Copiii si copilaria by Camera Obscura Photography

Team Coordonator : Sebastian Vaida

sebastianvaida@cameraobscura.ro

Redactor : Marius Ioan Groza mariusioangroza@cameraobscura.ro

Colaborator : Alin Barbir

alinbarbir@cameraobscura.ro

Coperta de Laura Siebert

www.cameraobscura.ro

Fotografi Alin Petruş

.....................................................................................................................................

Norbert Gaspar

...........................................................................................................................

.....................................................................................................................................

..................................................................................................................................

.....................................................................................................................................

...............................................................................................................................

...........................................................................................................................

Silviu Pavel

....................................................................................................................................

Umair Ghani

..................................................................................................................................

Proiect fotografic – “Munca la copii si satul global” / Proiect 5 ............................................. ( Ernesto Bazan, Gigi Cohen, Brian Finke, Judy Walgren, Jon Warren, Clarence Williams )

Despre Copilarie de Oana Ghimbuluţ ........................................................................................ ( Daniele Manfredini, Frode Fanebust, Salih Güler, Linda Veit, Jacqueline Roberts, Alin Petruş )

108

Castigatorii concursului foto “Copiii si Copilaria“ ..................................................................... ( Ivanova Victoria, Mihai Bonciu, Petrişor Crăciunoiu )

122

Ruth David Laura Siebert Todd Laffler Gundega Dede

Jim Zuckerman

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu... Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cuvoie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice. “ Ion Creangă “Amintiri din copilărie”

portofolii

Alin PetruĹ&#x;

www.alinpetrus.ro

Interviu cu Alin Petruş

CO - Pentru cei care ştim mai puţine despre acest tip de fotografie, spunene te rog câte ceva despre ce presupune în termeni de provocări, spaţiu (studio, afară), echipament, răbdare ? AP - A lucra în general cu copiii presupune, în primul rând, a avea foarte multă răbdare şi tact. În general, un copil de 3-4 ani îţi acordă atenţie maxim 15 minute… După care l-ai pierdut… Cu copiii mai mari aş putea zice că este ceva mai uşor … dar nu cu mult.

Perioada de acomodare a unui subiect matur cu fotograful, abordând metodele clasice, este de la 30 de minute în sus (aici vorbim de un subiect fără experienţă în a poza) … Deci, îţi dai seama că în acele 15 minute pe care ţi le acordă un copil, nici măcar nu ai timp să desluşeşti

foarte clar ceea ce îţi poate oferi el din punct de vedere fotografic… Iată cel puţin un motiv pentru care, fotografierea copiilor în şedinţa individuală, reprezintă o mare provocare… Atunci când fotografiezi copii, este foarte important modul în care te percep. Dacă ştii să te faci interesant, atunci devii un punct de atracţie pentru ei şi-ţi acordă atenţia şi participarea de care ai nevoie. Pe lângă răbdarea despre care aminteam, este nevoie şi de o experienţă proprie în lucrul cu copiii, care să-ţi creeze terenul propice deturnării atenţiei acestora în direcţia urmarită de tine. De asemenea, este importantă prezenţa părintelui în apropierea copilului, pentru a-i crea sentimentul de siguranţă asupra locului în care se află, asupra momentului pe care-l trăieşte… Iar atunci când simt că trebuie să mă opresc, mă opresc. Un copil nu poate şi nu trebuie să fie forţat să facă un lucru împotriva voinţei sale… În momentul în care încerci să forţezi lucrurile, automat ai ieşit din ring şi rişti să strici totul … Din punctul de vedere al spaţiului de lucru, se spune că unul familiar copilului este cel mai indicat. Personal, îmi place să scot copilul din mediul lui obişnuit tocmai pentru a obţine de la el ceea ce, zic eu, este atât de minunat la copii… Curiozitatea acută ce-i caracterizează şi care se poate foarte bine oglindi în tot ceea ce face în acel moment… De asemenea, odată ce l-ai scos din mediul lui, l-ai debarasat şi de regulile spaţiului în care convieţuieşte. Şi odată scuturat de toate acestea, este liber să se exprime, să-şi dea drumul. În ceea ce priveşte echipamentul, este de asemenea o mare diferenţă între modul de lucru abordat cu un adult şi acela aplicat în cazul unui copil… Pe adult îl învârţi în jurul luminilor, îl aşezi aşa cum consideri că este oportun, în funcţie de ceea ce doreşti să obţii… La şedintele fotografice cu copii, de cele mai multe ori, te invârţi tu cu toate în jurul lui… S-a întâmplat ca după o oră şi jumătate de lucru, un copilaş să-şi ceară perniţa şi păturica pentru a se culca… Ei bine, cum puteam oare să-i dictez în care parte a studioului să se aseze?… Am mers după el şi mi-am instalat luminile în jurul locului unde acesta s-a întins… Şi a ieşit ceva absolut natural şi frumos… CO - Cum şi când ai decis să realizezi fotografii cu copii?

AP - Primii copii pe care i-am fotografiat au fost copiii mei. De altfel şi prima imagine publicată (este vorba de revista Photomagazine ediţia din august 2008) a fost una cu fiul meu mai mare. Cam asta este perioada în care am realizat că-mi place să lucrez cu copiii. Atunci mi-am dat seama şi de faptul că ceea ce poţi obtine din punct de vedere fotografic de la un copil este inedit, este spectaculos, este cât se poate de sincer şi curat ! Şi am ştiut, cum ştiu şi acum, că aşa ceva nu poţi obţine niciodată de la un adult fotografiat.

CO - Cine conduce de fapt o şedinţă foto atunci când lucrezi cu copiii? Fotograful, părinţii sau copiii? AP - Fără doar şi poate, şedinţa fotografică este condusă de fotograf. Este adevarat, o fac într-un mod subtil şi dând impresia că ceea ce se întâmplă acolo este oarecum controlat de copil, tocmai pentru a-l face să se simtă în largul lui. Un copil nu-şi conştientizează trăsăturile, elementele ce-l caracterizează, farmecul propriu sau acele detalii care-l definesc şi care ne plac atât de

mult… El este mult prea proaspăt pentru a-şi altera comportamentul, pentru a-şi însuşi o atitudine sau pentru a aborda o poziţie care să-l plaseze clar într-un tipar social pe care şi l-a însuşit… aşa cum se întâmplă cu adolescenţii sau adulţii… Copilul este… el însuşi…deschis, fără paravan, fără măşti, curat . Pe de altă parte, părintele este subiectiv. Un părinte tinde tot timpul să accentueze anumite trasaturi ale copilului pe care el, în calitatea lui de părinte, le îndrăgeşte. Dar care pot fi irelevante din punct de vedere fotografic, sau mult exagerate.

CO - De ce anume ai neapărat nevoie pentru a fotografia copii? AP - Trebuie să-ţi placă copiii ! Răbdarea este de asemenea la mare preţ ! Însă, înainte de toate, cred că este acea caracteristică personală a fotografului care-l face să vadă în copil. Sunt convins că orice fotograf poate să pozeze copii. Însă nu orice fotograf ştie s-o facă… Ba chiar aş putea spune ca sunt puţini cei care ştiu cu adevărat acest lucru. La urma

urmelor, totul vine din construcţia internă a “omului fotograf”. CO - Procentual vorbind, cât timp îţi ia pregătirea şedinţei foto şi cât timp ia şedinţa propriu zisă? AP - Este adevărat ca nu poţi să începi o şedintă foto fără să-ţi stabileşti în prealabil nişte rezultate la care vrei să ajungi… Însă orice punct de destinaţie stabilit este clar învăluit în incertitudine, pentru că întreaga derulare a şedinţei fotografice poate ajunge să se muleze pe ceea ce este dispus să ofere copilul fotografiat… Cum ziceam, adolescenţii şi adulţii abordează în mod involuntar atitudini sau comportamente copiate sau însuşite de-a lungul anilor din mediul lor, din societatea în care trăiesc, din filme, etc. Copiii nu sunt aşa. Şi tocmai în asta constă farmecul lor. Regulile se stabilesc acolo, pe loc. O şedinţă foto poate ţine o oră sau poate ţine şi 3 ore. Întrebarea următoare ar fi “ câte pauze se iau în acest interval?”. Oricum, ideea este că atunci când pozezi copii mici, şedinta se termină cam atunci când nu mai pot ei …

CO - Părinţii sau rudele copiilor vin cu anumite aşteptări sau pretenţii faţă de fotograf şi imaginile finale? Sau îţi lasă libertate de decizie? AP - Indiferent de cerinţele părinţilor, eu ca şi fotograf am libertate în decizie. Fotografia de copii, la modul la care o abordez, este una artistică. Ori fotografia artistică nu se poate construi după nişte tipare sau cerinţe clar exprimate… Într-o astfel de situaţie n-am mai putea vorbi de acest gen fotografic la modul la care îmi doresc să vorbesc. Şi mai ales, atunci când alegi un fotograf să facă ceva, indiferent de genul fotografic abordat, îl alegi pentru rezultatele pe care le are, pentru stilul lui, pentru că-ţi place pur şi simplu ceea ce face. Şi atunci ştii clar şi la ce să te aştepti de la el.

