Numarul 6 complet

Anul I nr.6

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

NOIEMBRIE 2013

Maria PELMUȘ, Colina

Dăruiri literare

Părerile sunt libere...

Au colaborat la acest numar:

În ultimele două săptămâni, câțiva dintre

Miron Țic

3

Octavian Mihalcea

4

Vasile Simon

6

colaboratorii mei, scriitori și ei, au început o campanie de denigrare a unor colegi pe care îi consideră mai înzestrați cu tupeu decât cu... talent.

Toate bune, „părerile sunt libere, dar nu

Ileana-Lucia Floran

7

Luca Cipolla

7

Eugen Evu

8

Daniel Marian

9

Ștefan Alexandru Rânghetean

9

obligatorii”, cum bine zicea Caragiale. Până când rămâne totul la nivel de opinie, nu e deranjant.

Când opiniile se transformă într-o campanie susținută de eliminare a unui „confrate” de pe „piața” literară, atunci nu mi se mai pare normal.

S-o luăm cu începutul... Cine se poate

Petru Hamat

10

Cristina Turosu

12

Vavila Popovici

13

Gabriel Dragnea

14

Petrișor Ciorobea

18

Mihaela Oancea

19

Maria Toma-Damșa

20

Isabela Nicoară

23

Traian Vasilcău

24

Octavian D.Curpaș

26

Eugen Evu

28

Ileana-Lucia Floran

28

În acest număr, premiile Concursului Literar Internațional „Visul”, Ediția a VIII-a, 2013

29

numi scriitor? Simplu! Cităm din DEX 1998: „un autor de opere literare”. Bun! Să mergem mai departe... Ce este o operă literară? Folosim același DEX: „o lucrare originală în domeniul literaturii”. Așadar, oricine a scris o lucrare literară originală se poate numi scriitor. Până aici, pare simplu. Da, dar, cine este capabil să hotărască valoarea unui scriitor? Nu cumva cititorul? Știu, se dau premii, se scriu istorii ale literaturii, criticii pot aduce un om în fruntea clasamentului sau îl pot desființa, totuși, numele unui scriitor poate să rămână în memoria colectivă prin opera sa, chiar dacă aceasta n-a fost bine primită de critici. Cine suntem noi pentru a măsura valoarea cuiva? „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra” zicea Evanghelia după Sfântul Ioan. Ei, ce ziceți, dragi prieteni?

Mai credeți că sunteți voi cei chemați să faceți dreptate? Mai credeți că sunteți în măsură să evaluați valoarea lucrurilor?

Nu vă temeți, dragii mei, întrebarea e retorică...

Ileana-Lucia Floran

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Miron ȚIC SĂRUTUL

PRIVIREA CU DOR SĂ NE-O ATINGEM E vremea aşteptatelor îmbrăţişări, Poezia din noi emană frumuseţe, Simţim cum ne tulbură grăbitele-nserări, Dornice, ca nopţile de taină, să ne răsfeţe.

Amintirea din inimi, nu dorim s-o stingem, Chiar de suntem martori la căderile de stele, Privirile numai cu dor să ni le atingem, Până ce aţipim de osteneală şi de mirările grele.

Clipele cu mângâieri le atingem, vremea târzie trece, Un vis târziu ne este furat de vânt, Mai vin cerboaicele la izvorul cu apă rece, Iar noi bem apa răsăritului din cuvânt.

ZÂMBETUL TĂU

TE AŞTEPT Te aştept, Undeva la marginea umbrei, Unde, o parte din paradis, A devenit ruină.

Din care ciuguleşte un păun, Rămas fără o parte din pene.

Te aştept, De zile şi nopţi, Să te ţin pe genuchi, Convins că nu ne vede nimeni, Până vom trece De acea clipă stinsă, Când privirea mea, Se ascunde în privirea Ta Până ni se trezesc cuvintele.

Eu nu am scris nici un poem I-am respirat doar aerul, Crezând că odată şi odată Imi voi uita numele, Sub acea umbră de metaforă.

Eu nu am scris nici un poem, Am privit doar dintr-o noapte, Spre cer, Neuitând să adun din tot ce am risipit Zâmbetul tău.

Nu-ţi ascunde zâmbetul, Lasă-l să curgă voluptos, Peste petala de dor a gurii, Supărările, de le-ar arde focul, Cu uscăturile pădurii.

Nu-ţi ascunde zarea inimii, Aş vrea să te poftesc la masa de prânz, Fazan, de mama trimis Vinul, de tata. În pahar, parcă, E sânge roşu aprins.

Secundele aşteaptă la rând, Pentru noi doi Sărutul, răsăritul viu, din fiecare gând.

CINE MAI ŞTIE Cine oare mai ştie, Câte vise şi câte iubiri, Şi de câte ori în ochii tăi, Ai adunat comori calde şi subţiri.

Cine oare mai ştie, Cât mai alergăm cu nopţile în noi, Şi dacă ne vom întâlni în curând, Chemarea din sărut este o credinţă, Ce ne adună într-un loc.

Cine mai ştie până unde suim Şi dacă tot atât de mult ne iubim?

FERICIT DE IUBIREA Fericit de iubirea, Ce ţi-o oferă femeia Ce se plimbă Prin suflet.

Cu paşii ei uşori. Şi, Tu Îţi astâmperi foamea Şi te laşi în voia ei, Ademenit, Ca un şarpe, De cântecul dulce din fluier.

Pag.3

Dăruiri literare

Octavian MIHALCEA EXISTENŢA LUMINII ŞI CÂNTECUL MĂRII (Ioan N. Roşca, Cântecul mării, traducere de Baki Ymeri, Amanda Edit, Bucureşti 2013) Câteodată, exprimarea unor foarte complexe date sufleteşti poate fi complementară minimalismului formal, în ceea ce constituie o veritabilă coincidentia oppositorum. Volumul propus de Ioan N. Roşca privilegiază ideatica armoniei clasice, căutarea echilibrului. Pe acest fond, întâlnim şi unele peisaje luxuriante, parcă desprinse din hiperimaginativele pânze ale lui Rousseau ,,Le Douanier”: ,,Între mine şi tine o ploaie,/ aproape seară, arabesc cenuşiu,/ între noi fulgere, luminaţii,/ apoi purităţi, linişti mari,/ trandafiri mai înalţi, mai involţi,/ albe petale şi roze şi roşii,/ curcubee apoi răsărite,/ vitralii din mii de culori.” (Între mine şi tine). Ziua şi noaptea se metamorfozează fluid, într-o capitală încercare soteriologică. Farmecul diversităţii tinde spre unificare.

Semnele sunt inevitabil urmate de enigme destinate elucidării, într-un joc al misterului cu misterul. Există momente când dimensiunea sufletească se adânceşte, sensibilitatea încercuind estetic sublimul joc: ,,Iubesc semnele tale, vorbele tale, mâinile tale/ melodioase, dansul superb al trupului tău./ Iubește-mă până în tăcerile mele/ pe care nici eu nu le voi descifra vreodată.”

(Totul e atât de frumos). Comuniunea sufletspirit invocă ipostaze paradisiace. Întreaga natură conspiră la crearea condiţiilor optime dezvoltării laturii sentimentale. Simbolurile sunt omniprezente: ,,Pe rafturi, printre cărţi,/ mi-a înflorit un liliac,/ Un chip de înger/ râde în perdele.” (Februarie). Inefabilul, basm de dincolo de lume, induce accesul către un modus vivendi diafan: ,,Amfore de lumină pe poteci,/ urma ta miră florile trezite/ şi fluturi o colindă, zeci şi zeci.” (Amfore de lumină).

Pag.4

Spiritul apolinic este caracteristic acestor căutări esenţiale. Asistăm la o ars amandi senină, aşezată. Dar, inerente căutărilor perpetue, tuşele expresioniste au funcţia lor catalizatoare. Pericolul fragmentării derivă din momentele ilustrând condiţia de ,,fiinţă aruncată în lume”.

Dualitatea îşi pune câteodată amprenta pe interiorul poetului: ,,jumătate soare,/ jumătate ceaţă./ În sine,/ sufletul-/ ca o strălucitoare lamă de brici/ împlântată adânc/ în propriile plăsele.” (Scindare). Sub razele soarelui stenic, altul decât opresivul soleil noir de la mélancholie, Ioan N. Roşca se interiorizează spre a izbucni spre ideal, pe căile luminii şi adevărului: ,,Prevăd o eclipsă/ de soare,/ de lună,/ de cuvinte,/ de mine./ Dar voi răsări/ mai înfrăţit/ cu natura,/ voi fi asemeni lui Pan/ cel cu bucăţi de arbori/ în gură,/ cu crengi înfrunzite/ în frunte,/ să respire sensurile prin frunze.

(Eclipsă). Lumina trebuie protejată de pericolul expansiunii elementelor obscure. În vederea ascensiunii, trebuie permanentizat fondul autentic, inalterabil, purtător al neîntinării. Umbra focului veghează aceste poeme. Parfumul maximei lui Jean-Jacques Rousseau, l'homme est bon par nature, adie printre versurile lui Ioan N.

Dăruiri literare

Roşca. Opţiunile benigne destind discursul liric: ,,Am văzut-o trecând/ fluturată de vânt,/ blândă şi lină/ lumină,/ mângâiere, ecou,/ briză/ a unei umbre/ prin timp.” (Un punct de lumină). În centrul complexului proces adorator, feminitatea este axis mundi, legătură între teluric și celest. Principiul acvatic guvernează adevăratele mărturisiri, sentimente sublimate: ,,În irizări/ irişii ei/ adăpostiţi de scoicile pleoapelor/ izvorăsc valuri/ în care se ascund perle/ pe care nu leam mai văzut vreodată.” (În irizări). Fiinţa adorată se situează în zona perfecţiunii, apropiată marilor idealuri. Sufletul ocupă primul loc, cu toate pietrele lui preţioase, abisuri sublime. Versurile din carte reliefează un climat oniric al eternelor uitări şi reamintiri, temperată alunecare pe o spirală scânteietoare: ,,Să uiţi revelaţia lunii şi stelelor/ din ochii tăi, din ochii mei!/ Să te uiţi pe tine de-atunci!/ Să mă uiţi pe mine!/ Să uiţi!/ Să uiţi,/ dar să cauţi mereu,/ chiar prin vise, prin somn,/ până te vei reîntâlni, simplu, cu tine/ aşa cum te trezeşti într-o dimineaţă/ sărutată fiind de lumină.” (Să uiţi).

Unui detaliu dintr-o eclectică pictură

abstractă îi seamănă poezia Eboşă, aflată undeva în afara materiei. Formă compactă a spiritului ludic: ,,Cuib neaşezat/ de pământ/ cu o pleoapă întoarsă/ spre râs.” Visele se nasc între gheaţă şi foc, într-un fecund spaţiu liric. Astfel, îndoielile intervin inerent, pe fondul acestei sensibilităţi poetice accentuate. Sisif veghează complicata noastră condiţie mundană: ,,Zeiţă,/ suflet de stâncă,/ urcată repetat pe un vârf/ de unde,/ încă o dată,/ recade.” (Sisifică).

Misterul oglinzilor veghează ascensiunea sufletului întru speranţă.

Atotcuprinzătorul albastru sensibilizează până la cutremurare eul poetic. Cromatica existenţială e dominată de nuanţe celeste.

Muzica sferelor învăluie arealul: ,,Cenuşa stelelor/ pudrează tot mai mult/ buzele însetate de cântec!” (Cenuşa stelelor).

Poemele lui Ioan N. Roşca au vocaţia armoniei, pulsul acordurilor temperate.

Poetul aparţine unui echilibrat peisaj parnasian: ,,Statuie,/ mişcatoare statuie,/ înconjurată de frig/ şi de eternitate./Ultima pleoapă/ o voi deschide spre tine.”

(Veneraţie).

Remarcăm omniprezenţa principiului vital feminin. Marea poate întruchipa o mamă protectoare. Maternalul fluid este inepuizabil, regenerator. Merită subliniată comuniunea cvasi-extatică a mării cu noaptea. ,,Stam singur pe ţărmul de beznă, pustiu/ şi val după val îmi vuiau la picioare,/ sălbatica mării nocturnă splendoare/ şi-a trecut zbuciumul prin trupul meu, viu.” (Am trăit marea). Scoicile au valoare de portebonheur în ritualul coroanelor-valuri.

Conotaţiile thanatice, prezente în unele poeme, sunt însoţite de fine ecouri. Sufletul posedă contur marin. Destinul pluteşte pe apele originare, fluidă îmbrăţişare. Semnele plenitudinii, recognoscibile în multe din versurile ce compun volumul, nasc o imagine profund metamorfică. Marşul neforţat spre lumină ia valoarea unei profesiuni de credinţă. Totul numai pentru a trăi lângă o eternă primăvară a inimii.

