Tăcerea destinului

Capcanele destinului Învârtiţi în caruselul cotidian, simţim adeseori nevoia momentelor „de respiro”, fie seara, înaintea culcării, fie în zilele libere sau în vacanţele multaşteptate, când dorim să ne deconectăm de la preocupările presante, încercând a ne oferi răgazul liniştitor reîncărcării „bateriilor energizante”. Pe lângă variantele oferite de sport şi de media, literatura de divertisment ocupă un loc bine delimitat, în care romanul poliţist trezeşte curiozitatea cititorului, antrenându-l în labirintul narativ, pe care îl explorează cu interes crescând, urmărind amănuntele, care să conducă la aflarea deznodământului.

Jean Pierre Gattegno intuia admirabil efectul lecturii unui roman poliţist, ca fiind „o desprindere de realitate, o ruptură de lumea foarte normativă”.

După ce a scris poezie, proză scurtă şi romane, Ileana-Lucia Floran abordează cu succes romanul poliţist.

Titlul „Tăcerea destinului” sugerează imixtiunea hazardului în existenţa oamenilor, căci el înnoadă şi deznoadă firele vieţii, în situaţii şi complicaţii neaşteptate, iscând potriviri sau nepotriviri care schimbă în bine sau în rău soarta semenilor.

Chiar de la început, autoarea trezeşte interesul, introducându-ne abrupt în subiect, cu detalii care îşi confirmă importanţa pe parcursul naraţiunii. Personajele cu rol principal în evoluţia conflictului (Vlad şi Carmen Stan, medicul Dora Doinescu) sunt individualizate mai

ales prin ceea ce fac şi prin ceea ce spun, prin dialogul succint, precipitat sau liniştitor, specific momentelor care însoţesc aducerea pe lume a copiilor într-o maternitate.

Viitorul tată neliniştit şi disperat, solicitudinea şi profesionalismul medicului obstetrician, surpriza naşterii unei perechi de gemeni sunt rupte din realitatea care ne este cunoscută. În schimb, decizia surprinzătoare şi nefirească a mamei, în timpul travaliului, de a abandona nou-născutul, dacă e fetiţă, ne trezeşte dorinţa de a înţelege motivul şi de a afla urmarea. Aceasta constituie şi intriga romanului, care declanşează şirul evenimentelor, complicându-se imprevizibil.

Situaţiile neaşteptate se acumulează progresiv cu fiecare pagină citită (naşterea gemenilor – fetiţă şi băiat, răpirea Ioanei la opt ani, diferenţa dintre presupuşii gemeni, „povestea” Magdei Panciu, evadarea Ioanei, bunăvoinţa familiei Docea, a doua răpire a Ioanei, accidentul etc.) captându-ne interesul pentru ceea ce urmează. Desfăşurarea evenimentelor pare simplă, deşi amănuntele-cheie se înmagazinează progresiv, fără ca situaţia să se clarifice. O agrafă de păr a copilelor contribuie la dezvăluiri cu mare importanţă în desfăşurarea anchetei, în care victimele colaborează cu anchetatorii, în vederea aflării adevărului.

Scriitoarea are meritul de a alimenta suspansul în fiecare dintre cele douăsprezece capitole ale cărţii, amăgindu-ne cu un deznodământ facil, care însă se îndepărtează mereu de cititor, precum „fata morgană” a deşertului, încât devenim prizonierii lecturii, dorind să descifrăm cât mai curând enigma.

Un rol important în descâlcirea înnodatelor fire ale naraţiunii îl are comisarul Sebastian Popa şi colaboratorii săi, care stăpânesc metode specifice de investigare rapidă, antrenând şi instituţii de profil, coroborând aspectele majore, retrospective, cu cele minore, valorificând toate informaţiile spre a rezolva „cazul” rapid şi corect.

Ileana-Lucia Floran segmentează frecvent cursul firesc al naraţiunii în momente-cheie, intersectându-le, pendulând între planuri diferite, care sporesc curiozitatea cititorului, mereu păcălit că este aproape de deznodământ.

Este de apreciat inventivitatea scriitoarei în motivarea unor decizii sau situaţii, prin diagnostic medical, precum ereditatea sau tulburările psihiatrice reale ori provocate, iar alteori prin dorinţa morbidă de îmbogăţire. Dezumanizarea femeii dornice de căpătuială materială şi de răzbunare, ale cărei sentimente au fost trădate, este surprinsă pe parcursul desfăşurării acţiunii prin duplicitatea conduitei şi a exprimării, dar şi prin gesturile dure ale directoarei, capabilă de fapte reprobabile, devenind complice a răpitorilor, fără responsabilitate maternă, umană şi profesională. De altfel, şi deviaţiile comportamentale ale lui Vlad sunt explicate abia în final, când „eşafodajul” răpirii se prăbuşeşte în faţa dovezilor aduse de comisar.

Impresionează arta individualizării eroinei, căci Ioana, fetiţa răpită, în jurul căreia se dezvoltă întreaga acţiune, este un copil inteligent, sociabil, generos, cu mult discernământ în evaluarea situaţiilor în care este

antrenată fără voie, ceea ce o face curajoasă, dar, totodată, circumspectă în relaţiile cu cei din jur.

Secvenţele pe care le visează, ca un balsam al tensiunii psihice în care trăieşte, confirmă dorinţa de a-şi revedea cât mai curând familia, iar „problematizarea” afecţiunii ei faţă de părinţii adoptivi şi faţă de cei naturali reprezintă o subtilă dezbatere a problemelor legate de psihologia copilului adoptat, confruntat cu adevărul. Autoarea include o diversitate de aspecte de mare actualitate, care fuzionează perfect în demersul narativ, precum serviciile de Protecţie a Copilului, Centrele pentru copiii cu dizabilităţi, deprinderile pedagogice ale dascălilorpensionari, relaţia profesor-foşti elevi, rolul elementului afectiv în activitatea organelor de cercetare etc.

Dialogul vioi, stilul narativ simplu şi direct, cu puţine înflorituri, contribuie la dezvoltarea tramei care se cere clarificată, potenţând emoţional bucurii şi dureri, împliniri şi frustrări ale personajelor implicate, fie că sunt principale sau secundare, pozitive sau negative. Citind romanul, care are toate ingredientele suspansului, trăim, alături de eroi, momente palpitante, tensionate, provocaţi, într-un crescendo evident, înspre finalizarea cercetărilor, spre a fi restabilită normalitatea într-o lume a suspiciunilor şi neprevăzutului, care dăunează echilibrului vieţii.

Deznodământul acţiunii din „Tăcerea destinului” confirmă opinia lui Roger Caillois, referitor la „Abordări ale imaginarului”: „Valoarea unui roman poliţist se defineşte destul de bine prin caracterul scandalos pentru raţiune şi experienţă al punctului său de

pornire... În fond, descoperirea unui vinovat contează mai puţin decât reducerea imposibilului la posibil, a inexplicabilului la explicat.”

Vom înţelege aceste adevăruri doar citind cartea...

Livia Fumurescu

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Începuturi Ușa se deschise cu brutalitate și în cadrul ei apăru fața speriată a unui bărbat tânăr, cu trăsături fine: – Doamnă, scuzați-mă, soția mea... E în mașină.

Dați-mi, vă rog, o mână a ajutor...

– Ce s-a întâmplat? Nu se simte bine? întrebă Dora ieșind grăbită de după birou. Unde e? Haideți să vedem cu ce-o pot ajuta.

– Am parcat mașina chiar aici, în fața intrării. Știți, soția mea e însărcinată și... s-ar putea... în fine, nu știu, m-am speriat cumplit...

– Ușurel, nu vă agitați... veți fi tată, totul e în ordine, zâmbi Dora palpând burtica rotundă a viitoarei mămici.

– E bine? întrebă soțul...

– Da! Veniți cu mine! Mergem direct în sala de nașteri!

Femeia părea epuizată. În ochi i se citea o teamă imensă, probabil generată și de disperarea soțului. Dora evaluă rapid situația și zâmbind, încercă să liniștească apele: – Domnule, rămâneți aici la „Internări” și dați toate datele soției. Noi intrăm în sala de nașteri și promit să vă țin la curent!

I se păru că bărbatul era ușurat că nu trebuie să asiste la ceea ce va urma. Nici soția nu zise nimic. Părea mulțumită de aranjament. Oricum, era într-un moment în 10 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului care durerile o mai lăsaseră, așa că era ceva mai liniștită.

Sala de nașteri era pregătită deja, așa că cele două, medic și pacient fuseseră întâmpinate de asistenta de serviciu: – Doamna doctor, asistați dumneavoastră la naștere sau să chem medicul de gardă?

– Lasă, rămân eu, nu mă grăbesc...

– Da, dar trebuia să plecați deja acasă, colega mea mi-a spus că ați avut o noapte foarte grea, cu două operații și mai multe...

– Lasă, interveni Dora văzând privirea femeii, nu-i nimic, hai să ne bucurăm împreună de venirea pe lume a unui micuț...

– Doamna doctor, sunteți grozavă! nu se putu abține asistenta, apoi, aplecându-se către pacientă, completă: – Aveți noroc, e cea mai bună doctoriță! Sunt femei care vin special de la zeci de kilometri...

Dora zâmbi, dar nu pentru că i-ar fi plăcut laudele, ci pentru că observă că ultimele afirmații ale asistentei o liniștiseră și mai tare pe pacientă.

– Știți, spuse ea timid, noi nu suntem din zonă, am venit la nunta unei foste colege de facultate și...

– Nu vă temeți, doamnă, sunteți pe mâini bune!

Doamna doctor vă va consulta imediat și totul va fi bine.

Ați fost la ecograf? Ce aveți? Fetiță sau băiețel?

– N-am fost, nu am vrut să știu, dar sper să fie băiat, nu pot să sufăr fetele. Dacă va fi o fată am s-o dau spre adopție, n-aș putea...

– Bine, dar, ce va spune soțul dumneavoastră?

11 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------– Nici nu mă interesează. Dacă e băiat îl luăm acasă și facem totul pentru el, dacă e fată, o dăm cui o vrea, eu n-o vreau. Vlad poate să spună ce vrea, eu hotărăsc, că eu m-am chinuit nouă luni, nu?

Nu-i răspunse nimeni. Asistentele tăceau, iar Dorei i se păru că durerea acestei femei este mult prea mare pentru un singur om. Se gândi că undeva, în sufletul ei se produsese o ruptură, existase o traumă peste care nu putuse să treacă și care încă o bântuia. * – Puteți intra în salon. Soția se simte foarte bine.

Totul a decurs normal.

Dora zâmbea cu toată ființa sa. Fusese o naștere simplă, fără complicații. Complicat era doar ceea ce va urma – gândul o înfioră.

– Și copilul? E bine? E băiețel sau fetiță? întrebă fericitul tătic.

– Dumneavoastră ce v-ați dorit?

– Vai, doamna doctor, nu contează, știți, vorba aia românească e adevărată... să fie sănătos bebe, orice ar fi.

Dora respiră ușurată. Se temea că omul din fața ei avea aceleași idei ca și soția sa. Se gândi totuși să mai tatoneze „terenul” înainte de a-i spune: – Soția dumneavoastră n-a fost niciodată la ecograf? Nu neapărat pentru a vedea sexul copilului, dar, măcar așa, pentru un control...

– Nu, n-a fost... De ce? S-a întâmplat ceva?

12 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului – Nu, nu s-a întâmplat nimic, stați liniștit. Toată lumea e bine. Întrebam doar așa, de curiozitate. Am stat câteva minute de vorbă cu soția dumneavoastră atunci când ați ajuns la spital și-am înțeles că sub niciun motiv nu-și dorește o fetiță, ba mai mult, că dacă ar avea o fetiță ar da-o spre adopție...

– Da, cunosc situația. Mi-a spus și mie de câteva ori, dar, sincer, am crezut că glumește. După ce și-a dorit atât de mult să fie mamă, nu cred c-ar putea face așa ceva.

– Poate da, poate nu, chiar nu știu ce să vă spun, oricum, cred c-ar fi bine să discute cu un psiholog, undeva există totuși o problemă care generează asemenea gânduri.

– Asta cam așa e, aveți dreptate. Odată ajunși acasă voi încerca s-o conving. E spre binele ei. Dar, nu mi-ați răspuns... avem fetiță sau băiețel?

– Aveți o fetiță și un băiat, ambii sănătoși, să vă trăiască! De-asta v-am întrebat dacă soția a fost pe la consultații... mă așteptam să știți că veți avea gemeni...

Bărbatul părea copleșit. Bângui: – Nu, nu am știut. Doamne, ce bucurie! Chiar nu mă așteptam la asta. Copilașii sunt în salon cu soția mea?

– Nu, domnule, deocamdată așteptăm să-și revină.

De altfel, am vrut să discut cu dumneavoastră. Ce credeți? Va accepta ambii copii? N-aș vrea să avem probleme sau să pățească ceva fetița...

– Nu cred, imposibil. Soția mea este o femeie educată și iubitoare, nu va fi în stare de nimic rău.

13 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------– Bine, intrați în salon, stați de vorbă și încercați să-i spuneți, eu nu i-am spus încă nimic. De fapt, ciudat, a întrebat de dumneavoastră, dar n-a întrebat nimic de copil. Chiar n-am mai întâlnit așa ceva, de obicei, mămicile sunt nerăbdătoare să-și ia copiii în brațe...

– Dacă ați ști ce mult și-a dorit un copil...

Doctorița nu mai răspunse. Tocmai fusese strigată de către una dintre asistente și se îndepărtă în grabă. Ar fi trebuit să-și termine programul acum două ore, dar, deși nu mai avea nimic urgent de rezolvat, nu se îndura să plece acasă. Avea un sentiment ciudat. Simțea că mai e nevoie de ea acolo. Se temea pentru fetița care abia se născuse, deși, poate, nu avea motive întemeiate s-o facă. * În salon era liniște. Zgomotul de afară rămânea dincolo de geamurile nou-nouțe, cu termopan. Era un semi-întuneric liniștitor și lui Vlad i se părea că neliniștea și teama au rămas departe, iar aici a intrat un alt om, de parcă el își începea acum viața, nu cei mici pe care tocmai îi mângâiase din priviri. Nu se temea de ceea ce va urma. Își cunoștea soția și era sigur că va face tot ce-i va spune el. Niciodată n-a avut curajul să i se împotrivească. Se apropie lin de pat și-i puse o mână pe frunte, ușor, ca o mângâiere: - Carmen, sunt tare fericit! Mă bucur c-a trecut, că ești bine, că suntem, în sfârșit, părinți...

14 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Tăticule, zâmbi Carmen deschizând ochii și-nvăluindu-l cu o privire plină de iubire, unde e cel mic? De ce nu-i aici, cu mine? S-a întâmplat ceva?

- Nu s-a întâmplat nimic, copiii sunt sănătoși și au greutatea normală. Tocmai i-am văzut. Imediat o s-o rog pe doamna asistentă să-i aducă.

- Copiii? Ce vrei să spui?

- Da, Carmen, avem gemeni. Sunt minunați! Nici nu pot să-ți spun cât mă bucur.

- Doi băieți? Mă simt copleșită...

- Nu, draga mea, un băiețel și o fetiță, trebuie să ne gândim la două nume...

- Un băiețel și o fetiță... nu mă așteptam... Nu mi-a spus nimic doctorița...

Carmen rămăsese calmă. Spera că va fi bine.

Sigur că va fi bine. Spera ca nașterea celor doi să rezolve unele disensiuni și să elimine orice probleme familiale.

15 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Vinovatul fără vină - Mami, pot să mă duc în curte? Vreau să mă joc cu Rex. Fetița stătea cocoțată pe un scaun prea înalt pentru ea și-și legăna picioarele ca și cum și-ar fi făcut vânt pe leagăn. Avea un păr extrem de negru și un ten alb ca laptele, aproape palid. Contrastul o făcea foarte frumoasă și interesantă. În plus, liniile fine și ochii verzi îi aduceau un șarm deosebit.

- Sigur, Ioana, uite-l la ușă, te așteaptă de multișor...

- Da, mami, pot să-i duc ceva buuun? se alintă fetița privindu-și mama cu iubire și speranță.

- Păi, cum nu? I-am pregătit păpica deja. Ia castronelul și fugi...

Ioana sări de pe scaun și fugi în curte. De pe geam, Dora o urmări zâmbind. „Uite cum trece vremea – gândi – ca ieri era bebeluș și iată, acum a terminat clasa I”. La început se temuse că nu va fi în stare s-o crească, dar acum, era extrem de mândră de fiica ei. Sigur, nu putea nega, Eric îi fusese de mare ajutor. Se implicase enorm în creșterea fetiței, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Niciodată nu se supăra pe ea, era calm și dispus să-i răspundă la miile de întrebări, chiar dacă venea după o zi încărcată și obositoare. De altfel, așa simțea și ea, oboseala dispărea imediat ce ajungea în preajma fetiței.

Zâmbetul ei drăgălaș și firea ei deschisă și iubitoare erau 16 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului ca un balsam pentru cei doi părinți. „Da – își spuse Dora – Ioana e cel mai bun lucru ce ni s-ar fi putut întâmpla”.

Dora zâmbea încă atunci când ridică nepăsătoare receptorul. Se simțea relaxată. În sfârșit, după doi ani, era în concediu. Era minunat că și Eric primise câteva zile libere, așa că, împreună, se vor putea bucura de soare, mare și... vacanță.

- Gata de plecare, iubito? Ce face Ioana?

- Își ia rămas bun de la Rex. Pe unde ești? Micul dejun e gata iar bagajele sunt în hol.

- Acum ajung. Sunt la două străzi. Te pup, ne vedem imediat!

Dora lăsă receptorul, aranjă farfuriile pentru micul dejun și ieși în curte fredonând un cântec la modă. N-o vedea pe Ioana. Rex mânca liniștit lângă cușcă.

- Ioana! Vine tata! Nu te mai ascunde! Ioana!

Unde ești? Ioana! Vino, draga mea, plecăm în vacanță! „Ciudat, gândi Dora, unde-o fi? Nu are obiceiul să se ascundă. Mai ales că așteaptă cu nerăbdare plecarea”.

- Dora! Ioana! Unde sunteți?

- Aici sunt, în curte, dar n-o găsesc pe Ioana...

- Cum n-o găsești? Unde să fie? Ioana! strigă și Eric, deja neliniștit. A ieșit de mult? De ce n-ai supravegheat-o?

- Eric, știi bine că o supraveghez și am grijă de ea, acum nu te răzbuna pe mine, hai mai bine s-o căutăm.

- Scuză-mă, Dora, sunt foarte îngrijorat. Venisem cu atâta bună dispoziție și poftă de concediu... Abia așteptam să vă strâng în brațe și să ne bucurăm împreună de plimbare...

17 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Înțeleg, zise Dora punându-i o mână pe umăr, și eu sunt îngrijorată, Ioana e o fetiță cuminte, n-a plecat niciodată fără să ne spună...

- Hai la poarta din spate, să vedem...

- Uite! E larg deschisă! strigă Dora care ajunsese deja, în fugă, la poartă. Am închis-o precis.

- Da, aseară, eram cu toții aici. Ioana se dădea în leagăn, tu adunai jucăriile din iarbă, iar eu am verificat poarta. A mai umblat cineva de atunci?

- Nu, sigur nu! Noi abia ne-am trezit. Eu am făcut cafeaua, am pregătit micul dejun... Ioana a ieșit la Rex. Numai o clipă nu am urmărit-o pe geam, cât am vorbit la telefon cu tine.

- Bun, dar cum a ieșit? Cu ce a descuiat? Și de ce?

Unde să fi plecat?

- Eric! N-a plecat de bună voie! Uite! Sunt urme... a fost forțată încuietoarea... Eric! Ce mă fac? Fetița a fost luată de cineva...

- Nu atinge nimic! Chem imediat poliția!

- Da! Sigur! Repede! Poate nu e departe! * În birou era cald, poate prea cald pentru cei care nu-și mai vedeau capul de atâtea probleme. Singura care se simțea bine era o muscă firavă, care zumzăia de ici colo fără nicio treabă, agasându-l pe comisar. Un telefon suna strident în celălalt capăt al încăperii, iar un agent se străduia să-i explice unei domnișoare ceva despre încălcarea legii circulației rutiere.

18 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Dora stătea ghemuită pe un scaun, lângă ușă, cu capul aplecat și cu ochii închiși. Dacă ar fi privit-o cineva, ar fi crezut că doarme. Eric privea aparent calm și apatic. Singurul lucru care-i trăda surescitarea era faptul că, aproape inconștient, răsucea în mâna stângă, la nesfârșit, o brichetă. Nu era fumător. O luase de lângă aragaz imediat ce venise poliția să constate dispariția fetiței și de atunci o învârtea întruna, fără să realizeze.

- Domnule Doinescu, se auzi vocea calmă a comisarului aflat la biroul din față, veniți, vă rog, împreună cu doamna, să semnați plângerea.

- Imediat, răspunse Eric slab, ridicându-se de pe scaun. Vino, Dora, haide să semnăm...

Dora se ridică cu greu, de parcă ar fi apăsat-o toate greutățile lumii. Avusese multe zile triste. Viața ei nu fusese simplă. Totuși, prin răbdare și muncă, răzbise.

Acum, nu mai avea chef de nimic, se simțea înfrântă.

Ioana însemna foarte mult pentru ea, iar faptul că totul se întâmplase aproape sub ochii ei o făcea să se învinovățească mereu. Dacă ar fi ieșit cu telefonul în grădină, dacă n-ar fi răspuns până n-o chema pe fetiță înăuntru, dacă... atâți „dacă” se cuibăreau în gândurile ei, încât Dora era în pragul unei crize de nervi.

- Liniștiți-vă, doamnă, spuse blând comisarul, doi dintre agenții noștri au luat deja legătura cu colegii din provincie și-n curând vom avea vești. Dacă fetița e la familia Stan, vom ști în câteva minute. Iar eu, chiar sper să fie la ei. Măcar am fi siguri că e bine, chiar dacă va fi greu s-o recuperăm imediat, ca să n-o traumatizăm.

19 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Mulțumesc, domnule comisar, știu că faceți tot posibilul, dar nu mă pot liniști. Când am adoptat fetița, avea trei zile. E ca și cum ar fi a noastră. Eu am asistat și la nașterea ei. Am vrut s-o creștem noi, tocmai pentru a avea un cămin stabil, pentru a crește într-o familie care s-o iubească. Mi s-a părut inuman ca părinții să-și ia băiețelul acasă și pe ea s-o lase acolo. Pentru ce vină? Că s-a născut fetiță? Doamne, sper ca mama ei, Carmen Stan, să fi făcut terapie și să-și fi revenit. N-am ținut legătura, așa ni s-a părut cel mai corect. Ioana e a noastră, avem toate actele, e pe numele nostru și nu mai are nicio legătură cu ei. Ne gândeam că-i vom spune cândva, dar în niciun caz acum.

- Totuși, cum de v-ați gândit la familia Stan?

- Pur și simplu erau singurii care-o cunoșteau, care știau adevărul despre nașterea ei. Noi nu le-am spus nici vecinilor. Am adus fetița acasă normal, ca și cum era copilul nostru natural și gata, nu am vrut să facem caz de asta.

- Nu v-ați gândit că altcineva v-ar vrea răul?

- De ce? Noi, amândoi, am făcut numai bine. Am salvat vieți. De ce ne-ar vrea cineva răul?

- N-a fost nimeni, niciodată, pe care să-l fi pierdut? Adică...

- Am înțeles. Mulțumesc lui Dumnezeu, n-am pierdut nicio pacientă. Iar Eric e medic oftalmolog, a redat vederea multora, dar nu cred c-a avut vreun pacient căruia să-i cauzeze probleme... Ce zici, Eric?

- Nu, ai dreptate, în ultimele ore m-am tot gândit, nu, sigur n-am avut discuții cu nimeni. Am făcut și 20 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului operații complicate, dar niciodată nu s-a întâmplat nimic grav. Sunt sigur! Varianta credibilă rămâne tot cea cu familia Stan.

- Totuși, e greu de crezut, după opt ani în care nu ați discutat niciodată... Scuzați-mă, spuse comisarul, sunt căutat la telefon, poate avem vești.

Cei doi rămaseră în picioare, lângă birou, cu ochii pironiți asupra telefonului, încercând să descifreze ceva din ceea ce auzeau: - În regulă, mersi, ați făcut treabă bună! Venim cât de repede putem!

Comisarul puse receptorul în furcă și se întoarse către familia Doinescu: - Vești bune! Fetița e la ei!

- Incredibil! răbufni Eric – sunt absolut nebuni, cum motivează?

- Nu știu amănunte. Ceea ce e important e că fetița e la Sibiu și a fost luată deja din casa familiei Stan.

Este în grija unei doamne de la Protecția Copilului, în secția de poliție. Cred că cel mai bine ar fi să mergeți după ea.

- Sigur, chiar vroiam să propun asta, interveni Eric. Putem fi acolo până spre seară.

- N-are rost să mergeți cu mașina, în două ore decolează un avion la care avem noi rezervate două locuri. Trebuiau să plece doi colegi la o conferință, dar renunță în favoarea dumneavoastră. Oricum, conferința va începe doar peste două zile, așa că au fost de acord să meargă cu trenul.

21 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Vă mulțumim mult! Mulțumiți-le și colegilor.

Din cauza noastră vor călători câteva ore bune în plus.

Noi vom fi gata de plecare într-o jumătate de oră! * Drumul fusese scurt și tensionat. Cei doi soți stătuseră tăcuți, fiecare cu gândurile lui. Deși deveniseră mai încrezători, erau încă neliniștiți. Dora nu pricepea de ce se ajunsese la așa ceva. Cum de fusese posibil s-o răpească pe fetiță și, mai ales, cum de aflaseră la cine este. Fusese asigurată încă de acum opt ani că toate datele sunt confidențiale și că fetița nu va avea niciodată de suferit. „Uite că sistemul tot mai are câte o fisură” – gândi Dora. Gândurile îi fuseseră întrerupte de Eric, care dădu glas unui gând al ei: - Ce zici? I-or fi spus Ioanei? Cum trebuie s-o abordăm?

- Poate a discutat cu ea doamna de la Protecția Copilului. Trebuie să stăm prima dată de vorbă cu respectiva, să nu facem vreo gafă. N-aș vrea ca „plimbarea” asta să lase urme...

- Ioana știe c-o iubim... Fii încrezătoare, totul va fi bine! Vocea lui Eric sună straniu, ca și cum n-ar fi fost convins de asta... Se vedea că este măcinat de temeri.

Dora oftă. Era convinsă că nimic nu va mai fi ca înainte. Spera doar că nu va fi ireparabil și că Ioana va înțelege adevărul și, mai ales, faptul că ei o iubesc foarte mult.

22 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Hai să luăm un taxi. Oricum nu ne descurcăm, ar trebui să tot întrebăm și întârziem prea mult...

- Clar! Uite, acolo în stânga e o stație de taxi...

Dora își simțea inima tot mai strânsă și deja avea palpitații. Încerca să nu arate, să fie curajoasă. Era obligată s-o sprijine pe Ioana, să-i ofere încredere și dragoste. Se gândi că cel mai bine ar fi să se comporte normal, pentru ca fata să nu simtă nicio diferență. „Normal, normal, dar ce înseamnă «normal»? Niciodată nu-și făcuse probleme asupra modului în care vorbea cu oamenii. În principiu, știa să-i abordeze pe cei din jurul ei. Chiar unii pacienți dificili se linișteau în prezența ei.

Uneori era chemată special. Colegii râdeau c-ar fi fost bine să fi optat pentru psihiatrie. Zâmbi. Da. Așa va face.

Nu se va mai gândi. Va fi ea, cea dintotdeauna. Se va comporta firesc.” Îl privi pe Eric. Părea calm, dar ea era convinsă că și în sufletul lui se dădea aceeași luptă. Îl luă ușor de mână: - Îți amintești când te-am chemat în secția de nou-născuți s-o vezi?

- Cum să nu? Era așa mică și frumoasă...

- Te-am simțit înduioșat... Mă temusem că n-o să fii de acord s-o înfiem, dar ai îmbrățișat imediat ideea...

- Așa e, simțeam două sentimente amestecate: milă pentru copil și furie pentru părinții care-o abandonaseră...

- Din asta două s-a născut un al treilea...

- Da, dragostea. Știi că acum o iubesc nespus, nu?

