Numarul 4 complet

Anul I nr.4

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

SEPTEMBRIE 2013

Maricica Stroia, Pasărea liră

Dăruiri literare

SUMAR Ionuț Copil - Despre luna Trecere și simbolistica dorului

Limba română Începând cu acest an, limba română are o

3

sărbătoare a ei, în 31 august, sărbătoare prin care Geo Vasile - Traduceri din Virgil Mazilescu

4

ca românii să-și cunoască și să-și cinstească

Constantin P.Popescu - Olimpia Danci, rezemată de păsări

6

Daniel Marian - Daniela Visternicu

7

Livia Fumurescu - Lumea ca teatru - teatrul ca lume

8

limba.

Din păcate, ca la toate manifestările, deși participarea e semnificativă, lipsesc tinerii. Nu știu cauza: dezinteres, comoditate sau lipsă de reclamă din partea organizatorilor, care invită

Florina Dinu - Poezii

11

Vasile Simion - Poezii

12

Mihaela Rotaru - O seamă de gânduri despre Spirala Gândului

13

Ileana-Lucia Floran - Proză scurtă

15

Dan Orghici - Ziua Limbii Române

16

Alexei Mateevici - Limba noastră

17

Ionuț Caragea - O întâlnire fără argumente pentru citirea sufletului

18

Oleg Carp - Proză scurtă

19

George Bădărău - Poezii

20

Georgian Ghiță - Poezii

21

Maria Toma-Damșa - Ion Dodu Bălan, Peisaj interior

22

Paul D.Adrian - Proză scurtă

25

Petru Hamat - Romantismul estompat: „cireșiada păsărescului” în discursul lui Ion Ghera

se recunoaște importanța acesteia și necesitatea

mereu doar o mână de oameni, o „listă” scrisă din obișnuința anilor în care erau obligați să susțină cultura și nu o făceau din proprie inițiativă.

Același lucru se poate spune și despre cei mai mulți dintre vorbitori: „lista” funcționează și aici, iar cei care abordează temele în discuție, o fac cu aceeași limbă de lemn ca în vremurile de tristă amintire, când nu îndrăzneau să iasă din tipare pentru a nu supăra cenzura sau mai rău... Nu, nu-i condamn, obișnuința e a doua natură... ba, dimpotrivă, nu pot decât să-i felicit pe toți cei care, la vârsta senectuții, se mai oferă să ajute la promovarea actului cultural. Numai că, așteptam generația tânără, așteptam ceva nou, un discurs modern, doream să-i văd pe tineri interesați de cultură și iubitori de neam, țară și limbă.

Dacă s-ar studia gramatica în mod obligatoriu până la terminarea liceului, nu numai că s-ar reduce sau elimina greșelile de scriere și vorbire care, din păcate, au intrat deja în obișnuință, dar s-ar forma și o legătură puternică între limba română și elev, ceea ce l-ar face pe cel din urmă să înțeleagă frumusețea acesteia și necesitatea de a o promova și iubi.

28

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

Ileana-Lucia Floran

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Ionuț COPIL

Despre luna Trecere și simbolistica darului Anul este doar o rotație completă a pământului în jurul soarelui; în 21 iunie este cel mai aproape de soare, în 21 decembrie în punctul cel mai îndepărtat de astrul luminos… despre soarele negru nu știm prea multe, dar din moment ce planetele din sistemul nostru solar au o traiectorie eliptică e logică și existența unui antisoare.

Este curios totuși că populația terană nu sărbătorește lumina, viața, solstițiul de vară, ci se închină morții, întunericului… anul (măsura vieții omenești) începe și se sfârșește la solstițiul de iarnă. Or fi viața și moartea două fețe ale aceleiași monede, dar omenirea pariază mereu pe moarte. O înjură, o detestă, o dorește sau are o frică maladivă de ea, o sacralizează, îi jertfește tot, o încarcă de semnificații și o sculptează cu imaginația…, dar o ține mereu aproape. și până la urmă dansul viață - moarte e prezent în fiecare clipă în orice acțiune, în fiecare respirație ce se naște prin inspir și moare prin expir… cuplul viațămoarte e motorul acestei lumi. Adoratorii vieții (puțini și adeseori hedoniști) sunt la fel de jalnici ca și preanumeroșii adoratori ai morții, contează doar mișcarea, transformarea… deCembRe e moartea întregului și nașterea sinelui din sine, la fel cum un cetaceu uriaș moare și undeva în interiorul lui, minuscul, un ou, o celulă începe să crească, să se hrănească din uriașul hoit și să devină… în timp asemenea lui…, dar mai mare, mai frumos, mai puternic… varianta upgradată.

Acest eveniment e văzut din (cel puțin) două perspective diferite funcție de trăirea observatorului: cel care vede moartea sistemului și cel ce vede nașterea noului... Cât despre cel ce vede transformarea în ansamblul său… e cel ce vede de Sus. În această perspectivă cadourile oferite din toată inima sau datorită formalismului și presiunii sociale capătă un iz de bunuri moștenite prin testament.

Sau ca darurile aduse noului născut de magii(cii) părinți,

bunici, prieteni, iubiți…

Iunie, noaptea când cerurile se deschid… apogeul vieții și al luminii trece adeseori nebăgat în seamă… omul nu se focalizează pe bucurie și pe ceea ce vrea, ci se focalizează pe ceea ce nu vrea, pe frica și evitarea durerii, suferinței, morții... și în acest fel are parte de ceea ce are în minte.

Partea nemuritoare din noi trece prin diverse forme și experiențe, între aceste experiente trece prin anumite tuneluri, tuneluri unde la intrare scrie moarte (adică ieșirea dintr-o existență) și la ieșire scrie naștere (adică apariția într-o nouă existență)… sau îmi place să cred asta. E un eveniment unitar și de fiecare depinde dacă îl numește naștere sau moarte.

Oricum, acum iubesc în aceeași măsură și Crăciunul și Sânzâienele.

Despre Zbor ,,nu orice deplasare prin aer este zbor”

Despre cădere și înălțare căderea între Prăbușire și coborâre vibrațională. ,,Zamolxis s-a întrupat pre pământ, Lucifer s-a prăbușit” Înălțarea - călătorie spre Sine ,,când omul se leapădă de tot ce e străin” Zborul sinucigaș Plutirea… viața boemă, grația navigării printre griji, eleganța existenței.

Dar nu e zbor.

Zborul e o stare și are o țintă. Zborul implică viteză.

Zborul implică cunoaștere, vederea de sus.

Zbor interior… mișcarea atomilor.

Zbor exterior… mișcarea unui hoit.

Pag.3

Dăruiri literare

Geo VASILE MICĂ ANTOLOGIE BILINGVĂ VIRGIL MAZILESCU (1942-1984) BREVE ANTOLOGIA BILINGUE VIRGIL MAZILESCU

tânără încă roşii buze fericită şi palidă

ancora giovane rosse labbra felice e pallida

adevărul este de partea ei legăturile cu viitorul se vor dovedi întotdeauna periculoase adevărul este de partea ei legăturile cu viitorul se vor dovedi întotdeauna periculoase câtă atroce seninătate pe marile căi metropolitane

la verità è dalla sua parte i legami con il futuro si dimostreranno sempre perigliosi la verità è dalla sua parte i legami con il futuro si dimostreranno sempre perigliosi quanta atroce serenità sulle grandi vie metropolitane

mare internum de ce vii din toate lumile să te uneşti cu pământul meu transfigurat în zori când învie şi tresaltă nisipul de ce eşti minunată femeie apoi eşti foarte lacomă şi toceşti corabia albă de ce ne tot zdrobeşti somnul mare : neverosimilă greşeală albastră a zeilor. aici opreşte-te pentru că aici începe ţinutul interzis unde numai eu pot fi paznicul şi biciuirea inimii mele paznicul şi biciuirea mare internum perché vieni da tutti i mondi ad unirti alla mia terra trasfigurata all'alba quando risorge e sobbalza la sabbia perché sei miracolosa donna poi sei molto avida e logori il bianco veliero perché ci calpesti senza posa del sonno mare: inverosimile sbaglio azzurro degli dei. qui fermati perché qui incomincia il territorio proibito dove solo io posso essere il guardiano e la flagellazione del

Pag.4

mio cuore il guardiano e la flagellazione

Dăruiri literare

perechi perechi se legănau la orizont în ştreangul zilei vorbeau ca morţii în praf deşi morţi nu erau îşi însuşiseră un fel de limbaj subiacent al adoraţiei

nici acuma nu e prea târziu nici acuma dangătul norilor o! măruntă iluzie - ştreangul zilei şi convoiul care se duce o! măruntă iluzie-n ştreangul zilei pe toate căile viaţa mă previne mă avertizează

a coppie dondolavano all'orizzonte alle corde del giorno parlavano insieme come i morti nella polve benché morti non fossero si erano impossessati di un linguaggio sottinteso dell'adorazione

nemmeno adesso è troppo tardi nemmeno adesso la scampanata delle nuvole o! umile illusione alle corde del giorno per ogni dove la vita mi scongiura mi mette in guardia

te rog beatrice să ne întâlnim

ti prego beatrice dài vediamoci

te rog beatrice să ne întâlnim

ti prego beatrice dài vediamoci

te rog şi n-ar trebui să te rog

ti prego anche se non dovrei pregarti

mâine seară în steaua vega

domani sera sulla stella vega

îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară

vestito di una giacca bianca semplice leggera

făra cravată fără să-mi amintesc

senza cravatta senza ricordarmi

versuri sau alte lucruri frumoase din naştere

versi o altre cose belle dalla nascita

simplu pe măsura hainei mele

semplice su misura della mia giacca

voi coborî din tramwaiul 709

mi vedrai scendere dal tram 709

cu o flacără la butonieră

con una lingua di fuoco all'occhiello

cu un pui de şopârlă în palmă

con un cucciolo di lucertola in mano

să mă poţi recunoaşte imediat

per farmi riconoscere subito

te rog beatrice te rog beatrice te rog

ti prego beatrice ti prego beatrice ti prego

la ce oră omenească vei vrea

ad ogni ora umana che vorrai

mâine seară în steaua vega

domani sera sulla stella vega

Pag.5

Dăruiri literare

Constantin P.POPESCU Olimpia Danci, rezemată de păsări

Astfel aș putea exprima în propriile d-sale cauza exprimării în cuvânt, doar una din posibilele cuvinte expresia poetică a Olimpiei Danci. Nu este decât unelte ale vindecării. Răscolitoare strigăte și rugăciuni una din metaforele îndrăznețe pe care poeta, cu sunt cuprinse în poemele acestui volum, oferite dezinvoltură, le creionează în filele acestui volum. cititorului cu împlinirea poetică pe care Olimpia Danci o Lectura dă la iveală o poezie a unei stări de grație, a unei află în sine însăși. Metaforele curajoase abundă: dor nostalgice iubiri veșnic renăscută prin cuvânt. Este greu nuclear, soare indiferent, algebra cuvintelor tale, ploi a nu fi detectată pe deplin uimirea în fața descoperirii paranoice, sunt doar câteva exemple. Și puntea se lasă / propriului suflet, oglindit în adâncimile trăirii unui deschisă ca o rană / în sufletul meu, (p. 30) după sentiment care devine motorul principal al vieții și ascultarea interioară a unui urlet in silentio.

Rezemată de păsări, Olimpia Danci pare a fi scrierilor Olimpiei Danci; s-ar putea să mă vindece (p. 6), este doar una din esențialele descoperiri ale poetei.

împrumutat ceva din zborul lor pentru măsura acestui

Odată deschise căile pentru a privi cu inimă de volum. Este doar a cale pentru regăsirea înălțimilor îndrăgostit, lumea devine mult mai profundă și mai cerului. Undeva, la pagina 43, într-unul din poeme, plină de semnificații, care altfel poate ar fi rămas neobservate unui trecător grăbit și neatent: ard prin cușca oglinzilor / ... / încolăcit ca un șarpe flămând / mai pun întrebări / celui ce nu este / celui ce nu sunt (p. 9).

Esențial este acum sufletul lumii care ne împărtășește pe toți, în ciuda eternului dor de paradisul pierdut și a durerilor însoțitoare căderii: Și-am văzut lupii urlând / Deasupra lunii. / Am chemat zborul clipei de mâine / Învălmășeala aceasta / Tropote de cai pe tărâmuri / străine (p. 57). Este inevitabil să nu afli deopotrivă ceea ce ajută ca și ceea ce stă împotrivă în lucrarea sufletului aflat într-o continuă căutare: aveam un rău de mine însumi / inevitabilă sămânță (p. 8). Deodată, lumea își dezvăluie atât raiul - posibil de rezidit - cât și dureroasele consecințe ale rătăcirii omenești. Pentru Olimpia Danci acesta este un examen trecut cu bine, poate tocmai din

Pag.6

Dăruiri literare intitulate toate numai * * *, se află o frumoasă definiție a menirii poetului în lume: starea de a fi a poetului / e săși picure-n surâs / toată deșertăciunea.

Las altora încadrările critice în curente și stiluri literare, având deplina convingere că poezia este o percepție (și o exprimare) rară, însă îngăduită de Dumnezeu pentru fiecare. Aduc înaintea încheierii un argument: Pe un colț de cer luna Pe un pământ înstrăinat bruma În suflet cade-ncet cenușa Că am îndrăznit străine să-ți modelez ușa. /.../ Visat-am răsfirat izvorul Și-am spart ce-a fost mai scump ulciorul (p.58) Cu această iertare a îndrăznelii, Olimpia Danci ne deschide poarta poeziilor sufletului său, într-o reușită alcătuire a volumului intitulat Când trec desculță prin tine.

Daniel MARIAN Daniela Visternicu Vâslind dincolo ne noapte, Încerc să te învăţ pe de rost Sălbatic poate fi cuvântul, în timp ce frumos se aşterne pe haolul alb ca în palma ta; poate să muşte, de prea multă zvârcolire. Întreaga ta fiinţă e pusă sub semnul îndoielii, lumea e potrivnică şi poate că nici nu mai, în sine, câteva repere te mai pot ţine în ceea ce îndeobşte e cunoscut ca şi realitate. Timpul devine formidabil de strâmt, de departe, de străin; a fi în afara lui, înseamnă că îţi trebuie o altă măsură care să te ţină în accepţiunea unu şi cu unu fac doi, ori câteodată trei, sau minus / plus infinit. „Prin mulţimea de surâsuri/ trec decapitată,/ capul îl duc în mâini/ cu ochii bine închişi/ şi părul rezemat de tâmple/ şi gura şi urechile pecetluite,/ undeva îlăuntru nu mai sunt huiiduielile/ doar cârtiţa spion se zvârcoleşte/ în căutare de pământ,/ strigoi robuşti mă întâmpină/ după fiecare colţ/ rânjind în buchetul de ciulini,/ cu greu muşc din timpul găunos/ vâslind dincolo de noapte.” ( dincolo de noapte ).

