Revista Go Free_martie 2015 by Revista Go Free

Numarul 12

Martie 2015

REE GO FREE OF G Revista Cetateanului Jurnalist

Redactia Powered by:

Toate drepturile de publicare şi distribuţie a acestei ediţii aparţin redacţiei Go Free. Reproducerea totală sau parţială, sub orice formă, a acestei ediţii se poate face doar cu acordul scris al redacţiei Go Free.

Redactor-şef Andra Camelia CORDOŞ Mail: asociatiagofree@gmail.com Telefon: 0742 554 321

Redactori Laura BLAJ Flavia DIMA Andreea FIRĂSTRĂERU Natalia FOMINA Mariana GHIORGHIŢĂ Cătălina MĂTĂSARU Cătălina MIRONESCU Ancuța ONACIU Cristina ȘASA Denis Andrei VARGA

Colaboratori Alexandra GĂBUDEAN Anca SCUTELNICU

Fotografi Andra Camelia CORDOŞ Natalia FOMINA Laura BLAJ

Contact www.gofree.ro www.facebook.com/gofreestudent Parteneri

Printat cu sprijinul

Editorial Fotoeditorial În timp ce discutam despre editorialul acestui număr cu câteva zile în urmă, într-unul din pasajele din Budapesta ne-a întâmpinat această imagine. Echipa de redacție a hotărât: acest mesaj trebuie să apară în noul număr al revistei.

„O singură familie distrusă de război e prea mult.”

cONECTAT Eloy Morales: „Munca ta spune totul’’ Anca ONACIU

LA COMUNITATE Pictează de mic copil și felul în care pictează e aparte. Transpunerea imaginii este realizată într-un mod diferit. Când culorile şi pensulele îţi devin prietene din prima clipă, rezultatul poate fi doar ceva minunat. Un pictor talentat, plin de pasiune pentru viaţa din pictură, o fotografie a realului pe pânză, un tablou. Este vorba despre Eloy Morales, un spaniol care a atins hiperrealismul în opera sa. În cele ce urmează vom afla mai multe despre omul din spatele tabloului. Eloy Morales s-a năcut în Madrid, în 1973, într-o casă, în care tradiţia a adus cu ea dragostea faţă de pictură în fiecare generaţie. A studiat artele plastice la Universitatea Complutense din Madrid și și-a propus ca visul frumos al culorilor să devină realitate. Pentru Eloy, pictura este mai mult decât un hobby, este un mod de a trăi. „Pictura este modul meu de a mă simţi realizat în viaţă, a fost mereu alături de mine şi s-a schimbat pe măsura ce am continuat să o practic; nu îmi concep viaţa fără pictură. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva.” Dacă începem să vorbim despre modul său de lucru, este foarte disciplinat, având propriul studio de pictură în afara casei pentru a se putea concentra mult mai bine pe munca sa artistică. Preferă să lucreze singur, pentru a da tot ce e mai bun picturii. Încă din copilărie a fost fascinat de imagini şi de puterea acestora de a naşte emoţii şi sentimente în oameni. „Lucrul cel mai important, pentru mine, din întregul proces creativ, este vizualizarea imaginii, concepţia mentală a ceea ce vreau să fac. După, vine partea de materializare, unde mereu se pierde câte ceva, pentru că fizicul nu poate concura cu materialul”, mai spune Eloy. Dar ne-am întrebat cum e posibil ca picturile sale să redea atât de intens ideea de viu, de realitate. Stilul său de a utiliza pensulele pe pânză te face adeseori să îți pui întrebarea „e pictură sau fotografie?” Bănuind că ar putea exista o conexiune între stil și atașamentul emoțional pe care l-ar avea față de anumite picturi, l-am întrebat care este tabloul la care ține cel mai mult. „Nu am picturi preferate, nu mă ataşez de operele mele, am nevoie să le pierd din vedere pentru a mă reconecta cu ele mai apoi. Intenția mea este de a face mereu un tablou unic, îmi văd toate lucrările interconectate.” Este vorba de unicitate în fiecare imagine

cONECTAT convertită în pictură, de autenticitate, un proces continuu, plin de interconexiuni, separări şi reîntâlniri. Realizarea unei lucrări poate dura în jur de o lună. „Lucrez doar lanțuri de picturi, care se pot întinde pe maxim 10 ani, dar în momentul în care consider o serie de tablouri epuizată, nu o mai continui.” A avut o mulţime de expoziţii în diferite părţi ale lumii, începând să se afirme în lumea picturii în 1989, cu prima expoziţie numită II Mostra d’Art Tauri de Vinaros Auditorio Municipal, în Vinaroz, Valencia. Astăzi este cunoscut în toată lumea, iar oamenii sunt de-a dreptul impresionaţi de operele sale. „Primesc multe mesaje de la persoane din diferite părţi ale lumii, mesaje în care mă felicită şi acestea mereu mă încurajează. Totuși, din păcate, văd cum numărul defăimătorilor creşte, și deşi eu sunt criticul meu cel mai dur, nu te poţi înşela pe tine.” Eloy nu ţine pictura doar pentru el, ci îi învaţă şi pe ceilalţi prin intermediul unor ateliere de pictură, în care el este profesor. „Îmi place foarte mult să ţin astfel de ateliere, îmi dau șansa de a intra în contact cu oamenii şi de a picta împreună, împărtăşind experienţe. Sunt într-adevăr pline de satisfacţii şi în final rămânem prieteni. Ne simţim bine dar și muncim mult. În orice caz, nu le impun niciodată un mod de a face lucrurile. În momentul învăţării fundamentelor de bază, întotdeauna încerc să pun accent pe importanţa părţii intelectuale a picturii.” Când iubeşti ceea ce faci, încerci să duci mai departe darul tău, din lumea ta în lumea lor. Acum, spre încheiere, Eloy are un sfat pentru voi, tineri artişti: „ Întotdeauna recomand să se lucreze foarte mult, dar cu cap. Dacă ești bine orientat, poţi avansa în scurt timp şi mai ales poţi descoperi diferite tipuri de artă, îţi deschizi mintea, te îmbogăţeşti pentru că, în final, munca ta spune totul.”

Mai multe detalii despre artist şi viitoarele proiecte: http://www.eloymorales.es/

LA COMUNITATE Titușki și BERKUT au adus război în Ucraina Natalia FOMINA

Ce este un război fără patrioți? Ei sunt peste tot: pe câmpul de luptă cu armele în mâini, în spatele blocurilor, gătind mâncarea pentru soldați sau chiar și peste hotare, oferind un suport prietenilor, părinților și țării. Olga Grițenko, născută în Kiev, măritându-se cu un moldovean și mutându-se în Republica Moldova, urmărea din Chișinău războiul de pe Maidan și își sprijinea de la distanță prietenii aflați acolo. Olga a fost de acord să povestească pentru Revista Go Free despre cum a trecut printr-o astfel de experiență neplăcută, dar și despre atmosfera din Ucraina înainte, în timpul și după revoluție. Go Free: Cum ai fi descris viața din Ucraina sub conducerea lui Victor Ianucovici? A doua oară l-a ales poporul Olga: Victor Ianucovici – fostul „pușcăriaș”, în sensul direct al ucrainean [n.r. Victor Ianucovici], cuvântului, este o persoană care ținea în mâinile sale întregul ziceau că va fi ordine în țară. Dar, Donetsk. Bineînțeles, primele alegeri le-a câștigat prin falsificardin păcate, peste tot sunt hoți, ea voturilor și toți știau de acest fapt. Iar după, și mai mulți hoți iar cei mai mulți sunt în poliție. au ajuns la putere. Da, el a restabilit ordinea în țară după conCurțile de justiție sunt foarte ducerea lui Iușcenko, a stabilizat prețurile pentru gaz, a mărit corupte și e inutil să ceri dreptate. salariile cu 10% și pensiile într-un procentaj mai mic, însă impozitele pentru companiile private au crescut mult, aproximativ cu 40%. Însă antreprenorii mai mici plăteau impozite la același nivel cu miliardarii! Astfel, mica afacere nu avea cum să se dezvolte. Tot mai multe posturi erau luate de „frații” din Donetsk. Șoferii de taxi, la fel, erau de cele mai multe ori din Donetsk și ocupau cele mai bune poziții la stațiile de taxi, astfel băieții din Kiev rămâneau fără lucru. A doua oară l-a ales poporul ucrainean, ziceau că va fi ordine în țară. Dar, din păcate, peste tot sunt hoți, iar cei mai mulți sunt în poliție. Curțile de justiție sunt foarte corupte și e inutil să ceri dreptate. GF: După părerea ta, ce a provocat începutul revoluției din Kiev? Oare motivul de bază a fost refuzul la semnarea Acordului de Asociere cu UE, sau mai sunt și alte motive „invizibile”? Olga: Nu, acesta este motivul esențial. Cetățenii, dar mai mult studenții, au ieșit să-și exprime părerea, dar noaptea, pe la ora 3 sau 4, au fost alungați de BERKUT-ul ucrainean. Au fost bătuți toți la rând – femei, bătrâni. Oamenii au fost șocați! Cum așa? Ei nu au voie să-și exprime opinia? Și cum poți să bați copiii? Tot ce fierbea în noi a explodat! Următoarea zi pe Maidan au ieșit 100000 de locuitori din Kiev.

cONECTAT GFr: Cum te-ai simțit când vedeai ce se întâmplă în orașul tău natal, aflându-te într-o altă țară? Olga: Din prima zi nu mă simțeam în apele mele, stăteam pe Internet, sunam părinții, scriam prietenilor. Sincer, chiar și acum nu mă simt bine, știind cum a fost și ce s-a întâmplat. Eu și în prezent tind să fug acolo! Am vrut să plec încă de la început, dar soțul meu nu m-a lăsat – își făcea griji. GoFree: Ce știi despre problemele pe care le întâmpinau cei care intrau în Kiev în timpul revoluției? Olga: Reprezentanții Serviciului Protecției Civile de lângă localități, dar mai mult lângă Kiev, nu lăsau „titușki” (așa îi numim pe provocatorii, care făceau cele mai multe nelegiuiri în Kiev: ardeau mașini) să intre în oraș. GF: A fost cineva dintre prietenii tăi pe Maidan în cea mai grea perioadă? Cum descria ceea ce se întâmpla acolo? Olga: Da, au fost câteva fete, prietenele mele,

