Revista Go Free nr. 8 by Revista Go Free

REE GO FREE OF G Numarul 8

noiembrie 2012

Revista Studentului din UBB

Redactia redactia Powered by:

Toate drepturile de publicare şi distribuţie a acestei ediţii aparţin redacţiei Go Free. Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a acestei ediţii se poate face doar cu acordul scris al Asociației Go Free.

Redactor-şef Andra Camelia CORDOŞ Mail: studenti.free@gmail.com Telefon: 0742 554 321 Design & Layout Erika KRAMARIK Mail: erika.kramarik@gofree.ro Contact Pentru parteneriate media și rezervarea unui spațiu publicitar (dar și pentru sugestii, reclamații și alte colaborări), ne găsiți aici: www.gofree.ro www.facebook.com/gofreestudent Campusul Hașdeu, Căminul 1, parter

Parteneri

Redactori Răzvan ANDREȘANU Laura BLAJ Maria Cristina BORIGA Mădălina CHIRICĂ Teodora CRISTUREAN Rozina CSASZAR Haniel Costel HADȚI-POP Ioana HRIŢCU-MEŞENSCHI Petruța Cristina MUNCELEANU Roxana ILE Ioana-Ionela PAŞCU Andrei Sebastian TEMELIE Fotografi Cristian Alexandru IOAN .Andi.

Poza de pe copertă ne-a fost pusă la dispoziție de Ștefania BACIU. Mulțumim!

editorial Dragi prieteni, bine v-am regăsit după o vară plină de evenimente, experienţe nonformale şi drumeţii prin lumea largă! Echipa Go Free n-a stat liniştită în vacanţă, astfel că printre înfruntările valurilor din Vamă sau dezbaterile pe marginea Statutului Studentului din UBB ce-au aprins spiritele la Cluj ne-am focusat, din când în când, pe ceea ce urma să vină – un nou număr al Revistei Go Free şi o serie de noi proiecte prin care ne urmăm ţelul – acela de a contribui la dezvoltarea societăţii civile din România şi de a promova principiile democraţiei participative în rândul tinerilor. Ultimele luni au fost pentru noi un răgaz bun în care am încercat să înţelegem mai bine cine suntem noi – tinerii din România – şi care sunt valorile care ne definesc. Am reuşit, unii mai mult, alţii mai puţin să ne dăm seama că viitorul nostru atârnă, legănându-se într-o pânză de păianjen, de deciziile iresponsabile ale decidenţilor politici, că cei cărora le-am delegat puterea nu pun preţ pe educaţia noastră - 3,5% din PIB pentru educaţie este o glumă ieftină - iar experimentele miniştrilor în acest domeniu n-au să înceteze degrabă. Ne-am agăţat, cu greu, de fiecare motiv care ne-a mai rămas pentru a sta totuşi în ţară şi a nu renunţa la ideea de a construi pentru noi o societate sănătoasă din punct de vedere moral, una în care furtul intelectual este aspru pedepsit de comunitate, o societate românească în care circul nu reprezintă un mod de viaţă. Pentru o evadare scurtă din cotidian, vă invităm să pătrundeţi cu gândul într-o lume a ideilor tinere, sănătoase, prin care am construit numărul 8 al Revistei Go Free. Suntem norocoşi să avem lângă noi oameni resursă care ne sprijină şi răspund de fiecare dată pozitiv la solicitările redacţiei de a contribui prin ideile lor la realizarea materialelor cuprinse în revistă. Și pentru asta le mulţumim! Nu pot să închei înainte de a vă invita să rămâneţi în contact cu noi pe site-ul www.gofree.ro sau să ne vizitaţi la noul sediu al Redacţiei din Campusul Hasdeu, căminul 1, la parter. Până la următoarea întâlnire înconjuraţi-vă de oameni cu caracter şi idei puternice!

Andra Camelia Cordoş cordosandra@gmail.com Redactor-şef

Cuprins STUDENT Şase corzi, o cutie de lemn și niște prieteni - Haniel Costel HADȚI-POP - pag. 6 Despre lucrurile simple - Maria Cristina BORIGA - pag. 8 Double Impact față cu reacțiunea - Ioana-Ionela PAȘCU - pag. 10

FACULTATE Despre cum înveţi să nu-ţi exprimi propriile opinii în şcolile din România - Andra Camelia CORDOȘ - pag. 12 Distopia românească contemporană - Răzvan ANDREȘANU - pag. 16 Plecare, plecare, dar s-o ştim şi noi… - Teodora CRISTUREAN- pag. 19

EDUCATIONAL D’ale diacriticelor - Maria Cristina BORIGA - pag. 20 Roşia Montană - Andrei Sebastian TEMELIE - pag. 21

Cuprins PROFESIONAL Antreprenoriat la feminin - Roxana ILE - pag. 24 JOB DESCRIPTION cu Emanuel Iuhas - Rozina CSASZAR - pag. 26

RESURSE Din suflet, pentru cămine clujene: Asociația Familia Regăsită - Maria Cristina BORIGA - pag. 30 Despre Amelie Nothomb - Mădălina CHIRICĂ - pag. 32 Trainspotting - Ioana HRIŢCU-MEŞENSCHI - pag. 43

GO FREE Pe drumul succesului alături de Grimus! - Laura BLAJ - pag. 46 Dramă englezească à la Cluj - Ioana Ionela PAȘCU - pag. 42

Student Şase corzi, o cutie de lemn și niște prieteni Haniel Costel HADȚI-POP

Cred că fiecare persoană și-a spus cel puțin o dată în viață: ce mi-ar plăcea să știu să cânt la un instrument. Ei bine, vreau să îți spun un singur lucru: nu e prea târziu să începi acum, e mai ușor decât crezi. Ce zici de chitară? Îți place? Te sperie? Ți se pare că doar rockerii sau băieții care vor să impresioneze fete cântă la ea? Chitara e cea care m-a făcut să simt muzica nu doar să o ascult și a contribuit din plin la cele mai speciale momente din viața mea!

Nu e nevoie să fii Clapton sau Slash pentru a avea cel mai frumos concert al vieții tale. Nu ai nevoie de o scenă să te bucuri de chitară.

Student Dacă citești rândurile astea cu caștile în urechi sau cu sistemul audio bubuind în background, dacă unul din picioarele tale încearcă să țină ritmul piesei pe care o asculți sau dacă mai rău, te-ai trezit cântând un refren pe stradă, atunci îți dedic în totalitate acest articol. Nu am să îți spun cum să devii rockstar pentru că mai am și eu mult de lucru până acolo, dar îți pot da un hint cum să experimentezi muzica în cel mai frumos mod posibil, unindu-te cu ea. Cu toții am avut acea experiență când asculți o piesă cu volumul la maxim și îi aștepți acel punct culminant când parcă toate instrumentele și vocile explodează într-o armonie perfectă și parcă îți vine să alergi cântând cât te țin plămânii chiar dacă ești cu vreo două tonuri și jumătate sub cel al piesei. Acum multiplică acel feeling de câte ori vrei tu și o să îți dai seama cum e să legi între ele niște acorduri simple și să vezi că încetul cu încetul ceea ce iese din stângăcia degetelor tale e de fapt melodia favorită. Dacă genul tău de muzică nu e neapărat jazz, atunci ai foarte mari șanse ca piesa care ți-a definit viața să fie compusă pe nu mai mult de patru acorduri simple. Da, 4 acorduri, dacă nu mă crezi, atunci caută pe Youtube: Axis of Awesome – 4 chord song. Așadar, dacă ai cântat vreodată o piesă și ai confirmare și de la alții că a sunat OK, dacă ai reușit să ții ritmul constant, bătând cu furculița și cuțitul în masă în timp ce ospătarul a uitat că tu ești lihnit de foame, atunci sunt sigur că îți va fi mai ușor decât crezi să cânți la chitară. Eu am luat lecții de chitară de la un profesor în fiecare saptămână timp de trei luni ca mai apoi să îmi dau seama că pot învăța aceleași lucruri singur cu chitara în brațe și internetul pornit. În mai puțin de două săptămâni de

când am început să învăț am reușit să cânt prima piesă din cap în coadă. Partea cea mai complicată e să nu îți pierzi răbdarea până când înveți acordurile principale chiar dacă la început ți se pare imposibil din punct de vedere fizic ca degetul mic să ajungă până la coarda aia în timp ce trebuie să le ții pe celelalte nemișcate. O să vezi că după câteva încercări poți face parte din Cei Patru Fantastici. După ce ai învățat acele acorduri și degetele nu te mai ard de la corzile metalice, atunci începe partea frumoasă a cântatului la chitară. Internetul e precum o enciclopedie de acorduri unde poți găsi aproape orice piesă ai visat. Dacă ești foarte patriot și visezi să zdrăngăni chitara la Vamă sau pe tren îți recomand www.tabulaturi.ro, iar dacă ești de părere că melodiile sună mai bine în alte limbi atunci locul tău e pe www.ultimateguitar.com. Încă nu te-am convins să te apuci de chitară? Te rog mai acordă-mi atunci încă o șansă. Vreau să îți spun că unele dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea sunt legate de cutia aia sunătoare. Fie că e vorba de o noapte târzie la lumina unui foc de tabără pe malul unui lac de munte, de câștigarea locului I împreună cu o prietenă dragă la un open mic’ night într-un local înghesuit, sau de lungile seri cu La Banda în care se cânta de toate de la Green Day și Jessie J la Mărgineanu; toate astea au în comun două lucruri, un grup de prieteni și o chitară. Nu e nevoie să fii Clapton sau Slash pentru a avea cel mai frumos concert al vieții tale. Nu ai nevoie de o scenă să te bucuri de chitară. Dacă îți e dor de niște momente memorabile atunci ține minte, ai nevoie de 6 corzi, o cutie de lemn și niște prieteni.

Student Despre lucrurile simple Maria Cristina BORIGA

Pasagerii se mirau, întorceau capete și odată ce detectau sursa de gălăgie frumoasă, toți, fără excepție, zâmbeau. Frunțile s-au descrețit.

