Revista „Inedit”

Anul 2, Nr. 1 — TRIM. I — 2012

REVISTĂ LITERARĂ — APARE TRIMESTRIAL LA ORĂȘTIE — SE DISTRIBUIE GRATUIT

Hai „La turci” la o cafea Şi astăzi mai simt aburul cafelei făcute la nisip la cafeneaua din faţa grădinii restaurantului „Coroana” sau „Dacia”. Cafeneaua se afla pe locul actualei trezorerii.

Micuţă, doar şase mese joase cu taburele, era un adevărat colţ de rai. Nişte turci se ocupau de bunul mers al cafenelei. Cafeaua se făcea la nisip, în ibric de aramă, iar mirosul îmbătător a imprimat adânc acele imagini în colţul amintirilor; era între anii 19651972. Acolo ne adunam să-i ascultăm pe Beatles, pe Tom Jones cu mult prea cunoscuta melodie „Delilah”, pe Adriano Celentano cu „Azzuro”, pe Bobby Solo cu „Una lacrima sul viso”, melodie cu care a câştigat Eurovision-ul în 1967. Ascultam la nesfârşit melodii nu de o vară, nici de un an, melodii care se bucură de succes şi astăzi, după aproape cinci decenii. Toată şmecheria era următoarea: să ai în buzunar 1,20 lei pentru o cafea mică şi intrai în club, unde erai bine primit. Discutam despre noile cântece ale lui Jimmy Hendrix, bineînţeles, ascultate pe şest la Europa Liberă, unde răspunzător de emisiunea muzicală era Cornel Chiriac, care mai târziu a fost asasinat. Nu eram cu fiţe, aveam în suflet dorinţa de cunoaştere de noi, şi deşi eram cu toţii cam sărăcuţi, ne vedeam de şcoală şi de serviciu, fiindcă ne adunam la cafea tineri între 15 şi 20 de ani, fiecare având ceva de spus, de adăugat, de comentat. Cu toţii aveam un entuziasm foarte mare şi bineînţeles... 1 lei și 20 de bani în buzunar! Nu-mi amintesc să fi fost vreodată ceartă sau scandal între noi. Când eram în bani, adică aveam vreo zece lei, luam o bere şi patru pahare, aşa, ca schimbare de decor. Şi astăzi, după mai bine de patruzeci de ani, când trec prin zonă, mai simt în nări aburul cafelei de atunci. Am vrut să las pe altădată, dar nu pot, amintirile nu-mi dau pace. Făceau turcii şi o îngheţată cum de atunci nu am mai mâncat. Îngheţata de trandafiri te înălţa pur şi simplu. Nu ştiu cum o făceau, ce reţetă aveau, dar îngheţata făcută de turci era deliciul lui Dumnezeu sau mă rog, al lui Allah. Stăteau undeva pe strada Viilor, şi spre seară apăreau cu toneta. Nu dura mult şi plecau după alte două recipiente (să nu zic bidoane!) şi turcoaica cea tânără, Doamne ce cadână! A, am uitat să spun preţul: 75 de bani!. Şi când te gândeşti că eram nişte visători, noi cei tineri, maturii nişte boemi, nu tu gripă porcină, nici aviară, singura boală era entuziasmul şi voia bună.

Vic.Virgil Bălan (din volumul „Orăștie, mon amour...”)

DIN CUPRINS: Foileton – Ovidiu Vasilescu

2

Impresii

4

Lansare de carte: Ambalajul de staniol de Livia Fumurescu

6

Cele mai frumoase poezii – Ion Dodu Bălan

9

Creații literare – Dan Orghici

10

In memoriam – poezii Vic.Virgil Bălan

11

Prefață la un volum – Ileana-Lucia Floran

12

Interviu: Povești nocturne cu Ioan Drăgoi și Dan Orghici

14

Debut: Ghiță Remus

17

Noi apariții editoriale

18

Pagina cu amintiri

20

Profil literar, Maria Toma-Damșa

22

Poeți hunedoreni: Ioan Barb

23

Umorul nostru cel de toate zilele

25

Scriitori români de peste hotare

26

Eveniment

28

Pe meridianele globului

30

P a g i n a

2

FOILETON

POTRIVNICIA SOARTEI Capitolul 1 Dimineaţa era limpede ca un pahar de cristal, ca un caleidoscop uriaş, care colora cinematografic cerul albastru. Un albastru greu, monolit, aprig, dar înalt şi frumos cum nu-l mai văzuse Yochana ai cărei ochi mari păreau două picături rupte din cerul acela sfânt, pe care ea îl privea cu un interes sporit în acea dimineţă de octombrie.

Vara era doar o părere, o amintire frumoasă şi tristă; o aducere aminte dureros de vie în inima ei, care nu mai bătea pentru ea. Cum stătea, cu mâinile încrucişate la piept, strângând tot mai tare halatul de velur grena, părul ei abundent, ondulat şi blond ca aurul, devenea şi mai frumos încadrat de grena-ul halatului şi nemărginirea albastă, a unui cer atât de senin, dar pe sub care trecuse mai toată viaţa ei ca o străină. Da, singură şi parcă fără o cale anume.

Un vânt subţire şi rece tăia lumina dimineţii, lovid-o pe încă tânăra femeie - aşa cum stătea drept în faţa cu linii fine, regulate; un roşu pal trandafiru, colora tenul ei alb specific nordicilor ori persoanelor de rasă anglo-saxonă. Albul acela plăcut cu miros natural de lapte proaspăt. S-a strâns ceva mai mult şi cum părul îi flutura, la un moment dat i-a acoperit faţa. Surprinsă, cu un gest repede şi neaşteptat, a ridicat o mână, încercând să-şi reaşeze părul; halatul s-a deschis de la piept şi de sub o cămaşă albă, sânii ei plini, albi şi drepţi, au năvălit afară. În răcoarea dimineţii şi sub tăişul vântului, tremura aţâţător acea vale a ulcioarelor, prin care şi sfinţii şi ereticii se pierd prefăcându-se-n îngeri. Încremenise cu ambele mâini ridicate şi pentru câteva clipe de rătăcire, puteai crede că Maica Domnului dăduse drumul pruncului Iisus spre cerul niciodată mai frumos, niciodată mai străin.

Scena părea minunatul tablou „Sfânta Maria din Vallicella” ieşit de sub penelul lui Rubens, desigur, cu diferenţa unor mici detalii.

Speriată de singurătatea în care se afla, cu mişcări repezi îşi strânse halatul, îşi încrucişă din nou braţele la piept şi cu pas liniştit porni către colţul livezii. El era acolo, acolo zbătându-se în toiul dimineţii sub rafalele unui vânt care răbufnise dintr-o dată.

Un vuiet înfricoşător acompania rafalele de vânt şi el se clătina când într-o parte, când în alta, aşa cum vântul înteţit îşi schimba direcţia. Era tânăr, mlădios şi înalt, crescuse atât de înalt în ultimul an, încât se mirau de el cele două vecine, ale căror

In e d i t

garduri le întrecuse în înălţime. Era atât de suplu şi atât de mult se unduia, că ei, maicii sale, îi era teamă că se va frânge din mijloc.

Ceva, ca un foşnet necunoscut, un scrâşnet ori o tânguire, acompania mişcările lui şi parcă prins în vârtejul disperării, cu faţa contorsionată de bătaia vântului, o căuta pe ea, cea care-i dăduse semnul vieţii. Vântul crea din pletele sale mai scurte, mai rare, galbene şi, oare de ce!? oarecum ruginii, tot felul de figuri, care mai de care mai departe de puiul acela pe care-l crescuse cu atâta sfinţenie. Of, câte lacrimi vărsase ea lângă el!

Ajunsă lângă el, ea l-a prins cu hotărâre de subţiori, i-a cuprins apoi trupul suplu şi firav în mâinile ei moi, încercând să-l oprească din tremur şi să-l încălzească. O durea atât de mult! O durea fizic fiecare strigăt deznădăjduit pe care el îl scotea ca pe un cântec de disperare.

– Andrei, dragul meu, dragule, eşti şi tu singur? Copilule răsădit şi ivit din frumoasa şi atât de neomenească mea dragoste cu tatăl tău, el tâlmăcitorul de suflete, el care şi ţie ţi-a pus numele de Andrei, înainte să te fi ridicat din ţărână. Da, în amintirea aceluia care a predicat peste ţinuturile noastre şi care-i era tovarăş de rătăciri.

Ah! cum mai tremura inima ei, când el, sămânţa dragostei ei şi a lui Leornard, iubitul ei, încă mai înainte să fi ştiut că dragostea uneori este ceva mai mult decât un schimb de inele, că este o liturghie, o spovedanie fără sfârşit, ori un canon pe care niciodată nu-l vei îndeplini.

Soarele se înălţase ceva mai sus, cerul părea mai înalt, mai albastru şi mai trist, cu toate că lumina era cel puţin la fel de transparentă. Vântul, vântul răbufnea în rafale, prin atâta transparenţă, ceea ce o nedumerea şi o descumpănea pe frumoasa Batavă.

Privea neputinciosă spre odorul ei, care tremura din cap până-n picioare: el mlădiţa aceea sfântă, care devenise, iată, un adolescent subţire şi înalt. Din când în când privea spre cerul acela atât de senin, care, iată, putea fi necruţător şi când era însorit.

Da, se simţea falnic pe deasupra acelui vânt rece şi neiertător. Cu capul ridicat spre înalt, spuse ceva scurt şi apăsat după buze, dar în bătaia clopotelor care anunţau slujba de dimineaţă nu se auzi nimic.

Obosită, se retrase în sufrageria aceea, care rămăsese neschimbată de la moartea părinţilor ei.

Trecuseră destui ani de atunci; ultima plecase mama, a spus ea cu voce tare şi limpede: „Oare ce duh al neliniştii să bântuie casa aceasta şi inima mea!?

Credinţa mea a rămas aceeaşi din copilărie, aşa cum mi-a transmis-o bunica Irenne. Eu ridic rugăciuni Dumnezeului căruia i s-au închinat şi moşii mei. Ce este urâtul care-mi încrucişează calea de atâta amar de timp?”

Stătea într-un fotoliu obosită sau poate resemnată. Mâinile ei delicate atârnau nemişcate peste braţele acestuia şi prin transparenţa cămăşii se vedeau coapsele tari şi frumos modelate, se vedea vag partea pubiană şi osul sacru, în care-şi lăsase de atâtea ori dogoarea buzelor Leonard; ah, cum se mai

In e d i t

ridicau şi coborau la răstimpuri egale sânii aceia asemenea a două amfore, pe care de atâtea ori adormise el, îngerul acela cu frumuseţe de diavol.

Fără ştire degetele unei mâini, se mişcau rotund pe unul din sfârcurile care deja împungea să iasă prin cămaşa de noapte şi ea speriată, privea împrejurul încăperii. Încet îşi adăposti sânul rebel.

– Da, desigur, a fost mâna lui. Mâna lui, fermecătorul de suflete, mâna lui sub care se trezeau şi inimile celor care nu mai cuvântau. Mâna acelui Crai de noapte blestemat să-şi facă rost din nelinişti şi singurătate. Ea, mâna lui, mi-a umblat ca un semn, ca un vis, ca o părere, aşa cum totul, el însuşi, o părere era, ori poate nebunia mea!? „Hai, vino, vino, mântuitorule păgân. Hai, caută-mă şi mă simte peste tot şi pune-mă ca de atâtea ori sub vrajă. Adoarme-mă cu vorba ta necuviincioasă dar frumoasă şi plină de nebunia prin care m-ai trecut de atâtea ori. Hai, iată, sunt gata.

Sunt neputinciosă. Da, aşa sunt sub vraja privirilor tale.”

Cu faţa îmbujorată şi tremurând din toată fiinţa, cu ambele mâini îşi strângea sânii şi, cu pulpele puţin depărtate, în timp ce pântecul tresărea spasmodic, ea îl chema să se apropie şi s-o tămăduiască – cum spunea ea – aşa cum numai el ştia să-şi predice dragostea, să-i sfinţească trupul crucificat, peste care îşi lăsa dogoarea neomenească, creând nebunia că nu el, ci un apostol rătăcitor îşi lăsa moştenirea în pântecul ei încă feciorelnic.

Adormise cu mâinile întinse în lături şi cu picioarele uşor deschise. Pe canapeaua aceea, pe care nu ştia cum ajunsese, avea să o prindă noaptea.

Prin uşa deschisă, primele raze ale lunii o loviră drept în frunte. Era frig şi întuneric, era singurătatea de după petrecere, sigurătatea de ani, care a ridicat-o ca un resort. A mai pus ceva peste capotul acela şi cu paşi siguri, hotărâtă, a ieşit îndreptându-se spre livadă. Vântul dispăruse. Cerul era senin şi bătut cu stele. Din depărtări înalte, se auzea glasul unui cârd de cocori. „Plecau spre ţările calde” cugetă ea. Dar el?

El omul ei, pe ce drumuri străine să se fi rătăcit?

Nucul înalt cât un tânăr bine crescut, stătea drept şi nemişcat; acolo lângă colţul livezii, rezemat de altă singurătate, aşa cum i s-a dat să trăiască. Împlinise un an de când ea Yochana, cu mâinile goale, i-a săpat groapa, l-a sărutat şi l-a îngropat cu gândul la marea înviere. Da, l-a pus numai pentru că era pomul pe care iubitul ei Leonard îl iubea nelimitat! Îl adora ca pe o fiinţă vie şi nu avusese parte de una în toată viaţa lui. Da, avea dreptate Yochana să spună că era copilul lor. Păi nu era!?

Cât de trist! Când a împlinit un an şi era un pomuleţ şi el, deşi destul de năltuţ, a făcut două nuci, pe care ea tremurând de emoţie şi de dragoste i le-a dăruit lui Leonard ca pe cel mai preţios talisman.

– Ghiceşti tu oare, sufleţelule, ce ţi-am adus eu ca dar în dimineaţa aceasta? Hai, poţi? Fără să mai aştepte răspunsul, pentru care el ezita, Yochana cu ochii aproape închişi şi-a întins spre el ambele mâini cu pumnii strânşi.

P a g i n a

3

– Nu ştii, nu-i aşa? Ţi-am adus ceva de la cel pe care-l iubeşti tu atât de mult. Iată!

Cu un gest copilăresc a deschis pumnii şi, spre uluirea lui Leonard, în palmele ei erau două nuci proaspete, mai micuţe, dar nuci perfect formate. Nu se poate, cum aşa!? Doamne fereşte!

Emoţionat şi aproape lăcrimând, bărbatul le-a luat cu grijă părintească, le-a strâns cu blândeţe în pumnul său, le-a dus la buze şi le-a sărutat de mai multe ori.

– Ele vor fi de aci înainte semnul tainic al dragostei noastre şi neatinse de o altă mână ori inimă, vor merge cu mine pe lumea cealaltă.

O prinse pe după umeri pe Yochana şi cu evlavia de care numai el era în stare, a sărutat-o fierbinte pe ochii mari, albaştri şi înlăcrimaţi. Femeia era deja în transă; se agăţase de umerii lui şi parcă era gata de păcat.

Sub bătaia lunii, ea s-a aşezat lângă pruncul ei, şi-a lipit capul de trunchiul lui tânăr şi a rămas aşa un timp, ca şi când cineva le-ar fi făcut o fotografie.

– Mă copile, mă, spuse ea înălţându-se după o frunză. Erau aspre şi ruginite, aproape uscate, puţine şi fără mirosul acela revigorator, dar era o parte din dragostea ei şi a lui Leonard. Duse frunza la gură şi o sărută lung şi pătimaş chiar aşa cum făcea zeul acela păgân când îl dezmierda. O lacrimă luci ca un diamant în ochii ei şi în bătaia lunii, tremură puţin, după care s-a prelins ca o arsură pe obrazul femeii, care privea fără să clipească undeva în taina adâncului ceresc.

O bufniţă arunca strigăte în duhul nopţii, când Yochana obosită şi tristă, îşi luă rămas bun de la tânărul nuc şi se retrase după zidurile casei bunicilor ei, aşa ca o umbră ori ca o arătare despre care nu eşti sigur că ai văzut-o. Începea pentru ea partea a doua a nopţii.

Partea în care nu vedea şi nu auzea pe nimeni, asemenea unei călugăriţe care nu-l ştia decât pe starostele singurătăţii ei.

Nopţile erau momentele visării ei. Veghea prin care era sigură că el va veni și-şi va pune din nou tâmpla să asculte bătăile inimii ei. Să asculte cum vuia sângele pe sub prundul acela pe care-l săruta el cu patima celui venit de departe. Îi vedea ochii verzi dilataţi privind la comoara aceea dătătoare de viaţă, la ţurţurul arămiu pe care-l ţinuse între dinţi de atâtea ori şi un fior răcoros îi scutură trupul rubensian, vioi şi cu chemări arzânde. Într-un târziu, adormise pe o sofa, fără să mai aibă grija ei. Respira adânc, uneori suspina, dar dormea liniştită. Era atât de chircită la un moment dat, încât semăna cu o pasăre rănită de un vânător iscusit.

Vraja nu se împlinise nici în noaptea aceea. Şi totuşi, ea era încredinţată că întoarcerea lui se va întâmpla în târziul unei nopţi albe, pentru care trebuia să se pregătească, aşa… ca pentru nunta lor la care ea visa atât de mult.

Ovidiu Vasilescu – membru al U.S.R. (continuare în numărul viitor)

P a g i n a

4

In e d i t

Impresii CONVORBIRI DE BLOG de Mihai-Paul Floran Comunicarea rapidă, eficientă şi cu costuri minimale se extinde tot mai mult în secolul al XXI-lea, deschizând rapid nebănuite perspective în rândul adepţilor modernizării, fie ei tineri sau vârstnici. De aceea, sunt tot mai necesare cursurile şi cărţile de iniţiere în acest miraculos domeniu al rapidei informări şi comunicări, depăşind graniţele şi spaţiile, micşorând sau dilatând timpul. Realizările uimitoare din cel de-al treilea mileniu oferă omului posibilităţi nebănuite înainte vreme, transformând visele în realitate.

