Numarul 5 complet

Anul I nr.5

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

OCTOMBRIE 2013

Maria PELMUȘ, Valul

Dăruiri literare

SUMAR

Concursu l „Visul”

Gabriel Dragnea

3

Violeta Câmpulungeanu

4

Salonul hunedorean al cărții

5

Daniel Marian

6

Aflat la cea de-a VIII-a ediție, Concursul literar internațional „Visul” oferă tuturor scriitorilor de limbă română, oriunde și-ar fi stabilit domiciliul, o șansă de afirmare. Dacă în anii anteriori numărul concurenților trecea de 150, în acest an, se pare că se va stabili un record în ceea ce privește participarea și, sperăm noi, și în ceea ce privește calitatea textelor. Acest lucru

Petru Hamat

8

este posibil deoarece noi, organizatorii, nu am formulat niciun fel de îngrădiri. Pot participa persoane de orice vârstă, cu sau fără volume publicate, membre sau nemembre ale unor organizații sau asociații scriitoricești din țară sau din străinătate. De asemenea, juriul va fi și în acest an, așa cum i-am obișnuit pe participanți, extrem de corect, singurul criteriu fiind valoarea

Llelu Nicolae Vălăreanu

11

Vasile Simon

12

Mihaela Rotaru

14

Octavian D.Curpaș

16

lucrărilor.

Tania Nicolescu

19

Maria Toma-Damșa

22

Concursul are aceleași două secțiuni ca în ultimii doi ani: poezie și volume publicate în anul curent și anul anterior.

Ca noutate, câștigătorii din acest an vor fi

Mihaela Oancea

24

Ileana-Lucia Floran

25

Luca Cipolla

26

Melania Cuc

27

publicați în revista „Dăruiri literare”, dedicându-li-se pagini speciale. Deoarece revista nu apare doar în format tipărit, ci este publicată și pe internet, la adresa din căsuța tehnică, vor fi, cu siguranță, mulți cei care vor citi creațiile literare premiate, astfel încât, scriitorii, mai ales cei care nu au avut încă șansa publicării în volum, dar și ceilalți, vor putea să se facă cunoscuți și în acest

Diana Adriana Matei

28

mod.

Concursul internațional literar „Visul”

29

Nu pot decât să le urez tuturor participanților succes și inspirație!

Irina Lucia Mihalca

30

În numărul viitor ne vom întâlni cu toți câștigătorii.

Ileana-Lucia Floran

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Gabriel Dragnea

„Marea Carte a Destinelor” despre naşterea lui Mihai Eminescu (basm) Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, într-un sat liniştit unde doar păsările cerului, libere şi nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice şi poezie. În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, totuşi, ascundea o mare suferinţă. În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”.

Mai stătea scris că nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele, iar spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. Acest copil, născut în atâta linişte, cum doar în pustietate mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând universul şi romantismul naturii lui.

Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său.

- Vom putea, oare, să-i oferim ceva ca răsplată pentru dreptatea şi dragostea lui faţă de oameni? Întrebă unul dintre îngeri.

- Nu, răspunse celălalt înger. Dumnezeu i-a dat harul de a-şi apropia muzele şi, astfel, să aibă, sufleteşte, alături de el, oameni minunaţi din toate generaţiile care îl vor urma. Şi, abia ce rosti îngerul ultimele sale cuvinte şi camera în care se afla copilul se îmbrăcă în miresme de pădure tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de tei. Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai Eminescu.

Un ultim înger II

Se sting tristețile pe brațele uitării Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei Vreau să pătrunzi în taina gândurilor mării Și să-i descânți tăcerea ascunsă-n ochii mei.

Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei Se naște un copil ce ne hrănește clipa.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei Când tu m-ajuți să-mi curăț de noroi aripa.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei...

Culorile adorm târziu în orhidee Pe trupul meu curg lacrimi de femei Cum la poeți plâng doruri din condeie.

Culorile adorm târziu în orhidee Tot așteptând privirea-ți pierdută-n primăvară Și umbra-i obosită în urma ta pe-alee Pe fruntea cerului e-o rană ce nu mai vrea să doară.

Când desenez un zâmbet pe ochii tăi atei Culorile adorm târziu în orhidee.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei...

Iar la poeți plâng doruri din condeie.

Din zbor se-opresc toți fluturii sub tei Când la poeți plâng doruri din condeie.

Pag.3

Dăruiri literare

Violeta CÂMPULUNGEANU CĂLĂTORIE SPRE MIEZUL LUCRURILOR Iată-mă pornind într-o călătorie spre miezul Pămîntului, adică spre miezul lucrurilor.

Iată-mă străbătînd tărîmuri în care adevărul iese neiertător la iveală, orbindu-mi judecata şi arzîndu-mi trupul, adică desfiinţîndu-mă pentru că nu eram obişnuit cu adevăruri. Numai că de data asta eram hotărît să merg pînă la capăt. Prin tunelul lung între case-asfalt-şi-cer întunecat. Numi mai era teamă de el. Nici de oameni. Nu-mi mai era teamă de nimic.

Urcam gîfîind pe strada curbă ce se boltea, grea ca cerul, în sus.

Frumoase cariatide cu chip de ceară sprijineau pereţi de carton, visuri de carton ce formau strada aceea lungă, a Destinului. În mîinile galbene statuile ţineau făclii.

Făclii îndreptate spre mine. Să-mi lumineze calea sau să mă orbească. Nu ştiu.

Largi pieţe se deschideau din loc în loc.

Largi pieţe în care numai eu eram singur. Oamenii alergau de jur împrejur cu mîinile întinse. Mai ales femeile şi copiii. Cu palmele întinse şi privirile spre cer. Am aflat că aşteaptau stele căzătoare, pe care să le prindă şi să le bage în sîn, ca pe un al doilea suflet. De data asta norocos. În faţa mea o fetiţă a prins o asemenea stea cu coadă şi a dus-o repede la inimă. Ţipătul ei de durere s-a întortochiat printre oamenii ce alergau.

Nimeni n-a văzut-o murind, cu inima fumegîndă.

Paşii mei pocneau ciudat şi prelung pe asfaltul curb.

Fiecare sunet era un semn. Aşa că aerul era plin de semne. La un moment dat am observat că statuile nu mai ţineau făclii.

Fiecăreia îi atîrna în mînă o colivie ce răspîndea lumină. În colivii erau suflete desigur. Nicio colivie fără suflet. De aceea toate se legănau uşor, chiar fără vînt.

Deodată m-am speriat văzînd un om cu o colivie goală, îndreptîndu-se spre mine. Omul nu mi-a făcut nimic, mi-a dat-o doar cadou şi eu aş fi fost liber să mă închid în ea.

Dar nu eram destul de pregătit. În schimb, îi trimisesem pe toţi prin portiţa deschisă şi-i îndreptasem spre miezul lucrurilor, sperînd că astfel îi voi face mai buni. Dar iată-i acum prizonierii celor aflate. Iată-i, zbătîndu-se neputincioşi în propriile colivii. Voisem de fapt să potolesc foamea portiţei deschise şi băgasem, una după alta, inimile celor din jurul meu De aceea colivia pe care o duceam acum era atît de plină de fîlfîiri sălbatice.

Cerul s-a crăpat deodată la mijloc şi pămîntul a început să-şi întindă ridurile într-un zîmbet, apoi într-un

Pag.4

hohot care scutura cerul de stele. Şi toate cariatidele rîdeau zguduind pereţii de carton. Cînd am întrebat de unde vine rîsul acela, mirate au fost toate.

- Nu te-a durut nimic, niciodată? m-au întrebat la rîndul lor şi apoi mi-au spus: Iat-o, cum pluteşte în aer durerea. Iat-o, de mînă cu inconştienţa. De la ele vine rîsul. De aceea nimeni nu ştie să rîdă mai bine ca oamenii. Şi noi ne străduim să-i imităm doar!

Le-am lăsat cu rîsul lor şi am pornit mai departe. Căci pe mine nu mă durea nimic.

- Sunt stratul întunecat de pe suflet. Stratul pe care nu-l arăţi nimănui, mi-a spus umbra cea mare. O umbră imensă pe care Pămîntul o proiecta pe o foaie de cer. Sunt umbra fiecăruia, a continuat vocea. Clopotul întunecat legat de picioare, pe care-l tîrăşti pretutindeni ca un ocnaş ce eşti.

Dar nu numai eu am auzit aceste vorbe. Mai erau cîţiva oameni lîngă mine. Unul a luat repede un tîrnăcop şi a început să-şi izbească umbra cu cruzime. Dar ea tăcea, cuminte şi răbdătoare şi se adîncea în pămînt pe măsură ce groapa creştea. Omul o lovea fără răgaz, şi cînd spera că o poate distruge, că îi va atinge măruntaiele, era deja tîrziu. Şi umbra i s-a lăţit spre groapă. S-a întins pretutindeni şi a devenit Noapte.

Dar omul, orb, mai loveşte încă.

Mulţi treceau pe lîngă mine, fluturînd mîinile, cu priviri pierdute prin aer. Treceau fără să mă vadă. Se duceau la întîlniri de care-şi aduceau aminte prea tîrziu. De cele mai multe ori nu se recunoşteau. Atunci porneau mai departe, bălăbănindu-şi mîinile. Şi fiecare lua cuvîntul şi îl dădea apoi vecinului, ca pe o inutilă pipă a păcii. Mi-a venit rîndul şi mie şi la început am urlat, sperînd că le pot cumunica ceva. Ei însă erau surzi, mi-au spus privirile lor atente şi mirate. Aşa că am coborît vocea şi mi-am redus şi eu discursul la cîteva vorbe înţelepte care au trecut pe lîngă urechile auditoriului.

I-am lăsat acolo, vorbind unii cu alţii, făcîndu-şi confesiuni.

Apoi m-am împiedicat şi am călcat din greşeală peste un copil, care stătea culcat pe jos cu urechea la pămînt să asculte marea. Dar marea era atît de departe încît putea să nu existe. Şi în sufletul copilului nu strălucise încă nici o lumină. De aceea nu l-am văzut. Şi am aşezat alături de el o părere de rău.

Cînd am vrut să plec din nou, am fost izbit de cineva care şi-a cerut scuze şi mi-a explicat că acolo nu au culoare decît

Dăruiri literare gîndurile bune. De aceea nu reuşisem să văd pe nimeni. L-am întrebat cum de nu se lovesc mereu între ei, şi mi-a răspuns că ceea ce nu are consistenţă nu se poate ciocni. Că ei trec unii pe lîngă alţii fără să se observe măcar.

Mi-am continuat drumul pe strada cu casele de carton şi am văzut nişte oameni care mutau scaune. Feţele lor erau numai zîmbet chiar şi cînd numărau picioarele unui taburet. Aşa că, după ce au aranjat cîte trei într-un rînd şi au format un careu din scaune, în mijloc au scris cu cretă: A - R - T - A. I-am întrebat dacă nu se puteau ridica ceva mai sus. Dacă nu se puteau desprinde măcar puţin de la pămînt. Dar am înţeles că scaunele erau într-adevăr foarte grele.

După ce am trecut mai departe am văzut perechi de oameni mergînd spate la spate, ca fraţii simezi, fiecare vorbind în direcţia lui, chiar simultan cu celălalt.

Erau îndrăgostiţii. Şi ceea ce conta era faptul că vorbeau.

Deodată toate cariatidele au sunat din goarne şi m-au oprit. Mersesem prea departe. Mersesem mult prea departe şi începusem să cuprind Miezul cu privirea.

De aceea n-au ezitat să mă azvîrle pe tobogan. Căci asta devenise strada lungă şi curbă pe care urcasem.

Nu-mi făcea nici o plăcere să o iau de la început. De data asta, altfel.

Adică venise vremea să mă nasc iarăşi.

Lumea de sus mă aştepta cu braţele deschise.

Iată-mă deci, spălat în apele neutre ale uitării.

Iată-mă venind iarăşi, la suprafaţă, gol şi pur, în ţipete piţigăiate şi neliniştite, zbătîndu-mă în braţele unei noi mame îmgrijorate.

Iată-mă!

Și în acest an, editura EMMA va participa la

SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII Vă invităm să participați la lansările noilor apariții editoriale

Pag.5

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Pe o anumită scară a îngerilor, dar înălţându-se dincolo de orice geometrie îngerească, poate fi găsit bijutierul clipelor preţioase

Isabela Nicoară: „despre trup altădată”

Să îndrăzneşti să afli nevăzutul celei mai profunde stări de spirit, care pesemne de la temelia divinităţii a ajuns la noi, tocmai ce îţi trebuie „Cuvinte sacre”: „O unduire a gândurilor/ printre cuvintele dezvăţate să doară/ dincolo de carnea lor/ să le vezi zilnic sufletul taina/ împărtăşirea cu Logosul/ liturgica lor să o împlineşti curat/ arzând/ asemenea arhiereului slujitor/ aceasta este poezia.” Să îndrăzneşti mai mult, să îl priveşti în ochi pe Dumnezeu, să îl cuprinzi cu dragoste, dar şi cu întrebări, cu introspecţie şi chiar cu circumspecţie, cu ceea ce muritorului nu îi e prea la îndemână, înseamnă că te fi atins o pală de nemurire, altfel de unde atâta curaj, cu atâta consecvenţă… Până într-acolo încât să fii în stare să-ţi duci credinţa in extremis către acel Dumnezeu necesar, nu se ştie dacă şi suficient, dar oarecum umanizat, pe măsura ta şi pe înţelesul tău, aşa cum se arată El în viaţa cea de toate zilele, aceea reală şi aceea imaginară.

E destul de dificil a pătrunde în substratul rămuros indus dincolo de, şi dincolo de, versurile cu care Isabela Nicoară cred că pur şi simplu izbeşte în poezia română scrisă în zilele de acum; şi pentru o bună bucată de vreme, tot ce se poate să le avem ca referinţă atunci când ne dorim ceea ce merită citit.

Relaţia poetei cu Dumnezeu este, fără doar şi poate, de o complexitate ieşită din comun (chiar şi la radicalizarea în… rândul complexităţilor), apare ca un reflex/ refract, între ce este, ideatic, Dumnezeu, şi ce reprezintă era cât pe ce să zic, palpabil (dar, de ce nu?).

