Go Free nr. 10

REE GO FREE OF G Numarul 10

aprilie 2013

Revista Studentului din UBB

Redactia Powered by:

Toate drepturile de publicare şi distribuţie a acestei ediţii aparţin redacţiei Go Free.

Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a acestei ediţii se poate face doar cu acordul scris al redacţiei Go Free.

Redactor-şef Andra Camelia CORDOŞ Mail: studenti.free@gmail.com Telefon: 0742 554 321 Design & Layout Erika KRAMARIK Mail: erika.kramarik@gmail.com

Redactori Roxana BADEA Laura BLAJ Livia DROBOTĂ Mariana GHIORGHIŢĂ Mădălina HERCHI Ancuţa IOSIF Erika KRAMARIK Adrian LOGHIN Cătălina MĂTĂSARU Cătălina MIRONESCU Petruţa Cristina MUNCELEANU Andrei TEMELIE

Fotografi Andra Camelia CORDOŞ Cristian Alexandru IOAN Ancuţa IOSIF Adrian LOGHIN

Contact www.gofree.ro www.facebook.com/gofreestudent

Parteneri

2

Proiect finanţat de

Editorial Provocarea democrației prin jurnalism creativ

C

ei mai mulți dintre noi am crescut cu povești, pe unele dintre ele nu ne săturam să le mai ascultăm. Povești care trezeau în noi sentimente atât de adânci și care, de multe ori ne familiarizau cu diverse categorii de personaje, ne arătau părțile însorite sau mai umbroase ale lumii sau ne învățau să punem preț pe lucrurile simple din jurul nostru. În lupta dintre bine și rău era nevoie mereu de acțiune pentru ca binele să învingă. Prin proiectul Jurnalism Creativ pentru Democrație ne-am dorit să transmitem un mesaj foarte clar, și anume acela că democrația are nevoie de tineri implicați, capabili să își asume rolul de cetățeni responsabili și informați.

Când te naști cu dreptul de a face tot ceea ce îți dorești, când călătorești oriunde visezi să ajungi sau atunci când poți scrie și vorbi tot ce îți trece prin cap, s-ar putea să fii tentat să crezi că aceasta a fost situația în care au trăit dintotdeauna toți cei de-o seamă cu tine. S-ar putea însă ca la un moment dat să nu ți se mai pară important să-ți cunoști drepturile sau să te folosești de ele. S-ar putea să întorci capul pe stradă și să spui “ar fi bine să se facă în orașul ăsta o pistă pentru biciclete, vreau să se facă mai multe parcuri, să se facă un cinema”.

A doua zi, în fața blocului, văzând gura unui canal descoperită și copii jucându-se prin preajmă îți spui “cu siguranță vor reclama alții la primărie problema asta". Știi că parcul verde din spatele blocului, transformat acum în parcare, a dispărut din vina celorlalți care nu s-au împotrivit nici defrișării salcâmilor din cartier, nici măcar nu au participat la

întâlnirile cu pricina unde s-au dezbătut aceste probleme - așa ai auzit, pentru că nici tu nu ai fost acolo. Și ajungi să te plângi de tot ce alții nu au făcut pentru tine, de tot ce tu ți-ai dorit în orașul tău dar nimic nu s-a întâmplat, de tot ce ar fi putut fi altfel dar tu nu ai acționat niciodată, gândindute că alții vor face asta în locul tău. După 20 de ani, ieși din casă și străbați în lung același oraș care și-a schimbat doar aspectul străzilor centrale, exact cu două săptămâni înaintea ultimelor alegeri locale...

Ce-ar fi fost dacă te-ai fi folosit de drepturile tale pentru a produce schimbările pe care ți le doreai, fără să aștepți ca alții să o facă pentru tine? Fără să aștepți “să se facă” sau “să se schimbe”.

Fă! Schimbă! Folosește ceea ce ai pentru că nu toți au fost la fel de norocoși să se nască cu dreptul de a fi ascultat, cu dreptul de a lua puterea din mâna celor care nu te reprezintă. Acesta este cea mai simplă descriere pe care pot să o dau azi proiectului Jurnalism Creativ pentru Democrație oricine poate să scrie și să vorbească despre problemele dintr-o comunitate. Proba am făcut-o și noi, cei 15 tineri care am pus pe roate acest proiect, demarând mici investigații în Sighetu Marmației, un oraș mic, cu o istorie puternică, și interacționând cu localnici, foști deținuți politici și elevi din acest oraș.

Proiectul ”Jurnalism Creativ pentru Democrație” este finanțat de programul Tineret în Acțiune, și sprijinit de Fundația Academia Civică, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Universitatea Babeș-Bolyai.

Andra Camelia Cordoş cordosandra@gmail.com Redactor-şef

3

Memorial Experiența Sighet ieri și azi Cătălina MĂTĂSARU

C

opil fiind, o vizită la penitenciarul din Sighetu Marmației nu reprezintă ceva tocmai marcant.

Se arată a fi un loc rece, monoton și lipsit de viață.

Intri, râzi cu micii tăi prieteni despre cine știe ce, până când cineva vă atrage atenția și vă îndeamnă să faceți liniște. Doamna profesoară care se joacă de-a ghidul vă conduce pe holuri și vă prezintă povestea locului într-un mod mai umanizat, de dragul inocenței vârstei. Numele de pe hainele aflate în infirmerie ale unui deținut nu îți spune nimic, așa că treci distrat pe lângă el fără să realizezi că acea persoană a existat cu adevărat. Îți vezi orașul natal scris pe o listă imensă și îți vine să zâmbești cu mândrie, căci te simți „menționat”. La final te bucuri că în sfârșit ai ieșit la aer și că te vei îndrepta spre noua atracție turistică. Ajungi, apoi, acasă și părinții te întreabă „cum a fost?” și tu răspunzi fără să clipești „frumos, ne-am distrat”. Doar peste câteva ore bune de istorie și câteva cărți de domeniu citite, mai târziu, poți realiza în ce loc ai intrat.

O vizită ulterioară doar câțiva ani mai târziu marchează o diferență majoră. Locul, deși îngrijit prin zugrăvelile dese și restaurări evidente, se arată în ochii minții într-o imagine sinistră, ce poartă în fiecare colț ore de suferință și chin. Nu îți mai vine să râzi. La un moment dat te îndepărtezi de ghid pentru că ai nevoie să mergi prin penitenciar de unul singur, poate pentru că în acel loc cauți libertatea din toate părțile și în orice formă. Orașul natal scris pe listele afișate pe pereți te întristează. Revezi numele pe de hainele expuse în infirmerie. Adrian

4

Brișcă, deținut B9, număr matricol 328. În sfârșit, îl percepi ca ființă umană și începi să-ți pui întrebări.

Mai mult, pe măsură ce intri în fiecare încăpere, îți imaginezi că îi urmărești pașii și încerci să-ți dai seama cum a fost viața sa cât timp a fost închis.

Câți ani avea când a fost prins? A fost condamnat imediat, sau a avut parte de un proces lung, de opt-zece ani, asemeni altor deținuți? Știi sigur că era obligat să se trezească dimineața, foarte devreme și că nu avea voie să stea în continuare în patul cu salteaua de paie. Era obligat să se așeze pe cimentul rece, cu picioarele întinse și cu mâinile pe genunchi. Nu se mișca decât de câteva ori pe zi: când primea mâncare și când i se permitea să se spele. Nici pe geam nu se putea uita. Dacă avea noroc, gardienii îl plimbau, legat în lanțuri grele, de fier, prin holurile închisorii sau chiar prin grădină. Cu familia nu putea vorbi, căci vizitele erau interzise, dar putea să le trimită un mesaj de maxim cinci cuvinte. Uneori mai primea câte un pachet modest cu mâncare din partea părinților sau a iubitei. Poate a reușit să trimită la un moment dat un mesaj mai consistent, pe o bucată de material, un mesaj trimis printr-un coleg eliberat. Cu ceilalți deținuți vorbea prin codul Morse.

Pe de o parte îți dorești să se fi revoltat, să se fi luptat cu gardienii sau să fi făcut grevă. Asta ar fi însemnat că regimul nu l-a doborât, iar pedeapsa încarcerării l-a făcut mai puternic. Totuși, speri ca asta să nu se fi întâmplat, căci un comportament liniștit nu i-ar fi garantat, dar i-ar fi făcut mai proba-

Memorial bilă ideea de „viață liniștită” în închisoare. Ajungi la încăperea „dedicată” torturii și ți-e greu să lecturezi lista lungă cu toate mecanismele prin care cei condamnați erau obligați să vorbească. La sfârșitul turului te întrebi ce s-a ales de soarta lui Adrian, dacă a fost printre cei eliberați sau printre cei care, pe fișa medicală, s-au ales cu eticheta „insuficiență circulatorie”.

Acum, la întrebarea „cum a fost?” venită din partea curioșilor, răspunsul nu mai vine așa de ușor. Nu poți să spui „frumos”, căci ar fi deplasat, iar alte adjective nu pot descrie îndeajuns de loial experiența. Sighet-ul ar trebui perceput de fiecare în parte, ar trebui să constituie o destinație obligatorie, însă la o vârstă la care abilitatea de a înțelege fenomenul există deja. Așa că, un posibil răspuns la acea întrebare este „trebuie să vezi și tu”.

Ajungi, apoi, acasă și părinții te întreabă „cum a fost?” și tu răspunzi fără să clipești „frumos, ne-am distrat”. Doar peste câteva ore bune de istorie și câteva cărți de domeniu citite, mai târziu, poți realiza în ce loc ai intrat.

5

Memorial Un joc de sumă infinită Erika KRAMARIK

Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei din Sighetu Marmaţiei este o clădire albă, cu două etaje, pe o stradă mică care arată gri şi are bălţi pe lângă trotuar. Intri pe o uşă îngustă şi imediat îţi dai seama că toate secretele, toate lucrurile importante, sunt înăuntru. Din stradă nu se vede nimic.

Î

n 23 martie, când grupul participanţilor Jurnalism Creativ pentru Democraţie a vizitat memorialul, era soare cu dinţi. Am ieşit prin uşa pe care un semn marca cu Times New Roman „Ieşirea spre curţi” şi prima mea impresie a Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune, construit în 1997, a fost că arăta ca un buncăr. Mi se explică mai târziu că arhitectul Radu Mihăilescu încercase să ofere o viziune modernă asupra tholos-ului grecesc şi a unei

6

Memorial catacombe creştine. Ca să intri în acest spaţiu, cobori două trepte şi îl ocoleşti pe o alee săpată în pământ, îngustă ca o tranşee, care înconjoară tot edificiul. La dreapta mea, mai înalt decât cei 1,57 m ai mei, un perete de andezit fumuriu luceşte în alocuri de la lumina zilei, şi mă izolează de lumea exterioară. Eram singură, cu cele aproape 8000 de nume sculptate în plăcile de andezit, 8000 de persoane identificate ca victime ale comunismului.

Grupul mi-a luat-o înainte, şi i-am pierdut din ochi de ceva timp, dar ştiam că puteam să îi regăsesc cu uşurinţă în sala de conferinţe unde aveam să întâlnim doi foşti deţinuţi politici. În acel moment, eram doar eu, şi cele 8000 de nume săpate în andezit, şi tăcerea care apăsa în acest monument simbolic de amintire. Găsesc în sfârşit intrarea şi trec printr-un coridor îngust care se deschide în interiorul Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune. E semi-întuneric înăuntru, şi asta mă apasă. Poate intenţionat, poate nu, pe coridorul prin care intru este pusă poza sponsorului care a făcut posibilă construcţia acestui spaţiu, Mişu Cârciog, care îmi zâmbeşte alb-negru din poza care prinde ultima lumină ce mai intră în edificiu. Înăuntru e linişte, şi o singură lumânare arde pe un disc înălţat de piatră sau ciment, pe care sunt sculptate cercuri concentrice. Cercurile sunt acoperite de 5 cm de apă curată şi rece, şi imediat o ating cu degetele pentru a vedea undele mici care se propagă de la contactul meu cu ea.

