Inedit

Anul 2, Nr. 2— TRIM. II — 2012

REVISTĂ LITERARĂ — APARE TRIMESTRIAL LA ORĂȘTIE — SE DISTRIBUIE GRATUIT

Noapte de iunie Ce noapte de aramǎ! Totul strǎluceşte Joc de lumini şi umbre, tablou demn de pictat, Castanii-şi lasǎ floarea şi floarea împleteşte, Pe negrul caldarâm, covor alb, fermecat.

Din turnul catedralei peste oraş, strǎjer, Se-aude-un singur dangǎt, e ora unu-n noapte, Perechi de-ndrǎgostiţi, venind parcǎ din cer, Coboarǎ dinspre parc, li se aud doar şoapte.

Un vânticel de noapte, cǎlduţ rǎcoritor, Coboarǎ din Zǎvoi, molatec, de mǎtase, Dulceaţǎ şi nectar, de-odihnǎ dǎtǎtor, Aduce aer proaspǎt în suflete şi case.

Un greier fǎrǎ somn, vioara-şi acordeazǎ Şi-n parc lângǎ statui, el cântǎ-o simfonie; O pasǎre de noapte, de pe spital vegheazǎ, E linişte şi pace la noi în Orǎştie.

Vic.Virgil Bălan

ȘTIRI LITERARE

O lansare într-un alt fel

Jurnalistului Ioan Drăgoi și-a lansat volumul „De ce ucid femeile”, cartea ce conține povestiri polițiste dar nu numai (cum o descrie însuși autorul), la baza cărora stau numeroasele ore petrecute în penitenciar pentru a se documenta, cât și multele reportaje realizate de acesta.

Alături de Ioan Drăgoi au fost numeroși scriitori, familia și prieteni ai acestuia.

Evenimentul, care a avut loc la „Barul XL” din Simeria, poate fi așezat sub sceptru ineditului. Nu doar locația a adus ceva nou vieții culturale din Simeria, ci și lansarea în sine.

Ioan Drăgoi speră ca prin intermediul acestei cărți să regăsească publicul, acei oameni care să nu fie în mod special elevați și pe care televiziunile i-au pierdut din cauza dezbaterilor nesfârșite care au luat locul reportajelor și știrilor serioase; el se adresează celor ce mai vor să citească. În „De ce ucid femeile”, Ioan Drăgoi își destăinuie o parte din munca sa din zone mai puțin cunoscute ale jurnalismului, dar și a căutătorului de

frământare umană, cât și conflictul ce se naște din fapta în sine, anume crima. „De ce ucid femeile” este o carte a crărei lectură lasă ceva în urmă.

Dan Orghici Dublă lansare Începutul campaniei electorale a adus simerienilor o dublă lansare, una de carte, ce i-a încântat atât pe cei mari, cât și pe cei mici și lansarea oficială a unui candidat independent pentru funcția de primar al orașului Simeria.

Lansarea a avut loc marți, 14 iunie, la sediul de campanie al domnului Rișteiu. La eveniment au luat cuvântul scriitori de marcă, membri ai USR filiala Alba- Hunedoara.

Cartea lui Romulus Tot face parte din acea lectură „pentru doamne, domni și români”, este un volum de povestiri tragi-comice, ce spune: Don't worry! Be happy! Îngrijorarea și fericirea se urmăresc și reciproc se umbresc și se neagă până când ajung să se privească față în față.

Apoi o iau de la început, prin paginile acestui volum.

Personajele cărții sunt oameni ai urbei – români în criză, asupriți și calmați de obiceiuri, teoreticianul fără practică și totodată călătorul ce nu a mers niciodată nicăieri. Este o carte pentru copii și maturi care vor să înţeleagă mai bine lumea în care cresc și trăiesc.

Dan Orghici O binemeritată recunoaștere În 14 iunie 2012, s-au decernat premiile Filialei Sibiu a U.S.R., pentru anul 2011.

Premiul de Poezie „Cercul literar de la Sibiu”, i s-a acordat domnului Ioan Barb, cunoscut poet și jurnalist, director fondator al revistei de literatură și artă „Algoritm literar” care apare trimestrial la Călan, pentru volumele „Babilon” (Ed.Brumar) și „Sabatul interior” (Ed.Limes).

Cele două volume de versuri le-au fost prezentate și devenilor, într-un eveniment deosebit, organizat de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu”, în 29 mai a.c. la Salle D'Or, în incinta complexului Deva Mall, cu participarea mai multor personalități din lumea scriitorilor români, dintre care-i amintim pe Ioan Radu Văcărescu, președintele Filialei Sibiu a U.S.R., Silviu Guga, Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Mariana Pândaru-Bârgău, toți membri ai U.S.R. Sincere felicitări poetului Ioan Barb și succes în continuare!

Ileana-Lucia Floran

P a g i n a

2

FOILETON

POTRIVNICIA SOARTEI (continuare din numărul trecut) Capitolul 2 Privită de sus, de la 12.000 de metri înălţime, prin hubloul avionului, lumea pare asemenea unui şevalet supra-dimensionat, pe care un pictor realizează povestea omenirii, înlocuind povestitorul cu propria-ţi imaginaţie. Pentru câteva minute se ieşea din plinul unei zile, intrând în începutul alteia: se zbura împotriva fusului orar. De la mica sa fereastră Leonard părea că discută cu cineva, ori că ceva îl frământa atât de puternic, încât, din când în când, ducea o mână la frunte, se masa un pic şi cu o privire goală, mătura peste capetele celorlalţi pasageri.

Era nebărbierit; faţa lui cu linii încă atrăgătoare, era invadată de o barbă deasă mai mult albă decât neagră, ceea ce scotea în evidenţă verdele ochilor săi ageri şi puţin mongoloizi. Cu toate acestea nu se putea totuşi spune, că ai fi avut de aface cu un vârstnic. Neghicindu-i vârsta, rămâneai cu imaginea unui chip plăcut. Era vizibilă o nobleţe naturală mai mult decât căpătată pe timpul vieţii.

Statura lui nu era impozantă, dar aşa, cât să placă uneori mult, chiar de la primul contact cu persoana lui, ori să te lase indiferent.

O stewardeză a anunţat necesitatea asigurării pasagerilor cu centurile; „trecem printr-o zonă plină de turbulenţe,” a mai spus ea. După care s -a aşezat pe un loc pentru o singură persoană, cu spatele către cabina piloţilor, dar cu faţa drept în privirea lui Leonard.

Femeia, avea un chip plăcut, aristocratic şi o privire destul de ageră, suficient ca să observe o oarecare preocupare a lui Leonard privind persoana ei. De altfel, nu ştia de ce, dar îi reţinuse înfăţişarea aceluia chiar de la îmbarcare. „Da, era vocea lui care avea un timbru deosebit, o tonalitate foarte melodică,” îşi amintea femeia. Reţinuse toate acestea de la salutul lui oarecum inchizitor, de la surâsul acela enigmatic, de pe timpul în care îi mulţumise pentru că îl ajutase să-şi găsească locul. Pe timpul acestor reflecţii Alessia Serante, aşa cum era scris pe ecusonul ei, s-a lăsat privită şi răscolită de ochii frumoşi ai misteriosului pasager. Au fost momente, când pur şi simplu, a simţit cum la un moment dat el a pus mâna pe umărul ei. A tresărit vizibil, scuturată de senzaţia unei prezenţe alături de ea şi cu o mişcare ageră, s-a ridicat, semn că zona neliniştită trecuse.

Da, ne îndepărtam de ţărmul Irlandei, zburasem deci circa 5 ore şi mai erau încă 6 până la destinaţia acelui zbor. O relaxare vizibilă s-a obsrvat

In e d i t

pe feţele celorlalţi pasageri. „Doar el, insul acesta enigmatic, nu a dat nici un semn de nelinişte. Nimic! M-a tot privit pe mine şi poate de aceea nu a avut momente care să-l preocupe altceva. In fond şi mie mi-a fost nu mai uşor, dar chiar plăcut să-i înfrunt privirea fără să mă las intimidată,” îşi mai spunea stewardeza în timp ce cu oarecare părere de rău, trebuia să se prezinte la grupul celorlalţi colegi”.

Se mişca dezinvolt şi cu oarecare eleganţă, din când în când se ridica pe vârfuri şi ochiul ager al lui Leonard ţintea exact la silueta ei lineară, puţin cabrată, cu bazinul plat şi bustul mai proieminent decât remarcase el atunci când erau faţă în faţă. Avea un profil clasic, toate erau puse la locul lor, ceea ce o făcea o femeie frumoasă. Pe fiecare inelar purta câte un inel, ceea ce imbogăţea frumuseţea mîinilor ei energice.

Plecase demult, intrase undeva în zona lor, a echipajului şi a stewarzilor, dar Leonard încă mai privea în golul lăsat de lipsa ei, încercând parcă, să-i deseneze conturul din ochi.

Era pe timpul când doar ce începuse restricţia de a se fuma în incintă, ori mai bine spus, când, existau zone pentru fumători şi nefumători. Nu conta, interiorul era complet înecat în fum de ţigară. El avea locul 99 în zona de „nefumători”. Chiar se gândea la ineficienţa acelei, aşa-zise, clase de nefumători, când perdeaua albastră, care delimita zonele pasagerinavigatori, s-a dat la o parte şi, Alessia venea cu ceva răcoritoare, refreshments cum le numesc mai ales snobii, cei care învaţă limbi străine prin avioane!

Politicoasă se apleca spre cel pe care îl întreba despre preferinţele răcoritoarelor, servea cu delicateţe şi tot aşa, până la el. Ochiul lui sever, a obsrvat un tremur uşor al mâinii ei, care se sprijinea pe speteaza scaunului din faţa lui, mai nainte ca ea să i se adreseze.

– Dar domnul? Ar dori o băutură alcoolică?

Bere, spre exemplu, ori ce altceva crede că i-ar face bine în acest moment plin de imponderabil?

– Un ceai cu lamâie ar fi cel mai nimerit. Am înghiţit atâta fum! Priviţi spectrul, iată-l cum vine în valuri. Îl vedeţi? Oare când veţi interzice complet fumatul în avion? Nici nu era chiar atât de supărat, dar acela fusese motivul prin care să o reţină ceva mai mult lângă el, pe noua lui creatoare de visuri.

– Chiar nu simţiţi nici un alt miros în afara fumului!?

– Regret, nu! Femeia a făcut un pas mai către el; era aproape între scaune şi cu mâna sprijinită de speteaza scaunului de lângă el, al cărui loc era liber, repetă zâmbind întrebarea pregătită din timp.

– Nici acum? Nu!? Nimic nou!?

– A, da, cum să nu, simt parfumul trupului dumneavoastră. Ori aroma parfumului pe care-l îl folosiţi? Sau poate pe amândouă? Râdea silenţios în timp ce vorbea şi încerca să facă faţă privirii ei care-l fixa.

– Vedeţi? Viaţa nu-i chiar atât de neprietenoasă cu dumneavoastră. Ce vă ofer?

In e d i t

– Senzaţia aproape fizică, convingerea că nu mai sunt chiar atât de singur.

– Ce înseamnă de fapt a fi singur?

– Să te simţi permanent în mijlocul unei mulţimi căreia nu-i aparţii. Vedeţi, nu este lipsa de oameni care aduce cu sine singurătatea. Neputinţa comunicării cu oamenii, cu mulţimile, cu indivizii cunoscuţi ori necunoscuţi, asta este singurătatea. Vorbise elocint, dar mai ales, tonalitatea glasului său, vocea lui caldă, melodioasă, făcuse din nou ravagii în conştiinţa tinerei care, atingându-i ca din greşeală mâna care gesticula artistic, fără a se scuza s-a retras şi a dispărut după perdeaua aceea pe care el deja o ura.

Leonard ştia că ţintise bine şi că păsăruica aceea nu făcea altceva apropiindu-se de el, decât ca la un moment dat să păşească în laţul pe care, cu fiecare vorbă, il întinsese dibaci. Şi el îl va strânge, îl va stânge, până ce ochiul acela de mătase nevăzută o va lega de el prin aceeaşi taină prin care se legaseră atâtea altele, desigur cu deosebire de Yochana.

Capitolul 3 Prânzul trecuse fără ca el să se implice. Era statornic în astfel de situaţii. Bea cât mai puţin, până la limita suportabilului şi nu mânca mai nimic. Simplu, îl speria gândul că ar fi nevoit să folosească toaletele altora. Călătorise mult şi erau chiar navigatori care îl cunoşteau şi ştiau despre ciudăţenia lui.

De undeva, o stewardesă a anunţat apropierea de o altă zonă turbionară şi în consecinţă a rugat pasagerii să folosească centurile de siguranţă.

Leonard? cum ai fi putut explica cuiva străin de limba ta, că te numeşti Leonard şi să-i explici ce înseamnă numele tău? Ba, mai mult, cine l-ar putea pronunţa, cu acelaşi accent fără a se întreba reflexiv: oare ce naţionalitate are acest individ? Din experienţă înţelesese că mulţi pierduseră amiciţii şi chiar anumite situaţii favorabile, datorită unor astfel de motive, în „Lumea Nouă”, aşa că el, se numea simplu Leo. Ţinând cont de noua zonă turbionară, din experienţă, el înţelesese că se apropiau sau chiar erau deasupra Canadei, District of Columbia. Era totuşi puţin neliniştit.

Unde să fi dispărut Alessia!?

– Sir, centura de siguranţă, vă rog, interveni calm şi atât de prietenoasă Alessia, care, ca şi rândul trecut, s-a aşezat pe scaunul ce o ţinea cu faţa spre el. Începe a doua lecţie de hipnoză îşi spuse Leonard, privind-o relaxat pe frumoasa lui viitoare amintire luxuriantă. Va fi nevoie de o ambuscadă perfectă, cât se poate de repede, aşa încât, la ieşirea din turbionaj, ea să fie căzută în derivă, planând către mine, plănuia el surâzând la răstimpuri.

Era hotărât să-i încerce tăria fetei şi de cum sa aşezat în faţa lui, el a fixat-o pătrunzător cu ochii întredeschişi. Fata l-a privit cu oarecare dezinvoltură la început; apoi, treptat, nu-şi mai găsea locul pe scaun.

Se mişca inutil, îşi aranja ţinuta, privea în plafonul avionului, timp în care el, părea dus departe de locul acela. Dim când în când, ochii lui verzi trimeteau o privire prin care, nu se ştie cum, ea înţelegea că el o aşteaptă de multă vreme.

Prinsă în joc, la un moment dat fata a izbucnit

P a g i n a

3

în râs. S-a abţinut cât a putut, dar nu se putea linişti.

Luminile de atenţionare s-au stins, pasagerii s-au relaxat, numai Alessia rămăsese ţintuită pe scaunul ei.

Din scaunul său, misteriosul gentleman i-a făcut semn din ochi, că gata, se poate ieşi din consemn. S-a ridicat ca la un ordin şi cu paşi frmi, s-a îndreptat drept către el.

