Traditii

Septembrie 2010

Nr.16

“fotografie de traditii”

Echipa Coordonator : Sebastian Vaida sebastianvaida@cameraobscura.ro

Editor Ĺžef: Marius Ioan Groza mariusioangroza@cameraobscura.ro

Editor : Alin Barbir

alinbarbir@cameraobscura.ro

Copertă de Clark James Mishler

Featured Photographers Interviuri: • • • • •

Clark James Mishler ……………………………………………………………………………….....................…........6 Peter Korniss ……………………………………………………………………………………………...........................15 Stefan Nielsen .………………………………………………………………………………………….......................23 Diego Goldberg ..................……………………,,………………………,………………………………………..........31 Ursula Becker…………………..................…………………………………,……………………………………............37

Tradiţii Diverse: • • • • •

Ursula Becker & Lana Bartolot – Ultimii saxoni în România .…..................………………….........40 Nick Yoon – Pasiune şi credinţă – Paştele în Sicilia ………………………………..................…..........49 Sebastian Vaida – Tradiţii. Păştenii ..........................……………………………………..............................56 Sorin Onişor – Bocşăritul ...............................…………………………………………………...........................65 Sorin Onişor – Fierăritul ….................………………………………………………………….............................70

Proiecte Fotografice: • Anthony Copping – “Proiectul Ultimele Voci” ..……………………………………….............................77 • Andrei Shapran - “La capătul lumii” ............................……………………………….…............................88

“Pentru a păstra un stil de viaţă care în curând va dispărea!”

Peter Korniss

Interviuri

Š Clark James Mishler

www.mishlerphotos.com

Interviu cu Clark James Mishler

CO - De unde pasiunea pentru fotografie?

CJM - Sursa pasiunii pentru fotografie? Bună întrebare. Ce-mi place la genul acesta de întrebări este că mă pun să mă gândesc, să-mi amintesc.

Când este momentul în care îţi dai seama că ai descoperit ceva cu ce vei rămâne toată viaţa? Cred că în viaţă trebuie să fii pregătit. Bunicul meu a fost cel care, la vârsta de 9 ani, m-a învăţat să desenez şi la 12 ani să pictez. Am dislexie şi drept urmare am avut probleme în a citi două cuvinte consecutive până la vârsta de 16 ani. Părinţii mei m-au sprijinit în tot ceea ce m-a pasionat şi m-au învăţat să-mi urmez întotdeauna inima.

Astfel că, atunci când am luat contact cu fotografia la Centrul de Artă din Los Angeles, mi-am dat seama că am descoperit ceva important. Aşa că am fost pregătit pentru această lume nouă şi minunată. Datorez totul celor care s-au ocupat de educaţia mea timpurie; ei sunt sursa mea de pasiune.

Bătrână Yup’ik, Olinka K. Nicolai, acasă cu strănepoata ei, Josephine Allice Guy, în Kwethluk, Alaska

O tânără fată Yup’ik în tabăra de pescuit lângă Kwethluk, Alaska

CO - Din biografia ta am înţeles că ai lucrat cu National Geographic. Ce înseamnă în linii mari colaborarea ta cu un brand de asemenea prestigiu?

CJM - Adesea spun că lucrul la National Geographic a fost ca şi cum aş fi mers la şcoală şi aş fi fost plătit pentru asta. După vârsta de 20 ani am participat la workshop-ul de fotografie din Missouri. Auzisem că acest workshop esteuna din cele mai bune modalităţi de a ajunge la National Geographic, mulţi fotografi fiind “descoperiţi” aici. Ca şi designer grafic de profesie, scopul meu era să lucrez cu National Geographic ca şi editor pe partea de layout. M-am descurcat bine şi ca şi fotograf şi chiar am fost votat fotograful săptămânii cu cea mai rapidă creştere. Cu toate acestea, abilităţile mele de desen şi grafică au fost cele care au dus la un interviu şi o poziţie în echipa National Geographic.

Am petrecut doi ani la revistă în Washington DC, timp în care am lucrat cu unii dintre cei mai buni fotografi din lume, ceea ce mi-a plăcut enorm.

Eram tânăr, necăsătorit şi petreceam mult timp lucrând la revistă, adesea până seara târziu, după care urmau cine şi mai târzii cu mici grupuri de

fotografi şi scriitori. Este dificil să supraestimezi acel tip de imersare în muncă şi felul în care mi-a influenţat viaţa profesională. Totodată, era foarte interesant să îţi vezi deciziile luate asupra formatului, fotografiilor şi design-ului, şi publicate în 10 milioane de exemplare lunar! Iar pe parcursul acelui proces, am învăţat o mulţime de lucruri despre revistele tipărite şi elementele care contribuie la o imagine convingătoare.

Vera Spein taie somon cu un cuţit traditional “ulu” în tabăra de pescuit. Activităţi subzistenţiale lângă satul Kethluk în sud-vestul Alaskăi

CO - Te-a ajutat mult faptul că ai colaborat cu National Geographic în cariera de fotograf ?

CJM - Consider că am învăţat foarte multe lucruri care m-au ajutat în carieră. Probabil cel mai important aspect a fost că am învăţat cum să-mi menţin o convingere de faţă cu unii dintre cei mai buni în domeniu. Iar acest gen de încredere este greu de găsit altfel.

CO - Ce înseamnă pentru tine o fotografie reuşită? Consideri că este mai important echipamentul, lumina, imaginaţia sau dăruirea pentru acea imagine?

Somon, Phillip Akelkok, Ekwok, Alaska, un stil de viaţă la limita subzistenţei în vecinătatea râului Nushagak, Ekwok, Alaska iunie 27, 2007

CJM - Întotdeauna am spus că o fotografie reuşită trebuie, înainte de toate şi cel mai important, să comunice. O fotografie reuşită nu are nici o legătură cu echipamentul, ci ţine doar de “a vedea”. Toţi avem un stil unic de a vedea. Şi, deşi utilizăm cu toţii acelaşi echipament de bază, îl folosim

uşor diferit iar imaginile au potenţialul de a fi foarte personale. Motiv CO - Este important să studiezi un anumit eveniment sau comportament pentru care îmi place foarte mult atunci când un fotograf comunică cu înainte să mergi cu aparatul de fotografiat ca să surprinzi acel cadru? ajutorul imaginilor sale, în timp ce şi prezintă ceva despre sine.

CJM - Da, consider că orice pregătire dinainte va aduce îmbunătăţiri fotografiei finale. Câteodată şi doar a te gândi la posibilităţi poate fi de mare ajutor. Nu este nimic mai grav decât să vii de la o şedinţă foto gândindu-te că “ar fi trebuit să fac asta sau aia”. Astfel că a te gândi din timp aduce întotdeauna beneficii.

Vera Spein taie si agaţă somon la tabăra de pescuit de lângă Kwethluk, Alaska

CO - Cum reuşeşti să transformi o activitate de zi cu zi într-o poveste atât de frumoasă, cuprinsă într-un singur cadru?

CJM - Povestea cuprinsă “într-un cadru” reprezintă o provocare deloc uşoară. Regret însă absenţa unor poveşti cu cadre multiple, în care fotograful are oportunitatea de a arăta mai multe dimensiuni ale subiectului încadrat, iar privitorul poate obţine o privelişte tridimensională. De-a lungul a 20 de ani, am văzut cum “povestea în imagini”se micşorează tot mai mult, pe măsură ce revistele au înghesuit poveşti într-o singură pagină cu text şi imagine cu tot. Vestea bună este că Internetul a început să revigoreze “povestea în imagini”. De asemenea, consider că noile modalităţi de a citi lecturile electronice vor oferi tot mai multe oportunităţi pentru poveşti pline de fotografii. Aşa că sunt foarte nerăbdător să văd ce aduce viitorul.

Vera Spein punând somon la uscat în tabăra de pescari de lângă Kethluk, Alaska

CO - Ce te atrage la fotografia despre tradiţii?