Poate fi Dumnezeu palpabil? Te poate duce apropierea de El, la o întâlnire cu El, într-un înţeles anume, alcătuit din imaginea cuvintelor, şi asta câtă vreme tu încă viu fiind ? Se pare că da: „… pe o anumită scară a îngerilor/ de-acum pot să fiu orice în afară de/ neant/ podiş bărbat pasăre înger/ fără să-i plătesc lui Dumnezeu/ drepturi de autor” (naşterea); „… m-am ferit de sărutul acela/ de buzele crăpate ale lui Dumnezeu/ ce-şi pusese în gând să

Pag.6

mă iubească cu forţa…” (sunt); „… sunt o rană albă când intri în mine/ mistic asemenea călugărului în chilia sa/ cunoscând extazul împreunării cu Dumnezeu” (rana albă); „… şi aşa e firesc/ pasărea să zboare piatra să viseze/ dincolo de orice geometrie îngerească/ sentimentele nu pot fi întotdeauna/ potrivite cu mâini de cuvinte/ exact la locul lor/ nici chiar cu feisbucul/ administrat de Dumnezeu” (bilanţ dureros); „… napucasem să-ţi spun n-am avut niciodată ferestre/ dintr-o sărăcie voită de un Dumnezeu albastru/ care mă căuta doar atunci când se simţea singur” (uitasem să-ţi spun).

E absolut, cel puţin omeneşte, firesc să te întrebi de unde, de când, (de) cum, Isabela Nicoară se încumetă la o asumare a lui Dumnezeu nemai(prea)întâlnită, şi tot ea e cea care răspunde întrebărilor de căpătâi („Cunoaşterea lui Dumnezeu în împrejurările vieţii concrete” îmi transmite ea un mesaj de la distanţă…).

Sunt trei poeme de o rară acurateţe, de o sinceritate debordantă, de un clar orbitor. „Într-o altă vârstă”, poeta e nu cu solemn cuvântul, ci cu de-a dreptul nestemată culoarea, previzibil fiind accea ascunsă în

Dăruiri literare

cuvânt, undeva înlăuntrul sanctuarului magic al comuniunii supreme: „ „pictam biserici/ cu pensula înmuiată în sângele meu/ şi zilnic Dumnezeu îi dăruia o altă culoare/ ştiam cărările bătute de îngeri…”. Se deconspiră, în măsura în care acest lucru chiar e posibil, altfel rămâne poezia în sine: „într-o singură noapte de luni/ m-am destrămat/ precum o pleoapă de borangic/ ţesută fin/ pe degetul degerat al lui Dumnezeu…” (luni).

Iar dacă e să aflăm vreodată cine e/ ar putea fi aceea care pare că la tot pasul nu conteneşte să ne surprindă cu reinventarea percepţiei asupra lui Dumnezeu, atunci iată o „adresă”: „eu sunt femeia ce locuieşte în spatele altarului/ unei biserici de cristal/ în care chipurile sfinţilor încercănaţi/ sunt pictate de Dumnezeu manual/ L-am privit în taină când se străduia să-şi aleagă culori/ coborând dimineaţa din zări// în această tâmplă slujesc zilnic o mie de îngeri/ înveşmântaţi frumos de nepământesc/ … //îmi veţi spune că nu se petrec/ asemenea fapte aici pe pământ/ şi vorbele mele vor fi duse de vânt/ să nu credeţi ce am fost ori ce sunt/ însă văd foarte bine când răsare un sfânt”.

Undeva „pe linia orizontului”, Isabela Nicoară se regăseşte într-o realitate alterată de sentimentul deşertăciunii şi de acela al deznădejdii, în mod cert nu e realitatea intrinsecă, aceea omologată, ştiută, bine, mai rar pentru ea căreia imaginea unor alte realităţi paralele îi e mai confortabilă: „pe linia orizontului strigă imaginea aceea/ frigul şi întunericul siluind primăvara/ simt eu şi Doamne îţi jur/ n-am să mă mai îngeresc niciodată”.

Dacă e să fie vreodată să-i dăm de urma amprentei sale dincolo de poezie, am putea-o căuta pe Isabela Nicoară, nu fizic într-o fiinţă omenească, pentru că ne-o spune dintr-un început şi pe de-a-ntregul: „despre trup altădată”, ci mai degrabă într-o pasăre croită după chipul şi asemănarea zborului, unde ce-a făcut, desfăcut, vrăjit şi descântat, ştie doar „bijutierul clipelor preţioase”: „când tânjeam la mâna ta nevăzută/ răscolindu-mi penele albe/ m-ai dus la bijutierul clipelor preţioase/ să-mi filigraneze în fire sentimentul de zbor/ şi revenind în trupul de pasăre/ din malul cerului/ nu mi-am mai luat ochii cântecului de la tine”. Cât despre cer, sigur altădată, a vorbi; deocamdată mă opresc chiar în malul cerului, cu spusele Isabelei Nicoară: „… mi-este greu să te pot numi Cer/ dacă nu te-am atins niciodată” cer).

despre trup altădată ce să-ţi mai spun despre suflet tragic e să-l simţi nu să-l cunoşti câtă vreme e mort ceilalţi exagerează purtându-i de grijă cât eşti viu abia respiri de-atâta pătimire într-o zi n-ai să mai poţi răbda șopteşte sufletul şmecher îi trag cu ochiul să tacă se face că doarme şi chiar adoarme și-aşa adormit îl dau de-a dura către Dumnezeu și se înfăţişează dinaintea lui, amorţit chircit de durere, ca un prunc avortat despre trup altădată

Cartea va fi lansată la Salonul Hunedorean al Cărții, în data de 11 octombrie 2013, ora 12, când poeta va oferi autografe celor prezenți.

Despre carte și autoare vor vorbi: Daniel Marian și Ileana Floran

Pag.7

Dăruiri literare

Petru HAMAT Discursul lui Livius Petru Bercea și logica povestirii „neutre” Volumul de povestiri al lui Livius Petru Bercea, Moara, publicat la Editura Nagard, Lugoj, 2010, decupează, în sonuri sentimental-narative, actul artistic, prin intermediul căruia se definește identitatea reprezentării - figură centrală a „neutralității” discursive. Lectura cărții este subsumată unei logici modelate de adevăruri, oarecum neglijate și banalizate de amfora estetică a scrisului. Povestirea „neutră” a lui Livius Petru Bercea este înștiințată de dinamica internă a evocării și comprehensiunii discursului, fapt care motivează identitatea scriiturii: „Nu am literarizat nimic, nu am adăugat nicio iotă celor petrecute acum mai bine de jumătate de veac. Am ales însă nu calea amintirii la persoana întâi, ci pe cea a povestirii neutre care nu mi-a cenzurat narațiunea.”

Actul scriiturii devine matrice a subtilității evenimentelor evocate, o reprezentare a sensului și a modului de a concepe starea emotiv-ficțională a evoluției spre valorificarea limbajului, pentru că povestirea lui Livius Petru Bercea se desfășoară sub incidența fragmentării discursului și a rememorării deoarece: „Nici autorul nu știe de ce, dar așa s-a întâmplat atunci. M-au impresionat, ca pe un copil, evident, anumite anomalii ale perioadei și unele fapte care îmi depășeau puterea de înțelegere.”

Cele șapte povestiri ale codului „neutralității” reprezentării discursive, Moara, Lupii, Un coș de prune, Cizmele, Moșu Toma, Jucăriile de lemn și Moartea lui Pavel, sunt fragmente ale memoriei, prin care actul lecturii repune în scenă obiectivitatea și elementul, evident pragmatic, al emotivității. Motivația acestor reflecții ficționale este concepută sub auspiciile unei transgresări a

Pag.8

spațiului estetic și mitic al propriei lumi, pe care scriitorul o reprezintă prin decelarea sensurilor și subtilității stilului, a oamenilor și a iluziilor, a dorinței și a reflecției închise într-un absurd al comunicării, pentru că „toată lumea se înscrie la colectiv.”

Imaginea care deschide acest volum de povestiri este una reflexivă prin pragmatismul care denunță derularea evenimentelor, a unei atitudini discursive „neutre”, din care se detașează modalitatea unei concesii făcute lectorului prin integrarea personajelor sub incidența facultativă a rememorării, a figurației și jocului dinamicii, a revenirii, de fiecare dată, la matrice: „Pentru Laviniu Borcea, drumul făcut, în acele zile de sfârșit de iulie, înspre Pojoga, era unul cu totul deosebit de multe alte întoarceri în satul său de baștină. Avea să-și dea seama de aceasta abia peste vreo lună, când se va reveni în sat, la înmormântarea bunicului.” Cea dintâi povestire, Moara, este concepută într-o evidențiere a derulării evenimentelor din acea perioadă de comunism, iar reflecțiile țin de o maturitate și de un paradox al suficienței modului de a deconstrui vechile tagme sociale, prin înlocuirea cu noile cerințe, impuse de comportamentul „inadecvat” și „gospodăriile colective”: „După nici o săptămână, însă, educatoarea îi spusese că nu mai are voie să vină la grădiniță, pentru că bunicii lui fuseseră făcuți chiaburi. La cei șase ani pe care îi avea, copilul nu înțelegea semnificația și implicațiile noului cuvânt, pe care educatoarea îl folosea cu satisfacție. Destul de repede, Laviniu va resimți greutatea vorbei care pe mulți îi făcea să aibă frisoane de spaimă. […]

Ulterior, va înțelege clar ce se ascundea atunci sub cuvântul chiabur, cât de infamant era sensul şi cum

Dăruiri literare parcă acești bieți indivizi nu erau acceptați în rândul oamenilor. Vedea limpede cum toți ai casei lucrau de dimineața până seara și nu putea pricepe cum de erau siliți să dea statului toată agoniseala.”

Simbolistica morii devine element al evoluției și decăderii familiei lui Laviniu, într-o perspectivă a duplicității actului reprezentării, fapt care amplifică noutatea povestirii, iar viziunea asupra societății acelor „vremuri colective” ține de o nuanță a modelării estetice. Pentru bunicul Traian, aceasta, moara, era punctul de legătură cu trecutul, cu ceva ce a existat cândva și care, în prezent, se modifică, devine altceva, într-un discurs care argumentează dorința și nevoia de a concepe o lume nesigură, conflictuală, lipsită de modele și valori, un spațiu pe care povestirea îl concepe diferit, nuanțat și acceptat sub capriciul psihozei instaurate: „Povestea acestei mori, o idee și o ambiție pe care bunicul său, Traian, nu le abandonase nici atunci când lucrurile erau definitiv ieșite din făgașul lor normal, le adusese nenorocirea de a fi făcuți chiaburi și le pricinuise atâtea necazuri, că Laviniu nici n-ar fi trebuit să se mai gândească la ea. Dar moara făcea parte din ființa familiei sale, el știa acest lucru, și era el însuși legat de existența ei de mai târziu.” Distrugerea morii este urmarea actului sublim al bunicului lui Laviniu, act care s-a dorit la vremea aceea un răspuns la batjocura comuniștilor, o deziluzie, dar și o satisfacție a bătrânului, pentru că scena este diluată de sens prin dinamica reprezentării. Astfel, confesiunea din final vine ca o ispășire a pedepsei de a trăi în minciună și de a ascunde un adevăr știut numai de actorul principal, dar eliberat de această taină, el, bătrânul Traian: „Își mai încheiase o socoteală cu viața.”

O altă povestire „neutră” ține de o decelare a altui simbol al toposului lui Livius Petru Bercea, anume, este evidențiată o rememorare, prin intermediul logicii argumentative, a „pățaniei” Liviei. Iluzia devine moment al reprezentării, iar modalitatea evocării este preluată, regândită și repovestită în Lupii, unde personajul central parcurge remodelarea propriei identități, prin refuzul de a da ascultare celorlalți. Așadar, teama și curajul se contopesc într-un tot unitar, marcând, astfel, o lume a inversării rolurilor, a conceptelor și a felului de a identifica, în scris și lectură, temerile și finalitatea momentului descris: „Realizară imediat situația în care se afla femeia și văzură, uimiți, cum

lupii făcură cale-ntoarsă, liniștiți, abia când ajunseră ei la câțiva metri de grupul ciudat. Livia, inconștientă, striga mereu același cuvânt, era parcă în transă și nu reușiră s-o scoată din starea ei decât după ce cineva îi dete câteva palme bune.”

Repovestirea devine argument al teatralității și al exagerării, al modelării excesive a unui fapt petrecut și interpretat într-o logică, a fragmentării și ficțiunii, care își pierde din semnificații. Finalul rămâne în zona unei incomprehensiuni a realității, întrebarea, care scindează întregul demers al scriitorului, este „neutralitatea” deciziei de a lăsa deschis un discurs, de altfel, influențat de atitudinea emotivă, proprie descătușării umane în fața miracolului: „Ascultând povestea femeii, cei ai casei uitaseră să scoată din nou vitele pe deal. Când se dezmeticiră, deteră drumul vacilor din curte și rămaseră muți de uimire: vițeaua rătăcită cu o zi înainte mugea la poartă, stăruitor, cerând astfel să fie lăsată înăuntru.”

Pag.9

Dăruiri literare Un coș de prune și Cizmele constituie unități ficționale, construite în jurul unei realități a modului de reprezentare și viziune a societății, fapt care modifică implicarea estetică a naratorului, așadar povestirile țin acum de latura ușor afectivă, dar și de abrutizarea elementului real: fie pentru că pedeapsa ce se dorea a fi împotriva lui Traian se răsfrânge asupra lui Matei Laz, fie reacția neumană a lui Moțoc, membru de partid, care îi va interzice prin Pavel, lui Laviniu, fiul acestuia, să poartă cizmele primite, atât la școală, cât și duminica.

Constrângerea din povestirea Un coș de prune este una a spațiului utopic, în care vremurile propuneau un univers al închiderii în iluzie, iar răspunsul nu putea fi decât acela al căderii în abisul uitării și al suferinței al celor care propovăduiau spiritul revoluției încarcerării împotriva semenilor lor: „‹‹Orbească-l Dumnezeu pe Matei Laz și sece-i de tot luminile ochilor!››, blestemă Livia cu patimă, după ce ascultă relatarea lui Traian. Nimeni însă nui luă în seamă fraza, o știau că blestemă de multe ori chiar și fără motiv real, doar ca să-și descarce necazul. Peste vreo două săptămâni, Matei Laz orbi, și doctorii nu mai putură face nimic […].”