– Totuşi care este destinaţia dumneavoastră finală? Vă deranjez?

– A, nu! Vă aşteptam, ştiam că veţi veni. Unde merg? Departe, mult mai departe de aici; nu cred că mă voi mai opri undeva. Eu sunt omul drumurilor.

– Cred că glumiţi. Foarte bine. Păstraţi-vă secretul. Eu voi ajunge astă seară în LA. Vă spune ceva?

Acolo este reşedinţa mea.

– Aş fi nedelicat să vă las a înţelege că nu-mi spune nimic. Dimpotrivă, îţi mulţumesc, mi-ai spus foarte mult. Sincer, nu ştiu exact în ce direcţie să mă îndrept. Aş avea mai multe opţiuni. Prima ar fi să-ţi ţin companie până în LA., a două, să fiu rezonabil şi să merg acasă în Village, unde mă aşteaptă frumoasa mea singurătate. Noaptea Manhattan-ul este magnific, mult peste LA. Mult peste toate metropolele lumii.

Simplu, este fascinant! Îl ador.

– Cum te numeşti? Şi cine eşti de fapt?

– Leonard, poţi să-mi spui Leo. Sunt un căutător de comori, arheolog fără noroc.

– Mă rog, nu prea înţeleg, dar ne apropiem de aterizare. Scoase din buzunarul jachetei albastre un mic plic. Citeşte-l după ce ajungi acasă şi dacă chiar vrei să ai ceva noroc în căutările tale, sună-mă la telefonul pe care ţi l-am lăsat. La strâns drăgăstos de mână şi a dispărut după cortina aceea afurisită.

Ropotul de aplauze era adresat echipajului, care pusese avionul la sol fără să se simtă şocul aterizării. Ăştia sunt Yankeii, ştiu să învingă şi să se bucure de victorie.

La ieşire a mai văzut-o o dată, a salutat-o şi, din ochi a asigurat-o că o va căuta. Mâna ei albă, delicată şi nervoasă, flutura un simbolic la revedere.

Taxiul gonea nebuneşte; şoferul dorea să iasă din aglomeraţia aeroprtului JFK, mare cât un oraş de provincie. Alături de el, pe bancheta din spate, un „Village Voice”, era deschis la pagina lumii porno.

Ziarul era mototolit şi cam unsuros; nu s-a atins de el. În faţă la „Hulligans” vestitul restaurant, preferinţa mai multor starr-uri de la Hollywood era lume multă, semn că cineva important va fi acolo la noapte. Leonard a plătit şi a coborât. Nu mai vizitase restaurantul de mult timp. În noaptea asta însă, se hotărâse brusc: aici îşi va termina călătoria.

Seara promitea să fie una fantastică. De cum a intrat la Hulligans, a dat piept în piept cu un vechi prieten, italian la origine Greg Smurra, un tip cam gălăgios, dar prietenos şi pe deasupra un om de mare cuvânt. Şi-au amintit cu plăcere de 1984, an în care, împreună, reprezentând grupuri diferite, au făcut campanie electorală pentru fostul Preşedinte Ronald Reagan, marele orator, charismaticul pe care poporul american l-a iubit atât de mult.

Ovidiu Vasilescu – membru al U.S.R. (continuare în numărul viitor)

P a g i n a

4

In e d i t

Impresii

Cele mai frumoase poezii...

CONFESIUNILE UNUI POET ANONIM Cine publică cel puţin o carte de poezii este poet. Dacă poeziile sunt slabe, poetul este slab, dacă poeziile sunt bune, poetul este bun. Extremele sunt maculatura sau geniul. Maculatura este cantitativ imensă şi se manifestă cotidian, genialitatea se manifestă în intervale de secole. Cine publică o carte de poezii se aşteaptă ca aceasta să se vândă. Dacă se vinde, înseamnă că poeziile sunt bune iar dacă nu, nu? Nu s-a inventat unitatea de măsură a poeziei.

Mie nu-mi place Arghezi. Când spun asta, oamenii au manifestări diferite. Puţin îmi pasă, nu-l citesc pe Arghezi. Dacă nu se vând cărţile de poezie, autorii caută vinovaţi, dar vinovaţii nu există. În general, nu se citeşte poezie. O carte din acest gen literar costă cât un pachet de ţigări. Preţul nu-i un motiv ca să nu cumperi pentru biblioteca personală. Există şi biblioteci instituţionale. Vreo 5000, în şcoli generale, în licee, în universităţi, în oraşe şi sate. Primarii nu dau bani pentru cărţi, mai ales cărţi de poezie.

Primarii nu sunt vinovaţi. În biblioteci intră prea puţini cititori şi mult mai puţini sau deloc cititori de poezii. Guvernul nu dă bani pentru poeţi. Guvernanţii nu sunt vinovaţi, poezia este pentru elită! Zic unii că ar trebui ca poeţii să-şi cumpere reciproc cărţile, dar nu se poate. Librăriile nu primesc cărţi de poezie şi, evident, n-ai de unde să le cumperi. Librarii nu sunt vinovaţi. Cei 4000 de poeţi de pe cuprinsul ţării nu sunt inventariaţi, cine să distribuie şi unde? Brânză se vinde peste tot. Sunt cititori care se orientează după premiile primite de autori. N-am înţeles niciodată de ce aleargă unii oameni o sută de metri plat, dar am înţeles că cel care trece primul linia de sosire este măsurat cu o unitate de măsură unanim acceptată, rezultatul este corect şi sportivul este premiat. În critica poeziei nu există un cronometru. Sunt alţi cititori care se orientează după recenziile criticilor.

Nu există nicăieri în lume şcoli de critici, nici şcoli de poeţi. Cine dă note? Aşadar, un poet adevărat, slab sau bun, grafoman sau geniu, trebuie să scrie fără săşi propună să fie primul ci să-şi propună să fie sincer cu el, să se scrie pe sine şi răsplata va veni. Pentru unii bani, diplome şi medalii, pentru alţii doar diplome şi medalii, numai cei aleşi de destin vor deveni clasici, apreciaţi în viaţă sau postum

Emil Druncea

Dorel Mihai Gaftoneanu

Caragiale.

La un secol de tăcere...

Motto: I.L. Caragiale, despre artă: „A crea: a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă care să îmbrace o viaţă care se diferenţiază într-un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea. Această putere, în cazul artistului, o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea ce o au toţi”.

... Este anul Caragiale. Două mii şi o duzină!

Unică aniversare! Nu e una... de rutină. ... Iarăşi vom avea alegeri. Cam la fel ca altădată.

S-au schimbat doar candidaţii. Cu imaginea curată!

Urne, voturi, artificii, salve, focuri de Bengal...

(Mai lipseşte... nenea Iancu! Ca patron... electoral!) ... A trecut un veac. În capăt. De tăceri. Şi de regrete. Îi privesc atent portretul. O icoană pe perete.

Unii... „dedicat, sensibil”. Alţii... „hâtru, pus pe harţă”...

Mi-a marcat copilăria. L-am citit din scoarţă-n scoarţă.

Cu prefix... de prin Elada! Vorbim despre (Cara)giale. ... Cerul şi lumina zilei. Dâmboviţa. Haimanale.

Descendent al unui… Ştefan. (În Moldova, nume mare.)

Strâns legat de Eminescu. Două genii exemplare! … Dramaturg. Poet. Director. Pamfletar şi nuvelist.

Unul dintre „greii” noştri. Scriitor şi jurnalist .

Teatru. (Comedie. Dramă). Povestiri şi poezii.

Jurnalism. Momente. Schiţe. Şi nuvele. Parodii. „Biciul” multelor moravuri. Pomenit pe mărci poştale.

Car şi Policar. Un... ghimpe. Pe frontoane de jurnale.

In e d i t

Fondator. Modernei scene. Distins critic… realist.

Aparent contradictoriu. Delicat şi polemist. ... Maiorescu. Junimismul. (Pus în „forme fără fond”).

Teorie. Socială. Rădăcini. Pe mapamond. …Bun „causeur”. Aparte farmec. Cu sclipiri. Inteligent.

Un total imprevizil. Infernal temperament!

Diamantul şi... arama. Amalgam. Inel ducal.

Nu puţini au spus aceasta. Om-artist. Complex. Dual.

Două părţi.„Amestecate”. Legendarul… Minotaur!

Naturală. Simbioză. Fosforul devine… aur! … Zeflemist, acid. Zic unii. Un… Cănuţă, om sucit.

Deseori. Ieşiri la rampă. Intriga(n)t. Nemulţumit.

Comparaţii? Nu suportă. Bard-actor. Fără egal. Şlefuit. Profund. „Pecete”? Umorist. Sentimental.

Ipostaze? Cu duiumul! De o parte. Sau de alta.

Viu subiect precum... trecutul cavalerilor de Malta! ... Moftul…românesc. «Tiparul». Cu detalii… extrafine!

Admirabile clişee. Le-a surprins atât de bine! ... Comicul. De situaţii. De limbaj. Sau... caracterul! ... Ironia... Turnul Babel! Vârful ei atinge cerul! ... «Stânga». «Dreapta». Creştinismul. Trei oglinzi.

Introspective.

Cu nuanţe. Şi trimiteri. Temă. Stil. Şi... perspective! … Persiflarea. Ca o armă. Cu un spirit anecdotic. Şi talent. De greu calibru. Unii l-ar numi exotic.

Corectorul. De moravuri. Într-o lume în derivă.

Misiune. Temerară. Sinucidere... fictivă.

Inspiraţie. Nativă. Pamfletar şi umorist.

Interviuri. Reportaje. Redutabil publicist.

Câtă frunză. Câtă iarbă. În reviste. Sau ziare.

Controverse. Şi dispute. Chiar deloc întâmplătoare. ... Legăturile cu Astra. Fundament Unirii Mari.

Publicaţia Românul. Patrioţi şi cărturari.

Goga. Eftimiu. Şi Vlaicu. Marele aviator.

Iorga. Pop. Coșbuc. Şi Goldiş. Reputatul vorbitor. .................................................................................. ... Doi-trei paşi făcuţi „pe lângă”... Revenim la „cestiune”!

Opera. Strălucitoare... A pus suflet. Pasiune. „Peisajele”? Reale! Din secvenţe. De „culoare”.

Tonică. Reverberantă. Sinceră. Consolatoare.

Cu profiluri... conturate. Oameni ce petrec şi cântă.

Criza, banii, viitorul? Prea puţin îi înspăimântă.

Un tipar de om şi viaţă. Cu un râs caragialesc.

Plăsmuiri. Semnificaţii. Şi specificul grotesc. ... În „scrisoarea cea pierdută”, scenele înălţătoare Amintesc de urbea noastră... „găşti şi gâşte” literare!

Bravi eroi: monşeri şi dame. Personaje spilcuite.

Cu „spoială de cultură”. Şi „jargoane franţuzite”!

La tot pasul. Valuri-valuri. Te întâmpină noroiul. …Dandanache. «Paşoptistul»! Cu… răvaşe la «Războiul»!

Umbre vii pe „pânza vremii”. Un decor curat… murdar!

Pete stranii maculează alb peretele de var.

Demagogii.„Caţavencii”. Debitând incoerent.

Lipsa crasă de principii. Un model omniprezent.

Grav tablou apocaliptic. Fonfi, corupţi şi agramaţi.

Nelipsitele lichele. Se visează deputaţi.

Vezi „căpuşele” de-a valma. În oceanul de ridicol.

P a g i n a

5

Banul public. Ca magnetul. Un molipsitor „articol”.

Sinecuri. Averea ţării. Şi dispreţul pentru lege.

Ton la cântec. „Dirijorii”. Cei de sus. Se înţelege.

Schimburi aspre. De cuvinte. Pe scutiri. Şi pe subvenţii.

O cascadă. Un amestec. De păreri. Şi de pretenţii.

Vreţi principii, omenie? Simple... mofturi! Nişte fleacuri!

Pricopseala! Fără muncă! Boală grea. Şi fără leacuri. ... Necuprins este imperiul conştiinţelor pătate...

Mai vorbim despre onoare, despre cinste, demnitate?

La tribună e acelaşi, nu ştiu asta cum se face, Umbra lui... „Machiavelli”. Plin de... scopuri şi mijloace.

Stâlp şi soare… democratic, diplomat şi vigilent. … Un luceafăr de lumină răsărit pe firmament! ……………………………………………………………... … La funebra despărţire. Crema vieţii literare.

Lung cortegiu. Nume grele. Fiecare. O valoare.

Delavrancea. Pavelescu. Iosif. Şi Emil Gârleanu.

Moldovan. Densuşianu. Aldea. Cocea. Sadoveanu. … Primul: „Un român pe podium. Treapta lui? Cea mai înaltă.

Un condei. În mâna dreaptă. Şi o torţă. În cealaltă.” ... Ultimul. Frumoase vorbe: „Dungă pe un cer albastru.

A rămas deasupra noastră... Ne va fi mereu un astru”. ... Schimb de capete cu… Lenin. Numai soclul s-a păstrat.

Bun subiect de anecdote. Cât o fi adevărat?

Personalităţi marcante! Nota bene! Amândouă!

Monştri sacri! De legendă. Creatori de lume nouă. ………………………………………………………………. … Explorând cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii, Depăşiţi. (Vetuşti. Arhaici.)… Praful le ascunde paşii…

Rar de tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană.

Invitaţi... din lumea bună! Premii date... pe sprânceană!

Ne tot învârtim… în «cercuri» şi mimăm literatura.

Vorbe mari, la cât încape! Că doar… nu ne doare gura!

După obiceiul nostru. De când… Decebal şi dacii.

Nu putem vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!

P a g i n a

6

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris

In e d i t

Un secol de poezie în orașul Paliei antologie, 1911 –2011 Joi, 26 aprilie 2012, începând cu ora 17, sala Cantinei Colegiului Național „Aurel Vlaicu” a devenit neîncăpătoare. A fost, cu adevărat, o sărbătoare a poeziei.

Lansarea volumul „Un secol de poezie în orașul Paliei” organizată de Asociația Florema Design în colaborare cu doamna Dora Ciama și formația „Effyda”, compusă din Călin Ciama și Adi Ciurdărescu a adus laolaltă poeții și cititorii din orașul Paliei.

Pentru cititorii noștri, vom reproduce mai jos, cu acordul autorului,

prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan, articolul „Un nobil act de cultură”, apărut în numărul 21 (543) al ziarului „Flacăra lui Adrian Păunescu”:

prof.Maria Toma-Damșa, prefațator, membră a Ligii Scriitorilor din România

Într-o vreme în care interesul pentru cultură s-a ofilit vizibil, odată cu dezinteresul potentaţilor zilei şi al oficialităţilor de la Bucureşti, în tară, chiar în unele orăşele, se înfăptuiesc opere de referinţă, în care se reflectă capacitatea de creaţie şi mândria patriotică a oamenilor locului. O asemenea lucrare este antologia Un secol de poezie în oraşul Paliei, coordonată de poeta IleanaLucia Floran, apărută la Orăştie, în 2012, cu o densă şi substanţială prefaţă scrisă cu pricepere critică şi simţ estetic de Măria Toma-Damşa.

