi un cvasi vârstnic şi slăbănog boschetar priapic, niciun alt personaj nu scapă din menghina sarcasmului tragic, climat al deziluziiilor şi promiscuităţii ce bântuie stihinic pe tot parcursul cărţii.

Asistăm astfel la scene de o actualitate profetică, interpretate de personaje pe care parcă le-am mai văzut în bestiarul ce s-a perindat pe sticla OTV-ului (hypocrite

Pag.12

lecteur, mon semblable, mon frère, să nu-mi spui că nu te-ai uitat niciodată la acest canal!), începând cu prostituate contorsioniste cu tentative de sinucidere (Andreea, ţiitoarea lui Robert, o fugită de-acasă pe la şase ani, acum o blondă-roşcovană-sexy cu garsonieră în Dristor, moştenire de la maică-sa ce se căsătorise cu vreun boşorog în Italia), foşti puşcăriaşi, delincvenţi pocăiţi (Robert Diavolul însuşi, în tinereţea lui „ştanţată, însemnată cu fierul încins al discursurilor tătucului, adevăratul părinte al hoţilor, violatorilor şi criminalilor”) şi terminând cu suita de vrăjitoare, astrologi cu computere, androide cu puteri paranormale, vizionari, politicieni sau jurnalişti demagogi şi corupţi, dar care, prin cele ce grăiau, se autopropuneau spre beatificare. În lumea românească a lui Radu Aldulescu (mai ceva ca o bolgie dantescă sau ştirile de la ora cinci), cel mai bine o dusese Robert în cei aproape douăzeci de ani cât fusese gropar prin cele cimitire ale Bucureştiului.

Acum, la 58 de ani (când consistenţa timpului era cu totul alta, „diluându-se până aproape de dispariţie”), de când se aciuase în garsoniera Andreei, cu care avea un copil, abia de-şi găsise un post de paznic de noapte la un imens bloc cu magazine la parter de pe Mihai Bravu, pe un salariu de mizerie.

Bun şi ăla, numai că Andreuţa lui nu plătise ani în şir întreţinerea, drept care primise citaţie de evacuare. Robert găseşte ieşirea din impas: să vândă garsoniera, să plătească datoria de zeci de milioane, şi din banii rămaşi să-şi cumpere în provincie, în Frăsinenii (Frăsinei ?) Vâlcei, la o oră distanţă de Piteşti, o căsuţă în blocurile-ghetou de pe timpul regimului ceauşist. Zis şi făcut.

Adevărul e că autorul cunoaşte foarte bine provincia românească, cum era înainte şi după toaletarea ei de după anul 2000, cu terifianta polarizare socială în „mizeri şi bogaţi”, plus felurite sindroame ceau infestat un ţesut social, cândva solidar, acum ireversibil centrifugat: egoism de prădător(a se vedea portretul gogolian al cămătarului Auraş Crivac), singurătate, înstrăinare sufletească, ţicneală, stricăciune la cap, sinucideri, boli letale, accidente, crime, bătăi, certuri, scandaluri, dar şi arivism cu orice preţ (a se vedea cazul jurnalistului local Laurian Susanu cu a sa „Foaie argeşeană pentru minte şi cuget”,

Dăruiri literare personaj în linia celor celebre concepute de Caragiale, Camil Petrescu sau G.Călinescu).

Un alt personaj remarcabil este Miron Geană: angajat la combinat vreme de 20 de ani, apoi disponibilizat, devine camaradul lui Robert în feluritele expediente care să le-aducă un ban cinstit. Văzând că nu-i mai prieşte nimic, Miron ajunge în cele din urmă „impresarul” unui Elvis local, îmbogăţit de război.

Exponenţial pentru baronii locali este primarul Vasile Robu care întrerupe căldura în bloc, deşi afară sunt minus 15 grade etc. Memorabilă este şi reîntâlnirea Diavolului, după 30 de ani, în satul dintre dealuri, Mohaci, cu Lenţica, acum văduvă, o iubire de tinereţe şi mama Brânduşei: atmosfera este una depresivă, două singurătăţi ce-şi amintesc clipe defuncte, ca şi cum s-ar jena că timpul i-a desfigurat. Pentru Robert însă se iveşte ocazia vieţii: abia de-o zăreşte pe Brânduşa plecând într-un BMW, venită în vizită la maică-sa, ca să vezi coincidenţă, chiar în aceeaşi zi. De-ajuns pentru Radu Aldulescu să lege firele epice, declanşând viitoarea, neverosimila idilă dintre Brânduşa, directoarea unei şcoli din Piteşti, şi Diavolul ce concura pentru un post de gardian. Este convocat la biroul secretariatului, unde i se comunică decizia: dintre zecile de petenţi, el a fost cel preferat. Din acea clipă, tânăra doamnă îşi dă pe faţa arama de nimfomană („ciorica asta cu trup de pisică maidaneză”), un bun prilej pentru autor de a disemina scene de sex de toate felurile, din toate poziţiile posibile şi în orice loc (inclusiv în hoteluri), fără perdea, ca şi limbajul aferent. Lui Robert, deşelat de prestaţia pe măsura focului şi disperării cu care i se livra Brânduşa („io te-am iubit cu disperare, tu mi-ai făcut zilele amare!”), dar răsplătit regeşte de tânăra sa amantă, de fapt soţie a lui Laurian Susanu ( practicant prin articolele sale, reproduse pe zeci de pagini în roman, al mercenariatului şi şantajului), nu-i vine să creadă prin ce trece: este ultimul dintre cei 100 de amanţi întâmplători ai Brânduşei ( cerşetori, psiholabili, obsedaţi, demenţi, roşi de diferite metehne). El, Robert Diavolul, este dus cu BMW-ul la un hotel din Câmpulung de floricica lui, el, care fusese alungat din casă de Andreea, care avea cazier, dormise prin autogări, prin case părăsite, scări de bloc, parcuri, mâncase din gunoaie. Crede că e un vis, simte că reîntinereşte şi, totodată, are presimţiri negre.

Ce-i drept, Brânduşa fusese îndrăgostită în adolescenţă de Laurian, aveau doi copii superbi, dar acum se urau de moarte, căci celebrul jurnalist nu se mai atinsese de ea de ani buni, dedicându-se trup şi suflet ziarului, afacerilor nocturne, beţiilor de la care, fireşte, nu lipseau femeile, venea în zori acasă, făcea scandal, o lovea etc.

Fapt e că Andreuţa află de peregrinările amoroase ale lui Robert Diavolul (telefonul anonim al eternei doamne dezinteresate!) şi îl mustră, îl

măscăreşte, îl blestemă, îl înjură cu vorbe demne mai curând de un puşcăriaş decât de o mamă de copil. În concluzie, ea înscenează o nouă sinucidere, dând drumul la gaze. Din fericire o trezeşte din adormirea ce putea fi ireversibilă, copilul ce se întoarce de la şcoală.

Referindu-ne strict la unele performanţe de limbaj, nimeni nu l-a întrecut până în prezent pe Radu Aldulescu în privinţa expresivităţii dizgraţiosului, a detaliului hiperrealist, cu precădere din ambientul rural ce îi este, cum spuneam, extrem de familiar. Originale în mesajul lor, doldora de umor amar, sunt anume ticuri sau refrene, tip „să am bani de cheltuială ca s-ajung la primăvară”. Indubitabil este talentul scriitorului în a dialoga certurile de cuplu şi, mai nou, în a analiza tip anchetă sau confesiunea-anamneză. Scriitura este una anticalofilă, colocvială, plină până la redundanţă de expresii numind sau zugrăvind acte şi organe sexuale, fornicaţia ca scop în sine, vise erotice porno.

Pe coperta IV a versiunii franceze a romanului „Amantul colivăresei”, tradus la editura francoelveţiană Syrtes (2013, 420 p.) cu titlul „L'amant de la veuve”, Radu Aldulescu era comparat cu Bukowski (acceptabil!), dar şi cu...Céline, ceea ce ni se pare cel puţin exagerat. Culmea este că unii cititori sau chiar critici numesc frecvenţa limbajului deocheat din romanele lui Radu Aldulescu autenticitate, realism ş.a.m.d., şi aplaudă până la leşin aceste pilde de dezinhibare, uneori de-a dreptul infantilă. Iată un fapt despre care cel mai nimerit ar fi să se pronunţe psihanaliştii, mă refer nu la autor, care, suntem siguri, o face premeditat, fiindcă respectiva manieră vinde cartea, inclusiv în Occident: Perversul cititor occidental abia aşteaptă să citească şi să aibă imagini despre o eternă şi fascinantă Românie, gură de iad. Cei cu documentarul, ce filmează fiinţe omeneşti scotocind în groapa de gunoi, au fost recent medaliaţi cu aur, după

Pag.13

Dăruiri literare umila noastră părere, pentru denigrarea propriei ţări.

Ceea ce miroase tare urât, Credem, de asemeni, că ce e mult devine indigest, realitatea crudă nu este acelaşi lucru cu adevărul artistic şi e păcat de talentul lui Radu Aldulescu de portretist, de a aşterne lungi pagini de monolog interior, de dialog îngropat, de descriptor al detaliilor ce fac sarea si piperul romanului, de a panorama peisaje, de polemist pe teme sociale, politice, literare etc. Dialogul pe laptop dintre anonimul corespondent (poate Laurian?) şi Brânduşa include şi câteva fraze în jurul cărţii „De ce iubim femeile”. Laurian, deghizat în cetăţean german de origine română, îşi aminteşte cum autorul susţine că unul dintre motivele pentru care femeile merită respectul nostru este că ele nu se masturbează. „Tipul care a scris cartea nu numai că nu cunoaşte femeile, dar nici nu se pune problema că le iubeşte. Se iubeşte prea mult pe sine şi propria-i masturbare ...”, conchide...Laurian.

Fermecătoare ni se pare trecerea de la epicul de toate zilele la cel elevat biblic, sacerdotal, la litania penitenţei (se simte chiar un patos dostoevskian al căinţei păcătosului), ceea ce nu exclude cruzimea viziunii dezagregării fiziologice şi anatomice a carcasei noastre efemere. Iată o probă de impecabil stilist dată de Radu Aldulescu, ce scrie cu toate simţurile în alertă: „Adulmecase totodată mirosul iute-putregăios, de

capră, al lui Robert Diavolul, asemănător cu al lui, doar cal lui e estompat în bună măsură de damful de rachiu care se face în zonă, din care Miron îşi trage vlaga şi exuberanţa. Îl mirosise şi totodată îi plăcuse figura de înger decrepit, cenuşie, cu plete rărite, cărunte, câlţoase, pe care se vedea că-şi făcuse de lucru printre cripte, gropi, sicrie şi morţi. Îngropase sau dezgropase morţi, spălase morţi sau mâncase din carnea lor, ce-ar mai fi contat?”. Suntem tentaţi să credem că un bun scenariu după această carte ar da la iveală un serial de succes de talia lui „Twin Peaks”.

O ultimă observaţie: Radu Aldulescu are un maestru, fără să-l fi cunoscut, în cubanezul Juan Pedro Gutierrez, de a cărui carte, „Regele Havanei”, am aflat întâmplător. Cărţile acestuia, tip Horror Comedia, cum s-ar putea numi stările şi coşmarurile trăite de protagonist ( ceva-ceva din firea şi biografia lui Radu Aldulescu am recunoscut în unele gânduri ale lui Robert Stan, dar şi ale altor personaje din roman!), un genocid tropical udat cu rom cubanez, injectat cu droguri, sărăcie, şi sex cât cuprinde, sunt transferate underground în Spania şi publicate la cele mai prestigioase edituri. În Cuba însă J.P.Gutierrez este cunoscut ca inofensiv pictor şi scriitor pentru copii.