Iubesc drumurile zilnice cu troleul de acasă la facultate și înapoi. Îmi place să observ oamenii, să mă uit pe geam, să mă desprind puțin de realitate. Ieri seară nu era niciun zâmbet în troleul 4. Parcă toți oamenii erau șterși, posaci, triști. Cei singuri erau încruntați, cei însoțiți nu vorbeau unul cu celălalt, nici nu se uitau unul la celălalt. Până când, în Piața Mihai Viteazul, au urcat două mămici cu copiii lor, un băiețel și o fetiță. Nu se cunoșteau, dar s-au așezat vizavi, pe singurele locuri libere. Fetița era superbă; cu părul lung și blond, ochi mari, curioși, gecuță roz și teniși cu steluțe argintii. Băiețelul – mare ștrengar, cu șapcă de la o echipă de fotbal, agitat și plin de energie. La început stăteau (relativ) liniștiți în brațele mamelor lor, studiindu-se unul pe celălalt. După câteva minute, băiețelul a făcut primul pas și a început să râdă, să se strâmbe, să bată din palme. Mica domnișoară nu s-a lăsat mai prejos; îl imita în toate, cu veselia aceea sinceră care îi caracterizează pe copii. Imediat, troleul s-a umplut de râsete. Însă nu doar ale lor. Pasagerii se mirau, întorceau capete și odată ce detectau sursa de gălăgie frumoasă, toți, fără excepție, zâmbeau. Frunțile s-au descrețit. Persoanele în vârstă se gândeau, probabil, la nepoțeii de acasă. Femeile tinere surâdeau cu gândul la acel moment în care o să își țină propriIi copii în

Student brațe. Iar bărbații, ca bărbații: cei mai mulți dintre ei pretindeau indiferență, dar sclipirile din ochii lor spuneau altceva. La Regională, băiețelul a coborât. Atunci și-a făcut curaj și i-a adresat primele cuvinte adevărate fetei: “Cum te cheamă?”. Mamele râdeau, erau mândre nevoie-mare. În Piața Mărăști aproape că s-a golit tramvaiul. Am coborât și eu, dar înainte am aruncat o privire la ceilalți oameni. Parcă nu mai erau aceiași ca cei care au urcat la Gară. Zâmbeau, aveau inimile mai ușoare. Episodul ăsta m-a pus pe gâduri. Datorită a doi copii, unul mai drăgălaș decât celălalt, câțiva oameni s-au întors la casele lor cu altă atitudine. Voioși. Mi-am dat seama că nu a fost o întâmplare izolată. Lucruri de genul acesta, mărunte și frumoase, se întâmplă în fiecare zi. Veselia copiilor, o vorbă bună din partea unui străin, mirosul de cafea proaspătă dimineața, discuțiile de la cantină cu colegii, un apus frumos pe care-l prinzi în drum spre casă, o melodie care rezoneză cu tine, pachetul cu mâncare primit de la mama, starea pe care ți-o dă o carte bună sau o pereche de cercei nou-achiziționată. Astea sunt doar câteva exemple din ceea ce înseamnă fericirea: o mulțime de lucruri mici. Sunt oameni care se detașează de ele, de ce se întâmplă în jurul lor, fiindcă își fixează doar țeluri înalte, concentrându-se pe ele și atât. Desigur, să obții o promovare la locul de muncă, să pleci în excursia scumpă pe care ți-o dorești de mult sau să-ți cumperi o mașina nouă sunt, fără îndoială, lucruri care te fac fericit. Dar sunt rare. De ce să nu fii fericit în fiecare zi? Am observat că oamenii care reușesc să fie Lucruri de genul acesta, mărunte mereu senini, mereu zâmbitori sunt cei care știu că fiecare zi le și frumoase, se întâmplă în fiecare pregătește ceva frumos. Simplu zi. Veselia copiilor, o vorbă bună din și frumos. Americanul Robert Brault partea unui străin, mirosul de cafea sintetizează perfect ceea ce proaspătă dimineața, discuțiile de la vreau să transmit prin acest ar- cantină cu colegii, un apus frumos ticol, și anume: “Bucură-te de lucrurile mici, fiindcă într-o zi te vei pe care-l prinzi în drum spre casă, o uita înapoi și vei realiza că erau melodie care rezoneză cu tine, palucrurile mari”. chetul cu mâncare primit de la mama,

starea pe care ți-o dă o carte bună sau o pereche de cercei nou-achiziționată.

Student Double Impact față cu reacțiunea Ioana-Ionela Pașcu

CINE? 24 de tineri entuziaști (din Polonia, Turcia, Cipru, Italia, Ungaria, Bulgaria, Letonia şi România) + 2 super-traineri. CE? Implementarea proiectului „Double Impact – meeting local and global” de Go Free, Asociația pentru Sprijinirea Societății Civile, finanţat prin Programul Tineret în Acţiune. CUM? Prin aplicarea metodelor de educație nonformală. CÂND? 4-11 octombrie 2012. UNDE? Localitatea Săvădisla, județul Cluj, România. DE CE? Pentru a răspunde la întrebarea: Cum putem crea un impact local prin proiectele internaţionale de tineret?

Cert este că, în acea săptămână am trăit, am învățat, ne-am bucurat! Oameni care nu se cunoșteau au devenit prieteni, stereotipurile au dispărut, iar opt țări au devenit una.

O după-amiază însorită, bagaje și un punct de întâlnire în centrul Clujului. Ceasul de la mână îmi arăta aproape ora 18. Pășeam cu grijă pe caldarâmul din Unirii, iar roțile geamantanului nu conteneau să facă zgomot. M-am oprit și am încercat să cuprind cu privirea mulțimea din piață, căutându-i pe cei cu care aveam să împart următoarea săptămână. În câteva minute, grupul s-a format și, în ciuda oboselii acumulate sau a emoțiilor, discuțiile au decurs de la sine, iar prieteniile au început să se lege. Ajunși în Săvădisla pe-nserat, ne-am luat în primire camerele, neam liniștit cu nițică mâncare stomacurile care cântau la unison și ne-am mai cunoscut o dată. De fapt, acest aspect s-a repetat de numeroase ori în zilele următoare, când Ioana și Salvi (ei sunt cei doi super-traineri) ne-au provocat, prin diferite metode, să vorbim, să ascultăm și să împărtășim de toate: de la dorințe, amintiri plăcute, experiențe, până la temeri sau angoase. Astfel, am ajuns să lucrăm

Student ca o echipă; de exemplu, acest lucru s-a observat foarte bine în timpul Misiunii Imposibile sau după program, la fantasticele pool parties. Și totuși, la un moment dat, i-a venit rândul și celei mai importante părți a proiectului Double Impact – The Photovoice. Aceasta fiind principala activitate, a avut și un timp de desfășurare mai lung, dar ne-a și solicitat la maxim. Presiunea era imensă, toți participanții dorind să realizeze un proiect cât mai viabil pentru comunitate. În acest sens, pregătirile s-au constituit din interacțiunea directă cu localnicii din Săvădisla, pentru ca toți cei prezenți să înțeleagă cât mai bine universul respectiv. Pasul următor, identificarea unor probleme, nereguli sau nevoi (fie ele de ordin social, educațional, economic sau politic), a reprezen-

tat tematica pe care fiecare echipă a ilustrat-o în cadrul unei expoziții. Fotografiile au fost grăitoare, iar reacțiile localnicilor mai mult decât pozitive. Deschiși, dornici să-și împărtășească experiențele sau, din contră, împotriva anumitor viziuni expuse de noi, săvădislenii ne-au prezentat perspectivele proprii asupra comunității locale și au creat un ecou în societate. Cert este că, în acea săptămână am trăit, am învățat, ne-am bucurat! Oameni care nu se cunoșteau au devenit prieteni, stereotipurile au dispărut, iar opt țări au devenit una. Am participat la o mini revoluție? Cu siguranță! Ne putem numi, pentru o clipă măcar, Leonida sau Conu’ Leonida pentru pretențioși? You bet! Așadar… GO FREE!

Facultate Despre cum înveţi să nu-ţi exprimi propriile opinii în şcolile din România Andra Camelia CORDOŞ

“Este pentru prima dată când suntem întrebaţi care este părerea noastră” - acestea au fost cuvintele unor tineri de 17-18 ani care m-au făcut să scriu acest articol.

Întâmplarea a făcut ca în ultimii 3 ani să interacţionez cu profesori, dar mai ales cu elevi din localităţi mici din România. Orăştie, Vulcan, Ştei, Turda, Bistriţa, Deva, Mioveni, Curtea de Argeş sunt câteva din locurile în care îmi aduc acum aminte că am ajuns pentru a implementa un proiect de educaţie politică care se adresează în principal elevilor de liceu. Este important să vă spun că intenţia mea nu este nicidecum de a vă povesti aici despre cum şi cât de benefică consider că este

implementarea acestui proiect în România, ci mai degrabă aş dori să discutăm despre modul în care se face educaţie în şcolile din Romania secolului XXI, şi cât de mult mă sperie faptul că integrarea metodelor de educaţie nonformală în sistemul general de educaţie românesc se face extrem de greoi. Spre deosebire de oraşele mari din România – Bucureşti, ClujNapoca, Timişoara - unde tinerii au acces la informaţii şi evenimente care le permit devreme să ia parte la activităţi diverse în

cadrul cărora experimentează noi situaţii de învăţare şi testează diverse metode de educaţie nonformală, avem zone extinse pe harta ţării unde pulsul oraşelor şi al şcolilor nu se sincronizează nici pe departe cu nevoile de cunoaştere şi explorare ale tinerilor. Mi se întâmplă des ca, în timpul proiectelor pe care le implementez, elevi de liceu, din clase terminale, să nu cunoască conceptele precum “training”, “educaţie nonformală” sau “voluntariat”, “organizaţii non-

Facultate

guvernamentale”. Aşa se face că, de cele mai multe ori, prima lor experienţă nonformală este şi pentru mine o situaţie inedită, una în care pot să testez de fiecare dată care mai este situaţia în şcolile din România. Să vă împărăşesc câteva din observaţiile mele... Să încep cu spaţiile destinate activităţilor educaţionale şi cu o mică explicaţie pentru cei care nu sunt familiarizaţi poate cu modul în care se desfăşoară, în general, activităţile în educaţia nonformală – forma geometrică cu care se jonglează în cadrul trainingurilor este în principal cercul/semicercul. Pentru că vorbeam de spaţii, în momentul în care ajungi în şcolile din România trebuie să îţi pui la bătaie capacitatea de improvizaţie şi inventivitate – asta pentru că de cele mai multe ori şcolile nu au nicio sală în care mesele să nu fie aranjate în coloane, câte una în faţa celeilalte. Aşa se face că trebuie să te mulţumeşti adesea cu vreo sală de mese, ori un hol, ori o sală festivă sau pur şi simplu pui osul şi muţi bănci sub privirile contrariate ale personalului administrativ care încearcă să se facă util. Totul cu scopul final de a avea cercul – sau măcar un amărât de oval, dacă spaţiul nu-ţi permite altceva. Lipsa flipchart-ului din dotarea şcolilor nu mai reprezintă de mult o problemă – pereţii se înţeleg de minune cu scotch-ul de hârtie, uneori aceştia sunt înlocuiţi cu geamuri sau, mai recent, am testat şi vitrine pe post de flipchart. Să nu mă înţelegeţi greşit, cuvintele mele nu sunt reproşuri la adresa şcolilor unde am ajuns şi nici lamentări, iar toate aceste noi situaţii şi aceste mici banalităţi pot totuşi să ne spună, dincolo de text, câte ceva despre sistemul educaţional din România. Mi-e teamă că proiectele de renovare ale şcolilor din România au rămas, în ultimii 10 ani, mai mult la nivelul pereţilor, iar focusul pe nevoile de educaţie ale ce-

Mi se întâmplă des ca, în timpul proiectelor pe care le implementez, elevi de liceu, din clase terminale, să nu cunoască conceptele precum “training”, “educaţie nonformală” sau “voluntariat”, “organizaţii nonguvernamentale”. Aşa se face că, de cele mai multe ori, prima lor experienţă nonformală este şi pentru mine o situaţie inedită, una în care pot să testez de fiecare dată care mai este situaţia în şcolile din România.