Starea de imponderabilitate o completează pe

aceea de sufocare existenţială; tot sprijinul mai e în cineva indefinit, poate chiar inexplicabil, care se dovedeşte a mai fi pe deasupra şi iresponsabil. „Aerul era foarte sus gata să înfrunzească cerul,/ pieptul era foarte înalt/ cu multe guri de adăpat,/ drum interminabil s-ar putea spune/ sau prostie încremenită pe zăvorul uşii/ degeaba strig deschide-te/ nopţile au albit/ ce uşor confunzi tu noapte cu zi,/ piciorul de balerină cu sfeşnicul prăfuit/ cearşafurile cu lobul urechii/ ca şi cum nemurirea s-ar disculpa morţii./ Aerul era foarte sus, gata să înfrunzească cerul.” ( timp ).

Cât de ea însăşi şi în acelaşi timp impersonală, imprevizibilă, poate fi Daniela Visternicu, nu am reuşit să aflu. Ceea ce e sigur însă, că un necuprins îl atinge, oricum, şi ori-pe-unde îşi întoarce aripa din suflet, sfredelitoare de porţi către neaşteptate universuri care altfel ar fi interzise, de neaflat printr-o vrajă oarecare… „Încerc să te învăţ pe de rost/ cu toate plecările şi sosirile…/ Vieţile hăituite/ frumos mirositoare,/ şi rondul de noapte/ ascunzându-se înlăuntrul lupului alb;/ bufonul şi cplăul îşi strâng mâinile./ ploi nedumerite udă grumazul,/ eu culeg alge…/ limba lupului alb/ poate să fie mâna mea.” ( de undeva eu ). Tu, doar tu.

Pag.7

Dăruiri literare

Livia FUMURESCU

LUMEA CA TEATRU – TEATRUL CA LUME de Ironim Muntean Timpul hulpav, în curgerea lui ireversibilă, adună anii, dar nu ne poate fura amintirile, gândurile, experienţele, impresiile şi concluziile, pe care le cerne prin sita opiniilor şi adevărurilor limpezite de-a lungul anilor, din ceaţa cărora se desprind chipuri dragi, în mijlocul cărora am trăit, cu care am lucrat, cu care am clădit, lăsând pentru urmaşi realizări care nu trebuie uitate. Poate că de aceea, pentru profesioniştii împătimiţi, vine o vreme a cristalizării acumulărilor, dublată de dorinţa sistematizării şi consemnării etapelor parcurse. Distanţarea în timp luminează zone ale preocupărilor de o viaţă, dublate de nostalgice trăiri, care se cer mărturisite, spre ştiinţa semenilor.

Aceste gânduri ni le-a trezit volumul „Lumea ca teatru-teatru ca lume” ( Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2012) , prin care Ironim Muntean îşi recuperează atracţia pentru luminile rampei în calitate de spectator, de director artistic şi de referent al pieselor puse în scenă la Teatrul din Petroşani, instituţie concepută ca un fenomen social, compus din idei, oameni şi recuzită, într-o osmoză magică şi luminoasă, care să acţioneze asupra spiritului uman, îmbogăţindu-i vieţuirea.

După cum afirmă, cu apreciată competenţă, Diana Câmpan în „Prefaţă”, cartea lui Ironim Muntean este o „excelentă provocare la reevaluarea unor aspecte privitoare la geografia identităţii noastre culturale...ca parte fundamentală a memoriei noastre intelectuale, estetice şi afective.”

Traseul profesional bogat şi fructuos pe plan spiritual al autorului îi înlesneşte folosirea comparaţiei-metaforice consacrate, a „lumii ca teatru”, dublată de justificata expresie care plasează teatrul în contextul social-istoric şi moral al lumii, în sensul larg al existenţei care ne măsoară trecerea cu blagianul ceasornic al destrămării. Semnificaţia

Pag.8

titlului se desprinde din convingătoarea precizare a scriitorului, în viziunea căruia „ ... lumea este o imensă scenă de teatru pe care se joacă întreaga condiţie umană reală, iar teatrul este spaţiul privilegiat în care se consumă viaţa imaginară, ficţională prin interpretarea actorului care joacă viaţa altora şi se joacă pe sine multiplicându-şi fiinţa din dosul măştii”.

Nu întâmplător ilustraţia de pe copertă aminteşte de amfiteatrul de la Epidavros, din Golful Saronic, unde tragediile greceşti jucate în antichitate angajau personaje în permanenta luptă cu destinul, concentrând profunde adevăruri morale şi estetice, piloni ai evoluţiei umane de-a lungul veacurilor.

Structurat în douăzeci de secvenţe, volumul apreciatului scriitor transilvănean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, de curând premiat pentru teatralogie, conţine capitolul sugestiv întitulat „Fascinaţia teatrului”, în care Ironim Muntean rememorează aspecte autobiografice din copilărie, liceu şi studenţie, ca trepte ale „universului spiritual” în care s-a format şi ulterior a şi activat, ca director artistic, în cadrul Teatrului din Petroşani, descoperind lumea ca „o imensă scenă”, pe care oamenii deveniţi „actori ...îşi joacă rolul hărăzit”. Întâlnirile cu autori dramatici, actori, regizori şi scenarişti şi-au pus amprenta asupra formaţiei sale, contribuind la selectarea repertoriului care să influenţeze gustul publicului-spectator. Experienţa dobândită în acest sector al artei scenice l-au confruntat nu numai cu libertăţi şi cu satisfacţii, ci şi cu restricţii ale sistemului vremii, fără a-l determina să renunţe la criteriul valorii. Cariera didactică şi cea din sfera teatrului i-au oferit lui Ironim Muntean posibilitatea valorificării „arsenalului literar şi dramatic” în vederea aprofundării şi selectării pieselor de teatru pe baza unor studii profesioniste, care să permită o ierarhizare a talentelor. Aşa se vor fi născut cele optsprezece capitole ale originalului

Dăruiri literare volum, în care sunt analizate opere dramatice ale unor scriitori mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi sunt evocate personalităţi ale scenei, care au răspuns exigenţelor publicului. Remarcăm abilitatea scriitorului, care urmăreşte importanţa textului literar în strânsă corelare cu subtilităţile regizorale şi scenice, care să pună în lumină mesajul prin jocul actorului.

Atras de miraculoasa „lume în lume” a teatrului, care stabileşte nebănuite punţi de comunicare între autor, regizor, actor, scenograf şi spectator, Ironim Muntean oferă cititorului profesioniste studii-consideraţii eseisticerememorări, adevărate repere de înţelegere a repertoriului teatral preponderent autohton, sondat cu viziunea filologului erudit, aplecat cu pricepere şi profunzime asupra decriptării mesajului care asigură viabilitatea operei dramatice. Semnificaţia titlurilor alese de autor în „cuprins” confirmă perspectiva din care este analizată opera dramaturgilor asupra cărora se opreşte scriitorul, fie ei consacraţi sau mai puţin cunoscuţi, dar şi profesionalismul unor actori şi regizori a căror pasiune a declanşat aplauzele prelungite ale publicului-spectator. Sugestive sunt studii precum: „Lucian Blaga - măşti, obrăzare, duhuri; Radu Stanca şi teatrul tragic; Un dramaturg cenzurat: I.D. Sârbu; Paul Everac- şi teatrul postbelic; Valeriu Butulescu şi teatrul de idei; Ion Brad- teatrul poetic, Vasile Zdrenghea şi drama istorică; Eugen Curta - un dramaturg pirandellian” etc. Oamenii truditori din spatele cortinei sunt aduşi în prim plan, precum: Un regizor de cursă lungă: Marcel Şoma; Ion Oltean şi şcoala germană de regie; Himeric, ludic, straniu” etc. Autori, regizori, actori, scenografi defilează printre rândurile nostalgice ale partenerului de altădată de pe culoarele teatrului hunedorean, în care spectatorii se îmbogăţeau s p i r i t u a l , t ră i n d b u c u r i a d e s co p e r i r i i ş i autodescoperirii cu finalitate formativă asupra personalităţii fiecăruia.

Remarcabilă este analiza pieselor lui Lucian Blaga, radiografiate exhaustiv de către Ironim Muntean, dezvoltând teme „într-o ramă mitică”, construind personaje complexe, caractere puternice, trăind drame sufleteşti zguduitoare, în efortul de a-şi înfrunta destinul. Sunt personaje-simbol, coborâte din mit (Zamolxe), din baladă (Meşterul Manole) sau din istorie (Avram Iancu), care se consumă în dorinţa catalizatoare de a împliniri idealuri măreţe, punându-se în slujba semenilor. Comentariul pertinent ne convinge că Lucian Blaga este „creatorul autentic al teatrului poetic, metaforic prin

plasticitate şi stil inimitabil”, un model pentru tinerii dramaturgi.

Activitatea literară şi regizorală, operele dramatice, dar şi lucrările teoretice ale lui Radu Stanca, admirabil prezentate de Ironim Muntean, se remarcă prin originalitate şi rafinament, reuşind să facă din „eroul său învins un învingător”. Comedia tragică „Dona Juana”, echivalenta feminină a eroului teatrului renascentist spaniol „ Don Juan”, jucată pe scena Teatrului de Stat din Petroşani în stagiunea 1969, e apreciată pentru „ştiinţa construcţiei compoziţionale geometrice, de maximă rigoare, cu simetrii perfecte şi paralelisme comportamentale” .

Ca un omagiu adus celor care au contribuit la succesul spectacolului-eveniment, autorul aminteşte regizorii, actorii care au reuşit să redea „riguroasa sinteză a elementului filozofic cu cel poetic”.

Cu luciditatea intelectualului vertical, autorul „planetelor memorialistice” detaliază aspecte din viaţa şi activitatea lui I.D. Sârbu, om al locului, a cărui operă literară a fost trecută la index în regimul dictaturii comuniste, în ciuda valorii ei estetice şi morale. Un loc aparte îi este rezervat lui Ion Brad, care a scris şi a avizat producţii de calitate în

Pag.9

Dăruiri literare repertoriul teatrului hunedorean. De altfel, şi piesele sale „vădesc originalitatea viziunii dramaturgice, ineditul tematic, densul orizont cultural...spiritul meditativ, vizionar al evocării istoriei, harul limbii literare şi, fireşte, fiorul liric, poematic constant”.

Admirabil sunt prezentate activitatea şi opera lui Vasile Zdrenghea, apreciat om al şcolii din judeţul Alba, truditor pe tărâmul culturii, autor al poemului dramatic pus în scenă în 1972. Întâlnirea lui Ironim Muntean cu Paul Everac e rememorată cu sinceritatea omului de mare cultură, care slujeşte adevărului, iar citatele din „Dicţionarul scriitorilor români” se adaugă justelor opinii despre opera dramaturgului. De altfel, erudiţia autorului se confirmă şi prin numeroasele asocieri livreşti, iar rigoarea ştiinţifică se regăseşte în trimiterile bibliografice de la subsol. Evocarea lui Valentin Butulescu, coleg de breaslă, autor de aforisme şi creator al teatrului de idei se continuă cu cea a lui Ion Olteanu „promotor al valorilor naţionale moderne”, regizor la Teatrul din Petroşani în anul 1972. Un loc aparte ocupă regizorul „de cursă lungă” al Teatrului din Petroşani, Marcel Şoma. Spectator şi director artistic, Ironim Muntean aminteşte numeroasele piese puse în scenă de talentatul regizor, care se devotase Teatrului „cu toate energiile lui spirituale”.

Regizorul Ion Simionescu şi trupa de actori cu care a lucrat se regăsesc în secvenţa „Himeric, ludic, straniu”, iar „ Coloane corintice” evocă rolurile Anei Colda şi ale Marianei Cercel, ca şi ale altor colegi de generaţie, ale Marianei Dumitrescu sau ale Elisabetei Belba. Impresionează umanismul şi profesionalismul cu care directorul artistic al Teatrului din Petroşani conturează personalitatea celor cu care a colaborat, a căror dăruire şi pasiune s-a concretizat în realizarea unor spectacole de excepţie, pe care le înregistrează „fişa de creaţie” în cei zece ani de realizare a unor „spectacole, personaje, succese pe care alţii nu le-au realizat într-o viaţă mult mai lungă”. Lista actorilor şi a spectacolelor e completată cu dăruirea şi obiectivitatea celui care a slujit în minunata echipă a oamenilor teatrului, întreţinând „foamea de spectacol fascinant, dând prin visul artei iluzia vieţii etern trecătoare”. Fluctuaţia colectivului artistic al Teatrului este analizată cu profesionalism, iar prezenţa maestrului Radu Beligan la Petroşani constituie un moment memorabil cu reverberaţii calitative care aduc prezenţa lui George Motoi şi realizarea unui spectacol de mare succes. Nu sunt uitaţi nici colaboratorii externi şi nici teatrul Olgăi Caba sau al lui Eugen Curta, cu inovatoarea aducere

Pag.10

în scenă a spectatorilor. „Coordonatele vieţii, credinţa, nădejdea, dragostea” sunt urmărite în teatrul lui Vasile Avram, iar Ion Mărgineanu „rămâne şi în teatru poet ce comunică şi se comunică multiplicându-şi măştile eu-lui liric...meditând asupra condiţiei umane”. Teatrul lui Gheorghe Jurcă plasează spaţiul acţiunii celor patru piese în „ ţinutul magic al Apusenilor”, al cărui peisaj s-a imprimat în „ firea, în psihologia eroilor săi".

Citind volumul lui Ironim Muntean, trăim bucuria descoperirii unui veridic tablou al vieţii teatrale din Petroşani, realizat cu apreciată obiectivitate din interiorul lui. Convins că teatrul este rezultat al forţei colective, autorul insistă asupra unităţii dintre textul piesei şi punerea ei în scenă, cu tot arsenalul existent în sânul fenomenului teatral: actorul-interpret, regizorul coordonator, recuzita care aduce drama în lumina rampei. Subtilitatea cu care autorul decriptează simbolurile pieselor asupra cărora zăboveşte ne convinge de pasiunea şi competenţa omului potrivit funcţiei şi profesiei.

Secvenţele din originala rememorare a lui Ironim Muntean se constituie într-o posibilă retrospectivă monografică a Teatrului din Petroşani, cu detaliate nominalizări ale autorilor şi conţinutului pieselor din repertoriu, ale regizorilor şi actorilor, dar şi a publicului, dornic de trăiri spirituale. Autorul volumului-document al unei perioade fertile din viaţa teatrală hunedoreană convinge cititorul că au existat şi în această zonă valori, că profunde reflecţii şi adevăruri se regăsesc şi în opere care n-au intrat în largul circuit dramatic al vremii, că pasiune şi profesionalism a existat şi în teatrele locale, adevărate faruri ale „ luminării” semenilor.