Dispar într-o clipită, dar cercurile sunt tot acolo, şi în acel moment, îmi imaginez că şi istoria e la fel: tăcută, formată de atingerile noastre, de acţiunile noastre. Şi unele lucruri trec fără să lase vreo urmă, pe când altele rămân, săpate în piatră, sau documente, sau înregistrări şi formează societăţi. Istoria tace şi trebuie să vină alţii să îi dea voce, să îi dea formă şi să o scrie în monumente care nu vor dispărea dintr-o simplă atingere, pentru că unele lucruri sunt prea importante pentru a fi uitate. Is-

toria e făcută din sute de voci care spun şi caută şi vor să descopere ce s-a întâmplat. Dar unele evenimente nu se pot explica doar printr-o serie de cauze şi efecte, iar altele vor rămâne mereu nespuse, pentru că n-a mai rămas nimeni şi nimic care să le spună. Şi ţie îţi rămâne să cauţi să afli și să înţelegi cât mai multe, pentru ca în cele din urmă să rămâi cu un joc pe care îl joci singur, cu tot ceea ce ştii – un joc care poate schimba felul în care vei lua decizii, la un moment dat în viaţă, şi poate schimba ce urme de istorie vor găsi alţii despre tine. Iar jocul se numeşte: „Ce-ar fi fost dacă?”

J

urnalism Creativ pentru Democraţie a luat naştere aşa: era cu o săptămână sau două înainte de termenul-limită de mai pentru programul Tineret în Acţiune. Eram la Andra acasă, singure în camera ei ocupată în mare parte de un pat mare, dublu, în care ar fi putut dormi cinci, dacă se înghesuiau ca sardelele. Noi ne întinsesem pe el cu laptopuri şi hârtii, şi ne gândeam cu ce proiect am putea aplica. Era soare şi balconul era deschis, să intre în casă un iz de primăvară, de copaci abia înverziţi. Ascultam amândouă un vecin care exersa la taragot. Am pornit de la ideea că vroiam să fie un proiect axat pe democraţie, în care vroiam să punem în evidenţă drepturile la care avem acces ca tineri, trăind într-o societate democrată, pentru a combate cumva pasivitatea cu care tinerii lăsau să treacă pe lângă ei tot felul de evenimente şi probleme care îi interesau sau îi afectau în vreun fel. Ne frustram că nu vedeam mai multă implicare din partea lor.

Dacă mă gândesc acum, cred că ingredientele din care s-a concretizat proiectul acesta au fost aşa: ne plăcea ce făceau cei de la Story Corps, o organizaţie nonprofit care strângea poveştile de viaţă a unor americani simpli, pe care le transformau pe urmă în scurtmetraje de animaţie. Eu

7

Memorial eram încă teribil de amuzată de povestirea unui bărbat negru, undeva din sudul Americii, care îşi aducea aminte de profesoara lui care îl terorizase cu şcoala de duminică şi prefera să lase fructele din livada ei să putrezească decât să lase copiii să mai vină să fure din ele. Fusesem în acea perioadă să luăm nişte haine date la modificat de la un croitor – un moş simpatic care avea atelierul într-o curte interioară din centrul Clujului, într-o cămăruţă mică plină de haine şi umeraşe şi rafturi. Nouă ni se părea locul oarecum îngheţat în timp. Probabil arătase exact la fel şi pe vremea lui Ceauşescu. Şi cumva din astea, ne-am gândit noi ce tare ar fi să strângem poveşti ale oamenilor care au trăit în comunism, care au simţit în vreun fel drepturile care le aveau (sau nu) atunci şi acum. Ai mei îmi povestiseră despre perioada aia doar lucruri care acum par incredibile, stupide şi amuzante în acelaşi timp, şi aveam în mine o parte care vroia neapărat să strângă toate poveştile astea şi să le dea mai departe. Nu voiam să aud doar părţile care acum sună amuzant. Voiam să aud despre cenzură, despre ce se putea sau nu face atunci, despre lucruri care nu se vedeau la prima vedere, dar care aveau un impact asupra felului în care oamenii îşi trăiau viaţa în acea perioadă.

Când începi să spui poveşti, o regulă peste care tot dai la fiecare pas, un sfat care ţi se dă insistent de mult, e „Show, don’t tell!” . Adică arată, descrie, dar nu spune verde în faţă cititorului ce gândeşte personajul, ce ar trebui să simtă într-o situaţie oarecare. Cititorul savurează mai bine povestea aşa, pentru că are ocazia să pună cap la cap de unul singur ce se întâmplă de fapt în povestea pe care o citeşte. Pe măsură ce ideea proiectului Jurnalism Creativ pentru Democraţie se concretiza, îmi dădeam seama că poate am spus destul până în acel moment. Dacă toate chemările la acţiune şi proiectele pe care le făceam nu erau îndeajuns să facă tinerii să reacţioneze, dacă până atunci nu reuşisem să le spunem destule pentru a-i face să se implice, poate era momentul să le arătăm ceva.

8

A

stăzi, Memorialul de la Sighetu Marmaţiei este considerat de Consiliul Europei printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului. A fost pus pe lista asta în 1998, alături de Memorialul de la Auschwitz sau Memorialul Păcii din Normandia. Închisoarea a fost construită în 1897, dar a devenit închisoare cu caracter politic abia după 1945. Într-una din primele săli pe care le vizităm înăuntrul muzeului, sunt grafice şi statistici cu privire la oamenii care au trecut prin închisoarea de la Sighet, dar şi prin celelalte închisori şi lagăre de muncă forţată cu caracter politic. Aproximativ 1800 de elevi şi studenţi au fost închişi la un moment dat, fiindcă făceau parte din ceea ce erau considerate a fi organizaţii anticomuniste. Fuseseră acuzaţi de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Un grafic ilustrează câţi oameni fuseseră ridicaţi şi închişi la un moment dat în perioada comunistă. Imediat îmi sar în ochi două vârfuri care strică zig-zagul constant al liniei: primul e după 1946, când partidul comunist făcuse tot posibilul pentru a ajunge la putere. Imediat după aia aveau să îi închidă pe toţi cei care erau împotriva lor. Iar în tot acest timp, americanii care reprezentau Forţele Aliate în România trimiteau înapoi în Statele Unite scrisori şi telegrame în care descriau situaţia neplăcută din ţară şi conflictele lor proprii cu Armata Roşie, ai cărei reprezentanţi încercau pe cât posibil să nu implice americanii în discuţiile care urmau să hotărească viitorul României afectate de război.

Al doilea vârf e între 1956-1957, când autorităţile au încercat să evite ca revoltele sângeroase care avuseseră loc în Ungaria şi Polonia (stăvilite până la urmă de forţele armate ale Uniunii Sovietice) să aibă loc şi în România. Mai târziu, ajungem şi la descrierea revoltelor studenţeşti din Timişoara şi din alte oraşe ale României. Dintr-o poză albnegru, oarecum pixelată pentru că a fost mărită, râde un grup de tineri, toţi băieţi, studenţi la Politehnica din Timişoara. Am rămas cu ideea asta, de cât de frică trebuie să le fi fost autorităţilor de

Memorial nişte tineri care îşi foloseau vocile pentru că voiau o schimbare, dacă au fost închişi aşa de mulţi încât numărul lor sare cu mult media pe un grafic. Am mai rămas cu imaginea asta: Domnul Codrea, unul din deţinuţii politici cu care am povestit mai mult, un bătrân cu umeri laţi, care ne privea prin ochi îngustaţi de zâmbete, spunându-ne, dacă voi tinerii nu faceţi ceva pentru o schimbare, cine o să o facă?. Şi am rămas cu revolta, cu pielea de găină şi fiorii de pe şira spinării, când citeam despre cum se purtau gardienii cu prizonierii. Cum cei responsabili de închisorile politice trimiteau rapoarte la conducere, explicând cum într-un an au murit mai mulţi prizonieri, şi începeau cu „avem onoarea să raportăm”. Sau cum comandantul închisorii de la Aiud între 1954 şi 1957, Ştefan Koller, fusese felicitat pentru ideea de a lua prizonierii bolnavi de TBC din infirmerie şi de a-i distribui prin restul închisorii.

Avem mai mult de 2000 de ani de istorie păstrată într-un fel sau altul şi ai spune că am avut destule ocazii să învăţăm că e în ordine să fim diferiţi, e în ordine să credem în lucruri diferite, dar oamenii încă încearcă să impună ceea ce cred asupra altora, uneori cu forţa. Şi uităm că libertatea nu e doar în toate lucrurile pe care le putem face, ci e libertate cu adevărat doar atâta timp cât ceea ce facem nu lezează în vreun fel pe cei din jurul nostru.

Avem mai mult de 2000 de ani de istorie păstrată într-un fel sau altul şi ai spune că am avut destule ocazii să învăţăm că e în ordine să fim diferiţi, e în ordine să credem în lucruri diferite, dar oamenii încă încearcă să impună ceea ce cred asupra altora, uneori cu forţa.

9

Memorial D

...comunismul a ajutat la creşterea urbanizării, a facilitat accesul la servicii medicale, a făcut posibil ca oameni din mediul rural să aibă acces la educaţie, a asigurat un mod de viaţă mai stabil celor care nu aveau pământ

oamna Maria, gazda noastră de la pensiune, a venit în seara de duminică în sala de training şi s-a pus în mijlocul nostru pentru a ne povesti din viaţa ei. Ea îşi aduce aminte cu nostalgie de părţi din trecutul ei. Vorbeşte cu drag despre casa bunicilor, construită din lemn, despre comunitatea mică din care făcea parte şi toate tradiţiile şi jocurile în care participa împreună cu prietenii ei. Ţese cuvinte cu entuziasm, începe o poveste pentru a despica firul ei şi a ne mai spune ceva, pentru ca apoi să-şi aducă aminte de unde a pornit, şi adună firele la loc pentru a spune şi povestea cu care a început. Ne-a spus asta: au existat oameni care au avut de suferit din cauza comunismului, dar au fost şi oameni care au avut de câştigat. Dacă întrebi un sociolog azi, îţi va spune că comunismul a ajutat la creşterea urbanizării, a facilitat accesul la servicii medicale, a făcut posibil ca oameni din mediul rural să aibă acces la educaţie, a asigurat un mod de viaţă mai stabil celor care nu aveau pământ şi trăiau la mila celor care le dădeau de lucru. Asta nu înseamnă că nu ar fi putut exista o modalitate mai bună pentru a asigura ca populaţia să aibă acces la servicii medicale, sau că nivelul de urbanizare nu ar fi crescut oricum odată cu trecerea timpului. Dar aici deja ne jucăm de-a „ce-ar fi fost dacă?”. Ideea la care voiam să ajung e următoarea: comunismul nu poate fi privit în termeni absoluţi de bine şi rău, alb şi negru. Dar până la urmă, nici democraţia nu poate fi privită aşa. Terry Pratchett spunea la un moment dat aşa: „dacă le-ai spune unor oameni obişnuiţi de acu’ 200 de ani că ar putea trăi într-o lume unde accesul la servicii medicale e în mare parte disponibil pentru toţi, unde casele sunt curate, iar accesul la muzică şi imagini şi mâncare din toată lumea e uşor posibilă de acasă, unde e simplu să călătoreşti 100 mile, iar şansele ca naşterea să fie fatală pentru mamă sau copil sunt mici, unde nu trebuie să mori de abcese dentare şi nu trebuie să asculţi de ce-ţi spune stăpânul, oamenii ăia ar crede că le descrii raiul pe pământ”. Dacă ai spune acelaşi lucru unor oameni care au trăit acum 100 de ani, ar crede la fel. Dar noi, pentru că trăim deja în lumea descrisă mai sus, ştim că e loc de mai bine.