CJM - Dintotdeauna am fost atras de antropologie şi istoria vizuală.

Alaska reprezintă un fel de magazin de dulciuri cu astfel de lucruri, cu oameni originari din acele zone, conectaţi încă la tradiţii de mii de ani vechime. În unele situaţii, fotografiile pe care le realizez eu acum nu sunt cu nimic mai diferite decât cele pe care le-ar fi realizat un alt fotograf cu 100 de ani în urmă. Pur şi simplu nu mai găseşti astfel de imagini nicăieri în afară de Alaska.

CO - De ce Alaska?

primit permisiunea lor şi ei au uitat de prezenţa mea acolo.

CJM - Am decis să mă mut în Alaska la 11 ani. Însă nu am reuşit să-mi conving familia să se mute, aşa că nu am ajuns aici decât după liceu. Şi, cu excepţia celor 2 ani petrecuţi în Washington DC, aici am locuit de atunci.

Alaska este un loc incredibil şi mereu în schimbare. Motiv pentru care îmi place la nebunie.

CO - Proiecte (fotografice) de viitor?

CJM - Lucrez în prezent la un proiect de amploare intitulat “Locuitorii din Alaska”, care cuprinde portete surprinse în 20 de ani din toate regiunile geografice ale zonei. Expoziţia este programată pentru 2013 la Muzeul din Anchorage şi va include o nouă carte de amploare.

Vera Spein taie nuiele care sunt folosite în procesul de uscare a somonilor în tabăra de pescari lângă Kwethluk, Alaska

CO - Cum procedezi atunci când fotografiezi oamenii în elementul lor? Încerci să stabileşti o relaţie de prietenie cu aceştia sau pur şi simplu încerci să surprinzi emoţii şi comportamente cât mai naturale?

CJM - Indiferent când şi unde fotografiez, încerc să-mi cer voie înainte.

Comunicarea între mine şi subiect poate fi adesea un simplu gest al unei mâini, sau o aprobare din cap, însă nu încep să fotografiez înainte să primesc încuviinţarea lor. Este foarte important ca subiecţii mei să se simtă confortabil, iar cele mai bune imagini le obţin atunci când am

Cules de fructe, Kwethluk, Alaska

Cules de fructe, Kwethluk, Alaska

Vânătoare de karibu lângă satul Kwethluk, Alaska

Vânători Yup’ik de elani gonind pe râul Kwethluk

Henry Spein, vânător, caută elani de-a lungul râului Kuskokwim

Vânătoare de raţe, primăvara lânga satul Kwethluk, Alaska

Š Peter

Korniss

www.webdesign.hu/pkorniss

Interviu cu Peter Korniss

CO – Bună dl Korniss, şi mulţumim pentru oportunitatea de a realize acest interviu. Citatul de la începutul uneia dintre cărţile dvs, « Ataşament », reprezintă cea mai bună sumarizare a acestei ediţii despre „Tradiţii” – „Pentru a păstra un stil de viaţă care în curând va dispărea!” De ce acest titlu? Ataşament...

PK – Editarea este întotdeauna cea mai importantă etapă în realizarea unei cărţi. Am decis încă de la început că această carte nu va fi doar o colecţie a celor mai bune fotografii ale mele, ci că va şi spune o poveste.

Am vrut ca această carte să spună ceea ce este important pentru mine.

Am editat mergând pe acest principiu: capitol după capitol – şi unde a fost cazul, am lăsat fotografii bune pe dinafară. Desigur, întotdeauna leam păstrat pe cele preferate.

PK – Am ales acest titlu deoarce am vrut să pun accentul pe faptul că sunt ataşat de ceea ce am fotografiat atâţia zeci de ani. Sunt ataşat de subiect, ca şi fotograf, sunt ataşat de oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul acestor ani, şi sunt ataşat de cultura acestor oameni.

Paşte 1970

CO – Ca şi fotograf, vă asumaţi adesea rolul de istoric? Cu alte cuvinte, vă planificaţi să imortalizaţi anumite momente în timp, astfel încât alţii să le poată vedea aşa cum au fost (cândva)?

Cupluri dansând 1967

CO –În această carte, acoperiţi mai mult de 40 de ani de istorie şi tradiţii.

Cum v-ati decis ce anume să arătaţi şi ce anume să nu includeţi în conţinutul cărţii?

PK – Nu m-am considerat niciodată un istoric sau un etnograf. Întotdeauna am luat poziţia de fotograf. Sunt convins de faptul că – pe lângă multe alte posibilităţi – fotografia are şansa unică şi probabil chiar datoria de a păstra ceea ce vedem în faţa aparatului. Consider că, prin natura ei, fotografia păstrează ceea ce trece, ceea ce dispare. Timpul şi fotografia sunt inseparabil legate. Momentul în care declanşezi este momentul de

rămas bun. Imginea arată ceea ce a fost, fotografia păstrează ceea ce s-a CO – Vă gândiţi proiectele foto dinainte sau decideţi ce vor deveni după imprimat. ce le-aţi început?

PK – Atunci când încep un proiect, am întotdeauna o idee vagă privind rezultatul, însă pentru că lucrez un timp îndelungat la un proiect (n.r.

– ani sau zeci de ani), ideea de la care am pornit se poate schimba pe parcurs, pe măsură ce mă implic tot mai mult. Motiv pentru care, cred că sensibilitatea şi o minte deschisă sunt foarte importante pentru ca proiectul să crească

Camera de dans 1992

CO – Cum priviţi conceptul de tradiţii? Este un set de ritualuri pe care oamenii încearcă să le urmeze sau mai degrabă ceva care ne defineşte?

PK – Cu siguranţă nu este prima variantă „un set de ritualuri pe care oamenii încearcă să le urmeze”. Consider că tradiţiile sunt esenţiale Nativity players 1971 într-o cultură. Tradiţiile dau formă vieţilor noastre. Tradiţiile sunt foarte importante într-o societate – şi nu doar în zonele rurale, ci şi în cele CO – Majoritatea fotografiilor dvs sunt în alb-negru. Le preferaţi astfel? urbane.

Sunt mai puternice decât cele color?

CO – În opinia dvs, există tradiţii „bune” şi tradiţii „rele”? Unde trasăm linia PK – Am crescut în perioada alb-negru a fotografiei. Fiind un fotograf de demarcaţie? profesionist, lucrez mult şi în color, însă alb-negru este limba mea PK – Nu cred că pot răspunde acestei întrebări. Ar fi necesar un eseu lung maternă. În plus, mă exprim mai bine şi mai exact în alb-negru. pentru a reuşi asta. .

CO – Poate fotografia (sau ar trebui) să aducă o schimbare în lume?

Fotografia ca şi factor de schimbare socială...

PK – Sper că ştiţi că, în ultimul secol mulţi au crezut cu hotărâre că pot schimba lumea în bine. Au fost mulţi fotografi care au crezut acelaşi lucru.

Din păcate însă, în acelaşi secol, lumea a devenit mai puţin optimistă şi oamenii mai sceptici. Şi la fel şi fotografii. Iar aceştia sunt doar o parte a societăţii.

CO – Care este mesajul pe care doriţi să îl transmiteţi prin fotografiile dvs?

PK – Lumea rurală tradiţională mi-a oferit posibilitatea de a vizualiza relaţiile interumane. Acea lume a fost bogată în tradiţii, iar tradiţiile miau oferit forme care au exprimat relaţiile interumane cât se poate de clar.

Drept urmare, mesajul meu este de a conştientiza importanţa acestor relaţii, deoarece consider că sunt în mare pericol în aceste vremuri.

Dans la nuntă 1970

CO - “Pentru a păstra un stil de viaţă care în curând va dispărea! Ca şi fotograf, nu aş fi putut găsi o sarcină mai bună pentru mine.” (Ataşament, Peter Korniss).