Deocamdată.

Promovarea poeziei române în Lombardia (Como şi Milano) În perioada 6 - 9 iunie 2013, cunoscutul italienist bucureştean GEO VASILE, membru al USR, singurul traducător în limba italiană al textelor poetice emblematice ale lui MIHAI EMINESCU ultimul romantic european (preţuit de mari filologi, critici şi poeţi italieni ca de pildă Ramiro Ortiz, Mario Ruffini, Rosa del Conte; Mario Luzi, Piero Bigongiari), însoţit de poeta Maria Calciu şi de actriţa Ana Calciu au înfăptuit un turneu de promovare a liricii eminesciene în Lombardia, dar şi a propriilor cărţi de poezie traduse în limba italiană, Psico@terra.pia şi respectiv Attra-verso il caos.

Organizatorii-moderatori italieni au pus la dispoziţia celor doi scriitori români săli prestigioase, ca de pildă Sala Grechetto din cunoscutul Palazzo

Geo Vasile

Sormani, edificiu ce găzduieşte cea mai mare bibliotecă din Milano.

Publicul cald, entuziast, a fost încântat de noutatea expunerilor, declaraţiilor şi lecturilor celor doi autori, în limba română şi în italiană.

A surprins în chip deosebit nivelul înalt şi original al dialogului oaspeţilor români cu cei de faţă şi în primul rând sincronizarea poeziei româneşti cu cea europeană şi universală.

Recitalul actriţei Ana Calciu, semnatară a unui scenariu teatral după cartea Mariei Calciu, a fost răsplătit cu îndelungi ropote de aplauze.

Maria Calciu

Pag.14

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA Are 37 de ani şi locuiește la Cesano Boscone - Milano.

Din 2003 studiază limba română.

Este colaborator al mai multor reviste literare din România și traduce în limba italiană opera scriitorilor români.

TAPETUM LUCIDUM

TAPETUM LUCIDUM

Dalla cima io vi osservo, l'ultimo calice versato, non rimane che stupore.

E non abbiamo terra, non abbiam paese, musici di Dio e Mammona, bardi in esilio che di lingua non loro declaman versi.

Il cosmo è un semicerchio che io sotterro, una nuvola di tulle nella trama degli eventi; bimbo mi muovevo a testa bassa, ho ancora tracce di saliva sulla bocca e non son che un'ombra, un gatto che sbadiglia, dai suoi occhi, sì, vi osservo e non rimane che stupore.

Din vârf eu vă observ, ultima cupă vărsată, nu rămâne decât uluire. Şi n-avem ţară, n-avem sat, muzicienii lui Dumnezeu şi ai Mamonei, barzi în exil ce într-o limbă care nu-i a lor declamă versuri.

Cosmosul este un semicerc pe care eu îngrop, un nor de tul în intriga evenimentelor; de copil mă mişcam cu privirea în pământ, încă mai am dâre de salivă pe gură şi nu sunt decât o umbră, o pisică care cască, din ochii ei, da, vă observ şi nu rămâne decât uluire.

ARACNE ED IO NELL'ATTESA

ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE

Il ragno tesse la sua tela e figlia unica più non sei; tace la mia anima nel cuscino e brucia incenso sino a lenta agonia, sii presente ma in congedo, lucida e sana l'aria non vibra e mi emozioni, di sola pietra Sinai.

Ora impudente nutri i raggi di una tela che fili da mane a sera e nell'officio la pretesa di chiamarti vita.

Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai.

Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Pag.15

Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Membru UZP - România

Herman Victorov: Din viața unui om oarecare – pagini de jurnal Așa se intitulează simplu, cartea de câteva sute de pagini scrisă de Dl Herman Victorov, evreu născut în România și publicată în 2012 de editura Maple Red Ph, Windsor, Ontario, de pe lângă ziarul Observatorul, cu o prefață scrisă de Dna Profesoară Mihaela Ignat. Cartea are patru capitole mari, cu 39 de povestiri despre viața și personalitatea autorului, tinerețea lui, munca pe șantierele mari ale României (Vidraru, Porțile de Fier), viața alături de soția lui medic, care l-a însoțit mereu peste tot pe unde a lucrat, o poveste a unei istorii simple (,,oarecare'' împletită cu cea a altor destine tot ,,oarecare''). Este viața și întreaga carieră a unui inginer și fost pilot de aviație, dat afară din serviciu din cauza originii nesănătoase (tatăl său fiind unul dintre cei mai bogați evrei din România care, după venirea comuniștilor la putere, ajunge bibliotecar). Ironia sorții, Dl Herman Victorov nu se dă bătut și contribuie la dezvoltarea sistemului energetic național. Prezentată mai întâi la Toronto, lansarea ei a fost organizată de Dl Dumitru Puiu Popescu și găzduită de Părintele Gheorghe Săndulescu, de la Catedrala Ortodoxă Română ,,Sf. Gheorghe'' din Windsor, Ontario, după slujba de duminică, 12 februarie 2013.

Din viața unui om oarecare pagini de jurnal merită de departe să fie citită (chiar și pentru simplul fapt al unei lecturi plăcute, interesante și instructive), de un ,,oarecare'' cititor care într-o bună zi își spune că poate ar fi bine să vadă ce este cu ea, să apuce să o citească și, așa după cum mărturisea Părintele Gheorghe Săndulescu nu o mai poate abandona. Ea ar trebui să fie lansată și distribuită atât în România, cât și în comunitățile românești din străinătate (ca un fel de carte de căpătâi pentru cei care au curajul să o ia de la capăt și să înceapă o nouă viață în străinătate, un fel de manual îndrumător al unui succes de o viață, deși Dl Herman Victorov cu siguranță nu a anvizajat acest lucru, atunci când a scris-o). Cartea de față este menită a fi și un semnal pentru cei din țările gazdă sau, pentru o mai bună receptare a mesajului ei complex ar trebui chiar să fie tradusă în limba engleză. Ea nu se dorește a fi o pledoarie în favoarea emigrării, dar nici a continuării vieții de ,,acasă'' (oriunde ar fi această casă), ci mai

Pag.16

degrabă o expunere a unor situații pe care un pas atât de mare pentru un emigrant îl poate avea față de o astfel de decizie, cu toate implicațiile care decurg la adaptarea la o nouă viață, într-o țară nouă, în cursa de a găsi ceva stabil, un loc de muncă, la eventualitatea de a accepta chiar o altă muncă decât cea pentru care cel în cauză s-a pregătit în România.

La acest eveniment literar au participat prieteni (Dl. Karoly Lorincz, cu care autorul se cunoaște de la Roznov încă din 1961 și de care îl leagă o prietenie de o viață, sau Dl. Iorgu Barbu, care povestește cu emoție în glas cum în 1981, abia sosit cu familia în Canada primește întâmplător într-o piață niște mere pentru copiii lui, fructe pe care el încă nu și le putea permite ca proaspăt imigrant, din cauza lipsei de bani), foști colegi de muncă, români pe care i-a ajutat să vină în Canada și apoi să se stabilească acolo, cu toții au venit să asiste din prea plinul sufletului lor la acest moment deosebit, să se bucure de bucuria Dlui Herman Victorov care, în ciuda succesului în carieră, nu s-a considerat și nici acum nu se consideră un om special, aparte. Cuvântul cheie al Dlui Herman Victorov este unul extrem de simplu, la care poate nici nu ne-am gândi, dar care exprimă totul: oarecare. ,,Trebuie să fii un om oarecare, să te porți ca un om oarecare, că dacă te consideri că nu ești un om oarecare și ceilalți sunt oameni oarecare, atunci nu obții nimic.''

Ca și multe altele de acest gen, sau ca alte evenimente culturale organizate de cenaclul Nicăpetre, lansarea se înscrie pe aceeeași linie exprimată de comunitatea română din Windsor, Ontario. Cenaclul s-a înființat acum cincisprezece ani și inițial s-a numit

Dăruiri literare ,,Mihai Eminescu''. Comunitatea românilor de aici, care au emigrat fie la începutul secolului trecut, înainte sau după 1989, este o comunitate puternică, ei încercând să se adapteze și să trăiască așa cum o făceau înainte la ei acasă, fiind foarte apropiați de biserică, dar și aceasta, la rândul ei, prin Părintele Gheorghe Săndulescu, ascultându-le cu aplecăciune păsul și sufletul. Același lucru îl face și ziarul Observator, în frunte cu Directorul lui, Dl Dumitru Puiu Popescu, care, neobosit pe tărâmul cultural, exprimat în diverse forme de o înaltă ținută, încearcă împreună cu biserica și cu toți românii de aici să mențină vie cultura, limba și religia noastră și să păstreze în permanență legătura cu toți românii din diaspora, dar și cu țara. Aș remarca aici un detaliu, care, cred eu că nu trebuie omis. Sala parohiei ,,Sf. Gheorghe'' din Windsor, Ontario, unde se desfășoară evenimentele culturale este foarte frumos decorată cu obiecte folclorice românești, aduse de acasă. Ceea ce m-a impresionat în mod deosedit este o farfurie din ceramică, tipic românească, expusă într-o vitrină și pe care este scrisă rugăciunea domnească Tatăl Nostru. Suntem români și cu frică de Dumnezeu, oriunde El ne-ar conduce destinul vieții. Directorul acestei publicații (cu răspândire în toată lumea, susținută de o muncă de voluntariat și care apare fără nici un fel de subvenții) este mândru să prezinte activitatea cenaclului și a ziarului lui. Are și de ce. Am primit prin e-mail o serie întreagă de fotografii de la diverse manifestări culturale și, cu bucurie, am constatat că de-a lungul anilor aici, într-un colț de lume, departe de România, dar extrem de bine reprezentat în Canada mi-am revăzut, cu mare plăcere, prieteni care au fost invitați să-și prezinte cărtile, sau edituri la care mi-am publicat și eu însămi cărțile traduse în engleză sau în franceză (Pr. Prof. Univ. Dr. și poet Theodor Damian, Semnul Isar/The Isar Sign, în traducerea mea în limba engleză și tipărit la Editura Călăuza v.b. din Deva - altă editură prietenă - în 2011; Lumină Lină / Gracious Light, revistă de spiritualitate și cultură românească, pictorul Mihai Theodor Olteanu, Pr. Dr. Dumitru Ichim din Kitchener, Ontario, Canada, Prof.

Univ. Dr. Anca Sîrghie de la Universitatea ,,Alma Mater'' din Sibiu, poetul Eugen Evu din Hunedoara, revista Destine Literare din Montreal, sărbătorirea Aurei Urziceanu, o audiție muzicală a inconfundabilei voci a acestei cântărețe și mulți alții, personalități ale României de acasă sau de oriunde din lume). Dragostea față de cultura română și entuziasmul ziarului Observator ca și ale Dlui Dumitru Puiu Popescu sunt mari. Vă mulțumim, Dle Director, și vă așteptăm, atât pe Dvs cât și pe colaboratorii Dvs din Canada, cu același drag în paginile revistelor literare din România. Uneori chiar am impresia că acest sentiment încercat de cei din

diaspora, de a menține cultura și ideea de românism cât mai vii în străinătate depășește ceea ce noi, cei de acasă, ar trebui, mai lesne să susținem. Și de fiecare dată m-am întrebat de ce oare? Să fie doar din cauză că noi cei de ,,aici'', considerăm că totul este normal și firesc să fie așa, pe când cei care au ales ,,departele'', chiar dacă au condiții mai bune și în ochii lor se citește fericirea de a trăi mai bine, sau mândria de a se fi realizat printr-un efort susținut și o muncă grea, tânjesc după ,,acasă'', fiind mistuiți de dor? Cred că acesta este răspunsul, dar mai cred că uneori cei de departe își zdrobesc în colțul ochiului o lacrimă care încearcă să li se rostogolească pe obraz de Paști, de Crăciun sau ori de câte ori este vreun eveniment însemnat în viața lor, iar cei de acasă sunt cu adevărat departe. Cu ocazia lansării volumului său de poezie Apofaze (pe 7 martie 2013 la Muzeul Literaturii Române) dar și a Simpozionului ,,Zilele Lumină Lină'' de la Reșița, (15-16 martie 2013, organizat de Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Dl Doru Dinu Glăvan, împreună cu Muguraș Maria Petrescu, membru UZPR și Pr. Prof.