Î

n Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, lumânarea arde mai departe pe discul unde sunt turnate cercurile concentrice. Aprind şi eu o lumânare lângă ea şi joc o rundă de „ce-ar fi fost dacă?”. Mă întreb cum s-ar fi dezvoltat România, dacă nu ar fi existat comunismul în felul în care a existat. Ce s-ar fi întâmplat cu oamenii din spatele celor aproape 8000 de nume sculptate în peretele de andezit care înconjoară edificiul? Toate acele „ar fi putut fi” care nu s-au mai îndeplinit şi toate acele zile care au rămas netrăite, ar fi schimbat oare cu ceva cursul istoriei? Îmi imaginez că despre unii dintre ei n-am fi aflat mare lucru - doar când s-au născut, când şi cu cine s-au căsătorit, când au avut copii, când au murit. Am fi putut afla toate astea, dacă ne-am fi încăpăţânat

10

Memorial să le căutăm numele în toate arhivele primăriei. Şi poate despre alţii am fi citit cum au devenit oameni de ştiinţă, sau doctori, sau lideri de un fel sau altul în comunitatea lor, sau artişti – poate cercurile lăsate în timp de existenţa lor ar fi rezistat o perioadă mai lungă.

Dar am rămas doar cu o infinitate de opţiuni, de „ar fi putut fi” şi zile netrăite şi alegeri nefăcute pentru fiecare viaţă care a fost curmată sau oprită de o şedere într-o închisoare politică, cum e cea de la Sighet. Şi pusă în faţa a atâta potenţial care a rămas neconsumat, a atâtor lucruri care au rămas nefăcute, mari sau mici, ideea că asta s-ar fi întâmplat pentru că unii oameni au decis că există o singură aliniere politică potrivită şi oricare alta e greşită pare... – îţi rămâne doar să întrebi: de ce ai face aşa ceva? Cred sincer că nimeni nu are dreptul să ia din toate acele „ar fi putut fi” ale unei persoane, cu atât mai puţin pe motiv de regim politic. Privită din perspectiva asta, democraţia în care trăim, cu toate problemele ei, dar şi cu toate oportunităţile pe care ni le oferă, pare o sursă infinită de potenţial care aşteaptă să se întâmple.

Dar am rămas doar cu o infinitate de opţiuni, de „ar fi putut fi” şi zile netrăite şi alegeri nefăcute pentru fiecare viaţă care a fost curmată sau oprită de o şedere într-o închisoare politică, cum e cea de la Sighet.

11

„Partea faină când pleci cu mașina dimineața și cu materialele în cârcă e că poți sta la o bârfă și pune țara la cale pentru următoarea săptămână.

Poți să te oprești pe Mesteacăn la o plăcintă creață (aparent aflată sub copyright).”

„Mi-ar plăcea să vă spun că am fost oameni cuminți, care ne-am făcut bagajele cu o seară înainte, dar neam împachetat ba noaptea la două (și spălam vase și aruncam chestii din frigider ca să nu mă primească o colonie de mucegai când mă întorc), ba dimineața la șapte pe ultima sută de metri. Cred că s-ar putea dovedi științific că studenții reușesc să facă bagaje în cel mai scurt timp posibil.”

Înțelepciuni blogărești Cât am stat la pensiunea Camves Inn de lângă Sighet, coboram în sala de mese și ne înghesuiam patru-cinci oameni pe canapeaua neagră de piele, ca să prindem o lecuță semnal de net. În mare parte ne holbam pe Facebook, bineînțeles, dar mai și scriam pe un tumblr (știm că se poartă), făcut special pentru proiectul nostru. Până ajungeți să-l frunzăriți (jurnalismcreativ.tumblr.com), vă arătăm câteva secvențe din săptămâna noastră de la un capăt de Românie.

12

„Au fost odată ca niciodată, 15 tineri care și-au găsit 15 bărcuțe în care și-au împachetat toată pasiunea și toate skillurile pe care le aveau la dispoziție, și-au luat undițe cu ei în speranța să pescuiască minuni neașteptate și frumoase în călătoria pe care urmau să o întreprindă.”

„Discutam aseară despre filme faine care abordează teme istorice și exemple faine de activism civic și implicare politică. Vă recomand „Amazing Grace”, despre William Wilberforce - politicianul care a militat toată viața pentru abolirea sclaviei în Marea Britanie și în cele din urmă a reușit.”

„Asta e cel mai important - să găsești curajul să vorbești pentru ce-ți dorești, să fii capabil să lupți pentru ce este just.”

„O echipă ninja a lucrat top secret pentru a pregăti o primire călduroasă participanților care au apărut puțintel traumatizați de un șofer dificil.”

13

„Săpânța goes free!”

„Vizitând Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmației am realizat cât de mult te poți bucura de viață și cum fericirea stă în micile plăceri, cum societatea în care trăim are o șansa de a se bucura de libertate.”

„Ieri a fost o zi extrem de interesantă. De la întrunirile ad-hoc ce urmau după pauzele de cafea până la spiritul nostru artistic, dovedit în colaje, de la puterile noastre în democrația noastră imortalizate în mici momente video la Captain Citizen, cea de-a doua zi a fost productivă.” „Comitetul înființat ad-hoc a decis că cei care au întârziat la întâlnire vor dansa pe Harlem Shake.” (later edit: vai și ce ne-am distrat pe seama lor) „Sunt un neica-nimeni desculț și fără mare experiență ca să critic sau să laud televiziunile din România. Știu doar că tot mai mulți oameni din jurul meu se bucură că au renunțat la televizor și că nu mai sunt nevoiți să suporte circul prezentat.”

„Cel mai bun lucru - atunci când un gând iți oprește mintea în loc - este faptul că te face să cauți mai adânc lucruri posibil atașate, extensii care îți pot explica cine e omul care stă în spatele cuvintelor.”

14

„Fie el jurnalist, scriitor, filozof, sociolog sau creator, astea sunt cele mai de seamă beneficii ale democrației: libertatea de a alege singur și libertatea de a striga în stradă ce crezi tu.”

„Ne-am strâns cinci oameni și am creat o poveste de 70 de minute de înregistrare, cu toate cărțile de la jocul Dixit. Fiecare trăgea câte o carte și povestea după cum îi era inspirația. Am râs cu lacrimi. A fost cu animale, cu puteri magice, păduri fermecate și cu inception.”

„Ne-am întors la Cluj puțin deprimați că a luat sfârșit prima parte a proiectului.

Ancuța (pe care-am plimbato prin Cluj) s-a urcat în trenul spre București, iar restul participanților s-au retras la căsuțele lor să-și scrie harnici materialele.” „Ar fi multe de spus, dar mai am de lucrat la alt articol.”

15

Memorial Cum și-au petrecut sfârșitul lumii Cătălina MIRONESCU Noi, cei născuți după decembrie 1989, suntem niște norocoși. Prea tineri, însă, să ne dăm seama de puterea noastră, de puterea cuvintelor noastre.

Credem că e normal să avem opinii politice, să ne certăm cu cel mai bun prieten pe tema convingerii politice, să vorbim despre ce se întâmplă la TV, să ridicularizăm toată publicitatea electorală. Câțiva habar nu au ce însemnătate aveau toate acestea acum aproximativ 23 de ani și cum trebuia să le ții doar pentru tine.

C

unoaștem câteva aspecte din acea perioadă din poveștile pline de sentimente înăbușite ale bunicilor și părinților. Dar după cum știm deja, nu e același lucru să trăiești pe pielea ta, să vezi cu ochii tăi ceea ce se întâmplă. Ce însemna cu adevărat securitatea? Ce era aia o închisoare politică? Cum era să plătești pentru ceva ce nu ai făcut doar pentru că vecinul îți purta pică? Cum era să fii închis pentru simplul fapt că îți permiteai să gândești? Oare cum trăiau oamenii în acea „epocă de aur”?

Pentru câteva reprezentări mai vivide care să ne deschidă ochii larg, cel mai bine ar fi să vizităm„Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”.

Din punct de vedere geografic, locația acestuia este Sighetu Marmației, județul Maramureș. O străduță destul de centrală, calmă, plină de gropi, ca restul drumurilor noastre, de altfel. O clădire prăfuită, de un galben scorojit și învechit. Dacă nu i-ai citi plăcuța indicatoare nu ai ști că este vorba despre un adevărat vestigiu al terorii. În momentul în care împingi ușa veche de metal dinăuntru, te lovește un curent de aer rece. După o mică incursiune în ceea ce a însemnat comunismul în România, care i-au fost victimele mai „cunoscute” și câteva imagini cu figuri ilustre care au „pătimit” în acea perioadă, putem vedea și în realitate felul în care acei oameni au fost obligați să își trăiască ultimele clipe și câteva povești de-ale lor. Câteva cămăruțe mici, insalubre, ce par să fi fost groaznic

16

de răcoroase, se aliniază de-a lungul unui culoar lugubru. Pereții încă adăpostesc poveștile nu chiar atât de mediatizate ale tratamentelor groaznice la care erau supuși cei ce ajungeau acolo.

Comunicarea era considerată un lux, iar până să învețe limbajul Morse, majoritatea deținuților nici măcar nu aveau habar unde se află, dacă sunt singuri sau mai sunt și altții ca ei pe acolo.

Fiecare cameră poartă povestea ei, fiecare perete are ceva de spus. Câteva din obiectele personale ale deținuților ne lasă un context deschis în ceea ce privește descifrarea simbolurilor și a mesajelor. „Te iubesc mereu, Nicu” scrijelit pe un săpun peste care timpul a lăsat urme vizibile „tronează” într-una din camere. Pare că dragostea era mai degrabă un subiect tabu pe-acolo.

Camera neagră sau “Neagra” nu te poate lăsa nesimțitor la tot ceea ce s-a întâmplat. Personal, m-a cuprins un sentiment de teamă când am împins ușa pentru a privi, chiar și acum. Nu era nimic special, doar o cameră cu pereți de culoare închisă, fără geamuri, iar în mijloc o pereche de cătușe. Însă, doar gândul că acolo și-au găsit sfârșitul unii dintre deținuți mă face să simt un fior până în vârful degetelor.

N-am trecut prin experiența comunismului.

Nu pot spune că îi înțeleg sau că eu am răspunsul bun. Singurul sfat pe care l-aș da celor ce vor să se apropie mai mult de trecut este să viziteze acest loc.

Memorial Întâlnire cu un fost deținut politic Adrian LOGHIN

Printre cei aproape 40.000 de locuitori ai oraşului Sighetu Marmaţiei se numără şi Codrea Petru. Pentru majoritatea dintre noi, acest nume nu spune nimic.

Dar omul Codrea Petru are multe de spus.

Î

n Sighetu Marmaţiei, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Codrea Petru şi-a spus povestea vieţii.

Mai exact, partea urâtă a vieții sale.

La 17 ani, vârsta la care cei mai mulţi dintre noi ne trăim adolescența, domnul Codrea era închis ca deţinut politic în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei. Regimul comunist i-a furat cea mai frumoasă parte a vieţii. Cu un sentiment rece şi sfâşietor, el s-a întors în închisoarea unde a fost închis 9 ani pentru a se întâlni cu câţiva tineri cărora le-a împărtăşit experienţele comuniste.

Un bărbat înalt, bine făcut la vârsta dânsului, cu un zâmbet larg şi o dantură perfectă, Codrea Petru îşi începe povestea din lagărul comunist din Sighetu Marmaţiei. Era o zi ca toate celelalte când el, alături de colegii şi profesorii lui, au fost luaţi pe sus de reprezentanţii partidului şi duşi în clădirea unde avea să îşi petreacă aproape 9 ani din viaţă.