Lucrarea se înscrie, cu o particularitate evidentă, în şirul numeroaselor culegeri de texte, crestomaţii şi antologii, de la Crestomaţie sau analele literare din cărţi mai vechi şi mai noi româneşti, de Timotei Cipariu (1858) şi Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (18621865), de Aron Pumnul, şi de la ei la antologiile pe provincii ale lui G.Cardaş şi la antologiile pe teme (Poezia Mării, de Vasile Nicolescu), pe evenimente istorice (Unirea, Răscoala lui Horea, Răscoala din 1907 etc.) sau pe teme ca Mama, Dragostea ş.a., până la antologiile pe nedrept uitate ale lui Ion Pillat şi Perpessicius, Emil Giurgiuca, Zaharia Stancu, toate de reală importanţă. Între acestea şi altele, antologia Ilenei-Lucia Floran, Un secol de poezie în oraşul Paliei, ocupă un loc cu totul aparte, alegând din ceea ce poeţii legaţi de oraşul Orăştie între anii 1911-2011, rânduiţi alfabetic, au creat, pe variate teme şi cu diverse modalităţi stilistice, de la cele

prof.Dora Ciama, poetă antologată în carte

scriitoarea Daria Dalin, membră a Uniunii Scriitorilor din România prof.Nicolae Cătăniciu, membru al Ligii Scriitorilor din România

scriitoarea Ileana-Lucia Floran

In e d i t

sămănătoriste la cele moderne. Antologia cuprinde 56 de poeţi, unii mai cunoscuţi, ca fostul meu profesor Valeriu Bora, autorul volumelor Visează pământul şi Când purtam cu mine soarele, doctorul în filozofie Sebastian Bornemisa, poet şi prozator, Emil Borcia, care a condus revista Bobârnacii şi a publicat versuri umoristice şi satirice la diverse reviste, loan Moţa, protopopul tractului Orăştie şi conducătorul multor ziare - Revista Orăştiei, Foaia interesantă, Libertatea etc. -, delicatul actor, poet şi prozator Dominic Stanca, şi Ion Apostol, preot, scriitor, dârz luptător pentru dreptate, din care citez câteva versuri pure, semnificative pentru creaţia şi starea de spirit a multora dintre cei antologaţi: „A lui Decebal moşie,/ Cuib viteaz de vitejie,/ Din ursita cea dintâi/ Dulce leagăn să ne fii,/ Şi-ncepu o soartă grea/ Viaţa pentru-a ne curma.”(Hora Daciei).

Mai îngrijite ca expresie poetică şi în acelaşi spirit patriotic a scris doctorul şi poetul Pompiliu Caraşcă, un nepot al lui Aurel Vlaicu, în poezia Statornicie: „Pământ sfinţit cu sânge dac/ Sortit a fost aici să fie,/ În munţii de la Orăştie/ Să dăinuim din veac în veac.// Tari ca granitul, neclintit/ Noi am rămas legaţi de glie,/ Aici în munţi, la Orăştie,/ Oricât de mult am suferit.” Şi inimosul poet, profesor în comuna Romos a marelui doctor Nicolae Stăncioiu, al cărui nume îl poartă Institutul Inimii din Cluj-Napoca, autorul poeziei Dacii, Nicolae Cătăniciu: „N-avem pe rafturi probe de hârtie,/ Dar stă adânc ascunsă-n urne de pământ/ Cenuşa lor, în munţi la Orăştie,/ Că dacii au trăit, ca daci mai sunt.// Pe Decebal îl strigă în cetate/ Şi-acum, târziu, ciudate voci de daci,/ S-aud la ceas de veghe cai şi roate,/ Sunând prelung, ca frunza de copaci.”

Atmosfera aceasta, chiar dacă pe alte teme, vibrează în universul liricii altor poeţi, mai tineri, pentru că dacismul organic, de bună calitate, stăruie peste locurile pe care şi-a purtat Decebal paşii.

Pomenesc, la întâmplare, numele unor poeţi mai tineri, autori de volume, sau care au publicat numai în presă sau în volume colective, poeziile tuturor în această antologie realizată de talentata poetă IleanaLucia Floran fiind poezii moderne, care n-au în ele nimic vetust şi epigonic, poezii care inovează prozodia tradiţională şi îmbogăţesc sfera tematică a liricii noastre. Lăudabil e faptul că Antologia nu găzduieşte modernisme fără modernitate reală, substanţială, nu cultiva obscenităţi, precum unii de la Bucureşti sau din alte oraşe mari. Cu reală îndreptăţire autoarea competentă a Prefeţei, ne spune, cu gustul ei estetic, că „Dintre poeţii orăştieni se remarcă: Romulus Lal, Florin Drăghiciu, Ileana-Lucia Floran, Nicolae Catăniciu, Valeriu Todea, George Văidean, Petru Romoşan, Cornel

P a g i n a

7

prof. Dorina Bălan recitând o poezie semnată de Ion Dodu Bălan

Simoi”. Acesta din urmă, mort în 2008, e dintr-o generaţie mai veche. Mi-a fost profesor la „Aurel Vlaicu”, dar şi eminent profesor universitar la Timişoara.

Impresionantele lui lucrări ştiinţifice nu l-au împiedicat să se ocupe şi de creaţia umanistă, inclusiv de poezie; o poezie de gravă meditaţie, precum Schimbarea zeilor sau Piatra de hotar, şi de profundă sensibilitate pe temă erotică şi religioasă. Dintre poeţii mai ţineri, prefaţatoarea remarcă pe Elena Daniela Rujoiu-Sgondea, care scrie reuşite poezii bilingve, precum şi pe Nicoleta Vonica. Toţi s-ar cădea să fie pomeniţi pentru valoarea lor într-o recenzie, dar scopul rândurilor de faţa a fost cu totul altul. Mai întâi, să salut o lucrare valoroasa şi originală, realizată de o talentată poetă, animatoare culturală într-un orăşel de provincie, în care s-a folosit în scris pentru prima dată cuvântul român, la 1582. Apoi, să elogiez cu respect intelectualii acelui oraş, care participă la viaţa culturală a urbei cu devotament şi patriotism, pildă vie pentru alte localităţi. În fine, să subliniez gestul exemplar al sponsorilor, precum şi al acelora care au sus­ ţinut într-un fel sau altul apariţia acestei Antologii. O fac cu gândul la versul poetului latin Marţial: „Sint Mecenates, non deherint Flacce, Marones”. Să fie Mecena, deci sprijinitori materiali, şi nu vor lipsi nici poeţi ca Horaţiu şi Vergiliu, şi, adaug eu, nici poeţi ca aceia născuţi din poporul român. O public în Flacăra lui Adrian Păunescu, poetul care a fost foarte legat de plaiurile hunedorene.

Ileana-Lucia Floran înmânându-i antologia poetului Cătălin Tibori

P a g i n a

8

In e d i t

SCRIITORI ROMÂNI DE PESTE HOTARE

Maria Simina Zerbea Di Carlo „ S-a născut în 6 noiembrie 1950 în localitatea Almașul Mic de Munte, jud.Hunedoara. A absolvit Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie, unde a fost îndrumată de „echipa de aur” a școlii orăștiene: Petru Baciu (diriginte și profesor de limba română), Nicolae Gheorghe (limba latină), Ioan Popa (muzică), Cornelia Oancea (limba franceză).

După terminarea liceului s-a îndreaptat către Facultatea de Limbi Clasice din cadrul Universității București, pe care a absolvit-o în 1973. În perioada studenției a participat la diverse reuniuni internaționale de studii latine la București, Constanța și Sulmona – Italia.

A predat limba latină, când aceasta era prevăzută de programele scolare comuniste și apoi limba franceză. După 1989, prin concurs, obține o catedră de limbă latină la Colegiul Național „Sf. Sava” din București. În 2001 se stabilește în Italia, la Sulmona. Obține cetățenia italiană în 2006. Astăzi este om de afaceri, titulara unei fabrici de dulciuri tradiționale italiene: confetti și torrone. În Italia, încearcă să promoveze cultura română prin poezii, articole și acțiuni culturale. Ca membru al Asociației Culturale „Giostra Cavaleresca” este creatoarea prezenței românești la edițiile europene ale turnirului. În fiecare an, Orăștia a învins, cucerind unicul trofeu, „Il Palio”.

A publicat în revistele: La Città, Voci e Scritture, Cavalieri alla lizza, Il Centro.

Pe teme românești a scris poezii precum: Calusarii di Orastie, Il Daco morente, Solstizio d'inverno in Transilvania, Cristo è risorto! și articole, dintre care cităm: Natale transilvano, Tradizioni pasquali in Transilvania, Audentes fortuna iuvat..., O prezentare istorică a Orăștiei. În anul 2009, a tradus și publicat discursul pe care primarul de atunci al Orăștiei l-a rostit la Primăria din Sulmona.

Scrie în limbile: italiană, română și franceză.

Corriamo sempre Corriamo sempre dietro un sogno cavalcando dei cavalli selvaggi, ma nel momento in cui lo raggiungiamo diventiamo tanto apatici...

Corriamo sempre per trovare un fiore il fiore più bello che ci sia, cavalcando una nuvola bianca, ma nel momento in cui gli siamo vicini, l'anima comincia a dolerci e pensiamo: „ne vale la pena”?

Corriamo sempre dietro il volo di un piccolo uccello azzurro cavalcando tutte le speranze del mondo, ma nel momento in cui vuol prenderci la mano, cambiamo il verso, torniamo indietro, da dove siam partiti e continuiamo a sognare il piccolo... uccello...azzurro...

Am alerga mereu Alergăm ne-ncetat dup-un vis călărind pe caii salbatici dar în clipa când l-am atins, devenim atât de apatici...

Alergăm ne-ncetat dup-un nor, ne-ncetat alergăm dup-o rază, dup-o pasăre albă în zbor și n-avem niciun înger de pază.

Alergăm ne-ncetat pe un drum căutând doar comori nevăzute și nu știm c-om găsi numai fum ce s-o pierde în lumi neștiute.

Alergăm și nicicând nu ne-oprim, coborâm și urcăm pe un munte din veșnicia din care venim spre alta, viața e unica punte.

P a g i n a

In e d i t

„Calusarii" di Orastie Da tanto tempo succede...

Da quando il nostro mondo cosi com'è oggi, esisteva soltanto nei semi cosmici del futuro...

Sotto il monte Kogainon il saggio Zamolxe si ritirava per poter tornare ad insegnare a tutti gli uomini ed a tutte le donne il segreto dei segreti: i segreto dell'immortalità.

Ritorna Zamolxe, rinasce il sole.

Non c'è più la morte; il Dio-sole, il Dio Zamolxe non ci abbandona!

Grazie à lui anche noi diventeremo un giorno felici DEI del suo regno.

Si sente la musica, si sente una melodia celeste; risuonano i flauti, i tamburini e le campanelle...

Le voci della felicità suprema accompgnano la melodia dell'anima.

Aspettiamo più che felici!

Dal monte Surianu scendono i principi azzurri che il Dio Zamolxe li manda da noi come messaggeri della speranza!

Adesso siamo sicuri: saremo immortali!

Scendendo dalla montagna del sole, arrivano i „Calusarii” con le loro vesti bianche, con fiocchi e campanelle al polpaccio, con i cappelli daci sulla testa.

I „ Calusarii” della montagna Surianu e della mistica ed eterna Sarmisegetuza.

I messaggeri del sole sempre vincitore!

Sulmona Sull'orizzonte del cielo l'alba si alza mistica e solenne e le tue terre si riempiono di belezza.

Raggiante e solenne ti svegli; all'inizio del nuovo giorno dispensi la gioia, annunci una quotidiana festa, alzando le braccia in adorazione del Dio Amore...

Le tue forze millenarie, che sembrano nascoste a noi, nessun'altra città uguaglia; e tutti quelli che vivono sulla terra si uniscono alla tua grande festa, dedicata da sempre all' Invincibile ed eterno Dio. Statuia lui Ovidiu

9

Călușarii din Orăștie De-atâta timp se întâmplă...

De când lumea noastră așa cum e astăzi, exista numai în semințele cosmice ale viitorului... Înțeleptul Zamolxe se retrăgea sub muntele Kogainon pentru ca să se întoarcă apoi și să-i învețe pe toți bărbații și pe toate femeile secretul secretelor: secretul nemuririi.

Se-ntoarce Zamolxe, soarele renaște.

Moartea nu mai există; zeul-soare, zeul Zamolxe nu ne părăsește!

Datorită Lui, într-o bună zi și noi vom deveni fericiți Zei ai împărăției sale.

Se aude muzică, se aude o melodie cerească; răsună fluierele, tobele și clopoțeii...

Vocile supremei fericiri acompaniază melodia sufletului.

Așteptăm în extaz!

De pe muntele Șurianu coboară Feții-Frumoși pe care Zeul Zamolxe ni-i trimite ca soli ai speranței.

Acum suntem siguri: vom fi nemuritori!

Coborând de pe muntele soarelui sosesc Călușarii cu hainele lor albe, cu ciucuri și cu clopoței la genunchi și pe cap, cu căciulile dace.

Călușarii de pe muntele Șurianu și de la mistica și eterna Sarmisegetuza...

Solii Soarelui Neînvins!

Una rosa Quella rosa avevaincanto di stelle e profumo di un'anima molo ribelle.

Quella rosa aveva la forza del vino e sembrava discesa dal mondo divino.

Quella rosa ci spingeva ad amare, baciava lo sguardo, e faceva sognare.

Quella rosa sembrava la dolce fortuna arrivata di sera su raggi di luna.

Quella rosa che nel tempo s'è spenta, oggi giacce sull'erba e non si lamenta.

La rosa che abbraccia la tomba silente, ci ricorda il volo del tempo fuggente La mistica rosa, di una sera di maggio ci rivela il segreto del grande passaggio.

P a g i n a

1 0

In e d i t

Creații literare Cântecul (1) Pădurea ne suportă pe toţi. Doar noi, oamenii, nu ne mai suportăm între noi. Şi apa Dunării, cât o să ne mai suporte? , mă întrebam în timp ce Dacia veche străbătea pădurea, apoi câmpul, într-un nor de praf, prin noaptea luminată de singurul far funcţional şi de vreo două stele.