Finalitatea discursului din Cizmele ține de o inversare a rolurilor, de o amplitudine a modelului spațiului concentraționar, repovestit de narator, însă ceea ce este evidențiat este reflecție a sensului și identității redescoperite, a neacceptării realității, la care se ajunge prin nerespectarea regulilor impuse și reîntoarcerea la obsesia individului în societatea epocii: „Moțoc se uită prostit la Pavel și se înfioră. Nu știa dacă se poate întâmpla așa ceva sau dacă e doar o amenințare spusă mai pe departe. Nu descifră, în aerul lui Pavel, nicio urmă de amenințare. A doua zi dispăru din echipă și Pavel nu-l mai văzu prin combinat. Laviniu află mai târziu povestea întâlnirii dintre cei doi și zâmbi. Tatăl său refuza acasă să taie până și o găină.”

Moșu Toma prezintă un episod din puzzle-ul estetic al povestirii lui Livius Petru Bercea, motiv pentru care includerea sa în structura discursivă „neutră” înseamnă o valorizare a evenimentelor petrecute, într-un sat românesc, în perioada comunistă, o istorisire care conduce spre developarea adevărului, a certitudinii faptelor, a pierderii și redescoperirii identității, a morții și a psihozei care au marcat ființa umană.

Pag.10

Singularitatea scenei finale desemnează o situație provizorie, împlinită în subterfugiul naratorului în sensurile și în plăcerea demascării și a repovestirii, sub incidența evenimentelor întâmplate și concentrate într-un arhetip al scenei, al măștii și al purificării umane prin acceptarea destinului: „În sat rămase de pomină ‹‹căsuța lui moșu Toma›› și mulți trecură prin curtea lui Traian numai să o vadă, când aflară adevărul, nevenindu-le să creadă că omul stătuse patru ani în duhoarea de acolo, cu niște scânduri în jurul lui și că avusese curajul să revină singur și de bună voie printre oameni.” „Lumea construcțiilor din cuburi” din Jucăriile de lemn este o configurare emoționalafectivă a posibilității de reprezentare a universului prin ochii copilului, recognoscibilă în elementele lipsite de culoare și model, de implicare și atitudine, concepte ce devin unități ale resemnării și ale unei conștiințe care demască o complicitate a suferinței și a neîmplinirii: „Nu aveau bani să cumpere atâtea feluri de culori. Copilul adună încet cuburile, le puse din nou în sac, îl privi cu recunoștință pe bunic și-și reluă apoi încet preocupările, ignorând să mai vorbească măcar despre construcțiile de cuburi colorate.”

Ciclul de povestiri al lui Livius Petru Bercea se încheie, într-un mod firesc, printr-o suspendare a ideii de ficțiune și înlocuirea ei cu emoția, cu surescitarea unei ușoare căderi în meditația n o ț i o n a l ă ș i fo r m a l ă a p l u r i va l e nțe l o r interpretative ale fantasticului. Astfel, Moartea lui Pavel urmează un traseu normal, al legilor satisfăcute ale naturii umane, ale unui natural detaliu al acceptării și împăcării cu sine. Moartea lui Pavel este încheierea unui ciclu, a unei iluzii, iremediabil irumpte din condiția umană, asemenea unei încleștări cu tarele capricioase ale suficienței existenței, ale unei înscenări care rupe cauza și efectul, unind, într-un sistem al ficțiunii și al memoriei, o „neutralitate” obsesivă, din care transpar realitatea, jocul și viziunea unui univers, impropriu și depărtat: „Deschise ușa coridorului… și încremeni. În plină lumină, dinspre șură veni un sunet fluierat, de altădată mai slab, care sigur se îndepărta. Laviniu îl mai auzi peste acoperișul șurii, mergând spre grădină. Apoi se făcu tăcere. Din acea clipă, învingându-și orice urât, asculta, seara mai ales, dacă aude sunetul. Nu-l mai auzi niciodată și nici nu povesti întâmplarea, n-ar fi crezut nimeni.”

Dăruiri literare

1927 1970 1980

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) 2013

Căţărare

Să pot privi flacăra

Oricât m-aş căţăra pe gândul tău niciun semn advers, totuşi mă apasă teama, îmi dau drumu'-n inimă şi în genunchi te rog, să te caţeri tu pe gândul meu e mai scorţos şi nu alunecă.

Stau în unghiurile luminii unde spiritul capătă trup şi-n viaţă se zideşte pe sine.

Nu-i cer altceva decât liniştea în care-mi caut marginile încrederii rupte şi singur prin încercările aspre, să răzbat ca o pasăre norul furtunii,

În departele de-acum Strig, îmi răspunde ecoul, tai muntele pe poteca ciobanilor şi rămâne în spatele meu rugându-se ca un sihastru, piramidă să-i fie pământului luminos rotindu-se cosmic. În departele de-acum n-am cui să ştrig, cineva să-mi răspundă ploaie devenindu-i răspunsul.

Atunci vocea mi se înmoaie, miere vâscoasă de aur care absorbind lumina simte dulce-n potir lacrima aromată a viei lângă pâinea împărţită frăţeşte de mâinile Tatălui ceresc. binecuvântând masa.

să pot privi flacăra care nu mă lasă să ard, tu să-i simţi căldura şi-n ea să te topeşti ca ceara de pe suflet.

Dorinţa Să te naşti pe întuneric şi-n el să dobândeşti lumina, semne cu mâna să faci la stelele nopţii şi ele să-ţi cadă în palme.

Sub tălpile luminii ţara să-ţi aşezi şi-n ea să trăieşti discret, iată cum simt dorinţa care m-ar umple de mândrie.

Pag.11

Dăruiri literare

Vasile SIMON SCRIITORI SI TEOLOGI DIN EPOCA DE AUR A BISERICII Alături de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi literatura patristică constituie un izvor nesecat pentru credinţa creştină. „În legătură cu aceasta marele predicator francez Bossuet afirma că oricine vrea să devină un abil teolog şi un bun exeget trebuie să citească şi să recitească operele Sfinţilor Părinţi. Literatura patristică a atins cea mai mare dezvoltare în perioada a doua a istoriei sale (313- 416) perioadă care este ilustrată de personalităţi ca: Sfinţii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianuz, Grigorie de Nissa, Ioan Gură de aur, Ambrozie, fericitul Ieronim, fericitul Augustin şi alţi Sfinţi Părinţi. Această perioadă este socotită pe drept cuvânt ‹‹Epoca de aur››.

Bisericile constituie un izvor important pentru teologia creştină. După Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora, purtătorii Revelaţiei divine au fost Părinţii bisericeşti. Ei sunt primitorii şi păzitorii revelaţiei divine, dar ei au şi transmis mai departe această revelaţie”.1 Sfinţii Părinţi din epoca de aur a bisericii au ştiut să pătrundă şi să integreze pe deplin modul de gândire al Sfintei Scripturi încât tâlcuirile lor au rămas normative pentru întreaga creştinătate. „Sfinţii Părinţi tâlcuiau adevărurile de credinţă desprinse din Sfânta Scriptură atât în scris cât şi oral, cu o firească familiaritate ceea ce denotă o adâncă cunoaştere a textului sfânt. Pentru sfinţii Părinţi, Sfânta Scriptură a constituit cartea de căpetenie şi izvorul principal în realizarea propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi nu s- au rezumat doar la tâlcuirea Sfintei Scripturi, ci au abordat marile probleme doctrinare ce se cereau rezolvate în faţa atacurilor păgânismului şi ale ereziilor din acea epocă plină de mari frământări religioase. Ei elaborează opere în care explică pe înţelesul cititorilor doctrina bisericii”2. Pe lângă instrucţia catehetică ei trebuiau să apere doctrina în faţa ereziilor ce se răspândeau în lumea creştină. „În această acţiune a lor erau ajutaţi de cei care doreau să citească şi să asculte cuvântări clare şi temeinice în care să fie expuse probleme de teologie şi se angrenau în discuţii teologice.

Opere precum: Cuvânt contra păgânilor (grecilor) şi Cuvânt despre întruparea logosului ale Sfântului Atanasie; Contra lui Eunomiu şi Marele cuvânt catehetic ale sfântului Grigore de Nissa; Despre Sfântul duh şi Contra lui Eunomiu ale sfântului Vasile cel Mare; Despre Sfânta Treime a Fericitului Augustin; Cuvântări la Praznicele împărăteşti ale Sfântului Ioan Gură de Aur; Despre credinţă ale Sfântului Efrem Sirul şi multe altele constituie monumente de doctrină şi de artă literară , în care

Pag.12

Sfinţii Părinţi explică, formulează şi apără adevărata învăţătură a Bisericii”.3 Sfinţii Părinţi din acestă epocă au făcut, aşadar, un loc considerabil în operele lor, problemelor doctrinare ce frământau viaţa bisericii. Sfinţii Grigorie de Nazianuz, Grigorie de Nissa, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului şi alţii ca aceştia, din acest timp au fost prin excelenţă teologi şi mari dascăli ai lumii.

SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE Viaţa Sfântului Atanasie Sfântul Atanasie cel Mare s- a născut în localitatea Alexandria, în anul 295, din părinţi darnici, despre care nu se ştie dacă erau creştini sau păgâni. De la aceşti părinţi el a primit o educaţie aleasă cu două perspective: clasică şi creştină. „A fost făcut citeţ în anul 312 şi diacon în anul 318 dată după care a juns secretarul patriarhului Alexandru. Înca din acestă vreme, el era preocupat de marea problemă a logosului. Ca diacon şi secretar el îl însoţeşte pe Episcopul Alexandru la Sinodul de la Niceea din anul 325, unde joacă un rol decisiv în combaterea arianismului şi în condamnarea lui Arie. La moartea lui Alexandru este ales Episcp al Alexandriei în anul 328. episcopatul Sfântului Atanasie a durat timp de 45 de ani (328- 373). El a murit în patul său pe data de 2 mai 373.

A petrecut aproape 20 de ani în exil. El a fost unul dintre primii episcopi nemartiri care au primit un cult public”4 Opera Sfântului Atanasie cel Mare (Problema mântuirii şi a logosului întrupat) Învăţătura Sfântului Atanasie despre mântuire şi întruparea logosului din secolul al IV- lea este de actualitate şi ne ajută într- un complex de probleme care au fost şi încă mai sunt chiar şi în secolul XXI. Omanii „din secolul al IV- lea erau prinşi în vârtejul naşterii unei noi lumi spirituale căreia puternica personalitate a Sfântului Atanasie avea să imprime trâsâturi de credinţă si orientare la Niceea, la Alexandria, la 1 Revista Institutelor Teologice din Ptriarhia Română Studii teologice, Nr. 5- 6, 1970, Bucureşti, Opera Sfinţilor Părinţi din epoca de aur ca izvor al predicii, de Ioan D. Popa, p. 431, 432,433 2 Idem 3 Ibidem 4 Ioan G. Coman, Patrologie, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p.

94

Dăruiri literare Roma, la Tyr, la Treveri, la Sartica şi în alte părţi. Logosul s- a arătat într- un trup omenesc pentru mântuirea noastră datorită dragostei faţă de oameni şi a bunâtâţii Ttălui Său, zice Sfântul Atanasie. Logosul S- a arâtat întrupat pnetrua atrage la El ca om pe oameni. Logosul lui Dumnezeu este Mântuitorul cosmosului şi al omului întrcât El i- a creat. Logosul, fie el Raţiune sau Cuvânt, ori amândouă deodată este întotdeauna creator sau instrument de creaţie, fie în Biblie fie la unii gânditori, în filosofia greacă şi în alte sisteme de cugetare. În tratatele sale Contra păgânilor şi Despre Întrupare, Sfântul Atanasie susţine că divinitatea crează, conduce şi menţine întreaga natură prin logos. Fără logos chipul Tatălui nevăzut, natura ar înceta să existe. Toţi oamenii fără deosebire de regiune, de epocă, de rasă sau de credinţă sunt răscumpăraţi prin moartea lui Hristos. Păgânii sunt şi ei ‹‹împreunâ trupeşti›› cu Hristos şi cu moştenitorii Săi. Dumnezeu le-a arătat o dragoste nesfârşiţă pe care timpul n- a dezminţit- o niciodată. Răscumpărarea nu este numai un act de dreptate, ea ăşi nfinge rădăcinile în dragostea nezdruncinată al lui Dumnezeu pentru făptura Sa care este şi ea chipul lui prin mijlocirea logosului. Această dagoste a nimicit păcatul şi moartea. Logosul a arătat această dragoste întâi făcând oamenilor toate slujirile ca domn slujitor. Domnul a suferit Chenoza, adică dezbrăcarea slavei Sale renunţănd complet la Sine Însuşi pentru a realiza plenitudinea vieşii omeneşti în perspectiva veşniciei. Întruparae logosului şi îndumnezeirea omului nu sunt rezultatul unei acţiuni magice sau al unei asimilări fizice cum s- a zis, ci roada dragostei divine şi a unei lungi lucrări de sfinţire şi de prefacere duhovnicească până la îmbrăcarea chipului logosului, chip care fusese alterat şi pe care Mântuitorul ne ajută să- l reinstaurăm progresiv”5 SFÂNTUL VASILE CEL MARE Viaţa Sfântului Vasile cel Mare Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 într- o familie evlavioasă şi bogată din Cezareea Capadociei. Tatăl său a fost retor şi avocat, iatr maam Emilia a fost o femeie plină de virtuţi. „Educaţia Sfântului Vasile începe în familie, apoi continuă în marele centre de cultură ale timpului: Cezareea, Constantinopol şi Atena. Devine profesor de retorică în Cezareea, iar apoi câştigat de spiritul creştin al veacului al IVlea se preoţeşte în anul 364 iar în 370 este ales episcop de Cezareea”6 „În interiorul eparhiei Sfântul Vasile s-a impus printro uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială”. „Ideile Sfântului Vasile cel Mare au influenţat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana (1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovscki. A trecut la Domnul la 1 ianuarie 379. În Biserica ortodoxă Sfântul Vasile este considerat unul dintre cei mai pupulari sfinţi”7

5 Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Nr. 7-8, Bucureşti, 1973, Aspecte ale doctrinei soteriologice ale Sfântului Atanasie cel Mare, de Ioan G. Coman.

6 Carmen Maria Bolocan, Catehetica şi didactica religiei, Ed. Performantica, Iaşi, 2005, p. 195 7 Ioan G. Coman, op. cit. , p. 111

Opera Sfântului Vasile cel Mare În ceea ce priveşte opera sa constituie un bogat izvor de înăţături. „Sfântul Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Lucrările sale care au o importanţă covârşitoare pentru credinţă sunt în cea mai mare parte normative pentru învăţătura ortodoxă. Ele se impart în dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.

Dintre acestea ne vom ocupa doar de omilii la Hexaemeron.