Univ. Dr. Theodor Damian și el membru UZPR dar și Directorul acestei publicații new york-eze), acesta din urmă afirma că la tinerețe oamenii își doresc să plece în străinătate și să se afirme, în timp ce în a doua parte a vieții, deja realizați, aceiași oameni își doresc să se reîntoarcă pe meleagurile natale, că românii din țară doresc să-și lanseze cărțile în străinătate, pentru a obtine afirmarea și consacrarea operelor lor în afară (din acest punct de vedere cele două cenacluri ,,Nicapetrei'' din Windsor, Ontario, Canada, precum și

Pag.17

Dăruiri literare cenaclul literar ,,Mihai Eminescu'' din New York au în permanență ușile deschise acestor doritori, susținându-i pe deplin), în timp ce românii din diaspora simt nevoia recunoașterii valorii lor artistice, și nu numai, în țara de unde au plecat.

Dedicată memoriei mamei lui, Din viața unui om oarecare pagini de jurnal ne povestește, pe parcursul a câteva sute de pagini, viata unui om complet. Dacă ești sănătos și știi să te bucuri de ea, viața este unul din cele mai frumoase daruri pe care ți le-a oferit Dumnezeu. Iar dacă știi să te bucuri de acest dar neprețuit, trebuie să știi să te bucuri și de un altul: iubirea, manifestată sub toate aspectele ei. Din îndepărtata Canadă, Dl Dumitru Puiu Popescu trimite prietenior lui un e-mail invitându-i simplu să vizioneze o e m i s i u n e d e s p r e u n o m , http://www.tvrplus.ro/emisiune-investiti-in-romania320, 5/5, (inventator, tată, soț, prieten, om de afaceri, șef, camarad, un ins cu figură atletică ce se detașează clar dintre ceilalți neputând să treacă neobservat, un tip plin de solicitudine), despre munca lui de o viață, o dăruire dintr-un preaplin al unui suflet nobil și generos.

De aceea Dumnezeu l-a ajutat, pentru că eu nu cred că Dl Herman Victorov nu a avut în viața sa probleme, neajunsuri, griji, necazuri. El, inginerul care a plecat din România în 1975 și care acum a ajuns la frumoasa vârstă de 82 de ani, își deapănă cu modestie și naturalețe povestea vieții lui, a unei experiențe trăită alături de oameni și pentru oameni. Ideea care străbate cartea de la început până la sfârșit este că trebuie să consideri oamenii ca pe egalii tăi și nu ca pe inferiorii tăi.

Observator este nucleul în jurul căruia românii din această comunitate simt nevoia să se adune, să participe, cu tot ce se pricep ei mai bine, la ,,viața cetății''. Nu-i cunosc, dar simt că sunt uniți în jurul acestui Om bun, care i-a ajutat poate pe cei mai mulți dintre ei să se stabilească aici. Toți românii au o istorie a lor, iar Dl Herman Victorov are și el istoria vieții lui. A venit în Canada ca emigrant la vârsta de 45 de ani și a continuat să muncească toata viața lui, demonstrând o putere de muncă neobosită și o dorință permanentă de a se implica și de a ajuta. Dl Herman Victorov - omul fascinant, cuceritor și cu charismă.

Dintr-un alt punct de vedere, această carte este o analiză efectuată de autorul ei, din dorința de a se elibera de tot ceea ce a trăit și a cunoscut el în România înainte de a pleca, dar și de ceea ce a observat după acest moment de cotitură în viața lui, până în prezent, cu bune, cu rele. Fără a face apologia unui sistem care a fost eșuat din start, oriunde s-a manifestat el, interesantă este imparțialitatea față de atât de mult discutatul sau controversatul sistem comunist din

Pag.18

România pe care Dl Herman Victorov îl detestă, dar căruia îi recunoaște adevărul că a reușit să mobilizeze oamenii la muncă. Dl Herman Victorov are o anumită nostalgie în tonul lui. Viața lui cu suișuri și coborâșuri este cea care include cu generozitate pe cei din jurul lui, din acest punct de vedere Dl Herman Victorov fiind unul din primii investitori în România după 1989, care în continuare dorește să mai investească aici sume mari de bani. A călătorit mult prin lume nu ca turist, ci ca om de afaceri, acest lucru scoțând la iveală o altă latură a personalității lui. O afecțiune deosebită față de toți oamenii, aprecierea corectitudinii, a simplității, a curajului, a ospitalității, a sentimentului de prietenie, a dorinței semenilor lui de a comunica, de a-și deschide sufletul.

Scrisă într-o limbă românească perfectă și prezentată într-un dulce grai moldovenesc, Din viața unui om oarecare pagini de jurnal este crezul Dlui Herman Victorov, exprimat încă de la început, din motto-ul cărții printr-un citat al lui George Enescu: ,,viața fără muncă nu-și are rațiune''. Toate personajele reale prezentate aici și ale căror destine s-au împletit cu cel al autorului și care pe 12 februarie 2013 au fost prezente și la lansarea cărții, nu și-au făcut decât datoria față de ei înșiși, față de familiile lor. Aceasta este cartea pe care o citești pe nerăsuflate, nu pentru suspansul ei, ci pentru firescul, naturalețea explicațiilor, dar și a unei împărtășiri clare și cu drag a unei experiențe de viață, fără a fi deloc doctorală sau didacticistă. Pe tot parcursul celor câteva sute de pagini Dl Herman Victorov este prietenul nostru al tuturor și, chiar dacă nu ajungi să-l cunoști personal, după lectura acestei cărți rămâi, cu siguranță, prietenul lui pe viață.

Așa că Din viața unui om oarecare pagini de jurnal, este o carte complexă, care merită citită și pentru experiența vastă de viață, care trebuie împărtășită celorlalți și făcută cunoscută tuturor. Este o carte pe care o poți lectura în 24 de ore, dar la care, apoi, poți medita toată viața. Fără ambiția de a avea ultimul cuvânt de spus, dar și fără ambiția lui quod erat demonstrandum, Dl Herman Victorov este cel care, fără a fi invaziv sau sufocant cu experiența sau povestea vieții lui, face primul pas spre apropierea de cititorii lui, de semenii lui. Acum, când omenirea și însăși viețile noastre sunt atât de bulversate, Din viața unui om oarecare pagini de jurnal, este o carte deosebit de actuală, am putea spune chiar o confesiune de credință în munca și în valoarea umană a prieteniei, făcută cu dragoste față de cei din jur, semenii Dlui Herman Victorov, care sunt chiar mai importanți pentru el decât el însuși.

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Lucrurile şi oamenii, în vreme ce-şi neagă dimensiunile încep să înţeleagă Adevărul acela străin

Geo Galetaru: „Apele nopţii spre dimineaţă” „Pune un semn de carte aici/ să ştii unde ai rămas/ … / cine veghează cine învinge cine alunecă/ pe coaja principiilor universale/ vezi bine că nu dar poate că da ( … )” (O singurătate duplicitară). Din noianul de semne, fără îndoială îl putem găsi, iar dacă nu să-l facem, pe acela al răgazului, de a rămâne cu pleoapa ridicată în veghe, irisul lăsându-l să se înţeleagă cu realul, cu imaginarul, cu universul lui a fi al poetului. Abruptă viaţa, ne adulmecă înainte de a ne înghiţi într-o formă sau alta; ieri am fost fluturi, azi nu suntem că trece prea repede, însă mâine putem fi fluturi de mac ori de zăpadă. Dacă universul are principiile sale, deşi mă îndoiesc de asta, ca un necredincios până şi în e = mc², iată că ne putem căţăra pe o plajă sau îmbia pe un munte, lăsând firescul să se definească în altă parte… De unde şi până unde, doar dacă rostul ne e dat de o împintenare înaripare şi până la urmă înnobilare cu substanţă de viaţă (aproape) împărătească.

Geo Galetaru ne dă formulele după care să ne înnobilăm; cifrate în grai de untdelemn, de mir, smirnă, tămâie şi înţelepciune. Poet e pentru că Dumnezeu aşa a dorit, iar fiinţa lui e plămădită pentru asta. Ar putea fi şi înainte-liber-cugetător, în măsura în care lucrurile ce par extrem de complicate, pot fi aduse la o simplitate nativă: „Să pipăi lucrurile, apoi /să te îndepărtezi de ele./ (Ce e dincolo de lucruri ?)/ Golul prinde viaţă, e o fiinţă /care-şi neagă dimensiunile, îşi/ exersează neputinţa: peştera neagră/ a unei forme inexistente./ Să pipăi lucrurile, să intri/ în pielea lor străvezie şi intactă./ Să te îndepărtezi de ele: un abur/ într-o dimineaţă fără contur, o voce/ deasupra adevărurilor care nu se spun,/ nu se văd./ (Singurătatea sufletului nu se pune: o monedă/ rostogolită pe treptele roase ale iernii.)/ Păianjenii trec pe străzi indiferenţi precum oamenii.” (Lucrurile şi oamenii). „Poate de mâine”, vom avea pe lume mai mulţi poeţi decât călăi de cuvinte, prelinşi de pe străzi, din televizoare din internet, poate nu se ştie: „am ajuns/ am însemnat locul acela cu cretă albastră/ mâinile s-au dus într-o altă tăcere/ în vis a venit animalul blând/ s-a culcat pe trepte/ a scos sunetele acelea mici cu care ne-a obişnuit// poate de mâine/ el va vorbi în locul nostru.” E însă un risc, atunci când te pui de a adjudeca folosul şi nefolosul încercănelii spaţiului gol, cu cuvinte. Depinde de ursitoare, de mersul

de obicei strâmb, al stelelor, şi până la urmă de tot cârdul de zei care populează Olimpul. Sunt zei buni şi zei mai puţin înţelegători cu aceia care suntem mai presus doar pentru că suntem datori odată şi-odată, cu un capăt de poveste.

Tristeţea vine mai întâi, pentru a precede inevitabilul.: „Şi cineva vine”: „şi viaţa se-mparte între zei răbdători/ şi cineva e aici şi cineva dincolo/ ( îndurarea noastră cea de toate zilele )/ şi cuvântul e aici şi nu mai vorbeşte /nu-mi aşează greieri strălucitori în palmă/ şi cineva vine în vârful picioarelor /şi-mi spune despre întâmplările care nu sec mai văd/ şi viaţa se-mparte între zei răbdători/ viaţa e un surâs între două salturi în gol.”