Ar fi absurd să neg colaborarea care se desfăşoară între fotograf şi părinţi, pornind de la ţinutele dorite de aceştia sau chiar de copii şi până la anumite posturi pe care ar dori să le aibă copiii lor în fotografiile realizate. Acest gen de colaborare este obligatoriu să existe. Părintele este cel care-şi cunoaşte cel mai bine copilul şi părinţii sunt cei mai în măsură să răspundă la întrebările fotografului atunci când acesta din urmă îşi stabileşte programul şedinţei…

poveşti şi dialoguri cu copiii … Întrebări?!... Tot felul… De la interminabilul “de ce?”, … “dar, de ce”?, pentru a ajunge în cele din urmă de unde am plecat şi a se încheia cu aceeaşi întrebare “dar de ce?”, până la întrebările de detaliu, atunci când se urmăresc subiecte clare, cum sunt cele din colajele prezentate, întrebări care deviază spre poveşti imaginare şi exagerări ce le fac de cele mai multe ori plăcere … În general însă, eu pun întrebările şi îi las pe ei să-mi povestească. Asta îi ajută să-şi aducă o parte din lumea imaginară în studioul meu… CO - După ce anume te ghidezi în timpul unei şedinţe foto cu copii ? Ce anume cauţi – emoţia, momentul, starea copilului, mesajul pe care îl comunică? AP - Da, cam toate astea şi multe altele. Fiecare copil este diferit prin felul lui, prin ceea ce face, prin modul în care face, prin ceea ce trăieşte când face ceva şi prin modul în care iţi transmite voluntar şi involuntar toate acestea. Cu alte cuvinte, în faţa ta ajungi să ai un univers întreg pe care trebuie să-l descoperi… şi depinde numai şi numai de aptitudinile tale până unde ajungi şi ce anume reuşeşti să descoperi. Este fascinant ! CO - Care sunt elementele unei fotografii reuşite cu copii? AP - Nu pot cuantifica un element, două, trei… câte or fi . Este vorba de un complex de factori care fac un portret de copil reuşit. Copiii sunt o poveste permanentă… Ei au poveşti şi sunt o parte a poveştilor lor. Dacă reuşeşti să surprinzi, fie şi cât de puţin din lumea lor, la modul la care poveştile lor să fie citite mai departe prin ceea ce ai realizat, aş putea zice că eşti pe drumul cel bun…

CO - Cu siguranţă lucrând cu copiii, distracţia nu lipseşte. Ce întrebări ţi se adresează în timpul şedinţelor? AP - Studioul în sine devine un loc de joacă … Eu ca şi fotograf devin un partener de joacă al copilului… Şedinţa se desfăşoară însoţită de

CO - Proiecte de viitor pe fotografia cu copii? Sau fotografia în general... AP - Da, intenţionez să realizez cât mai multe şedinţe fotografice cu copii, în stilul şi la modul abordat până acum, urmând ca într-un viitor mai îndepărtat, dacă la acel moment consider că lucrările mele se ridică la acest nivel, să fac şi o expoziţie cu imaginile de referinţă…

Norbert Gaspar www.gasparfoto.ro

Norbert Gaspar este un tânar fotograf profesionist de nuntă, din Oradea. Plin de vise, ambiţii, pentru care fotografia înseamnă munca şi hobby în acelaşi timp. Cu aceeaşi energie şi entuziasm se avântă în fiecare şedinta foto în care în prim-plan e familia, fie că este vorba de logodnă, ceremonie de nuntă sau fotografierea copiiilor. În fiecare fotografie realizată se observă armonia şi naturaleţea, asociate cu elemente moderne, extravagante. Acest mod specific de a observa lucrurile, cât şi spiritul liber, tineresc şi dezinvolt care îl caracterizează, dau adevaratul “stil”al fotografiilor lui. Adoră să fie în preajma oamenilor, să îi cunoască şi să colaboreze cu aceştia, indiferent de vârstă, religie sau cultură, creând adevarăta artă a fotografiei.

Interviu cu Norbert Gaspar

CO - Te ocupi de mult timp de fotografia cu copii şi familia lor? NG - Cu fotografierea familiilor şi a copiilor, în mod conştient şi intenţionat, mă ocup de aproximativ 2 ani. Şi înainte mi-a făcut deosebită plăcere să ii fotografiez, poate tocmai datorită faptului că în jurul meu au fost întotdeauna mulţi copii.

mai moderne, digitale), statusul fotografilor (e adevărat că nu se poate generaliza) a fost puţin “eclipsat”. Noroc cu acei părinţi care înţeleg ce înseamnă să ai de a face cu un profesionist. Din câte am observat, cei care au luat parte măcar o dată la o şedinţă foto de familie, s-au simţit bine şi cu siguranţă revin la fel de entuziasmaţi. Nu cred că putem vorbi despre fotografierea unui copil, sau a copiilor în general, ca fiind un lucru vital, obligatoriu, dar nici nu ţine de categoria “lux”. În principiu, pot să spun că fotografiile copiilor conţin ceva magic, indescriptibil, nu putem vorbi despre ele ca despre obiecte, deoarece conţin mesaje, sentimente, demonstrează armonia şi fericirea unei familii. Părinţii îşi pozează copiii în fiecare clipă, este normal, deoarece pentru ei fiecare “moment” din viaţa copiilor este deosebit de important, dar de cele mai multe ori aceste poze au aceeaşi soarta. Ajung “înghesuite” pe un calculator sau pe un CD şi de cele mai multe ori nu ştii unde l-ai pus. Însa cu totul altceva e un album de familie, pe care poţi să îl “răsfoieşti”, să îl îmbrăţişezi, să îi simţi “mirosul trecutului”.

CO - Cum este privită fotografia profesionistă de către părinţii din România? Ca o necesitate sau ca un moft? Pentru că unii părinţi înţeleg importanţa unui fotograf profesionist pentru a imortaliza momente unice în viaţa copiilor lor, în timp ce alţii consideră că pot obţine şi ei singuri acest lucru. NG - Odată cu apariţia aparatelor de fotografiat de larg consum (fie că e vorba de cele mai “antice” aparate compacte, pe film, sau cele

CO - Cum ţi se pare acest tip de fotografie ? Este dificil să lucrezi cu copiii

? Sau e mai uşor decât cu adulţii? NG - Părerea mea este că e mult mai greu să fotografiezi un copil sau un nou-născut, decât un adult. De cele mai multe ori, nu fotograful îşi impune concepţiile, ci totul depinde de atitudinea copiilor. Trebuie să ai răbdare, să îi laşi să se conformeze la noua situaţie, să fie naturali, şi numai atunci poţi să faci cu adevărat fotografii “de calitate”. Dar eu cred că merită osteneala, pentru că de multe ori am avut ocazia să mă distrez cu aceşti micuţi.