Se pare că v-aţi găsit chemarea. Fapt evident în fotografiile, în proiectele, în cărţile dvs. Ar trebui toţi fotografii să facă acest lucru? Să-şi găsească chemarea...

Balul de Anul Nou 1971

PK - Fotografia de calitate este întotdeauna personală, astfel că un fotograf

t rebuie să găsească acele proiecte care să se potrivească personalităţii sale, caracterului, experienţei şi posibilităţilor. Aceasta este cea mai bună modalitate de a fi sinceri cu noi înşine şi de a fi capabili să exprimăm ceea ce credem, simţim şi considerăm a fi important.

Bărbat distrându-se la nuntă 1974

Scenă de carnaval 1969

Baieţi cântând 1967

Cuplu flirt창nd 1975

Bocit 1970

Duminica după slujbă 1973

Š Stefan Nielsen www.stilfoto.dk

şi imaginaţia vin pe locul întâi?

Interviu cu Stefan Nielsen

CO - Când şi din ce motive te-ai apucat de fotografie?

SN - Ideile şi imaginaţia sunt elementul cheie – dar desigur că şi echipamentul joacă un rol important. Ideile nu-ţi prea folosesc dacă nu ai echipamentul necesar pentru a le pune în practică.

SN - Am primit primul aparat foto la vârsta de 6 ani, iar în mod serios am început să fac fotografii în primii ani de tinereţe – deci să tot fie vreo 35 de ani de atunci.

CO - Pentru tine, fotografia este un job sau un hobby frumos?

SN - Aş spune că ambele – am atât o afacere din fotografie, în care eu sunt singurul angajat şi mă ocup de portrete, nunţi, fotografii de produse, etc. şi totodată îmi place şi ca şi hobby.

CO - Cât de important consideri că e echipamentul pe care îl foloseşti?

Este cel mai important aspect pentru a realiza fotografii reuşite, sau ideile

CO - Ce părere ai despre utilizarea soft-urilor de editare? Consideri că sunt utile sau pentru mulţi fotografi reprezintă un obstacol în obţinerea unor imagini bune chiar din aparat?

SN - Editarea fotografiilor este la fel de importantă azi precum era pe vremea camerelor pe film şi a camerei întunecate. Nici atunci nu aveai fotografia finală direct din aparat, ceea ce este valabil şi în prezent.

CO - Spune-ne câte ceva despre subiectele tale preferate de fotografiat.

SN - Nu pot să spun că am subiecte preferate – însă consider că poţi găsi

şi realiza imagini reuşite în aproape orice. Îmi place totuşi să fotografiez arhitectura. Pentru că mi se pare interesant să găsesc linii şi forme în ceea ce mă înconjoară zilnic.

CO - Care crezi că este principala atracţie la Carnavalul de la Veneţia?

CO - Ce anume te atrage la fotografia de tradiţii?

SN - Să reuşeşti să fotografiezi toţi acei oameni costumaţi, cu minunata Veneţie ca şi fundal, asta reprezintă visul oricărui fotograf. În ceea ce mă priveşte, Carnavalul este cea mai frumoasă perioadă a anului în Veneţia.

SN - Mi se pare foarte motivant să realizez fotografii interesante fără vreun studio pretenţios, doar cu ceea ce se află acolo în mod natural.

CO - Când fotografiezi în timpul Carnavalului, rogi modelele să pozeze sau aştepţi momentul în care arată cel mai natural?

CO - Fotografia de tradiţii implică cel mai adesea fotojurnalismul cu arta.

Cum reuşeşti să combini aceste două lucruri într-o imagine?

SN - Sincer, ambele. Din nou, sincronizarea este elementul cheie. Aşa că, nu pot spune ce opţiune prefer.

SN - Cel mai important lucru este să te afli la locul potrivit în momentul potrivit – iar asta nu este întotdeauna posibil de planificat. Uneori se întămplă, alteori (mai adesea) nu. Aşa că presupun că răbdarea este elementul cheie. Iar atunci când obţii o fotografie în care totul se află la locul potrivit, te simţi excelent.

CO - Proiecte foto de viitor?

SN - Anul acesta în toamnă merg într-o călătorie în India şi Nepal. Şi sper că voi realiza o expoziţie foto când revin. Iar pentru că va fi prima mea călătorie în Asia, sunt foarte nerăbdător în acest sens.

Š Diego Goldberg

Diego Goldberg Interview

CO – Cum ai decis să începi acest proiect?

DG – Soacra mea a vrut un portret cu Susy şi cu mine pentru a-l pune în dormitor. Iar în anul următor am decis să repetăm experienţa, să vedem cum ne-am schimbat. După care a luat avânt şi nu ne-am mai putut opri.

CO – Cât timp intenţionezi să continui acest proiect?

DG – Atâta timp cât exist. Nicolas, fiul meu cel mare este şi el fotograf, aşa că sunt sigur că va continua el proiectul.

CO – Ce părere au copiii tăi despre acest proiect?

DG – Le place la nebunie! În fiecare an, de 17 iunie, când ne adunăm să realizăm fotografia acelui an, este pentru noi o ocazie festivă. Partea mai complicată este pentru cel/cea care este fotografiat(ă), deoarece trebuie să aibă o atitudine serioasă, în timp ce ceilalţi se distrează şi rând de el/ea.

CO - De ce acest nume – “Săgeata timpului”?

DG – Pentru că este cea mai bună metaforă.

CO – Ce echipament foloseşti? S-a schimbat de-a lungul timpului?

DG - Nikon. Film alb negru. Dar de câţiva ani am trecut şi pe digital (Nikon D70 - D200 - D300 şi acum D 700).

CO – Realizezi fotografiile în acelaşi loc?

DG – Da, întotdeauna acasă.

CO – Ţi-a adus acest proiect multă vizibilitate şi atenţia publicului?

DG – A fost prezentat şi publicat în multe locuri: Revista New York Times, Esquire, The Revista Independent, şi multe altele. In 1998, proiectul a primit medalia de aur în cadrul competiţiei anuale de către Societatea pentru Design-ul Publicaţiilor şi totodată premiul Clubului Directorilor de Artă din New York, în acelaşi an.

CO - Dincolo de ideea ingenioasă şi inovatoare, acest proiect este relevant datorită legăturii în timp pe care o crează între trecut şi viitor, datorită legăturilor în familie pe care le întăreşte şi, nu în ultimul rând, datorită obiceiului devenit deja tradiţie, prin care în fiecare 17 iunie a fiecărui an, reuneşte întreaga familie pentru a imortaliza un moment unic în timp. Care se dezvoltă şi devine mai frumos şi mai interesant de la an la an.

Š Ursula Becker www.uschi-becker.de

Interviu cu Ursula Becker

CO - Cum aţi ajuns să fotografiaţi în România? Aveţi aici rude sau v-aţi născut aici?

UB - Un emigrant Român care trăieşte în acelaşi sat ca şi mine a fost cel care mi-a prezentat subiectul.

CO - Cât timp a durat acest proiect foto?

UB - Aproximativ 2 săptămâni.

UB - Depinde de proiect, însă în cazul de faţă nu.

CO - Ce v-a impresionat cel mai mult în acest proiect?

UB - Pentru mine a fost ca şi o călătorie în timp. A fost o copie a copilăriei mele din anii ’60.

CO - Cum vedeţi conceptul de tradiţii, ca şi fotograf?

UB - Tradiţia fotografiilor pe hârtie va dispărea şi va fi preluată de media.

CO - Cum v-au perceput oamenii pe care i-aţi fotografiat?

CO - Credeţi că fotografia este în stare să imortalizeze tradiţiile şi să le transmită şi altora?

UB - Au fost foarte fericiţi să vorbească cu cineva, pentru că majoritatea erau în vârstă şi aveau foarte mult timp liber.

UB - Desigur, o fotografie este o dovadă a rezistenţei în timp. A unui moment îngheţat în timp. Moment care nu va mai reveni niciodată.

CO - Care a fost principala motivaţie a acestui proiect?