Facultate

lor care umplu acele camere s-a pierdut, probabil, printre zecile de propuneri şi modificări ale legii educaţiei şi printre mofturile miniştrilor care s-au perindat pe la Ministerul Educaţei. Dar să trecem de partea logistică care, în final, poate oricând fi îmbunătăţită, bineînţeles, dacă va exista viziunea corespunzătoare. Să ne întoarcem la oameni…şi la micile mele dileme. Am o vârstă apropiată de aceşti elevi cu care ajung să interacţionez, şi aş putea chiar spune că înălţimea şi comportamentul meu ar putea chiar să mă trădeze uneori, şi să par mai tânără decât în realitate. Cu toate acestea, elevilor le este foarte greu să mă tutuiască chiar dacă insist de fiecare dată să evităm formalităţile… Uneori se blochează când vor să ia cuvântul pentru că obişnuinţa le spune să mi se adreseze formal, apoi îşi aduc aminte de faptul că eu i-am rugat să nu o facă şi se trezesc prinşi în situaţia de a alege între a respecta ceea ce li s-a spus întotdeauna la şcoală şi a respecta totuşi ce i-am rugat eu. Îmi zâmbesc, îmi spun pe nume şi îşi continuă intervenţia… Unii elevi mai au scăpări şi, chiar şi după 2 zile petrecute împreună mi se adresează uneori cu apelativul “doamna”. Tind să cred că uneori nici nu îşi dau seama ce spun. Intervenţiile elevilor în cadrul sesiunilor de formare sunt foarte importante pentru îndeplinirea obiectivelor de învăţare. Când intervenţiile şi întrebările lor încep să curgă în timpul sesiunilor

este semn bun că grupul a început să se deschidă, să prindă curaj şi să se simtă în siguranţă în sala de training. Doar că în cazul multor elevi nu vorbim neaparat de curajul de a lua cuvântul, ci mai degrabă de o situaţie cu totul nouă pentru ei, în care sunt puşi să gândească şi să îşi formeze singuri o opinie pe care apoi să o exprime. La început, cei mai mulţi se aşteaptă ca persoana din faţă să le ţină o prelegere, ei îşi iau poziţia de scris cu pixul şi foaia în mână. Pe de altă parte, atunci când sunt încurajaţi să îşi exprime opinia pe subiectele discutate, te privesc mereu foarte atent, aşteptând o confirmare ca şi cum trainerul ar deţine adevărul suprem, de parcă el ar urma să dea verdictul final - dacă părerea lui este bună sau rea. Moment în care se trezesc în faţa unei noi situaţii în grup, în care realizează că părerile colegilor lor sunt diverse sau că ceea ce unul crede cu tărie despre un lucru este văzul cu totul altfel de un alt coleg de-al lui. Pe de altă parte, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când văd două degeţele fluturând în spaţiul de training mă întristez puţin, gândindu-mă la semnificaţia perpetuării acesui “semn” în sistemul educaţional. Mi s-a întâmplat nu o dată ca la finalul zilei, în cadrul sesiunii de evaluare, elevii să-mi spună că a fost pentru prima dată când au fost întrebaţi sau încurajaţi să îşi exprime părerile lor, că dacă s-ar face aşa (referindu-se la metode) cursurile şi la şcoală s-ar duce în fiecare zi, că le-a plăcut modul în care le-a fost prezentată informaţia (adesea prin desene, culori, etc), că nu s-au plictisit, deşi uneori petrec toată ziua la curs, de dimineaţa până la ora 17/18, iar a doua zi revin cu mai mare entuziasm şi curiozitate. Cu toate că acest gen de feedback este unul pozitiv pentru trainer şi pentru curs, în fond cuvintele lor ascund un adevăr foarte trist – modul în care este transmisă informaţia elevilor se face, în marea majoritate a şcolilor din România, în acelaşi mod în care se făcea acum 20 de ani, adesea prin prelegeri şi impunerea unui singur “adevăr” în clasă – acela al profesorului. Mai mult decât atât, elevii nu îşi vor asuma riscul, într-un astfel de sistem, să-şi expună propria părerea care poate fi diferită

Facultate de cea a profesorului. Nu o vor face pentru că intervenţiile lor, în sistemul actual de educaţie pot fi percepute de profesor ca sfidare, lipsă de respect, obrăznicie. Mai mult, el va fi pedepsit pentru “greşelile” lui. Elevul “cuminte” este considerat acela care “stă în banca lui” – o expresie pe care refuz să o preiau în vocabularul meu. Mă întristez adesea când văd cum sunt favorizaţi unii copii în şcolile din România, dar mai mult decât atât, mă revoltă faptul că unii profesori nu conştientizează cât impact pot avea cuvintele lor asupra încrederii pe care fiecare copil ar trebui să o aibă în propriile forţe – există, de cele mai multe ori, o clasificare a elevilor la nivelul claselor – în elevi “proşti” şi elevi “deştepţi”. Dacă ai fost etichetat de profesori şi ulterior de clasă ca făcând parte din prima categorie, ai cele mai mari şanse să rămâi blocat în acel cerc până la finalizarea ciclului şcolar. Cei favorizaţi vor fi mereu cei care sunt încurajaţi să se implice în alte activităţi extraşcolare, vor fi cei trimişi să reprezinte şcoala în toate proiectele din lume şamd - în timp ce marea majoritate a elevilor din clase sunt încurajaţi să se complacă cu statutul lor de “copii mediocri”, incapabili să se autodepăşească sau să exceleze şi ei în anumite domenii – fie că este vorba de sport, artă, etc. Împărţirea elevilor “buni” se face destul de simplu – ori eşti bun la matematică/fizică/chimie, ori

eşti bun la română. Nicio şansă pentru ceilalţi care pot avea abilităţi în alte domenii sau care ar putea să fie încurajaţi să şi le dezvolte. Înainte să fiu contrazisă sau acuzată că bag toate şcolile şi toţi profesorii “la grămadă” şi că nu toţi sunt la fel, am să confirm şi eu acest lucru – am cunoscut şi profesori de liceu, trecuţi de 40 de ani care sunt dornici să înveţe noi metode de educaţie pe care să le aplice cu ...cuvintele lor ascund elevii lor, conştienţi fiind că pentru a le menţine interesul în sala un adevăr foarte trist de clasă trebuie să răspundă – modul în care este nevoilor tinerilor, să îi surprindă, să le stârnească curiozitatea şi transmisă informaţia interesul - profesori pentru care elevilor se face, în am tot respectul. Am încredere marea majoritate a în faptul că aceşti oameni vor aduce o schimbare în sistemul şcolilor din România, în educaţional, însă ştiu de ase- acelaşi mod în care se menea că, fără o viziune la nivel făcea acum 20 de ani, naţional din partea autorităţilor adesea prin prelegeri şi competente, aceste schimbări se vor petrece mult prea lent şi impunerea unui singur cu prea mult efort depus doar “adevăr” în clasă – acela de aceşti profesori care adesea al profesorului. sunt etichetaţi ca ciudaţi în cancelarie. Şi-acum mă întreb şi vă întreb şi pe voi cum să avem aşteptări ca elevii din România să meargă motivaţi la şcoală dacă ceea ce şcoala le oferă sunt numai “reţete” de cum TREBUIE ei să se comporte, ce TREBUIE ei să spună, să facă sau să nu facă? Cum să avem aşteptări ca ei să scrie eseuri bune la bacalaureat despre cum percep ei un anume text dacă timp de 4 ani de zile nu i-am lăsat să exerseze şi să îşi exprime propriile opinii, să îşi formeze un set de valori? Cum ne aşteptăm ca societatea românească să devină una mai puternică în valori şi principii, mai bună, mai activă, dacă în şcolile din România încercăm adesea să creştem legume în loc de oameni capabili să gândească pentru ei şi să ia decizii?

Facultate Distopia românească contemporană Răzvan ANDREȘANU

Photo by .Andi.