Pag.5

Dăruiri literare

Vasile SIMON

Semnele Tale, rănile mele

Bătrâni în urmă

Ca să mă văd pe mine, Ţi-am lăsat semn Pe trupul curat; Te-am învinuit pentru Fapte nedemne; Te-ai numit Împărat.

Nu am ştiut Că semnele Tale Sunt răni pentru mine. Şi teama din adâncul Inimii mele Este iubirea din Tine.

Privesc cu durere semnele Tale, Mă-ncumet să-Ţi mulţumesc; Le pipăi pe ale mele; Viermele mă-ndeamnă iarăşi să Te rănesc.

Ai coborât către moarte, Ca să mă-nalţ eu spre viaţă.

Ai aruncat bulgări de aur în noapte, Lumină de stele şi s-a făcut dimineaţă.

Trec ani şi ani ce duc în spate Povara greului Pământ; Mai uşurează din păcate Când sunt mânaţi de vânt.

Toţi credeau că Împărat Te vrei.

Eu Te-am condamnat!

Am fost unul dintre ei.

Să nu-mi privesc tronul uzurpat.

Rănile Tale curate Sunt acum pentru mine Leacurile mult aşteptate În negura timpului ce vine.

Pag.6

O stea În care ceas mi te-a chemat, În noaptea cea senină?

Luna în dar şi-a aşternut, Veşmânt de aur, de lumină.

Din cer străbat precum un far, Sclipesc lumini de aur.

Cad pe pământ bucăţi de jar, Cu gure mari ca de balaur.

Se pierde-n grabă o lumină, Cu ochii-n lacrimi de durere; Se zbate-n noaptea cea senină; E Steaua mea făr' de putere. În zborul ei, când taie cerul C-un fulger alb în noapte, Nu poate a o-nsoţi nici lerul, Nici alte stele de departe.

Săracă stea, blândă lumină!

Ar mai fi strălucit în noapte, Cu mii de aştri dimpreună, Nici gândul nu i-a fost la moarte.

Atâtea zile i s-au hărăzit Lumina blândă să-şi arate.

Pe ceru-albastru, infinit, Icoana ei, de-apus departe. Şi-n zborul ei către Pământ, În noaptea cea cu lună, Ţărână sfântă din Cuvânt, O, Doamne! Fă-i cunună!

Plutesc pe limpezile ape, Îşi spală mantia cea neagră, Răsuflă înclinând din pleoape, De dorul sacru care-i leagă.

Sunt albi, în mână au toiege, Ce în cunună se-mpletesc, Ramuri de laur şi ferige, În cuiburi de lumină cresc.

L-au întâlnit pe El în viaţă, Şi către El acum grăbesc, Spre a le-ntinde o speranţă Celor ce în lumină cresc.

Sunt martorii ce stau în faţă, Lângă luminile-nţelepte, Sânge vărsat pentru viaţă Şi lumânări de urcat trepte.

Ei scriu pe veci în Cartea sfântă Cu slove sacre, slove de-aur Numele Lui ce binecuvântă, Pe cap purtând cununi de laur.

Bătrânii luminaţi pe frunte Duc anii grei de greu lumesc Şi-naltul crestelor cărunte De dor nestins dumnezeiesc.

Mărgăritare, taine scumpe, Străbat lumini în faţa lor, Hotarul care stă a rupe Grumazul greu al anilor.

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România Traducerea:

Luca CIPOLLA

Toamnă

Autunno

Bună seara, tristețe, mă regăsesc în privirea ta ca-ntr-o oglindă, dar timpul nu-mi mai ajunge.

Mă ascund în spatele umbrei pe care-o lași să alunece peste inima mea...

Poate de-asta m-am hotărât să te înfrunt, să-mi mut viața cu o oră-n urmă și să ajung înaintea toamnei care mi-a căzut peste mâna stângă amorțindu-mi-o cu frunzele-i moarte și ceața-i umedă.

Adio, tristețe!

Nu mai am nevoie de nimic... încă sunt singura frunză uscată pe-un ram rămas verde.

Buonasera, tristezza, mi ritrovo nel tuo sguardo come in uno specchio, ma il tempo più non mi basta.

Mi nascondo dietro l'ombra che lasci scivolare sul mio cuore...

Forse per questo ho deciso d'affrontarti, di cambiar vita un'ora fa e di giunger prima dell'autunno che m'è caduto sulla mano sinistra intorpidendola con le sue foglie morte e la sua umida nebbia.

Addio, tristezza!

Non ho più voglia di niente... sono ancora l'unica foglia secca su un ramo rimasto verde.

Calea

La via

Nu râde!

Oi fi eu muntele pe care-l poți muta cu-n simplu gând, dar mâinile mele rămân crengile în care-ți agăți orgoliul. Ți-l îmblânzesc doar stropii de iubire ce-mi curg din rănile veșnic deschise.

Nu râde!

Din inima mea răsar plante de leac, a căror simplă rostire arată calea...

Urmeaz-o!

Non ridere!

Sarò la montagna che puoi spostare con un semplice pensiero, ma le mie mani restano i rami su cui appendi il tuo orgoglio.

Te lo addolciscon sol le lacrime d'amore che sgorgan dalle mie ferite eternamente aperte.

Non ridere!

Dal cuore mio spuntano piante medicinali, la cui semplice pronuncia mostra la via...

Seguila!

Pag.7

Dăruiri literare

Eugen EVU Mihai PASCARU, magister ludi ...

Balade şi altele, sau despre funie în casa boborului Editura Limes, 2013, seria Magister

În registrul în care excelează, ca în „Grămăda ordonată” şi altele, Mihai Pascaru este de răsfoit cu sporită voioşie post-soresciană, în recenta „Balade şi altele”, editată de Limes, 2013.

Dincoace de impresia recentă, la o revedere de la Alba Iulia, uşor elegiacă, nemţeanul cucerit de Munţii Apusenilor, mai ales, despre care a scris un splendid corolar de reportaje în cheie mitologizantă, Mihai Pascaru parodiază terifiant, acid şi ultra- oximoronic, în primul rând manelismul contaminant, decăderea morală şi delirul social cel de sus în jos, piramidic adică, cum rar avem la ora actuală barzi ai pamfletului rimat, tangenţial şi nu prea, cu virgulă caţavencii, komicadzii şi liota de tabloite ale umoruluiumoarei involuntare.

Baladescul invocat generic este amarironic, discursul de ieri, restrictiv-aforistic, devine grotesc explicit, pe măsura temei. Natura, de care e legat cum rar am citit la alţii, este batjocorită de „habitanşii”- bitancii primitivismului. Tot ce a fost eres, mit, zonă magică a dăinuirii, este târât în deriziunea RUPTURII de NATURĂ a tribalismului actual.

El ia şi jupoaie furios, indignat şi tragi-exotic, măştile schimonosirii, canibalismului recidivivus subteraneu, devastator, scabros. „E plin de duhuri prin pădure noaptea/ şi mituri şuşotesc în iarbă/ pe focuri joase primitivii/ pun rude la ceaun să fiarbă/ ...Halowen citadin, modern/ ...bătrâni pizmaşi, bătrâne cătrănite/ ...mascaţii care vin din urmă”. Remember Villon, de unde aluzia „baladelor”: nemai vesele, nemai triste, nemai balade. Dar la oraşe? „O criză. Fabrici care dau să-nchidă/ Bilanţuri, curbe care cad/ Prosperitatea-o mulţime vidă (de la Gustave Le Bon? De la ...Videanu? n.), şi Pag.8

multe greve care prind în horă/ dezastrul mut oră de oră/ Guverne refulate-n amnezie/ (Bătăi de stradă care-o curmă Cu genii socialiste la icoane(!)/ şi gaze, gloanţe şi bastoane... Mascaţii care vin din urmă.”

Baladele lui Mihai Pascaru e bine a le ceti dimineaţa, ca să nu fie pe suprastoc de la ecrane, baloane, piroane, turbioane, saloane, chiolhane, „ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” ...

Efectul lecturii, cu muştar, miere şi altele din harul tradiţiei noastre încă hâtre, în doze bine măsurate!, unora le poate fi de leac. Aproape naturist, deloc toxic-alopat. Electroliză, nu cianură!

Citiţi şi vă veţi simţi, paradoxal, ceva mai bine. Şi oricât pare de altfel, Pascaru îşi iubeşte personagiile, ca virgulă Caragiali de la Haimanele.

Personal, îl compătimesc de aşa empatie: mai OK era Eugen Ionescou, sau Orwel... Dar şi mai sigur, Ion Creangă.

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Cristina Cîrstea Un vernisaj în care eu tu el de-adevăratelea am tras clopotele mânuind pe alocuri hystoria

Nici că ai putea-o întâlni pe Cristina Cîrstea în afara rezonanţelor venite de prin subpământ, de pe supracer şi din între-lumi. E o exaltare dusă cu încăpăţânare şi atunci când realul se pierde unde poate a fost şi unde foarte probabil nu va fi. „pentru că azi/ niciun oraş nu se poate ascunde// pentru că azi niciun pământ nu se poate ascunde// am tras clopotele. am tras bucăţile fericite de lut/ mânuind pe alocuri hystoria/ trupului meu. zi de zi/ altă mână alt/ om cu/ unghia morţii/ retuşează pe/ zid alte ziduri. am tras peste mine pătura morţii/ ca un curcubeu de argint seara/ binecuvântându-mă lut peste lut/ peste malul de apă şi aer” (eu tu el ). De unde grozăvia, înverşunarea, transcomunicarea imaginilor fără a ţine cont neapărat de învelişul obştesc de înţelesuri ale cuvintelor ?; de unde până unde… „pentru că viaţa e ca şi moartea nu/ are sens intrare/ieşire un triunghi/ plutitor/ ( o femeie îşi spală mâinile faţa/ ce e un om între ele )”.

Zice astfel, Cristina Cîrstea, şi mai pe ce să o cred, cum că „azi o luăm de la capăt”: „scot în afară zidul ultimei nopţi şi privesc: crematoriile de fontă ale oraşului / vas cu lături metafizice. ţi-am scris poate câteva rânduri despre cum înfloresc/ morţii. am văzut golgota spumegândă ce/ se înalţă la creier. noi 2 ( … ).”.

Aproape că mai bine ar fi de ar dispărea oraşul cu toată nenorocirea sa, decât fiind atât de lugubru, ca un cavou intrat într-o dinamică anticonvenţională, într-o centrifugare de unde nu mai e nicio cale de ieşire decât undeva în gând; din nou, nevoia unor alte repere devine evidentă. „într-o îmbrăţişare/ … / (nu eu sunt vie nu tu/ a-lt-c-i-n-e-v-a/ trece prin noi ca o cruce neagră sub gheaţă )”. ( Style Gallery II ). Fatalitatea ţine locul fiinţei / fiinţelor şi chiar însuşi verbului a fi. Am avea şi o explicaţie pusă de-a curmezişul în calea prăpădului ideatic: „( … ) şi tristeţea mâinilor mele/ jumătate pleoapă // pentru un singur om îmi pieptăn părul/ până la glezne/ şi vreau să mă apăr”. (Style Gallery III ).

Faptul că şi-a deschis Cristina Cîrstea, propria sa „Style Gallery”, e un gest firesc dat de eleganţă, maimult-decât ai putea duce cu simţirea, cu înţelesul, pentru că altele sunt dimensiunile decât axa cu trei picioare şi o abureală transversală de timp, în care se

învârt fiinţele şi lucrurile într-o ambianţă relativă spre derizorie. În „Style Gallery”, mă gândesc că se întâmplă cam aşa: omul renunţă la partea sa de învieţuire firească, pentru a fi andocat cumva necuminte năvalnic în faţa legilor scrise şi nescrise, în templul lăuntric al poeziei care debordează în faţa minţii, sclipitor până la explozie!

DeBuT Ștefan Alexandru RÂNGHETEAN clasa I Liceul Teoretic „Sabin Drăgoi” Deva

Copacul tăiat A fost odată ca niciodată un copac.

Cu anii, el creștea tot mai mare. Avea o coroană bogată. Primăvara era plin cu flori. Niște oameni i-au pus gând rău. S-au gândit să-l taie și... l-au tăiat.

Copiii din cartier, tare s-au mai necăjit!

Dan a propus să aducă fiecare banii economisiți în pușculiță. S-au dus și au cumpărat un puiuț de cireș.

L-au plantat în locul copacului.

Peste câteva săptămâni, puiuțul lor a înflorit. La vară, pomișorul o să le țină și umbră.