Apărut în anul 2011, la Editura Emma din Orăştie, volumul „Convorbiri de blog” de Mihai-Paul Floran deschide utilizatorilor internetului extraordinare perspective de valorificare a potenţialului oferit comunicării şi informării rapide prin intermediul „poştei electronice”. Chiar imaginile de pe prima şi de pe ultima copertă a cărţii, pe care v-o propunem, sugerează domeniul magic al butoanelor şi imaginilor proprii acestor mijloace moderne de informare, care permit documentarea completă şi complexă pe diverse teme, dar şi apropierea virtuală între oameni, atât în interiorul hotarelor ţării, cât şi între teritorii îndepărtate de pe întreg cuprinsul Globului terestru.

După cum mărturiseşte autorul în „Cuvânt înainte”, volumul reuneşte materiale publicate pe parcursul a şase ani în blogul Cnet.Ro şi s-a născut din dorinţa de a introduce cititorul interesat „în tainele anumitor programe, situri, trucuri prezente sau disponibile tuturor prin intermediul internetului”.

Structurată în 36 de capitole, cu subcapitole complementare, cartea domnului MihaiPaul Floran furnizează, cu competenţă şi disponibilitate metodică, informaţii concise, dar clare, de un real folos celor care doresc să beneficieze de numeroasele oportunităţi pe care le oferă proiectul Wikipedia, o adevărată „enciclopedie liberă deschisă în 164 de limbi, provenind de pe toate continentele”. „Ghidul practic de folosire” a posibilităţilor de informare şi de socializare prin intermediul „Wikipedia” prezintă metodic, în desfăşurarea „paşilor mărunţi”, etapele obligatorii în accesarea diferitelor programe, conform dorinţei şi scopului urmărit de utilizator. Sunt furnizate informaţii despre „Colecţia de soft gratuit”, printr-o utilă instruire în „phpinfo( )”, cu variatele opţiuni. Pentru împătimiţii fotbalului, autorul propune un joc atractiv: Bygfoot, explicând accesarea şi utilizarea nebănuitelor resurse ale managementului echipei preferate din Diviziile A, B, C, inclusiv a cupei europene. Informaţiile referitoare la noua interfaţă pentru Jocuri furnizează, totodată, şi adrese utile

optimizării sistemului de operare pe Windows Vista. Îmbunătăţirile aduse unor jocuri în continuă dezvoltare sunt semnalate prin „Open TTD”, care foloseşte şi pe internet grafica originală şi fişierele de muzică. Jocul „eRepublik – noua lume”, cu cele patru mari direcţii „similare lumii reale” (Compania, Câmpul de antrenament, Partidul, Ziarul) este prezentat succint, dar poate fi detaliat prin adresele individualizate ale site-lor corespunzătoare.

Nu numai interesant, ci şi economicos este programul Skype (Sunaţi oriunde în lume: Skype, Număr de România... cu Skype!), care oferă utilizatorilor serviciului convorbiri avantajoase şi gratuite. Precizările autorului sunt sistematizate întro formă uşor accesibilă, atât pentru folosirea în interiorul ţării, cât şi pentru cei din ţările occidentale şi din SUA. Facilităţile prin SMS-uri şi prin mesajele vocale sunt deschise utilizatorilor internetului, dar şi celor care rămân fideli telefoniei fixe sau mobile. „Instalarea serverului Apache pe Windows” sau a „PHP pe Apache sub Windows” şi „Instalarea serverului de baze de date MySql sub Windows & Apache” aduc utile precizări suplimentare, privind protejarea accesării din exterior, spre a împiedica eventuale atacuri informatice. Propunându-ne navigarea în site „Catholic-Hierarchy.org” sau „GigaCatholic Information”, ca surse „importante şi bogate pentru orice persoană interesată de o actualizată bază de date istorice şi recente sau de docu-

In e d i t

mente importante din istoria Bisericii Catolice”, autorul trezeşte curiozitatea discipolilor autodidacţi şi tuturor celor interesaţi, oferind „cheia” necesară accesării surselor de informare.

Interesante şi deosebit de utile informaţii practice ni se oferă cu generozitate în capitolele „Cartele telefonice cumpărate online; Descărcarea video de pe YouTube; Alarmă la terminarea bateriei unui laptop; Licenţe, licenţe şi iar licenţe” etc. Deosebit de folositoare sunt recomandările despre instalarea pe computer a programului „Demon Tools”, varianta gratuită, permiţând vizionarea fişierelor ample. Celor antrenaţi în ritmul rapid de activitate, propriu zilelor noastre, Mihai-Paul Floran le oferă informaţii despre funcţionarea site-lui „Doodle”, care furnizează date despre fusul orar, despre selecţii pentru destinaţii de vacanţă, călătorii, filme, dar şi despre planificarea unor întâlniri sau evenimente de grup, mai dificil de organizat la o oră potrivită tuturor participanţilor.

Interesante sunt detaliile oferite în vederea accesării serviciului SMS Officer, care permite trimiterea SMSurilor direct de pe computer pentru trei operatori de telefonie mobilă (Cosmote, Orange şi Vodafone). Ceea ce atrage interesul cititorului este modalitatea prin care utilizatorul este încurajat să insiste şi să nu renunţe cu prea multă uşurinţă la instalarea diverselor programe de servicii. Autorul ne destăinuie cu sinceritate unele oscilaţii din experienţa sa, când ezitările în faţa unor posibile dificultăţi au fost depăşite, respectându-se indicaţiile şi precizările computerului înţelept. El nu renunţă, chiar atunci când înregistrează erori (Windows Vista Service Pack 1), îndemnând utilizatorul să persevereze în respectarea şi parcurgerea corectă a etapelor pe care programul ni le recomandă.

Detalii privind utilizatorii Yahoo în cazul Messenger-ului invizibil, instalarea de blog-uri WordPress nou, Instalarea-Transformarea WordPress în limba română sunt alte variante de certă utilitate pentru cei interesaţi de a se împărtăşi din experienţa autorului, care se destăinuie cu sinceritate, încurajând cititorul în explorarea nenumăratelor posibilităţi de navigare şi de valorificare a spaţiului virtual.

Folosirea protejată a site-urilor de socializare, care s-au extins rapid în ultima perioadă, apare explicit prezentată în ultimele capitole ale cărţii (Facebook Social Plugins-Butonul Like; Facebook Social Plugins-Comentarii Facebook etc.)

O asemenea culegere de sfaturi folositoare utilizatorilor internetului are valoarea unui manual, foarte necesar celor care manifestă dorinţa de a descoperi multiplele valenţe funcţionale ale programelor de servicii, în labirintul cărora suntem conduşi, spre a nu ne rătăci. Forma de transmitere a recomandărilor este clară, sistematizată, directă şi apropiată cititorului, ale cărui ezitări autorul le intuieşte şi încearcă să le atenueze. Mihai-Paul Floran nu ne ascunde unele nereuşite primare din experienţa sa, depăşite însă cu răbdare şi tenacitate, insuflând cititorilor curajul de a persevera. Cu multă discreţie, autorul volumului sugerează că oscilaţiile unui posibil

P a g i n a

5

insucces iniţial în promovarea înnoirilor sunt inerente, dar că nu trebuie să ne demobilizeze. Depinde de utilizator să-şi îmbogăţească experienţa şi cunoştinţele, îndrăznind să depăşească inerţia suficienţei.

Cartea „Convorbiri de blog” de Mihai-Paul Floran deschide larg porţile cunoaşterii pentru cei dornici să valorifice nebănuitele oportunităţi ale internetului. Stilul accesibil şi explicit al „instructajului” provoacă potenţialul beneficiar, interesat de racordarea ritmică la permanenta optimizare a posibilităţilor şi modalităţilor moderne de informare şi comunicare.

Livia Fumurescu

Străin Străin în propria-mi viață, simt gemetele pământului sub tălpile goale ale dorului pierzându-se în bezna nopților pustii și reci.

Străin în propria-mi viață, alung răsăritul nenăscut, regăsindu-l apoi în ecoul fulgerului din privirea timpului.

Trist, rămân cuminte în veșnicia durerii, simțindu-mă perpetuu străin în propria-mi viață.

Ileana-Lucia Floran (din volumul de versuri „Spirala gândului”)

P a g i n a

6

Lansare de carte

In e d i t

La Casa de Cutură din Brad, a vut loc, în data de 14 octombrie 2011, lansarea romanului „Ambalajul de staniol”, semnat Livia Fumurescu.

Invitați de onoare au fost Maria și Mircea Vaida-Voevod, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, al căror cuvânt se regăsește în rândurile de mai jos:

Livia Fumurescu - AMBALAJUL DE STANIOL Volumul lansat astăzi de autoarea Livia Fumurescu se remarcă prin bogăţia informaţiei şi precizia analizei. „În amintirea părinţilor şi a soţului meu, spre cunoaştere urmaşilor noştri...” – glăsuieşte dedicaţia – acest lucru se şi întâmplă, profesoara Maria Ionescu rememorează anii copilăriei dar şi veghea la căpătâiul unui soţ bolnav, aflat în stadiul terminal al unei afecţiuni, ce i-a măcinat îndelung existenţa. Cât despre copii, aceştia împliniţi profesional şi familial dincolo de hotarele ţării, reântorşi în anul 2030 în România, după patruzeci de ani de la evenimentele din 1989, când mama lor se pierduse în nemărginire, găsesc în casa bunicilor un manuscris ce purta titlul: „O viaţă – prof. Maria Ionescu” şi un caiet dictando cu însemnările mamei din „perioada aceea confuză, în care fusese primar în oraşul de dincolo de colină şi din perioada care a urmat”. Răzbăteau din acele pagini „zbuciumul şi disperarea cauzate de neputinţa de a învinge inerţia aparenţelor, promovată în totalitarism, dar mult amplificată în aşa zisa democraţie a perioadei de tranziţie...” Inerţia aparenţelor este moara de vânt cu care se ia la trântă eroina cărţii. Chiar titlul volumului poartă în el simbolul falsului decriptat, dat în vileag chiar de la primele pagini. Şi aşa începe „numărătoarea inversă”, genericul primului capitol, cu scena dintâi a cărţii, un Crăciun, în care mama profesoarei Maria Ionescu, Săftica, amână voit momentul deschiderii unei cutii argintii care, după îndepărtarea staniolului s-a dovedit a fi „o cutie cenuşie de carton, jupuită pe margini, destul de zdrenţuită”, dar care furase privirile copiilor şi le aprinsese imaginaţia precum panglica roşie ca o flacără, ce îmbrăţişa cadoul mult aşteptat. Acesta este chiar mesajul cărţii: „ambalajul sclipitor poate păcăli, ascunzând cutia jupuită a unor triste realităţi pe care decembrie ’89 le scosese la lumină: goana după putere şi căpătuială, orgoliul, trufia, invidia, răutatea, josnicia, minciuna, ipocrizia, demagogia... şi alte urâţenii”. Profesoara Maria Ionescu desface nemilos bandajul de pe aceste bube, de pe aceste urâţenii, alteori oblojeşte răni pricinuite nemeritat unor oameni, duşmani de clasă într-o trecută orânduire departe de sfera puterii, manipulaţi şi înşelaţi într-una nouă, pe care o credeau a dreptăţii şi egalităţii. Între rostogolori şi vârtejuri existenţiale se scurg zilele şi nopţile concetăţenilor şi concitadinilor eroinei. Autoarea însăşi împarte

volumul în două părţi esenţiale intitulate chiar aşa: „Rostogoliri” – prima parte – care cuprinde capitolele: Numărătoarea inversă, Adieri de libertate, Vârtejuri, Dezlănţuire şi speranţă, Primele alegeri democratice, Dedulcirea, Jurământul ruşinii, Manipularea, Haita şi turma. „Vârtejuri” revine şi în titlul celei de a doua părţi cu precizarea – după zece ani de la tranziţie. Capitolele acestui masiv corp al volumului pot fi socotite tot atâtea stări şi trăiri ale eroinei sau lucide etichetări ale evoluţiilor societăţii şi semenilor din preajmă. „Provocare şi speranţă”, „ABC-ul Administraţiei”, „Priorităţile comunităţii”, „Metodologia administrativă”, „Disciplina de partid”, „Obedienţii”, „Scenariul compromiterii”, „Promovarea păcii sociale”, „ Strălucirea staniolului” şi „Cutia jupuită” vorbesc prin generic despre zile şi munci, în care un intelectual, de bună credinţă, ajuns prin voinţa majorităţii într-o anume demnitate, ce presupune nu numai competenţă ci şi responsabilitate pentru felul în care banii obştei trebuiau folosiţi în interesul şi spre binele acesteia, este nevoit să lupte cu mentalităţi păguboase, cu lăcomia, necinstea, dezinteresul, chiar cu cinismul unora dintre cei care, păcălind un electorat credul, odată înstăpâniţi în fruntea bucatelor au ajuns să dispreţuiască umerii celor pe care s-au sprijinit spre a ajunge în vârful piramidei, ori cu voita amnezie a altora ce preluându -ţi o vreo idee, ori continuându-ţi, bunăoară, vreo împlinire, ce se cerea desăvârşită, uită să te citeze.

Cartea Liviei Fumurescu poate fi socotită o pledoarie la bară a unui profesionist, bun cunoscător al realităţilor vremii sale, sau o lecţie deschisă, interactivă, în care suntem provocaţi mereu, scoşi la tablă, o dezbatere de principii ce ne ţine atenţia mereu trează şi mai ales ne îndeamnă la meditaţii profunde pe seama timpului în care ne trecem, a rostului acestei treceri prin lume. Cât despre eroina cărţii, profesoara Maria Ionescu, înţelegem că a ajuns la limanul existenţial după furtuni şi vârtejuri de tot felul, senină în forul interior. „Făcuse ceea ce trebuia să facă, străduindu-se să-şi păstreze verticalitatea, pe care unii şi-o îndoiau numai pentru a fi în funcţii şi a prospera. În relaţia dintre aparenţă şi realitate, tot mai mult şi mai frecvent învinge aparenţa sclipirilor, după care se ascund vidul, imensul gol sufletesc şi spiritual, ba chiar uman, care nu poate genera fericirea spre care tânjim cu toţii, tineri şi vârstnici... doar că adevărul acesta îl descoperim, de obicei prea târziu, după ce ne-am irosit ... căutându-l”.

Cartea Liviei Fumuescu îi poate ajuta, mai ales pe cei tineri să scurteze calea de la fals la adevăr, să găsească modalitatea împlinirii

P a g i n a

In e d i t

interioare, singurul reazem solid întru devenirea unei personalităţi armonioase. Din acest punct de vedere se poate spune că volumul Ambalajul de staniol are valoarea unui document de istorie trăită. Fac parte din generaţia autoarei şi da, aşa a fost, am rostit mai întotdeauna la finele unei pagini sau al unui capitol.

Spuneam la începutul prezentării că volumul Ambalajul de staniol se remarcă prin precizia analizei vizibilă mai ales în partea a doua a cărţii care vorbeşte despre zilele şi muncile unui gospodar cu imense răspunderi în gestionarea unei aşezări, cum este „oraşul de dincolo de colină”. Sunt „analize de caz” pertinente, argumentele în susţinerea unei idei ori a unei poziţii înscriindu-se, fără îndoială, în sfera unei logici fără cusur, toate izvorâte din nevoia justificată a profesoarei Maria Ionescu de a demonstra că a acţionat mereu cu gândul la confortul psihic şi material al omului care şi-a pus încrederea în ea, că n-a cedat presiunilor, că în ciuda unor oprelişti economice ori politice n-a abdicat de la principiile cu care a plecat în lume din casa părintească.

Putem vorbi cu referire la cartea Liviei Fumurescu despre o voluptate a analizei, a despicatului firului în patru. Analistul dublează mereu povestitorul ba, aş spune că, este chiar mai vizibil decât acesta. De altfel în volumul pe care-l lansăm astăzi, precum în viaţa de toate zilele, toată lumea face politică: acasă, la o întâlnire cu prietenii, la serviciu, în parc ba chiar la priveghiul mortului. E un talent, ori un cusur al românului? Cine ştie! Este însă o realitate transpusă convingător în paginile cărţii. Şi asemeni oricărui român, încercând, depăşit de toate cele ale zilei, să întrezărească luminiţa de la capătul tunelului, profesoara Maria Ionescu nutreşte speranţa că prin credinţă vom putea depăşi crizele de tot felul, dintre care cea morală nu este nici pe departe cea mai neînsemnată.

Dublând celebra previziune „brucaniană”, eroina crede că după patruzeci de ani de la răscrucea din ’89, Atotputernicul întors cu faţa spre România ne luminează, în sfârşit, calea. Biruit-a gândul! Dovadă această carte „Avem nevoie – ni se spune – de lumina spiritului, mai ales cei pentru care nu banul ci conştiinţa şi spiritul contează, căci, înalţă omul, îmbogăţindu-i cugetul şi, poate, viaţa...” În oraşul de dincolo de colină pledoaria continuă, vă invit la lectură!

Maria Vaida-Voevod

Desen realizat de Miron Simedrea

7

Clepsidra memoriei Cândva, asta se întâmpla în a doua parte a veacului trecut, îmi închipuiam Evul Mediu ca fiind o hrubă mohorâtă în care inchizitori morbizi torturau trupuri şi suflete, dând foc rugurilor pe care ardeau presupuşii eretici. Sunt urmărit de amintiri dintr-un răstimp sinistru, când tatăl meu plecat în delegaţie la Bucureşti s-a reîntors după zece ani, mai mult fantomă decât om, din închisorile vremii. Adeseori am vrut să-l întreb despre Infern dar el ezita cu anume teamă şi sfială să-mi răspundă.