La 17 ani nu realiza că ceea ce se întâmpla era cu adevărat o cruzime. Abia în momentul în care a fost închis, singur într-o

17

Memorial La 17 ani, Codrea Petru îşi dorea să termine şcoală, să îşi întemeieze o familie şi să aibă o bucată de pământ pe care să o lucreze. La 17 ani, el nu ştia ce înseamnă „uneltire împotriva ordinii sociale”.

18

celulă friguroasă, fără paturi, fără niciun fel de utilitate, a început să perceapă coşmarul. Cu timpul, singura bucurie a dânsului a devenit lumina opacă, provenită de la soare, prin geamurile murdare ale celulei.

Fără niciun fel de activitate, fără vreun coleg de celulă şi cu câte o coajă de pâine şi o tentativă de ciorbă, zilele se scurgeau din ce în ce mai greu. Codrea îşi punea mereu întrebări: „De ce sunt aici? Cu ce am greşit?”. Nimeni nu răspundea, iar orice sunet sau vorbă scoasă îi putea aduce deţinutului politic o corecţie fizică de la tovarăşii gardieni. Pe vremea aceea, erai ridicat de pe stradă şi acuzat de „uneltire împotriva ordinii sociale”. Ce însemna acest lucru? Cu siguranţă, majoritatea celor închişi în închisorile politice ale comunismului s-au întrebat şi nu au găsit răspuns.

La 17 ani, Codrea Petru îşi dorea să termine şcoală, să îşi întemeieze o familie şi să aibă o bucată de pământ pe care să o lucreze.

La 17 ani, el nu ştia ce înseamnă „uneltire împotriva ordinii sociale”. Ştia doar că îl aşteaptă ani grei în spatele zidurilor. Ani de foamete, boli şi bătaie. Ani în care a dus dorul mâncărurilor făcute de mama şi bunica şi se consolă cu cea primită de la gardieni. Mâncare pe care noi nu am putea să o numim astăzi mâncare, ci mai degrabă.

Au fost ani în care a dus dorul familiei. Ani în care nu a primit nicio veste pentru că nu îi era îngăduit. Singura consolare o reprezenta o carte poştală pe care avea „dreptul” să treacă maxim cinci cuvinte. Dacă erau mai multe, gardienii aveau grijă că scrisoarea să nu ajungă la familie. De ce această absurditate? Partidul se temea de un posibil complot, o posibilă revoltă care să le facă probleme.

A fost nevoit să înveţe codul Morse, pentru a schimba „vorbe” cu cu ceilalţi deţinuţi. Riscai să fii bătut şi torturat dacă erai prins că încercai să vorbeşti cu alţi deţinuţi. Mulți au murit din cauza corecţiilor fizice şi psihice la care erau supuşi. Cei mai tineri reuşeau să treacă peste aceste momente, însă cei în vârstă se rugau. Se

Memorial rugau şi îşi aşteptau sfârşitul care să pună capăt suferinţei. O suferinţă pe care nu o meritau, și care a venit din cauză că nu era mulţumit de sistemul în care românii erau nevoiţi să trăiască. Dar românii nu trăiau, era o moarte clinică. Sau viaţă de robot, setaţi să urmeze anumite reguli stricte.

Au fost ani în care Codrea Petru s-a bucurat că a primit, într-un final, un pat în celulă. Un pat căruia noi, majoritatea, i-am fi spus bătaie de joc. Dar nu puteai cere mai mult. Nu puteai avea pretenţii. În acea situaţie extremă, singurul lucru care îți putea aduce un zâmbet pe buze era când primeai un coleg de celulă. Un om pe care poate îl cunoşteai sau, chiar mai bine, poate nu îl cunoşteai, deoarece aveai tot timpul din lume să o faci și aveai cu ce să umplii un gol. În cei nouă ani de încarcerare, Codrea Petru nu s-a dat bătut. A ţinut cu dinţii de ideea sa: regimul comunist distruge oamenii. A asistat şi a fost victima atrocităţilor, torturilor şi bătăilor. A fost puternic. Credinţa l-a ajutat să rabde şi să îndure. Gândul că familia îl aşteaptă acasă, gândul că se va căsători şi va avea o soţie, copii şi nepoţi i-au dat

puterea să treacă peste greutăţi.

A luptat pentru libertatea noastră şi pentru democraţie. A luptat pentru o democraţie care, din păcate, distruge poporul român. Nu vorbeşte despre democraţia din România, dar din cuvintele sale se observă dezamăgirea. Oamenii care au frâiele ţării în mâini nu respectă ceea ce milioane de români au îndurat. Ceea ce deţinuţii politici şi victimele comunismului au reuşit în decembrie `89.

Dar Codrea Petru este fericit. Cu zâmbetul pe buze şi cu ochii înlăcrimaţi vorbeşte despre copiii săi pentru care a luptat, deşi nu erau născuţi la vremea în care era deţinut politic, deşi nu ştia că o să aibă vreodată copii, deşi nu ştia că va supravieţui în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei.

Acum, bucuria lui sunt nepoţii. Nepoţi cărora are ce povești să le spună. Pentru el nu mai contează nimic altceva. Pensia lui de deţinut politic, 200 de lei pentru fiecare an pentru care a fost închis, este dată mai departe nepoţilor, care abia acum încep să înţeleagă prin ce greutăţi a trecut bunicul lor şi de ce a fost nevoit să o facă.

19

Memorial Psihicul punte între două lumi Livia DROBOTĂ

R

Se uită însă un lucru esențial: libertatea nu poate fi subjugată, credința nu poate fi omorâtă, ideile cu adevărat umane nu pot fi oprimate

20

egimul comunist se poate defini ca un regim totalitar, bazat pe oprimarea valorilor umane, pe reducerea la tăcere a maselor populare. Urmărea formarea unui „om nou” care să ducă la îndeplinire doar ce impunea comandanul suprem, liderul unicului partid existent pe arena politică.

Urmând metode sovietice dure și fără niciun fel de limite, organizațiile de partid și-au impus cenzura asupra vieții oamenilor din acele timpuri, obligându-i să adere la o societate pe care nu o mai cunoscuseră, în care toți, în mod paradoxal, erau egali, cu aceleași drepturi și cu aceleași idealuri.

Cei care se opuneau, care voiau să-și păstreze demnitatea, libertatea de exprimare, proprietatea, credința, erau reduși la tăcere, întemnițați și supuși unui proces de “reeducare”, în scopul transformării acestora în niște „instrumente” ale regimului. Dacă se reușea acest lucru, atunci deținuții reveneau în comunitate și rolul acestora ar fi fost de a propaga stilul de viață „minunat”pe care îl presupunea traiul într-o societate comunistă, ce trebuia să se ridice pe culmi de glorie și prosperitate.

Se uită însă un lucru esențial: libertatea nu poate fi subjugată, credința nu poate fi omorâtă, ideile cu adevărat umane nu pot fi oprimate, oricâte metode de tortură fizică și psihică s-ar folosi. Acoliții regimului comunist întâmpinau mari greutăți în închisori cu încercarea de a schimba principiile intelectualilor, savanților, preoților, profesorilor, adică cei care aveau putere de convingere asupra cunoscuților, asupra celor pe care îi formau. Cu gândire superioară și putere de sacrificiu, oamenii adevărați nu cedau chinurilor fizice. De aceea se acționa asupra a ce aveau ei mai de preț: conștiința liberă, credința neîntinată. Cu greu se umpleau biserici în acele vremuri, multe lăcașuri de cult fiind dărâmate, iar preoții lor arestați.

Ajunși în celulă, erau supuși torturii albe, câteodată de o cruzime greu de imaginat: se urmărea denigrarea principiilor creștine prin oficierea unor așazise „liturghii satanice”, care erau de fapt refacerea unor scene biblice ( de exemplu, la scena intrării Mântuitorului în Ierusalim, un deținut era folosit pe post de măgăruș). Erau obligați să facă mii de genoflexiuni cu mâinile ridicate, se înregistrau pe bandă de magnetofon voci ale persoanelor ce făceau parte sau nu din familia deținutului, iar apoi el asculta cum apropriații săi erau chinuiți, cum urlau, cum invocau iertarea, toate astea cu scopul de a face in-

Memorial telectualii să cedeze. Izolarea cu anii (cazul Corneliu Coposu), interzicerea vorbitului, a comunicării orale între partenerii de celule (unii uitau efectiv cum să vorbească), trezitul la intervale scurte în timpul somnului de noapte, toate acestea aveau ca scop „spălarea creierelor”, uitarea adevăratelor valori umane pentru care acei oameni luptau până la ultimele forțe. Acesta era scopul torturii psihice folosită până la extreme de aserviții comunismului.

Dar nu au reușit; acei martiri ai neamului românesc, majoritatea intelectuali de valoare, nu au cedat, în ciuda tuturor umilințelor venite din partea unor indivizi de cea mai joasă speță care nu aveau niciun dram de cultură sau educație. Erau doar „roboți programați” în mod criminal pentru ca impactul să fie mai dur și aveau scopul de a ucide cele mai pure și adevărate idealuri de libertate, credință, umanitate, pentru ca deținuții să nu mai poată influența mediul din care proveneau.

Condamnații politici știau că sacrificiul lor nu e în zadar. Își iubeau cu adevărat țara, familia, copiii, pentru care voiau o viață mai bună, și gândul la ei i-a întărit astfel încât nu și-au încălcat principiile nici sub cele mai hidoase amenințări de orice fel.

Scopul acelor oameni ce reprezentau elita era de a transmite celor de acasă că ceea ce făceau este corect, că drumul lor este cel drept, că nimic și nimeni nu va putea pune lacăt spiritului liber al dreptății. Prin exemplul lor, prin tăria și demnitatea de care au dat dovadă au demonstrat că regimul comunist nu era decât o aberație a istoriei; au suportat cu onoare și speranță, au simțit că jertfa lor va fi temelia unei lumi mai bune, în care se va putea trăi fără opreliști puse sufletului, în care iubirea și pacea vor triumfa.

21

Memorial Gertrud Bader povestea îngerului păzitor Mariana GHIORGHIȚĂ

Cu toții știm că mereu va fi cineva, acolo, deși aparent ascuns și mic, care va face lucruri mari pentru noi în momentele cele mai grele și ne va îndemana la un strop de încredere în speranța de mai bine. Cu toții îl avem: e îngerul nostru păzitor.

S

peranța de mai bine, în perioada comunistă, era un ideal, o fericire subită căreia i se tăia elanul la fiecare încercare, o luptă continuă de eliberare, fără un mijloc de evadare. Totuși, umanitatea era mai presus de acest regim socialist și doctrinele sale, iar dovada o face existența unor exemple concrete ce atestă o solidaritate a spiritului, mai presus de comunism.

Comunismul? Sper că toți știm ce a însemnat acea perioadă și cum ne-a influențat.

E inevitabil, când ne gândim la acea perioadă, să nu o asociem cu personajele marcante, dar oare a stat cineva să afle fiecare poveste din spatele acestei perioade? Nu; de ce? Simplu, am primit istoria în forma sa cât mai concisă și am luat doar ce am avut. De vrem să fim altfel, să schimbăm ceva, trebuie să dăm șansa tuturor să învețe din durerea oamenilor simpli. Într-una din camerele reci ale închisorii sumbre din Sighetu Marmației găsești: ofițer politic la Luciu-Giurgeni, unde deținuții aveau un regim strict de muncă forțată și înfometare și erau păziți cu câini care erau dresați să îi sfîșie dacă se prăbușeau la pământ. Deținuții morți erau zidiți direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsați pradă șobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaș de identificare în gură. Câtă cruzime și indiferență ilustrează! Câte nenorociri au îndurat săracii, dar nu și-au părăsit speranța, și aceasta a venit, datorită eroismului unui înger cu aripile

22

Memorial

rupte. Un trimis al lui Dumnezeu, cum spuneau cei din închisoare, o nălucă tânără ce se expunea nonșalant unui grav pericol, era Gertrud Bader.