Secolul al XX-lea a fost original nu doar pentru că a fost martorul şi scena unora din cele mai macabre războaie (in-)umane, dar şi pentru că a lăsat în urma sa un gen original de literatură: distopia. Sau, altfel spus, utopia inversă. Cărţi ca „Nineteen eighty four” sau „Brave new world” merită citite, pentru că sunt un fel de roman anticipativ al unei lumi viitoare. Deşi porneau de la informaţii despre regimurile comuniste de sorginte sovietică, ele descriu o lume mult mai complexă, care depăşeşte cu mult hotarul a ceea ce a fost

Facultate cândva comunism. Societatea românească contemporană (cacofonia nu este întâmplătoare) ar putea fi subiectul unui best-seller care să se încadreze în genul distopiei. Nu doar din pricina situaţiei existente, dar chiar şi a imaginarului componenţilor acestei lumi. Lipsa de speranţă în viitor, dezorientarea tinerilor, lipsa de perspectivă, lipsa de moralitate în spaţiul public. O fi lipsă, o fi criză? E doar o chestie de nuanţă. Unii au spus că recenta criză ar dispărea cu fostul guvern, fiind mai mult rodul unei stări de lucruri prezentate într-o lumină nefavorabilă. Dar criza economică vine şi trece. Criza sufletului este o ciumă a lumii noastre. Ca să dăm un exemplu îndepărtat, dintr-o lume unde soarele răsare, un om de stat a fost capabil să se sinucidă doar pentru că a fost bănuit de lipsă de moralitate în administrarea treburilor publice. Desigur, acesta este exemplul utopic. Nicolae Iorga spunea la un moment dat:„nu aduceţi stafii în sufletele oamenilor, pentru că s-ar putea să se întoarcă împotriva voastră”. Toată atmosfera din societatea românească este una de un pesimism şi negativism patologice. Frizează absurdul uneori. Nu neg existenţa unui sâmbure de dreptate în credinţa multora ce consideră că societatea română suferă de o boală, dar vindecarea acestei boli nu a început, ci boala s-a agravat. Boala dublei măsuri, a falsităţii, a lipsei de respect pentru cel de lângă noi este prezentă printre noi asemeni aerului din atmosferă. Mulţi se plâng de aceste adevărate epidemii, dar puţini iau atitudine. Ne complăcem într-o astfel de situaţie. Argumentul vocaţiei a luat locul sistemului pe care, cu amuzament şi nesfârşită tristeţe, l-am auzit prescurtat: PCR (pile, cunoştinţe, relaţii). Iar acest sindrom apare de la o vârstă fragedă. Poate am avea nevoie şi de un vaccin pentru aşa ceva, dar pentru suflet e mai greu decât pentru trup. Trupul îl poţi vindeca în câteva zile, sufletul în câţiva ani sau niciodată. Oamenii au libertate. Dar sunt asemeni unor păsări care s-au născut într-o colivie (nici măcar de aur), iar când li se dă drumul nu ştiu ce să facă în imensitatea cerului. Zboară cât mai departe. E mai uşor. Mult mai facil decât să întoarcă privirea, să se uite la colivie şi să o facă un cămin dezirabil, cu noi ferestre, să o împrospăteze, să devină un loc fericit. Sechelele primilor ani sunt prea mari? Ori nu au ei vocaţia reconstrucţiei? Modernizarea înseamnă mereu ceva nou. Alături de acest nou, apare şi credinţa că ce este mai recent este neapărat mai bun. Totuşi, încă nu îmi dau seama dacă sunt nostalgic sau pradă visu-

Unii au spus că recenta criză ar dispărea cu fostul guvern, fiind mai mult rodul unei stări de lucruri prezentate întro lumină nefavorabilă. Dar criza economică vine şi trece. Criza sufletului este o ciumă a lumii noastre.

Facultate Avem atâtea posibilităţi de a construi, de a ridica ceva pe temeiul libertăţii noastre. Când suntem la vârsta în care ar trebui să visăm, suntem prea trişti de ce vedem în jurul nostru.

rilor deşarte când mi se face dor de ideile unui Iuliu Maniu, ori de încăpăţânarea de a rămâne fidel valorilor de o viaţă a unui Corneliu Coposu… Ei au fost, iar astăzi imaginea lor nu mai există decât vag şi neclar. Asemeni unor vise dintr-o copilărie demult uitată. Idei pe care ei le-au grăit sunt valabile azi în lumea aşa-numit civilizată, pe când substitutele cu chip uman din viaţa publică românească vorbesc în termeni de „distrugere”, „terminare”, „dictatură”, „dictator” şi altele fără argumente, fără substanţă, fără miez. Avem atâtea posibilităţi de a construi, de a ridica ceva pe temeiul libertăţii noastre. Când suntem la vârsta în care ar trebui să visăm, suntem prea trişti de ce vedem în jurul nostru. Este doar vina noastră pentru că nu avem voinţa şi vocaţia (re-) construcţiei. Totul este fals pentru că încă nu ne-am debarasat de ciuma aceea roşie. Rănile nu sunt închise în totalitate, dar nu înseamnă că trebuie să rămânem într-un pat de spital aşteptând să se închidă de la sine. Ce vedem în spaţiul public românesc este imaginea noastră în oglindă, deşi poate puţin mai caricaturizată. Nu am scăpat de oscilaţia noastră între a fi capul orientului sau dosul occidentului. Astfel, distopia românească contemporană este boala noastră de a o apuca pe două căi la fel de stranii: fuga cât mai departe de cuşca roşie în care am fost prizonieri ori rămânerea în acea cuşcă fără a ridica un deget să o facem un loc mai plăcut, o lume plină de lumină şi de libertate responsabilă. Mi-e dor să mă contrazică cineva cu argumente viabile.

Facultate Plecare, plecare, dar s-o ştim şi noi… Teodora CRISTUREAN Literatura mai trăieşte încă în noi, cu mici schimbări, după cum puteţi vedea...Şi ca să trec direct la subiect, titlul are legătură cu Clujul nostru drag, care devine şi rămâne oraşul de suflet al studenţilor. Atât al celor care au ales să rămână, cât şi al celor care au ales să plece.

An universitar nou. Zumzet, ploi, umbrele şi oameni nemaivăzuţi până acum. Aduşi de vise enigmatice, de idei curajoase, de şanse şi de curaj. Clujul se reinventează cu fiecare generaţie care vine, dar pierde o fărâmă din el cu fiecare persoană care pleacă din municipiu, dintr-o facultate, dintr-o cameră de cămin, dintr-un grup de prieteni. Aţi întâlnit şi voi, adesea, astfel de cazuri. De oameni care se retrag spre locul natal sau spre un alt oraş. Voi, cei care aţi rămas. Voi, cei care, datorită viitorului la care speraţi, datorită programelor pe care le urmaţi, datorită job-urile pe care le-aţi dobândit, aţi ales să rămâneţi aici. Departe de cei care au ales să plece, Sunt supărată pe fiecare om cu sule şi trâmbiţe sau...tăcut. Cred că oraşului îi lipseşte soarele de odinioară, care pleacă din Cluj-Napoca, studenţii, prieteniile strânse, cuvintele spuse. Cred pe fiecare om care vede alte că oraşul acesta, pentru a rămâne mereu aşa cum îl ştiam noi, cei care am rămas, are nevoie de o orizonturi. Căci eu mă lipesc urmă de trecut. Are nevoie de oameni cu trecut uşor şi mă dezlipesc greu. Căci studenţesc clujean. eu m-am lipit de Cluj şi mă

dezlipesc tot mai greu de cei care au plecat, pleacă sau au în gând să plece de aici... şi până la urmă da, plecare, plecare, dar s-o... vrem şi noi, nu?

Educational D’ale diacriticelor Maria Cristina BORIGA

Nu pot să nu remarc, din ce în ce mai des în ultima vreme, „prezența” aproape inexistentă a diacriticelor în româna scrisă. Drept e că, neutilizarea lor devine o problemă mai puțin gravă dacă ne gândim la cât de “corect” scriu mulți români, dar e totuși o chestiune importantă. La fel de adevărat e că, de cele mai multe ori (dar nu întotdeauna), mesajul se înțelege și fără “ă, î, â, ș, ț”.

Atunci, de ce să scriem cu diacritice? Ei bine, pentru că, ne place sau nu, ele fac parte din alfabetul limbii noastre. Degeaba vrem să le ignorăm - tot există. Deci, a scrie într-adevăr corect presupune și a scrie cu semne diacritice. Nu spun că în cadrul rețelelor de socializare, pe messenger sau în sms-uri e bai mare dacă ele se omit. Mulți consideră că e incomod sau greoi să folosești tastatura (și) în limba română. Însă, sunt situații în care utilizarea semnelor diacritice nu mai este opțională, iar lipsa lor denotă neprofesionalism: proiecte pentru facultate, documente oficiale, presă, site-uri, etc. Cam tot ce e formal sau public. Filologul din mine se revoltă când vede panouri publicitare ori titluri de știri (cu pretenția de a fi “serioase”) fără diacritice sau, mai original, jumijuma, adică un cuvânt da, unul ba. Pare-mi-se că

noi, românii, suntem printre cei mai cu moț din Europa, etichetă probată până și în insignifiantul subiect al diacriticelor. Nemții nu vor scrie fără umlaut nici într-un amărât de SMS, iar francezii folosesc accentele și pe eticheta de la croissant. Noi de ce nu am face la fel? Un alt aspect este că noi, vorbitorii nativi, aproape că nici nu observăm lipsa diacriticelor, dar dacă un străin va dori să ne învețe limba, cu siguranță n-o să mai înțeleagă nimic dacă va intra în contact cu paginile românești (sau romanesti) de pe Internet. Așadar, problema pe care încerc să o semnalez nu ține nici de patriotism, nici de domeniul exagerării, ci doar de cel al normalității. Pe principiul “dacă-i musai, cu plăcere”, eu una scriu cu diacritice. Voi?

Educational Roşia Montană Andrei Sebastian TEMELIE Roşia Montana este o localitate aflată în judeţul Alba în inima Munţilor Apuseni. Numele de Roşia Montana provine de la culoarea văii ce străbate localitatea Roşia , aceasta având culoarea roşiatică datorită multitudinii metalelor din rocă. În urmă cu câţiva ani Roşia Montana a fost declarată zonă defavorizată. De curând am vizitat Roşia Montana , o splendoare la care însăşi zeii visează să o aibă sub patrimoniul lor şi să o dăruiască ca şi ofrandă propriilor copii, născuţi din ţărâna şi truda lor, ca un loc în care îşi pot trăi viaţa liniştiţi şi nici marele Zamolxe nu îi va deranja. Se pare că autorităţile locale, judeţene chiar şi naţionale vor să deranjeze dorinţele zeilor şi să dăruiască aceste ofrande unor indivizi ce transcend această oază mistică , acest loc plin de emoţie şi de istorie pentru a o distruge printr-un proces chimic ce va dăuna mediului înconjurător şi care va presupune şi distrugerea unei suprafeţe care va implica cea mai mare parte din sat şi împrejurimile sale. Lăsând la o parte implicaţiile politice şi economice Roşia Montana este cea mai veche aşezare atestată documentar din România, Alburnus Maior fiind numele dat de către romani, acest nume datând din 6 februarie 131. Se pare că romanii au intrat în Dacia lui Decebal tocmai pentru aurul de care dispunea acest popor ce se

De curând am vizitat Roşia Montană, o splendoare la care însăşi zeii visează să o aibă sub patrimoniul lor şi să o dăruiască ca şi ofrandă propriilor copii...