Tocmai de aceea, îi doresc tot binele din lume. Sper să nu 23 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------se întâmple ceva... Noi am făcut totul legal, ei au semnat, actele sunt oficiale...

- Stai liniștit, nu de acte trebuie să ne temem ci de reacția Ioanei. I-or fi spus că-s părinții ei naturali. Mai știi la ce se gândește? Ce-o fi înțeles din toate astea?

- Da, ai dreptate, să nu uităm că are numai opt ani... Da, luna viitoare e ziua ei. Mă gândeam să te întreb dacă n-ar fi bine să-i cumpărăm un laptop... Oare o fi prea devreme?

- Nu, m-am gândit și eu la asta. Măcar voi putea lucra liniștită pe calculatorul meu...

Eric zâmbi: - Lasă, o să vezi, se va rezolva cu bine. Uite, acolo, în față... Imediat coborâm... * Intrară într-un hol îngust și rece, vopsit în culori mohorâte. În dreapta, la un ghișeu, era un agent care-i întrebă pe cine caută. Eric îi explică cine sunt și agentul îi rugă să stea doar o clipă să-l sune pe comisarul care se ocupă de caz. În maxim cinci minute coborî un om jovial, înalt, bine făcut, cu un zâmbet deschis și cald, care, prin simpla prezență le dădu curaj.

- Mă bucur să vă cunosc, chiar dacă circumstanțele nu sunt dintre cele mai plăcute. Poftiți, urcăm în biroul meu să vă pun la curent cu situația și abia după aceea vă voi conduce la fetiță. S-ar putea să fie mici probleme, fetița pare puțin derutată și confuză, dar sunt 24 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului cu ea doi psihologi care sigur vor rezolva problema.

Doamna de la Protecția Copilului este foarte bine pregătită și ușor acceptată de copii. Are rezultate foarte bune și colaborează mereu cu toți cei care o solicită.

- Vă mulțumim domnule comisar...

- Popa, Sebastian Popa, doamnă...

- Totuși, fetița e bine? S-au purtat bine cu ea? Înțeleg că e confuză... în ce sens?

- Poftiți, luați loc. Vă spun imediat. Știți că familia Stan mai are un băiețel. E un băiețel frumos, deștept și cuminte. M-am interesat și la școală, iar învățătoarea a avut numai cuvinte de laudă atât despre copil, cât și despre mama acestuia care se implică și-și educă foarte bine copilul.

- Dacă seamănă cu Ioana, e clar... zise Eric cu mândrie.

- Tocmai aici e problema... Fetița nu e bine dezvoltată psihic pentru vârsta ei. Mi-au confirmat specialiștii care au văzut-o. E puțin retardată. Și nu e din cauza șocului, e din naștere... De aici și firea ei prea puțin sociabilă...

- Nu se poate, se sperie Dora, Doamne, ce i-au făcut? Ioana este cel mai inteligent copil, învață totul extrem de ușor, nu are niciun fel de probleme de logică sau percepție, are rezultate foarte bune la școală și este o fire extrem de prietenoasă și deschisă... Ba mai mult, are un vocabular atât de elevat, încât de multe ori ne mirăm și noi cum a reușit să asimileze de la opt ani atâtea cuvinte și cum de se pricepe să facă asemenea conexiuni.

25 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Sunteți sigură? întrebă fără să vrea comisarul, iar apoi reveni, văzând privirea tăioasă a Dorei – îmi cer iertare, dar am vorbit chiar azi cu fetița și am senzația că nu se poate concentra la ceea ce i se spune...

- Domnule comisar, nu mă mai fierbeți, haideți s-o vedem. Nu mai pot, am avut destulă răbdare.

Dora se ridicase de pe scaun și stătea hotărâtă în fața biroului. Comisarul Popa părea un om calculat și sigur avea cele mai bune intenții, dar ea ajunsese la capătul puterilor. Nu mai avea liniște. Trebuia s-o vadă cât mai repede pe Ioana ei și s-o strângă în brațe.

- Am înțeles, să știți că și eu sunt tată, vă înțeleg perfect. Haideți, mergem la etaj. Fetița e acolo, cu doamna Simona.

Dora văzu pe birou, într-o cană, mai multe creioane roase la capăt și-și zise că și alții au greutăți la serviciu, iar acest domn comisar, chiar își lua în serios îndatoririle.

Urcară scările în tăcere, fiecare cu gândurile lui.

Iar cei doi soți aveau destule. Dora citise în facultate de situații în care un șoc puternic distrusese viața unui om matur, așa că, un copil în plină dezvoltare era și mai expus oricăror pericole. Ieri n-ar fi crezut că lor li se poate întâmpla așa ceva. Dacă citea prin ziare sau vedea la televizor anumite cazuri de acest gen, avea impresia că sunt exagerate. Uite, acum trăiau chiar ei un scenariu prost scris. „Ce ți-i și viața asta!” – oftă Dora în sinea ei.

Coridorul părea interminabil. Avea uși de-o parte și de alta și era suficient de larg și luminos. Dacă nu ai fi știut unde te afli, ușor puteai crede că te afli într-un hotel.

26 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Ba mai mult, dintr-o încăpere aflată la capătul coridorului răzbea o muzică liniștitoare.

- Aici e, spuse comisarul, poftiți, intrați!

Intrară în încăperea din care se auzea muzică. Era un birou transformat în sală de lectură, bibliotecă, sală de studiu. Către fereastră văzură o fetiță care ședea pe covor și se juca cu o minge. Făcea aceleași mișcări, iar și iar, ca un robot. Dora se gândi că Ioana n-ar avea răbdare să facă așa ceva. Se opriră lângă ușă, așteptând să discute cu doamna psiholog, care se apropia deja de ei.

- Bună ziua, sunt Simona Vedea, psiholog la Protecția Copilului, bine ați venit!

- Bună ziua, suntem părinții Ioanei...

- Veniți să încercăm să vorbim cu ea, poate dacă vă recunoaște va fi mai simplu, stă de câteva ore în aceeași poziție și se joacă cu mingea. Nu mi-a răspuns, indiferent ce-aș fi întrebat-o...

Dora înaintă speriată apoi strigă: - Nu e Ioana! Fetița aceasta nu e Ioana!

- Nu, confirmă și Eric, nici nu seamănă, Ioana e brunetă...

- Da, sigur, uitați o poză.

Comisarul rămăsese perplex. La asta nu se așteptase. Cu toții fuseseră extrem de siguri că acea fetiță găsită în casa familiei Stan nu putea fi decât Ioana. Și totuși... Atunci, cine-o fi fetița?

Dora îl strânse cu putere de mână pe Eric. Nici nu știa dacă trebuie să se bucure că nu Ioana era acest copil traumatizat sau să se înspăimânte c-o pierduseră iar.

27 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Regret, doamna doctor, n-am vrut să vă pricinuim griji în plus, am fost siguri că am găsit-o pe fiica dumneavoastră. Ce putea căuta un alt copil la familia Stan? Și, credeți-mă, doamna Stan n-a negat nicio clipă, ba chiar ne-a dat de înțeles că e fiica abandonată la naștere. Ce-o fi la mijloc? Oare să nu fi știut nici ea? Să fie o simplă coincidență?

- Sau mai mult, interveni psihologul. Ar putea fi un plan bine pus la punct. Acum, trebuie să vedem cine a mai dat dispărut un copil. Cu cât îi aflăm mai repede identitatea, cu atât mai bine pentru fetiță. N-am vrut să spun nimic, dar are probleme de comunicare și de percepție. Eu suspectez chiar un autism.

- Săraca fetiță! Sper să-i găsiți părinții. Recunosc, m-am simțit cumva ușurată că nu era Ioana cea cu probleme, dar nici pe departe nu mă pot liniști. Cine știe unde-o fi și prin ce-o trece acum. Domnule comisar, n-ați putea să mai vorbiți o dată cu doamna Stan? Poate acum, după ce știm adevărul, va fi ceva mai cooperantă.

- Știți ce propunere am eu? Mergeți la un hotel, cazați-vă și așteptați să vă caut eu. Părerea mea este că răspunsul e tot pe aici, pe la noi și ar fi bine să mai stați, poate rezolvăm enigma asta împreună.

- Sigur, nicio problemă, oricum suntem în concediu. Așteptăm telefonul dumneavoastră. * Camera de hotel era slab luminată. Dora trăsese draperiile și stătea cu ochii închiși lăsând gândurile să-i 28 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului zboare în voie. Avuseseră noroc să găsească o cameră frumoasă, într-un hotel central, în apropierea Poliției Municipale. Stăteau deja de două zile, așteptând vești.

Eric plecase prin oraș; nu mai avea răbdare să vegeteze, dar Dora nu avusese putere să iasă. Nu dormise mai deloc de când se întâmplase să n-o mai găsească pe Ioana. Se simțea obosită, tristă, frustrată și nervoasă. Evita orice discuție ca să nu răbufnească și să nu se răzbune pe cine nu trebuie. Pe lângă toate celelalte se simțea și vinovată.

De altfel, sentimentul de vinovăție era cel mai puternic.

Ioana fusese cu ea, iar ea o neglijase, o lăsase singură, în voia răufăcătorilor. Degeaba îi spunea Eric că fetița era într-o curte încuiată în care, teoretic, nu avea ce să i se întâmple, Dora susținea că dacă n-ar fi lăsat-o nicio clipă singură, situația ar fi fost alta acum. Totuși, în unele momente de luciditate, realiza că nu avea cum s-o țină non-stop sub supraveghere și că, dacă cineva a dorit s-o răpească și-a făcut un plan pe care, oricum, l-ar fi dus cândva la îndeplinire. „Da, gândi Dora, dar cine i-ar putea vrea răul? Cine și de ce?” Sunetul strident al telefonului o trezi din gânduri. Ridică receptorul cu teamă, dar și cu speranță. Era, așa cum se așteptase, comisarul Popa. Îi dădu o oră de întâlnire spunându-i că are ceva vești. Se ridică grăbită, îl sună pe Eric și-n așteptarea lui făcu un duș și se îmbrăcă. Stătuse două zile în pijama, lipsită de vlagă, dar acum, dintr-o dată, parcă prinsese aripi la gândul că s-ar putea să-și găsească fetița.

29 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Noua „casă” În față se aliniau treptele imense, roase de vreme.

Nu era pe deplin conștientă. Se mișca doar în virtutea inerției. Realiză, totuși că se află într-un soi de castel medieval, vechi, prăfuit și dărăpănat și simți fiori prin tot trupul.

- Haide, mai repede! Ce dormi în picioare? Urcă, urcă, imediat faci cunoștință cu noua ta casă.

- Noua mea casă? De ce? Vreau la mama!

Duceți-mă la casa mea! Vocea Ioanei sunase destul de puternic. Nici nu ai fi crezut că un copil așa de micuț și vlăguit mai poate riposta.

- Ce mamă? Visezi! Ai fost trimisă aici la „orfelinat”, aici stai!

- Orfelinat? Nu se poate! Am fost luată cu forța de acasă... Vă rog, ascultați-mă!

- Iote, dom'le ce imaginație! Ce casă, fată, ce casă? Te-au adus de pe străzi...

Femeia era aspră, cu mâini mari, muncite și picioare butucănoase, încălțate în niște șlapi de plastic rupți, legați cu o bucată de sfoară scămoșată. Era îmbrăcată cu un fel de halat maroniu, încheiat cu nasturi de toate felurile, cusuți cu ațe de culori diferite. Pe cap avea un batic decolorat, de sub care ieșeau rebele câteva fire de păr alb și murdar. Călca greu. O dureau picioarele, o durea mijlocul, o dureau toate. Și mai ales, o durea

30 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului sufletul pentru viața ei ce se scursese atât de grabnic și cu atât de puțin folos.

- Doamnă... încercă iarăși Ioana, doamnă, vă rog, ascultați-mă! Nu știu de ce, dar cineva m-a luat cu forța din curtea casei. După asta, nu-mi mai amintesc, m-am trezit aici.

- Doamnă, hai? Arăt eu a doamnă? Îți bați joc?

Mie să-mi zici ca toată lumea: tanti Ana. Ai auzit? Și dacă nu faci ce ți se spune, să știi că ai de-a face cu mine!

Mama voastră de pușlamale! Și-acum, gata cu vorbăria, am ajuns la doamna directoare. Intră pe ușa aia și poartă-te frumos, că altfel cobor milităria din pod!

Ioana se oprise în fața unei uși înalte, de stejar lăcuit, a cărei clanță îi ajungea în drept cu nasul. Nu mai văzuse așa o ușă. Părea desprinsă dintr-o poveste. De altfel, avea mereu senzația că visează, că încă nu s-a trezit și că, la trezire, o va aștepta îmbrățișarea caldă a mamei, surâsul iubitor al tatălui și ochii blânzi ai lui Rex. O trezi la realitate o îmbrâncitură puternică. Tanti Ana deschisese ușa și-i făcuse pur și simplu vânt înăuntru.

Alunecă pe podeaua ceruită până în fața unui birou imens, din spatele căruia o privea o femeie mică, slabă, cu niște ochelari imenși care-i acopereau jumătate din față: - Vino, nu te teme, nu mănânc copii! Haide, ia loc pe scaun! Avea o voce caldă, fină și blândă. „Poate ne înțelegem” gândi Ioana. Se așeză destul de greu pe scaunul prea înalt pentru ea. Picioarele îi atârnau și involuntar, începu să le legene. În acel 31 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------moment, femeia se ridică brusc de pe scaun și o lovi cu o joardă peste genunchi: - Stai cuminte! Nu e o atitudine frumoasă să te fâțâi pe scaun!

Ioana simți un nod în gât și-o lacrimă sub gene.

Nu o durea, dar se speriase de reacția neașteptată a celei căreia tanti Ana îi spusese „doamna directoare”. Făcu rapid o comparație cu doamna directoare de la școală și trase concluzia că n-avea cum să fie directoare.

Directoarele sunt drăguțe, simpatice și iubitoare. Auzi, ca prin vis, același glas blând, care contrasta puternic cu „primirea” ce i-o făcuse: - Bun, deci să revenim... Te cheamă Sonia și ai opt ani. Vii din București. Ai fost găsită vagabondând pe străzi, murdară și nemâncată...

- Am opt ani, dar nu mă cheamă Sonia, mă chemă Ioana. Ioana Doinescu și stau în București, str. Păcii nr.17, nu pe străzi!

- Serios! Uită asta... de-acum te va chema Sonia.

Ai înțeles?

- Doamnă, vă rog, ascultați-mă! Am fost luată cu forța din curte și apoi, apoi nu mai știu, m-am trezit aici.

Probabil că părinții mei sunt tare îngrijorați... Dați măcar un telefon, vă rog!

- Mai vedem noi, acum, gata, termină cu smiorcăiala, Ana te va duce să te odihnești. Te-am repartizat în camera 5 cu alte două fetițe. Vezi să fii cuminte și să nu mă obligi să trec la alte forme de educație... Ai înțeles?

32 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Am înțeles, dar, vă rog, dați un telefon la noi acasă, vă rog eu mult de tot, trebuia să plecăm la mare, mama și tata or fi morți de îngrijorare, vă rog!

Glasul i se pierdu pe coridorul înalt și interminabil. Mergea mecanic, împinsă de la spate de aceeași tanti Ana care-o adusese la etajul întâi. Urcă încă un rând de scări la fel de roase și murdare și se trezi în fața unei uși coșcovite, fostă cândva verde, pe care scria mare cu cretă „5”.

Ioana se regăsi dintr-o dată într-un loc extrem de dezolant. Ceea ce urma să fie „camera ei” era, o încăpere mare, înaltă, cu pereții coșcoviți și murdari. Cândva, acum vreo doi ani, mai văzuse o asemenea încăpere într-o gară, când mersese cu mama ei să-i conducă pe bunici la tren. Ținea minte și acum senzația de teamă care i se cuibărise în suflet când intrase acolo... Acum, culoarea închisă dar incertă a pereților, podelele murdare, întunecimea, mirosul, totul îi aducea aminte de sala de așteptare, creându-i aceeași stare de teamă și incertitudine. Numai că, atunci îi strânsese mâna mamei și se simțise mai bine. Acum...

Jumătate de cameră era goală. Mai în spate, în semiîntuneric, se întrezăreau două paturi supraetajate, iar într-un colț un raft șchiop, care stătea mult aplecat într-o parte și pe care se vedeau colțurile unor haine, murdare și ele. Ioana se gândi că nici n-ar putea să scrie aici, deoarece nu vedea niciunde vreo masă. Înaintă cu atenție pe podeaua goală. Nu știa dacă mai era cineva în cameră, nu se vedea prea bine.

Ferestrele mari, care altădată lăsau soarele să pătrundă 33 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------din belșug în încăpere erau murdare, sparte pe alocuri și astupate cu hârtie albastră. Văzuse asemenea hârtie în pod, la țară, în casa bunicilor. Mama îi arătase un caiet școlar de-al bunicului, învelit cu hârtie albastră, și-i explicase că pe vremea când bunicul fusese elev nu existau învelitori de plastic. Cu tot necazul care o apăsa, Ioana zâmbi gândindu-se la cei dragi de acasă și, în acel moment, luă hotărârea că va pleca de aici prin orice mijloace și se va întoarce acasă chiar de-o va face singură.

Gândurile îi fuseseră întrerupte de un zgomot abia perceptibil venit dintr-unul din paturi. Parcă tușise cineva... Se apropie cu teamă... Își luă inima în dinți și întrebă încet: - E cineva aici?

Se auzi o foială, ca și cum cineva ar fi răscolit printre ziare. Ioana se îndreptă către patul din stânga și văzu o fetiță cam de vârsta ei, cu părul ce părea blondroșcat tuns extrem de scurt și cu niște ochi mari, verzi, ațintiți asupra ei.

- Bună, eu sunt Ioana, cum te cheamă?

Nu primi niciun răspuns inteligibil, dar fetița din fața ei începu să se legene în stânga și-n dreapta și să îngâne un fel de cântec ciudat. Ioana simți o milă imensă față de colega ei de suferință și încercă s-o mângâie, dar aceasta se sperie grozav atunci când văzu mâna Ioanei întinsă și începu să scoată niște sunete de animal rănit. Ba mai mult, încercă s-o muște pe Ioana care, trezită la realitate, se trase strategic ceva mai departe. Probabil din cauza sunetelor, în cameră intră în fugă o altă fată, mult 34 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului mai mare, cam de 15-16 ani. Se apropie de copila din pat și încercă s-o liniștească: - Gata, hai, liniștește-te, nu s-a întâmplat nimic, fata asta va sta cu noi... Mai știi? Ți-am povestit eu...

Nuți, m-auzi? Uită-te la mine! Totul e în regulă... Nuți!

Fata avea o voce caldă și liniștitoare. Vorbea frumos și cu un ton blând. În curând o calmă pe fetița speriată care se ridică și se așeză cuminte pe jos, continuând să se legene.

Ioana se simțea cumplit. Realizase că ea fusese cauza unei crize și își făcea mustrări de conștiință. Încercă un dialog: - Eu sunt Ioana, îmi pare rău, n-am vrut s-o sperii, m-am apropiat doar...

- Lasă, nu-i nimic! Înțeleg. Eu îs Stela, vom fi colege de cameră, dacă ăsteia îi poți zice cameră. Acum, nu mai suntem două fete în „arest”, ci trei. De ce te-au adus aici?

- Nu știu, habar n-am. Mă jucam în curte cu Rex, știi, câinele meu, și apoi, cineva m-a tras de mână, altcineva m-a luat în brațe, am simțit un miros ciudat și n-am mai putut nici să strig. Apoi, nu mai știu, m-am trezit aici. Iar directoarea mi-a spus că m-ar chema Sonia, dar știu sigur că mă cheamă Ioana Doinescu. Știu și adresa de acasă. Mama e sigur foarte speriată de dispariția mea. Precis mă caută...

- Vorbești serios? Chiar ai fost răpită? Poate ai tăi or fi bogați, poate vrea cineva o recompensă... sau, poate, ai tu imaginație...

35 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Nu, Stela, crede-mă, tot ce-ți spun e adevărat!

Ce e aici? întrebă Ioana, gesticulând larg.

- O aripă veche a clădirii. Nimeni nu știe că aici locuim noi. Sanatoriul este frumos, curat, în partea ailaltă de curte. Am fost o dată, pe când eram mai mică, am reușit să fug și am ajuns în curte. Acolo sunt copii mulți, curați, îmbrăcați în pijamale cu flori, mi s-a părut un vis să locuiești acolo...

- Sanatoriu?

- Da, nu știi? Suntem într-un sanatoriu pentru boli psihice.

- Și noi de ce nu suntem în cealaltă aripă a clădirii?

- Asta nu mai știu. Eu am fost adusă de mult, nu aveam decât vreo patru ani. N-am înțeles nimic din ceea ce mi se întâmpla și nici nu mai am multe amintiri dinainte. Iar Nuți e o fată extrem de ciudată. E bolnavă, precis, nu știu eu ce are, că nu mă pricep, dar văd că are probleme...

- Și atunci de ce nu e tratată?

- Habar n-am. Aici nu vine nimeni în afară de tanti Ana. Ea ne aduce de mâncare și uneori ne schimbă așternuturile și hainele. Directoarea nu stă în biroul ăla unde ai fost. Are birou în clădirea nouă. Aici vine extrem de rar. Eu am văzut-o de maxim trei ori în atâția ani...

- N-ai întrebat-o pe tanti Ana de ce stăm aici?

- N-am întrebat-o? O! Am întrebat-o de multe ori... Ori nu știe nici ea, ori nu vrea să-mi zică.

- Și ce faci toată ziua? În ce clasă ești?

36 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Clasă? N-am făcut școală nicio zi. Tanti Ana m-a învățat să citesc și, după aia, am avut noroc.

Umblând peste tot, am dat peste intrarea în pod. Acolo am găsit o adevărată comoară. Probabil e biblioteca foștilor proprietari. O să te duc, îți va plăcea precis. În rest, lucrez la o grădină de legume. E în spatele casei.

Poți să vii cu mine, ai voie.

- Cum adică? Eu n-o să mai merg la școală?

- Probabil că nu... în ce clasă ești?

- Am terminat clasa I. Știu să citesc destul de bine, m-a mai învățat și mama și scriu multe litere, chiar pot scrie propoziții... Mama e mândră de mine...

- Cum e la școală? De multe ori mă visez într-o clasă... Cum sunt copiii? Dar învățătoarea?

- E foarte frumos, adică... mie-mi place... învățătoarea noastră e blândă și frumoasă, eu chiar o iubesc, m-am bucurat să fiu acolo cu copiii... dar, cum să zic, mai sunt și copii răi – mama zice să nu fiu prietenă cu ei – care nu învață, nu salută frumos, creează probleme părinților – asta a zis tata după o ședință cu părinții – dar doamna ne-a spus că toți se vor îndrepta...

- Poate... cred că toți copiii ar trebui să fie buni și cuminți... da, sigur așa ar trebui... Stela rămăsese pe gânduri...

- Stela, de ce n-ai plecat de aici? Ioana puse întrebarea încet, nesigur, ca și cum ar fi vrut să n-o supere pe noua ei cunoștință...

- Unde să plec? Și, mai ales, cum să plec? Pot ieși în curte, pot să mă duc în grădină, dar dincolo de zidurile alea înalte n-am cum să ies.

37 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- N-am văzut, m-au adus într-o mașină până la scări...

- Aha, de-asta nu știi... Sunt niște ziduri de trei metri care înconjoară curtea și grădina. Nu ai cum să ieși.

Iar în curtea sanatoriului ai putea ajunge, dar de acolo tot nu poți pleca mai departe, deoarece la poartă este pază non-stop. Mai nou e și mai greu. Copiii internați poartă un fel de uniformă. Dacă intri în curte ești văzut imediat, deoarece nu semeni cu ceilalți. Și-apoi, cum s-o las singură pe Nuți?

- N-avem de unde să facem rost de uniforme de-alea?

- Nu cred... numai dacă... dacă le-am fura...

- Atunci, hai să le furăm! Scopul scuză mijloacele, nu știi?

- Doamne, Ioana, ce bine-mi pare că mai am cu cine schimba o vorbă... Nu, nu te supăra, nu mă bucur de necazul tău, îmi pare rău c-ai ajuns aici, dar pentru mine, prezența ta e o mană cerească, crede-mă, cu Nuți nu pot discuta nimic, e în lumea ei.

- Poate un medic ar putea-o ajuta și pe Nuți, ne vom întoarce după ea, n-o lăsăm aici.

- Ai dreptate, dincolo, în sanatoriu, sunt sigură c-ar putea să-și revină, sau, măcar, să poată învăța să se înțeleagă cât de cât cu oamenii... Știi că dacă vorbesc frumos cu ea, vine la grădină și m-ajută? Poate deosebi plantele și chiar cred că le iubește...

- Sstt! Vine cineva! Să nu ne audă!

Coridorul plângea sub pașii grei ai femeii de serviciu. Curând, ușa se dădu cu brutalitate de perete: 38 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Hei, fetelor! Unde sunteți? se auzi vocea hârâită a îngrijitoarei Ana. - Aici, tanti Ana, răspunse Stela mieros, țuguindu-și buzele...

- Rapid, ia-o pe Nuți și duceți-vă la doamna directoare...

- Eu? Întrebă Stela mirată... mă cheamă... pe mine?

- Tu, ce, n-auzi? Repede... că se grăbește!

Stela se apropie de Nuți și o luă de mână: - Vino, Nuți, plecăm la plimbare!

- Nu! Nu! Nu! Ochii fetei deveniseră sticloși.

Oricine ar fi privit-o acum și-ar fi dat seama ușor cât de mult se teme.

- Haide, fii fetiță cuminte și vei primi ceva bun.

- Uite, Nuți, îți dau eu acum ceva... interveni și Ioana, scoțând din buzunarul jachetei o agrafă roșie de prins părul. Vezi? Ți-o dau ție!

- Ai văzut? Ioana îți dă o agrafă... Acum vii?

Nuți luă agrafa sclipitoare din mâna Ioanei și o strânse ca pe o comoară la piept. Ochii ei, care de obicei nu priveau pe nimeni, se opriră o secundă asupra Ioanei.

Fetele ieșiră urmate îndeaproape de tanti Ana, iar Ioana se așeză pe unul dintre paturi, obosită și îngrijorată. Ieri dimineață era încă acasă și aștepta cu nerăbdare să plece la mare, iar astăzi era o cu totul altă persoană, într-un loc despre care nici nu auzise. Simți că-i e somn și aproape alunecă de pe pat, așa că, se ridică ceva mai sus și se întinse puțin, sperând că Stela nu se va supăra că-i luase locul. Nu-și dădea seama unde ar trebui să stea, deoarece 39 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------în cameră erau numai două paturi, așa că aștepta să vadă ce-o mai fi. Se străduia să nu adoarmă, de teamă să nu i se întâmple ceva. Deasupra fetiței plutea mereu o stare cumplită de neliniște, dar se străduia să fie curajoasă sperând că părinții o vor găsi curând.

- Ioana, trezește-te! Ioana!

Stela stătea lângă pat și se străduia să nu facă prea mult zgomot, dar Ioana sări speriată și întrebă: - Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?

- Nu s-a întâmplat nimic, sunt eu, Stela, ți-am adus ceva de mâncare... după mutra pe care-o faci ești pe altă lume...

- Scuză-mă, am ațipit. Știu acum. Sunt la sanatoriu. Unde e Nuți? Ce-a vrut directoarea?

- Nuți a plecat. Directoarea știa că eu mă pot înțelege cu fata și m-a chemat și pe mine ca s-o lămuresc să plece.

- Unde să plece?

- Se pare c-a luat-o o familie.

- Cum a luat-o? A adoptat-o?

- Nu știu, poate. Sau, poate, era fiica lor lăsată aici în grija statului, n-am înțeles prea bine, oricum, bărbatu' ăla părea bogat, copila n-o s-o ducă rău.

- A vrut să plece?

- Culmea, părea chiar mulțumită. Imediat ce l-a văzut pe omu' ăla, a devenit extrem de docilă.

- Poate-l cunoștea... sau îi amintea de cineva...

- Poate... mie nu mi-a spus nimeni nimic. După ce-a văzut că Nuți e cuminte, directoarea m-a scos afară.

Zice: „Tu poți pleca, nu mai avem nevoie de tine! Și fii 40 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului atentă, poartă-te civilizat, să n-aud că ne-ai creat probleme. Vezi de fata aia nouă... vii să-mi spui ce face”.