Generaţia noastră, mă refer la generaţia mea şi a profesoarei Livia Fumurescu, autoarea cărţii pe care o lansăm azi, aici, la Brad, a parcurs (dar nu toţi dintre noi şi-au dat seama) un astfel de timp al terorii, închisorilor, dictaturii şi inchizitorilor. Înclin să cred că nici azi nu ne-am trezit din acel somn medieval al raţiunii.

Profesoara Maria Ionescu, un alter-ego al autoarei volumului Ambalajul de staniol (Editura Emma, Orăştie, 2011) îşi aminteşte rememorând, episodul unui „simulacru de proces”, mai precis „secvenţa exmatriculării unui coleg” – student cu „origine putredă”. Citind aceste rânduri, fireşte, m-am recunoscut pe mine însumi, cel de acum o jumătate de secol, locul penibilei pastişate ceremonii de autodafé fiind sala mare de cursuri a Facultăţii de Filologie din Cluj. De fapt, autoarea a dorit în mod cert să decripteze identitatea reală a aşa-zisului „inculpat”, numele acestuia fiind Corinda, titlul romanului meu, o saga, sau o cronică de familie a unui vechi neam de aristocraţi români din Transilvania.

Desigur, în desfăşurarea evenimentelor acesta e doar un episod rostit în treacăt, ca exemplu trăit al „obsedantului deceniu”. Scriind, îmi dau seama cât de falsă era acea sintagmă, deoarece în realitate ar fi trebuit să vorbim despre „obsedantele decenii” de totalitarism şi dictatură.

Avem de a face, iată, cu o vicleană abilitate de limbaj încetăţenită de critici într-o tacită complicitate cu puterea post-stalinistă. Adică, puteai vorbi mai slobod despre cenzură, delaţiune, condamnări politice, despre lagăre, temniţă şi chiar despre Canal, dacă puneai toate aceste siluiri şi atrocităţi pe seama unui anume „obsedant deceniu”, nod gordian al tuturor păcatelor. În acest sens manuscrisul Mariei Ionescu, intitulat „O viaţă”, aparţine unei speţe a genului memorialistic, dominat nu de trama epică, cât mai ales de analizele meticuloase, pertinente, studii de caz şi situaţie, în care se înfruntă nu atât personajele, ci, principiile. Manuscrisul pe care întrun fictiv an 2030, îl descoperă în casa părintească urmaşii profesoarei Maria Ionescu, e o pledoarie pedagogică, o radiografie cu valoare sociologică, neabdicând nici o clipă de la teza morală. Utilitatea unor lucrări de acest gen, cu mărturisiri, mărturii şi poveţe pe care părinţii le adresează peste timp

P a g i n a

8

urmaşilor, în genere generaţiilor viitoare, au fără îndoială o încărcătură de meditaţie veristă, proprie istoriei orale, ca disciplină de studiu modernă, depozitară de incontestabile adevăruri. În fond pleduaria Liviei Fumurescu se constituie într-un amplu şi îndârjit „jurnal de criză”. O criză continuă, în râşniţa căreia sunt măcinaţi oameni, concepte, biografii, vremi bolnave de metehne grave de conştiinţă, înfăţişându-se asemeni unei avalanşe pustiitoare din care nimeni nu se poate sustrage. „Mă întreb – cugetă autoarea undeva în răstimpul anului de graţie 2006 – dacă ne vom reveni vreodată din această rostogolire, dacă lumea -şi va schimba modernismele bizare de acum, revenind la rânduielile de veacuri ale temeiniciei noastre, dacă... dacă... dacă... nepoţii sau măcar strănepoţii mei vor descoperi profundele sensuri ale vieţii... ale iubirii... ale împlinirii – ale confortului spiritual... ale respectării normelor morale... ale morţii... ale necuprinsului ...”

Cheia de boltă a meditaţiilor adunate în ani e cu certitudine „norma morală”, obstinaţia aproape patriarhală care ne duce cu gândul la preceptele austere ale unui Agârbiceanu, la o interiorizare a crezului Bisericuţei din răzoare a lui Galaction şi mai ales a personajului său Popa Tonea care e salvat din mrejele păcătuirii de vederea turlei bisericii, mijind „dincolo de panoplia scânteietoare a Dunării” (De la noi la Cladova). Desigur, profesoarei de limba română îi sunt familiare aceste lecturi.

Numai că în Ambalajul de staniol prioritate asupra naraţiunii propriu-zise au expunerile şi consideraţiile pe o seamă de teme date. Tocmai de aceea materialul abundent de impresii se organizează întro amplă crestomaţie de eseuri, care încearcă să disece sistematic, cu răbdarea aplecării asupra detaliului, fenomene sociale, politice, concepte etice, situaţii exemplificate prin împrejurări concrete ale unei „democraţii schilodite”.

Apariţii mişcătoare, asemeni jocurilor de umbre dintr-un teatru al umbrelor, se ivesc pe alocuri spre a cuvânta declarativ, retoric, făţarnic adesea, siluete cu voci de ventriloc. Din spatele scenei simţim enunţurile unui glas aflat într-o făţişă confruntare cu un anume Gică Gugulescu şi cu acoliţii acestuia, cu „morile de vânt”, fantoşe hibride ale unui timp absurd. Sunt nevrozele diurne ale Mariei Ionescu, nevoită a traversa maidanul tranziţiei.

Neîndoielnic Livia Fumurescu agrează sentinţele moralistului Slavici din Lumea prin care am trecut, sau din Moara cu noroc:” Viaţa pe care o avem aici pe pământ nu e vrednică să ne înjosim de dragul ei...”, sau – „Nu bogăţia, ci ,liniştea colibei tale te face fericit”.

Originala tranziţie românească, în accepţia autoarei, aş asemăna-o unui făţarnic monah înveşmântat în miruite sofisme. Prins în vârtejul social, memorialistul trebuie să renunţe la calitatea

In e d i t

de martor, privitor din turn. Maria Ionescu este obligată a se împotrivi sistemului, „Haitei”, adeseori cuvintele vorbitorului ricoşează în gol, deasupra „Turmei”. Capitolele se aştern asemeni unui şir de analize critice, incisive, pronunţat obiective. Se predică în numele principiilor, care în accepţia Liviei Fumurescu, transcend polemic adevărul personajelor. Nu oboseşte să consacre zeci de pagini dizertaţiilor elaborate, desluşind jocurile politicianiste, cuiburile corupţiei, constatări ale edilului unei comunităţi din oraşul „de dincolo de colină”. Sub „ambalajul de staniol” se ascund cunoscutele „forme fără fond”, falsul şi impostura.

Egală în modul de a fi, constantă în judecăţile etice şi de valoare, Livia Fumurescu dă seamă despre „Lumea prin care a trecut” găsind mereu sprijin şi alinare într-o anume calmă reculegere de morală creştină. „Profa” – cum o numesc unii – priveşte cu ochi scrutători peste clasă, peste lume, încăpăţânându-se a nu abdica de la ceea ce ar putea fi doar o iluzorie speranţă.

Mircea Vaida-Voevod

Desen realizat de Miron Simedrea

P a g i n a

In e d i t

Cele mai frumoase poezii...

9

Ion Dodu Bălan

Ars poetica Dacă nu te smulg din sufletul meu, Poezie, Dacă nu te scriu cu sângele şi lacrima mea, Daca ritmu-ţi nu e chiar pulsul inimii mele – Cavalcadă de Pegaşi pe o vreme de vijelie – Dacă picioarele-ţi de iambi, de dactili ori trohei Nu se succed sincron cu paşii mei, Melancolizaţi în urma sicriului epocii pe care-o ducem la cimitir, Dacă n-ai febra trupului meu bolnav de doruri fără leac, Dacă nu ai nimic din toate acestea, şi în plus Ceva din imensa durere a lumii deznădăjduite, Dacă eşti cinică şi nu-ţi recunoşti strămoşii în doine şi balade, Dacă porţi chipul dezordinii şi al răcelii ce-a căzut peste noi Ca o ploaie cu grindină peste o grădină cu flori, Dacă nu duci visurile omenirii în poala vorbelor tale Cum aducea mama fructele de la vie, Cum ai putea fi modernă şi umană, Poezie?

Cât de...

Cât de mare a crescut barba de brazi a moşilor munţi, Cât de des s-a făcut, în răstimp, fratele codru, Cât de mult au secat râurile de când lacrimile nu mai curg, Cât de adânc s-a afundat vremea în vechi amintiri, Cât de departe eşti tu în depărtarea uitării Şi cât de aproape e Ea care mă cheamă s-adorm la marginea mării.

Cât de înalţi s-au făcut copiii şi cât de mult am descrescut noi În răspăr cu timpul care tot creşte, tot creşte ca o apă învolburată până când ne înghite în valurile sale de tristeţi şi melancolii.

Noi de ce nu mai suntem măcar o dată copii?

Cutremur de suflet Un cutremur de suflet E mai devastator decât unul de pământ.

Din suflet n-ai unde fugi, N-ai unde te adăposti, Oricât de viclean ai fi.

Sub grinzile lui grele de nădejdi înşelate, Clipele toate Te duc înspre moarte ...

P a g i n a

1 0

Creații literare Veleități de artist sau adevăruri dureroase?

Aceste rânduri „are ce are” cu adevărul, dar, după cum bine știți, scriitorul în general transformă, fabulează, discerne adevărul prin propria viziune, astfel… reală sau ireală, povestea are și ceva adevărat. Este ca o scriere din almanahe, reală pe sfert și restul figuri retorice. În afara de sensul de bărbat „bătrân" în limba și credințele românilor, cuvântul „moș" are o mulțime de alte conotații care duc spre o mitologie ancestrală dacogetică sau chiar mai timpurie, unde moșilor și babelor le era rezervat un loc extrem de important ca părinți, strămoși și inițiatori. Primul care a evidențiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota că la noi, babele sunt privite ca „ființele cele mai d'a dracului”, de unde probabil termenul de babă era însoțit aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul cloanța, cotoroanța, hârca, talpa iadului, hoașca etc.

Un basm românesc cules de Petre Ispirescu relatează că la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o babă, cele două personaje făcând o larmă atât de mare, încât l-au trezit din somn pe Sfântul Petre, care mânios fiind, puse mana pe o sabie și le tăie capetele celor doi zurbagii. După sângeroasa pedeapsă și plecarea Sfântului, trupurile descăpățânate s-au apucat să-și caute capetele prin țărână. Diavolul a găsit capul babei pe care și l-a însușit, iar baba pe cel al Diavolului, care fără prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroanței. Însă conotațiile babei nu sunt pururea negative, ci și admirative, deoarece babele erau moașe pricepute, doftoroaie vestite, sfătuitoare prețioase, dar și vrăjitoare redutabile cu care nu era bine să ai de a face. Dar nu cu dânsele avem treabă aici, așa că ușurel o luăm spre moși, care nici ei nu sunt lipsiți de părțile negative ale poveștii... și-s mulți și hâtri moșii noștri, nici pe aici nu mă opresc.

Noi, modernii oameni ai acestui veac douăzeci și unu, secol al consumatoristului, suntem prea grăbiți; răbdarea moșului s-a dus până al epuizare, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua este instant, mâncarea se ia de la „fast-food”, plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul soseşte în faţa blocului la puţină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă, consumatorismul nu lasă timpi pentru sine, el absoarbe totul, inclusiv viețile noastre.

Am constant în chipul minții figura olarului și nu

In e d i t

știu de ce, atunci când folosesc cuvântul olar văd mintal un om bătrân, dar nu orice fel de bătrân, olarul meu este un dac de pe coloana lui Traian, cu plete lungi și umeri lați și niște mâini mari, puternice dar totodată blânde. Modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă şi umezită periodic se scoate pe un ţol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăţă de impurităţi trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna etc. Şi acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omiţând că e o mare concentrare şi o enormă muncă în olărit. Dar preţul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira şi de a achiziţiona aceste „bijuterii” realizate de mâinile pricepute ale olarului.

Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt confecționate în serie şi-n care nu găseşti aparent niciun defect de construcţie sau de decorare exterioară. Şi acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.

Ce mă fac, până și olarul imaginației mele a dispărut, i-a luat locul o fabrică de obiecte artizanale... e mai rapid și mai ieftin, într-un cuvânt, mai consumist.

Atunci, unde să-mi mai găsesc sfătosul meu moș, unde-i bunicul copilăriei mele, unde a dispărut acel chip de icoană, cred că ați observat, și Sfinții pe pereții de biserici sunt bătrâni. Măi să fie, totul a dispărut, până și bunicul copilăriei mele, să fi aruncat tot ce știam pe toboganul consumatoristului?

Unde au dispărut acei cărora le-a fost hărăzit să făurească istoria, din sânge și din foc, acei ce au trăit ritmul vieții la maxim dând altora putința de a fi? Dar sunt ei moșii vremurilor noastre? Și-au pus amprenta asupra unui veac trecut, mai bine zis asupra unui sfârșit de veac? Cu mentalitate de vulg și maniere de boier, moșii vremurilor noastre au făcut ca-n viitorime să rămână sămânța fulgerului ce răzbate norii grei și mohorâți, au dat putința sufletului să fie gata să țâșnească asemenea unui vulcan, pleznindu-i rezistența trupului de lut croind drum nou. Moșii vremurilor noastre sunt la răscruce de vremuri, conflictuale vremi.

Cuvintele sunt de prisos, mesajul însă…

Cuvintele rănesc, sau mai rău, creează răni ce se cicatrizează strâmb, răni ce te fac tot timpul să verși lacrimi. Sunt lacrimi atât de arzătoare încât te fac să urli de arsura ochilor ce le plâng, astfel de lacrimi nu trebuiesc puse în ochi și minți de copil! Atuncea, trebuie să urli: „Stop, aici plânge un copil” Da, cuvintele au putere... au puterea de a distruge ori a clădi, depinde de ce verb folosești... cuvintele care transmit mesaje negative sau, așa cum a spus cineva odată... ce rostim noi, oamenii, sunt „cuvinte vii” cu toate consecințele de mare încărcătură. Oare ce ne costă să adresăm copiilor vorbe care să-i ajute în viață? Ne trebuie doar răbdare multă și minte care să priceapă nevoile unui copil. Acum, eu caut Moșii vremurilor noastre, dar din păcate sau din fericire, noi vom deveni moșii acelor vremuri. Da, este adevărat, noi construim... să avem grijă.

Tristă poza în care vezi o fețișoară de prunc zbârcit de plâns și durere, el, ce ar trebui să râdă sau să se uite mirat la mâinile mari și puternice, cu degete lungi, ale olarului ce plămădește lutul. Lacrimi din cuvinte ce vor deveni brazde ale sufletului și vor rămâne de-a lungul vieții din ce în ce

P a g i n a

In e d i t

mai adânci. O boare de bunătate și iubire ar putea să le usuce, iar ridurile durerii ar putea să se șteargă. Uităm că-n astă lume, toți avem dreptul la o noua șansă trebuie doar purtată-n același loc cu inima!

Un cuvânt spus greșit are înțelesuri diferite, de cele mai multe ori poate răni pe cei dragi nouă. Nu se uită, asta e foarte dureros. Rămâne în suflet. Acolo o viață. Din fericire, cuvintele își pierd rapid forța dacă nu sunt dublate de fapte. Aceasta-i lumea nebună, nebună, nebună, nu mai are niciun pic de suflet, conștiința dispare înlocuită cu lipsa de înțelegere, compasiune; ce-o fi și asta... mărim distanțele între suflete și ne emoționăm pe blog, marea majoritate fără de putere, așa că trecem mai departe resemnați. Vai, unele lacrimi rămân în subconștient, zbârcesc sufletul adânc. „Dar cuvintele sunt lacrimi ale celor ce ar fi vrut așa de mult să plângă și n-au putut.

Amare foarte sunt toate cuvintele, de aceea lăsați-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închiși” (Lucian Blaga)

Dan Orghici

Poet pribeag Poet pribeag prin univers, Luceafăr trist fără de vină Cuvinte dulci sculptate-n vers Pentru o frumoasă Cătălină.

Trăiri, nelinişti, împăcări Tardive clipe de repaos Dureri prelungi făr' alinări Căderi nedrepte-n negru haos Din fadul veşnic absolut Cuvântul îl face diamant Neînceputul, început Poveşti frumoase din neant Neînţelesul, înţeles Necunoscutul, cunoscut Pe izgonit îl face ales Pe neştiutul în ştiut EMINESCU.....

Te-ai grăbit, Grigore...

M iN IA R O M E

In memoriam Grigore Vieru

M

Te-ai grăbit, Grigore, ai plecat, Vai, şi câte mai sunt de făcut!

Limba noastră s-a îndoliat, Lacrimi multe şi amare curg pe Prut.

EMINESCU

Ai plecat, Grigore, te-ai grăbit, Sunt convins că ai ajuns în rai, Într-un rai cântat, un rai doinit, Lângă un luceafăr cu numele Mihai.

Cântec de harfă, cor de îngeri Iubiri, trăiri, dezamăgiri Cu dureroase, dese înfrângeri Dar niciodată zbor înfrânt Cu vămi plătite-n patru zări Şi-nspre înaltul cel înalt Geniu venind de oare unde? Şi rătăcind înspre neant O lacrimă căzută printre astre Ce creatorul a lăsat să-i scape Poet al regăsirii noastre Şi-al doinei cânt transfigurat ....EMINESCU!

Te-ai grăbit, Grigore, te-ai grăbit... Şi ce mult unirea îţi doreai...

Ai plecat, Grigore, cu vis neîmplinit, Lângă un luceafăr cu numele Mihai.

Ai plecat, Grigore, poezia plânge, Cu oftat de fluier şi suspin de nai, Limba cea română suferă şi plânge, Ai plecat în ceruri, la fratele Mihai.

Ai plecat, Grigore, poezia plânge...