Nu e nimeni în afară de tine, poetule, aurind prin nemăsurarea tuturor măsurilor, nu te aşchia cu gândul acela (!), ea e acolo unde vei pătrunde mai târziu chiar decât oricând, decât niciodată. „Zidul acela negru” nu e pentru tine, chiar dacă tu zici: „cândva am visat/ că toată lumea era acolo/ numai tu lipseai/ aş fi vrut să te strig/ dar pe stradă trecea/ zidul acela negru/ şi păsări albe cădeau în palma ta”. Esenţa nemuririi o cunoşti, dar o dai ei, poet fiind (!). „Poate de mâine” poate fi şi azi, câtă vreme nenduplecăm „despre lucrurile strălucitoare/ despre animalele blânde ale nopţii/ care se nasc cu privirea în cer/ într-o zi ca oricare alta /despre simplitatea unui nou începu/ pe înaltele podişuri ale dimineşii/ acolo unde pasărea sparge visarea cu pieptul/ despre moartea de dincolo de noi/ ce nu aşteaptă nu vorbeşte nu amână/ despre toate acestea / vei fi în stare să rosteşti adevărul acela străin ?”. Mă duce gândul la o trăire a unei dragi poete, Raluca Pavel care pentru Străinul gândeşte, respiră, se traduce singură dintr-o lacrimă în altă lacrimă. În cer/ într-o zi ca oricare alt/ despre simplitatea unui nou început te văd pe tine poetule, înainte de cuiva a-i spune: „Eşti”: „eşti acolo unde soarele spune o poveste./ acolo unde înfloreşte unghia întunericului.// eşti/ ca şi cum umbra ta îţi trece prin faţa ochilor.” Nu aş zice că e o înfăţişare de comunicare ascunsă-n nişte limbi de ceas nepreumblate de secole; tânără poate e, şi dacă nu, din două potrivite jumătăţi de vers o faci tu să fie; de fapt, - să-ţi spună ea!; dar rămâi la ea, ca şi cum de curând ai descoperit măreţia templelor!

Pag.19

Dăruiri literare

Ioan VASIU Iubiri... iubiri rostogolite pe-un răzor iubiri ce ne rănesc şi care dor iubiri neîmplinite în secret iubiri ascunse-n versuri de poet

Să-mi laşi să-mi laşi, iubita mea, măcar o stea din ochiul tău când pleci spre dimineaţă s-o pun în palmă spre-a o dezmierda când bluza-ţi descheiată mă răsfaţă

iubiri ce râd mereu, iubiri ce plâng iubiri care în cântec se răsfrâng iubiri rămase ca un dar ceresc la care şi artiştii-abia tânjesc...

Când iubirea dă în clocot un murmur de chitară să îmi laşi să umple golul rămas în fereastră când de la Orăştie pân` la Iaşi se pierde-n zbor o pasăre măiastră să-mi laşi, iubita mea, un dor nebun să-mi ţină de urât o zi întreagă şi-un fluture pe-o creangă de alun păzind holda de maci ce-mi este dragă...

cade noaptea ca un clopot peste somnul ne-nceput când iubirea dă în clocot într-o ciutură de lut stoluri de-amintiri pribege îţi trimit, iubita mea, de blestem să te dezlege când răsare prima stea

În urma mea

O singură femeie

rămân în urma mea ospeţe cărări ce nu duc nicăieri un vis ce-ncearcă să răsfeţe tot ce-am iubit până mai ieri rămân în urma mea cuvinte iluzii strecurate-n vers o frescă ce mereu mă minte un fagur niciodată şters

avere n-am făcut din poezii mă las furat de amintiri târzii

rămân în urma mea colinde un rai cu îngeri pe la uşi, pădure care mă tot minte imperiu fără de supuşi

Păcătosul de mine

rămân în urmă multe curcubee şi-un stol imens de amintiri şi-ntr-o oglindă e femeie ce-şi muşcă buzele subţiri...

Pag.20

şi îmi e martor bunul dumnezeu că am urcat pe-un drum abrupt şi greu spre un liman am rătăcit ades şi-o singură femeie m-a-nţeles...

deşi ştiu toată biblia pe de rost şi în biserici mi-am tocit genunchii da, recunosc că păcătos am fost, urlând că te iubesc din toţi rărunchii la fel de păcătos sunt şi acum când te privesc tăcut ca pe-o icoană, iar gându-mi ticălos îşi face drum spre sânii tăi rotunzi şi goi, cucoană

Dăruiri literare

Dorel Mihai GAFTONEANU Festivalul Eminescu de la Dumbrăveni, Suceava: literatura sănătoasă şi cultura autentică...

Poeta Lucia Olaru Nenati declarată cetăţean de onoare al localităţii

... Mult entuziasm, flori, revederi, zâmbete, strângeri de mâini, bucurie, atmosferă destinsă, o distinsă şi numeroasă asistenţă la memorabilul Festival Literar Mihai Eminescu, ediţia a VI-a, sâmbătă 22 iunie, ora 11, la Dumbrăveni, jud.

Suceava, ţinut pe pământurile administrate de căminarul Gheorghe Eminovici, părintele Poetului...

Manifestarea culturală, începută printr-un emoţionant moment cu felicitări şi urări de „La mulţi ani”, cu toată lumea în picioare, cântând în onoarea sărbătoritului, acad. Nicolae Dabija la apropierea aniversării celor 65 de ani ai acestuia, a reunit nume de primă mărime asociate universului literar al lui Mihai Eminescu: „presidentul” festivalului, acad. Mihai Cimpoi, acad.

Vasile Tărâţeanu, acad. Valeriu Matei, Lucia Olaru Nenati, Nicolae şi Doina Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Ioan Filipciuc, Ion Beldeanu, Emilian Marcu, Mihai Sultana Vicol, Ion Cozmei, Viorel Dinescu ş.a., dar şi oficialităţi politice care au avut bunăvoinţa de a fi prezente pe întreg parcursul celor peste trei ore de expuneri de referate: preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, prefectul judeţului Suceava, Florin Sinescu, primarul Siretului, Adrian Popoiu. Din Botoşani au venit d-na Cornelia Viziteu, Ştefan Dodiţă, Mihai Cornaci, Petruţ Pârvescu, Mircea Puşcaşu şi subsemnatul. Deloc greu de explicat concentrarea atâtor spirite academice şi pasionaţi de poezie pe metrul pătrat la Dumbrăveni, pentru că vorbim totuşi de o localitate cu cca. zece mii de locuitori, cu o îndelungată tradiţie în organizarea de festivităţi publice, în care se află statuile ridicate lui Mihai Eminescu şi Adrian Păunescu, dar şi cu un mare interes pentru cercetările eminescologice.

Am reţinut excelentele sublinieri referitoare la muzicalitatea versului eminescian, dorita „înfrăţire” a Dumbrăveniului cu Călineştii lui Cuparencu, bănuitele origini poloneze ale familiei Eminovici regăsite undeva prin sec. XVIII, filiera armeano-turcă a cuvântului „emin”, Luceafărul poeziei româneşti – tradus în 77 de limbi ale pământului, legăturile acestuia cu Titu

Maiorescu, Costache Balş, Teodor V. Ştefanelli, Ion Creangă, Veronica Micle, protestul-pamflet al poetului Emilian Marcu la o posibilă afectare a patrimoniului Mănăstirii Putna…

S-au rostit frumoase cuvinte pentru strădania Consiliului local, a energicului primar Ioan Pavăl, a secretarului Mihai Chiriac pe post de factotum şi a preotului paroh Constantin Jaba, prin ospitalitatea cărora am asistat la un eveniment impecabil, ce

eclipsează prin ţinuta elegantă alte reuniuni de profil; de acolo am plecat mult mai bogaţi spiritual, fiecare am avut câte ceva de învăţat... Remarcăm iniţiativa cu totul de excepţie a conducerii Primăriei Dumbrăveni de a declara ca cetăţeni de onoare un grup compact de şapte personalităţi de mare relief cultural dintre invitaţii prezenţi printre care şi d-na prof. dr. Lucia Olaru Nenati.

Ar mai fi de amintit premiul acordat acad. Mihai Cimpoi pentru editarea Dicţionarului bibliografic Mihai Eminescu şi înmânarea de diplome pentru întreaga activitate profesională sau de excelenţă literară unora dintre cei prezenţi, inclusiv celor din Botoşani.

Sincere aprecieri iniţiatorilor şi susţinătorilor festivalului de la Dumbrăveni!

Pag.21

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Din volumul Sclipiri hunedorene de har (cronici literare)

Dan Orghici, Fumuri de „palian” „Dan Orghici aparține unei urbe cu tradiție publicistică, ceea ce poate fi și o povară, ca memorie culturală, dar și un psiho-stimul. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notația scurtă compozitivă fac dinamica atractivă la lectură”, după opinia lui Eugen Evu din „Pseudo-prefață” la acest volum. Î n t r- a d e v ă r, a c e s t v o l u m c o n t u r e a z ă personalitatea lui Dan Orghici: spirit polemic, constanța sa atitudinală față de realitatea aceasta anormală cu o față gravă și responsabilă, cooperant și flexibil, cu un accentuat simț al umorului, dar și cu vădite chemări spre spiritul creștin. Vom pătrunde în aceste varii ipoteze, ilustrându-le selectiv cu „piese” ale volumului, pe care lam fi dorit mai puțin divizat.

Ca jurnalist, Dan Orghici s-a impus la „Expresul de Orăștie” (11 martie - 22 iulie 2009), prilej de a-și diversifica preocupările publicistice, pentru a face nu numai reportaje sau interviuri, dar abordând și eseul sau proza scurtă. Experiența acumulată și-a fructificat-o în reviste precum „Visul”- revista online, „Repere culturale”, „Calea, Adevărul și Viața”, „Gazeta de Hunedoara”. Articolele sale ancorate în realitate conferă savoare publicațiilor în care se afirmă.

Preocupările spirituale ocupă un spațiu larg în economia volumului: Calea crucii, evocând drumul dramatic al Golgotei și pledând pentru post, fapte creștinești, rugăciune, pentru a evoca, în pioase cuvinte, pe „Regina familiilor”, Fecioara Maria, cu misterioasele apariții, precum cele de la Lourdes, Fatima, Guadalupe, citând priceasna dedicată Sfintei Fecioare.

Din grupajul „Reacții de creștin” se desprind: pelerinajul greco-catolicilor din Orăștie spre Zlatna, serile de colinde onorate cu concerte susținute de grupuri de clerici, motivarea opțiunii de a fi creștin, omagii duse papei Benedict al XIII-lea, pledoaria pentru buna cooperare cu ortodocși, popasul relicvelor Sfintei Rita de Cascia la Biserica Greco-Catolică din Orăștie, Sfânta Înviere a lui Hristos, vizita Episcopului Alexandru Mesian din Lugoj, pentru a încheia cu „misiunile

Pag.22

populare destinate mirenilor”.

Puternic ancorat în realitate, spiritul critic și justițiar al lui Dan Orghici îmbracă forma artistică a pamfletului, operând benefic cu umorul.

Haiducul este una din piesele incitante ale autorului. Este vorba, desigur, despre „Haiducul modern”, care: „are la dispoziție sălile de fitness”, „ține hățurile cailor putere ce pun în mișcare o limuzina (fără T.V.A.)”, „se ia la trântă cu legea (…) o și învinge, ciupind de unde se poate și de unde i se dă locul”. „Haiducul modern (…) ia de la stat (…), înfruptându-se (…) din despăgubirile date de tribunalele internaționale în numele «dreptății» sale”.

Electorale am putea intitula o suită de „piese”, menite să stigmatizeze metehnele moștenite de pe vremea marelui Caragiale. Astfel doar „Vocea urnelor sa făcut auzită din nou”… aflăm cum „cetățenii (…) au făcut din nou să tacă politica, urmând ca cei aleși să-și ducă la bun sfârșit promisiunile”. Și mai precizează că „numai cu edili buni se dezvoltă cetatea” și „numai încrederea concitadinilor poate da puterea deciziilor”.