Oricum, mergeam cu clasa I, dacă mă gândesc că Fabian, Profesorul şi Ian rămăseseră să se întoarcă acasă cu o căruţă. Aceeaşi cu care venisem. Acum, ne luase fiul lui Fabian, pe maică-sa, pe mine şi pe institutoare. Aceasta din urmă turuia ca o moară hodorogită, făcând să crape de invidie motorul rablei care gâfâia de parcă şi-ar fi dat sufletul. Dacă l-ar fi avut. Aşa îmi atrăsese „moara” atenţia că e institutoare, nu învăţătoare. Aha! Şi care-i diferenţa?, mi-a venit să întreb. Dar mi-am înghiţit întrebarea, gândind că, de bună seamă, diferenţa trebuie să fie una considerabilă de vreme ce doamna institutoare părea că a-nghiţit o cobiliţă cu găleţi cu tot când mi-am permis să mă adresez dumneaei cu apelativul „doamna învăţătoare”. Ca să mă convingă de greutatea spuselor ei, îmi înşira pe nerăsuflate proiectele sale grandioase cu elevii de clasa I, realizările măreţe şi planurile sale de a-şi lua un masterat în psihologie. În psihologia cui? , mă îmboldise iar gândul şugubeţ să întreb. A celor mai pătrunşi de importanţa lor decât oaia de ţepuşă când e pusă la rotisor? Am tăcut, totuşi. Doar noaptea mi-a văzut zâmbetul ivit fugar pe faţă. Ca de obicei când am tendinţa să devin mult prea critică (fie şi numai în sinea mea), mă străduiesc să găsesc cât mai multe asemănări între mine şi „victima” în cauză, încercând, astfel, să mi-o apropii.

După ce mi-am stors cu simţ de răspundere toţi neuronii rămaşi, am ajuns la concluzia că singura asemănare între noi era praful care ne acoperea în strat gros, graţie geamului de la şofer, care, plin de personalitate, nu se închidea mai mult de trei sferturi, lăsând, astfel, spaţiu suficient pentru ca noi să ne putem bucura de binefacerile naturii.

Institutoarea îmi amintea de o femeie de demult, venită în curtea bunicilor, pe vremea când abia începusem să aflu ce-i viaţa. Mă impresionase prin gesticulările largi, repetate, agasante, parcă dorind să substituie graiul, acea trăsătură ce – se pare – ne deosebeşte de necuvântătoare. După ce a plecat, am întrebat-o pe bunica cine este. „O târâtură”, a venit răspunsul care m-a bulversat şi mai mult. „Ce-i aia?”, am întrebat. „Lasă, că afli tu!” Eu auzisem de târâtoare, un fel de animal care se târăşte, cum ar fi râma, de exemplu.

Mă fascinau râmele cu puterea lor de regenerare. Le vedeam tăiate cu sapa, cum îşi continuau drumul în două

părţi. Cu mintea mea de copil, mă întrebam de ce-or fi atât de proaste de nu se întâlnesc, să se lipească la loc. Fiinţa divizată deveniseră două, cu identităţi separate. Şi omul se simte uneori rupt în două. Seara, l-am întrebat pe bunicul cei aia o târâtură. „De unde ştii tu cuvântul ăsta?” I-am spus, şi atât i-a trebuit ca să-i mai care vreo doi pumni bunicii, că şiaşa îl cam mâncau palmele şi nu prea ştia ce motive să-i mai inventeze. De-atunci, am urât târâturile, oricine vor fi fost şi orice vor fi făcut cu mâinile acelea care gesticulau cu mişcări largi. „Târâtura” mă întrebase cum mă cheamă şi izbucnise într-un râs grotesc la auzul răspunsului meu. „Ha, ha, ha! Ce nume-i ăsta, dragă, Zorina?” Nu era doar târâtură (indiferent ce-o fi fost aceea, deşi, din tonul bunicii, cam pricepusem eu că n-ar fi chiar ceva de laudă), dar mai era şi proastă pe deasupra. O proastă care nu putea să priceapă ce nume-i acela Zorina. Când m-a întrebat câţi ani am, am simţit nevoia să-i transmit că scurta şi elevata noastră conversaţie a luat sfârşit, dându-mi vârsta bunicii. „Cincizeci”. „Cum cincizeci, s-a indignat, cu gesturile unuia gata să intre-n sevraj, poate cinci, vrei să spui!” Nu voiam să spun nimic. I-am transmis mesajul meu scoţând limba la ea şi am fugit la joacă. A plecat ofuscată, trântind poarta.

Bunica a dat drumul unui râs sonor în urma ei şi m-a mângâiat pe creştet.

Am ajuns, cu chiu, cu vai, acasă la Fabian. La casa de la ţară. Acolo ne aştepta Călugărul. Fabian bănuia că venise de la o Mănăstire din apropiere (fugise sau fusese alungat, lucrurile nu erau clare), se aciuase pe lângă casa lui, se făcea util, dormea acolo, părea să fie de-al locului de când lumea. Doar atât povestise Fabian: „M-am trezit într-o dimineaţă ceţoasă, când dădeam la animale, cu el în curte, fără să-l văd venind de undeva, parcă picase din cer. N-a zis nimic, doar mi-a apucat găleata cu apă din mână, şi s-a dus s -o toarne în teică. O vreme am muncit aşa, tăcuţi, amândoi.

Ce făceam eu, făcea şi el. Şi-a suflecat straiele, înodându-le aproape de şold, apoi pantalonii, şi a venit după mine. După mine în grajd, după mine pe-afară. Am strâns bălegar, l-am urcat în căruţă. Apoi, până să mă urc să pornesc spre locul de depozitare a gunoiului, s-a urcat el, a luat hăţurile şi a îndemnat caii să pornească, lăsându-mă în curte. Gândeam prostit: Mă, să vezi că ăsta mi-a furat caii! S-a-ntors pe la o vreme, cu căruţa golită de bălegar, a deshămat caii, i-a adăpat. Tot fără să schimbăm o vorbă. Mă uitam consternat la el şi începusem să cred că am halucinaţii. Ca să mă conving că nu-i aşa, am început să vorbesc. Îi tot puneam întrebări: că cine e, că de unde vine, cât vrea să-l plătesc pentru muncă. Nu zicea nimic. Robotea în tăcere. Într-un timp, m-am enervat, l-am înhăţat de guler şi-am ţipat la el: „Dacă mă mai laşi mult să vorbesc singur, te-arunc peste gard!” S-a uitat la mine de parc-ar fi zis: „Vezi să nu mă sperii!”, mi-a adresat o părere de zâmbet şi-o întrebare: „Şi dacă vorbesc, mă ţii?” Din clipa aia, am ştiut că va rămâne la mine, habar n-am de unde am ştiut. Parcă şi el mă căutase, parcă şi eu îl aşteptam demult. Nici acum nu vorbeşte, decât prea rar şi numai când e absolută nevoie. Dar simt că n-aş mai putea fără el.”

Ceilalţi plecaseră la oraş, pe la casele lor. Rămăsesem cu Profesorul, cu Fabian şi Călugărul. Acesta aprinsese focul în sobă, se învârtea pe lângă noi, servindu-ne la masă; degeaba a ţipat Fabian la el, spunându-i că nu-i nevoie să facă el lucrurile acelea. Nu l-a luat în seamă, şi-a continuat roboteala, apoi, când a hotărât singur, s-a aşezat cu noi la

P a g i n a

In e d i t

masă. L-am studiat pe furiş, deşi n-am reuşit să-i prind privirea. Nu se uita la mine. De fapt, nu privea pe nimeni.

Era cu noi, dar parcă nu era. Un întreg mister, pe care Fabian se tot străduia, fără succes, să-l dezlege. Reuşise numai în măsura în care se lăsase el dezvăluit. Ne-a spus că bănuieşte că are o inteligenţă şi o cultură mult peste medie, dar o grijă deosebită să nu lase să se vadă asta. Îl „prinsese” doar de câteva ori. Prima dată când l-a uimit, se întâmplase când unul dintre vecini, elev de liceu, venise la Fabian, despre care se ştia că fusese olimpic la matematică, să-l roage să îl ajute să rezolve o problemă grea. Oricât şi-a stors creierii Fabian, n-a reuşit să-i dea de capăt. Călugărul stătea într-un colţ şi măzgălea ceva, nebăgat în seamă.

Când elevul se pregătea de plecare cu problema tot nerezolvată, a alergat după el şi i-a întins o foaie cu rezolvarea. Acesta a luat-o uimit şi s-a prezentat cu ea la şcoală. A doua zi, a venit entuziasmat şi le-a povestit cum a „împuşcat” un zece la matematică şi cum s-a mirat profesorul de metoda de rezolvare, adăugând că nici Traian Lalescu n-ar fi aflat soluţia atât de frumos. Evident că încercările lui Fabian de a afla misterul Călugărului au fost sortite eşecului. Şi-a văzut mai departe de muncile lui fizice, ascultând laudele de parcă ar fi fost vorba de altcineva.

Altădată, când îl credea pe Fabian plecat la casa din oraş (de fapt, se făcuse că pleacă, dar se întorsese din dorinţa de a-l surprinde singur, nădăjduind să mai afle câte ceva), găsise prin casă o vioară prăfuită (pe care Fabian o păstra în amintirea bunicului său), o acordase şi interpretase sublim Balada lui Porumbescu. Fabian îl văzuse prin geam cum, terminând de cântat, a pus-o cu grijă la loc, după ce, mai întâi, i-a uns corzile cu sacâz. Se pare că avea şi cunoştinţe de medicină veterinară: asistase vaca la naştere, salvase un câine de la moarte, îngrijise rana urâtă a unuia dintre cai. Despre niciuna din cunoştinţele sale nu voia să vorbească, aducându-l la disperare pe extrovertitul Fabian. Acum ne ceruse nouă ajutorul, sperând că poate vom fi mai iscusiţi în a-i da vălul de mister la o parte. Eu nu mi-am făcut iluzii. Şi-apoi, mie îmi place misterul.

Profesorul se cherchelise, însă doar atât cât îi şade omului bine. Declama poezii întregi, fantastică memorie!

La un moment dat, nu ştiu dacă intenţionat sau doar datorită vinului, stâlcise un vers dintr-o poezie de Esenin.

Fără să-şi dea seama, Călugărul l-a corectat. Apoi, i-a părut imediat rău. În tăcerea grea care se lăsase între noi, părând că nimeni nu mai vrea să spună nimic, ca şi cum toate cuvintele omenirii fuseseră spuse, o dată şi bine, Călugărul ne-a surprins din nou, interpretând cu o voce baritonală, gravă şi totodată plină de sensibilitate ceva ce semăna cu o arie dintr-o operă, pe care însă n-am recunoscut-o niciunul dintre noi. Dar niciunul n-am avut dubii că era compusă de însuşi interpretul ei. În timp ce cânta, se transforma văzând cu ochii. Nu mai era Călugărul fără chip, fiinţa cenuşie care părea umilă servindu-i pe alţii. Toată pasiunea, toată dragostea şi toată durerea se adunaseră în cântecul lui. Nu ştiu de ce, ascultându-l, m-am gândit la pasărea aceea care cântă o singură dată, apoi moare. Când a dat drumul ultimei note, pe la colţurile ochilor i s-a prelins câte o lacrimă. Apoi i-a închis, rămânând aşa minute bune.

1 1

M-am gândit atunci că, probabil, nu voi mai vorbi niciodată. Că orice ar urma să spun, ar suna vulgar şi maculat. Eram precum acele statui umane. O clipă, am avut senzaţia ieşirii din timp. Am pierdut contactul cu atunci şi acum, dimensiunea temporală fusese anihilată şi, până să-mi amuţească şi gândurile, am mai avut timp sămi spun că pesemne aşa arată veşnicia.

Călugărul şi-a revenit primul. S-a ridicat cu mişcări lente, cu teamă parcă să nu clatine aerul din jur, să nu strice vraja şi, până să ne dezmeticim noi, a făcut o plecăciune în faţa Profesorului, mie mi-a pus mâna pe cap, l-a îmbrăţişat pe Fabian, apoi a ieşit.

L-am aşteptat să se întoarcă. Îl mai aşteptăm şi acum.

Fabian plânge, şterge în fiecare zi vioara de praf şi-i mai dă, uneori, corzile cu sacâz. Ne spune că nu-şi poate imagina de ce nici măcar o poză nu i-a făcut. L-ar fi ajutat în căutările sale, i-ar fi ajutat pe detectivii pe care ia angajat să-l găsească. Nimeni nu i-a putut spune nimic.

De parcă se evaporase. Dar cel mai mult l-ar fi ajutat fotografia aceea în dimineţile ceţoase de toamnă, când dorul bătea în inimă mai tare ca oricând. Apoi îşi dă răspunsul singur: „Nici nu mi-a dat prin cap să-l fotografiez; pentru că niciodată nu l-aş fi văzut plecând.

Credeam că va îmbătrîni aici, cu mine. Aşa l-am simţit tot timpul, ca făcând parte din locul acesta. Ori poate numai din mine.”

Ieri m-a sunat Fabian să-mi spună că, făcând curăţenie prin casă, a găsit un bilet datat în ziua în care plecase. Mi l-a citit: „Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată.

Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor.

Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Şi aşteptăm clipa revederii în veşnicie.” Încheiase cu citatul din Apostolul Pavel: „Dragostea nu cade niciodată”.

Florentina Loredana DALIAN

Izolare Între noi e tăcere... atât de intensă, încât se-aud reverberații continue, care cad, se pietrifică și se golesc de orice înțeles.

Ne risipim în noi înșine.

Ileana-Lucia Floran

P a g i n a

1 2

In e d i t

I N T E RV I U Înapoi la Orăştie, acolo unde s-a născut timpul...

Zilele trecute mi-a atras atenția această postare de pe Facebook a lui Cătălin Tibori: „Am plecat din Orăştie în anul 1996.

Unii ar spune că au trecut secole, alţii o eternitate. Pentru mine au trecut doar 16 minute pentru că întotdeauna m-am gândit la orăşelul meu pitit între munţi ca la un loc privilegiat şi unic. Mereu mi-am dorit ca acolo să se întâmple cele mai bune lucruri.

De ceva vreme, am pregătit împreună cu patru solişti de la Opera Română din Timişoara, un spectacol de muzică şi poezie de care sunt foarte mândru. Duminica aceasta, pot să vi-l ofer şi vouă, din toată inima. Vă aduc, aşadar, un tort mare-mare, din care fiecare are o felie pusă deoparte.

Poftiţi şi gustaţi din operă!” Știam într-o oarecare măsură de spectacol, dar nu știam nimic despre Cătălin Tibori. Cine este el? Cu ce se ocupă? Prin urmare, am început să caut.

Am aflat că s-a născut la Orăștie în 1977, că este absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca şi masterand al aceleiași facultăți. În paralel, a urmat și cursurile Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj-Napoca, secția latină și greacă veche. A fost asistent universitar la facultatea de Filosofie și la cea de Litere din cadrul UBB.

Activitate publicistică selectivă 1.„Zamolxes, adică eu”, volum de poezii, Editura Emia, 1998.

2.„Poema grupului de neuroni catecolaminergici conduși de Artarxerxes față în față cu timpul”, Provincia Corvina, Hunedoara, 1999.

3.„Liber cu-vântul și-ar fi dorit să fugă și să fie”, Discobolul, Alba Iulia, 2000.

4.„Cine trebuie să dețină puterea supremă în cetate?”, studiu în volumul „Filosofia politică a lui Aristotel”, Polirom, Iași, 2002.

