Numarul 7 complet

Anul I nr.7

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

Sfinte monumente Tuturor veteranilor și prizonierilor de război Priviţi-i: au fost odată tineri, plini de vise Şi-au fost chemaţi să-şi apere sălaşul, glia Au suferit precum pe mări, Ulise, Pentru Ithaca lor, preasfântă România.

Priviţi-i: sunt pagini de istorii ce se credeau uitate, Ce au dat piept cu moartea în tranşee, Pentru pământul sfânt, pentru cetate, Iar viaţa fiecăruia e-o odisee.

Priviţi-i: sunt senini, deşi-s împovăraţi De ani, de amintiri, de boli, de alte cele Şi nu greşesc când spun că suntem vinovaţi, Că-i dăm uşor uitării în timpuri foarte grele.

Istoria e una şi nu-i „alternativă” Istoria se scrie cel mai ades cu sânge, Nu poate fi complice şi nici conspirativă, Iar fără de istorie, un neam întreg se frânge.

Priviţi şi scrijeliţi în gând, sunt unice momente Şi duceţi mai departe icoane de eroi, Sunt zeii acestei glii, sunt sfinte monumente, Sunt purul adevăr şi sevă pentru noi.

Vic.Virgil Bălan

DECEMBRIE 2013

1 Decembrie Acolo-n deal și azi mai plânge-o roată, E roata ce pe Horia l-a ucis; Și astăzi se mai simte vinovată, Fiindcă prin moarte, istorie a scris. Și astăzi se aude tropotul de cai, Ce se îndreaptă spre cetate, Avându-l în frunte pe marele Mihai Și azi mai bate-un vânt de libertate. Și astăzi mai coboară mândru crai, Din Apusenii năpăstuiți de soartă, Cu ordinul de luptă cel mai scurt: „No, hai!”

Sătui de-atât cerșit din poartă-n poartă. Și astăzi clopotele se aud, La Alba, la Iași, la Cernăuți Și astăzi moții din Câmpeni și din Abrud, Îl plâng pe craiul Iancu Avrămuț.

Lăcaș al întregirii noastre, În Tatăl Dumnezeu încredere s-avem, Cinstit să fii, în zările albastre, O, Alba Iulia, al nostru Betleem!

1 Decembrie 1984 Vic.Virgil Bălan

Dăruiri literare

Au colaborat la acest numar:

Nașter ea Domnului sau luna cadouril or?

Nașterea Domnului este a doua sărbătoare

Vic.Virgil Bălan

3

ca importanță în creștinism. Cu toate acestea, într-un sondaj televizat, foarte mulți intervievați au

George Bădărău

4

Vasile Simon

6

Daniel Marian

7

Georgia Miculescu

8

dat răspunsuri pe care le-aș putea considera drept hazlii, dacă n-ar fi triste. O parte nu erau deloc convinși ce anume se sărbătorește în 25 decembrie, deși susțineau că merg la biserică în fiecare duminică, o altă parte ar fi putut jura pe orice că în decembrie e Învierea Domnului. Mă rog... probabil erau obosiți de munca de peste săptămână și adormeau la slujba duminicală.I-am privit cu

Luca Cipolla

9

Petru Hamat

10

Sina Teleor

13

Dr.Emil G.Onet

14

condescendență și i-am iertat. Oameni suntem, nu?

Deci, supuși greșelii... A treia categorie de respondenți, cei care vorbeau de „sărbătorile de iarnă” și „Moș Crăciun”, erau, de departe, cei mai de compătimit. Bieții de ei nu auziseră niciodată de Nașterea Domnului, în schimb, erau siguri că e „luna cadourilor”, iar „personajul principal” este „Moș Crăciun”, acel bătrânel simpatic, cu barbă albă,

Cristina Beșleagă

16

stufoasă, îmbrăcat în roșu și purtând un sac plin de cadouri sofisticate, „de firmă”. Și dacă tot a venit

Mihail Viorel Anghel

17

vorba de firmă, de ce să nu aibă, dragul nostru „Moș

Geo Vasile

18

Crăciun” și o sticlă de suc în mână, bineînțeles, marcă înregistrată, că doar „funcționează” sub brandul lor.

Maria Toma-Damșa

21

Ionuț Caragea

22

Cristina Turosu

24

Adriana Tomoni

25

Octavian D.Curpaș

26

lăcrima, părinți fiind, bucurându-ne de bucuria lor atunci când strigă de sub brad: „A venit! Moșul a venit!”, dar, este nevoie de o măsură în toate. Copiii trebuie educați în spirit creștin, iar între Sfânta Sărbătoare a Nașterii Domnului și bradul de Crăciun nu trebuie pus niciodată semnul egalității.

Ileana-Lucia Floran

30

Astea fiind zise, vă doresc tuturor sărbători fericite și să ne citim cu bine și în 2014!

Să nu se înțeleagă că n-ar trebui

împodobim copiilor bradul de Crăciun sau că nu vom

La mulți ani!

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

să le

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

Ileana-Lucia Floran

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat!

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

Dăruiri literare

Eu

Vic.Virgil Bălan

În același timp, eu plec și vin, Amprenta mea nu se va pierde, Nu mă usuc, eu voi rămâne verde, Prin cei ce au plecat și cei ce vin.

Un sâmbure Tremură gândul În memoria tatălui meu, veteran de război și deținut politic

Cătușe-ngropate În piele și carne Suflete uitate Și moartea nu doarme.

Un sâmbure... și ce-i?

Vor spune unii din acei, Ce-n mintea lor se cred atei.

Un sâmbure?... ca el sunt mii,

Dacă mai vreau ceva? Da, vreau! Și chiar vă rog! Și nici nu costă bani.

Acum, ajuns la niște ani, Aș vrea din cupa liniștii să beau.

De-mi pare rău? Nu-mi stă în fire...

Voi dăinui în... amintire!

Un sâmbure, dar ce, nu știi?

Că dintr-un sâmbure tu vii?

În ajun Scrisoare către Moș Crăciun

Un sâmbure e-un Univers, Lovituri de cravașă, De-a stânga, de-a dreapta, Prin rupta cămașă, Dar care e fapta?

Este al vieții bunul mers E muzică și vers...

Un sâmbure purtat ușor, Pe-aripi de vânt, e viitor,

Tocuri de cizmă, La glezne și-n spate, Cu ură și pizmă Și vorbe spurcate.

Trupuri uscate, Neștiind de hodină, Suflete plecate Fără lumină.

Cu ochii la bec Și lanț la picioare, Greu clipele trec, În chinuri se moare.

Lacrimi uscate Și oftat în zadar, Speranțe secate, În groapa cu var.

Dacă pământu-i roditor.

Un sâmbure e un chivot,

De am greșit, o să mă ierți, Te știu moș bun și cu răbdare, Sunt sigur, nu o să mă cerți, Fiindcă-am scris la lumânare.

Să-ncerc mai mult să spun, nu pot!

Un sâmbure e un chivot, Chivotul vieții, asta-i tot! Și în povestea unui măr,

Nu vreau să-ți fie nicio cheltuială, Nici tu nu ai atât și nu mai poți, Tu ești bătrân, cuprins de oboseală, Deși ai vrea să-i mulțumești pe toți.

E-un sâmbure de adevăr!

Cineva, de demult...

Cineva, cândva, De demult, A văzut soarele Deasupra capului meu.

A vrut să-l fure...

Scrâșnet de oase Tremură gândul Prin pădurea de coase Fluieră vântul.

Dintr-un colț uitat de lume, de departe, Eu, un copil sărac, de soartă oropsit, Încerc cum pot să-ți scriu o carte Și să-ți urez: Bine-ai venit!

Vai, ce păcat!

Deși nu e orb, De-atunci, Rătăcește prin întuneric.

Eu vreau doar cărți, caiete și-un ghiozdan Și-un loc de muncă pentru bietul tata, Fiindcă s-a-mplinit de mult un an, De când n-a mai primit pe muncă, plata.

Eu, pentru mama, nu mai cer nimic.

S-o aibă-n pază bunul Dumnezeu, La ceruri a plecat când am fost mic Și fără ea, ne este foarte greu.

Moșule, eu te aștept să vii, Ți-am pus de-o parte două mere, Să-ți mângâi barba, cu fire argintii, Și să-mi alini a sufletului durere.

Pag.3

Dăruiri literare

George BĂDĂRĂU

Profesor de limba română Doctor în Filologie Membru U.S.R.

Pag.4

DESZĂPEZIRE ÎN DOI

COTOARE DE MĂR

urc pe acoperiş să dau jos zăpada memoria încărcată cu tot felul de nimicuri să răstorn umbra cerului în curte urc pe spiţele poleite de razele lunii schimbătoare ca articolele din constituţie mă apuc încet de uluci ca şi cum l-aş fi prins pe dumnezeu de-un picior mă clatin între doi poli între două femei alungate de-acasă între mare şi munte până la al doilea cântat al cocoşilor urc pe acoperiş c-o lopată în formă de halebardă pe care o vântur în frişca iernii mă ling pe buze în timp ce casa pare o prăjitură uriaşă calc înăuntru cu cizmele mele îmblănite şi după mine o fată care-şi îngrămădise tinereţea în rucsac ce cuplu doamne ce cuplu pe acoperişul unde ne iscălim cu picioarele aproape de coşul cu fum eu şi ea răsăritul şi apusul cu inima prinsă în pioneze cu aripi în locul mâinilor cu care făceam pa cunoscuţilor ce cuplu acolo deasupra lumii unde se adună îngerii la un pepsi-cola şi cad rafale de zăpadă din creierul meu troienit pe acoperişul celor două lumi viaţa şi moartea ne-apucăm fiecare de câte o ţiglă deşi alunecăm mereu în noi înşine ne-apucăm de-o icoană de-un sfânt zugrăvit în culori reci după predică ce cuplu doamne ce cuplu pe acoperiş în semiîntuneric încă mai am găuri în palmele prin care privesc ca şi cum aş avea o puşcă cu lunetă ea şi eu începutul şi sfârşitul iubirii de care mă atârn holşurub binecuvântat între două ţigle îndrăgostite şi-o lopată bonus făcând iarăşi drum între noi doi acolo sus

în containerul uriaş noi doi iubito două cotoare de măr molfăite de bătrânii de la azil un moş o babă trimişi de copii la reciclare soarele putred stă să cadă din creangă şi gospodinele aruncă peste noi sacii menajeri mucegaiul e loc doamnă e loc în infinitul negru unde ne distrăm de minune folosim pateurile de oţet în locul popicelor pe care le lovim cu inima mai întâi inima ta se rostogoleşte de la o moarte la alta apoi inima mea din ce în ce mai întunecată printre becurile arse ochii pisicilor în locul maşinilor poliţiei cu faruri aprinse acolo în container noi doi două cotoare de măr lovite cu vârful cizmei ori de câte ori apune soarele şi femeile stau la rând cu sacii menajeri intoxicate de mirosuri borcane de bulion spălate în grabă alimentele învaţă să moară frumos e loc doamnă e loc spun unei femei îmbrăcate în negru care făcea umbră găleţii de aici încolo nimic nu are sens de aici încolo singurătatea este singura vecină o claxonez fac tumbe ca să-i atrag atenţia printre resturile de mâncare adunate din farfurii şi noi doi iubito două cotoare de măr acrişor molfăite într-un azil de dimineaţă până seara în salonul tapetat cu stoluri de corbi ameninţători două cotoare cu urmele degetelor înaintăm printre felii de pâine cu zacuscă spre masa cu jocuri de noroc alba-neagra viaţa-moartea baftă

Dăruiri literare CAZARMA SCRIITORILOR

COŞUL DE RECICLARE

într-o zi m-au dat afară din armata scriitorilor mi-a zis maimarele băi ăsta fă-ţi bagajele până se crapă de ziuă până încep să circule tramvaiele de la periferia oraşului până îşi schimbă izmenele ştefan cel mare mi-a pus mâna pe umăr caracatiţă nu alta înainta o dată cu vremea pusă pe scandal înaintea ploii cu o-ful meu scăpat printre dinţi din cinci în cinci minute fă-ţi bagajele ha ha după tine nu are cine plânge eşti mai singur decât singurătatea aici în cazarma scriitorilor decât luna în baltă şi sfinxul din bucegi învăluit de viscol că iarna nu-i ca vara eu nu voiam frate nu voiam m-am aşezat pe geamantanul în care înghesuisem realităţile imaginare cu mâinile cu picioarele bum bum pulsul o luase razna ca un şofer de la locul accidentului mai rămăseseră atâtea pe dinafară şi ceasul din turn mă înjura în limba lui mai rămăseseră bucăţi din ficţiuni din mine din noapte din istoria literaturii între scaune sub birou pe monitorul oficial mototolit de şeful guvernului pe cartea de telefon citită de la cel cu ţâţa -n gură pân la cel cu barba sură iau mătura făraşul şi încep să mă adun bucată cu bucată umbră cu umbră până constat că nu mai am loc în mine nici în curentul literar din neoavangarda vecinului meu deşi mi-am plătit întotdeauna chiria până la ultimul bănuţ răsucesc mătura printre ficţiuni încolo şi-ncoace frate trece vremea prin viile de la cotnari mătura fâş fâş printre realităţile mele suspectate de metafizică băi ăsta zice maimarele se luminează în afara literaturii de la cotroceni ia pixul...

în cameră sunt două coşuri de reciclare în unul mă aruncă dimineaţa în altul cu puţin după miezul nopţii mă îndeasă cu picioarele cu mâinile mă face adesea cocoloşi de maculatură poetică despre lumea aceasta şi lumea cealaltă în care muncitorii de la salubritate descarcă metafizica şi tu râzi nea caisă de se cutremură universul începe să plouă cu metafore noroioase cu stele uneori cu ambalaj de la hamburgheri în cameră sunt două coşuri de reciclare viaţa şi moartea în care îmi regăsesc forma conţinutului meu călcat în picioare terfelit în noaptea cu lună plină şi tu râzi nea caisă când îţi intră o femeie în casă ştiind că prima ofertă nu se refuză niciodată minutarele ceasului o iau razna înainte şi înapoi încât afişează mereu ora 12 fix dincolo de care începe transcendenţa mă prind cu mâinile de ea fac flotări între cer şi pământ atingând cu fruntea tălpile goale ale sfântului petru şi cobor în camera cu două coşuri de reciclare ca două traiste veşnic pline cu nimicuri artistice cu trupul meu făcut cocoloşi de hârtie igienică sau călcat în picioare ha ha mă gâdilă degetul mare mă amestecă ziua şi noaptea cu indiferenţă de la alfa la omega în coşurile din material plastic mă provoacă arătându-mi c-un deget obrazul sentimentele împrăştiate în curte asemeni unor resturi menajere şi tu râzi nea caisă cu capul sprijinit de paralela 45 cauţi rime bizare bucăţi dintr-o navă în derivă care aparţinea bătrânului noe cândva

La Ediția a VIII-a , 2013, a Concursului literar internațional „Visul” a obținut Trofeul „Visul” și premiul I la secțiunea „Volume publicate” - Carte știin țifică pentru volumul Realism românesc, Ed.Alfa, Iași, 2012

Pag.5

Dăruiri literare

Vasile SIMON

Pustie

Mă rog la Tine Doamne, separă pulberea nopţii, Firele prafului de stele!