Vic.Virgil Bălan

1 1

P a g i n a

1 2

In e d i t

Prefață la un volum...

Printre rândurile iubirii Alex Radu s-a născut într-un alt veac decât cel în care îi este ancorată inima: „Simt că locul meu nu-i aici, nu aparţin lumii acesteia haine şi reci, nu, e o certitudine, n-am fost hărăzit niciodată ei... nu-i voi îmbrăţişa nicicând, în niciun fel, obiceiurile.”

Poezia sa nu este altceva decât asumarea cu bună știință a unui mare risc: riscul de-a iubi. Poetul pune în scenă iubirea, melancolia, dorul, îndoiala, dezamăgirea, și, de ce nu, sublimul, cu naturalețea unui eu pururea îndrăgostit, care nu poate să se complacă în ritmurile moderne și păstrează, cu sensibilitate adolescentină, „alintul drag al clipelor” și parfumul eminescian al florilor de tei. De altfel, mărturisește fără emfază, chiar de la începutul volumului, că se simte „ca un Luceafăr, ce-n veci n-o să apună.”

Pentru Alex, iubirea este rațiunea de a fi și, de ce nu, de a scrie. Chiar și atunci când „închide ușa”, lăsând iubirea în spatele acesteia, o face doar pentru ca s-o protejeze, o face doar din convingerea că acolo, o va găsi „...de fiecare dată,/ proaspătă... nevătămată”.

Poetul folosește căile bătătorite și multe motive literare de referință în lirica românească – codrul, stelele, dorul, florile de tei, floarea albastră – dar poezia sa le găsește valențe noi, astfel încât ale devin palindromice: „mă mulțumesc cât încă simt venind parfum, din agonia trandafirului însingurat ce moare” sau: „Mi-e dor și nu mai pot decât să sper, că gândurile mele, stoluri zbuciumate, s-or înălța tânjind mereu, spre cer, lăsându-ți ale mele doruri... toate...”

Deși volumul de poezii „Printre rânduri” are ca laitmotiv dragostea, Alex Radu nu ne propune o poezie a fericirii necondiționate. Viziunea poetului este adeseori sfâșiată de dor și incertitudine: „Am învățat în timp ce e dezamăgirea, am învățat și dorurile să le port în piept”, ori, „făcând singurătății veșnic, tristă plecăciune...”, de tristețea generată de ruperea întregului în două jumătăți care „se amăgesc, se cheamă și mereu se zbat...” încercând zadarnic să redevină „suflet-pereche pulsând încă viu.”

Poezia lui Alex Radu (atât din volumul de față cât și din cel de debut – „Vals sentimental”), este una onirică, în care obsesia iubirii „lasă în urmă, parfum de romanță,/ ... ce ninge petale de flori”, iar sufletul matur al poetului, cu „... fereastra larg deschisă/ ca dorul să mai zburde, pe unde știe el”, se roagă în taină: „să am putere, să îndur,/ să pot zbura, chiar de mai plâng,/ minute timpului să-i fur...”

Deși încărcată de trăirile cotidiene, viața poetului este tradusă în imagini în care visele sunt transpuse în versuri ce decantează ființa țintuită în efemer și-o revarsă, prin metafore, în realitate:

P a g i n a

In e d i t

1 3

„Mi-e dragă viața, cu sau fără poezie, mi-e dragă singur sau cu jumătatea mea, rostind cuvinte care așternute pe hârtie, vor licări pe întuneric și pe vreme rea.”

Sensibilitatea poetului și multitudinea de stări emoționale sunt transpuse în versuri pline de consistență și culoare, desăvârșite de o lirică izvorâtă din minte și inimă deopotrivă, care-l ajută să simtă descătușarea de după creație: „n-am încetat să iubesc, voi iubi mereu, între zori şi-nserări, aliniate cuminţi… printre rânduri” Deși trăim într-o societate bazată numai pe consum, iată că mai există iubitori de frumos care se încăpățânează să creadă în puterea poeziei. Un astfel de om este și Alex Radu, care își mărturisește, de cele mai multe ori în vers clasic, rimat și ritmat, libertatea transcedentală și neînfricarea în fața puterii pe care numai cuvintele transcrise în versuri i-o pot da: „N-am să m-opresc, chiar de voi obosi, acum când simt că sufletul meu zboară...”

Vă invit să citiți poeziile semnate Alex Radu, parafrazându-l pe poet, care spunea extrem de frumos: „De câte ori se naște un înger,/mai piere un talaz de răutate” și spunându-vă că, de câte ori se naște o poezie, mai piere puțin din răutatea lumii.

Ileana-Lucia Floran

SCRISOARE DE LA TINE

DIMINEAŢA

Mi-ai scris atât de cald şi de duios, şi primul tău cuvânt a fost să fie „DOR”, nu m-am gândit că va suna aşa frumos, a ta scrisoare minunată, de amor.

Când iată, noaptea-i poposită la liman, mai are parcă, vlagă preţ de-o clipă… să mai zâmbească strălucirii de mărgean, din care stelele puzderii, se-nfiripă.

Mereu o port cu mine, pas cu pas, căci este scrisă cum eu n-aş putea-o face, şi-atunci când trist sau obosit, mai fac popas, mi-aduc aminte cât de mult îmi place.

Şi rând pe rând, întoarse din călătorie, stau înşirate visele, corăbii ancorate, cu pântecele mângâiat de apa albăstrie, de fericire sau tristeţe-adâncă, legănate.

Mi-ai scris atât de cald şi de duios, şi ştiu c-ai plâns, iubito, când mi-ai scris, am lăcrimat citind şi parcă luminos, spre fericire sufletul mi s-a deschis…

Se-ngână zorii, începută-i dimineaţa, s-au destrămat marame fine de visare, se redeşteaptă iarăşi soarele şi viaţa, după o noapte cu iubiri sau frământare.

Pentru un suflet rece, gol şi împietrit, o dimineaţă nu-i decât ceva banal, anost… doar inimile ce arzând iubesc, şi au iubit, o preţuiesc şi-i ştiu povestea pe de rost.

P a g i n a

1 4

In e d i t

I N T E RV I U Povești nocturne cu Ioan DRĂGOI și Dan ORGHICI Noapte de târziu octombrie, reci umbre se transferă de pe un trotuar pe celălalt, umbre zgribulite ce au luat cu ele căldura din sala de teatru. Căldura fizică a sălii, dar mai mult, căldura piesei pe care tocmai au savurat-o. Fusesem la piesa „Zâna trotuarelor” de Ioan Drăgoi. În minte-mi se zbat mai multe întrebări, așa că pun mâna pe telefon și sun autorul întrebărilor mele, pe dramaturgul Ioan Drăgoi. Spre marea-mi bucurie răspunde, cu toate că aparatul de măsurat timpul, ceasul adecă, arată ore cu un singur număr și-i noapte. Îi cer un interviu, dorindu-mi să fixăm o oră și o dată. Răspunsul vine fără echivoc: „da, acu' ce are?”

De unde ai răsărit, monșer Drăgoi Ioan?

Răspuns-a dânsul: Am văzut lumina zilei într-o seară mohorâtă de noiembrie a anului... mai bine nu vă spun, să nu vă șochez, la Turdaș. Am copilărit pe ulițele satului, pe malul Mureșului și prin grajdurile CAP-ului. Cea mai tristă zi din copilăria mea era 14 septembrie când plecam la Simeria, unde se mutaseră părinții mei. Motivul: începea școala! Cea mai fericită: ziua când încetau cursurile. Școala generală mi-a fost marcată de dilema tatălui meu, ce nu putea înțelege de ce profesoara de română mă turna lui că citisem deja și cărțile recomandate pentru liceu. Pentru el, cititul, nu conta ce, era ceva sfânt! Tot atunci am primit și singurul premiu din viața mea, mai exact o mențiune. Era o carte subțire cu note de drum din Japonia și cu care nu m-am putut lăuda părinților, deoarece pe prima pagină scria: „Pentru rezultate bune la învățătură și purtare!” Și ați continuat la fel? În liceu am suferit, din cauză că eram tratat ca un... adolescent și nu ca un bărbat în toată firea, cum mă consideram. Cei ce mă persecutau în felul ăsta erau și dascălii, și părinții, și femeile mai mari ca mine (până în 30 de ani, adică), de care mă îndrăgosteam cu nonșalanță. De sindromul ăsta sufăr și acum, cu deosebirea că nu mai sunt tratat ca un adolescent, ci... invers. Pe vremea aia citeam cam tot ce-mi pica în mână, lipsit total fiind de televizor, laptop, internet și telefon mobil etc. Cauza nu era că nu aveau părinții bani să le cumpere, ci că nu fuseseră inventate încă! Pe atunci domina radioul cu fascinantele emisiuni de teatru la microfon. Duminică dimineața, pentru copii, iar luni seara pentru adulți! Erau momentele când nu mă mișcam de lângă aparat, oricât mă strigau copiii la joacă sau mama la masă.

Să înțeleg, „inculpat în procesul” devenirii dumneavoastră ca dramaturgul pe care-l cunoaștem astăzi, este teatrul radiofonic?

Da. Așa am intrat în universul fascinant al replicilor nimicitoare, ce condamnau interlocutorul la tăcere sau dimpotrivă! Și pe care mă străduiam să le imit, dar fără să am prea mult succes. Ba chiar am început să fiu taxat ca obraznic, mai ales de dascăli. Și acum recunosc vocile actorilor din anii cincizeci. A urmat Facultatea de filologie, unde, bineînțeles, m-am ocupat mai mult de... teatru, apoi repartiția la o școală din Teleorman și transferul la Ministerul de Interne ca traducător și translator apoi jurnalist la săptămânalul „Poliția română”. Între timp, prin noiembrie 1989, la 40 de ani, adică, am socotit că mă maturizasem suficient și m-am apucat de scris. Prima lucrare a fost, da, ați ghicit, o piesă de teatru.

Cui se adresează scriitorul Ioan Drăgoi?

Neamurilor, vecinilor și prietenilor, care formează grosul spectatorilor mei, cunoștințelor întâmplătoare sau nu, pe care îi toc cu telefoanele, până cedează și vin la spectacol. La fel fac și colegii mei (actori, regizor, scenograf, sunetist, tehnician de lumini și ceilalți angajați ai teatrului). Și uite așa, după mii de telefoane, reușim să umplem sala. Bineînțeles oferindu-le tuturor bilete gratuite. Între ei nimeresc și câțiva nevinovați care își plătesc biletul, dar o fac pe proprie răspundere.

Dramaturgia e, se știe, genul cel mai modest din spațiul literaturii române.

Tocmai de-aia m-am înfipt și eu, ca să nu aștept la poezie, proză ori critică, unde sunt niște cozi insuportabile.

Ce te face să scrii, pentru a fi jucat pe scenă?

Nu țin neapărat să fiu jucat pe scenă. Chestia asta se poate întâmpla și în baruri de noapte, în hale industriale părăsite sau, de ce nu, în cosmos. Acolo, spectatorii ar putea să vină la spectacol cu o navetă spațială, care să fie inclusă în prețul biletului. Aș prefera să fiu doar citit, ca să mai fiu nevoit să împart gloria cu niște uituci, adică regizori care uită de promisiunea că nu îmi masacrează piesa, actori care uită textul și directori care uită să mă plătească.

Vorbește-mi despre povestea ce te-a inspirat când ai scris ,,Zâna trotuarelor”, prima comedie din această stagiune a teatrului din Deva.

Nu știu de ce spectatorii și ziariștii sunt mai interesați de descrierea întâmplării ce mi-a sugerat piesa decât de transfigurarea estetică și de mesele scumpe ce le-am dat până am convins un regizor să o citească măcar. Ieșeam odată, fix la miezul nopții, de la restaurantul Uniunii Scriitorilor și mă îndreptam spre casă, când aud în spatele meu: „Domnu, domnu, voulez vous couchez avec moi? Așa, ca să vă simțiți și matale bine!” Adică pe tânăra (rujată strident, picioare

In e d i t

P a g i n a

1 5

până-n dinți și cu o batistuță plină de sclipici pe post de minijupă) ce îmi făcea această propunere, nu o interesa taxa pe prestație, ci numai și numai, vezi doamne, să mă simt eu bine! Unde mai pui că, până în Calea Griviței mi-a făcut și o reducere! Cum vizavi se opriseră doi polițiști comunitari aflați în patrulare și priveau „scena” cu interes, am hotărât să scap de ea, drept pentru care i-am dăruit o carte. După vreo două, trei săptămâni, la aceeași oră, în același loc i-am auzit iar glasul. De data asta eram însoțit de un coleg, de specialitate poet, și dezbăteam indignați problema prețului mititeilor de la același local. De data asta, vechea mea cunoștință, îmbrăcată, mai exact dezbrăcată la fel, machiată la fel, nu-mi mai propunea să mă simt bine, ci doar să-i fac cunoștință cu Mihai. Care Mihai? Mihai din cartea dăruită la prima întâlnire. Și pe care o scosese din poșetă ca pe o probă indubitabilă. Mai exact, dumneaei se îndrăgostise de eroul uneia dintre piesele mele și voia să-l cunoască. Colegul de lângă mine, ros de invidie, începu să mă ironizeze relativ la impetuoasele mele cititoare, care mă asaltau fix la miezul nopții. Ca să scap de insistențele ei, i-am dat o carte de vizită și am rugat-o să mă sune a doua zi, când promiteam să-i fac cunoștință cu Mihai.

Frumoasă povestire...

Dar asta nu e tot... a doua zi nu m-a sunat ea, ci colegul meu, poetul. Indignat și disperat, el mă implora să-i explic neveste-sii că poezia lui nu avea personaje! Iată ce se întâmplase: dintr-o greșeală regretabilă (chestie pe care colegul meu nu o crede nici acum) îi dădusem „Zânei trotuarelor” cartea lui de vizită. Ea-l sunase, să-i facă cunoștință cu Mihai, nevastă-sa răspunsese la telefon, și catastrofa se produsese. Degeaba m-am jurat că eu sunt vinovat de faptul că cititoarele fac pasiune pentru personajele mele, bietul poet avea să tragă multe de pe urma acestei întâmplări. Nevastă-sa nu s-a potolit decât peste vreun an, după ce a ascultat la radio piesa pe care am scris-o având la baza această tărășenie.

Asta e povestea, tu ai vrut-o. Acum să te văd de unde ai atâta spațiu, să o publici!

Te confunzi cu dramaturgul din ,,Zâna trotuarelor”?

Parțial, deoarece mie mi se mai joacă câte o piesă, lui nu.

Poți face o comparație între montarea lui Mihai Lungeanu (cu Vladimir Găitan, Delia Seceleanu, Valentin Teodosiu și George Mihăiță) de la Radio România Actualități (www.trilulilu.ro) și cea a lui Mihai Panaitescu (cu Andreea Raica, Eugen Titu, Radu Pavel, Roxana Olșanschi și Matei Șorop de la Teatrul de artă din Deva ?

Da: pentru prima am primit drepturi de autor, pentru cea de-a doua încă nu.

Care este cea mai ciudată propunere pe care ai primit-o de la un regizor sau interpret vizavi de o piesă de a ta?

După premiera de la radio, am primit un telefon de la regizoarea Anca Colțeanu, pe care directorul de teatru din județul Timiș o ruga să-i pună în scenă această piesă, contra unui onorariu... onorabil, ca să scape dumnealui de gura... soacră-sii. Pesemne, respectiva o ascultase la radio, îi plăcuse și îl stresase pe ginere să o monteze și la teatrul local. Și o mai ruga domnul director pe tânăra regizoare să facă uz de prietenia ei cu mine, ca să renunț la drepturile de autor, teatrul neavând bani decât pentru... regie.

Ai locuit o bună perioadă în Capitală. Ce te-a făcut să revii pe meleagurile natale?

Am revenit pe „meleagurile natale” din... plictiseală. După 40 de ani de București mi-am permis și eu luxul să sufăr de această boală... boierească.

Cum îți pare provincia?

Cam... provincială! Aud prea des înjurături justificate sau ba, la „miticii” din Capitală. Or, asta sună a... complex. Și dacă ar ști „provincialii” cât sunt de invidiați de odioșii „mitici” numai pentru faptul că locuiesc în... provincie!

Nu uit că vorbesc cu dramaturgul Ioan Drăgoi și nu pot să nu-l întreb despre proiecte.

Am proiecte mari și ambițioase. Și mai ales costisitoare! Nu știu dacă există suficienți regizori, spectatori sau cititori în stare să le facă față. Oricum, eu îi avertizez că nu mă opresc! Și ca să-i întărât dau doar trei titluri: Vorbitor.

Femei care ucid, un volum de proză polițistă cu pretenții de proză psihologică, Viața pasională a plutonierului Vâjială, scrisă pe o agendă expirată, cu un pix împrumutat de la amanta colonelului Gutuie, un bildungs- roman comic pe linia Garcea, dar mai sofisticată și Insula șobolanilor, o dramă ce va zgudui din temelii comoditățile teatrului românesc!

Gata, e două fără nouă minute noaptea, mă încearcă un somn ancestral cu reflexe telurice și trebuie să încheiem interviul, că mi se termină bateria de la mobil!

După un bip scurt, telefonul se închide, se terminase bateria de la telefonul meu. Astfel închei mulțumindu-i în gând domnului Ioan Drăgoi. Dar va citi acest interviu și va ști că și atunci, ca și acum, îi mulțumesc. Mă-nclin, Dan Orghici!

Ioan DRĂGOI Născut în 1949, la Turdaş, Hunedoara. Liceul teoretic la Simeria.

A absolvit Facultatea de limbi străine la Bucureşti, a lucrat ca profesor în Teleorman, translator în M.I. şi ziarist la ziarele Poliţia română, Evenimentul zilei, Expres-magazin, Românul şi la alte publicaţii.

La Radio ROMÂNIA ACTUALITĂŢI a realizat până în prezent peste 50 de emisiuni umoristice Ora veselă şi Răcnetul Carpaţilor.