Abil mânuitor al cuvântului „ziditor de gând”, autorul acestei lucrări, cu apreciate valenţe literare şi memorialistice, stăpâneşte subtilităţile discursului dramatic, mişcându-se cu uşurinţă printre termenii specifici criticii teatrale, vizând unitatea indiscutabilă dintre textul piesei, viziunea directorului artistic, a secretarului literar şi echipa punerii în scenă, într-o firească dinamică prin care să se asigure unitatea stilistică a spectacolului.

Formularea vie şi fluentă cucereşte cititorul, captivat de opiniile analistului preocupat de exprimarea clară a unor opinii juste, prin care propune discret şi o ierarhizare a valorilor.

Activitatea şi opera lui Ironim Muntean justifică pe deplin Premiul special pentru teatralogie, de curând acordat de Uniunea Scriitorilor - Filiala Alba-Hunedoara.

Dăruiri literare

Florina DINU Elevă la Colegiul Național „ION MINULESCU” Slatina

1927 1970 Din iubire

1980 Cântecul inimii sărutul tău atinge clapa inimii inima îngână ploaia verii

Ziua mea vântul îşi spală faţa cu apa ploii albastre

din iubire am fost creată o simt prin vene-mi curge 2013 apă de izvor vorbesc iubire respir iubire ating biroul vibrează iubire

ploaia cântă la harpa cu corzile din razele Soarelui Vreau

Ghimpeţeni Când zic Ghimpeţeni, zic copilărie… aici am crescut ca un boboc de floare, sădit din iubire. Îmi amintesc de bunicul, săpa pământul cu buzele, sărutându-l; planta în podul palmei sale, gutui, meri, la umbra cărora îmi găseam popas; îi uda cu viaţă din fântâna mare.

Seara, înainte de culcare, mă prindea-n braţe, aşezându-mă pe genunchiul său şi ascultam printre vise, legende vechi, dar mai tinere decât mine.

Soarele pune încă-o cărămidă verde sufletului meu roşu

Ochii tăi adânci din ochii tăi adânci coboară noaptea iar gândurile-ţi croşetează bolta cerească steagând gând-stea vreau să mă îmbrac în pielea ta să te simt să ştiu ce vrei iar înainte de culcare o lacrima să-ţi fiu să-ţi mângâi obrazul de noapte bună să cad uşor pe pernă până aproape de buzele-ţi moi

cortina nopţii din sufletu-mi izvorăşte iar perdeaua de stele din gândurile mele este croşetată vreau să-ţi călăuzesc pasul vreau să fiu Luna de pe cer noapte de noapte să-ţi bat în geam să pătrund în casă şi să mă cuibăresc în visu-ţi.

Adun vise adun vise de pe geana nopţii le prind în pumn le aşez la piept să devină realitate

Pag.11

Dăruiri literare

Vasile SIMON

La pândă Îmi pândeşte rugăciunea lupul, Din dosuri şi stranii tufişuri.

I-aud în noapte sur urletul.

Apari, Mărite, cu luminişuri!

Căci ceasurile Tale multe Lumină-s în timpul din mine.

Inima-n lacrimi nu poate să uite Calea căinţei spre Tine, Lumine.

Te vreau mai aproape să vii, Să spulberi ceasuri întunecate, Să nu rătăcesc gol întru vecii, În adâncuri de lumi îndepărtate.

Căci ceasurile Tale multe Lumină-s în timpul din mine, Inima-n lacrimi nu poate să uite Calea căinţei spre Tine, Lumine.

Jocul cu amorul Ce dragă-mi eşti tu, blândă stea, Cu ochii ca topazul!

Vis de lumină şi de nea, Potir pentru sihastrul. În grotă când pătrunzi şi arzi, Cu foc încins grămezi de vreascuri, Adulmec mirosul de la brazi, Ce străjuie la cap de veacuri.

Împodobeşte-mă

Pag.12

Doamne, împodobeşte-mă în suflet Cu diamantele iubirii Tale, Să pot iubi chiar ura spartă-n jale!

Ce dragă-mi eşti floare de mai!

Primul parfum ameţitor, Albina coborând din rai, În haine de-aur, praf de nor.

Dă-mi strop din bucuria îngerească, Să zbor pe-aripi de rugăciune către Tine, Trimite-mi fulg din aripa-i regească, Să mă îmbrac cu el în rugăciune!

Ce mult aş da să pot ca ea!

Să-mi potolesc setea, flămândul.

Aşa dulceaţă dintr-o stea, Măcar, măcar, cu gândul.

Urzeşte-mi firul existenţei Cu fir de aur de iertare, Mă-nvredniceşte de-a Ta Înălţare!

Ce dragă-mi eşti tu, porumbiţă!

Dezlegi şi inime de piatră, Baţi din aripi, măiastră fată, Mă-nchin la Tine, Preacurată!

Dăruiri literare

Mihaela ROTARU O seamă de gânduri despre Spirala gândului

Volumul de poezii Spirala gândului este semnat de Ileana Lucia Floran și a apărut la Editura Emma, 2012. Însumând 48 de poezii, volumul ne facilitează accederea într-un univers unic, cu totul aparte, în accepția plenară a cuvântului, un spațiu în care suntem părtași deopotrivă bucuriei și tristeții, înălțării și căderii, izbânzilor omului, dar și răsunătoarelor sale căderi. Vieții înseși, cu alte cuvinte.

Este demn de remarcat faptul că eul liric se manifestă eruptiv, aducându-ne aminte de trăirile dionisiace sau de intensitatea sentimentului din versul blagian. Alteori, intrăm în recluziune, damnați și închiși într-un cerc bacovian din care e imposibilă evadarea, oscilăm arghezian între credință și tăgadă, între afirmație și negație, emblemă a destinului uman, în general. În descendența ermetismului barbian, plonjăm uneori în spațiul ludic al cuvintelor, al ambiguității mesajului, al echivocului, al absconsului, al cripticului. Autoarea ne invită astfel la un amplu excurs literar, intelectual și spiritual, situat la granița dintre tradițonal și modernist, tranzitiv și reflexiv, între extroversie și intrare (penitentă) în sine o seamă de trăiri și de nuanțe ale ființării.

Experimentăm astfel diverse manifestări, uneori complementare, altele chiar contradictorii, trădând astfel inconstanța și nestatornicia sufletului uman. Versurile par a transmite ca un leitmotiv faptul ca timpul trece și ne trece, se consumă și ne consumă. Structuri percutante și niciodată perimate precum fugit irreparabile tempus, ubi sunt sau vanitas vanitatum omnia vanitas trasează niște contururi clare universului poetic de față.

Temele care jalonează spațiul liric am îndrăzni să le subsumăm supratemei timpului și fragilității ființei.

Solitudinea, efemeritatea, perisabilitatea omului, setea lui de a atinge desăvârșirea și absolutul, după ce va fi gustat mai întâi din amărăciunea și profunzimea căderii și a abisului, credința ca șansă, ca mijloc de evadare din povara și prozaismul vieții cotidiene, amintirea ca modalitate de reiterare a copilăriei și a tinereții sunt doar câteva din punctele de reper ale cadrului poetic conturat.

Se schițează un profil leonin, de efigie chiar, al unui om putenic, capabil să răzbată și să surmonteze obstacolele destinului. Pe de altă parte, se prefigurează portretul unui om răvășit, tulburat, victimă a unei eterne și istovitoare problematizări, nuanțări, care merge până la esență, la

sublimare. Soarta schimbătoare, inconstanța și capriciul ființei umane marchează amplu acest spațiu ideatic, extrem de consistent. În ceea ce privește iscusința de artizan a poetei, vom remarca dintru început sintaxa îndrăzneață pe alocuri, alteori cuminte, de asemenea, titlurile, în majoritate reduse și ele la esență, la un substantiv menit să concentreze întreaga substanță ideatică a poeziei.

Semnele de punctuație au o valoare nebănuit de expresivă în contextul în care apar, întrucât, în acest cadru, atât de abil schițat, nimic nu e întâmplător, din contră, privită holistic, Poezia doamnei Floran vorbește de la sine de o înaltă măiestrie. Astfel, vom remarca punctele de suspensie, semnele de întrebare sau de exclamație, a căror recurență ne creează o atmosferă să-i spunem fără urmă de ezitare - de taină, la ceas liturgic, de poveste și de confesiune, a cărei sinceritate ne deconcertează și ne provoacă la o deschidere înspre marile adevăruri ale existenței dintotdeauna și de pretutindeni. Cititorul devine în acest mod martor, complice chemat să pătrundă și să fie copărtaș acelorași vechi și mereu noi trăiri, idei, manifestări, dureri, suferințe, sentimente etern umane, împovărătoare și ireductibil devastatoare de suflet.

Unele poezii sunt nestructurate pe strofe, răspunzând astfel unei nevoi de exteriorizare nezăgăzuită, altele, puține la număr, dar cu o densă consistență, delimitează cu ajutorul strofelor manifestările ființei, concentrate în versuri. „Vocabulelor privilegiate” pentru a folosi o sintagmă a lui Noica precum iubire, înălțare, dor, dorință, durere, credință, perisabilitate, li se adaugă cuvinte care, aparent, nu au niciun punct de tangență cu câmpurile semantice construite de acestea, cu o extrem de mare putere de pătrundere. Viziunea de ansamblu este aceea a unui joc de puzzle, în care fiecare piesă se află într-o strânsă legătură cu celelalte; luată separat, surprinsă autonom, Poezia își dezvăluie poziția vulnerabilă, aceea ce derivă firesc din ideea de fragmentarism și scindare a unui monolit.

Așadar, Poezia doamnei Floran trebuie pătrunsă atât cu mintea, cât și cu inima, ca un tot unitar, în organicitatea ei. Numai în acest mod ea poate vorbi plenar cititorului Demiurg creator de alte și alte universuri, născânde din substanța acestui univers, deja dat - despre trăire, viață și moarte, îngemănate și crescânde una din alta, deoarece se cunoaște prea bine că „moartea se altoiește pe viață, cresc împreună”, cum bine sintetiza odinioară, zguduitor și tragic, poetul Rainer Maria Rilke.

Pag.13

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Revelion din volumul „Imagini transparente” O priveam pe Magda... Dormea exact ca în copilărie, cu mâna stângă sub cap și cu genunchii îndoiți. Inima mea tresărea la fiecare respirație lină de-a ei.

Mi-am lăsat ochii să răscolească încăperea cu dor și nesaț. Zâmbii în sinea mea, văzând la capul patului ursulețul mic, de pluș.

Oare cât trecuse? Nu știu exact. Timpul nu mai înseamnă nimic pentru mine. Nu mă mai grăbesc la serviciu, nu mai am de făcut cumpărături, nu mă mai așteaptă nimeni.

Alunec încet pe lângă noptieră ca să nu fac cumva vreun zgomot și-ncerc să deslușesc titlurile cărților aflate la capul patului. Magdei îi place lectura... Perfect! Fără educație omul e ca un pom care nu poate lega rod. Poate că e un pom frumos, înalt, cu crengile bogate și frunze multicolore, dar, din păcate, nefolositor...

Mă așez pe fotoliul de piele vișinie și-mi amintesc discuțiile interminabile generate de această „cumpărătură”. Leo fusese nemulțumit că îndrăznisem să „stric” atât de mulți bani „pe un amărât de scaun”. Ce gânduri mărunte mă năpădesc! Atâtea lucruri pe care le credeam uitate... Atâtea bucurii sau tristeți... Atâtea imagini colorate ale unei vieți... Am fost fericită? Poate...

Acum simt doar un imens regret. Acut.

Magda oftează. Somnul îi devine agitat.

Oare își amintește? * *

*

Era 30 decembrie. Fetița răcise puțin alergând prin zăpadă. Pur și simplu nu-i mai ajungea curtea. Avea cam patru ani și devenea din ce în ce mai îndărătnică. „Seamănă cu tine” comenta Leo... „Frumoasă și rea”. Zâmbeam. Mi se părea un compliment. Nu-mi amintesc să mă fi supărat vreodată pe Leo. Orice ar fi spus, spunea cu drag. Nu putea fi rău. Nu-i stătea în fire. În iarna aceea nu avusese chef de revelion. „Hai să stăm acasă... Noi trei. Vom sărbători în Pag.14

familie”.

N-am zis nimic, dar m-am îmbufnat. Ma simțit imediat. „Ce ai? Nu te bucuri să stai cu noi?

Nu suntem noi cei mai importanți din viața ta? Nu ne iubești mai mult decât orice?” Leo folosise un ton glumeț, dar pentru mine a fost ca și cum ar fi pus „paie pe foc”. „Ce-are revelionul cu iubirea? Sigur că vă iubesc. Atâta doar, că aș fi dorit să petrecem cu prietenii, cu nașii, cu finii, să ieșim din cotidian, să nu stau iar la bucătărie, să nu mă simt gospodină.

Pricepi?” Nu a înțeles, dar a fost de acord. I-am anunțat pe nași că vom merge și noi la cabană, undeva la munte, deși Magda tușea și avea năsucul înfundat. Am alergat prin magazine, am umplut portbagajul cu băuturi scumpe și carne gata pregătită pentru grătare și, iată-ne porniți. Leo era tăcut, Magda părea obosită și era destul de morocănoasă, dar eu nu vedeam nimic. Mă bucuram de plecare, de noutate, de soarele care se revărsa în valuri dând zăpezii o sclipire de cristal. Dacă ne-ar fi urmărit cineva din afară, ar fi fost uimit de contrastul dintre noi: un soț trist și îngrijorat, o soție exuberantă și zâmbitoare și o fiică adormită și apatică.

Drumul nu era prea lung. Cam cincizeci de kilometri. Nu mai ninsese în ultimele trei zile, așa că șoseaua era destul de curată. Totuși, de pe margini, nămeții ne zâmbeau enigmatic amintindu-ne că iarna e departe de final și mai are încă un cuvânt de spus. În mașină, atmosfera se mai încălzise. Și la propriu, și la figurat. Leo pusese un CD cu colinde, iar Magda începuse să cânte și ea, încântată. „Tati, facem un om maaaare de zăpadă?” întrebă Magda la un moment dat, impresionată de albul muntelui. „Sigur!” îi răspunse Leo, care pur și simplu o adora. De când se născuse Magda, devenise tată cu normă întreagă. Nimic nu-i părea prea greu, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Fetița era fericirea lui, iar eu mă simțeam cumva în plus. Între ei nu mai încăpea nimeni. Poate și din cauza asta eu nu mă ocupam destul de ea. Avea cine s-o facă. Magda era fericită doar când era el acasă. Uneori nu voia să mănânce decât din brațele lui, iar el îi făcea toate

Dăruiri literare capriciile și nu era obosit niciodată, nici măcar după 12 ore de serviciu solicitant.

Uite, tati, un patinoar... Mergem și noi? întrebă deodată Magda.

La întoarcere, scumpo, acum vrem să ajungem la timp, să nu ne prindă Anul Nou pe drum...

Dar, taaati, te roog!

Nu se poate, crede-mă, mai avem de mers și, din câte mi-au spus nașii, în sus e zăpadă așa că vom merge mai încet...