Acesată călăuză nerătăcită către cer sunt cele 9 omilii la Hexaemeron ale Sfântului Vasile cel Mare. În cele 9 omilii autorul face dovada unei emple culturi din toate domeniile: zoologie, astronomie, nu pentru a impresiona cititorul ci pentrui ca atunci se afirmau diverse erezii cu privire la crearea lumii. Astfel pe lângă explicarea fenomenelor legete de zilele creaţiei biblice, bazate pe ştiinţa şi filosofia antică, predicatorul combate rătăcirile astrologice apărând libertatea şi responsabilitatea umană”8 SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ (Teologul) Viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz Sfântul Grigorie de Nazianz s- a născut în Arians, aproape de oraşul Nazianuz din Cadocia în jurul anului 330.

Tatăl său pe nume Grigorie a fost păgân dar a primit botezul la o vârstă înaintată sub imboldul soţieie sale Nona. „În acestă ambianţă de viaţă duhovnicească, Sfântul Grigorie a primit o educaţie aleasă şi o cultură deosebită. Primii ani de învăţătură ia primit în casa părintescă, unde cu mult zel a studiat Sfânta Scriptură, poi a fresventat cele mai înalte şcoli ale timpului său: Cezareea Capadociei, Cezareea Palestiniei, Alexendria Egiptului şi în cele din urmă Atena. În jurul anului 360, Sfântul Grigorie intră pentru prima dată în arena vieţii bisericeşti. În anul 361 la sărbătoarea Naşterii Domnului după stăruinţa tatălui său şi a credincioşilor din Nazianz, fără voia sa, Sfântul Grigorie a fost hirotonit preot. După moartea împăratului Valens, sprijinitorul arienilor, tronul imperial a fost ocupat de împăratul Teodosie cel Mare, sprijinitor al ortodocşilor. Turma credincioşilor din Constantinopol care mai rămăsese din ortodocşi i s- a adresat Dfântului Grigorie să le vină în ajutor. La 381 s-a ţinut în Constantinopol cel de al II- lea sinod Ecumenic, la care graţie meritelor sale Sfântul Grigorie a fost ales Episcop al Constantinopolului şi preşedinte al Sinodului. După studiile istorice a murit probabil la anii 389-390 în vârstă de aproximativ 60 de ani”9 Opera Sfântului Grigorie de Nazianz (Chipul Sfântului Ciprian în Panegiricile Sfântului Grigorie de Nzianz şi Prudentiu) În calitate de teolog şi episcop Sfântul Grigorie a lăsat o operă însemnată. Ea este împărţită de către specialişti 8 Carmen Maria Bolocan, op. cit., p. 195 9 Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Romănă, Nr. 5- 6, Bucureşti, 1969, Profilul teologului după Sfântul Grigorie de Nazianz, de Marin Sava, pp. 387- 388

Pag.13

Dăruiri literare în trei părţi: cuvântări, scrisori, poezii. „Personalitatea Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei este una din cele mai înteresante şi atrăgătoare din istoria bisericii şi a literelor creştine. Dar acestă personalitate a fost o personalitate bisericească şi spirituală de mâna întâi pe care o citau chiar sinoadele ecumenice, el fiind autoritate indiscutabilă pentru comunităţile creştine mai ales în problemele morale, pastorale şi sociale. Păstoria sa exemplară în vremuri critice, cuvântul său de îndemn şi îndreptare şi mai ales martiriul său i- au creat o aureolă deosebită. Sfântul Ciprian a fost în secolul IV, secolul V, obiectul unui cult combinat dintre religios şi literal. O analiză atentă a panegericului Sfântului Grigorie de Nazianz ne arată că deşi predicatorul vrea să prezinte un Ciprian în realitate el împleteşte elemente biografice a două personaje purtând acest nume: Ciprian al Cartaginei şi Ciprian al Antiohiei.

Prudentiu a introdus episodul despre sfântul ciprian al Antiohiei ceva mai abil decât Sfântul Grigorie aşezându- l mai cronologiic şi mai logic în context. Prudentiu în numeşte pe Ciprian fiu al patriei punice dar aparţinând tuturor prin dragoste şi frumoasa sa limbă impunându- se ca dascăl şi podoabă a lumii. Meritele dog,matice ale Sfântului Ciprian se pottrivesc mai bine Sfântului Grigorie despre care ştim cu toţii cât a luptat şi ce rezultate a câştigat în luptele trinitare din

secolul IV. Sfântul Grigorie de Nazianz prezintă corect persecuţia lui Deciu, în timpul căreia susţine el, Sf. Ciprian după multă rezistenţă a fost exilat. Aici este o confuzie a panegiristului nostru pentru că sub Deciu Sf. Ciprian s-a autoexilat la îndemnul comunităţii, exilul real pronunţat de autoritate având loc în anul 275 sub împăraţii Valerian şi Gallien. În fond Sf. Grigorie ştie că Sf. Ciprian a fost exilat dar nu stie că episcopul cartaginez a fost obiectul unui autoexil sub Deciu şi al unui exil propriu- zis la circa 7 ani mai târziu. Sf. Grigorie aşează probabil exilul Sf. Ciprian sub Deciu.

Deoarece persecuţia acestuia a fost una dintre cele mai rele.

Motivarea exilului pe care îl ştim din gura Sf. Ciprian şi din alte documente ca autoexil este corectă uneori corespunzând motivării data de informaţiile istorice pe care le cunoaştem în legătură cu acest eveniment: Scrisorile din exil ale Sf. Ciprian în număr de 13 şi Vita Kaecili Cipriany. Sf. Ciprian zice Sf. Grigorie de acord cu documentele istorice, n- a recusr la aotoexil pentru a şi salva viaţa, ci în interesul superior al comunităţii care trebuia îndrumată şi întărită în momentele grele prin care trecea , sau, cum spune Sf. Grigorie în timp ce creştinii se pregăteau în vederea stadionului virtuţii. Sf. Ciprian se încunună cu martiriul în urma unor chinuri prin tăierea capului, evident în timpul aceleiaşi persecuţii a lui Deciu”10 10 Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Nr. 3-4, Bucureşti, 1961, Chipul Sfântului Ciprian în Panegiricile Sfântului Grigorie de Nazianz şi Prudentiu, de Ioan G. Coman, pp. 123-129

Mihaela ROTARU CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE PENTRU VOLUMUL CROCHIURI ÎN SLOVE Cartea Crochiuri în slove, semnată de Ileana-Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și reunește în cele șaptezeci și opt de pagini treisprezece titluri. Scriitoarea se dovedește a fi extrem de iscusită și în sfera prozei scurte - schițe sau povestiri, nu numai în sfera romanului sau a poeziei, așa cum ne obișnuise până acum. Amintim, în acest sens, că încă opt volume poartă pecetea acestui condei de o excepțională măiestrie. Structurată pe trei secvențe, capitole le-am putea numi, cartea de față aduce în vizor realități dintre cele mai variate -diversitatea și diversiunea amintesc de faptul divers, dar și de divertisment, în accepția-i atât de generoasă, sau, mai degrabă, de mondenul și franțuzescul „se divertir”.

Pătrundem astfel pe trei paliere, separate clar nu de granița vreunor registre stilistice sau a unor moduri de abordare, ci oarecum de tematică, dar și de un soi de capriciu artistic, apanaj al celor care mânuiesc versat și orgolios condeiul. Așadar, primul grupaj de șase texte, reunite sub titlul Umor trist, ne atrage și ne cuprinde, fără posibilitatea sustragerii, în mrejele unei lecturi pe cât de plăcute, pe atât de incitante. Deși textele sunt situate augural sub semnul umorului, comicul se împletește cu caricaturalul, acesta din urmă frizând, pe alocuri, grotescul. Ca într-un fel de carusel - al măștilor, de această dată - râsu-plânsu se conjugă

Pag.14

Dăruiri literare

armonios în oglindirea veridică a unor realități uneori absurde, hilare, care se sustrage puterii noastre de explicație și de înțelegere. Raționalul, logicul sunt sfidate într-o lume apocaliptică. Nu că am subscrie unor teorii conspiraționiste, din ce în ce mai numeroase, de altfel, dar așa cum se prezintă lumea, EA PE SINE, fără a mai fi necesară vreo prezentare făcută de ceilalți, din exterior, oameni ai scrisului sau alte condeie specializate, e un început de capăt de lume, dat de multiplele fațete ale răului și ale urâtului, care proliferează tumoral, provocându-ne angoase și, pe lângă acestea, infinite întrebări și o gamă largă de trăiri și sentimente. Acesta ar fi, în subtext, un mesaj al carții. Mai sunt și altele, pentru acel ce vrea și poate sonda în straturile de profunzime ale aparent nevinovatelor crochiuri. Unul ar fi, de pildă, cel al prăpastiei căscate între oameni, din pricina incomunicabilității, ca în Întrebare, uvertura acestui volum, sau ca în Cadoul, proza ce îi urmează. Textul Alegeri pamflet , nu stă nici el departe de ideea de lume damnată unui haos etern. Textul aduce ușor a verdict eminescian, „alte maști, aceeași piesă”, aducând în discuție scindarea ce survine în lipsa înțelegerii între oameni, chiar vorbitori ai aceleiași limbi. „Îi dau cuvântul domnului Bancheș, șeful comisiei de cenzori, care vă va spune aceleași lucruri ca și mine” - citim undeva și... „auzim” totodată „alte voci, aceeași gamă”. Gama monotoniei, a plictisului, a spleen-ului baudelaire-ian, al „setei de repaos”, al unei dureri amare cade fin de siecle decadent. În Hai cu mine, ca, de altfel, în toate textele legate în acest buchet, dialogul dinamizează mult, fiind atât de vioi, de trepidant, încât ne lasă impresia, la finalul lecturii, a vizionării unor scenete. Vizionare efectivă întrucât textele au o extraordinară putere de sugestie și de reprezentare. Ele par a fi decupate din realitate, felii de viață, transcrise, oglindite autentic. Autoarea pare a parafraza o mărturie de credință camilpetresciană, conform căreia să nu scrie „decât ceea ce vede, ceea ce aude, ceea ce înregistrează simțurile”, adică să reflecte o realitate exterioară, în stare brută, necosmetizată, nu întotdeuna în concordanță cu realitățile lăuntrice ale ființei și cu tumultoasele sale trăiri.

Cele două narațiuni reunite sub semnul Amintirii, Strada vântului și Ceea ce contează, ne demontează ușor convingerea că autoarea se poate manifesta plenar doar în obiectivitate. Relatarea la persoana I, de o surprinzătoare claritate, suplețe, eleganță, perspectiva unică, subiectivismul, nevoia imperioasă de autenticitate, vin să se conjuge lin cu descrierea nuanțată, care ne duce invariabil cu gândul la tehnica detaliului semnificativ (și nu neapărat de factură balzaciană).

Suntem tentați să ne lăsăm pradă senzației de confort psihic, de echilibru pe care numai o ficțiune născută din

realitate o poate conferi. Însă, plăsmuirea și rodul închipuirii nu pot fi nicicând confundate cu REALIA, care spulberă nemilos, prin agresivitatea și duritatea ei, orice urmă de iluzie, de vis, de libertate. Libertatea pe care doar Creația o poate reda. Poate de aici derivă nevoia de ficțiune a omului modern, din conștientizarea captivității noastre în cercul strâmt al unei realități prozaice, lipsite de orice urmă de strălucire (a nu se confunda cu spoiala, care este din plin...)

Capitolul ultim, În lumea cărților, se fondează tocmai pe problematizarea acută a relației realitate-ficțiune, care poate sunt, fără să conștientizăm, „părți ale aceluiași întreg”.

Perspectiva asupra romanului faulknerian Absalom, absalom! trădează un veritabil talent și o capacitate critică nebănuită a autoarei, care, iată, surprinde încă o dată prin noutatea și diversitatea abordărilor sale.

De asemenea, analiza romanului Liviei Fumurescu Ambalajul de staniol sau a poeziei lui Alex Radu și a lui Claudiu Șimonați, ne construiește o altă imagine a scriitoarei Ileana Lucia Floran, una cutezătoare, capabilă să se desfășoare într-un mod demn de toată admirația noastră, pe diverse paliere ale scrisului, de la poezie la proză, apoi, cum aminteam acum, la exercițiul critic, al cărui condei alunecos și rece doar unii, Aleșii, îl pot struni.

Pag.15

Dăruiri literare

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona, SUA

„Spații” de Victoriţa Duţu Versuri despre „veşnicia coborâtă printr-un cânt”

Motto: „Vreau/ Să pot/ Să regăsesc/ Visarea”

„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce se stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale.

Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre liberatate, spre adevăr.

Premiul Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN” Victoriţa Duţu s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Licenţiată a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, aceasta este în prezent, profesor titluar de matematică, la un colegiu din Bucureşti.

După placheta de versuri “Spaţii” urmează volumele “Cuvintele”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, “Singurătatea tatălui” şi “Izvoarele vieţii”. Pe lângă literatură şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare pictura. Despre această pasiune, poeta afirmă: “Pictoriţa din mine consideră că trebuie să picteze şi să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : “să te privesti în

Pag.16

inimă şi apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este aşezată lumina cerului şi apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca şi rugăciunea, ca şi visul, ca şi puterea şi forţa vieţii. Prin această întoarcere ochii devin curaţi şi poţi să vezi Adevărul, Calea şi Viaţa.” Anul 2009 i-a adus autoarei o importantă realizare Premiul Internaţional de poezie “NAJI NAAMAN”. În opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că reprezintă darul lui Dumnezeu şi reflectă curăţia oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conştientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic, Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi. „… trebuie/ Să devin/ Eu …”

“Consider că mergem prea repede şi nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindeşte pe umerii noştri”, afirma Victoriţa Duţu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide

Dăruiri literare volumul „Spaţii”, autoarea încearcă să privească cerul, într-o încercare de revenire la obârşie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni răsturnate, tragice, ale neputinţei ce se transformă în negaţie, într-o decădere a cunoaşterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripă se face încet. „Era în aripa mea/ Ochiul ce mă durea./ Zburam cu aripile strânse,/ Zburam cu capul plecat,/ Zburam cu mâinilentinse/ În zări…/ Spre El…” În aceeaşi poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face să izbucnească deschideri ale interiorului, tributare introspecţiei. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emoţionează. „Ruptură de deal/ Şi muchii de sferă/ Vin spre mine/ Şi m-alungă-n larg./ Hei, oglindă a mării…/ Nu mă primi !!/ Nu mă primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire al poetei, are conştiinţa lucidă a deşertăciunii. Geniul trăieşte nemulţumirea, în raport cu planul existenţial. În „Poarta ce sa deschis”, autoarea merge mai departe, până la sondarea straturilor subconştientului şi conştientului. „Dacă ar fi să adorm,/ M-aş gândi,/ Că mă voi trezi cândva,/ Departe în timp,/ În conştiinţa mea,/ Dar mie mi-e frică s-adorm,/ Mi-e frică să mă las/ Într-un somn adânc,/ Mi-e frică de/ Uitare.”