CO - Proiecte fotografice de viitor?

UB - Am fost interesată să văd cât de liber (uşor) puteau vorbi despre subiecte cu temă rasistă.

UB - Da, Pakistan între stratocraţie, extremism şi democraţie, care va apărea în octombrie 2010.

CO - Şi care a fost intenţia acestui proiect? Scopul…

UB - O comunitate pe cale de dispariţie, cu o încredere de sine ancorată etnic în rădăcini nobile, ar trebui să fie imortalizată într-un documentar.

CO - Este mai uşor să comunici cu imagini decât cu cuvinte? Sau o combinaţie din ambele?

UB - Sunt de părere că o imagine puternică nu mai are nevoie de cuvinte.

CO - Vă pregătiţi mult înainte de a începe un proiect foto?

TradiĹŁii Diverse

Ultimii saxoni din România

Saxonii din Transilvania s-au stabilit aici în secolul XII, proces început odată cu colonizarea ţării de către regele Géza II al Ungariei (1141-1162). Şi o bună parte a existenţei lor, au avut un statut privilegiat cu nobilii maghiari din Transilvania.

S-au stabilit într-o regiune de o frumuseţe naturală şi multe bogăţii.

Au fost atraşi aici de promisiunea unei vieţi mai bune. Aici au înflorit şi au creat o comunitate de fermieri, artizani şi comercianţi.

Viscri, România

Au supravieţuit aici, trăind ca şi germani ai unei lumi vechi, trăind o viaţă simplă în sânul familiei, muncind şi rugându-se.

Biserică, România

Populaţia saxonă din Transilvania a scăzut în număr de la al doilea război mondilal încoace. În parte datorită emigrărilor în masă – în special spre Germania – foarte puţini au mai rămas în România. Copiii şi-au lăsat Deşi cândva numărau în jur de 200.000 de oameni, saxonii din România au mai rămas doar în număr de 5000. Iar în unele sate, chiar mai puţin părinţii în urmă, să se îngrijească de sate şi de tradiţii. de 10 bătrâni. Ce a mai rămas e o comunitate mică, blocată parcă într-o

capsulă a timpului şi izolată de restul lumii, care simte că nu are nici o responsabilitate faţă de ce s-a întâmplat în timpul războiului. Şi mulţi încă îşi menţin sentimentele pentru un trecut pro nazist.

Această istorisire este o privire în vieţile celor din urmă supravieţuitori ai saxonilor din Transilvania, care depind în prezent de vecinii şi amintirile lor, care îi ajută zi de zi.

Pray and work....

Reverendul Johannes Helman este singurul membru din familia sa care a rămas în Keisd: fratele şi tatăl său au plecat în Germania, în speranţa unei vieţi mai bune. S-a supărat pe ei că au plecat – consideră că au renunţat la identitatea lor, în căutarea unei vieţi mai bune şi pentru bani mai mulţi. Însă, spune acesta, „îi iert”.

care să-l pot duce mai departe?

Sfârşitul unei epoci a fost începutul alteia?

A fost judecata lui Dumnezeu asupra acestui pământ oferta Lui de iertare?

Iisus Christos este veşnic!

Johannes Helman Mai 2009

Părintele Helmann are opt sate de care se ocupă. În mai 2009, a ţinut o slujbă religioasă, prima după 1 an şi jumătate. La slujbă au asistat cam 10 oameni, de peste tot. I-a luat cu autobusul, alături de câţiva ţigani Keisd, Romania din sat.

Aceştia sunt ultimii trei locuitori care mai vorbesc germană. Aşa că

L-am întrebat pe reverendul Helman să-mi scrie de ce nu a plecat, unele părţi din liturghie au fost în română, altele în germană. şi ce părere are despre situaţia ultimilor saxoni. Ce mesaj îmi poate da, pe

Tristeţea (să rămână) afară Adu norocul înăuntru Te-ai născut aici Eşti acasă aici Mai, 2009

După slujbă am intrebat două femei dacă pot să le fotografiez lângă un copac. M-au întrebat cum ar trebui să pozeze iar eu le-am sugerat sa se comporte ca nişte copii. Au ales să-şi împreuneze mâinile în jurul trunchiului.

Mihai, în vârstă de 63 ani, un nazist oarecare, scria:

„Atitudinea mea în acest moment şi în general din timpul războiului: după cum văd eu lucrurile, vremurile din timpul socialismului naţional erau bune. Acum, e aşa o confuzie, încât nimeni nu mai înţelege nimic, nimeni... Acum, totul se rezumă la bani, nu la credinţa în Dumnezeu sau cultură. Nu va mai fi niciodată o ţară la fel de frumoasă precum Germania, nicăieri în lume.”

Acesta trăieşte împreună cu fiul său, de 6 ani. Soţia sa a emigrat în Germania.

Trăieşte singur la parterul unei case cu 3 dormitoare, împreună cu câinele său, Bobby. Soţia sa a murit cu mulţi ani în urmă, iar copiii s-au mutat în Germania, unde au şi crescut. Vecinul său îi aduce ţigări în fiecare zi.

Hans, un producător de pantofi pensionat, a locuit aici toată viaţa.

Ceasul de pe perete e fixat pe ora României. La mână poartă un ceas fixat pe ora Germaniei, cu o oră mai târzie. Se uită la canale şi emisiuni în

I-am spus că doresc să realizez un portret şi l-am rugat să aleagă germană, însă vorbeşte şi româna fluent. locul său preferat din casă, a ales patul. Vatelina era întinată. Acum câteva zile o pisică a adus pe lume câţiva pisoiaşi în patul lui.

Este o casă tipică saxonă, după felul în care este aranjată, chiar şi după flori – căldăruşe şi încă o floare demodată – la fel ca şi în Germania de acum 40 de ani. Este o tradiţie care a rămas şi în ziua de azi, şi care reflectă stilul lor de găndire şi comportament. Un alt aspect pe care îl reflectă ţine de faptul că saxonii nu au renunţat la moştenirea lor ca şi parte a unei elite germane.

Astfel am găsit eu casele saxone. Ordonate. Am bănuit şi ştiam că dacă aş fi bătut la acea uşă, aş fi găsit un saxon care încă locuieşte acolo.

Era locul în care trăia directoarea sanatoriului, împreună cu soţul său.

La fel ca şi în cazul celorlalţi, l-am rugat să scrie de ce a rămas în România. A încercat, scrijelind doar câteva cuvinte pe rând însă, la final, a uitat cum să scrie.

Şi după câteva încercări, a mototolit hârtia.

A fost exact aşa cum m-am aşteptat. Totul în interior era la fel de ordonat ca şi în afară. Au fost încântaţi să vorbească germană, şi au fost fericiţi să vorbească despre vieţile lor. Nu au fost din cale afară de deschişi, însă nu au fost nici neprietenoşi.

Ea era o fostă învăţătoare, şi tocmai terminase de predat în particular o lecţie de germană, pentru unul din copiii vecinilor.

Am rugat-o, dacă doreşte, să scrie câteva rânduri referitor la motivul pentru care nu au plecat în Germania, la fel ca şi ceilalţi, sau să scrie ceva despre situaţia lor – orice. I-am mai rugat să-şi exprime câte

ceva din viaţa lor sau despre sentimentele lor.

A fost de acord să scrie, pentru că fusese învăţătoare. Soţul ei a cerut însă să-şi scrie propria declaraţie. Mi-a spus că doreşte să-şi exprime foarte clar punctul de vedere. Aşa că, după ce a terminat de scris, învăţătoarea mi-a dat şi scrisoarea soţului ei, în secret. Nu văzuse şi nu ştia ce a scris soţul ei.

Soţul ei a scris: De ce nu am părăsit Transilvania, locul în care m-am născut.