Educational trag din traci, în special în zona Roşia Montana, ceea ce înseamnă că în această zonă se extrăgea aur dinainte. Conform datelor, romanii lui Traian au luat ca pradă de război 165 de tone de aur și 330 de tone de argint, iar această cantitate imensă de metale preţioase a readus economia imperiului roman pe linia de plutire. Plimbându-mă prin galeriile romane am simţit un aer plin de istorie, un aer care te apasă şi care îţi permite să visezi cu ochii deschişi; să trădezi timpurile acestea şi să zbori cu sufletul, cu creierul şi cu un pic de imaginaţie în acea lume unde parcă totul era diferit, totul era mai aproape de perioada dintâi, de perioada primordială în care nu contau banii şi averile, ci doar aptitudinile fizice necesare supravieţuirii. Nu vreau să cred că o cantitate de 300 de tone acoperă o mare dovadă de istorie a ţării noastre, poate chiar a istoriei mondiale antice, imperiul roman având perioada lui gloariasă în epoca antică. Nu ştiu de ce nu vreau să înţeleg, de ce nu vrem să înţelegem că istoria noastră poate fi ştearsă de pe faţa pământului așa

cum dintr-o carte pot fi șterse cuvintele. Consider, ca şi mulţi alţi români, că Roşia Montana este una din minunile noastre antice, unul din obiectivele cele mai reprezentative pentru istoria unui popor, pentru istoria europeană. Aş vrea să vă supun la un mic exerciţiu mental ca să îmi puteţi înţelege argumentul. Haideţi să ne imaginăm că în Egipt, sub ansamblul Piramidei de la Giza se descoperă petrol şi un grup de investitori străini se hotărăsc să exploateze resursele de petrol, însă această exploatare presupune distrugerea piramidei întru totul. Sunt sigur că, indiferent de sumele câştigate de autorităţi în urma exploatării, aceştia nu vor acorda zăcământul pentru exploatare, deoarece în timp câştigurile în urma turismului în această zonă vor aduce acelaşi profit economic; şi în plus Marea Piramidă de la Giza este unul din elementele culturale şi turistice cu care comunitatea egipteană se identifică. De aceea cred că proiectul Pro-Minerit Roşia Montana nu ar trebui să se deruleze, pentru că aceasta este una dintre zonele cu care orice român ar trebui să se identifice. Nu ştiu de ce autorărităţile văd numai soluţia unei îmbogăţiri rapide care presupune distrugerea zonei când există şi alte variante, însă care presupun investiţii rapide şi cu un eventual profit mai întârziat. Turismul ar fi una dintre soluţiile care ar permite și locuitorilor din această zonă o activitate economică, Nu ştiu de ce nu care ar aduce un venit ce ar permite un trai vreau să înţeleg, decent și probabil şi de ce nu vrem să o fericire lăuntrică de maximă intensitate înţelegem că istoprovocată de turiştii ria noastră poate

fi ştearsă de pe faţa pământului așa cum dintr-o carte pot fi șterse cuvintele.

Educational interesaţi de istoria, de tradiţia zonei. Pe lângă turismul obişnuit aici s-ar putea încerca şi o altă formă de turism promovată mai ales în jurul bazinului Rin Ruhr unde activitatea economică de minerit a fost stopată; turiştii pot vizita aceste mine şi pot vedea ei înșişi cum se extrăgeau cărbunii sau cum se întreprindeau diferite activităţi de minerit. Această formă de turism poartă numele de turism industrial şi cred că ar prinde foarte bine acestei zone mai ales că, în momentul de faţă, în zonă nu se pot efectua activităţi economice, fiind o zonă ce a fost declarată ca zonă cu embargou economic. Vreau să cred că în sfârşit, acest popor a ieşit definitiv de sub aripile partidului comunist şi a urmaşilor săi şi că umbrela care ne apăra de ploaia ce ne luminează minţile se va sfâşia definitiv.

profesional Profesional Antreprenoriat la feminin Roxana ILE

Business Ladies Club este o iniţiativă a unor studente de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor (FSEGA) din Cluj−Napoca, acestea dorindu-şi familiarizarea lor şi a viitoarelor economiste în domeniul afacerilor. Preşedinta clubului, Natalia Ermicioi a răspuns la acest interviu pentru a face cunoscută această idee în rândul studenţilor din UBB.

Business Ladies Club creează un mediu propice dezvoltării personale și profesionale a studentelor economiste, în vederea încadrării acestora în lumea afacerilor

GF:De ce Business Ladies Club? Crearea unui astfel de club a pornit de la necesitatea dezvoltării personale și profesionale a studentelor, prin combinarea educației formale și non-formale în contextul educației integrale. Business Ladies Club creează un mediu propice dezvoltării personale și profesionale a studentelor economiste, în vederea încadrării acestora în lumea afacerilor, aceasta fiind misiunea BLC: crearea unui cadru favorabil pentru acest lucru. Și... eu cred că multe dintre studentele de la economie se văd deja Business Ladies și BLC este exact locul potrivit pentru dezvoltarea lor personală acum. GF: Ce își propune echipa BLC să realizeze? Pentru membrii BLC se organizează conferințe, training-uri, workshop-uri și li se oferă consultanță, ceea ce facilitează schimbul de informații și experiență dintre Femeile de Afaceri din Cluj-Napoca și viitoarele economiste. Vom crea mai multe generații de BLC-iste, vom construi punţi între generaţii de economiști și vom investi în valoare şi în gândire economică. Scopul nostru este să devenim tinere profesioniste, adunând „cărămizi” ale cunoașterii, pentru devenirea noastră. Fiecare persoană din viața noastră este un mentor, de la care învățăm câte ceva, de aceea nu ratăm nici o ocazie de a cunoaște și de a interacționa cu oameni noi și interesanți.

profesional Profesional

GF: Cine este publicul ţintă al proiectelor voastre? Publicul țintă sunt studentele care studiază business și economie, membre în cadrul clubului. GF: Ce le sfătuiţi pe viitoarele antreprenoare? Le sfătuim să investească cât mai mult în dezvoltarea lor formală și non-formală. Asta este cheia succesului... și dacă valorile noastre sunt compatibile cu ale lor, cu mare drag le invităm în echipa noastră. Noi pledăm pentru demnitate, integritate și profesionism. Evidenţiem necesitățile reale ale dezvoltării personale și profesionale, străduindu-ne să depunem suflet și dăruire în educația noastră formală și non-formală. GF: Un mesaj pentru cititoarele Go Free: Eliberați-vă de orice formă de limitare și aveți încredere în potențialul vostru!

profesional Profesional JOB DESCRIPTION cu Emanuel Iuhas Rozina CSASZAR

Emanuel este un tip care se distinge dintr-o mie: are o apetenţă către modă şi în prezent, are o meserie de care nu auzi la tot pasul, şi anume decorator de vitrine. V-am făcut curioşi, nu? Haideţi să descoperim puţin fragmente din viaţa acestui tânăr talentat şi ce presupune mai exact jobul pe care îl practică. GF: Hello! Cititorii Go Free vor să cunoască oameni faini. Descrie-te în câteva cuvinte: din punct de vedere personal şi apoi profesional. E.I.: Bună. Sunt un tânăr absolvent de PR, lucrez în retail ca decorator de vitrine şi mai sunt şi owner al unui blog. Sunt ambiţios, perseverent şi veşnic îndrăgostit de modă… GF: La ora actuală, practici o meserie faină şi creativă de care puţini au auzit. Am dori să ne spui ce implică acest job şi care sunt responsabilităţile sale. E.I.: Într-adevăr e o meserie despre care puţini au auzit, extrem

profesional Profesional

de frumosă şi plină de satisfacţii. Principala mea sarcină o reprezintă realizarea vitrinelor. Urmez o schiţă (şablon) dar cel mai important aspect este aportul meu la aceasta. Încerc întotdeauna să inovez (în limita purtabilului) şi să realizez outfit-uri în tendinţe. Spre exemplu în ultima vitrină pe care am stilizat-o un manechin are pe post de colier, o curea împletită. Şi a avut priză la public... GF: Numeşte un lucru care te face să iubeşti acest job în fiecare zi. E.I.: Simplul fapt că într-un fel sau altul sunt un „trend-setter”... Ştiu că sună pompos, dar atunci când o ţinută este cumpărată în totalitate mă simt aşa... un micuţ geniu. Principala mea sarcină o GF: De unde ai auzit prima oară de această meserie? reprezintă realizarea vitrineE.I.: Ştiam că există acest job cu mult timp înainte lor. Urmez o schiţă (şablon) să-l profesez însă nu m-am gândit niciodată la el ca la o variantă profesională. Prima dată am auzit de dar cel mai important aspect job-ul de Visual Merchandiser (care presupune mai este aportul meu la aceasta. multe lucruri) în cadrul unei companii de haine la Încerc întotdeauna să inovez care mă angajasem.

(în limita purtabilului) şi să realizez outfit-uri în tendinţe.

profesional Profesional

GF: Cum ţi-ai dat seama până la urmă că asta ţi se potriveşte ţie? E.I.: Am trecut prin mai multe job-uri din domeniul vânzărilor până să ajung decorator de vitrine. Am fost consilier de vânzări, casier, gestionar ca mai apoi un fost superior să-mi deschidă ochii cu propunerea de a realiza o vitrină. (Erau doar 2 manechini, dar totuşi îl privesc ca un bun început). Mai apoi am început să googleesc şi am dat peste Simon Doonan, un GURU în arta decorării de vitrine. I-am văzut, studiat şi analizat toate vitrinele pe care Internet-ul mi le-a pus la dispoziţie, i-am urmărit serialul de televiziune inspirit din viaţa/cariera sa şi visez ca într-o zi să ajung să-l cunosc personal. GF: Am dori să ne spui dacă în realizarea unei vitrine, putem găsi ceva din stilul tău personal. E.I.: Întotdeauna încerc să stilizez vitrina în prisma cunoştinţelor, experienţelor şi trăirilor mele. Încă nu am avut oportunitatea de a crea de la A la Z o vitrină (mă refer aici la faptul că nu am avut şansa de a o crea, proiecta şi executa), însă sper ca şi prin munca de “stilizare şi executare” să fie vizibilă amprenta mea. Eu