Aruncă-n focul încins de nuiele Sămânţa păcatului şi-a morţii, Nisipul pietrelor din fărădelegi grele!

Din mormântul lui, Caldă lumină Pătrunde în noi Şi-n Bolta divină.

Se-aude: Aleluia!

Isus o să vină!

Frumoasă fecioară pustie, Te măriţi cu mine-n vie? Şi frunzele de-aramă, de aur Să joace în cântece de graur.

Fuga

Îmi eşti dragă tu, mică sirenă, Cu ochi de foc şi lungă trenă.

Se scaldă soarele pe-al tău Brumar, Te sărută albastrul Lunii felinar.

Sunt o bucată Ruptă din soare, Vântul mă cată, Marea mă doare.

Te iubesc acum ca şi atunci, Te ţin în braţe printre lunci Şi mâinile de lut mi se înmoaie, Şi-n suflet, doruri curg în ploaie.

Cu paşii de vis, Pe valuri călare, Cu ochiul închis, E Timpu-n uitare.

Frumoasă fecioară pustie, Mai vrei un trup să te-nvie Când frunzele ţes pe cavou Covor de aur, cântec nou?

Doamne, separă pulberea nopţii De gânduri de patimi-adâncuri, De cernute-n vechime veacuri!

Strecoară, prin pânza morţii, Sămânţa iertării-n iubirea din parcuri!

O fărâmă de cer, Un limpede fum, Un strop de ler, Pe mare, în drum.

Mori tu, atunci mor şi eu, Ne cheam-acasă Dumnezeu; Zburăm pe-aripile albe ale morţii, Se-ncheie ciclul, datul sorţii.

Vreme multă m-au tot înecat Lacrimi, aducându-ţi prinos, Rugăciuni scrise pe tăbliţa Ta, de aur curat, Iertarea, iubirea dă-mi din al tău Os!

Marea-i în spume, Dă bici mai tare, S-oprească nu-i vreme, Ar prinde-o-n gheare.

Uşori suntem noi amândoi, Zburăm cu norii peste ploi.

Din braţe, îngerii mi te fură, Scumpa Lui frământătură.

Tropar de îngropare

Noaptea loveşte, Luna-n oglindă, Marea-amuţeşte, În senină colindă.

Şi frigul toamnei din zăvoi Cântă, pe versuri lungi de ploi, Cântarea lutului din mine.

De ce-ai furat-o Tu, Stăpâne?

Noapte virgină, Cu paşi către lună, Coboară în mine, Mireasă străbună!

Frumoasă fecioară pustie, Cu trup de noapte ruginie, Suntem acum reci amândoi, Avem ţărâna, toamnă, peste noi.

Ieşi din adâncuri, Zboară pe mare, Te-nalţă în piscuri, Lună-n mişcare!

Frumoasă fecioară pustie, Desparţi tu ape sub tărie Şi desenezi, cu aripi scurte, Frunze şi paseri mute.

Dacă nu vrea să vină, Fă-o să plece către mări străine; Fă-o să vină; Coboară, Madonă, cu noaptea senină!

Fură-l, du-l departe de mine, Gândul sfâşietor din noapte; Pune-l la gât, colier din rubine, Trimite-l în neagra străinătate.

Zidiţi de El, se-apropie de mine Groapa grea şi mormântul.

Palate zugrăvite de El, Cuvântul, Veşnicesc în Timp. Dar e Timpul Când adâncul e negru ca fiara.

Se-ncuie-n groapă Dumnezeu.

Cu lanţ de piatră se leagă seara. Şi seară-i seară glasul Lui de curcubeu, Mormântul Lui luminat e şi al meu!

Pag.6

Dăruiri literare

Daniel MARIAN Isabela Nicoară Dacă Tu mă vrei pentru chip, atunci mă voi da de văzut undeva pe linia vieţii mele devenită mult prea subţire Să pătrunzi într-un cerc, să-i cauţi centrul fugar şi apoi să aluneci pe o rază şi pe încă o altă rază; iar formula cercului nu e şi nu e cea din manualele, ori calendarele unde pot fi întâlnite cercuri, aureole sau chiar alte neaşteptate forme ale întregului mai-multdecât-perfect. În lina ta însoţire cu acest covârşitor angrenaj, mecanism, de ademenit, de furat un univers, vei întâlni încrâncenarea unor gânduri ce bat, vii fiind, la porţile împlinirilor mereu amânate, şi care pe timp ce trece capătă conturul unei tristeţi la braţ cu setea, foamea de înţelepciune, trecând prin diverse ecuaţii existenţiale care transced unei înţelegeri obişnuite. Îndoiala, neprefăcută însă în teamă, te paşte la tot pasul, nici nu mai ştii dacă din construcţia aceasta dincolo de legile firii, odată ce ai intrat, vei mai putea ieşi; dar pentru ce ar trebui, câtă vreme înăuntru o lume anume te înfăşoară, parabolizată, uneori hiperbolizată, alteori neştiută în ce fel ar fi. În îndrăzneala ta, vei învăţa cum poţi accede mai presus de ziua de ieri şi cea de mâine, într-o singură zvâcnire a unei clipe. Odată ce „vei simţi cum toate din toate mă fură”: „o dată la şapte luni/ ne gustăm chipul rămas pe lumea aceasta/ în graiul de dincolo/ ne dăruim braţele/ le dezlegăm cu totul de cele pământeşti/ înserate afară/ şi ne săpăm din aripi înalt/ învierea plivind din vedenii/ veşmintele negre/ slujind în spatele nostru/ tăcerea/ din noi se ning zilnic efecte de înger/ şi liber se face într-un fel aparte/ … / când se-ntâmplă preatârziul din noi cine de cine/ în albia nopţii/ înnecul din buze îşi frânge”.

Cu un discernământ categoric, după o înconjurare atentă a perimetrelor prea strâmte pentru vieţuire, Isabela Nicoară se plasează într-un concret ce fără a fi real, tocmai că nu se sparge în muchii, în colţuri, e direct de întreg ce este, iar acolo „doar serafimii” pot fi dedaţi înţelesului: „colţurile buzelor arse oglindite în miezul irisului/ linia vieţii mele devenită mult prea subţire/ văzutul devenit nevăzut/ toate, toate doar în neştire/ sticla are viaţa tăiată până la sine/ pierde sânge prin vene de plumb/ şi nu mă vindec de mine/ amurg negrăit de adânc/ căldura trupului tău naşte lumină/

într-un păstrăv mă sorb înghiţită de plumb/ o alta îşi cerne nisipul în tine/ vitralii curg chipul aceluiaşi sfânt/ atins de mister învelişul e altul/ văzul rodeşte din soare alt văz/ e atâta lumină dintr-un capăt în altul/ al lumii deschise din mine orbind”. Într-un „Ultramarin” coborât din spectrul culorilor, oarecum ca un element impropriu adăugat în Tabela lui Mendeleev, tocmai pentru o chimie a sufletului, poeta vine cu sinceritatea de netăgăduit, pentru a spune că e totuşi o fiinţă umană, chiar dacă, poate conştient sau nu, se interpune neştiutului, aparent imposibilului, celor foarte cumplite prin invizibilul şi prin intangibilul lor: „Tu mă vrei pentru chip/ pentru chipul atins de cenuşă/ în rest/ ţi-e atât de teamă/ de frig cu mine însumi/ încât mă dai de jar/ nu mă pot învia într-atât/ să-ţi redau orbirea/ din tine/ din mine/ să te las tămâiat de fum/ sunt un mormânt gol/ Iubitul meu/ năpădit de cer/ neplivit de nimeni/ în crucea lui/ cineva/ din seninătate/ din nefiinţă/ e scrijelit/ iertător un nume”.

Odată şi-odată, poate că dintr-odată sau îndelung gândit, Isabela Nicoară se lasă înduplecată spre a fi mai aproape de realul cel convenabil, venită din înverşunata ei cochilie de chilimbar…: „din copilul meu suflet/ am să-ţi ţin de sfială, de văz, de urât,/ m-am umbrit să pot da în somn/ ochii însă nu se mai schimbă/ nu se mai dorm/ devin tot mai vii/ nu murim în niciodată din ei/ nu se lasă-ngheţaţi sub zăpadă/ însetaţilor zei/ doar din ei pâlpâim să aflăm/ unde sentoarce/ de unde vine această lumină/ din care nestatornic umblăm/ să ne-ntoarcem făptura din tină/ … / în umbra ta îmi aşez ochii mei/ în grăunţele de văz încolţite/ dau în somn şi visez/ doar din ei” ( mă voi da de văzut ).

E om, totuşi, poeta e om, am fi bănuit. Mai e şi o întrupare a poeziei, de asta am fost sigur tot timpul.

Omul dimpreună cu fina înfăptuire a poeziei, fac un întreg. ( noiembrie 2013 )

Pag.7

Dăruiri literare

Georgia MICULESCU Profesor de Educaţie Fizică şi Sport Sportiv de performanţă Jurist. Mediator autorizat

S-A AŞTERNUT TĂCEREA

AMINTIRI DIN VARĂ

Toţi tac totul tace tăcerea a cuprins pământul şi copilul de la pieptul mamei tace şi trupul meu nu se mai mişcă s-a oprit în loc şi umbra norilor cuvintele-au amuţit şi ele-n cărţi răsăritul e cuprins de-ntuneric mările îngheţate luminează cerul sticlos cireşul de-argint s-a uscat plâng munţii încremeniţi în tăcere ultimul străjer al timpului a rămas să acopere ultima groapă.

De ce să plâng când sărutările tale au culoarea soarelui? fruntea-mi aminteşte de-atingerea palmelor tale ce vară frumoasă încă simt mirosul ei! atunci iarba n-a mai foşnit izvorul s-a oprit în loc lângă pietrele mari stăteam noi şi tăceam tăceau şi pietrele tăcea ecoul şi tăcea auzul ochii tăi mă-nvăţau să te iubesc nu-mi doream decât s-adorm pe genunchii tăi...

AFORISMELE ZEILOR Dragostea o poveste ce-aleargă prin întuneric desculţă stă în camera goală lângă un geam îngheţat îşi ascultă bătăile inimii îngropată în ţipătul pietrelor în cenuşa oaselor în aforismele zeilor.

VERSURILE VORBESC Din ochii tăi ies aripi de lumină eşti frumos cum sunt frumoase anotimpurile învaţă-mă să ard în lumina ta să cresc în braţele tale nu sunt decât o beznă albă stinge-mă fericeşte-mă!

Pag.8

AMURGUL NU VINDECĂ Stafiile îşi flutură umbrele despuiate cei vii s-au ascuns în morminte de pe crucile împovărate literele cad putrezite din brazii uscaţi sar bucăţi aşchii dimineţile calde au plecat şi ele ...timpul decade amurgul nu vindecă mi-au spus rădăcinile crescute din tâmpla cerului.

La Ediția a VIII-a, 2013, a Concursului literar internațional „Visul” a obținut Premiul special al Editurii „Emma”

Dăruiri literare

Luca CIPOLLA

27/08/1989

Un cor din Basarabia, ziua aceea cerul era întunecat și în văzduh răsunau deja versurile lui Mateevici, „limba noastră-i foc ce arde, limba noastră-i frunză verde”.. și caii lui Ștefan OMUL A ÎNVIAT L'UOMO E' RISORTO în noaptea cocoțată printre stele, Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel Ed ho esposto Kahlil come vessillo tare fiindcă înțelepciunea naște înțelepciune mugetul unui bour.. ché la saggezza chiama saggezza și ea lunecă din cer, ed essa scivola dal cielo, picătură tulburată a cascadei goccia inquieta di cascata 27/08/1989 aruncată în clipele fericite, spruzzata via negli istanti felici, şi apoi s-o simt în păr per poi sentirla tra i capelli Un coro dalla Bessarabia, cu capul plecat a capo chino quel giorno il cielo era cupo în acelea triste in quelli tristi e già nell'aria suonavan i versi Noe şi arca lui, Noè e la sua arca, di Mateevici, salvat din revărsare.. salvo dalla fiumana.. “limba noastră-i foc ce arde, Vârsta te sapă pe față L'età ti scava in viso limba noastră-i frunză verde”.. ca o lepră, come lebbra, ed i cavalli di Ștefan ce evenimente te lapidează acum, quali eventi a lapidarti stanno, nella notte appollaiata redus la tărâța de moară ridotto a crusca da mola tra le stelle, şi nu e deja Timpul Visului, e non è già il Tempo del Sogno, forte leagănul sufletului? culla dello spirito? il muggir d'un uro..

Culesei lemne de cedru Raccolsi legna di cedro şi aura care mă învelește e l'aura che mi veste pe un covor de spini su un tappeto di spine al văii umbroase, dell'ombrosa valle, LIMBA TA, LIMBA NOASTRĂ un recitant, un recitante, esență care este, trup, essenza essente, carne, O căruţă de la Afumați efect în lanţ effetto a catena îmi amintea, al infinitei specii. dell'infinita specie. un focușor din Chiajna, mirosul cauciucului ars și idiomul tău, SUFI SUFI fiul lui Decebal și al lui Traian, acum l-aud și acasă, Il cielo non ha pareti Cerul n-are pereţi fân și jandarmul ed io avverto la scure della luna şi eu simt securea lunii își bate joc nella valvola în valva ci nu de Nichita și de Tudor. care transmite vraja; che trasmette l'incanto; Tot respectul. călugărul vorbește maghiara il monaco parla ungherese şi este grec profilul lui, e greco il suo profilo, acum mă aștepți, ora mi aspetti, LA TUA LINGUA, LA NOSTRA LINGUA trotuarul are gust de sare, il marciapiede sa di sale, eşti pe un fir mistic, sei su un filo mistico, Un carretto da Afumați țară uitată terra dimenticata mi ricordava, unde deschiseră ușile dove apriron le porte un fuocherello di Chiajna, dar şi eu respirai ma anch'io respirai odor di gomma bruciata tămâia l'incenso e il tuo idioma, unei nopți luminate d'una notte rischiarata figlio di Decebalo e Traiano, de dans. dalla danza. ora lo sento pure a casa, Fiecare creatură recitantă..