Debut în proză: 1980 în revista LUCEAFĂRUL, ca dramaturg: 1996 la Teatrul ANDREI MUREŞANU din Sf. Gheorghe cu piesa SACRIFICIUL, regia Mihai LUNGEANU, scenografia Mircea RÎBINSCHI, iar în televiziune, la PROTV, cu scenete umoristice în emisiunile de divertisment.

La Teatrul Naţional Radiofonic i s-au jucat piesele: UNDERGROUND I, regia Cezarina UDRESCU, COMEDIE cu POLIŢIŞTI, regia VASILE MANTA, UNDERGROUND II, regia Mihai LUNGEANU, ZÂNA TROTUARELOR, regia Mihai LUNGEANU, COMPLOTUL AMANTELOR, regia Celina PETRESCU, ŞTERGĂTORUL DE PARBRIZ, regia

P a g i n a

1 6

In e d i t

Mihai LUNGEANU. – TVR i-a achiziţionat piesa COMPLOTUL AMANTELOR, fără să o pună în scenă.

Spectacole-lectură la Clubul dramaturgilor de la Uniunea Scriitorilor: - 2005 drama SACRIFICIUL - 2007 comedia REVELION CU… MOŞ CRĂCIUN. - 2009 drama UNDERGROUND I - 2008 – premieră cu comedia COMPLOTUL AMANTELOR pusă în scenă de Compania dramatică CIVIC ART, la Centrul cultural al MIRA. - 2009 – 20010 drama ECSTAZY la Teatrul LUNI de la Green Hours.

- Octombrie 2011 – ZÂNA TROTUARELOR, premieră la Teatrul de artă din Deva.

La Teatrul CONSTANTIN TĂNASE, la posturile TVR, PROTV, B1 TV, KANAL D şi NAŢIONAL TV i s-au jucat zeci de scenete umoristice în spectacolele de divertisment.

A participat la filmul de televiziune cu scenarii pentru sitcomurile TRĂSNIŢII la PRIMATV, GAŞCA la Kanal D, şi VOUĂ la NAŢIONAL TV. I s-a publicat proză, teatru şi umor în revistele LUCEAFĂRUL, FLACĂRA, BASARABIA LITERARA, PENTRU PATRIE, HARABABURA, SATIRICON. A editat revista de literatură poliţistă MISTER – magazin.

A dramatizat romanele : - WILT de Tom SHARPE sub titlul FEMEIA GONFLABILĂ - DIAVOLUL şi DOMNIŞOARA PRIMM de Paulo COELHO sub acelaşi titlu În 2008 a fost primit ca membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate : 1993 – FARSĂ PENTRU POLIŢIST, proză poliţistă 1998 – ANCHETA CONTINUĂ, proză poliţistă 2001 – RECHIZITORIUL DERBEDEILOR, o carte document despre abuzurile autorităţilor 2004 – UNDERGROUND, teatru 2006 – CRONICA UNEI MORŢI AMÂNATE, proză fantastică 2007 – CORUPŢIE LA POLIŢIE, umor 2008 – ECSTAZY, teatru Prezent cu schiţe umoristice în : 2005 – DESTĂINUIRILE FAZANULUI RUDOLF - antologia de umor românesc alcătuită de Cornel UDREA În pregătire: - INSULA ŞOBOLANILOR, teatru - ISADORA DUNCAN. DANSÂND DESCULTĂ, teatru - VIAŢA PASIONALĂ A PLUTONIERULUI VÂJIALĂ, SCRISĂ PE O AGENDĂ EXPIRATĂ, CU UN PIX ÎMPRUMUTAT DE LA AMANTA COLONELULUI GUTUIE, roman comic - VORBITOR. FEMEI CARE UCID, proză scurtă

Desen realizat de Miron Simedrea

P a g i n a

In e d i t

Soare şi apă

Cenuşă şi diamant Să-ţi pot recâştiga iubirea, Voi deveni Arheopterix Eu – cu aripi noi, Tu – cu noi vise, Eu – diamant Tu – pasărea Phoenix

Cer şi pământ Prea mult pământ în jurul meu şi în mine; iar cerul, prea departe...

E ora în care Clepsidrele sunt sparte...

Mi-e sete de lacrimi Şi foame de lut...

Prea mult pământ...

Eu Niciodată nu m-am privit în ochi; Dar, tot timpul, m-am visat.

Vis şi abis Alerg debusolat Şi nu ştiu dacă Dincolo de orizont Ridicându-mă în zbor, Voi plana în vis Sau în abis.

Ghiță Remus Timp involut Ce rost mai are zbaterea, Ce rost mai are arderea, Dacă la capătul drumului, Timpul meu va fi involut?

Fără o nouă naştere, Fără o nouă trăire, Fără tine...

Cerc şi spirală Secţiunile transversale Ale corpului meu Nasc numai cercuri.

Poate sunt anii Care au trecut, Sau care or să moară...

Dacă ar fi spirale, M-aş învăţa să zbor Prin timp şi spaţiu.

Înaintea ploii, Eu – inundat de soare; În spatele ei, Tu – topită de apă; Deasupra noastră, Arcul curcubeului, Semn al trădării tale.

Timp paralel Am trăit cu iluzia Că pot locui în trupul tău Şi putem fi îngemănaţi.

A fost o tristă amăgire, Fiindcă eu port vise În loc de aripi, Iar tu mi-ai frânt zborul Trăind într-un timp Paralel cu al meu.

Zbor şi dor Ca să te pot cuprinde Mi-am dat jos arpile, Frângându-mi zborul; Acum, nu ştiu de unde Găsi-voi nopţi şi zile De-nalt să-mi stingă dorul.

Cu lacrimi, o fântână, De-atunci eu am umplut, Visul o să-mi rămână, Un zbor neînceput.

Chiar de-o să-ţi ceri iertare, Pentru acest blestem, Când voi pluti în zare, Nu am să te mai chem.

Nicicând a mea privire, La tine n-o să vină, O tristă amintire, Din tine-o să rămână.

Cer şi haos În cerul viselor mele, Am plutit protejat Şi fericit ca într-o placentă Necunoscându-te.

După ce m-ai iubit, Mi-ai sorbit lichidul amniotic Şi te-ai înălţat în zbor, Iar eu am căzut în haos.

Plâns Fără tine nu mai pot nici măcar să plâng şi mă întreb ce mă doare mai mult: absenţa ta, sau setea de lacrimi...

1 7

P a g i n a

1 8

In e d i t

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Vic.Virgil Bălan

Amintiri ce se credeau uitate

„Oameni care nu se plâng, nu se laudă, nu cer favoruri. Într-un cuvânt: OAMENI”, asociere de cuvinte proprie autorului, cu o semnificație extraordinară, prin simplitate, pe de o parte, dar, în special, printr-o profunzime deosebită, pe de altă parte.[...] „Amintiri ce se credeau uitate” ne avertizează asupra unui adevăr universal valabil, potrivit căruia istoria este și va rămâne mereu cartea cea dintâi a unei nații; fără istorie, fără trecut asumat, nu poate exista respectul apartenenței la un neam, al adevărului și al locului de unde vii. „Amintirile...” prezentate de autor, în postura de reporter, iar „eroii” în postura de intervievați, evidențiază într-o manieră proprie autorului și originală în același timp, participanți direcți la evenimentele social-istorice din perioada amintită, oameni deosebiți, protagoniști ai faptelor petrecute în plan economic și social, pe fondul participării României la acțiunile militare ale celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, atât în „est” cât și în „vest”.

Astfel, autorul, în urma celor relatate de către „intervievați”, scoate în evidență impactul acestora cu ororile inevitabile ale războiului: începutul războiului, drama oamenilor în general, a răniților și familiilor acestora, a invalizilor, momentul de „răgaz” cu depărtarea frontului, apoi întoarcerea frontului cu plecarea în refugiu, întoarcerea din refugiu, prizonieratul și întoarcerea din prizonierat, urmările medico-sociale ale războiului, foametea și epidemiile, dar în mod deosebit cicatricele și sechelele fizice și în special sufletești ale supraviețuitorilor.

Atent observator al vieții și destinului oamenilor, Virgil Bălan se apleacă cu mult aplomb, cu răbdare, înțelegere și interes deosebit asupra relatărilor pline de patos ale protagoniștilor amintiți anterior.

Vic.Virgil Bălan

Text preluat din prefața semnată de colonel (r) Nicolae Marcu

Scrisori (im)posibile

Volumul cuprinde 14 scrisori în versuri către „nenea Iancu” (evident Caragiale), în care scriitorul Vic.Virgil Bălan redă starea actuală a poporului român și problemele cu care acesta se confruntă, probleme care nu diferă prea mult de cele imortalizate de clasicul Ion Luca Caragiale în opera sa: „Îți cer iertare, nene, că te deranjez/ Dar fii fără de griji, acolo sus,/ Aș vrea doar să te informez/ Că vremurile matale n-au apus.” (Prima srisoare către nenea Iancu) Pentru diversificare, printre scrisori sunt „presărate” poezii satirice și epigrame, unele dintre acestea dedicate „confraților întru condei”: „Iubiți confrați întru condei/ Eu vă doresc s-aveți idei/ Și-n preajmă să vă fie muza,/ Fiindcă doar ea ni-i călăuza”. (Tuturor confraților întru condei).

Ultimul capitol al cărții cuprinde „o cronică satirică a anilor trecuți” regăsită în „Plugușorul” apărut în diferite reviste și ziare din Orăștie și din județ între anii 1996 și 2012, publicații la care scriitorul era colaborator.

Amintim dintre acestea Călăuza Deva, Palia Expres Orăștie, Foaia noastră Orăștie, Curierul vârstei a treia Orăștie.

Iată, așadar o nouă carte „marca Vic.Virgil Bălan”, care ne propune o lectură mai mult decât agreabilă.

Ileana-Lucia Floran

P a g i n a

In e d i t

Elena Puița Făieran

1 9

Gânduri pentru clubul Miss

Înființat cu destui ani în urmă, Clubul Miss a reușit să unească doamne de diferite profesii, vechi prietene sau numai cunoștințe, cu probleme diferite în viața lor, dar cu structură sufletească asemănătoare. Timpul a făcut să dispară orice barieră și să rămână în cel mai pur sens al cuvântului, prietenia. În toți acești ani, fiecare a simțit că atmosfera creată prin foarte variate activități, în club și în afara lui, a dat un alt sens vieții, a transformat tristețea în bucurie, monotonia în veselie, lipsa de obiective în viață palpitantă, izolarea în tumult, ideea de îmbătrânire în revigorare. Ce putea fi mai bun pentru persoane la vremea pensionării? [...] În club, toate participantele au înțeles că: „prietenia este armonia lumescului cu divinul, este una din mângâierile vieții”.

Iată că în această carte, Puița Făieran a surprins într-un mod plăcut, prin versuri, evenimente și trăiri ale fiecărei membre a clubului, pe care le-a oferit în dar pe parcursul întâlnirilor lunare, fiecărei doamne care își aniversa ziua în luna respectivă. Prin aceste versuri vom descoperi mai bine trăirile fiecăreia și vom avea prilejul ca peste ani să ne aducem aminte cum am fost în anul apariției, 2012.

Text preluat din postfața semnată de prof. Dora Ciama

Elena Puița Făieran

Sub vraja poeziei

Deşi a început să scrie de mulţi ani, doamna Elena Făieran, Puiţa pentru cei ce-o cunosc, o apreciază şi-o iubesc, s-a hotărât să publice numai în 2011, când a dăruit cititorilor primul său volum de versuri, intitulat „Frânturi din simfonia lumii”. Acum, după un timp relativ scurt, poeta mai are finalizate nu unul, ci încă două volume, primul fiind cel de faţă, iar al doilea, ceva mai deosebit, scris special pentru prietenele şi colegele sale de la „Clubul Miss”, cărora îl dedică în întregime. Probabil că doamna Puiţa a trimis la tipar aceste două volume deoarece, exact cum ne mărturiseşte în poezia „Mai am ceva de spus”, „pe drumu-ntortocheat al vieţii” îşi ia „un mic răgaz”, pentru că simte că mai are „ceva de spus” şi-şi lasă gândurile să-i „rodească” în vers prin imagini metaforice nu doar bine alese ci şi creatoare de frumos, ca: „rariştea de nori”, „leagănul ceresc”, care-o ajută să-şi „numere” bucuriile şi tristeţile: „Când în vâltoarea lumii/ Timpul s-a pierdut,/ Visuri, doruri, amăgiri,/ Au trecut demult. Numai poezia azi mai poate spune/ Gânduri şi nelinişti/ Ce-ai purtat prin lume.” (Când numeri anii) Text preluat din prefața semnată de Ileana-Lucia Floran

Ileana-Lucia Floran

Spirala gândului – poezii

„De-a lungul existenţei noastre efemere, alunecăm pe spirale ascendente sau descendente, căci viaţa se roteşte caleidoscopic între trăiri şi sentimente, topite în gânduri şi-n aspiraţii. Această percepţie a spiralatei existenţe a omului, cu suferinţă sisifică de înălţare şi adeseori de ezitare, o surprinde Ileana-Lucia Floran în volumul de poezii „Spirala gândului”, ţesând profunde stări sufleteşti în urzeala unor idei reflexive, proprii celui care-şi caută identitatea. Eul poetic al autoarei se înnoadă şi se deznoadă cu vibraţiile lirice care se rostogolesc prin vârtejul cotidianului şi al timpului. În versuri care sugerează o largă paletă de trăiri, poeta se zbate între dorinţă şi dezamăgire, între căutarea certitudinilor şi nedumerire, aspirând totdeauna înspre optimista împlinire spirituală.

Volumul însumează patruzeci şi opt de poezii, cochetând cu un lirism discret, într-o continuă explorare, care să aducă soluţia morală şi afectivă la zbuciumul şi frământările omului. Se prefigurează câteva teme majore, precum existenţa efemeră a omului, puterea tămăduitoare a credinţei şi a naturii, trecerea neiertătoare a timpului, alienarea oamenilor ancoraţi în iluzii, mirajul şi rolul catalizator al iubirii etc.”

Text preluat din prefața semnată de prof.Livia Fumurescu

P a g i n a

2 0

Pagina cu amintiri Doctorului chirurg Ghiocel Cristescu... În data de 11 octombrie 2011 s-au împlinit șase luni de la trecerea în neființă a doctorului GHIOCEL CRISTESCU. Din respect și multă dragoste, sora mea, Sanda, a considerat necesar să-l comemoreze într-un mod inedit, făcând un mic turneu în județul Hunedoara, cu doi pianiști foarte apreciați din punct de vedere profesional: Eugen Dumitrescu și Corina Răducan. Aceștia fac parte din Ansamblul Cameral „Remember Enescu” și, deși tineri, au susținut deja concerte atât în România, la Ateneul Român, cât și în străinătate. În județul Hunedoara, tinerii muzicieni au concertat la Brad, Orăștie, Hațeg și Deva și ne-au încântat prin înaltul lor profesionalism, printre altele, cu Rapsodia Română de George Enescu, nr.1 op.11, și Rapsodia Ungară nr.2 de Franz Liszt.

Muzicienii au cântat la patru mâini și au impresionat auditoriul printr-o sincronizare perfectă. Ei au făcut parte din acest proiect cu mult drag, deoarece au cântat pentru un om căruia i-au cântat și în momentele sale cele mai grele, pentru a-i ușura puțin durerea despărțirii de cei dragi.

Doctorul Cristescu a fost un om cu totul și cu totul deosebit, atât prin finețea și eleganța comportării cu bolnavii, cât și în general cu toți oamenii care îl înconjurau cu mult drag.

A muncit cu abnegație, iar despre prestația sa medicală s-au spus numai cuvinte de laudă, rezultatele operațiilor făcute de el fiind foarte bune. Bolnavii tratați sunt foarte mulțumiți și și-l amintesc atât ca pe un profesionist, cât și ca pe un om foarte apropiat față de ei, pe care-i trata cu multă dragoste și bunăvoință.

Din păcate, acest om bun s-a îmbolnăvit și ne-a părăsit, lăsând în urma lui multă durere. Am învățat totuși că flacăra vie

In e d i t

a bunătății sala va rămâne neștirbită pentru totdeauna în inimile noastre.

Eu i-am scris o poezie prin care îi dedic câteva gânduri: „Iubesc iubirea născută din lacrimi și durere, Iubesc iubirea pură, perenă, Din vise și adiere”.

Cănțălare Maria Magdalena, Deva

Marcel Olinescu – o legendă vie a graficii românești

În februarie 2012 se împlinesc 20 de ani de la trecerea în neființă a artistului plastic MARCEL OLINESCU, care s-a născut la Dorohoi în septembrie 1896.

A făcut studiile gimnaziale la Botoșani, apoi a studiat doi ani la Facultatea de Arte Frumoase din Iași și a continuat la București, unde l-a avut profesor pe Dimitrie Paciurea, fapt pentru care, specialitatea lui Bunelu (așa îi spuneam noi, cei apropiați) a fost de fapt sculptura. În lunga lui viață artistică a publicat mai multe lucrări, dintre care amintim: 15 gravuri în lemn (Arad, Tiparul Lavrov, 1929), Păreri de rău, versuri (Arad, Editura Duh, 1934), Eu—versuri (Arad, Editura Duh, 1935), Nimfă și scaldă—versuri și gravuri, ilustrații imprimate manual, 1938, Mitologia românească. Culegeri populare românești, București, Casa Școalelor, 1944, Suita aurului, imprimat manual, 1959, Târgoviște, ieri și azi (București, Editura Sport-Turism,

In e d i t

1976), dar marea lui dragoste de care nu s-a despărțit întreaga viață a fost GRAFICA. A lucrat cu perseverența și pasiunea care i-au caracterizat întreaga viață, pe acest tărâm al graficii simțindu-se „ca acasă”.