Erau bucuroși că au făcut o faptă bună. Și uite așa, v-am spus povestea mea.

1.10.2013

Pag.9

Dăruiri literare

Petru HAMAT

Eufonia limbajului: măști și imagistică discursivă la Aleksandar Stoicovici Volumul de debut al lui Aleksandar Stoicovici, Vineri, publicat la Editura Herg Benet Publishers, București, 2011, se constituie într-un act al exaltării esteticului, deși ezitările în tonul discursului sunt, uneori, evidente. Ele țin de o oarecare stare a implicării, uşor hazardate, în sufocarea imaginilor reprezentate, cu toate acestea, poezia sa este una care argumentează o sublimă definiție a logosului și a funcției artistice.

Lectura cărții propune o configurație de modele receptive la nivelul discursului, astfel, remarcăm o incidență fonică a imaginilor, o pluralitate de simboluri, care descind într-o viziune tragi mito estetică, pentru că scriitura acestui poet tânăr deconstruiește universul imagisticii, tocmai, prin suplinire și focalizare în interiorul sensului.

Demersul lui Aleksandar Stoicovici este unul abundent, prin dialogare cu un mit al identității propriei viziuni artistice, este, cu alte cuvinte, o împlinire în motivele propuse ale măștii, ale acelei proiecții, care aplică expresivității ludicul unei fantasme ce, mereu, galopează spre redescoperirea propriului topos. Iluzia unei alte lumi este concepută sub semnul resemnării, pentru că materialul estetic este unul suficient limbajului, fapt pentru care Aleksandar Stoicovici se înscrie într-un spațiu simbolic, ale cărui coordonate sunt, cel mult, intuite, iar privirea, de undeva din interior spre exterior, este o proiecție înspre scena improvizată a ermetizării.

Conceput ca un puzzle artificial, volumul lui Aleksandar Stoicovici este argumentul necesar, prin care se realizează legătura cu poezia nouă, identitară și aplicabilă unei autohtonizări forțate oarecum, iar ciclurile de versuri, Incizie, Dintele de lapte, Vinil, Zaruri, Vineri, Obiecte vulgare, determină evoluția spre imagistică și mască, spre artificiu artistic și materialitate ficțională. Arhitectura stilistică se concentrează într-o serie de avertismente pragmatice și depozitate într-un sistem artistic, din care transpare funcția logosului, a felului primordial de a acționa în matricea ochiului

Pag.10

plurivalent al fenomenului literar. În acest sens, momentul cultural, al tânărului poet, se înscrie în paradigma lirico dramatică, pe care o transmite poemul Incizie, din ciclul cu același nume, o descindere în duplicitatea simbolică a gestului poetic, dar și o scindare a sentimentului (a)ființei, construite ca mască a unui eu receptor: „răzuiesc câțiva solzi/și mă târăsc în altar/pe sub icrele de plumb//pereții se încintă/vopseaua icoanelor îmi curge în păr/doi câini aleargă printre sfinți/și se ascund.” Este o coagulare a strategiei măștii, a unei diferențieri între sentimentul matern al prezenței eului și decriptarea gesticii, a unui sfârșit, prin revenirea la statutul formal al dinamicii („deschid ochii”), pentru că actul (a)ființei devine responsabilitate a existenței unui celălalt, al himerei, ce naște în uman, prin eliberare și incizie a corpului, a stării și sinelui, ce se redefinesc prin transfuzie de sentimente: „inima/se transformă într-o cușcă/bine ascunsă sub platoșa de carne.”

Jurnalier, precizia inciziei, asemenea unei aritmetici artistice, definite, în sufocarea eului, prin pragmatism excesiv, devine evocare a superlativului ficțional, în care se administrează strategia relației dintre personajul/personajele liric/lirice și proiecția acestuia/acestora în cotloanele esteticului în acea stigmatizare și stare de plictis dinamic anunțate din Matrioșka („sunt zile în care câinii pur și simplu/nu încetează să alerge”) anume, se materializează o expansiune la palierul indeciziei a noutății, care denunță asimetria unui topos subiacent și neclar, supus înscenării: „atenți și răbdători ca niște animale de pradă//se așază față în față. scobesc cu unghiile/carnea moale/își pasează ochii fosforescenți/prin găurile tăioase/se înghesuie printre organele aburinde/trag pielea câinilor peste trupurile reci/și adorm.” Este, așadar, o decriptare a formei umanoide, a unui joc complicat și complex, în care simbolul căutării estetice se asumă, prin regăsirea și redefinirea în arhipelagul suficienței artistice, în respectarea gestului, care singularizează personajul/personajele prin căderea în

Dăruiri literare aria reveriei, în starea de angoasă finită, pentru că: „sunt zile în care pur și simplu/nu încetează.”

Rinoceriada este un alt poem al ciclului care deschide cartea de debut a lui Aleksandar Stoicovici, iar argumentarea sistematică a fugitivului artistic este ancorată într-o suferință ludică, modelată și acceptată ca o altă incizie a suferinței și retragerii în spatele măștii.

Lipsa de comunicare, de gest, par a construi un dinamism invers, prin care se denunță punțile de legătură între actori, este, așadar, mai mult o retrăire, prin ochiul mutației, a obiectului înscenat și a materialității corpului, a sentimentului și a focalizării în semnul divin, asemenea unei recuperări a statutului ființei, ce se ascunde mereu: „treizeci și trei de răniți/se întâlnesc seară de seară într-o cameră de hotel/își lipesc trupurile de pianul exploziv/și se întorc în copilărie//e un fel de nostalgie/care le multiplică amintirile până la sânge./clopotele scuipă limbi de vată/din care vor crește mai frumos/ca niciodată.” Este un avertisment al modelării ființei și al strategiei de evocare a personajelor, care primesc informații noi „săptămâni la rând s-au scurs tot felul de vopsele/din aparatul de radio” legate de evenimente tulburătoare, dramatice prin configurația finală a posibilei extincții, pentru că: „soldații nu văd nimic din toate astea/lacrimile pogorâte deasupra lor ca niște limbi de foc/le-au umplut gurile.”

Jocul tanatic din Apocalipsă în sticla lui Klein, eclipsa formală a jocului de scenă, sunt avertismente ale strategiei discursive, ce animă limbajul și transgresarea imaginilor, însă, discreția poetului este una a acceptului de a finanța viziunea estetică și de a valorifica prin ieșirea din lumea visului, a lumii plutitoare, în care matca sustragerii ființei este acordul, tacit, cu îngroparea oricărei urme a umanului este o proiecție în materialitatea regândirii, subsumate vicisitudinilor cotidiene: „visul tău vine din viitor târâind după el/crabii de metal//bulbul rahidian îngropat în nisip/bate ora exactă/apa se ridică din mare și pe locul ei rămâne/un bloc imens de sare ca un sicriu/plin de semințe.”

Ciclul următor, Dintele de lapte, anihilează, cu precizie chirurgicală, limitele manifestării sentimentului retrăirii evenimentelor vârstei imature, ale acelei psihoze, care generează o stabilitate a copilului aflat în „mijlocul Iagodăriei”, a umanului, care nu se regăsește decât plutind în mareea de îndoieli a ființei impersonale, a eului indiscret și revoltător de agasant, aparent irumpt în discursul poetic ca personaj al confesiunii: „acum stau în mijlocul Iagodăriei/iarba a crescut o ating cu vârful degetelor/copiii nu mai aleargă/buturuga s-a pierdut în apa tulbure/mă descalț și calc în noroi/monedele de argint mi se lipesc de tălpi/apa se încolăcește sub genunchi și mă mușcă/ca o viperă neîmblânzită.”

(Dintele de lapte) Copilăria la malul Dunării, imagistica acestui spațiu mitic, devin simbol al nuntirii între eu și scindarea tragică a unei himere, percepute numai de

copil, prin ochii ludici ai suferinței, neînțelese și acceptate, prin dezacord cu legile naturii: „după vreo câteva luni pe la primele ninsori din an/începuse să meargă vorba că în Iagodărie ar crește un pește imens/m-am dus la Dunăre mi-am băgat capul în apă/prin apa tulbure am văzut pescarii/împingând animalul cu palmele//lacrimile le intrau și le ieșeau din ochi.” (Peștele din Iagodărie) În Vinil construcția limbajului aduce o indecizie a produsului estetic, o reflecție atentă și reflexiv autoimpusă de obiectul artistic, fapt care amplifică, oarecum, subtilitatea actului discursiv, iar luciditatea este eclipsată numai de moralitatea și așteptarea, care decodifică simplitatea și stupefacția înaintea îndeplinirii momentului cultural, sublim și încețoșat, tragic și subversiv, prin atitudinea unui anacronism sceptic din Manifest „limbile le sunt fixate ca niște ace de ceas/pe ștanța curată a supunerii/acum când copiii din care au crescut/bâjbâie în somn după un sân otrăvit”.

Dacă în primele cicluri liricul se afundă în deconstrucția imaginii ființei, prin trăirea la cote exaltante a sentimentului tragicului, cu Zaruri, identitatea eului este subsumată providenței, actul artistic propriu-zis se configurează în organicitatea cuvântului și a gestului, a simbolului, care se observă prin „ochiul lui Goliat”, într-o remarcă, utilă, a figurii scepticismului, pentru că „reversul sângelui”, din Cuzco

Pag.11

Dăruiri literare blues, „e ținut la loc de cinste în clasoare”, iar sentimentul vinovăției prefigurează concesia făcută pre-divinului prin acceptarea abstractizării, ca o metamorfoză a condiției damnării din Anticiparea raiului: „plouă/limbile de foc se mișcă pe sub umbrelă//ies din mine și vă privesc/cu ochii omului care a hrănit șobolanii și apoi a încins gălețile/pe burțile damnaților.”

Discursul fragmentat din ciclul Vineri propune amplificarea tragicului prin substituirea ființei și punerea în scenă a lumii fictive, pe care a imaginat-o Aleksandar Stoicovici, printr-o subtilitate și afecțiune a îndeplinirii rolului poetic. Este, așadar, o regresiune a vocii autentice, dar, în același timp, se inaugurează perfidia unui sentiment al încrâncenării și al luptei cu un demon al himericului, contestat și, de atâtea ori, agresat prin limbaj, motiv pentru care „amprenta pe ceara moale a pielii tale”, din Fractal, este o compresă, suficientă, pe rana deschisă a fluctuației discursive, sub interpretarea mnemotehnică, pentru că „trei degete sunt îndreptate spre tine”, ca semn al distincției și al profanării unui spațiu, pentru care: „ne-ar trebui un cer puțin mai jos/un cuțit ceresc/și-o să ne răzuim oasele/până când cerul va mirosi a toamnă/mâna ta o cădere în gol.”

Obiecte vulgare subsumează paradoxul dinamicii discursului lui Aleksandar Stoicovici într-o clepsidră a vocalismului transfigurației, într-o materialitate conceptuală a obiectului, identificat în calitatea excesivă a simbolului, într-un univers acablant, suficient sieși, prin articulațiile semantice ale focarului, pe care: „carnea își poartă țesuturile bolnave prin vagon/nu mă mai pot micșora și cu toate astea/fiecare celulă își continuă cu încăpățânare marșul/prin măruntaiele călătorilor” (Eine kleine nacht Maschine), pentru ca revenirea în toposul tuberculos, asfixiant, la încordarea subînțeleasă și întoarcerea la un lucru aproape banal la obiectul specific al traumei trăite și mirosul care „ți se îmbibă în piele și nu poți să faci nimic” să se realizeze când „devii simplu sau frumos ca un c u vâ nt /ca re a l u n gă s e te a .” ( Vo n Zeppelin/Lisabona/Mies van der Rohe) Cartea de debut a lui Aleksandar Stoicovici asigură o variabilitate modernă, un act complex al substituției intenției lirice, o racordare la formalitatea excesivă a tonalității, uneori, prea exaltantă, însă, obiectul literar poezia și imagistica ficțională a reprezentării se încadrează în specificitatea mesajului transmis, a sentimentului că: „îți lovești convingător fruntea cu mâna de lemn/și încet încet/începi să crezi.”

(Câine) Să crezi este, la Aleksandar Stoicovici, act sublim al percepției și iluziei, în matricea eufoniei limbajului!

Pag.12

Cristina TUROSU

Calendar de pierdere „- domnişoară!

- da?

- v-a căzut ceva.

- ce?

- un zâmbet.” i-a căzut un zâmbet de pe buze mai devreme. crud şi nefiresc s-a desprins şi a alunecat. a plutit puţin, ce-i drept, apoi s-a spart când a atins asfaltul fierbinte de aparenţe şi praf.