Ogni creatura recitante.. fieno ed il gendarme desprindere... distacco... si fa beffe ma non di Nichita e di Tudor.

Tutto il rispetto.

La Ediția a VIII-a, 2013, a Concursului literar internațional „Visul” a obținut Premiul II la secțiunea „poezie” Pag.9

Dăruiri literare

Petru HAMAT Melanj discursiv scenă şi înscenare în proza Vioricăi Hagianu Cartea Vioricăi Hagianu, Vocea fetei de piatră, publicată la Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, concentrează un discurs estetic al plurivalenţelor identitare, o definiţie a prezumţiei, melanjate între scenă şi înscenare, în fapt, se produce un efect al unei mise en abîme, al acelei fecundităţi, transparente în imagine şi imaginar, cu proiecţie în realitatea obsesivă.

Proză a iluziilor transcendente, Vocea fetei de piatră se devine într-un întreg al stării de rostuire a unor ipostaze, ce se nuntesc în acel gol al materiei/al materialităţii, care se denunţă în agora transludicului, în acel imanent/inflexibil joc al scenariului, pentru că modelarea/modelul prozastică/prozastic ţine de o refulare aproape ingenuă a trăirii. Fiinţa estetică a Vioricăi Hagianu este receptare a sensibilităţii şi a prefacerii unei tensiuni prin intuiţie, prin acea inginerie a metempsihozei unui artistic ce se caută şi se regăseşte în spaţiul ermetic. Este spaţiul ce se purifică, prin ascensiunea în doxa experimentului de laborator, în exerciţiul de respiraţie al relaxării, prin căderea în noumenul unei teatralităţi, într-un melanj al redefinirii propriei aspiraţii.

Vocea vindecătoare este vocea scenei şi a înscenării, este acea situaţie a complexului unei euforii, stâmpărate prin lăuntricizare, este ego-ul ce se eliberează prin apropierea de mereu aceeaşi tensiune discursivă, de ficţionalitatea teatralizată, pentru că efectul diluării estetice nu ţine, neapărat, de atitudine, ci se propune şi se problematizează prin accepţiunea verbului plurivalent al vindecării, un crochiu al redimensionării fiinţei tragice, al acelei scindări în bucăţi de cretă a umanului: „Vocea mea oricât de vindecătoare ar fi, nu poate să ‹‹repare›› organele lezate, rupte… Când moartea se instalează brusc, este o luptă dură contra cronometru, este o luptă cu timpul. Cel puţin până acum nu am experimentat ‹‹învierea››, mai trebui lucrat în acest sens. Cred că timpul de expunere este esenţial pentru vindecare, cu cât vocea mea este ascultată mai mult timp, cu cât efectele benefice sunt mai numeroase.” În fapt, este aici o distorsionare a funcţiei limbajului, proiectat în structurile de adâncime ale Pag.10

percepţiei, ale unui cognitivism al prezumţiei şi al comprehensiunii actului vindecării, pentru că rolul scenic al înscenării ţine de o repunere în drepturi a matricei discursive, fie a expunerii, ce ţine de ireversibilitatea timpului, ca act al inducţiei teatrale, fie de actualitatea experimentării auditive, ca afect/efect al predispoziţiei auctoriale. „Fata de piatră”, Andrada, replică feminină a tatălui său Nick, devine centrum mundi al melanjului discursiv, aceasta este figura centrală a punerii/aplicării estetice în himerismul ce se actualizează, de fiecare dată, prin imaginar. Reflexele spaţiale şi temporale sunt plasate în golul existenţial, ceea ce rămâne să videze şi să transceandă aspectul real al iluziei este, tocmai, funcţia comunicării, lipsa dinamismului concentrează, astfel, un topic al perspectivei, închise într-un cerc al figuralului, al acelor figuri inflexibile, ce se lipsesc de viziune scenică. Vocea este elementul auditoriului, este acel flux al necenzurii, al jocului cu realităţile concentrice şi logosuite, pentru că materia experimentală aduce un fior al tragicului, ce se va resemna prin tanatic.

Neputinţa trăirii şi învierii vor fi relaţionate cu comprehensiunea situaţiei complexe, în care fiinţa feminină intră fără a avea posibilitatea de ieşire, este un punct comun al fiecărei reîntoarceri la timpul etern, acel mereu prezent al soluţiei viitoare: „- O bătălie cu materia, cu timpul, murmură gânditor Nick, care era medic neurolog. În 90% din cazuri este necesară doar vocea ta, asta este o certitudine, este suficient să le vorbeşti sau să le cânţi şi bolnavii, cu cele mai diferite şi stranii boli se vindecă, procesul este ireversibil, un succes total. Dacă erai bărbat, te declarau ăştia Mesia.

Masele de oameni şi iluştrii cercetători, au unele reţineri pentru că eşti femeie. Aşadar, nu poţi fi proclamată Mesia, ai scăpat de asta, cel mult vreo zeitate acolo, sau vreo sfântă ceva, titlurile astea ai putea să le obţii, glumeşte el.”

Produsul estetic al prozei Vioricăi Hagianu rezumă nu doar iluzia decelării trăirii unui sentiment al tragismului fiinţei, ce pare a se (în)fiinţa în stratagemele auctoriale ale ficţiunii, ci este subsumată unui paradox al funcţiei catalitice a existenţei însăşi

Dăruiri literare magma unei fluidităţi a condiţiei umane. Se dezvoltă o stare tensională, ce se recuperează prin „reactanţii şi produşii de reacţie” ai înscenării, ai acelei probabilităţi de reactualizare a pasiunilor prin rememorare, prin acea intenţie absconsă de a sonda spiritualitatea imaginaţiei pentru a ajunge la esenţă, la acea vibraţie, a gândirii şi certitudinii împlinirii, prin filtrul logic şi analitic: „- Noroc că nu sunt bărbat, aşa am scăpat de o asemenea onoare, spuse fata, sunt doar ‹‹fata de piatră›› şi vocea ei vindecătoare. Oricum, muzica poate ocoli filtrele logice şi analitice ale gândirii pentru a stabili un contact direct cu sentimentele şi cu pasiunile profunde din adâncul memoriei şi imaginaţiei umane, poate ajunge la esenţă, de aici vine şi vindecarea. Vocea mea nu este decât un catalizator al unui proces care se desfăşoară doar în prezenţa ei, a vibraţiei respective. Reactanţii şi produşii de reacţie sunt acolo, sunt în omul bolnav, ei există, lipseşte doar catalizatorul pentru ca reacţia de vindecare să aibă loc, iar vocea mea este catalizatorul.” Melanjul scenăînscenare se manifestă nu în condiţia unei probabile şi inflexibile proiecţii existenţiale în afara timpului şi spaţiului, ci, mai curând, în funcţia mesianică, percepută prin tranzistorii unei fecunde descifrări de sensuri şi gesturi, de atitudini care se transformă în franjurări rememorative, în indici ai unei remodelări, pentru că vocea Andradei nu se multiplică în conjuncţii ale estetizării fiecărui demers de vindecare a maladivului joc cu iluziile umane, cu fragmentările.

Vocea „fetei de piatră” este liant al producerii aşteptării unei noi facţiuni în condiţia tragică a umanului, pentru că numai prin recuperarea dozei de organicitate se poate realiza fatalitatea, sfârşitul unei predispoziţii scenice, întregul discurs este o proză afină cu interpretarea acelei sensibilităţi picturale, a acelei argumentări ce tinde să se decupeze prin trăiri estetice, prin fiinţa ce se reîntoarce la fragilitate, la intuiţie şi sentiment, elemente ce vor condiţiona extincţia.

Scena şi înscenarea sunt, la Viorica Hagianu, modele ale reprezentării, ale imaginarului ce se conturează în ceea ce bătrânul Costa identifică drept „o raţiune liniştită”, este, de fapt, o transcendere spre o altă condiţie, nu himerică, nu iluzorie, ci este o croşetare in absentia a artei ficţionalizate, a comprehensiunii unor logici ce se subsumează melanjului ad-hoc dintre „tristia sensibilă” şi matricea guvernată de proiectul fetei fără trăiri, de apropieri ori depărtări de uman, de acel tragic al situaţionalului: „Darul tămăduirii pe care îl ai, îl păstrezi doar cu sacrificiul de sine, puisor, chiar tu esti jertfa, spuse el nervos şi trist. Esti ‹‹fata de piatră›› si ai darul vindecării cu vocea ta, doar dacă poate să schimbe situaţia si atunci, în momentul în care piatra se va

sparge, vei avea sentimente, dar vei pierde darul.”

Discursul prozastic se modelează în jurul comuniunii dintre alter şi eu, este o comunicare pe calea undelor, ce se rostuiesc prin accesul la matricea materială, la actul sublim, nu al pierderii vocii, ci la acela al identităţii, al individualităţii, anume, se realizează o reducere la fragilitatea fiinţei umane, la acel abscons al neprevăzutului. „Fata de piatră” şi vocea ei nu sunt decât actanţi ai unei deziluzionări ce se consumă în substanţa vie a „mişcării haotice”, a destinului ce se refuză prin ruptura de firul Ariadnei, devenind singular, potrivnic sciziunii în alteritate: „Noi nu puteam anticipa toate consecinţele intervenţiilor genetice, prea multe variabile, nu se poate fără jertfă… Prima dată când vei simţi ceva, orice, vei pierde toaaate particularităţile care fac vocea ta specială, vindecătoare. Nu am descoperit mecanismele chimice, energetice la nivel celular, de acolo pleacă totul, sunt limitat si mă enervează asta, dar lucrez… .” A simţi este actul sublim al abisalităţii, în care Andrada va cădea datorită motivaţiei de ascensiune şi de intuiţie ale altui model, este acea lipsă de justificare a rolului estetic şi artistic ce nu se supune mutaţiei existenţiale, pentru că sentimentul este covârşitor prin însăşi trăirea acestuia în paradigma umană, în variabila darului tămăduitor din vocea Andradei, „imaterială asemenea spiritului”.

Pag.11

Dăruiri literare Funcţia eterogenă a spiritului Andradei desemnează o stare internă de restrângere la un act al intangibilului, pentru că fiinţa de piatră nu se ghidează după o ordine prestabilită, ci se proiectează într-o ordine figurală, paradigmatică, o neînţelegere a propriei situaţii/a materialităţii ce guvernează universul şi artificiul estetic al înscenării. Globul de cristal ce părea a proteja fata fără sentimente era încă sub incidenţa altei reprezentări, aceea în care nu se cunosc coordonatele existenţiale, nici stereotipii, este acea structură ce nu se explică prin efemer, ci prin vindecare fizică şi psihică. Fără depresii, tristeţi ori frustrări, „fata cu vocea de piatră” părea predestinată unui viitor al probabilităţii, al unei subtile nuanţe, ce se încadrează într-un topos al mijlocirii imaginare, prin „trecerea spre nefiinţă”, aşadar, jocurile acestea rămâneau în orizontul „undelor sonore binefăcătoare”, tocmai pentru a creiona un scenariu, în care timpul „curgea egal, treceau anii, fără nici o variaţie”, totul într-un registru al discreţiei, ce intuieşte materia organică a reprezentării, viaţa şi perpetuarea regiei înscenate, teatrul cotidian al viforului şi derulării evenimentelor: „Andrada şi-a continuat viaţa în aceleaşi coordonate şi după moartea tatălui ei, fără să schimbe nimic. Studia tot timpul. A preluat toată aparatura din laboratorul lui Costa, bătrânul i-o lăsase moştenire, împreună cu toate bunurile lui. Trăia singură, se întâlnea cu oamenii pentru a-i vindeca.

Straniu, părea protejată de un glob de cristal. Era intangibilă fizic, dar şi mental. Ea singură pe scenă le cânta sau le vorbea oamenilor, iar ei erau disperaţi să se vindece. Paradoxal, undele sonore binefăcătoare emise de Andrada, prin vocea ei atât de caldă şi electrizantă, proveneau din ‹‹fata de piatră›› fără sentimente, fără emoţii.”

Scenariul lumilor fictive sfârşeşte în tragismul situaţional al experimentului „fetei cu vocea de piatră”, astfel, momentul, prin care se marchează primele trăiri, primele sentimente ale Andradei, înseamnă ruptura, definitivă, de insensibil şi pătrunderea în percepţie şi reprezentare, în sentimentul ce pare a cuprinde fiinţa de până atunci intangibilă, nereflexivă. Atacul asupra Andradei, soldat cu rănirea gravă a lui Marck, „umbra ei”, face din imagistica finală a prozei Vioricăi Hagianu un act al responsabilităţii estetic-existenţiale, precum şi o încercare, definitorie, de a sensibiliza o fiinţă, ce se remodelează, prin rememorare şi artificiu al fricii - „o frică puternică dusă până la paroxism care o paraliza”.

Astfel, se concentrează un alt mod de „a fi” al iluziei şi transcendenţei, un sentiment marcat de irumperea în trăire a fiorului tragic, o tragedie a vocaţiei şi a căderii, nu în trecut, ci într-un viitor neidentificat, nesondat, Pag.12

un viitor al fatalităţii, anunţate şi aşteptate: „Andrada s-a retras în biroul ei din spital şi a plâns, lacrimi mari îi curgeau din ochi. Primele ei lacrimi. Pierduse darul vindecării, nu mai era ‹‹fata de piatră›› şi vocea ei tămăduitoare. S-a simţit obosită şi s-a întins pe canapeaua din birou, orice amintire din viaţa ei îi provoca un sentiment, emoţiile atâtor trăiri o copleşeau. Moartea lui Nick, a lui Costa îi sfâşiau carnea. Dorul şi iubirea pentru ei, pentru toţi, o lăsau fără aer, nu mai putea să respire. Frica şi disperarea că Marck ar putea muri o paralizau. O durea fiecare celulă a corpului ei, dizolvat acum în senzaţii intense.

Era ameţită de caruselul sentimentelor.”