Mmmm mormăi Magda făcând „botic”, așa cum îi plăcea lui Leo să spună...

Lasă, nu fi supărată, la întoarcere dansăm pe gheață cât vrei tu...

Promiți? se alintă fetița.

Promit! zâmbi Leo fericit că „munca de convingere” nu fusese prea grea.

După nici cinci kilometri, drumul se schimbă. Încărcat de zăpadă, alunecos, aproape impracticabil.

Ce-ar fi să oprim și să punem lanțurile? am întrebat cu glas temător...

Da, zise Leo, e o idee bună, dar nu putem opri aici, în mijlocul drumului, stai să încerc să trag puțin pe dreapta.

Bine, dar lasă-mă, te rog, să cobor.

Din cauza zăpezii nu se prea vede marginea și râpa e adâncă aici.

Cu grijă, te rog! Știi ce? O îmbrac pe Magda, apoi coborâm amândouă.

OK, până atunci scot lanțurile din portbagaj...

Magda, grăbită să coboare, mai mult mă încurca decât să mă ajute. Se învelise în fular și se încălțase invers cu cizmulițele, râzând de mama focului. Buna dispoziție părea să fi pus iarăși stăpânire pe familia noastră.

M-am aplecat către scaunul din față, să iau căciulița și atunci am văzut o mașină mare, albă ca zăpada din jur, probabil 4x4, venind direct spre noi.

Am realizat că șoferul nu putea frâna din cauza drumului alunecos și că nici nu are loc să treacă fiindcă mașina noastră era pe mijlocul drumului.

Disperată, l-am strigat pe Leo: Atenție, vine o mașină din față, ferește-te!

N-am mai avut timp să văd ce face. Mașina a intrat direct în noi și, din cauza impactului am simțit c-o luăm la vale deși Leo trăsese frâna de mână. Magda nu se speriase. Nu realiza ce se întâmplă. Am luat-o în brațe și-am privit în spate.

Mașina noastră coborâse vreo câțiva metri și, deși nu prinsese încă viteză nu dădea semne că s-ar opri.

Ba mai mult, aluneca direct către prăpastie.

Atunci l-am văzut pe Leo. După ce fugise pe lângă mașină, acum încerca s-o oprească cu propriile-i mâini. Ajunsese pur și simplu între prăpastie și mașină și încerca să oprească alunecarea celei din urmă. O clipă ochii ni s-au întâlnit și atunci am văzut disperarea cu care își apăra familia. Iubirea pentru Magda, pentru mine, îi dădea curaj și putere. Împingea din răsputeri, schimonosit de disperare și durere strigând întruna: „Nu!!, Nu!!, Nu!!”. Am realizat într-o fracțiune de secundă că șansele erau destul de mici. Putea, cel mult, să alunece și să cadă sub propria-i mașină.

Norocul nostru era că automobilul care ne lovise frontal se oprise în urma impactului. Din păcate, șoferul acestuia stătea ca paralizat și privea fără putere efortul supraomenesc al soțului meu.

Leo, realizând că nu poate opri alunecarea, încercă altceva: să devieze mașina spre stânga, astfel încât să alunece către munte, nu către prăpastie. Atunci, mi-am dat seama că și eu pot ajuta. Că nu mașina contează, ci noi trei. Am deschis ușa din stânga și i-am spus Magdei să sară. Fetița na stat prea mult pe gânduri, mai ales că mașina nu avea viteză. Îndepărtează-te, i-am strigat Magdei, du-te către mașina albă...

Magda m-a auzit sau pur și simplu s-a lăsat dusă de instinct. Am mai avut timp s-o văd în siguranță.

Mi-am luat avânt și am sărit și eu. Am alunecat. Piciorul mi s-a răsucit. O durere surdă m-a străfulgerat. Apoi, m-a învăluit zăpada. * *

*

Am tresărit. Ușa camerei se deschise încet.

Leo intră aducând cu el un iz dulce de cafea. O dâră de lumină se aplecă deasupra Magdei. Era la fel de frumoasă.

Magda, dragă! Regret că te trezesc, mai ales c-ai adormit atât de târziu...

Tati? E deja dimineață? Cât e ceasul?

Aproape opt...

Am întârziat?

Nu, dragă, slujba de pomenire a mamei începe doar la zece.

Ora zece... zece ani... murmură Magda...

Pag.15

Dăruiri literare

Dan ORGHICI Membru UZP - România

Ziua Limbii Române a fost marcată sâmbătă, la Orăștie, printr-o suită de evenimente organizate de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ORĂŞTIE, CONSILIUL LOCAL ORĂȘTIE, MUZEUL DE ETNOGRAFIE Şl ARTĂ POPULARĂ, Biblioteca Municipală „Sebastian Bornemisa”, CASA DE CULTURĂ „Alexandru Grozuţă“. Evenimentele au fost coordonate de domnul MIRON SIMEDREA, președinte al FILIALEI 43 ORAŞTIE A SOCIETĂŢII „LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ” CHIȘINĂU. Programul pregătit pentru sâmbătă, 31 august 2013, la ora 19,00, găzduit în incinta Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Orăştie a fost mai mult decât generos: I. SIMPOZION CONTRIBUŢII LA EVOLUŢIA LIMBII ROMÂNE: - Cuvânt de deschidere, prof, Miron Simedrea preşedinte Filiala 43 Orăştie; - Cuvântul primarului, ing. Ovidiu Laurenţiu Bălan; - PALIA DE LA ORĂŞTIE - veche tipăritură românească - prof. Angela Curtean; - Sebastian Bornemisa - omul şi opera prof. Elena Sălan, Biblioteca Municipală; - „LIBERTATEA“ - foaie politică, socială şi economică - pr.protopop Narcis Terchet Protopopiatul Orăştie; - Momente în evoluţia limbii române prof. Doina Dunu; - Almanahul scriitorilor de la noi document de excepţie pentru cultura transilvană scriitoarea și editoarea Ileana-Lucia Floran (membru UZP); - Ion Budai Deleanu - iluminist Pag.16

recunoscut - prof. Elena Făieran; - Salutul Președintelui Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Doru Dinu Glăvan - Rolul jurnalistului modern în păstrarea Limbii Române Scriitorul și jurnalistul Dan Orghici, (membru UZP) directorul săptămânalului VORBA; - „COSÂNZEANA“ - revistă militantă pentru cauza UNIRII - prof. Ioana Dreptate; - Trecerea în revistă a luptătorilor pentru apărarea Limbii Române - prof. Nicolae Cătăniciu.

II. EXPOZIŢIE DOCUMENTARĂ: - Carte veche tipărită la Orăştie - autor Gavril Todică (colecţia prof. Casian Jidav) - prezintă prof. Adrian Secui, - Carte veche din colecţia Muzeului de Etnografie şi Artă Populară Orăştie - prezintă drd. Mihai Căstăian, III. PROIECŢIE CU IMAGINI DIN CULTURA ORĂŞTIANĂ (1582-1989): - ing. Petru Eugen Pistol - manager Casa de Cultură IV. MOMENT ARTISTIC: Grupul vocal folcloric „Cosânzeana“ al Casei de Cultură - Versuri şi romanţe - ref. Felicia Andreşoiu - Romanţe pe versuri de poeţi român i- prof.

Dora Ciama - Recitare în grai bănăţean - Victor Vlad Delamarina - poezia „După lupce” - recită Florin Drăghiciu.

- Limba română - mai dulce ca limba lui Shakespeare - ing. Ştefan Nemecsek - scriitor şi jurnalist, Petroşani (membru UZP) Trebuie să menționez că programul a suferit mai multe modificări, astfel expoziția de carte documentară a fost punctul de deschidere a seriei de manifestări, iar proiecția de imagini a însoțit pe fiecare lector al simpozionului.

Dăruiri literare Dacă am ascultat unele cuvântări bine întemeiate și care au adus un plus de cunoștințe publicului, care și de data aceasta a demonstrat că Orăștia este doritoare de cultură, prin numărul și calitatea celor prezenți la „Sărbătorirea LIMBII ROMÂNE”, am avut parte și de alocuțiuni parcă luate de pe wikipedia, fără nimic inovativ și de lungă

durată, discursuri care n-au lăsat un gust dulce.

Remarcabilă a fost trecerea prin istoria literaților orăștieni și accentuarea rolului pe care Orăștia l-a jucat în în păstrarea și dezvoltarea zestrei lingvistice românești.

Cum trebuie să remarc absențe care m-au durut, oameni ai orașului care au lasă și lasă urme adâncii în cultura orăștiană și română, dar cine știe poate altădată. Până atunci mă 'nclin!

Limba noastră Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le 'nşirate, Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spune-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastra-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara.

Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiul Al uitării'n care geme.

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codri veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici.

Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Pag.17

Dăruiri literare

Ionuț CARAGEA O întîlnire fără argumente pentru citirea sufletului.

Carmen Doreal Întîlnire fără argumente, Editura Fides, august 2013

Înfrumuseţată de dorul/rodul real al cuvintelor, după „O altfel de ninsoare“, în care „altcineva locuieşte/ pe dinăuntru/ ireversibil“, Carmen Doreal ne face părtaşii jurnalului său liric: „jurnalul meu de poetă/ mă risipeşte peste inima ta/ la limita serii/ mizînd pe o singură noapte“.

Cititorul se regăseşte de cele mai multe ori în postura de iubit sau confident aşezat „La masa tăcerii“, privind „asfinţitul… o rană/ din care/ o umbră a plecat“. Poezia, în cazul de faţă, este o tandră resemnare, o acceptare a compromisului devenit creaţie artistică, pe fondul unei nevoi acute de identificare în timpul/spaţiul prezent. Este, pe alocuri, un dulce catharsis, în care autoarea îşi declară credinţa trecută şi redobîndită: „cred în tine, poezie/ eşti prietena mea cea mai bună/ în nopţile albe/ îmi ţii empatică/ volubilă companie/ cred în tine poezie/ îmi dăruieşti aripi complementare/ anticipînd fericirea în sine/ îmi demonstrezi că viaţa ar fi/ un şir de întîmplări/ declanşatoare“ („Cred în tine poezie“).

Elementele prin care se recurge la analiza eu-lui cît şi situarea/raportul în(tre) dimensiunile existenţiale sînt reprezentate de două motive principale: imaginea în oglindă şi dedublarea. La poluri opuse, oglinda poate însemna înfierare amoroasă „oglinda are două feţe/ îmi tatuează cuvîntul/ un înger/ o dată pentru tine însuţi/ o dată pentru mine („Oglinda are două feţe“) sau eliberare „oglinda decantărilor fine/ eliberează poeta din mine/ levitaţie cu inima la cer…“ („Cred în tine poezie“). Dedublarea se realizează într-o vînzătoare de iluzii Siddhartha, „dedublată de un iubit secret/ îmi invadează sîngele/ cu telepatii halucinante/ o altă toamnă mă regăseşte/ înveşmîntată/ în rochiţa de frunze/ colorată rebel/ de un pictor impresionist“ („Siddharta“). Chiar şi „biciuită de umbre” între aceste transfiguraţii lirice, Pag.18

poeta „reinventează iubirea sub Poartă de sărut/ pe malul fluviului Saint-Laurent“ şi trăieşte „Transcendenţa“ „divaghez în vers alb cu Pierre Morency“ fără să uite numele lui Eminescu, Arghezi, Sorescu, Nichita Stănescu sau experienţa din Paris, acolo unde „Dali, Elytis, Claude Debussy,/ agăţau oglinzi suprarealiste înalte/ deasupra patului meu…“.

Trăind între prezent şi trecut ca între două oglinzi în care (se) priveşte concomitent, Carmen Doreal nu este capabilă să facă o alegere şi devine un continuu „metamorf”, poezia ei fiind o lungă călătorie, asemenea unui fluviu de sentimente. În această odisee interioară ca „un cosmos fără limite”, în acest „zbor lăuntric cu drumuri înnoptate”, poeta „îşi dă inima înapoi cu o vară”, „sub învolburata chemare… dincolo de rana asfinţitului”, şi ne propune o întîlnire fără argumente, învaţîndu-ne cum să-i citim sufletul.

Dăruiri literare

Oleg CARP Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova

Fus-orar După o oră de aşteptare n-am mai rezistat şi m-am interesat: -A plecat ori încă nu a sosit? l-am întrebat pe unul care cu ceafa sprijinită de linia trenului, răpus de fierbinţeala soarelui, tolănit pe iarba pârjolită îşi acoperea faţa cu un ziar îngălbenit.

-Cine anume?

-Cum cine?! Ăsta de două!

-A! Nu ştiu, poate.

-Poate ce?

A pliat ziarul de câteva ori până când a ieşit o corabie, şi-a pus-o pe creştet şi s-a ridicat în picioare: -Poate că da, poate că nu, făcu el spre mine ligându-şi dinţii din faţă. Îşi aşeză corabia mai pe ochi şi clipi des spre soare. Faptul că ne aflăm aici se aplecă şi făcu cu degetul arătător un cerc pe iarba pârjolită - numai noi doi, însemnă că e prea devreme ori că e prea târziu.

-Demult aşteptaţi?

-Nu prea ţin socoteală zilelor şi nopţilor nedormite.

Să-i spun ori să tac?, mă gândeam. Deoarece, nu îmi dau seama când a putut să treacă trenul fără să-l văd? Să fiu al naibii dacă l-am auzit măcar! Dar precis că a trecut chiar prin faţa mea. Alt drum pe aici prin Haltă nici nu există, numai drumul ăsta de sub nasul meu! Nici măcar nu ţin minte la ce mă mai gândeam când a trecut..., dacă a trecut.

Mi se topea capul din cauza zădufului.

Vrăbiile abia zburau la un metru de pământ, câte una adormea în zbor şi în picaj se zdrobea de şinele trenului, încinse. Toropit de soare continuam să şed încovoiat pe valiza mea turtită în speranţa că trenul întârzie pe undeva. Nu obişnuiesc să port şosete. Miam scos ghetele ca să îmi aerisesc picioarele. Stors de puteri, din când în când, îmi făceam aer cu Inimă

de Câine de Bulgakov. Am închis ochii şi mi-am lipit urechea de şina încinsă să aud dacă vine: -Soarele ăsta!, zic pentru mine.

-Ce anume aţi spus? întrebă capul său lunguieţ. Îi ţâşneau zuluifii de sub corabie.

-Zic, nici tu apă, nici tu umbră şi soarele ăsta pe capul nostru!

-Aşa e!

-Mai are rost să aşteptăm, crezi că o să vină?

Nu pricep de unde şi-a făcut apariţia un adolescent în maIeu kaki, parcă a picat din cer, care de grăbit ce era, s-a lungit peste traversele dintre şine, alături de valiza mea, cu faţa în sus şi cu limba scoasă afară: -A plecat ori întârzie? se interesă adolescentul gâfâind la cer.

-Tu cum crezi? a intonat celălalt umbrindune de sus pe ambii.