Locuia în apropierea închisorii din Gherla și auzea mereu discuții între părinții ei despre nedreptățile ce le sunt aduse acelor oameni care nu-și au locul acolo și care au vrut să schimbe ceva în țară. Aceștia nu spuneau nimic concret, dar un copil simte și înțelege ceea ce nu vorbesc părinții. Așa a început compasiunea micuței Gertrud pentru deținuții politic de la „Casa galbenă” și lupta ei de întrajutorare a acestora. „În fiecare zi, când mergea și se întorcea de la școală, trecea prin fața ferestrelor cu zăbrele și se simțea privită de cei închiși. O dată, fără să-i vadă, a fluturat spre ei o batistă, și dintre toate gratiile, i-au răspuns batiste fluturând. A reușit să facă rost de la un impiegat de mișcare de alfabetul Morse, l-a învățat și a intrat în dialog cu deținuții, transmițând de la geamul camerei ei semnale.”

A început să transmită, astfel, cărți poștale soțiilor unora dintre deținuții politici, în care le anunța să vină în Gherla pentru a afla vești despre soții lor. Le dădea instrucțiuni concrete despre dată, oră, cum să fie îmbrăcate și cum să acționeze fără să fie observate de gardieni, având doar convingerea că soții lor le privesc printre gratii. Femeile o așteptau la capela din cimitirul catolic îmbrăcate în negru și cu trei flori galbene în mâna stângă. Aceste fapte îi aduceau mulțumire deoarece știa că nu sunt numai deținuți politici, ci oameni de valoare, dar repercursiunuile nu au întarziat să apară. În vara anului 1958, când se întorcea de la Arad spre casă, cu trenul, și-a dat seama că este urmărită și a încercat să scape, lăsând în urmă tot ce avea și coborând neașteptat la Oradea. Pentru moment a scăpat de cei doi urmăritori, dar ajunsă în Gherla, nu la mult timp după incident, într-o noapte, s-a trezit cu achetatorii care i-au percheziționat toata casa, spre groaza părinților. I-au fost găsite caietele în care își nota totul, iar pe baza lor a fost condamnată la șapte ani de închisoare. La început a fost încarcerată la Gherla, apoi la Miercurea Ciuc. Era cea mai tânără deținută și era înconjurată cu multă prietenie de deținutele de acolo. După doi ani a fost grațiată pe baza unui memoriu făcut de avocatul său care menționase că era minoră și nu reprezenta niciun pericol pentru statul roman.

Aveți aici o poveste despre devotament și dragoste pentru țară, una din multele pe care le veți întâlni vizitând Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației. Trăiți pentru o clipă ce au trăit și ei, oamenii care au suferit pedepse de neimaginat și care, inevitabil, se identifică și prin voi.

23

Memorial Cuvinte scrijelite Laura BLAJ

Intri în memorial cu nerăbdarea ființei care vede ceva pentru prima dată și cercetează cu cea mai mare curiozitate fiecare detaliu din fața ei. Pășești cu emoție prin holul înalt, simțind fiori în tot corpul, conștient de puterea amintirii ce persistă în acel loc.

Un hol plin de chipuri, fotografii ale celor ce au fost deținuți politici. Privești pe rând câte o față și fiecare poveste devine mai reală. Îți continui drumul în timp ce lumea din jurul tău pălește la vederea umbrelor din trecut. Ușor-ușor, o stare apăsătoare te face să tresari la orice sunet pe care îl auzi.

La etajul doi, una dintre celule, acum complet văruită în alb, ai cărei pereți erau acoperiți de versuri ilustrează probabil cele mai profunde încăperi ale sufletului uman. O bătaie constantă, dar care părea să păstreze un oarecare ritm, îți acompaniază fiecare gând. Cercetezi mai bine camera și nu trece mult până să-ți dai seama că toate acele cuvinte înșiruite reprezentau scrierile deținuților politici, iar bătaia aceea constantă e codul Morse. Îți ia doar câteva secunde până să faci legătura între tot ce ai aflat și tot ce ai în fața ta.

Când nimic nu mai e așa cum știai că e, când singurătatea îți cuprinde mintea, iar disperarea sufletul, ce faci? Cum suporți durerea fizică și psihică care te cuprinde treptat și-ți întunecă mintea? Răspunsul era clar oferit în acea carceră înghesuită. Ei au oferit cuvinte ideilor tale și le-au transformat în modalitatea lor de a rezista vremurilor. Versurile și poeziile ce umpleau carcera sunt rezultate ale disperării din acel loc. Omul s-a refugiat în scriere pentru a-i oferi sufletului alinare. Într-un sistem în care erau obligați să nu vorbească, cuvintele scrijelite fie pe perete, fie pe o bucată de material păstrată bine deveneau prieteni de nădejde, valorificând singura putere pe care o mai aveau și care nu îi lăsa să cadă pradă nebuniei.

Conștientizezi că acele sunete, acele bătăi care la început ție-ți păreau atât de morbide, au reprezentat cea mai puternică resursă din acel loc. Au reprezentat vorbele a sute de oameni, care au reușit să supraviețuiască poate doar cu momentul în care câteva bătăi lungi, urmate de alte câteva scurte din

24

Memorial țeavă reprezentau darul cel mai de preț.

Treptat, nevoia de informație și alinare a făcut din codul Morse un mod de comunicare general, la care ei deveneau din ce în ce mai pricepuți. Și tot așa, din bătaie în bătaie, din țeavă în țeavă, din carceră în carceră, dorința de viață și speranța creșteau prin cuvinte atât de frumos ordonate. Deveneau conștienți că nu erau singuri, că erau înconjurați de oameni la fel ca ei, care le înțelegeau suferința și care îi ajutau să meargă mai departe.

Mai arunci o privire per ansamblu și încă nu te simți pregătit să pleci de acolo. Empatia îți dă târcoale, iar gîndurile nu reușești să ți le stăpânești. Ei au fost obligați să nu vorbească, dar noi? Noi suntem atât de liberi să ne exprimăm ideile, dar parcă ne este de această putere. Constați că suntem atât de lași și te gândești cum ar fi valorificat ei un dar atât de minunat - darul libertății de exprimare.

Rămâi cu un gust amar la răspunsul din mintea ta.

Pleci din acea carceră și mai arunci o ultimă privire în urmă. Ești conștient că tot ce ai văzut aici și-a pus amprenta puternic în sufletul tău și decizi că e momentul să lupți pentru gândurile pe care le ai, că e timpul să găseşti curajul să-ți faci auzită vocea și că e în propria putere de a face ceva pentru „mai bine”.

Treptat, nevoia de informație și alinare a făcut din codul Morse un mod de comunicare general, la care ei deveneau din ce în ce mai pricepuți.

25

Photovoice

În închisorile comuniste, deținuții închiși fără să știe pentru ce erau acuzați purtau uniforma dungată săptămâni întregi fără dreptul la un duș. Brățările grele de metal erau obligatorii. Acum poți face cinci dușuri pe zi, poți să porți haine în dungi, dar tu alegi culorile și modelele. Brățările sunt accesorii din lemn, argint sau aur. Înțelege că cel mai important nu e cum te îmbraci. Important este cum te porți.

Texte realizate de: Ancuţa IOSIF Foto: Ancuţa IOSIF, Andra CORDOȘ, Cristian Alexandru IOAN

26

Photovoice

În închisorile comuniste, deținuții politici dormeau pe un cadru de metal și se gândeau dacă vor apuca să-și mai vadă familia. Acum ne alegem paturi de mijloc de la IKEA și ne e greu să le părăsim dimineața. Totuși, e doar un loc de dormit. Nu-ți irosi viața în pat.

27

Photovoice

Singurul lucru care nu le-a fost furat deținuților politici era credința în Dumnezeu, care-i ajuta să depășească momentele grele. Acum alegi în ce să crezi fără să-ți fie teamă că alții nu vor fi de acord. Nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu crezi în ce trebuie.

28

Photovoice

Deținuții politici erau torturați într-o cămăruță întunecată, până când oamenii securității aveau declarațiile pe care le voiau. Acum avem laptopuri, Ipaduri și smartphone-uri de pe care scriem și publicăm pe internet ce vrem și când vrem. Scrie cu conștiință, nu-i jigni pe alții.

29

Photovoice

Mașina de scris era singura modalitate prin care informația putea fi tipărită în perioada comunistă.

Acum avem Word Document, Wordpress și stergem ce greșim printr-un singur click. Printăm digital.

Bucură-te. Recitește ce scrii, editează pe alocuri acum, că ai timp. Scrie responsabil!

30

Photovoice În comunism, deținuții purtau aceeași pereche de ghete în fiecare zi. Acum ne încălțăm în funcție de sezon sau ocazie și avem mai mult de o pereche pentru fiecare. Scoate-ți încălțările la dansat, la alergat sau la urcat dealuri.

31

Photovoice

În comunism, informația venea din programul TV de două ore, în care era elogiat Ceaușescu. Jurnaliști și-au pus viața în pericol ca postul de radio Europa Liberă să ajungă pe frecvențele românilor.

Acum butonăm peste 100 de programe TV, ascultăm radio online și alegem ce articole vrem să citim. Încurajează emisiunile și articolele din care ai ce învăța despre lumea care te-nconjoară.

32

Photovoice Ca pedeapsă, prizonierii politici erau închiși în celulele negre, unde dormeau pe dușumeaua rece, legați în lanțuri. Nu puteau decât să-și imagineze cum arată lumina zilei. Ieși zilnic din casă, vei găsi tu ceva de făcut.

33

Photovoice

Securitatea împânzise culoarele închisorilor cu sârmă împletită, ca să fie siguri că nimeni nu încearcă să se sinucidă. Libertatea pe care o avem acum n-ar trebui să ne împingă la asemenea gânduri. Stai pe-aproape pentru cine are nevoie.

34

Photovoice

Prima parte a perioadei comuniste a fost marcată de o rusificare intensă a învățământului.

Acum, alegem ce vrem să învățăm și în ce limbi.

35

Photovoice Mulți oameni și-au lăsat amprentele în celulele închisorilor, îndurând torturi și supraviețuind cu mâncare puțină. Fii curajos și lasă și tu urme în lume.

36

Photovoice

Unii au trecut prin cozile la alimente. Unii doar au auzit povești despre ele. Acum găsești tot ce vrei, la orice oră vrei. Asta nu înseamnă că tre’ să umpli frigiderul cu chipsuri și sos de torilla.

37

Photovoice

“Te iubesc mereu, Nicu!” Mesajul trimis unei deținute politice, pe un săpun. dovada că românii sunt inventivi de mult timp și că scurt și la obiect e mai eficient.

38

Photovoice

În comunism, mulți țărani și-au pierdut pământul pe care-l munciseră din greu. Acum nu mai trăiești cu teama că cineva o să-ți bată la ușă și-o să-ți spună că proprietatea ta aparține statului

39

Photovoice

Declarația unui fost deținut politic trecut prin reeducarea de la Pitești.

40

Photovoice

În închisori au murit mulți deținuți politici.

Aprinde o lumânare pentru ei și bucură-te că n-ai trecut prin torturile care i-au stins pe ei.

41

COmunitate Străinii din noi Roxana BADEA Când eram în gimnaziu, în clasa mea a venit un băiat nou. De fapt, rămăsese repetent. Îl chema Emilian, dar toată lumea îi spunea Bobora. Bobora avea o inteligență nativă remarcabilă, dar mai avea și un tată lipsă, o mamă și o bunică neglijente și o mătușă în plus. Bobora își dorea să fie derbedeu mai mult decât să învețe, iar când venea la școală, profesorii de fizică și matematică rămâneau uimiți de momentele lui de sclipire. În ciuda acestor momente, la teste Bobora nu reușea să ia mai mult de patru. Zilele trecute mă gândeam că România se aseamănă colegului meu Bobora, o însumare de răspunsuri pozitive, de fapte bune, dar un dezastru la deliberările finale.