1. Pentru că mă simt legat spiritual atât de zona rurală cât şi de oamenii de aici.

2. Deoarece sunt convins că fiecare locuitor de pe pământ are o anumită sarcină când se naşte, un destin. Căutarea constantă a străinilor şi a schimbărilor ţine de natura unui aventurier. Mi s-a părut nedrept şi umilitor ca starea mea de bine să fie îmbunătăţită de alţii, în cazul nostru de poporul german. Fiecare om ar trebui să facă tot posibilul pentru a se înnobila acolo unde a găsit o înţelepciune superioară. Pentru că a lua în continuu fără a da ceva înapoi duce la un haos general în cele din urmă.

3. Pentru că nu am vrut să risc a-mi pierde propria identitate.

Ea scrisese imnul naţional al Transilvaniei. M-a surprins, dar am înţeles motivul. După război, nici un german nu a mai acceptat să scrie imnul Germaniei. Nu se simt vinovaţi după război – şi oricum, în acest caz, se simt români.

Este dificil de citit, pentru că este scris într-o germană veche: Imnul nostru Transilvania dulce ţară, Iubitul nostru tată () Te salutăm în frumuseţea ta, Şi în jurul tuturor copiilor tăi Ar trebui să fie o centură de armonie.

Nursing home, Viscri, Romania

Am întâlnit această femeie la sanatoriu. Era foarte emotivă. De cele mai multe ori, pe parcursul conversaţiei, m-a atins în speranţa de a mă face să mai stau. Vroia să îmbrăţişeze pe cineva. Nu sunt sigură, dar cred că avea o oarecare formă de demenţă. Iar vizita mea a fost prea

scurtă pentru a-mi da seama de aşa ceva.

Mi-a spus că are toţi copiii plecaţi în Germania, însă aceştia nu o vizitează. Îi scriu doar de ziua de naştere şi de Paşte.

Mi-a arătat scrisori şi o vedere pe care scria „Felicitări la a 80-a aniversare. Îţi dorim multă sănătate şi am vrea să te vedem în curând.” Însă în toate aceste rânduri, nu am simţit nimic cu adevărat personal.

Nu era ceva obişnuit să aibă vizitatori, aşa că a fost foarte solicitant pentru ea. A început să plângă şi m-a întrebat dacă o să mai vin în vizită.

Am revenit două zile mai târziu şi era în aceeaşi stare. Şi era fixată pe ideea că nimeni nu a venit să o viziteze.

Era o casă (sanatoriu) germană, dar şi românească, aşa că nu avea parte de aceeaşi îngrijire la care s-ar fi aşteptat un german. Când i-am spus că trebuie să plec, m-a întrebat dacă voi mai reveni la anul, însă nu a ştiut cât înseamnă asta – un an sau o săptămână... I-am spus că voi mai reveni, dar că nu ştiu când anume va fi asta.

Sanatoriu, Viscri, Romania

Acesta este probabil ultimul copil saxon, născut de o femeie saxonă cu vârsta în jur de 40 de ani. Copilul are cam 18 luni. Nimeni nu ştie pe unde e tatăl, nici măcar mama. Mama suferea de ceva boală, nu ştiu exact ce, însă nu putea să se îngrijească de copil, aşa că locuia într-un azil de bătrâni.

Într-o comunitate normală, ai cămine pentru fiecare în parte, în funcţie de vârstă. În Transilvania însă, în acest sat aparte, era singurul loc

în care putea să stea – azilul de bătrâni.

Acum bătrânii au grijă de copil. Îl numesc „raza noastră de soare”.

Ca şi inteligenţă, copilul e dezvoltat normal. Probabil rămas puţin în urmă, însă asta doar pentru că e singurul copil de acolo.

Această imagine cred că exprimă situaţia actuală a ţiganilor care se mută în vecinătatea saxonilor.

Această fetiţă aproape pare că spune „acum e timpul nostru şi suntem oameni normali care locuim aici. Nu mai suntem perdanţi.”

Nu ştia germană, aşa că nu am putut vorbi prea multe cu ea, însă încrederea în sine era evidentă. Familia ei locuieşte în una din casele saxone care au fost abandonate. Foştii proprietari au abandonat casa, însă nu ştiu în ce circumstanţe.

Vitalitatea copiilor este în puternic contrast cu vieţile obosite şi îmbătrânite ale bătrânilor din sat. Istoria nouă suprapusă peste cea veche.

Casele vechi sunt acum infuzate cu noi vieţi, pe măsură ce ţiganii se mută şi construiesc noi comunităţi.

Am văzut-o pe această femeie la azilul de bătrâni, însă nu ştiam nimic despre ea. Nu se putea vorbi cu ea. Nu mai era lucidă. Aşa că, singurul motiv pentru care am fotografiat-o a fost părul ei, care m-a surprins plăcut cum arăta. Mi-am spus „arată super!”

Am aflat că era o înmormântare în acea zi, însă am ajuns prea târziu. Nu mi s-a permis să fac fotografii la înmormântare, aşa că am realizat o singură fotografie în casa celui decedat.

Era o persoană în vârstă şi nu avea pe nimeni apropiat din familie.

Comunitatea îi îngroapă: asta este tradiţia aici. La fel şi în Germania. Chiar dacă nu te-ar cunoaşte nimeni aici, tot ai avea parte de o înmormântare de cel puţin 30 de oameni.

Fotografii: Ursula Becker Text: Lana Bortolot

Pasiune şi credinţă – Paştele în Sicilia

Săptămâna sfântă a început pentru mine în Joia sfântă, la biserica Sfânta Maria Mare din Ispica, un mic oraş în sud-estul Siciliei. Cu urale şi strigăte puternice, membrii bisericii, conduşti de “Eşarfele roşii”, frăţia din cadrul bisericii Sfânta Maria Mare, au mutat statuia numită “Iisus legat de cruce” din nişa sa în zona centrală a bisericii, unde tinerii şi bătrânii se adunaseră să îşi prezinte omagiile statuii. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi zi, după mesa de amiază, “Eşarfele roşii” au transportat statuia pe străzile din Ispica, conducând un grup mai mare de oameni ai bisericii.

Locuitorii oraşului s-au adunat pentru a-şi prezenta şi ei omagiile, pentru a saluta procesiunea, care se oprea pentru a se odihni în unele locuri, în timp ce se aprindeau artificiile, iar parada şi festivităţile erau în continuă desfăşurare.

În după amiaza din Vinerea mare, am mers în Enna, în centrul Siciliei, unde ritualurile săptămânii sfinte sunt puternic influenţate de spanioli, încă din perioada de domnie în Sicilia (secolele VX-XVII). Acest lucru poate fi observat în costumele mascate distinctive. Lucru uşor de observat în costumele cu glugă purtate de Frăţie.

Procesiunea silenţioasă şi solemnă, condusă de mii de oameni purtând pelerine de diferite culori, e în puternic contrast cu evenimentele vesele din alte oraşe pe care le-am vizitat.

Noaptea de Vinerea Mare în Barrafranca, pe străzile învolburate, înghiţite de marea de credincioşi care ar fi făcut orice pentru a purta statuia Triumfului (spre deosebire de frăţiile care controlează procesiunile în alte oraşe, în Barrafranca oricine poate purta statuia). În mijlocul mulţimii, m-am împiedicat de o bordură şi m-am trezit căzând pe stradă.

Aproape instantaneu, oamenii din jurul meu m-au ridicat în picioare şi masa de oameni a continuat procesiunea, pasiunea şi credinţa lor fiind molipsitoare, chiar ameţitoare pentru mine. Localnicii curioşi, neobişnuiţi cu străini, l-au întrebat pe Diego, ghidul nostru, dacă îmi plac festivităţile,

însă zâmbetul larg de pe faţa mea a făcut să nu mai fie nevoie de nici un răspuns.