„Despre băieți nu știu nimic. Ei postau poze doar după ce s-au terminat luptele. Fratele meu a mers doar când totul s-a calmat. Lui mereu îi plăceau războaiele și totul ce e înrudit cu ele, însă soția lui e însărcinată și are un copil mic”

LA COMUNITATE

„Olga, a fost un război adevărat, explozii, arme, toți erau speriați, niciodată nu mi-a fost atît de frică ca atunci!”

făceau sandwich-uri pentru alții. Despre băieți nu știu nimic. Ei postau poze doar după ce s-au terminat luptele. Fratele meu a mers doar când totul s-a calmat. Lui mereu îi plăceau războaiele și totul ce e înrudit cu ele, însă soția lui e însărcinată și are un copil mic. În plus, e directorul unei companii. Toate acestea îl opreau și, sincer, mă bucur că a procedat așa, eu îmi făceam griji pentru faptul că el ar putea merge acolo în toiul bătăliei. Însă o prietenă, fosta colegă de clasă, a fost martorul începutului „războiului” pe 18 februarie. Ea a mers la serviciu, la poștă, unde încă lucra atunci. Acestea sunt cuvintele ei când îmi povestea ce a văzut acolo: „Olga, a fost un război adevărat, explozii, arme, toți erau speriați, niciodată nu mi-a fost atît de frică ca atunci!” GF: După părerea ta, văzând sau ascultând despre cum trăiesc în prezent rudele și prietenii tăi, cum e viața în Kiev și în Ucraina? Olga: În Kiev atmosfera s-a stabilizat, fac curat și reconstruiesc Maidanul, pe când în restul Ucrainei toți sunt agitați. În primul rând, apare problema cu Crimeea, oamenii sunt șocați. Iar în al doilea rând, mulți se tem că nu își vor primi pensiile și salariile. Părinții mei sunt pensionari. Însă, în general, Ucraina e într-o nouă etapă de dezvoltare și mulți ucraineni au început să o iubească de două ori mai mult!

cONECTAT 1939 de kilometri despre supraviețuire într-un Holocaust uitat Andra Camelia CORDOȘ

Când am intrat în lagărele de la Auschwitz-Birkenau am simțit că rămân fără aer. Îmi răsună și acum în minte fiecare cuvânt al celor cinci supraviețuitori ai Holocaustului pe care i-am întâlnit în zilele precedente în sălile Universității de Pedagogie din Cracovia. Pe drumul dintre barăci, care a rămas aproape neschimbat, fiecare piatră se încăpățânează parcă să nu te lase să uiți de toate nedreptățile îndurate de milioane de oameni aici și în alte părți ale lumii. Am rememorat fiecare poveste a celor care au supraviețuit discriminării într-un Holocaust de care prea puțini vorbesc astăzi: Porajmos sau Holocaustul romilor.

LA COMUNITATE România. Nicolae Fistogeanu și Ion Dobrin: supraviețuitorii din Transnistria Pe Nicolae Fistogeanu și Ion Dobrin i-am întâlnit în noaptea de 29 spre 30 iulie, într-o parcare din Oradea unde autocarul care venea de la Craiova a făcut o oprire să ia ultimii pasageri înainte să pornească spre Cracovia. Drumul spre Polonia nu a fost scurt, dar amândoi au refuzat să zboare cu avionul. N-au făcut-o niciodată. Cei doi supraviețitori ai Holocaustului romilor au însoțit delegația de tineri din România la evenimentul de comemorare a celor aproape 3000 romi, în special femei și copii, omorâți în noaptea de 2 august 1944 în lagărele de la Auschwitz-Birkenau. Pe Ion Dobrin toți cei care îl cunosc îl strigă Salion. S-a născut pe 11 mai 1932, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a fost deportat în Transnistria. Pe atunci era doar un copil. Acum are 82 de ani, cinci copii și un număr de nepoți la care nu mai stă să-i facă socoteala. Nicolae, acum în vârstă de 78 de ani, a ajuns și el în Transnistria împreună cu cei opt membri ai familiei lui, pe 13 septembrie 1942. În sala 237 a Universității de Pedagogie din Cracovia, Salion și Nicolae își completează vorbele reciproc, construind pentru tinerii, care-i privesc cu admirație și curiozitate, o poveste de care acum sunt responsabili să nu o uite niciodată: „Din zi în zi mureau zeci de oameni, copii, femei. Primeam ce mai rămânea de la soldați. Se mâncau și câini morți, animale moarte, oameni care mureau”. Uneori primeau cojile de cartofi de la oamenii din satele apropiate. I-au mințit că vor primi pământ și casă în Transnistria, dar când au ajuns acolo nu era decât teren gol. Era un peisaj inuman. Teroarea și moartea erau peste tot. Pe malul stâng al Nistrului, într-o baracă construită din ce se găsea, trăiau înghesuite câte două sau trei familii. „Din 100 de oameni, doar 40 reușeau să supraviețuiască. Acolo era moarte extraordinară.[...] Noi am fost trimiși acolo pentru exterminare”, spune Salion, încercând parcă

să convingă tinerii din sală care au început să pună întrebări despre cum trecea o zi din viața lor în Transnistria. Salion a venit pentru prima dată în Polonia și vrea să ajungă la Auschwitz- „fabrica de moarte” cum îi spune el -, locul în care și-a pierdut unul dintre frați; alți doi au murit în Transnistria. Ne spune că, deși a fost chemat de mai multe ori la Auschwitz, abia acum și-a luat inima-n dinți să facă drumul până aici. E liniștit, dar vorbește despre moarte și tortură cu inima strânsă și recunoaște că, deși a trecut atât de mult timp, încă mai resimte șocul anilor petrecuți în Transnistria. Despre Nicolae Fistogeanu nu vă pot spune mai multe, acesta suferind un infarct în Polonia, la scurt timp după testimonialul din sala 237. A primit îngrijiri, iar după câteva zile de spitalizare și odihnă s-a întors în România, împreună cu familia lui. Salion însă m-a prins de mână la ieșirea din baraca cu numărul 11 („The Death Block”- unde se află și camerele de tortură), de la Auschwitz: „Uite, o vezi?”, și îndreaptă mâna spre una din fetele din grupul nostru, care acum alerga după ghid. „A râs de mine că aveam lacrimi în ochi. Eu mi-am pierdut aici un frate. Cât chin a fost aici.” Rămân aproape de el și-i mai arăt drumul când, pierdut în lumea amintirilor lui, nu-și mai dă seama în ce parte a luat-o ghidul. Merge cu pași mici și cu căștile pe cap prin baraca 13, destinată astăzi memoriei romilor exterminați în timpul Holocaustului. Degetul lui se oprește din când în când peste chipul unui copil sau al unei femei din fotografiile care-i ies în cale. Face la fel când, pe un panou lângă locul unde unii deținuți erau spânzurați, citește anul 1943. Când l-am întrebat cum se simte, după ceremonia de comemorare de la Birkenau unde soarele ne-a epuizat pe toți, mi-a răspuns cu aceeași simplitate cu care m-a obișnuit. „Sunt bine. Omul trebuie să fie călit cu toate, și cu frigul, și cu căldura”.

cONECTAT

LA COMUNITATE Franța. Raymond Gurême: zece evadări, o singură familie Raymond Gurême ne aștepta în sala 237, îmbrăcat într-un costum negru cu dungi aproape insesizabile și o pălărie pe care nu o scoate până pe la jumătatea prezentării, când căldura din sală ne cuprinde pe toți. R. Gurême a ajuns pentru prima dată în Polonia, la vârsta de 88 de ani. Aflăm de la Isabelle Ligner, jurnalista care i-a scris biografia și care acum traduce pentru cei din sală, că peste o săptămână va împlini 89 de ani. Pe măsură ce R. Gurême relatează cronologic experiența lui și a familiei lui în Franța anilor ‘40, mi se pare că întâmplările acestea incredibile sunt scoase dintr-un film de acțiune cu zece evadări, lecții despre curaj și unitatea familiei. Dar să ne întoarcem la poveste. R. Gurême s-a născut într-o familie nomadă de francezi de etnie romă, în 1925. Părinții lui au avut un circ cu care călătoreau dintr-o parte în alta, așa se face că, încă de la vârsta de 2 ani ținea reprezentații ca acrobat și clovn, experiență care-i va folosi ulterior în multiplele evadări din lagărele franceze. În octombrie 1940, pentru că familia lui ascundea refugiați în circ, poliția franceză a venit să-i aresteze familia. Își aduce aminte cum, într-un moment de curaj, mama lui i-a oprit pe cei doi polițiști spunându-le că înainte să plece trebuie să le dea copiilor să mănânce. Au fost transportați cu toții într-un lagăr pentru nomazi, în Franța. După aproximativ o lună, într-o dimineață de noiembrie, i-au trezit la 6 dimineața și le-au spus să se pregătească de plecare. Fiecare familie a putut să ia un singur bagaj. El a reușit să evadeze, dar familia lui a fost transportată în Mulsane și Montreuil-Bellay, cel mai mare lagăr pentru romi din Franța. „I-au dus la gară, au călătorit fără apă, fără mâncare”, povestește R. Gurême în timp ce răsucește un pix găsit pe birou cu mâinile care-i trădează vârsta și suferințele îndurate. „Când i-au scos din tren au trebuit să meargă pe jos încă 5 km“, unii au murit, alții erau bătuți să continue drumul. Era noiembrie, dar oamenii din lagăr nu mai aveau cu ce să se îmbrace. R. Gurême a evadat de mai multe ori. Într-una din aceste dăți a reușit să scape împreună cu fratele lui. Au fugit la un văr de unde i-au scris primarului din localitatea unde s-au născut în speranța că vor primi cardul pentru mâncare ce se elibera în acele zile. Primarul însă i-a denunțat, iar în loc să primească cardul au văzut poliția venind și au fost duși înapoi în lagăr. Aici au fost umiliți ca toți ceilalți să îi vadă,