profesional Profesional vreau să cred că aşa este. Un bun exemplu aici ar fi o vitrină de femei din Toamna 2011 în care am încercat să transpun stilul personal al 3 blogger-iţe de la noi. (Vezi vitrina 2 ) GF: Ştiu că ai un blog pe care scrii de ceva vreme. Spune-ne în ce constă originalitatea ta faţă de alţii din acest domeniu? E.I.: Scriu pe blog din decembrie 2010, când la îndemnul logodnicei mele am început să scriu despre ceea ce îmi place mie cel mai mult: moda şi “ramurile” ei. “Modă şi ceva mai mult by Emanuel Iuhas” vorbeşte despre vitrine (rubrica Fashion Windows în care prezint cele mai recente vitrine pe care le-am fotografiat şi încerc să povestesc despre ele), tendinţele modei (fac scurte recenzii ale celor mai importante colecţii menţionând piese-cheie, culori, inspiraţie etc.), cărţi de modă, evenimente etc. Cred că mă deosebesc de alte blog-uri prin simplul fapt că împărtăşesc din cunoştinţele mele umile cu scopul “educării” publicului care mă urmăreşte, a creării unui minim de cunoştinţe pe care aceştia ar trebui să le aibă despre modă. GF: Cu ce crezi că se deosebesc blogurile de modă de la noi faţă de cele din afară? E.I.: E greu de spus. Sincer, la numărul mare de bloguri de modă (de calitate) pe care România le are, e greu să faci o paralelă. Ce să mai vorbim de limba de scriere care e cu precădere engleza în defavoarea limbii materne. Cred că singura diferenţă ţine de localizarea pe hartă. GF: Ce sfaturi ai putea să oferi din experienţa ta personală unui student dezorientat, confuz în ceea ce priveşte viitorul său profesional, neştiind pe ce drum să o ia? E.I.: Să creadă în visele lui, să profite de orice şansă şi să fie perseverent! Dacă v-am făcut curioşi, puteţi să urmăriţi blogul lui Emanuel Iuhas aici: http://modasicevamaimult.blogspot.com/

Cred că mă deosebesc de alte blog-uri prin simplul fapt că împărtăşesc din cunoştinţele mele umile cu scopul “educării” publicului care mă urmăreşte, a creării unui minim de cunoştinţe pe care aceştia ar trebui să le aibă despre modă.

resurse Din suflet, pentru cămine clujene: Asociația Familia Regăsită Maria Cristina BORIGA

Bucuria pe care o dăruim altora, departe de a se micșora, se răsfrânge, se întoarce spre noi și mai vie. (D. Diderot) - acestea sunt cuvintele după care Asociația Familia Regăsită se ghidează în acțiunile ei de ajutorare. Multă vreme m-am gândit la care ar fi cel mai bun subiect pentru primul meu articol. Voiam să scriu despre ceva care contează, care face o diferență în comunitatea clujeană. Răspunsul a venit în ziua în care, în curtea facultății, am auzit o discuție despre voluntariatul la AFR. Am întrebat ce este AFR, am cerut detalii, m-am documentat cu privire la proiectele pe care le organizează și în final, am intrat în contact cu asociația. Pe mine m-a convins. Am știut imediat că despre ea voi scrie. Munca voluntară și complet altruistă pe care membrii AFR o fac, rezultatele pe care le-au obținut și oamenii pe care, în diverse feluri și în limita posibilităților, i-au ajutat, sunt inspirante. Clujul merită să-i cunoască! Ce este Asociația Familia Regăsită? AFR ajută familii aflate în dificultate materială prin acordarea de sprijin financiar, încurajează dezvoltarea unui mediu familial propice creșterii copiilor, luptă pentru prevenirea abandonului școlar și organizează activități de conștientizare socială. Povestea AFR a început în anul 1990, când fa-

milia elvețiană Henzelmann s-a hotărât să acorde sprijin copiilor aflați în dificultate într-o Românie vulnerabilă, post-revoluționară și să faciliteze adopțiile. Un an mai târziu, cei doi, împreună cu alți 21 de membri fondatori, au înființat AFR. Scopul acestora nu era doar să-i ajute pe cei aflați în impas, ci și să-i învețe să se ajute singuri. Realizări pe parcursul anilor și proiecte viitoare Unul dintre primele proiecte ale AFR, inedit pentru România la acea vreme, a fost întemeierea în 1992 a Casei Rhea, o casă familială în care 5 copii abandonați și-au găsit un cămin. Ei au fost crescuți de soții Mureșan, alături de cei doi copii ai lor. Li s-au oferit o educație bună, șansa de a aparține unei familii normale și, mai ales, afecțiune. După 18 ani, proiectul a fost finalizat cu succes, toți cei 5 copii fiind acum tineri responsabili, integrați în societate. În perioada 1992-1996, asociația a ajutat 35 de copii să își găsească părinți adoptivi. În cadrul programului “Sprijin pentru familie şi comunitate”, desfășurat și în prezent, AFR acordă sprijin financiar persoanelor aflate în grave dificultăți materiale, în același timp consiliindu-i și informându-i despre drepturile și obligațiile pe care le au. AFR ajută și familiile numeroase. Programul

resurse “Casa Speranța” a reușit, în 2006, să dea în folosință primul apartament unei familii formate din 11 membri, urmând ca al doilea apartament să devină cămin pentru o altă familie, în 2008. În prezent, AFR lucrează la construirea celui de al treilea apartament. Centrul de zi “Clubul copiilor” din cadrul sediului AFR adăpostește 15 copii cu vârste cuprinse între 6 și 14 ani. Cei mici, făcând parte din familii aflate în situații dificile, vin aici după școală. Pe lângă masa pe care o primesc, timp de câteva ore ei sunt ajutați la teme, participă la activități educative alături de membrii AFR și voluntari, își formează abilități sociale și se pregătesc pentru o integrare cât mai bună în societate. Asociația numără în prezent peste 60 de membri activi și 3 angajați. Pentru a-și atinge scopurile propuse, asociația are mereu nevoie de voluntari. Din acest motiv a fost creat “Programul de voluntariat”, din care poate face parte orice persoană dornică să ajute. Dacă dorești să devii voluntar AFR, vei fi pregătit pentru activități specifice, vei efectua anchete sociale, te vei implica în „Grupul Copiilor”, vei căuta oportunități de finanțare și multe altele. Tot ce trebuie este să vrei! Pentru mai multe detalii despre Asociația Familia Regăsită și activitățiile pe care le desfășoară, accesați pagina: http://www.familiaregasita.ro/ .

Multă vreme m-am gândit la care ar fi cel mai bun subiect pentru primul meu articol. Voiam să scriu despre ceva care contează, care face o diferență în comunitatea clujeană.

resurse Despre Amelie Nothomb Mădălina CHIRICĂ Unii oameni citesc romane poliţiste, alții de groază, iar alții drame sau scrieri de dragoste. Majoritatea citesc romanele pe genuri. Eu le citesc după autor. Dacă găsesc o carte cu un titlu interesant, o deschid și citesc prima pagină. De acolo, mi-e de ajuns să îmi dau seama dacă aș putea să citesc întreaga carte sau doar să o răsfoiesc, uitând după de tot de ea, sau dacă o să ajung să citesc tot ce e publicat de autorul respectiv. „Există nenumărați oameni care duc sofisticarea până acolo încât citesc fără să citească. Străbat cărțile ca niște oameni-broască fără să înghită strop de apă.” Amelie Nothomb. Iar dacă mi-a plăcut cartea, ajung într-un final să citesc toate cărțile scrise de autorul respectiv. Amelie Nothomb conform wikipediei: „Este o scriitoare belgiană de limba franceză. Este fiica unui ambasador belgian și nepoata omului politic Charles-Ferdinand Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxelleze care a adus provincia Luxemburg regatului Belgiei. Copilăria și adolescența ei sunt de fapt o lungă călătorie prin lume, cu opriri mereu provizorii: își petrece primii trei ani de viață în Japonia, urmează China (Beijing), S.U.A. (New York), Bangladesh, Birmania și Laos. În 1984, își începe, la Universite Libre de Bruxelles, studiile de filologie. Din 1992, în fiecare toamnă, publică un roman, imediat trecut în fruntea listei de best-selleruri.” În ceea ce mă priveşte pe mine, este o scriitoare cu cea mai frumoasă imaginație posibilă. Genul de imaginație care îți dă un sentiment frumos și de bună stare în același timp, în care te ţine cu picioarele pe pământ datorită sarcasmului cu care sunt înzestrate personajele sau din ironia întâmplărilor. Așa cum spunea și Boston Review

pe coperta uneia dintre cărți, stilul ei este precis și împlinit. Chiar dacă în unele romane naratorul se ocupă cu lucruri distructive, manipulative sau e de o răutate pură, cărțile sunt scrise în așa fel încât cititorul va fi mereu de partea personajului principal; orice ar face, acesta va părea doar o victimă, inspirând milă și „hrănindu-și” propriile puteri cu speranța cititorului că totul se va termina cu bine. Indiferent de sfârșit, cititorul va fi mulțumit. Romanele lui Amelie Nothomb nu respectă decât etica personajelor create, fie ele mai ciudățele sau nu. Astfel, se ajunge la o lume în care autorul/lectorul/personajul/naratorul sunt unul și același. Aveți grijă, când am citit prima dată o carte scrisă de ea, „Biografia foamei”, am rămas eu nemâncată până am terminat-o!

resurse Trainspotting Ioana HRIŢCU-MEŞENSCHI

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin can openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed-interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who the fuck you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mindnumbing spirit-crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pissing your last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life . . . But why would I want to do a thing like that? I chose not to choose life: I chose something else. And the reasons? There are no reasons. Who needs reasons when you’ve got heroin?