- Vai, Stela, ai imitat-o perfect! Exact așa își strâmbă nasul și-și tuguie buzele, ai putea să te faci actriță.

- Mda, cu zero școală mă pot face foarte multe...

- De ce zici așa? Vei face și școală, Uite ce fată deșteaptă ești și ce frumos te exprimi.

- Poate, am citit foarte mult, dar știi, Ioana, am deja 15 ani. Alte fete se înscriu la liceu. Am de recuperat opt ani, nu-i puțin. Și asta, acum. Mai târziu îmi va fi imposibil. Cine știe cât mai stau aici, poate stau toată viața...

- Gata! Nu te las să devii pesimistă! Plecăm amândouă cât de curând putem... să vedem doar ce-i pe aici, să ne facem un plan și gata!

- Unde să mergem?

- La mine acasă, cum unde? Știu adresa, nu te teme, iar mama va fi mai mult decât fericită să te ajute. E medic ginecolog, iar tata e medic oftalmolog. Sunt oameni buni și săritori, nu-ți vei mai face niciun fel de probleme. Bine? Zâmbești? Te rog, altfel nu mai am nici eu curaj...

- Bine, fie cum zici tu. Of, uitasem, ți-am adus ceva de mâncare. Mi-a dat tanti Ana încă o porție de tocană. Ia, e bună, bucătăreasa din sanatoriu e chiar pricepută, copiii de acolo au noroc.

41 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------* Rămasă singură în birou, directoarea bău o înghițitură de cafea și se gândi că, în sfârșit, ocazia mult așteptată i s-a ivit. „De-acum, fata asta va deveni ea «orfana» sanatoriului. Și, dacă stau mai bine să mă gândesc, poate peste câteva săptămâni o mut în pavilionul central, s-o sperii... Ha, ha! Parcă-i văd mutra când o s-o pun să stea între nebunii ăia... Da, așa voi face! El ce crede? Că mă are la mână și-i „cazez” pupila până îi convine s-o scoată în lume? Nu, tată, nu! Fata va fi asul meu din mânecă. Și dacă toată lumea este de părere că e un copil genial, o să le demonstrez tuturor că nu e decât o amărâtă de fată speriată și... mda, și sărită de pe fix. Păi, nu? Doar granița dintre genialitate și nebunie este extrem de subțire... Da, prietene, geniala ta va fi în curând o oarecare. Asta, ca să te înveți minte să-ți mai bați joc de sentimentele cuiva... Și când mă gândesc că te-am iubit și-am avut încredere în tine. Da... proasta de mine credeam că mă vei salva, că ești prințul venit pe-un cal alb pentru ca Cenușăreasa să-și schimbe destinul...

Dar tu, tu ai fost la fel ca toți bărbații... laș... ca tata.

Exact, ca tatăl meu cel mândru și intransigent... Uite că n-am avut ocazia să mă răzbun pe el... Dar acum, o voi face. I-o voi plăti și lui, și ție! Ha, ha, ha... voi fi răzbunată. Unealta mea tocmai a sosit. O las să mai fiarbă puțin, să se îngrijoreze, să-și pună întrebări... și-apoi, gata! A mea e! O dau pe mâna doctorilor, bineînțeles după ce-i „fabric” și-un diagnostic pe măsură și-i bag în cap niște idei care-o fac să se revolte. Ălora le 42 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului ajunge ca vreun pacient să-și nege boala. Gata, sar pe el cu medicamente, până „recunoaște”. De aici și până la a deveni o legumă docilă nu-i decât un pas... După asta face ce-i zici... Ca nebuna de mă-sa... sau ca soră-mea!”

43 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Speranțe Comisarul Popa lăsase vorbă la poartă ca familia Doinescu să fie lăsată să urce imediat ce ajunge la sediul poliției. Găsise o urmă a fetiței sau era o coincidență? Nu știa încă, dar merita să încerce și această pistă.

Problema era că, deși fetița fusese găsită acasă la ea, doamna Stan nu voia să spună cum a ajuns acolo și-o ținea una și bună că o adusese soțul ei, care acum era plecat la muncă în străinătate. Degeaba încercase toate modurile de abordare. Nu reușise s-o facă să spună altceva decât că habar n-are de nimic. Comisarul era sigur că femeia minte, dar nu avea cum să dovedească asta. Soțul, Stan Vlad era plecat de mai bine de șase luni, așa că nu putea să fi fost implicat în evenimentele din ultima vreme, mai ales să domnul comisar-șef vorbise cu el la telefon și acesta-i confirmase că nu mai părăsise Franța de la sosirea sa acolo, că avea contract legal și că fusese la lucru în toate aceste zile din urmă. Omul se arătă îngrijorat de tot ce aflase de la polițist și îi atrase atenția comisarului-șef asupra faptului că soția sa mai avusese probleme psihice, dar fusese sigur că totul ține de domeniul trecutului. „Altfel nici n-aș fi plecat”– încheiase omul.

Stând la biroul încărcat cu dosare, comisarul Popa se gândi la durerea unor persoane din jurul său, care ajungeau fără voia lor în situații limită care, până atunci, li s-ar fi părut neverosimile. Avea și el doi copii școlari, 44 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului nu cu mult mai mari decât Ioana și înțelegea suferința pe care dispariția acesteia le-o provoca părinților. „Ciudat, acești doi oameni au înfiat-o și-o iubesc mai mult decât orice, iar mama ei naturală nu știe cum să-i facă mai mult rău”. De altfel, Protecția copilului deschisese, la solicitarea poliției, o anchetă asupra modului în care era crescut Sorin, fratele geamăn al Ioanei. Copilul arăta bine, părea dezvoltat normal din toate punctele de vedere, învățătoarea nu avea niciun fel de suspiciuni, iar rezultatele școlare arătau o inteligență peste medie.

Totuși, ținând cont de ultimele evenimente, poliția a considerat că o măsură de precauție nu strică.

Gândurile i-au fost întrerupte de o bătaie ușoară în ușă: - Se poate? Soția mi-a spus că ne-ați chemat...

Doctorului Doinescu i se citea în ochi speranța...

- Da, fetița e tot la noi. Doamna Simona a reușit să comunice cu ea. Nu e un copil perfect normal, dar nici fără speranță. Are o formă de autism, dar într-un mediu adecvat ar putea să ajungă să comunice cu ceilalți și chiar să facă ceva util. Fetița se numește Nuți și a locuit până acum – dacă e să-i dăm crezare – într-un fel de mansardă, sau la un spital vechi, o casă de copii, ceva asemănător, într-o cameră cu o altă fată, Stela, de care se simte foarte atașată și care-i lipsește. Din ceea ce ne-a spus, Stela e mai mare decât ea și a îngrijit-o de mică. Nuți nu-și amintește altă casă. A stat în acea cameră de când se știe.

Putea doar să mai iasă într-o grădină, împreună cu Stela, dar în altă parte n-a fost niciodată. Doamna Simona s-a întrecut pe sine. Pur și simplu a reușit să o facă pe Nuți să 45 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------iasă din carapace și să comunice. Se pare că fosta ei colegă, Stela, i-a citit foarte mult, fapt care i-a ajutat la dezvoltarea intelectuală. Aș vrea să mergeți cu mine până la Spitalul de copii să vedeți ceva interesant. De acord?

- Desigur, se grăbi Dora, mergem acum?

- Da, am norocul de a fi câteva ore liber. Mergem acum.

Drumul a fost scurt. Spitalul nu era departe. În mașină, nimeni nu a mai spus nimic. Fiecare era cufundat în propriile-i gânduri. Totuși, Dora simțea un fel de speranță, un fel de putere și de încredere. „Doamne – gândi la coborârea din mașină – fă s-o găsim pe Ioana!”.

Cei trei urcară la etajul doi. Fata fusese „cazată” într-un salon curat și luminos și părea că se bucură de asta. Cu atâta atenție care i se dădea, cu mese echilibrate la ore potrivite, devenise ceva mai zâmbitoare. Mai mult, doamna Simona, împreună cu o doctoriță tânără și entuziastă reușiră în numai câteva zile s-o facă să le privească, să le zâmbească, să le recunoască. Simona dorea ca astăzi să-i arate niște cartonașe cu animale, flori, fructe, să o ajute să se concentreze și să-i testeze atenția.

Deocamdată, însă, aștepta vizita familiei Doinescu, așa că nu voia s-o obosească.

Comisarul Popa bătu ușor la ușă. Intrară și rămaseră deoparte. Fetița nu trebuia să fie speriată.

- Stați acolo, luați loc pe scaunele de lângă ușă.

Vreau să auziți ceva – spuse Simona – apoi, întorcându-se către Nuți, continuă calm: - Nuți! mă auzi?

46 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Da... glasul sunase chiar mai tare decât se așteptau musafirii...

- Ți-e dor de Stela?

- Stela... vreau să vină aici... de ce nu vine?

- O să vină, crede-mă, o să vină...

- Dar de Ioana? Ți-o amintești pe Ioana?

- Ioana – repetă parcă mecanic Nuți – Ioana...

Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Nuți deschise palma în care tot timpul ținuse strâns ceva și-i arătă Simonei o agrafă de păr, continuând: „Ioana e bună”.

- Pot să văd agrafa? o rugă Simona.

- Nu – veni sec răspunsul.

- De ce? N-o iau din mâna ta, vreau doar s-o văd mai de aproape. Și să i-o arătăm mamei Ioanei. Bine?

- Mama... Ioanei... mama... da, mama, da!

- Mamă – se întoarse Simona către Dora – apropie-te, te rog!

- Vine mama, intră Dora în joc apropiindu-se...

- Hai, Nuți, îi arăți mamei agrafa?

- Mama... repetă Nuți... mama... uite, mama!

Nuți deschise pumnul lăsând-o pe Dora să vadă agrafa de păr a Ioanei. Fu sigură că era a ei. I-o cumpărase din piață cu puține zile în urmă. Din multitudinea de agrafe, Ioana o dorise numai și numai pe aceasta care avea un defect: una dintre flori nu fusese colorată. „Mie-mi place, mamă” spusese fetița. „Pe asta o vreau”. O cumpărase atunci cu părere de rău, dar se bucură acum, deoarece fu sigură că era agrafa Ioanei, fără niciun dubiu.

Deodată, Nuți începu să vorbească: 47 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Mamă, o cauți pe Ioana?

- Da, Nuți, o caut pe Ioana...

- E acolo, în spital, e cu Stela, te duci după ea?

- Aș vrea, dar nu știu unde e spitalul... îmi spui?

- În curtea cea mare, cu stâlpi înalți, cu flori, e în clădirea veche. Te așteaptă, mamă, să te duci după ea...

- Sigur, mă duc, mai spune-mi despre clădire, Nuți, te rog, ajută-mă!

- S-o aduci și pe Stela, să nu rămână singură...

- Da, promit! Mai spune-mi, cum e clădirea?

- Înaltă, cu sticlă multă, cu lumină. Noi am stat dincolo, în întuneric, în spate, în castelul vechi, cu umbre și întuneric. Nu mai vreau acolo!

- Nu, nu vei mai merge acolo... O să fie bine... interveni Simona, tu stai aici, cu mine...

- Și vine și Stela...

- Da, o să vină și Stela. O vom găsi, îți promit.

Fetița păru iarăși pierdută. Nu se mai concentră, n-o mai privi pe Dora. Intrase înapoi în lumea ei.

Cei patru ieșiră din încăpere. Nuți rămăsese cu o asistentă. N-o lăsau nicio clipă singură. Aveau datoria s-o îngrijească și, în măsura în care vor putea, s-o ajute să-și revină.

Ajunși pe coridor, Simona sparse tăcerea: - Haideți aici, e un salon gol, să stăm de vorbă...

O luă înainte și le arătă o ușă în imediata apropiere. Ei, ce părere aveți?

- Doamnă, fata a făcut progrese uimitoare...

- E o fată deșteaptă și deși pare ciudat, acea Stela a educat-o cum a știut și cum a putut. Important a fost 48 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului doar să o fac să mă accepte între cei cărora le poate acorda încredere.

- Și cu mine cum a fost? De ce a fost de acord să-mi arate agrafa?

- Cuvântul magic „mama” a făcut-o să-și deschidă sufletul. Probabil fetele povesteau acolo despre familie și „mama” era ceva ce-și doreau cu ardoare. Am zis întâmplător ceva de genul „mama Ioanei o caută” și am văzut reacția ei și am exploatat-o. Vă dați seama ce suferință au copiii ăștia în sufletele lor?

- Doamne, dacă am găsi-o... poate o găsim și pe Stela, cine știe ce mai pot păți fetele acolo... suspină Dora.

- Doamnă, mai am o veste, interveni comisarul Popa, colegii mei au făcut cercetări prin toată țara și au găsit un sanatoriu de boli psihice, în apropierea Buzăului.

Se pare că a fost construit în curtea unui vechi conac care acum e dezafectat. Dar, ar fi posibil ca să mai existe clădirea veche. Eu sunt din Buzău, dar nu știu conacul.

Totuși, informația pare corectă. M-am gândit că veți dori să mergeți și dumneavoastră, avem o mașină peste-o oră.

- Vai, vă mulțumesc, credeți c-am putea-o găsi pe Ioana?

- Sincer, nu vreau să vă dau speranțe, dar este posibil. Unul dintre inspectorii din zonă a avut acolo un caz și mi-a povestit că sanatoriul este amplasat într-o curte mare, plină de flori, înconjurată de un gard înalt, de netrecut. Exact așa cum povestește Nuți. Dar, nu putem ști până nu ajungem acolo. Unul dintre colegii mei s-a 49 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------dus acum să aducă un mandat și, bineînțeles, vom colabora și cu poliția locală.

- Poate aflăm ceva și despre Nuți, cine știe dacă n-o fi și ea căutată...

- A stat mulți ani acolo, practic, nu-și amintește altă „casă”, deci, e greu de crezut c-o mai așteaptă cineva, dar, nu este nimic exclus.

50 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

Fuga către nicăieri Era aproape întuneric. Ioana se gândi c-o fi trecut de ora unsprezece. Nu era obișnuită să stea așa târziu. De obicei, dormea de pe la nouă jumătate. Acum, însă, avea un plan. Urmărise ce se întâmplă prin curte și văzuse că directoarea își parchează întotdeauna mașina în fața pavilionului lor, la umbra unor tei înalți. Nu-și dădea seama de ce n-o lăsa în parcarea amenajată în fața sanatoriului, dar ei îi convenea de minune. După ce directoarea pleca la biroul din clădirea nouă, prin curte nu mai era nimeni. Atât ea, cât și Stela se puteau plimba nestingherite. Rareori, tanti Ana le striga s-o mai ajute cu câte ceva, dar nu se supăra dacă nu apăreau. Îi spusese Stelei că vrea să urce în mașina directoarei și astfel să poată părăsi incinta. Nu avea cum altfel, poarta era bine păzită, iar gardurile înalte, mult prea înalte pentru ea.

- Bine, dar cum crezi că vei putea face așa ceva?

Crezi că n-o să te vadă? Și-apoi, cum vei coborî? Și unde? Dacă parchează într-un garaj? Nu putem ști ce-i afară... orașul mi se pare plin de capcane... Ioana, nu vreau să pățești ceva, gândește-te bine ce vei face...

- Mă gândesc, dar, acum e important să trec de porți.

- Ai curaj, Ioana, eu n-aș putea face asta... Deși-s mai mare decât tine, n-aș pleca de aici în felul ăsta...

- Poate, dar pentru ca să reușesc, am nevoie de tine. Nimeni nu trebuie să vadă că lipsesc. Sub niciun 51 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------motiv. Înțelegi? Spune-i la tanti Ana ce vrei tu, dar n-o lăsa să vadă că nu-s aici. Nu trebuie să se dea alarma.

Bine?

- Fii fără grijă, am eu ac de cojocul ei. Numai să nu se întâmple să te caute directoarea...

- De ce m-ar căuta? Nu m-a căutat în atâtea zile de când m-a abandonat aici, nu m-o căuta chiar acum...

- Posibil, oricum, o duc eu cu vorba... Și-apoi, te-ar putea căuta doar mâine dimineață, iar tu vei fi deja în oraș.

- Stela, în ce oraș suntem?

- Crede-mă că nu știu. Am fost cu tanti Ana în oraș când eram mai mică, acum vreo opt-nouă ani, dar nu-mi mai amintesc mare lucru. De când am fost adusă aici, ca și tine, cu forța, aici am rămas. Nuți era de vreun an. Abia pornise în picioare și era lăsată singură aici.

Chiar m-am gândit de multe ori că sunt oameni fără suflet care-și părăsesc copiii. Pe vremea aia nu era aici decât tanti Ana, directoarea stătea numai în clădirea nouă, atunci în construcție. Numai după vreo doi ani am văzut-o pe aici. Mă privea cumva cu teamă sau bănuitor...

Am văzut în ochii ei ceva ca un fel de ură. Nu pot să-ți spun de ce, pentru că, deși-mi părea cumva, straniu, familiară, n-o cunoșteam. Și acum am un sentiment ciudat în prezența ei. Cine știe ce ascunde...

- Stela, crede-mă, așa mică cum sunt, nu mă las. Știu că părinții mei mă caută, sunt sigură de asta și voi pleca de aici. Bineînțeles, o să vin cu ajutoare, cu poliția, cu salvarea, cu nu știu cine, dar va ști tata și te vom lua de aici. Nu te las, Stela, fii sigură, totul va fi bine.

52 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Ioana, Dumnezeu să te ajute. Eu mă voi duce să stau la intrare, să văd dacă vine cineva. Tu fă ce crezi că e bine. Sper să reușești...

- Bine. Ai făcut rost de pătură?

- Da, uite-o aici. E de pe patul meu. Ce faci cu ea?

- Știi că tanti Ana îi pune directoarei tot felul de lucruri în mașină: alimente, flori, știu eu ce. De data asta, o să pun eu o pătură, sub care mă voi ascunde și niște flori deasupra. Am observat că nu caută niciodată în mașină. Probabil se uită acasă ce-a „primit”. Sper să reușesc și să nu mă vadă. De altfel, ce-mi poate face dacă mă prinde? Mă bate. Și ce-i cu asta?

- Ioana, habar n-ai, n-ai fost bătută niciodată... Eu știu ce-nseamnă bătaia... Am avut vânătăi de multe ori...

E drept că mă bătea tanti Ana, dar pusă de directoare...

- Lasă, nu te gândi la asta, vom reuși, vei vedea...

Becul chior de lângă ușă lăsa o lumină palidă care alungea în mod nefiresc lucrurile din jur. Ioana își simți inima palpitându-i de teamă. O creangă bătută de vânt o făcu să se oprească și să privească neliniștită în jur. Părea o mână descărnată care încerca să o prindă. Oftă. Își luă inima în dinți și se gândi că niciun efort nu e prea mare pentru a ajunge acasă. „Doamne, ce-ar zice mama, care nu mă scăpa din ochi nicio clipă, dac-ar știi că am de gând să plec singură, noaptea, prin oraș...” Păși încet, încet pe aleea năpădită de buruieni. Avea noroc, iarba îi estompa orice pas. Tocmai deschisese ușa mașinii când auzi glasuri. Începu să tremure, dar intră totuși și se ascunse sub pătura pregătită de Stela. Trase deasupra florile și-ncercă să se liniștească. Ușa mașinii rămăsese 53 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------întredeschisă. Auzi cum cineva o trântește brutal, apoi nu mai auzi nimic preț de câteva minute. Așteptă ca mașina să se pună în mișcare, dar în jur continua să fie liniște. Închise ochii. O văzu pe mama sa la bucătărie, pregătind „ceva bun” și auzi în depărtare lătratul lui Rex. Dintr-o dată, un claxon îi „sparse” imaginile și abia reuși să-și înăbușe un strigăt. Realiză cu greu să era în mașina directoarei, sub pătură și că aceasta, ajunsă la poartă claxonează pentru ca portarul să-i deschidă. „Doamne, ajută-mă să nu mai adorm!” se gândi fetița.

Mașina rula încet pe șoseaua destul de aglomerată. Ioana nu vedea nimic. La un moment dat, se opri. Se gândi c-ar fi bine să încerce să deslușească ceva.

Eventual să coboare la vreun stop, ca să nu ajungă în garaj și să fie descoperită. Ridică un colț de pătură și văzu în oglinda laterală că mașina oprise la o intersecție.

Deschise ușa și se lăsă să alunece pe trotuar. Se lovi la un genunchi, dar nu băgă în seamă. În patru labe, se târî în spatele unei bănci și urmări mașina. Se făcuse verde.

Directoarea porni, dar, după numai câțiva metri văzu ușa deschisă, coborî și-o închise cu putere. Se auzi până la Ioana: „A dracului ușă, se deschide singură, în mers”.

Doi bătrâni, care ajunseseră în dreptul mașinii o priviră amuzați iar directoarea demară în trombă imediat ce se făcu iar verde, însoțită de claxoanele celor ce fuseseră obligați să aștepte în spate. „Am scăpat” – gândi Ioana – „dar nu e gata. O fetiță singură pe străzi poate trezi bănuieli. Trebuie să găsesc un loc unde să stau până-n zori. Apoi, cu puțin noroc, voi da un telefon acasă.”

54 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului * „Doamne, în sfârșit acasă...” Magda gândise cu voce tare. „Cum ar fi, ca acum să râd?” continuă gândul căutându-și cheile. „Să râd? N-am mai râs de... de când oare? Poate de la moartea... Sigur de atunci... Adică de vreo... treisprezece ani... Atât să fi trecut? Ia să vedem...

Da, așa e, aveam doar douăzeciși doi de ani atunci când a murit.” Între timp, Magda intrase în casa mare și confortabilă. Aprinse becul din hol și privi mobila stil, din stejar. În capătul holului, exact lângă ușa bucătăriei, ceasul vechi bătu ora opt. Lacrimi mari i se rostogoliră pe obraz. Tot ceea ce era în jurul ei îi provoca suferință deși pe toate și le dorise mai mult decât orice pe lume.

Lăsă poșeta pe măsuța din hol și intră în mica debara-garderobă din stânga. Se schimbă în ceva comod, apoi trecu în bucătărie și-și făcu un ceai. Aprinse doar o veioză. Așa, într-un semiîntuneric cald și odihnitor, închise ochii și văzu iar chipul mamei. Fusese extrem de legată de mama ei. Tatăl, un om aspru și dur era mai tot timpul plecat. „Serviciul” – motiva mama, dar nu credea nici ea întotdeauna. Ele două împărțeau un apartament modest într-o casă veche, din centrul orașului. Casa a fost naționalizată, iar proprietarii de drept fuseseră lăsați să locuiască pe mai departe în fosta lor casă, cu condiția să se mulțumească cu un apartament mic. Așa ajunseseră bunicii din partea mamei ei, chiriași în propriul lor imobil. Locuiseră cu toții, cei doi bunici și mama Ica, așa 55 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------cum o numise Magda mai târziu, în două camere de la etajul I. Două camere, o bucătărie și o baie. Nu după multă vreme, cei doi plecară din lumea aceasta care fusese atât de nedreaptă cu ei, iar fiica lor, Ica rămăsese singură. Uneori, în nopțile lungi de iarnă, mama Ica deschidea o cutie mare, de pantofi, ticsită de fotografii și-i povestea fiicei copilăria ei fericită, într-o familie grijulie și iubitoare.

După ce rămăsese singură, Ica se căsători în scurt timp cu șeful ei, un om mai tânăr ca ea cu cinci ani, lipsit de educație și de orice compasiune, dar care îi oferea o oarecare siguranță prin apartenența lui politică la partidul unic și prin relațiile pe care și le făcuse. Din păcate, căsătoria fusese doar o amăgire, iar singura bucurie a femeii fusese fiica ei, Magda, care se născuse exact în ziua în care era aniversarea unui an de la căsătorie. În lipsa unui soț și tată extrem de ocupat și preocupat de orice altceva în afară de familie, cele două, mamă și fiică ajunseseră să se înțeleagă mai mult decât perfect. Magda beneficie de o educație aleasă și de toată atenția mamei, care, de la nașterea ei, devenise, la insistențele soțului său, casnică, deși terminase o facultate economică și se descurca foarte bine în branșă.

Pur și simplu Magda fusese un copil fericit. Nu simțise niciodată lipsa tatălui, deși acesta ajungea acasă doar câteva zile pe lună. Apartamentul lor era plin de voie bună și râsetele se auzeau mereu. Ica știa să se bucure de viață și-o învățase și pe Magda să facă la fel.

Cu timpul, tatăl devenise un fel de musafir, de prezența căruia se bucurau doar câteva ore lunar. Magda, ajunsă 56 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului între timp studentă la sociologie, înțelesese că acesta locuia cu o altă femeie, deși mama nu-i spusese explicit.

Uneori se mira că acest lucru n-o interesa pe mama ei și că părea să nici nu sufere din cauza unei căsnicii distruse, dar îi fusese jenă, cu toată apropierea dintre ele, s-o întrebe deschis ce simțea în legătură cu acest lucru.

Oricum, într-o seară, pe când se chinuia să adoarmă, auzi o ceartă în camera de alături, din care înțelese, doar, că mama ei nu vrea să divorțeze, chiar dacă soțul o va abandona definitiv. Deși știa că mama ei era o femeie profund religioasă, hotărârea i se păru prostească și se gândi că a doua zi va fi absolut necesar să aibă o discuție serioasă și să încerce să-i deschidă ochii. O căsnicie de fațadă nu făcea bine nimănui, iar ea nu mai era un copil care să nu priceapă adevărul. „Numai că, a doua zi” – se auzi iar Magda spunând – „întoarsă de la facultate, am aflat că mama nu mai e.”

- Regret, domnișoară, îi spuse un polițist pe care-l găsi în apartamentul lor, mama dumneavoastră s-a sinucis.

- Cum? nu se poate! Protestase Magda - Ba da, nu vă mint, se pare c-a luat o cutie întreagă de somnifere. O să știm mai multe după autopsie. N-aș fi vrut să aflați așa, dar nu am avut încotro. Trebuia să vă spun adevărul.

- Autopsie? Nu se poate! Ce somnifere? Mama nu lua somnifere. Trebuie să faceți ceva, vă rog să mă ajutați!

57 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Nu mai am cu ce. Tatăl dumneavoastră a autorizat autopsia, cutia cu somnifere s-a găsit alături, totul pare clar.

- Tatăl meu? Unde e? Vreau să-i vorbesc.

- Nu știu unde e. A plecat. L-am auzit spunând c-o să revină. O fi ocupat cu documentele. Nu știu nimic altceva.

- Mama nu s-ar fi sinucis. Credea în Dumnezeu și religia nu i-ar fi permis asta. Și-apoi, nu m-ar fi lăsat niciodată singură. Nu! Nu cred!

Magda începu să plângă, apoi leșină. Polițistul chemă o ambulanță care-o duse la spital. Stătu acolo două zile fără să vadă pe cineva cunoscut. Apoi, apăru tatăl ei, însoțit de o fată cam de aceeași vârstă cu ea. Fata îi adusese niște haine de doliu și-o ajută să se îmbrace.

Nu întrebase nimic. Era încă sub efectul sedativelor.

Participă calmă la înmormântare fără să plângă, fără să zică vreun cuvânt, fără să mai simtă ceva.

Acela fusese momentul în care Magda se rupsese de ea însăși. Trăia, dar trăia viața altcuiva. Avea mereu senzația că se privește de la distanță, că e un simplu spectator în spectacolul vieții și că, la pauză, mama ei va veni și-o va lua acasă.

După înmormântare, tatăl său o duse în casa în care stătea el, cu femeia „aia” și cu fata care-l însoțise la spital. Nu se opuse. Îl întrebă doar unde sunt lucrurile mamei și amintirile lor. Tatăl, îi răspunse plictisit: - Am aruncat toate vechiturile alea. Nu ți-ar fi adus niciun beneficiu. Uită totul, ai șansa să începi o 58 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului nouă viață. Nu are niciun rost să te gândești la trecut.

Dacă Ica te-ar fi iubit nu ar fi făcut așa ceva Magda nu-i răspunse, dar din acel moment știu.

Dacă până atunci îi fusese indiferent, acum începuse să experimenteze un nou sentiment: ura. Începu să-l urască cu toată ființa ei și-și jură că va trăi doar ca să răzbune moartea mamei și să-i facă lui cele mai negre zile posibile. Își aminti că-și spusese în gând: „Am să te distrug, «tată». Nu știu cum, dar îți promit că o s-o fac.”