Autorul mai face câteva considerații de bun simț, realizând portretul robot al unui primar benefic: „să cunoască proiectele, să aibă deschidere către firmele din oraș”, să facă „politici sociale”, „să fie gospodar, un om pe care al cărui cuvânt să te poți bizui”, și mai ales, „să fie și creștin”. Alegerile prezidențiale îl derutează, neștiind cine ar putea merita înalta funcție, pentru că nici un candidat nu a oferit vreo „idee vizionară”. Chiar dezamăgit, îi îndeamnă pe concitadini să voteze cu acei candidați care „Vibrează pe aceeași lungime de undă” cu poporul.

Cât privește Societatea civică, merită relevate câteva constatări la care ajunge autorul: învățăm (…) din exemple negative, ne dorim echilibrul ca pe o „taină a vieții”, „greșeli de nepermis pe stradă”.

Două piese intitulate identic „Din dragoste pentru cetate” îl îndreptățesc pe Dan Orghici să afirme, pe drept cuvânt, că „Amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poți trece mai departe (…), de

Dăruiri literare nu te uiți la semnele pe care înaintașii le-au lăsat”. În consecință, jalonează succint „devenirea” Orăștiei: ridicarea la rang de oraș (1860), deputați orăștieni în Dieta de la Budapesta (1865-1868), monumentul ridicat în cinstea victoriei eroice da la Biskupitz (1866), datorită „bravilor flăcăi români”, „corul de la Orăștie”. Nașterea lui Aurel Vlaicu (1882) Binținți, apariția tipografiilor și librăriilor „Franz Schasser” și „Carl Furhman”, „Societatea de lectură” (1883), ASTRA (1890), Tipografia „Minerva” (1891), „Reuniunea meseriașilor” și ziarul „Activitatea” (1899), foaia săptămânală „Libertatea” (1902), revista „Tovărășia” (1906), revista „Cosânzeana” (1911), „Convorbiri științifice” (1917), „Cucul din Ardeal” revistă umoristică, „Frăția” (1926), la fel „Hai să râdem” (1921) și o serie de alte reviste și calendare. În ansamblu, cartea domnului Dan Orghici incită la lectură!

Florin ISPAS PASĂREA FURTUNII Prima piatră de hotar...

1941... Octombrie-noiembrie..

Plouă, plouă atật de tare, gậndurile mi s-au rătăcit la picioare, iar dimineaţa cade greoaie ca o iepuroaică fătată, aducậnd cu ea un ocean negru de nori.

Ilinoiu s-a trezit din visare, se scutură , îşi aranjează casca apoi zice încet: - Crezi că ne dau ceva la masă? Ceva să ne încălzim puţin?

- Pofteşte la nişte biscuiţi uzi din buzunare, cậtă vreme nu-l vor omorî pe rusnacu' lunetist, nici mậncare no să vezi! Tu crezi că Paşca se va duce cu mậncarea printre rậnduri? Nu va veni! Stă acolo ascuns şi roade la pậine stătută aşteptậnd ceva.Îl ştiu, dă-l în mă-sa!

- Dacă nu se ridică din bậrlog, am să-i fac felul!

Ieri, cậnd au atacat vecinii, a împrăştiat mậncarea toată!

Toată! Îmi venea să-l strậng de gật! Cum să mai lupt rupt de foame? Cum? - Stai la coadă, restu' regimentului îl vrea agăţat în copacul cela' să facă Ivan antrenament pe curu' lui gras, nu vezi ce căcău are? Am auzit că mai şi fură din cazan...Fură şi se îngraşă ca un porc, ca un porc!

- Nu-i nimic. Nu-i nimiic! Lasă că vine Crăciunul, pe stilul meu o să fie, îl tai felii, îl amestec cu nişte ierburi şi să te ţii mậncare la popotă! Să vezi!

- Asta îmi aminteşte că acu' cậteva zile, cică, ăia de la compania 1 au mậncat nişte ruşi...Nişte Ivani arşi de neamţ..

Cậnd tocmai ne dădeam de ceasul morţii să găsim de mậncare, a apărut printre linii sergentul Puşcaş, un oltean degrabă vorbitor şi fără astậmpăr: - Ochii în patru la mitralieră! Mă duc să scotocesc ceva de băgat la stomac.Poate Ivan se va îndura de mine şi-mi va da...Cine ştie?

- Dacă te prinde locotenentu' că furi din case, de data asta o să te spậnzure! Pe bune!

- Şi el? El de unde face rost de săpun, budigăi domneşti? De la nemţi? Hm! Ăia dacă pot, ne iau pielea de pe noi, nu ne dau nimic în schimb! Am plecat! Atenţie la mitralieră!

Bucătarul nu apucă să se mişte foarte iute prin linie, se aude un şuierat strident iar explozia îl umple pe Vasile de ciorbă, felul 2 şi cậteva oale făcute zob.Ca printro minune, grăsanu' n-a păţit nimic, stă în fund şi îşi face cruci după cruci, mestecă cu o lingură noroiul şi-l aruncă cật colo: - Baje' dracu'-n voi să bage! Na! N-a că nu vre' aghiuţă să dau de mậncare la trupă, na! Mestec noroi, nu pentru glodu' ăsta ne batem ca orbii? Nu pentru tina asta?

Na! Na! Se ridică încet, ochii i s-au mărit, iar lingura a rămas undeva înfiptă în noroi lậngă oalele distruse.Fuge înjurậnd, iar noi rămậnem cu ochii la olteanul iute de picior - Punem pari' că-l haleşte Ivan? Care dă ceva?

Care?

- Pun haleala mea pe trei zile că o mierleşte!

Altu?'

- Pun ţigările luate de la brigada motorizată că trece de copacu' ăla!

Pariem aşteptậnd mişcarea olteanului; acesta a ieşit din tranşeu, gloanţele-l ocolesc o vreme cật să treacă peste ţara nimănui şi să se lipească de copacul ciuruit. Ne face semne cu mậna, se bucură pentru că a scăpat de chinuri, iar eu dau ţigările furate de la brigadă în urmă cu cậteva zile...

Pag.23

Dăruiri literare

Gheorghe A. STROIA - Adjud membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

Lirica lui Dumitru Găleşanu sau „Retorica argumentativă a biunivocei relaţii dintre infinit şi atom (metafizica interdependenţei energiilor micro şi macro - cosmice)” - continuare din numărul trecut Se întâlnesc, pe itinerariul liricii sale, concepte ale mecanicii şi fizice cuantice: impulsul unui foton este proporţional numărului său de undă (de Broglie). Ecuaţia de stare a lui Schrödinger, bazată pe observaţia lui Hamilton (limita zero a lungimii de undă din optică seamănă cu un sistem clasic; traiectoriile razelor de lumină devin unde purtătoare care se supun unui principiu analog principiului minimei acţiuni) şi pornind de la faptul că un microobiect poate fi descris de un pachet de unde de Broglie, conduce la ideea existenţei unei limite principiale a preciziei cu care pot fi măsurate caracteristicile corpusculare ale microparticulelor. În lumina acestor date ştiinţifice, autorul afirmă că: [...] După Heisenberg,/ conceptul de parte şi-ar pierde sensul/ în inelul lumii materiale,/ în matematica punctului/ nici unda,/ nici cuanta/ nu sunt realităţi ultime,/ şi astfel pe retina luminii transpare/ fie câmpul de stare : fie impulsul (ei) de mişcare... [...] (Indeterminare).

Patru sunt conceptele cheie ale liricii lui Dumitru Găleşanu: fiinţă (fiinţialitate, fiinţare, atotfiinţă, întreg, absolut, materie, Spirit, Sine, tot, totalitate); spaţiotemporalitate (spaţiu, timp); zborul (trecerea) şi iubirea.

Aceasta din urmă iubirea este, în lirica sa, unul dintre aspectele primordiale, ideal-constitutive, ubicue, manifestate în fiecare gând, idee sau în fiecare respiraţie poetică. Acestei iubiri, îmbrăcând hainele de hlamidă ale nobleţei, i se asociază oameni faţă de care autorul nutreşte un respect şi o admiraţie aparte. Unul dintre aceşti maeştri ai cuvântului este şi criticul, cercetătorul şi istoricul literar român Mircea Nicolae Rusu (n. 28 octombrie 1938, Braşov) care, în 1992, se stabileşte în Statele Unite, unde va fi redactorul-şef al revistei de cultură şi spiritualitate românească Lumină lină (Gracious light) din New York: [...]

Filosof-al cuvântului,/ îşi aşeza-n gând şevaletul misterului/ ca într-un surâs de copil/ şi, neasemuit de simplu,/ din inter()lumi zugrăvea universul,/ oglindind-în real minunile cerului,/ condescendenţa/ luminii / reversul,/ printr-o simplă figură de stil. [...] (Inter(-)lumi Maestrului M. N. Rusu).

Dar, indiferent dacă centrul liric pivotează în jurul unor aşteptări profunde, din care reverberează recunoştinţa, ca sentiment al fiinţei umane de rang superior, prin fiecare vibraţie lirică se explicitează naşterea universului, similară cursei contra-cronometru a atletului gonind spre iminentul său final, dublată - însă - de speranţa renaşterii, precum un Phoenix, din propria-i cenuşă. O insinuantă cenuşă de gând, rezultat al arderii tuturor incertitudinilor şi angoasantelor ciclicităţi existenţial-umane, părţi constitutive ale ciclurilor

Pag.24

universale: „[...] Împovărat de lumesc,/ la capătul alergării lui/ în genunchi după soare,/ pământul va fi într-o zi/ cu mult mai uşor/ decât aerul,/ abia atunci / suspendat într-un pumn de cenuşă,/ sufletul omului/ slăvit mai presus decât vaierul,/ va împânzi infinit universul/ cu respiraţia (z)eului. [...]” (În starea fără de stare).

Pe această alternare unică a ciclurilor, se mulează perfect conştiinţa de sine, autorul fiind ferm convins de adevărurile pure, tranşate filosofic şi verificate ştiinţific, pe care lirica sa se structurează. Până la urmă, poezia se vădeşte a fi o extensie a unei realităţi credibile şi argumentate cu vehemenţă. Cu modestia-i caracteristică, “demiurgul” nu se consideră pe sine centru al lumii, nici măcar al celei proprii, ci se doreşte parte a nerostitului, şoaptă între două bătăi de inimă, menite să-i amplifice undele pulsatorii ale fiinţei spre dobândirea rezonanţei cu pulsaţiile cosmice. O biunivocă relaţie dintre infinit şi atom, o interdependenţă a energiilor micro şi macro cosmice, despre care amintea Victor Hugo: „(...)tot infinitul simte când te atingi de un atom”. Poetul crede în puterea artei sale, nu de a modela neapărat lumea, ci de a incita la vis, a insinua frumuseţe spre întoarcerea de la autodistrugere. O creaţie derulată rapid, între momentele sublim existenţiale - naşterea şi moartea: naşterea cuvântului şi moartea fiinţei rostitoare, spre convertirea abstractului cuvânt în energie pură. „[...] Suntem aici,/ şi arta mea va intra/ în muzeul literaturii române/ pe două picioare,/ în litera sa/ îţi/ voi/ încredinţa/ câteva adevăruri sigure/ şi singura mea deziluzie,/ sub răsăritul difuz-al brizei stelare...[...]”[La suprafaţa căror lumi? - (lied)]. O energie pură, mereu călăuzită de dragoste, sentiment definitoriu în opera lui Dumitru Găleşanu, un fior tainic mai presus de cuvânt, de imaginaţie, de trăire, o rostire sacră, perpetuă, armonic-repetitivă: „[...] în fărâma de timp/ ce mi-a rămas/ nu-mi doresc/ nimic altceva/ decât/ acelaşi tainic/ fior cosmogonic / şi marmora cântului pus în surdină,/ râsul tău cristalin/ de felină (...) [...]” (Râsul tău cristalin).