cONECTAT au fost legați în lanțuri și nevoiți să meargă într-un picior. Ne povestește cum, altă dată, a fost închis într-o cameră mică, fără lumină, unde timp de o lună a primit doar apă și pâine uscată, o dată la trei zile. Pe la 15-16 ani a pierdut 20 de kilograme în câteva săptămâni. În lagăr primeau uneori o supă, fără nimic înăuntru, iar foamea era o stare permanentă. Își aduce aminte cum un copil a mers de două ori să ia supa, dar a fost văzut de jandarm și bătut. R. Gurême a încercat să intervină spunându-i jandarmuDupă ce a ajuns prin lui că acelui copil îi era încă foame, dar nu s-a ales decât cu o două lagăre în Germanouă pedeapsă, astfel a ajuns din nou la închisoare. Aici a fost nia, unde munca lui era legat în lanțuri, cu mâinile la spate. După o săptămână a reușit să caute supraviețuitori printre corpurile bomsă scape din nou. Sângera din cauza rănilor pe care și le-a făcut bardate, a reușit să când și-a scos cătușele. Știa acum că, dacă va părăsi imediat scape cu ajutorul unui lagărul, va fi căutat de gărzi și adus înapoi, așa că s-a cățărat muncitor feroviar și să într-un copac unde a rămas ascuns în prima seară. De acolo, se întoarcă în Franța de sus, vedea cum gărzile îl căutau peste tot. cu trenul. A intrat apoi După fiecare evadare s-a întors să își vadă familia și să le în contact cu rezistența aducă mâncare. Când a ajuns în vestul Franței, unde a lucrat franceză. la o fermă, cu banii câștigați cumpăra mâncare pe care mai apoi o ducea familiei lui. Într-una din aceste dăți era să fie prins de gardian, dar sora lui l-a atenționat. A avut timp doar să se întoarcă, a apucat arma gardianului și l-a lovit cu ea. Nu știe nici azi dacă a murit sau nu. După această întâmplare a trebuit însă să stea departe de familia lui, fiind prea periculos să se mai întoarcă acolo. Ironia sorții a făcut să fie mai apoi arestat din cauza unei biciclete vechi pe care a primit-o ca răsplată pentru munca lui. Făcea mult prea mare zgomot, își amintește R. Gurême. După ce a ajuns prin două lagăre în Germania, unde munca lui era să caute supraviețuitori printre corpurile bombardate, a reușit să scape cu ajutorul unui muncitor feroviar și să se întoarcă în Franța cu trenul. A intrat apoi în contact cu rezistența franceză. A pierdut contactul cu familia lui până în anii ’45. După război a fost mereu văzut ca cel care a avut probleme cu justiția. Pe cei care i-au „păzit” în lagăr i-a văzut și după război, lucrând în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceștia, spune el, nu au fost judecați în niciun fel. Astăzi, R. Gurême are 15 copii și peste 200 de urmași. Vârsta nu-l împiedică să participe în continuare la astfel de evenimente și să-și povestească viața, pentru că este pornit să lupte pentru drepturile tuturor romilor, „și ale celor care vin din România, și ale celor care s-au născut în Franța”.

LA COMUNITATE

Germania. Rita Prigmore, geamăna care supraviețuiește experimentelor medicale naziste. Rita Reinhardt Seibel, acum Prigmore s-a născut pe 3 martie 1943, în Wuerzburg, Germania, într-o familie de muzicieni. În 1941, mama ei Theresia împreună cu alți membri ai familiei au fost chemați la sediul gestapo din oraș unde au fost obligați să semneze documente prin care erau de acord cu sterilizarea, altfel ar fi fost deportați fără întârziere. După această întâmplare Theresia a încercat să rămână însărcinată în ciuda riscurilor la care știa că se expune, iar în vara anului 1943 când medicii au chemat-o pentru sterilizare a aflat că aștepta gemeni – Rolanda și Rita. Ca să poată păstra sarcina a fost obligată să semneze o hârtie prin care își dădea acordul ca gemenii să fie folosiți pentru experimente. Aceasta a fost procedura “legală” prin care copilele nou-născute au fost despărțite de părinți și duse la Clinica Universității Wüzburg, unde doctorul Werner Heyde făcea experimente pe gemeni de etnie romă, după aceleași principii pe care Josef Mengele le aplica în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau. După naștere Rolanda și Rita au rămas la clinică. O singură dată li s-a permis părinților să le ia pe fete câteva zile, fiind scoși să se plimbe cu copiii pe stradă, ca parte a unei campanii de propagandă menită să mai șteargă din zvonurile despre experimentele pe romi care începuseră deja să circule. În tot acest timp, ofițerii SS îi supravegheau pe părinți. La aproximativ două săptămâni de la naștere, Theresia și soțul ei, Gabriel, primeau o notificare că vor fi deportați,

cONECTAT

însă fără gemene. Spaima de a nu-și revedea fetele a făcut-o pe Theresia să se întoarcă la clinică unde, prin geamul de sticlă a văzut-o doar pe Rita, cu un bandaj pe cap. Rita descrie neliniștea pe care a simțit-o mama ei când a găsit-o apoi pe Rolanda fără viață, într-o altă cameră, cu capul bandajat din cauza injecțiilor prin care doctorul Werner Heyde încerca să le schimbe fetelor culoarea ochilor din negru în albastru. Theresia a reușit să iasă din clinică cu Rita în brațe, însă când a ajuns acasă era deja așteptată de ofițerii SS. Familia ei a fost arestată, iar fetița a fost dusă înapoi la clinică unde a rămas până în aprilie 1944 când mama Ritei a primit o scrisoare de la Crucea Roșie. Era anunțată că își poate lua, după atâta timp, fetița acasă. Rita își aduce aminte că era mereu bolnavă, avea dureri de cap și uneori își pierdea cunoștința, acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu a putut să meargă la școală până la vârsta de 10 ani. Despre faptul că a avut o soră geamănă a aflat când avea aproximativ 15-16 ani, iar adevărul despre cicatricile pe care le poartă l-a aflat la aproximativ 36 de ani. Mama ei i-a spus întreaga poveste după ce, din cauza pierderii cunoștinței, a suferit un accident în timp ce conducea mașina. Astăzi, Rita vorbește pentru viitor și luptă pentru drepturile romilor: „De ce discriminăm? […] Dacă clasificăm oamenii după modul în care arată este injust.” Iar orice injustiție acceptată azi ar putea duce la o catastrofă ca cea de la Auschwitz, de aceea, spune ea, avem responsabilitatea să ne asigurăm că Holocaustul nu se va mai repeta. Recunoaște că, deși au fost câteva schimbări în bine, la un moment dat, în timpul care s-a scurs de la Holocaust încoace, acum însă parcă ne-am oprit. Pentru ea acest lucru s-a trasformat într-

LA COMUNITATE

o misiune, iar atâta timp cât va putea, va vorbi despre urmele pe care Holocaustul le-a lăsat asupra ei și asupra familiei sale. „Remember the past. Act in the present. Change the future” e mesajul pe care l-a transmis tinerilor din sală, pe care i-a cheamat apoi lângă ea să le arate o radiografie, fotografii și alte documente strânse de-a lungul timpului, și care-i susțin fiecare cuvânt din povestea vieții ei. Ungaria. Forgács József: despre drumul unui copil întors pe jos din Austria Pe Forgács József l-am remarcat încă din prima zi când am ajuns în parcul Blonia unde era programată ceremonia de deschidere a evenimentului “Dik I Na Bistar/ Look and Don’t forget”. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni de culoare deschisă, o cămașă cu mânecă scurtă, în dungi subțiri și o vestă cu nasturi metalici, de culoare verde închis, de care era agățat un lanț auriu ce se ascundea în buzunarul stâng, lângă o batistă îndesată în grabă. Cravata galbenă se asorta cu insigna din piept pe care se putea citi: „March of the Living Conference - Budapest”. Sprijinit de un baston elegant și mereu cu zâmbetul pe buze se plimba printre lumea din parc și se oprea, din când în când, să schimbe câteva vorbe și să facă fotografii cu cei mai tineri. De cum l-am văzut mi s-a părut un personaj sosit din alte timpuri. Am aflat la scurt timp, în aceeași după-masă, că el era unul dintre supraviețuitorii Holocaustului. La ora 11:30, sala 237 a Universității de Pedagogie din Cracovia era plină de tineri veniți să asculte, foarte posibil pentru prima și ultima dată, mărturiile lui Forgács József, acum în vârstă de 80 de ani.

cONECTAT

Forgács József s-a născut într-o familie de romi în Zalaegerszeg, Ungaria, unde locuiește și în prezent. Își aduce aminte de anul 1944, când ofițerii au venit și au adunat toții romii. Unii au fost deportați la Pápa, alții la Csillagerod în Komárom. Prima noapte a petrecut-o la poliție, avea 9 ani. József și familia lui au ajuns la Komárom. De acolo, tatăl lui a fost deportat într-un lagăr de concentrare în Germania, de unde nu s-a mai întors niciodată. „Când neau dus la gară am fost împinși să intrăm în vagoanele destinate transportului de animale […] eram în vagoane și nu puteam să ne facem nevoile, era dezgustător și mirosul insuportabil”. Femei însărcinate, copii, bătrâni, cu toții au fost duși într-o clădire care semăna a grajd pentru animale, iar la scurt timp bolile au început să se împrăștie. Uneori primeau apa care rămânea după ce se spălau vasele. Își aduce aminte de momentul în care ofițerii au venit și le-au tuns părul fetelor, nu mai puteau nici să se recunoască între ei. La scurt timp toți cei cu vârste între 15-50 de ani au fost adunați și duși în altă parte – „nici azi nu știu ce s-a întâmplat cu ei, dar nu voi uita niciodată”. Forgács József a fost ales împreună cu alți opt copii pentru a fi duși într-o fabrică în Austria, unde se prelucra lemn și fier. Aici condițiile erau ca într-un lagăr, iar munca lui era să curețe podelele după oamenii care lucrau în fabrică și în afara fabricii și adesea era bătut de jandarmi când nu erau mulțumiți de munca lui: „am stat șase luni în acea fabrică, apoi au venit sovieticii și ne-au eliberat, au deschis porțile de fier. Am putut să spun doar „Magyar”. M-am simțit fericit și liber”.