După o noapte albă, Magda alergă a doua zi, la prima oră „acasă”. Încercă să descuie, dar cheia nu se mai potrivea. Sună. După câteva secunde în ușă apăru o femeie tânără, dar neîngrijită care-o întrebă ce dorește.

- Știți, eu sunt... am stat aici și... nu mai putu continua... apăsarea ultimelor zile își spuse cuvântul și fata izbucni în plâns.

- Îmi pare rău, am auzit de mama ta...

- Tata a luat absolut tot? N-a rămas nimic? Nici măcar din întâmplare?

- Ne-a lăsat nouă mobila. În rest, a luat tot. Părea devastat... „Da, continuă Magda firul amintirilor, atât de devastat, încât după o săptămână s-a căsătorit cu «aia».

Am stat trei ani împreună cu tata și familia lui și-am suportat... O, Doamne, chiar învățasem să fiu «cenușăreasa» casei. Deși, ca să fiu sinceră, nu mă punea nimeni să fac nimic și nici nu mă deranjau cu nimic. Nu. Era dureros, fiindcă eram complet ignorată. Cu toții vorbeau ca și cum n-aș fi fost de față, ca și cum n-aș fi existat. Și asta n-ar fi fost nimic. Dar trebuia să văd și să 59 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------aud cum tatăl meu, cel care ne ignorase atâția ani, pe mine și pe mama, se comporta ireproșabil cu soția sa și-și iubea enorm fiica despre care am descoperit că e doar cu un an mai mică decât mine, ceea ce-nsemna că «el» n-o iubise pe mama niciodată.”

Magda era numită de toți ai casei „orfana”.

Uneori avea impresia că ceilalți nici nu-și mai amintesc numele ei real. Până și ea se obișnuise cu asta. Era un prenume la fel de bun ca oricare altul. Obișnuia să se liniștească spunându-și că fiecare om are un apelativ doar pentru ca să se știe despre cine e vorba și că nu are nicio însemnătate cum ești identificat de ceilalți.

Totuși, suferea. Singurătatea o copleșea. Seara, înainte de culcare, stătea cu ochii pironiți în tavan și își imagina tot felul de scenarii, care mai de care mai complicate, prin care să-l facă pe tatăl ei să sufere. Să-l doară așa cum o durea pe ea și cum, desigur, a durut-o și pe mama ei.

Atunci când un bărbat șarmant, elegant, tânăr și frumos începu să se arate interesat de ea, Magda nu rezistă tentației și se abandonă în brațele acestuia. Idila începuse bine, părea că dragostea o va salva și-și va putea relua viața. „Din păcate, n-a ieșit bine deloc, deși mă consideram o fată deșteaptă și eram prima la facultate, m-am comportat ca o proastă. Nu m-am lăsat până când nu am mai primit o palmă de la viață. Nu mai era mult și-mi pierdeam întreaga credibilitate și postul câștigat prin muncă. Norocul meu c-am avut o idee bună. Nici nu se rezolvase încă și-a urmat accidentul. Apoi, pentru ca 60 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului totul să fie complet, era cât pe ce să rămân pe drumuri.

Săracă, ca întotdeauna, dar, de data asta mai săracă și în sentimente... ” * Mașinile se opriră la poartă, iar comisarul Popa ieși să stea de vorbă cu portarul. Deși i se arătaseră legitimațiile și mandatul de percheziție, acesta nu cuteza să le deschidă, spunând că el e un simplu angajat și vrea să-și păstreze postul, dar că o va suna pe directoare acasă.

Așteptarea se prelungea, directoarea nu era de găsit, așa că, șeful poliției locale îi comunică portarului că dacă nu le permite în cinci minute accesul, vor sparge poarta. Temător, acesta se conformă.

- Unde e pavilionul vechi? întrebă comisarul Popa.

- Mergeți în stânga, veți vedea un stâlp de lemn cu un bec. Acolo, în spate e intrarea, dar nu e nimeni acolo acum. Femeia de serviciu mai stă pe acolo, are și niște magazii, dar acum e plecată.

- Bine, mulțumim. Și, stai liniștit, nu ai nicio vină, avem toate actele necesare.

- Totuși, ce căutați?

- Să facem dreptate... mormăi unul dintre polițiștii mai tineri care, de când auzise povestea, era extrem de indignat că „în zilele noastre mai pot fi răpiți copiii din curte”.

61 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------Dora coborî din mașină exact în fața intrării și-i șopti comisarului Popa c-ar fi bine s-o caute ea pe Stela pentru a nu o speria.

- Bine, mergeți, dacă n-o găsiți în zece minute, intrăm noi.

Dora luă o lanternă puternică de la unul dintre polițiști și intră în clădirea ce părea gata-gata să se dărâme. Ușa scârțâi sinistru. Era grea, susținută de un arc mare, ce n-o lăsa să se trântească. Nu se opri la parter. Nu știa de ce, dar simțea să trebuie să caute la etaj.

Nici Stela nu dormea. Se gândea la Ioana. Dacă până acum n-o adusese nimeni de urechi înapoi, probabil că reușise. Regretă că nu plecase cu ea. Poate împreună s-ar fi descurcat mai ușor. Și-apoi, ea era mai mare, nu trezea suspiciuni chiar dacă ar fi fost văzută pe stradă singură. Totuși, era important ca s-o „acopere” pe Ioana, pentru ca să n-o caute nimeni nici mâine, să-i dea răgaz să-și găsească familia.

Auzi o mașină în curte și se sperie. Privi prin ochiul murdar de fereastră. Nu, nu era mașina directoarei.

Erau alte două mașini care opriseră exact în fața ușii. Nu vedea bine dar avu senzația că noii veniți intră în clădire. „Cine să fie?” gândi cu voce tare. „Dar dacă o caută pe Ioana? Poate că mama ei a reclamat la poliție dispariția fetei și acum poliția a venit aici. Bine, dar cum de nimeriseră? Hai, mai bine, să ies pe coridor, să mă ascund și să urmăresc ce se întâmplă...”

Ieși tiptil și se ascunse în spatele unui corp de dulap așezat pe coridor exact într-un colț extrem de întunecos. Oricum era beznă, dar în colțul acela chiar nu 62 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului se vedea nimic. Nu așteptă prea mult. Auzi pași pe scări și văzu o lumină puternică. Cineva urca cu o lanternă în mână. Stela nu vedea decât o siluetă, lumina lanternei era prea puternică. Deoadată tresări uimită, deoarece, din spatele lanternei auzi o voce subțire de femeie strigând-o: - Stela! Ioana, sunteți aici? Nu vă temeți, sunt eu, Dora!

Stela înțelese din prima clipă: era mama Ioanei, așa că se hotărî să iasă din ascunzătoare: - Sunt aici, doamnă, sunteți singură?

- Stela? Unde-i Ioana? Ioana! strigă Dora, vino la mama!

- Doamnă, Ioana nu mai e aici...

- Cum nu mai e? Ce s-a întâmplat? Unde e?

- Doamnă, vă spun totul, liniștiți-vă, Ioana n-a pățit nimic, a plecat... haideți să vă povestesc... A făcut un plan. Zicea că trebuie să ajungă la un telefon să vă anunțe, că precis sunteți îngrijorați și-o căutați. M-aș fi dus cu ea, dar a zis să stau aici, s-o „acopăr”, să nu se afle curând că lipsește, pentru ca să n-o caute directoarea cu poliția. Ioanei îi era teamă de directoare, nu voia să mai dea ochii cu ea.

- Cum a plecat? Am văzut că sunt ziduri înalte și poarta păzită... Și când a plecat?

- S-a urcat în mașina directoarei, s-a ascuns sub o pătură, în spate și a ieșit simplu pe poartă. Mai departe nu știu, dar sigur s-a descurcat dacă n-a adus-o încă înapoi.

- Vrei să spui că acum, în acest moment e singură pe străzi...

63 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Da, e singură, dar e curajoasă și isteață. O să vedeți că va reuși.

- O, Doamne, dacă ajungeam cu vreo oră înainte, acum era în siguranță. O să-i rog pe polițiști s-o caute.

- Doamna Dora, dacă vede vreun polițist se ascunde. Mai bine așteptați să vă dea telefon. Zicea că știe numărul de mobil și că va suna dimineață... E mai bine, credeți-mă!

Dora ridică lanterna spre tavan pentru ca să-i nu-i dea fetei lumina în ochi, apoi o luă de mână: - Vino, mergem în curte, locul ăsta e sinistru, discutăm acolo. Să nu te sperii, jos sunt mai mulți polițiști și soțul meu. Polițiștii o așteaptă pe directoare pentru o percheziție. Trebuie să aflăm câte ceva despre Nuți.

- Nuți? O cunoașteți pe Nuți? O, Doamne, nu credeam s-o mai văd vreodată, Nuți e ca și sora mea, am crescut-o de la un an. Unde e? E bine? Mi-au spus c-a adoptat-o o familie.

- E bine, stai liniștită. E în siguranță dar îi e dor de tine. I-am promis că te duc la ea. Nu știi nimic de familia fetiței?

- De fapt, cam știu ceva. Stau de mult timp aici și-am avut timp să mă „adaptez”. Am căutat prin dulapurile cu acte acum vreo doi ani și-am găsit un dosar pe care scria „Ana Panciu”. Am presupus că „Nuți” vine de la „Ana”, așa că, l-am luat în pod să-l citesc pe îndelete. Era acolo un certificat de naștere în copie, o fotografie și o adresă din Buzău. Numele mamei era Magda Panciu iar la tată era o liniuță. N-am înțeles de ce.

64 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Oricum, femeia aia nu i-a dat nicio șansă Nuțicăi, a lăsat-o închisă într-o asemenea cușcă atâția ani.

- Vom verifica, Stela, poliția a intrat acum pe rol iar cei care v-au făcut acest rău vor plăti...

- Doamna Dora, vom putea merge la școală?

- Nu ați fost la școală?

- Nicio zi. Din fericire am găsit multe cărți în pod și am citit foarte mult, dar... tare mi-ar plăcea să merg la școală cu copiii... să am colegi, să învăț... Între timp, ajunseseră în curte. Una dintre polițiste se apropie și-i spuse blând Stelei: - Gata, s-a terminat, vino, mergem la un cămin, faci o baie, mănânci, te odihnești și apoi, mâine pleci la București s-o întâlnești pe Nuți.

- Du-te, Stela, spuse blând Dora, totul va fi bine... Îți promit că de azi înainte voi avea grijă să nu-ți lipsească nimic.

Stela plecă împreună cu polițista, iar Dora se grăbi să-i pună pe toți la curent cu noutățile. Între timp, apăru paznicul de noapte, care numai pază nu făcuse, deoarece fusese găsit dormind într-o cameră din clădirea nouă. Ba mai mult, duhnea a băutură de la o poștă.

Polițiștii îi arătară mandatul de percheziție și, considerându-se că erau îndeplinite toate cerințele legale, paznicul fiind reprezentantul – la acea oră – a instituției, porniră căutarea în clădirea veche.

65 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Salvarea Exact în fața băncii după care stătea ascunsă Ioana opri un autobuz pe laterala căruia scria mare „GARĂ”. Cunoștea cuvântul, așa că-l citi rapid. Tot rapid se gândi că în gară, într-o sală de așteptare cu multă lume s-ar putea așeza lângă vreo familie, iar trecătorii ar crede că e cu ei. Zis și făcut. Alergă către autobuz și urcă o dată cu o femeie care ducea de mână o fetiță. Nimeni nu o privi. Toți crezură că e împreună cu ele. „Se pare că planul meu funcționează – gândi Ioana – norocul meu c-am fost cu tata la gară când venea mama de la conferință, de la Viena. Altfel, nu m-aș fi gândit. Numai de n-ar coborî doamna de lângă mine înainte de gară...

Oricum, habar n-am cum o să știu că e gara... Ba da, e simplu: e ultima stație. Sigur e ultima stație, de-asta scrie pe autobuz doar «gară», nu merge mai departe.” Șoferul puse o frână bruscă și Ioana se simți aruncată în față peste o geantă de voiaj lăsată pe interval.

Nu căzu deoarece în ultimul moment fusese prinsă de un călător care o ajută să se redreseze și apoi i se adresă femeii cu fetița: - Poftiți, doamnă, stați pe locul meu, e greu în picioare cu doi copii...

Ioana îngheță așteptând răspunsul, dar femeia mulțumi simplu și se așeză, luând-o pe fetiță în brațe.

Pentru a păstra aparențele se apropie și Ioana și se ținu cu

66 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului mâna de scaunul pe care stătea femeia. Curând observă că nimeni n-o mai privea și se liniști.

Urmară vreo trei-patru stații în care nu mai urcă nimeni. Coborau mereu alți și alți pasageri, care se îndreptau grăbiți spre case. Femeia rămânea la locul ei, ceea ce-o bucura pe Ioana.

Prin fereastra din dreapta, Ioana văzu o clădire mare, luminată puternic și presupuse că e gara. Mașina opri și Ioana văzu cu coada ochiului cum femeia se ridică și se apropie de ușă. După ce coborâse toată lumea, coborî și Ioana, încercând să meargă în imediata apropiere a femeii. Aceasta o luă spre holul gării, așa că Ioana făcu la fel. Intră și văzu în dreapta o sală de așteptare. Se apropie încet și deschise ușa mare, cu sticlă, prin care se vedeau călătorii obosiți dormitând pe scaune.

Ochi din ușă o familie de tineri cu doi copii mici și se așeză pe scaunul de alături. „Numai de nu m-ar întreba nimeni, nimic – se gândi Ioana – poate am noroc și scap.

Cât o fi ceasul? O mai fi mult până-n zori?”

Tinerii povesteau despre tren, călătorie și bagaje.

Ioana înțelese că nu vor pleca decât dimineață, deoarece pierduseră legătura, așa că adormi liniștită. Nu va rămâne singură.

Visă un lac albastru și limpede pe fundul căruia se vedeau pietre albe strălucitoare. La orizont, lacul se contopea cu cerul la fel de albastru, senin și limpede, netulburat de niciun nor.

Ea stătea pe mal și se juca cu Rex. Se tăvăleau amândoi în iarba de un verde intens și alergau după o minge mare, roșie cu pete albe, ca de dalmațian.

67 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------Ioana privea mereu înspre lac, așteptând ca părinții să se întoarcă. Îi vedea pe malul celălalt, culegând fructe și se gândea că regretă că n-a plecat cu ei. La un moment dat, văzu cum mama flutură mâinile către ea și-i răspunse la fel. Urmări cu bucurie cum se urcă amândoi într-o barcă cu motor și se gândi că în maxim cinci minute vor fi lângă ea. Merele roșii se vor rostogoli prin iarbă și vor mușca cu toții cu nesaț din miezul auriu. Simțea deja, gustul dulce-acrișor...

- Ce faci aici? Te-ai rătăcit? Cu cine ai venit în gară?

Ioana auzi ceva dar nu reacționă. O mână mare, o scutură ușor...

- Hei, fetițo, trezește-te!

- M-am trezit... bângui Ioana deschizând încet ochii...

Apoi, realiză unde se găsește, își aminti totul și continuă repede: - Vai, mă așteaptă mama... și dădu să o zbughească spre ușa mare care dădea spre oraș.

- Stai, nu te grăbi, spuse omul de lângă ea prinzând-o de braț. Te conduc până acasă.

Ioana se temu pentru început, dar apoi se gândi că ar trebui să profite de bunăvoința acestui om și zise serios: - Cine sunteți? Mama nu mă lasă să vorbesc cu străinii...

- Dar să dormi în gară te lasă? vocea bărbatului sună cumva șăgalnic...

68 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - N-am dormit în gară, acum am intrat, jucându-mă cu niște prieteni... nu dormeam, mă prefăceam doar...

- Uite că păpușa știe să mintă... Totuși, ești îmbrăcată cu haine scumpe, chiar dacă-s murdare, ceea ce mă face să cred că nu ai mai trecut de mult pe acasă, dar ai o familie înstărită. Așa e?

- Dacă vreți să vă răspund, aștept să-mi spuneți cine sunteți.

- Eu? Sunt profesor pensionar. Tocmai m-am întors de la băi de la Covasna și eram în drum spre autobuz când te-am văzut. Cum sunt obișnuit să am grijă de copii, m-am oprit să văd ce-i cu tine. Nu ai de ce să te temi. Nu-ți fac niciun rău. Te pot ajuta cu ceva?

- Păi...

Ioana ezită. Sigur c-ar putea-o ajuta, dar... să aibă încredere sau nu? Mai bine, nu! Sau... Da! Ioana avu o idee...

- Vă mulțumesc, mă descurc singură... Dar, dacă ați vrea să-mi permiteți să dau un telefon... m-ați ajuta foarte mult...

- Desigur, mergem la mine acasă, soția mea îți dă ceva de mâncare și poți da telefon unde vrei...

- Nu merg niciunde. Nu vă cunosc și nu vreau să merg!

- Iar începi? Ce vrei să faci singură pe străzi?

Uite, o să-ți demonstrez că mă cunoaște toată lumea...

Vino, să ieșim către parcare...

Ioana acceptă. Nu prea știa ce-ar mai putea face.

Ieșiră împreună. Domnul acela avusese dreptate, toată 69 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------lumea părea să-l cunoască. Îl salutară câțiva angajați de-ai C.F.R.-ului, apoi, o doamnă îl întrebă cum a fost la băi și se oferi să-l ducă acasă cu mașina. „Merg în aceeași direcție, domnule profesor!” completă doamna.

Ioana era confuză. Tot ceea ce-o învățase mama ei se ducea de râpă dacă pleca cu acel domn, dar zilele astea nu mai fuseseră normale, așa că își călcă pe inimă și acceptă invitația dumnealui. Era murdară, flămândă și obosită.

- Monica, strigă domnul profesor, îți mulțumesc pentru oferta ta generoasă. Uite, sunt cu o nepoțică, dacă ne duci și pe noi îți vom rămâne recunoscători...

- Cum să nu, haideți să vă pun bagajul în mașină.

Domnișoara nu are bagaje?

- Tocmai le-a pierdut, glumi profesorul.

- A venit singurică? mai întrebă fata.

- Da, nici nu știam că vine, ne-am întâlnit în gară, spuse iar profesorul. „Uite că nu numai eu știu să mint” se gândi Ioana.

Apoi, se hotărî să profite de faptul că fata îl cunoștea și să se intereseze cu cine are de-a face: - Domnișoară, i-ați fost elevă unchiului meu?

- Din păcate, nu. Dar am fost colegă cu Marius.

Apropo, ce mai face Marius, domnule Docea?

- Bine, a terminat și cu examenul de titularizare, acum e profesor „cu normă întreagă” la un liceu din capitală. Păcat, doar, că nu s-a însurat încă.

- Ei, mai are timp... De ce să se grăbească?

- Da, o fi având el timp, dar noi ne-am bucura să avem nepoți...

70 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Așa, voiam să vă întreb... Fetița asta de-a cui este?

- A, e nepoata cumnatei mele, știi, sora soției...

- O știu, doamna Bucur, de la Pitești...

- Exact.

- Cum o cheamă pe nepoțică?

- Spune-i doamnei cum te cheamă, se întoarse spre Ioana domnul Docea... Doar ești o persoană extrem de vorbăreață...

- Mda, dar acum sunt obosită... mormăi Ioana.

Apoi, continuă: Ioana mă cheamă.

- Frumos nume... Stai mult la Buzău?

- Sper că nu. Aștept să mă ia părinții...

- A, vin după tine? Bun atunci. Vezi că doamna Docea face cel mai bun chec cu lămâie din lume, poate ai norocul să-l guști.

- Nu mi-ar prinde rău... Chiar mi-e tare foame.

Mașina opri în fața unei case vechi dar bine îngrijite, pe o stradă lăturalnică.

- Gata, am ajuns! Salutări doamnei! Și dacă vorbiți cu Marius, spuneți-i că abia aștept să-l întâlnesc și-i doresc succes.

- Mulțumesc, Monica! O să-i spun! O zi frumoasă și toate cele bune alor tăi!

Ioana stătea pe trotuar împreună cu domnul Docea privind în lungul străzii, după mașina Monicăi. Poarta se deschise ușor și Ioana văzu o femeie micuță, slăbuță, cu niște ochi mari, aproape negri, privind-o mirată.

- Bine-ai venit, Neluțu! Cine-i fata?

71 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Bine te-am găsit! Habar n-am dragă, am găsit-o în gară...

- Cum... ai găsit-o? Doar nu-i obiect sau pui de mâță... E un copil...

- Da, un copil care are nevoie de ajutorul nostru...

- Atunci, hai în casă, domnișoară, să vedem ce putem face...

- Mulțumesc, doamnă, știți, mă cam temeam, dar văzându-vă mi-a venit inima la loc.

- Auzi Neluțu că se temea de tine... Și nici măcar nu i-ai dat note... Ce s-a întâmplat, fetito? Te-ai rătăcit?

- Cam așa ceva... Mă cheamă Ioana și sunt din București. Am fost adusă cu forța în acest oraș pe care-am auzit în mașină că-l cheamă Buzău și ținută tot cu forța într-o casă părăsită...

- O, telenovelă, ce mai! Bine, hai să te speli și să mănânci apoi îmi spui totul de la capăt.

- Doamnă, aș putea să-i dau un telefon mamei?

Probabil că e foarte îngrijorată...

- Cum să nu... Telefonul e pe măsuța din hol.

Sună liniștită. Eu pun ceva de mâncare că știu sigur că amândurora vă e foame și nici eu n-am mâncat încă... Și-apoi, întorcându-se către soțul ei comentă: Neluțu, n-am mai întâlnit un asemenea copil... sunt destui oameni maturi care nu știu să vorbească atât de coerent...

- Am remarcat și eu, răspunse profesorul, probabil de aici i se trag necazurile. Geniile sunt vânate, nu știi?

Ioana nu mai ascultă discuția celor doi. Alergă în hol.Pur și simplu nu-i venea să creadă. Chiar să se fi terminat calvarul ei? Cu mâinile tremurânde formă 72 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului numărul. Ascultă cum telefonul sună la celălalt capăt...

Sună? Sună! „Hai, mamă, răspunde... te rog!”

- Sună? întrebă doamna Docea trecând către bucătărie cu o față de masă în mână...

- Sună, dar nu răspunde nimeni răspunse Ioana dezamăgită...

- Poate n-o avea semnal... Sau o fi închis...

- Nu, sună bine, adică, nu-mi dă mesaje de niciun fel...

- Hai, vino la masă. Mai încerci după aceea.

- Mulțumesc, dar... nici nu mai pot mânca. Mă simt distrusă. Speram că ține telefonul aproape, că mă caută, că mă așteaptă. Poate... m-au uitat... poate... nici nu se mai gândesc la mine...

- Vai, copilă mică ce ești... cum poți gândi așa?

Sunt sigură că sunt disperați să te găsească. Să știi de la mine că părinții nu-și uită copiii niciodată.

Ioana plecă să se spele pe mâini și-și ascunse o lacrimă coborâtă din zilele mult prea grele îndurate în ultima vreme. Până acum își dorise cu ardoare să ajungă la un telefon. Credea că asta va fi de-ajuns. Acum, nu mai era sigură de nimic și, parcă, nu mai putea lupta. Se simțea înfrântă. În bucătărie, doamna Docea îl interoga pe soțul ei, îngrijorată de soarta fetiței: - Neluțu, ce știi de fata asta?

- Nimic, chiar nimic nu știu, draga mea, am văzut-o singură în gară și m-am gândit s-o ajut, să nu încapă pe mâna nu știu cărui șarlatan.

- Pare o fetiță educată...

73 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Așa pare, o s-o întrebăm ce și cum...

- N-ai auzit? A zis c-a fost răpită... Poate intrăm în ceva încurcături.

- Poate, dar merită dac-am salvat un copil.

- Așa e, tu întotdeauna vrei să salvezi pe toată lumea.

- Mihaela, crede-mă, nici nu m-am gândit s-o las acolo. Un copil de vârsta ei n-are nicio șansă pe străzi.

- Nu sunt un copil al străzii, domnule profesor, interveni Ioana care intrase în bucătărie în acel moment.

- Știu, Ioana, îi spuneam soției mele că ți-ar fi fost greu pe străzi și, mai ales, c-ai fi putut încăpea pe mâini rele... De-asta te-am rugat să mă însoțești acasă. Rămâi aici până-ți găsim părinții...

- Vă mulțumesc... Nu vă deranjez? N-aș dori să fiu o povară...

- Cum să deranjezi? Casa noastră e pustie de când suntem numai noi doi, ne bucurăm să avem pe cineva... zâmbi cald doamna Mihaela. Da, chiar ne bucurăm.

Parca-ai fi cu adevărat nepoata noastră. Dar, lasă vorba și mănâncă. Sigur ți-e foame.

- Ce-i drept, n-am mâncat de ieri. Și atunci, de-abia am primit un colț de pâine. Era greu în conac.

- Conac?

- Da, am fost dusă la un conac vechi, părăsit. Vă povestesc imediat...

Ioana le povesti despre lumea plină de fericire și dragoste din care fusese smulsă atât de brutal și despre cea în care nimerise fără voia ei: o lume cum nu și-ar fi închipuit că există, rece, rea și plină de durere.

74 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Doamna Mihaela nu-și putu ascunde o lacrimă atunci când îi promise Ioanei că nimic nu i se va mai întâmpla, deoarece acum e sub ocrotirea lor, a familiei Docea. * Soții Doinescu așteptau iar în biroul comisarului Popa. Directoarea fusese adusă la secția de poliție și acum era interogată, iar cei doi așteptau să afle amănunte despre fetița lor. Dora scăpă geanta din mână și telefonul căzu pe covor. Îl ridică și spuse cu uimire: - Uite, am un apel pierdut... Cine m-o fi sunat?

- Nu știi numărul?

- Nu, e unul de fix. Și e de aici, din oraș.

- Serios? Păi, sună tu, poate e ceva important.

- Așa e, voi suna imediat. Mai știi? poate e ceva despre Ioana...

- Ce e? Sună?

- Da, sună! Nu răspunde nimeni, voi încerca mai târziu din nou.

Ușa se deschise încet și comisarul Popa intră în birou. Părea destul de abătut, semn că interogatoriul nu avusese rezultatul scontat: - Nu știe nimic despre Ioana. A ținut-o acolo ca să-i facă un serviciu unui vechi prieten. Ceea ce-am aflat e că, de fapt, nu doamna Stan e cea care a pus să fie răpită, ci tatăl natural, Stan Vlad. E plecat în străinătate numai pentru soție. De fapt, pare să fie prin zonă. Mâine vom pune totul cap la cap. Ce-ați zice, doamna doctor, 75 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------dacă mama chiar ar iubi fetița și-ar regreta că n-o are cu ea?

- Serios? Nu pot crede! Ea zicea, la naștere, că n-o vrea...

- Știu, dar dacă era obligată de soț?

- Doamne, așa de tare să mă fi înșelat?

- O să vedem. Deocamdată am aflat totul despre Nuți și Stela. E absolut incredibil ce femeie oribilă poate fi această directoare. Părea o femeie sensibilă și educată.

Asta până când a recunoscut. Nuți e fiica ei. După ce medicul i-a spus că fata are ceva probleme de sănătate, nefiind nici căsătorită, s-a gândit s-o abandoneze într-un orfelinat. Până la urmă, a dus-o la sanatoriul unde tocmai fusese numită directoare deși avea numai vreo douăzecișicinci de ani și a abandonat-o într-o aripă nefolosită, în îngrijirea unei femei simple, de la țară, căreia i-a fost milă de fetiță...

- Tanti Ana...

- Exact.

- De ce n-a spus nimănui?

- S-a temut. Serviciul ăla era singura ei posibilitate de a se întreține, nu-și permitea să-l piardă.

- Am înțeles... zise Dora, și tatăl?

- Ei, aici e și mai ciudat... Tatăl e... domnul Stan.

De altfel e și singurul care știa de existența fetei într-o asemenea „cameră”. A fost destul de greu să descopăr asta, deoarece Magda a înregistrat-o pe Nuți cu numele de fată al mamei sale: Panciu.

- Domnul Stan? De-asta directoarea i-a făcut acum acest serviciu...

76 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Da, se pare că la insistențele soției, domnul Stan i-a promis că află unde e fiica lor și face tot posibilul s-o ducă acasă. Numai că, nu avea de gând să facă asta, ci s-o ducă pe Nuți, astfel ca soția să abandoneze singură ideea.