Autoarea notează cu minuţiozitate gesturi, atitudini, emoţii, frământări, folosind cuvinte ce sugerează durerea şi expresii ce conferă o profundă pregnanţă lirismului,. „Spre cevaul din mine,/ Şi vântul îmi spulberă pletele,/ Şi glasul cântat/ Mă trezeşte din vis,/ Amintindu-mi,/ Că trebuie/ Să devin/ Eu …” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea/ Ce mă durea , plângea.” (“Cerc”) “Gândul pur” De altfel, referindu-se la sine, Victoriţa Duţu spunea: “Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este şi toată creaţia Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică şi noi. Nu e frumos, că omul a primit poruncă de la Dumnezeu să fie fericit?” Iată cum redă poeta această fericire: „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” („Ceva”) Natura, oamenii şi sacrul dau mărturie despre armonia desăvârşită a căutării şi evocă patimile şi năzuinţele unui suflet însetat de lumină şi mântuire. „Trebuie/ Să ajung/ La/ Gândul pur,/ La/ Gândul pur…/ Cuvintele mele/ Au încetat să mai fie./ Totul îmi cântă/ În privire şi glas./ Eu plutesc în muzica din mine,/ Şi privesc,/ Şi privesc/ Şi mă-nalţ,/ Şi mă-nalţ/ Şi nu mai ştiu …” (“Ceva”) „Flacăra deveni rotundă” În poemele Victoriţiei Duţu, nostalgia pământului se împleteşte cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre

împăcare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie.

Peisajul interior face posibil ca ideea şi sentimentul să prindă forme. Poeta iubeşte tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi se ancorează permanent în credinţă, ca în poemul „Culori”. „Mă-nvârt într-un picior,/ Mă-nvârt/ Şi ploaia cade/ Deasupra mea,/ Spălându-mi/ Praful/ De pe haine./ Hainele subţiri/ Şi florile/ Primesc binecuvântarea/ Luminii./ Privesc spre cer,/ Primindu-mi/ Sărutul ploii” sau în “Cerc”, unde cercul devine simbolul perfecţiunii. „O jumătate de flacără/ Ardea în jos peste flori./ Crengile se scurgeau în flăcări/ Pe pămâtul arzând./ Ardea pământul mereu,/ Vulcanic ardeau stelele,/ Visele…visele…/ Cealaltă jumătate de flacără zbura./ Aripi creşteau prin locurile/ Unde ea ardea pământul,/ Aripi creşteau cu faţa spre lună/ Aripi creşteau/ Pe acolo pe unde zbura/ Şi-n nebunia ei mare se izbi/ De cealaltă jumătate a ei./ Luă foc tot pământul/ Şi-n această ardere de jertfă/ Flacăra deveni rotundă.” Arderea de jertfă ne trimite cu gândul la actul religios, la părăsirea zonei profanului şi întoarcerea la sacralitate. În cântec de clopot” „E o dualitate pe care o trăiesc zilnic şi cred că fiecare dintre noi trăieşte aşa prin ascunsul din noi. O parte din mine a ţâşnit în sus, către cer, şi cealaltă e rostogolită în bolovanii călcaţi de paşii oamenilor, indiferenţi la mersul lumii şi al lor”, se confesează poeta. În stihurile Victoriţei Duţu, firescul gândului şi naturaleţea expresiei dau valoare conduitei morale a creştinului, conduită din care face parte şi rugăciunea. „Rugăciune/ Clopot/ Rugăciune/ Dangăt/ Bate clopotul/ Sună clopotul/ Rugăciune/ Rugăciune.” Sacrificiul dureros şi sfânt al Celui din Veşnicii, simbol al forţei morale şi fizice, se regăseşte în dangătul clopotului în faţa cerului.

Sunetul clopotului evocă ispita înfrântă, doborârea păcatului, conferind versurilor un sens special, o semnificaţie morală deosebită. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emoţii tulburătoare, dangătul de clopot evocă moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului creştin. „Totul cântă şi tace/ Ca-n vis,/ Dang, dang, dang,/ Cântă prin zăpadă/ Clopotul./ Cântare veche/ Înveşmântată în alb./ O carte uitată/ În deal la izvor./ Şi mă-nvârt,/ Şi dansez/ În cântec de clopot.” (“Ceva”) De asemenea, lumânarea este evocată ca simbol al iluminării, al avansării sub îndrumarea divină pe calea la capătul căreia sufletul dobândeşte liniştea absolută. „Lumânare/ Călăuză de drum/ Lumânarea/ Ce lumină/ Drumul…” („Cerc”) „Totul trece./ Totul rămâne…”

Dispoziţia sufletească a poetei, imposibilitatea de a trăi indiferenţa şi detaşarea contemplativă indică faptul că

Pag.17

Dăruiri literare izvorul de apă vie din suflet, iubirea şi devotamentul aflate în luptă cu răul şi egoismul, cu ambiţiile ce stăpânesc lumea, vor învinge. „Lumea/ Nu e decât/ Un amalgam/ De simboluri/ Absurde./ Veşnicia/ Coboară/ Printr-un cânt,/ Ce a încetat/ Să mai fie / Cuvânt.” („Poarta ce s-a deschis”) Ispita, răul pot fi biruite prin demnitate umană, prin hrănirea din pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este frământat de conştiinţa tragică a păcatului originar, de realitatea propriei impurităţi şi tinde spre o lume albă, pură. Victoriţa Duţu ne invită la naşterea din nou a tot ceea ce este humă, a lutului, la puritatea ce triumfă asupra păcatului, la lumina ce domină întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentaţia. „Stau/ În întunericul de catran/ Al încăperii mele/ Şi aştept/ Răsăritul soarelui./ Văd cum întunericul/ Se luminează încet,/ Dar sigur./ Semnalul cocoşului/ Anunţă sosirea zorilor,/ Ca o trâmbiţă puternică/ De lumină/ În întunericul ce-şi revarsă/ Chipul în/ Oglinda/ Din odaia mea.” („Culori”) Confesiunea lirică, jocul pictural al luminilor şi umbrelor, încărcătura metaforică, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferinţa, binele, răul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spaţiile” Victoriţei Duţu. Spontaneitatea, firescul, inocenţa, sentimentul de înstrăinare, opţiunea între real şi ideal vorbesc pe de o parte, despre neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele în zborul spre înalt, iar pe de altă parte, despre libertatea lăuntrică. „E veşnică această/ Contradicţie,/ Ce ne frământă/ Paşii şi gândirea,/ Ne-apropie,/ Ne desparte/ Şi iaraşi ne aruncă-n/ Orizonturi depărtate.” („Poarta ce s-a deschis”) Autoarea cântă universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Munţii răscoală munţii,/ Timpul răscoală vremea,/ Locul aşteaptă să vină sfârşitul,/ Omul aşteaptă să vină iubirea./ Totul trece./ Totul rămâne.” („Poarta ce s-a deschis”) Aşteptarea „Durerea este văzută de Victoriţa Duţu ca un debut al frumuseţii, al luminii. „Ochii vin spre mine/ Şi genele mă dor,/ Mă doare tot,/ Inclusiv/ Bolta cerească/ A visului meu.” (“Culori”) Lucrurile ce o înconjoară nu sunt reudse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este străină poetei. În stihurile Victoriţei Duţu, dorinţa de materialitate rămâne covârşitoare şi trădează o puternică şi vie curiozitate intelectuală. „Privesc mereu/ La o poartă galbenă,/ Deschisă/ Dar nu o pot trece,/ Pentru că sunt/ Prea mult afară/ Şi prea puţin/ Înlăuntru” (“Culori”) sau „Puterea/ De a găsi,/ De a găsi lucrurile din afară,/ De a le descoperi esenţa,/ Esenţa din lăuntru. ” („Poarta ce s-a deschis”) Motivul aşteptării, specific romanticilor, folosit şi de Eminescu, este preluat de Victoriţa Duţu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginiea vizuală a

Pag.18

porţii mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în această lume imperfectă şi ostilă, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o altă lume”. „Aşteptarea/ Îmi răstoarnă gândurile,/ Devin o altă fiinţă,/ Cu o altă minte,/ Ce-mi ascunde/ Propriile mele gânduri./ Mi-e frică/ De poarta/ Mereu deschisă,/ Pe care nu intră nimeni.”

Culoarea dă forţă şi dramatism versurilor sale. Simţul estetic superior, viziunea stărilor pure, contrastele au la bază ideea obţinerii adevărului, a cunoaşterii paradisiace. Cromatica Victoriţei Duţu denotă fantezie şi exuberanţă. „Apele lacului/ La început luminoase/ Şi apoi revărsate/ Spre albastru,/ Înconjurat de verde,/ Ce merge spre galben,/ Galben ce urcă/ Spre violet/ Şi apoi/ Spre albastru.” („Culori”) „Noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare” „…Pământul este creat de Dumnezeu şi poartă pecetea Sfintei Treimi… Şi m-am gândit la cele trei săgeţi de lumină care poartă în ele pecetea treiului, Ele ce ating devine lumină , putere, energie, forţă, culoare , sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, şi cealaltă lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată şi dăruita nouă spre cunoaştere, şi cealaltă parte care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victoriţa Duţu. În lumina acestor cuvinte, poeta ne invită pe noi, călătorii în lumea poeziei, să găsim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spaţii. Nu ne rămâne decât să trecem pragul şi să ne bucurăm de imagini estetice de un lirism dens şi luminos. „Poarta/ E larg deschisă/ Pentru călători/ Dar asta e intrarea…” (“Culori”)

Dăruiri literare

Tania NICOLESCU VIBRAŢII dialog cu pictoriţa Maria Pelmuş Precum cadâna ce îşi ascunde cu graţie frumosul chip cu feregeaua, tot aşa, sub aparenţa de prerie aridă, cu ierburi uscate, cu dealuri pietroase profilându-se golaşe în zare, vegheate de ruine antice ce se contemplă gânditoare în enigmatice oglinzi de ape, ţinutul nord dobrogean a ştiut săşi ascundă cu grijă adevăratul chip şi ca într-un ritual săvârşit pentru o divinitate păgână, să se înfăţişeze în toată nebănuita sa frumuseţe, doar acelora ce îi aduceau ca ofrandă, propria lor inimă. Şi la fel cum apele ce îl străbat şi îi dizlocă pământul, modelându-l şi amestecându-l cu vegetaţia, pentru a-l reaşeza apoi în alt loc, sub o formă nouă, mustind de viaţă şi de frumuseţe, tot aşa şi ţinutul acesta, într-un mod miraculos - al cărui secret doar de el ştiut stă închis cu străşnicie sub oglizile tăcute ale apelor - dăltuieşte ca un adevărat sculptor în magma sufletele oamenilor, din clipa în care acesştia reuşesc să îi zărească chipul, aducând la lumină modelele inconfundabile, înscrise în ele încă de la naştere. Iar acest miracol, s-a petrecut cu mulţi dintre cei care au păşit hotarele acestui tărâm legănat de poveştile şoaptite de apele Dunării şi pe care vuietul mării le îngână în surdină.

Printre cei vrăjiţi de acest tărâm, se află şi pictoriţa Maria Pelmuş. Pentru ochiul citadinului neavizat, obişnuit cu cenuşiul cotidianului şi de aceea atât de avid de o stimulare cât mai virulentă, picturile Mariei Pelmuş, pot părea la prima vedere închise într-o tăcere ermetică. Totuşi privirea, după o primă şi rapidă explorare a tablourilor, se reântoarce cu nedumerită insistenţă asupra lor, ca şi cum ar sesiza că dintro dată invizibilul devine vizibil, anorganicul devine organic, nemişcarea se transformă imperceptibil dar sigur, în mişcare, iar tăcerea devine şoaptă. Şi în miracolul ce se petrece chiar sub ochii privitorului, carapacea de mineral amorf se desface şi din ea ţâşneşte unduind planta, vegetalul.

Poate că mai pregnant decât în oricare alt tablou, acest lucru este vizibil în tabloul intitulat „Semn”. Tufişul de dimensiuni modeste se înalţă din pământ şi îşi etalează cu mândrie ramurile, în care însă nu mai irizează obişnuitul verde al clorofilei, ci sclipirea metalizată a materiei din care tocmai s-a desprins.

Astfel, pictura Mariei Pelmuş reuşeşte să dezvăluie esenţa vibraţională a universului şi devenirea, trecerea aproape insesizabilă dintr-un nivel vibraţional în altul, dintr-o formă de organizare a materiei într-alta, de la o stare sufletească, spre alta. Privindu-i peisajele nu poţi să nu rămâi surprins de modalitatea în care artista a reuşit să facă aproape vizibil pentru privitor şi ceea ce la prima vedere nu este vizibil. Privirea lunecă peste frumuseţea aproape ireală

Maria Pelmuș - Taina în perfecţiunea sa a peisajului şi revine căutând ceva cu insistenţă, intrigată de senzaţia de aşteptare aproape dureroasă pe care o respiră întregul tablou. Pare că paşii cuiva invizibil, tocmai s-au stins şi te aştepţi să-i reauzi apropiindu-se şi să vezi materializându-se sub ochii tăi...absenţa. Însă ceea ce revine ca temă aproape obsesivă în pictura Mariei Pelmuş este totemul. Totemul privit însă ca o reprezentare a principiului sacru al devenirii, al trecerii de la lutul din care omul a fost întrupat care ca orice materie, reprezintă o formă vibratorie mai joasă şi mai densă - spre un nivel superior de vibraţie, care să îl apropie de cer, ca reprezentare a spiritualităţii. Şi astfel privit, omul, care nu aparţine în totalitate nici cerului, dar nici pământului, nu poate fi decât acel om pasăre, legendarul Icar, ce se sacrifică zburând pentru a-şi împlini cel mai scump vis al său libertatea.

Nicolescu Tania. - De unde veniţi şi care este prima imagine pe care o păstraţi în memorie despre locul copilăriei?