Şuieratul Vara asta port maeul cu Jimi Hendrix imprimat pe spate. Dorm îmbrăcat şi mănânc îmbrăcat. Merg cu mâinile-n şolduri. Mă spăl când vreau. Mai mulţi care noaptea umblă pe străzile întortocheate ale orăşelului, pe unii nici măcar nu-i cunosc, când mă văd, încă de foarte departe îmi fac semn de salut cu mâna sau cu ghitara, câte odată nu apuc să-mi închipui la cât de departe de mine sunt ei atunci când mă salută, cu toate acestea îi aud ca aici. Chiotele, şuieratul lor aprig se aude îndeajuns de tare şi datorită faptului că vântul suflă puternic numai în direcţia mea, nu şi-ntr-a lor, se lansează în aer focuri de artificii. Mi se pare că plouă. Furnicile ies prin crăpăturile asfaltului la suprafaţă, inundate.

Pag.19

Dăruiri literare

George BĂDĂRĂU

AMIAZĂ tânjesc după mersul tău desenat în aerul văratic cineva vrea să măsoare distanţa dintre noi doi cu o ruletă inoxidabilă din cauza caniculei verdele flutură în copaci şi albastru vălureşte în cer păsările se întrec uneori cu îngerii într-un zbor extatic sufletul meu trece cu picioarele zdrelite luna seamănă cu un morman de pietre galbene abia mai aud cântecul de greier din faţa orfelinatului acum nu se mai aude niciun tunet acolo unde era o pată neagră prelinsă din peniţa lui dumnezeu care scria poezii fără rimă eu sunt doar un om obişnuit care ştie să privească dincolo de vârful copacilor

Pag.20

VIAŢĂ CONSUMATĂ se zice că mi-am consumat viaţa iar acum bat obosit la poartă alături de viespea care îşi înfige acul otrăvit în veşnicie viaţa mea era o foaie albă nescrisă ca să nu aibă niciun înţeles privesc în dantelăria apei când încep ciocârliile recitalul crizantemele se regrupează după culorile toamnei sub gingaşele degete ale unei femei în doliu iar ceva mai departe copacii se răsucesc în armurile lor cenuşii se zice că mi-am consumat moartea cub după cub la un pahar de coniac în timp ce mă răfuiam cu scriitorii din toate generaţiile rând pe rând vom deveni capodopere ale toamnei contemplând drumul spre adevărata poezie inima se va deschide în petale şi unii vor crede că s-a rupt învelitoarea ei de hârtie se zice că voi spăla batistele cu care şi-au şters nasul marii noştri clasici voi călca sâmbăta cămăşile simboliştilor şi voi deschide ferestrele la camerele în care au supravieţuit postmodernii...

Dăruiri literare

Georgian GHIȚĂ

1. Timpul miroase a oameni Călcând peste cioburile timpului paşii noştri se pierd devenind semne mai negre ca însăşi frica de moarte cuvintele arse, ale ei, ale lui se agaţă de balustrada nemuririi de-ar fi alei... de-ar fi un glas sa ne urmărească, să nu ne şoptească ieşirea din labirint luna ne priveşte rece precum noaptea magmă nestinsă, rătăcită în oceanul păcuriu străpunge neomul cu ochi goi de matelot scrumul coroanei, urmele apusului ea, el... cioburile timpului, balustrada nemurii noi...

2. Plimbare nocturnă Sângele nopţii umblă roşu în vitralii Parfumul adânc al vântului îmi inundă nările Sunt în centrul universului de vârtejuri În podul rafalelor grave În lumina vie a sumbrei sticle Păsări mici ca lego-urile de bronz Străbat faţa-mi care suflă greu Păsări mari ca turme de lupi Liniştesc repede vânturile. Eu nu mai stau Cobor privirea şi observ frământarea ei atmosferică Îmi imaginez un arc, o clepsidră Degeaba vreau să strig Parcă aş rupe spătarul unei confensări Şi parcă mereu am trăit aşa Într-o parte mândru, într-o parte melancolic

3. La fel Aştept să vină ceva necunoscut aştept să se scurgă pe undeva timpul din retine timpul, cel care mă loveşte lăsându-şi amprentele pe chipul meu Totul e la fel glasul orelor grijulii cu itinerariul timpului se ascunde în vorbe măreţe acelaşi freamăt constant fără de care oamenii s-ar usca şi ar muri Sufletu-mi îngenunchiat stă de strajă pe alocuri se zăreşte o nuanţă de îngeri ce se scaldă într-o zare de aprilie printre ei curge o rază bubuie pământul - totul e la fel

4. Ultimele gratii Sub palmele umezite de-atâta aşteptare gratii şifonate alunecau pe-un cântec amăgitor în nopţile primăvăratice.

Rând pe rând oasele au pălit până ce din pereţii vineţi nu a mai rămas decât parfumul fierbinte al răsuflării lor Un val uriaş de tăcere se prelingea prin yala de sânge captiv.

Am hotărât să mă prăbuşesc oriunde voi fi departe de mine De azi sunt liber...

Pag.21

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Din volumul Sclipiri hunedorene de har (cronici literare)

Ion-Dodu Bălan, Peisaj interior Născut pe plaiuri hunedorene, la Vaidei, în 5 octombrie 1929, Ion Dodu Bălan, după absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, își începe o fructuoasă și durabilă carieră universitară, după opinia lui Marian Popa.

Selectăm din opera de critic literar câteva titluri de volume: Delimitări critice (1964), Valori literare (1966), Condiția creației (1968), Artă și ideal (1975), Constelații diurne (1979), Pietre pentru templul lor (1985), Repere critice (1988), monografii istorico-literare despre Octavian Goga, Aron Cotruș, Ioan Slavici etc., dar și Influența folclorului în poezia noastră actuală.

Accente moraliste, polemice și pamfletare încorporează volumele Cuvânt are cuvântul (1971) și În focarul timpului (1977).

Volumul de poezii Peisaj interior, apărut la Editura Eminescu, în 1986, ne dezvăluie un poet de o rară sensibilitate, autocaracterizat chiar din prima piesă care conferă titlul volumului. „Autoportretul” „interior” ni se „oferă” în antiteză cu aparența: „Tuturora v-am părut idilic și optimist”. „Lacrimile” nu se vedeau, pentru că poetul a „plâns înăuntru”, cu „un plâns reținut,/ monoton,/ chinuit,/ hăituit”, asemenea stalactitelor „într-o peșteră ocultă”. Consecințele sunt, însă, dramatice, fiindcă lacrimile „prelinse pe pereții sufletului” au alcătuit „... o boltă/ Cu apă sărată,/ Stătută,/ Din care nu mai bea nicio ciută”. Cauza? „... s-a stins în ea/ o fată/ ca o stea...”

Volumul se structurează, din punct de vedere compozițional, în două părți distincte: Peisaj interior și Panteon.

Prima parte, predominant subiectivă, încorporează, pe lângă meditații pe diverse teme, și frumoase poezii erotice, avându-i drept protagoniști pe cei doi eroi lirici profund discreți, dar de o rară sensibilitate, capabili nu numai de trăiri intense, ci și

Pag.22

de nebănuite sacrificii.

Lirica erotică este concepută adresativ: „Teai rătăcit prin sufletul meu”, „Parc-ai plecat...”, „vino-n pridvorul inimii mele”, „Nălucă dintâi,/ iubire-n vecii”, „Te prinzi de mine ca un vâsc”, „Îți spun în șoaptă că-mi ești dragă”, „Ca liber imn să-ți pot dura, Iubire”.

Un număr impresionant de poezii meditează pe tema trecerii timpului, a efemerității vieții omului: „Numai de la tâmpla mea/ Neaua nu va mai cădea” (Melancolie), „Tiptil, cu pași de menuet,/ Se duce vremea-ncet, încet/ Spre nu știu unde, nu știu cum” în antiteză cu „Și totuși, omu-i peste vreme/ prin ce urmează în poeme...” (Învingător...), „O, cât am vrea să ni se pară/ Că suntem toți în primăvară” (Sânziene), „Nimic din fire nu-i a nemurire” (Debemur Terral...), „Amurg îmi pare în zori de zi/ Trecut-au anii...” (Sentimentală), „Prin ciurul timpului/ Se preling clipele [...]/ Un pas mai departe,/ Înainte de moarte” (Dezmărginire), „Ornicul vechi bate neobosit și măsoară scurta trecere” (Labuntur anni), „A-nflorit la tâmple, sarea ~/ Cât de aproape-i înserarea” (Vremea vremuie pe voi). Nu puține sunt metaforele și simbolurile marcând tinerețea, bătrânețea și trecerea ireversibilă a timpului: „neauă”, „primăvară”, „amurg”, „ciurul timpului”, „scurta trecere”, „anflorit [...] sarea”, „înserarea”.

Visul, ca motiv liric, transpare din poezii precum Trupul către vis („visul, mânz năzdrăvan,/ Alerg după tine-n van/ În sus, spre tării...”), Inima („Mi-e inima un rug pe care-mi ard/ Visarea neîmplinită-a unui bard/ Și vreascuri prin pădurea mea de vise...”), Un vis („Un vis a răvășit în mine/ Tot ce-am clădit atâtea nopți și zile...”) etc.

Singurătatea copleșitoare („Stau singur” repetat, „... un dușman/ M-a pus singurătății-n ham”, „Pustiu în camera pustie”) este dușmanul

Dăruiri literare cumplit al speranței. Până la urmă, face loc luptei, optimismului: „Ca-n cântec sunt și nu mă las [...]/ arunc pustiul în fântână,/ mă iau cu oamenii de mână [...]/ căci unde-s mulți, puterea crește/ și deznădejdea se-ofilește” (Spleen).

Dorul, un alt motiv liric, predominant în lirica populară, face obiectul poeziei Dor, scrisă în stil popular: „Trecea omul bun și sfânt [...]/, Semănând în brazdă dor/ Dintr-o traistă de fuior,/ În ogorul tuturor...” Consecința: „Și-am răsărit dor și jele/ Printre gândurile mele/ Și-au căzut pe ele stele”. A se observa și un reușit și expresiv ritm interior al versurilor”.

Captiv dorului de casă, de părinți, de strămoși, poetul evocă „tinda casei părintești”, unde „Stelele se sting” și îl „plâng” că bolește „de dor” (Sub coviltir de curcubeu) sau își amintește că „Biserica mai e, totuși, din când în când,/ Căutată”, iar „Cei morți [...]/ o înconjoară cu credință și veșnicie [...],/ Hrănind cu trupul lor pământul țării”.

(Permanențe).

Omul și codrul, scrisă în stil eminescian, concluzionează antinomic: „În vremelnicia mea,/ Codru-i veșnicia ta...”.

Din Rădăcini de cântec răzbate optimismul: „Până am o mamă/ Nimeni nu-mi ia vamă,/ Visul numi destramă”, pentru că „Îmi aud străbunii [...]/ De sub golul humii [...]/ Îngânând [...]/ O doină cu stele...”.

Contrastul dintre sat și oraș înclină în favoarea satului: „De-abia ne ducem dorul greu în suflet”, „Ne cheamă de pe câmpuri spice pline [...]/ Și casele cu uși bătute-n bârne”, pentru că „marele păcat” este „de-a ne uita de sat, de-aceste cuiburi de români” (Sat din margine de timp).

Poet sensibil, Ion-Dodu Bălan înțelege Drama cuvintelor, când nu scot la iveală capodopere: „Cuvintele se-mbolnăvesc de plictiseală [...],/ care le-atacă toate simțirile”, „uneori [...] hibernează...”. Deși, „Rănite de gloanțele oarbe/ ale altor cuvinte/ [...] Cuvintele mele nu mor niciodată la datorie”.

Alteori, „Cuvintele rănite-n manuscrise/ Bolnave de amintire și de spleen/ [...] Ard frunze veștejite, frunze vechi”, pentru ca poetul să poată „dura” „liber imn” iubitei. În inima poetului stăruie străbunii, datinile, dramele românilor, când „Ne-am ars satele...”, când „Părea că luptăm degeaba”. Făcând, însă, „limba cazemată/ [...] am adăpostit în ea/ Sufletul ce

sângera/ De durere și de dor,/ De iubire de popor” (Baladă despre limba română ca adăpost).

Vii i-au rămas rapsodului în suflet Unirea de la Alba-Iulia „într-o clipă frumoasă”, când visul sub nor a devenit realitate „În dorul nostru de-mplinire”, când „S-or unit în steag de țară/ Cu o poveste milenară...”.

Jertfele de la Mărăsești se concretizează într „-o pată de sânge înflorită în pieptu-i tânăr” al tatălui, cu „părerea lui de rău după viață”, făcând sacrificiul suprem, urmat de „strădania mamei de a face din fiul ei CEL MAI... ” Partea a doua a volumului, întitulată Panteon, debutează cu imnul Limba noastră. Poetul își exprimă patetic îngrijorarea că, fără „dulce limba română”, nu știu ce ar fi fost, unde ar fi ajuns, cum șiar fi mărturisit neliniștile, dorurile, jalea, dragostea de țară, amintirile. Personificată, limba parcă îi dă răspunsuri la toate aceste dilematice întrebări.

Următoarele șase poezii invocă „țara de dor” ca „inima noastră”, pe Eroii care „ard cărările istoriei [...]/ Deschizând căile viitorului”, spunând că Suntem pădure fără moarte..., căci ne este „sufletul răsfrânt în toate”, în brazi, în plopi, în „florile de pe morminte”, în „vechi izvoare”, în „glia ce ne ține neamul”. Noi ne recunoaștem Eroul neștiut „după căldura lui numită omenie,/ După numele OM”.

Sunt elogiați, apoi, Ion Dindedemult, pe care îl ascultăm „prin doine”, Dănilă Prepeleac bătând „tobe surdului”, dând „oglindă orbului,/ Nădejdi înecatului/ Și de vorbă satului”. Începând cu Apostazie lui Iov, poetul dedică secvențe lirice emoționante unor mari personalități, precum: Alexandru cel Mare, Horia, Iancu, Eminescu, Grigorescu, Aurel Vlaicu, Luchian, Rebreanu, Brâncuși, Enescu, Arghezi, încheind cu filosoful-poet, Lucian Blaga.

Colocviu peste timp este un elogiu adus lui Ștefan cel Mare, „mare la sfat”, cum s-a „arătat în atâtea ctitorii și războaie”.

Pe Badea Cârțan îl nemurește în poemul Visând o Românie. Acesta „trece munții prin strâmtori/ [...] în spate c-o desagă/ Și-n inimă cu țarai dragă”. El visa „o Românie roată,/ Rotundă...”, mirându-se de „Graniță prin miez de țară”, „Cum să legi o țară-n lanțuri...”. În ardenta lui dragoste de țară, Badea Cârțan „Părea țăranul împărat/ În fruntea oștilor de brazi,/ Rămas de veghe până azi”.

Dacă Horia este simbolul „sângelui cu caream scris istorie”, Iancu „Făcea granița să piară”.