Cel mai mult, a iubit OMUL, căruia, cu mâna lui de bun desenator și portretist, i-a prins atât calitățile, dar și defectele. După ce desenul pe lemn sau linoleum era gata, începea să dăltuiască cu multă migală, în stilul lui caracteristic, inconfundabil, această minunată dantelărie ce, la urmă, se acoperea cu tuș peste care trebuia presată hârtia rezultând grafica.

Atunci când gravura era prea mare și nu încăpea pe masă, Bunelu și mama mea o puneau pe jos și amândoi în genunchi (parcă îi văd și acuma) presau matrița, fiecare înarmat cu o lingură. Atunci când mamei mele i se părea că nu s-a imprimat bine zicea: „Nu e bine” și rupea foaia – „Nu se poate să lăsăm ca în urma lui Marcel să rămână ceva ce nu corespunde exact cu ceea ce a lucrat el aici”.

Da, mama a fost soția lui Bunelu 25 de ani. Așa a fost. L-a ajutat atât în organizarea expozițiilor, cât și în imprimarea graficii. Și eu, printre ei, pe acolo. Noi cu toții l-am apreciat foarte mult; ce mai, aveam și noi un artist adevărat în familia noastră.

Din multele expoziții pe care le-a avut la București, la Botoșani, Deva și în alte părți, cea mai mare și frumoasă a fost cea din 1976–1977 la Ateneul Român, unde au fost expuse gravuri mari și foarte mari. Dintre cele de dimensiuni foarte mari, amintim „Carpații Culturii Românești”, în care, pe fiecare vârf de munte este desenată o personalitate din țara noastră: Eminescu, Enescu etc.

La lucrarea „Târgoviște, ieri și azi” am avut și eu o mică contribuție, deoarece am fost cea care s-a deplasat la Târgoviște și a fotografiat toate bisericile. În această lucrare se poate remarca tehnica dăltuirii în toată frumusețea, marca Olinescu: răbdare și pasiune. În cuvântarea de deschidere, criticul de artă Mircea Deac a spus: „Uitați-vă în jurul dumneavoastră; aici, în mare parte este și marea contribuție a doamnei Olinescu, care, la această vârstă a senectuții l-a ajutat foarte mult pe maestrul Olinescu pentru a-și desăvârși opera și a ne arăta ce poate face un om căruia i se dă posibilitatea să nu facă altceva decât artă.”

Eu cred că Bunelu, așa, împreună cu noi, înconjurat cu multă dragoste și fiind apreciat, a fost fericit. Ce i-ar trebui altceva unui artist decât să muncească, să facă ceea ce-i place și în final să fie apreciat pentru munca sa?

O expoziție pe care a vrut neapărat s-o deschidă a fost cea cu „Măști”, la care a

P a g i n a

2 1

Gravură de Marcel Olinescu prezentat măști pictate și gravuri colorate.

Cea mai frumoasă și cu o idee cu totul aparte este „Masca și adevărul gol-goluț”.

Marele filosof Noica spune: „Din gândul întors asupra gândului se naște ideea, iar atunci când ideea este unică se numește filosofie”.

Această mască reprezintă un clovn între picioarele căruia este plasat un nud (acela fiind adevărul). Da, această lucrare, prin însăși ideea sa, este un răspuns la gândurile ce-l frământau pe marele artist.

Sigur, mă veți considera subiectivă; recunosc doar în parte. Da, așa este, totuși, la limita rezonabilului. De ce să nu-i dăm Cezarului ce este al Cezarului, de ce să nu vedem adevărul, de ce să nu recunoaștem harul și munca artistică a unui om ce a făcut ceva pentru țara și poporul lui pe care l-a iubit foarte mult, el fiind, să nu uităm, și un mare folclorist. Închei prin câteva versuri dedicate lui Bunelu, care m-a îndrumat spre poezie: „... ce suntem?

Nu suntem decât fărâma vie Ce trece prin viață și-apoi s-ascunde-n veșnicie.

Ori, dacă fărâma lasă în urma ei O dâră cât de mică Atunci fărâma e vie, învie.”

Cănțălare Maria Magdalena, Deva

P a g i n a

2 2

Profil literar Ileana-Lucia Floran, Pustiul din suflet și Amurgul speranței Ca orice valoare, elitele noastre au fost – și sunt – ciclic, maculate, mai cu seamă în acest mediu deosebit de prielnic – tranziția... Alergia la elite proliferează din ce în ce mai acut, drept consecință a mediocrității la performanța individuală. În contrapondere la elite se situează lumea VIPurilor, o lume eterogenă, eteroclită și impură, alimentată de politicieni, lume care pendulează între penibil și ridicol, lumea vedetelor de silicon, de impostori într-ale culturii, de infractori cu ștaif...

Printre elite – persoane foarte importante, chiar dacă ele nu sunt neapărat „vizibile”, cum se zice azi – se numără și poeta, prozatoarea și directoarea de editură Ileana-Lucia Floran, a cărei aparentă modestie ascunde un adevărat talent literar.

Volumul Pustiul din suflet, al câtelea, oare?, ne-o dezvăluie ca pe o prozatoare de forță, capabilă să captiveze, cu adevărat, pe cititor.

Cele zece schițe și nuvela finală care dă și titlul volumului, recreează o lume credibilă nu numai prin transfigurarea artistică a unei realități palpabile, ci și prin varietatea tematică și – mai cu seamă – prin crearea unor personaje viabile, dezvăluind o gamă largă de ipostaze existențiale, cu unda necesară, dar echilibrată, de umor.

Majoritatea schițelor (Trenul albastru, Fără politică, Pe strada copilăriei etc.) reconstituie, subiectiv, întâmplări trăite sau imaginate de prozatoare în varii momente ale vieții.

Alături de confesiune, autoarea recurge și la introspecție, precum în schița Pe strada copilăriei: „Privirea îmi alunecă dincolo de gardul care înconjoară curtea bisericii. Tresar! Borna kilometrică este tot acolo.

De la geamul camerei mele [...]se vedea până în altar.”

Evocarea copilăriei trezește în sufletul personajului-narator amintiri dramatice („imobilul a fost demolat, mama a murit [...] iar universul meu s-a prăbușit”), dar cu sensibilitatea-i debordantă, autoarea evocă natura reconfortantă: „lectura, scrisul, desenul”, „grădina [...] plină de pomi [...] și flori”, „ un nuc bătrân, falnic”, „grădina” care „zâmbea”, personificată .

La caracterul modern al acestor schițe – multe autobiografice – contribuie subtilitatea confesiunii, monologul pasionat și nervos prin care personajele caută frenetic „timpul pierdut”, o lume cu un alt sistem de gândire generând imposibilitatea adaptării acestora.

Piesa reprezentativă a volumului rămâne nuvela Pustiul din suflet, puternic ancorată în realitatea noastră

In e d i t

postdecembristă, concepută obiectiv, autoarea fiind omniscientă și omniprezentă.

Cele nouăsprezece capitole ale nuvelei închid în sine mai multe existențe, cu accent pe drama lui Radu, cauzată de îndepărtarea Adinei, după primirea „moștenirii”.

Eroul nuvelei, studentul, apoi medicul Radu, ne amintește de Felix din romanul călinescian: sărac, dar cinstit, sincer, suflet cast, lipsit de ascunzișuri rău mirositoare. El trăiește la modul romantic iubirea pură pentru Adina.

Crescută și alimentată din minunatul vis adolescentin, iubirea lui Radu se convertește neașteptat de repede în suferință „dureros de dulce”, în care mâhnirea, incertitudinea, amărăciunea, dezamăgirea se interferează cu iluzia fericirii.

Ambițios – în înțelesul bun al cuvântului – inteligent și muncitor, Radu este exponentul intelectualului autentic, coborât în lumea efemeră și suficientă, dar rămânând – și la maturitate – același naiv, generos și sincer, gata oricând să sară în ajutorul oricui.

Scriitoarea reface o lume meschină, rapace, care șia pierdut iremediabil însușirile umane, prin plasarea Adinei în... America: „Adina nu a avut timp să vorbească cu mine [...] gândi Radu cu durere în suflet [...]. Gândul ei era la afaceri”... Adina „cheltuise într-o lună mai mult decât ar fi crezut că va avea vreodată...” Iată frânturi din gândirea soțului ei: „Nu ai nevoie de studii, ai cea mai mare companie farmaceutică din lume... Averea noastră, reunită, fără acțiunile societății de avocatură, ne-ar ajunge pentru zece vieți...”. „Femeile trebuie să aibă grijă de casă și, mai ales, de copii. Bărbații sunt cei obligați să aducă bani în casă...”, „Mai am câteva detalii de discutat cu tine despre procesul de mâine. Ironia face să fim în tabere adverse”. „Se deschisese moștenirea după domnul Steve și, așa se descoperise că firma era falimentară [...], erau înglodați în datorii...”, „A vândut tot, a plătit toate datoriile și a plecat”...„Produsul farmaceutic s-a relansat”...

Alături de „pustiul din suflet” al lui Radu, autoarea, cu mijloacele artei sigure, a reușit să-l dezvăluie și pe acela al Adinei, care avea senzația că „oamenii din jurul ei sfârșeau tragic”.

După pierderea soțului, Adina revine la București, dar nu-l caută pe Radu din aceleași rațiuni: „Soarta făcuse ca toți cei dragi ai ei să plece într-o altă lume [...]. Se gândea uneori că era un blestem, că, dacă ar fi rămas cu Radu, ar fi pățit și el același lucru [...], va sta departe de Radu, chiar dacă asta o va face să sufere...” Era „înfrigurată, cu inima pustie”...

Optimistă, autoarea îi dă satisfacție cititorului, aranjând de așa manieră lucrurile, ca totul să se sfârșească aidoma basmelor, cu bine: „Nu auzi ușa. Se trezi doar cuprinsă în brațe...”.„Pustiul din suflet” ia, astfel, sfârșit pentru ambele personaje.

Versurile de pe ultima copertă, din poezia Memoria durerii, potențează, însă, ideea de „pustiu” sufletesc: „E prea târziu/ Să-mi neg viața-ntreagă prin cuvinte.../ Mai am coșmaruri”), pentru a nu ieși „total” din realismul vieții.

Romanul Amurgul speranței, apărut în 2011, la propria-i editură, dovedește – în continuare – apartenența scriitoarei elitelor.

Roman intelectualist, profund psihologic și modern, Amurgul speranței (titlu antonimic, deoarece știut este că

In e d i t

„speranța moare ultima”) este – în același timp – un roman optimist, dacă ne raportăm la fragila pendulare a incertitudinii: „sfârșit sau început”?

De-a lungul acțiunii romanului, „dragostea și viața, albul și roșul, se împletesc precum șnurul mărțișorului”, încorporând destine diverse, contradictorii, intersectându-se, căutând frenetic limanul chiar și în „vremi de restriște”.

Scriitoarea îndeamnă la lectură, mizând pe inteligența și sensibilitatea cititorului de a anula „granița dintre ficțiune și realitate”.

Bună cunoscătoare a tehnicii construcției romanului modern, Ileana-Lucia Floran alternează planurile narative, fără a pierde din vedere aspectele vieții sociale „dinainte și după 1989” – privite cu accente critice, dar nici, mai cu seamă, magma mocnindă a trăirilor interioare ale eroinei principale, „centru” al tuturor evenimentelor.

Sunt abordate – din punct de vedere social – probleme precum educarea „oropsiților vieții” dintr-o „casă de fete”, în condițiile „dinainte”, goana după bani, familii întemeiate pe alte criterii decât dragostea reciprocă, neînțelegerea corectă a menirii de dascăl, „relații și pile”, eterna imoralitate ducând la răsturnarea valorilor.

Intriga personală, conflictul inexplicabil al eroinei cu mama sa („avusese tupeul s-o contrazică într-un mod nepotrivit”) conduce la descoperirea adevăratei cauze a nefericirii Sadnei, „în camera copilăriei ei”, unde „întotdeauna găsise alinare”... Nu și de această dată, când se convinsese și mama că „Dinu [...] pare complet «rupt» de familie”.

Pendulând între realitate și vis, într-o stare de reverie, eroina își amintește incidentul de la Casa de fete, unde colega ei, Nina – soție de inspector școlar – practica drept pedeapsă pentru indisciplina fetelor „înfometarea” și „bătaia”, a cărei victimă a căzut Corina, viitoarea ei soră adoptivă; familia Sadnei a integrat-o cu drag în sânul ei, pentru a nu deveni „scursura societății”, cum îi dorea Nina.

Tot în stare de reverie, Sadna evocă destinul tragic al Anei și mamei acesteia din casa „soră”, amintindu-și cinismul cu care privise Dinu această tragedie: „... o fi murit de bucurie că a scăpat de mă-sa!”

Nedreptatea făcută Corinei în anul al III-lea de facultate, la examenul de chimie este o critică indirectă adusă „profesorului dr.Escu”, fost „coleg de grupă cu tovarășa Elena Ceaușescu”, „tobă de carte...”. Acesta a pedepsit-o nemeritat, auzind-o spunând „tobă de porc”.

Nimic și nimeni – nici audiența la Minister – nu a putut-o salva până după 1989, când a ajuns „conferențiar universitar și lucra în cercetare”.

Secvențele reale se interferează în mintea Sadnei cu imagini bine tăinuite în subconștientul său, toate dovedind instabilitatea „postamentului” căsniciei ei cu Dinu – veterinarul dur, „ce părea finuț și manierat”. Se vede că, de fapt, „contrariile se atrag”, deși ea a știut că „nu sunt potriviți”.

Se înțelege că, într-o astfel de căsnicie, tronează „singurătatea în doi”. Această stare, Sadna este decisă să o „discute” cu Dinu după trecerea „magicelor” șapte zile asociate cu „șapte coline ale Romei [...], șapte regi legendari, șapte minuni ale lumii [...], șapte înțelepți din vechime, Pleiadele [...], șapte culori ale curcubeului [...], șapte stele ale constelațiilor [...], șapte culori ale curcubeului

P a g i n a

2 3

[...], șapte păcate de moarte [...], șapte virtuți...”

Psihologă fină și răbdătoare, ea speră „într-o schimbare” a soțului, dar nici „nu se va axa pe așteptare.

Va trăi... ” Mobilizându-și subconștientul, Sadna și-a amintit prima „întâlnire” cu Dinu, când ea era în clasa a IX-a, iar el le-a spus fetelor că e student în anul al II-lea la medicină veterinară. După comportament, ea l-a considerat „un nesuferit”, promițându-și „să nu aibă de a face cu asemenea persoane”.

Infidelitatea lui Dinu a fost divulgată la nunta amantei lui, iar celelalte tare ale caracterului său, la reacția față de Mia, absolventă de I.D. „Spiru Haret”, dar, mai ales la înmormântarea mătușii lui, când „râdea nepăsător”. În final, Sadna descoperă că familia ei pusese la cale căsătoria, că Dinu n-o iubea, ci „făcuse un târg” meschin, iar cum, sfida această familie: „Valorile voastre sunt zero!”, „adevărata valoare [...], singura valoare – banul [...]” care „e stăpânul absolut”. Dinu – nefiind un intelectual autentic – sfidează această activitate: „... ați publicat o carte în colaborare. Doctorul și psihologul. Cine credeți că o citește? Alți snobi ca voi”...

Cele două personaje antitetice sunt bine realizate.

Sadna (nume izvorât din postura de analfabet a funcționarului public de la primărie) este o fină intelectuală, sensibilă, cu simțul dreptății și al adevărului, înclinată spre visare, iubitoare de artă, o introvertită, capabilă de mari sacrificii, dar de o demnitate exemplară.

Autoarea îi investighează cu înțelegere sufletul, creând un personaj excepțional.

Dinu (nume predestinat – vezi Dinu Păturică) este la antipodul soției, om de acțiune, sfidând bunul simț și sensibilitatea, neatras de artă sau de lectură, un om dur, „tranzacționist” („un soț” cumpărat „cu un teren și o slujbă”), obraznic, sfidător, lipsit de bunele maniere. El constituie „dușul rece”, care o readuce pe Sadna la realitate: „Ruperea asta bruscă îi adusese o pace pe care no mai simțise demult”, „abia acum realiza prăpastia dintre simțămintele ei și ale lui”.

Cu mijloacele artei autentice, doamna IleanaLucia Floran re-creează o realitate credibilă, câștigându-și un binemeritat loc printre elite, în ciuda vicisitudinilor cotidiene.

Maria Toma-Damșa

P a g i n a

2 4

In e d i t

zâmbetul fermecător al Dalilei

POEȚI HUNEDORENI

IOAN BARB S-a născut în 5. Nov. 1960, în Călan, jud.

Hunedoara.

Este absolvent al Facultăţii de Drept, Bucureşti. Licenţiat în Ştiinţe Juridice, avocat în Baroul Hunedoara.