Maria Pelmuş. - Vin din Ploieşti. Acolo m-am născut. Şi prima imagine, este cea a grădinii publice unde ne plimbau pe noi copii, dar nu prea des, părinţii...Tata, care mă iubea foarte

Pag.19

Dăruiri literare mult...Era un bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri, un adevărat bărbat. Era însă cu vreo treizeci de ani mai mare decât mama şi ţin minte că era într-un fel obsedat de ideea că va muri înaintea ei şi că ea, va rămâne să mă crescă singură.

NT. Înţeleg că eraţi foarte ataşată de el. În ce mod v-a influenţat el personalitatea, ce aţi învăţat de la el şi cum v-a folosit aceasta de-a lungul vieţii?

MP. Da, l-am iubit şi eu foarte mult. Iar el cred că şi-a dorit foarte mult un băiat mai spunea uneori: „de ce nu a fost Puşa băiat...”. De parcă ar fi considerat că băieţii ar fi fost mai buni decât fetele. Şi asta mă revolta; simţeam că îmi neagă structura. Dar mă şi ambiţiona. Într-o zi, a venit acasă şi mi-a adus în dar un costum de băiat şi a vrut să mă vadă îmbrăcată cu el. Altădată, iarna, tata mă scotea în curte şi mă obliga să mă frec cu zăpadă pe corp, ca să mă călesc. Poate că de aceea am devenit cu timpul mai curajoasă, sau poate într-un fel, chiar mai dură şi am îndrăzneala de mă contrazice cu bărbaţii dacă consider că am dreptate. Deşi...poate că astfel obţin mai greu ceea ce alte femei obţin atât de uşor cu duhul blândeţii...Însă de la tata am dobândit seriozitatea în tot ceea ce fac, rigoarea şi mai ales intoleranţa faţă de minciună.

NT. - Mi-aţi putea povesti ceva despre momentul în care vaţi întâlnit pentru prima dată cu arta plastică ? Cum aţi ajuns să va împrieteniţi cu ea?

MP. - Începuturile se leagă tot de tatăl meu. Cred că eram pe atunci prin clasa a cincea sau a şasea. Tata avea un prieten, care cred că iubea pictura. Şi atunci când venea la noi în vizită, cum casa în care stăteam avea două intrări, acest prieten al tatii, trebuia să treacă prin camera în care-mi faceam lecţiile. Într-una din zile, eu stateam în cameră la o masă şi îmi făceam lucrarea la desen. S-a aplecat, a privit ce lucram şi i-a spus apoi tatălui meu, că sunt talentată la desen şi că ar putea să mă îndrume spre pictură. Mai târziu, după şcoala generală, mama m-a dat la un liceu teoretic. Însă iarăşi, o întâmplare Dumnezeu îţi scoate în cale tot felul de prilejuri de a te dezvălui şi a alege aveam o colegă Afrodita şi ea a venit într-o zi la şcoală cu desene făcute după mulaje de ghips cu Hermes, cu Laocoon. Şi mi-au plăcut şi am întrebat-o de unde le are.

Aşa am aflat că frecventa o şcoală populară de artă. Mi-a spus că pot încerca şi eu dar că trebuie să dau examen de admitere. Şi astfel, am ajuns la acea şcolă populară de artă.

Acolo, am stat din clasa a noua până într-a zecea, pentru că profesorul de atunci, considerând că am talent, m-a sfătuit să nu îmi mai pierd timpul în şcoala populară şi să trec la liceul de artă. Între timp, tata murise după un accident vascular, iar mama nu prea era interesata de pictură; era o fire mai practică. Însă cu toate că mama nu prea era de acord cu şcoala de artă, spunând că nu voi avea timp şi pentru carte, până la urmă m-am transferat şi am terminat acolo liceul.

NT. Din 1948 când v-aţi născut şi până în prezent, aţi parcurs un drum lung. Acum o sa vă rog să vă imaginaţi o oglindă, în care vă priviţi cu ochii pictorului. Imaginea pe care o vedeţi acolo, împreună cu rama oglinzii, alcătuiesc un tablou. Cum aţi intiula acest tablou?

Pag.20

MP. Întradevăr, am parcurs un drum foarte lung...visele mele păreau că sunt mai clare, însă au fost momente, ani, când au fost umbrite...dar în general - mă privesc destul de franc - nu am pierdut nimic atât de profund încât să mă transforme.

Totuşi, mi-e greu să-i dau un titlu tabloului... limbajul nostru al pictorilor este imaginea, pata de culoare... Eu m-am întors de fiecare dată tot în acelaşi punct, chiar dacă experienţa mea a fost mereu alta. Am pictat mult...şi iubesc toate perioadele mele pentru că le-am confecţionat real, am făcut ceea ce am simţit în clipele în care m-am apucat de pictat. Dintre lucrări, cel mai mult le iubesc pe cele care reprezintă zona aceasta pe care am descoperit-o, cu stuful, cu pământurile astea mişcătoare, plaurii...tot timpul ai impresia că mai este cineva pe acolo, o viaţă...

NT.- Şi totuşi, cum aţi intitula tabloul?

MP. ...Constanţă. Pentru că de fapt, mă întorc de fiecare dată în aceeaşi stare de a fi, nu m-am pierdut şi îmi rămâne acel ceva, neterminat. Pentru că noi, oamenii, tindem ca atunci când am terminat definitiv un lucru şi mintea este goală, să considerăm că este sfârşitul. Aşa că este mai bine să laşi ceva neterminat, ca să reziste în timp...Ca pictor te rupi mai tare de ceilalţi decât omul obişnuit.

NT. - Cum vă definiţi ca pictor?

MP. Eu sunt într-un fel un pictor realist, nu fac abstracţiune definitivă, iau din realitate însă sintetizez forma şi prin prisma trăirilor reinventez o altă formă. Nu pot spune că sunt un pictor expresionist. Nu duc forma la o stare de exacerbare, de şoc.

NT. - Care este stilul pe care îl preferaţi în pictură şi de ce?

Postmodernismul. Noi postmoderniştii, luăm din ceea ce este vechi şi transformăm în acest nou.

NT. - Dacă ar fi să alegeţi din tot ce aţi pictat un singur tablou şi anume pe acela care ar putea să vă reprezinte cel mai bine felul de a fi, care ar fi acela? Ce anume din personalitatea dumneavoastră credeţi că surprinde el atât de bine?

MP. Aş alege tabloul „Semn”. Cred că el reprezintă acea constanţă, este esenţa, un fel de etalon al tuturor lucrărilor mele. M-am întors mereu spre acel mod de a picta.

NT. - Pentru a fi un pictor bun, de ce anume ar fi nevoie? Care sunt momentele care v-au fost favorabile în creaţie şi care anume cele care s-au constituit într-o piedică? Ce anume v-a ajutat în formarea personalităţii dumneavostră artistice?

MP. - Trebuie ca în orice altă meserie să munceşti foarte mult, zi de zi. Dacă faci pauze, începi curând să simţi că nu mai rezonezi cu tabloul. Şi apoi, ceea ce faci, trebuie să fie făcut cu sinceritate. Să nu faci compromisuri pentru bani mai ales, sau pentru glorie. Pentru că este uşor să faci compromisuri. Te laudă câţiva şi pictezi... ce se cere. Nu vorbesc însă despre comanda socială. Aceea de multe ori este bună, dacă pictezi totuşi aşa cum vrei tu. Şi Michelangelo a avut comenzi, dar el a făcut tot ceea ce ştia şi cum dorea el.

Dăruiri literare impresionează, se creează similitudini, apare acel clik şi doreşti să creezi starea aceea pe care ţi-a dat-o ceea ce tocmai ai văzut.

NT. - Curios....Oare de ce?

MP. - Cred că.. eu am spus că mă reprezintă constanţa, dar de foarte multe ori am fost derutată chiar de om. Am avut şi eu nişte lovituri... Poate de aceea privesc oamenii mai...detaşat.

Nu că nu aş avea prieteni, sau aş fi un om mizantrop, dar îi privesc mai reticent. Şi îmi fac mai greu prieteni.

NT. Care au fost momentele favorabile în creaţie şi care anume cele ce s-au constituit în piedică?

MP. Păi, cred că cel mai favorabil moment a fost întâlnirea cu acea colegă care m-a îndrumat spre şcoala populară ca şi întâlnirea cu profesorul care m-a îndrumat spre profesionalism. Iar ca piedică, cred că a fost sărăcia. Nu cea lucie, fireşte. Mă refer la neajunsuri. Venind la Tulcea, într-un oraş străin, fără rude, pentru mine a fost puţin mai greu, mai ales că am rămas şi singură într-un anumit moment. Deci piedicile financiare. Piedicile psihice, mai puţin. Totuşi nu am avut piedici atât de mari, cum ar fi fost să să nu am unde lucra. Şi apoi orice trăire reală, sinceră, te poate inspira. Şi mereu am fost eu însămi, cred. Şi cu profesorii şi la facultate. La fel, am avut norocul să am ca profesor, un mare artist, un maestruMarin Gherasim. Dar opera mea nu se aseamănă cu a maestrului. De obicei, studenţii rămân majoritatea în umbra profesorului. Însă el mi-a ordonat mintea şi m-a învăţat să văd dincolo de strat, de aparenţe. M-a învăţat să gândesc. Apoi, venind aici în Dobrogea, am avut şi subiecte diferite. Totuşi, orice impact care vine din afară, orice trăire adevărată, pozitivă sau negativă, te impulsionează să creezi. Acum, când privesc în urmă, observ că atunci când erau copiii mai mici şi eram ca întrun vârtej, lucram şi la şcoală, pictam mai mult, preţuiam mai mult timpul şi parcă şi inspiraţia a fost cea mai bogată. A fost perioada cea mai frumoasă...Acum am timp berechet, chiar îl las să curgă şi este păcat...Acum... pensionarea pentru omul care a şi lucrat, faptul că este într-un fel pe dinafară, îi dă oarecum senzaţia că nimeni nu are nevoie de el. Recent a fost o expoziţie comemorativă la liceul la care am lucrat şi mă aşteptam să primesc o invitaţie, că am fost totuşi profesoara la acea şcoală, însă n-a fost să fie aşa şi asta m-a întristat.

NT. - Privindu-i cu reticenţă să înţeleg că nu aveţi încredere...

MP ...atât de tare şi nu pot să le pătrund... esenţa.

NT. - Ce proiecte aveţi? Vă propuneţi ceva anume pentru următoarea perioadă?

MP. - Voi lucra în continuare.

NT.- Adică, putem spune că „împroaşcă cerneală”, ca sepia?

MP. Pot spune că este uşor să faci un portret. Tehnic. Însă dincolo de aparenţă, trebuie să prinzi acel, ceva. Nu doar „carcasa” omului.

NT. Dar proiecte? Ce aţi dori să faceţi în viitor?

MP. Vedeţi, arta nu este ca un produs pe care îl duci la piaţă şi de aceea nu poţi vorbi despre proiecte. Poate că zile întregi un artist poate să pară că stă şi se uită pe pereţi fără să facă nimic, aşteptând inefabilul, însă în realitate, el lucreaza, chiar dacă nu materializează. Sau poate, să spunem că aş dori să-mi luminez paleta sau să am o cotitură de concepţie, însă în arta plastică, paşii se fac încet, într-o anume ordine. Pictura pare uşoară, dar nu este aşa. Pictura este ca şi matematica. Daca lipseşte ceva din ordinea aceea, se observă că eşti diletant.

Maria Pelmuș - Plaur I NT. - Ce teme vă preocupă în pictură?

MP. Multe, mai puţin omul, în rest tot ce mă înconjoară... Nu pot spune că nu aş face un portret cuiva, mai ales dacă m-ar impresiona într-un anume fel şi ar avea o fizionomie mai ieşită din comun.

NT. - Despre cromatica tablourilor ce ne puteţi spune? Ce reprezintă culorile alese pentru dumneavoastră? Aş putea presupune că ele, sunt tonalităţile sunetelor care vă cutreieră sufletul atunci când pictaţi? Şi dacă da, atunci ce îmi puteţi spune despre stările sufleteşti care se transformă în imboldul de a picta?

MP: - Cromatica unui artist nu ai cum să o schimbi, ea vine din interiorul său. Spunea cineva că desenul îl înveţi, dar culoarea o ai în tine. Culorile mă reprezintă pe mine, sunt sufletul meu. Sau altfel spus, culoarea, în tonalităţile sale mai moderate este muzica mea.

NT. Care ar fi starile sufleteşti ce se transformă în imboldul de a picta? Cum şi mai ales, când?

MP. Ele vin singure, nici nu ştii când...sunt impulsuri de moment, priveşti o floare, sau un om care coboară, te

NT.- Există ceva ce nu aţi pictat încă, dar v-ati fi dorit să o faceţi?

MP. Da. De exemplu, cred că mi-ar fi plăcut să pictez o biserică.

Nu am primit însă niciodată o comandă şi poate că mi-ar fi şi frică să pictez o biserică, pentru că există canoane, pentru că trebuie să te ţii de ele, dar să spun drept, mi-ar plăcea. Am mai pictat icoane, însă la pictura bisericească este altfel, se lucrează în echipe, sunt mai mult bărbaţi, poate pentru că se lucrează pe schele...Însă, cine ştie...

Pag.21

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Din volumul Sclipiri hunedorene de har (cronici literare)

Ladislau Daradici, Întâlnire cu cei care au fost Absolvent al Liceului Pedagogic „Sabin Drăgoi” din Deva și al Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Ladislau Daradici a debutat după 1990, cu poezie, eseu, cu proză fantastică, fiind și redactorul revistei „Jurnalul S.F.”.

Michael Haulică ne convinge că acest scriitor „Chiar de-ar transcrie cartea de telefon, tot ar reuși să ne încânte”, iar Voicu Bugaru îi apreciază „luciditatea [...] remarcabilă”.

Volumul de povestiri și schițe Întâlnire cu cei care am fost, apărut la Editura Omnibooks din Satu Mare, în anul 2000, se compune din 18 „piese”, cu titluri convingătoare și un conținut pe măsură, unele cu caracter obiectiv, altele cu un pronunțat caracter subiectiv.