Iată și ultima sa poezie, încă nepublicată, pe care autorul ei o oferă cititorilor revistei noastre.

Mi-ai spus că la tine în casă e cald Ovinele fată reptile lăptoase cu privirea vorace Și spintecă norii de hena cu safire Versace.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii Trag firul alb-pepit din giulgiul Armani.

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani Din stelele nopții. Muezini sinilii îngână litanii Cu glasuri supțiri și strune de steclă silhui Zugrăvesc în volute de ceară o gamă zbrehui.

Pironi sângerii, între labele negre, motanii Rotesc ca pe lâna din Argos, de-a valma cretanii Se-aburcă pe munți de jeleu și glazura de onix Prelinsă e toată pe șoldul funebru de phoenix. Și spintecă norii de hena cu safire Versace Sânii tăi ofticați de hurie burjuie, sagace Buchii de aur peste plăpumi masive de fier Sclipesc în dantele de nacru prin lumina Vermeer.

Ovinele fată reptile lăptoase cu privire vorace Prin mâluri cețoase de staniu, între paie buimace Serafi opalini, îndărătul sprâncenelor lungi și sfioase Ascund idei de halva în staniol de mătase.

In e d i t

Trag firul alb-pepit din giulgiu Armani Pironi sângeri, între labele negre, motanii Spintecă norii de hena cu safire Versace Ovinele fată reptile laptoase cu privirea vorace.

Cătălin, împreună cu cinci soliști ai Operei din Timișoara, ne-a încântat la Biserica Greco-Catolică din Orăștie cu o „Serată cu muzică și poezie”. Evenimentul a avut loc duminică, 3 iunie, la ora 18.00. Cătălin a adus „acasă” spectacolul poeziei, într-un decor muzical de înaltă ținută, oferit de Laura Mărginean – soprană, Kutasi Iudit – mezzosoprană, Mircea Sonea – tenor, Alexandru Mocan – bariton. Alături de ei maestru acompaniator Aida Marc, o pianistă rafinată și plină de sensibilitate. Spectacolul a cuprins lucrări de Mozart, Bizet, Verdi, Donizetti, Kalman, Rossini, de Curtis, de Capua și Dendrino. Înaintea spectacolului, i-am adresat câteva întrebări, pentru dumneavoastră, dragi prieteni.

DO: - Spune-mi, Cătălin, ce te-a adus la Orăștie?

C: - Răspunsul este foarte simplu. Aici m-am născut. Aici trăit 18 ani, aici am crescut, aici am iubit prima dată. Tot aici am scris prima poezie, aici început să cânt, aici am compus prima mea melodie. Părinții mei locuiesc aici.

Sunt o grămadă de motive care mă (a)duc de fiecare dată, cu plăcere, la Orăștie. Pe lângă argumentele de natură emoțională, iată, acum, există și unul de ordin artistic. Cu ceva timp în urmă, am început să lucrez împreună cu cinci prieteni de la Opera din Timișoara la un spectacol pe care îl consider foarte special. Am crezut mereu în providențialitatea întâlnirilor.

Grupul nostru are la bază o astfel de întâlnire: între noi șase a fost alchimie din prima clipă când ne-am reunit pentru acest proiect. Acum, ne spunem multe lucruri doar din priviri. Pentru un artist, acest gen de comunicare este esenţială. Spectacolul din această seară, semnifică o nouă întâlnire importantă pentru mine. Cea mai fascinantă întâlnire... cea cu publicul din Orăștie.

Do: - Am înțeles că te leagă multe de Orăștie, dar ce te-a despărțit?

C: - Am plecat la facultate în 1996, la

P a g i n a

1 3

Cluj. Apoi, m-am mutat, la Timișoara.

Niciodată, însă, nu am fost departe de orașul acesta, deoarece l-am simțit mereu aproape de mine și în mine se găsește o parte din el. În Timișoara, este o comunitate de orăștieni foarte strânsă, ținem legătura foarte des cu cei de acasă; și eu vin destul de des acasă. În treacăt fie spus, sper să se termine mai repede autostrada, ca să ajung mai repede, nu ca să vin mai des, ci mai repede, pentru că eu vin des dintotdeauna.

DO: - Cum vezi Orăștia de afară?

C: - Orăștia se vede foarte bine și dinăuntru, după cum se vede foarte bine și dinafară. Dinăuntru văd un oraș plin de istorie cu o energie foarte subtilă datorită cetăților acestea fabuloase. Deloc întâmplător titlul primei mele cărți este „Zamolxes, adică eu”.

Dinafară o privesc cu nostalgie și cu bucurie.

Este ca și când m-aș întoarce de fiecare dată acasă la mama, iar pe masă sunt cele mai alese bucate și ea mă așteptă cu cel mai frumos și blând și cald zâmbet. Exact acesta este sentimentul pe care-l trăiesc de fiecare dată când intru în Orăștie. Știu că idealizez foarte mult acest loc, însă cred că este vital ca fiecare dintre noi să aibă o „Ithaka”, un spaţiu magic în care să se întoarcă mereu, în momentele de fericire sau de tristețe profundă. Fiecare dintre noi are nevoie să ştie că aparține unei familii și unui loc. Ei bine, pentru mine, acesta este locul.

Un orășel care poartă în nume, intuiția kantiană sau știința aristotelică a trecerii și a încremenirii timpului: Oră-știe.

DO: - Ce te-ar aduce definitiv în

P a g i n a

1 4

Orăștie?

C: - Îţi mulţumesc că mi-ai adresat această întrebare. Deşi s-ar cuveni, poate, un răspuns detaliat, îți voi oferi răspunsul simplu și scurt. Adevărul este acesta: „M-aș întoarce chiar şi mâine în Orăștie!”, dar, în acest moment, drumul meu în viață, din punct financiar și al carierei, este despărțit de acest oraș. M-ar aduce înapoi o nouă provocare...

Sau mai multe provocări sau mai multe oportunități. M-ar aduce înapoi liniștea asta fabuloasă, casa mea retrasă care se găsește pe o stradă pe unde trec cinci mașini pe zi. M-ar aduce înapoi râul din spatele casei. Dealul din fața geamului. Iasomia mea dragă din curte.

Dar, pe de altă parte, cariera mea trebuie să continue. Trebuie să-mi visez... visele.

Deocamdată, departe de aici.

DO: - Spune-mi câteva cuvinte despre spectacolul din această seară.

C: - Acest spectacol are două obiective majore. Mai întâi, acela de a realiza un sincretism între lirica românească și discursul universal al muzicii clasice. Mai apoi, este acela de a laiciza muzica clasică și de a o reda tuturor. De aceea, adresarea noastră este foarte directă. Eu dialoghez cu spectatorii, vorbesc cu doamnele și domnii din sală despre ei sau despre mine. Colegii mei, fac același lucru – vor cânta printre oamenii din sală, cu oamenii din sală. Îi vor privi de aproape, în ochi, nu de la înălțimea unei scene, care de cele mai multe ori depersonalizează actul artistic și inhibă emoția receptorului. Așadar, timp de o oră și jumătate printre spectatori se vor plimba, cântând, Belcore, Don Giovanni, Susanna, Marcellina, Manon sau Prințul din Levant. În seara asta, te aștept și pe tine, dragă Dan, să îi cunoști și să le simți parfumul.

DO: - Îți mulțumesc!

C: - Din toată inima, oricând!

Ca încheiere aș folosi cuvintele aceluiași Cătălin Tibori din sfârșitul excelentei seri pe care ne-a dăruit-o alături de prietenii noștri timișoreni: „Fiți fericiți” Dacă la început mă refeream la postarea lui Cătălin Tibori din preambulul spectacolului, ei, bine, voi încheia tot cu un mesaj postat de el, la câteva ore după

In e d i t

terminarea lui. „Ieri, la sfârșitul spectacolului, vă spuneam despre continuitatea vieții. Despre faptul că, după ce ziua de astăzi se spulberă în noapte, va mai urma încă o zi și încă una... și tot așa. Astăzi am ajuns acasă. Ne-am dezbrăcat de hainele de scenă și bem o cafea. E soare. Ne gândim la voi. Povestim despre voi - despre cât de minunați sunteți, despre câtă bunătate ne-ați transmis... despre cât de iubiți ne-am simțit printre voi. Aseară am plecat târziu din Orăștie, foarte târziu. Ne-am plimbat puțin pe străzi și am privit munții luminați de o lună plină și negrăit de frumoasă. Luna ne-a însoțit tot drumul din Orăștie până la Timișoara... constant deasupra noastră. Vă auzim încă în urechi aplauzele și ovațiile. Vă mulțumim, prieteni dragi, pentru ceea ce SUNTEȚI - Laura, Judith, Aida, Mircea, Alex și Cătălin”.

Mă-nclin, Dan Orghici

P a g i n a

In e d i t

INEDIT

Franc Eduard Și după moarte Și după moarte am să te iubesc; poate atunci, ai să-ți dai seama, că tot ce-i pe pământ și omenesc, e prea puțin, mult prea puțin, pentru iubirea ce în suflet îmi încape.

Cine sunt eu Cine sunt eu?

O clipă din viață, O scânteie în lumina ochilor, Sau, poate, pașii, umbra, gândul, bucuriile tale.

Cine sunt eu?

Sunt picătura de ploaie care-ți cade lin pe obraz, Visul, sau, poate, fulgul de zăpadă pe care-l topești în palmă, fără nicio remușcare, ori, poate, dorul tău, hoinărind.

Cine sunt eu?

Poate cel dintâi mugure înverzit pe ramura fragedă a dragostei tale, ori, poate, cântecul pe care, oricât vei încerca, nu-l poți da uitării.

Acesta sunt eu...

Și după moarte, când nimic nu mai avem de câștigat, nici de pierdut, vei înțelege, atunci, sigur, o știu, sensul adevărat al unui „prea târziu”.

Atunci, mințind și implorând tot ce există pe pământ, te vei ruga de primii nenăscuți să ne aprobe nouă, dacă vor, să ne naștem în locul lor.

Meditație Desculț și cu părul în vânt, am alergat o viață spre poarta sărutului; Dar m-am trezit coloană fără sfârșit, lângă masa tăcerii.

1 5

P a g i n a

1 6

FRUMOSUL RĂNIT DE SABIA REALULUI (eseuri, cronici literare, interviuri ) de MARIA TOMA - DAMŞA După volumul de analize, sinteze şi cronici literare, apărut în anul 2000, eminenta profesoarăscriitoare reface „legământul cu literatura” şi în volumul apărut în acest an, la Editura Emma din Orăştie.

Ca şi în anterioarele apariţii editoriale, Maria Toma-Damşa confirmă adevărul formulat de Tudor Vianu, potrivit căruia cele două ipostaze, de profesor şi de cercetător, nu numai că nu se exclud, ci devin complementare. A făcut dovada veridicităţii acestei afirmaţii dea lungul unei fructuoase şi apreciate cariere didactice, ţesută în urzeala informării continue, a procesării cons­ tructive a lecturilor şi a unei substanţiale contribuţii originale la actul de cultură, prin care se defineşte ca personalitate complexă şi profundă. Continuitatea preocupărilor pentru literatură se adevereşte şi prin volumul „Frumosul rănit de sabia realului” ( eseuri, cronici literare, interviuri) , apărut la Editura Emma în acest an.

Titlul volumului îl constituie o sugestivă metaforă, preluată dintr-un citat din opera lui Dan Puric, subordonând diversitatea studiilor reunite în volum aceleiaşi provocări de care se izbeşte contemporaneitatea, căci „Frumosul rănit de sabia realului“ pare a dezvălui permanenta confruntare dintre „ideal şi realitatea dură”, exacerbată în zilele noastre. În „Cuvânt înainte”, autoarea motivează titlul volumului, insistând pe calitatea cognitivă, susţinută de valoarea estetică şi etică a literaturii în general şi a operelor analizate cu profesionalism şi cu sensibilitate, în special.

Cuprinsul volumului dezvăluie criteriile obiective ale selecţiei, căci Maria Toma-Damşa îşi structurează cu competenţă şi rigoare studiile, ordonându-le după criteriul intuitiv al eruditului, care vibrează la opera ce îmbogăţeşte spiritual şi moral lumea lăuntrică a cititorului, propunând o justificată ierarhie a valorilor.

Cele cinci „planete literare”cu care debutează volumul – cochetând cu foiletonul şi eseul – sunt dedicate operei unor personalităţi de marcă ( Papa pentru mileniul al III-lea: Karol Wojtyla, Poezii alese; Valeriu Anania teologul, filologul, poetul, prozatorul şi dramaturgul; Dan Puric între neamul său, asumarea ortodoxiei şi demnitate) sau unor volume consacrate evenimentelor aniversare cu ecou în viaţa literară şi în istoria neamului românesc (A sosit Domnul Eminescu; Alba Iulia la „ceas aniversar”). Dacă în primele trei, autoarea analizează operele – în versuri sau în proză – în corelare cu personalitatea autorului, înscrisă pe spirala credinţei şi istoriei, împletind farmecul naturii cu miracolul biblic şi fuzionând viziunea teologică cu cea folclorică, subordonându-le demnităţii umane şi patriotice, în ultimele două accentul

In e d i t

Profil cade pe informaţia exhaustivă a elementelor structurale care se asamblează complementar în volumele omagiale, potenţând mândria faţă de înaintaşi şi sentimentul patriotic al românilor de cinstire a trecutului, dar şi al datoriei în faţa viitorului.