resurse Având la bază romanul nume omonim al lui Irvine Welsh, publicat în 1993, filmul “Trainspotting” oferă o perspectivă realistică, tăioasă chiar asupra vieții unui dependent de droguri în mediul urban contemporan. Deși la o primă vedere subiectul pare deplasat, aici este tratat obiectiv și cu o sensibilitate surprinzătoare cu privire la problema de analizat, nici glorificând consumul de droguri, dar nici condamnându-l. În loc să fie un film exclusiv despre droguri, în esență este despre personaje. Deși atenția este captată de personajul principal Mark “Rent boy” Renton, interpretat de Ewan Mcgregor, a cărui performanță poate fi considerată excepțională, filmul nu ar fi avut același impact fără creionarea subtilă, dar ideală a celorlalte personaje. Astfel, întregul aspect al filmului reușește să surprindă atât realitatea sumbră a dependentului de heroină, cât și cea suprarealistă. Filmul prezintă ipostaze din viața tânărului scoțian Mark Renton, în decădere din cauza dependenței sale și a valului de infracțiuni mărunte asociate cu aceasta. Tânărul își manifestă mereu dorința de a renunța la acest obicei, însă, în ciuda sprijinului primit de la părinții săi, uneori chiar și fără voia lui, mereu pare să cedeze în fața acelei “ultime doze”. Împreună cu prietenii săi este într-un aparent picaj în jungla urbană, ajungând astfel într-un punct când este forțat de circumstanțe să ia o decizie: să continue să decadă ori să-și schimbe radical viața și să o ia de la capăt. Titlul - “Trainspotting” - provine dintr-un obiTitlul - “Trainspotting” - provine cei britanic. Se pare că la începutul secolului XX era un joc popular. Oamenii trebuiau să stea în apdintr-un obicei britanic. Se pare că ropierea șinelor și să observe fiecare mic detaliu al la începutul secolului XX era un trenurilor ce treceau în viteză. Inutilitatea aparentă joc popular. Oamenii trebuiau să a acestei sarcini este o metaforă, într-un film guvernat de acest procedeu, unde nimic nu este exstea în apropierea șinelor și să obact ceea ce pare. serve fiecare mic detaliu al trenuri Personajele sunt prezentate într-un mod lor ce treceau în viteză. Inutilitatea original, accentuând satira acțiunii. Fiecare peraparentă a acestei sarcini este o sonaj are propria lui structură, mod de a gândi și de a acționa și se scot în evidență trăsăturile parmetaforă, într-un film guvernat de ticulare ale fiecăruia, hiperbolizate. Renton, Spud, acest procedeu, unde nimic nu este Sick Boy, Tommy și Begbie devin prin caracterul exact ceea ce pare. lor stereotipuri. Renton este personajul principal și înfățișează omul meditativ, contemplator, care știe

resurse de la început că a ales o cale greșită în viață și pe parcursul filmului încearcă să se lase de droguri de nenumărate ori, însă sfârșește tot în acest anturaj vicios. Spud reprezintă omul credul care folosește drogurile doar pentru senzație, nu pe un fond mai profund. Sick Boy înfățișează omul superficial, imoral, care se crede superior celorlalți; el nu își asumă nicio responsabilitate pentru faptele lui și este mereu în căutare de “înșelătoria perfectă”. Tommy este tipul omului îndoielnic, ezitant, slab psihic, care recurge la droguri într-un moment deprimant al vieții lui și decade treptat fizic și mental, sfârșitul lui fiind unul tragic. Begbie reprezintă omul psihopat, alcoolic, cuvântul care îl caracterizează cel mai bine fiind violența. Prin agresivitate el își impune respectul în fața prietenilor lui, cărora le este de altfel foarte loial până la un moment dat. Dialogul scoțian aproape indescifrabil, combinat cu un umor grotesc, pe alocuri morbid, dar și structura bazată pe metafore și hiperbolizare fac ca acest film să fie greu accesibil marelui public. Dar asta nu înseamnă sub nicio formă că filmul nu și-a atins scopul. De altfel, a face un film independent despre dependența de droguri nu este în sine cel mai ușor lucru. Filmul este prezentat într-o manieră obiectivă, simplistă, el prezintă urcușurile și coborâșurile din viața unor tineri scoțieni dependenți de heroină. Dinamismul este accentuat prin alternanța imaginilor dure cu cele prezentate într-o manieră simplistă, prin umorul negru, dar cu o însemnătate aparte. Scena în care copilul este găsit mort de către mama lui este cea mai dură, șocantă și violentă scenă din film. Țipetele, groaza mamei aflate sub influența heroinei sunt groaznice spre deosebire de atitudinea lipsită de sentiment pe care o au ceilalți, o atitudine inumană, parcă nerealistă. O altă scenă prin care filmul se individualizează este scena toaletei, care poate răspunde la întrebarea frecventă pe care și-o pun cei care nu sunt dependenți de droguri: “Cât este capabil să facă un om pentru droguri?”. Renton este în stare să treacă de cele mai dezgustătoare obstacole pentru doza de heroină. Coloana sonoră este perfectă şi scoate în evidență cu succes contrastele filmului. Unul dintre puținii care au realizat așa ceva cu un relativ succes a fost regizorul Guș Van Șanț al producției “Drugstore Cowboys”. Însă abordarea unică și ingeniozitatea de care a dat dovadă Danny Boyle în regizarea lui “Trainspotting” face această producție unică, deoarece surprinde impactul dependenței direct din stradă, evitând o perspectivă “voyeuristică”.

Go free Free Pe drumul succesului alături de Grimus Laura BLAJ Sunt clipe când emoția îți umple sufletul, când frumusețea îți invadează inima, când toate gândurile sunt îndreptate către ceva sau cineva anume. Sunt clipele când melodiile celor de la Grimus te adâncesc într-o altă lume, unde totul este posibil. Sunt acordurile și versurile pasionale care îți pot schimba lumea.

Baieții de la Grimus spun despre ei că sunt foarte diferiți. „Bogdan nu seamănă cu Vali, cu Tamas, cu Cristi, cu Titus, cu Lehel. Vali nu seamănă cu Tamas, cu Cristi, cu Titus, cu Lehel, cu Bogdan. Cristi nu seamănă cu Lehel, cu Bogdan, cu Tamas, cu Vali, cu Titus. Lehel nu seamănă cu Bogdan, cu Tamas, cu Vali, cu Titus, cu Cristi. Tamas nu seamănă cu Titus, cu Bogdan, cu Vali, cu Lehel, cu Cristi. Titus nu seamănă cu Cristi, cu Bogdan, cu Vali, cu Tamas, cu Lehel.”

Go free Free Primul lor album, „Panikon”, lansat în anul 2008, a semănat la perfecție cu fiecare dintre ei, în ciuda tuturor diferențelor. A fost prima dovadă că fiecare a investit bucăți de suflet, atât de potrivite între ele. Albumul este o parte din ei, când „totul se întâmplă pe drumuri”. Au continuat cu clipe și sute de gânduri dăruite în toate concertele, când au încântat fiecare suflare prezentă. Apariția lor în orașele din țară și din străinătate, cât și stilul unic pe care îl adoptă atunci când sunt pe scenă, construiesc un adevărat spectacol, emoția fiind sentimentul pe care știu să îl transmită atât de bine. În octombrie 2011, băieții fac un alt mare pas, lansând cel de-al doilea album, numit „Egretta”. Materialul discografic, ce conține 12 piese, se bucură de un extraordinar succes. Este o completare atât de perfectă al primului, încât totul se concretizează într-o filă de poveste. Titus Vădan, basistul trupei Grimus, a fost de acord să ofere revistei noastre puțin timp și să răspundă la câteva întrebări, în numele lui și al întregii trupe. Go Free: Să începem cu începutul, cu formarea trupei și cu drumul parcurs de la inițiere și până acum. Cum au fost cei șapte ani pentru Grimus? Grimus: Ca și cei șapte ani de acasă, Grimus a crescut și s-a format ca un copil care începe să facă primii pași în viata. La început mai greu, timid și retras, apoi tot mai încrezător și plin de vise! Grimus a trecut prin 2 albume în toată această perioada, iar asta ne-a format într-un anume fel. După care au apărut visele și așteptările, toate concentrate spre un viitor promițător. GF: Cât de mult s-a schimbat trupa de la început? Și cât de mult v-ați schimbat fiecare în parte? Grimus: E absolut normal să ai o evoluție (sau o involuție), în special după atât de mult timp petrecut într-un Fără 100% nu există nimic colectiv. De pe plan personal până pe plan profesional, în 7 ani de zile, orice om se schimbă, se și asta e greu de înțeles penadaptează și devine mai bun sau mai rău. Grimus tru multă lume. Nu poți să s-a maturizat împreună și asta se vede și la fiecare faci carieră, să te îmbogățești din noi personal.

și apoi să agăți un fotomodel în Milano fără multă multă muncă.

Go free Free

Ma atașez de fiecare public, fie ca e vorba de 10 persoane, fie că sunt 1000. Îmi rămân în minte într-un mod special, până la următorul concert și tot așa.

GF: Câte resurse ați consumat și la câte ați renunțat pentru ca trupa să ajungă unde este acum? Grimus: Simplu, toate! Fără 100% nu există nimic și asta e greu de înțeles pentru multă lume. Nu poți să faci carieră, să te îmbogățești și apoi să agăți un fotomodel în Milano fără multă multă muncă. GF: Aveți regrete referitoare la toată activitatea trupei? Sunt schimbări pe care le-ați face dacă v-ați întoarce în trecut? Grimus: Personal, nu aș schimba nimic, sub nicio formă, 7 ani în care Grimus a fost tot ce îmi puteam dori de la o formație, de la o gașcă de prieteni, de la colegii de servici. GF: Care din locurile unde ați concertat este preferatul vostru? Există vreun concert care v-a rămas în suflet ca unul special? Grimus: E destul de greu să vorbesc eu în numele trupei despre locul nostru preferat sau de suflet, iar pentru mine e mereu ultimul concert. Ma atașez de fiecare public, fie ca e vorba de 10 persoane, fie că sunt 1000. Îmi rămân în minte într-un mod special, până la următorul concert și tot așa. GF: Vă amintiți vreo întamplare ciudată sau amuzantă petrecută pe durata unui concert? Grimus: Despre amintiri putem vorbi pentru totdeauna; în 7 ani am adunat povești pentru două vieți de om. E foarte greu să alegi una în special din grămadă și pentru fiecare dintre noi e alta catalogată drept preferată. Le-am trăit pe toate: de la trânte pe scenă, la căzut de pe scaun, sau alte evenimente în cadrul concertului propriu-zis, dar și evenimente în turnee, prin hoteluri sau prin autocar. GF: Care considerați că sunt mesajele care prind cel mai bine la public? Grimus: De regulă, mesajele sincere sunt cele care prind, indiferent de eticheta în care sunt îmbrăcate! Chiar dacă vorbești despre lucruri mai puțin importante pentru anumite persoane, poți să stârnești atenția cu un mesaj sincer. Important e ca tu să crezi în ce spui și atunci vei fi ascultat. GF: Ce formație este preferata Grimus și care ar putea fi considerată un fel de ghid/mentor? Grimus: Pentru fiecare dintre noi, inspirația a venit din alte părți și e foarte greu să pui degetul pe o singură trupă influentă. În schimb, pot vorbi în numele meu și să enumăr câteva din formațiile care m-au educat de-a lungul timpului. Placebo, Muse și Radiohead sunt câteva nume care m-au influențat personal. La aceste nume,