Director-fodator al revistei de literatură şi artă „ALGORITM LITERAR" Membru stagiar al USR, filiala Sibiu.

când sufletul trece prin mine ca un prieten

Doamne ai dat spre nimicire patimile mele oile grase ale cuvintelor pe care mă opriseşi să le jertfesc înaintea Ta mi-ai spus să nu-mi aprind candela de la un foc străin aerul nu-i decât o apă tulbure pe care pluteşte cenuşa umbrelor de sub lumânare îmi văd haina mânjită de ceaţă ieri Numele Tău scânteia un reproş prin ochii orbului ce-mi ţine calea mă aruncaseră în temniţă femeile umbrei în noaptea adamică m-au ademenit prin şoaptele meşteşugite slujitorii mi-au prins gândurile în butuci au înfipt în fiecare ochi o gheară de atunci mă opintesc rotind o piatră de moară în saci curge făina amară o mănâncă viermii şi se usucă viaţa mea seamănă cu viermii aceştia uscaţi se uită prin mine soarele morţii într-o carte în care slova şi-a pierdut strălucirea Cuvântul aprinde în noapte scânteile de aducere aminte întunericul înfige colţii în pietrele de tăcere

de când au început să numere zilele în piept a crescut o piatră

şi ochiul Tău percepe în mine o fereastră

sub umbra ei şi-a găsit culcuş şarpele noaptea intră în crăpăturile stâncii şi înghite puii de porumbel zămisliţi în ouă pentru jertfa de seară

rechinul din oceanul singurătăţii

îmi îngrop în zori deznădejdea sub coaste o pasăre fără suflare Doamne eşti un artificier milos amorsează cuvântul în crăpătura stâncii şi aprinde din candelă fitilul la strigătul viu din mii de bucăţi voi simţi în piept o inimă nouă pregătită să primească oaspeţi cu un sunet de clopoţel la atingerea nopţii îmi vei îndulci gândul şi el va trece prin mine ca un prieten

îmi atragi gândurile cum zboară scânteile prefăcute în păsări prin inima focului penele risipite în întuneric se sting una câte una dacă te chem ştiu că mă auzi mi-ai însemnat inima cu o picătură de sânge un semn pe răboj mă găseşti oriunde rătăcesc cum adulmecă rechinul la mari depărtări o vietate rănită

P a g i n a

In e d i t

2 5

te zilele

e toa Umorul nostru cel d

Un gest banal Manoșele ceasului de perete intraseră în Antemeridianul nocturn și pensionarul Culiță se mai perpelea încă în așternutul conjugal, având o teribilă criză de insomnie. Lucreția lui adormise, dar somnul îi era agitat, cu respirație gâfâită și cu mișcări spasmodice ce dovedeau că visează urât. „E clar, n-o mai las să meargă în Piața Universității, chiar dacă primește fasole cu cârnat în loc de ceai cu lămâie!” Culiță îi privi cu blândețe chipul la lumina palidă a lunii ce se îngemăna cu umbrele mișcătoare ale frunzișului din fața ferestrelor, apoi luă un șervețel și-i tamponă broboanele de sudoare și-o sărută cu delicatețe pe frunte. Lucreția se ridică brusc în capul oaselor și, după câteva clipe de buimăceală își apostrofă dur soțul: - Măi, „ciumpalacule”, vrei să mă violezi?

Tu stai toată ziua la căldurică și noaptea vrei să faci glume cu mine, dar mie nu-mi arde de „glumele” tale că îngheț luptându-mă pentru dezghețarea pensiilor! Rușine să-ți fie, porcule!

- Ce vorbești?! Eu mă port tandru cu tine, îți aduc cafeluța la pat și tu-mi interpretezi un gest banal și firesc total aiurea!

- Tu știi că în Statele Unite bărbații care-și violează soțiile fac pușcărie?

- Foarte bine.

- Cum... „foarte bine”? Foarte bine că le violează, sau foarte bine că fac pușcărie?

- Hm! Și una, și alta...

- Zici „foarte bine„ și fiindcă noi, româncele, suntem mai tolerante, adică mai proaste și nu fugim la Poliție să ne plângem, iar voi exploatați tradiția asta și ne călcați în picioare!

- Doamne, unde ai ajuns... Nu înțeleg cum poți...

- O să înțelegi tu mâine, când vom vorbi pe lumină.

- Lucreția dragă, hai să lămurim acum situația asta absurdă.

- Acum trebuie să mă odihnesc, culcă-te și tu, să fii cât mai lucid mâine.

Lucreția se trânti pe pernă, dar după câteva clipe reveni la discuție.

- Culiță, te rog să-mi spui – că altfel nu pot s-adorm – cum de ți-au revenit puterile pe care

le-ai pierdut la începutul guvernării Ciorbea?! („Porcul” nu răspunse, probabil că era prea delicat subiectul. Dacă cei doi au adormit până la urmă, n-o să știm niciodată) Dimineața, când zorii zilei i-au bătut în pleoape, Lucreția și-a curățat mai întâi urdorile, după care a făcut ochi mari și luminoși.

- Culițăăăă! unde-mi ești, armăsarule? „Armăsarul” intră în dormitor cu o ceșcuță cu cafea, pe care o puse pe noptiera soției.

- Am pus și o lacrimă de vișinată în cafea, să te întremezi.

- Pezevenchiule! – știi tu cum le place femeilor! Ia spune tu la urechea Lucreției, de ce ți-e dor ție cel mai mult și mai mult?

Culiță păru descumpănit pentru o clipă, apoi se aplecă spre iubita lui dintotdeauna și, privind-o în ochi, îi spuse încet, dar apăsat: - De cireșe!

Gheorghe Pitarca

EPIGRAME

Promisiune de 8 Martie - Bărbate, azi e ziua mea Să nu bei nici o vodcă, eu aş vrea.

- Îţi dau cuvântul meu de om Nu voi bea vodcă, voi bea... rom.

O poezie...

- O poezie este viaţa ! În faţa soţiei, X, exclamă...

- A ta, poate, îi răspunde soaţa, Că din a mea, ai făcut... dramă!

Vic.Virgil Bălan

P a g i n a

2 6

SCRIITORI ROMÂNI DE PESTE HOTARE Norocul ţi-l faci cu mâna ta, poezia cu inima... În exil... mai toţi emigranţii aleargă după prosperitate şi prea puţini se gândesc la viaţa artistică şi spirituală. În America de Nord, de exemplu, capitalismul te obligă la transformări majore, sfârşind prin a te corupe. Sistemul socialeconomic te asimilează, iar dacă vrei să fii sau să rămâi poet, o specie rară pe acest continent (comparativ cu miile de creatori din România), de cele mai multe ori trebuie să evadezi din prezent şi să călătoreşti departe, în lumea nostalgiilor, sau altundeva, într-o lume imaginară. Totuşi, Lia Ruse, o autoare prea puţin cunoscută în diaspora canadiană, poate datorită discreţiei cu care abordează librăriile şi publicul cititor, a găsit formula împăcării trecutului cu prezentul, printr-o poezie plină de candoare şi optimism. În anul 2011, autoarea desăvârşeşte „A treisprezecea carte”, un volum antologic, publicat la editura ARGEŞ PRESS, şi care cuprinde aproape două sute de poezii. Prefaţa cărţii este semnată de Mihai Golescu, postfeţele de Adrian Erbiceanu şi Ortansa Tudor, iar recenziile din interior (am fi preferat să fie inserate la sfârşitul cărţii) aparţin profesorului Nicolae Spinei, criticului Sergiu I. Nicolaescu şi, din nou, lui Adrian Erbiceanu şi Ortansei Tudor. De altfel, esenţa acestui volum şi personalitatea Liei Ruse sunt bine punctate de Mihai Golescu în prefaţă şi pe coperta a patra, nelăsând loc niciunei confuzii: „Mai relevant mi se pare că suava fiinţă feminină şi-a extras seva lirică din pământul cultural al Argeşului, în special din spaţiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut şi Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului şi a crinului poetic ca să alimenteze şi să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi în Canada, unde a emigrat şi unde a continuat să transfigureze şi distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete şi entuziasme, nostalgii şi recurenţe, imagini şi amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică şi concretizat în florilegii lirice.” „A treisprezecea carte” cuprinde poezii din volumele „Freamăt de mai în colorit de toamnă” – Editura Basarab I, Curtea de Argeş, 1994, „Aerul din preajmă” – Editura EXAX, Piteşti, 1995,

In e d i t

„Picturi sonore” – Editura TIP – NASTE, Piteşti, 1996, „Lumi străvezii” – Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2000, „Sculpturi în aripa timpului” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2001, „Lumini suave” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2005, „La poarta unui anotimp” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2006, „Desprinderi” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2007, „Clipe sprijiniten gânduri” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2008, „Scânteieri în oglinzi” – Editura ASLRQ, Montréal, 2009, „Reflectări” – Editura ASLRQ, Montréal, 2010 şi „Arcada timpului” – Editura ASLRQ, Montréal, 2011.

Lia Ruse este devotată în primului rând versului clasic, fiind pasionată de sonet sau rondel, dar are curajul să versifice şi în stil liber, mizând pe muzicalitate interioară şi rime la distanţă, poeziile producând la citire adevărate reverberaţii. Efectele acustice şi elementele simboliste din natură, mai ales când sunt evidenţiate anotimpurile, se susţin reciproc, se îmbină armonios, dovedind măiestria autoarei de a prezenta un cadru fermecător şi de a transmite un refren mângâiat pe corzile inimii.

Lirica feminină a Liei Ruse, fără incizii dureroase în umbrarele conştiinţei, are acea menire de a ne prezenta lumea dintr-o perspectivă pe care mulţi o ignoră, nemaifiind capabili să aprecieze frumosul şi puritatea din jur. Tocmai de aceea avem nevoie de astfel de autori care ne redeschid porţile percepţiei şi ne îndeamnă la iubire neţărmurită. Dar să nu credem că lirismul Liei Ruse este numai roz-bombon. Uneori are un „Vuiet de singurătate”, (pag. 13) amintindu-ne că viaţa este ca un zbor neîntrerupt în clepsidra astrală (superbă metaforă): „Zboruri ne-ntrerupte în clepsidra astrală... / Cu puf de sălcioară însăilat în vânt / Se scurge martie, în larmă ancestrală / În jocuri vegetale, iar picurând pământ… // Acum, când izbucnesc clipemperecheate / Când orbita zilei în sine dospeşte, / Eu mă opresc în vuiet de singurătate / Să lipesc trecutul, pe golul care creşte!”

Cu alte cuvinte, poezia Liei Ruse merită să fie citită şi apreciată. Din păcate, soarta poeţilor este una tristă, ei ajungând să-şi distribuie singuri cărţile, chiar să le ofere pe nimic uneori, fără ca efortul lor să fie apreciat aşa cum trebuie, măcar din respect, printr-o simplă lectură. Câte comori există prin biblioteci fără ca să ştim de ele?

Se spune că norocul ţi-l faci cu mâna ta.

Poezia o faci însă cu inima, mâna fiind doar o prelungire a dragostei şi a suferinţei, iar ochii celorlalţi o reîntoarcere la divinitate şi originea cuvântului.

Chiar dacă omenirea se duce de râpă, norocul nostru este... că mai există poeţii!

Ionuţ Caragea Montréal , 3 decembrie 2011

P a g i n a

In e d i t

2 7

Colaj poetic Poeme pentru Nicoleta din volumul în pregătire „Rugă ultimului poem” Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii

Moment de admiraţie în faţa frumuseţii

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii este prea frumoasă prea sinceră îmi seamănă prea mult în gândire şi gesturi nu mi-a greşit cu nimic m-a iubit aşa cum sunt a vrut să fie doar a mea şi atât

chiar dacă timpul se strecoară ca un hoţ viclean printre oameni furând zâmbete şi fericire tu vei rămâne mereu în sufletul meu ca o adiere de mare într-o livadă de portocali înfloriţi

îmi strâng fericirea la piept îi ascult vorbele calde şi inima ei cum bate numai şi numai pentru mine îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare cu lacrimi de soare însingurat în apus

chiar dacă timpul şterge cu nori toate drumurile cerului tu vei rămâne mereu firul invizibil pe care sufletul meu urcă precum un paing să-şi coasă pânza în colţul lunii

iubind fericirea am înblânzit până şi moartea pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers azi nu-i voi da cu piciorul fericirii nici mâine nici poimâine nicicând

chiar dacă timpul mă priveşte cu ochi de piatră şi îmi cere cu dobândă uitarea pentru fiecare moment de admiraţie în faţa frumuseţii tale tu vei rămâne mereu odiseea mea interioară şi rugăciunea eternă de mulţumire

N-aş vrea să ştii n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu o lacrimă este de ajuns să distrugă un castel de nisip n-aş vrea să ştii că icar este zborul frântprescurtat al primului meu arhetip am renunţat la tot pentru tine n-am în bagaje decât dor de iubire şi nişte bandajehârtii am renunţat la o lume mai bună întorcându-mi obrazul celor care vor scuipa şi repetat vor lovi n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea de a lupta de a crede şi de a trăi n-aş vrea să ştii şi totuşi îţi spun toate acestea nu sunt omul de piatră sau prefăcutul care te poate minţi

Patria în care mă întorc fără să fie mai mare de un chip de om patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei apa vie şi izvorul tuturor raţiunilor umane Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul un monstru obligat să-şi părăsească propriul mit atras de cea mai mare enigmă vorbesc cu patria în gând şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări patria în care mă întorc este femeia pe care o iubesc

Ionuţ Caragea Montréal , 3 decembrie 2011

P a g i n a

2 8

In e d i t

EVENIMENT

La inițiativa scriitorului și foarte activului animator cultural Dan Orghici și în colaborare cu Primăria, Casa de Cultură și Biblioteca Municipiului Orăștie, Asociația Scriitorilor din județul Hunedoara, ASTRA, Despărțământul „Aurel Vlaicu” Orăștie, Societatea Limba noastră cea română Chișinău, filiala 43 Orăștie, a avut loc un eveniment ce a vrut să marcheze rolul pe care Editura Emma îl joacă în viața orașului cultural Orăștie, a județului Hunedoara și nu numai.

Prin cuvântul rostit, dar și prin diplomele acordate, participanții și-au exprimat în termeni elogioși admirația pentru activitatea acestui adevărat lăcaș de cultură, al cărui suflet este Ileana-Lucia Floran.

Scriitorii Dora Ciama, Vic.Virgil Bălan, Elena Făieran, Florin Drăghiciu au adus prinosul lor de mulțumire familiei Floran, oameni ce fac ca editura Emma să trăiască, subliniind totodată și inițiativa de organizare a concursului internațional de creație literară „Visul”, care anul trecut a ajuns la ediția a VI-a. Și nu în ultimul rând, au evidențiat-o pe scriitoarea Ileana-Lucia Floran, ce se ascunde cu modestie în umbra editorului. Stilul inconfundabil, face ca domnia sa să fie autoarea mai multor volume originale de proză și poezie. Nu a rămas neremarcat nici aspectul grafic elegant pe care îl primesc coperțile cărților apărute la Emma.

Doamna Livia Fumurescu a subliniat prezența vie a

editurii la saloanele de carte hunedorene, iar domnul dr. George Văidean a transpus momentele de taifas din editură, unde se dezbat și se disecă teme de actualitate, iar părerile exprimate, nu întotdeauna asemănătoare, se concretizează în proiecte comune.

La rândul său, primarul Alexandru Munteanu a punctat rolul de continuator al vechilor tipografii orăștiene pe care Emma și l-a asumat încă de la primele titluri de carte tipărită. Domnia sa a acordat din partea instituției pe care o conduce o diplomă de merit pentru susținere și promovarea valorilor locale. ASTRA, Despărțământul „Aurel Vlaicu” Orăștie, reprezentată de domnul profesor Aurel Ursu în calitatea sa de președinte, a remarcat că din volumele apărute la editura Emma se evidențiază dragostea pe care Ileana-Lucia Floran și Paul Floran o pun în fiecare produs al editurii. În cuvântul său, domnul prof. Miron Simedrea, președintele Societății Limba noastră cea română Chișinău, filiala 43 Orăștie, a atras atenția că majoritatea celor ce calcă pragul Editurii Emma o confundă pe Ileana-Lucia Floran cu însăși editura, ba unii o numesc pe Ileana... Emma!

Eugen Pistol, managerul Casei de Cultură a Municipiului Orăștie, renumit interpret de muzică populară, a amintit celor prezenți că părinții doamnei Floran i-au fost profesori, dar și multiplele evenimente prin care Editura Emma s-a implicat activ în viața urbei, de la lansări de carte la colocvii sau evenimente comemorative alături de Casa de Cultură. De asemenea, ca librar, el salută numărul mare de cărți pe care această editură îl oferă cititorilor.

Scriitorul Dan Orghici a prezentat revista online Visul, ce are drept colaboratori oameni de cultură ce simt și scriu românește, aflați în toate colțurile lumii, la fel și revista Inedit, ce tinde să devină un nume de marcă în peisagistica revistelor din domeniul print.

Preotul protoereu Narcis Terchet a ținut să sublinieze faptul că o civilizație este întotdeauna tributară cuvântului, astfel că cei ce trudesc pentru a da cuvintelor o formă distinsă merită elogiați, diploma oferită din

P a g i n a

In e d i t

2 9

partea Protopopiatului Ortodox Orăștie fiind un astfel de exemplu.

Preotul protoereu Silviu Lucian Bindea a mulțumit Editurii Emma pentru sprijinul acordat Bisericii Greco-Catolice în general și în mod special parohiei „Sf.Ilie Tezviteanul” din Orăștie Doamna Elena Sălan, șefa bibliotecii municipale, a mulțumit pentru buna colaborare cu personalul acestei instituții. În calitate de organizator, Dan Orghici a remarcat rolul de educator pe care orice editură trebuie să și-l asume, așa cum a reușit Emma. În final, în semn de aleasă prețuire, doamna Sonia Stâncel a încântat auditoriul cu balada „Für Elise”, interpretată la pian.

Cuprinsă de emoție, Ileana-Lucia Floran a mulțumit tuturor pentru frumoasele cuvinte adresate ei și Editurii Emma, dar și pentru aducerea aminte a celor ce i-au fost părinți și educatori. În final, domnul Paul Floran a mulțumit pentru elogiile aduse, promițând că activitatea editurii va continua în aceiași parametri de calitate.

Evenimentul organizat de Dan Orghici a dovedit că edilii, clerul și cititorii, în general consumatorii actului de cultură, pot și știu să fie recunoscători oamenilor ce îl creează.

Ioan Drăgoi

R I L

E C I Drum de Piatră

Piatră, piatră-nsetată de apă, piatră de râu aruncată de furiile naturii în drum.

Durere de piatră-nsetată, sete de apă.

Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil.

O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum.

Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec.

Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.