Proza Vioricăi Hagianu din Vocea fetei de piatră se concentrează într-un demers al scenei, prin viziunea obiectivă de simulare, mimetică şi gestică, în organicitatea fecundităţii receptive. Aşadar, individualitatea estetică marchează sfârşitul, într-o familiaritate aşteptată de la început, pentru că punerea în abis presupune, pe de-o parte, act al simbolisticii, prin care se atrage în interior, în spaţiul fără sentimente/trăiri, pe de altă parte, se produce un flux de rememorare, prin fragilitatea şi efemeritatea fiinţei umane. Înscenarea discursivă propune extincţia, prin argumentarea şi aspectualitatea modelării în interiorul discursului a provocării unei aşteptate şi anunţate morţi, fapt care se realizează prin sentimentul erotic, mereu ascuns, ce pare a coordona întreaga strategie a prozei spre final. Naraţiunea intuieşte nu numai iluzia trăirii, ci însăşi trăirea lui Daniko, „şeful spitalului”, care înţelege, abia după moartea Andradei, efectul experimentului bătrânului Costa, secretul acestuia era legat, nu de calcule şi predicţii, ci era legat de jertfă, de acel spiritus tutelar al fiinţării paradoxale - nuntirea cu himera eternă şi tanatică. Pierdea vocii divine echivalează cu moartea, cu tragicul existenţial al condiţiei umane, ceea ce face din naraţiunea Vioricăi Hagianu un continuum ireversibil este acea comprehensiune a revenirii la doxa spirituală, la finalitate şi la ermetismul, mai de fiecare dată, înglobat într-un tot unitar, din care transpar realitatea „atât de fragilă”, precum şi despărţirea, definitivă, de irevocabila stare tensională, provocată de „fata de piatră”, prin sentiment şi trăire, prin scindare şi împlinire, în extincţie, a rolului său regizoral: „Strângea în braţe trupul rigid al fetei, îl legăna ca pe al unui copil mic. Ce ironie, părea atât de puternică, dar în realitate era atât de fragilă, trebuia să se despartă definitiv de ‹‹fata de piatră››, pe care toţi o crezuseră nemuritoare.” Iată, o scenă despre fiinţare, în condiţia sine qua non a imaginaţiei, o scenetă despre fiinţa umană, fragilă şi intuitivă, aşadar, un paradox al mutaţiei gândirii!

Dăruiri literare

Sina TELEOR

ÎNCEPUT DOR DE INFINIT Mi-e sufletul icoană de pelin şi trupul ceas de rugă-n aşteptare în faţa ta iubite mă închin să-ţi spun că amintirea iar mă doare Se-aude-n mine stol de remuşcări când tu aprinzi din nou foc peste ape şi gândurile-aleargă-n depărtări deşi te simt mereu tot mai aproape La ceas de veghe drumul mi se frânge când ziua e năframă-n asfinţit în ochii nopţii prind izvoare-a plânge lăsând în urmă dor de infinit.

RĂTĂCIRE

Ca să mă nasc a trebuit mai întâi să dau glas nefiinţei spre a-mi ceda locul ursit pe care soarta mi l-a dăruit dând cel dintâi semnal vieţii cunoscut mai înainte de părinţi ce au urmat şi ei cândva aceeaşi cale a începutului Domn poate că astrele le-au întins şi lor clipa sublimă în care înveşmântându-mă am putut aprinde întâia scânteie anunţându-mi dorinţa de a ajunge la fel ca şi ei la flacăra vieţii după cum ne este hărăzit după cuvintele Domnului Creşteţi şi vă înmulţiţi!

Mă voi întoarce iar pe calea vieţii s-adun la piept chemări fără prihană puteri să strâng din roua dimineţii luntraşului de veghe să las vamă

DEPĂRTARE

Plătesc mereu speranţelor şi vise uitate iar la pragurile firii voi aduna lumini la porţi deschise spre-a le-admira la vremea înfloririi

Plecarea ta mă doare lumină peste rug în care colţ de lume să te mai caut oare? mi-a obosit iar gândul şi-l simt trăgând la jug va mai ieşi vreo rază de soare în cărare?

Bat cu privirea-n porţi de Lună nouă şi-ascult tăcerea cum îmi bate-n sânge adun în paşi sclipirile de rouă şi-n rătăciri încep din nou a plânge

Voi aştepta de-acuma tot alte dimineţi să-ţi lumineze gândul de-a mai găsi o cale vreo rază de lumină pierdută de poeţi în nopţi cu lună plină în drumurile tale

Mă reîntorc spre drumuri necurmate în cale-mi ies iar cetini şi pâraie din depărtări un alt gând mă străbate să-şi caute popas pe timp de ploaie.

Atunci poate-nainte îmi vor ieşi din nou aceleaşi dragi însemne spre ţinere de minte din depărtare parcă aud un alt ecou 'nainte presărându-mi doar câteva cuvinte.

Pag.13

Dăruiri literare

Dr. Emil G. ONET Phoenix, Arizona

TRAGEDIE și TRIUMF Cartea astfel intitulată, a Ligiei Seman, din Hunedoara, apărută la Editura Casa Cărții din Oradea, este una din cele patru realizări publicistice ale autoarei. În cele 533 de pagini ale cărții, cititorul face cunoștiință cu fațete ale societății românești contemporane, cu care prea puțini sunt familiarizați, poate și pentru că subiectul a fost o bună bucată de vreme de domeniul preocupărilor statului și prea puțin al organizațiilor caritabile, atât de palid reprezentate în România dinaintea lui 1989. Prinsă în vâltoarea grijilor cu traiul de fiecare zi, mai ales populația orașelor nici nu era informată public despre existența și activitatea caselor de copii, a caselor pentru bătrâni sau a instituțiilor în care erau internate persoanele handicapate sau cu tulburari psihice. Foarte rar răzbăteau informații cu privire la modul lor de funcționare și atmosfera din aceste instituții, poate și datorită faptului că ele erau locurile unde erau plasați și indivizi considerați indezirabili, cu vederi politice contrare unui regim opresiv, conceput să aibă totul sub control riguros, capabil să dea impresia unei păci sociale general admise, în care toate problemele și-au găsit rezolvarea ideală, conform cu principiile egalitariste larg propovăduite. Dar care în realitate se dovedeau a fi lipsite de orice prețuire a omului ca entitate socială.

Chiar dacă unul dintre ele enunță cu emfază că cel mai prețios capital este omul, modul de organizare și funcționare a infrastructurilor destinate să rezolve problema dezrădăcinaților soartei, era cu mult sub cerințele firești ale unei lumi cu adevărat civilizate. În aceste instituții se derulau în permanență, tragedii personale pe care autoarea Ligia Seman, a reușit să le sesizeze în toată amploarea lor. Înmănunchind într-o carte trăirile dramatice ale personajelor zugrăvite, Ligia Seman a prezentat cititorilor o frescă tragică a unui segment al societății românești, pe care puțini l-au bănuit și care impresionează prin întreaga evoluție a evenimentelor descrise.

Personajele cărții, provenind din straturi sociale diferite, dar preponderent făcând parte din grupul celor mai năpăstuiți: orfani, copii abandonați, tineri fără educație sau vârstnici „fără nici un căpătâi”, sunt azvârlite de viață la marginea societății și duc o

Pag.14

Ligia Seman existența la limita supraviețuirii. În aceste condiții, o idee care răzbate din deciziile și comportamentul multora dintre personaje, este dorința de libertate individuală. Chiar dacă aparent sunt simpli și lipsiți de educație, copiii care fug din orfelinate și ajung copii ai străzii, își exprimă cu fermitate preferința de a fi liberi, neîncorsetați de reguli și nedominați de ierarhii convenționale. Prețul pe care îl plătesc însă cei mai mulți dintre ei, este neașteptat de mare, pentru că, în final, și acolo însușirile negative ale omului se manifestă, poate chiar mai dur decât în mediul pe care l-au părăsit. Setea de putere, dorința de a domina, avariția, invidia, violența, se manifestă în asemenea împrejurări chiar mai sălbatic decât condițiile restricționate ale unor instituții.

La originea multora dintre nefericirile descrise în cartea Ligiei Seman se află atmosfera familială disfuncțională, cu părinți abuzivi, deraiați de la o conduită socială normală, datorită alcoolului, lipsei unui minim decent de mijloace de trai și a altor factori distructivi, care le fac viața greu de suportat. Cei mai vulnerabili la consecințele nefaste ale unor astfel de condiții sunt, evident, copiii care cresc într-un astfel de mediu. Lipsa de preocupare pentru educația lor, limbajul și comportamentul abuziv, creează traume timpurii care se vor reflecta de-a lungul întregii existențe de mai târziu.

Vlad, unul dintre personajele principale ale cărții suferă din fragedă copilărie niște traumatizări sufletești majore, care-l vor marca mulți ani după ce-și pierde părinții și frații. Supus unor maltratări fizice și

Dăruiri literare psihice permanente în orfelinatul unde este plasat, el devine o brută insensibilă și refractară chiar la bunele intenții ale unora din anturajul lui. Evadarea lui nu-i schimbă prea mult statutul de oprimat și claustrat de toate nedreptățile ce i se fac. Chiar și atunci când, cu trecerea anilor, fizic devine mai puternic, își manifestă furiile doar sporadic, în mintea lui revenind mereu episoadele din trecut, în care a avut parte de tandrețe numai din partea sorei lui Ana și foarte rar din partea mamei. Viața dezordonată, nesiguranța existenței sale lipsite de afecțiune și bucurii îl fac să se comporte ca un animal hăituit și să nu vadă în jur decât răutăți, egoism, aducătoare de amărăciuni. În mentalitatea lui se petrece totuși o schimbare radicală atunci când i se explică sensurile adevărate ale vieții și când constată că pe lume există și ființe pure, cu suflet, care fac bine fără să aștepte nici o răsplată. O familie de intelectuali, îi dovedește, cu diferire ocazii că oamenii pot fi și buni, gata să ajute și să ierte. Cu toate că, pradă unor porniri animalice, săvârsește un act mai mult decât reprobabil, atentând la viața unui tânăr misionar, familia Marcu nu îl condamnă, ci continuă să-l ajute. Întâmplarea îl aduce în contact în imprejurari diferite cu membri familiei doctorului Marcu, făcându-l să realizeze că este mai important să ierți și să faci bine, decât să te răzbuni.

Turnura din viața lui este facilitata și de reapariția în viața lui a sorei lui , Ana, cea care i-a lipsit atât de mult în toți anii de separare. În derularea acțiunii cărții, autoarea descrie cu lux de amănunte frământările teribile care macină stările sufletești ale personajelor, unele dintre ele punând la îndoială însăși existenta lui Dumnezeu. „Dacă el există, de ce este nedrept cu cei năpăstuiți?” își pun întrebarea simplistă cei din anturajul lui Vlad. Replica celor care cred altfel, vine cu promptitudine, dar rezultă mai mult din desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

Bunătatea și altruismul celor din familia Marcu, chiar dacă sunt și ei afectați de pierderi dureroase, contribuie la transformarea ce se produce în sufletul chinuit al lui Vlad. Schimbările induse îl fac să înțeleagă rosturile pentru care există și să-și înfrâneze pornirile instinctuale de răutate care de fapt s-au conturat ca rezultat al schingiurilor sufletești la care a fost supus în timp.

Ligia Seman, dotată cu un talent nativ remarcabil descrie în detaliu stările sufletești ale personajelor cărții, relevând dilemele cu care se confruntă, îndoielile care le frământă credința, scepticismul cu privire la șansele ce le au într-o societate bazată pe inechitate socială, pe porniri hrăpărețe și de dominare. Nemulțumirile individuale au însă, ca mai totdeauna, aspectul haotic al unor frustrări

în care cei implicați își asumă vina pe care nu întotdeauna o au, dar care în ochii celor din jur apare ca lipsă de obiective, de curaj, cu alte cuvinte lipsa capacității de a se orienta în timp și spațiu. Frustrările personale nu rămân însă la nivel individual, ci se răsfrâng inevitabil asupra celor apropiați, care întregesc astfel cercul vicios al nerealizării în ansamblu.

Aplecarea Ligiei Seman către detalii, conferă cărții un sens de autencititate și o ajută să-l facă pe cititor interesat să trăiască el însuși stările sufletești prin care trec personajele cărții. Chiar dacă unele trăsături sunt mai adânc creionate sau accentuate voit, ele nu fac decât să coloreze tragismul descrierilor. În paralel cu acțiunea principală, uneori se fac digresiuni în particularitățile imprimate de timp și loc, fără a se intra în specificul socio-geografic, care este totuși oarecum diferit în variate regiuni ale țării. Faptul nu diminua cu nimic conturarea atmosferei imprimate de mediile în care se desfășoară acțiunea.

Expunerea beneficiază de multe pledoarii cu tentă filosofică, cugetări și reflecții puse în gura diferitelor personaje, ceea ce generează întrebări și îndeamnă la cumpănirea sensurilor existențiale ale efemerului nostru periplu terestru. Felicit autoarea pentru această reușită publicistică și cred că ceea ce a scris, va reprezenta un punct de referință care va ajuta pe mulți să-și dea seama cu mai multă compasiune de zbuciumul în care unii dintre semenii noștri îți duc viața.

Pag.15

Dăruiri literare

DeBuT Cristiana Elena Beşleagă Clasa a V-a Liceul Tehnologic „Ştefan cel Mare” Cotnari

Un trandafir la mormântul său Sunt eu, cea din oglindă Aici nimeni nu mă poate judeca, Aici sunt eu, prietena mea.

Aici eu ştiu când stelele cântă, Asta sunt eu, cea din oglindă.

Aici visele mele eu le-mplinesc.

Aici eu sunt exact aşa cum îmi doresc.

Aici trăiesc cum vreau fiecare clipă, Asta sunt eu, cea din oglindă.

Aici nimeni şi nimic nu mă doboară, Aici nopţile toate sunt de vară, Aici marea nu este adâncă, Asta sunt eu, cea din oglindă.

Aici eu sunt şi ştiu ce am sperat, Aici ce nu credeam devine-adevărat, Aici eu sunt cea mai fericită, Căci asta sunt eu, cea din oglindă.

Nufărul În oglinda cerului, adâncă, Înfloreşte-o floare plăpândă Şi-n noapte, zâmbete de stele Se-aprind asupra florii mele. Îşi pierde-adesea umbra-n lac Şi totul se clatină ca-n vis.

Muma Lună atinge flori de mac, Iar nufărul, uşor, îşi pierde urma.

Pag.16

În taina rece şi pustie, Se-aştern peste al tău mormânt: Cântul codrilor de jale, Plânsul stelei căzătoare, Şoapta vântului adâncă.

Un trandafir purtat în vânt Se-apleacă trist pe-al tău mormânt, Udat de lacrima ce-mi frâng.

Totu-n jur a îngheţat, Soarele din nori s-a dat. Şi s-a dat timpu-napoi, Iar noi vom fi iar amândoi.

Amintirile Sunt stropi de rouă, Pierduţi pe-al toamnei mormânt.

Sunt amintirile mele Ce mă tot fac să plâng. Şi lacrimile curg, Amintirile dispar.

Eu continui să plâng, Ele nu mai apar.

Dăruiri literare

DeBuT Mihail Viorel Anghel Noaptea Seara asta, în grădină, Mi-a şoptit o turturea, Că-n noapte cu luna plină, Mă aşteaptă mândra mea.

Mândra mea ca o lumină.

Fată, mândra mea frumoasă, Noaptea asta zbor spre tine Peste lumea-ntunecoasă, Peste munţii din cătine.