LA COMUNITATE A pornit din Austria spre Ungaria pe jos. Își aduce aminte că erau mașini care mergeau în toate părțile. „Am mers câțiva kilometri cu mașina, dar cel mai mult pe jos. Drumul a fost greu, dar m-am bucurat să pot merge chiar și câțiva kilometri cu mașinile sovietice. Când am ajuns în prima localitate din Ungaria am fost fericit. A fost o călătorie grea, mama și frații mei erau acasă, tata nu s-a întors niciodată.” Casa în care au locuit era distrusă, au fost nevoiți să-și reclădească viața de la zero. Forgács József a trebuit să înceapă din nou clasa I, chiar dacă înainte să fie deportat terminase deja două clase, însă nu a urmat decât cinci clase, apoi a fost nevoit să muncească pentru a-și sprijini familia. A lucrat 40 de ani, iar acum e pensionat și singura lui nemulțumire este că nu primește niciun fel de indemnizație pentru suferința care i-a marcat atât de adânc anii copilăriei. „Sunt foarte fericit că am o familie mare. Am șase copii, nepoți și strănepoți la care nici nu le mai știu numărul”.

Am mers 1939 de kilometri să învăț despre supraviețuire și despre libertatea de a nu uita. Știu acum că discriminarea este singura limbă universală pe care mi-aș dori ca noi să n-o învățăm niciodată. Am trăit această experiență datorită Fundației Ruhama care m-a invitat să fac parte din delegația României la evenimentul „Dik I Na Bistar/Privește și nu uita”.

cONECTAT Camilla Rooney - despre bucuria simplă a poveștilor din Transilvania Laura BLAJ, Andreea FIRĂSTRĂERU

Camilla Rooney are 28 de ani și este din Bristol, în sud-vestul Angliei. Este în Cluj de aproape patru ani, iar în timp a pus bazele Festivalului Poveștilor din Transilvania.A decis că acesta este cel mai bun loc pentru ea, după ce de la absolvirea facultății a locuit în Anglia, Ungaria și Vietnam. Predă, iar pentru relaxare citește, scrie și încearcă să atrag cât mai multe persoane spre povești. Go Free: De ce ai venit în România și ce te ține aici? Camilla Rooney: Am venit prima dată în România acum vreo 4 ani și am trăit timp de o lună într-un mic sat de lângă Huedin. Viața la sat a fost cea care m-a marcat și mi-am promis că voi găsi o cale să revin și să trăiesc aici. Cred că cel mai mult m-a atras viața tradițională și mult mai simplă pe care am găsit-o în zona rurală din România, care s-a pierdut de mult în Anglia. Am decis că doresc să fiu parte a acestei lumi, nu doar să o văd în trecere. GF:Care este povestea Festivalului Poveștilor din Transilvania? CR: Am o prietenă în Anglia care mi-a fost o adevărată inspirație pentru acest proiect. Este un storyteller care abia s-a lansat în Anglia, unde este un mediu extraordinar de storytelling și unul din multe festivaluri de storytelling de acolo este chiar în orașul meu natal, Bristol. Am iubit poveștile dintoteauna, dar nu m-am gândit vreodată că le pot dedica un festival. Directorul Muzeului de Etnografie al Transilvaniei discuta cu mine despre cum să implicăm grupuri diverse din comunitatea clujeană și această idee a Festivalului de Storytelling mi s-a părut potrivită. Conceptul este incredibil de simplu, dar de o forță extraordinară. A împărtăși cu cineva o poveste înseamnă o bună cunoaștere a acelei persoane. S-a potrivit din mai multe puncte de vedere – ceva tradițional însă cu potențial contemporan; ceva care este în același

Poveștile sunt peste tot, de la drumul zilnic spre locul de muncă până la viața și moartea gândacului de bucătărie de sub frigiderul tău. Modul în care le scriem și le spunem este modul în care dăm sens lumii noastre, modul în care predăm, învățăm și ne amuzăm.

LA COMUNITATE

timp complex și simplu; ceva care poate fi ușor înțeles indiferent de vârstă, naționalitate, experiență. Am început prin a discuta conceptul cu diverse grupuri din Cluj și am primit impresii foarte bune. Astfel, festivalul este rezultatul eforturilor comune a mai multor organizații. Fiecare aduce ceva unic în festival, le-am lăsat libertate totală să decidă ce anume. Totodată, am avut un sprijin enorm de la voluntarii SEV implicați la Centrul de Voluntariat din Cluj-Napoca. Muzeul nu obișnuia să lucreze cu voluntari, însă am avut un ajutor atât de dedicat și entuziast, încât cred că au fost convinși. GF:De ce crezi că este important storytelling-ul? CR: Poveștile sunt peste tot, de la drumul zilnic spre locul de muncă până la viața și moartea gândacului de bucătărie de sub frigiderul tău. Modul în care le scriem și le spunem este modul în care dăm sens lumii noastre, modul în care predăm, învățăm și ne amuzăm. Dar cred că în zilele noastre suntem în pericol să pierdem din vedere bucuria simplă a poveștilor; filmele și jocurile pe calculator cu care cresc majoritatea copiilor sunt axate mai mult pe stimulii vizuali decât pe povestea pe care o transmit, astfel, generația tânără este convinsă că poveștile aparțin trecutului. Însă, consider că acest lucru se poate schimba ușor – atâta timp cât avem povești bune care sunt spuse, oamenii le vor asculta.

cONECTAT

GF: Cum vezi evoluția storytellingului aici în România? CR: Mai mult decât evoluție, este vorba despre a evita involuția. Arta storytellingului este aici și a fost aici de sute de ani, dar este în pericol de a fi pierdută în favoarea formelor mai senzaționale de distracție din jurul nostru. Go Free: Care sunt planurile viitoare legate de Festival? CR: Mi-aș dori să invit mai mulți storytelleri din alte țări care pot intensifica schimbul intercultural de experiență și să ne extindem prin a include artiști din alte orașe ale Transilvaniei precum Brașov și Sibiu. Festivalul s-ar putea dezvolta chiar la o săptămână de evenimente în tot orașul! Ar fi interesant și să includem mai multe evenimente de storytelling pentru adulți – cu acestea publicul din Cluj-Napoca nu este încă obișnuit, ceea ce devine un obiectiv în sine. GF: Ce ne spui despre planurile tale de viitor? Îmi doresc să continui organizarea de mici evenimente de storytelling în Cluj și să construiesc o rețea de storytelling în această regiune. Dacă dezvolt mai multe contacte, va fi mult mai ușor pentru școli, muzee sau biblioteci să ajungă la storytelleri și să se dinamizeze mediul de storytelling.

Sursă imagini: www.festivalulpovestilor.wordpress.com

EDUCATIE Dreptul la participare al copiilor: realitate sau ficțiune? Cristina ȘASA Un pic de istorie. Mișcarea de promovare a drepturilor copilului a început în 1924, o dată cu adoptarea de către Liga Națiunilor Unite a Declarației Drepturilor Copilului, elaborată de Eglantyne Jebb, fondatoarea mișcării Salvați Copiii din Marea Britanie. A fost enunțată mai apoi Declarația de la Geneva privind drepturile copilului și Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generala a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959, și a fost recunoscută în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internațional privind drepturile civile și politice, în Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale și în statutele și instrumentele aplicabile ale instituțiilor specializate și ale organizațiilor internaționale preocupate de bunăstarea copilului. Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de ONU in 1989 a fost ratificată de Parlamentul României în septembrie 1990. Conform articolului 11 din Constituția României, aceasta face parte din dreptul nostru intern.

eDUCATIE Un copil este o persoană de sine stătătoare care are dreptul de a-și exprima opiniile în legătură cu toate problemele care îl privesc și dreptul ca aceste opinii să fie ascultate și să li se acorde importanța cuvenită. Autor pictură: Beno Tibor Varga, voluntar al Fundației Ruhama

Dreptul la participare este un drept universal, care aparține atât adulților cât și copiilor. La nivelul bunului simț putem vorbi despre participare ca fiind dreptul de a fi activ într-o anumită situație, de fi luat în seamă și de a avea un cuvânt de spus. De cele mai multe ori, atunci când vorbim despre copii, ne raportăm la niște persoane în permanență dependente de adulți, mai exact evaluăm copilul pe baza elementelor care îl formează, dar îi lipsesc la momentul respectiv: lipsa de maturitate, lipsa de experiență, lipsa de informație și multe altele. Totuși, în Manualul de Raportare privind Respectarea Drepturilor Omului, din 1997, se stipulează că: „un copil este o persoană de sine stătătoare care are dreptul de a-și exprima opiniile în legătură cu toate problemele care îl privesc și dreptul ca aceste opinii să fie ascultate și să li se acorde importanța cuvenită. Prin urmare, copilul are dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor care îi afectează viața, precum și dreptul de a influența deciziile care sunt luate cu privire la el”. În rândurile care urmează, vom afla părerea unui specialist, Maria Roth, profesor universitar la Facultatea de Sociologie din Cluj și director al departamentului de Asistență socială, despre respectarea dreptului la participare, limitele acestuia și îmbunătățirile care pot fi aduse în acest sens în România în rândul copiilor. Go Free: Ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră și experiența cu copii? Maria Roth: La începutul carierei mele am lucrat în învățământul preuniversitar, în școli speciale și clase integrate în școala de masă.