Dincolo de iubirea totală şi necondiţionată, cuvintele construite prin „nanotehnologii” poetice reconstituie, indiscutabil, relativitatea lumii şi a vieţii, temerile legate de erorile probabile ale interpretărilor proprii derulându-se între aceleaşi concepte einsteiniene: dilatarea timpului şi contractarea spaţiului (precum în experimentul relativist în care, raportată la două sisteme referenţiale opuse vectorial, mai întâi se „aprinde” ţigara şi apoi se „scapără” chibritul): „[...] Peregrini în univers,/ pe câmpia abstractă-a gândului/ spaţiul dintre noi s-a dilatat filă cu filă,/ vederea ascunsă vederii/ s-a exfoliat în pupilă,/ în vibraţia tainică/ a inimii/ lucrului/ respirăm depărtările,/ şi

Dăruiri literare mările nimbului timpului. [...]” (Singuri în gând). În această sete conştientă de revelare a sensurilor profunde ale existenţei umane, poetul se regăseşte, de fapt, la masă cu însuşi Dumnezeu, cel mai probabil un excelent partener de dialog, care nu trebuie să-i risipească dubiile asupra stărilor trecătoare ale lumii şi lucrurilor, ci să-i consolideze convingerile asupra posibilităţii înnobilării sale cu titlul de Om. Un Om capabil să verifice, să înţeleagă, să discearnă şi să aprobe, ca mai apoi să explice şi să lămurească, luminând orizontul cunoaşterii cu străfulgerări de geniu. Prin statutul său de ales truditor pe altarul cuvântului, poetul vâlcean înnobilează cuvântul, îi conferă consistenţă şi sclipire, într-un firesc act al creaţiei, din care răzbate ecoul unui ”FIAT LUX!” primordial: „[...] Din/ Pieptul/ providenţei -/ cuvântul dintâi/ surpat în viscerele/ timpului,/ picură/ starea de om/ pe buzele neantului.” (Universul devine prea strâmt).

Per ansamblu, «Însemnele materiei» reprezintă o carte de referinţă a poetului Dumitru Găleşanu, prin structură, ideatica axată pe multiple sisteme filosofice, filonul profund lirico-meditativ, prin multitudinea de trăiri de natură superioară pe care le impune. Suntem, cu certitudine, martori ai reconfirmării unei voci poetice cu autoritate în spectrul liricii contemporane şi, implicit, unei opere ce se va impune în arealul valorilor naţionale autentice. Se poate asocia filosofia de viaţă a poetului vâlcean, unei acute nevoi de căutare a libertăţii de exprimare, inovare, alegere oportună, a construirii destinului în acord cu aspiraţiile proprii şi, subliminal, de revelare a instrumentelor dobândirii libertăţii de sine, în contextul libertăţii generale. Cât despre mesajul adresat publicului său, autorul mărturiseşte: Ce altceva mi-aş dori să transmit cititorilor cu care eu sunt în dialog permanent, ce altceva decât ceea ce le este destinat în limbajul de suflet al poemelor mele? Restul nu depinde decât de cititor: cu condiţia ca să fie animat-receptiv şi dacă se regăseşte în ele! Mi-ar plăcea, însă, ca măcar poemele având ca personaj principal Suverana Iubire (cea care este echivalentul Facerii Însăşi) să fie la înălţimea percepţiei destinatarului de drept. În această luptă pentru eliberarea/despovărarea fiinţării proprii, există, totuşi, o dilemă, aplicabilă şi aici, frumos formulată de Antoine de Saint Exupery: Ce înseamnă a elibera? Dacă eliberez, într-un pustiu, un om care nu câştigă nimic prin această eliberare, ce înseamnă libertatea lui? [...]

A elibera un om înseamnă a-l învăţa ce este setea şi a-i despotmoli o cale către fântână... În virtutea celor contextualizate, se poate concluziona că, „Însemnele Materiei” va crea o astfel de cale, prin parcurgerea căreia cititorul înarmat cu răbdare, iubire şi credinţă să descopere izvorul din care să-şi adape setea de frumos, de echilibru şi, de ce nu, de eliberare.

Pornind de la Alfabetul materiei, transformând semanticile eului în Aceste versuri dalbe, cu profunde reflecţii Ante: meta-fizica se confirmă ideea că poeţii nu sunt altceva decât Oameni Arzând ca focul de vii. Luând Avânt înalt conştiinţa, ca stare dată de Bosonul numit „inimă”, prin trecerea Celor drepte către Ciclul materiei reluat infinit, se revelează Din tainele universului. Ca un antic aed, poetul recunoaşte că <<Dinspre Achéron mă petrec, născându-mă Dintre cuvinte, precum o Elegie compusă din Engrame în

ecoul rostirii>>. Din când în când, eul Erijat în instanţă de judecată converteşte lupta acerbă dintre Fiinţa fiinţând şi Fiinţa-ntru Fiinţă, în viaţa ca Fractal infinit de mister, aflată Gata de purificare şi (re)Gândind propria fiinţă. Cu certitudine, Graţie mişcării, Hoinăresc în firesc ca un cuplu atemporal Hotarul celest, alături de Indeterminare(a) însăşi. În spaţiul raţiunii pure de-a fi, la limita acestor sacre Inter()lumi, se resimte universala iubire înflorită În starea fără de stare. Omul, expert În tainiţele gravitaţiei, percepe Însemnele materiei ca pe Jerbe albastre de foc. În loc de Kharmă, doar simpla întrebare La suprafaţa căror lumi? adună într-o retortică stare Materia neagră, fărâme de Mărire, aur, nimicuri, Nefiind-ul : O formă ingenuă-a sinelui cosmic. Regăsindu-se Odinioară numai în stele, dincolo de esenţe, timpul - acest Panta Rhei - îşi transformă clipele de Pământ într-o Prezenţă pură, rămânând Prins ca într-un fulger albastru. Uneori, se probează că Râsul tău cristalin, Sfidând nemărginitul, trebuie să fie al iubiţilor Singuri în gând, recitându-şi Sonet(ul), surprins - Sub aparenţa unui vis de pământ - într-o suprarealistă Stampă. În acest sanctuar, Timpul dus, ascuns Sub lespedea liniştii, Şi-a netezit lacrima, strigând: <<TU, ŢEL, dacă Universul devine prea strâmt, atunci fă din Universul gândirilor mele, doar Viorile nopţii cântând, iar din Vistieria de forme [in statu nascendi], fă visul Zborului alb de pământ! >>

Sevraj Regizorul satanic rulează nemiloase imagini de arhivă, pelicule uzate, frânturi de fotograme, atipic remontate; un vârf de baionetă îmi rugineşte-n oase. Şi simt durerea rece, e ca o rădăcină ce măduva străbate urcând prin nervi spre creier, acolo e un clopot pe care-l trage-un greier, a timpului lucrare şi-o mare de rugină.

Metalica lumină e arsă de secunde, iar dealerul pragmatic, cenuşa lor o-mparte în doze albe, droguri, înşelătoare moarte; aş căuta ieşirea - dar nu mai ştiu pe unde.

Sevrajul e-o hienă ce carnea-n colţi mi-o rupe, durerea îmi pătrunde, adânc, în interstiţii, sunt ca o cârpă moale, lipsită de ambiţii; contactul meu cu viaţa, aici, se întrerupe.

Ioan Gelu Crişan

Pag.25

Dăruiri literare

Petru HAMAT Ion D. Sîrbu şi hermeneutica unui postludiu (de)nunţat Cartea lui Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, apărută la Editura Universitaria, Craiova, 2009, instituie un exerciţiu estetic transparent şi translucid, într-un arhetip al comuniunii artistice în model pragmatic, ficţional şi critic, printr-o înlănţuire de reprezentări şi dezvăluiri ale unui memento conceptual şi sublim. Matricea hermeneutului se construieşte prin comprehensiunea operei disecate de adevăruri, într-o decriptare sistematică a valorificării sintagmelor propuse de caracteristica artei. Luciditatea şi simbolul proiecţiei în estetică, precum şi metanoia cauzei şi consecinţei în care este dezbătută evoluţia spre arhitecturalizare şi hermeneutica denunţului paradoxului la Ion D. Sîrbu se află, de facto, sub canonul inhibării şi intimidării în epocă. Aşadar, volumul lui Ioan Lascu se doreşte o recuperare şi o decelare a statutului arhetipal prin care se transmite posterităţii o operă argumentată, predicţia şi suficienţa riguros combătută a discursului fac din eseul acesta, despre postumitatea lui Ion D. Sîrbu, un element al nucleului tipic, de modestie şi intimă picturalizare a unei fiinţe în neconcordanţă cu linia socio-politică.

Dialogul cu opera lui Ion D. Sîrbu se materializează prin abordarea conceptului şi ideii de libertate, construcţia tematică fiind astfel inamovibilă prin încroşetarea şi referinţele de tristă amintire ale unui gulag românesc, iminenţa închisorii şi, mai apoi, viaţa în acel în afară-interior sunt fragmentări care născocesc în fiinţa umană statutul de damnat, de încarcerat: „Împreună cu preotul Cure îşi amintea Gary de forţa purificatoare a închisorii în sensul relevat de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, îşi aduceau ei doi aminte cum acolo, în închisoare, oameni cu oameni, preoţi cu preoţi, intelectuali cu intelectuali, au reuşit prin discuţii, clarificări reciproce, fraternitate şi suferinţă, să unească bisericile: ortodoxă, greco-catolică şi romano-catolică. În închisoare unirea a fost posibilă, spiritul ecumenic s-a aflat, paradoxal am spune, în largul său. În libertate încă nu … Pentru Ion D. Sîrbu şi libertatea a fost o închisoare: spiritul lui a rămas, în cea mai mare parte, închis.” Subterana artistică în care s-au manifestat spiritul şi fiinţa lui Ion D. Sîrbu au fost

Pag.26

definite de arhetipuri est-etice, astfel starea şi combustia artistice au înlăturat libertatea, propunând comunicarea cu sine, cu eul creator şi suferind.

Recuperarea estetică a lui Ion D. Sîrbu este manifestă după căderea comunismului, iar declicul ţine de setea de a valorifica literatura de sertar pe care acesta nu o recunoaşte, neagă existenţa ei, dar, supus vicisitudinilor vieţii, scrisul său este focalizat într-o serie de volume asupra cărora este obligatorie o aplecare şi analiză riguroase. Negaţia lui Sîrbu ţine de acea teamă şi tăcere, de acel univers concentraţionar despre care nu a vorbit niciodată, însă a scris pagini întregi, tipice şi atipice, Ioan Lascu propunând un derapaj estetic în cadrul acestei lumi, marcate de conştiinţă critică şi gest compensatoriu: „[...] textele tipărite din 1991 încoace ni l-au revelat pe Ion D. Sîrbu drept un scriitor exemplar. S-a dovedit că literatura de sertar era mult mai interesantă, mai puternică, mai vie şi superioară celei publicate antum, ce suferea de un anumit convenţionalism, de un pic de tezism şi, vai!, nu tocmai de puţină cenzură. Sunt tentat să cred că Ion D. Sîrbu a pretins că nu scrisese nimic pentru sertar dintro autoprotectoare precauţie şi chiar din teamă; cum bine se ştie, Sîrbu suportase şi o detenţie cu o durată de peste şapte ani (1956-1963), apoi fusese constrâns la un domiciliu cvasi-forţat la Craiova, iar la arestare manuscrisele din tinereţe îi fuseseră confiscate şi distruse de securitatea comunistă.”