În dimineaţa de Paşte, am ajuns în Scicli chiar la timp pentru a începe Sărbătoarea Fericirii. Statuia lui Iisus înviat a fost scoasă din biserica Sfânta Maria şi, înainte de miezul nopţii, bărbaţii din Frăţie au transportat-o prin întregul oraş strigând “Fericire!”, crescând treptat viteza cu fiecare tură de piaţă, oprindu-se doar din când în când pentru a se învârti ameţitor în jurul statuii. În cele din urmă, procesiunea s-a încheiat la primele ore ale zilei de luni, în afara bisericii Sfânta Maria, unde bărbaţii învârteau statuia de jur împrejur, într-o frenezie continuă, aproape lovind privitorii îngrămădiţi în piaţă. Din nou şi din nou, s-au tot învârtit, oprindu-se doar pentru a primi şi alţi bărbaţi în cerc, până ce întrun final au căzut osteniţi.

Spre amiaza zilei de luni, am revenit la biserica Sfânta Maria, unde statuia lui Iisus înviat se odihnea acum liniştită pe stativul său, înconjurată de flori călcate în picioare. M-am oprit un moment pentru a reflecta asupra unei experienţe de neuitat, asupra pasiunii şi credinţei în Paşte, pe insula Siciliei.

fotografii & text : Nick Yoon (www.nickyoon.com)

Tradiţii. Păştenii.

Joi. Dimineaţa devreme. Se anunţă şi azi o zi frumoasă, cu soare. O adiere plăcută de vânt promite că nu va fi exagerat de cald. Ce s-ar putea cere mai mult de la o zi de primăvară? În plus, e sărbătoare! În fiecare an, în joia dinaintea sărbătorii de Paşte, în satul Vinerea (lângă Cugir, Alba), se sărbătoreşte evenimentul numit Păşteni.

Deşi mult mai veche ca şi tradiţie, sărbătoarea păştenilor datează oficial din 1948, iniţiată de către Ioan Sabău, preotul satului la acel moment. În acel an s-a decis ca vinerenii care au împlinit vârsta de 60 de ani să fie sărbătoriţi ca şi fii şi fiice ale satului şi să se îngrijească de aducerea Paştelor în biserică. Totodată, ei sunt cei care contribuie la renovarea unui simbol din sat: într-un an refacerea acoperişului unei instituţii, în alt an construirea unei fântâni... Pentru a însemna evenimentul.

În această zi de primăvară, toţi păştenii se trezesc dis de dimineaţă, se gătesc în straie de sărbătoare şi pornesc spre casa unuia dintre ei.

Pentru că aici are loc oficierea unei slujbe speciale pentru a sfinţi pâinea, vinul, ciuberele, lumânările şi toate cele necesare procesiunii, oferite cu drag de aceştia. După care, preoţii, vinerenii şi invitaţii lor pornesc într-un lung alai până la biserică.

Iar ceea ce pentru unii este un simplu drum de la o casă până la biserica satului, pentru vinereni devine mult mai mult. Devine o întoarcere în timp. Pe acelaşi drum parcurs pe jos de mii de ori, de multe ori prin

frig şi ploaie, zăpadă, ceaţă, până la biserica satului. Reprezintă revederea Dacă mergeau... Asta deoarece aveau diverse treburi gospodăreşti. Iar acestei călătorii incredibile prin viaţă, începută cu 60 de ani în urmă. iarna se aşteptau unul pe altul pentru a putea merge la şcoală. Pentru a

putea încălţa, pe rând, singura pereche de pantofi pe care şi-o permiteau multe dintre familii. Şi asta se poate vedea întipărit pe chipurile multor săteni, deşi au trecut zeci de ani.

Drumul trece pe lângă case vechi, în poarta cărora stau mai multe generaţii de săteni şi privesc, unii cu curiozitate, alţii apreciativ, pe cei pe care satul îi sărbătoreşte azi. Trece pe lângă zidurile specific săseşti, cu zeci de culori, care se îmbină cu casele, formând două lumi. Cea din spatele zidului, intimă, a familiei, şi cea a universului public, a satului, delimitată de zidul de pe stânga şi cel de pe dreapta. Şerpuieşte paralel cu râul în care se răcoresc copiii vara, ascunzându-se de arşiţa soarelui. Trece pe lângă centrul cultural, pe lângă centrul administrativ, pe lângă centrul centrului, acel loc situat la intersecţia a două drumuri, unde spaţiul se lărgeşte suficient încât să întoarcă o căruţă cu cai. Şi ajunge, în cele din urmă, la centrul religios, biserica.

Cu peste 50 de ani în urmă, tot pe acest drum, vinerenii făceau primii paşi în universul care se deschidea tot mai mult (în)spre ei. Mergeau la şcoală. În familiile mai numeroase, fraţii mergeau pe rând.

Pe alocuri însă, câte un zâmbet trădează nu doar amintiri am alege este mai bine decât să nu alegem nici un drum. Mărturie stau friguroase, ci şi foarte multe momente plăcute. Din când în când, poţi chiar vieţilor lor. surprinde închiderea scurtă a pleoapelor, întoarcerea discretă a capului şi gestul candid prin care câte un păştean îşi reaminteşte acel miros de gutui coapte din curtea bunicii, sau plăcinta cu mere care împodobea tot satul în zilele de sărbătoare. Îşi reaminteşte momentele importante din viaţa satului. Naşterea, nunta, înmormântarea. Îşi aminteşte chiar şi numele celor care au trecut prin acele clipe. Pentru că aici universul este marcat de asemenea momente. Le ia ca şi repere pentru a se raporta la spaţiu şi timp.

De fapt, scopul acestei sărbători este acela de (re)amintire.

A momentelor petrecute în vatra satului, bune sau mai puţin bune. A deciziilor luate, a deciziilor neluate, a deciziilor care ar fi trebuit luate... Şi toţi au acel zâmbet complice, prin care arată că ştiu ceva ce alţii vor afla doar peste ani şi ani. Sau niciodată…

Şi anume că viaţa trebuie trăită şi nu programată. Şi că orice drum

fotografii & text : Sebastian Vaida

Bocşăritul

Bocşăritul sau producerea cărbunelui de lemn-mangalul, este un mesteşug foarte vechi, cu răspândire în zonele cu abundenţă forestieră. În ţara noastră acest mesteşug se mai practică în câteva zone aflate la poalele munţilor, în curbura interioară a Carpaţilor, în judeţe precum Harghita, Covasna, Sibiu şi Alba. Însă cu siguranţă cei mai iscusiţi cărbunari provin din judeţul Harghita şi sunt secui de origine. Meseria se perpetuează din tată în fiu, iar zonele în care îşi desfaşoară activitatea se schimbă în funcţie de anumite raţiuni economice, cum ar fi preţul de achizitionare a lemnului.

În prezent o concentrare semnificativă de bocşe se gaseşte în Podisul Tîrnavelor din sudul Transilvaniei, ascunse printre dealuri în apropierea vreunui curs de apă, şi la distanţă de aşezările omeneşti, aşa cum prevede legislaţia în vigoare.

După toate evidenţele mesteşugul e încă destul de viu, cererea de mangal fiind însemnată atât pe piaîa internă cât şi pe cea externă, utilităţile cărbunelui de lemn fiind extrem de diverse ( combustibil pentru gătit, combustibil industrial ori pentru autovehicole, în metalurgie, medicină, artă, horticultură, industria tutunului, în componenţa unor filtre de purificare, sau în componenţa prafului de puşcă).

Viaţa la bocşă este dură, deoarece se desfăşoară într-un mediu toxic, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, procesul trebuind supravegheat în permanenţă şi aproape întregul an, făcând excepţie doar perioadele grele de iarnă. Condiţiile de trai sunt precare, iar alimentaţia deficitară datorită mediului toxic existent.

Cu toate acestea, cărbunarii sunt oameni primitori şi deschişi, găsindu-şi răgaz să-şi deschidă sufletele vizitatorilor ocazionali ce se nimeresc prin acele locuri izolate, departe, departe de lumea dezlănţuită!