CO - Ce-ţi place la fotografia cu copiii? Avantajele şi dezavantajele... NG - De ce îmi place să fotografiez copii? Pentru că sunt sinceri, li se citesc pe faţă sentimentele, observi dacă le placi sau nu, pentru naivitatea şi curiozitatea din privirile lor. La un adult sunt mai rar “vizibile” aceste sentimente, sunt puţin “mascate”. Dezavantaj în cazul unui copil e poate faptul că, într-adevăr, ai nevoie de multă, multă răbdare, dar cred că nici nu se poate numi dezavantaj dacă iubeşti sincer copiii.

CO - Îţi faci un plan înainte de a începe o şedinţă foto cu copiii şi familia acestora? Sau mergi mai mult pe improvizaţie? NG - Nu îmi fac planuri în prealabil, doar locul “acţiunii” îl stabilim împreună cu părinţii. Acesta trebuie să fie confortabil, prietenos pentru familia respectivă, să se simta bine, iar pentru fotograf sa fie perfect din punct de vedere al luminilor, umbrelor, culorilor... De cele mai multe ori atitudinea, stilul de viaţă al familiei îmi dă un punct de reper, mă inspiră, totodată ii impulsionez şi pe ei să îşi spună părerile, să contribuie la şedinţa foto cu idei noi, să folosească cu îndrăzneală obiecte personale, care îi ajută şi mai mult la redarea atmosferei familiare.

CO - Urmăreşti să obţii un anumit “look” în fotografiile cu copii? Candid, de exemplu? NG - Nu doresc neapărat să urmez doar un anume”style”, departe de mine să îi “prind” pe copii doar în momente candide, pentru că atunci nu am putea vorbi despre naturaleţe, vreau fotografii expresive, încărcate de sentimente şi în care să se remarce, bineînţeles, şi propriul meu mod

de a “vedea” lucrurile. Dar în situaţiile în care o familie se comportă atât de natural şi dezinvolt, eu caut să mă “dizolv” în această atmosferă. Şi de cele mai multe ori astfel se “nasc” adevăratele portrete de familie. Aş putea să spun chiar fără controlul meu direct. CO - Care ar fi mesajul pe care doreşti să îl transmiţi? NG - Ceea ce îmi doresc foarte mult este să renască acest obicei al albumelor de familie, pentru că familia, copiii sunt lucrurile cele mai de preţ pe care le avem în viaţă. Să existe din nou farmecul fotografiilor originale, să le poţi lua de pe raft atunci când vrei să faci o “călătorie în timp”, să poţi să le dai mai departe, să te mândreşti cu ele. Ce înseamnă sute de fotografii declanşate una dupa alta, dacă nu ai UNA de valoare, care să te năpădească de sentimente.

NG - Îmi plac şi le folosesc pe amândouă. Poate totuşi, sincer, mai aproape de personalitatea şi stilul meu, e fotografia alb-negru. E mai expresivă, mai palpitantă, luminile şi umbrele sugerează mai mult decât fotografia color, care e mai mult “impresionantă”. CO - În medie, cam cât timp durează o şedinţă foto cu copiii? NG - Depinde, variază de la un copil la altul. În general, e vorba de 1-2 ore, altadată....infinit... Fotografierea, în sine, e partea uşoara a lucrului, adevărata muncă e împrietenirea, jocul împreună cu copiii. Bineînţeles, sunt excepţii când ai de a face cu un copil cu care te afli pe aceeaşi frecvenţă. CO - De ce anume ar trebui să ţină cont un fotograf care doreşte să aleagă acest tip de fotografie ? Ce l-ai sfătui să facă sau să nu facă? NG - Sfat: RĂBDARE. Dar poate nici răbdarea nu e suficientă, trebuie să adori copiii, să ştii să fii şi tu “copil”, lângă ei, să te simtă “de-a lor”, să aibă încredere....iar dacă nu poţi să le transmiţi aceste lucruri, NU ai nici o şansă!

CO - Alb negru sau color? Sau în funcţie de starea şi emoţia pe care doreşti să o transmiţi?...

Norbert as a child

Cateva cuvinte despre copilarie

Copilăria... cea mai minunată amintire din viaţa multora dintre noi. Sa fii copil înseamnă să ştii să te bucuri de orice lucru mărunt, să fii curios, să descoperi în fiecare moment o mică minune din ceea ce te înconjoară. Gândindu-mă înapoi la acele clipe fermecătoare, mi-am amintit de o fotografie care îmi este foarte dragă, din copilărie. Am căutat-o cu nerăbdare... În momentul în care am luat-o în mână, amintirile au năvălit ca o avalanşă, clişee din cele mai plăcute momente, despre prietenii din copilărie, despre gălăgia din stradă, pe care o făceam cu joaca noastră fără oboseală, despre aromele ce te înnebuneau când se gătea prânzul şi mama ne striga “la masă”, despre mirosurile primăverii, a florilor, a fructelor din grădină, pe care le mâncam aproape crude, fără să aşteptăm să se coacă... Poate datorită acestor extraordinare amintiri îmi face deosebită plăcere să fiu în apropierea copiilor, a familiilor şi, bineînţeles, să îi fotografiez. Cred că în fiecare familie există în ziua de azi un aparat de fotografiat, iar pentru părinţi bineînţeles că fiecare minut din viaţa copiilor li se pare deosebit...aşa că sute de poze făcute stau “adunate” în computer sau pe un CD. De multe ori, nimeni nu îşi mai aduce aminte de vreo poză anume, lângă duzina “depozitată”, mai adaugă câteva în plus, pierzând astfel din importanţă. Mi-ar face deosebită plăcere să se revină, ca şi în trecut, când eu eram copil, la albumele de familie, pe care poţi să le îmbrăţişezi, simţind astfel “mirosul” amintirilor, poţi să le răsfoieşti şi fiecare fotografie te conectează la un eveniment special. Mă simt norocos că am avut plăcerea să fotografiez mai mulţi copii sau familii şi mărturisesc sincer că nu e “o joacă”, mai ales când e vorba de mai mulţi copii şi fiecare vrea să facă altceva. O dată plâng, o dată râd, nu ştii niciodată cum vor reacţiona în faţa aparatului de fotografiat, şi mai ales în faţa unui “străin”, care e tot timpul cu “ochii” pe ei. Dar chiar dacă ar trebui să stau ore întregi lângă ei, să îi observ, să le prind cele mai fantastice momente, MERITĂ! Atunci îţi dai seama că toată oboseala nu a fost în zadar, când primeşti scrisori de mulţumire din partea părinţilor, când le vezi ochii înlăcrimaţi de sentimentele care îi cuprind în momentul în care văd fotografiile despre ceea ce au cel mai de preţ în lume - COPIII. Şi sincer vorbind, în această atmosferă ce vibrează de afecţiune şi eu mă induioşez, pentru că, pentru moment, mă simt din nou COPIL.

ÂŠ Norbert Gaspar

Ruth David

www.rdavidphotography.com

Locaţie: Washington DC şi împrejurimile

Background fotografic: Am crescut cu părinţii, care eru fotografi amatori dedicaţi. Aveam o cameră întunecată în casă pe post de laborator foto, iar aparatele foto făceau întotdeauna parte din peisaj. Am studiat fotografia pe film şi developarea în liceu şi la colegiu, şi am început cu fotografia digitală la sfârşitul anilor ’90. Am devenit fotograf profesionist de mai bine de 5 ani, centrându-mă preponderent pe fotografierea copiilor şi copilăriei. Am lucrat puţin şi ca şi fotograf politic, documentând campania preşedintelui SUA Obama, timp de doi ani. Îmi place să lucrez în ambele genuri de fotografie, descoperind că munca în aceste două medii diferite îmi oferă un bun echilibru. Ca şi mamă şi fotograf, sunt atrasă de complexităţile copilăriei – imperfecţiunea perfectă a pletelor suflate de vânt, şarmul dinţilor lipsă, frumuseţea unei expresii triste şi a unui zâmbet chicotit. De asemenea, mă pasionează fotografia conceptuală şi tind să înclin spre imagini fantastice – fetiţe desprinse din poveşti şi basme şi băieţei precum Huckleberry Finn.