Fantasticul îl fascinează pe scriitor, ca un produs pur al imaginației, ca „intruziune [...] a misterului în cadrul vieții reale” (P.G.Castex), un eveniment pe care nu-l putem explica prin legile acestei lumi, dar se menține în limite plauzibile”... Înzestrat cu har de povestitor incontestabil, în jocul real-fantastic, autorul aureolează existența cotidiană cu un fabulos de sorginte folclorică. Acesta se insinuează în imediatul contemporan și scriitorul reușește să-l proiecteze în vis și fantastic, imaginând o lume cu o puternică individualitate. Înclinarea spre fabulos, descoperită timpuriu, ca o întoarcere spre un spațiu îndepărtat în „illo tempore”, se accentuează prin deschiderea culturală a scriitorului.

Se poate sesiza o bună cunoaștere de către autor a prozei fantastice române și universale, o valorificare originală a irealului ținând de mit și de vis, dar și de stări halucinatorii, obsesive, presupunând existența a două planuri antitetice.

Volumul se deschide cu schița Orbul și se încheie cu povestirea Ospiciul, ambele concepute subiectiv, naratorul apărând ca personaj sau ca martor la întâmplările narate. „Preambulul” din schița Orbul pledează pentru capacitățile acestuia de a vedea „o altă lume, nebănuită, magică, de dincolo de noi”.

Autorul sondează cu finețe starea sufletească a personajului „Scorobete, orbul”, reușind să-i intre perfect „în piele”, pentru a putea transmite calitățile acestuia: „mă trezesc în [...] propria-mi lumină”, pe care „în întuneric o văd mai bine”. Eroul clasifică „nimburile” pe care le „vede”: „lumina copiilor [...] firavă, selenară [...], vulnerabilă”, a bătrânilor „palidă”, „a tinerilor [...] ca smaraldul...”

Dintre capacitățile „orbului” se remarcă: „citirea vârstei”, a „bolilor”, „revelarea morții”, iar preocuparea lui

Pag.22

majoră este dacă „orbilor le e dat să vadă și dincolo”.

Asupra personajului planează o atmosferă fantastică, inaccesibilă omului de rând, dar monologul său devine din ce în ce mai convingător, în final considerând că „e posibil să fi devenit [...] lumină”, „plutire lină”, „zbor mirific într-o lume saturată de culori”.

Povestirea finală, Ospiciul, este dominant dialogată, abordând „acea lume a imaginilor întoarse, a cuvintelor încărcate cu miez și cu esențe...”, contaminată de „febra poeziei”, al cărei protagonist era Poetul, dar alături de Pensionarul, Profesorul, Doamna, Politicul etc. „Mentorul [...] spiritual” al personajului-narator, Vlase, este un „inițiat”, un „straniu și înțelept”. „Povestea în poveste” a lui Vlase îl evocă pe Creator care îi consideră pe oamenii viciați „o pată pe obrazul” Lui, dar le mai acordă o șansă, „cel din urmă privilegiu”, „posibilitatea de a muri unul pentru celălalt, unii în locul celorlalți”.

Oamenii, însă, au ratat și această șansă, iar Creatorul le-a spus că sunt „ca un vis urât” și dorea să se elibereze „de acest teribil coșmar”. „Și, oftând din adâncul sufletului, dădu câteva dispoziții finale”.

Vlase îi amenința pe colegii de ospiciu că „se apropie ziua în care vin insectele”. Și au venit furnicile, apoi cărăbușii, țânțarii, lăcustele, iar în final păsările.

Discuțiile dintre Vlase, dr.Ugaru și intelectualul (pentru că „vorbește mult”) vizau „femeia înecată”, „gândurile”.

El le povestea și alte „povești” despre omul căruia i-a murit soția și a devenit vegetarian, dar l-au omorât ceilalți cu „carne crudă [...] de pe coapsa lui”, despre mama lui, despre „imunitate ospicială”, despre tânăra Mara, care și-a ucis copilul, fiind trimisă la ospiciu, „o țară liberă”..., despre parlamentarii „imuni”, ca și cei din ospiciu, concluzionând ironic: „Noi și ei, pe picior de egalitate”.

Eroul îl apreciază pe interlocutorul său, care îi spune că „politica o fac acei indivizi care n-au învățat bine la școală” ironie străvezie la „elita” politică și îi răspunde că „Nebunii politici sunt politicienii nebuni”.

Alteori, Vlase „făcea filosofie” despre „raportul dintre Sinea și Sinele”, despre faptul că „omul este format din mai mulți oameni” și, „omorându-l pe el sau pe sine” i-a ucis „pe amândoi”. „Testamentul” lui Vlase menționa că el a fost „lăcaș gâtuit pentru câte o secundă”, „piatra de hotar dintre Trecut și Viitor, dintre vechi și nou, speranțe și amintiri”, „filtrul secundelor, stăpân, esența clipei”, „Eu sunt alesul”.

Dăruiri literare Povestirea se încheie ambiguu, eroul-narator cerându-i dr.Ugaru un caiet, ca să-și scrie „jurnalul”, pentru că el gândea, iar boala lui se numea „exces-de-luciditate”. Va începe cu Vlase când îl „contaminase febra poeziei, pojarulpojar”.

Alte povestiri și schițe concepute subiectiv sunt Recviem pentru un arbore, Puștiul lui Simon, Arta fugii, Luna unei nopți din luna mai (premiul I la concursul de proză „Liviu Rebreanu”), Întâlnirea cu cei care am fost (povestire care dă și titlul volumului), Timpuri verbale, Porți și orașe. Întâlnire cu cei care am fost dezvăluie, tot subiectiv, experiența trăită de eroul povestirii în timpul morții clinice, când acesta se afla „parcă într-o altă viață”, „în noi și noi dimensiuni”, „în [...] orașul prădător de vieți”, într-un mediu fantastic, un mediu în care se dizolva, devenind „propria [...] esență”, într-o „aventură imposibilă”, încercând să se regăsească, temându-se că nimerise „în orașul morții negre”, despre care îi povestise Edna.

Lumea fantastică în care s-a trezit era „în vecinătatea unui cimitir în care morții nu erau îngropați, fiecare șezând resemnat și apatic pe mormântul său”, unde Iulia, fetița lui, devenise călăuză, „îngerul” său..., care l-a condus la spital, pentru a se „uni cu trupul” său.

Eroul revine la realitate: „Sunt eu și sunt singur.

Reîntors dintr-o lume înspăimântătoare, scăpat de coșmarul halucinant al morții. Pentru a mă reîntâlni cu mine însumi”.

Edna, însă, „a ajuns departe, în acea lume a dăinuirii, acea lume fascinantă și stranie...”

Autorul îmbină realitatea cu visul, dând impresia de autenticitate. În Timpuri verbale, eroul din timpul revoluției vorbește „de pe lumea cealaltă”, despre crimele comise la Timișoara, într-un imaginar dialog cu mama sa, precum soldatul lui G.Coșbuc, povestindu-i cum, lipsind „câțiva până la patruzeci și ei nu mai aveau răbdare, s-a căzut de acord ca locurile vacante să fie completate de câțiva dintre cei răniți...”, printre care și el. „În Timișoara [...] revoluția a început în Piața Maria. pentru noi, cei patruzeci , ea s-a sfârșit [...] la București, o continuitate în trecut, prezent și viitor”...

Despre autorul omniscient și omniprezent putem vorbi în secvențe precum: Podul, Somnul și nesomnul, Însemnul, Iarna mântuirii noastre, Femeia din vis, Aniversare, în care se obiectivează plauzibil.

Elemente fantastice conțin și aceste schițe și povestiri, elemente care planează asupra acțiunii: „se petrecea ceva straniu [...], simțind că aparține râului, cerului, zăpezii”, „oare de ce se opresc să moară toți aici, la podul ăsta blestemat!...” (Podul), „Dar ea îi apăru [...] zâmbindu-i necruțătoare. Pentru a treia și ultima oară în vis”.

Schița Aniversare cultivă elemente naturaliste ca și Iarna mântuirii noastre care dezvăluie crimele incredibile săvârșite de „forțele de ordine” împotriva „copiilor străzii”, care-și duc existența în canalele subterane ale orașului: „Au murit mai mulți în după-amiaza aceea ca-n urmă cu ani, în revoluție... Poate de zece ori mai mulți [...], ăia deveniseră eroi, pe când ăștia, aurolacii, gunoaie”... În acest volum, autorul îmbină cu măiestrie realitatea cu fantasticul, adevărul cu minciuna, certitudinea cu ambiguitatea, idealul cu viața grea, reușind „piese”

Coperta I - pictura Lumină de Maria Miertoiu Cartea va fi lansată la Salonul Hunedorean al Cărții, în data de 11 octombrie 2013, ora 12, când autoarea va oferi autografe celor prezenți. credibile, originale.

Unele afirmații se constituie în maxine: „Uneori, lucrurile își găsesc împlinirea, când ni se pare că nici nu mai poate fi posibil”, „Suntem atât de mărunți, trăim viața asta fără să o pricepem”, „Orice început presupune un sfârșit”, „Timpul omului e infim, al munților e veșnicia”, „Ospiciul e întotdeauna o țară liberă”.

Mânuitor suveran al cuvintelor, Ladislau Daradici este un scriitor sensibil, un pictor expresiv al naturii. Vom selecta câteva expresii edificatoare din descrieri impresionante: „o iarnă întunecată, ca o boală grea de suflet”, „Dinspre colinele mohorâte, o pâclă groasă și înecăcioasă se rostogolea greoi peste orașul aburit. Cerul era murdar, canceros”, „Noaptea era albastră și [...] invadată de miile de fluturi [...] părea o uriașă simfonie vie”, „ceața [...] se coborâse peste râu ca un suflet bolnav, imens și rece”, „munții sunt raiul singurătății noastre...

Se intersectează, în proza lui Ladislau Daradici, ironia cu expresia sobră, realul cu fantasticul, o suită de antiteze, toate concurând la realizarea unei opere profund originale, a unui scriitor pe cât de lucid, pe atât de sensibil, cu o stringentă chemare spre mister. Dacă avem în vedere felul în care Tzvetan Todorov definea fantasticul „ca o ezitare a cuiva care nu cunoaște decât legile naturale, pus față în față cu un eveniment în aparență supranatural”, elementele fantastice din acest volum răspund acestei accepțiuni: interferarea realului cu fabulosul ori cu straniul, a plauzibilului cu incredibilul.

Pag.23

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA Armonia contrariilor

Vară Apariţie venustă de cariatidă Răspândeşti misterioasă un surâs calin Mi-eşti leac şi otravă, rană şi cuţit!

Rosteşte negrăitul ascuns în ochii tăi de peruzea, Deschide-ţi braţele să adulmece Adierea răcoroasă a dimineţii montane În timp ce te-ntinzi leneşă pănă la norii de fildeş.

Lasa-ţi părul cu miros de lămâiţă Să danseze ca o crinolină de fluture Pe cerul de cleştar brodând speranţă... Îndrăzneşte! Ţiuie timpul răsucit sub tălpile-ţi feciorelnice Pădurile se-adună să-ţi cânte Din foi subţiri de mesteacăn şi-alun Brânduşe violete te-aşteaptă pe cărări de munte Să ţi se-aştearnă coroană Vino!

Istovită de soare, mă-ntind pe câmpul de smarald Cu braţele în cruce, în galbenul de miere Ca-n patul unui râu....

Te-aştept! Împietrire Cafeaua se revarsă pe vechi manuscrise Împrăştiind aroma-n camera obscură Ceasornicul bate cadenţat, Torturând subconştientul, Satanicele douăsprezece ore.

Un bob de sudoare coboară nestăvilit pe frunte Picurând terifiat printre gânduri.

Mucuri de ţigară zac strivite-n scrumieră Frământate cu gesturi febrile.

Ochii goi rămân pironiţi pe fereastră Scrijeliţi de durere...

E una dintre nopţile-n care priveşti sabatul Păpuşilor sinistre prin ochiul de geam spartO noapte valpurgică-n care ninge cu rugină În suflete letargice.

Pag.24

Un clarobscur liliachiu mânjit cu mangal Înrămează impozant infinitul În vreme ce Armonia şi Entropia îşi dau mâna deasupra hârtiei Ce-şi aşteaptă rândurile fosile săpate-adânc în timp.

Târziul întârzie să calce lasciv, În ritm de sarabandă Pe vertebre, pe timpane, pe plămâni... Îţi ofer-un răgaz de a coase Cu albatroşi spintecaţi fisura realităţii, Un răgaz de a crede că eşti nemuritor..

Moartea-i înscrisă-n celulele noastre!

Există forme de rezistenţă! Să alungăm târziul din noi!

Tic-tac! Orologiul destrămării ţese felii de existenţă.. ,,Să-i stricăm mecanismul!” propune perfid osul. ,,Să-i zădărnicim planul!” chicoteşte mefistofelic retina.

Ei...şi dac-am putea faustian sa-i poruncim clipei Să stea în loc, oare ce-am schimba?

Cum poţi opri moartea când te-ai născut cu ea?

Quo vadis?

Nu ne deranjează nimic.

De ce ne întrebaţi?

Zapăm doar anxioşi În căutarea disperată a şocantului, a turpitudinii.

Cu îndoială, ce-i drept stare tipică nouă, Iar certitudinea ne scapă precum nisipul printre degete.

Existenţa o rumegăm precum popcornul în faţa ecranului La distanţă de un buton de triumful consumismului abject, Al diformităţilor colţuroase crestate-n subconştient.

Cultura? - o machieuză obosită, Desuetă, impertinentă, versatilă, Chip cadaveric al singurătăţii absolute, Eboşa vreunui trecut ilustru..

Cine vrea s-o-nsoţească?

Suspendăm întelesul de propria-i şiră a spinării În ritmuri de gangsta rap flamboaiant...

Funcţionăm în modele binare.

Asta ne-a tot spus antropologia Sintagmatic si paradigmatic Reproducând incestuos şi redundant Cuvinte sleite de semnificaţii Tocite-n creuzetul timpului, Cuvinte ce nu mai creează, doar distrug.

N-avem timp de-ntrebări, N-avem timp de răspunsuri.

Vegetăm.

Căutăm prozeliţi!

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România Din volumul „Cercuri concentrice” Traducerea:

Luca CIPOLLA

Printre anotimpuri

Stagioni

Te poftesc la masa mea încărcată cu iluzii acum, când de jur-împrejurul ei sunt frunze ruginii căzute ca un balsam peste rănile produse de curcubeul viselor mele.

T'invito alla mia mensa colma d'illusioni ora, quand'intorno ad essa vi son foglie di ruggine cadute come un balsamo sulle ferite prodotte dall'arcobaleno dei miei sogni.

Te poftesc la masa mea așezată exact la marginea pădurii de gânduri, la răscruce de ani, între anotimpul trecut și cel viitor.