EDUCATIE Ca psiholog, logoped și psiho-pedagog în perioada 1977-1983, am lucrat cu elevi cu nevoi speciale, oferindu-le ajutor să facă față sistemului de educație și să evolueze în acest sistem. Înainte de revoluție, am lucrat 7 ani cu copiii sugari și antepreșcolari din Leagănul pentru copii din Cluj, pentru a le evalua dezvoltarea psihică și a organiza activități educaționale. Deși mă străduiam să am o relație cu cât mai mulți din cei 200-220 de copii mici, ceea ce puteam face eu și personalul era departe de ceea ce aveau ei nevoie. GF: De ce ați ales acest domeniu de interes? MR: Am fost marcată de incapabilitatea sistemului dar și a mea, în calitate de psiholog, de a ajuta copiii care fuseseră despărțiți sau abandonați de părinții lor din cauza lipsei resurselor materiale ale acestora. Mă gândeam că toți copiii ar trebui să aibă dreptul de a crește alături de mamele lor și că părinții ar trebui ajutați să nu se ajungă la despărțirea de copiii lor. În toți acei ani când am lucrat cu acei copii cu dificultăți de învățare, dar mai ales cu micuții din leagănul de copii, mă simțeam foarte atașată de ei și eram convinsă că e nevoie de o cu totul altă abordare decât aceea de a-i învăța poezioare, cântecele, litere și socoteli, sau de a ne ocupa doar de copiii care au capacități mai bune și sunt îndrăgiți de unul din membrii personalului. În acea vreme, pentru copiii din sistemul de ocrotire al statului socialist, nu se puneau în discuție drepturile copiilor și foarte mulți copii erau expuși neglijării emoționale, educaționale și chiar pedepselor fizice, nu numai din partea părinților, dar și din partea personalului de îngrijire, fără să existe instrumente prin care ei, copiii, sau reprezentanții acestora, să-i poată proteja. Această stare de fapt a reieșit cu tărie în urma revoluției, când România s-a distins ca fiind țara cu peste jumătate din totalul de copii infectați

cu HIV-SIDA din Europa, datorat neglijenței sistemului medical și a celui de protecție. Aveam cel mare procent de mortalitate infantilă, din cauza sărăciei sistemului medical, cu un număr ridicat de decese în instituțiile rezidențiale pentru copiii cu dizabilități (din așa zisele instituțiile denumite pentru copii irecuperabili) și alți indicatori, pe care de 25 de ani încercăm să-i îmbunătățim. Pe atunci, anii 90, lipseau de profesioniștii care să cunoască dificultățile copiilor și să poată interveni în sprijinul lor, într-un fel în care aceste acțiuni să nu le lezeze demnitatea sau să îi victimizeze și mai mult. De aceea am contribuit la înființarea departamentului de Asistență socială în ianuarie 1991 și din același motiv am considerat oportună înființarea masteratului pe drepturile copiilor în 2007, masterat pe care îl conduc din 2008. GF: De ce considerați util un curs de Drepturi ale copilului? MR: În România, drepturile copiilor sunt înțelese adesea într-un sens restrâns, limitat la dreptul copiilor de a fi feriți de abuzuri fizice, sexuale sau eventual de exploatare. Deși legislația privind copiii a progresat mult în România, în opinia mea drepturile copiilor nu se bucură de o înțelegere suficient de nuanțată și de cuprinzătoare nici din partea părinților, nici a majorității profesioniștilor din școli, servicii sociale, de sănătate, psiho-pedagogice sau a mass-mediei. Mă gândesc că în afară de dreptul la protecție, trebuie să recunoaștem copiilor calitatea de ființe autonome, care au propriile nevoi, atitudini, emoționalitate, aspirații. Ei au dreptul să fie informați și să participe la decizii în legătură cu toate lucrurile care le influențează viața în familie și în afara ei, să aibă inițiative și să le pună în aplicare. Un curs pe drepturile copiilor are sens

eDUCATIE

EDUCATIE numai dacă se depășește enunțarea legislației și se face loc unor discuții despre interferența punctului de vedere legislativ, al asistenței sociale, al dezvoltării psihologice, al sociologiei copilăriei. Un astfel de curs e necesar cu atât mai mult cu cât lipsesc indicatorii clari privind rezolvarea unor dileme precum cele ale copiilor cu părinți divorțați, copiii-martori ai violenței domestice, adoptarea copiilor sau desfacerea adopțiilor, reintegrarea copiilor în propriile familii după o perioadă de plasament, despărțirea copiilor de părinții lor migranți, plasamentul copiilor în diverse forme de ocrotire în cazurile de sărăcie sau de neglijare, muncile copiilor săraci, fuga de acasă sau copiii care cerșesc etc. Scopul este să vedem nu doar ce scrie în legi, ci să căutăm și să interpretăm date privind modul în care se pun în aplicare articolele Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copiilor. Recunoaștem existența inegalităților de șanse ale copiilor din medii sărace, ai celor din rural, a copiilor romi, a celor cu dizabilități sau boli cronice, a celor care suferă abuzuri sau sunt martori ai violenței domestice. O cale prin care drepturile pot fi promovate este aceea de a face auzite vocile copiilor, de a lăsa copiii să se implice în treburile care îi privesc. Marea schimbare adusă de Convenția ONU adoptată de statele lumii în 1989 a fost introducerea dreptului copiilor de a se implica în viața comunității în care trăiesc – principiu care a schimbat radical modul în care promovăm drepturile copiilor. S-a răspândit din ce în ce mai mult viziunea prin care copiii nu sunt ființe pasive, lipsite de voință și capacități, marcate doar de nevoi pe care să le acopere părinții și societatea, ci ființe active, cu păreri proprii, dornici să se implice în viața comunității, capabili să facă lucruri remarcabile pentru ei și pentru cei din jurul lor și să influențe aspecte ale vieții sociale care sunt de interes pentru ei. De aceea, în această perioadă, cel mai important mi se pare să se pună în discuție dreptul la participare, care presupune dreptul copiilor de a fi ascultați și de a li se asigura participarea efectivă la deciziile care privesc viața lor. Așa cum arată rapoartele de cercetare precum cel al organizației Salvați Copiii, în România acest drept al copiilor este pus în aplicare doar rareori, de el reușind să profite în mai mare măsură copiii provenind din familii care sunt mai preocupate de interesele copiilor, din medii cu nivel socio-economice ridicat, care frecventează școli bune. Conform studiilor, deşi şcolile ar trebui să sprijine dezvoltarea şi funcţionarea consiliilor elevilor, cei mai mulţi dintre copiii participanţi care s-au exprimat au fost nemulțumiți de participarea lor la Consiliile elevilor, considerând că opinia lor nu este cu adevărat luată în considerare pentru planificarea actului educațional din școală. Copiii săraci, cei fără acte sau cei din centrele de ocrotire, copiii din comunități sărace de romi rareori se regăsesc printre cei din formele de autoorganizare ale copiilor, cu excepția

eDUCATIE

programelor organizate de ONG-uri. De aceea aș spune că participarea tuturor copiilor la deciziile care îi privesc, fără deosebire de originea lor socială rămâne un deziderat, dar unul pe care merită să-l propagăm, fiindcă se bazează pe realele capacități ale copiilor de a găsi soluții la aspectele vieții. GF: Cum ați defini dumneavoastră dreptul la participare unui copil de 10 ani? MR: După părerea mea principiul pe care se bazează dreptul la participare este același indiferent dacă un copil are 10 ani, e mai mic sau e mai în vârstă. Copiilor trebuie să li se permită să primească informații despre lucrurile care țin de viața lor și comunitatea în care trăiesc, să li se asculte opinia în privința lucuruilor importante pentru ei și să li se ofere posibilități efective de a lua parte la formele de viață socială și de decizie care îi interesează. Față de copilul mai mic, legislația românească dă dreptul copilului de 10 ani să se exprime în cadrul procesului de divorț, creând pentru judecător și ceilalți juriști posibilitatea de a i se asculta opiniile. Ascultarea copilului(la tribunal sau în afara acestuia), nu înseamnă ca adulții să-i facă pe plac copilului în privința tuturor nevoilor exprimate de el/ea. Odată ce copiii au fost auziți, juriștii, profesioniștii și părinții se vor putea raporta la situația copilului și din punctul de vedere al acestuia/acesteia, ceea ce va nuanța actul juridic și deciziile profesionale. Așa cum scrie în convenție, de acest drept trebuie să beneficieze toți copiii, indiferent de vârstă, chiar dacă ei se exprimă diferit în funcție de nivelul lor de dezvoltare și de educație. Un judecător sau un director de școală care a ascultat punctul de vedere al unui copil va fi cu siguranță mai implicat în a găsi soluții mai bune pentru acel copil. Dacă vrem o societate cu adevărat democratică, trebuie să începem să ascultăm părerea tuturor cetățenilor, indiferent de vârsta lor, incluzând aici pe copii, care sunt cei mai lipsiți de putere cetățeni.

EDUCATIE GF: În ce măsură credeți că acest drept este respectat în rândul copiilor din România? MR: În România sunt organizate structuri care să promoveze participarea copiilor în sfera divertismentelor(manifestări și concursuri artistice) și a sportului , dar și în domeniul educațional(consiliile copiilor din școli) și activităților comunitare și dezvoltării spiritului civic prin voluntariat. Copiii de toate vârstele sunt atrași de diversele posibilități de a manifesta talentele și de a se exprima. Cu tot avântul acestor mișcări pentru copii, observatorii pot ușor detecta caracterul lor selectiv, condițiile fiind eliminatorii pentru copiii din mediile sărace, cei din rural sau pentru copiii romi. Alături de ONG-urile profilate pe drepturile copiilor (Salvați Copiii, UNICEF, World Vision, Fundația Română pentru Copii Comunitate și Familie, Hopes and Homes, Caritas, Federația Organizațiilor Neguvernamentale de Protecție a Copiilor și multe altele), cred că dreptul copiilor de a fi informați, de a fi ascultați și de a participa la decizii este în mică măsură cunoscut și respectat de cei care lucrează cu copiii. GF: Există diferențe între afirmarea acestui drept în rândul copiilor de etnie majoritară, respectiv etnie minoritară? MR: Astfel de diferențe există în toate privințele acoperirii nevoilor și manifestării drepturilor copiilor romi față de majoritari. Este binecunoscută participarea școlară mult mai scăzută a copiilor romi la educație în comparație cu majoritarii sau alți minoritari, ceea ce limitează din start ponderea participării lor la structuri precum Consiliile copiilor din școli. Dar acolo unde organizațiile pentru drepturile copiilor/ale romilor au lucrat cu copiii, acolo rezultatele s-au văzut: copiii romi și-au elaborat propriile proiecte și le-au susținut în fața comunității și autorităților. GF: Ce soluții propuneți pentru ca dreptul la participare să fie cunoscut și respectat de către majoritatea copiilor? MR: Pe viitor va trebui să luăm drepturile copiilor mult mai în serios. Masteratul de drepturile copiilor nu ar trebui să rămână unicul mod de a propaga astfel de concepte printre profesioniști. Deocamdată, drepturile copilului sunt predate sistematic, la nivel licență, sub forma unor cursuri universitare specializate, doar asistenților sociali, în cadrul disciplinei Protecția copilului. Predarea drepturilor copiilor ar trebui introdusă în formarea cadrelor didactice, a personalului medical și juridic, dar nu oricum, ci din perspectiva copilului-cetățean care poate contribui activ la viața cetății în care trăiește. GF: Aveți un sfat pentru activiștii/persoanele interesate de acest domeniu? MR: Să îi informeze pe copii privind drepturile lor și să îi încurajeze să le exerseze. Nu împotriva adulților, nu pentru mofturile copiilor, ci pentru a-i încuraja să se exprime și a se manifeste ca personalități. Să promoveze drepturile copiilor - minoritari într-o societate de adulți – în parteneriat cu copiii, sprijinindu-i să devină lideri și să-și facă auzite vocile.

eDUCATIE CONNECTOR+ sau cum conectăm Europa la educația nonformală Mariana GHIORGHIȚĂ Unul dintre cele mai mari evenimente de tineret din Europa s-a desfășurat la sfârșitul anului 2014 în Cluj-Napoca cu scopul de a promova educația nonformală. Mai precis, Connector+, organizat de Agenția Națională pentru Programe Comunitare în domeniul Educației și Formării Profesionale, a adunat peste 350 de persoane din spațiul Uniunii Europene timp de o săptămână la Sala Polivalentă din Cluj-Napoca în cadrul activităților cuprinse în 16 workshopuri despre instrumente și metode de învățare în context nonformal cu scopul de a le crește impactul atât în România, cât și în Europa.

