ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK
Epocalipsa - roman -
„Atunci au fost sfărâmate în acelaşi timp fierul, lutul, arama, argintul şi aurul şi au ajuns ca pleava de pe arie vara şi vântul le-a luat cu sine fără ca să se găsească locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul”. Daniel, Cap. II, 35. ”Vezi, că mori și poate încă nu te-ai născut” Io al Epocalipsei, Expresii lipsă, vol. II.
2|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK Epocalipsa - roman Editura Librarium Haemus Copyright: Autorul Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KUCIUK, ARDIAN-CHRISTIAN Epocalipsa / Ardian-Christian Kuciuk. Bucureşti : Librarium Haemus, 2014 ISBN 978-606-8093-66-6 821.18-31=135.1 Coperta: Küdesign după o fotografie realizată de IULIA ENKELANA© București, 2014 • •
Date despre autor – p. 96 Referințe critice – p. 97
3|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
I. Lumea nu pricepe de ce morţii se îngreunează, spuse Io în timp ce-şi aranja papionul. Lumea e proastă, sau se preface, ca să se ferească de deochi, ori de invidie, dar eu nu pot permite debitarea tuturor neadevărurilor. Mă auzi ? - Cu devotament chiar, - răspunse Yo. Dar ce-ţi veni acum cu morţii?! Lumea crede că se întâmplă nu ştiu ce ciudăţenie mistică. De fapt, imediat după ce-şi dă duhul, mortul se spală pe mâini. - Ştiam că îi spală cineva. Au mâinile chiar aşa de murdare? Nu glumesc. Scapă de viaţa asta şi nu mai cară nimic, deşi se cară, ca s-o zic mai plastic. Îşi părăseşte toată puterea pe mâinile noastre. Atât. E ca o răsuflare, nu lipsită de un oarecare sarcasm. De aceea, Cutărescu, de pildă, care în timpul vieţii era slab ca o stafie, ajunge să cântărească mai mult decât un tun. - Deci, slăbim degeaba, când slăbim. Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundaţi în vreo apă… Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă privește, am împlinit atâtea înfrățiri de cruce, încât voi cântări mai puțin. De când eram mic, mă uitam la unii oameni ca măcelarul şi-i cântăream în gând. Bine, nu era cântărirea clasică. Observasem eu că unii trăiesc şi dispar ca şi cum nar fi avut vreodată o greutate anume, o prezenţă convingătoare, înţelegi, ca şi cum n-ar fi avut suflet şi nume în ei, ci doar aparenţă, şi mă gândeam că poate sunt doar personajele unor cărţi. Deşi unele personaje, vorba aia...
4|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
Yo se îmbrăcase în haina neagră de gală, se rujase, îşi aranjase părul şi se parfumase. - Mai ai? Nu prea, răspunse Io. Doar că mă frământă chestiunea asta a greutăţii incorecte, ştii. Şi tu ştii deja că eu nu mă frământ niciodată în zadar. - Oare? - Ce vrei să spui? - Ce nu vrei să accepţi. Întrebarea mea acum este alta, dar legată de laşitatea celor morţi. Şi anume: de ce moartea trupului este însoţită de îngreunarea acestuia, iar decesul cuiva în memorie este însoţită de uşurarea noastră? - Mai bine te-ai apuca să înţelegi femeile. - De aia insist să nu mor prost în întregime, - zâmbi Io. Bătu miezul nopţii. Era plăcut afară. Io se orientă până la lift cu ajutorul sceptrului. Yo îl ţinea de braţul celălalt, din spate, ca să nu piară în beznă şi astfel să aibă cine să-l care după moarte, aici sau în lumea cealaltă. Căci Io era un soi de rara avis: nu puteai şti în care dintre lumi va muri. Regii n-au murit, glumi Io, doar că nu peste tot e lumină. Mă rog, se poate spune şi viceversa. Ce? Tot te miri cum de au rezistat cu mine atâtea femei neînţelese, în frunte cu regretata mea soţie? - A, nu, - zise Yo. Doar că uneori n-am idee de unde-mi vine mie atâta răbdare. Hm, din antichitate, dragă, şi din păcatele nemărturisite. Cutia maronie, plină cu pete de lumină, figurine de praf şi înjurături scrijelite cu cheia, se opri în faţa lor. - Cu grijă, - spuse ea. Nu-i bizar că zicem cu aceeaşi grijă „cu grijă” şi când bezna se apropie de lumină, şi invers? Îţi fac cinste cu cea mai scumpă băutură astăzi, de dragul răbdării infinite pe care mi-o arăţi. Dar ştii ca am uneori nişte zile prea complexe. 5|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