- Pentru toate astea nu avea nevoie de Ioana... De ce-a răpit-o?

- I-a spus directoarei că n-a vrut decât s-o vadă, dar fata a vrut să strige și atunci a fost obligat să-i pună la nas batista cu cloroform...

- Pe care o avea întâmplător în buzunar... completă cu sarcasm Dora.

- Cam așa ceva... Omul venise cu un scop, dar nu-l știm încă.

- Totuși, de ce-a dorit ca Ioana să nu meargă acasă împreună cu fratele ei geamăn?

- Aici pot să vă răspund. Atunci când s-a născut Nuți, părinții au sesizat că e ceva în neregulă cu ea.

Medicii le-au spus că ar putea fi ceva ereditar, provenit din familia tatălui. Cum, necum, lui Stan i-a intrat în cap că gena se poate transmite numai fetelor, de-asta nu mai voia o fată sub niciun motiv.

- A, înțeleg acum... Și-a obligat-o pe soție să zică ea că n-o vrea...

- Exact. La început i-a insuflat doar ideea, apoi a obligat-o. Oricum, femeia habar n-are că soțul ei mai are o fetiță.

- Și-atunci, de ce fusese internată mereu pe la psihiatrie?

- Soțul făcea ca ea să pară dezaxată. Le spunea doctorilor tot felul de povești și era credibil.

77 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Săraca femeie, suspină Dora. Și eu am crezut-o fără suflet.

- Știți că vrea s-o crească pe Nuți deși știe acum că nu e fata ei?

- Serios? Înseamnă că are suflet bun...

- Da, ba mai mult, mi-a promis că Ioana nu va afla că e înfiată. Nu vrea s-o necăjească.

- O, asta mă bucură. Mă temeam de reacția ei. E încă mică.

- Eu cred – interveni Eric – că ar fi mai bine să-i spunem. Să știe de la noi. Acum avem și ocazia. Va înțelege, e o fată deșteaptă.

- Nu mă amestec, spuse comisarul, dar și eu cred că e mai bine. Cu oameni ca directoarea și Stan vă puteți aștepta la orice.

- Pe Stan l-ați găsit?

- Da, l-a dat de gol directoarea. Acum e un echipaj la locuința sa provizorie. Va avea de dat niște explicații și este cert că va plăti multe dintre oalele sparte.

- Bine, dar Stela? Cu ea ce e? Cum a ajuns acolo?

- E o altă poveste tristă. Directoarea a avut o soră cam de aceeași vârstă cu ea. Soră după tată. La un moment dat, a avut loc un accident stupid în care și-au pierdut viața atât ambii ei părinți, cât și soțul iar biata femeie a ajuns cu nervii la pământ. Rămăseseră ele două și fetița. O, am uitat să vă spun: sora Magdei avea o fetiță... Casa în care au crescut amândouă i-a rămas surorii iar Magda s-a simțit, probabil, iarăși „pe din afară”. Se pare că ea nu a suferit prea mult după tatăl său, 78 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului dar sora ei s-a sinucis la nici două luni după întâmplare iar casa i-a revenit în totalitate fiicei acesteia, Stela, așa cum era stipulat de bunic într-un testament valabil. Tot acolo mai scria că dacă nu va mai fi niciun membru al familiei pe linia lor, moștenirea va reveni fiicei ginerelui din prima căsătorie, adică aceeași „directoare”. De când a citit paragraful respectiv nu s-a mai gândit decât cum să facă să pună mâna pe avere.

- Chiar oribilă femeie... nu se putu abține Dora.

- Da. Ocazia a venit într-o seară când la sanatoriu a murit o fetiță care nu avea familie, cu vârsta aproximativ egală cu a Stelei. Cum nu era nimeni prin preajmă, a învelit cadavrul într-o pătură și l-a dus acasă la ea, cu mașina proprie. Apoi, a chemat salvarea și și-a declarat nepoata moartă, urmărind să-și recupereze casa.

La autopsie s-a confirmat o afecțiune congenitală cardiacă, așa că nu au existat suspiciuni. Nimeni nu a bănuit nimic. Nici la sanatoriu nu au existat probleme.

Personalul a fost informat că fetița a fost luată acasă de o familie care urma s-o adopte. Pe Stela a dus-o la sanatoriu, în clădirea veche și a „cazat”-o în aceeași cameră cu Nuți. Stela avea cam trei ani, dar era foarte inimoasă și responsabilă. S-a dedicat creșterii copilei pe care-o vedea neajutorată. Restul îl știți.

- Da. Știm. Directoarea s-a bucurat de averea rămasă numai a ei...

- Exact. Și mai mult, a reînceput idila cu iubitul din tinerețe...

- Stan Vlad...

- Corect.

79 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Ajutându-l să distrugă încă două familii. Pe a lui și pe a noastră.

- S-ar putea ca ea să fi fost și creierul... Iar el doar o unealtă.

Cei trei tăcură. Fiecare trăia drama celor două fete în tăcere. La un moment dat, Eric sparse tăcerea: - Domnule comisar, am uitat, soția mea a primit un telefon din oraș, de pe fix, dar n-a răspuns deoarece aparatul era în geantă și nu l-a auzit. Nu cunoaștem numărul, ce credeți c-ar putea fi? Am încercat să sunăm adineauri, dar nu ne-a mai răspuns nimeni.

- Haideți să aflăm! Sunăm la numărul respectiv și „misterul” se risipește.

- M-am gândit c-o fi prea târziu acum, s-o las pe dimineață, explică Dora.

- Mai bine sunăm acum. Poate e ceva ce ne interesează. Spuneți-mi, vă rog, numărul, sun eu.

Dora se conformă iar comisarul formă numărul și așteptă. După câteva secunde, se auzi un „alo” slab.

- Bună seara, îmi cer scuze pentru că vă sun la o oră nepotrivită, dar am fost sunați de la numărul dumneavoastră și am dori să știm motivul.

- Sunteți domnul Doinescu?

- Nu, nu sunt, dar e și dumnealui lângă mine. Îmi cer scuze din nou pentru că am omis să mă prezint: sunt comisarul Popa de la poliția locală.

- Mă bucur să vă aud. Profesorul Docea. Ioan Docea. Profesor pensionar.

- O, domnule profesor, ce mai faceți? Nu vă amintiți de mine, ați avut mulți elevi. Mi-ați fost diriginte 80 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului în clasa a XII-a... Promoția 1992, clasa de matematică.

Popa Sebastian.

- Sebi? Tu ești, băiatule? Nici n-am știut că ești comisar de poliție.

- Da, am absolvit Academia și acum sunt comisar la Sibiu. Zilele astea sunt detașat aici pentru rezolvarea unui caz. Ce mă bucur că am ocazia să vorbesc cu dumneavoastră... La întâlnirea de 20 de ani am fost plecat din țară și am ratat revederea cu colegii și profesorii. Dar, să revenim, am lângă mine doi oameni disperați. Știți cumva unde e Ioana? Ioana e fiica lor, pe care o căutăm cu toții de câteva zile.

- Sigur că știu. Doarme la noi în camera mică.

- Domnule profesor, vă rog să aveți grijă de ea.

Nu care cumva să plece. Noi am veni acum s-o luăm...

- Nu, nu e bine. Soția mea i-a pregătit ceva de mâncare și un pat curat. Avea nevoie. Era obosită, murdară și flămândă. Dimineață va fi mult mai bine. Fiți fără grijă, nu mai pleacă nicăieri. Ușile sunt încuiate, poarta la fel. Aici rămâne.

- Vă mulțumim, domnule profesor. La prima oră vom fi la dumneavoastră.

- Am înțeles, Sebi dragă, pe mâine! Noapte bună!

- Noapte bună și salutări doamnei!

- Deci? întrebă nerăbdător Eric.

- Totul e bine. Nu știu cum a ajuns Ioana acolo, dar e într-o casă de oameni cumsecade care au avut grijă de ea. Domnul Docea mi-a fost și mie profesor de matematică iar doamna a fost medic pediatru. Nu vă faceți niciun fel de probleme. Fiindcă fetița a adormit 81 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------deja, obosită fiind de toată tevatura asta, mi-a spus să mergem doar dimineață s-o luăm.

- Uf, greu va trece noaptea asta pentru mine... se plânse Dora, dar este precis mai bine așa decât s-o mai speriem trezind-o din somn...

- Plecăm la hotel, completă Eric. Venim dimineață la șapte la birou.

- Nu e nevoie, vă iau eu. Hotelul e în drum. La șapte voi fi acolo.

- Vă mulțumim, domnule comisar. Noapte bună!

Dora nu se simțea încă liniștită. Era la fel de tăcută cum fusese și în ultimele zile iar Eric nu mai știa cum s-o facă să-și revină.

- Vezi, Dora? Totul e bine. Ioana e în siguranță.

Mâine dimineață o vei lua în brațe și tot răul se va sfârși.

82 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

Incertitudini „Doamne, unde am ajuns? Cum am putut să fiu atât de naivă? Chiar am avut încredere în oamenii aceștia.

Eram deja în pat, poate chiar ațipisem și dintr-o dată am auzit vocea profesorului. Norocul meu că m-am ridicat din pat și m-am dus la ușă să ascult. Vorbea cu cineva Sebi, căruia-i spunea că nu mai plec eu de aici fiindcă a încuiat toate ușile. Vai, ce m-am speriat! Voiau să mă oblige să rămân, dar, de ce oare?”

Ioana se trezise de-a binelea și rememora discuția auzită. „Nu, n-am de ales. Trebuie să plec urgent de aici.

Nu știu unde aș putea pleca în miez de noapte, dar n-am încotro, trebuie să plec, să scap de aici și apoi să încerc să dau iarăși telefon. În gară nu mă mai duc, să nu mă ia cineva la ochi. Da, dar unde să plec?” Își căuta hainele să se îmbrace, dar nu găsi decât pantalonii. Restul erau la uscat. Le spălase doamna Mihaela, pentru a le avea curate dimineață. „Ce să fac? Cu ce m-aș putea îmbrăca? Ia să caut pe aici prin dulap, a fost camera fiului lor, poate o mai fi rămas ceva de când era copil”.

Găsi șosete într-un sertar și, norocul ei, un tricou în alt sertar. Era un tricou destul de vechi, chiar rupt într-un cot, dar era mai mult decât bun în situația asta. „Totuși, de ce mi-ar spăla hainele dacă-mi vor răul? Și cine-o fi Sebi?”

83 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------Ioana încerca să gândească limpede dar era pur și simplu într-atât de disperată și obosită, încât nu mai era sigură că ia cea mai bună hotărâre. Dintr-o dată, îi veni o idee: „Dar dacă nu plec prea departe? Ies din casă, ocolesc și mă duc în spate, în garaj sau lemnărie. Văd eu ce-i pe acolo. Nu cred că se vor gândi să mă caute pe acolo. Iar mâine, ascult ce se întâmplă și iau o hotărâre.

Oricum, e mai bine să plec dimineața, acum nu e sigur pe drum pentru un copil.”

Ieși tiptil, în vârful picioarelor pentru a nu-i trezi pe proprietari. Chiar în colțul casei era un stâlp de iluminat, iar becul îi făcea vizibilă întreaga curte. Merse cu grijă, pe lângă casă și intră în clădirea din spate. Era un fel de bucătărie de vară. „Aici nu e bine, poate caută ceva și mă găsesc. Ia să vedem unde duce cealaltă ușă”.

Deschise cu grijă ușa care scârții prelung. Se opri.

Ascultă. Nimic. „Probabil nu se aude în casă” se liniști singură Ioana. Intră într-o magazie aproape goală. Într-un colț era un sac plin cu fân iar pe unul dintre pereți un raft încărcat cu tot felul de lucruri de care se vedea că, deși nu-i mai trebuiau, proprietarul nu se îndurase să se despartă. „Poate nu caută nimic aici” își zise Ioana și se așeză pe sacul cu fân. Se cuibări destul de confortabil și adormi mai repede decât ar fi crezut. Oboseala și emoțiile își spuseseră cuvântul.

Pășea încet pe o plajă imensă. Nisipul fierbinte îi mângâia tălpile goale și briza îi dansa în părul lung, despletit. O șuviță rebelă îi alunecase peste ochi și printre firele ude marea părea brăzdată de linii întunecate.

84 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Înaintă spre valurile ce se spărgeau de țărm. Un pas pe nisipul arzând și altul pe cel rece și ud. Făcu mișcarea de mai multe ori, ca într-un dans de flamingo și râse imaginându-și pasărea cu picioare foarte lungi și pene albe cu ușoare irizații roz.

Nu se simțise de mult atât de liniștită și fericită.

Poate era de vină aerul sărat, poate nisipul auriu, poate valurile care se zbăteau să scape din zăgazurile mării...

Nu știa. Dar știa sigur că starea de fericire o cuprinsese cu totul și ea se lăsase acaparată cu recunoștință de acel „bine” care-o făcea să zburde și să râdă în voie cum n-o mai făcuse, poate, niciodată.

De undeva din spate se auzi strigată și se întoarse încet, foarte încet, pentru a întârzia bucuria revederii cu mama ei pe care o știa nu departe, așteptând-o. Auzea glasul ce-o chema dar nu vedea absolut nimic. Soarele îi inundase ochii și-i pusese o lumină stranie pe pleoape care-o făcea să se încrunte și să se teamă. Porni încet prin nisip, călcând cu grijă printre scoici și alge. Deși se îndepărtase foarte mult de mal, înaintând spre poteca ce ducea către sat, nu vedea pe nimeni. Auzea glasul ce-o striga, dar, deși soarele se risipise alungat de frunzele rare ale unui copac, nu vedea nicio persoană.

Locul fericirii era cedat încet unei neliniști profunde, unei temeri aproape de neînțeles... Nu mai mergea încet. Alerga. Dorea să ajungă cât mai repede la locul unde drumul făcea o cotitură. „S-o văd pe mama, s-o mângâi, s-o strâng în brațe”...

85 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------* - Emoționată? Văd că te-ai trezit dis de dimineață... Eric zâmbea ca-n vremurile bune.

- Sigur. Abia aștept întâlnirea cu Ioana. Ce-ai vorbit la telefon cu domnul Popa? Te-am auzit mai înainte...

- Scuză-mă, n-am vrut să te deranjez. M-a sunat să-mi povestească noutățile. Stela s-a întâlnit în sfârșit cu Nuți. Comisarul zicea c-a fost emoționant. Fetele sunt acum împreună, dar nu știu ce va fi pe viitor cu viața lor.

Se pare că doamna Stan dorește s-o crească pe Nuți ca pe fiica ei, deoarece nu vrea să-i provoace traume Ioanei, dar nu s-a pronunțat în privința Stelei.

- Înțeleg. Un copil de aproape 16 ani înseamnă o răspundere foarte mare, mai ales că Stela va trebui să recupereze școala pentru a putea să facă ceva în viață.

- Partea bună este că Stela își va recupera casa, și averea mamei ei. Actele făcute pe numele directoarei fiind false iar Stela aflându-se în viață, totul va trece pe numele ei. Deci pornirea e bună. După cum o știu eu ambițioasă, Stela se va descurca.

- Așa cred și eu. Stela e o luptătoare...

- Știi ce mi-a spus comisarul Popa? Stela s-a dus și-a îmbrățișat-o pe directoare cu lacrimi în ochi. S-a bucurat că mai are pe cineva din familie în viață. S-a trezit dintr-o dată cu o mătușă și o verișoară. Nu îi poartă pică mătușii, ba dimpotrivă, i-a promis că va păstra legătura cu ea.

- Da, e mătușa ei...

86 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Halal mătușă... I-a mâncat cu bună știință atâția ani din viață...

- Așa e, dar va plăti pentru asta. Oricum, am înțeles că părea destul de încurcată de reacția Stelei și că în final a izbucnit în plâns și și-a cerut scuze...

- Scuză-mă că te-am declarat moartă...

- Ai și tu dreptate, dar e bine c-a declarat-o doar, nu i-a trecut prin cap s-o omoare de-a binelea.

- Veșnic vezi partea plină a paharului...

- Absolut! Numai așa putem răzbi prin viață, luând doar ceea ce e bun...

- Și ce facem cu ce-i rău? Îl măturăm sub preș?

- Nu, iubito, facem tot posibilul să-l preschimbăm în bine.

- Doamne, sună ca într-o reclamă sau ca într-un ziar propagandistic...

Eric se bucură văzând-o pe Dora intransigentă.

Asta demonstra că are un moral mai bun și începe să-și revină. „Oricum, gândi Eric, se pare că lucrurile au scăpat de sub control, dar Ioana nu va mai fi în pericol dacă Stan va fi închis.”.

Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, Dora întrebă: - L-au prins pe Stan?

- N-am întrebat. Am și uitat de el. Mi-era gândul numai la fete. Oricum, nu poate să scape. Unde să plece?

- Așa e, dacă nu e deja arestat, atunci poliția e cu siguranță pe urmele lui. E chestiune de ore până să fie dus unde-i e locul, adică după gratii. Orice ar mai inventa, nu mai poate păcăli pe nimeni.

87 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Deși, dacă ar fi s-o luăm medical, omul nu e atât de vinovat. Eu zic că e bolnav și-ar trebui tratat.

- Desigur, dar în închisoare.

- Aici sunt de acord, altfel fetele ar mai putea fi puse în pericol.

- Ce să zic? Nu putem ocoli adevărul... În acel moment, se auzi sunetul strident al telefonului și recepționerul îi anunță că sunt așteptați în holul hotelului de către comisarul Popa.

Erau gata, așa că ieșiră grăbiți, nerăbdători să-și găsească fetița. Dora ar fi vrut să zboare până la familia Docea. Era aproape ora șapte și știa că Ioana se va trezi în curând. Era obișnuită cu acest program și se trezea chiar și duminica, atunci când Dora se străduia s-o lămurească să mai „tândălească” în pat. Chiar dacă mai dormea puțin, tot nu întârzia mai mult de ora opt. „Ioana este o fetiță extrem de harnică” – zâmbi Dora în sinea ei.

Comisarul Popa părea și el mai vesel. Întrevedea rezolvarea cazului. Fusese îngrijorat pentru Ioana, iar faptul că ori de câte ori se apropia de locul în care era fetița se trezea iarăși departe de-a o găsi, îl făcuse posac și trist.

- Am vorbit la telefon cu domnul profesor. Ne așteaptă.

- Ce face Ioana? I-au spus? S-a bucurat că ne va revedea?

- Nu știu, n-am întrebat. Probabil fetița doarme încă, sigur e extrem de obosită după toată „aventura”... * 88 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Își luă avânt... Leagănul aluneca tot mai sus, mai sus... se lăsă pe spate, cu capul în jos, ținându-se de leagăn doar cu o mână. Îi plăcea poziția asta. Pe mama o înfuria. Era îngrijorată să nu cadă. Pe tata îl amuza.

Era mândru de fetița lui curajoasă. Pe ea o încânta. Era ceva ciudat și totodată straniu... Se apropia, se îndepărta, simțea că zboară, că poate fi un fluture colorat ce plutește peste capete curioase de flori, peste frunze blânde și prietenoase și peste... ha, ha!... peste urechile jucăușe ale lui Rex. Și mama... mama stătea în pragul ușii... era chiar lângă ea, apoi era atât de departe... „uite, e chiar aici, pot să întind mâna și s-o ating... și-acum e atât de departe”...

Lumea asta răsturnată și în mișcare îi părea aidoma lumii reale. Toți se grăbesc, toți au treabă, nimeni nu se oprește nici măcar o clipă să vadă dacă cel de lângă el e bine... Și toate sunt așa, cumva cu capul în jos, primează grija pentru „azi” și nu pentru „mâine”, grija pentru „a avea” și nu pentru „a ști”, grija pentru sine și nu pentru semeni. Vorbele astea i se întipăriseră în minte într-o seară, când tata, așezat pe canapea, îi povestea mamei problemele zilnice de la serviciu. De obicei nu era atentă, atunci însă, vorbele lui îi amintiră lumea văzută de pe leagăn, lumea aceea ciudată dar irezistibilă. Lumea ei, a mamei, a tatălui, a lui Rex. Micul ei univers.

89 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------* Mașina opri în fața casei familiei Docea. Dora fu plăcut impresionată de casa veche și frumoasă, extrem de îngrijită și curată. Profesorul era deja la poartă, semn că-i aștepta: - Poftiți, poftiți, vă așteptam...

- Doamne, nimic nu s-a schimbat. Parcă ieri veneam la ore... și cum luam bătaie de la mama după ce-i spuneați câte exerciții n-am știut rezolva...

- N-am uitat nici eu. Erați niște copii neastâmpărați, dar inteligenți și interesați de carte.

- A trecut mult, domnule profesor, uneori mi se pare c-am trăit o altă viață...

- Da, copilăria poate fi considerată o altă viață...

- Și-ar trebui să fie una frumoasă, interveni Dora, nu una de care să nu vrei să-ți amintești.

- Așa e. Dumneavoastră trebuie să fiți mama Ioanei...

- Da, Doinescu Dora, mă bucur de cunoștință și vă mulțumesc foarte multe pentru că ați ajutat-o pe Ioana.

- Mă scuzați, spuse comisarul Popa încurcat, am omis să fac prezentările: pe doamna Dora ați cunoscut-o, domnul Doinescu, tatăl Ioanei și fostul meu profesor, domnul Docea...

- Aceleași mulțumiri și din partea mea, domnule profesor. Noroc că mai sunt oameni ca dumneavoastră...

- A, uitați-o pe soția mea... Mihaela Docea...

- Îmi pare bine să vă cunosc. Aveți o fetiță minunată, deosebit de deșteaptă și bine crescută. Și pe 90 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului lângă toate astea, e și foarte curajoasă... Se vede că a crescut într-o familie de intelectuali.

- Vă mulțumim, doamna Mihaela, nici nu știți câtă bucurie am simțit aseară când domnul comisar ne-a spus că Ioana e în familia dumneavoastră, în afara oricărui pericol.

- Da, soțul meu a văzut-o în gară. A lucrat atâția ani cu copiii, încât a realizat imediat că nu e în apele ei și că are ceva probleme.

- Am văzut, interveni și domnul profesor, că fetița e bine îmbrăcată și imediat ce-am intrat cu ea în vorbă am realizat că are un vocabular elevat, chiar mai bogat decât al altor copii de vârsta ei. Deși povestea pe care mi-a spus-o părea incredibilă, ochii ei mi s-au părut sinceri și am convins-o să vină cu mine acasă, unde putea să se spele, să mănânce și să doarmă în liniște.

- Mi se pare ciudat că a vrut să vină, am învățat-o mereu...

- Să nu plece cu străinii, știu, mi-a spus, dar situația nu era una normală, nimic nu se mai putea încadra în reguli, așa că Ioana s-a gândit puțin la variantele pe care le avea și a considerat că pot fi de încredere. Probabil a atârnat greu și faptul că oamenii mă salutau în gară, mă întrebau ce mai fac, ce mai face soția mea, unde am fost, a văzut că sunt cunoscut și apreciat.

- Înțeleg. Aveți dreptate, situația era una excepțională. Ioana era singură printre străini, avea nevoie de un sprijin real.

- Haideți înăuntru, putem povesti acolo, v-am pregătit și un mic dejun, zâmbi doamna Mihaela, sunt 91 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------sigură că n-ați avut timp să mâncați. O trezim pe Ioana și luăm o masă în familie.

Cei cinci intrară. Starea de spirit generală era bună, însă Dora avea o stranie strângere de inimă pe care nu și-o putea explica.

Se așezară în sufragerie, la o masă stil, sculptată în lemn de cireș, încărcată de bunătăți. Stăteau în liniște.

Nimeni nu mai spunea nimic, fiecare părea cufundat în propriile-i gânduri. Dora ridică privirea și o întrebă pe doamna Mihaela: - Ce ziceți? Mergem s-o trezim pe Ioana? După cum o știu eu, e întotdeauna matinală.

- Acum o fi acumulat oboseala și stresul, haideți, mergem amândouă. În sufragerie atmosfera se însenină imediat ce femeile plecară după Ioana. Bărbații băură din cafeaua aburindă și discutară cazul răpirii copilei.

- N-aș fi crezut că există asemenea oameni, comentă profesorul Docea. Pe Magda Stoia n-aș fi crezut-o în stare de așa ceva. Mi-a fost elevă și încă una foarte bună. Era într-adevăr o fire mai retrasă, mai dificilă, dar n-o credeam capabilă de înșelăciune și ură.

Ceea ce i-a făcut Ioanei e groaznic.

- Nu știți toată povestea. Să vedeți ce i-a făcut propriei nepoate, Stela.

- Stela? N-a murit acum câțiva ani? Am auzit că fusese bolnavă și-a murit. Chiar discutam la acea vreme cu soția, care-o consultase de mai multe ori pe când trăia bunicul ei și nu putea crede că a putut să fie atât de grav bolnavă.

92 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Neluțu! se auzi un strigăt de pe coridor, Neluțu, fata a dispărut!

- Cum... a dispărut? sări profesorul ca ars ieșind din încăpere. Ușile au fost închise, cum le-am lăsat aseară, nu se poate, glumește cu noi, e pe aici, pe undeva!

Ceilalți doi bărbați, comisarul și Eric ieșiră și ei pe coridor, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Din ușă, Eric privi camera în care ar fi trebuit să doarmă Ioana. Era o cameră frumoasă, luminoasă și aranjată.

Patul era făcut cu grijă, ceea ce arăta că fetița nici nu încercase să doarmă acolo.

- Uitați-vă! Hainele Ioanei sunt aici! Glasul Mihaelei sunase straniu în liniștea ce se lăsase după ce toată lumea ieșise pe coridor.

- N-a putut pleca dezbrăcată, trebuie să fie prin casă, comentă Eric.

- A luat niște haine de-ale fiului nostru de când era mic. Sertarul e deschis. Precis s-o fi îmbrăcat cu ele...

- Ioana! Ioana! glasurile se întretăiau. Cei doi pensionari păreau disperați. Fetița fusese în grija lor.

Cum se putuse întâmpla așa ceva?

- Nu e, am căutat peste tot, dădu comisarul Popa vestea. Haideți să ne liniștim, să vedem ce s-ar fi putut întâmpla. Ar fi putut să intre cineva în casă?

- Sub niciun motiv. Ușile au fost toate încuiate, cum le-am lăsat aseară. Eu am ieșit primul în curte, să-i dau mâncare pisicii.

- Dar ușa din spate? întrebă comisarul.

Mi-amintesc că obișnuiam să ieșim pe furiș în curte pe 93 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------ușa aceea de lângă bucătărie. A verificat-o cineva? E încuiată?

- N-am încercat-o. Pisica mieuna la ușa din față și-am ieșit pe acolo, haideți să vedem!

- N-am ieșit, am tot trebăluit prin casă, dar aseară era încuiată, am verificat înainte de-a merge în dormitor, spuse și doamna Mihaela.

- Uite, Mihaela, ușa e descuiată!

- E clar, pe aici a ieșit. Poarta cum era? Încuiată?

- Da, era încuiată și cu cheia și cu retezul.

- Înseamnă că e undeva prin curte, o fi ieșit numai acum.

- Haideți s-o căutăm...

- Mergeți înainte, domnule profesor, știți locurile mai bine ca noi.

Toată lumea părăsi încăperea în grabă. Numai Dora rămase așezată pe patul în care-ar fi trebuit să doarmă Ioana. Nu mai avea putere. Se simțea distrusă. „Of, fetița mea dragă! Unde-ai plecat? Ai plecat, oare, de bună voie”?

- Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe Ioana...

Dora nu răspunse. Nu putea. Teama c-o va pierde iar pe fetiță o făcu să plângă în hohote.

94 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

Întâlnirea Ioana se trezise încă de pe la șapte. Privise de câteva ori pe geamul bucătăriei, dar nu se dumiri ce se întâmplă acolo. O vedea pe doamna Mihaela alergând încoace și încolo, dar nu-și dădea seama ce face. De auzit, nu auzea nimic. Geamul era deschis, așa că se furișă, până sub geam și ascultă. La început nu auzi decât radioul, apoi începu să deslușească vocile celor doi bunici, cum le spunea ea în gând, cu speranța că sunt oamenii buni pe care-i simțise de la început și nu vor să-i facă niciun rău. Bunicul se plângea de pisica ce răsturnase un ghiveci de flori, ceea ce-o făcu pe Ioana să zâmbească, deoarece ea-l dăduse jos aseară, dar nu se apucase să adune pentru a nu da de bănuit. Tertipul său reușise și chiar dacă regreta că pisica era făcută vinovată, se bucura că nimeni nu făcuse legătura cu ea. După asta nu mai auzi nimic. Crezu că cei doi au ieșit din bucătărie, dar nu era așa. La un moment dat, bunica întrebă: - Te-a sunat Sebi? Când vin după fată?