Capitolul VI – „Eseuri despre”, aduce în primplan cinci personalităţi a căror contribuţie religiosfilozofică, cultural-literară şi chiar social-istorică a deschis noi perspective de cunoaştere a unor orizonturi de profundă semnificaţie nu numai pentru trecut, ci şi pentru actualitatea fremătândă a contemporaneităţii, pe care autoarea o înseilează ingenios pe canavaua umanismului, care înalţă şi coboară creatorul pe spirale ascendente sau descendente. Cu rigurozitatea specialistului, Maria TomaDamşa împleteşte, într-o formă originală şi atrăgătoare, disponibilitatea analitică şi de sinteză, focalizându-şi opiniile pe filonul spiritual al contribuţiei polivalente a scriitorilor amintiţi la îmbogăţirea patrimoniului nostru culturalistoric, cu certă influenţă asaupra modelării personalităţii cititorului („Constantin Noica, Semnele Minervei publicistică I (1927-1929); Aurel Pantea(coordonator), Sacrul în poezia românească ; Nicolae Danciu-Petniceanu, Lumina de la Vărădia; Petru Popescu, Supleantul” şi „O aniversare şi o comemorare sau 5 noiembrie, simplă coincidenţă?“ ) Tot cinci autori sunt exploraţi în capitolul VII, oportun întitulat „Jurnale. Memorii”, rezervat unor scriitori de certă valoare în universalitate ( Lev Tolstoi, Jurnal; W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit; George Orwell, Jurnalele, John Curran, Agatha Christie, Jurnalul secret şi David Prodan, Memorii). Cu exactitatea documentaristului, dar şi cu sensibilitatea literatului, autoarea ne dezvăluie personalităţi complexe, care vibrează cu intensitate în laboratorul creaţiei, oscilând între aspiraţia nemuririi spirituale şi limitele biologice ale unor existenţe zbuciumate. Se cuvine a face o menţiune specială pentru „Memorii”-le lui David Prodan, care oferă informaţii remarcabile pentru activitatea şi personalitatea istoricului împătimit în eforturile sisifice de a investiga trecutul acestui neam mult încercat, care a influenţat destinul poporului român, apreciat a fi „mult mai valoros”. În capitolul VIII, autoarea se opreşte asupra unor „Scriitori hunedoreni”, propunând câteva puncte de reper în prezentarea a zece apariţii editoriale hunedorene (Eugen Evu, Port rănile tale; Iv Martinovici, Întoarcerea la Nausica; Mitroi Tomulescu-Cremenari, În căutarea fericirii; Radu Igna, Valea proscrişilor; Ileana-Lucia Floran, Pustiul din suflet şi Amurgul speranţei; Maria Vlaicu, Versuri târzii; Amelia-Maria Stanca, Pe tărâmul adolescenţei; Romulus Lal, Imperialii din Bocşari; Livia Fumurescu, Ambalajul de staniol). Bine scrise, cu judecăţi valoroase şi

P a g i n a

In e d i t

convingătoare, asociate cu succinta punere în temă, respectând codul moral şi cel profesional, dovedindu-se analistă a profunzimilor, apreciind implicarea socială, experienţa morală şi probitatea umană a autorilor, Maria Toma -Damşa se reconfirmă ca fiind un critic obiectiv, având experienţa evaluării creaţiei literare.

Capitolul IX dezvoltă un subiect de mare vibraţie patriotică „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani şi Despărţământul ASTRA Orăştie «Aurel Vlaicu»”. Informaţia bogată împleteşte motivarea istorică a genezei acestei asociaţii cu detaliile furnizate de actualul preşedinte al Despărţământului, prof. Aurel Ursu, în articolul „ASTRA la ceas aniversar”, publicat în revista „ASTRA la Orăştie”.

Nominalizarea activităţilor şi realizărilor Despăţământului IX Orăştie sunt enumerate şi detaliate de către doamna Maria Toma-Damşa cu responsabilitatea omului de cultură, conştient de faptul că eforturile contemporanilor de a continua strădania înaintaşilor trebuie lăsate ca dreaptă moştenire generaţiilor viitoare, care să ducă mai departe făclia iubirii de neam şi ţară.

Multiplul cifrei cinci, capitolul X, „Interviuri” se opreşte asupra a cinci personalităţi din viaţa literarfilozofică, din lumea presei, a cercetătorilor, a oamenilor de afaceri şi a rapsozilor, punctând existenţe care „au semănat“ pentru ca noi toţi „să culegem” din rodul preocupărilor şi harului lor (Marcel Petrişor, scriitorul şi filozoful; Lucia Liciu sau ziaristul total într-o jumătate de secol; Dorin Petresc – un împătimit doctor în istorie; Ioan Petrica – un om de succes; Ciprian Roman – rapsodul care a cucerit inimile românilor). Întrebările clar formulate oferă posibilitatea celor intervievaţi să dea răspunsuri edificatoare pentru cunoaşterea profilului uman sugerat, corespunzător titlului propus de doamna Maria Toma-Damşa. Sun­ tem introduşi cu abilitate într-o lume a învingătorilor, a perseverenţilor, a celor care oferă din harul şi experienţa lor modele de demnitate umană şi de reuşită, prin efort continuu şi dăruire, ştiut fiind faptul că doar pasiunea şi tenacitatea aprind făclia aducătoare de lumină celor din jur.

Merită o deosebită apreciere exprimarea clară şi convingătoare a autoarei, ale cărei fulguraţii lirice personalizează stilul scrierilor acestui apreciat volum, fără a afecta cu nimic experimentarea tehnicii de înlănţuire progresivă a ideilor, care se nasc unele din altele, cu aceeaşi limpezime a gândului exprimat prin cuvânt.

Impresionează erudiţia doamnei Maria TomaDamşa, confirmată prin aprecierile Domniei-Sale, dar şi prin referinţele bibliografice, oportun intercalate în structura complexă a materialelor din cuprins, mozaicate prin cifra cinci sau prin multiplul acesteia (cinci “„planete literare”, cinci eseuri, cinci jurnale-memorii, zece scriitori hunedoreni, capitolul zece cu cinci intervievaţi).

Volumele proprii sau în colaborare, distincţiile, referinţele şi fructuoasa colaborare la numeroase reviste contribuie merituos la completarea profilului intelectual şi moral al doamnei Maria Toma-Damşa, a cărei prezenţă îndelungată pe tărâmul culturii este model de dăruire a

1 7

profesionistului, care se simte dator de a oferi din preaplinul său mănunchi de gânduri şi de simţire, bucurându-ne sufletul şi îmbogăţindu-ne spiritual.

Livia Fumurescu

Irina Lucia Mihalca Simţi, spune-mi, tu simţi?

Simţi, spune-mi tu simţi bătăile inimii noastre? - respiraţii, tăceri de lumină, muguri ce pulsează seva vieţii prin picăturile ploii din noi.

Simţi, spune-mi tu simţi roiuri de fluturi multicolori care ni se perindă prin primăvara iubirii? fiorii pe aripile cărora plutim ? căutări, magie, vis, durere, zbor, dorintă, regăsire, renaştere!

Simţi, spune-mi tu simţi paşii Destinului ce ne pierd cărările în balansul fără sfârşit?

Un fulger atinge marea formând perla din timpul ce se-ascunde într-o lacrimă!

Simţi, spune-mi tu simţi bătăile inimii noastre? - respiraţii, tăceri de lumină, inocenţă de gesturi şi gânduri, acel puf de păpădie ce vine, vine şi pleacă cu primul fir de vânt ce va trece pe la portile sufletelor noastre.

Fără frontiere este sufletul omului, doar când ne adoarme este cu adevărat acolo unde işi doreşte amprente de neşters sunt atingerile petalelor de vis trăit, adânci inspiraţii din curcubeul de culori...

P a g i n a

1 8

In e d i t

SCRIITORI ORĂȘTIENI:

Dan ORGHICI — COLECȚIONARUL DE CUVINTE În eseuri poetice sau note ale evenimentelor mai mult sau mai puțin importante ale cotidianului, în articole de pronunțată critică socială și politică, în meditația religioasă ori în profunde stări poetice, scrisul lui Dan Orghici mustește de melancolie, priviri blânde și dureri mai vechi ori mai proaspete.

Dacă toate scrierile lui ar fi fost ca „Zbor”, „Remember”, „Zile care nu seamănă”, „Drum de piatră” sau „Contrarii” le-am fi categorisit simplu eseuri poetice, dar cele mai multe scapă oricărui efort de a le alinia unui gen anume.

Autorul se crede damnat să scrie despre suferințele oamenilor. Remarcabil imbold pentru un scriitor, ce se simte obligat să-și motiveze demersul creator.

Dan Orghici e conștient de originea divină a umanității, dar și de imperfecțiunea sa: „Trăiesc cu crezul că suntem compuși din aceleași materii ca stelele, doar că noi, oamenii, nu știm să ardem!”

Asta nu-l împiedică să contemple vrăjit minunile lumii.

Profund religios, fără a fi mistic, el oscilează între o abordare livrescă și alta concretă a cotidianului frust, între naivitatea mărturisită a copilăriei ce și-a lăsat iremediabil urme în conștiința bărbatului matur și luciditatea dură manifestată față de tarele umane ale prezentului.

Aproape orice lucru, chiar și cel aparent banal, îl conduce de la meditație la indignare, de la ironie la satiră și înapoi la meditație.

Peste tot și toate, Dan Orghici se contopește cu natura: „Astă noapte m-am identificat (un verb mult prea tehnic – n.n.) pe bolta cerească cu un meteorit, ce-și urma spargerea stelei de baștină spre alte zări. Am văzut cum timpul îmi curge prin vene, altfel de vene, alt fel de timp” Din contemplarea macrocosmosului, Dan Orghici se întoarce ușor în microcosmosul copilăriei entuziasmându-se în fața unui firav ghiocel, pe care simte nevoia să-l protejeze, amintindu-și cu nostalgie momentele unice ale așteptării Moșului din seara de Crăciun ori făcându-i un portret complet și duios tatălui său.

În altă parte, el sare de la efuziuni quasilirice, declanșate de perindarea anotimpurilor: („Îmi zboară prin cap toți fluturii din lume, vin stoluri de păsări șimi ciripesc” - splendidă imagine -) la trista imagine a țăranului român de azi, care nu vrea sau nu poate săși depășească condiția de rob ineficient al pământului, continuând să-și strângă recolta cu un instrumentar... strămoșesc. În asemenea situație aproape de disperare, nu pregetă să facă un apel retoric la mai marii zilei: „Treziți-vă dar, că poate nu-ți fi chiar cum zice vorba! TREZIȚI-VĂ!”.

Dacă „unii scriu și trec mai departe, apoi refac, taie, mai pun și iese ceva, eu nu pot să revin asupra celor scrise”. Iar dacă intenția nu i s-a împlinit, autorul nostru cunoaște disperarea: „îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereți, să sparg monitorul!”

Dar disperarea sa nu durează mult, doar până la următoarea idee, care îi apare repede: „Încep alte gânduri-cuvinte, ele vin de peste tot. Și cum se poate numi cel ce scrie decât colecționarul de cuvinte?” Iar în „ștrincăneala” (țesătura) cuvintelor, Dan Orghici pune bucăți din sufletul său după care le scoate „la mezat”, adică le oferă celorlalți, ca să se elibereze și să poată scrie altele. „Te dai la citit, te deschizi, încât nu mai ai nimic al tău, totul e al cititorului!”

Din păcate, notăm în scrisul lui Dan Orghici și expresii din limba veche cu totul perimate, care nu dau originalitatea stilistică dorită de autor („Că nu dau turcii!”), regionalisme (strinfi, dăști, a ștrincăni) utilizarea formei vechi a perfectului compus al verbelor („despartu-mă de acele vremuri”, „Cei ce votat-au să-ți dea”, „născutu-ne-am sub semnul păcălelii”), ba chiar și unele ironii neadecvate, cum e „...alene vine un car cu boi, doi ce trag și unul ce merge biped, înaintea lor...”, aflată în cel mai reușit text poetic care este „Drum de piatră”. Sunt aspecte mărunte, dar care aduc deservicii unui autor care încă își caută stilul.

Altfel, textele lui Dan Orghici sunt o lectură agreabilă, ce incită la reconsiderarea unor adevăruri simple, cu care ne-am obișnuit prea mult și asupra cărora nu mai medităm.

Ioan Drăgoi

P a g i n a

In e d i t

1 9

te zilele

e toa Umorul nostru cel d

Şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti Viaţa te poartă prin situaţii care te marchează pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa crezi. Apoi, timpul alunecă în jurul tău şi te trezeşti că încerci din răsputeri să-ţi aminteşti şi nu mai poţi. Capacitatea omului de-a uita este absolut formidabilă şi de cele mai multe ori benefică. Spun de cele mai multe ori, deoarece sunt şi situaţii în care ar fi excelent să nu uiţi.

Acum câţiva ani, am avut un abonament la o firmă de telefonie mobilă. După un timp m-am mutat la alta, de care nu sunt deloc mulţumită. Ba nu am semnal, ba nu funcţionează telefonul care este de cea mai slabă firmă dar singurul potrivit acestei reţele...Îl pot folosi numai în anumite locuri, special amenajate pentru convorbiri telefonice. Bineînţeles că nici nu poate fi vorba de-a primi sau da un telefon de pe o şosea, fie ea şi europeană sau de undeva dintr-o localitate care se situează peste nivelul mării.

Mă gândesc, mă sucesc şi apoi mă hotărăsc să-mi reiau primul abonament.

Singura mea problemă este că nu-mi amintesc de ce am renunţat. Nu-mi amintesc şi pace. Să fi fost ceva supărător? Nu, dacă ar fi fost ceva important, ţineam eu minte... aşa că, hai să-mi reiau abonamentul şi apoi mai vedem noi.

Totul decurge cum nu se poate mai bine. Nu am datorii la furnizorul de telefonie mobilă aşa că se încheie repede un contract ce pare destul de avantajos.

Ba mai mult, sunt proaspăta posesoare a unui telefon nou, care deşi e cel mai slab din ofertă, e cu mult mai bun decât telefoanele avute de mine. Uite aşa arată un om fericit. Nu-mi rămâne decât să dau sfoară în ţară şi să anunţ prietenii şi colaboratorii de schimbarea numărului de telefon.

Nu simt niciun regret. Ba chiar mă bucur de o mică schimbare. Totuşi, întrebarea aia sâcâitoare numi dă pace: „care o fi fost motivul pentru care am renunţat?”

Adorm visând telefoane performante cu cameră foto şi mai ştiu eu ce accesorii.

Sună...

Telefonul cel nou sună... mă dezmeticesc cu greu, apoi răspund somnoroasă. Aud muzică şi râsete.

Cât o fi ceasul? Oh, tocmai a trecut de ora 1 noaptea. Închid telefonul şi-l aşez cu grijă pe noptieră. Deh, o fi

fost o greşeală...

Adorm. Visez că lucrez la o agenţie de telefonie mobilă.

Sună...

Telefonul sună iar. Acum, cine o mai fi?

Răspund. Aceleaşi râsete şi aceeaşi muzică house.

Ceasul arată ora 2 şi ceva. Încerc să nu mă enervez şi să adorm la loc.

Nu mai visez nimic. Adorm greu deşi mă simt obosită. Un timp, mi-aud inima în tâmple...

Sună...

Iar? Of, abia e trecut de trei. Desigur! Tot nu e nimeni, e acelaşi haos house. Şi-atunci, brusc, mă inundă crudele amintiri...

Da. Mi-am anulat abonamentul din cauza apelurilor aiurea primite la cele mai nepotrivite ore.

Acum, pot dormi liniştită, mi-am amintit.

Adorm zâmbind, după ce apăs butonul „silenţios”... În jurul meu totul se rotogoleşte, cărţile cad de pe rafturi, tablourile se clatină, paharele se sparg alunecând de pe masă...e un dezastru total...obsesiv, mă gândesc că ar trebui să mă adăpostesc sub tocul uşii dar nu fac nici un pas. Zgomotele cresc în intensitate. Par nişte explozii necontrolate...apoi, se aud strigăte...

Eşti acolo? Ce-ai păţit? E trecut de 8! Te sun de mai bine de o oră!!!”

Ileana-Lucia Floran

EPIGRAME Legi și... legi Lege după lege-au dat, Dar, de una, au uitat...

Ce o știu de la părinți „Legea bunului simț!”