Siluetele sunt o specialitate, pentru că ador să planific conceptul unei siluete sau a unui apus de soare care captează un moment “real”. Şi ce altceva pentru a descrie mai bine sentimentele mele despre copilărie decât o poezie, şi anume “Cântecul copiilor”, de R.S. Thomas:

Cântecul copiilor de R. S. Thomas Trăim în propria noastră lume, O lume mult prea mică pentru tine Pentru a te apleca şi a intra Chiar şi pe mâini şi în genunchi Subterfugiul adulţilor. Şi deşi analizezi şi desfaci Cu un ochi analitic, Şi tragi cu urechea la discuţiile noastre Cu o privire amuzată. Nu poţi găsi centrul Unde dansăm, unde ne jucăm, Unde viaţa e încă aţipită Sub floarea închisă, Sub cochilia netedă A ouălor din cuibul cupă Care râd de albastrul şters Al raiurilor tale îndepărtate.

“Aceasta este imaginea mea preferată - Pur şi simplu scrie cu litere mari “Copilărie! Tărâmul basmelor! Iepurele de catifea! şi eu le folosesc ca şi fundaţie a brandului meu, de la logo la împachetare.”

ÂŠ Ruth David

Laura Siebert www.laura-siebert.com

Locaţie: Denver, Colorado; călătoreşte peste tot în lume pentru diverse cataloage Background în fotografie: Dintotdeauna copiii, fotografiaţi pe suport digital. Se ocupă de fotografie de peste 5 ani, şi consideră fotografia mai mult o ştiinţă socială, prin care trebuie să fii capabil să te contectezi cu subiectul/subiectele tale şi să scoţi esenţa din ele. Restul sunt doar detalii.

“Copilăria reprezintă o fereastră în timp atât de mică în vieţile noastre… Şi totuşi ne oferă atât de multe amintiri. Reprezintă un timp magic, în care toate devin posibile. Din acest motiv, îmi place să lucrez cu copiii, pentru a capta aceste lucruri şi a le “captura”. Pentru că sunt atât de neinhibaţi în exprimarea emoţiilor. Nu se opresc să se gândească dacă ceea ce fac este potrivit din punct de vedere social. Ci pur şi simplu SUNT ceea ce simt.”

ÂŠ Laura Siebert

Todd Laffler

www.lafflerphotography.com

“Mi-am început călătoria în fotografie la vârsta de 17 ani. Mama mea mi-a arătat cum să fotografiez, cum să developez şi să scot pe hârtie fotografii alb negru, în camera întunecată improvizată în beci. Am fost vrăjit de întregul proces şi am rămas “orbit” pe loc de pasiunea pentru fotografie. Am început să fotografiez ceea ce ştiam ce mai bine, iar la acel moment era sportul numit skateboarding. Chiar mi-am realizat propria revistă de skateboarding cu ajutorul fotografiei. După liceu, mi-am luat diploma în fotografie de la Institutul Colegiului de Artă din Maryland.”

“Ceea ce mă interesează şi mă motivează la fotografia cu copii este faptul că niciodată nu ştii ce imagini vei obţine. Asta este ceea mă pasionează. Fiecare copil este atât de unic şi diferit încât întotdeauna mă fac să mă întreb oare ce vor face în continuare. Iar adevărata provocare constă în a fi pe fază atunci când ceva se întâmplă, deoarce cu siguranţă va fi scurt şi efemer. Din lipsa unei descrieri mai potrivite, mi se pare că adulţii sunt oarecum presetaţi. Sunt previzibili. Totodată, au o idee destul de clară privind propria lor imagine. Sunt hiper sensibili la “defectele” lor vizuale, iar pe unii chiar îi obsedează. “

“Întotdeauna aud lucruri precum “poţi scoate în Photoshop ridurile, mă poţi fotografia de sus pentru că am guşă, asta este partea mea bună, mă poţi face să arăt slab”, etc. Majoritatea copiilor nu au învăţat încă asta. Asta face ca fotografierea lor să fie cu atât mai plăcută, deoarece nu mă tem că nu le va place cum arată. Motiv pentru care îmi place să mă văd şi pe mine însumi ca şi un copil atunci când îi fotografiez, cu excepţia faptului că am nişte jucării mult mai scumpe! ”

Gundega Dede www.sundewart.com

Gundega Dege este o fotografă din Latvia. A făcut primii paşi în artă încă din timpul copilăriei şi în primii ani de şcoală, la cursurile de desen şi în cadrul diverselor concursuri şi competiţii. După liceu, au urmat cursuri de limbi străine la universitate, timp de 5 ani. Între timp, a continuat să deseneze şi să scrie poezii. După ce a terminat facultatea, a lucrat ca şi translator, după care ca şi specialist în relaţii publice şi fotojurnalist la un ziar local, unde a descoperit lumea fotografiei. Realiza ocazional fotografii şi de pe vremea studiilor, însă în 2004 a început să se implice serios, când şi-a cumpărat prima cameră digitală. Iar prima experienţă a fost în a fotografia copiii. A învăţat fotografia autodidact, din cărţi, reviste, workshop-uri.

După o vreme, a început să posteze fotografii pe internet, pe site-uri precum www.photo.net, www. photosight.ru, www.deviantart.com. În primăvara lui 2005 a realizat prima expoziţie de fotografie în oraşul natal, Ogre. În toamna aceluiaşi an, a realizat o a doua expoziţie la clubul de tineret “Depo”, în capitala Latviei, Riga. În 2007, o a patra expoziţie, ş.a.m.d. În acelaşi an, fotografiile i-au fost expuse la galeria de artă din Moscova, Rusia. Au mai urmat o serie de concursuri locale, la care a câştigat diverse premii, şi a realizat coperţile pentru albumele unor trupe de muzică locale. În prezent, Gundega lucrează în continuare în relaţii publice, iar fotografia este pasiunea ei. Anul trecut, a început să predea fotografie la centrul educaţional local. Uneori, vinde şi fotografii celor interesaţi. Clienţii sunt membri ai familiei, prieteni, necunoscuţi şi cei pe care-i întâlneşte la muncă sau pe site-urile de pe internet (din domeniul fotografiei).

Ca şi postprocesare, aranjează imaginile în funcţie de temă şi tematică. Uneori, sunt necesare 20 de layere pentru o imagine finală. Foloseşte diverse texturi şi îşi crează propriile pensule (în Photoshop). Stilul preferat este pictura fotografică digitală, în care diverse zone ale imaginii sunt pictate cu alte culori decât cele originale, folosind diferite pensule pe diverse layere. Un alt stil preferat vizează imaginile alb negru în infraroşu, pe care le editează în Photoshop la nivel de contraste. Două stiluri care au o reprezentare puternică în revistele foto. Modelul preferat pentru Gundega este fiica ei Linda, de 10 ani, iar tema centrală în fotografie este sentimentele şi emoţiile umane. “Cândva, fotografiam ceea ce vedeam; acum fotografiez ceea ce simt...”

“Nu ar trebui să-ţi fie teamă să arăţi oamenilor lumea din alt unghi, ţinând cont de faptul că este una să îţi doreşti să faci fotografii şi alta să ai puterea să le faci! Indiferent de aparatul foto care-l ai, contează de fapt ce ai în minte şi în suflet. Asta este lumea în care trăim, plină de durere, suferinţă, războaie… O fetiţă încearcă să o salveze, e îngerul nostru, speranţele şi visele pentru o lume mai bună. Unii oameni plâng atunci când îmi văd fotografiile. Asta pentru că am pus mult din mine în aceste fotografii, la fel ca şi fiica mea Linda, modelul principal în aceste imagini. Cred că stilul meu fotografic ar trebui numit artă întunecată. Pentru a obţine imaginile care le realizez, tot ce am nevoie e starea de spirit necesară pentru mine şi modelele mele. M-am centrat întotdeauna pe emoţiile şi sentimentele umane, lumea interioară şi subconştient.