Ca năluca zbor spre casă.

E atata nerăbdare Si dorinţă-n gândul meu Încât drumul parcă sare Gâfaind în urmă, greu, Ca un sac umplut cu soare. Şi în noaptea-ntunecoasă E o singura lumină, La fereastra de acasă.

Lampa-i ca o luna plină, Fiindcă mândra mea frumoasă Mă asteaptă cu lumină!

Trenul Mai întai a fost sărutul...

Aşa respiram, Unul cu aerul din celălalt.

Apoi trupurile...

Atât de îmbrăţişate Că inima mea iţi bătea în piept Iar inima ta îmi răscolea sângele.

Apoi...

Un ţipăt ascuţit si greu, Ca o ghilotină!

Apoi mâinile împletite Des-ple-tin-du-se...

- Să nu plângi! mi-ai zis (De parcă mi-ai fi citit din Decalog!) ... În privirea ta Se topeau doi îngeri şi eu, Eu nu mai ţineam în braţe decât Aerul răstignit Dintre Noi.

Frigul verii Mamă, mândra mea frumoasă, Lumea asta s-a cernut în mine Parcă-a nins cu gloanţe reci din cer.

Mort mi-e bradul inimii in'ger Si, căzut ca un genunchi, m-apasă.

Nu plâng, mamă, eu, băiatul tau, Tremur că mi- e sângele-ngheţat în vine Şi îmi e mai rău, mai rău, mai rău...

Mamă, mândra mea frumoasă, Lumea asta s-a vărsat in mine Şi mi- e, mama, atât de rău Că m-aş cuibări la pieptul tău Ca şi când aş vrea să mor acasă...

Pag.17

Dăruiri literare

Geo VASILE 150 anni di poesia romena Edizione bilingue di Geo Vasile 150 de ani de poezie românească ediție bilingvă de Geo Vasile Recent a apărut la Editura Contact Internațional (Iaşi, 2013, 603 p.) un masiv volum dedicat de scriitorul bilingv Geo Vasile italienistul şi criticul poeziei moderne şi contemporane.

MODELLI E DISCEPOLI (Prefazione) Tenendo conto che il libro si rivolge soprattutto al lettore del terzo milennio, ci siamo proposti di presentargli un repertorio di poesia maggiormente moderna e postmoderna, cioè ulteriore alla poesia dei nostri protomoderni e tradizionalisti che si sono negati senza volerlo, per il proprio linguaggio ed universo ideatico, ad un'apertura europeista.

Della moltitudine dei poeti rappresentativi della nostra modernità abbiamo pensato in primis al tardo romantico Mihai Eminescu (autore della prima vera rivoluzione del nostro linguaggio poetico), e poi al quartetto George Bacovia (un simbolista crepuscolareesistenzialista), Ion Vinea ( un promotore dell'avanguardia e al tempo stesso modernissimo esploratore elegiaco della nostra psiche), Lucian Blaga (il rappresentante di spicco della poesia orfica, metafisico-religiosa, espressionista che ha dei validi seguaci tipo Ion Horea, Aurel Rău, Adrian Popescu, Liviu Pendefunda ecc.) e Gellu Naum ( classico del surrealismo romeno ed europeo). Secondo noi, questi quattro poeti hanno delineato le direzioni fondamentali di sviluppo della poesia romena a partire dagli anni sessanta del secolo scorso fino ai nostri tempi, compresa la seconda rivoluzione del linguaggio poetico e della visuale estetica proposta dall'opera di Nichita Stănescu. Loro sono, a nostro avviso, i modelli intorno ai quali gira un corteo di discepoli epigoni, nel senso di essere nati dopo i modelli e pronti a far prova per i loro libri di aver assimilato la grande stagione poetica interbellica.

Ci siamo fermati quindi a varie ondate e promozioni, soprattutto a quelle degli anni ottanta, che malgrado l'inflessibile censura ideologica del regime comunista,

Pag.18

imposero il loro stile ironico, elegiaco, onirico, fantasioso, polifonico. Facciamo solo i nomi di Marin Sorescu, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu e Mihai Ursachi, tutti, tra l'altro, demolitori di una così detta poesia engagée che inneggiava al proletariato come portabandiera di un ordinamento sociale imposto dai leader di Kremlino, alla lotta di classe, al realismo socialista che negava ogni forma di estetica a favore dell' ideologia del partito unico.

Una prova di continuità, quindi, ma anche una rottura nel senso di redenzione estetica e originalità dovuta a

Dăruiri literare una vera e propria vocazione e al talento ( icastica, visione del mondo, prosodia ecc.).

Perfettamente sintonizzata a quella europea, la poesia romena postmoderna affascina il lettore per il suo stile colloquiale, epico, ludico, e soprattutto anticonformista, sconcertante (Marin Sorescu, Şerban Foarţă, Dorin Tudoran, Rodica Drăghincescu, Ioan Flora, Ioana Dinulescu, Gabriela Melinescu, Herta Müller, Paul Vinicius, Ioan S.Pop., Marian Drăghici, Ioana Crăciunescu ecc.). Il brillante anti-eroe lirico (Marin Sorescu), faceto e grave, penetrante, impietoso, e al tempo stesso burlesco, preferisce strappare le maschere: sotto una solenne, festosa apparenza, ci sono le nostre vanità, debolezze, le malinconiche frustrazioni. Di solito, dopo l'inganno cui ci affidiamo corpo e anima, avviene il disastro.

Le maschere del poeta romeno sono molteplici: buffone del re, re dei buffoni, aulico, cerimonioso e allo stesso tempo istrione, dissidente, rivoltoso e blasfemo, esoterico, propenso a cifrare e decifare gli enigmi del mondo nonché dei movimenti intimi, reconditi dell'anima (da Angela Marinescu a Mariana Marin, da Aurel Dumitraşcu a Liviu Pendefunda, da Maria Calciu a Marta Petreu.). Non mancano i crepuscolari e gli elegiaci (della scuola di Bacovia e Nichita Stănescu) oppure gli autori che vaneggiano nella biblioteca universale quale patrimonio e immaginario goetheano-borgesiano (Mihai Ursachi, Ruxandra Niculescu, Daniel Corbu, Gabriela Creţan ecc.), deliranti nella loro cogitazione tipo Gabriel Chifu, pronti a professare l'umiltà della flora spontanea ma anche l'araldica del cigno.

Si muovono ostinatamente tra eros, caducità della vita e morte; Cezar Ivănescu, ad esempio, creò una sua scrittura grave, innico-gotica incastonata in uno sfondo musicale che sprigiona dagli stessi interstizi testuali e semantici delle poesie. I loro universi di sublime supplizio combaciano con la più raffinata naturalezza. C'è anche l'ambizione di creare sogni alla luce del giorno (Virgil Mazilescu), d'istituire una realtà analoga al sogno.

Esiste simultaneamente il sentimento mirabile e quello tragico della vita, dell'amor sacro e profano e del paesaggio natìo (Dumitru Nicodim). Ci lasciamo accattivare dall'elegia pura di Gellu Dorian, ma anche dai tentativi di ricerca di una nuova autenticità.

Anche se non condividiamo il bipolarismo - poesia maschile e poesia femminile -, dobbiamo dire che il discorso lirico femminile autoctono si è ammodernato fino a poter gareggiare con i grandi nomi della poesia italiana e occidentale. Angela Marinescu, nel quadro della propria trasgressività allegorica e provocatoria, denuncia lo sterile manierismo nonché una sorta di accidia che sta minacciando la nostra poesia, l'assenza dell'impegno civile di una volta contro l'establishment di tipo autoritario (ricordiamo solo tre nomi di dissidenti: Aurel Dumitraşcu, morto ai soli 35 anni, Mariana Marin,

morta solo ai 47, e Mihai Ursachi, poeta dottissimo e al tempo steso scapigliato. Insofferente dei canoni ideologici richiesti dalla censura, dopo qualche anno di prigione, si rifugiò nell'Occidente. Tornò in patria solo dopo la morte di Ceauşescu nel dicembre del 1989.

Definendo la condizione dello scrittore odierno, la poetessa-attrice Ioana Craciunescu parla di un “coro d'inetti con treppiedi e note nelle mani”. La sola soluzione sarebbe secondo Marta Petreu l'adattamento selettivo all'entropia.

Partendo dal proprio percorso biografico, le nostre poetesse connotano l'onirico, il fantastico, i vari esorcismi del malessere, della morte, del cordoglio. Non mancano, naturalmente, i temi dell'innamoramento e della fede religiosa, che non escludono la ribellione, il sarcasmo, il distacco, la disinvoltura, il vitalismo. Soavità e mostruosità, barocco e neo - espressionismo vanno di pari passo nella poesia di Cezar Ivânescu e Gabriela Creţan. I nostri poeti d'oggi rimandano ancora all'inquietudine dei metafisici inglesi e degli artisti spagnoli, nonché allo stupore e all'allucinazione del sommo surrealista Gellu Naum.

Ruxandra Niculescu, autrice di sillogismi lirici, nel suo immedesimarsi con la vita segreta dei libri, fa della sua poetica minimalista un modo di salvezza simile non solo ad un'illuminazione mitopoetica nel globale tramonto che ci travolge, ma anche a una ripetitiva bekettiana fine di partita. Mariana Marin, sfortunatamente scomparsa a soli 47 anni, non poteva concepire l'esistenza e l'amore in assenza della libertà individuale data a noi dall'Onnipotente Creatore.

La sua poesia è un compendio d'infelicità e fragilità, sullo sfondo di varie crisi, del disgusto, della povertà, della paura, dell'insicurezza, e soprattutto della “feroce solitudine”. Non ebbe la forza delle altre autrici più giovani, tipo Ruxandra Cesereanu, Maria Calciu, Eugenia Ţarălungă, Irina Nechit, Andra Rotaru o Linda Maria Baros di condividere e affrontare la “graziosa crudeltà del reale”. “Il mestiere di vivere” dei poeti il cui fine, secondo Rainer Maria Rilke, è di cogliere il miele del visibile per custodirlo nel grande alveare d'oro dell'invisibile, non sembra sia il più facile del mondo: al culto dell' espiazione e della parola, essa diventerà purificata testualità solo dopo il barbaro rituale dell'immolazione . Alla scoperta dei loro libri e testi poetici, alla loro offerta, alcune volte ignorata dalla critica e dai lettori, abbiamo dedicato questo nostro volume

Pag.19

Dăruiri literare Gorunul În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn cum bate ca o inimă un clopot şi-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?

O, cine ştie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru.

LUCIAN BLAGA

Rovere Nei chiari orizzonti sento dal petto d'una torre palpitare come cuore una campana e in dolci rumorìo mi sembra che non sangue, bensì gocci di quiete scorrono nelle mie vene.

Tu rovere al limitar del bosco, perché mi sopraffa con ali molli tanta pace quando nella tua ombra giacio e mi carezzi con giulive foglie.

Oh, chi lo sa? Forse che dal tuo tronco mi sarà intagliato entro non molto il feretro, e la quiete che me la godrò tra le sue assi avverto forse adesso: avverto come la tua foglia me la sgocciola nell'anima e muto sento venire su nel tuo corpo il feretro, il mio feretro, con ogni attimo che passa, tu rovere al limitar del bosco.

Dal volume “150 anni di poesia romena” Din volumul „150 de ani de poezie românească”

Pag.20

Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Virgil Bălan, Sub semnul lui Cupidon...

Scriitor cu un bogat palmares (aproximativ 30 de volume), Vic.Virgil Bălan pendulează între „portrete și instantanee”, abordează „veșnicia de-o secundă”, încearcă să păstreze „istoria unei clipe”, dialoghează cu sine, trece prin „orașul amintirilor frumoase”, „amintiri ce se credeau uitate”, scrie „scrisori (im)posibile”... „la o cafea”, pentru a se protegui „sub semnul lui Cupidon”.

Volumul apare în 2013, la Editura Emma din Orăștie. Autorul abordează iubirea tema cea mai general-umană, care nu numai că „are aripi”, dar „îți dă aripi”, fiind în același timp cea mai intensă și, uneori, dramatică trăire existențială.

Folosindu-l ca pretext pe legendarul Cupidon, autorul țese, cu măiestrie, cinci ipostaze ale iubirii. O i u b i re a d o l e s c e nt i n ă d u s ă l a p a rox i s m , neconsumată, dar retezată dramatic, din cauza opoziției familiilor Irinei și a lui Radu, este tema povestirii cu vădit iz de legendă etimologică, Stânca cucului.

Iubirea „interzisă” din povestirea Fane surprinde dragostea tumultoasă fără restricții rasiste, dintre țiganul Fane și evreica Sara (femeie căsătorită), o iubire care a supraviețuit intemperiilor vieții, Fane murind „cu capul în brațele” Sarei.

Inelul brodează o fantastică și abia credibilă poveste de iubire între Luminița și George, având ca speranță previziunile bunicii băiatului: inelul primit de către aceasta de la bunicul lui George: „o să vă poarte noroc [...]. În el se află o frumoasă poveste de dragoste. Mai este loc și de a doua poveste: a voastră...”

După despărțirea lor, George a căutat-o pe Luminița în toată lumea, urmând impulsurile inimii, găsind-o... tocmai în Australia. „S-au căsătorit religios într-o mănăstire din nordul Moldovei, iar nunta au făcut-o... la Hațeg”. „A fost [...] ca-n film”.

O poveste de dragoste mai realistă, din timpul revoluției din 1989, nu lipsită de piedici de tot felul, este Bine ai venit, Iulia, dezvăluind drama studentei la medicină, Iulia, obligată de tatăl ei să se căsătorească

cu un politician „de tip nou” și Rareș, rănit în noaptea revoluției și îngrijit de asistenta – pe atunci – Iulia.

Acesta a cutreierat lumea, pentru a se specializa în creșterea animalelor „ca în Olanda”. Iulia, medicul, vine chiar în Ardeal, unde-și întemeiază o frumoasă familie cu Rareș.

Volumul se încheie cu o povestire realistă, în care sentimentul iubirii este declanșat de reacția fetiței la vederea lui Ducu în avionul spre România.

Acesta semăna leit cu tatăl ei, mort, despre care fetița știa că „a plecat undeva și, într-o zi, se va întoarce.”

(Tati nu mai pleacă) Pledând din diverse unghiuri pentru dragostea care „nu are vârstă”, autorul este un talentat narator, reușind să-l captiveze pe cititor, nu numai cu impresia de autenticitate, ci și prin arta dialogului și a monologului.

Scriitorul re-creează o „altă lume”, pulsând de dragoste.