Tot, pentru ea Ştii că o iubeşti Când o simţi În freamătul Trupurilor străine Trecute din mână de neştiutor În mână de nepăsător.

Când fiecare frunză, Fiecare gând, Fiecare poveste Vine uşor spre tine Mirosind a „ea”.

Când iarba încolţeşte Sub paşii ei Apăsaţi şi siguri.

Când nu e decât O vorbă dulce Alunecând de-a lungul A zeci, poate sute De buze însetate De adevăr.

Când fiecare secundă, Surâs, idee, Fiecare om, Fiecare stâlp, Toate seamănă cu ea.

Când realizezi că Din ea eşti Şi tot în ea Trebuie să te întorci.

Când mintea ta Se învârte Ca o planetă greoaie, Mereu şi mereu, Numai în jurul ei.

Dăruiri literare

Vavila POPOVICI Carolina de Nord, SUA

Te vei întoarce, nu-i așa?

Murmurul speranței Păşesc rar şi apăsat pe cărări cunoscute, necunoscute.

Număr clipele care se scurg ca un preludiu, ascult vaietul fiecărei frunze în cădere și mă dor vieţile scurte, trecătoare!

Gânduri se rotesc, se rostogolesc, mâinile sufletului le direcţionează; lacrimi calde se sparg între pleoape, croindu-și drum pe obrajii încă netezi, pe când aerul cernit al serii nepăsător mă străbate. Şi mi-e teamă și merg mai departe, mai departe…

Ridic privirea spre ceru-ntunecat, văd tot mai multe stele agăţându-se de cer, cu braţe colţuroase, reci, strălucitoare.

Păşesc pe cărări cunoscute, necunoscute…

Până unde se-ntinde viaţa mea, Doamne?

Ne trecem prea repede, ruginim, Doamne, asemeni frunzelor ruginim!

Acele pinilor verzi sclipesc în argintul lunii, braţele lor întinse murmură speranţe…

Așa sunt eu Trec deseori prin peisajul ruginiu al pădurii, ascult glasurile jalnice ale nimfelor rostindu-ţi numele sfâşiat în silabe, văd luminile amare ale toamnei, aud acordul gamei minore-n care ploaia-şi încearcă sunetul și râsul cinic al vântului nervos îl aud Aşa sunt eu, iubitul meu!

Număr clipele ce trec cu incerta lor stare, șoptesc cu-nfrigurare: S-a dus vara dragostei noastre! E toamnă!

Toamna pădurii bogată în şoapte de dor, toamna sufletului încărcată de ecouri, toamna inimii cu bătăi disperate.

Aşa sunt eu, iubitul meu!

Dau crezare și vântului şi ploii şi-acestei toamne; poate de aceea, deseori, primesc în dar fiori şi lacrimi…

Aşa este, iubitul meu, aşa cum spui! În jur totu-i mai simplu ca-n sufletul meu. Şi totuşi lumile paralele-n care trăim se pot intersecta.

Te vei întoarce, nu-i aşa?

Paşii mei singuri, nesiguri îşi vor recăpăta echilibrul, sufletele noastre vor colinda din nou înălţimile albastre…

Gândurile se vor spăla-n albele cuvinte de dragoste trupurile îşi vor purifica sângele.

Voi fi din nou fericita sclavă a iubirii tale! Îmi amintesc cu durere de ultima zi, de ultima clipă petrecută împreună, fiindcă întotdeauna există o ultimă zi, o ultimă clipă, nu-i aşa?

Acea clipă-n care mâna ta aluneca nehotărât pe mânerul metalic, rece al uşii…

Idealurile s-au prăvălit în acea clipă, asemeni unor pietre din vârful unui munte, spărgându-se - n mii de bucăţi.

Dar marea împărăţie a tăcerii dintre noi, poate fi spartă cu-o singură piatră, piatră din stânca amintirilor!

Te vei întoarce la mine, iubitul meu, nu-i aşa?

Pag.13

Dăruiri literare

Gabriel DRAGNEA Între datorie morală şi sursă de existenţă - II Conjuraţia anti-Panait Istrati De fiecare dată când am avut ocazia am afirmat că „o personalitate n-ajunge să se definească decât prin adversităţile pe care le trezeşte”¹, aşa cum afirma cândva Tudor Vianu. Ceea ce s-a spus despre Panait Istrati, din dorinţa evidentă de a-i minimaliza personalitatea şi opera, mergând până la executarea morală a existenţei lui, nu a făcut decât să-l urce pe scriitorul brăilean pe podiumul învingătorilor.

Reabilitările venite ulterior nu au avut decât să confirme aceasta.

M-am întrebat adeseori, în naivitatea mea de această dată, care ar fi fost motivele punerii la zid a ziaristului „vagabond de geniu”? După parcurgerea mai multor lucrări de referinţă, am reuşit să înţeleg îndeajuns de mult cum funcţionează „sistemul” cu mecanismele lui ruginite şi infecte. Astfel, pot afirma, fără îndoială că sinceritatea izvorâtă din abisurile sale sufleteşti, izvorâtă din setea de dreptate, avea să-l transforme pe Istrati într-un personaj incomod pe scena politică a lumii. Ajunsese să fie considerat un pericol, nu doar pentru ceea ce putea spune credibilitatea lui nefiind pusă la îndoială, ci pentru simplu fapt că exista. Citatele pe care le voi aduce în discuţie nu fac altceva decât să scoată în evidenţă ideea că scopul scuză mijloacele, ajungând la o alta, conform căreia „cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

Aceasta din urmă poate fi considerată laitmotivul acestui capitol.

Detractor vs. critic Înainte de a continua prezentarea atitudinilor voluntare sau comandate ale contestatarilor consider importantă şi necesară delimitarea termenilor detractor şi critic. Pentru a fi clară o astfel de delimitare, deoarece nu toate numele prezente aici pot intra în categoria detractorilor am apelat la editorialul lui Nicolae Manolescu din revista România literară (12-18 martie 2003): „Detractorul este de

Pag.14

rea-credinţă şi îşi face din negare un scop precis. El porneşte de la ideea că scriitorul la care se referă trebuie să fie contestat. Nu ajunge la ea în urma unei demonstraţii. Ideea e, aşadar, preconcepută”.

Un caz ce poate fi considerat o nedreptate la adresa lui Panait Istrati este acela în care cotidianul francez Le Monde adoptă o poziţie cel puţin ciudată prin comentariile făcute privind anchetele de la Lupeni, publicate în Lupta.

Conform monografiei lui Alexandru Oprea, Le Monde publică aşa-zisele probe ce „dovedesc” trădarea şi cumpărarea sa „de către guvernul burghezo-moşieresc din România”: „Se ştie că a făcut parte dintr-o comisie guvernamentală, pe vremea unor împuşcături la Lupeni, de pe urma cărora au fost victime nouă muncitori şi, că, această comisie a aprobat pe de-a-ntregul autorităţile”. Gravitatea mare constă în faptul că, dând credit publicaţiilor prestigioase din lume, care cu trecerea vremii nu au revenit cu corecturile care s-ar fi impus, istoricul literar Al. Piru cade în capcana de a da curs celor publicate. Astfel că, în studiul său din Viaţa Românească, nr.2 din 1957² apar următoarele informaţii: „Imediat după întoarcerea din U.R.S.S în România, în 1929 luă parte, cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni, la ancheta întreprinsă de ziarul Lupta. În loc să protesteze împotriva guvernului, care împuşca pe grevişti, Panait Istrati, înhămat la carul burgheziei, arunca răspunderea crimelor pe seama aţâţătorilor la grevă din sindicatul muncitorilor”.

Dar, revenind la cele scrise de Le Monde, Panait Istrati se simte obligat să intervină pentru a clarifica lucrurile spunând că, ancheta sa de la Lupeni „unde au fost împuşcaţi nu 9 ci 30 de mineri şi o sută de răniţi, a fost personală” şi nu comandată. El vine şi adaugă că, însuşi profesorul Romulus Cioflec, care era membru în partidul la putere şi care l-a întovărăşit pe tot parcursul anchetei, avea să demisioneze din partid, „cu scandal în presă, deoarece se convinsese

Dăruiri literare ca şi mine, de vinovăţia guvernului”.

Din tonul reacţiilor apărute în ziarul Vremea, la 10 octombrie 1929, putem să deducem că cele scrise de Istrati privitor la cazul Lupeni era o expresie a realităţii: „Ai colindat regiunea Lupenilor şi ţi-ai scris într-un ziar de seară nu impresiile, fiindcă n-ai fost acolo ca un simplu călător şi om, ci rechizitoriul (...) Ai venit să urechezi guvernul, să ţii conferinţe şi să ne scuipi în plin obraz”³.

Punând în balanţă reacţiile furibunde apărute în presa română, vom putea observa ce greu atârnă insultele aduse de Pamfil Şeicaru în 30 septembrie, în aceeaşi publicaţie, Vremea: „Ah, Panait, Panait... Torente de invective, dintre cele mai triviale. Poza lui Istrati reprodusă în centrul paginii purta explicaţia: <<Proxenetul care ne insultă>>.

Articolele din Lupta erau calificate: <<o dezgustătoare acumulare de măgării >>, iar autorul lor, <<un biet mardeiaş cu degetele butucănoase ce se screme>>, într-un stil „siluit; Istrati mai beneficiind, pe deasupra, de gingaşele gratificaţii de << liric povestitor al invertirilor sexuale >> sau, şi mai pudic, <<biet poet al şezuturilor deflorate>> etc., etc.”- notă extrasă din „dosarul vieţii şi al operei” lui Istrati, de Al. Oprea, pag. 268).

Dovada că simpla lui prezenţă era un pericol o putem deduce din scrisoarea către Romulus Cioflec, în care se scuza că nu mai are timp să se oprească la Timişoara: „Cauza: sunt grozav de urmărit...Aseară, însuşi Ioniţescu mi-a trimis vorbă că studenţii creştini umblă să mă omoare (...) toată seara şi noaptea până la unu mi-au ţinut calea pe Dragoş-Vodă şi au băut la o cârciumă lângă noi, urlând şi arătând revolverele”. Şi, cum acesta nu este singurul moment în care Panait Istrati este ameninţat cu moartea, îl mai amintim şi pe cel din 1927, moment ce coincide cu aderarea scriitorului la comunism. Astfel că, în paginile Cuvântului cineva îl atenţionează pe Istrati că, în cazul revenirii lui în ţară va fi urmărit cu degetul pe trăgaci.

Nicolae Iorga şi Alexandru Sahia Întorcându-ne în timp cu câţiva ani descoperim campania de discreditare a omului, scriitorului Istrati şi a operei lui.

Fără a le nega meritele, căci ar fi nedrept, vom observa că, pentru mulţi scriitori români opera istratiană, în speţă Chira Chiralina, nu reprezintă nimic altceva decât „memoriile unui om care, câtuşi de puţin nu are respectul fiinţei omeneşti”. Cine spunea aceasta? Nicolae Iorga⁴ care, prin intermediul

Rampei, la 12 noiembrie 1924 declara astfel: „Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de-a face cu un hamal din portul dunărean”.

Negăsindu-i nici o calitate „hamalului din portul dunărean”, Nicolae Iorga, prin discursul susţinut la înmormântarea lui Istrati avea să facă dovada unui caracter îndoielnic considerându-l „răsturnător de lume cu puterile unui real talent”.

Dar, poate era conştiinţa deşteptată care-i dicta sincere şi adevărate laude, o dezabuzare; sau poate avea nevoie să se descarce pentru a-şi linişti bruma de conştiinţă pe care o avea. Ştiind părerea lui Slavici⁵, cronicile apărute în străinătate privitoare la apariţia Chirei şi multe alte aprecieri aduse operei apărute în Europe la 15 august 1923, putem să realizăm că la mijloc, între aceste afirmaţii tendenţioase, stau cauze politice (ca să nu le spunem principii!?). Invocându-se ideea de naţionalism, lui Panait Istrati i se reproşează influenţele democratice acumulate în occident. Şi nu numai. Conform articolului din publicaţia L`Orient redactată în franceză la Bucureşti, semnatarul Arion completează marea de acuze spunând că „e socialist”, „că nu a frecventat Capşa şi, deci, nu face parte din nici o gaşcă literară”, „că nu are talent” şi, cea mai gravă că „e un pornograf ignobil”⁶. În faţa acestor enormităţi emise de detractorii săi, Panait Istrati avea să răspundă ripostând la rându-i prin două „scrisori deschise d-lui Cazaban şi d-lui Iorga, scrisori apărute în „Adevărul literar şi artistic”⁷ din data de 3 august 1924. Tot despre cei doi mai sus amintiţi va face referire şi în materialul „Revenire în patrie după zece ani”, cuprins în volumul „Cum am devenit scriitor”: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă... Dar când ieşiră la atac, cu bastoanele lor seniorale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut <<norocul să întâlnească pe Romain Rolland>> şi să mâzgălească o carte <<pretins frumoasă>>, ei bine, aceşti domnişori au întălnit măciuca lui Codin care-i făcu cnocaut.

Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş mârşav al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc”.

O altă perioadă care trebuie amintită este aceea premergătoare colaborării lui Panait Istrati la publicaţia de dreapta Cruciada Românismului dar şi scurta perioadă care avea să urmeze după aceea. În urma unei „Scrisori deschise oricui”, publicată la 20

Pag.15

Dăruiri literare ianuarie 1932 în cotidianul politic Curentul⁸, prin exagerările prezente va primi o replică foarte dură din partea lui Alexandru Sahia. Era o ocazie care nu putea scăpa kominterniştilor de la Bucureşti.

Panait Istrati, conştient de aberaţiile spuse are grijă să completeze: „Iată un mic plan de om pustiit”. Planul consta în înfiinţarea unei gazete şi a unui partid clerical cu sprijinul „unui corp de cărvunari episcopi şi miniştri care, ziua cântă lui Dumnezeu liturghii, iar noaptea devastează bisericile”, dorind să susţină astfel „pe toţi cei care vor să guverneze cu dreptate” şi să nimicească “pe toţi duşmanii”.

Răspunsul lui Sahia „se înscrie în linia fidelităţii faţă de Moscova, liniei staliniste şi rosteşte o judecată echivalentă cu o condamnare”: „Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait! Îmi reamintesc anii tăi de glorie, când era îndeajuns să-ţi anunţi o carte, pentru ca nenumărate edituri occidentale să năvălească cu ofertele. Şi asta datorită cui?

Talentului? Să fim drepţi!... Cele două vaci grase: Rakovski şi Troţki ţi-au întins ţâţele să le sugi cât vei voi, ca un mânz nărăvaş. Rakovski, pe atunci reprezentant al Sovietelor la Paris s-a simţit fericit de revederea tovarăşului; a fost în el o dulce aducere aminte, un dor discret pentru bălţile Brăilei, şi ţie s-a oferit cu ruble. Plecat în Rusia, recomandat de Rakovski lui Troţki acesta a întrevăzut în tine elementul proaspăt pentru contramişcarea lui de revoluţie permanentă. Dar Troţki e azvârlit la timp peste bord, Rakovski înfundat în Astrahan, şi în Rusia începe munca adevărată, formidabila industrializare şi refacere economică. Cine se mai gândeşte că există într-un colţ Panait, cântăreţul „cârciumelor”? Dar lucrurile s-ar mai fi putut încurca dacă cel care înjură astăzi comunismul, nu s-ar fi ridicat cu pretenţii băneşti supărătoare pentru cărţile tipărite, filmele de cinematograf. Drept satisfacţie, tovarăşe Panait, adept al lui Troţki, ţi s-a arătat Nistrul. Bolşevicii nu înţelegeau să-ţi plătească decât pâinea, ca oricărui muncitor, şi mai mult ca orice, îţi dădeau libertatea de haimanalâc. N-ai înţeles să preţuieşti. Ai refuzat, indignat, doreai bani şi ranguri. Te simţi bine acum, în smârcurile dunărene, preconizând dictatura regească sau luptând pentru conversiunea cea mare: iubitorule de ţărani! Însă toate bârfelile, toate ororile care le debitezi pe spinarea Rusiei comuniste caracterizează deznădejdiile unui înfrânt, stâlcit de cizma sigură”⁹.

Printre multele acuze aduse s-a mai spus că Panait Istrati este fascist. Cum ar putea fi adevărată o

Pag.16

asemenea afirmaţie când cunoaştem participarea lui Istrati la mitingul antifascist L`Italie aux fers, la sala Manege de Pantheon? Tot în apărarea lui Istrati mai amintesc poziţia lui fermă în urma apariţiei în Cruciada Românismului a unui articol favorabil Italiei fasciste („Din fresca istorică a fascismului” de Tudor Ionescu, în nr. 12 din 21 februarie 1935)¹⁰.

La acuzaţia de antisemitism, adusă de tocmai Romain Rolland, articolul România însângerată vorbeşte de la sine. Publicat în Paris-Soir, în 1925, Panait Istrati scrie „despre actele de teroare săvârşite contra evreilor de la Focşani sau Piatra-Neamţ” provocând „ţipete de furie” la Viitorul, care-l denunţă pe gazetarul român ca „trădător şi calomniator al patriei”¹¹.

O piatră de încercare în viaţa, până acum, destul de zbuciumată a lui Panait Istrati o constituie campania de denigrare şi de condamnare a personalităţii şi operei istratiene prin articolul „Un haiduc al Siguranţei” al lui Henri Barbusse. A fost acuzat foarte aspru pentru declaraţiile antisovietice care au urmat vizitei lui Istrati în Uniunea Sovietică.

Deoarece „aceste calomnii erau atât de extravagante”¹² se pare că ele nici nu au fost preluate de presa română.

Panait Istrati scriitor român Deşi au existat colegi din breasla scriitorimii române care negau apartenenţa brăileanului la literatura română, cu toate acestea, Panait Istrati a lăsat „pe oamenii de bună credinţă să judece”. Şi, iată că, încă din 1924 a existat un Ion Vinea ( autor celebru al volumului Ora fântânilor) care opina despre Chira Chiralina că „se afirmă tocmai prin atmosfera românească”¹³ existentă. Tot în această categorie „de oameni de bună-credinţă” putem încadra şi pe un Gala Galaction, Pompiliu Constantinescu şi alţii. Cert este că, acei puţini scriitori care au ajutat la reabilitarea operei şi a scriitorului, au ajutat, în fond, nişte biete personaje literare, nişte eroi care „au gândit şi au grăit în româneşte”.

Conform unei scrisori redactate la Nisa în data de 15 aprilie 1925, cu scopul precis de a fi publicată „în fruntea volumului Trecut şi viitor, Panait Istrati, nemulţumit de traducerile în româneşte a operelor sale de limbă franceză, se hotărăşte să-şi traducă singur creaţiile; înainte de-a fi “prozator francez contemporan” el a fost “prozator român înnăscut”. „M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sînt şi ţin să fiu un autor român. Ţiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept (el mi s-a contestat de

Dăruiri literare oameni cari n-au nici o cădere) ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. Înainte de a fi <<prozator francez contemporan>>, aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut.(...) Las pe oamenii de bună credinţă să judece. Acestor oameni, - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România, - (ceia-ce pentru mine e acelaş lucru), - că aceşti eroi au gândit şi au grăit, - în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, - în româneşte, ori cât de universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea cari mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un <<înstrăinat>> ca mine va şti să le ducă dorul şi să le desmierde amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi când trăesc din amintiri”¹⁴.

Mergând pe ideea lui Ion Vinea, închid acest capitol deşi mai pot fi multe de adăugat dar, totuşi este o selecţie subiectivă a lucrurilor considerând că, într-adevăr „paguba naţională ar fi prea mare” dacă nu vom fi capabili a îndeplini această „simplă formalitate: tălmăcirea prestigioasei opere în limba care trebuia să-i fie lut dintru început”¹⁵.

Panait Istrati trebuie să fie al nostru, nu pentru creaţiile care au adunat succesul internaţional, ci pentru că acest succes internaţional a fost al unui om care a văzut lumina zilei, pentru prima dată, pe pământ românesc, învăţând să spună „mamă” în limba română.

1. Tudor Vianu în Idei trăite (Carte de înţelepciune alcătuită de Geo Şerban), Ed. Tineretului, 1968, p. 164 2. Cf. Alexandru Oprea, Panait Istrati dosar al vieţii şi al operei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 266 3. Citate extrase din monografia lui Al. Oprea, op. cit., p. 268 4. Referitor la amestecul în politică şi nu numai, C. Rădulescu-Motru, în lucrarea sa Etnicul românesc.

Naţionalismul, la p. 138-139, descrie negativ figura ilustrului cărturar Nicolae Iorga, spre exemplu: “D. N. Iorga este un cărturar, adică un om a cărui cultură este formată din cărţile citite, iar nu din o experienţă încercată în viaţa reală. Această origine a culturii sale îl constrânge sufleteşte să fie ca mai toţi cărturarii cari se amestecă în politică, şi pe cari l-a descris perfect de bine încă de acum un secol J. de Maistre: orgolios; îmbătat de ideile sale şi mai ales de ideea propriului său eu; duşman al principiului de subordonaţiune; <<frondeur>> din fire şi partizan înnăscut al oricărei inovaţiuni. Cu un asemenea suflet este uşor de înţeles ce politică naţionalistă are să se facă. Viaţa reală va trece pe al doilea plan, iar pe primul plan va veni mirajul idealist; (...) d. Iorga n-are nici o

unitate de măsură, - căci vanitatea eului, ca şi spaţiul dintre ideile citite, nu se poate măsura (...) Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.

5. Spre deosebire de alţii, Ioan Slavici este mai ponderat în afirmaţii, cum de altfel se şi poate vedea din cele referitoare la Chira Chiralina: „Se vorbeşte azi mult despre Kyra Kyralina a lui Panait Istrati şi mulţi sunt supăraţi de conţinutul romanului. Nu se vor fi potrivind cele spuse în Kyra Kyralina nici cu vederile mele, dar am rămas încântat de forma, de stilul desăvârşit în care povesteşte dl. Panait Istrati. În privinţa aceasta „Ion” al d-lui Liviu Rebreanu e mai dezbrăcat, mai fără perdea decât „Kyra Kyralina”, care foarte adeseori ne reaminteşte ca fel de a povesti poveştile orientale din „O mie şi una de nopţi”- (interviu publicat în Rampa, 27 octombrie 1924, cf. Al. Oprea, op. cit., p. 134) 6. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 172; 7. “Activitatea publicistică la Adevărul literar şi artistic începe la 15 iunie 1924, continuându-se în fiece număr al revistei până la sfârşitul aceluiaşi an. Aici apar, între altele, două povestiri inedite scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Sotir), precum şi câteva profesiuni de credinţă şi pagini autobiografice”- cf. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, vol.I, ediţia a III-a, Ed. Florile Dalbe, Bucureşti, 1998, p. 412; 8. Interesant de adăugat este faptul că directorul acestei publicaţii este însuşi Pamfil Şeicaru. În urmă cu trei ani, în paginile aceluiaşi Curentul, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic făceau front comun împotriva lui Istrati. În privinţa acestei colaborări, Panait Istrati precizează: “...altă dată Şeicaru <<m-a înjurat din interes, după cum tot din interes e fericit azi când primeşte un articol de la mine, căci porcii n-au obraz>>”. Cât despre ziar, el afirmă următoarele: “Căci nimeni nu ştie că eu sunt mult mai fericit când pot să spun întrun articol tot ce-mi trăzneşte prin cap, decât când scriu o carte. Cărţile mi se pot publica la Paris mai uşor şi mai repede decât pot eu să le scriu, pe când un articol trăznit, greu ar trece în altă parte decât la Curentul, care nu se împiedică în principii” (cf. Al. Oprea, op. cit., p. 285); 9. Citate extrase din lucrarea lui Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 65 10. Citate extrase din prefaţa lui Jean Hormiere la cartea “Panait Istrati Cruciada mea sau a noastră”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p. 8; 11. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 193; 12. Mihai Ungheanu, op. cit., p. 63; 13. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 373; 14. Panait Istrati, Trecut şi viitor pagini autobiografice, Ed. Renaşterea, 1925, p. 10; 15. Citate extrase din monografia lui Alexandru Oprea, op. cit., p. 377.

(Din volumul în lucru, „Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit ”)

Pag.17

Dăruiri literare

Petrișor CIOROBEA Traduceri din Mihai Eminescu și Lucian Blaga Somnoroase păsărele...

Sonolientos pajarillos

Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele Noapte bună!

Sonolientos pajarillos Y sus nidos, muchas veces Se esconden entre ramos !Buenas noches!

Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile-n grădină Dormi în pace!

Cantan solo las fuentes, Selva suena nueva faz; En jardin duermen leas flores !Duerme en paz!

Trece lebăda pe ape Între trestii să se culce Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce!

El cisne por aguas pasa Entre canas acorstarse Angeles te sean cerca, !Sueno dulce!

Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie Noapte bună!

En la noche de magia Luna se levanta en flores, Todo es sueno y armonia !Buenas noches!

Sapă, frate, sapă, sapă

Zapa, hombre, zapa, zapa

Sapă, frate, sapă, sapă, până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce gura, inima ne-adapă.