- Da, m-a sunat, pe la opt sunt aici. Se duce întâi pe la birou. Mi-a mai atras atenția o dată să avem grijă nu care cumva să plece...

- Liniștit să fie. Doarme. Nu pleacă nicăieri.

- Îți dai seama ce multe depind acum de găsirea Ioanei.

- Clar, dă și el socoteală celor mai mari, nu?

95 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Sigur, dacă n-o găsesc repede, poate avea probleme, mai ales c-a anunțat că e la noi.

- Lasă c-o să fie bine... Auzi! Nu e cineva la poartă? Vezi c-or fi venit! Și Ioana auzise soneria, așa că se grăbi să se ascundă. Ar fi vrut un loc de unde să poată vedea aleea, dar nu-l găsi, așa că se mulțumi să se ascundă după o stivă de butuci. Poate, poate va auzi câte ceva... Într-adevăr, auzi niște voci, sigur erau bunicii și o voce bărbătească, necunoscută. La un moment dat, îl auzi pe bunic zicând: „Deși povestea pe care mi-a spus-o părea incredibilă, ochii ei mi s-au părut sinceri și am convins-o să vină cu mine acasă, unde putea să se spele, să mănânce și să doarmă în liniște” și nu știu cum ar putea să interpreteze asta. Bunicul povestea despre ea, despre întâlnirea lor din gară... dar cui? Încercă să privească printre lemne, dar nu zări decât un capăt de halat de casă.

Totuși, printre toate sunetele abia perceptibile, i se păru că aude glasul mamei... Ce zicea? „Și-ar trebui să fie una frumoasă”... „Oare ce să fie frumoasă? O fi mama, sau nu?” gândi Ioana. „Mai bine să rămân ascunsă. Oi vedea eu mai târziu cum stă treaba...”

Noii veniți intraseră în casă împreună cu gazdele.

Ioana se așeză pe un capăt de lemn și se gândi că și ei i-ar prinde bine ceva de mâncare. De-aseară era cam mult.

Auzi ceva prin iarbă și se uită cu teamă către poartă. Era pisica. O frumusețe de pisică alb cu negru. „Ciudat, nu se teme de mine... Hai, vino, apropie-te!”... Pisica se așeză alături de fetiță, iar aceasta o mângâie tandru pe cap. Fu recompensată: pisica începu să toarcă lin, iar sunetul 96 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului acela liniștitor o făcu pe Ioana să se liniștească pe deplin.

Era gata-gata să se ridice și să intre în casă când auzi niște țipete și numele ei strigat cu putere. Parcă era și tatăl ei printre cei care-o strigau... Dar mama? Pe mama n-o auzea... Apoi, scârțâi ușa din spatele casei și văzu un bărbat ieșind. Nu-l cunoștea. „O fi acel Sebi de care tot vorbesc bunicii...” se gândi Ioana și hotărî să rămână pe loc. Aici, sigur n-o vor căuta.

- Uite, a dormit aici. Se vede cum s-a format o urmă...

- Săraca fată, cine știe de ce s-o fi speriat...

- Da, a trecut prin multe în ultima vreme...

- Dora, Dora, ce faci? Vino, trebuie s-o căutăm pe Ioana...

Era clar glasul tatălui ei, iar Dora nu putea fi decât maică-sa. Se ridică brusc și dădu să alerge către ușa din spate, dar se simți înșfăcată de niște mâini uriașe... Începu să se zbată și vru să țipe, dar palma unei mâini îi astupă cu brutalitate gura. Fu luată pe sus. Bărbatul alergă către poarta lăsată deschisă cu ea în brațe... În acel moment, pisica sări de pe lemne, iar omul, speriat, slăbi puțin strânsoarea. Ioana țipă cât putu de tare...

- Uitați-vă, e Ioana! Cineva vrea s-o fure...

- Repede! strigă comisarul Popa. Haideți, să n-o pierdem!

- O duce către mașina de peste drum! strigă și Eric. Tăiați-i calea!

- Pleacă! N-o mai prindem!

- I-am văzut numărul – se auzi vocea Dorei.

97 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Haideți să-l anunțăm la „Circulație”, să-l oprească în trafic.

- Cine o fi fost? întrebă retoric domnul Docea.

- Stan. El era. L-am văzut bine. Vocea comisarului suna trist.

- Eram sigur că a fost arestat...

- Și eu, dar se pare că e liber și-și continuă jocul.

Trebuie să ne mișcăm repede. Nu mai stau. Veniți? Merg la sediu.

- Nu, mulțumim, mergem pe jos sau luăm un taxi.

Nu vrem să vă încurcăm. Faceți-vă treaba. Bătălia a devenit război.

- Veniți înăuntru, zise doamna Mihaela luând-o pe Dora de braț. Haideți să vă liniștiți puțin. Oricum nu puteți să faceți nimic în momentul ăsta.

- Doamne, cu ce-am păcătuit? Dora căută privirea soțului ei, dar el părea c-o evită... * - Mai bine stai cuminte. Nu vreau să te rănesc...

- Vreau la mama... lasă-mă în pace... vreau la mama...

- Exact la ea te duc... Omul rânji straniu.

- Lasă, că vă găsește el tata și vedeți atunci...

- Tata? Îndrăznești să-i mai zici așa? Sau nu ți-a spus nimeni că ăia doi clovni nu-s părinții tăi...

- Cum să nu fie... părinții mei? Știu de unde vin, unde am stat, știu... știu, nu mă puteți prosti cu nimic.

98 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Sonia, stai cuminte, chiar n-am de gând să-ți fac vreun rău...

- Nu mă cheamă Sonia, mă cheamă Ioana!

- Nu mă enerva! Dacă eu nu știu cum te-am botezat, nu mai știe nimeni. Eu, auzi? Eu și nimeni altul!

Eu ți-am trecut numele pe certificatul de naștere. Sonia Stan.

- Domnule, nu vreau să vă enervez, dar mă confundați, mă numesc Ioana Doinescu.

- Fato, ție ți s-a spălat creierul. Te-au luat doctorii ăia de la noi și te-au făcut fata lor. Dar tu tot a mea ești.

A mea, a nimănui altcuiva. Credeam atunci că poți fi aiurită ca soră-ta. Aia avea vreo trei ani și nu pricepea nimic. De-asta am vrut să te dau. Acuma însă, că te văd așa deșteaptă, nu te mai las la alții...

- Nu mai pricep nimic. Deja mi-e rău. Mi-e foame și sete și vreau acasă. Nu mai pot. Ce rău v-am făcut?

- Hai, lasă, schimbă Stan tonul, totul va fi bine.

Mergem acum acasă, îți cunoști fratele geamăn, o cunoști pe maică-ta și apoi o să vezi că viața nu e atât de rea.

- Frate geamăn?

- Sigur, ai un frate geamăn. Te așteaptă. I-am promis c-o să te cunoască mâine.

- Mâine? De ce nu azi?

- Pentru că avem mult de mers. Stăm la Sibiu. O să-ți placă. O să te joci cu Sorin, o să vezi, va fi frumos.

- Mama și tata ce vor zice?

- Ești proastă? urlă omul înnebunit de furie.

Lumea-mi zice că ești genială, dar tu tot proastă ești. Ce mamă? Ce tată? Ce-ți pasă ție de niște străini? Eu sunt 99 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------tatăl tău și pe maică-ta o vei cunoaște curând. Pricepi?

Uită-te la mine când îți vorbesc! AI PRI-CE-PUT? - Da, domnule!

- Da, tată! Așa să zici. ia să te aud!

- Da, tată!

- Bun, așa, mai vii de acasă. Uite, dacă ești cuminte oprim la o benzinărie și-ți iau un sandviș. Bine?

- Bine.

- Bine, tată! Repetă!

- Bine, tată!

- Ia uite, toți fac cu farurile. O fi poliția. Să stai cuminte că te bat. Și să taci. Dacă scoți vreo vorbă ai încurcat-o. Ai înțeles?

- Da... da, tată!

- Așa, văd că înveți repede, la urma urmei ești fata mea, trebuie să înțelegi repede, nu?

Stan nu mai așteptă niciun răspuns. Începu să fluiere și păru c-a uitat instantaneu de toate.

Nu după multă vreme opri mașina. Din umbră apăru un alt bărbat. Discutară ceva în șoaptă, apoi străinul trecu la volan și demără în trombă, lăsându-l pe Vlad pe marginea drumului.

Ioana nici nu realiză schimbarea. Se hotărâse să reziste oricărei încercări. Stătea cu ochii închiși așteptând ca pretinsul tată să strige iarăși la ea.

După curbă, apăru mașina poliției. Fata se gândi că nu câștigă nimic dacă nu se supune. Oamenii ăia îl vor crede pe el. Ea putea, cel mult, să se aleagă c-o bătaie.

Nimeni n-o bătuse niciodată. Nici măcar nu-și amintea ca cineva să fi strigat la ea. În casa lor toate se rezolvau cu 100 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului vorba bună. Oftă. Se pare că va fi obligată, cel puțin deocamdată, să suporte. „Bun, atunci, hai să-l fac pe omul acesta să creadă că m-a convins și că voi fi fata lui iubitoare. Mda, pare un plan bun. N-are rost să-l enervez, oricum pare puțin cam exagerat”.

- Actele la control, vă rog!

- Ce s-a întâmplat? întrebă Stan cu cel mai nepăsător ton cu putință.

- Nimic. E un control de rutină. Verificăm mașina. Revizia, farurile, lămpile, semnalizatoarele, asigurarea, rovinieta, totul.

- Bun, în regulă, toate sunt la termen. Poftiți toate actele.

- E fetița dumneavoastră? întrebă agentul așa, într-o doară.

- Da, e fata mea. Mai doriți ceva? V-am spus că e totul în regulă.

- Poate credeți dumneavoastră, dar eu nu cred.

Semnalizatorul spate stânga nu merge. Coborâți să vedeți.

Stan coborî nervos și ocoli mașina.

Semnalizatorul mergea perfect. Nu avu timp să se gândească la nimic. Unul dintre ofițeri îl prinsese deja de mâini și-i punea cătușele. Celălalt, se apropie de mașină și spune cu voce calmă: - Ioana, părinții tăi te așteaptă, mergi cu noi înapoi la Buzău.

- Domnule polițist, vă mulțumesc, nici nu știți ce teamă mi-a fost... omul ăsta a vrut să mă bată și mi-a tot 101 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------spus că-s fata lui... Mi-e teamă... Chiar mă duceți la mama?

- Sigur, haide în mașina poliției.

- Mergem împreună cu omul ăla?

- Nu, avem două mașini, pe el îl duc la secție.

Oricum era căutat. Pe numele lui este un mandat de arestare de câteva zile.

- Mandat? E un răufăcător?

- Se poate spune și așa. El a comandat răpirea ta.

- Din cauza lui sunt pe drumuri de atâtea zile? De ce? Ce are cu mine?

- Nu știu, fetițo, nu știu, or să-ți spună părinții tăi totul. Acum, hai să le spunem vestea cea mare! Bine?

- Sigur! Pot vorbi cu mama?

- Poți. Uite, îl căutăm prin stație pe domnul comisar Sebastian Popa. El se ocupă de caz.

- A, domnul Sebi... acum înțeleg! * Soții Doinescu plecară încet spre hotel. Mergeau tăcuți, unul pe lângă celălalt, ca doi străini. Dora sparse tăcerea: - De câte ori ne-am apropiat, s-a întâmplat ceva și am ajuns de unde-am plecat. Numai eu sunt de vină!

Dacă eram mai atentă, nu s-ar fi întâmplat nimic...

- Dora, nu fi copil! Stan și-a făcut un plan. Nu putea atunci, îl punea în practică altă dată. Crede-mă, știu ce vorbesc!

102 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Știi? Atunci, la spital, când s-a născut Ioana, mi-a lăsat impresia unui soț iubitor și atent. Părea că va fi tatăl ideal.

- Cred că e bolnav de nervi. Poate destul de grav...

- Să fie în stare să-și ascundă atât de bine trăirile?

- Ciudați mai sunt oamenii... dacă te întrebi tu, ca doctor, atunci, ce să mai zică alții? Îți dai seama ce simplu e să păcălești un om simplu? Cum poți trece drept cel mai bun soț sau tată, cu un minim de efort?

- Bine, dar soția lui? Realizezi câte a pătimit? A ținut-o prin spitale, i-a impus un tratament medicamentos de care nu avea nevoie. A abuzat-o atâția ani.

- Da, am auzit, toți o știu de nebună și-l compătimesc pe el.

- Cum de n-o fi avut curajul să-l înfrunte?

- Poate c-o fi încercat, dar fără vreun sprijin și, mai ales, cu grija unui copil mic, e greu să te lupți cu morile de vânt.

- Da, și-apoi, de vreo jumătate de an s-a liniștit. El a plecat la – cum știa ea – muncă în Franța, iar ea s-a gospodărit cum a putut. Măcar s-a bucurat de liniște, că lipsuri a îndurat destule.

- Copilul e bine îngrijit, așa a zis comisarul, ba chiar ar vrea s-o ajute și pe Nuți... Înseamnă că e o femeie bună.

- Da, e drept, dar eu aș fi precaută. Nu cumva să fie tot o fațadă și să fie pe-o mână cu soțul ei. Prea i-a suportat toate tâmpeniile atâția ani. Tu n-ai fost de față la nașterea copiilor, dar eu am auzit-o cum spunea că dacă va avea o fetiță o va da cui o va vrea, că nu o duce acasă, 103 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------că n-o interesează. Calmul ei și seninătatea cu care era în stare să spună asemenea enormități m-au marcat. Nu am să-i pot uita niciodată zâmbetul, ca un rictus în colțul gurii...

- Și el? Soțul, ce zicea?

- Părea disperat s-o lămurească. Ei bine, pe mine m-a păcălit. Serios, eu nu pot să cred că ea nu e implicată. O fi el iubitul directoarei, dar nici cu soția nu mi-e rușine. Planul l-au făcut împreună.

- Ce-ar fi să-i spunem comisarului ideea asta.

Poate n-ar strica să trimită pe cineva acolo să verifice la domiciliul familiei Stan.

- E o idee bună. Sună-l. Și spune-i că mergem la sediu.

- Stai. Exact acum mă sună. Poate sunt ceva vești.

Eric răspunse febril. Probabil că veștile erau bune, deoarece fața lui se lumină dintr-o dată. Dora nu mai avea deloc răbdare. Îl prinse de mână și-l privi intens așteptând să încheie convorbirea și să-i spună și ei noutățile.

- Bine, vă mulțumesc mult! În zece minute suntem acolo. Da, le spunem și soților Docea. Îi sun imediat.

- Deci? întrebă Dora.

- Ioana e bine. Poliția rutieră a oprit mașina în trafic și l-au păcălit ca să coboare, apoi i-au pus cătușele și au luat fetița. Sunt pe drum către sediul poliției.

Comisarul zicea că ne așteaptă acolo. Ioanei i-ar prinde bine niște fețe cunoscute.

- Plecăm într-acolo! Cheamă un taxi!

104 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Imediat! M-a rugat să le spun și soților Docea.

Sunt și ei îngrijorați și mai mult, se simt vinovați.

- De ce?

- Din același motiv pentru care te încearcă și pe tine același sentiment de vinovăție. Oamenii buni se culpabilizează întotdeauna.

- Chiar dacă au găsit-o pe Ioana, eu zic să nu uităm să-i spunem comisarului ideea noastră. Fetele astea nu pot fi în siguranță cu niște nebuni pe urmele lor.

- Corect! Trebuie să facem în așa fel încât s-o putem crește fără temeri și angoase. * Drumul părea interminabil. Soarele inunda întreaga ei ființă, o mângâia, o alinta, parcă voia să-i spună că problemele ei se sfârșiseră. Ioana se simțea cu mult mai matură. Privea copilăria plecând și-ncerca cu disperare s-o facă să se oprească, măcar s-o mai privească o dată în ochi, dacă tot nu o poate convinge să se întoarcă. „Opt ani. Să fie mult?” Cu două săptămâni în urmă așa i se părea. Acum, nu mai era sigură. Poate că era încă foarte, foarte mică, dar cu umerii apăsați de gânduri, probleme, întrebări. „Să fie adevărat? Omul acela să fie tatăl meu adevărat? Să fi fost înfiată? Dacă da, de ce nu mi-au spus? Știu! Mă cred un copil incapabil de-a înțelege. Nu, nu voi face o scenă, nici măcar n-o să le spun că știu. Nu acum. S-au purtat bine cu mine, chiar foarte bine. Știu, simt că mă iubesc și că sunt îngrijorați pentru mine. M-au luat fiindcă au simțit că nu aș fi în 105 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------siguranță lângă acei părinți naturali. Sigur, asta trebuie să fi fost. Părinții mei m-au alungat, iar ei, cum să le spun? tot părinți, altfel n-am cum, m-au primit în casa lor, m-au crescut, mi-au dat tot ce-au putut. Merită să-i iubesc, să-i apreciez... Da, dar tot aș fi curioasă s-o cunosc pe mama... Doamne, cum m-a zăpăcit o simplă discuție.

Poate omul ăla m-a mințit. Nu, nu m-a mințit. A avut el un motiv să mă răpească. Sigur n-a mințit. Acum, va trebui să mă prefac că nu știu nimic. Voi întreba mai târziu. Ciudat... acum mi-am amintit. Zicea ceva de o soră „aiurită” parcă și de un frate geamăn. Of, Doamne, prin ce trebuie să trec!”

- Ți-e foame? E aproape ora 11.

- Da, adevărul e că mi-e foame, n-am apucat să mănânc astăzi. Și mai ales, mi-e sete.

- Uită-te pe banchetă. Trebuie să fie o sticlă de apă minerală și o merdenea cu brânză. Altceva n-am.

- O, foarte bune, mulțumesc!

Ofițerul zâmbi văzând-o pe fetiță mușcând cu poftă din merdenea. Avea și el doi copii și fusese foarte impresionat de povestea micuței care la numai opt ani trecuse prin clipe extrem de tensionate.

- Lasă că ajungem imediat la sediul nostru și acolo te așteaptă părinții care sunt nerăbdători să te îmbrățișeze.

- Domnule ofițer, cu toate problemele mele am uitat ceva important. Acolo, la sanatoriul unde am fost dusă, am întâlnit două fete: Nuți și Stela. Erau și ele prizoniere în vechiul pavilion. Vă rog frumos să le ajutați...

106 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Noi suntem de la serviciul circulație, dar sunt sigur că imediat ce ajungem, colegii noștri vor merge la fața locului și le vor ajuta.

- De cine e vorba? Două fete de la sanatoriu? Am auzit ieri câte ceva... interveni și colegul de la volan, din câte știu eu sunt în siguranță, iar directoarea a fost arestată. E o poveste lungă și ciudată. Oricum, are multe acuzații pe capul ei.

- Săraca, zise Ioana printre înghițituri, era dură și rea ca directoare, dar îmi pare rău pentru ea. La închisoare îi va fi tare greu.

- Îți pare rău? Ce fire bună ai, copilo, ea ți-a făcut rău și tu o compătimești...

- Așa e bine. Nu e bună răzbunarea. Mama m-a învățat. Și nici furia. La nervi poți spune sau face lucruri pe care apoi le regreți.

- Mama ta e profesoară? întrebă unul dintre agenți.

- Nu, e doctoriță, e cea mai bună mamă și doctoriță și e tare fericită atunci când aduce pe lume copii sănătoși și...

Mașina se opri brusc. Ioana se simți puternic aruncată în față...

107 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Accidentul Dora privea fix telefonul aflat pe masă în fața ei, ca și cum ar fi așteptat ca o nenorocire să-i fie transmisă cât de curând de la celălalt capăt al unui fir care ducea spre nicăieri. Ajunsese la capătul puterilor. La început trăise o stare de enervare, apoi o învinsese ideea că ea poartă toată vina. Peste câteva zile devenise calmă și speranța îi luminase ochii. Acum disperarea era cuvântul de ordine. Chiar nu mai avea curaj. Tresărea puternic la orice zgomot cât de mic iar sunetul telefonului îi provoca o adevărată criză de panică. Totuși, nu se plângea.

Alesese să nu-i spună lui Eric în ce stare proastă ajunsese pentru a nu-l influența și pe el, deși nu-i ascunsese niciodată nimic. Mai mult, Dora era adepta comunicării.

Considera că o bună comunicare face întotdeauna o familie fericită. Numai că, în aceste momente numai de fericire nu mai putea fi vorba. Se temea să nu strice și bruma de echilibru care mai exista în familia lor. Îl privea pe Eric care părea liniștit și se gândea cât își doriseră concediul, cât așteptaseră câteva zile liniștite, fără stres, fără nervi, departe de muncă, departe de necazuri, în lumea iluzorie a vacanței.

Eric îi simți privirea și-i zâmbi: - Tot îngrijorată? Ai încredere, totul se va rezolva...

- Poate, acum nu mai știu, mă gândeam doar că Ioana s-a născut sub o stea fără noroc. Îți amintești ce 108 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului ne-a spus bătrâna din parc? Nu ne cunoștea, n-am văzut-o niciodată, dar ne-a oprit și ne-a spus să-i schimbăm numele fetei ca să-i schimbăm destinul...

- Știu, n-am mai dormit câteva nopți. Nu puteam înțelege. De unde a știut ea că fetița e înfiată? Și ce-a vrut să spună?

- Știi părerea mea de atunci. Femeia a simțit, nu știu cum, nu mă pricep la paranormal, că fetița are un destin tragic și ne-a avertizat. Deși nu sunt deloc superstițioasă, modul în care m-a privit acea necunoscută, m-a făcut să mă hotărăsc și să te capacitez și pe tine pentru a-i schimba numele.

- Da, mie mi s-a părut absurd la început, apoi, m-am gândit că e bine și pentru ca eventualii rău-voitori să-i piardă urma. Oricum, nu a fost greu, o dată cu sentința de adopție s-a pronunțat și schimbarea prenumelui, astfel că Sonia a devenit Ioana.

- Se pare că n-am reușit, totuși, să-i schimbăm destinul. Mai are de îndurat, biata fată.

- Lasă, Dora, vei vedea, va fi bine.

- Eric. Eu, om în toată firea, obișnuită cu tot felul de probleme cu care mă confrunt în spital și mă simt epuizată. Dar ea, un copil de opt ani? Nu crezi că va fi traumatizată de aceste triste experiențe și că aceste zile vor lăsa urme în viața ei viitoare?

- Poate. Da, are de îndurat clipe grele. Dar e tânără, puternică și inteligentă. Și va trece peste asta.

Dacă aș fi bănuit măcar la ce va fi supusă... dar, lasă, simt că totul va fi bine. Peste câțiva ani va fi ca un vis urât.

109 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Ești tu optimist. Sper să treacă peste asta, dar, crede-mă, nu va uita niciodată. Și, mai ales, nu va înțelege. Ioana nu știe că e înfiată și sunt sigură că se întreabă ce anume are acel om de împărțit cu ea.

- Oare nu i-o fi spus? Eu așa cred, că i-a spus...

- Mai știi? La asta nu m-am gândit. Dacă i-o fi spus, dintr-un impuls de egoism, atunci e și mai grav.

Probabil e derutată, poate ne condamnă și pe noi. Cine știe în ce lumină i-o fi prezentat situația.

- Oare n-ar fi bine să discutăm cu un psiholog?

- Vom vedea. Toate la timpul lor. Să vedem cum se comportă cu noi, ce stare psihică are, cât e de schimbată și după asta, vom lua de comun acord o hotărâre.

- Bine, ai dreptate, să lăsăm timpul să hotărască.

Deocamdată să ne recuperăm copilul și vom vedea mai târziu.

Din celălalt capăt al încăperii, un subinspector alergă către ei: - Doamnă, domnule, veniți, vă rog, la domnul comisar Popa. Are ceva vești.

- A ajuns mașina? Unde e Ioana? întrebă cu speranță Dora.

- Nu știu nimic, doamnă, am fost trimis să vă aduc.

- Ce-o mai fi? zise și Eric – deja încep să mă impacientez.

Biroul în care erau așteptați se afla la nici doi pași, pe același coridor. Intrară. De lângă ușă, un alt 110 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului comisar îi povestea ceva domnului Popa. La vederea lor, se opri și politicos își ceru scuze că nu mai poate sta.

- Ce s-a mai întâmplat? întrebă direct Eric.

- Poate nimic, veni răspunsul. Deocamdată nu știu amănunte, dar mașinile de poliție care au fost trimise să-l oprească pe Stan în trafic au avut un accident. Nu se poate lua legătura cu ele, am trimis o altă mașină să vadă ce s-a întâmplat. Oricum, un martor ocular, care a sunat la 112 a spus că nu sunt victime. În acest moment, este tot ce știm.

- Doamne! Dora se lăsase moale pe un scaun. Nu se simțea bine de loc. Tot capul îi vâjâia și o amețeală cumplită pusese stăpânire pe ea.

- Dora! Ți-e rău? Ce e? întrebă Eric îngrijorat.

- Doamnă, interveni și comisarul, nu vă speriați.

Sunt sigur că Ioana n-a pățit nimic. O să vedeți. În maxim cinci minute vom avea vești prin stație de la locul accidentului. Vreți un pahar cu apă?

- Nu, mulțumesc, bângui Dora, mi-am revenit.

Ultimele zile au fost extrem de grele pentru mine și m-au debusolat puțin. Nu vă ocupați de mine, rezist. Aveți treburi mai importante.

- Fiți fără grijă, vă anunț imediat ce aflu ceva.

Rămâneți aici în biroul acesta, e mai liniște. A! Să nu uit!

M-a sunat doamna Mihaela Docea. Zicea să mergeți la ei să vă odihniți puțin și să mâncați ceva după ce va veni și Ioana.

- Mulțumim, ne-ar face plăcere, sunt oameni extrem de cumsecade, spuse Eric vizibil cu gândurile în altă parte.

111 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Numai să vină Ioana... completă straniu Dora.

- Vine curând, insistă comisarul optimist. Le-am spus băieților că ea e prioritatea noastră azi.

- Ai simțit ceva? De-asta erai așa supărată? întrebă Eric.

- Poate. Așa era și mama. Pe mine mă enerva când eram mică. Pur și simplu simțea tot ce mi se întâmplă. Și avea întotdeauna dreptate... În aceste zile am înțeles mai bine ca oricând ce simte un părinte vizavi de copilul său. Pe când aveam vreo 14 ani, am plecat împreună cu tata la plimbare cu bicicleta. Ei bine, ce-am făcut ce nu, am întârziat destul de mult și-am ajuns acasă doar seara, foarte târziu. Mama era mai mult decât îngrijorată, iar în momentul în care ne-a văzut, a reacționat – așa cum credeam atunci – straniu. În loc să se bucure că n-am pățit nimic și că ne-am întors veseli și nevătămați, a început să strige la noi, să facă un întreg scandal, spunându-ne că dacă se mai întâmplă vreodată așa ceva n-o vom mai găsi acasă. Va pleca oriunde numai ca să simțim și noi aceeași neliniște care a copleșit-o pe ea. Sincer, tata stătea spășit și și-a cerut scuze, dar pe mine m-a bufnit râsul și-am ripostat: „Ce faci atâta scandal, mamă? Mare scofală c-am ajuns mai târziu...” Ei bine, acum, știu prin ce-a trecut mama. Câte scenarii i-or fi trecut prin minte, câte gânduri or fi copleșit-o...

- Dora, crede-mă, simt același lucru ca și tine. Dar te rog, încearcă să te liniștești, sunt sigur că Ioana n-a pățit nimic. Ai încredere și în intuiția mea... masculină.

Dora zâmbi. Da, avea nevoie de binecunoscutul sentiment de siguranță.

112 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Gata! Am vești! strigă comisarul Popa intrând.

Accidentul a fost grav numai pentru cealaltă mașină de poliție. Toți cei din mașina a doua sunt bine și vin încoace.

- Ce s-a întâmplat?

- Stan. El e responsabil. Polițiștii l-au așezat pe bancheta din spate cu cătușe la mâini iar ei au stat în față.