T'invito alla mia mensa sita proprio al margine del bosco dei pensieri, al bivio degli anni, tra la stagione trascorsa e quella a venire.

Mesaj

Messaggio

M-am oprit, dar cuvintele mele au trecut mai departe.

Nu s-au izbit de un lucru atât de mărunt cum ar fi o amărâtă de singurătate.

Nu. Ele au parcurs în zbor distanța rămasă și-au poposit pe masa verde din grădină, exact pe filele cărții pe care-o citeai, amestecându-se cu celelalte cuvinte ca-ntr-un mesaj secret.

Mi son fermata, ma le parole mie son passate oltre.

Non hanno urtato una cosa tanto piccola quasi soffrissero di solitudine.

No. Esse hanno percorso in volo la distanza rimasta e si son fermate sulla tavola verde del giardino, giusto sulle facciate del libro che leggevi, mescolandosi con le altre parole come in un messaggio segreto.

Ți-am simțit zâmbetul alergând spre mine și-am știut că l-ai descifrat.

Ho sentito il tuo sorriso correr dietro me ed ho saputo che l'hai decifrato.

Cartea va fi lansată la Salonul Hunedorean al Cărții, în data de 11 octombrie 2013, ora 12, când poeta va oferi autografe celor prezenți.

Pag.25

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

Pag.26

NON E' TEMPO PER DORMIRE

NU-I TIMP SĂ DORM

Non è tempo per dormire, le rondini si levano a stormo, il sole ammicca da un camino, mi muovo come ombra e gioco a distendermi e contrarmi.. le nuvole sul Belbo vecchie armi le idee, pistole a salve, da una șatră canto insieme a loro, nomadi, cosa è puro e cosa non lo è; me ne lavo le mani di questa smania di protagonismo perché è il giro di boa e con una capriola piango e rimpiango, ma è ora, ora giunto il momento di salutare gli anni alle spalle e te che dai tuoi occhi vietnamiti mi evochi dal sogno e dalla strada del falegname mi sussurri se ancora chiedo di te..

Non è più tempo per dormire e la penna è senza inchiostro, la chitarra scordata sulla soglia della preesistenza mia figlia suona.

Nu-i timp să dorm, rândunicile se înalță în stol, soarele clipește printr-un coș, Mă mişc ca o umbră și mă joc să mă întind și să mă contractez.. norii pe Belbo arme vechi ideile, pistoale fără proiectil, dintr-o şatră cânt împreună cu ei, nomazi, ceea ce-i pur și ceea nu-l este; mă spăl pe mâini de mania asta de protagonism fiindcă este punctul de cotitură și cu o rostogolire plâng și regret, dar acum, acum a venit momentul să salut anii în urmă și pe tine care din ochii tăi vietnamezi mă evoci din vis și din drumul tâmplarului îmi șoptești dacă mai întreb de tine..

Nu mai e timp să dorm și pixul este fără cerneală, la o chitară dezacordată pe pragul preexistenței fiica mea cântă.

NDE (Near-death experience)

NDE (Near-death experience)

In realtà non sei fermo e la palude si fa terra la valvola del tempo spezza i suoi ingranaggi un cordone d'argento che mano d'aurea infermiera taglia e ti desta laddove tema ed onta nel tuo film osservi ma la voce d'una luce quali braccia calde abbracci una lezione che hai già appreso.. bimbo ritornerai.

De fapt nu stai pe loc și mlaștina se face pământ valva timpului îsi frânge angrenajele un cordon de argint pe care mâna infirmierei aurii îl taie și te deșteaptă acolo unde teamă și insultă în filmul tău observi dar glasul unei lumini precum brațele calde îmbrățișezi o lecție pe care deja ai învățat-o.. copil vei reveni.

Dăruiri literare

Melania CUC Italianul Luca Cipolla și mare sa dragoste pentru poezia danubiană Deși nu este lingvist de profesie, doar un impătimit al Poemului, Luca Cipolla trăiește cu o parte a spiritului său rarisim în și prin Limba Română.

Cetățean, prin naștere și trăire, al cetății industriale din Millano, Italia,- Luca Cipolla este prezent într-o pleiadă de reviste literare, electronice și clasice, care apar în România sau (și) în diaspora românească.

Poet și traducător de poezie din română în italiană, și viceversa, Luca Cipolla și-a câștigat pe merit notorietatea în galaxia poeților din țara noastră.

Colaborator permanent al revistei Boema din Galați, dar și publicând cu ritmicitate spectaculoasă în alte reviste.

Este redactor al revistei “Sfera Eonică” din Craiova şi colaborator de bază la revista “Boema”, “Climate Literare” şi la revista internațională online “Starpress”.

Numele lui apare și în alte reviste serioase din România, dintre care amintim: Oglinda Literară, Nord Literar, Luceafărul, Ecouri Literare, România Literară, Apostrof, Vatra Veche, Climate literare, Luceafărul etc.

Cu abilități de comunicare moderne, el a reușit să atragă atenția asupra necesității dialogului culturală, a „trecerii” operei scriitorilor din România, dincolo de fruntariile europei, în speță, în Italia.

Un exemplu excelent în acest sens, este simbioza literară dintre Luca Cipolla pe post de traducător și micuța poetă Denisa Lepădatu, fenomen care a determinat ca poemele poetei din Galați să fie primească Medalia de argint la Premiul Internațional „Giovani e Poesia” de la Triuggio, ediția a XXII-a. Un alt premiu pentru poezia românească, și care se datorează și traducerii de calitate prestată de Luca Cipolla, este cel de semnalizare pentru poezie în limbă la XVII Edizione del Premio Internazionale „ARTE E CULTURA 2013” din Castel San Giorgio (SA) Italia; Luca Cipolla a obținut, cu poeme personale scrise în în limba română, Premiul III pentru poezie la Concursul Internațional de Poezie și Proză „Limba noastră cea română-Starpress 2013”, organizat de revista româno-canado-americană „Starpress” cu ocazia Zilei Limbii Române, pe 31 august.

Foarte activ și în sfera editorială. Luca a semnat traducerea în limba italiană din cartea „Judecata de apoi”, autor Petre Rău, carte care a apărut în ediție bilingvă, Editura InfoRapArt, Galați, 2011, dar și a volumului „Mirajul mamei - cele mai frumoase poezii despre mamă”, Editura InfoRapArt, Galați, 2012.

Datorita efortului său intelectual, a fost onorat cu premii și distincții, cum ar fi: Premiul I pentru poezie la Concursul de Creație Literară „Visul” - Ediția a VII-a;

Premiul special al revistei „Boema” pentru cel mai bun colaborator din străinătate în cadrul Festivalului Național de Literatură „Prietenia cuvintelor” din Galați.

Construind o adevărată punte de legătură între poeții celor două țări, Luca Cipolla este încă la începutul drumului său în literatura clasică europeană. Cu un simț perfect al relației umane, el exemplifică perfrect intelectualul născut și nu făcut al tinerei generații europene, reușeșete să își consolideze drumul de poet și traducător în paralel cu profesia prin care își câștiga pâinea zilnică.

Dacă despre calitatea sa de traducător cu virtuți indubitabile, vorbesc premiile enumerate deja de noi, despre poetul Luca Cipolla vorbesc versurile pe care le caligrafiază cursiv, într-n limbaj desferecat de rugina conveninețelor. Deși tânăr încă, nu se lasă atras de sintagmele mai mult sau mai puțin licențioase , care, în opinia majorităților scriitorilor juni de pe Mapamond, fac sarea și piperul Poeziei actuale. Luca Cipolla își convinge cititorul cu talentul său, scrie versuri cu impact emoțional dublat de filosofia interesantă a unui ins care vede lumea literară dinspre Vest spre Est. O comuniune de idei interesante își găsesc locul perfect în poemele sale, lucrări bine definite și care reflectă lumea complexă în care trăim azi.

Iată o mostră de poem italienesc contemporan, semnat de Luca Cipolla, și tradus, tot de el, în limba română: ARACHNE ŞI EU ÎN AŞTEPTARE Păianjenul ţese pânza lui şi singura fiică nu mai eşti; tace sufletul meu în pernă şi arde tămâie până la o lentă agonie, fii prezent dar în concediu, strălucitor şi salubru aerul nu vibrează şi mă emoţionezi, de numai piatră Sinai.

Acum neruşinată hrăneşti razele unei pânze pe care o filezi din zori şi până-n seară şi în sarcină pretenţia să te numeşti viaţă.

Felicitari, Luca Cipolla și, fie ca și vestitul Ovidiu, să-ți cânți în vers frumos, iubirile (și) la Pontul Euxin.

Pag.27

Dăruiri literare

Diana Adriana Matei

Emoţia

De-ale unui început

Îmi simt pieptul un bombardament de simptome nimicite cu simptome

Pe fundul unui râu pâmântul fierbea în clocote de pietre

Durere de minte sfâşiind cunoştinţe zgribulite de frisonul lui extemporal

iar pielea mi se scurgea pe braţe până-mi seca între degetele noastre

Durere plesnită cu memorie de semi-elefant şi speranţe desprinse din minuni mohamedane cu munţi zburdalnici împrăştiind umbre de lumină-n întuneric Durere vindecată cu durere!

Oamenii Din care scriu mă descriu din ei înşişi cu un albastru de un roşu negru la culoare prăfuit într-o paloare de cuvinte-ntre cuvinte fără de cuvinte

Pag.28

unde şi pietrele fierbeau în clocote de ochi fluturi

Dăruiri literare CONCURSUL LITERAR INTERNAȚIONAL „VISUL” Ediţia a VIII-a 15 septembrie 15 octombrie 2013

Secțiuni: - POEZIE - VOLUME PUBLICATE în anii 2012 sau 2013 Perioada de desfășurare: 15 septembrie 2013 15 octombrie 2013 Textele sau volumele sosite după această dată nu vor mai participa la concurs.

Modul de desfășurare:  pentru secțiunea de poezie concurenții vor trimite ATAȘAT, CINCI texte scrise în Word, cu caractere de 12 TNR, într-un singur document, în format .doc sau .docx la adresa de e-mail: office@florema.ro Scriitorii care lucrează cu programe free de redactare, au posibilitatea, oferită de aceste programe de a salva documentul .doc. Nu se acceptă alte extensii în afara celor menționate!

Paginile trimise NU VOR FI SEMNATE! În locul semnăturii, concurentul va trece o parolă la alegere (un dicton, un vers, un cuvânt oarecare, un număr etc).

Aceeaşi parolă se va trece pe formularul de înscriere: FORMULAR DE ÎNSCRIERE Numele: _____________________________________ Prenumele: __________________________________ Pseudonimul literar: __________________________ (dacă e cazul) Data naşterii: ________________________________ Adresa de corespondenţă: ______________________ Telefon: _____________________________________ e-mail: ______________________________________ CV literar: ___________________________________ Parola: ______________________________________ scris tot în Word A4, cu caractere de 12, care va fi trimis ATAȘAT la adresa de e-mail: florema.design@gmail.com.

 pentru secțiunea de volume publicate, concurenții vor trimite un exemplar dintr-un volum personal apărut în cursul anilor 2012 sau 2013, la adresa: ASOCIAȚIA FLOREMA DESIGN, Str.Aurel Vlaicu nr.4, cod poștal: 335700, ORĂȘTIE. Volumele trimise nu se vor restitui concurenților, ci vor rămâne în biblioteca Asociației. Din acest motiv, concurenții sunt rugați să ofere Asociației și câte un autograf.

Volumele vor fi trimise recomandat prin poșta română sau prin curier rapid, cu specificarea pe colet a numelui și adresei autorului. Taxele aferente trimiterii cărții vor fi suportate de către concurent. Fiecare concurent va completa și formularul de înscriere (model mai sus), pe care-l va trimite împreună cu volumele.

Un concurent poate participa la ambele secțiuni ale concursului. Nu există niciun fel de restricţii sau îngrădiri. Pot participa persoane de orice vârstă, cu orice pregătire profesională, cu sau fără apariţii editoriale.

Orice întrebări legate de concurs pot fi trimise prin e-mail la adresa: office@florema.ro.

Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 30 octombrie 2013, după ora 19:00, prin intermediul siteurilor: http://visul.florema.ro; http://www.edituraemma.ro; http://www.florema.ro Se vor acorda câte trei diplome pentru fiecare secţiune și, în funcție de calitatea textelor și câteva diplome speciale.

Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda TROFEUL „VISUL 2013”.

Diplomele vor fi trimise la adresa de e-mail menționată de către concurent, în termen de 30 de zile de la publicarea câștigătorilor.

Succes tuturor!

Pag.29

Dăruiri literare

Irina Lucia MIHALCA A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis, Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus.

Crezi că acolo pe creste, în vârf Iubirea te-aşteaptă cu buchete de maci roşii şi albi.

Inutile noduri fac oamenii în viaţa lor, te leagă cu noduri. Multe noduri, de nedesfăcut...

Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus. Îţi cauţi poteci. Îţi deschizi drumul. În iubire nu sunt făcute cărări. Singur îţi despici cărările.

Parfum de cireş bătut - timpul înghite totul, Mergi mai departe, în urmă uitarea se-aşterne pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând, gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul.

Urci. Chiar dacă florile şi-au împrăştiat demult petalele în trecerea vântului nebun. Urci. Chiar dacă ştii că iubirea înfocata iubire e doar ceaţă, abur şi fum.

Pe pământ sufletul este un nou născut, cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor.

Păşim pe urmele lor, sufletul păstrează memoria tuturor clipelor! Închide ochii, o lacrimă te vede, păstreaz-o!

Aproape de inimă s-o pui la lanţul de la gât, E ca un bob de rouă pe petala unui mac ce dulce se joacă cu gravitaţia şi o înşeală!

Prizoniere inimii dureri rostogolite prin dorul gândurilor, Prin timp, mereu navighezi spre infinit în căutarea iubirii visate. Urci chiar dacă în varf în locul macilor găseşti doar spini.

Urci şi mulţumeşti nu florilor, nu spinilor Mulţumeşti doar Cerului Puterea Divină prin care-ai putut urca şi simţi tot ce-ai simţit.

O să faci undeva o deltă să-ţi laşi durerea, Focul îl arde doar pe cel ce se-aproapie de el, de departe, privindu-l, poeţii cad în melancolie şi scriu!

- A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

Pag.30

Dﾄビuiri literare

Maria PELMUȘ, Taina

Maria PELMUȘ, Capul Dolosman