C

um ne privesc străinii? În primul rând, cine sunt străinii? Eu cred că noi suntem străinii, românii care locuim aici, dar suntem totuși străini de țară și străini de atitudine unitară. Atunci când populația unei țări, în nemulțumirea ei se plânge mult mai mult decât ar fi cazul, atunci când profesorii te îndeamnă în amfiteatrele facultății să pleci din țară pentru că ,,pe tine scrie șomaj”, atunci când ai douăzeci de ani, ești frumoasă și isteață, dar pleci în Italia ca să te prefaci săracă și să cerșești, ceva e clar stricat. Nu mai vorbim de sisteme și infrastructuri, vorbim de mentalități, de înfruntarea sărăciei într-un mod foarte ciudat. Jurnaliștii români, oamenii care scriu zi de zi pentru noi, se miră de câte ori Le Figaro sau The Guardian fac comentarii acide și ironice la adresa noastră, indiferent care ar fi subiectul articolului. Asta înseamnă să ignori istoria. Cred că, dacă lumea ar da o atenție mai mare istoriei, s-ar elucida o mulțime de probleme care sufocă tiparul. România a fost mereu la margine, iar acum vorbim și geografic și strategic. Noi am fost mereu fie terenul altora, fie am luptat vitejește „la arme cu frunze și flori”, pentru ca la final să aflăm că am fost oferiți ca premiu

42

caștigătorilor. Cum spuneam, în ciuda momentelor noastre bune, a deciziilor care ne-au ajutat și a oamenilor de calitate care în anumite puncte neau condus, România a luat aproape mereu greșit decizia finală, iar puse una lângă cealaltă, în timp, aceste bucăți ne-au adus unde suntem azi.

Lucian Boia, oricât de contestat ar fi, din punctul meu de vedere a scris o carte simplă și remarcabilă, intitulată ,,De ce e România altfel?”. În ciuda părerilor negative, venite mai ales din rândul naționaliștilor, această carte trebuie prețuită mai ales pentru obiectivitatea sa. Fără să batem câmpii pe teorii ale conspirației, Lucian Boia a reușit să zugrăvească realitatea așa cum este ea. ,,De ce e România altfel?” este o carte atât de simplu de urmărit, atât de sinceră și de concisă, încât fără să îți dai seama răspunde unor întrebări ale tale. Mereu mi-au plăcut oamenii drepți, care nu au exagerat în simțăminte și au atribuit, sau măcar au încercat să atribuie fiecăruia ceea ce îi aparține de drept. Lucian Boia prezintă atât plusurile, cât și minusurile și face acest lucru într-o manieră diferită față de ceilalți care au încercat același lucru, dar au făcut-o părtinitor.

comunitate

Dar din experiența noastră, a tuturor, ne dăm seama că azi suntem un popor fără prea multă identitate. După anii nouăzeci a fost,,exodul” Israel, iar în ultimii zece ani oamenii s-au îndreptat spre Italia, Spania sau Franța.

Cu siguranță suntem tot mai săraci, dar în același timp cunosc zeci de cazuri a unor oameni care au plecat doar datorită mirajulului. Ceea ce nu înțeleg românii este faptul că noi suntem mult mai profunzi ca gândire, mult mai autentici. O să îmi dați dreptate sau nu, dar am constatat asta de foarte multe ori, doar că în goana aceasta teribilă după bani și posesii am uitat cumva ce calități mai zac uitate în noi. Ne-am prefăcut mai săraci decât suntem, mai umili decât suntem și am ajuns să fim priviți ca o țară neînsemnată, foarte săracă, plină de hoți. În urmă cu ceva ani eram cu o prietenă în piața San Marco și stăteam pe niște scări. Lângă noi mai erau doi nemți, iar puțin mai departe mesele unui restaurant. Un chelner a venit la noi și ne-a spus că trebuie să ne ridicăm, pentru că suntem românce. A fost unul dintre momentele în care am realizat că țara noastră se află într-o criză gravă, mult mai gravă decât cea economică.

Din păcate,cei care simt și văd lucrurile acestea s-au resemnat și ei oarecum, își pun votul pe un oarecare rău mai mic din punctul lor de vedere, se mulțumesc cu salariul acela cum o fi el și, în cazurile bune, cu o vacanță pe an la bulgari. Nu-i condamn pe cei de vârsta părinților mei, chiar dacă își au o mare parte din vină, îi condamn pe cei de vârsta mea, ne condamn pe noi, pentru că ne irosim timpul cu lucruri mărunte și trecătoare, când am putea schimba atât de multe, iar asta ne face mai străini decât străinii, ne face să fim străini față de noi.

43

COmunitate Latența inițiativei Livia DROBOTĂ, Mariana GHIORGHIȚĂ, Cătălina MĂTĂSARU Ducem lipsă de un spirit comunitar viu. El există, undeva, în stare latentă și așteaptă să fie trezit de un impuls, oricât de mic și oricât de slab. Ca ființe umane ce trăiesc într-o anumită societate, suntem interconectați de un set de reguli și obligații impuse sau autoimpuse (pentru că putem vorbi de legi scrise, dar și de anumite reguli de „bun simț”), iar dacă acea societate este una democratică, atunci dispunem și de libertate individuală ce va fi respectată, o obligație asumată de autorități atâta timp cât nu pui în pericol libertatea celor din jur.

U

Doream să știm ce cred ei despre Sighet, despre istoria sa și despre comunitate. Ni s-a spus să căutăm pe internet aceste răspunsuri.

44

na dintre obligațiile mai sus menționate este implicarea activă în problemele propriei comunități, o moștenire a neamului aproape pierdută. Desigur, se poate presupune că am fost expuși la un fenomen de răceală naturală, dată fiind dezvoltarea rapidă a orașelor ce face imposibilă relaționarea directă dintre cetățeni, și astfel se activează starea de apatie în ceea ce privește implicarea efectivă în aspectele legate de spiritul civic. E firesc să nu ne cunoaștem între noi și să nu purtăm o empatie profundă unii pentru alții, însă atunci când se ivesc probleme de natură comună, utopic ar fi ca cetățenii să se mobilizeze.

Totuși, oamenii sunt mult prea ocupați. Au familie, trebuie să meargă la muncă, banii nu ajung, și tot așa se formează o întreagă gamă de chestiuni individuale mult mai presante decât cele comune. Acest fapt s-a observat, cu tristețe, atunci când, pe data de 23 martie, oamenii din Sighetu Marmației se fereau să ne răspundă la întrebări. Nu pentru că se tem, căci azi ne bucurăm de libertatea de exprimare, ci pentru că nu vor. „Nu, mulțumesc”, „nu vreau”, „ mă grăbesc, n-am timp”. N-avem timp să stăm să ajutăm, n-avem timp de alții.

Doream să știm ce cred ei despre Sighet, despre istoria sa și despre comunitate. Ni s-a spus să căutăm pe internet aceste răspunsuri. Nu au înțeles că pe noi ne interesau opiniile lor, părerea individuală, nu vreun adevăr prelucrat de cineva și aruncat în lumea virtuală.

S-a găsit totuși cineva să stea de vorbă cu noi, și asta pentru că aveau nevoia perfect umană de a-și spune oful. Sighetu Marmației nu are cinematograf.

Clădirea există, dar înăuntru este un restaurant. Teatrul este și el absent. Sala de spectacole e înconjurată de baruri și nu pare să găzduiască prea des evenimente culturale sau, dacă sunt, sunt timide.

Ne-am dat seama că oamenilor le pasă. Lăsând la o parte micile piedici

comunitate întâmpinate, cei care au fost dispuși să stea de vorbă cu noi și să ne împărtășească opiniile lor, ne-au mărturisit că le pasă de comunitatea în care trăiesc. Sunt interesați de lumea din jurul lor, dar nu se implică. Îmi pasă, dar „ce pot eu să fac?”, „pensia e mică”, „nu pot să schimb nimic”. Oamenii nu sunt conștienți de puterea pe care ei o dețin.

Cred că ei nu pot avea nicio influență și prin urmare nu fac nimic să îmbunătățească starea în care se află orașul lor, dar își pun speranțele în generațiile mai tinere.

Tanti Maria Kovaci e altfel. La polul opus de altfel.

Nu vrea să i se facă poze pentru că nu îi place sinceritatea lor, faptul că ele îi reamintesc nonșalant că anii au trecut fără voia ei. Dar a reușit să-și ferească spiritul de degradarea timpului. Cu ea am putut vorbi despre o gamă largă de subiecte. Am discutat despre cum vede ea comunitatea, propria experiență în perioada comunismului, și chiar a lăsat să-i scape o mică remarcă despre Lady Gaga. Ne-a spus că ea are încredere în comunitate

și că nu vede viitorul la fel de întunecat, așa cum o fac majoritatea concetățenilor săi. Unul din argumentele sale a fost o emisiune pentru copii, Pitici cu lipici, realizată de două educatoare, Ileana Berci și Liliana Virsta, de pe TV Sighet. Inițiativa celor două o încântă pe tanti Maria, care privește viitorul cu mult optimism. „Oamenii s-ar ajuta, dar nu știu cum” mărturisește ea, ușor tristă, atunci când am întrebat-o de ce sunt oameni așa de amorțiți când vine vorba să participe activ la funcționarea comunității.

Tanti Maria a pus punctul pe i. Am vrea să acționăm, dar nu știm cum. Nu știm cui trebuie să ne adresăm, nu știm cum să ne facem auziți și nu știm cum să acționăm. Problema apare atunci când dorința de a învăța este absentă. Ne mulțumim cu neștiința, ne plângem mult și ne mințim singuri. „Poate în viitor se va găsi cineva să ne ajute sau să ne scape de probleme” zice aproape orice român la un moment dat.

45

COmunitate Depășirea problemelor indiferent de sistem Ancuţa IOSIF, Laura BLAJ

Erau două grade Celsius într-o sâmbătă de sfârșit de martie în Sighetu Marmației când Dorina Popescu stătea într-un stand de ziare din centrul orașului și aranja niște numere din Informația Maramureș și Gazeta Sporturilor. Are 51 ani, părul tuns periuță, grizonat, fața rotundă, cu gușă și poartă niște ochelari de vedere, pătrățoși. Atunci era îmbrăcată cu un pulover roșu și o vestă neagră, dar în fiecare dimineață din ultimii 20 de ani se îmbracă și se așează pe scaunul din chioșcul la care e vânzătoare. Și-a creat propriul univers în jurul muncii după ‘89, la fel cum a făcut și în comunism. A stat departe de întâmplările de pe plan politic și le-a lăsat pe seama celor mai puternici. Ea și-a testat puterea, încercând să treacă peste moartea mamei și a celor doi copii.

D

Îi place să meargă la pescuit, dar nu pentru prinsul peștilor, ci pentru liniștea care se lăsa când soțul ei pescuiește și ea ascultă ciripitul păsărilor.

46

orina Popescu s-a mutat din localitatea Cavnic în Sighetu Marmației acum 23 de ani pentru un nou început. Mama ei era bolnavă și imobilizată la pat și prea multe nu mai putea face ca s-o salveze. O îngrijea mereu, dar nu era de ajuns. La scurt timp a murit, și Dorina a intrat într-o depresie care o împiedica să mai fie bună de ceva. Nu făcea altceva în afară de mers la cimitir, la serviciu și plâns. Doctorul mamei ei i-a spus că, dacă nu se mută din localitatea în care trăia, să încerce să uite și s-o ia de la capăt, o trimite în camașă de forță la spitalul 9 (pentru boli psihiatrice) din Sighetu Marmației. Atunci a realizat că ar trebui să-i asculte sfatul, dacă vrea să redevină măcar o parte din persoana care era când mama ei - pe care a iubit-o atât de mult și care n-ar fi vrut s-o vadă așa - era sănătoasă.