Fierăritul

Fiind unul din cele mai vechi tipuri de meşteşugărit, fierăritul constituie astăzi pentru o parte din comunităţile rurale româneşti din sudul Transilvaniei un mod de viaţă, o tradiţie în care arhaicul şi contemporanul se întrepătrund, făcând loc unor forme hibride de artizanat. Fierarii au un rol şi un statut social aparte, fiind indispensabili în comunităţile rurale unde practica agriculturii păstrează încă instrumente rudimentare, în acelaşi timp cu integrarea utilajelor mecanizate de producţie.

Învăţarea meseriei de fierar era până recent o afacere de familie, în care fii moşteneau de la taţi secretele producţiei unui întreg inventar de obiecte folosite de comunitate, atât în domeniul casnic, cât şi în cel al producţiei agricole. Aspectul comercial de masă, îndelung neglijat de aceste comunităţi, devine astăzi o formă de supravieţuire în condiţiile unei revigorări a statutului artizanatului şi a meşteşugurilor tradiţionale în politica comunitară europeană. De cele mai multe ori duble victime, atât ale industrializării producerii obiectelor din fier, cât şi ale comerţului inechitabil, ţăranii fierari inventează o adaptare forţată pentru a putea continua să practice o meserie devenită pentru unii un mod de viaţă.

fotografii & text : Sorin OniĹ&#x;or (www.sorinonisor.ro)

Proiecte Fotografice

“Păstrarea tradiţiilor prin muzică” Anthony Copping – Proiectul Ultimele Voci

Am fost dintotdeauna fascinate de cultură, însă după ce am citit despre aventurile lui Michael Rockefeller în Noua Guinee, atunci s-a aprins adevărata scânteie în mine. Mi-am început cariera ca şi producător în muzică, însă setea mea de cultură şi călătorii pândeau la suprafaţă.

În timpul unei călătorii în Fiji, am întâlnit câţiva artişti locali, care m-au fascinat cu cântecele lor armonioase şi unice. Interpretări care au devenit unele din cele mai frumoase cântece de leagăn. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de aceşti oameni şi de cultura lor. Pentru că trăiesc şi simt fiecare moment al cântecelor lor. Pentru ei, muzica este o cale de comunicare, o parte integrală a existenţei lor zilnice. Ceea ce înseamnă că, de fiecare dată, cântecele lor sunt interpretate altfel, cu o relevanţă culturală imensă. Fluiditate care se află la polul opus al muzicii vestice cu care lucrasem până atunci, motiv pentru care muzica din Fiji a devenit una de suflet pentru mine. Pur şi simplu o iubesc.

Ceva a declanşat în mine ideea că nu există o metodă mai bună de a explora cultura decât prin muzică. Însă spre surpriza mea, când am revenit în Londra, nu am reuşit să găsesc nimic legat de aceste minunate cântece de leagăn din Fiji. Şi din dorinţa de a arăta şi altora ce am văzut şi simţit, am pornit proiectul “Ultimele Voci”.

Unul din cele mai fierbinţi subiecte din ziua de azi se leagă de schimbarea în convingeri, tradiţii şi morală de la o generaţie la alta, toate cu un impact direct asupra culturii noastre. Progresele tehnologice înseamnă totodată şi micşorarea lumii. Această micşorare duce la o monocultură care pare să se extindă exponenţial, în detrimentul diversităţii culturale. Şi dacă nu acţionăm în acest sens pentru a o proteja, riscăm să pierdem până la 85% din cunoştinţele globale asupra muzicii, şi asta într-o singură generaţie. Asta dintr-o comoară culturală adunată de-a lungul mileniilor. Cântecele ne spun poveşti despre istorie, convingeri şi cultura din care provin. Sunt parte integrantă din povestea umanităţii şi ne ajută să înţelegem cine suntem. Aceste cântece au trecut de la o

generaţie la alta, ajutând culturile să evolueze, în timp ce acţionau ca şi puncte de ancorare în trecut. Pentru că, fără muzic tradiţională, pierdem acea legătură cu originile noastre, se reduce abilitatea de a comunica, istoria moare şi, odată cu ea, şi cunoaşterea.

Din fericire, nu sunt singurul care împărtăşeşte acel zel de a păstra moştenirea culturală. Am descoperit că există o comunitate foarte mare de oameni care empatizează instinctiv cu culturile ameninţate şi care sunt la fel de pasionate ca şi mine să le protejeze. Ceea ce este cu atât mai evident cu cât expansiunea comercială ne atinge pe toţi, deopotrivă. Suntem toţi pe aceeaşi lungime de undă, urmărind acelaşi scop. În prezent, proiectul Ultimele Voci a realizat 8 albume de muzică tradiţională, precum şi o serie de episoade produse cu sprijinul National Geographic, care au fost difuzate în peste 110 ţări. În fiecare din cazuri, a devenit o prioritate ca încasările să meargă spre comunităţile locale şi am urmărit să creem oportunităţi la nivel local, pentru ca oamenii cu care colaborăm să îşi poată continua tradiţiile şi stilul de viaţă.

Când am lansat primul CD, am dus cu noi câteva exemplare în insulele din Pacific, pentru a le arăta şi oferi celor care au făcut acest

lucru posibil. După cum vă puteţi închipui, toată lumea a fost absolut fascinată de rezultat. Cei mai în vârstă, în special, au subliniat faptul că accesul la muzica pe CD a creat atât un interes crescut cât şi sentimentul de mândrie în cadrul tinerilor, care au devenit centraţi pe muzica vestică, şi care încet încet au abandonat vocile tradiţionale.

Căutăm în continuu modalităţi de a menţine proiectul, iar organizaţia fondată în acest sens a petrecut deja ultimii ani centrânduse pe Asia şi planificând anul 2011 pentru Africa. Personal, prefer o abordare mai instinctuală. Nu ne dorim o abordare îngustată de idei prederminate; dorim să fim deschişi la tot. Pentru că nu se ştie niciodată ce vom descoperi.

Nu sunt un fan al observaţiei participatorii, şi nu mă interesează să învăţ să arunc o suliţă, să vânez alături de trib sau să învăţ să cânt la instrumentele lor, aşa cum vedem acum în multe emisiuni. Experienţa mea personală este irelevantă într-o anumită măsură, aşa că încerc să iau mai mult rolul de spectator. Caut mai degrabă motivele şi cunoaşterea din spatele unui cântec, şi refuz să mă implic. Mă raportez la înţelesul cântecului prin cuvintele şi acţiunile celor care le interpretează, mai

degrabă decât să încerc să mă implic în ceva din care nu fac parte. Iar pentru a păstra experienţa cât mai pură şi mai adevărată, consider că trebuie făcut un pas în spate şi pur şi simplu privit.

Unul din cele mai dificile aspecte legat de înregistrarea unor tradiţii muzicale rare constă în a reuşi să prezinţi muzica într-o modalitate în care să fie relevantă pentru cultura vestică. Pentru aborigeni, muzica le este foarte familiară. Am putea spune că face parte din ADN-ul lor.

Astfel că nevoia de a depăşi barierele culturale devine, de fapt, cea mai mare provocare în acest proiect. Şi ca să dau un exemplu în acest sens, în Pacific există foarte puţine instrumente convenţionale, iar muzica tinde să fie realizată doar cu tobe şi voci. În societatea vestică însă, suntem obişnuiţi cu chitara, pianul şi multe alte instrumente. Şi pentru că suntem obişnuiţi să primim muzica sub o altă formă, adesea poate fi dificil să apreciem pe deplin, de la început, frumuseţea muzicii care are o altă sorginte culturală.