EDUCATIE Pentru a promova și a face cât mai vizibile aceste metode alternative de educație în rândul comunităților din care fac parte, participanții au fost antrenați în activități de formare desfășurate pe parcursul a două zile ce au permis comunicarea și exprimarea liberă a experiențelor. În funcție de interesul și domeniul de activitate al participanților, s-a format un grup mixt de persoane pentru fiecare workshop. Și pentru că învățăm mai bine atunci când punem în aplicare teoria, sesiunile de formare au fost urmate de implementarea unor activități la care au fost invitați și membrii comunității clujene, ce le-au permis participanților să testeze noi metode și să-și formeze o imagine reală despre modul în care acestea funcționează în practică. Asociația Go Free a găzduit propriul workshop bazat pe metoda Living exhibition (Expoziția vie) pentru 11 tineri veniți din Danemarca, Portugalia, Turcia și România, dornici să cunoască și să aplice noi metode de educație nonformală. Living exhibition este o metodă eficientă de a căuta soluții la probleme existente în comunitate prin interacțiunea și dialogul cu membrii comunității respective. Metoda presupune organizarea unei galerii umane într-un spațiu public cât mai vizibil și accesibil publicului larg, care are rolul de a antrena oamenii în discuții pornind de la mesajele creative purtate de expozanți. Nu este un proces ușor atunci când 11 oameni care provin Publicul s-a arătat deschis la din 11 medii diferite acceptă provocarea de a ajunge la un sinconversații și și-au împărtășit pro- gur concept ce urmează a fi transmis pubilcului prin expoziția priile opinii despre drepturile pe vie. 11 păreri împărțite, dar o adevărată plăcere să auzi și să care le avem și modul în care vezi cum ideile circulă atât de rapid și cum se implică activ toți facem uz de ele. Discuțiile s-au participanții pentru a obține cea mai bună mediere. “Human scurs în șirul orelor, ne-am rights spoken out loud” a fost mesajul comun care ne-am modelectat și cu rezultatele bilizat pe toți să folosim resursele în cel mai creativ și eficient celorlalte echipe și ne-am mod. Cu entuziasm și imaginație, materialele au fost create din pierdut în noapte prin cartoane colorate pe care am desenat imagini repezentând dimuzică și dans. verse situații din comunitățile din care facem parte și mesaje de interes comun pentru societate. Rezultatul muncii noastre s-a concretizat printr-o expoziție care a avut loc la hotel Continental, situat în centrul orașului Cluj-Napoca. “Care vor fi reacțiile?”, “Când vom începe să vorbim cu oamenii?”, “Ce vom face dacă nu se arată interesați de temă?” au fost doar câteva din întrebările care și-au găsit repede răspunsuri în cadrul expoziției și care au alungat emoțiile și gândurile cele mai puțin optimiste. Mai exact, oamenii au fost atrași de buna dispoziție, de acordurile de chitară și versurile - “Get up, stand up” cântate în deschiderea expoziției de echipa noastră simpatică și dornică să vorbească pentru prima dată, în cadrul evenimentului mare, cu cetățenii. Publicul s-a arătat deschis la conversații și și-au împărtășit propriile opinii despre drepturile pe care le avem și modul în care facem uz de ele. Discuțiile s-au scurs în șirul orelor, ne-am delectat și cu rezultatele celorlalte echipe și ne-am pierdut în noapte prin muzică și dans. Noi așteptăm cu entuziasm ediția din 2015. Dacă v-am trezit puțin curiozitatea stați și voi cu ochii pe Connector+.

iNVESTIGATIE Scufundarea mării de corturi

în spatele oamenilor care taxează camperii din Vama Veche Anonim

„Ei intră pe o chestie care e oricum ilegală,” îmi spune, „chiar dacă-i fundamentală pentru Vama și e extrem de frumoasă: campatul pe plajă.” Nu mai e mult până când mii de oameni o să ia cu asalt micul sat de la marginea mării numit Vama Veche. Cunoscut drept destinația de vară ideală a non-conformiștilor, sătucul transcede condiția sa fizică pentru entuziaștii veterani (care-și asumă cu mândrie titlul de „vamaioți”), mulți dintre aceștia zicând că „Vama” e un stil de viață, un spirit. Dar, după consensul general, anumite caracteristici ale acestui stil se bat cap în cap cu legea. Băutul in public, evaziunea fiscală, camparea în locuri interzise, furtul de mărunțișuri și chiar consumul de droguri sunt gesturi nu doar comune, ci sunt îmbrățișate de-a dreptul de către comunitatea turistică. Desigur, asemenea lucruri nu provin din rea-voință- este doar înfăptuirea unui concept vag al „libertății”, al evadării din cotidian.

iNVESTIGATIE „Normal că este ilegal să ceară bani, pentru că este ilegal să campezi pe plajă, conform legii cadru a turismului în vigoare,”

Cu toate acestea, mulți vizitatori ai fostului sat pescăresc încep să se îndepărteze de el, susținând ca lucrurile s-au schimbat în rău în ultimii ani. Într-adevăr, multe dintre principiile grassroots ale comunității vamaioate au început să se schimbe. Odată cu venirea unor investitori oportuniști și a inflației masive din partea guvernului, Vama Veche a devenit una din cele mai scumpe stațiuni litorale din România. Într-adevăr, pentru cei „neinițiați”, satul pare un paradis numai bun pentru exploatare financiară, dar pentru o comunitate care se mândrește cu un stil de viață modest, asemenea gesturi doar încurajează împătimiții să se mute spre alte locații (precum 2 Mai, Corbu, Gura Portiței, etc.). Una din caracteristicile de bază ale stilului de viață vamaiot era, până acum câțiva ani, campatul pe plaja deschisă. Evident, turiștii care alegeau să își pună corturile pe nisip se expuneau unor posibile pericole precum venirea hoților, temperaturile foarte ridicate din timpul zilei și lipsa acessului liber la dușuri și toalete, dar, conform spiritului, era gratis, iar în ciuda mai multor legi care interziceau acest obicei, consiliul local nu încuraja aplicarea lor. În final, atunci când ai de-a face cu zeci de corturi aliniate la marginea mării, e aproape imposibil să te scapi de toate. Asta, cel puțin, fără a avea un plan bun la dispoziție. „Primul contact a fost în vara anului 2012, deși, ce-i drept, unele zvonuri vociferau deja din 2011,” spune Ștefania, o studentă în vârstă de 19 ani. „Domnii au apărut după vreo două, trei nopţi de campat şi au pretins o taxă de 10 lei pe noapte pentru fiecare cort.” La început, bărbații nu au insistat prea tare, așa că Ștefania și prietenii ei nu le-au dat prea mare atenție, chiar dacă mulți din jurul lor începuseră să se conformeze. Oamenii despre care mi-a povestit Ștefania sunt doi bărbați în jur de treizeci de ani care cer o taxă zilnică celor care campează pe plajă. Suma pretinsă de către ei este aceeași percepută de localnicii care cazează camperii în propriile lor curți, diferența substanțială fiind cea că acolo obiectele lor sunt păzite constant și au întotdeauna dușuri și toalete la dispoziție.