Pag.23

Dăruiri literare „Eminescu/ Arde în miezul slovelor românești,/ Cu febre cerești [...]/ Ca steaua norocului nostru ce-n veci va rămâne...”, „Peste spațiu, peste timp”, el „Stă ca Zeus în Olimp” și ne lasă „Legământ pentru viață:/ Locului să ne aținem/ Și ce-am fost să și rămânem”.

Arghezi, „Cetățean al lumii și al Eternității/ [...] a scris Cuvinte potrivite pentru toți și pentru toate/ Și le-a dat viață fără moarte”, iar Lucian Blaga rostește poemele luminii,/ Pășind cu pașii profetului/ Peste cumpăna apelor, pe nebănuitele trepte/ Până sus, la curțile dorului,/ În marea trecere/ [...] Peste spații mioritice/ Cu geneze mitice”.

Rebreanu ne-a făcut cunoscut „Tot sufletul aprins și-nfierbântat/ De câte lacrimi neamul a vărsat,/ Tot visul nostru mare, din bătrâni,/ Tot geniul care ne-a păstrat români”. El a sacralizat „Pământ, fatalul, supremul Cuvânt”, devenind „glasul pământului și al sufletului românesc”.

Grigorescu ne lasă „O țară oglindită pe pânze,/ ca bolta cerească pe luciul unui lac”, iar Luchian imortalizează „femeia [...] încovoiată pios asupra copăii/ concentrată ca pentru o rugăciune”, în timp ce Brâncuși ne surprinde pe noi, românii, cum „Stăm și medităm milenii/ Despre Dor și Omenie [...]/ Am spart către zare fereastră,/ Înălțându-ne nemuritori pe Coloana Infinitului”.

Din altă perspectivă, Enescu a decis „să ducăn depărtări/ Peste multe mări și țări,/ Către cele patru zări/ Dorul-Dor și fără leac/ Din suflet de om sărac [...]/ Pe-o vioară și-un arcuș/ Fermecat și jucăuș [...]/ Sentimentul veșniciei”.

Evocându-și cu dor meleagurile natale, poetul îl elogiază emoțional pe Făt-Frumos din cer (Aurel Vlaicu), cel care „Durerii noastre milenare/ El i-a făcut aripi și roți/ Cu spițe de roate zdrobite de moți,/ [...] Lăsând în istorii dovezi/ Că un neam cu un suflet atât de mare/ Nu poate rămâne mereu la-nchisoare...”. Chiar dacă tragică și nemiloasă „Căderea-i ne-a fost o Înălțare,/ Cea mai sublimă din toate,/ Ridicându-ne în zări, peste moarte”.

Ion-Dodu Bălan poate fi considerat „un poetcritic în lumea poeziei”, deoarece nu arată decât parțial talentul său poetic remarcabil într-un domeniu pe care mulți neaveniți cred că l-au cucerit: poezia adevărată, o poezie în care faptul obișnuit e înnobilat cu măiestrie, prin comunicarea incomunicabilului, prin cultul misterului, cum

Pag.24

spunea marele Călinescu.

Poetul trăiește nostalgia de miracol când vibrează în „peisaj interior”, fiind un imagist profund și un elegiac cu simț muzical, lirismul său urmând îndeaproape ritmul naturii.

Originalitatea și profunzimea acestor poezii, care vibrează pe teme cunoscute, rezidă în renunțarea la ornamente inutile, în adoptarea unui stil poetic elementar și melodic, ambiguu adesea, pur, solemn și nu rareori dramatic.

Eul liric conștientizează că elementele cele mai lipsite, aparent, de importanță, simple și tocite de vreme, își recapătă puritatea și tragismul originar doar sub o pană măiastră. Confesiunile mustind de viață trezesc în lectorul avizat conștiința destinului și, fatal, pe aceea a trecerii inevitabile și ireversibile a timpului, acoperind nu numai destine individuale, ci și colective.

Volumul conține fraze-oracol, impersonale și solemne, cu aură de înțelepciune simplă și pură: „E între noi atâta viață și moarte”, „Și nu vremea stă sub om,/ chiar de-i e stăpân și domn” (vremii, n.n.), „O, cât am vrea să ni se pară/ Că suntem toți în primăvară”, „Ca-n cântec sunt și nu mă las/ Să-mi joace soarta orice As”, „Cu moartea morților călcând,/ Iubirea n-ar muri nicicând”, „Nu vă încredeți în omul care mănâncă oaia cu lupul și/ plânge cu ciobanul”, „Ornicul vechi bate neobosit și măsoară scurta trecere” etc.

Multe poezii păstrează aparent ritmicitatea celor populare, cu efectul scontat: „Întâiul «da»/ Rostit/ De gura ta/ Și risipit/ Pe undeva-n trecut/ A tot crescut...” (Îmi amintesc), „Cât bolește,/ Luna descrește,/ Stelele se sting,/ Pe mine mă plâng,/ Că bolesc de dor/ În înalt pridvor” (Sub coviltir de curcubeu), „Vorbele curg/ Negre ca un amurg/ Peste fapte,/ Se face noapte” (Zălog), „Nălucă dintâi,/ iubire-n vecii,/ din dor plămădite,/ din visuri ivite” (Zi-mi „Noapte bună”). În general, poeziile ca structură se păstrează în tiparele clasice, chiar dacă nu sunt toate structurate în strofe, topind resurse variate, dar, uneori, îmbracă haine moderne, pentru a nu încorseta tumultul năvalnic al preaplinului sufletesc al poetului.

Deși unul dintre cei mai mari istorici și critici literari contemporani, Ion-Dodu Bălan știe să-și convertească în adevărată poezie o latură sensibilă a personalității sale, aceea a unui „peisaj interior” complex și benefic.

Dăruiri literare

Paul D. ADRIAN

Resurecţie O bătaie de intensitate redusă, gravă. Un sunet străin mie, bubuind în interiorul meu din ce în ce mai tare. Este prima amintire pe care o am. Primul simţ inovator, prima stare de viaţă. Pînă atunci nu ştiam ce înseamnă traiul în interiorul unei stranii maşinării din ţesut viu. Un trup animat de acele bătăi necunoscute şi de o simetrie perfectă. Apoi am deschis ochii. Totul era într-o ceaţă deasă şi foarte întunecată. Diverse sunete misterioase începeau să sune peste tot în jurul meu. Şi deodată, o lumină halucinantă sparse negura care îmi învăluia privirea.

O lumină din ce în ce mai conturată, mai rotundă.

Sinistrele sunete începeau şi ele să se clarifice, devenind glasuri de tonalităţi diferite. Voci care vorbeau despre mine. Tot mai multe chipuri prindeau viaţă sub ochii neobişnuiţi cu lumea care se forma înaintea mea. Chipuri umanoide. Încet realizam ce mi se întîmpla. Eram viu.

Pereţii erau de un alb orbitor, agravînd luminozitatea sferei de deasupra mea. Undeva în spatele ei, pe tavanul încăperii acoperit de un material lucitor, mi-am zărit corpul ciudat. Un trup cu o piele mult prea albă, plin de cusături, învineţit şi cu o uriaşă pată roşie pe piept. Părul lipsea cu desăvîrşire. Ochii adînci erau de un gri splălăcit. M-am văzut întins pe o suprafaţă metalică rece şi neplăcută.

Un lichid de culoare verzuie se scurgea clandestin printr-un tub transparent înfipt în braţul meu. Văzul îşi revenea aproape complet spre neliniştea mea tot mai accentuată. Străinii mă priveau cu o fascinaţie în care se citea spaima şi uimirea totodată. Un bărbat care părea mai în vîrstă decît ceilalţi era, ghemuit într-un colţ, în stare de şoc. Nu înţelegeam ce se petrecea, în ce horă sinistră jucam. Nu ştiam ce caut în acel corp diform. Am încercat să mă ridic şi preţ de cîteva momente aproape am reuşit să-mi mişc mîinile slăbite, dar atunci unul dintre oameni a început să strige cu o veselie aproape juvenilă: Trăieşte! Să fiu al dracu' dacă nu trăieşte! Am reuşit imposibilul!

Sărmanul om nici nu ştia cîtă dreptate se ascundea în

acele vorbe impulsive. Să fii al dracului prietene! Îmi spun acum. Ranchiuna voastră. Această amintire a primelor momente în care am eliberat fantasticul în lumea incoloră a oamenilor.

Nu ştiu ce s-a întîmplat apoi. Nu îmi mai amintesc decît de cercul format din cercetătorii mult prea entuziasmaţi. Eu nu eram decît experimentul lor aparent perfect.

Au urmat, apoi, două luni în care am fost ţintuit la pat de o paralizie foarte stranie. Eram hrănit doar prin perfuzii. Nu puteam gîndi limpede, mintea fiindu-mi ameţită de medicamentele împotriva durerii insuportabile în care mă aflam. Nu puteam să mă mişc, iar suferinţa dansa în interiorul meu după bunul ei plac perfid. Nu puteam vedea nimic în afara unor pereţi la fel de albi, a unei asistente care mă privea cu scîrbă şi a geamului prin care doar cerul îşi arăta nemărginirea. Cerul de care m-am îndrăgostit.

Bolta pictată într-o varietate de nuanţe, albăstrui în unele zile, cenuşii în altele. Roşeaţa care se contopea cu el, înainte de sosirea nopţii, aducîndu-mi aminte de momentele în care sîngele curgea din cusăturile pe care le port şi acum. Infinitatea de stele care îl împodobeau splendid în nopţile senine. Îmi imaginam cum pluteam printre acele sfere de foc, căci nu ştiam cum sunt ele defapt. Zburam ziua prin spuma alba a norilor, plonjînd în lichidul colorat, luminat de razele soarelui. Mă imaginam liber. Liber.

Eliberat de această senzaţie claustrofobică pe care o simt şi în aceste momente de răscruce. O senzaţie terifiantă. Mă simt captiv într-o închisoare de oase, carne şi piele. Sunt prizonierul unei scîrboase celule vii. Îmi era dor de infinitul potenţial pe care îl posedam înainte de trezirea în acea repulsie îngrozitoare. Blestemam prima lovitură în pereţii inimii mele. Scînteia care a pornit maşina diavolească a coşmarului care a precedat-o într-o clipire.

Diavolească. Ce cuvînt necunoscut mie în acea

Pag.25

Dăruiri literare perioadă sumbră.

Cu timpul, durerea deveni tot mai sleită de puteri. Femeia care mă îngrijea începu să îmi aducă în fiecare zi diferite cărţi. În mod paradoxal, semnele înscrise în ele îmi erau cunoscute. Citeam sorbind fiecare pagină. Învăţam despre culturile acestei omeniri, despre locurile acestei planete superbe, despre obiceiurile şi felul de a gîndi al speciei numite ştinţiific homo sapiens. Începeam să cunosc tot mai bine lumea pe care nu o mai văzusem niciodată cu adevărat, iar curiozitatea mă măcina tot mai aprig.

Ce era dincolo de pereţii încăperii? Cum arătau defapt peisajele acestei existenţe? Toate cărţile erau din ce în ce mai complexe. Domeniile erau tot mai vaste. Gîndurile îmi erau din ce în ce mai clare. Dar în tot acel timp, un fapt esenţial vouă l-am omis.

Vorbirea. Nu încercasem să-mi folosesc glasul pînă atunci, cu excepţia strigătelor neputincioase cauzate de chinurile în care mă aflam deseori. Chinurile vieţii.

Nu încercasem să vorbesc deoarece ştiam că nu sunt precum voi. Eram sigur că nu sunt un simplu om recuperat dintr-un teribil accident, aşa cum mi se spunea, iar acest lucru mi s-a confirmat într-o noapte care a pornit adevăratul vostru declin.

Aveam parte de vizite periodice. Diferite persoane îmbăcate în halate imaculate mă supuneau unor teste încurcate. Eram umplut de ace, de fire care măsurau diverse stări şi emoţii. Eram cobaiul lor.

Nu ştiam atunci ce doreau de la mine.

Dintre toate lunile sau anii, căci nu mai ştiu cîtă vreme am fost prizonierul lor, o întîmplare mai deosebită mi-a atras atenţia. Întîmplarea care mi-a deschis ochii minţii. Catalizatorul meu.

Toţi îi spuneau Alvoid. Eu auzisem de El dintr-o discuţie între două asistente care îşi şopteau în faţa uşii mele. Multă vreme am crezut că totul a fost o simplă coincidenţă, precum cele de care am citit în cărţile de specialitate, dar acum sunt de o cu totul altă parte a şubredei baricade. Femeile îl ridicau la culmi nebănuite, la rang de zeu. Era lăudat într-un mod grosolan, dar chiar şi aşa în vocile lor se simţea un tremurat nefiresc şi bizar. Nu am dat prea mare atenţie poveştii pe care navigau cele două căci nu ştiam ce va urma să mi se întîmple. Cum v-am împărtăşit deja, toţi îi spun Alvoid şi puţini sunt acei nefericiţi care i-au văzut adevărata faţă. Dar să vă povestesc mai pe larg despre cele întîmplate şi despre pacea care m-a îndemnat să scriu aceste rînduri.

Trecuseră cîteva zile, iar eu terminasem toate cărţile de citit. Medicaţia era din ce în ce mai diminuată. Durerea mă părasea. Încercam să adorm,

Pag.26

să mă imaginez din nou plutind printre nesfîrşitele întinderi albastre ale bolţii cereşti, dar nu reuşeam.

Eram incapabil să mai fac ceva. Aşteptam cu nerăbdare scîrţîitul uşii, sunetul înfundat al papucilor asistentei pe podeaua îngheţată şi imaginea muntelui de cărţi care-i apăsa încheieturile braţelor subţiri. Dar în acea noapte, după ce luna strălucitoare şi rotundă se arătă pentru prima dată prin sticla protectoare a geamului, uşa se deschise larg şi în întunericul încăperii se formă un dreptunghi luminos. O siluetă nedefinită împodobea reflecţia galbenului pal provenit de la o sursă nevăzută de pe holul clădirii. O umbra care se mărea. De după uşă apăru un corp străin, întunecat. Se întoarse spre mine. O senzaţie de nelinişte, pe care nu o mai simţisem niciodată pînă atunci, îmi blocă întreaga suflare. Membrele-mi tremurau haotic. Se apropie de patul meu, plutind.

Raza palidă a lunii îl înconjură. Era oribil. Frica necunoaşterii alături de care am păşit în această lume se întoarse în mintea mea. Chipul Lui putea transmite o nelinişte sufletească puternică, imposibil de controlat, oricărei vietăţi, iar mie îmi clătina întreaga fundaţie a ceea ce eram atunci o simplă adiere în imensitatea Părintelui Uriaşilor. Privirea, atît cît era vizibilă, era fermă, neguroasă, prezenţa lui aducea cu sine un sinistru simţămînt de răceală profundă. Nu apucase să-mi vorbească, dar eu cunoşteam undeva în subconştient dorinţa vizitei Lui. Ştiam că a Sa conştiinţă, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, era nemărginită. Această entitate nu avea început şi nici sfîrşit. Era eternă. Veşnicul coşmar al cosmosului. Întunecatul şarpe care se înfăşoară meschin în jurul binelui, sufocîndu-l în neant.