Go free Free care într-o oarecare măsură se aseamănă stilului Grimus, se adaugă și trupe precum Metallica sau Guns’n’Roses, cu care am crescut și care, mai mult sau mai puțin, și-au pus amprenta pe mine și pe stilul meu. GF: Ați susținut o serie de concerte cu cei de la The Mono Jacks. Cum a fost colaborarea cu ei? Ne mai putem aștepta la astfel de concerte? Grimus: Colaborarea TMJ – Grimus a fost una pe care o așteptam de mult, dar care ne-a depășit orice așteptare… Chiar dacă era firesc ca la un moment dat aceste trupe de alternativ pur să se întâlnească, nici prin cap nu ne-a trecut că vom cânta cu casa închisă de două ori din trei evenimente, iar acest lucru spune multe despre cum s-au desfășurat concertele. Va mai urma o serie de două, poate chiar trei concerte cu The Mono Jacks în viitorul apropiat, datele urmând să fie publicate pe site-urile noastre. Cât despre viitoarele colaborari de acest gen, pot spune doar că trupa Grimus rămâne

Go free Free deschisă total la astfel de provocări. GF: Ați avut o vară extraordinar de plină și solicitantă, fiind prezenți pe cele mai mari scene ale României și Europei. Cum vă simțiți acum, după atâtea experiențe importante? Grimus: De fiecare dată când cineva mă întreabă asta, stau un moment, mă uit în gol. Îmi aduc aminte cum Brian Molko stătea în spatele meu, urmărind prestația Grimus în deschiderea concertului Placebo de la București. Pentru mine, acel moment definește întreaga carieră de până acum și îmi arată că există un viitor strălucit pentru Grimus, chiar mai aproape decât credeam. Festivalurile din vara asta ne-au adus mai aproape de fanii din estul Europei. Am descoperit că avem fani de care nici nu știam că există, cum sunt cei din Cehia. S-au întâmplat atât de multe într-un timp atât de scurt, încât parcă toate formează un singur eveniment mai mare. Am cântat cu Roxette la Cluj și am fugit direct la cehi pentru Rock for People. De la cehi ne-am mișcat repede la Best Fest, unde am avut o primire românească de toată frumusețea, apoi cu bagajul parcă încă făcut ne-am prezentat încântați la Exit Festival. După o perioadă nu prea lungă, am cântat în deschiderea formației Placebo, apoi am dat fuguța la Sziget Festival în Ungaria. Am încheiat vara într-un mod perfect, deoarece am fost aleși să fim prima formație românească care să cânte pe Național Îmi aduc aminte cum Brian Arena din București, și nu oricum; am cântat în deschiderea celui mai mare concert din România Molko stătea în spatele meu, din 2012: Red Hot Chilli Peppers. urmărind prestația Grimus în Și în tot acest timp, Grimus cânta la multe alte deschiderea concertului Plafestivaluri, cât și prin diferite cluburi din țară. A fost exact așa cum ar trebui să fie activitatea noastră, cebo de la București. Pentru

mine, acel moment definește întreaga carieră de până acum și îmi arată că există un viitor strălucit pentru Grimus, chiar mai aproape decât credeam.

Go free Free ba chiar pe alocuri, ne-a întrecut orice așteptări. Tot ce s-a întâmplat vara aceasta ne-a confirmat că trupa Grimus își urmează drumul, că există o evoluție constantă și că încet, dar sigur, ne facem loc în această industrie. Suntem încrezători, poate mai mult ca oricând; iar asta, mergând spre înregistrările noului album, nu poate decât să ne ajute. GF: Cu două albume în spate și cu cei 7 ani împliniți recent, sunteți o trupă longevivă și cu mari realizări. Spre ce vă îndreptați mai departe? Unde vor fi următoarele concerte și unde vor putea fanii trupei Grimus să-și susțină favoriții? Grimus: Cu siguranță putem spune că vor fi concerte, și vor fi și albume; cât despre datele exacte, la fel ca la orice formație autohtonă, informațiile se găsesc pe site din timp util, astfel încât niciun fan al nostru să nu rateze vreun concert sau eveniment legat de trupă. Dintre lucrurile deja stabilite, se numără începutul înregistrărilor celui de-al treilea album Grimus, acompaniat de câteva concerte prin Cluj, cât și în București. Dacă toate lucrurile merg cum ne așteptăm, primăvara lui 2013 va aduce noul material discografic Grimus, iar vara un turneu de promovare. Am fost și suntem martori la evoluția trupei, martori la fiecare moment important din viața formației. Trupa Grimus (atât de dragă mie) este și va rămâne o parte din legendă, va continua să încânte de fiecare dată, va continua să schimbe vieți și să pecetluiască drumuri. În numele tuturor fanilor, vrăjiți de întreaga muncă a băieților, vreau să le urez la cât mai multe lucruri bune în continuare, la cât mai mulți ani în care să ne bucure și să le mulțumesc pentru tot ceea ce oferă, un produs final de neprețuit. Să fie o toamnă frumoasă, pe acorduri fine și de calitate!

Go free Free Dramă englezească à la Cluj Ioana Ionela Pașcu

La răscruce de vânturi, după Emily Brontë. Scenariul şi regia: Ada Lupu. Distribuţia: Catherine Earnshaw - Ramona Dumitrean; Heathcliff – Cristian Grosu; Edgar Linton – Ionuţ Caras; Hindley Earnshaw – Cătălin Herlo; Nelly Dean – Irina Wintze; Isabella Linton – Angelica Nicoară; Hareton Earnshaw – Cristian Rigman; Catherine Linton – Romina Merei; Linton Heathcliff – Silvius Iorga; Lockwood – Adrian Cucu; Frances – Patricia Boaru; Joseph – Petre Băcioiu. Teatrul Naţional Cluj-Napoca Dacă patos în iubire n-ar fi, teatrul n-ar avea ce... pune în scenă! Cel puțin această idee mi-a venit în minte urmărind reprezentația piesei La răscruce de vânturi. Regizoarea, Ada Lupu, a prelucrat textul scriitoarei britanice Emily Brontë și a închegat un spectacol de aproape trei ore, fără pauză, cu mare succes la public. Jucată în Sala Mare a Teatrului Național din Cluj-Napoca, producția a fost ca un „magnet”, atât pentru iubitorii de teatru, cât și pentru amatori, care au avut grijă să ocupe fiecare scaun și să urmărească cu un surprinzător interes scenele și jocul actorilor. Chiar dacă nu s-a abătut de la firul narativ original al romanului, Ada Lupu a încercat să atragă publicul cu mici tertipuri tehnice

ce se doresc a face mai spectaculoasă povestea, care este și așa ușor „depășită” pentru zilele noastre. La răscruce de vânturi, romanul, este cât se poate de melodramatic, cuprinzând în paginile lui personaje tensionate și complexe, care uneori dădeau senzația de neverosimil. Aceste caracteristici pot fi greu de reprodus pe scenă dacă actorii nu sunt bine aleși. Însă, distribuția numită de regizoarea Ada Lupu a depășit așteptările multora. În rolul principal feminin, a lui Catherine Earnshaw, s-a aflat una dintre cele mai bune tinere actrițe ale momentului, Ramona Dumitrean. Aceasta își interpretează personajul cu o candoare aparte, specifică sufletului de copil blocat în corp de adult. Gesturile,

Go free Free atitudinea, vocea se găsesc într-o continuă schimbare de-a lungul reprezentației, Ramona încercând să o întruchipeze pe Catherine cât mai bine în toate ipostazele ei – copilăroasă din cale-afară, senzuală, naivă, geloasă, posesivă. Poate la unele scene ar părea că își dă silința prea mult, dar privită în totalitate, Catherine Earnshaw este un personaj care face excese în orice; astfel că Ramona Dumitrean nu face decât să îi „copieze” personalitatea și să o prezinte publicului. Cristian Grosu, în rolul lui Heathcliff, a fost personajul malefic al acestei reprezentații. Nu i-am văzut locul acolo încă de la început. Înfățișarea lui contrasta puternic cu ceea ce ar fi trebuit să reprezinte caracterul sumbru, de om temut de toți al eroului negativ, cele două „extreme” formând un cumul neverosimil pentru scenă. Dar, dacă pe toată durata piesei același actor mi-a lăsat senzația că depune un prea mare efort pentru a fi credibil, monologul din final, șoptit în lavalieră, a certificat alegerea regizoarei pentru acest rol; replica lui a fost resimțită profund de întreaga audiență, iar „Când voi muri, să mă îngropi lângă ea... Și să îmi scoți scândurile din lateralul sicriului meu, iar apoi scândurile din lateralul sicriului ei... Așa vom fi alături și dincolo de moarte” a reprezentat cea mai morbidă declarație de dragoste, însă una atât de specifică personajului Heathcliff. Împreună, cei doi actori au format un cuplu pasional, aspect care s-a observat în jocul lor, indiferent că au interpretat iubirea, ura sau nepăsarea. Ada Lupu a vrut să realizeze o piesă completă și complexă. De aceea, a acordat o mare atenție decorului folosit. Nu foarte impresionante, dar așezate cu grijă, piesele de mobilier au făcut parte din poveste și au avut o adevărată contribuție în crearea atmosferei. Însă, “asul” din mânecă a fost reprezentat fără îndoială de multitudinea de efecte tehnice. Lumânările aprinse, norii de fum gros care atenționau publicul de imediata prezență a fantomelor celor decedați, luminile plasate în așa fel încât să transmită o omniprezentă stare de angoasă și tristețe, dar și pasajele muzicale în ton cu spiritul operei i-au determinat pe spectatori să nu își ia deloc ochii de la scenă. Reprezentația La răscruce de vânturi se adresează unui public foarte variat, de la iubitori de teatru, nostalgici după astfel de povești de dragoste, fani ai romanului sau ai scriitoarei, curioși, până la amatori fermecați de detaliile tehnice utilizate și alții. Cert este că, merită urmărită și viziunea Adei Lupu asupra Wuthering Heights, care reușește să stârnească și să mențină interesul cu un tertip destul de bizar – echilibru între scene contrastante: cele lacrimogene, realiste, ironice, triste sau exacerbat de drăguțe. Deci, dacă doriți să urmăriți o poveste tumultoasă de iubire „spusă” mai altfel, vă recomand cu drag spectacolul La răscruce de vânturi.

CÂND TOȚI VOTEAZĂ CU MÂNA, TU VOTEAZĂ CU CAPUL.