N-am fost niciodată interesat să realizez doar înregistrări de arhivă, care nu activează şi învigorează dezbaterile privind viitorul culturii. Motiv pentru care, caut modalităţi de a integra trecutul şi prezentul, pentru a crea ceva nou acolo unde acestea pot coexista. De asemenea, am încercat

să promovez dialogul intercultural, deoarece consider că reprezintă un factor major care poate ajuta susţinerea culturală. Pentru a arăta acest lucru, unele piese muzicale conţin până la 7 limbi diferite. Evident, această abordare nu este una ştiinţifică, iar pentru a crea un echilibru, am încercat întotdeauna să ma asigur că acordăm atenţia cuvenită înregistrărilor de pe teren, pentru cei interesaţi de puritatea interpretărilor. Pe măsură ce diversitatea culturală pătrunde tot mai mult în această lume tot mai omogenă, am întâlnit adesea sate în locaţii îndepărtate, în care doar câţiva vârstnici mai cunosc cântecele tradiţionale. În unele cazuri, era vorba doar de o singură persoană. Astfel că re-învăţarea şi educarea tinerilor pentru a se reconecta cu rădăcinile lor, a fost una din cele mai motivante experienţe din întregul proiect.

„Atunci când cumperi un cântec, faci o călătorie”. Despre asta şi este vorba. Să îi facem pe oameni conştienţi de tradiţii, cultură, şi de valoarea acestora pentru noi.

Iar în cele din urmă, totul se reduce la educaţie, la a-i conştientiza pe oameni şi la a transmite de ce păstrarea tradiţiilor ameninţate este nu doar merită ci este şi necesară. Argument adesea dificil de susţinut în cacofonia de aproape 7 miliarde de oameni, care se chinuie să supravieţuiască

într-o lume modernă, cu cerinţe moderne. Noua generaţie ţine doar de jocuri pe calculator şi ultima tehnologie. Iar abilitatea de a livra totul aproape instantaneu duce la o cerinţă de gratificare instantanee. Cărţile şi publicaţiile despre locuri îndepărtate sunt rare şi pot să pară fără relevanţă atunci când sunt suprapuse cu presiunile unei vieţi moderne.

Cu toate acestea, proiectul Ultimele Voci încearcă să educe următoarele generaţii spre a avea o perspectivă mai globală şi o înţelegere mai bună a diverselor culturi. Reuşim acest lucru într-o mică măsură însă sperăm că va crea un efect mare de undă şi, poate, chiar un interes crescut în lupta globală pentru susţinerea culturală.

© Anthony Copping – Proiectul Ultimele Voci (www.lastvoices.com)

popoarelor nordice, renii erau liantul între lumea oamenilor şi lumea supremă. Credinţe care încă mai există de altfel. Până în prezent, hainele La capătul lumii – proiect foto de iarnă ale localnicilor sunt create din piei de ren, la fel şi încălţămintea – „torbasa”.

Munca la acest proiect decurge deja de doi ani. Ca şi locaţie În Nordul îndepărtat, renii şi oamenii sunt de nedespărţit, primii geografică, vorbim de nord-estul Rusiei. Teritoriile din nord-estul trăind pentru binele celor din urmă. Oamenii consumă carnea renilor, peninsulei Kamceatka, nord-estul peninsulei Chukotka. Vorbim despre însă ucid doar cât au nevoie. Chukchi spun că şi azi renii reprezintă un povestea băştinaşilor din aceste zone – Chukchi, Eveni, Koriaki, Eschimoşi stil de viaţă pentru ei. Chiar mai mult, spun că doar tundra poate vindeca – îmblânzitorii de reni, pescarii şi vânătorii de mamifere marine. oamenii...

Peştii.

Kamchatka. Nomazii.

A doua sursă de hrană este încă peştele roşu – somonul. În zonele

De mai bine de 1000 de ani, indigenii din nordul Rusiei - Chukchii, nord-estice din Kamceatka, oamenii cresc somonii în timpul scurtei veri Evenii, Koriakii – sunt cunoscuţi ca şi crescători de reni. Pentru că în nordice, ca şi hrană pentru ei şi câinii lor. Îl păstrează mai ales sub formă condiţiile climaterice extreme din aceste zone, creşterea renilor a fost de peşte uscat şi afumat, numit „ukola”. Creşterea somonilor este munca singura posibilitate de a supravieţui, şi practic singura sursă de hrană locuitorilor din zonele de coastă şi de pe marginea râurilor – Achaydin tundră – dincolo de coastă. În acelaşi timp, conform credinţelor Vayam. Înainte, prindeau peştele doar pentru ei, însă acum îl şi vând.

Ceea ce înseamnă că, an de an, se găseşte tot mai puţin peşte în râuri.

La marginea râului, s-a interzis împărţirea terenului, pentru a se evita certurile. După cum îmi povesteau locuitorii, foarte rar sunt certuri sau bătăi, iar oamenii se feresc să facă rău altora, pentru că răul trece de la o generaţie la alta.

Chukotka. Vânătoarea de mamifere marine – balene şi morse.

Vânătoarea de mamifere marine a început în urmă cu 2 până la 4000 de ani. Un vânător îmi povestea cum populaţia Chukchi aproape că a ajuns să uite cum se vânează balene. Asta pentru că mult timp doar balenierele mai vânau. Aduceau balenele pe mal, iar Chukchi se ocupau doar de tranşarea lor. Însă timpurile s-au schimbat, şi a venit din nou momentul ca Chukchi să ia armele în mâini şi să redevină vânători.

În prezent, este tot mai greu să vâneze balene – oamenii le prind cu ajutorul armelor americane, primite ca şi ajutoare umanitare – puşti de tras la ţintă. Însă practic nu există muniţie pentru arme, aşa că o păstrează pentru a vâna balenele atunci când trec toamna prin zonă. Balenele

cenuşii sunt vânate cu arme artizanale, create manual, din metal. Însă acest tip de vânătoare este complicat, deoarece doar o lovitură precisă garantează încheierea cu succes a vânătorii.

..Balenele le-au atacat bărcile de două ori – prima dată o balenă rănită s-a scufundat sub ei şi le-a lovit barca cu capul. Unul din indigenii Chukchi îmi povesteşte ce s-a întâmplat, ridicându-şi mâinile în aer, pentru a-mi arăta cum a zburat împreună cu un alt vânător. „A doua oară, doar mi-am udat părul, însă nu am mai căzut din barcă”, ne povesteşte acelaşi vânător. „Acum este foarte periculos să vânezi, însă tot merg, pentru că trebuie să-mi hrănesc familia”.

În trecut, tradiţia era ca tot ceea ce se vâna să se împartă cu locuitorii, în funcţie de nevoi. Era probabil singura modalitate de a supravieţui în acele condiţii extreme. Acum, tradiţia s-a păstrat doar pe ţărm. Oricine poate veni pe coastă să-şi taie o parte din prada vânată în comun.

Dacă închizi ochii şi asculţi doar, ai impresia că te afli pe o altă

planetă. Deschizi ochii – şi eşti tot acolo...

Deşi au trecut secole peste aceste tărâmuri, însă în tundră, peste munţi şi trecători, nimic nu pare să se fi schimbat. Pe cât de liniştiţi se plimbă renii, la fel de liniştiţi îi urmează şi crescătorii.

Înmormântarea la Chukchi

Trupurile neînsufleţite se aşează pe un rug din lemne de cedru şi se ard. Acest stil de înmormântare s-a păstrat la Koriaki şi Chukchi.

Este obligatoriu ca cel înmormântat să fie îmbrăcat în haine din piele de ren – kukhlianka, făcute din piele de ren aparţinând decedatului.

Din păcate însă, sunt tot mai puţini reni în nord-estul Kamcheatcăi, în regiunea Koryak. Motiv pentru care dispar şi trăsăturile acestui tip de înmormântare. Singurii care şi-au mai păstrat tradiţia în acest sens, şi înţelesurile iniţiale sunt locuitorii Chukchi, care şi-au salvat şi protejat renii.

© Andrei Shapran - La capătul lumii – proiect foto (www.andreyshapran.com)

Felicitări câştigătorilor concursului foto “Tradiţii“

Premiul I

Adrian Popa ... şi mulţumim tuturor pentru participare!

Premiul III

Matei Bacanu

Premiul II

Simona Grigorescu