Cale pe care trece încet o vacă mergând la păscut, apoi alene vine un car cu trei boi, doi ce trag şi unul ce merge biped înaintea lor.

Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire, ce redă la urma urmei tot praful din drum.

Iubire ce doare căci fracturile dor. iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip.

Nisip de piatră-nsângerată Piatră, piatră-n setată de apă, iubire…. durere…. rupere…. praf în drum.

Dan Orghici

P a g i n a

3 0

Pe meridianele globului

In e d i t

STATUL NEW MEXICO S. U. A. NOTE DE CĂLĂTORIE

„A călători e o nevoie sufletească a oricui... Ne place a schimba locurile, a cunoaşte alţi oameni, pentru ca la întoarcere, cu atât mai mult să iubim locurile obişnuite şi oamenii cu care avem a ne duce viaţa. E şi o dorinţă extraordinară care ne mână, tendinţa de a ieşi din ceea ce se repetă zi de zi; e o patimă de a descoperi, şi fiinţa noastră se înmulţeşte doar prin descoperirile pe care le facem.

Din adâncul istoriei, ca în multe alte privinţi, fără a ne da sema, vine îndemnul nostru către călătorie.

El e firesc, sănătos şi folositor. Nu trebuie să-l oprim, dar e păcat să nu-l cultivăm, să nu-l disciplinăm, să nu-l facem de folos, privind anumite ţinte înaintea rătăcirilor noastre periodice... Citiţi înainte de a pleca!...”

Nicolae Iorga Uneori, viaţa ne duce unde nici n-am fi bănuit... Descoperim locuri şi oameni, despre care nu prea ştiuserăm multe... Aflăm detalii şi aspecte interesante, care merită a fi cunoscute de semenii noştri...

Aşa s-a născut povestea mea despre Statul New Mexico din S.U.A. După războiul cu Mexicul, în anul 1846, New Mexico a fost revendicat de SUA, iar în anul 1912 a fost declarat al 47-lea stat al USA. Capitala a fost stabilită la Santa Fe ( în spaniolă înseamnă „Sfânta Credinţă”), fiind al doilea oraş înfiinţat administrativ în 1607, devenit cea mai veche capitală din USA. Zona a fost locuită de indieni de peste o mie de ani, iar spaniolii au ajuns pe acele locuri doar prin secolul al XVI-lea. Oraşul Santa Fe e aşezat la poalele munţilor Sangre del Cristo, cu înălţimi de până la 3000 de metri. Denumirea lor sugerează sângeriul care-i învăluie la apusul soarelui, imprimând parcă un aspect ireal peisajului. Deşi oraşul nu e mare, are un pitoresc inegalabil, care atrage foarte mulţi turişti. În „centrul vechi”, impresionează The Palace of the Gouvernos, American Arts Museum, Museum of Fine Arts, Georgia O’Keeffe Museum, Bataan Museum, dar şi biserici, pentru credincioşi de diverse religii şi culte (americani, spanioli, indieni etc.), precum Cathedral of St.Francis of Assisi, Sanctuario de Guadalupe, The San Miguel Chapel, Loretto Chapel etc.

De mare interes este Canyon Road Art Galleries, cartierul artiştilor plastici, cu foarte multe galerii de artă – pictură, sculptură, ceramică, bijuterii, diverse şi ingenioase decoraţiuni interioare şi exterioare, de mare rafinament. E locul în care se întâlnesc creatorii de frumos cu consumatorii împătimiţi de artă valoroasă.

Impresionează mulţimea magazinelor cu profil de „indieni-cowboys”, în clădiri vechi, mirosind a piele şi cu duşumele de lemn. Turiştilor li se oferă o varietate de produse cu specific local – precum cizme din piele (chiar de crocodil), haine de piele cu broderii din metale şi pietre colorate (aducătoare de noroc sau protectoare de spirite rele), pălării de cowboy, mocasini cusuţi cu mâna, cuţite cu plăsele de os sau de argint, bijuterii, flacoane de parfumuri şi uleiuri indiene etc. Pe lângă aceste Shop-uri, există însă şi magazine obişnuite.

Deşi e mic, oraşul are foarte multe restaurante, care satisfac gusturile variate ale turiştilor, dar şi ale localnicilor (cu profil italian, grecesc, american etc.).

Servirea cinei începe de pe la ora 17,30 până pe la orele 21,30, când localul se goleşte treptat.

Spre deosebire de Europa, oamenii se îmbracă după criteriul comodităţii şi nu al rafinamentului şi al modernismului. În general poartă blugi, tricouri, cizme scurte, pufoaice şi pălării de cowboy. Ţinutele sobre şi oficiale sunt întâlnite în zona băncilor şi a marilor firme. În ceea ce priveşte aspectul fizic al oamenilor, greutatea medie sare bine faţă de cea europeană. În America de Nord impresionează imensitatea spaţiilor, căci nimic nu e îngrămădit şi înghesuit, ci totul este plasat cu largheţe şi generozitate. În aceste ţinuturi, nu prea există mijloace de transport în comun (multe autobuze sau trenuri), ci doar autoturisme şi un aeroport mic pentru zboruri particulare.

Prin urmare, maşina devine indispensabilă. Toate au schimbător automat de viteze, şoferul lucrând doar cu acceleraţia şi frâna, deoarece automobilele nici nu au ambreaj. Majoritatea sunt mari, dar foarte uşor de condus, fiindcă schimbă singure vitezele, de la pornire şi până la oprirea motorului. Autostrăzile se deosebesc de cele europene, pentru că au mai multe benzi de circulaţie, nu sunt aglomerate, iar oamenii nu se grăbesc şi nu sunt nervoşi. Pe lângă autoturismele moderne şi de lux, circulă, fără restricţii, şi maşini foarte vechi şi ruginite, parcă ar fi de pe vremea lui Al Capone. În perioada sărbătorilor de iarnă, în Plaza, respectiv în piaţa centrală din Santa Fe, superb ornată, se desfăşoară un teatru al străzii, o tradiţie hispanică mult apreciată de participanţi. Actorii, Mary şi Ioseph, părinţii lui Iisus, caută loc pentru momentul Naşterii, împreună cu locuitorii Bethlehemului, obstrucţionaţi de Diable, întruchipare a Necuratului. Piaţa, cu lampioanele stinse, luminată discret, doar cu beculeţe mărunte atârnate de crengile copacilor şi cu faralitos, constând din lumânări ascunse într-un fel de pungi – specifice New –Mexicului, creează o atmosferă magică, proprie Crăciunului. Cei continuare în pag.31

In e d i t

prezenţi fac turul Pieţei, având lumânări aprinse, urmând trupa actorilor şi muzicienilor, care însufleţesc atmosfera prin dansuri şi cântând la chitare şi mandoline. La sfârşit, procesiunea se opreşte în curte la „Palace of the Governors”, unde Mary şi Ioseph găsesc adăpostul potrivit. Acolo se împart broşuri cu cântece în spaniolă pentru Naşterea Domnului, majoritatea fiind cunoscute ca linie melodică. Toţi cei prezenţi cântă, la lumina lumânărilor, sporind magia momentului. În final, se împart prăjiturele şi cidru cald. Între Santa Fe şi Los Alamos există multe aşazise „pueblos”, adică sate de indieni (San Ildefonso, Santa Clara, Pojoaque, Nambi, Taos etc.), care păstrează tradiţiile vechilor triburi de indieni (Anasazi) din nordul statului New Mexico. E un amestec de realitate americană cu mitul Vestului Sălbatic. Fiecare sat are o zi de sărbătoare, când localnicii sunt vopsiţi şi îmbrăcaţi ca în filme, dansează şi cântă în cinstea zeilor, oferă turiştilor şi celor care-i vizitează mâncăruri şi băuturi tradiţionale. Impresionantă este bisericuţa din Pueblo Climayo – „Sanctuario del Climayo”, un adevărat loc de pelerinaj pentru catolici, mai ales în Vinerea Mare.

Datează din secolul al XIX-lea şi e construită dintr-un fel de lut ars-maroniu, cu accesorii din lemn afumat şi statuete de sfinţi viu colorate, având trăsături latinoamericane. Se spune că are virtuţi de însănătoşire, ceea ce justifică marele număr al pelerinilor care o vizitează.

La mică distanţă de Santa Fe, într-o zonă aridă, în nordul Munţilor Jemez, de origine vulcanică (Jemez Mountains), cu o altitudine de 2400 m, pe platoul Pajarito (Pajarito Plateau), este oraşul Los Alamos, apărut târziu ca oraş. Pe aceste locuri, fuseseră indieni şi, mai târziu, funcţionase un fel de şcoală pentru copiii oamenilor care dispuneau de mijloace financiare. Ei îşi trimiteau odraslele în taberele care funcţionau acolo, spre a fi formaţi şi pregătiţi pentru viaţă, prin cursuri de echitaţie, înot, sporturi de vară şi de iarnă etc.

Pentru a scurta cel de-al Doilea Război Mondial, care se profila a fi lung, guvernul american a hotărât necesitatea fabricării bombei atomice, alegând pentru fabricarea şi experimentarea ei platoul deşertului Pajarito, având în vedere clima şi izolarea locului, deoarece era traversat de Rio Grande, cu văile adânci, segmentate de peninsule mai înguste sau mai late, dar mult alungite, de pământ. Acolo a fost construit Laboratorul, în deşert, pe şoseaua dinspre munţi, pe un teren foarte întins şi bine păzit. În Muzeul Ştiinţei (Bradbury Science Museum – după numele autorului de literatură science fiction), poate fi vizionat un filmuleţ numit sugestiv „Oraşul care n-a existat”, prezentând istoria oraşului, care a început, de fapt, cu construirea Laboratorului, în scopul creării bombei atomice. Imaginile subliniază faptul că nu se ştia aproape nimic despre cei care lucrau acolo şi nici despre preocupările specialiştilor.

Corespondenţa lor ajungea şi pleca din Santa Fe, de unde era difuzată spre destinaţie.

Oraşul nu e mare, ca număr de locuitori, dar e foarte întins şi fragmentat de „limbi de pământ”, separate de canioane... Când timpul e frumos, cerul are o culoarea

P a g i n a

3 1

albastră superbă, iar aerul este foarte curat. Noaptea, stelele par nefiresc de aproape, iar urletele coioţilor ( animal între câine şi lup) sparg liniştea întunericului, propagând vibraţii sinistre. În zilele înnorate, cerul plumburiu parcă apasă asupra oamenilor şi caselor, iar vizibilitatea e foarte redusă. Păsările colibry, cele mai mici din familia Trochilidae, numite din acest motiv şi „pasărea muscă”, imprimă o notă aparte locului.

Aproape de Los Alamos sunt satele de indieni (pueblo), care au sărbători anuale, zile festive (San Ildefonso), amintindu-ne de nedeile din România. Turiştii, dar şi localnicii, sunt atraşi în piaţa satului de dansurile indienilor, cu mişcări armonioase, respectând ritmul tobelor şi ritualul specific. Bărbaţii, femeile – tineri şi vârstnici, chiar copii, imitându-şi înaintaşii, au feţele pictate, purtând pe cap pene lungi, colorate, ca şi strămoşii lor, poartă diferite blănuri, atârnate pe umeri şi chiar pe cap, au mocasini uşori în picioare pentru ca să le permită flexibilitatea şi amplitudinea mişcărilor. Casele joase, cafenii, imitând lutul ars de pe la noi, au atârnaţi ciorchini de ardei roşii uscaţi, folosiţi frecvent ca şi condiment.

Unde te aştepţi să vezi calul, vezi maşina, pentru că e o civilizaţie care gustă facilităţile modernismului, fiind însă mândră, în acelaşi timp, de tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor, pe care le păstrează şi le perpetuează în forme atractive şi cât mai autentice. Parcă ar spune: „Veniţi şi vedeţi cum am fost şi cum suntem, dar nu speraţi să ne schimbaţi...”. În jurul pieţei centrale sunt mici magazine cu obiecte de artă indiană, cu o diversitate de articole din ceramică desenată cu „negru pe negru”. Tot în zona centrală se află o construcţie, cu o arhitectură specifică, unde turiştii pot gusta din mâncărurile tradiţionale ale localnicilor. Camerele de primire sunt văruite în alb, ornate cu trofee de vânătoare, mobilele au patina timpului, acoperite cu covoare ţesute, cu specific indian. Femeile servesc salate, sosuri, carne cu orez, bine condimentate şi budinci, întreţinând atmosfera primitoare şi plăcută.

La zece mile de Los Salamos se află Bandelier National Monument, un imens parc, supradimensionat, în munţi, unde se află ruine ale locuinţelor vechilor indieni, săpate în stâncă din vremuri străvechi, din jurul anilor 1100- 1500. În acea zonă este amenajat un loc de unde se deschide pentru turişti o vedere panoramică superbă asupra Rio Grande şi a numeroaselor canioane, formate de mii de ani în urma erupţiilor vulcanice din această regiune.

Rio Grande este al patrulea fluviu ca lungime din SUA ( peste 3000 km), izvorând din Munţii San Juan din statul Colorado şi ajungând până la graniţa cu Texasul.

Un alt oraş, aflat în partea centrală a statului New Mexico, este Albuquerque, care se bucură de o mare atracţie turistică, beneficiind şi de oportunitatea Aeroportului ABQ. Telecabina, având cea mai lungă linie din lume (Tramway Sandia Peak), oferă doritorilor, care nu suferă de răul înălţimilor, posibilitatea unor superbe plimbări de la poalele domoale înspre culmile Munţilor Sandia, deschizând impresionante vederi spre canioane, spre pădurile sălbatice, cu flora şi fauna lor de o mare diversitate.

Alina Fumi

1911

Un secol de poezie în orașul Paliei - antologie selectivă -

Asociația „Florema Design” a fost înființată în anul 2005 cu scopul de a promova cultura, valorile umane, folclorul și mai ales literatura orăștiană în particular și românească în general.

Una dintre activitățile prin care s-a făcut cunoscută nu numai în țară, dar și printre românii stabiliți în străinătate este concursul de creație literară „VISUL”, care în acest an a ajuns la ediția a VII-a și care a s-a bucurat anual de o remarcabilă participare, de peste 120 de scriitori care gândesc și scriu românește.

Asociația are site-uri proprii prin care își promovează ativitățile, site-ul „mamă” fiind http://www.florema.ro Alte site-uri sunt ale celor două reviste literare pe care le editează, una cu apariție online, numită „Visul” și una tipărită, „Inedit”: http://visul.florema.ro http://inedit.florema.ro De la data înființării și până acum, Asociația a editat, sub coordonarea președintei Ileana-Lucia Floran trei antologii:  Florilegiu – poezii, 2010, prefațator Ionuț Caragea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator și vicepreședinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec – Canada și membru de onoare al Societății Scriitorilor din jud.Neamț;  Florilegiu – proză scurtă, 2010, prefață și copertă Adina-Cristinela Ghinescu, poet, prozator, pictor, jurnalist, fotograf, designer de interioare și consilier de imagine;  Visul – poezii, 2011, volum care conține cele mai bune poezii publicate online în revista literară „Visul”.

Pe lângă activitatea editorială, Asociația susține anual mai multe simpozioane pe teme literare sau religioase, comemorări ale personalităților românești și orăștiene sau lansări de cărți. Unele dintre aceste activități au fost realizate în parteneriat cu Societatea „Limba noastră cea română” Chişinău, Filiala 43 Orăştie și cu Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Sibiu, 1861, Despărţământul

Editor: Asociația „FLOREMA DESIGN” Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4, cod poștal: 335700 Tel: 0745 368 700; Fax: 0354 814 387 E-mail: office@florema.ro

2011

ASTRA „Aurel Vlaicu” Orăştie.

Pentru primul trimestru al acestui an, Asociația are în proiect editarea și tipărirea unei antologii a poeților din zona Orăștiei, sub titlul „Un secol de poezie în orașul Paliei - antologie selectivă, 1911 – 2011”, ca o continuare a lucrării editare de Sebastian Bornemisa în 1912, intitulată „Almanahul scriitorilor de la noi”, pentru a rămâne, ca și aceasta, o referință în istoria literaturii românești și a Orăștiei.

Pentru acest proiect s-au studiat colecțiile revistelor „Cosânzeana” (1911-1912 și 1928), „Famila”, „Luceafărul” (1910-1912), „Românul” (1914) și „Transilvania” (1917) de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, precum și materialele existente la Biblioteca Municipală „Sebastian Bornemisa” Orăștie și colecția Editurii „Emma” Orăștie.

De asemenea, s-au avut în vedere listele poeților înscriși la Cenaclul literar „Liviu Rebreanu” și Cenaclul literar „Methamorphosis”, ambele din Orăștie. În urma acestui studiu, s-a întocmit o listă formată din peste 50 de poeți. Pentru cei care nu mai sunt printre noi, se vor folosi materialele existente în biblioteci, iar ceilalți au fost contactați și au răspuns, în marea lor majoritate, pozitiv inițiativei de a fi cuprinși într-o asemenea lucrare.

Lucrarea va fi coordonată de Ileana-Lucia Floran, prefața va fi semnată de Maria Toma-Damșa, critic literar și eseist, iar coperta va fi realizată de pictorul Mircea Zdrenghea.

Lansarea volumului va avea loc la mijlocul lunii aprilie, la Orăștie și la finele lunii aprilie, la Geoagiu.

Toți cei care iubesc poezia și doresc promovarea Orăștiei și prin literatură, sunt rugați să ajute la tipărirea acestui volum prin orice sumă ar putea dona Asociației, la sediul de pe strada Aurel Vlaicu nr.4.

Cei care vor contribui la realizarea Antologiei, vor fi trecuți pe pagina dedicată sponsorilor, indiferent de suma donată.

Vă mulțumim, Ileana-Lucia Floran

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran – redactor șef Dan Orghici – redactor Livia Fumurescu—colaborator

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!

ISSN 2247 – 8949 ISSN-L = 2247 – 8949