La un moment dat, l-a prins pe șofer cu cătușele pe după gât. Acesta s-a speriat și a pus brusc frână. Mașina s-a răsucit, dar n-a ieșit de pe carosabil. Din spate a venit însă un TIR care depășise în viteză a doua mașină de poliție – cea în care era Ioana – și a luat-o din plin.

Polițiștii sunt răniți ușor, li s-au acordat îngrijiri medicale la locul accidentului, dar Stan a fost lovit grav și e în drum spre spital.

- Și Ioana?

- Mașina de poliție din spate a frânat brusc, nu avea viteză și în afară de faptul că toți pasagerii s-au „scuturat” bine, nu au pățit nimic. Băieții zic că Ioana nici măcar nu s-a speriat. Acum șoseaua s-a eliberat și în curând mașina va fi aici.

- Deci n-a pățit nimic? insistă Dora.

- Nu, doamnă, n-a pățit nimic. Totul e în ordine.

O veți vedea curând.

- Nici nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru tot ceea ce faceți pentru noi...

- Și eu am copii, doamnă, cum aș putea rămâne nepăsător?

113 |

Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------

Probleme nerezolvate Ar fi vrut să plângă. Regreta că nu avusese timp să stea mai mult de vorbă cu cel care se declarase tatăl ei natural. „Și acum e în drum spre spital” se gândi Ioana.

Cine știe ce-o fi cu el. Își luă inima în dinți și întrebă, cu un ton ce se dorea neutru, nepăsător: - Ce-a pățit omul care m-a răpit?

- A fost lovit grav. TIR-ul a intrat în mașină exact pe locul lui. Nu știu amănunte, dar a fost dus la spital.

- Îmi pare rău pentru el... Trebuia să plătească ce mi-a făcut, dar nu așa...

- Doamne, fetițo, vorbești ca un om mare. N-am mai întâlnit niciun copil așa ca tine. Uite, o să dau un telefon să mă interesez și-ți spun ce face, bine?

- Sigur, vă mulțumesc mult! Am auzit că el e vinovat pentru accident...

- Da, a vrut să scape cumva, l-a sugrumat pe colegul nostru care era la volan... în fine, povești urâte, nu te mai gândi. Imediat te vei întâlni cu mama și tata și totul va fi bine. „Nu va mai fi nimic ca înainte!” vru să spună Ioana, dar renunță. „Oamenii mari au impresia că dacă ești copil nu ai nici sentimente, nici gânduri, nici speranțe, că ești un fel de jucărie vie. Sigur, copiii au nevoie de îndrumare, dar nu trebuie niciodată să li sugrume inițiativa. Un copil care nu este lăsat să înțeleagă ce anume îi place și la ce se pricepe va fi un om 114 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului ratat. Va munci ca un robot și nu va simți nicio bucurie în întreaga sa viață”. Ioana obosise. Mai ales gândurile din urmă o tulburară. „Dacă tatăl meu adevărat pățește ceva și nici măcar nu apuc să-l cunosc? Dar, care sunt adevărații părinți? Cei care mi-au dat viață și m-au abandonat sau cei care m-au crescut dându-mi absolut totul? Grea întrebare. Dacă am fost abandonată la naștere, aș fi putut foarte bine să ajung rău, nu să stau la niște oameni drăguți, binevoitori și cumsecade, care să se ocupe de educația mea. Polițistul zice că n-a mai întâlnit un copil așa ca mine. Dar dacă în loc de cărți și învățăminte primeam bătăi și eram dusă la cerșit? Mai eram așa? Sigur, nu! Deci sunt așa, mulțumită educației primite, nu datorită nașterii, nu? Da, dar am în gene ceva ce m-ajută să asimilez. Deci? Mă voi mai gândi la asta...”

- Domnișoară, am dat telefon la spital și m-am interesat. Din păcate, veștile nu sunt bune. Stan a fost declarat decedat acum zece minute. Nu s-a mai putut face nimic. Regret, deși, pentru viața ta viitoare e mai bine așa, fiindcă știi sigur că nu te va mai deranja...

- Săracii copii... au rămas orfani... spuse Ioana oftând.

- Ce copii? De unde știi? se interesă unul dintre polițiști.

- Mi-a spus în mașină. Mai are o fată și un băiat!

- Mai are? În afară de cine?

- Vreau să zic că are o fată și un băiat, se corectă poate prea repede Ioana, dar nu știu amănunte, n-a apucat să-mi spună.

115 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Se poate, mi-a spus asistenta cu care am vorbit la telefon că soția lui e acolo împreună cu un băiat.

- Trist, extrem de trist... concluzionă Ioana.

- Iată cum depinde fericirea cuiva nu de existența unui om, ci de dispariția lui. Ciudată mai e viața asta, spuse agentul deodată. N-am putea merge la spital? Nu știu de ce, dar aș vrea să-i cunosc pe cei doi: soția și fiul.

Poate noi am fost ultimii oameni care l-au văzut în viață pe cel de care depindea viața lor. O să întreb la sediu dacă putem opri.

- Nu mai întreba, interveni colegul de la volan, oricum aș fi vrut să oprim, trebuie să-i las soției un pachet, l-am purtat cu mine toată ziua.

- Bine atunci, uite cum facem: tu mergi la secția de ortopedie, să-i lași soției pachetul, iar eu și domnișoara mergem să întrebăm unde sunt soția și fiul decedatului.

- Da, domnule polițist, comentă Ioana, chiar vreau și eu să-i cunosc...

- Ar fi interesant să aflăm și dacă ei sunt la curent cu răpirea fetei, sau, dacă nu cumva sunt complici.

- Bine zici, îmi voi permite să pun și eu câteva întrebări, nu știe ea, doamna Stan, că-s de la circulație...

- Domnule polițist, să nu le spuneți părinților mei c-am fost la spital, n-aș vrea să se sperie, mai ales mama e foarte sensibilă.

- Nicio grijă, n-am niciun interes să fac asta. Stai liniștită, am fi noi culpabili...

- Culpabili? Adică? întrebă Ioana timidă...

- Adică vinovați, o lămuri agentul.

116 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului * Dora ieșise în holul principal să-și ia o cafea.

Simțea nevoia să-și dezmorțească și oasele și gândurile.

Retrasă într-un colț, sorbea din cafeaua fierbinte și se gândea că fiecare om care trece prin fața ei are o problemă, așteaptă o rezolvare, este adus aici de un necaz. Se simți parte din sfera întunecată a omenirii și se cutremură. „În două săptămâni poți să-ți arunci întreaga viață la gunoi. Valorile noastre pot să nu mai însemne nimic. Situațiile limită te pot schimba într-atât, încât nici să nu-ți mai poți reveni vreodată”.

- Doamnă doctor, mergem la spital! Am auzit că și doamna Stan e acolo și, conform sugestiei dumneavoastră, mergem s-o vedem și să discutăm cu ea.

Veniți?

- Și soțul meu? I-ați spus?

- Da, coboară acum. Am lăsat vorbă ca fetița să fie dusă la doamna comisar-șef Andrei, iar dânsa mi-a promis că ne anunță imediat.

- Bun, atunci să mergem! N-am văzut-o de opt ani, sunt curioasă dacă m-a mințit atunci cu bună știință sau a fost obligată de soț.

Parcurseră drumul în liniște. Fiecare cu gândurile lui, cu speranțele lui, cu neliniștile lui. La un moment dat, Dora întrebă: - Cum de e aici doamna Stan?

- Și eu m-am întrebat. În mod normal, ar fi trebuit să fie la Sibiu.

117 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Sigur nu e o coincidență. Probabil a fost înțeleasă cu soțul ei să se întâlnească aici.

- M-am gândit și eu, zise comisarul, dar, atunci, de ce-a plecat Stan cu mașina către Sibiu? Nu era normal să rămână în oraș și să se întâlnească cu soția?

- La asta nu m-am gândit. Stan a fost oprit în afara orașului...

- Sigur, la vreo 40 de kilometri... Ceva nu se leagă, sper să aflăm ce, din discuția cu doamna Stan.

- Știți? zise Dora, mi-e și milă de ea. A rămas văduvă și va trebui să-și crească singură fiul.

- Așa e. Dacă ne gândim din perspectiva asta, e cumplit pentru ea și pentru copil. Între timp, mașina ajunsese în parcarea din spatele spitalului și cei trei ocoliră clădirea pentru a intra pe ușa principală. Comisarul vorbi la telefon cu un agent care era deja la spital și care-i confirmă că doamna Stan se află în holul de la etajul III, alături de fiul său și așteaptă să i se dea documentele care atestă decesul, pentru a continua procedurile necesare în vederea înmormântării.

La lift, Dora avu impresia c-o zărește pe Ioana, dar se răzgândi repede, deoarece realiză că nu ar avea cum să fie aici. Totuși, suspiciunile îi reveniră atunci când văzu un agent de circulație alergând către ieșire.

Fiindcă nici soțul ei, nici comisarul Popa nu păreau să fi văzut ceva, Dora tăcu pentru a nu mai da motiv de discuții contradictorii și îngrijorări.

Coridorul de la etajul III era destul de întunecat.

Ori nu erau aprinse toate neoanele, ori erau arse. Oricum, atmosfera este destul de sinistră. Totuși, holul aflat la 118 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului capătul opus era bine luminat și încă de la ieșirea din lift, Dora văzu mai multe persoane adunate acolo. Se auzeau voci destul de ridicate și Dora, obișnuită cu spitalele nu înțelegea cum permitea personalul o ceartă aici.

- Dacă nu mă înșel, acolo se petrece ceva... spuse Dora în șoaptă.

- Asta voiam să spun și eu, întări Eric. Nu e o atmosferă normală de spital.

- Repede, să vedem despre ce e vorba... zise comisarul iuțind pasul.

Holul era destul de mare, cu două ferestre largi, care dădeau către bulevard. Sub ferestre, pe o canapea gri petrol, destul de jerpelită, stătea așezată Ioana, alături de un băiețel care părea cam de aceeași vârstă. În fața lor, în picioare, o femeie tânără și frumoasă țipa de mama focului: - Mai ai tupeul să vii aici, după ce, din cauza ta, s-au întâmplat atâtea nenorociri? Vrei să ne distrugi viața de tot? De ce n-ai putut să stai liniștită la cei care te-au luat de milă? De ce-a trebuit să-l cauți pe Vlad, să-l rogi să te scape din casa aia? Și, stau să mă gândesc, cum ai putut tu, un copil de opt ani să faci toate astea? Probabil s-au săturat doctorii de tine și ca să scape au găsit modalitatea asta... Acuma te bucuri? Tatăl tău a murit, iar eu sunt în pragul disperării. Ce mai cauți aici? De ce nu ne lași să trăim cum putem?

- Doamnă, dați-mi voie să vă explic – interveni calmă Ioana – nu l-am căutat niciodată pe soțul dumneavoastră, nici n-am știut că sunt înfiată, dumnealui m-a răpit din curte acum vreo două săptămâni.

119 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Minți! De ce să fi făcut asta?

- Nu știu, doamnă, dar e adevărat. De atunci, am trecut prin tot felul de necazuri... am fost dusă în aripa veche a unui sanatoriu, am rătăcit pe străzi, am dormit în gară... și tot pe mine mă acuzați? Ba, mai mult, îi acuzați pe părinții mei care sunt sigură că și în acest moment mă caută și sunt extrem de îngrijorați?

- O fi ceva, ceva adevărat. Știu deja de la poliție despre acel sanatoriu și despre Nuți, o altă fiică a soțului meu, dar nu pricep motivul care a dus la toate astea, zise ceva mai potolită doamna Stan.

- Nuți ne este soră? întrebă Ioana tulburată...

Doamne, aflu în decurs de două ceasuri că sunt înfiată, că am doi frați și tot la mine strigați? Să știți ceva: încă din momentul în care domnul Stan mi-a spus în mașină despre toate astea, am luat hotărârea ca cei care m-au abandonat, indiferent de motive să nu-mi fie părinți niciodată. Pentru totdeauna, vor fi mama și tata cei care mă cresc. Dar, în măsura în care voi putea, voi păstra legătura cu frații mei... Ei n-au nicio vină...

Spunând ultimele cuvinte, Ioana îl luă de mână pe Sorin care începuse să plângă de când o auzise țipând pe maică-sa.

- Nu plânge, Sorin, promit să fiu alături de tine... îi spune Ioana blând.

Dora, Eric și comisarul Popa, asistaseră tăcuți la scenă și așteptaseră în semiîntuneric. Ioana ridică privirea și-i zări. Sări de pe canapea direct în brațele Dorei:

120 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Mamă, nici nu știi cât mă bucur că te văd... tată, mi-a fost tare dor de voi, mai spuse Ioana prinzându-l și pe Eric de mână.

- Ești bine? întrebă Dora – am fost extrem de îngrijorați...

- Eu da, sunt bine, dar... s-au întâmplat multe.

Domnul Stan a... aici se opri, apoi continuă: Sorin e speriat și nu înțelege, doamna Stan e furioasă pe toată lumea, nu știu nimic de Nuți, de Stela, mi-a fost foarte greu singură, dar... Ioana se opri. Se lipi de Dora și începu să plângă. Dintr-o dată, redevenise copilul de opt ani. Puterile pe care i le dăduse disperarea se pierduseră.

Era iarăși ea, Ioana cea mică și-și dorea protecție maternă.

Parcă simțind asta, Dora o mângâie cu drag: - A trecut, acum a trecut. Ești cu noi și totul va fi bine. Nu ne vom mai despărți niciodată.

- Doamnă, interveni comisarul Popa apropiindu-se de Carmen Stan, aș vrea să discut cu dumneavoastră.

- Sigur, vă stau la dispoziție, zise femeia cu un glas pierdut. Se vedea că trecuse peste criza de nervi și reușea acum să se stăpânească.

- În regulă, mai aveți mult de stat aici? Aș prefera să mergem într-un loc mai confortabil. Și apoi, copilul dvs. pare să aibă nevoie de odihnă.

- Da, e adevărat, dar n-am avut încotro. L-am luat cu mine, fiindcă nu aveam cu cine să-l las. După ce-am primit acel telefon, am plecat în grabă.

- Cine v-a sunat, doamnă?

121 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Nu știu. O femeie. Spunea că Vlad vrea să o omoare pe fosta lui iubită și să pună vina pe Sonia... adică Ioana, am înțeles că i s-a schimbat numele...

- Și ce sperați să faceți?

- Nu m-am gândit prea mult, să-l împiedic cumva... să-l înduplec... să-l fac să înțeleagă că e importantă familia, că are un copil care trebuie să crească normal... mi-e greu, credeți-mă, mi-e atât de greu... am fost internată mereu prin ospicii, am fost considerată de toți nebună, am suferit și-am tăcut...

- De ce nu ați spus nimănui?

- Am încercat, domnule comisar, nu m-a luat nimeni în seamă, aveam dosarul făcut și eram o persoană însemnată pe viață... Am fost obligată să spun lucruri oribile, să fac lucruri pe care nu mi le-aș fi imaginat posibile... Știți, cred, ce s-a întâmplat la nașterea copiilor...

- Chiar voiam să vă întreb...

- Pe drum către spital, Vlad mi-a spus că el mai avea o fată, dintr-o relație anterioară de-a lui și că acea fată nu era sănătoasă, fiindcă moștenea o genă de la bunica lui, genă care se transmitea numai persoanelor de sex feminin din familie. Așa că, dacă vreau să mai fac casă cu el, să spun în gura mare, așa ca să mă audă tot spitalul, că nu-mi doresc o fată și că nu vreau s-o cresc.

- Totuși, de ce n-ați divorțat?

- Ajungeam la ospiciu pe viață... mă declara fără discernământ.

- De unde știți?

122 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Mi-a spus-o el și nu o dată, de fiecare dată când se înfuria. La un moment dat, am ignorat avertismentul și-am „călcat” pe lângă indicații. Consecința? Am stat două luni la un spital de psihiatrie.

- Medicii de acolo nu vă credeau?

- Nu. El știa cum să pună problema. Îi lămurea dinainte. Ba mai mult, fiindcă eu susțineam că nu sunt bolnavă, eram „îndopată” cu medicamente care mă transformau într-o legumă fără voință. Scăpam de acolo doar când îi promiteam lui Vlad că fac tot ce-mi spune.

- Ați avut o viață grea, doamnă...

- Așa e, dar știți ceva? Îl iubesc și acum și regret enorm că nu mai e printre noi... deși, copiii vor avea astfel dreptul la viață proprie.

- Cred, interveni Dora, deși nu am specialitatea psihiatrie, că boala de care se temea atât i se transmisese cumva și lui. Nu-mi explic stările și reacțiile pe care le-a avut decât prin prisma unei boli. Niciun om normal, soț și tată n-ar face așa ceva.

- Posibil. Ar fi fost bine să mă creadă cineva mai de mult și să primească un tratament adecvat. Acum, ar fi fost în viață și familia n-ar mai fi avut de suferit.

- Asta cu siguranță, completă Dora.

- Ce vreți să faceți acum?

- Nu prea am de ales. O să-mi cresc fiul și o să-mi văd de viață. Poate voi avea nevoie de dumneavoastră la stabilirea tutelei. Cu dosarul meu medical aș putea avea probleme.

- Fiți liniștită, spuse Dora cu convingere, voi avea grijă să se facă lumină în acest caz.

123 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Dar, vă rog, fără a-l pune într-o lumină proastă, de morți numai de bine, mai ales pentru copii...

- Vă promit asta.

- Dacă voi putea, o s-o iau în grijă, poate ca asistent maternal și pe Nuți. I-ar prinde bine o familie stabilă și un frate înțelegător. Oricum, copiii știu acum adevărul și nu mai are rost să-i ținem departe unul de altul.

- Așa e. Chiar dacă Ioana e fiica noastră, rămâne sora lor. Sorin și Nuți trebuie să o considere ca atare.

- Da, mamă, spuse Ioana, îți mulțumesc pentru asta. Aș fi vrut chiar să te rog să fii de acord. Chiar dacă îmi pare rău de – nici nu știu cum să-i spun...

- „Doamna” e prea distant, „mama” nu reflectă realitatea imediată, așa că, eu zic să-i spui „tanti Carmen”...

- Bun, deci, chiar dacă-mi pare rău de tanti Carmen, voi rămâne pentru totdeauna fiica voastră, dar și sora lor. Cu Sorin m-am întâlnit acum și nu vreau să ne mai despărțim...

- Ioana, e adevărat? Chiar mi-ești soră? Nici nu știi de câte ori am visat că am o soră geamănă. Eram cumva neîmplinit. Mă bucur din suflet. Și sper s-o cunosc și pe Nuți, chiar dacă are ceva probleme, o vom ajuta, eu și mama și va fi bine.

- Ești un copil bun, Sorin, spuse Eric. Așa să faci!

Să fii alături de mama ta în clipele astea grele și s-o ajuți să-și revină. Și sigur, n-o ignora pe Nuți. Ea, săraca, n-a beneficiat de nimic. A trăit într-un mediu impropriu, dar vei vedea, își va reveni într-o familie binevoitoare. Iar în 124 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului ceea ce-o privește pe Ioana, vă așteptăm pe la noi ori de câte ori veți dori. Ioana o să vă viziteze la rândul ei și sper să reușiți să recuperați din timpul pierdut. Ați trecut prin niște încercări grele, dar, cine știe, poate a meritat.

Vă aveți unii pe alții.

- Totuși, spuse comisarul, să nu uităm de telefonul primit de doamna Stan. Încă nu s-a terminat. Mai e cineva pe firul acestei „afaceri” de familie și trebuie să aflăm cine. Iar eu, o să-i rog pe colegii de aici să mă mai suporte câteva zile până aflu tot adevărul.

- În regulă, noi ne descurcăm. Dumneavoastră unde stați, doamna Carmen? întrebă Dora.

- Niciunde, abia am ajuns în oraș, când am fost anunțată, tot telefonic, de necazul cu soțul meu...

- Aveți numărul în telefon? se întoarse comisarul din drum.

- Nu știu, n-am mai fost atentă, poftiți, verificați!

- Mda, e un număr necunoscut. V-ați putea lipsi câteva ore de telefon? Poate reușesc specialiștii noștri să afle ceva...

- Desigur. Chiar nu mai are cine să mă sune de când Vlad... două lacrimi alunecară pe obrajii femeii - Liniștiți-vă, doamnă, mai aveți nevoie de forțe... și nu lăsați copiii nesupravegheați nicio clipă. Nu știm exact cu ce ne confruntăm...

- Așa e, completă Dora. Eu zic să mergem cu toții la hotelul nostru, solicităm o cameră alăturată, poate avem noroc să fie și stăm împreună. Domnule comisar, dacă putem să vă ajutăm cu ceva...

125 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Mulțumesc, doamnă doctor, vă sun dacă mai aflu ceva. Vă doresc toate cele bune, liniște și calm.

Copiii au nevoie de voi, nu uitați. Fără acte de eroism.

126 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

De ce n-ar fi bine?...

Comisarul Popa se simțea extrem de obosit. Deși fusese foarte bine primit la Poliția din Buzău și i se pusese la dispoziție un birou în care să lucreze singur și o echipă formată din trei agenți, nu putuse să se odihnească deloc în ultimele două zile. O mulțime de întrebări nu-i dădeau pace. Avea mereu senzația că fuseseră conduși intenționat către tot ce li se părea că descoperiseră ei. Că cineva, din umbră, îi duce de nas. Nu scăpa de senzația că totul este o înscenare bine pusă la punct. „Da, dar de cine? Stan, principalul suspect, e mort. Soția lui, pare o femeie fragilă și necăjită, iar doctorii... nu par să aibă vreo vină, sunt victime colaterale. Care să fie, oare, miza? Sigur e ceva la mijloc, altfel nu s-ar fi întâmplat atâtea... Trebuie să aflu! Trebuie! Trebuie să le dau o șansă copiilor să trăiască o viață normală și liniștită”. În ușă se auziră ciocănituri ușoare. Intră unul dintre agenții care făceau parte din echipa sa: - Domnule comisar, am primit raportul despre telefonul doamnei Stan.

- Da? S-a găsit ceva?

- Și da, și nu. Nu, în sensul că nu a primit niciun telefon în ultimele 24 de ore, în afară de cel dat de soțul ei, dar da, dacă ne gândim că absența vreunui apel înseamnă că ne-a mințit...

- Corect! Deci a vorbit cu Stan, deși a negat acest lucru.

127 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Da, imediat după incidentul de la familia Docea.

- Ca și cum i-ar fi dat de știre c-a „rezolvat”...

- Hm, aveți dreptate. I-a spus soției c-a luat fetița.

Dar știți ce e și mai ciudat?

- Hai, spune-mi, nu mă mai fierbe atât...

- Scuzați-mă! M-a „prins” și pe mine povestea asta... Așa, interesant e că doamna Stan a dat două telefoane la familia Docea. Pe fix. Al doilea după ce soțul ei a răpit fetița pentru a doua oară...

- Ciudat... Hai, mergem să stăm de vorbă cu ei... Între timp o să-i avertizez pe soții Doinescu să nu meargă la familia Docea și să fie cu ochii în patru în ceea ce-o privește pe doamna Stan.

- Sigur, îl sun eu acum pe domnul Doinescu...

Ciudat... Nu răspunde...

- Lasă-l acum, o fi dormind, îl sunăm ceva mai târziu... Mașina e pregătită?

- Sigur, vă însoțesc?

- Da, e mai bine să mergem doi. Am așa o strângere de inimă, domnul Docea mi-a fost profesor, doamna mă trata pe când eram copil, nu pot crede că sunt implicați.

- Domnule comisar, spuse agentul pe când coborau scările spre parcare, dar, dacă doamna Stan știa că n-a sunat-o nimeni, de ce ne-a dat telefonul?

- Probabil c-am luat-o prin surprindere și, așa imediat, nu i-a venit nicio idee, nu se cădea să refuze...

Problema e că știe deja că am descoperit minciuna și va acționa ca atare. Presimt că lucrurile se precipită.

128 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului Cei doi urcară în mașină și plecară în grabă.

Comisarul era sigur că va găsi ceva răspunsuri, dar nu putea crede că fostul său profesor e implicat. Ajunseră în fața casei. Coborâră. Poarta era larg deschisă. Comisarul intră în fugă, urmat îndeaproape de agent. Amândoi erau deja îngrijorați... „De ce ar fi lăsat poarta deschisă? Ce s-o fi întâmplat?” Între timp, agentul intrase deja în casă și începuse să strige: - Domnule comisar, domnule comisar!

- Aici sunt, răspunse acesta intrând, ce s-a întâmplat?

- Nu e nimeni acasă. Și uitați, aici e totul răvășit...

N-am mai intrat pentru că s-ar putea să se găsească ceva urme.

- Mda, cineva a căutat ceva în mare grabă.

Cheamă echipa să ia amprente și să vadă ce mai găsește. Și mai sună-l o dată pe doctorul Doinescu.

- Știți ce cred eu? Cel ce-a căutat o fi crezut că Ioana a luat ceva din mașină și că l-ar fi lăsat aici.

- Poate, deocamdată am mai colecționat câteva întrebări, cine știe când vom primi răspunsurile...

- Alo, domnule doctor, zise agentul tare, domnul comisar Popa vrea să vă comunice ceva... Vi-l dau la telefon...

- Alo, domnule Doinescu, sunteți singur? Aha! Bun, vreau să mă ascultați: n-o lăsați pe Ioana singură nicio clipă. Și nu plecați de la hotel sub niciun motiv.

Nici măcar la familia Docea. Rămâneți acolo. La hotel sunteți în siguranță, cred. Și încă ceva: atenție la doamna 129 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------Stan. Nu e chiar ce pare a fi. Ne ascunde ceva și până nu aflăm ce, vreau să fiți precauți. Ioana să nu rămână singură cu ea. Bine?

- Am înțeles, domnule comisar, dar... cred că Ioana e în camera lor, cu Dora cu tot, e drept. Merg acum să le chem sub vreun motiv. Mulțumesc pentru avertizare.

- La revedere, vă mai sun dacă am noutăți!

Din curte, se auzi iar strigătul agentului: - Domnule comisar, i-am găsit pe cei doi soți legați în camera din curte. Haideți să mă ajutați să-i eliberăm.

- OK, merg eu. Tu sună la ambulanță. Sunt bătrâni, s-ar putea să aibă nevoie de îngrijiri.

- Domnul pare bine, dar doamna e foarte speriată.

Comisarul intră în cămara de lângă lemnărie și încremeni. Cei doi erau jos, pe podele, legați spate în spate. Călușul din gură fusese, probabil, îndepărtat de către agent.

- Ce s-a întâmplat, domnule profesor? Cine v-a făcut asta?

- Doamne, ce bine c-ați venit! Cum de te-ai gândit la noi?

- Am avut eu o intuiție... Cine v-a legat?

- Au fost doi: un bărbat și o femeie. Femeia a început să scotocească prin casă, iar bărbatul ne-a amenințat cu un pistol, ne-a adus aici și ne-a legat.

- Am să vă rog să verificați dacă lipsește ceva de prin casă. Doamnă doctor, sunteți bine?

130 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Da, nu am nimic, am fost speriată, atât. Și m-am mai speriat și când l-am văzut pe colegul dumneavoastră. M-am gândit că s-au întors infractorii.

Dumnezeu te-a adus, dragă Sebi, nici nu speram să fim găsiți. Mă și gândeam că vom muri de foame și frig.

- Doamne, ce mă dor picioarele! Să stau în poziția asta... Am amorțit de tot.

- De când stați aici? mai întrebă comisarul.

- Din zori. Cred că era cam șase dimineața.

- Cum s-a întâmplat? Povestiți-mi, vă rog!

- Simplu. A sunat cineva la poartă, zise profesorul. M-am dus să văd cine e. Am deschis.

Bărbatul m-a împins în curte și mi-a răsucit mâinile la spate. Femeia a urcat scările, a intrat, a lovit-o pe Mihaela și nu mai știu. Pe mine m-a dus cu forța în lemnărie și apoi m-a împins, am căzut pe podea și m-a legat.

- Da, continuă nevastă-sa, femeia m-a împins, am căzut și m-am lovit la genunchi într-un colț de scaun. Ea m-a amenințat că dacă mișc mă omoară, apoi m-a întrebat unde e documentul. „Ce document?” – am întrebat. Nu mi-a mai răspuns. A început să caute peste tot. Răscolea, strica, rupea, era ca nebună. La un moment dat, a intrat bărbatul și m-a ridicat extrem de brutal, apoi m-a împins în curte și m-a legat lângă soțul meu. Asta e tot.