Unui băgător de vină „Aici nu-i bine, aici mai trebuie un pic” „Aici e prea puțin, aici prea mult”; Se crede priceput și se dă cult, Dar, toată viața n-a făcut... nimic!

Vic.Virgil Bălan

P a g i n a

2 0

Recenzii ACTUALITATEA ROMANULUI „AŞTEPTAREA” de Sabin Ionel „Vom urmări nori şi stele, ape şi munţi, dar vom urmări oamenii, mai ales, pentru că din toate câte sunt doar făpturile noastre pribege cuprind la un loc cer şi pământ, lumină şi întuneric”( Sabin Ionel).

O insistentă preocupare pentru cunoaşterea omului, cu luminile şi umbrele lui, ca fiinţă trecătoare prin noianul neaşteptatelor încercări ale vremurilor, manifestă Sabin Ionel în scrierile sale. Într-o lume rostogolindu-se în incertitudini şi, adeseori, în desfiinţarea modelelor, oscilând între reperele consacrate şi înnoirile pândite uneori de tentaţia desprinderii de vechile valori, Sabin Ionel îşi caută identitatea, reevaluând dimensiunea morală şi stabilitatea înaintaşilor, sondând profund şi reflexiv condiţia umană, prinsă într-o continuă confruntare cu meandrele încercatei noastre existenţe.

Pe aceste coordonate se înscrie romanul autobiografic „Aşteptarea”, apărut în anul 2011 la Editura „Hestia”, seria Planetarium, care, prin mesajul transmis într-o structură literară modernă şi captivantă, trezeşte interesul cititorului, conferindu-i scrierii o evidentă valoare literar-istorică şi filozofic-etnografică. Pendulând între reconstituire şi ficţiune, între rememorarea trecutului şi interpretarea prezentului prefigurând viitorul, autorul realizează un original roman memorialistic, specie tot mai apreciată în literatura contemporană. Complexitatea fiinţei umane determină personajul principal, suprapus autorului, să caute în trecut „ germenii prezentului şi nălucirea viitorului”. Nu şi-a cunoscut bunicii, dar pentru a se înţelege pe el însuşi, simte nevoia de a-i readuce din negura uitării, căci „nu pădurii îi este îndatorată mlădiţa, ci trunchiului din care îşi trage seva”. De aceea, „A cercetat cu patimă trecutul aflându-şi rădăcina sănătoasă” în ţinutul Apusenilor, la Vaţa de Sus. Titlul sugestiv, decriptat parţial în sfericitatea primului şi a ultimului capitol, sugerează „aşteptarea”, acea stare de spirit proprie majorităţii oamenilor, ancoraţi între dorinţe şi reuşite, între iluzii şi dezamăgiri. Cu speranţa împlinirii afective, profesionale, materiale, spirituale sau familiale, viaţa noastră este o continuă aşteptare în cursa cu trecerea ireversibilă a timpului.

Scriitorul e convins că, înspre final, înţelegem rostul şi rolul nostru în această lume, în care ne regăsim cu

In e d i t

adevărat doar reconstituind, în sens invers, traseul parcurs.

Această mărturisită aşteptare a clarificării sensului vieţuirii noastre, continuând modele, năzuinţe şi trăiri ale neamului din care ne tragem, e admirabil surprinsă în volumul „Aşteptarea”.

Structurat în patru capitole, sugestiv întitulate: „În aşteptare, Dorinţa, Neamul, Ultimul inel”, romanul se descompune şi se recompune în unităţi epico-lirice de o mare profunzime, fără a urma o ordine strict cronologică, ci mai ales sentimental-memorialistică, împletind variatele resurse ale naraţiunii cu cele ale descrierii şi vibraţiile dialogului cu ale monologului rememorativ-analitic.

Primul capitol, „ În aşteptare” , se constituie într-o mărturisire de suflet făcută semenului-cititor, deschizând perspectiva unor subtile interpretări, prin care transpare difuz şi discret solidaritatea în durere şi dorinţa de regăsire a aproapelui. Încrezător în efectul terapeutic al investigării rădăcinilor, scriitorul înseilează secvenţe grăitoare, cu oameni şi întâmplări din trecut, valorificând temeinice cunoştinţe istorice, filozofice, psihologice şi etnografice, reuşind să refacă admirabil arborele genealogic al neamului din care se trage Al doilea şi al treilea capitol înfăţişează o diversitate de aspecte ale unei lumi care s-a stins în nemărginire, dezvăluindu-se cu luminile şi cu umbrele ei, proiectată pe fundalul social-istoric al vremurilor. Oamenii trăiesc dramele războaielor şi ale unor frământate perioade istorice, care le marchează existenţa, repetând trăiri şi experienţe umane puternic marcate de condiţiile specifice etapelor traversate. În capitolul al doilea, întitulat „Dorinţa”, autorul surprinde, cu nostalgie şi sensibilitate, emoţia elevului de altădată la întoarcerile ACASĂ, evadarea din „viermuiala oraşului”, vibraţia transmisă de bucuria colindatului în magica seară de Ajun al Crăciunului între cei dragi.

Blândeţea mamei şi drama mărturisită a „coloniştilor” strămutaţi din Ardeal în Banat, purtând în inimi nostalgia locurilor şi a obiceiurilor din Văţişoara, de unde au plecat, sperând la mai bine, se învăluie cu dorinţa de a readuce predecesorii din ceaţa trecutului.

Pasaje de o mare încărcătură afectivă demonstrează virtuţile scriitorului : „ Prizonieri ai neumblării noastre în lume, clădim tot mai semeţe cercuri de izolare în jurul neamului nostru, în jurul casei noastre şi, în cele din urmă, în preajma condamnatului nostru eu”.

Dorinţa de a regăsi bucuria simplă şi pacea din copilărie îi procură adultului „certitudini tămăduitoare pe care marea citadelă a oraşului le refuză”. Pendulând între meditaţii şi retrospective cu ochii deschişi, autorul mărturisirii făcute la persoana I, revede imaginar, „din biroul aflat la ultimul etaj în turnul de beton şi sticlă”, locurile dragi, conturate în depărtare, peste oraş. Simte că rostogolirile timpului şi ale realităţilor social-istorice au schimbat vechile rânduieli, care se vor pierde în negura vremii, aducând alte dominante, precum „filmul, televizorul, meciul, birtul.” Dorinţa de a nu

In e d i t

lăsa uitării acea lume a simplităţii şi adevărului motivează geneza operei şi strădania scriitorului .

Capitolul al treilea, cu un titlu semnificativ „Neamul” este cel mai amplu din perspectiva informaţiei, care reînvie tipologii şi mentalităţi, parţial moştenite, căci „realizăm cu greu cât de mult datorăm întâmplării”.

Convins că „vieţile ne sunt în bună măsură predestinate”, scriitorul corelează aspecte ale trecutului cu „germenii prezentului şi nălucirea viitorului”. Meditând asupra cauzelor schimbării, Sabin Ionel înţelege că „Viaţa...avansează... pe un tărâm în veşnică prefacere.

Stavile nebănuite”, precum izbucnirea Războaielor Mondiale, „zăgăzuiesc... curgerea firească”. În acest context nostalgic apare bunicul dinspre mamă, personaj emblematic pentru destinul omului supus tornadelor istoriei şi mentalităţilor vremii. Iuăn, aflat departe de zbucium lumii, e făcut „ să se zbată sub obada vremurilor, muncind îndârjit la praşilă sau la coasă.” În ciuda asprimii şi intransigenţei sale, e apreciat de consăteni pentru onestitate, deoarece „nu cauţi justa cumpănire la un om ştiut a umbla cu strâmbătăţi”.

Destinul lui Iuăn, ca şi al altor truditori ai gliei, e marcat de vitregia vremurilor. Fiul Linei şi al lui Iosif, la 5 ani primeşte bâta şi responsabilităţile păstorului. De timpuriu, băiatul înţelege că sunt o „familie amărâtă, cu pământ neîndestulător şi vite puţine”. Tânărul, neştiutor de carte, după cătănia dură la stăpânire străină, pricepe că doar roadele pământului pot asigura cele necesare traiului. Ca şi alţi săteni, defrişează cu îndârjire păşunile de pe costişa Sohodolului şi, curând, harnicul Iuăn al Linei ajunge bogătan invidiat, care „a împânzit dealurile cu marhăle”. Mobilizat în slujba stăpânirii pe frontul Galiţiei, trece prin umilinţele prizonieratului, lucrând mult, cu gândul reîntoarcerii la ai săi. După patru ani petrecuţi printre străini, Iuăn regăseşte „trei cruci în cimitir”, căci nevasta şi cei doi prunci pieriseră de vărsat negru, iar „în gospodăria ruinată” îl aşteptau părinţii neputincioşi.

Experienţele de pe câmpul de luptă, prizonieratul şi pustiirea dureroasă de acasă sunt exprimate în cântecul popular, oportun intercalat în firul epic, topind răvăşitoare stări sufleteşti şi firave nădejdi de schimbare.

Iuăn primeşte cu resemnare încercările destinului, acceptând că „viaţa e mai degrabă trudă şi chin”, dar că speranţa îi dă omului puterea de a ieşi din prăpastia în care-l aruncă soarta.

Sofia şi Iuăn, bunicii naratorului, alinaţi în credinţa că „ ce dă Domnul trebuie primit fără crâcnire” au împreună şase copii. Cumpănind la cei dispăruţi şi la descendenţii lor, autorul e convins că „ moştenim de la părinţi nu numai „codul genetic” , ci şi „stimulii care năvălesc în tinereţe peste simţurile tulburate”, influenţându-ne viaţa.

Prezenţa părinţilor şi a unor rude, nominalizate în primul capitol, se completează cu detaliile adăugate prin numeroase secvenţe retrospective şi prin povestirea în povestire, dilatând spaţiul şi timpul. Povestea ultimului

P a g i n a

2 1

pahar de apă dat tatălui de către Anuţa, care era însărcinată, dovedeşte că „ ştim că nu ştim nimic”, fiindcă sunt întâmplări pe care nu le putem înţelege şi potriviri pe care nu le putem explica. Copilul, care va fi scriitorulpersonaj, s-a mişcat pentru prima dată în pântecele mamei, iar Iuăn a murit „ împăciuit căci firul vieţii fusese deja înnodat”, trecând în lumea celor drepţi între Paşti şi Rusalii, când cerurile sunt deschise.

Capitolul al patrulea, sugestiv întitulat „Ultimul inel”, se constituie într-un admirabil eseu, complementar ca idee primului capitol, evidenţiind „sentimentul unei solidarităţi umane prielnică celui însingurat”. În zbuciumul căutărilor, autorul înţelege că „fiecare om este un Robinson naufragiat pe o insulă pustie” şi că „acumulările trebuie deplasate spre trăire”. Mixtura versurilor originale intercalate între cugetări desluşesc adevărul că „ceea ce ţi se părea o tragedie nemaiîntâlnită este doar o banală comedie pământească”. În căutarea echilibrului spiritual şi sufletesc, Sabin Ionel simte bucuria de-a întoarce timpul, până când „îndelung râvnita joncţiune s-a înfăptuit”, căci frământările predecesorilor au urcat pe spirala timpului înspre contemporani, aducând în sufletul scriitorului lumina doritelor împliniri. Înseilând creaţii folclorice sau făcând trimiteri şi surprinzătoare asocieri livreşti, autorul dovedeşte reale disponibilităţi în valorificarea bogatei sale erudiţii. Bun cunoscător al graiului popular, foloseşte firesc formulări şi cuvinte specifice zonei şi perioadei istorice evocate.

Aforisme, proverbe, zicători sau citate din Biblie concentrează experienţe de viaţă şi îndemnuri cu certă valoare educativă.

Toponimia şi onomastica plasează oamenii şi întâmplările într-o anume perioadă istorică din minunata Ţară a Zarandului, conferind autenticitate memorialistică scrierii autobiografice.

Volumul „Aşteptarea” topeşte gândurile şi simţirile unui scriitor modern şi original, deosebit de talentat, ale cărui destăinuiri vibrează în sufletul cititorului: „Ştiu că rădăcinile ţin pomul, dar numai vigoarea tulpinii mă linişteşte, doar foşnetul frunzelor mă încântă şi de mireasma florilor mă las îmbătat”.

Lumea dureroaselor realităţi transilvănene, este radiografiată într-un modern mixaj de roman memorialistic şi eseu, cu pertinente analize privind viaţa, în contextul social-istoric al vremurilor, în continuă schimbare.Volumul „Aşteptarea” este o autobiografie spirituală, în care autorul ţese trecutul în urzeala prezentului, regăsindu-se între ai săi, care „s-au dovedit oameni adevăraţi în locul şi timpul lor”. Sabin Ionel recompune imaginea luminoasă şi pilduitoare a înaintaşilor, meditând la asemănările care ne apropie şi la deosebirile care ne despart de-a lungul timpului, ca un memento, pentru contemporani, şi ca document al sănătoaselor noastre rădăcini, pentru viitorime.

Livia Fumurescu

P a g i n a

2 2

Pe meridianele globului

Şi... în permanenta dorinţă de a ne relaxa şi de a cunoaşte ţinuturi noi, de a ne îmbogăţi cunoştinţele şi impresiile, de a ne convinge că lectura ne-a furnizat multe informaţii de cultură generală, dar insuficiente pentru a trezi emoţii trăite „pe viu”, ajungem şi în Hawai, unde turistul european este copleşit de pitorescul neobişnuit al locurilor. Precizăm că, în relatarea amintirilor, vom alterna ortografierea engleză a denumirilor cu cea a limbii noastre, pentru a facilita cititorului locaţiile despre care vom furniza detaliile turistului impresionat de ceea ce i s-a oferit într-o frumoasă vacanţă hawaiană (hawaiiană)...

Hawai’i ( Hawaii) este al 50-lea şi cel mai tânăr stat al SUA (declarat în 21 august 1959), localizat în Oceanul Pacific, în cel mai izolat şi mai mare arhipelag de pe glob. Se află la o distanţă de 3.700 km de Statele Unite continentale. Cele opt insule principale ( Hawai, Maui, Kahoolawe, Lanai, Molokai, Oahu, Kauai şi Niihau) situate în sudul Tropicului Cancerului şi lanţul de ostroave alcătuiesc arhipelagul Insuleleor Hawai, format prin mişcarea plăcilor tectonice din Oceanul Pacific, a ridicării vârfurilor unor munţi acvatici, în urma erupţiilor unor vulcani stinşi sau încă activi. Honolulu este capitala, fiind şi cel mai mare oraş al statului, în care limbile oficiale sunt hawaiiana şi engleza.

Iniţial, populaţia a fost formată din polinezieni, iar lumea modernă i-a cunoscut în 1778, când i-a descoperit căpitanul James Cook, aflat în drum spre Alaska. În 1796, insulele Hawai au fost unite într-un singur regat de către regele Kamehameha I. Monarhia a fost înlăturată după 1893, iar Hawaiul a devenit republică, teritoriu al Statelor Unite, cu locuitori de diferite rase, culturi şi religii.