Respiram sacadat. În tot acel peisaj funebru eu eram pionul principal. Linia întîi. Sacrificiul primar şi suprem. Străinul misterios mă privea. Chipul Său straniu, cu ai săi ochi absenţi înlocuiţi de două crăpături scîrboase întredeschise dezvelind o albeaţă halucinantă, gura nemişcată cu ale sale buze neguroase şi nasul extrem de mic, era îndreptat în totalitate spre umila mea postură de bolnav blocat între pături. Purta o haină lungă, dintr-un material care împrăştia un miros stătut, umed, de mucegai.

Aceasta se deschise şi prin crăpătura subţire se distinse o lumină roşiatică foarte familiară mie. Îmi aducea aminte de razele soarelui la apus. De senzaţia reconfortantă a plutirii prin nesfîrşit. A libertăţii.

Nu îmi mai amintesc ce s-a întîmplat după această grozăvie. Dar următoarea dimineaţă am fost vizitat de un doctor ceva mai diferit. Acesta m-a suspus unei şedinţe de hipnoză regresivă. Rezultatul nu mi-a fost divulgat, dar era ceva în privirea lui care m-a intrigat. Frica. Aceaşi frică care se ascundea şi în glasul

Dăruiri literare celor două asistente. Acea spaimă primară, pură, care mie îmi dădea, într-un mod dezaxat, o senzaţie reconfortantă, extrem de plăcută.

Din următoarea noapte lucrurile s-au schimbat. Nu m-am culcat. Am închis ochii şi am încercat să vizualizez întreaga imagine de dincolo de pereţii minţii limitate a corpului în care mă aflam.

Simţeam că trebuie să fac asta. De atunci identitatea mea a început să se restaureze aproape complet. La început vedeam un tunel întunecat finalizat de o lumină roşie asemeni crăpăturii straiului vizitatorului din acea noapte. În cîteva seri consecutive, lumina ajunse în dreptul meu. După ce treceam de ea, peisajul devenea foarte interesant. Nu percepeam decît anumite lucruri, restul fiind ascunse sub o aură înceţoşată. Nu îmi era îngăduit să văd totul, dar în faţa mea se înălţa o poartă uriaşă, de un vişiniu în care şi cel mai experimentat pictor s-ar cufunda, neştiutor, cu privirea. De fiecare dată am încercat să trag de cercul uriaş care servea drept mîner, dar nu am reuşit nicicînd. Mereu mă trezeam în momentul cînd îndreptam mîna spre el.

Oricum, nimic nu mai contează. Am descoperit lucrul de cel mai mare preţ. Am descoperit cine sunt. Cu timpul, toată informaţia mi se revelă. Idei, imagini, gînduri neştirbite îmi apărură din senin. Sunt mai întunecat decît majoritatea voastră şi-ar putea imagina. Sunt creat din eterna cenuşă a Infernului. Sunt un copil al Părintelui Uriaşilor, cunoscut de voi ca Necuratul o expresie fără înţeles căci el este mai pur ca orice arătare pămînteană. Nu îmi cunosc încă numele, dar foarte curînd îl voi afla, căci în această seară mă voi răzvrăti întrebînd fiecare doctor care m-a studiat ca pe un animal inferior lui. Destinul îşi schimbă victimele. Îmi cunosc misiunea din acest colţ al universului. Poate că cei care m-au trezit la viaţă au crezut că totul făcea parte dintr-un experiment macabru. Adevărul este, însă, cu mult mai interesant.

Vedeţi voi, nu am fost adus aici din cauza reuşitelor progresului speciei voastre. Am fost adus aici din cauza viselor unui om de ştiinţă. Din cauza sclipirilor unui creator, ale cărui idei despre aparatul de resurecţie au fost inserate în timpul somnului. Voi credeţi că toţi paşii voştri înainte sunt coordonaţi de un aşa-zis Dumnezeu, dar nu ştiţi cît de tare vă înşelaţi.

Planul Părintelui Uriaşilor este simplu pregăteşte spaţiul de joacă şi trimite-l pe cel mai bun exponat al tău pentru a finaliza noua lume. O lume mai fabuloasă decît poate mintea voastră să perceapă. O lume care se va materializa în curînd.

Voi nu cunoaşteţi cu adevărat binele sau răul. Aveţi o

percepţie foarte greşită despre Divinitate şi Diavol.

Credeţi că sunt doi cavaleri eterni, mereu în luptă, dar sunteţi departe de realitate. Sunteţi în continuare captivi în iluzia unei realităţi creată de cei pe care îi vorbiţi cu o teamă nejustificată. Cei în numele cărora ucideţi şi sunteţi ucişi. Cei pe care îi veneraţi pe nedrept. Cei pe care, defapt, nici nu îi cunoaşteţi. În ciuda atîtor credinţe, atîtor divinităţi impostoare, nu rămîne decît să aducem adevărul printre voi.

Credinţa este oarbă, dar acest lucru se va schimba.

Sfîrşitul lumii cunoscute de voi este aproape. Îi pot simţi prezenţa univesală. * Am ajuns să conduc întreaga lume a ştiinţei, iar cei care au fost martorii trezirii mele aici au sfîrşit în mod tragic. Nu mai sunt un ciudat. Nu mai arăt precum o pocitură a evoluţiei. Nu. Acum sunt vîrful piramidei voastre. Perfecţiunea intelectuală la care rasa voastră poate ajunge. Perfecţiunea umană. Iar cel mai important detaliu este puterea pe care o am asupra tuturor deoarece am ajuns liderul suprem al celor care vă decid soarta. Genetica a progresat odată cu punerea în practică a ideilor mele revoluţionare.

Datorită invenţiilor mele oricine îşi poate revedea persoanele dragi trecute în lumea de dincolo. Morţii pot fi readuşi la viaţă şi nimănui nu îi mai pasă dacă cel întors este la fel ca înainte. Nu mai contează, cu toate că spiritele lor au acum chipul de piatră al unui demon. Contează doar iluzia reintîlnirii celor dragi.

Iluzia veşniciei şi a paradisului. Un paradis al Părintelui Uriaşilor. * Sper că esenţa a fost transmisă. Sper ca această poveste să şocheze întreaga lume. Sper ca după ce veţi citi şi ultimele rînduri, acea stare de captivitate, pe care am experimentat-o şi eu în momentul nefast al trezirii în corpul limitat de om, să vă cuprindă. Sunteţi prizonierii propriului paradis demonic. Prizonierii propriului Infern. Prizonierii Părintelui Uriaşilor. Colonia penitenciară aflată sub asuprirea noastră.

De ce scriu asta? Răspunsul este simplu şi acum, la final, trebuie să apară necontenit.

Pentru că din momentul în care veţi fi terminat de citit aceste rînduri, toată întîmplarea pe care v-am relatat-o va fi de domeniul trecutului.

Sunteţi incapabili să mai faceţi ceva pentru a vă schimba destinul implacabil şi istoria grotească.

Pag.27

Dăruiri literare

Petru HAMAT Romantismul estompat: „cireşiada păsărescului” în discursul lui Ion Ghera

Volumul de versuri Cireşul păsăresc al lui Ion Ghera, publicat la Editura „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 1999, îşi consumă substanţa organicului într-un puzzle sincretic, chiar de un fatalism oportun unei dezlănţuiri în spaţiul unei mitologii a fiinţei, într-o fiinţare a eului, provocator şi ludic. Lirismul, propus în această carte geografic-estetică, obsesiile şi voiajul spre acuplarea cu organicul, ţin de un intimism al renunţării, al revendicării unei tipologii a continuumului poetic, din care transpare funcţia imaginarului, punerea în abis şi discursul subiectiv, de natură posesivă.

Există în discursul gherian o anume toarcere lirică, o stare est-etică, prin care se concepe modelul unei (dez)mărginiri a fiinţei tragice, o căutare a iluziilor şi o regăsire a dublului în ardere artificială. „Cireşiada păsărescului” admite o acalmie, o curgere spre arealul neînţeles şi nejustificat, ceea ce devine eul poetic la maturitate este ficţiune poetizată, el se recunoaşte pe sine numai prin revenire şi plecare, şi, din nou, reîntoarcerea la matca lirică a unei tragedii ce arde mocnit în spatele vitraliilor imaginare: „Mereu ard la marginea ta/precum cireşul din spatele grădinii/pe care-l lovesc cu pietre/şi stăpânii şi vecinii.” (Cireşul păsăresc) Poezia aceasta de debut este uniformă pentru renunţarea la timpul realităţii obsesive, amorul cu strategiile lui atipice, şi integrarea întrun timp al prelungirii spre ceva ce există dincolo de imaginaţie, spre acel spaţiu al catarsisului, acolo unde: „De prea iubire-adevărată/e timpu-n mine fără roată.”

Arcuirea poetică este acum un fel de rostuire a vocilor neclare, vocea eului este proiecţie în materialitatea existenţială, ceva se coace în spatele unei roţi a vieţii, iar trecerea devine punct al providenţei şi al posibilei extincţii, al viziunii care încarcerează fiinţa, timpul şi spaţiul sunt supuse unei arce a argonautului terestru. Nuntirea nu se manifestă, ea se analizează prin acordul cu indecizia şi incizia propuse unui trup nemutilat, iar dorinţa, „priviri străpung ultimul nor/din vale în deal/oasele viitorului dor”, este dedublată de o scenetă a dramei, a acelei întoarceri spre roata obsesivă a carnavalescului negru, albul este doliul lumii neconcepute, totuşi, sugerate şi ambivalente: „Nuntă cu alb/bat sunete-n porţi/plânge o frunză/se aud tăcerile-n morţi.” (Maria) Harta speranţei este modificată de geneza drumului spre culmile prea înalte ale spiritualităţii, însă căderea este în trepte prezente prin diluare lirică, imaginile sunt atât de nesigure pentru că tonul discursului este cel al marşării spre o nouă identitate, sinceră şi proiectată în alt eu, un sine care se rupe de fiinţa

Pag.28

carnală, rămânând izolat deoarece: „Continua-va/oare drumul spre cer/prin nerăzimata mea seară//Tăcere-i/de parcă oprită-i lumina/şi-n rădăcina lui rodul zace//Ştiu/că între două clopote reci/gura pământului tace.” (Speranţă) Proiecţia lirică în imaginea cireşului-pasăre nu atinge vulgaritatea reprezentării, a omului-cireş/cireşului-om, pentru că întreaga stare tensională este argumentată la nivel al construcţiei fiinţei. Obiectul natural care se materializează, prin aşteptare şi provocare, rămâne atractiv pentru crearea spaţiului, fie prin aluzie, fie prin iluzie, himerele presupuse ale identităţilor sunt, mai de fiecare dată, sinonimice şi produc jocul cu sensul şi căderea în hăul unei logici ce acaparează, conducând spre ceea ce nu se poate numi, ci doar reprezenta: „Cine seacă fântâna pasăre/şi fântâna om/coboară, îngenunchiază şi cade/fântâna pasăre şi fântâna om/sunt unul şi acelaşi ochi.” (Cireşul pasăre) Poem al înscenării şi al privirii în interior, spre acea axă a lumii inconştiente, Cireşul pasăre se doreşte a fi un text al declamării umane şi corporale ale unui spaţiu şi timp, dejucate prin atracţie şi respingere, este croşetare în mijlocul presupus al concesiei pe care poetul o face întru împlinirea poetică a utopiei, a dorinţei de iubire ermetică.

Conceput în material şi corporal imaginat, poemul lui Ion Ghera este aşteptat şi definit prin introspecţie a figurilor de ceară, a acelor păpuşi de lemn care privesc gravitatea derulării unui eveniment sau sentiment estetic, ce transpare în arca pseudoexistenţială a sfârşitului neclar, dorit oarecum, şi ajuns în punctul terminus al combustiei interne: „cine închide ochiul pasăre/şi ochiul om/rămâne fără formă şi fără conţinut/ochiul pasăre şi ochiul om/ sunt una şi aceeaşi iubire//cine stinge iubirea cireş/iubirea fântână şi iubirea ochi/se stinge pe sine.”

Romantismul se estompează prin calchierea unor scenete poetice, astfel, iluzia se prelungeşte într-un topos mai clar, unul în care metafora cailor nu se justifică decât prin prezenţa unei dorinţe care se acordă cu uşoara fatalitate a destinului, negura, în care se manifestă spiritualitatea fiinţei, despicate în două, este iluzorie: „caii mei uitaţi de soare/caii mei uitaţi de gând/mi-i apropii nechezând/de această înserare//cai cu coamele în vânt/cu copitele-n ninsoare/trec prin mine galopând/trec purtându-mă în zare.” (Caii) Sonurile sunt dinamice, gurile flămânde de inspiraţie se amestecă întrun fals dans erotic, cuplul este armonic, spiritual şi fluid, pentru că vizualizarea în răspăr a idealului este asumare a acestuia, a felului în care se concepe psihoza şi reflecţia asupra spaţiului ce închide, în jocurile adolescentine, neajungerea şi statornicia sentimentului trăit, înţeles şi influenţat, sau, poate, a vicisitudinilor vieţii: „trec cu aripe grăbite/spre oceanele pustii/două drumuri părăsite/două jocuri de copii//două dureri într-o boală/un argat şi o stăpână/punga plină, mintea goală/două sărăcii de mână.” (Două sărăcii) Plângerea gheriană se subsumează unui artificiu al pluralului, al cuplului care se stoarce de fluiditatea împlinirii erotice, aşadar, centrul lumii este receptat printr-o înlănţuire

Dăruiri literare

de dorinţe şi momente redundante, acestea nu numai că se repetă, parcă, obsesiv, dar ele sunt amplificate prin relaţia cu materialul din care s-a creat increatul şi umanul. Iubirea şi cuplul erotic se desemnează prin subterfugiul în lirismul inocent, cu accente de gravură a tragediei ce se poate împlini prin ardere, prin restituiri de imagini şi de viziuni asupra formei şi conţinutului umanului. Ion Ghera îşi asumă fidelitatea unei năzuinţe prin acces la problematica iluziei, obiectul himeric nu anunţă o scăpare de trecerea implacabilă a timpului, ci acesta denunţă o întoarcere în pământ, în materia primordialului, a ceea ce va rămâne indivizibil, clar şi abscons pentru neiniţiaţi: „Însă tu nu ştii iubite/căci tu n-ai văzut cum plâng ochii lumii…/Pământul acesta plânge/dar lacrimile lui le văd numai urii//Iubito, pământul acesta plânge/că n-are cărare/plânge ca noi/că n-are cărare înapoi.”