Fotograful preferat este Jan Saudek, şi o mare parte din inspiraţie îmi vine din lucrările lui, precum şi din viaţa de zi cu zi, aici în ţara mea. Cei mai buni asistenţi sunt familia mea – cei doi copii ai mei – Linda şi Daniel, care sunt şi modelele mele. Celor care ar dori să lucreze împreună cu mine pe fotografie, dacă doriţi să vă vedeţi pe voi înşivă din interior, atunci sunt persoana potrivită.

ÂŠ Gundega Dede

Jim Zuckerman www.jimzuckerman.com

Jim Zuckerman a renunţat la studiile medicale în 1970, pentru a-şi urma pasiunea pentru fotografie, care a transformat-o întro carieră. A predat fotografia creativă la multe universităţi şi şcoli private, inclusiv UCLA, Şcoala de fotografie Hallmark, Centrul de fotografie Palm Beach şi Universitatea de stat Kent. De asemenea, coordonează multe excursii fotografice la destinaţii exotice precum Kenya, Tanzania, Namibia, Burma, Etiopia, Indonesia, India, Europa de Est, Peru şi Turcia. Până în prezent, a fotografiat în 83 de ţări. Jim a organizat expoziţii fotografie în galerii de artă din Palm Springs, Delray Beach, Detroit, şi Los Angeles. Fotografiile sale artistice sunt de asemenea parte a multor colecţii private.

Jim este un editor şi scriitor la reviste de fotografie de mai bine de 35 de ani. Imaginile, articolele şi editorialele sale fotografice au fost publicate în cărţi şi reviste dintre care amintim cărţi sub editura TimeLife, publicaţii aparţinând Societăţii National Geographic Outdoor Photographer, Life Magazine, Omni Magazine, Conde Nast Traveler, Shutterbug, Science Fiction Age, National Wildlife şi Opticon, o revistă de renume din Grecia. Este autorul a 14 cărţi din domeniul fotografiei, şi în prezent predă multe cursuri online pentru site-ul www.Betterphoto.com. În plus, este prezentat în 3 DVD-uri instructive, disponibile pe Amazon.com.

Fotografiile lui Jim Zuckerman au fost folosite şi în domeniul fotografiei comerciale şi publicitare, precum şi în domeniul editorial, în peste 40 de ţări. Are fotografii publicate în calendare, postere, felicitări şi broşuri pentru corporaţii şi rapoarte anuale, atât în SUA cât şi la nivel internaţional.

ÂŠ Jim Zuckerman

Silviu Pavel www.silviupavel.com

Imaginile fac parte dintr-un proiect personal numit “A Good Childhood” (O copilărie bună), care a luat naştere pur întâmplător în 2009, în timpul unor excursii în Dobrogea, şi care s-a dezvoltat de la sine şi va continua şi în viitor. Am descoperit aici o lume foarte diferită de cea pe care o cunoşteam, care m-a impresionat în timp prin firescul cotidian şi candoarea unor copii care nu au uitat să-şi trăiască copilăria într-un mod sănătos şi curat emoţional, asa cum nu prea se mai întâmplă prin marile oraşe. Deşi la început sentimentele mele au fost în primul rând de compasiune, am învăţat în timp că ceea ce am gasit aici este un univers plin de entuziasm şi imaginaţie al unei copilării lipsite de constrângeri “urbane”. Bărcile abandonate de pe malul Dunării se transformaseră în nave, fostele ferme, lăptăria, erau acum “cazemate”, fosta şcoală era teren de fotbal şi pistă de biciclete, toate în jocul inocent al unor copii care nu ştiu ce este un “videogame”. Fără intenţia de a “romantiza” excesiv o realitate nu tocmai fericită, am încercat să surprind tocmai acele momente de trăire nealterată, despre care citeam în poveşti când eram şi eu copil. Am încercat să arăt un zâmbet sincer, venit din plăcerile simple ale vieţii şi, în general, am încercat să prezint latura frumoasă a unei zone care suferă economic şi social.

Umair Ghani

photo.net/photos/Awaraagard

Umair Ghani este un fotograf independent din Lahore, Pakistan. Are la activ o serie de expoziţii naţionale şi internaţionale, precum şi proiecte. Lucrările sale au fost publicate în mai multe reviste de fotografie şi vederi. Umair a câştigat mai multe premii naţionale şi internaţionale, printre care amintim premiul primului ministru pentru promovarea culturii pakistaneze prin fotografie.

Paradisul pierdut

Două lucruri mi-au schimbat dintr-odată stilul fotografic, precum şi percepţia asupra lumii. Mă aflam în provincia Sindh (Pakistan), fotografiind oameni pe străzile fierbinţi, prăfuite, înguste şi zgomotoase din Sehwan. Chiar înainte să apăs declanşatorul, centrându-mă pe un bătrân ideal aşezat în interiorul unei curţi ce adăpostea băile cu noroi, am observat o fetiţă care privea curioasă prin deschizătura unei porţi. Am renunţat la a fotografia bătrânul şi am declanşat de mai multe ori înainte ca fetiţa să mă observe şi curiozitatea ei să se transforme într-un zâmbet pe jumătate timid. Chiar în acel moment nu am înţeles ce efect puternic va avea acea fotografie asupra mea. Al doilea incident a avut loc când am încărcat pe internet fotografia a doi băieţi care lustruiau pantofii şi care la momentul declanşării se tachinau reciproc, în joacă. Şi unul din comentariile la acea fotografie a fost acesta – “în timp ce tu te bucuri de aplauze şi comentarii drăguţe pentru această fotografie, aceşti băieţi se luptă în continuare pentru a supravieţui într-o lumea ostilă şi neiertătoare!” Şi asta a schimbat ceva în mine. Câteva semne de întrebare au apărut de nicăieri şi au rămas suspendate mai sus decât se puteau concentra ochii mei. O întrebare a apărut aproape instantaneu – e normal să stau de(o)parte de viaţa acestor copii pe care i-am fotografiat? Cât de mult ar trebui să intervină/interacţioneze un fotograf cu oamenii pe care îi fotografiază? Să privesc aceşti copii ca şi subiecte de fotografiat sau au o VIAŢĂ şi o EXISTENŢĂ la fel ca şi noi toţi? Şi mai important, dacă tot pretindem că aceşti copii sunt viitorul omenirii, atunci ce le facem de fapt? Imaginea cu fetiţa din Sehwan am numit-o “perlă fără cercel”, o fotografie care am privit-o ore în şir, multe zile la rând. Şi mi-am adus aminte că nu am văzut nici o clinică sau spital pe o rază de mai mulţi kilometri de unde locuia aceasta. Şi mi-am adus aminte de apa de canal, murdară şi stătută, înăuntru şi în afara casei în care locuia. Şi m-am întrebat cum ar putea să rămână sănătoasă cu aşa o apă contaminată. Şi un lucru mi-a devenit clar – e imposibil ca şi fotograf să rămâi detaşat de vieţile persoanelor fotografiate. Dacă urma să documentez schimbarea

prin fotografii şi să aduc schimbarea, atunci trebuia să încep prin a mă schimba pe mine însumi. Interesul meu în privinţa copiilor din Pakistan a crescut tot mai mult. Şi pe măsură ce am început să interacţionez tot mai mult cu aceştia, la un nivel mai personal, am observat că uşoarele lor chicoteli ascundeau de fapt plânsete înăbuşite, ochii lor de smarald reflectau tente de durere, şi toţi păreau victie ale neglijenţei şi lipsei de corectitudine din partea conducătorilor acelei ţări. Astfel, călătoriile şi proiectele mele fotografice s-au centrat tot mai mult în jurul istorisirilor vizule ale acestor copii. La un altar mi-a fost dat să văd o frumoasă fetiţă, care nu-şi putea vedea chipul angelic deoarece era oarbă. Fetiţă a cărei familie era atât de săracă încât nu-şi permitea să o ducă la un oftalmolog în oraşele din apropiere, iar statul nu-i oferea nici un ajutor. Am vizitat şcoli devastate, unde copiii veneau fără cărţi, pentru ca Talibanii să nu-i poată ţintui pentru dorinţa lor de cunoaştere. Oieri tineri şi copii idilici, strămutaţi în urma acestui război împotriva terorii, purtând coroane de flori, aşteptând pacea în aceste regate cereşti. Pe străzile din interiorul zidurilor oraşului am întâlnit tineri luptători muncind din greu pentru a recâştiga titlurile pe care le câştigaseră cândva stră-străbunicii lor în Manila, în anii ’60, devenind cunoscuţi sub numele de Campionii Manila. Şi mai erau copiii care rătăceau şi căutau de lucru, copii care beau apă din ulcioare de lut în moschee, pentru că nimeni nu le dădeau (nimic) altceva. Şi am întâlnit acest uimitor Dhammali (dansator mistic), care dansa în cadrul festivalelor Sufi pentru a primi ceva de mâncare şi un loc de odihnă la altarele de închinăciune. Am declanşat şi am declanşat, şi fiecare declanşare a crestat adânc în moralitatea mea. Mă reeducam şi documentam victimele neglijării sociale. Victime pe care le numim VIITORUL OMENIRII! Însă aceste creaturi mici şi inocente privesc în linişte cu ochii lor curioşi, cu mii de întrebări fără de răspuns, atârnând undeva în spaţiul din jurul lor.