Zapa, hombre, zapa, zapa, que dentro encuentras agua.

Cavador de las fuentes corazón abreva, mentes.

Prinde tu-n adânc izvoare de subt strat stihie blândă.

Să se-aleagă din argilă ochiuri lucii, de izbândă.

Hay en hondo muchas fuentes perezosos bajo tierra.

Tu sustrae de argilla agua de vida entera.

Călători cu turme vie să se-aplece, să se mire Să se curme-n piept cuvântul, de atâta adâncime când s-arată că pământul și de basmele din fire. stele și-năuntru are nu numai deasupra-n zare.

Caminantes con manadas bajan cabo, se asombran No pasa, boca, frontera de tantas profundidades que se ve como la tierra y de cuentos que los viven. estrellas y dentro tiene no solo en horizonte.

Pag.18

Ostenește-te-n amiază să aduni răsplata dreaptă.

O priveliște de noapte negrăită te așteaptă.

Trabaja en mediodia, tu paga será próspera.

La imagen de la noche casi muda te espera.

Zodii sunt și jos subt țară, fă-le numai să răsară.

Sapă numai, sapă, sapă, Până dai de stele-n apă.

Y abajo hay zodiacos tu puedes hacer brotarlos.

Zapa mucho, zapa, zapa, hasta estrellas de agua.

Dăruiri literare

Mihaela OANCEA

Cu veşnicia a-nceput…

Mă grăbesc! N-am să te-aştept o veşnicie! Şopteai glumeţ, rezemat de tocul uşii...

Iar din şoapte se desfăceau braţe Care mă-mpresurau mătăsoase.

Aerul scăpăra-n jurul nostru, Îmbibat de extaz...

Zvâcnea timpul în hoinăreala lui prin infinit, Iar eu zăboveam alintată, Dilatând clipele, Când lumea izvora Năvalnic din abisurile noastre.

Veşnicia e-nceputul! răspundeam cu tâlc...

Uite cerul cum scutură văpăi de ametist...

Hai să mai stăm un minut!

N-aştepţi nici atât?

Tresărire Se dislocau amintiri amorţite În odaia zăbrelită cu lacrimi de oţel; Ferestrele ţipau îngrijorate…

Crisparea se citea în ochii lor Ciopliţi în amar.

Abia mi-ai atins pleoapa Şi-am tresărit spasmodic Cu apucături ferine.

Nu, nu sunt vindecată, Nici îmblânzită, Nu… Sunt doar prinsă În fuiorul devenirii, Între copertele pe care le numim convenţional Existenţă.

Somn hipnotic Mirosul metalic al ploii ţâşneşte din nori compacţi şi denşi În ungherele minţii, tropotind furtunos; Străpunge osul, dă năvală-n plămâni, Cu duritate de diamant.

Hiperestezie a scoarţei cerebrale, somn hipnotic Scrijelind gheaţa opacizată a miturilor, Satiri, fauni, centauri şi inorogi aşteaptă-ngrămădiţi Lângă obloane oţelite, lucarne brumate; Tresar zgribuliţi, cu dorinţe prelinse pe ferestrele cicatrizate...

Glasuri se frâng difuze în crusta nocturnului, Şoapte şi foşnete păşesc pe catalige, Deranjate de tăioase constrângeri.

Curg fuioare de gânduri prin opaiţul străvechi, Abia clipeşte-o lumină... pe tărâmul utopiei...

Fiinţe hibride privesc docile şi prudente Cum se deschide scrâşnind uşa încăperii răcoroase...

Pătrund însufleţind odaia de ceramică smălţuită, Plămădită de-un iscusit olar Prin logodna lutului cu sacrul.

Satirii înteţesc focul În vatra unde trosnesc coceni, vreascuri şi lemne străpunse de vătrai.

Aici se-nsoţesc cu iele, sânziene, zgripsori şi căpcăuni Uitaţi, adormiti prin cotloane împăienjenite.

Dezmorţiţi, se-adună laolaltă împăcaţi, Resuscitează timpul fabulos al începuturilor Pentru care e nevoie doar de puţină lumină!

Picură din pipeta nemuririi înc-un strop, Pe tipsia de jăratic, Apoi dispar mişcând acul busolei din poveşti.

Tresar..miroase-a ploaie şi-a început de toamnă....

Pag.19

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA O talentată autoare de literatură pentru copii: Ileana-Cornelia Neaga Dintre numeroasele cărți dedicate copiilor se detașează cu siguranță volumele unei... „descoperiri recente”: Ileana-Cornelia Neaga, care, după o cumplită dramă familială, și-a descoperit vocația de prozatoare.

Venind de pe plaiuri ardelene (zona Bradului), doamna Neaga își impregnează povestirile cu un parfum aparte, moțesc.

Scriitorul Gligor Hașa atestă redescoperirea de către autoare a lumii „copiilor din Țara de Piatră, ținut mirific [...], Rai în Eden, cu flori, pomi roditori, ape de munte [...], cu copii aparent naivi”, dar care „deprind îndeletnicirile, tălmăcesc rosturi [...].

Impresionează candoarea, simplitatea cu care autoarea intră în jocul copiilor [...], stăpânind limbajul metaforizat [...] al celor mici...”

Volumele Poveștile curcubeului și Năstrușnica, apărute la Editura Gligor Hașa în 2013 și lansate la „Salonul hunedorean al cărții”, ediția a XIV-a, se subintitulează, modest, Carte de colorat, venind, astfel, în sprijinul preșcolarilor și a școlarilor mici, pentru lecțiile de educație plastică.

Poveștile curcubeului încorporează patru povestiri: Chileritele, ibricul și cârpa de șters, Licuriciul răcit, Scaldă în Crișul Alb și Lacrimi de durere, lacrimi de bucurie.

Acțiunea primei povestiri se consumă „întro căsuță veche”, abandonată de nepotul plecat la studii în oraș. Personificate „florile din jurul pridvorului plângeau cu lacrimi amare, simțindu-se părăsite”, iar „pe cuptorul vechi”, „chibritele se certau cu ibricul și cu cârpa de șters”. Fiecare își revendica originea nobilă: chibritele avându-l drept tată pe „regele pădurii” stejarul, ibricul mândrindu-se cu aluminiul vechi de când lumea”, iar „cârpa de șters” pretindea că a fost țesută chiar de mâinile Cosânzenei...

La reîntoarcerea nepotului, toate „personajele” și-au redobândit utilitatea: chibritele aprinzând focul în sobă i-au asigurat căldura, ibricul un ceai bun, iar cârpa de șters, pe muzică de vals, a „făcut casa lună”.

Nepotul trăiește astfel nostalgia copilăriei Pag.20

pierdute iremediabil, „când îl ținea bunicul de mână, arătându-i stelele nopții”. În final, autoarea îi învață pe copii să prețuiască și lucrurile vechi, amintindu-ne de trecutul nostru.

Licuriciul răcit beneficiază de ajutorul bunicuței care „culegea ierburi de leac” până seara. La întoarcerea acasă licuriciul îi luminează drumul, iar bunicuța îl servește cu ceai ca să nu mai strănute: „ceai călduț dintr-o floare de soc”..., făcându-l apt s-o însoțească pe albină până la stup.

Scaldă în Crișul Alb dezvăluie „aventura” celor două fetițe și a celor doi băieței, care, dorind să facă baie, au fost surprinși de ploaie și nevoiți să se adăpostească sub un pod.

Contactând nu numai o răceală zdravănă, dar și o iritare a pielii, fetițele refuză să meargă la medic, iar Irina a rămas cu „o reținere de a se duce chiar și la ștrand”...

Volumul se încheie cu povestirea Lacrimi de durere, lacrimi de fericire, prin care autoarea îi convinge pe copii de dragostea pe care mama o poartă, necondiționat, copiilor, depănând nu numai povestea lăcrămioarei, ci și a „inimioarei Maicii Domnului”.

Volumul Năstrușnica, apărut la aceeași editură, se structurează în cinci secvențe epice, povestirile purtând titluri simple. Puicuța cu capul gol (golaș!) deschide volumul, avându-i ca protagoniști pe fetița Amelia și „puiul cu capul gol”, ocrotiți de bunici. Fetița era iremediabil atrasă de puișorul golaș, care se cam speria de „mângâierile” copilei. Cu gândul la puișor, fetița merge la bunici, unde în podul casei descoperă jucăriile tatălui ei, dar gândul la „puicuța cu capul gol” n-o părăsește.

Gigeo, jucăria personificată a lui Leonardo, este personajul principal al povestirii cu același titlu. Acțiunea se petrece pe malul Mării Adriatice, în timp ce Leonardo înoată cu prietenul său, Gigeo, supravegheat sever de către bunicul său. Leo îi face jucăriei cunoștință cu o fetiță răsfățată, care l-a numit pe Gigeo „im bambalotto vechi, obraznic”.

Chemați la masă, Leo și Gigeo se lasă răsfățați de soare „pe plaja de la Lignano”. Cu acest prilej,

Dăruiri literare Gigeo constată că el îmbătrânește, slăbește și se decolorează, în timp ce Leo crește „tot mai mare și mai puternic...”

Instructor și elev prezintă lecțiile auto ale lui Răzvănel pentru Ali, în vederea conducerii tractorului. Autoarea operează cu termeni tehnici specifici, meniți să îmbogățească vocabularul micuților, precum: „frână de mână”, „vitezele”, „roată”, „pedala de accelerație”, „volan”, „curbă”, „raliul”... În „anturajul” acestora, „cocoșelul” și „lățosul” sunt permanent puși pe ceartă.

Năstrușnica, povestirea care dă titlul volumului, are ca eroină pe Gabi, o fetiță curajoasă, cu o imaginație foarte bogată: „sunt [...] un fluturaș galben”, „un mac în bătaia vântului [...], un mac roșu”, „o margaretă cu multe petale albe”, „un avion mare, argintiu...”

Desenul pregătit pentru tatăl ei este „un desen modern” – mult stilizat – „în toate culorile curcubeului”.

Arici Pogonici încheie volumul în aceeași atmosferă de bună dispoziție a copiilor personaje, Rareș și Robert, impresionați de felul în care îi așteaptă bunica, pregătindu-le colăcei și ciorbiță și mobilizându-i să o ajute.

Ca și în alte povestiri, „tovarășii” copiilor sunt animalele: „câinele bătrân”, „Arici Pogonici” și cele „treisprezece ghemotoace” (copiii lui). Rareș îi vede ca „o locomotivă și treisprezece vagoane” și propune o partidă de fotbal. Câștigă aricii, spre supărarea lui Robert, care îl lovește pe Rareș, fiindcă îi susținea pe arici.

Din ambele volume se desprind lecții de viață privind buna comportare a copiilor: „(îi ceri iertare fratelui tău”, „elevul [...] ești doar tu”), prietenia dintre copii și jucării, afecțiunea pentru animale, „ajutându-ne unul pe altul, avem doar de câștigat”, „lacrimi de bucurie, că Doamne, Doamne a trimis în brațele ei două flori frumoase, pe Cici și pe Vali...”

Mai surprinde plăcut arta dialogului, izbutitele portrete fizice și morale, folosirea unor onomatopee și diminutive utilizate la vârsta fragedă, descrierile de natură menite să stimuleze imaginația preșcolarilor și a școlarilor mici, deprinși să se exprime metaforic, recurgând la personificare.

Desenele conturate doar stimulează, de asemenea, imaginația și simțul estetic al copiilor puși în fața „alegerii” culorilor celor mai potrivite pentru desenele propuse.

Vom continua periplul cu alte trei volume, apărute tot în 2013: „Fete, fete... cucuiete!, Bunici și nepoți (Editura Viața arădeană și Editura Mirador din Arad) și Ceartă la bibliotecă (Editura Emia din

Deva).

Despre primul volum, Sabin Bodea spune că este „o formă de-a ne păstra tradițiile [...], o educație a trecutului, o bună ștefetă pentru viitor”.

Cele șapte povestioare ale volumului au atât titluri cu sens propriu (Teofana, Rița uituca, Iarna), cât și metaforice (Îngerelul, Sirena tatii, Minunea, Vis...)

Teofana era „soarele acestei case”, „cu ochii ca murele coapte la umbra lăstărișului verde” și promite covorului să-l ia la carnaval, considerându-l „naiv”, pentru că nu știe povestea ei. Așa că evocă ultimul carnaval, unde ea era împărăteasă, dar nu poate explica cine era împărăteasa Teofana. Vrând să-și dea cu ojă pe unghii, scapă niște stropi pe covor. Acesta îi spune „fetiță rea”, iar ea îl numește „pârâcios”. Surprinsă de mama, află că și ea, când era mică, stătea de vorbă cu un tablou... Dialogul alert e de bun augur. Îngerelul este numele metaforic dat de către mamă fetiței ei, Maria Benedetta, o mamă care „abia împlinise douăzeci și doi de ani”.