(Plânge pământul) Iniţierea în tainele universului himeric, ermetic şi lucid, se constituie prin împăcarea cu marea trecerea în misterul organicităţii, astfel, evocarea spaţiului transcendental ţine de o anume tensiune periferică, vidă de simboluri umane, întreaga strategie a lirismului pare a se exterioriza prin aplecare peste umanitatea necontrolată.

Adevărul, care se sustrage unei implicări în ficţiunea cadrului natural, se întipăreşte în absenţa luminii, posibil primordiale, a locului în care se reflectă, pentru că proiecţia şi viziunea estetice sunt suplimentate „cu toate duminicile lui” şi „pe tâmpla somnului meu”. Lumina şi somnul deconstruiesc misterul lumii şi al perfecţiunii aparent blagiene, însă Ion Ghera este suficient de inteligent încât să absoarbă în paradigma reveriei lirice frumuseţea unui lumi focalizate în aşteptarea îndelungată, singulară şi absolută: „Lumina mea/mai rupe file dreptunghiulare din cărţi/şi-nveleşte oul pătrat/cu milioane de unghiuri.” (Tâmpla somnului) Tâmplele poetice sunt sugestii pentru ideea de neîmplinire, de prelungire în izvorul nestrămutat al căderii din paradisul naturii, motivul somnului este transferat în utopia lumilor de jos, al unor uvedenrode pragmatice, pe care eul le percepe cu şi prin toată fiinţa sa, telurică şi celestă: „ci-n fiecare sunt eu/cu toată seceta mea/cu toate ploile mele/cu multe stelele mele.”

Semnele romantic-umoristice ale negrului sunt delimitări ale viziunii acablante, prin intermediul căreia se deduce ipostaza unui creator de artificii telurice, ispita lui

este revenirea la normalitate, la fuga spre un ireal nebănuit, imanent şi ipotetic. A vedea devine la Ion Ghera amplificare şi redundanţă a afirmării unei stări, a unei tensiuni ce frazează prin reconfigurarea femininului care nu există decât în închipuirea pură, nevinovată, a vinovatului de erotic în absenţă, filmul despicării unui întreg trece prin ipostazele trecutului-prezent, precum şi manifestarea, în particular, a unor vrăji ale ctitorului de fericire, estompată în voinţă.

Romantismul „păsărescului” nu justifică o prezenţă, nu o ocroteşte şi nu o metamorfozează prin depărtarea de sincretic, ci este, în fapt, o rostuire, aproape tăcută, a trăirii în sentimentul reiterat, de fiecare dată, iubirea ca formă de atracţie şi respingere: „te văd în două ipostaze/una şi aceeaşi născut/într-o mână cu ispititoare fraze/iar în alta cu flori de cucută/[…]/te ştiu dar nu te pot judeca/nu am dreptul şi-apoi nu-nţeleg/dacă nu eşti mai bună aşa/înjumătăţind un întreg.”

(Ispita) Tăierea este (de)vidare a unui ideal, a unui cuplu, în care feminin şi masculin se despart şi se deschid într-un experiment chirurgical de sinonimie aproape perfectă, într-un joc al sciziunii carnale.

Ochiul care priveşte „mai repede ca tine” este ochiul metamorfic al rupturii de centrul lumii, al restituirii unui sens şi valori fragmentului liric ce transpare din iluzie, este, cu alte cuvinte, o ipostaziere a momentului intern de apropiere de cealaltă fiinţă, de celălalt mal al infernului, acolo unde „inima mea înghite serpentine//Cuvintele în stele cad arzând”, prezenţa poetului este resimţită ca un exerciţiu de admiraţie a milosteniei şi a refuzului de a recădea în neapartenenţa la un întreg: „Pune-mă ochi de pază în pridvor/ureche pentru cei ceţi calcă-n prag/pentru cei buni un suflet primitor//pentru cei răi secure şi toiag./Când bruma te va arginti uşor/să fie ochi spre-a te privi cu drag.” (Ochi de pază) Paza din poemul lui Ion Ghera aduce o tensiune mocnită, uneori cinică, pentru că asigurarea unei identităţi noi eului înseamnă zugrăvire a unui nou mediu de reprezentaţie, de atitudine şi de provocare, astfel, trecerea timpului nu rezumă un lucru firesc, ci, acest fapt eterogen, constituie o suferinţă notorie, pe care este nevoit să o trăiască/respire prin porii artificiali ai „prenumelui personal”, acolo în lumile desacralizate unde: „drumurile duc între pământ şi cer/inima mea-i sens unic/mergând pe contrasens/veţi suporta rigorile sângelui/şi-apoi gândiţi-vă/puteţi ajunge de unde-aţi plecat/folosiţi căruţe tractoare maşini/şi oricare vehicul doriţi/dar atenţie/folosind patine sau schiuri/puteţi aluneca din inima mea/inima mea urcă nu coboară.” (Persoana I) Căutările în sonurile luminii primordiale reduce actul creator la o simplă amputare a fiinţei, astfel, se produce o detaşare de romantismul, şi aşa, decadent, mimând o reconsiderare a elementelor simbolice ale persoanelor artificiale, aici totul este împrăştiat în volbura unor năzuinţe ce renasc, se amplifică, pentru a se desăvârşi în abstract, în ceva nepalpabil. Despre persoana a doua, un tu simplu, dar neclar, nedefinit, poetul nu argumentează un discurs al sentimentalului, ci vraja din jurul poemului este timidă, nu se deduce, nu se dezice de amprentare, mai mult, se flagelează la impersonal, prin dorinţă: „tu trebuia să te naşti în luna mai/dar nu te-ai născut/tu trebuia să renaşti în luna mai/dar n-ai renăscut/când te voi vedea prima dată/te voi numi lumină.”

(Persoana II) Natura joacă un rol aproape de descântat în

Pag.29

Dăruiri literare poezia din volumul Cireşul păsăresc, aşadar, se simte nevoia unei elucidări a fiorului extern prin intern, ceea ce poate fi numit, este un fel de detaşare de teluric, prin izvoarele tămăduitoare ale prezumţiei de culpabilitate, o culpă figurată, necenzurat şi familiară: „acum lini-ai frântă/între mine şi stea e abis/pe care nu-l trec nici în vis/ascult timpul cum cântă//când plâng pădurile-alpestre/şi cad din cireşi scări de fluturi/nu te mai opresc să te scuturi/nici anotimpuri extraterestre.” (Persoana III) „Persoanele” discursului liric gherian sunt fosilizate prin ademenirea într-un arhetip al modernităţii unui romantism al fiorului lăuntric, acestea se aseamănă prin implicarea în procesul fictiv al expresivităţii şi experienţei nelămurite. Negaţia pluralului este contrafacere a unei iluzii care se împlineşte şi lămureşte în experimentul istoric al apropierii de divinitate, este acea implozie de sentimente estompate în materia primă, în pulberea care se evaporă în eternitate. Nimic nu e întâmplător, nimic nu e neconceput, increatul se sustrage, aici, „păsărescului”, şi se iniţiază în alte sfere, în alte spaţii fictive, transparente, pedalatul în vid este o formă de exprimare a unui joc ce nu fragmentează rolul fiinţei umane, ci este aplicare a unei logici, prin care se modelează stări şi forme ale creaţiei. Reîntoarcerea în materie este proiectare în utopia unui univers amplu, iar însuşirea unor precepte ale lirismului semnifică neajungere a vieţii, sete neostoită de trăire a spaţiului şi timpului, într-o sintagmă a metaforei cu şi despre „halucinaţiile lui Dumnezeu”: „pedalăm biciclete fără roţi/ne părăsim rădăcinile/iar frunze nu mai ştim să fim/prin noi urcă şi coboară scări invizibile/chiar noi suntem invizibili/noi nu suntem nici cei care au fost/noi nu suntem nici cei care vor veni/nu ştim să ne ajungă viaţa/nu ştim învăţa să ne ajungă viaţa/noi suntem halucinaţiile lui Dumnezeu.” (Persoana IV) Inexistenţa, trecerea sub tăcere şi neajuns, „sunteţi un ou pe dinafară/şi-n piepturi de iubire goi” (Persoana V), construieşte un areal al posibilei nuntiri cu himera, magia discursului estetic rămâne vidă, ea nu aplică, antum sau postum, valori care să se aplece peste fiinţa feminină, ci demersul este unul ambiguu, corelat cu empatia eului transcendent, într-o dimensiune aproape funebră, moartea nu este înşelată, ea înşală şi închide carnavalescul „persoanelor ” gheriene: „viaţa se dă zilnic gurii flămânde/dar o singură dată întreagă//pumnul e o palmă închisă/din care dispare orice dreptate/ameţiţi de cuvintele goale/ne trăim moartea cu voluptate.” (Persoana VI) Neiniţiat, jocul carnavalului funebru se admite prin absenţă, prezenţa nu face decât să deconstruiască şi să mutileze spaţiul şi timpul organice, astfel, justeţea mesajului transmis este un simplu fald aruncat trupului ce aşteaptă alinarea, stingerea şi reducerea la idee. Vara, ca anotimp al iubirile tăcute, simţite cu fiinţa, despicată de fatalitatea lui „coup de foudre”, emergent poetizării ficţionale a trăirii sentimentale, impune un orizont al plagierii iubirii adolescentine, al filmografiei aproape ludice, îndemnul este anunţat prin respectarea normelor, într-o modelare nesigură, dar pură şi totală: „o mare dragoste de vară/vă va lăsa de miere goi/cum noaptea se topeşte-n ceară/aşa vă veţi topi şi voi.” (Persoana V) Spectacolul „cireşiadei” lirice la Ion Ghera îşi asumă

Pag.30

fatalitatea mesajului, ceea ce se transmite nu este numai o izolare de matricea eternei reîntoarceri la geografia mitului omului ce transcende damnarea, impunându-se printr-o colectare de stări tensionale, ci este şi demascare a veridicităţii şi a vicisitudinilor la care este supusă fiinţa umană, efemeră.

Iubirea de teluric şi celest se manifestă ca un sentiment aproape născut din oficializarea legăturii cu inexistenţa, locul în care se petrece aduce în discuţie apropierea de vid, de golul, din care se deduc marile treceri şi taine ale liricii de tranziţie, spre un univers al redescoperirii fidelităţii eului poetic. A fi fidel este la Ion Ghera apăsare pe umerii unui Prometeu absurd şi neconvenţional, trecerea este asemenea unei relaţionări cu negaţia/ascunderea în spatele unui portret nedefinit/nenumit, iar metafora inimii devine paradigmă a focalizării într-un gestus matern: „ochiul pământului nu doare/nici ochiul cerului nu doare/doar inima fără ochi/a părăsit-o şi mirosul soarelui/a uitat-o şi vântul/e-o cămaşă-nvechită/cine gândeşte înapoi/o vede şi-o recunoaşte/şi-atât/nimeni nu-i rosteşte numele/nimeni nu-i reţine numele/nici pasărea/nici omul/nici ziua/nici noaptea/nu i-au păstrat imaginea.” (Inima n-are ochi) Eliberarea înseamnă o înşiruire de trepte ale evoluţiei spre trama lirică, spre tragedia care urmăreşte, pas cu pas, poetul, astfel, cortina umbrelor se lasă peste condiţia efemeră a condamnatului, silit la tăcere şi izolare. Când iese din spaţiul închis, evident, acesta este unul imaginar, poetul resimte plăcerea de a dejuca actul creatorului de logos, şi, într-o imagistică de factură blagiană, anticipează reîntoarcerea la poziţia primă, aceea de repunere în drepturi a inversării ciclului natural al simplităţii pedeapsa de a fi născut din osmoza Cuvântului şi a Increatului: „drumurile nu vor înceta/să guste din tine/vei merge înaintea cuvintelor/vei depăşi lumina cuvintelor/să ajuţi orbii să-şi vadă lacrimile/să sprijini căderea/să ajuţi durerea să plângă/să deprinzi atâtea sensuri/câte frunze cad pe toamnă/să fii fruct/să fii sămânţă.”

(Să fii sămânţă) Naşterea, prin întoarcerea la geneză, la elementul primordial, denotă o stare de creativitate supusă unei traversări a utopiei, pentru că nimic nu se poate identifica decât prin ciclicitatea necunoscutului, prin frecventarea unei noi perspective, totul începe şi se întoarce în necreat.

Cireşul păsăresc al lui Ion Ghera admite un romantism al imaginarului, al iluziilor care transcend viziunea eului poetic, secătuit de linşajul liric al mai multor posesori, aşadar, poeticul textelor propuse este o reaşezare în tipare, o singularitate care transpune mesajul în plasticitatea imaginilor, natura devine elementul central al decelării simbolurilor prin apropierea de lumile cenzurate ale celestului şi teluricului. Se susţine o poezie construită pe schema unui romantism estompat, însă rolul cuvintelor-metafore rămâne izolat în tenebrele ascunse ale spaţiului şi timpului, ale himerelor care se revoltă prin întoarcerea, mai de fiecare dată, în marginalitatea neînţeleasă şi nejustificată. Cartea lui Ion Ghera este plurivalentă prin imagine şi simboluri, actul artistic se distanţează de discursul sec prin mimesisul unui creator lucid, aplecat peste natura fecundităţii lirice, într-un pariu cu obsesia şi masca, un întreg despicat în jumătăţi egale, fluide şi ideale: „Stejarul urmări-măva întruna/mi-o săruta privirea numai luna/vor adormi şi drumurile grele//Sub clopotul de cer fără simţire/m-oi însoţi cu dulcea amintire/Vor tot zbura din mine stele stele.” (Poem cu stele)

Dăruiri literare

Am primit la redacție...

Cărți electronice lansate de către Săptămânalul „VORBA” din Orăștie la manifestările „E vorba de cultură”, sub egida Asociației de Presă Vorba din Ardeal.

Gheorghe A. STROIA

LIMBA NOASTRĂ Limba noastră cea română Rai mergând cu noi de mână, Munţi şi ape, şi pământuri, Calde zări din patru vânturi.

Limba cea cu turle multe Clopote de vânt s-asculte, Peste ceru-n rugăciune Lumină şi-nchinăciune.

Şi pustiu, şi oază vie, Suflet de român ce-nvie Patria ce-n veci nu moare Cânt de paseri călătoare.

Voievozi în catedrale Domnului cu osanale Ridicând pe-acest pământ Nemurirea din cuvânt.

Iarbă grasă ce foşneşte Limba ce ne îngereşte, Crucea moşului străbun Ritmul inimii de-alun.

Limba noastră cea română Rai mergând cu noi de mână, Limba noastră cea română Maică nouă, maică bună!

Voci de pene şi condeie Înmuiate-n curcubeie Foc ce scânteie ades Glasul lumii cel ales.

Glasul dulce-al mamei mele Îngânând poveşti cu Iele Şi cu zmei înaripaţi Basmul cu trei împăraţi.

Doina cea duios născută Peste suflete crescută Şi-aşternută gaj pieirii Haină albă mântuirii.

Adjud - 31 august 2013 - de Ziua Limbii Române