Pag.21

Dăruiri literare

Ionuţ Caragea Biografia autorului : www.ionutcaragea.ro http://usriasi.ro/2013/06/06/caragea-ionut/

Citate noi din ciclul „Sindromul nemuririi” partea a II-a Întreabă-ţi propriul suflet ce este adevărul şi acesta îţi va deschide mai bine ochii cînd vei întîlni sufletul pereche.

* Unii cred în nimicnicie. Eu mă inspir din orice expir al nimicniciei.

* * Cînd într-un om sălăşluiesc bucuriile şi durerile într-o deplină luciditate şi armonie, atunci putem spune că viaţa este trăită cu demnitate, înţelegere şi maturitate, premisele unei înţelepciuni pe care mulţi o nutresc doar prin studiu şi metafore preţioase. * Gloria este o floare care ne orbeşte prin frumuseţea ei şi, chiar dacă miroase puternic a moarte, continuăm să o îngrijim. * Cît de comode ne sînt vorbele unui înţelept, dar cît de incomod e scaunul pe care el a stat. * Oricît de nemulţumit ai fi de oamenii contemporani, încearcă, cel puţin, să nu le devii antipatic. * Pe cel care cade de nenumărate ori şi se ridică întotdeauna singur, unii obosesc doar privindu-l.

Nu poţi supralicita o iubire-n prezent cu amintiri de doi bani... * Nu e niciodată prea devreme pentru a fi prudent şi nici prea tîrziu pentru a fi curajos. * Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni. * Lasă-l pe copil să se joace afară, să guste din libertate. Mai tîrziu, anii îl vor închide într-o cetate din care va trimite solie, un gînd ambalat într-o poezie, către hotarele timpului, către copilărie... * Atunci cînd plîngi noapte de noapte şi îţi îneci iubirea într-o mare de lacrimi, nu ştii că iubirii îi cresc solzi, adăpostind Luna într-o arcuită splendoare? *

* Vai de pădurea în care ciorile rîd de privighetori.

Chiar dacă uneori ţi-e dor de timpul ce te-a înjunghiat pe la spate, ţine-l la distanţa unei iubiri protectoare şi de neînlocuit.

* * Pe un om bun, norocul îl pune la încercare. Pe un om rău, norocul îl apropie mai mult de veşnica pustietate.

Pag.22

Nu fi trist, pune-ţi o dorinţă. Cuvîntul tău e curcubeul care apare pe cerul gurii, după o ploaie de lacrimi.

Dăruiri literare *

*

Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii.

Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.

Avem fiecare o casă roşie cu patru cămăruţe.

Una pentru solitudine, una pentru musafirii poftiţi sau nepoftiţi, una pentru tristele sau fericitele ceremonii şi una pentru viermele care ne roade neîncetat.

* Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, de ce atîta vorbă şi de ce atît de puţină tăcere? * După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decît cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa. * Cînd iubeşti, îţi strîngi speranţele în cămăruţele inimii. Cînd nu eşti iubit, îţi strîngi tristeţea în podul palmelor. * Sînt oameni pe care i-ai întîlnit o singură dată şi ţi-au schimbat întreaga viaţă în bine, sînt oameni cu care îţi petreci tot timpul şi nu ţi-au schimbat viaţa cu nimic.

Iată diferenţa dintre extraordinar şi obişnuit.

* Pentru a înfrunta minciunile vremurilor noi, oamenii nu au nevoie de noi adevăruri. Tot vechile adevăruri le vor salva si înfrumuseţa viaţa. * Unele speranţe zboară ca nişte păsări bezmetice şi se lovesc cu capul de pereţi. Acestora trebuie să le tai aripile şi să le înveţi să manînce din palmele cu care munceşti. * În linii mari ştiu ce-mi rezervă viitorul şi totuşi nu-l plîng înainte de a-l trăi. Surprize vor apărea mereu, iar unele dintre ele sînt sigur că mă vor face din nou să zîmbesc. * Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.

* * De la prietenii de băutură poţi învăţa doar cum să devii expert în vicii. Fă-ţi din carte cel mai bun profesor şi, din omul pe care-l iubeşti, cel mai bun confident.

Răul din noi este ca o bestie care-şi apără teritoriul. Dacă nu luăm lupta cu el în serios şi îi producem răni superficiale, doar de ochii lumii, se vanfuria, ne va cotropi şi nu va ezita să ne ucidă.

* * Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.

Numai sufletul copiilor are imunitate dumnezeiască.

*

*

Ascuţişul fin al limbii este suficient pentru a descoperi că tăcerea oamenilor este, deseori, doar poleită cu aur.

Amintirile sînt ca frunzele din copacul vieţii. Se desprind, plutesc pe aripile de visuri şi iluzii ale sufletului, apoi se aştern pe aleea deznădejdii, aşteptînd paşii grei şi nemiloşi ai morţii.

* * Poetul este ca un vulcan aflat la marginea civilizaţiei. Unii îi admiră măreţia, solitudinea şi erupţia, alţii fug ca să nu fie atinşi de lava şi cenuşa inimii sale.

Dar cînd poetul erupe în mare, formînd o nouă insulă, nu devine acel petec de pămînt locul cel mai exotic pentru aventura îndrăgostiţilor?

Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.

Pag.23

Dăruiri literare

Cristina TUROSU

Un gând mărunt Mereu am vrut să scriu asta. I-aş mulţumi pentru multe lucruri, dar cea mai evidentă mulţumire… sunt chiar eu. Niciodată nu m-a încurajat, dar mereu a crezut în mine. Şi e minunat când cineva crede în tine.

Chestia asta îţi dă aripi şi foarte, foarte mult curaj.

Numai privirea care transmite „Ştiu că poţi!” e de ajuns. E drept, n-au fost numai momente despre care să scriu cu zâmbetul pe buze. Îmi amintesc şi serile când îl strigam şi nu era acolo şi zilele când îmi era atât de dor de el că mi se părea că îl vad în fiecare copac, perete sau frunză. Chestia asta mi-a făcut o copilărie ciudată. Nu grea, complicată sau mai ştiu eu cum. Pur şi simplu una din care am avut ce învăţa.

El mi-a cumpărat de ziua mea un tricou cu două mărimi mai mic decât trebuia, dar l-am purtat oricum.

El şi-a făcut o prietenă a cărei prezenţă nu m-a încântat niciodată, dar pentru că stă cu ea, am învăţat s-o agreez. Cu el fredonam refrenele celor de la Holograf pe stradă, când eram mică. El mi-a explicat cum se fac desenele animate. Cu el mă plimbam cu bicicleta în parc şi tot cu el mă întorceam acasă cu genunchii juliţi.

O vreme am încercat să aflu ce-şi dorea: o păpuşă sau un copil vesel, deschis? O fiinţă voluntară?

Una tandră şi grijulie? Sau amândouă la un loc? Am fost eu şi asta a fost mereu de-ajuns. Încântător chiar.

A încercat să-mi ofere tot ce-a fost mai bun; cu toate astea, n-a putut să-mi dea cine ştie ce comori, nici chiar să mă ferească de necazuri. Dar m-a sunat fără un motiv anume, doar să vadă ce mai fac, mi-a luat sacoşa grea din mână şi nu m-a luat cu maşina pentru că mergea în aceeaşi direcţie, ci a întors-o şi m-a întrebat unde merg. Mi-a arătat o buburuză, a zâmbit, a ştiut când să păstreze tăcerea şi când să mă ţină pur şi simplu de mână. Şi-a dat seama când trebuie să mă ajute şi când nu. Mi-a mulţumit din priviri când i-am dat ocazia să se joace cu mine în nisip, să se bălăcească în mare, să mângâie toţi ţapii de la grădina zoologică.

M-a învăţat să iubesc tăcut şi profund, pe melodiile lui Alifantis, Chilian, Emeric Imre şi celor de la Pasărea Colibri şi Poesis. Cu el am tremurat de frig pe plaja din Vamă, la FolkYou şi tot cu el am fredonat „Vinovaţii fără vină”.

Chestiile astea pur şi simplu nu se uită.

Pag.24

Scrisoare către C. Mă enervezi. Pentru că ştii ce trebuie să faci, ştii cum, dar nu o faci. Ai ce vrei, dar nu ce-ţi trebuie. Şi te opreşti pentru prea puţin, asta e cea mai mare greşeală a ta. Nu mai vorbi celui care nu vrea să te asculte; e posibil să existe cineva, cineva pe care nu-l bagi în seamă măcar, care ar merita puţină atenţie.

Nu mai dramatiza, ia lucrurile aşa cum sunt.

Doar nu te mai complica şi nu mai căuta tot felul de semnificaţii. Nu te sună pentru că nu vrea. Vrei să-l suni, sună-l. Vrei să-l vezi, spune-i. Ţine minte încă o chestie: nu ai nevoie de nimeni care nu are nevoie de tine. Nu mai fi aşa fraieră.

Oamenii te resping pentru că nu te vor, nu pentru că se aşteaptă să insişti la nesfârşit, să-i implori şi să le cazi în genunchi.

Nu mai crede pe oricine îţi spune ce vrei să auzi, serios. Meriţi unul care să-ţi permită să-ţi valorifici întreg potenţialul. Unul care ştie că nu eşti perfectă, dar tot îţi vede calităţile. Unul care te ia pe sus, nu de sus.

Unul cu care să te laşi dusă de val, nu de nas. Unul care ştie că poate alege în fiecare zi altă fată, dar te alege mereu pe tine. Pentru că meriţi, crede-mă. Meriţi.

Nu stiu ce să-ţi zic să faci. Pleacă, du-te undeva departe, cunoaşte oameni mulţi, fă-ţi o viaţă. Mă gândesc, nu ştiu. Oricum o să te îngropi într-un morman de cărţi, o să asculţi Thin Lizzy şi o să scrii pe nerăsuflate, dar asta e ok.

Treci prin Vamă, vezi un răsărit, două, trei.Respiră şi relaxează-te. Du-te la librăria aia de-ţi plăcea vara trecută, unde te cunoaşte vânzătoarea şi-ţi zâmbeşte, cumpără-ţi cărţi dacă asta te ajută. Stai noaptea şi gândeşte-te. Gândeşte-te la ce ai mai citit, la oamenii de care te-ai apropiat, la versurile celor de la Pink Floyd. Fă ce te face fericită şi fă-o des. Vorbeşte despre T. Cu orice ocazie. Ai o lumină deosebită pe chip când faci asta. Până şi camera se umple de un nu-ştiu-ce molipsitor. Înţelegi ce spun?

Dansează prin cameră, îmbrăţişează lumea, zâmbeşte, visează.

Scrie.

Dăruiri literare

Adriana TOMONI Poezii dintr-un volum în lucru, dedicat nepoților Ștefan și Maria

DAR pentru Ştefan şi Maria

Iepuraşii

Jumpy

Mi-a dat Dumnezeu în dar, Doi nepoţi. Ce mare har! Ştefănel, care-i „bărbat”, Înţelept şi luminat, Frumuşel nevoie mare, Nu mai strică totu-n cale.

În căsuţă, după şură, Am o mare-adunătură.

Iepuraşii mei iubiţi, Morcovii îi rod cuminţi.

Jumpy e broscuţa noastră, Ce-are casa cu fereastră. Îmbrăcată în armură, Globetrotter de voie bună.

Albuţul, e glob de nea, Are-n frunte-o mică stea.

Negruţu´, mişcă din nas, Sare ţup, la orice pas.

O punem în vasul ei, Sare-n cap de ies scântei. Şi porneşte la plimbare, Casa în spinare-o are.

Preferici, ureche bleagă, Blând în viaţa lui întreagă, Stă uşor nedumirit, Că Micuţul s-a pitit.

Pierdută o săptămână, Zicem că nu e a bună.

Dar apare de sub pat, Jumpy, micul răsfăţat.

„Unii veseli, alţii trişti”, Sunt micuţii mei artişti.

Aduc daruri primăvara, Cum le bate inimioara!

Şi iar apă şi mâncat, Puţin plutit şi-notat, Sărit în cap de voie bună, Libertatea şi-o asumă.

A crescut, este cuminte, La poveţe ia aminte.

Dă mâncare la pisoi Şi la câini, la amândoi.

Vine raţa după el Şi după raţă un purcel.

Iepuraşii vin la uşi, Când le-aduce morcovi dulci.

Papagalii îl imită, De parcă este ispită.

Puii-i ciugulesc din palme, Mare bucurie, Doamne!

Albinele drăguţe Maria este „domnişoară”, De un an, făcut în vară.

Cercetează mapamondul, De-a buşilea făcând rondul.

Cu fundiţe și rochiţe, Pamperşii pe sub fustiţe, Grăsunică, frumuşică, Acum este tunsulică.

Vorbeşte în limba ei, S-o-nţelegi, tu ore iei. Îţi trebuie masterat Să o înţelegi îndat´. Ţipă cât o ţine gura, De parcă vine furtuna.

Dacă nu îi faci pe plac Domnişoarei, sari în lac. Ştefi, frate iubitor, O alintă şi-i e dor De micuţa răsfăţată.

Toată lumea-i încântată.

În grădină în căsuţe, Stau albinele drăguţe.

Unele sunt arhitecţi, Pereţi construiesc: perfecţi, Hexagoane măsurate, Milimetric aranjate.

Altele sunt în chimie, Specialişti fără simbrie.

Polen cară ne-ncetat, Din pocalul luminat.

Regina fină, distinsă, Nici de soare nu-i atinsă, Îngrijită, răsfăţată, Ca o doamnă e tratată.

Trântorii grăsani pierd vremea, Şi mai gustă iute mierea.

Stupul e gospodărie, Unde treburi au o mie. Şi muncesc fără-ncetare, Mierea să curgă-n pahare.

Roco si Coco Roco si Coco, Sunt doi papagali iubiţi.

Peste tot nedespărţiţi.

Cântă clar, pe limba lor, Cred că spun ceva de dor.

Tot timpul se giugiulesc, De dragoste-şi povestesc.

Papagalii coloraţi, Cu iubirea însemnaţi.

Le dau mei şi-s fericiţi, În oglindă stau cuminţi.

Se dau pe bară de-a huţa, De-i provoacă Măriuţa. Ştefănel îi îngrijeşte, Apa des le-o primeneşte Şi-i pune ziua la umbră, Soarele să nu-i ajungă.