- Ba nu, mai știm ceva: la un moment dat, femeia i-a zis „Vlad” iar el s-a enervat cumplit și-a urlat la ea: „Proasto, trebuie să-mi spui pe nume? Mă faci să-i omor pe ăștia doi fraieri...”. Ea s-a aruncat la el și l-a împins 131 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------afară. Am auzit-o spunându-i: „Lasă-i dracului, mor ei singuri. Nu-i caută nimeni două zile, gata îs”.

- Vlad... ciudat... eu credeam că-i mort... prea mare ar fi coincidența...

- Nu vreau să vă necăjesc, văd c-a venit și ambulanța, medicul o să vă consulte să ne asigurăm că sunteți bine, dar mai vreau să vă întreb ceva: zilele astea, gând ați găsit-o pe Ioana, și o zi după aia, ați vorbit la telefon cu vreo femeie necunoscută?

- Da, spuse doamna Docea. Am vorbit eu. M-a sunat o femeie care m-a întrebat dacă soțul meu a ajuns acasă. I-am spus că încă nu. Apoi, m-a întrebat adresa.

Zicea că are ceva să ne dea... nu mai știu ce.

- Și i-ați spus adresa?

- Da, sigur, nu m-am gândit la nimic rău...

- Pricep. Așa au ajuns aici. Simplu, nu?

- Asta o să-mi fie învățătură de minte. Nu voi mai spune străinilor niciodată, nimic.

- Ce credeți, doamna Docea, femeia de la telefon ar fi putut fi cea care a căutat prin casa dumneavoastră?

- Nu-mi dau seama. La telefon vorbea îngrijit, iar aici, în casă, părea o brută. Avea o voce dură și necizelată. Însă, s-ar fi putut preface și într-un caz și în celălalt. Dacă vrei, poți să joci teatru, nu?

- Corect. Vom verifica. Eu tind să cred că era aceeași femeie, zise comisarul. Vă rog frumos, nu mai lăsați pe nimeni în curte după ce pleacă echipa noastră.

Dacă vine cineva de la noi, vă dau eu telefon. Dacă nu sun eu, oricine ar suna, să nu deschideți. Chiar dacă vă 132 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului spune că e din partea mea. Aveți grijă! Cred că ați scăpat ușor.

Comisarul plecă îngândurat către mașină. Agentul îl urmă, tăcut și el. Nu se întâmplaseră asemenea lucruri prin orașul lor și nu erau siguri cu ce se confruntă.

- Nu cred că e o organizație. Nu. Avem de-a face cu un infractor isteț, cu un scop bine conturat, care acum ne scapă. Dacă am afla scopul exact, poate am găsi și omul.

- Știți ce m-am gândit? Oare doamna Stan a fost la hotel de dimineață?

- Gând la gând cu bucurie. Hai să le facem o vizită celor două familii... cine știe de unde sare iepurele... * Holul hotelului nu era prea populat la acea oră.

Comisarul se îndreptă către recepție, se prezentă și-l întrebă pe recepționer dacă-i poate da câteva detalii despre unii clienți.

- O secundă, primesc un fax și apoi discutăm despre orice doriți, răspunse omul binevoitor.

- Sigur, aștept...

Comisarul se apropie de recepție și privi căsuțele pentru corespondență. În dreptul camerei 205, camera în care fusese cazată familia Doinescu, era un bilet. Nu avu timp să discute despre asta cu colegul său, deoarece recepționerul terminase de primit faxul și revenise: - Vă stau la dispoziție, domnule comisar!

133 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- O rugăminte: aș putea citi biletul de la camera 205?

- Regret, nu pot... știți, secretul corespondenței... dar, cum tocmai sunt strigat din bucătărie, vă las singuri zece minute. Nu vă supărați, nu?

- Sigur că nu, zâmbi comisarul. Vă așteptăm până reveniți.

- Vă aduc câte o cafea? întrebă recepționerul.

- Nu ne-ar strica, mulțumim mult! răspunse comisarul, apoi se întoarse către agent: du-te și ia biletul.

Discret.

- Poftiți! murmură agentul înmânându-i biletul. O fi legal?

- Ce anume? Uite, pune biletul ăsta la loc, o fi căzut când ai trecut pe acolo.

- Am înțeles, să trăiți! râse și agentul. Ceva noutăți?

- Vorba ta: și da, și nu. Scria doar: „Ne întâlnim la 8 seara la bar. V”.

- Atât?

- Mai bine decât nimic, nu? „V” ar putea fi inițiala de la „Vlad”. Ceea ce înseamnă că Vlad nu e mort...

- Nu se poate. Am fost la morgă. L-am văzut.

- Exact așa. Doctorul nu se putea înșela. Ba mai mult, i-a făcut și autopsia. Nu, nu... aici e altceva la mijloc. Nu știu încă ce, dar nu mă las până nu aflu.

Mircea, uite ce m-am gândit. Pe tine nu te cunosc nici unii dintre cei implicați. Îți iei o cameră la hotel și mergi la bar să vezi ce se întâmplă. Urmărești tot ce mișcă și-mi 134 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului raportezi imediat. Și auzi, Mircea, numai mie. Nimănui altcuiva nu-i spui nimic. Jocul e murdar și trebuie să avem grijă.

- Să trăiți, am înțeles!

- Mircea, ai grijă, mai puțin formal... să nu ne dăm de gol...

- Să...ăăă... da, sigur, mă străduiesc!

Recepționerul se întoarse chiar în momentul în care agentul Mircea Suciu se îndepărta.

- Colegul dumneavoastră a plecat? întrebă neutru...

- Nu e colegul meu. Am înțeles că dorește o cameră. O să revină. Haideți să vedem dacă mă puteți ajuta cu ceva...

- Ascult, domnule polițist.

- Mă interesează familiile Doinescu și Stan.

- Așa, 205 și 207. Ce vă pot spune?

- I-a vizitat cineva?

- În afară de poliție, nimeni.

- Telefoane?

- Nu, poate direct, pe mobil, prin centrala noastră, nu.

- Scrisori?

- Da, câteva bilețele deschise, fără plic, pentru 205.

- Și... așa întâmplător... nu știi ce scria în ele?

- Păi... nu citesc corespondența clienților... dar, așa, fără să vreau, unul dintre bilețele s-a deschis și...

- Ei, hai, doar ajuți poliția, nu faci niciun rău...

135 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Așa e, dar nu știu amănunte, am văzut doar atât: „Ionuț e mort. Nu te sun, îți dau eu de știre cumva.”

- Ionuț? Ești sigur?

- Absolut! M-am uitat cu atenție... Adică...

- E în regulă, mulțumesc mult! Să știi că mi-ai fost de mare ajutor.

Comisarul ieși din hotel. Nu mai avea rost să mai discute cu cineva. În minte i se conturase o idee. Se urcă în mașină și sună la Sibiu.

- Comisarul Popa sunt. Da, bine fac. Sigur că-mi place aici, doar e orașul meu natal. S-ar putea să nu mai stau mult. De tine depinde. Sigur, ce te miri? Am nevoie de niște răspunsuri pe care tu mi le poți da. Uite despre ce e vorba... Sigur, cât de repede. Aș vrea să rezolv cazul ăsta, pentru ca să fiu sigură că fetele nu vor mai avea probleme. Sună-mă pe mobil. Mulțumesc colega, mai vorbim! „Acum, nu mai am ce face. Trebuie să aștept.

Dacă e așa cum cred, cazul se rezolvă azi. Mai trebuie doar să dau de urma unui fugar, dar, 99% apare singur, deseară, în barul hotelului. Deci, trebuie să se simtă în siguranță. Hai s-o sun pe doamna doctor Dora să-i spun că am terminat totul pe aici și mâine plec la Sibiu. Asta ca să știe «trupa» ei...”

- Alo, doamna doctor? Bună ziua, comisarul Popa sunt. Da, totul e OK, v-am sunat să-mi iau rămas bun.

Mâine plec dis de dimineață la Sibiu.

- Da? Mă gândeam că mai sunt probleme neelucidate...

- Serios, ce fel?

136 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Eu știu? Dumneavoastră conduceți ancheta.

Dacă e totul bine, mă bucur pentru copii. Știți, noi ne-am împrietenit, Carmen e o femeie admirabilă, așa că vom mai trece pe la Sibiu. Ioana va ține legătura cu Sorin și Nuți.

- Ce va fi cu Nuți? Ați mai discutat cu doamna Simona?

- Da, am vorbit ieri la telefon. Nuți face progrese foarte mari. Simona crede că e, de fapt, normală, doar că n-a avut șansa ca cineva să se ocupe de ea. Deja e capabilă să facă mental orice fel de socoteli, chiar și calcule mai complicate.

- Dar, devine mai sociabilă? Asta ar fi problema, autiștii sunt în marea lor parte extrem de inteligenți.

- Da, începe să socializeze. Acum e acolo și Stela ceea ce-o ajută foarte mult. Gândiți-vă că orice copil, cât de normal ar fi fost, ținut închis într-o încăpere insalubră, departe de ceilalți copii, practic în afara societății, ar fi fost la fel ca Nuți.

- Și Stela? Cum se descurcă?

- Descoperă lumea pe care-o știa numai din cărți.

Oricum, Ministerul Învățământului a aprobat să fie verificată de o comisie pentru a se putea înscrie la școală.

Comisia va hotărî în ce clasă.

- Perfect! Când va fi examenul?

- Luna viitoare, la început, cu o săptămână înainte de începerea școlii.

- Cred că va face față cu bine.

- Clar. Deja învață sistematic din manuale școlare.

Speră să fie primită în clasa a V-a.

137 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------- Ar fi foarte bine pentru ea. Ce a hotărât?

Rămâne la Sibiu?

- Nu, va pleca la Buzău, în casa ei. O va lua și pe Nuți cu ea.

- Bine, dar fiind minore...

- Au un tutore. Simona s-a hotărât să se mute cu ele. Este specialistă, va reuși.

- Mi-ați dat numai vești bune. Mă bucur mult. Să nu uit... Nu mai aveți nimic să-mi spuneți? întrebă comisarul într-o doară...

- Nu, veni ezitant răspunsul... ce-ar mai trebui să vă spun?

- Întrebam și eu... M-am gândit că aveți ceva noutăți...

- Nu, nimic. Păstrăm legătura și vă mulțumesc mult pentru tot efortul depus.

- Nu mi-am făcut decât datoria, concluzionă comisarul sec. La revedere!

Nici nu închise bine telefonul că acesta sună din nou. Era colega de la Sibiu. După zâmbetul larg al comisarului se părea că răspunsul mult așteptat venise.

138 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

Viața merge înainte În bar era puțină lume la acea oră. În semiîntuneric, se auzea o muzică plăcută. Mircea se așezase la o masă și sorbea încet dintr-o cafea. Era numai ora 18, dar se grăbise să fie acolo, ca nu cumva să rateze întâlnirea. Se gândea că va fi evidențiat la secție pentru rezolvarea cazului, deși habar n-avea cum se va rezolva, chiar dacă el va asista la întâlnirea unei persoane de la camera 205 cu acel enigmatic „V”. Cu toate astea, nu-și făcea griji. Comisarul Popa îi promisese că va fi pe aproape și va dezlega tot misterul.

Mircea își aranjă cravata și zâmbi. Se simțea un fel de „James Bond” într-o misiune periculoasă. Se gândi să bea ceva mai tare, să prindă curaj... apoi se răzgândi... era totuși în timpul serviciului...

După încă o jumătate de oră, veni orchestra iar instrumentiștii începură să facă probe de sunet.

Programul începea la ora 20. Apăru și o solistă, iar Mircea se mută la o altă masă, ceva mai retrasă, într-un colț opus scenei, de unde putea vedea întregul local. Ușa de la intrare era puțin în umbră, dar vedea destul de bine cine intră, așa că mai comandă o cola și încercă să nu se lase distras de muzică.

Timpul trecea destul de greu. Nu era obișnuit cu statul degeaba prin baruri, nu avea nici timp, nici plăcere pentru așa ceva. În jur, fumul devenea tot mai des, pe măsură ce localul se aglomera, deși ventilatoarele 139 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------funcționau continuu. Mircea simți că se sufocă și se întrebă ce plăcere găsesc ceilalți în a sta într-o asemenea atmosferă.

La un moment dat, agentul tresări: în ușă apăru doamna doctor Doinescu. Era singură, ceea ce i se păru extrem de ciudat. El trăise cu impresia că soțul ei va fi cel cu care se va întâlni „V”. Se pare că nu era așa. Doamna Dora se așeză la o masă centrală, în lumina unui reflector. „Va fi ușor de urmărit...” gândi Mircea... „Nu-mi va face niciun fel de probleme”... Se relaxă. Nu mai avea nimic de făcut decât să stea cu ochii pe doctoriță. Se lăsă în voia muzicii... Dora comandă o cafea. Părea că așteaptă... „Sigur”, își zise Mircea, „îl așteaptă pe misteriosul V. Ce misterios? E clar că-i vorba de Vlad. Am înțeles eu... Mortul e viu. Ciudat, nu? Chiar foarte ciudat, dacă te gândești că l-am văzut la morgă.

Deci, mortul nu era cine credeam noi... Asta e ceva mai plauzibil. Și acum, doctorița, care era pe-o mână cu el...

Nu, nu se poate, nu și-ar fi răpit fata... Era disperată s-o găsească... E altceva la mijloc... Da, dar ce?”

Doctorița părea liniștită. Nu era impacientată, nu privea mereu către ușă, sorbea fără grabă din cafea. „Oare chiar așteaptă pe cineva sau a venit pur și simplu să bea o cafea?” – gândul agentului se pierdu în fumul din bar...

140 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului * - Poftiți! Intrăm aici, în acest birou. Ne-a fost îngăduit de către directorul hotelului... Luați loc, domnule doctor... și dumneavoastră, domnule Vlad.

Aștept explicații...

- Dacă sunteți sigur că noi suntem vinovați, rezolvați problema... nu vă dau niciun fel de explicații... glasul doctorului Doinescu sună spart și plin de răutate.

Nu mai era omul jovial și plin de îngrijorare.

- Domnule agent, zise calm comisarul Popa întorcându-se către un coleg, mergeți, vă rog în bar și invitați-o și pe doamna Dora aici, vreau să fie de față, să știe ce s-a întâmplat. Oricum, eu am invitat-o la bar ca din partea unei foste colege... O, să nu uit, aduceți-l și pe Mircea, să nu creadă că l-am uitat acolo...

Agentul ieși grăbit. În încăpere se lăsă liniștea.

Cei doi vinovați evitau să se privească sau să-l privească pe comisarul Popa. Doctorul privea în gol, către peretele din față, iar Vlad își privea intens bombeurile pantofilor.

Se vedea de la distanță că nu se simt confortabil.

De-odată, ușa se deschise și Dora intră agitată în încăpere: - Ce s-a întâmplat? E ceva cu fetița? Eric, ce e?

- Nu s-a întâmplat nimic, doamnă, v-am rugat să veniți aici deoarece avem noutăți. Am sunat ieri la Sibiu și-am rugat-o pe o colegă să-mi facă rost de câteva documente. Azi, când le-am primit, vă spun sincer că mi-a și părut rău c-am avut dreptate. Realitatea este exact 141 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------așa cum am intuit-o eu. Ba e și mai și, deoarece eu nu am putut înțelege totul până n-am văzut actele.

- Ieri mi-ați spus că plecați acasă, că s-a terminat, cazul e închis... Ceva tot e. Îmi spuneți și mie, vă rog?

- Sigur, doamna doctor. Vă spun eu. V-am sunat ca să vă spun că plec, tocmai pentru ca, de la dumneavoastră, să afle și ceilalți, cei implicați în răpire...

- De la mine? Cum așa?

- Imediat vă veți lămuri... Sau, poate, vrea să ne lămurească soțul dumneavoastră...

- Eric? Ce amestec ai tu?

- Nici unul. Inventează comisarul pentru a-și ascunde neștiința. Ce amestec aș putea avea în răpirea fetei noastre?

- Domnule comisar, spuse Dora enervată, vă rog să nu vă jucați cu vorbele. Aștept explicațiile promise.

Sper că nu vreți să ne învinovățiți degeaba.

- Doamna doctor, credeți-mă, nu am niciun fel de intenții rele. Vă veți lămuri imediat. Permiteți-mi să vă explic... Bun! Începem prin a da citire unui certificat de naștere... Așa... Numele: Doinescu, Prenumele: Eric, Sexul: masculin, așa... Numele tatălui: Stan, Prenumele tatălui: Ioan... așa... Numele mamei: Doinescu, Prenumele mamei: Marioara. Asta vă spune ceva, domnule Eric? Nu? Atunci voi continua cu arborele dumneavoastră genealogic. Tatăl, Stan Ioan provine dintr-o familie de intelectuali din Oltenia și – atenție – are un frate geamăn, Stan Laurențiu, care, la rândul său are doi băieți gemeni: Stan Vlad și Stan Ionuț. Nici acum nu înțelegeți?

142 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului - Așa e, interveni Stan, am avut un frate geamăn.

Din păcate, așa cum știți, Vlad a murit acum câteva zile...

- Știm, numai că n-a murit Vlad, ci Ionuț.

- Serios? Cum dovediți asta?

- Toate la timpul lor... haideți să vă spun povestea mai departe: Atunci când s-a născut Eric, mama sa a murit, iar tatăl era în armată. Așa că, a fost luat în casa bunicilor și crescut acolo împreună cu ceilalți doi nepoți, Vlad și Ionuț. Ne putem imagina că cei doi au fost pentru micul Eric ca niște frați de care s-a legat pe viață. Să vă spun acum ceva ciudat: cei doi gemeni erau absolut identici, numai că aveau firi complet diferite: Ionuț era calm, calculat, cuminte și deschis spre învățătură în timp ce Vlad era iute, mânios, neastâmpărat și leneș la școală.

Problema e că, în afară de mama lor, nimeni nu știa să-i deosebească, iar Vlad profita mereu de asta, dând vina pe fratele său pentru toate problemele pe care le isca. Iar acesta, suporta totul în tăcere și resemnare din dragoste pentru frate. Știți ce e ciudat? Cu cât era Ionuț mai iubitor, cu atât era Vlad mai înverșunat și plin de ură.

Anii au trecut și cei doi frați și-au croit fiecare viața lor, în localități diferite, departe unul de celălalt, astfel încât puțină lume mai știa că seamănă atât de mult. Vlad a călcat strâmb de câteva ori și a fost și închis ani buni.

Ionuț a terminat facultatea și s-a stabilit la Sibiu. Numai că, fratele său, Vlad, ajuns într-o încurcătură, s-a gândit la un plan diabolic: cum nimeni nu-i putea deosebi, ba mai mult, foarte puțini mai știau că sunt doi frați gemeni, l-a răpit pur și simplu pe Ionuț de acasă și, cu ajutorul vărului său Eric, medic, l-a internat într-un ospiciu sub 143 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------numele său adevărat, Stan Ionuț, pentru a scăpa de o acuzație gravă. De ce sub numele adevărat? Fiindcă, de câte ori făcea vreo boacănă sau încălca legea, Vlad declara că se numește Stan Ionuț, ba și-a mai făcut și un act de identitate fals sub acest nume. A fost destul de simplu, ținând cont că aveau aceeași zi de naștere, aceiași părinți și arătau identic. Dar să ne întoarcem la adevăratul Ionuț. Prin comportamentul său, Ionuț care își susținea mereu nevinovăția și adevărata identitate, și-a atras un diagnostic de identitate multiplă și schizofrenie, urmând să fie pe viață închis în ospiciu.

- Eric, interveni Dora, ai fost tu în stare de așa ceva? Nu-mi vine să cred!

- N-am nicio vină, Vlad mi-a spus că Ionuț e bolnav și refuză tratamentul. Am făcut-o pentru binele lui...

- Bun, haideți să mergem mai departe, zise comisarul. În acest moment, Vlad a folosit actele cu numele său adevărat, și-a însușit diploma fratelui său falsificând-o, și și-a croit o nouă viață la Sibiu. S-a căsătorit și a trăit sub numele său adevărat până acum, fără probleme. Încurcăturile cu directoarea și fetițele le știți. Totul a mers ca pe roate până când, întâlnindu-se întâmplător cu Eric, a aflat că el și soția au înfiat o fetiță și-a înțeles că e chiar fetița lui. A mai aflat că nu numai că nu are nicio boală, dar e chiar isteață, așa că s-a gândit s-o recupereze și s-o aibă alături. Am crezut, la început, că dintr-o dragoste târzie sau dintr-un sentiment de vinovăție, dar nu, nici vorbă, motivul e la fel de meschin ca întreaga lui viață. Acum un an a murit mama lui și-a 144 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului lui Ionuț. Aceasta avea o avere destul de însemnată, pe care a lăsat-o prin testament celor trei copii crescuți de ea: Ionuț și Vlad – fii și Eric – nepot. Numai că exista o condiție: fiecare dintre ei intra în posesia părții de avere numai dacă avea urmași. În cazul în care vreunul dintre ei nu avea copii, averea se redistribuia celorlalți. Termenul era de un an de la deces. Cu Ionuț nu era nicio problemă, era la spital și nu avea șanse să iasă de acolo, mai ales că Eric mergea lunar să „pună paie pe foc”. Desigur, Vlad nu se apropia de spital, deoarece nu dorea ca cineva să-și dea seama de uluitoarea asemănare. Ei, dar acum, aliatul lui Vlad, Eric, devenise o piedică. Și culmea, fetița lui Eric era de fapt fetița lui Vlad. Nu-l putea lăsa să ia o parte de avere. Așa că, Vlad s-a gândit să profite de prietenia și dragostea pe care i-o purta vărul său Eric, pe care l-a impresionat spunându-i cât de mult își iubește fetița și cât ar dori s-o aibă lângă el, să crească alături de fratele ei. Mai mult, Eric a semnat o declarație prin care era de acord ca Ioana să fie iarăși trecută pe numele părinților naturali. Continuarea? Eric l-a ajutat pe Vlad s-o răpească, convins fiind că odată ajunsă în familia în care s-a născut, alături de fratele ei, va fi mai fericită. Știa că soția lui nu va fi de acord, așa că a ales calea lăturalnică. Știți ce m-a încurcat cel mai tare?

Descinderea lui Vlad, împreună cu Magda la familia Docea. Nu am înțeles ce căutau. Peste vreo două zile, când la postul de poliție s-a prezentat un taximetrist care ne-a adus un document uitat în taxiul său, am înțeles totul. Vlad a dus-o pe Ioana la sanatoriul condus de Magda Stroia cu un taxi. Avea la el documentul semnat 145 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------de Eric pentru ca, dacă va fi oprit de cineva, să aibă o acoperire. În momentul în care Vlad realizează că-i lipsește declarația dată de Eric se sperie, crezând că i-a luat-o fetița în taxi. Cum de la sanatoriul-orfelinat Ioana a plecat în casa familiei Docea, Vlad s-a gândit să caute hârtia la aceștia. Să nu uit ceva: m-a mai încurcat telefonul doamnei Carmen Stan. După cum rezulta din desfășurător, ea telefonase familiei Docea pentru a se interesa de adresă. Am descoperit mai târziu că nu era telefonul ei, ci unul identic. Telefonul ei fusese înlocuit în metrou de un „specialist” pus de „doamna directoare” Magda. Îl cunoștea de la sanatoriu și l-a rugat să-i facă un mic „serviciu”... Pentru ea nu mai conta nimic, lucrau călăuziți de ideea că „scopul scuză mijloacele”, așa că, geloasă fiind pe familia lui Vlad, s-a hotărât să-și facă singură „dreptate” și să-l trădeze. Ideea de-a o implica pe doamna Carmen este doar a ei, Vlad nu știa nimic. El, ar fi vrut, dimpotrivă, s-o ferească de necazuri și s-o țină departe de toate mizeriile. Acum, nu știu sigur dacă din dragoste, din respect sau, pur și simplu, fiindcă se temea că-i va trăda intențiile răuvoitoare.

- Bine, interveni iarăși Dora, dar nu se poate așa ceva! I-ați lăsat pe cei doi bătrâni legați, în frig, cu căluș în gură, puteau să moară, de unde atâta cruzime? Și tu Eric? Nu te recunosc! Credeam c-o iubești pe Ioana... cum ai putut?

- Dora, crede-mă, o iubesc foarte mult... chiar am crezut în vorbele lui Vlad, chiar am crezut că ea va fi mai fericită alături de fratele său și mama adevărată.

Crede-mă, Dora, nici prin cap nu mi-a trecut că face totul 146 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului pentru bani. Auzi, Vlad, nu-mi trebuie moștenirea ta! Poți să ți-o păstrezi! Vreau doar fetița, pentru ca să nu crească într-un mediu viciat de ideile tale. Acum realizez că ți-ai omorât propriul frate pentru ca lumea să nu te mai caute, pentru ca să fii lăsat în pace... Doamne! Ce monstru! Și știi care e culmea? Eu te-am ajutat, ți-am fost complice.

Mie mi l-au dat în grijă pe Ionuț, eu l-am scos din ospiciu... Doamne, când mă gândesc cu câtă speranță și bucurie m-a privit Ionuț! Credea c-a scăpat de acolo.

Spera că, după atâta vreme, totul s-a rezolvat și va putea să trăiască din nou... Dar, nu! Tu aveai alte planuri!

Probabil i-ai dat ceva pastile, de-asta a reacționat așa ciudat, de-asta a vrut să lovească, să scape, nu-i stătea în fire... Ești inuman, Vlad, nu vei scăpa, să știi!

- Hopa, zise Vlad sarcastic, domnul doctor mă condamnă...

- Doamna Dora, zise comisarul, nu vreau să iau apărarea nimănui, mai ales că, pe tot parcursul anchetei, soțul dumneavoastră i-a furnizat vărului Vlad amănunte, care l-au ajutat să fie cu un pas înaintea noastră, dar... credeți-mă, dumnealui e vinovat doar de dragoste. Față de familia în care a crescut și față de familia pe care și-a întemeiat-o.

Eric plecase capul. Îndrăzni totuși să murmure: - Eu știu ce-nseamnă să crești între străini...

Vlad zâmbi ciudat și intră în vorbă, vrând, parcă să schimbe vorba: - Bun, domnule comisar, povestea dumneavoastră e faină, ce să zic, ca-n filme sau romane polițiste, dar uitați cu toții un mic amănunt: nu aveți nicio dovadă.

147 |

Ileana-Lucia Floran --------------------------------------------Vlad a murit iar eu, reabilitat de vărul meu și scos din ospiciu pot să trăiesc liniștit mai departe.

- Poate, surâse comisarul, poate... dar n-aș fi sigur de asta... Am găsit o consemnare de la nașterea voastră...

Nu te mira... sunt arhive. Știi ce scrie acolo? Că s-au născut doi băieți, gemeni identici, la zece minute unul de celălalt.

- Știu asta, Vlad era cel mai mare, mama spunea mereu asta! Glasul infractorului suna la fel de sigur...

- Așa e, interveni Eric, mătușa, de câte ori îl certa pe Vlad îi spunea ceva de genul: „dacă tu, care ești mai mare, nu ești cuminte, ce să mai zic de Ionuț...” Era ca un fel de glumă familială...

- Exact. E un lucru cunoscut de toți apropiații.

Ceea ce nu știa nimeni în afară de mama gemenilor este că aveau un semn distinctiv extrem de vizibil, care a fost consemnat pe fișă la naștere. Vlad, cel mai mare dintre gemeni și-a „înmuiat” piciorul în lichid amniotic și a primit pe viață un „bănuț” violaceu pe călcâiul stâng... Ei, ce zici, Vlad? Am dovada?

- Călcâiul lui Achile... comentă Dora cu voce înceată...

148 |

--------------------------------------------- Tăcerea destinului

CUPRINS

Capcanele destinului................................................................. 4 Începuturi ............................................................................... 10 Vinovatul fără vină ................................................................. 16 Noua „casă” ............................................................................ 30 Speranțe .................................................................................. 44 Fuga către nicăieri .................................................................. 51 Salvarea .................................................................................. 66 Incertitudini ............................................................................ 83 Întâlnirea................................................................................. 95 Accidentul ............................................................................ 108 Probleme nerezolvate ........................................................... 114 De ce n-ar fi bine?... ............................................................. 127 Viața merge înainte .............................................................. 139 CUPRINS ............................................................................. 149

149 |