ÂŠ Umair Ghani

proiect fotografic

Munca la copii şi satul global : Fotografia ca şi factor de schimbare socială Munca la copii şi satul global: fotografia ca şi factor de schimbare socială reprezintă un proiect alcătuit din 11 fotografi care fotografiază, în întreaga lume, copiii care muncesc. Fotografiind copiii la nivel individual în lumea lor – cu familiile, comunităţile, ţările lor – sperăm să reuşim să vedem dincolo de eticheta “copiii care muncesc”. Copiii care trebuie să muncească sunt rezultatul unui set complex de factori: sărăcia, lipsa şcolilor, îngrijirea precară a stării de sănătate, războaie, şi multe altele. Soluţiile trebuie să se plieze pe nevoile copiilor, la nivel individual. Trebuie să aflăm cine sunt, pentru a şti ce nevoi au. Fotografiile rezultate în urma proiectului fac parte dintr-o expoziţie care a mers până la Congresul Statelor Unite ale Americii, la universităţi, şcoli şi alte forumuri din SUA. La nivel internaţional, fotografiile au fost prezentate în Bangladeş şi sunt planificate alte expoziţii similare. Una dintre poveşti a fost inclusă în curricula publicată de Universitatea Stanford privind educaţia internaţională şi transculturală. De asemenea, urmează să apară şi o carte. Acest proiect a fost iniţiat în mintea şi sufletul fotografei Julia Dean, din Los Angeles. De-a lungul a multor ani de călătorii în tări în curs de dezvoltare, Dean a rămas adesea întristată de numărul mare de copii care lucrau în medii periculoase. Una din cele mai profunde experienţe a fost cu un copil din India, un tânăr care s-a urcat întrun tren, s-a strecurat pe sub picioarele pasagerilor şi şi-a întins mâna pentru a cerşi. Iar pentru Dean, gestul acestui băiat a devenit un semn clar – era momentul să ia iniţiativă. Inspirându-se din munca fotojurnaliştilor anilor ’30-’40 din cadrul administraţiei securităţii fermelor (un efort de a combate sărăcia în SUA în acea perioadă), Dean a unit 3 editori renumiţi la nivel naţional pentru a o ajuta să selecteze o echipă de 11 fotojurnalişti talentaţi, un director de fotografie şi 2 scriitori. Astfel, misiunea a devenit aceea de a educa oamenii în privinţa

acestui fenomen complex, de a-i mişca la nivel emoţional şi de a-i motiva să acţioneze pentru schimbare.

Huacipa, Peru – Făuritorii de cărămizi

Miriam, o fetiţă de 13 ani, nivelează partea de sus a unei matriţe pentru cărămizi din lut. Sora ei, prea tânără pentru a realiza cărămizi, stă pe jos, în spatele lui Miriam, ţinând în mână o păpuşă, alături de fratele lor mai mic. Peste tot în lume, copii şi familiile lor construiesc cărămizi din lut, cu ajutorul unor matriţe simple. Lutul este uscat, după care este ars într-un cuptor. În 3 ţări din America Latină – Peru, Argentina şi Ecuador, fabricile de cărămizi sunt concentrate la marginea oraşelor mari, conform unui raport al Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Muncitorii sunt cel mai adesea imigranţi necalificaţi din zonele rurale. Apa curentă şi electricitatea sunt insuficiente. Plata este foarte mică, în timp ce producţia cerută este foarte ridicată, astfel că familii întregi muncesc împreună. Se fac în prezent eforturi din partea OIM pentru a moderniza producţia de cărămizi, eliminând astfel intermediarii şi oferind servicii sociale, în special educaţie. Scopul central al OIM este de a obţine

retragerea copiilor din munca de fabricare a cărămizilor.

Miriam.

Haiti – Servicii Casnice

Sora lui Miriam se joacă cu căţeluşul ei, în timp ce se plimbă pe cărămizile întinse pe pământ. (Băiatul din prim planul imaginii nu a fost identificat)

Copiii jucându-se într-o clasă la şcoala la care învaţă acum

Josiméne priveşte la o fotografie Polaroid alb negru în care e chipul ei. În casa cu două camere unde lucrează pentru o familie de patru persoane ca şi servitoare, nu există oglinzi. Familia ei locuieşte într-o zonă îndepărată din centrul Haiti, la ore distanţă cu maşina de capitala Haiti, Port-au-Prince. În vârstă de 10 ani, Josiméne lucrează ca şi servitoare (restavec). Părinţii ei sunt fermieri în zona montană şi îndepărată a Haiti. Cu doi ani înainte de a se face această fotografie, părinţii ei au rugat o femeie din acea zonă să-i găsească fetiţei o familie care să o ia ca şi servitoare în casă. Numărul estimat al copiilor care lucrează ca şi servitori în întreaga lume

se ridică la sute de milioane. Doar Haiti are un număr aproximativ de 300.000 de restavecs – un termen care combină termenul creol “a sta” şi “cu”. Linia de demarcaţie între sarcini uşoare şi exploatarea copiilor este trasată de OIM atunci când copiii sunt vânduţi sau expuşi traficului ; când sunt luaţi în sclavie pentru a plăti datoriile familiilor ; când muncesc fără a fi plătiţi ; când sunt expuşi pericolelor de siguranţă şi sănătate ; când muncesc excesiv ; când suferă violenţe fizice sau hărţuire sexuală ; sau când sunt “foarte tineri”. Pentru a contracara efectele privării de familie şi educaţie, organizaţia non-profit Maurice Sixto Foyer oferă cursuri gratuite pentru restavecs. Însă în multe zile, sarcinile Josiménei o împiedică să participe la aceste cursuri. O suburbie din Port-au-Prince, Haiti

mama fetiţei îi prinde părul. Josiméne se ocupă de îmbăierea şi îngrijirea celor doi copii ai familiei la care lucrează, cu vârste de 4 şi 5 ani; curăţă casa cu două camere; spală vasele; spală hainele de mână; face diverse comisioane; şi vinde diverse produse ale “magazinului” familiei. “Mi-ar plăcea să-mi văd fraţii şi surorile. Mi-e dor de ei şi de părinţii mei. Şi aş prefera să spăl vasele şi să curăţ casa pentru mama mea şi nu pentru aceşti oameni.”

O suburbie din Port-au-Prince, Haiti

Unul din copiii pe care Josiméne îi îngrijeşte arată înspre ea, în timp ce

Josiméne îşi prezintă singura rochie, în timpul unei pauze dintre două sarcini. Averea ei mai include două perechi de pantaloni, o fustă, câteva tricouri, o uniformă şcolară şi papuci.

India – Şcoli Platformă

Bhubaneswar (Orissa), India

Sankar doarme pe o bancă în gară.