Pag.25

Dăruiri literare

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona, SUA

„Creionul” Corneliei Bălan Pop a luat premiul întâi la Festivalul Internaţional Lucian Blaga Poeta Cornelia Bălan Pop s-a născut pe 10 martie 1955, la Dej, în judeţul Cluj. Copil unic, a crescut într-o familie formată din oameni cu mare atracţie faţă de muzică, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru artă, pentru frumos. Acasă a auzit rostindu-se multe versuri - de exemplu, în timp ce gătea sau spăla, mama îi recita din poemele lui George Coşbuc. Tatăl, ofiţer de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce făcea şi foarte sever, a educat-o în stil spartan. Deşi nu a lăduat-o niciodată, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mică. Tot el a fost şi cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, compuse în primii ani de şcoală. După ce le-a parcurs, a întrebat-o: „Cine a scris asta?” şi din clipa aceea, micuţa Cornelia şi-a pierdut orice încredere în propiile forţe, astfel că niciodată nu a mai putut să se convingă pe sine că ar fi capabilă de lucruri ieşite din comun. Totuşi, nu sunt puţini cei care au o cu totul altă părere în această privinţă. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Bălan Pop nu a visat niciodată să ajungă poetă şi mai mult, o poetă cunoscută, ci doar să urmeze o carieră în învăţământ.

Licenţiată a Facultăţii de Filologie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea afirmă că poezia a însoţit-o în multe momente din viaţă, dar nu s-a impus în aceeaşi măsură ca şi îndeletnicirea de profesor, din care şi-a făurit un adevărat crez. Scrie de dragul de a scrie şi trăieşte cu certitudinea că versurile sale se adresează în mare parte cititorului de rând şi mai apoi criticului (contemporan), de aceea şi-ar dori ca stihurile ce poartă semnătura Corina Petrescu, pseudonimul sub care a ales să publice, să fie lecturate de cât mai multă lume. De curând, Cornelia Bălan Pop a obţinut locul întâi la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Poeta este căsătorită şi locuieşte în prezent, la Satu Mare.

- Cine sau ce v-a introdus în lumea poeziei? În ce măsură v-a ajutat experienţa dobândită în facultate să scrieţi?

- Prima carte pe care am primit-o de la tatăl meu, pe la sapte ani, a fost un volum de poezii de Mihai Eminescu. Dar nu pe cale scrisă m-a influenţat poezia. Mai întâi, a fost sunetul şi timbrul plăcut al vocii mamei şi al altor rude ale mele. Acele sunete, apoi semnificaţia lor, toate au concurat la formarea unor gusturi care în timp, s-au multiplicat şi într-un final, s-au concretizat în producţii literare. Eminescu m-a alintat cu perfecţiunea formei şi a rimelor. În urmă cu puţin timp, am aflat ceva impresionant: Eminescu, marele, a murit într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Eu m-am născut într-o zi de joi,

Pag.26

dimineaţa, la ora patru. Am descoperit poezia cu mult înainte de a fi studentă. Anii de facultate s-au deosebit de ceilalţi ani de studiu prin sursele mult mai bogate oferite de biblioteci bine puse la punct, cu volume pe gustul tuturor. Am citit mult, pentru că simţeam că am nevoie de poezie, aşa cum ai nevoie de aer. Am citit fără să fac vreo triere. M-am hrănit cu poezie aşa cum te hrăneşti cu pâine.

- Să vorbim puţin şi despre puterea poeziei în propria dvs. viaţă. Ce relevanţă are poezia în existenţa dvs.? De ce, despre ce şi cum scrieţi?

- Nu cred că mi-am pus vreodată problema puterii exercitate de poezie asupra mea. Am să o definesc în câteva cuvinte. Reflectând asupra acestei întrebări, trebuie să recunosc, iată, că poezia mi-a fost un tovarăş de drum care m-a însoţit din primii ani de viaţă, un prieten foarte drag fără de care existenţa nu ar fi atât de frumoasă şi nici atât de complicată.

Dar, ce este şi ce înseamnă poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Am să încerc să o definesc şi acum, când vorbesc cu Dv. Poezia este una dintre rarele posibilităţi de a păstra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infimă, o monadă. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu şi binecuvântare şi blestem.

Este strigăt de bucurie şi hohot de plâns. Este apă şi foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglindă. Este speranţă şi regret. E deznădejde şi bucurie şi lacrimi şi vis. E viaţă în viaţă. E viaţă şi moarte. E chin şi izbândă. E clipire de gene. E val, furtună şi rază de soare.

Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mâine. Este clipa încremenită în timp sau zbor cu iuţeală de fulger. E cupa de şampanie din noaptea dintre ani. E imposibil şi posibil. Este bir. Şi dar. Şi ofrandă. Este ură şi capcană a pasiunii. E dimineaţă şi noapte. E regăsire şi rătăcire. Este cântec şi piatră. Şi încă ceva: cel mai important în poezie este ca ea să nu se identifice cu o barieră între creator şi cititor, ci să fie o punte de legătură între oameni. Nu îmi aleg temele şi, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singură şi dospeşte undeva, în sufletul meu. Există momente când ideea unei poezii mă locuieşte, se cuibăreşte în mine câteva ore, zile. Apoi ţâşneşte. Dacă o împiedic să iasă la suprafaţă, luptă cu mine, îmi dă o stare de sufocare. Nu am altă cale decât să o las să-şi facă numărul, după care mă lasă în pace. Cât timp? Nu ştiu. Până la prima petală de magnolie, până la o amintire sau până la o senzaţie de moment care declanşează actul creator. Scriu doar în astfel de momente

Dăruiri literare aproape de fiecare dată, excepţie făcând-o, aşa cum am mai afirmat, acrostihurile.

- În an aţi debutat? Ce volume aţi publicat şi când?

- Editorial, am debutat în 2001, cu volumul de versuri “Pentru că tu exişti” , editura Timpul, Reşiţa. Au fost apoi antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2004 şi «Ce enigmatică eşti, femeie! », editura 3D, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Iar în 2009, la editura Citadela, Satu Mare, am publicat volumul «Creion».

- Cum aţi defini volumul de versuri “Creion”? Care este poezia dvs. preferată din acest volum?

- Este ultima carte a mea, a apărut în 2009 şi a avut lansarea la Centrul de Creaţie Satu Mare, în 13 martie. Este prima mea carte scrisă în stil modern. Am avut emoţii pentru receptarea din partea cititorilor. Totuşi, cronicile sunt favorabile. Aş spune chiar foarte încurajatoare. Îmi plac multe dintre poeziile acestui volum. Ar fi greu să aleg. Ca structură, le prefer pe acelea care au formă mai redusă şi care au o definiţie în conţinut. Uite, am răsfoit chiar acum cartea, nu pot alege, ar fi mai multe texte despre care să pot spune: acesta este poemul meu preferat.

- Într-unul din poemele din „Creion” spuneţi ca n-aţi reuşit nicicând să atingeţi un anumit ideal - sa fiu EU! De ce?

Tot în “Creion” afirmaţi că poezia este fântâna a singurătăţii; gând spre ceea ce ar fi putut fi, cap plecat pe propriul umăr. De unde o astfel de definiţie atât de dramatică?

- Aş spune că dramatismul afirmaţiilor mele ţine de realism. Am certitudinea că aş fi putut face mult mai mult(e) în viaţă. E adevărat ce se spune că niciodată nu e prea târziu.

Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevăr al trecerii, când realizezi că eternitatea nu ţine de semantica vieţii, când îţi dai seama că ai fi putut începe atâtea şi atâtea drumuri şi că nu ai apucat să o faci, nu te simţi prea confortabil. Şi e foarte greu să recunoşti că la greu, de cele mai multe ori, rămâi singur.

- Ce publicaţii naţionale şi internaţionale au preluat creaţiile şi traducerile dvs.? Câte poezii aţi scris până în prezent?

- Naţionale: „Poesis”, „Semne-Emia”, „Nord Literar”, „Citadela”, „Informaţia zilei”, „Bulevardul ştirilor”, „Echipa”, „Universul şcolii”, „Şcoala sătmăreană”, „Agora literară”, „Mesagerul expres”, „Sud”. Internaţionale: „Tribuna noastră”, „Phoenix Mission” Textele nu le-am numărat, să fie câteva sute. Îmi este drag să scriu, dar nu fac prea mult caz din ceea ce s-ar putea numi opera mea. Numai că de curând, prietena mea cea mai bună, Ileana, a venit la mine cu ochii în lacrimi. Citise câteva dintre poeziile mele publicate în antologia colectivă “Ce enigmatică eşti, femeie!” Ea, Ileana, nu plânge niciodată. De ce avea ochii plânşi şi de ce mi-a vorbit despre multe dintre aceste poezii? Iată un cititor care a rămas foarte impresionat de mesajul textelor mele. Alina şi Olga au învăţat o mulţime de versuri pe de rost, în doar câteva zile de când le-am oferit cartea. Cronici foarte frumoase au ajuns la mine în număr mare doar într-o lună de la lansarea cărţii “Creion”. Poate că acesta este idealul meu în ceea ce priveşte receptarea poeziilor mele.

- Vă rugăm să ne vorbiţi despre revista literară “Citadela”. Unde şi de când apare? Cum s-a născut ideea editării unei astfel de publicaţii? Ce îşi propune?

- Ideea unei reviste a apărut acum 3 ani, din iniţiativa actualului redactor şef, poetul Aurel Pop, cu scopul de a promova literatura locală în plan naţional, dar şi din dorinţa de a se cunoaşte ce mai scrie diaspora româneasca. În acest sens, revista „Citadela” este unica revista din România care abordează asemenea tematică. Apare la Satu Mare, în format A4 si cuprinde 64 de pagini în care se publică toate genurile literare: poezie, proză, istorie literară, eseuri, critică literară, teatru, etc…Un ţel aparte e acela de a promova tineri creatori, indiferent de genurile în care se manifestă.

- În ce constă contribuţia dvs. la această revistă? Cine sunt cei cu care colaboraţi?

- La Satu Mare există o mişcare literară susţinută.

Există mai multe reviste literare, o Asociaţie a Scriitorilor de Nord-Vest, un Festival Internaţional Poesis, (anual), un Centru de Creaţie, o Direcţie de Cultură, un Cenaclu literar, mai multe reviste literare şi multe activităţi de promovare a literaturii.

Sunt oameni care iubesc poezia, scriu, publică volum după volum. Iată, aceştia sunt colaboratorii mei. Au fost luni întregi când noi, cenacliştii, am mers în diferite localităţi, ne-am prezentat versurile, cărţile, am invitat oamenii să ia atitudine faţă de creaţia poetică. Am descoperit poeţi de toate vârstele, începând chiar cu aproape incredibila vârstă de 17-18 ani.

Avem câţiva tineri care au debutat deja, editorial. Ne-au impresionat la ei seriozitatea şi profunzimea scrierilor lor.

Contribuţia mea la revista „Citadela”, unde sunt secretar de redacţie, este de a mă alătura celorlalţi creatori ai ei, Aurel Pop şi Felician Pop, în realizarea unor pagini frumoase şi de calitate în contextul literaturii contemporane.

- De unde pseudonimul Corina Petrescu?

- Am lucrat la ziarul “Bulevardul ştirilor”, la corectură.

Redactorul şef, Viorel Vladimirescu, poet, mi-a încredinţat «

Pag.27

Dăruiri literare Pagina tinerilor».Primeam texte cu poezii de dragoste, bileţele şi scrisori pe care aceştia doreau să le transmită prin intermediul publicaţiei respective, persoanelor dragi lor.

Exista şi o formă de corespondenţă între ei şi “Pagina” care îi găzduia. Nu puteam să semnez cu numele meu răspunsurile, indicaţiile, aprecierile, încurajările la adresa producţiilor lor.

Există secrete care nu se pot spune dascălilor. Iar eu lucram la un liceu şi erau mulţi elevi care mă cunoşteau. Viorel Vladimirescu mi-a propus atunci să semnez pagina, mai apoi, paginile respective, cu un pseudonim pe care tot el mi l-a ales.

Am acceptat, în felul acesta comunicarea cu tinerii colaboratori făcându-se mai firesc. Când am început să trimit producţii literare la reviste din ţară, mi-am păstrat acest pseudonim aproape tot timpul. Traducerile le-am semnat cu numele meu real, cu foarte puţine excepţii.

- Cum vă percep elevii dvs., pentru ei sunteţi doar profesoara Cornelia Bălan Pop sau şi poeta Corina Petrescu?

Cum promovaţi tinerii talentaţi, cei care au darul şi harul scrisului?

- Din respect faţă de poezie şi faţă de actul creator, am atras atenţia elevilor mei asupra bucuriei de a citi, de a scrie, de a rosti, de a reţine versuri frumoase. Am avut satisfacţia să descopăr din când în când, câte unul-două talente în devenire.

Am citit împreună cu ei primele lor încercări, i-am încurajat, iam îndemnat să scrie de câte ori simţeau că pana imaginaţiei făcea popas în apropierea paginii lor de hârtie. I-am scăldat în lumea minunată a versului rostit, i-am îndemnat să participe la concursuri şi sper că pe mulţi dintre ei i-am convins că aşa cum parfumul dă florilor prospeţime şi frumuseţe, tot aşa şi viaţa este mai frumoasă dacă poţi citi, scrie, recita un poem. În ceea ce priveşte perceperea pe care elevii o au asupra mea, la şcoală, prefer să fiu dascălul lor. După ore, lucrăm împreună pentru concursuri, pentru revista şcolii, pentru spectacole. O anumită aură de superioritate (literară) mi-ar limita apropierea de elevii mei. Şi nu acesta este idealul meu profesional. Dincolo de porţile liceului, ne întâlnim la Cenaclu, sau la Recitatio, un însemnat concurs de recitări din lirica poeţilor sătmăreni, un adevărat spectacol de lumină, sunet, culoare şi mişcare.

- În ce măsură v-a schimbat cariera didactică percepţia asupra vieţii? Cum s-a reflectat acest lucru în ceea ce scrieţi?

- Am fost educată în spiritul disciplinei, în spiritul respectului şi al corectitudinii faţă de cei cu care lucrez. Cariera didactică a venit în întâmpinarea acestei formări pe care am primit-o în familie şi în primii ani de şcoală. În creaţia mea nu veţi găsi niciodată expresii dure, agresivitate lexicală. Aşa am înţeles eu o disciplină a creaţiei. Nu am prea priceput niciodată de ce poezia, în sensul ei contemporan, are la unii mânuitori ai versului, valenţe de război sau un ermetism exacerbat. Poezia nu se adresează în primul rând criticului literar. În această lume plină de conflicte de tot felul, cititorul de rând are nevoie şi de texte pe care să le înţeleagă, pe care să le reţină, texte care să exprime sentimente. Şi care să îl emoţioneze. “In vino veritas...” Dacă asistaţi la o petrecere şi unui om îi vine să recite o poezie, de cele mai multe ori, va recita ceva în stil clasic. De ce oare?

- Credeţi că aţi fi tot dvs. dacă eraţi doar poetă, dar nu şi profesoară? Dar invers? Cât de bine se îmbina cele două?