Sub perna fetiței, tăticul pusese cărticica Visul Maicii Domnului, pentru a crește „mare și sănătoasă”. În visul ei, fetița dialoghează cu „îngerelul” care o va păzi „de toate relele din lume”.

Vecina lor, Raluca, o urmărește pe Maria „cum surâde” în somn. Dialogul fetiței cu îngerul se încheie cu rugăciunea Îngerelul spusă de Maria.

Rița uituca aduce o undă de umor pe seama veveriței: „somnoroaso”, „uitucă”, în timp ce găinile și cocoșul i-au găsit nucile și alunele pe care le-a „căutat întreaga iarnă”. Dialogul ei cu razele de soare ne convinge de darul de bun povestitor al autoarei, care mânuiește cu mult talent personificarea și metafora.

Din Sirena tatii se conturează nu numai dragostea paternă, maternă și filială, ci și apetitul de azi pentru alt tip de personaje sirenele de exemplu...

Povestirea Minunea este povestită subiectiv, la persoana întâia, de către personajul principal Mutu. Acesta dezvăluie „minunea” revenirii graiului, „o minune dumnezeiască”. Eroul, în finalul povestirii, explică mai detailat și convingător: „minunea nu s-ar fi înfăptuit, dacă Dumnezeu nu binecuvânta briceagul Babei Floarea”...

Iarna reconstituie obiceiurile copiilor în iernile geroase: „un om de zăpadă”, datul cu sania, care se finaliza și cu răsturnări spectaculoase. În ciuda unor întâmplări mai puțin agreabile, fetițele erau „mulțumite că s-au dat cu sania pe derdeluș”.

Pag.21

Dăruiri literare Ultima povestire dezvăluie felul în care copiii amestecă realitatea cu visul, cu ficțiunea (Vis... în noaptea de iarnă). Impactul este atât de puternic, încât Cicic crede că piticul a povestit: „Nu vreau să mă scol, vreau să ascult poveștile piticului”.

Al doilea volum, Bunici și nepoți, apărut la Editura Mirador din Arad, conține tot șapte povestiri (oare întâmplător?), debutând cu Mama Chel. Cici și Vali își propun să meargă la „Mama Chel” fără să o anunțe pe bunica din partea mamei.

Ei i-au oferit „Mamei Chel” floricele de „Ziua femeii”. Cici a rămas și peste noapte, în timp ce Vali s-a întors cu mama acasă, cerându-i să-l lase să doarmă cu „capul lângă inima” ei, să o audă „cum bate”.

Povestirea Cucu îi are ca protagoniști tot pe „bunici și nepoți”, bunul Nelu, buna Jana și nepoțica Lucia, deasupra cărora tronează, suveran, cucul.

Povestirea debutează cu cântecul cucului, surprinzând-o pe Lucia cum o imita pe o babă: „se făcea că șchioapătă ca și baba Ana, iar cu voce schimbată o imita...”

Scriitoarea valorifică, prin gura fetiței, cântece populare despre cuc: „- Cucule, pasăre sură, cuc.../ Ce tot cânți la noi pe șură, cuc.../ Ori ție foame, ori ți-e sete, cuc...” Lucia se laudă bunicului Nelu că i-a răspuns cucul: „ Nu mi-e foame, nu mi-e sete, cuc.../ Dar mi-e dor de codrul verde!” și îi spune bunicului că și ei îi e dor „de codrul verde...”

Scriitoarea mai valorifică artistic și obiceiul oamenilor de a-l întreba pe cuc: „Câți ani mai am de trăit?...”

La chemarea bunicii, fetița îi spune că au „stat de vorbă cu cucul”. Apoi, merge cu bunica s-o mulgă pe Joiana, iar bunicul a trebuit să curețe „șanțul de la uliță”. După ce cade „pe podeaua grajdului [...], pe paiele murdare”, Lucia își vede murdărită rochița nouă, dar bunicul îl promite alta și chiar „luna de pe cer”... Bunicii mai află că Lucia, trăind la oraș, are camera ei, „intimitatea” ei, veste la care bunicul subscrie, apoi merg amândoi „în păduricea de la marginea satului”.

Din povestea Negriciosul, aflăm cum Alisa o ajută pe bunica la curățenie, eliminându-l din casă pe „negriciosul„ (păianjenul), dar vrea să-i „țese” și ei „voalul...” Apoi merg să pregătească „flagi cu flișcă”...

Pârâcioșii lui bunica și Verișorii valorifică alte aspecte interesante din viața bunicilor și a nepoților, autoarea punând accent pe latura educativă a povestirilor prin dialogurile vii dintre Pag.22

bunici și nepoți, primii intrând, firesc, în gândirea intuitivă a nepoților.

Povestirea Un nepot și trei bunici, valorificând proverbul „Ploaie, ploaie cu soare/ Se mărită o strigoaie”, pe care nepotul Darius îl repetă mereu. Animând viețuitoarele (în cazul de față râma), autoarea îl caracterizează pe Darius: „băiețaș neascultător”, „obraznic”, „să nu calci cu bocănceii pe mine și pe surorile mele”. Impresionat de munca râmelor de a scoate „nămolul afară” din casele inundate, copilul vrea să le ajute... Se minunează, apoi, de frumusețea curcubeului și se poate considera fericit: „doar nu toți copiii au norocul să aibă trei bunici în casă, care să-i răsfețe...”

Finalul volumului este ilustrat cu povestirea Codobelc, povestea unui melc personificat. Acesta dialoghează cu o „salcie bătrână” care îl îndeamnă să se urce pe o creangă, pentru a se salva de „apa tulbure”... S-a urcat greu, căci își purta casa în spate!

După ce a coborât din salcie, a lăsat „casa” de-o parte și s-a plimbat prin iarba udă, refuzând să se joace cu cei doi fluturași, care îl consideră „îngâmfat”. Melcul se grăbea să guste „ciupercuțe albe, fragede” de lângă prun, dar este apostrofat de o furnicuță că e „un lacom”.

Apar Denis și bunicuța la cules de ciupercuțe, prilej cu care copilul află că „nu toate ciupercile sunt bune de mâncat”, unele sunt „otrăvitoare”. Ea îl învață să deosebească „ciupercile bune de mâncat dintre cele otrăvitoare” și îi mai spune că melcul își „însemnează drumul” cu „dâră de gelatină”, pentru a putea ajunge înapoi, „la căsuța pe care a lăsat-o ascunsă prin apropiere”... Este valorificată și poezioara despre melc: „Melc, melc, codobelc...”

Din aceste două volume reținem cuvinte și expresii specifice zonei: „ludă”, „baș”, „japiță”, viitorul popular („o fi vai de noi”), „ca ciupercile după ploaie”, inversiuni („călca-o-ar”), cuvinte specifice limbajului copiilor mici: „plietenia”, „plin casă”, „doale”, „flagi” etc.

Caracterul educativ al povestirilor îl vom ilustra cu citate: „Șterge tu, Ana, praful de pe etajeră”, „Buni, de-acum o să fac culat în camela mea...”, „Nu deschide ușa până nu întrebi cine e...”

Volumul Ceartă la bibliotecă a apărut la Editura Emia din Deva. Eugen Marinoff o numește pe bună dreptate pe autoare drept „Ion Creangă al Moților”, „care sporește lumina tandră de pe inimioarele copiilor...”

Cele șase povestiri sunt apreciate și de către poeta și directorul de editură Paulina Popa, pentru că sunt „scrise cu multă dăruire și cu o dragoste pentru copii nebănuită”, cu un „farmec

Dăruiri literare care se așază ca o boare în poveștile” autoarei. „Autoarea folosește personaje reale”, care „pot fi cunoscute”.

Ceartă la bibliotecă se consumă între diferitele cărți personificate: cele cu „coperți groase”, „cărticică mică și subțire”, „volumul gros”, „roman vechi”, „Carte de bucate”, „Atlas Geografic” și „Medicină Generală”.

Pe acest „fundal” a avut loc întâlnirea scriitoarei cu elevii, care i-au cerut povești „cu un zmeu”, „despre o zână”, „despre cearta cărților”...

După plecarea copiilor, cărțile consideră că au primit „o adevărată lecție de comportare” de la elevi și decid să nu se mai certe, căci au „fiecare loc în bibliotecă”.

Prieteni la cataramă, prin dialogul aprins dintre mai mulți copii, militează pe tema prieteniei; copiii ajung la concluzia că nu trebuie să fie „invidioși pe calitățile” celorlalți colegi, care, la diverse concursuri, reprezintă școala. Darius concluzionează: „e păcat să stricăm prietenia noastră pentru niște vorbe pe care mai bine să le poarte vântul”.

Caseta cu iubire povestește despre inițiativa unui învățător de a-i stimula pe elevi să-și exprime, într-un bilețel, iubirea pentru cine vor ei (părinți, frați, bunici, animale etc.). De fapt, el le stimulează imaginația, fiindcă mulți elevi povestesc, cu talent, povestiri reale sau imaginare.

Isabela NICOARĂ eu sunt femeia cu oasele măsurate de ger bărbatul ger cu sufletul saună un ciob de femeie pictat la fereastra spre marea din tine departe departe zilele seamănă izbitor între ele însă nopţile sunt atât de albe mai albe ca dinţii sănătoşi dintre buzele fierbinţi ale unui negru Erato Erato mă strigă străinul ce nu-mi ştie numele e cald şi mă scald în firea albastră a iubitului meu

O excursie de pomină surprinde nu numai atmosfera din autocar (voioșie, cântec, discuții contradictorii), ci și obiectivele urmărite: Peștera urșilor, în care „țurțuri uriași de gheață [...] formau figuri din basme”, unde copiii află legenda ursului din peșteră și Băile Felix, pentru „bălăceală în bazin...”

Flori pentru eroi este un elogiu adus de elevii din Țebea marelui Avram Iancu și celorlalți eroi, unde învățătoarea a ținut lecția de istorie, stimulându-i pe elevi „să afle mai multe lucruri despre eroii noștri.”

Povestirea Drumeție la poduri încheie volumul, drumeție a preșcolarilor din Crișan. Este un bun prilej pentru copii de a veni în contact direct cu natura, cunoscând: „chimion”, „sânziene”, „furnici”, „țânțari”, „greieri”, „margarete”, „ciupercuțe albe”, „căprioare” etc. Ilustrațiile aparțin unui grup de elevi din Ribița.

Cele trei volume sunt inspirate din viața reală a copiilor preponderent de la sat , dar și a celor de la oraș, într-un mediu educațional sănătos, beneficiind de experiența amplă de viață a bunicilor.

O scriitoare pentru copii cu un mare viitor este doamna Ileana-Cornelia Neaga!

amurg amurgul alerga desculţ pe câmpul minat de mesteceni gândul tău adia a iarbă proaspăt cosită iubirea creştea odată cu macii în barba ta măruntele fericiri se înnodau precum ielele iar eu îţi spuneam lasă-te de cele ale bărbatului şi fii copilul meu pe vecie n-ai vrea să facem schimb de umbre să-ți fiu să-mi fii mamă să-ți scriu să-mi scrii poemele înlăuntrul meu direct pe uter iar eu tu să-ți șoptesc să-mi șoptești dragostea mea Pag.23 taci și te naște

Dăruiri literare

Traian VASILCĂU Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Maestru în Artă

*** S-a profeţit Lumina. Pot să fiu Ce n-am fost încă-n veacul moştenit. Şi-n templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot să-nviu.

Am plîns şi-n mine mahnele s-au stins. Şi-n lacrima lui Christ prea suferirea Îmi caut ca să-mi aflu mîntuirea Şi-mpodobit cu răni, să-mi strig Iubirea Şi-apus în toţi, să fiu de raiuri nins!

*** Cu mîinile pe piept împreunate Şi-o floare înlumînărită-n zori, Pomii cărunţi şi-mbrăţişaţi de sfori, Cîndva învulturiţi, sunt duşi în moarte. În candelele cerului, surpate, Zorii de noapte ca sentinţe curg Şi pomii doborîţi n-au Demiurg, Stingerea lor e-aplaudată-n burg, Şi-i plîng şi n-aş mai scri'… şi nu se poate!

*** Ea n-avea chip. Numai surîs era.

Cu legănarea inimii visată, Sub giulgiul de parfume îngropată, Suflet de pus pe rană-mi dăruia.

Ea n-avea chip. I-am zis: „Nemărginirea“.