iNVESTIGATIE Acești bărbați, angajații unei firme numite „SC MORI’S MEDIA SRL”, au început să ceară această taxă prin August 2012, folosindu-se de cel mai bun moment pentru a-i lua pe vamaioți prin surprindere, după finalul festivalului anual „Folk You! Florian Pittis”. Ca înțelegere tacită între organizatorii eventimentului și campați, corturile dispăreau de pe plajă timp de câteva zile pentru a putea face loc scenei și publicului, urmând ca totul să se întoarcă la normal odată ce festivalul se sfârșea. Surpriza a venit atunci când, odată cu revenirea corturilor, a apărut și echipa care cerea bani pentru așa ceva. Desigur, cei care obișnuiau să campeze pe nisip sunt absolut furioși. „Nu cred că se petrece legal. Adică, nu mi s-a dat niciun motiv clar de ce trebuie sa plătesc. Mi s-a explicat doar faptul că plaja este privată,” zice Vlad, un designer grafic în vârstă de 22 de ani. „Ce-i drept, am primit chitanță, dar mă îndoiesc de validitatea ei.” Majoritatea oamenilor aflați în situația lui nu s-au gândit să ceară o chitanță, iar dacă o făceau, primeau un bilețel scris de mână într-un caiet cu foi de indigo, care făcea dovada plății unei taxe de salubrizare. Atunci când am întrebat-o care i se pare cel mai ciudat aspect al acestei situații, Ștefania consideră că este „lipsa unei chitanţe” Niste personaje în sine suspicioase care îşi agăţau nişte ecusoane deloc elucidante doar după ce li se cerea o evidenţă, plus lipsa de certitudine. Dacă ar fi fost vorba de ceva serios nu ar fi stat nicio secundă la tocmeală cu noi.” La primă vedere, toată afacerea pare destul de dubioasă; mai ales dacă se ia în calcul faptul că angajații respectivi se ocupă și de niște umbreluțe și șezloanguri de plajă amplasate în zonă după plecarea câtorva corturi. Dacă e să inspectăm firma-mamă, Mori’s Media, mai în detaliu, lucrurile încă par a fi destul de neliniștitoare. Având „construcția de nave si structuri plutitoare” înregistrată drept activitate principală la Ministerul Finanțelor și cu doar 23 de angajați, cifra lor de afaceri ajunge la suma uluitoare de 2.5 milioane de RON. În ciuda acestor neconcordanțe, baza lor de date de la Registrul Comerțului arată faptul că au un sediu secundar autorizat amplasat în al cincelea subsector de plajă din Vama Veche, unde pot activa două activități comerciale, per codurile CAEN 7721 (activităţi de închiriere cu bunuri recreaţionale şi echipament sportiv) și 9329 (alte activităţi recreative şi distractive neclasificate în altă parte). Sub exprimarea foarte vagă a celui de-al doilea cod, ceea ce fac angajații Mori’s Media SRL în Vamă este, în mod aparent, perfect legal. Cu toate acestea, o sursă anonimă pune această legalitate sub semnul întrebării. Un veteran călit al stațiunii este un vânzător bine cunoscut de pe strada principală a satului ce poate fi recunoscut instant de către majoritatea vamaioților. „Normal că este ilegal să ceară bani, pentru că este ilegal să campezi pe plajă, conform legii cadru a turismului în vigoare,” începe el. „De aceea nu poți cere taxă pe un lucru ilegal; e ca și cum i-ai taxa pe cei care vând droguri - de aceea nu am ridicat problema până acum. Mă tem că va ieși vreun scandal care să rezulte în interzicerea totală a campării pe plajă și la extinderea umbreluțelor. Ori, eu cam cred că una din trăsăturile definitorii ale acestui loc este campatul. Un scandal în acest sens, cu poliția care să aplice legea cum trebuie, pur și simplu ar distruge Vama.” Atunci când discuția noastră se îndreaptă spre subectul evaziunii fiscale, sursa deveni deodată defensivă. „În ceea ce privește evaziunea fiscală în Vamă, păi, aici este o altă problemă pe care nu știu dacă este chiar ok să o răscolim. Evaziune fiscală fac toți cei de acolo, inclusiv cei care vând bijuterii handmade la colț de stradă.” Începe să povestească despre cum a încercat să-și vândă mărfurile la magazinele locale, doar pentru a sfârși prin a fi refuzat de către toate. Cu voința neînfrântă, el și-a

iNVESTIGATIE improvizat un stand din câteva pietre și bucăți de lemn și și-a vândut bunurile de unul singur; iar asta fără nicio autorizație legală, desigur. „Sper să nu mă înțelegi greșit, dar eu chiar iubesc acest loc, exact cum este el acum. Nu mi-aș dori să văd de la un capăt la altul al plajei doar umbreluțe și șezlonguri, interzisă activitatea celor care vând handmade pe stradă sau care fac chetă, doar pentru că nu au casă de marcat.” În final, sursa întrerupe conversația noastră în mod prematur, temându-se că, în încercarea mea de-a atrage atenția asupra evaziunii fiscale comisă de către cei de la Mori’s Media’s, alți vânzători „inocenți” vor avea de suferit de pe urma unei posibile aplicări mai aspre a legii în Vamă. Destul de curajoși, mulți camperi refuză să plătească suma cerută, în ciuda tentativelor celor de la Mori’s Media de a-i speria. Ștefania îmi povestește despre tacticile lor. „Veneau zilnic, cumva spre seară, înainte de apus când se stă deobicei la cort. Am refuzat plata taxei în repetate rânduri şi am cerut lămuriri. Nu m-am gândit de la început la chitanţe şi la procedurile de regulă efectuate. Lămuriri nu au fost făcute, însă cumva au ameninţat cu jandarmeria și au încercat să ne convingă în privinţa celorlalţi; cum că au plătit camparea şi desigur ne-au cerut în fiecare zi să ne mutăm în ziua următoare.” La un moment dat, unii dintre prietenii ei au cedat și le-au oferit la schimb o sumă mică de bani; una care nu se apropia de cea cerută, dar care le asigura faptul că au scăpat de vizitele lor deranjante. Dar, în final, se pare că avertizările lor au fost în van. „În ultimile 2 zile în care am stat în Vamă n-a plătit nimeni care stătea la noi în cort și nu ni s-a intamplat nimic,” susține Vlad. „La 10 lei pe cort, prețul era oricum mai mult sau mai puțin simbolic. Dar, în principiu așa, mi s-a parut că sunt furat.”

iNVESTIGATIE Chiar dacă par a se fi resemnat, câțiva vamaioți continuă să-și pună întrebări. „Aș prefera totuși să știu mai multe despre condițiile taxării,” continuă el. „Cui îi aparține plaja? La cine se duc banii aceștia? N-ar trebui să scrie undeva că e plajă privată? La cazare știi cine este proprietarul; aici doar vine un tip la tine și te roagă să-i dai bani.” Îi pot oferi doar un singur răspuns: cel al identității omului din spatele Mori’s Media, Moraru Nicolae. Acesta locuiește în apropiatul oraș Mangalia, la o distanță de 12 kilometri de Vama Veche. La primă vedere, nu se găsesc multe despre acest bărbat pe internet, în afara unei amende de la CNAS și unei somații de la ANAF, care par amândouă a fi legate de activitatea firmei sale. Dar, dacă e să inspectăm din nou hârtiile celor de la Registrul Comerțului, putem găsi informația că domnul Moraru este deținătorul absolut al afacerii, el fiind singurul asociat și împuternicit, cu o cotă de participare de 100% la profit. Așadar, în principiu, acolo se duc banii din așanumita taxă de salubrizare. Ștefania se înfurie atunci când aude de acest pretext. „Nu există salubrizare în zona respectivă! Acelaşi domn care cere bani vine şi în 2013 să strângă dimineaţa una-două PETuri vizibile şi situaţia e rezolvată. Suma este prea mare în raport cu taxa cerută în camping, unde ţi se asigură toaletă, pază, masă și așa mai departe” spune ea. „Să strâng peturi și șervețele pot și eu,” adaugă Vlad, „să-mi păzesc cortul... mai greu.” Dar care e efectul acestei taxe asupra „spiritului vamaiot”, până la urmă? Răspunsul pare a fi unanim: unul absolut dezastruos. „Din păcate, există un interes logic,” susține sursa anonimă, „anume, să vină din ce în ce mai mulți familiști sau weekendari cu bani și din ce în ce mai puțini astfel de oameni ca și mine.” Alții privesc însă la impactul asupra propriilor lor vieți. „Anul acesta a fost primul în care nu am mai campat pe plajă, devenind foarte avantajos campingul din apropierea malului mării,” își amintește Ștenafia. „Se pierde tot farmecul; este greu să treci de bariera banului de multe ori. Undeva este, poate, şi greşeala noastră.” O grămadă de întrebări rămân fără răspuns, în final. Chiar dacă activitatea firmei Mori’s Media în Vama Veche pare perfect legală la primă vedere, trebuie totuși să întreb: cum au reușit să facă atâția bani doar cu 23 de angajați oficiali? Cât de mult primește Moraru Nicolae din cifra de 2.5 milioane de lei? Și cât de mari sunt profiturile lor reale, având în vedere faptul că par a fi vinovați de evaziune fiscală? În ceea ce îi privește pe vamaioți, în schimb, tradiția lor de a locui chiar lângă valurile mării pare să fi devenit doar o curiozitate istorică. Acum că soarele primăverii ne face gândurile să fugă la zilele calde și însorite ale verii, este firesc să ne amintim de cele mai frumoase lucruri din viață, în special de cele care s-au pierdut în vâltoarea timpului. Așadar, dacă îmi permiteți, lăsați-mă vă rog să îmi amintesc de Vamă așa cum era în zilele ei de aur.

Go Free Jurnalism cetățenesc cu Oana Moisil Flavia DIMA Sunt sanșe mari ca voi să fi auzit de această fată în ultima jumătate de an. Tânără și înfiptă, Oana s-a făcut remarcată drept una din cele mai ușor de recunoscut fețe ale mișcării Salvați Roșia Montană, publicând numeroase articole pe această temă în Vice sau Revista AS. Unul dintre ele, scris pe tema strămutării ilegale a morților din Roșia Montană, i-a adus premiul trei la concursul Superscrieri din 2013. Ca să învățăm mai multe atât despre rolul jurnalistului ca formator de opinie al societății, cât și despre cum implicarea directă a cetățeanului de rând în acest domeniu ne deschide noi oportunități de exprimare și informare, am invitat-o pe Oana să ne împărtășească câte ceva din cunoștiințele ei în cadrul evenimentului Go Free 24h.

Go Free Într-un articol scris pentru un ziar „serios”, unul din lucrurile cele mai importante este „cititorul ca entitate” dar, când vine vorba de jurnalismul cetățenesc (în special cel de pe site-urile de social media), punctul de greutate cade pe ceea ce este important pentru cel care scrie materialul.