Maramureșeanca n-a fost niciodată interesată de ce se întâmplă pe plan politic în perioada comunistă și singurul muzeu pe care l-a vizitat în oraș a fost cel al Satului. Nici Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței nu l-a vizitat; ea se simte cel mai bine în mijlocul naturii și prefera asta ori de câte ori putea, în loc să meargă tot într-un spațiu închis.

Muzeul comemorării victimelor comunismului este cel mai important din Sighet. După 1945, elevi, studenți, intelectuali sau oameni religioși erau

comunitate închiși în închisori și torturați, fiind acuzați de complot împotriva Partidului Comunist. N-aveau voie să comunice cu cei din exterior, nu știau unde sunt duși și erau închiși zile întregi în celule cu dușumea rece, care ținea loc de pat. Erau obligați la muncă și făceau des ore în plus pentru încă o bucată de pâine. Închisoarea din Sighetu Marmației, construită în 1897 – pe când România era încă sub dominația Imperiului Habsburgic – se numără printre centrele cu cei mai mulți deținuți politici din România, cu un număr de 200 dintre care au murit 52. Îi ajuta să reziste credința în Dumnezeu și poeziile pe care le scrijeleau pe pereți sau pe bucățile de pânză pe care le prideau la îndemână.

Poate Dorina n-a vrut niciodată să afle mai multe despre regimul politic pentru că nu era direct legată de el. Nu avea rude sau cunoscuți deținuți. Știa doar că trebuie să se ridice din pat dimineața să-și ocupe postul de telefonistă pe care-l avea în Cavnic și să-și ducă traiul de la o lună la alta. Nu se găseau multe în magazine, dar era convinsă că era mai bine atunci. Avea certitudini, deși nu prea avea pe ce să cheltuiască banii. Își permitea să se plimbe în natura pe care o iubea atât de mult, împreună cu soțul ei. S-a plimbat prin toată țara, știe toate împrejurimile Maramureșului. Făcea des drumeții prin munți și se bucura de lucrurile simple.

Deși Dorina n-a vrut să știe multe despre sistemul comunist și deși s-a mutat în Sighetu Marmației pentru un nou început, comunismul urma s-o întâlnească pe ea. Moarta mamei n-a fost singura suferință care a apărut în viața ei. A rămas însărcinată la câțiva ani după moartea mamei. La vreo trei ani după ce s-a stabilit în Sighet, Dorina a rămas însărcinată, iar când a venit momentul să nască, doctorii nu au vrut să-i facă cezariană pentru că nu avea banii necesari. N-a avut niciodată bani destui, așa că situația s-a repetat și cu un al doilea copil. Copiii ei n-au supraviețui nașterii naturale, aruncând-o pe cea care ar fi urmat să le fie

mamă într-o nouă depresie.

Dorina și-a găsit refugiu în aceeași natură care o bucura altă dată și s-a afundat în vândutul ziarelor. Îi place să meargă la pescuit, dar nu pentru prinsul peștilor, ci pentru liniștea care se lăsa când soțul ei pescuiește și ea ascultă ciripitul păsărilor. Nu mai apucă să se relaxeze pe cât reușea în perioada comunistă. Lucrează de luni până sâmbătă, iar duminica, atunci când are liber, soțul ei, care lucrează la Electrica, nu vrea decât să se odihnească și Dorina rămâne lângă el. Petrec împreună duminica făcând lucruri mărunte. Se uită la televizor, vorbesc mărunțișuri și stau în pat.

Maramureșeanca serioasă are 51 de ani, dar spune că se simte de 80. Are o față serioasă, vorbește încet și rar. Chiar dacă n-a ajuns niciodată la fosta închisoare pentru deținuți politici din Sighetu Marmației, acum transformat în muzeu de Ana Blandiana – pentru o conștientizare a trecutului și a conștiințelor oamenilor care au trecut prin ea –Dorina mai intră din când în când pe paginile virtuale ale muzeelor. Dă clic pe tururile oferite de siteurile oficiale și îi ajunge. A doua zi se trezește și se duce din nou la muncă. Indiferent de regim, ea a fost obligată să se adapteze și a luptat pentru supraviețuire.

47

COmunitate Gazda cea mai primitoare editat de Ancuţa IOSIF

Doamna Maria, gazda noastră, ne-a răsfățat la pensiune cum nu mai fusesem de multă vreme. Are părul șaten, scurt și drept, zâmbește mereu, e agitată și întreabă des „cafia?”. N-ai cum să n-o-ndrăgești. Într-una dintre seri a urcat cu noi în mansardă, unde ne strângeam pentru întâlniri și ne-a spus câteva felii de viață. Soțul dânsei, care a băgat capul în cameră după o oră de povești, ca să ne cheme la masă, a recunoscut că n-a fost ușor când a curtat-o. S-a lăsat greu.

Doamna Maria – care oricum avea bătăi de cap cu mulți admiratori - asta recomandă tuturor fetelor. Să fie greu de convins.

„Bunicul a plecat pe front la 20 de ani. Străbunica i-a zis să nu împuște pe nimeni. Dar se aventurau până ajungeau la infirmerie. Atunci își aducea aminte de mama lui. Tot oameni sunt și dușmanii. ” „Vrem să cucerim lumea și să devenim Dumnezeu. Când vedem că se întâmplă lucruri anormale ar trebui să acționăm.” „Localnicii dădeau de mâncare și la nemți și la ruși.” „Războiul nu face bine. Distruge.” „Tânjesc după viața aia calmă și liniștită. Oamenii puneau accent pe calitate, își îngrijeau grădina, se ajutau între ei. Se străduiau ca Ion pentru o bucată de pâine. Știau când și ce au de făcut. Nu trăiau în incertitudine.” „Primul care iese la arat e sărbătorit și băgat în râu. Face chef și dă de băut. El

48

comunitate dă startul noului an agricol și e considerat un curajos.” „Păstrez un batic de când era mama domnișoară.” „Când mă duc la Muzeul Satului mă întorc în timp și mă gândesc ce frumos era. Cu o căsuță mică, cu animale.” „O femeie trebuia să facă două rânduri de haine pe an. Un rând de haine de sărbătoare era pentru toți membrii familiei. Iarna ne așezam la șezătoare și se lăsa cu câte o învârtită. Asta-i esența. Să te bucuri de lucrurile mărunte.” „l-au băgat pe tata la închisoare pentru că a îndrăznit să are în grădină (după naționalizare). <<Păi am arat că era târziu>>, le-a zis tata, <<dacă nu eu, cine s-o facă?>>. Și nu l-au mai căutat.” „Dacă vin acum să ne naționalizeze iar, ne supunem ? Nu pentru asta există mulțimile?” „Casa de lemn e tranică. Stejarul durează vreo 100 de ani.” „E un mit ăsta (dacă vezi oale agățate în pom într-o curte înseamnă că au fată de măritat). Normal că, dacă sunt agățate multe oale afară, puse la uscat, înseamnă că e avuție, acolo e zestrea mai mare, deci vin cu pețitul mai mulți flăcăi.” „Ce-ai trăit în copilărie îți rămâne ca o dorință la care vrei să ajungi mereu.” „Așa țineau băieții la fetele din sat, că nu îndrăzneau cei din alte sate să vină că se lăsa cu luptă.” „O vorbă bună spusă cuiva la necaz face minuni.”

49

COmunitate Primele dăți Ancuța IOSIF Acum câteva săptămâni râdeam de modificările făcute pe Facebook. Poți nota prime dăți – primul sărut, prima dată când ai zburat cu avionul, primul vot, prima gură de alcool și altele. Când și cu cine. Întoarsă recent de la Sighetu Marmației, după vizite la fosta închisoare comunistă și după discuții cu foști deținuți politici, mă întreb cu ce „altele” ar completa ei, sau cei care nu au supraviețuit.

P

oate cu prima dată când au fost bătuți sau torturați. Prima dată când au fost închiși fără să știe de ce. Prima dată când au comunicat prin codul Morse. Prima dată când s-au gândit serios că poate nu vor mai avea prime dăți în afara pereților reci.

Facebook însă ne propune să ne amintim de evenimentele fericite din viețile noastre și, pentru că trăim într-un sistem democratic, așa cum e, cu bune și rele, avem ce să ne amintim. Dar până la libertate, au fost privați de ea mulți înaintea noastră. E un vers de la Vama Veche, care spune „fericirea-i când puiul de om vrea în brațe și moare de somn”. Mulți au ratat acele prime momente, nici n-au apucat să-și vadă copiii crescând sau mergând la școală. N-au apucat să bea o bere cu băieții lor, povestindu-le despre cât de complicate sunt femeile.

Poate și noi, acum, în libertatea noastră deplină, îi pedepsim pe cei dragi nouă. Eu i-am făcut mamei multe zile negre și i-am reproșat nonsensuri, dar la final ea încă mă așteaptă cu mâncarea caldă pe masă. Câteodată nu dau semne de viață prietenilor cu zilele, sau nu răspund la telefon (de nechef de multe ori) și își fac griji pentru mine. Dau ochii peste cap când mă ceartă, până când voi păți ceva și lor n-o să le mai pese și vor spune „așa e ea”.

Trăim într-o stare de letargie fără să conștientizăm

50

că putem fi cei mai fericiți oameni din lume. Avem prieteni vechi, ne facem alții noi, avem vise pentru care luptăm. Avem o lume la picioare, totuși preferăm să stăm un weekend închiși în case, să ne uităm la seriale. Avem familii care ne îngrijesc și cărora le e frică să ne lase să zburăm tocmai de teamă să nu pățim ceva, în toată libertatea noastră.

Primul sărut a fost pe la 15 ani, în fața blocului (în București), într-o seară friguroasă de decembrie, cu băiatul de care eram îndrăgostită. Era cu vreo patru ani mai mare ca mine. Acasă mă aștepta mare scandal mare pentru că venisem mai târziu de ora 20.00. Am fost pedepsită câteva zile – cred că n-am mai avut voie să „ies afară” (în cartier cu gașca, adică) – dar cumva, îmi aduc aminte râzând doar de acea primă dată și de cât de tare-mi bătea inima. Au urmat apoi prime dăți când mama îmi asculta conversațiile la telefonul din cameră (aveam două, d-alea cu disc), apoi când tot ea îmi citea jurnalele. Acum e mai ușor, că scriu pe laptop și ea nu știe să umble pe așa ceva. Cumva, avansarea tehnologiei a ajutat la creșterea intimității tinerilor.

Cred că ar trebui să ne bucurăm și să ne aducem aminte senini de toate primele dăți, chiar dacă neau speriat când s-au întâmplat. Ba mai mult, avem puterea de a le repeta. Examenul oral de la limba română, bacalaureat. Primul examen în fața unei comisii. Eram roșie toată și îmi tremurau picioarele.

comunitate Am ieșit de acolo cu un 9. Au urmat altele la facultate, discuții în grupuri mari sau interviuri cu persoane de care nu credeam c-o să am șansa să mă apropii.

Tracul dispare cumva. Șansa e că putem să încercăm, să greșim, să reparăm.

Deținuții politici încercau să muncească mai mult pentru un colț de pâine în plus. Probabil au fost prime dăți de „mă simt neputincios” pentru toți, după gratii, în celule friguroase. Cred însă că durerea cea mai mare era în sufletele celor de acasă, care știau că nu pot face nimic ca să-i scoată de acolo. Care mâncau, se spălau și dormeau cu o conștiință încărcată, știind că soțul/ tatăl/ fratelee legat în lanțuri sau doarme pe o dușumea rece. Că sunt bătuți pentru obținerea de false declarații nu doar prima dată, ci a doua și a treia, până devenea o rutină, așa cum e pentru mulți dintre noi cafeaua de dimineață.