Dacă înainte de 1989 activitatea creatoare şi publicistică a lui Ion D. Sîrbu suferă, fiind oarecum angoasată estetic, nu se publică decât Şoarecele B şi alte povestiri, la Cartea Românească, în 1983, romanul Dansul ursului, tot la Cartea Românească, în 1988, precum şi două volume de teatru, printre care Bieţii comedianţi, la Editura Scrisul Românesc, în 1985, după 1989 impresia acelui „scriitor provincial, marginalizat inexplicabil” se estompează, propunerea estetică şi artistică postumă este remarcabilă. Sunt editate volumele Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Adio, Europa!, Traversarea cortinei, Lupul şi catedrala, Un atlet al mizeriei, Scrisori către bunul Dumnezeu.

Revanşa despre care discută Ioan Lascu în cartea sa, Un aisberg deasupra mării, consacrată lui Ion D. Sîrbu este un amalgam estetic în care corpusul artei şi fragmentării discursive ţin de materialitatea unui

Dăruiri literare centru atipic, revelatoriu pentru conştiinţa liberă, necenzurată, prin relaţia cu eticul, socialul şi spiritualitatea.

Experimentul volumului lui Ioan Lascu priveşte noutatea postumă a operei lui Ion D. Sîrbu, fapt care se împlineşte în nevoia de artificiu estetic, de concept şi modalitate caracteristice unei aserţiuni a duplicităţii, formei şi sensului. Reflecţia asupra căreia se insistă la început este ademenită de figura centrală a magistrului şi discipolului, un item afectiv şi spiritual, relaţia cu Lucian Blaga este intensă meditativ. Ion D. Sîrbu conchide figura centrală a acestuia, „Înţeleptul Napocos”, în Adio, Europa!, ea devine simbol tutelar al ordinii interioare şi exterioare, este profetul căzut în mizerie pe care l-a apreciat atât de mult. Legătura cu Blaga va demitiza mitul trăit, de „atlet al mizeriei”, iar Sîrbu va îndura opresiunea comunistă, este nevoit să acţioneze în sensul invers al eticii şi culturii, retrăgându-se într-un spaţiu al tăcerii şi singurătăţii, al suferinţei, el, „câinele lui Blaga”, va muţi asemenea magistrului.

A refuzat să trădeze, rămânând fidel valorilor morale şi spirituale, fapt care l-a aruncat în mizeria din spatele cortinei, a fost astfel încarcerat toată viaţa întrun univers impropriu, secund, dar curat, cu o conştiinţă sublimă a afectului: „De trădat însă n-a trădat, pentru că toată viaţa, cum spunea tot el, «morala tatălui meu şi duhul lui Blaga m-au ferit de ispită.» Aceştia doi, Lucian Blaga şi Ioan Sîrbu, tatăl său, au fost cele două coloane ale edificiului spiritual şi moral al lui Ion D. Sîrbu, care s-a străduit şi a rămas întotdeauna vertical în faţa viforniţelor istoriei.”

Literatura lui Ion D. Sîrbu este focalizare în interiorul nucleului estetic al conştiinţei, al unei mărturisiri ce amplifică tensiunea deja existentă, adevărurile sunt de fiecare dată ancorate în reflecţie, în meditaţie. Expresia revoltei şi a suferinţei, a alocuţiunii artistice sunt verbalizări tipice pe care Ioan Lascu le analizează subtil, a face literatură în gulag înseamnă să descompui o stare şi atitudine magistrale ale dinamicii inversate a logicii. Confesiunea şi mântuirea sunt note actuale şi modalităţi de evocare ale fluxului hermeneutic, sau, în arhipelagul arhetipurilor şi simbolurilor, o conştiinţă liberă, concretă şi actuală a scindării fiinţei umane, a intenţiei care se substituie discursului prin complexul faţă de social şi politic. Ceea ce rămâne este scrisului, logosul şi mărturisirea evenimentelor trăite drept imperfecţiuni ale gândirii şi reprezentării: „Însă neodihna spiritului lucid, aproape luciferic de lucid, al lui Ion D. Sîrbu, sublimat prin suferinţă, se îndreaptă împotriva sistemelor totalitare de stat, împotriva terorii raţionale, cum a spus Albert Camus, la care se racordau închisorile naţiunilor din Europa de Est. Cărţile postume ale lui Sîrbu sunt pregătirile unui spirit lucid

pentru moarte şi totdodată dovezi ale dorinţei de mântuire, de confesiune şi de împăcare cu sine.” În Traversarea cortinei, Ioan Lascu observă o fină amplitudine a dialogului ca existenţă şi stare de fapt a lucrurilor şi relevarea identităţilor pierdute şi regăsite prin anticiparea funcţiei modelatoare a limbajului. Distanţa şi lipsa comunicării, insuficienţa actului dialogului sunt efecte ale unei înstrăinări afective şi intelectuale a protagoniştilor, Ion D. Sîrbu, Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora.

Dorinţa de a revendica o lume liberă şi fictivă ţine de existenţă în actul scrierii, de fapt ceea ce se reprezintă în aceste misive sunt dialoguri pe pseudo-calea cuvintelor, însă libertatea şi concesia străinătăţii sunt evidente alunecări în toposul iluziei, al căutării şi regăsirii, un perfect acrobat mistuit în ardere intelectuală: „[…] volumul reprezintă, dintru bun început, o mostră de relaţie informaţională şi spirituală între un exilat şi propria lui ţară, nimeni altul decât Ion D. Sîrbu, care visa neîncetat la o lume liberă, şi ceilalţi trei, care se regăsiseră parţial în alt exil, în adevărata lume liberă, dar care, fatidic, nu le era şi patrie. Aceasta este reala semnificaţie a actului de traversare a cortinei: dincolo trece dialogul care îi ajută pe toţi cei patru să se regăsească, direct în relaţie cu Ion D. Sîrbu şi indirect în relaţie cu ceilalţi trei membri ai grupului adhoc, într-o comunitate de spirite libere.”

Pag.27

Dăruiri literare Lupul şi catedrala este o legitimare a unei întâmplări simptomatice petrecute la Cluj prin 1958 şi despre care Ioan Lascu afirmă că este o sinecdocă a evoluţiei spre dispariţia vechilor valori, spre o întinare a tradiţiei, în fapt este o materializare a intervenţiei violente şi a terorii comuniste manifestate deplin în acea vreme. Romanul lui Ion D. Sîrbu urmăreşte, după cum afirmă autorul volumului Un aisberg deasupra mării, dimensiunea hermeneutică a lupului, dar şi cea a ploşniţelor, cu alte cuvinte se asumă încarcerarea în parazitism, în utopie, prin mişcări, evenimente, acţiuni represive, conducând spre un sfârşit escatologic. Spitalul de nebuni, acest spaţiu al reprimării şi al infuziei parazitare, este elementul deconstrucţiei sociale, revoltele sunt incidente controlate ale condiţiei umane, iar retragerea în teatru devine mască, în spatele căreia se ascunde suferinţa, nebunia şi melancolia unor identităţi şterse: „Dum spiro spero pune iarăşi persoana psihospirituală şi scripturală a lui Ion D. Sîrbu, pentru că de undeva din afara timpului, se aude un mesaj: «Nu pierdeţi nădejdea», fiindcă dincolo de ea nu va mai fi nimic de pierdut !”

Sensibilă vulgarizare a unui proces metafizic, Scrisori către bunul Dumnezeu consacră, cu luciditate, moralitate şi modalitate interpretativă, remarcabile, de altfel, în eseul lui Ioan Lascu, o încercare de a decela un sentiment şi o intenţie autocritică de dezbatere a formei şi sensului epistolare pe care cartea amintită le identifică. Succesiunea de modele, precum şi valorificarea in extenso a ideilor şi

matricelor simbolice devin mărturii ale unui trecut sumbru şi perfid, încorporat unei terapii împotriva destinului şi stării de fapt.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi Adio, Europa! constituie exerciţii de admiraţie, fine activităţi de comprehensiune a unui topos al transgresării ideatice şi tematice, motivaţionale şi incurabile, ale maladiei socialiste, problematizări ale excesului unei societăţi condiţionate îndoctrinării. Atent construite, cărţile sunt relecturi în semantismul lui le vouloir de se faire, perceput şi agonizant, în subtext, pentru că raportul a filosofa-filosofare este unul translucid şi cazuistic, astfel finalitatea actului discursiv este desemnată să denunţe o altă identitate, altă vorbărie în convenţional.

Act al utopiei malefice, Adio, Europa! denunţă un discurs atipic, o îngemănare de ficţiuni şi adevăruri, de violări ale intimităţii artei pentru că atitudinea este cea a unei refulări de sentimente şi stări ale imperfecţiunii. Jurnalul se construieşte drept caracteristică a unei agonii a unui spirit aflat în penumbra subtilităţii şi excesului de intenţie simbolică, astfel dialogul şi mesajul transmis este simplu, remarcabil artistic şi tehnic-artificial.

Eseul lui Ioan Lascu, Un aisberg deasupra mării, este un pariu câştigat cu istoria literară şi critica obiectivă, lectura lui fiind consumată şi asumată printr-o receptare a sincroniei modelului abordat, al intenţiei şi al valorificării informaţiei, subtilitatea discursului venind din transmiterea mesajului spre auditoriu, afectiv şi sublim.

Zilele revistelor culturale din Transilvania și Banat, Mediaș, 8-9 iunie 2013 Revistele de renume din Transilvania și Banat, împreună cu cele nou apărute, care abia au văzut lumina tiparului, și-au dat întâlnire într-o minunată după amiază de iunie la Biblioteca Municipală „Șt.L.Roth” din Mediaș.

Extrem de primitoare, gazdele au pregătit un minunat decor cu sprijinul U.A.P.Mediaș care a vernisat o excepțională expoziție colectivă.

Rând pe rând, participanții și-au prezentat revistele și crezul cultural. Mariana Pândaru - Ardealul literar, Virgil Podoabă și Kocsis Francisco - Vatra, Nicolae Băciuț - Vatra veche, Mihai Ganea și Virginia Parachiv - Itaca, Radu Vancu - Transilvania, Gabi Șerban - Bocșa culturală, Elena Câmpan - Conexiuni, pr. Ovidiu Gâban - Credință și mărturisire – sunt numai unii dintre cei prezenți, care trudesc pe tărâm cultural pentru păstrarea și promovarea valorilor românești în țară și în străinătate.

Printre cei care au avut onoarea de-a fi invitați, ne-am numărat și noi. Revistele „Visul” și „Dăruiri literare” au fost prezentate auditoriului, ca semn că Orăștia încă există pe harta culturală a României.

Felicitări organizatorilor pentru inițiativă și mulțumiri!

Pag.28

Ileana-Lucia Floran

Dăruiri literare

Oliviu CRÂZNIC

Foto: Mihaela Nazarie

Mascarada învinşilor

Îi detectasem încă de dimineaţă veneau amândoi călare, de undeva dinspre Sud, ceea ce însemna că puteau fi din armata fratelui meu, sau din armata lui Herbert. Nu aveam cum să îmi dau seama deocamdată şi nici când urma să le disting uniformele nu puteam să fiu sigură. Exista întotdeauna gândul că unul sau altul a dezbrăcat un cadavru şi i-a luat hainele nu era mare lucru.