Din viaţa ei îmi oferea o parte Şi jumătate de eternitate, Şi chiar surîsul ei mai drag din toate,

*** Să mă-ngîne cîntecul Luminii Cît tristeţile nu mă vor fi. Şi-apoi să mă răsădesc în Zi Ca un crin la marginea grădinii.

O, şi cît visai într-un cuvînt Vieţile să-mi înhumez odată, Nesfîrşindu-mi trecerea cea toată În privirea cerului Preasfînt… Şi-am tot scris instanţelor celeste Să mă uite-un timp prin vreo poveste: Trubadur la răni să fiu mai rar.

Să mă-ncing în hora pustiirii Şi un chiot vrednic de toţi zbirii Să rămîn şi-am fost un În Zadar!

*** M-am stins în cer Ca să fiu pe pămînt Şi de atunce N-am mai fost cuvînt.

Pînă-ntr-o zi, Ca să nu mai disper, M-am ars în voi Şi m-am nestins în cer.

*** Viaţa cu moartea merg la braţ, Tristeţea mea cu bucuria, Prin crîngul psalmilor, vecia Mă buciumează cu nesaţ. În mine emigrez de-un veac, Mă păstoreşte iarba-ntruna, Iar eu rănesc clipa şi luna Cu un surîs ascuns şi zac,

Şi-a dispărut … Căci i-am cerut Iubirea!

Scriind pentru cînd nu voi fi Pe-o floare care m-o citi.

Pag.24

Dăruiri literare Rîul Între mine şi tine e un rîu izvodit de iubire, Între mine şi mine e-un deşert infinit de tăceri, Cu un crin al uitării! pe zariştea inimii tale Desenat-am privirea mîngîietoarei dureri.

Un poet fără ţărmuri, un rege rămas fără ţară Care n-a existat decît în ascunsul lui gînd.

Cu un crin al uitării! pe zariştea inimii tale Desenat-a corăbii trase de mierle cîntînd.

Lacăt vrerii de-a fi dac-aş pune e făr'importanţă, Dar într-un adevăr să înviu este tot ce-am visat. Între noi e un rîu, unde plînsul nu-şi are vacanţă, Şi să fiu în Cuvînt este tot ce nu am meritat.

*** Ning cu psalmi fără de vreme, Nu am spulber mai frumos.

Să trăim vecii de-a rîndul Nu în noi, ci în Christos.

A fi doar în El ce artă!

Să o ai şi s-o tot ceri!

Luna stelele îndeamnă: „Hai la secerat tăceri“. Şi-n ninsoarea potopindă Mor şi-nviu ca o colindă.

*** Veacul nostru a fost doar un ceas.

Ai plecat, şi plecînd, m-ai rămas.

Veacul meu moştenire nu-l las.

Am plecat, şi plecînd, te-am rămas.

Poem din Opera tăcerii Prohodul poeziei a-nceput, Tot ce vom scri e Opera tăcerii, Pe margini de cuvînt, din absolut, Oştiri de şoimi imită temnicerii.

Urcînd pe-o rază de argint, cocorii Salută morţii care ne conduc.

Aceştea-şi lustruiesc de zor botforii, Poartă cravată, dogme şi trabuc. Şi cum surîsul lor în mine-l scapăt Prohodul poeziei n-are capăt.

Cicatrici de iubire Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea, Mă leagănă în braţele-i şi zic: „Din tronul Suferinţei nu abdic.“ Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea, Da-n zori se duce, suspinînd din greu, În gazda ochilor lui Dumnezeu. *** Turme de clopoţei îţi pasc pe voce, Sub pieptul stîng e-mbrăţişarea humii Cu cîntecul, iar ceru-a coborît Sub pomul ce-a rodit lacrima lumii.

Pierde-mă c-un cuvînt, cu o privire, Fă din surîsul meu crăie-ţi ham, Mai sfîntă pierdere nu vreau să am!

Nici mai neverosimilă murire!

Din sufletu-mi poţi împleti colind Şi-apoi, în zori, de pe-a uitării vale Pe-un ocean de patimi rătăcind Du-mă spre ţărmul rugăciunii Tale!

Veacul tău cu-al meu veac se împlină.

Te-ai rămas, m-am rămas. Boltă lină!

*** În ocnele cuvîntului muncesc, Eternitatea clipei să-mblinzesc, Să nu-mi trădeze suferinţa ora, Încît să-i spun: „Fii soră tuturora.“ Precum în veac, atunci cînd infinitul La harfele din ochi mei cînta Şi Dumnezeu tăcut îngenunchea Din psalmi de-azur sorbind fărăsfîrşitul Şi dirijînd păunii cu privirea Să-şi uite-n schitul crinilor psaltirea.

*** Tot adevărul ai, să-l sorbi la cină, Taina-ţi ia numele şi-l zboară-n cer.

Mă vindec de lumină cu Lumină Şi-n Dumnezeu te nasc să nu disper!

Ai subjugat biserica din mine, Poienile cu ochi albaştri plîng, Ca să te recompun întîi te frîng În nesfîrşite psalmodii divine Şi cînd să-mi bată vulturu-n fereastră În drum spre Dumnezeu te văd, măiastră, Şi din amurguri cînt etern îmi vine!

Pag.25

Dăruiri literare

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona, SUA

Stihuri ca un curcubeu - „Meditaţii poetice” de Ilie Marinescu Editura Muzeului Literaturii Române, 2005, 120 p.

Motto: „De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fără vină,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Să pun în joc a lor lumină. („Lumină”) „Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, „Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a „Glossei” marelui nostru Luceafăr: „De milenii iată, nimeni nu-i schimbat la-nfăţişare./ Teoria darwinistă e călcată în picioare./ Poate doar maniheismul un război subtil va duce/ Binele ieşind în faţă se trezeşte la răscruce.”

Ilie Marinescu, poetul psiholog Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii „Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire „Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat „Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University „Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, „Tudor Vornicu”, fiind colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum „Buletin de Bucureşti”, „Harababura”, „Zău” sau „Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie.

Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul etc.

Pag.26

Ilie Marinescu

„Furtuna se porneşte, seninul iar dispare” Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” („Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru „ore şi secunde” ce „în prafuri se destramă” („Moartea clepsidrei”), „pe-o cale veşnic grea şi lungă” („Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor „valuri ostenite” din „Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care „furtuna se porneşte, seninul iar dispare” („Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

Dăruiri literare

Un colţ de Rai

întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasă ţie dacă eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar Prin contrast, peisajul prezentat în „Vacanţă la punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”) ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea „Critica raţiunii pure” ne spune că: „De vacarmul din oraşe fug în fiecare vară/ La căsuţa bătrânească, undeva pierdută-n ţară./ Câtă Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a linişte deplină este-n acest colţ de Rai/ În a cărui puritate timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plătit cu feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca fericirea,/ Fiecare clipă, pas,/ Măsurându-mi rătăcirea,/ elemente caracteristice «Ciripit de păsărele, cântec de Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom realitatea înseamnă „schisme,.../ răspunsuri şi-ntrebări/ şi floare. » („Viaţa la ţară”) Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frământări.” („Lamentări”) Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea „Cine sunt eu?” pură” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut motivul romantic al florii albastre - „Cum sunt ochii ce-i de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastră,/ Ce-mi dau sensul gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, să trăiesc” - implică senzualitate, voluptate. Floarea ţintă, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul idealurile „în adâncurile firii... sunt urzite,/ Parcă-s simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de rădăcini de pom, prin pământuri răzvrătite.” („Dilemă”) reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se

Pag.27

Dăruiri literare „Suflete înrobite”

Aina Daina

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă - prin excelenţă romantică - provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemnchemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cerească,/ Opriţivă avântul de-a fi conduşi de-o mască.”

Îngere, îngere Născut din plângere Păscut de stângere Prin neatingere Oarbă constrângere Îngere, îngere

Un „apel către raţiune”

Sacru-n convingere Profan dalbă ningere Gelos omul sângere Demn prin respingere Demn prin răsfrângere?

Eugen Evu

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi că-i mai sus decât alta,/ Când o singură forţă ne veghează din Cer,/ Să uităm de Azore să uităm şi de Malta;/ Că putem să fim liberi încă astăzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este să trăim împreună,/ Indiferent de rasă, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”). „Se naşte înc-o primăvară” Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi căutau cărarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipă fericit,/ În rest prietenă mi-a fost uitarea”. („Uitarea”) De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tăcerea albă care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primăvară” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cunună,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

Iluzia unei primăveri trecute Primăvara mi se încurcă în plete, iar tălpile-mi aleargă alături de ea, lăsându-mă în urmă, păpădie răsfirată în rafale efemere.

Galopând nebunește, mă întrec, nepăsători, chiar și caii mei verzi, cei pe care-i ocroteam în propriile-mi gânduri...

Nici măcar ei nu mă mai așteaptă... nici măcar ei...

Rămân singură, floare de mac pierdută-ntre spice și iar mă tentează infinitul...

Ileana-Lucia Floran Pag.28

Dăruiri literare

PREMIILE CONCURSULUI LITERAR INTERNAȚIONAL „VISUL” Ediţia a VIII-a , 2013 TROFEUL „VISUL” 2013 George Bădărău, Iași, România Secțiunea „POEZIE” PREMIUL I Florentina Loredana Dalian, Slobozia, România Cristian Meleșteu, Pitești, România PREMIUL II Corneliu Bârleanu, Iași, România Luca Cipolla, Milano, Italia PREMIUL III Simion Cozmescu, Călan, România Nicholas Dinu, Buford, U.S.A. Mihaela Oancea, București, România Doina Strulea, Crîuleni , Republica Moldova MENȚIUNE Violeta Lucia Câmpulungeanu, Predeal, România Tania Nicolescu, Tulcea, România Emina Tasiu, Neckenmarkt, Austria PREMIUL SPECIAL AL EDITURII „EMMA” Georgia Miculescu, Caransebeș, România Adrian-Nicolae Popescu, Rădăuți, România Ștefan Cătălin Topliceanu, Vaslui, România Georgi Cristu, Galați, România PREMIUL REVISTEI „VISUL” Vitalie Jereghi, Cojuşna, Raionul Străşeni, Rep.Moldova PREMIUL REVISTEI „DĂRUIRI LITERARE” Smaranda Livescu alias Mada Cazali, Lilburn/Atlanta, U.S.A. Steliana Cristina Voicu, Ploiești, România Pag.29

Dăruiri literare SECȚIUNEA „VOLUME PUBLICATE” POEZIE Premiul I Constantin Rupa, Bucolicele, Ed.TIM, Reșița, 2012 Premiul I poezie pentru copii Georgeta Muscă-Oană, Soarele copilăriei, Ed.Neliniști Metafizice, Constanța, 2013 Premiul I haiku Maria Tirenescu, Amprente, Ed.PIM, Iași, 2013 Premiul II Llelu Vălăreanu (Sârbu), Frigul însingurării, Ed.Lindenfeld, București, 2013 Premiul III Vasile Popovici, Materia respinsă, Ed.PIM, Iași, 2013 Mențiune Lucica Sava, Oglinda umbrei, Ed.Armonii culturale, Adjud, 2012 Premiul Editurii Emma Nicoleta Milea, Trandafirul Albastru, Ed.Semne, București, 2013 PROZĂ ROMAN Premiul I Sorin Coadă, Șarpele de aramă, Ed.Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2013 Premiul II Emil Bucureșteanu, Proprietatea e sfântă, Ed.Junimea, Iași,2012 Premiul III Adrian Novac, Eu, Seinfeld și tumoarea PROZĂ SCURTĂ Premiul I Tania Nicolescu, Pagini arse, Ed.Ex Ponto, Constanța, 2013 Premiul II Emil Bucureșteanu, Sărutul, Ed.Universitas XXI, Iași, 2012 Premiul III Florin Giurcă, Moș Crăciun m-a surprins întotdeauna, Ed.Terra, Focșani, 2012 ESEU Premiul I Maria Cozma, Vasile Popovici, Sfidează timpul!, Ed.PIM, Iași, 2013 CARTE ȘTIINȚIFICĂ Premiul I George Bădărău, Realism românesc, Ed.Alfa, Iași, 2012 Începând cu numărul viitor, în paginile revistei vor fi publicate poeziile premiate la concursul „Visul” - 2013.

Pag.30

Dăruiri literare

Salonul Hunedorean al Cărții, ediția a XIV-a...

Standul Editurii Emma, prezentarea noilor apariții editoriale și publicul numeros care ne-a fost alături

Discuții cu cel mai tânăr scriitor, Ștefan Alexandru Rânghetean

Diploma acordată Editurii Emma de către Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva

Maria PELMUȘ, Delta

Maria PELMUȘ, Excrescența