Clima arhipelagului este tropicală, deosebit de plăcută, cu temperaturi de vară constante, dar nu excesive, şi cu nopţi şi dimineţi uşor mai răcoroase. Nu există iarnă, ci doar ploi blânde şi furtuni frecvente, care marchează anotimpul. În general, ploile calde, de scurtă durată, sunt chiar ca o scuturare de nori, cu stropi foarte fini. De aceea, vegetaţia luxuriantă e plină de vitalitate, vibrând de energie, revărsându-se generos, strălucind într-o explozie de culori.

La aterizarea pe aeroportul din Kana’i ( Kauai), ni s-au oferit tuturor turiştilor ghirlande de flori, în semn de bun venit în lumea culorilor şi miresmelor…Kana’i , supranumită şi „Insula Grădină”, este cea mai veche insulă din arhipelag şi, se pare, cu cele mai spectaculoase

In e d i t

MIRIFICUL HAWAI‘I şi pitoreşti peisaje. Dovadă sunt numeroasele filme turnate acolo, valorificându-se ca platou de filmare decorul deosebit, impresionant, pe care-l oferă îmbinarea vegetaţiei luxuriante cu canioanele şi cascadele care uimesc prin sălbăticia şi diversitatea lor. Pentru conservarea frumuseţilor naturale ale insulei are importanţă şi faptul că, în pofida turismului, care ia o tot mai mare amploare, nu se construiesc clădiri, nici chiar hoteluri, mai înalte decât un arbore de cocos (deci cu două-trei etaje). Verdele e culoarea dominantă, imprimată de vegetaţia de o mare diversitate, care abundă pretutindeni. În nordul insulei se înalţă un munte înalt, profilat pe seninul nefiresc al cerului, al cărui vârf Kawaikini depăşeşte 1500 de metri. Se spune că reprezintă cel mai umed punct de pe glob, căci atrage norii, ceea ce explică şi cea mai mare cantitate de ploi care se revarsă frecvent, menţinând umezeala…

Kana’i are şi un canion, o copie mai mică a Marelui Canion din Arizona, cu vederi panoramice superbe şi cu aceeaşi impresionantă schimbare de nuanţe, în funcţie de lumina soarelui şi de momentul zilei. În depărtare, la distanţă apreciabilă, dincolo de falezele stâncoase, se vedea lucind oceanul, întindere nesfârşită de apă ispititoare, ca o chemare a nemărginirii şi aventurii. O atracţie specială reprezintă Canionul Waimea, cu pereţi abrupţi multicolori de o rară nuanţare vizuală, format de-a lungul secolelor în urma eroziunii dăltuite de râurile repezi în roca de origine calcaroasă.

De pe plaja superbă-Polihale Beadi, care nu a fost deschisă turismului şi încă e foarte sălbatică, poate fi admirat un impresionant apus de soare, care incendiază parcă întreg orizontul. Se spune că e locul unde sufletele hawaienilor părăsesc insula şi pentru că e ultimul apus de soare văzut din SUA, insula fiind în extremitatea vestică a arhipelagului.

Interesantă este croaziera cu un cataraman pe partea vestică a insulei, oferind privelişti care încântă şi turiştii, dar şi localnicii. Este un bun prilej de a vizita şi Na Pali Coast- un loc foarte frumos, dar foarte izolat, în căuşul munţilor, unde se poate ajunge doar cu piciorul. În apa liniştită, pot fi văzuţi peşti de mărimi şi culori felurite, delfini şi chiar balene cu cocoaşă, migraţi din Alaska, iar în apro­ pierea malului, broaşte ţestoase, deplasându-se greoi în labirinticul hăţiş. Cei dornici de emoţii şi adrenalină pot face scufundări, care le oferă prilejul de a descoperi surprizele subacvatice ale oceanului.

Tot cu cataramanul se poate ajunge la insula Niihau’I (Niihau), supranumită şi „Insula Uitată”, a cărei denumire pare a se corela cu o poveste foarte interesantă. Ea a fost vândută în 1864 de către regale Kamehameha IV al

In e d i t

Hawaiului, pentru 10.000 de dolari unei familii. Descendenţii lor şi proprietarii în continuare ai insulei sunt membrii familiei Robinson, care locuieşte în Kana’i. Insula e păstrată în stare sălbatică – nu e apă curentă, nici curent electric, nu sunt şosele asfaltate. Locuiesc acolo cam 200 de autentici hawaieni, care vorbesc limba înaintaşilor şi trăiesc ca pe vremuri, departe de binefacerile civilizaţiei. Fiindcă terenul este arid şi uscat, nu-i propice agriculturii, ci doar creşterii vitelor. Niihau’i nu e vizitabilă de către turişti, ci doar de către invitaţii proprietarilor, căci familia Robinson face eforturi să păstreze intactă ultima oază „necivilizată” a Hawaiului de altădată. Se vorbeşte că Bill Gates le-a oferit proprietarilor 6 miliarde de dolari ca să-i vândă insula, dar a fost refuzat.

Nord-estul insulei este impresionant pentru imaginile munţilor înalţi, prăvălindu-se în ocean, de unde şi varietatea peisagistică: în munţi- brazi, cascade, flori sălbatice, iar la coborâre- palmieri, pescăruşi, scoici şi valuri…

Turiştii sunt atraşi de „Luau”- o sărbătoare tradiţională hawaiiană, pregătită în special pentru vizitatori.

Show-ul începe cu ceremonia IMU, ceea ce s-ar traduce cu „ dezgroparea porcului”. Obiceiul constă în procedeul îngropării unui porc întreg în pământ, învelit în frunze şi copt timp de 12 ore (de fapt e un cuptor sub pământ). IMU înseamnă că porcul e dezgropat pentru a fi mâncat, după un autentic ceremonial hawaiian. Se organizează un bufet, fiecare participant la această serbare putându-se servi cu ce voia şi cu cât voia din specialităţile hawaiiene şi din „porcul dezgropat”, pregătit după specificul locului. În timpul mesei se desfăşoară programul „hula”, adică dansuri specifice, cu mişcări lente, mlădioase şi deosebit de armonioase, pe muzică hawaiiană, care e plăcută şi liniştitoare. De fapt, motivele şi temele care se repetă sunt mulţumirile aduse Soarelui, Apei, Pământului sau Zeilor. Peste tot sunt ghirlande de flori, mai ales orhidee, împodobind diverse obiective, dar şi participanţii care le poartă în jurul gâtului ca pe nişte mărgele naturale sau pe cap, sub forma unor coroniţe. Cu prilejul acestei sărbători „Luau”, localnicii oferă turiştilor câte un şirag de scoici, ca amintire. Seara se încheie cu un spectacol internaţional de dansuri din Thailanda, Japonia, China, Filipine etc., la lumina torţelor şi cu jocuri de lumini, scânteieri de culori şi de umbre, imprimând un farmec impresionant momentului, apreciat mai ales de către europeni.

Insula Maui, numită şi „Insula Prietenoasă” este mai turistică, mai „comercială”, însă oferă şi ea varietăţi peisagistice deosebite. Soarele apune în mare, între două stânci din nord-estul insulei, aşternând pe întinderea apei un covor de văpaie. În centrul insulei se află un uriaş crater vulcanic, la mare înălţime. Drumul până în vârf este superb, iar vegetaţia de pe margine pare o combinaţie rară, de neimaginat, alăturând brazilor, arbuşti şi vegetaţie tropicală, arbuşti ţepoşi, iar mai spre poale palmierii şe înfăşoară adeseori cu lianele posesive, îmbrăţişând trunchiul. În plus, de peste tot, de lângă

P a g i n a

2 3

mare sau la altitudine, se poate admira oceanul, întinderea nesfârşită de apă, cu tainice reflexe. Din cauza înălţimii stâncilor, drumul trece efectiv prin nori, încât creează impresia pătrunderii într-o nebuloasă misterioasă. Cam pe la 7000-8000 de picioare (1picior = 33 m), se iese din împărăţia norilor şi se deschid perspective de neuitat spre soare şi ocean, impresionând ochiul copleşit de farmecul locurilor văzute în infinitul care parcă te cheamă. Partea estică a insulei a rămas sălbatică, aşa cum era în urmă cu o sută de ani. Drumul e superb, iar peisajul pitoresc trezeşte în sufletul turiştilor impresii de neuitat… Munţii semeţi parcă s-ar prăvăli în ocean, unind cerul cu pământul şi cu apa, într-o pătimaşă îmbrăţişare… Deşi mergi pe buza prăpastiei, nu realizezi primejdia, fiindcă un covor verde îmbracă totul, protejând turistul, care deseori trece printrun tunel de vegetaţie luxuriantă. Plajele – foarte puţine – sunt stâncoase şi cu nisip negru-auriu. Cerul e albastru, oceanul e bleumarin foarte închis în depărtare şi devine bleu deschis, apoi verde înspre mal, schimbându-şi culoarea după momentul zilei şi după unghiul din care este privit.Vegetaţia are toate nuanţele posibile de la verdele crud, mai deschis sau mai închis, la maroniul pigmentat cu pete ciudate, de diverse culori, parcă pictate cu multă fantezie de o mână pricepută. Copacii sunt tot timpul înfloriţi, împodobiţi cu flori mari, roşii, galbene, albe, mov, într-o revărsare de frumuseţe, de lumină şi culoare. În munte se zăresc numeroase cascade ca un şuvoi furios, sau ca un fir de aţă, dar care cade şuşotind de la zeci de metri înălţime. Drumul este cu serpentine, extrem de sinuos şi îngust, cu multe zone în care este numai o bandă, din care cauză maşinile circulă prudent, cu atenţie, strunindu-şi viteza.

Staţiunea Hanna e aproape ireală, având un farmec greu de exprimat în cuvinte. Există doar câteva case izolate prin pădurea tropicală, nu sunt magazine, ci doar un restaurant, care se închide la ora 21. E o linişte de început de lume, cu apa oceanului spărgându-şi valurile pe plaja cenuşie, iar, pe alocuri, cu reflexe negre. Interesante sunt tablourile originale confecţionate din pene de diferite culori şi forme. Chiar şi hainele de sărbătoare ale băştinaşilor sunt din pene (mantia regelui Hawaiu-lui), care se găsesc din belşug, pierdute din penajul păsărilor de diferite specii, care încântă ochiul şi auzul tuturor.

N-am vizitat insula Lanai, unde zona deluroasă permite plantaţii de palmieri, nici insula Oahu, în care câmpia largă înconjoară portul Pearl Harbor şi nici pietroasa şi doar parţial înverzita insulă Kahoolawe. N-am vizitat nici Insula Hawai, cea mai mare din arhipelag, mai muntoasă, cu văi sterpe, acoperite de cenuşă vulcanică, cu întinsele ei păduri tropicale, acoperind mari suprafeţe de teren.

Pentru a fi cunoscut în toată strania lui splendoare, Hawaiiul trebuie vizitat… mai ales insulele turistice, cu cele mai pitoreşti peisaje…de o stranie frumuseţe…

Alina Fumi

Măiestrie sub cercul soarelui

L A N S A R E DE C A R T E

Ioan Vasiu, redactorul șef al săptămânalului „Palia Expres”, prof.Aurel Ursu, președintele „ASTRA” Orăștie, Alexandru Munteanu, fostul primar al mun.Orăștie, prof.Miron Simedrea, președintele Filialei 43 a Societății „Limba noastră cea română”, prof.Dan Burza, autorul volumului

Dan Burza

Vasile Popa Grupul „Cosânzeana”

Vineri, 9 iunie 2012, la fosta Sinagogă din Orăștie, a avut loc lansarea volumului „Măiestrie sub «Cercul soarelui», Ansamblul Folcloric «Doina Mureșului», peste patru decenii de tradiție”, scrisă de prodesorul Dan Burza.

Volumul este prefațat de Ioan Vasiu – redactor șef al săptămânalului „Palia Expres”, care remarcă: „Fericita iniţiativă de a edita şi tipări un volum monografic dedicat binecunoscutului şi îndrăgitului Ansamblu Folcloric «Doina Mureşului» aparţine harnicului profesor, om de cultură şi jurnalist Dan Burza.

Doar o întâmplare nefericită a făcut ca tipărirea cărţii să fie amânată câţiva ani. Dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată. Despre bogata activitate desfăşurată în decursul celor peste patru decenii, la nivelul acestui ansamblu - considerat pe bună dreptate, un păstrător şi un mesager al folclorului autentic din Ţinutul Orăştiei - s-au scris nenumărate articole, răspândite în diferite publicaţii din ţară şi din străinătate.

Pretutindeni pe unde au evoluat, cei de la «Doina Mureşului» au făcut cinste acestui străvechi burg transilvănean. Prin costumaţia specifică zonei, dar mai ales prin dăruirea lor, vizibilă ori de câte ori au urcat pe scenă, artiştii orăştieni şi-au atras simpatia şi aprecierile spectatorilor.

Din păcate, unii dintre cei care s-au format şi au activat în cadrul colectivului, atât de unit şi de devotat, al ansamblului folcloric din oraşul Paliei ne-au părăsit mult prea

Editor: Asociația „FLOREMA DESIGN” Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4, cod poștal: 335700 Tel: 0745 368 700; Fax: 0354 814 387 E-mail: office@florema.ro

devreme. Şi mă gândesc cu pioşenie şi recunoştinţă la soliştii vocali Ileana Rus şi lulius Borza, la dansatoarea Măria Popa şi la mulţi alţii.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că acest ansamblu folcloric a constituit o adevărată „pepinieră" a tinerelor talente, pentru că aici şi-au început activitatea artistică o serie de solişti vocali, care mai târziu au ajuns să fie acompaniaţi de vestite orchestre din ţară şi să evolueze în emisiuni televizate de renume.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că acest ansamblu folcloric a constituit o adevărată «pepinieră» a tinerelor talente, pentru că aici şiau început activitatea artistică o serie de solişti vocali, care mai târziu au ajuns să fie acompaniaţi de vestite orchestre din ţară şi să evolueze în emisiuni televizate de renume.

Revin însă, înainte de a încheia aceste rânduri, la autorul acestui volum, Dan Burza, subliniind strădania şi ambiţia de care a dat dovadă pentru a lăsa mărturie, scrisă şi tipărită, o carte de mare valoare documentară.

Cu siguranță că, fără tipărirea acest volum monografic, o dată cu trecerea timpului, peste zeci de ani, puți ar fi aceia care și-ar mai aduce aminte de «Doina Mureșului». Și acest lucru ar fi păcat să se întâmple. Iată de ce apreciez și salut cu sinceritate și bucurie inițiativa tânărului intelectual Dan Burza.”

Felicitări autorului și succes în continuare!

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran – redactor șef Dan Orghici – redactor Colaboratori: Vic.Virgil Bălan Livia Fumurescu

Ileana-Lucia Floran

ISSN 2247 – 8949 ISSN-L = 2247 – 8949

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat.

Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!