Sankar vinde sticle îmbuteliate cu apă călătorilor cu trenul în gara Bhubaneswar, India. Face acest lucru pentru a putea cumpăra de mâncare şi cele necesare traiului de zi cu zi. Gările din India sunt spaţii de locuit pentru mii de copii. Unii copii şi-au părăsit casele aflate în sate de la marginea oraşelor. Alţii trăiesc în case dărăpănate din apropierea gărilor şi, din când în când, revin în gări. Sankar, de exemplu, trăieşte în apropiere într-o casă părăsită. Tatăl său nu mai face parte din familie. Fotograful Brian Finke spunea că, în medie, copiii pe care i-a fotografiat câştigau între 50 şi 100 rupii pe zi (aproximativ 2-3 USD), vânzând sticle cu apă potabilă. Bani care le ajungeau pentru mâncare şi alte lucruri strict esenţiale. Iar de dormit, Sankar şi alţi copii dormeau pe unde puteau în gară – pe jos, pe bănci, pe bagaje.

Un copil scrie pe o tablă în timpul orelor de curs ţinute în gară.

Organizaţia serviciilor sociale Ruchika ţine astfel de cursuri pentru copiii care locuiesc în gări.

Trafic la graniţa Nepal – India

dintre Nepal şi India, “gărzile” femei care lucrează pentru Maiti Nepal inspectează în continuu feţele femeilor care traversează graniţa în maşini sau pe jos, cerându-le multora acte de identificare, acte de călătorie şi alte dovezi care le pot ajuta să îşi dea seama dacă au sau nu de-a face cu victime ale traficului de oameni. În Bombay, India, o altă organizaţie care încearcă să oprească traficul de oameni pe diverse căi.

Traversarea graniţei Birgunj, Nepal. “Gărzile” de la graniţa din Nepal au oprit-o pe această tânără şi omul din spatele ei pentru că acesta a spus că sunt căsătoriţi şi merg să-şi vadă părinţii în India, însă nu au putut arăta actele necesare prin care să dovedească acea căsătorie. Astfel că au fost reţinuţi la graniţă pentru interogatorii până ce au fost contactaţi părinţii fetei, care au dus-o înapoi în satul ei. Aproximativ 5000-6000 de femei cad pradă traficului din Nepal în India în fiecare an, conform statisticilor Unicef. Din nou, motivele pentru exploatarea traficul cu copii sunt complexe. Şi includ aspecte precum sărăcia, discriminarea de gen, sănătatea precară, războiul şi altele. În ultimii ani, o serie de organizaţii au început un proces de stopare a traficului chiar de la sursă, pentru a ajuta femeile care au fost victime ale traficului să supravieţuiască şi, dacă e posibil, să plece. La graniţa

Mumbai, India - pe strada Falkland, sute de prostituate încearcă să supravieţuiască pe o stradă murdară şi aglomerată.

Femeie nepaleză întinsă pe strada Falkland, în Bombay, bolnavă cu SIDA şi tuberculoză. În noaptea care a urmat acestei fotografii, femeia a murit.

Cambodia – Culegătorii de Gunoaie

Viaţă la gunoi

Pentru a găsi cea mai mare groapă de gunoaie din Phnom Pehn, capitala Cambogiei, mergeţi cu maşina pe drumul prăfuit din apropierea staţiei de radio a cartierului Stung Meanchey. Trei fraţi – Kayrith, de 14 ani, cel mai în vârstă, Ratha, de 12 ani şi Minea, sora cea mică, de 10 ani, locuiesc şi muncesc aici, împreună cu verişoara lor, Thavara, de 11 ani. Fraţii locuiesc în apropierea gropii împreună cu părinţii lor – tatăl Bo, de 37 de ani, mama Sam On, de 35 de ani, şi mai au încă 3 fraţi şi mai mici – Srey Yaan, de 5 ani, Srey Yan, de 4 ani şi un bebeluş de 10 luni, Sam Naang. Casa lor este o colibă specifică zonei, din bambus, pe două nivele, cu un acoperiş ondulat, din tablă, cu pereţi tot din tablă şi alte materiale de la groapa de gunoi, lipite toate între ele. Copiii dorm la al doilea etaj, cu o podea din bambus. Părinţii dorm direct pe pământul umed şi noroios de la parter, pentru a putea păzi cârdul de gâşte pe care-l cresc într-un ţarc. Într-una din zile, Thavara, căutând printre gunoaie, a rămas scufundată până la gât. Într-o altă zi, fotograful Jon Warren, care are aproape 2 metri înălţime, a călcat într-o groapă asemănătoare şi s-a scufundat şi el până la brâu.

Phnom Penh, Cambodia

Copil care sare în faţa focului. Pentru a reduce mirosul la © Jon Warren groapa de gunoaie Stung Meanchey de lângă Phnom Penh, se dă foc gunoaielor.

Copiii stau pe cupa excavatorului şi caută aproape zilnic între gunoaie, pentru a câştiga bani pentru taxele şcolare şi pentru a suplimenta bugetul insuficient al familiei. Tatăl lor, care a lucrat ca şi gunoier, şi-a pierdut slujba când s-a îmbolnăvit de malarie şi a lipsit 3 zile de la lucru. Iar acum băieţii reuşesc să câştige aproximativ 0.35 dolari fiecare pentru multe ore de lucru.

Burundi, Africa – Soldaţii Copii

Thavara caută obiecte pe care să le recicleze. Visul ei este să poată merge la şcoală. A fost primită într-o şcoală ONG, însă de atunci s-a mutat din acel oraş.

Soldaţii ofiţeri privesc recruţii care mărşăluiesc în antrenamentul lor. Din 1993, Burundi a fost cuprins şi mistuit de un război civil între guvernul condus de Tutsi şi grupările rebele care pretind că reprezintă populaţia majoritară Hutu. Guvernul a înghesuit majoritatea populaţiei Hutu în tabere din jurul capitalei, Bujumbura. Astfel că mulţi copii din tabere se înrolează în armată şi trupele de gherilă pentru a scăpa de sărăcie, lipsa de mâncare şi plictiseala din tabere. Disperarea şi lipsa oricărei speranţe îi fac pe unii copii, precum Ntirandekura, de 16 ani, să creadă că nu au altă şansă decât să se înroleze şi să lupte. Alţii se înrolează direct în taberele de antrenament ale armatei, precum băieţii de la tabăra Muramvya.

Ntirandekura, de 16 ani, stă pentru a fi fotografiat în satul Bandaga. Deşi nu este membru al armatei din Burundi, uniforma şi gloanţele pe care le trage i-au fost date de armată. “Mi-au spus să vin să mă înrolez. Cred că voi deveni un soldat în zilele care urmează... Nu pot să mă tem de moarte, pentru că şi dacă aş rămâne acasă şi m-ar găsi, m-ar ucide.”

Cu documentele în mână, un tânăr se uită cu insistenţă la intervievatorul său. Sute de recruţi au sosit la tabăra de antrenament Muramvya.

o micÄ&#x192; poveste

Despre Copilărie Vă mai amintiţi de anii aceia în care totul era posibil? Da…anii aceia în care ne permiteam să visăm la orice, în care lumea era a noastră şi singura nemulţumire zăcea în gândul că “încă nu suntem oameni mari”? Ei, staţi liniştiţi, nu vreau să vă întristaţi. Şi, mai mult, nu vreau să mă întristez nici eu. Era doar un gând despre copilărie şi încercam o mustrare uşoară pentru faptul că am uitat să fiu copil. Zilele trecute m-am gândit tare mult la copilărie…sună banal… toţi ne gândim la asta. Da, dar eu m-am gândit altfel. M-am gândit la ce ar fi fost dacă aş fi copilărit în altă parte. Cine eram eu azi??!! Şi cum priveam aiurea în oglindă, am început să îmi fac fel şi fel de scenarii. Şi oglinda mi-a făcut pe plac. Ce gândeam eu, ea îmi arăta limpede în faţa ochilor. Asta nu pentru că ar fi o oglindă fermecată, ci pentru că ochii mei mai au încă puterea să vadă lucruri magice. Doar din când în când uit să fiu copil, în dimineaţa aceea îmi aminteam foarte bine. Dar să nu vă ţin mult în explicaţii, pentru că ce am văzut merită povestit. Printre picurii de lumină reflectaţi în oglindă, s-au desprins fragmente din copilăria mea. Erau momente petrecute în faţa blocului. Fie că eram pe terenul de joacă cu prietenii şi priveam la jocul de fotbal al băieţilor, fie că eram pe treptele din faţa blocului şi croiam haine pentru cea mai nouă papuşă, eram toată un zâmbet. De fapt, toată lumea zâmbea, toată lumea se bucura de timpul petrecut împreună. Apoi au început să se înşire în faţa ochilor mei imagini cu jocuri cu mingea, expediţii printre blocuri, fuga ameţitoare din casă în faţa blocului. Pentru un pahar de apă alergam cele zece etaje şi de zece ori într-o zi. Dar oglinda nu s-a oprit aici şi de cum a simţit că zâmbesc nostalgic, mi-a arătat imagini cu mine în satul bunicilor. Aici nu eram pe teren, dar eram pe uliţă, nu eram în faţa blocului, dar eram pe laiţă, în faţa casei. Aici nu croiam pentru papuşă rochii în ultima tendinţă a modei, însă aici croiam după model, învăţam să fac cipcă. Cine nu a auzit despre cipcă, doar că nu ştie acest cuvânt, însă toţi stim mileurile pe care buna le avea frumos aranjate sub fiecare bibelou din casă. Ei bine, mileurile acelea sunt “cipca” sau, cel puţin pe mine aşa m-a învăţat