Chiar la începutul atelierului, Oana părea puțin nesigură. Se gândise în acea dimineață la modul în care trebuia să înceapă și, lipind o foaie A3 cu întrebarea „Ce este jurnalismul?” peste banner-ul Go Free, i-a invitat pe cei prezenți să răspundă. Timizi la început, ei au oferit mai multe răspunsuri. „O modalitate de-ați face vocea auzită.” „Implicare.” „Un mod de-a forma opinia publică.” „Un mod de-a lupta.” „Un process creativ.”„Manipulare.” „Ok”, a spus Oana, notându-și fiecare răspuns. Luând o a doua foaie și lipind-o peste prima, ne-a vorbit despre cum jurnaliștii au uneori tendința de a se îndepărta de realitate. „De ce?” A doua hârtie avea și ea aceeași întrebare pe ea, dar răspunsurile veneau din partea jurnaliștilor pe care îi întâlnise la European Multimedia Days. „Adevărul.” „Empowerment.” „Democrație.” „Un răspuns curios și critic.” „Liantul dintre lumea reală și public.” „Un câine de pază.” „Ceva care te inspiră să faci bine.” „Ceva ce ar putea fi vocea celor 99%.” „Alte perspective.” „O scuză bună de a întâlni oameni interesanți.” Începutul gândit de dimineață a dat tonul întregului atelier. Anume, cel al perspectivelor multiple. Oana a vorbit despre cum conceptul de obiectivitate în jurnalism poate afecta viziunea unui text. Într-un articol scris pentru un ziar „serios”, unul din lucrurile cele mai importante este „cititorul ca entitate” dar, când vine vorba de jurnalismul cetățenesc (în special cel de pe site-urile de social media), punctul de greutate cade pe ceea ce este important pentru cel care scrie materialul. De asemenea, susține ea, rolul unui jurnalist se poate delimita de interiorul concret al unei întâmplări, dar că cetățeanul poate lua parte la lucruri pe care jurnalistul nu le poate experimenta. Ca exemplu, ea ne-a dat noul documentar al lui Vlad Petri, „Unde ești București?”, unde el și-a transformat rolul de participant la protest în cel de regizor. Tot din categoria luptelor cu obiectivitatea, Oana ne-a spus o poveste recentă: aflată

Go Free în calitate de reporterița VICE la un marș al Noii Drepte, ea s-a străduit pe cât de mult a putut să se mențină obiectivă și să-i înțeleagă pe participanți, în ciuda faptului că nu era de accord cu viziunea acestora. În final, cu tot efortul pe care a încercat să îl depună, n-a reușit să fie complet obiectivă, sau, cel puțin, nu pe gustul celor din ND, care i-au asaltat Facebook-ul cu diverse injurii și amenințări. Așadar, ea ne-a dat următorul sfat: să încercăm, eventual, să fim „cât mai puțin subiectivi”. Pentru a pune acest ultim punct în practică, Oana ne-a dat un exercițiu pe care l-a primt mai demult de la Ștefan Mako (știți voi, tipul de la Casa Jurnalistului): timp de 10 minute, a trebuit să scriem doar despre ce se întâmpla în jurul nostru. Deși unora le-a venit puțin mai greu, la final au ieșit texte care dovedeau exact ceea ce și-a propus Oana să demonstreze: că putem avea o perspectivă complet unică asupra unui lucru care, în mod obiectiv, ar trebui să fie la fel pentru toată lumea. În încheiere, Oana ne-a povestit despre cum experiența ei ca activistă i-a format cariera de jurnalist. În ciuda faptului că presa clujeană a emis un comunicat în care se dezice de textele ei și ale lui Mihai Goțiu pe motiv că își folosesc libertatea de exprimare în interes public, ea răspunde scurt: „Interesul public nu-i ceva ce se întâmplă doar la conferințele de presă”. Chiar dacă și acestea sunt importante, pentru Oana, locul unde acestea se concretizează cel mai bine este strada. Acolo, spune ea, poti înțelege lumea cu adevărat și ești capabil de a-ți trage propriile tale concluzii, fără a miza pe limbajul de lemn al politicienilor despre ce e (sau nu) în regulă. Concluzia? „Nu există o rețetă (n.r. pentru a fi jurnalist). Trebuie să fii sincer, să spui ce te doare pe tine, să îți pese și să vrei să faci lumea mai bună.”

Go Free Realitatea din spatele zarurilor Alexandra Găbudean

La evenimentul organizat azi de Go Free, am aflat de existenţa unui joc interesant. Story Cubes, mai exact. Se făcea că erau 9 zaruri care trebuiau să fie aruncate pe masă şi apoi…puf! În loc de cifre erau imagini. Interesant, nu? Ce mi-a atras atenţia mai mult a fost faptul că acele imagini erau menite să-ţi dea startul pentru crearea unei poveşti. Ei bine, am ajuns să vad doar două zaruri. Energia simţită în jurul acelor oameni m-a făcut să ignor faptul că nu am ajuns în posesia zarurilor şi a unui şir de imagini care să mă ajute în scrierea unei poveşti. Am decis să scriu câteva rânduri despre ce am văzut şi mai ales despre ce am simţit azi. Nu ies prea des la întâlniri cu mulţi oameni care să-mi fie în mare parte necunoscuţi. Azi însă am dorit să accept provocarea şi să onorez invitaţia Laurei. (Trebuie să recunosc c-a meritat! Mulţumesc, Laura!) Am văzut oameni pozitivi azi, oameni uniţi şi frumoşi, care adunaţi încearcă să facă din lumea asta un loc mai bun. Workshop-ul care a avut ca temă jurnalismul cetăţenesc a fost ţinut de Oana Moisil. Într-un cadru nonformal, cuvintele Oanei au păşit mai rapid spre urechile noastre. Toate discuţiile generate m-au făcut să mă opresc şi să observ cât de important este rolul pe care jurnalistul îl deţine, cum acest formator de opinie ajunge să-şi pună amprenta asupra noastră. În final, pot să reduc toate lucrurile trăite şi văzute azi la o idee mai simplă. Trebuie să ne deschidem ochii şi să îi simţim pe cei de lângă noi, nu doar să-i vedem. Iar în momentul când ajungem să cunoaştem oameni ca cei existenţi în Go Free trebuie să fim recunoscători şi să-i apreciem.

Go Free Suntem mai mult decât vizibili Anca Scutelnicu

Intimitatea nu este un fapt, un obiect sau un fenomen. Intimitatea este un drept pe care ar trebui să îl aibă toată lumea. Calitatea de a fi intim. Dreptul de a te manifesta liber, de a te exprima, de a te juca sau de a face orice dorești, singur. A fi în intimitate mai poate însemna a fi într-o prietenie strânsă cu cineva. Cred că așa au interpretat și rețelele sociale relația de dependență pe care milioane de utilizatori o au prin raportare la ele. În ultimii ani, activitatea socială virtuală a explodat. În prezent există mii, sute de mii sau chiar milioane de aplicații care permit socializarea pe internet. Există avantaje și dezavantaje. Pe de o parte, rețelele de socializare ajută la îmbogățirea vocabularului și permit contactarea oricărei persoane, din orice colț al lumii, stimulează căutarea, învățarea, cunoașterea. Formează abilități de comunicare, permit construirea unei lumi și a unei identități false, însă în urma acestei detașări de realitate, studiile au arătat că persoanele dependente sunt mai nemulțumite și mai puțin fericite de viețile lor (fapt demonstrat, din experiența proprie). Unii psihologi atenționează că acceptarea unor persoane necunoscute și expunerea vieții private determină un comportament nociv, prin care utilizatorul își creează o identitate falsă și nu vede pericolul, deoarece scopul este de a se simți valorificat și apreciat.

Go Free Ne expunem pentru ca alţii să aibă subiect de bârfe şi motive de râs sau măsură de comparaţie, pentru a ne simţi mai frumoşi, mai deştepţi, mai norocoşi. Intimitatea noastră este mult afectată dacă intrăm în joc și ne prinde. Aceleași studii au arătat că pe vinovatul principal, Facebook, se postează cantități uriașe de informații personale și că, în general, tinde să se concentreze pe aspectele pozitive ale vieții, deoarece urmărim aprecierea celorlați prin expunerea unor fapte, chipuri, etc. Ele pot fi vizualizate de aproape oricine. Cei mai mulți utilizatori aleg ca postările lor să fie publice, iar prin acest lucru se expun restului lumii care se folosește, într-un mod sau altul, de aceste informații. Ne expunem pentru ca alţii să aibă subiect de bârfe şi motive de râs sau măsură de comparaţie, pentru a ne simţi mai frumoşi, mai deştepţi, mai norocoşi. Intimitatea noastră este mult afectată dacă intrăm în joc și ne prinde. Sunt multe capcane pe care nu ştim să le ocolim. Pe lângă afișarea unor momente din viață, să nu mai vorbim de falsitatea pe care o îmbrăţişăm naivi. Pe unde ne localizăm, în ce local, cu ce oameni ne învârtim de obicei, ce ne place, etc. – o altă problemă a intimității în mediul virtual este posibilitatea altor utilizatori de a “marca”, de a da “tag”, de a eticheta alți utilizatori. Astfel, dorința noastră de a nu apărea sau de a nu fi văzuți în mediul virtual sau în cadrul/locația respectivă este încălcată. Și deși există posibilitatea ștergerii etichetei, materialul există și doar utilizatorul care l-a postat îl poate elimina. Sau statusurile publice ale unor domnișoare care își plâng suferința din dragoste, pe care noio aflăm fără să dorim asta. Sau evenimente personale, importante sau nu pentru alții, distribuite cu scopul adunării câtor mai multe “aprecieri”. Tendința este acea graniță tot mai subțire dintre privat și public. Bineînțeles, la un moment dat ne dăm seama că ceva nu-i bine și începem să ștergem ce am afișat odată cu maxim interes și convingere. Problema e că în spaţiul virtual nimic nu se pierde, nici nu se transformă, ci rămâne pentru eternitate pe computere străine, în baze de date şi prin colţuri neştiute, neaflate de noi. Nu știm așadar cât să împărtășim din viețile noastre în lumea internetului 2.0, însă știm că ar trebui să ne gândim de două ori înainte să postăm ceva. Orice.

Go Free Fotoreportaj Andra Camelia CORDOȘ

Am ajuns pentru prima dată în Berlin la jumătatea lunii decembrie cu scopul de a planifica împreună cu alți tineri din Europa unul dintre cele mai reprezentative evenimente care comemorează în fiecare an, pe 2 august, victimele rome ucise în timpul Holocaustului: “Dik I Na Bistar/Look and don’t forget/ Privește și nu uita.” Trei memoriale au fost ridicate aici în numele romilor, evreilor și homosexualilor care au căzut victime ale ideologiei rasiste între 1933 și 1945, atât în Germania cât și în restul țărilor europene. Doar câteva sute de metri despart Parlamentul german de Memorialul dedicat victimelor rome și sinti ucise în timpul celui de-al III-lea Reich. În fiecare zi, o floare proaspăt culeasă este așezată în centrul apei - un loc încercuit azi de supraviețuitori, de cei care își aduc aminte ce s-a întâmplat.

Go Free

În plin centrul Berlinului, aproape de Poarta Branderburg , 2711 blocuri de beton formează astăzi Memorialul evreilor uciși în Europa.

Go Free

Am ajuns odată cu ploaia în parcul unde stă ascuns monumentul ridicat în memoria homosexualilor uciși în Germania nazistă. Pentru câteva momente, amintirea celor trei memoriale dedicate victimelor Holocaustului mi-a lăsat impresia că s-a creat o ierarhizare a durerii.

AscultÄ&#x192;-le povestea!