Nu pot decât să vă întreb ce m-a întrebat și pe mine un om drag, pe care l-am cunoscut la Sighetu Marmației. Când ai făcut ultima dată ceva pentru prima dată? Eram la Sighet pentru prima dată, m-am împrietenit și am rezonat imediat cu echipa GoFree tot pentru prima dată. Am fost într-un liceu din Sighet să cunoaștem elevi șisă le aflăm visele și puterile. Exact, pentru prima dată. Mi-a rămas în gând o fată pasionată de fizică, scriitoare de poezii și care vrea să dea la drept. Tineretul vrea și poate multe, carevasăzică. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței mi-a rămas și elîntipărit, pentru felul în care e gândit. Prin mărturii audio, prin codul Morse sau Europa Liberă pe fundal, printr-o cutie plină cu pământ, simbolizând terenurile care le-au fost luate țăranilor pentru prima datăde stat, în perioada comunistă.

Am vizitat Clujul pentru prima oară și le-am intrat oamenilor de la GoFree în case, la doar câteva zile după ce mă cunoscuseră. Trebuia să mă urc într-un tren spre București, dar m-am lăsat convinsă ușor să mai rămân o seară, în drum spre gară. Pentru că n-aveam nimic de pierdut. Am cu ce completa rubrica „prime dăți” de pe Facebook. Tu cu ce-ai completa-o pe-a ta?

Pentru prima oară am îmbrăcat și un costum popular, într-o casă din Săpânța. Gazda le-a scos din ladă și ne-a spus să ne îmbrăcăm cu ele, să facem poze. După ce i le-am înapoiat, ne-a cerut 10 lei de căciulă, așa că aveți grijă cu marketingul din Maramu'. Prea bun, prea ca la țară.

51

COmunitate Un simplu „Ce faci?”

Omul între limite și libertate Roxana BADEA, Adrian LOGHIN, Mădălina HERCHI, Andrei TEMELIE Neagu Djuvara spunea la finalul unei carți că ,,Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite”. V-ați întrebat vreodată câți oameni au fost umiliți, puși la pământ și, practic, dărâmați în moralitatea lor fără ca aceste lucruri să depindă în mod voluntar de ei?

C

Suntem ancorați în mediul nostru de confort, ne grăbim mereu spre ceva, avem infinitul în mână, libertate de opinie, de a ne exprima, de a striga cu voce tare și de a ne auzi vocea în orice moment ne dorim.

52

omunismul a adus cu el orori ale minții, dar mai ales ale spiritului, a furat și a distrus fără milă amintiri, familii, speranțe și, în special, sisteme de gândire. Ce îl îndeamnă pe un om să continue să spere, în contextul în care el este închis și condamnat să trăiască fără lumină, fără mâncare sau apă, încâtușat în fața unui cataclism produs de mâna omului? Cum ar fi să ne aflăm în imposibilitatea de a spune cu voce tare ceea ce gândim sau, la un nivel elementar, de a spune un simplu ,,ce faci’’?

Suntem ancorați în mediul nostru de confort, ne grăbim mereu spre ceva, avem infinitul în mână, libertate de opinie, de a ne exprima, de a striga cu voce tare și de a ne auzi vocea în orice moment ne dorim. În toată această goană infernală ne uităm trecutul sau poate nici măcar nu suntem interesați să îl aflăm, să îl facem palpabil și transmisibil. Nu vrem nici măcar să aflăm povești cutremurătoare a unor oameni care ne-ar fi putut fi bunici, străbunici, vecini sau pur și simplu oameni de care ne izbim din greșeală pe stradă în timp ce ne citim notificările de pe o rețea de socializare. Mediul de confort ne-a făcut să ne pierdem o direcție cu care de fapt poate nici nu am intrat în contact. Nu suntem capabili, în monotonia noastră, să concepem o viață trăită la limită, o limită care vine ca o consecință a unei manifestări libere.

Omul nu a fost făcut să fie încătușat, ori redus la tăcere, iar când aceste lucruri ți se iau și ți se oferă în schimb un terci tulbure și un suflet lipsă, ai fi probabil tentat să renunți la tine și la toți. Ei bine, au existat oameni care au supraviețuit unui genocid sufletesc și fizic, oameni cărora le-a fost luat totul, care au fost trimiși în câmp deschis, desculți și desfigurați sau, în alte cazuri, la polul opus, trimiși în celule mici, strâmte, fără lumină, batuți și torturați până la colaps, dar care în mod miraculos au supraviețuit. În consecință, întrebarea noastră râmâne deschisă: ce îi dă omului putere și speranță atunci când aceste cuvinte nu mai există nici ca gânduri sau cuvinte rostite? Ce îl face pe om

comunitate să supraviețuiască într-o lume care piere cu fiecare secundă de întuneric, durere și nedreptate? În ultimele zile am avut parte de un contact brutal cu ceea ce înseamnă suferința oamenilor care au încercat să ia poziție în fața sistemului comunist. Desigur, auzind foști deținuți vorbind, iar în același timp ,,săpând’’ după cât mai multe informații, a intervenit o întrebare logică : în ce măsură a fost continuarea prin speranță și în ce masură a fost continuarea mecanică?

Mai explicit, ne-am întrebat dacă nu cumva a fost vorba de capacitatea omului de a se adapta la un stil de viață vitreg, în care după o vreme nevoile fiziologice devin, cel mai probabil un lait-motiv, mai bine spus un instinct primordial de supraviețuire la limită, dar lipsit de un acompanient al dorinței. Pe de altă parte, au existat și cazuri excepționale care au crezut până în ultima clipă, fie a morții, fie a eliberării, faptul că absența libertății nu a fost un proces la voia întâmplării. În ciuda căderii dramatice din punct de vedere psihic și moral, acești oameni au îndurat totul cu speranța la o viață mai bună, nu pentru ei, ci pentru toți ceilalți oameni care, chiar dacă se trezeau în fiecare zi invadați de lumina soarelui, erau totuși lipsiți de lumina pe care ți-o oferă libertatea verbalizată, libertatea de a alege pentru tine. Ceea ce ar trebui să ne trezească este faptul că mii de oameni ne-au oferit posibilitatea ca azi să vorbim despre orice, să intrăm într-un hypermarket și să punem mâna pe ceea ce credem că ne îndeplinește condițiile, nu pe singurul lucru care ne stă inevitabil la dispoziție. Oameni de rând sau demnitari, bărbați, femei, copii sau studenți au considerat că este momentul să spună ,,nu!’’, iar acest lucru ar trebui să ne valideze din start respectul și recunoștința pentru vremurile în care trăim.

Chiar dacă judecăm, ne revoltăm, suntem nemultumiți de sisteme, idei și decizii luate la nivel înalt, avem cel puțin posibilitatea ca seara când ajungem acasă să îi spunem cuiva că un lucru ne nemulțumește. Avem dreptul, dar și datoria, să ne

îndeplinim misiunea de oameni liberi, iar când spunem liberi, ne referim chiar și la faptul că voi aveți posibilitatea să dați un click și să aflați ultimele bârfe lipsite de importanță, legate de oameni care nu au realizat nimic, sau aveți posibilitatea să citiți ceea ce scriem noi și să intrați in contact cu povești reale. Puteți percepe viața așa cum este ea acum, să vă ridice semne de întrebare în privința legăturii dintre prezentul nostru și trecutul lor.

Doina Cornea, o voce care a încălzit și a întreținut o națiune în ultimii ani ai comunismului susține „că spiritul nu moare, ci rămâne tânăr, suplu și creativ, atunci când întreține o egală disponibilitate față de trecutul trăit și față de prezentul presimțit sau prefigurat prin speranță’’. Fără a mai avea nevoie de un comentariu, acest mic exemplu de atitudine extraordinară ar trebui să trezească în noi respectul față de un fenomen dureros și plin de cicatrici. În fiecare dimineață în care vă treziți în patul vostru confortabil ar trebui să vă gândiți că libertatea nu este un concept aproximativ, ci un drept câștigat prin eforturi extraordinare, care vă dă posibilitatea să întrebați oricând doriți un simplu ,,ce faci?’’.

53

COmunitate Povești nerostite Andra Camelia CORDOȘ “Oamenii sunt cea mai importantă resursă în jurnalism” îmi spuneam adesea, însă niciodată nu am simțit asta mai pregnant ca în ultimele săptămâni, și cred că azi este prima dată când înțeleg într-adevăr cât sunt de norocoasă că toți acești oameni pe care acum îi am în gând au apărut în viața mea.

O

ameni frumoși cu gândurile senine mi-au apărut în cale în ultima lună datorită proiectului Jurnalism Creativ pentru Democrație. Uneori i-am cunoscut veseli, spunându-mi povești într-o mansardă, alteori cu ochii umezi, între pereții unei foste închisori politice. Au mai fost și cei care mi-au arătat că o stradă din Sighetu Marmației poate fi un loc perfect pentru o conversație despre istorie sau cei care m-au primit într-o casă bătrânească, cu prispă și porumb agățat la streașină pentru a-mi arăta că dragostea pentru tradiții poate fi un motiv bun ca oamenii să-ți treacă pragul casei iar și iar. Pe mulți alții însă i-am pierdut înainte să îi cunosc, iar azi mi-i pot imagina doar din spusele celorlalți sau din puținele cuvinte pe care au reușit să le scrijelească pe obiecte ce le-au ținut lângă ei, aproape ca sfinte, în întunericul unei celule, luni sau ani la rând. Împreună, ei toți sunt eroii mei în multele povestiri pe care aș putea să vi le spun la un ceai verde cu iasomie. Despre ei este important să vă spun că fiecare în parte m-a învățat ceva important și realizez că aceste lucruri mărunte dar atât de umane nu pot fi învățate din nicio carte. Sunt lucruri pe care trebuie să le simțim, ca abia apoi să conștientizăm importanța lor. Să simți toate vibrațiile pe care ți le pot transmite acești oameni prin puterea exemplului lor sau pur și simplu prin emoția sinceră cu care îți povestesc întâmplări trăite de ei; să le

54

simți tremurul vocii atunci când îți vorbesc despre ceea ce este important în viața lor – întotdeauna oameni apropiați; să le vezi ochii umeziți la rostirea unor nume și încrederea cu care își iau rămas bun de la tine, nu înainte de a-ți mulțumi parcă, în tăcere, pentru că ți-ai făcut timp să stai cu ei, să le vorbești și să-i asculți. Ei nu știu că tu ești de fapt cel care simte nevoia să le mulțumească pentru tot ce ți-au dat. Oameni modești, parcă intrați din altă lume în lumea de azi.

Acești oameni reprezintă pentru mine o valoare, și vorbesc aici despre acele valori și principii care ne fac oameni de bine. Valori și principii care, oricât de mult le-am căuta din comoditatea fotoliului tastând un search pe google sau adăugând iar și iar prieteni în contul nostru de facebook, ne vor spune prea puțin pentru a ne modela comportamentul și modul de gândire. Poate, în fond, ajungem să fim reflexia tuturor oamenilor pe care îi întâlnim în viața reală și care, într-un mod sau altul, ajung să lase o amprentă asupra noastră.

Dacă asta e adevărat, atunci poate că este timpul să îi ascultăm mai des pe cei care trec prin viața noastră cu povești nespuse doar pentru că timpul nostru este mereu ocupat, chiar dacă nu știm cu ce anume. Prea ocupați pentru a ne aminti că suntem cu toții oameni și toți purtăm în noi povești nerostite.

. -..- .--. .-. .. -- .- -....- - . / --- .-. .. -.-. ..- -- / .--. --- - ..