bunica. Dacă în faţa blocului văru-meu bătea mingea, în curtea bunicii tot mingea o bătea. Dacă acasă îşi dovedea măiestria într-ale înotului, fugind la bazin fără că mama să ştie, aici fugea la Someşul răcoritor în fiecare vară, fără ca buna să ştie. Priveam atent în oglindă, locuri diferite, întamplări diferite, aceiaşi ochi plini de viaţă, aceeaşi magie a jocului, aceleaşi năzbâtii. De cum s-a limpezit oglinda şi imaginea m-a redat din nou pe mine, cea de acum, am început să-mi număr ridurile. Pentru o clipă voiam să ştiu cât anume am îmbătrânit. Nu cât spune buletinul, nu cât spune aniversarea de anul acesta, ci cât spun ochii mei, cât spune fruntea mea. Privind atent âi numărând începuturile de riduri, mi-am adus aminte vorba mamei “De la atâta râs are să îţi fie toată faţa numai riduri”. Şi dintr-o dată nu mai era tristă pentru cele câteva riduri care începuseră să apară, eram tristă că nu sunt mai multe. Atât de puţin să fi râs?!?! Însă oglinda nu m-a lăsat să mă gandesc la atâtea şi, dintr-o dată, altă imagine s-a înfăţisat în faţa ochilor mei. De data aceasta eram eu, într-adevăr, dar nu mai erau locuri cunoscute mie. Erau locuri cu totul şi cu totul noi. Am început să mă văd la aceeaşi vârstă a copilăriei, însă eram într-un loc foarte friguros. Nu ştiu să vă spun unde anume, însă era frig, bătea un vânt destul de aprig, era alb peste tot. Pesemne era un ţinut unde zăpada domnea mare parte din timp. Şi am văzut jocuri cu bulgări de zăpadă, am regăsit aceeaşi fugă de acasă dimineaţa, devreme, pentru a pescui. Am regăsit aceeaşi încercare de a brodi ceva, de data aceasta o pătură pentru păpuşă, am regăsit aceiaşi ochi plini de viaţă, de bucurie, aceleaşi buze ale copiilor, pictate într-o formă atat de perfectă atunci când zâmbesc. Nu am apucat să mă întreb mirată în ce ţinut îndepărtat sunt, pentru că imaginea a devenit din ce în ce mai neclară şi altă imagine se contura. De data aceasta erau sumedenie de plante în jurul meu. Părea a fi o pădure sau, poate chiar o junglă, mi-am permis să îndrăznesc a gândi. Erau mulţi copii şi mi-a părut tare bine să mă regăsesc printre ei. Nici nu mai conta unde suntem, pentru că şi aici ne jucam de-a “hai să spunem că….” şi găseam mereu o continuare, şi aici fugiserăm de cu dimineaţa de acasă, fără să spunem părinţilor, pentru a încerca o năzbâtie din cale afară de periculoasă – spuneau ei, din care afară de plăcută – susţineam noi. Şi aici acelaşi zâmbet, aceeaşi voie bună

întipărită pe fiecare chip. Aceeaşi nevoie de a cunoaşte, de a descoperi, aceeaşi sete pentru joc. Am rămas privind pierdută în oglindă. Avea dreptate. În orice colţ al lumii acesteia, copiii trăiesc la fel – trăiesc magia copilăriei. Miam luat privirea din oglindă şi m-am întors în cameră, între prieteni, întrebându-i mirată: “Când aţi zâmbit ultima oară sincer?”. M-au privit ca de obicei – o privire caldă şi înţelegătoare, pe care o arunci prietenului nebun, dar căruia îi accepţi şi îi iubeşti nebunia. Însă am insistat, şi insist şi acum: Când aţi zâmbit ultima oară sincer? Când v-aţi gandit la serile târzii, când planurile pentru dimineaţă erau cum să fugim nu-conteazăunde, fără să ne prindă mama, tata, bunicii sau oricine altcineva? Când v-aţi bucurat ultimă dată de un joc adevărat de v-aţi -ascunselea? Şi, cel mai important, când aţi crezut ultima oară în magia cuvintelor “ce-ar fi dacă…” Ce-ar fi dacă azi aş fi altcineva? Ce-ar fi dacă azi am face altceva, ceva diferit? Ce-ar fi dacă azi ne-am suna prietenii din copilărie, să le amintim că ne e dor de ei şi de anii petrecuţi împreună? text de Oana Ghimbuluţ fotografii de:

Daniele Manfredini http://photo.net/photos/tamaghis Frode Fanebust http://photo.net/photos/fotobust Salih Güler http://photo.net/photos/salihguler http://www.istockphoto.com/salihguler Linda Veit http://photo.net/photos/lveit Jacqueline Roberts http://photo.net/photos/rana Alin Petruş http://alinpetrus.blogspot.com/

ÂŠ Daniele

Manfredini

Güler

ÂŠ Linda Veit

ÂŠ Jacqueline

Roberts

ÂŠ Jacqueline

Roberts

Petruş

Felicitări câştigătorilor concursului foto “Copiii şi Copilăria“ !

Premiul I

Ivanova Victoria

... şi mulţumim tuturor pentru participare!

Premiul III

Petrişor Crăciunoiu

Premiul II

Mihai Bonciu

Ediţia cu nr 16 a revistei Camera Obscura va avea tema “Tradiţii” şi va apărea în luna septembrie. Din acest motiv, vă invităm să ne trimiteţi (office@cameraobscura.ro) cea mai bună fotografie pe care aţi realizat-o pe tema tradiţiilor, iar noi vom publica cele mai bune trei fotografii în aceasta ediţie specială. De asemenea, invităm pe toţi cei interesaţi, să scrie un text pe tema tradiţiilor. Cel mai interesant text va fi publicat, alături de cele trei fotografii, în ediţia cu nr 16. Succes şi aşteptăm mesajele voastre! Echipa Camera Obscura

“Aşa se sfârşeşte cronica de faţă. Fiind numai şi numai povestea unui băiat, trebuie să se oprească aici; şi dacă ar mai înainta mult, ar deveni povestea unui bărbat. Când scrii o poveste despre oameni maturi, ştii foarte bine unde trebuie să te opreşti, ştii că trebuie să închei cu o căsătorie. Când scrii însă despre copii, te opreşti unde-ţi vine mai bine la socoteală. Cei mai mulţi dintre eroii acestei cărţi sunt încă în viaţă, o duc bine şi-s fericiţi. S-ar putea ca într-o bună zi să fim ispitiţi a relua povestea celor mici, ca să vedem ce fel de bărbaţi şi femei au ajuns, aşa că nu este înţelept să dezvăluim deocamdată nici o fărâmă din acea parte a vieţilor lor..” Mark Twain “Aventurile lui Tom Sawyer”