Ce-i drept, pentru o observatoare cu educaţia mea, ar fi fost uşor să remarc că nu se potriveau unele detalii o jambieră prea lungă, sau haina strâmtă la umeri dar până la urmă morzii lăsaseră prea puţine resurse, şi soldaţii nu mai erau acum înmormântaţi cu efectele lor dacă mai erau înmormântaţi totuşi.

Gareth ştiu sigur că nu îi mai înmormânta.

Eram singură-singurică la fort de aproape patru zile, şi nici soţul nici fratele meu nu îmi trimiseseră încă pe nimeni. Ultimele ştiri aduse de un negustor jovian vorbeau de avansarea armatei morzilor până aproape de Şanţ, cu susţinere continuă de la Herbert Flood şi Lorzii Estici. Pactul pe care îl semnaseră aceştia cu morzii fusese iniţial un motiv de bucurie în familia mea Herbert nu era prea apreciat. Însă curând, Gareth şi Geoffrey înţeleseseră că alianţa asta putea să ne distrugă Casa Esticii nu erau atât de lipsiţi de putere cum se crezuse, astfel că soţul meu retrăsese trupele în Vest şi Geoffrey încercase o învăluire, hotărâţi să prindă la mijloc corpul de armată condus de Herbert şi de Lorzi înainte de joncţiunea cu morzii.

Am oftat. De când morzii aterizaseră, lucrurile deveniseră extrem de complicate. Şi Casa noastră pierdea.

Dar până atunci trebuia să îi ţin sub supraveghere pe cei doi bărbaţi care se apropiau, să stau cu ocularul pe ei, deoarece amândoi veneau direct încoace.

Mda, aveau uniformele noastre am putut să îmi dau seama către prânz, şi păreau ambele în regulă. Dar asta nu era totuşi o garanţie. Am mai aruncat o privire supărată către comunicator nu aveam încă suficientă tensiune să îl pornesc, vremea fusese proastă şi nu putusem capta prea multă energie solară. În plus, era foarte neplăcut să te descurci fără servitori deşi

bineînţeles că puteam, toate principesele erau educate să facă faţă oricărei situaţii.

Dar dacă puteam, nu însemna şi că îmi făcea plăcere.

Au ajuns sub zid către seară.

Lester Cath, se identifică primul la vorbitor, călăuzitor în Corpul patru al lui Geoffrey Ice. Sober Nombrum, zise al doilea, atacator de stânga în Corpul doi. Fost purtător de arme al lui Aaron Netrebnicul şi spion aghiotant pentru Trupele de serviciu ale lui Gareth Ice. Ermengaarde Eyes, în numele stăpânilor noştri comuni cerem găzduire.

Bineînţeles că cereau găzduire. Dacă ar fi rămas pe câmp în timpul nopţii, ar fi fost devoraţi de khazugi. Dar în acelaşi timp imposibil să nu fi observat că placa de identificare era nealimentată, aşa că acţiunea lor mi se păru făţarnică întrucâtva.

Nu aveam de gând să le deschid.

Probabil înţeleseseră.

- Stăpână, se miorlăi unul din ei, cel care se numea Cath, un bărbat lat în spate şi cu părul lung şi murdar, trebuie să ne lăsaţi înăuntru. Suntem foarte flămânzi şi am auzit un khazug urlând la doi canteri în stânga haita nu poate fi prea departe.

M-am hotărât să îi răspund.

- Meseria voastră presupune anumite riscuri, Lester Cath. Le cunoşteaţi când aţi semnat pentru înrolare. Aici nu e han vedeţi-vă de drum, şi să vă ajute Tatăl Ceresc, dacă o avea chef.

- Nu e atât de simplu, Stăpână, zise liniştit Nombrum scund dar bine legat, avea părul tuns scurt şi o cicatrice urâtă deasupra ochiului. Geoffrey Ice se luptă la Sud cu Herbert şi cu morzii zilele îi sunt numărate. Purtăm un filament către soţul Domniei-Voastre... trebuie să îi vină în ajutor până nu e prea târziu. Şi în orice caz trebuie să părăsească Văioaga un detaşament de morzi zburători se îndreaptă direct acolo. Îmi arătă filamentul.

Am cumpănit afirmaţia câteva momente. Putea să spună adevărul uniformele o confirmau, iar filamentul sclipea stins, ceea ce arăta ca fără îndoială era unul dintre ai noştri. Desigur, nu ştiam ce conţinea filamentul dar nu ar fi îndrăznit să mintă. Şi Geoffrey, şi Gareth ar fi reacţionat prea urât.

- Dă-i filamentul lui Cath, i-am zis. Vreau să fiu sigură.

Pag.29

Dăruiri literare Fără şovăire, i-l întinse.

Sclipea.

Da, era clar amândoi erau din trupele noastre.

Chiar dacă eram singură, n-ar fi avut curaj să se uite la mine măcar planoarele luau imagini de interior la fiecare patru mese, şi acestea ar fi fost descărcate din pereţi şi ar fi ajuns la Gareth. I-ar fi jupuit de vii. În plus, dacă filamentul conţinea ce susţineau ei, chiar era necesar să îi bag înăuntru.

Khazugii i-ar fi mâncat probabil.

Riscul era prea mare.

- Intraţi. Şi au intrat.

S-au purtat desigur umil, cum le-o cereau biciul şi eticheta nu îşi ridicau privirea mai sus de genunchii mei goi, şi primul lucru s-au repezit la mâncare. Le-am adus nişte băutură singura rezervă se mai afla în camera mea, aşa că le-am lăsat suficientă la îndemână. Chiar şi beţi, frica era mai puternică nu eram în nici un fel de pericol.

- Vreau să văd filamentul, le-am zis apoi.

Schimbară rapid o privire. Ştiau că nu pot refuza un ordin direct, iar ochii le deveniseră deja apoşi de la lichidul consumat, ceea ce le slăbea voinţa. Pe de altă parte, Gareth s-ar fi putut supăra. Însă Nombrum se decise şi mi-l dădu.

- Iată-l,... stăpână.

Nu mi-a plăcut pauza făcută, şi nici felul cum a pronunţat stăpână, parcă cu mai puţină reverenţă decât era necesar dar am presupus că era din cauză a ceea ce băuseră. Am parcurs rapid filamentul şi ei beau în continuare în curând aveau să se clatine rău, eram sigură. Şi, deodată, am îngheţat.

Mesajul nu era cel pe care mi-l comunicaseră ei, nu întocmai da, Gareth urma să fie atacat de morzi zburători şi, dacă nu era anunţat, ras de pe suprafaţa pământului, dar Geoffrey nu se lupta cu Herbert la Sud se luptase. Conform filamentului care era ultimul trimis vreodată de fratele meu la ora când eu îl parcurgeam, nimeni din armata lui nu mai era în viaţă.

Cei doi vizitatori mă minţeau.

Mi s-a făcut frică.

Nu am ridicat privirea spre ei mă întrebam cât efect avusese asupra lor băutura. Însă am simţit că ei mă priveau se uitau la trupul meu gol cu lăcomie şi poftă, ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată dacă Geoffrey ar fi fost viu sau dacă Gareth avea vreo şansă să scape. Şi oricât de disperată ar fi fost situaţia, Geoffrey nu le-ar fi dat niciodată filamentul unor astfel de oameni.

Nu exista decât o singură explicaţie.

Mercenari.

Fuseseră mercenari de-ai noştri, care dezertaseră. Care îi uciseseră apoi pe mesagerii reali şi preluaseră filamentul; aveau de gând să se folosească de el într-o ultimă mascaradă, intrând aici pentru a se feri de khazugi şi pentru a-şi face poftele cu fosta Stăpână. Nu va

Pag.30

mai rămâne nimeni să îi pedepsească, pentru că nu aveau nici cea mai mică intenţie să ajungă la Gareth din start plănuiseră să îl lase să moară, şi apoi cu filamentul doveditor să obţină adeziunea morzilor, ceea ce era o prostie. Morzii i-ar fi făcut una cu pământul pentru trădarea lor, căci nu apreciau astfel de acte dar dobitocii ăştia doi habar nu aveau de asta.

Iar eu, eu una aveam o mare problemă.

- Oh stăpână, spuse tărăgănat unul din ei.

Stăpână...

I-am privit în sfârşit în faţă. Rânjeau cu bale curgând din gură, încântaţi de ceea ce urma, de ceea ce sperau că urmează.

De ceea ce eu speram că nu urma.

- Băieţi, faceţi o mare prostie, le-am zis rece, încercând să calculez în minte cât timp trecuse de când băuseră prima cană. Nu sunt neajutorată.

- Dar eşti, spuse Cath, cu ochii ţintă la trupul meu, şi făcând un pas spre mine. În clipa aceea am isprăvit calculele. Trecuse destul.

Le-am zâmbit.

- În regulă, atunci. Luaţi-mă.

Se priviră suspicioşi dintr-odată.

- Ce este?... I-am întrebat. Vă aştept!...

- Aşa e, mormăi Nombrum. Ne aşteaptă...

Nu termină, desigur, fraza. Ochii i se holbară sălbatic în orbite, când otrava îi aprinse sângele în artere şi vene, dând drumul focului clocotitor în interiorul lui.

Nombrum urlă dement, şi Cath dădu să se tragă cutremurat înapoi, scăpând la pământ pocalul contaminat din care băuse, dar era prea târziu, apa rea îşi făcea deja efectul.

N-am mai stat să îi privesc cum ard nu îmi păsa şi nu îmi făcea plăcere. Am urcat în camera mea, ascultând urletele tânguite ale khazugilor peste stepă, şi am aşteptat încărcarea completă a comunicatorului ca să pot lua legătura cu Herbert.

Apoi l-am aprins.

- Eşti bine, iubito?... întrebă el îngrijorat, cu pletele blond-închis căzute în ochi şi o expresie încordată pe faţa lui frumoasă şi hotărâtă. Am simţit ceva cald şi plăcut cum mă invadează eram bine.

După ce s-a întrerupt legătura...

I-am arătat filamentul.

- Ştiu, l-aţi terminat pe Geoffrey. Fără asta, Gareth nu va şti ce îl loveşte morzii or să îl facă fărâme. Or să poată în sfârşit să se răzbune pe cei care i-au ademenit pe planeta asta, le-au măcelărit semenii şi i-au trădat. Şi mie nu îmi va mai spune nimeni pe cine trebuie să iau de soţ niciodată.

Herbert se aplecă spre ecran. Îngrijorarea nu îi dispăruse cu totul.

- Iubito... de unde ai filamentul ăla?...

I-am răspuns cu cel mai seducător zâmbet al meu.

- Stai să îţi povestesc.

Nr.2

Am primit la redacČ&#x203A;ie...

DÄ&#x192;ruiri literare

Peisaje egoiste POEME și PICTURI de MIHAELA ROTARU PEISAJ 1 – O PRIMĂ VARĂ Ca într-un decor de verde, de crud, de viață renăscând, se întrevăd amintiri ce se țes docil pe firul unui destin.

Ca într-o primă vară a ființei tinere. În așteptarea celei de-a doua veri, autentice, dogoritoare, ființa trecută de mai tace senin, sub semnul unei profunde co-naissance, naștere împreună cu martie.

Cu speranța că timpul autumnal și pustiul hibernal vor întârzia.

PEISAJ 2 SCHIȚĂ DISCRETĂ

Mai vechi sau mai proaspete, vin în minte galop gânduri de ploi și de flori – albe, ivite timid de sub frunza iernii – dar mirosind aprig a frig, a pustiu devastator de suflet. Încă o dată încărcare la tumultoasa mea zeitate. Zvâcniri de verde.