Pag.28

- În ţara mea, poezia nu este un mod financiar de a trăi. Cu siguranţă nu aş fi putut trăi doar ca poetă. Poezia nu se vinde precum un tablou, precum o casă ori o maşină. Cărţile nu se prea vând. Cărţile se dăruiesc prietenilor, cunoscuţilor, bibliotecilor. Ca profesoară, cred că aş fi putut să supravieţuiesc foarte bine şi fără a fi poetă. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am petrecut copilăria în Ileanda, judeţul Sălaj. Pe lângă casa bunicilor mei trecea o apă al cărei susur nu îl pot uita. Mi-am spălat adeseori mâinile şi faţa în apa aceea, răcorindu-mi pielea şi legând-o cu mii fire de amintire de existenţa mea. Mai târziu, am descoperit marea (Marea Neagră). Departe de mine, nu am reuşit să o cunosc din primii ani de viaţă. Uneori auzeam poveşti despre ea, despre soarele şi mai ales, despre nisipul şi scoicile ei. Am intrat în valuri şi nu am mai putut-o uita... Era ... altceva. Tot aşa s-a întâmplat şi cu poezia.

- La ce festivaluri naţionale şi internaţionale aţi participat până în prezent cu poezie sau traducere de poezie?

Ce rezultate aveţi şi prin ce credeţi că v-aţi făcut remarcată în faţa celorlalţi participanţi?

- Cel mai frumos rezultat este cel din anul 2009. În cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”, la secţiunea Creaţie-Profesori, Casa Corpului Didactic Alba, mi-a acordat Locul I. La acelaşi festival, în 2008, am luat locul II, tot pentru creaţie. În 2007, la secţiunea Traducere-Profesori, aceeaşi instituţie mi-a acordat locul II. - Ce influenţe din poezia românească şi universală se regăsesc în poemele dvs.? Cum aţi defini contributia dvs. literară în contextul poeziei româneşti contemporane?

- Sincer, nu ştiu. Am gustat întotdeauna poezia profundă, textele care îţi spun ceva şi care au darul de a te opri pentru o clipă în loc, acelea cu care rămâi în gând şi după ce ai închis cartea şi după ce o pui în bibliotecă, aceea la care revii după câteva săptămâni, luni, chiar ani. Mi-au plăcut mult de tot Minulescu, Voiculescu, Coşbuc, Topârceanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ana Blandiana. În ceea ce priveşte contribuţia mea la dezvoltarea poeziei româneşti, dacă ar fi să cern, aş îndrăzni să spun că am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice şi câteva creaţii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora şi ale câtorva critici literari, precum şi promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obişnuit şi din partea specialiştilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins că poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei româneşti. Dar până acolo, mai e drum lung de tot, legat de difuzarea de carte şi de felul în care omul ajunge să citească tot ceea ce se scrie. Şi de exerciţiu. Scriind, înveţi să scrii mai bine.

- În ce an aţi debutat ca traducător? Din ce limbi şi ce anume traduceţi? Aţi făcut şi retroversiune?

- În urmă cu mulţi ani, 18-19, cu texte din Fernando Pessoa. A fost apoi multă poezie din regiunea Marseille, Franţa, un roman, interviuri, intervenţii literare, nuvele. Satu Mare are mulţi prieteni scriitori din regiunea amintită şi din multe alte părţi ale lumii. Toate aceste texte au fost publicate în revista « Poesis », condusă de scriitorul George Vulturescu.

Am mai publicat traduceri în « Nord Literar » (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), « Agora literară » (Cluj Napoca), « Informaţia Zilei » (Satu Mare), « Şcoala sătmăreană » (Satu

Dăruiri literare Mare), « Echipa » (Satu Mare), « Universul şcolii » (Alba Iulia), etc. Am mai tradus texte ale unor autori din Canada, Ungaria şi România. În volum, am publicat: ”Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa”, „Lettres à Onia Snaider écrites par Paulina Popa”, Editura Paula, Deva, 2006, traducere în limba franceză şi „Un creion pentru curcubeu”, de Dominique Sorrente, editura Princeps Edit, Iaşi, 2008. Am tradus mult în primul rând pentru că îmi place poezia şi mai apoi pentru a introduce literatura de expresie franceză în biblioteca iubitorilor de poezie din ţara mea.

- De ce nu aţi început prin a scrie poezie şi abia după aceea să vă ocupaţi de traducere, nu era mai firesc aşa? Vă rugam să ne enumeraţi câţiva dintre poeţii ale căror creaţii leaţi tradus.

- Am tradus din poezia franceză contemporană: Dominique Sorrente, Jean-Max Tixier, Yves Broussard, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccotet, Gérard Bayo, André Voissard şi foarte mulţi alţii. Am tradus din Andrea Moorhead, Canada, Gaal Aron, Ungaria şi mulţi poeţi români: Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Paulina Popa.

Am mai transpus în limba franceză creaţii din literatura sătmăreană: Felician Pop, Aurel Pop, Ion Ghiur, Ion Bala. Aşa cum este firesc, am început să traduc texte poetice numai după ce am acumulat suficiente cunoştinţe de limba franceză: eram prin clasa a IX-a sau a X-a când am tradus pentru prima oară un text întreg: “Liberté”, de Paul Eluard. Am mai exersat în facultate. Primele mele încercări literare datează din primii ani de şcoală, deci mult mai înainte de a traduce. Atunci am scris primele poezii. Şi încă ceva: a traduce poezie este destul de dificil, dacă nu cochetezi şi tu cu creaţia poetică.

- În ce apariţii editoriale s-au concretizat traducerile dvs.? Ce dificultăţi aţi întâmpinat ca traducător de poezie?

- Am răspuns la această întrebare puţin mai devreme. Pe lângă cele două cărţi publicate, revistele literare au fost un foarte bun colaborator al meu sau poate invers, eu am fost considerată un colaborator serios. Şi nu a fost uşor să dovedesc acest lucru. Am publicat în « Poesis » (Satu Mare), «Nord Literar» (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), „Echipa”, (Satu Mare), „Agora literară” (Cluj Napoca), „Informaţia Zilei” (Satu Mare), „Şcoala sătmăreană” (Satu Mare), „Universul Şcolii” (Alba Iulia).

Ca traducător, o vreme am avut probleme legate de găsirea unui dicţionar mai performant. Realitatea este că un dicţionar nu te poate învăţa să traduci. El îţi poate oferi limitat, câteva variante, din care tu alegi sau nu. O altă piedică este imposibilitatea de a cunoaşte autorul, personalitatea lui şi implicit, ce a vrut să exprime printr-un cuvânt, printr-un vers. Este foarte bine să poţi să îl întrebi, fără rezerve, ce a vrut să spună. În felul acesta, mesajul poate ajunge la cititor cu mare fidelitate, aşa cum a fost el creat.

- La ce proiect lucraţi în prezent? Ce planuri de viitor aveţi?

- Pasiunea scrisului se dezvoltă în timp şi e greu să te detaşezi de ea. Totuşi, am câteva proiecte legate de domeniul profesional. Unul dintre ele este un volum cuprinzând expresii din limba franceză vorbită, culese de mine din emisiunile tv, din filme. Cred că ar fi de folos la ora de limbi şi de asemenea, în viaţa unui elev român care ar fi în postura de a folosi limba respectivă. În domeniul pronunţiei, am început să lucrez la un dicţionar de rime. Acesta ar fi de folos şi unui traducător, dar şi

elevilor. Un alt proiect, de suflet, este o culegere de texte din cântecele de mai demult, acelea pe care le cântau părinţii mei, familia mea. Cartea este deja la o editură şi aştept verdictul editorului. Un proiect mai recent este o antologie de poezie sătmăreană contemporană tradusă de mine în limba franceză.

Se scrie frumos, se scrie bine la Satu Mare şi poate vor fi oameni care să creadă ceea ce spun, după ce vor citi o ediţie într-o limbă de circulaţie înternaţională. Şi nu aş vrea să uit de un grupaj mai amplu de poezie scrisă de Gaal Aron, din Ungaria, la care aş mai avea puţin de lucru şi apoi este gata de trimis autorului.

- Se vând bine cărţile dvs. ? Joacă şi Internet-ul vreun rol în promovarea acestora ?

- În România nu poţi trăi din comercializarea unei cărţi. Cartea se trimite, se oferă.

Nu am publicat pe site-uri literare şi pot să spun că deocamdată, activitatea mea nu e cunoscută în acest mod.

Dar revistele literare la care colaborez ajung să fie citite ele pe diferite site-uri şi în felul acesta, ajung şi eu în casa multor cititori.

- Ce recomandare aţi dori să le faceţi tinerilor care scriu şi traduc poezie? Dacă ar fi să le transmiteţi cititorilor noştri un mesaj în versuri, ce aţi alege din ceea ce aţi scris?

- Dacă, din întâmplare, una dintre marile lor pasiuni ajunge să fie creaţia poetică, ar trebui să nu stea acasă şi doar să o scrie. Trebuie să frecventeze medii literare, un cenaclu al poeţilor experimentaţi, să aibă acces la câteva reviste literare.

Trebuie să facă un fel de şcoală, nu forţat, fireşte, să afle ce este mai valoros, care sunt tendinţele şi dacă pot să se înscrie în acest val al momentului, păstrându-şi o oarecare doză de personalitate. Şi să nu fugă de competiţie, să nu le fie teamă să primească şi câteva aprecieri negative. Nu ar fi rău dacă tinerii iubitori de poezie ar citi câte o cronică literară la cărţi recent apărute. Şi dacă ar sta de vorbă cu câte un poet. În fiecare judeţ cred că sunt oameni valoroşi care scriu şi care ar putea oferi acel model pozitiv de a scrie, model de care tinerii mai puţin încrezători ar putea fi totuşi influenţaţi. Trebuie să înceapă să creadă că şi poezia şi altă formă literară pot deveni pasiune şi că ele pot aduce satisfacţii.

- Recent aţi participat la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, de la Alba Iulia, unde aţi luat locul întâi. Vă rugăm să ne relataţi despre poeziile cu care v-aţi prezentat şi prin ce anume aţi impresionat juriul.

- Anul acesta am participat la acest Festival cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Nu cunosc componenţa literară a juriului, dar versurile din acest ciclu sunt, după părerea multora, nişte pseudohaiku-uri. Nu a fost în intenţia mea să folosesc această formă literară care pare foarte simplă, deşi în realitate nu e deloc aşa. Dar, pentru mine, creaţia literară este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru că nu cred că aş putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Şi nu îmi impun o anumită structură şi nici o anumită formă, decât în acrostihuri. Premiul primit mă bucură şi mă onorează şi, de asemenea, mă bucură reîntâlnirea cu plaiurile şi oamenii care îl rememorează pe marele nostru Lucian Blaga.

Pag.29

Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România

Final sau început?

Durerea nu mai contenea. Ochiul parcă luase foc. Mi-am luat capul în mâini şi m-am lăsat să alunec pe sofa. Mi-aş fi dorit un analgezic, dar nu aveam putere să ajung până la măsuţă. În faţă mi se deschidea un gol; mă cuprindea necunoscutul. Eram prinsă într-o spirală care mă trăgea spre înalturi. Privirea mi-era înceţoşată.

- Mi-e rău, tare, tare rău...

- Hai, rezistă, nu ai nimic, imediat o să-ţi revii...

- .......

- Hai, ridică-te, te ajut eu... Ani... Ani... Ani... mă auzi?

Nu înţeleg nimic din ceea ce mi se întâmplă...

Privesc de undeva din afară. Îl văd pe Sorin disperat şi încerc să-l liniştesc: - Nu am nimic, mi-e bine, acum mi-am revenit, nu mă mai doare nimic, linişteşte-te!

- Ani, Ani, să nu mori, te rog! Doamne, ce mă fac?

- Cum să mor? Sorin, uită-te la mine, sunt aici, sunt bine, Sorin... nu mă auzi? De ce nu-mi răspunzi?

Sorin!!!! Îl văd plângând şi încă nu înţeleg de ce. Apoi, în încăpere intră doi oameni, necunoscuţi mie. Unul îmi verifică pulsul. De fapt, nu mie, ci celei ce seamănă cu mine şi este întinsă pe sofa.

- Regret să vă spun, domnule, dar nu mai putem face nimic.

- A... murit?! întrebă Sorin încet.

- Din păcate, da... comoţie cerebrală.

- Dar nu avea nimic acum câteva minute, aşa dintr-o dată... „Cum am murit? Nu se poate! Sunt aici. Eu-l meu se revoltă, dar nu-i mai pot atrage atenţia lui Sorin. Nu mă priveşte, nu-mi mai dă nicio atenție. Poate chiar murisem... Şi atunci, de ce mă simt la fel de vie ca întotdeauna? De ce? Ba chiar mă simt mult mai bine.

Nu mai am dureri de cap, nu mai am senzaţia de greaţă,

Pag.30

nu mai am nimic. Îmi vine să alerg, să cânt, să mă bucur.

Am un corp uşor şi nimic nu mă mai împiedică să zbor.”

Dintr-o dată, simt o uşoară nelinişte. Alături de mine stau bunicii mei. „Nu este posibil! Probabil visez... Ştiţi că vă visez mereu...”

- Nu te teme, îţi suntem alături, e doar o simplă trecere. Ai şi făcut primii paşi – îmi spune bunicul zâmbind.

- Vino, adaugă bunica, vino cu noi, te aşteaptă ceilalţi, mama, tata şi toţi cei pe care-i iubeşti, vino... Îi văd mâna întinsă şi o ating involuntar. O percep exact aşa cum o simâeam în copilărie. E caldă şi ocrotitoare. Nu mă tem. Încep să înţeleg. În faţă ni se deschide un fel de tunel albicios cu irizaţii aurii. Îl parcurgem împreună, mână în mână, într-o fracţiune de secundă. Încerc să-i întreb ce e dincolo, dar nu pot articula niciun cuvânt. Ne oprim. În faţă zăresc un oraş imens, format din clădiri mici, cu acoperişuri roşii.

Numai în mijloc, este o clădire mare, cu multe etaje.

Brusc, peisajul se schimbă şi mă regăsesc în casa noastră veche, casa copilăriei mele. Zâmbesc. Mi-e dragă. Dacă nu m-aş gândi la Sorin, aş fi chiar fericită.

- Unde-s toţi? Întreb - Imediat îi vei întâlni. Mai trebuie să ai puţină răbdare, îmi răspunde bunica cu glasul ei suav şi liniştitor. Acum, trebuie întâi să te odihneşti, apoi, plecăm să-ţi arăt noua ta lume...

- Şi Sorin? întreb cu greu, deja cuprinsă de oboseală...

- Poţi să-l vizitezi când vrei, el nu vine, nu încă...

Dăruiri literare

Am primit la redacție...

L a m u l T a n i , ,i R o m 창 n i a !