Dar să nu crezi că e un mod rafinat de a-ţi cumpăra răbdarea, da? - Bineînţeles că nu. La vârsta mea, nici cumpărarea nu mai e ce a fost. Ei, deseori m-am gândit şi eu că singurătatea asta îi dă un nou sens şi un nou rost cumpărării. Mulţi muritori sunt convinşi că duc vieţi proaste doar fiindcă le-a scăzut preţul, sau chiar nu mai sunt vandabili. - Şi nu e aşa? Maşina îi aştepta pe stradă, în faţa blocului. Nenumăraţi ochi nedormiţi ai vecinilor îi urmăreau ca şi cum ar saliva. Sau invers. - Asta e, - spuse Io. Uneori am impresia că vine sfârşitul lumii şi numai eu nu-l văd. Şi mă smeresc şi îi respect pe vecinii mei, pentru că uite, proşti şi răi cum sunt, sau inteligenţi şi vânduţi, văd ceea ce eu nu izbutesc. - De aia nu vine, - spuse Yo. - Sfârşitul? - Şi nici fericirea. - Poate nu ştiu să le fie teamă. - Teamă de ce? - De sfârşit şi de fericire. Nu neapărat în ordinea asta. - Nu le e teamă, pentru că ştiu totul. Adică, sunt ferm convinşi că ştiu totul. - Şi mai ales folosesc frica în direcţii complet neproductive. - Am zis deja că nu-i putem schimba. Io salută aristocratic taximetristul şi deschise uşa pentru Yo. - Unde doriţi, vă rog, - întrebă şoferul. - În tinereţe, - glumi Io. Deşi mulţi nu şi-ar schimba viaţa dusă cu alta… - Să ne duceţi la un club mai de fiţe, cum se zice astăzi, zâmbi Yo. - Facem, facem, doamnă, - râse şoferul, cu expresia unui lăutar. 6|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
Întrebarea de care vorbirăm a răsărit mai de mult în mine, să ştii, şopti Io. Ţin minte foarte clar, abia împlinisem patruzeci de primăveri. Şi era să mă ia somnul după o noapte de pomină, când deodată, fulgerător, în loc să mă ia somnul, era să mă ia moartea. Nu glumesc. Nu ştiu cum săţi explic, poate la voi femeile moartea are altă înfăţişare. Sau tot de sex feminin şi cu coasă este? - Ce mai contează, - spuse Yo, - dacă rezultatul e acelaşi?! Ei, ziceam şi eu aşa, de cultură generală. Asta nu e generală, dragul meu, e extrem de intimă. Am înţeles, rămân dator. Şi se apleacă peste mine moartea aceea extrem de intimă, ca un voal, sau poate era chiar rochia aia, pelerina, sutana, mă rog, şi realizez că eu chiar am să mor. Şi mai înţeleg că ea nu are deloc simţul umorului, n-are niciun strop de trădare sau de imoralitate în ea. Poate n-a crescut şi n-a trăit în Balcani doamna, miam zis, şi, când vine, chiar nu are nicio frământare… Şi mam văzut întins pe podea, singur, vesel, dar fără viaţă. Apoi văzui scheletul meu, rămăşiţele pământeşti, cum se zice, şi m-a durut sufletul, fiindcă nu mai aveam mădular şi, mai rău: nicăieri nu rezulta că aş fi avut vreodată. Ca să nu pomenesc tristeţea că, de la deces încolo, nu voi mai putea face duş. Până la urmă, ce-i cu adevărat bun în această treabă, se rezumă la bărbierit. Noi nu ne mai bărbierim, voi – nu vă mai epilaţi. - Sunteţi o mare figură, stimate domn, - spuse şoferul. Sunteţi scriitor, cumva, mă iertaţi… - A, de unde, - sări Io. Sunt un viitor schelet fără mădular. - Poate trebuie să vorbeşti mai încet, - şopti Yo. Mai încet, sau mai rar?! - Poate şi-şi. Bine, iubita mea, îmi cer scuze. Dar când te vezi schelet pe podea şi nu te mai recunoaşte nici copilul, nici soţia, nici fostele şi sărmanele viitoare iubiri, dar mai ales când îţi lipseşte mădularul în aşa fel încât nu poţi dovedi că plozii 7|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
tăi i-ai făcut chiar tu, … lucrurile stau niţel altfel… Crezi că mai contează dacă vorbeşti mai tare, sau mai des, în loc de mai rar şi mai încet?! - Ai dreptate. Dar ştii că eu îţi respect toate coşmarurile. Dă-o-n mă-sa, sări el. De parcă respectul ar fi în loc de soluţie. Maşina se opri în faţa unei vile. Miezul nopţii adâncise galbenul şi vişiniul frunzelor. - Cu cine am avut onoarea, dacă nu vă supăraţi, - rosti şoferul. - Cu „Dă-o-n mă-sa”, - zâmbi Io. Iese vreo mireasmă prea stridentă din gura mea? - Nu, - spuse şoferul. Miroase a mosc. - A mosc miroase parfumul meu; mă refeream la gură. Sau vrei să suflu? - Da, bineînţeles, stimate domn, dați-i drumul... La poartă i-au întâmpinat un chelner în frac şi papion roz şi o domnişoară prea zgârcit îmbrăcată, cu picioarele până la gât. Urez să-i fie cald în egală măsură, şopti Io, şi de la talie în sus, şi de la talie în jos. Sunt pe moarte, dar tot mă doboară imaginile pătimaşe, mă auzi? Ba îmi aduc aminte de iepuraşul bancului, cel însurat cu girafa, şi care unde pupa, acolo şi mă rog, ba mi-o închipui întinsă în patul meu moale, cu picioarele precum braţele unui pod, iar eu nu-s decât trenuleţul de jucărie care face piuuu, piuuu… - De aceea te doare aşa de mult să te vezi schelet, - râse Yo. Ce vrei să bei, frumoasa mea, întrebă Io. - Găsim noi. Am înţeles că preţul nu este o problemă, nu? Preţul băuturilor şi al altor chestiuni nu. Doar preţul nostru e mai mereu discutabil. Reţine: discutabil, nu negociabil.
8|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
II. Ne-au murit cam toţi oamenii dragi, strigă Io. S-au îngreunat cumplit când îi duceam la groapă, apoi s-au uşurat îngrozitor când ne străduiam să-i înviem în memorie. Nu ţi s-a întâmplat la fel? - Nu te aud, îmi cer iertare, dragul meu. Îmi dau seama: dacă mă auzeai, nu urlai că nu mă auzi. Dar nu vreau să ajungi ca mine faţă de regretata soţie, şi ca tine faţă de norocosul de soţ, cu care nu ne auzeam nici în zgomot, nici în tihna universului. - Asta am auzit-o. Interesant. Poate şi între zgomot şi tăcere e vreun gişeft. Ce n-ai mai auzit? Sau, mai bine: ce ai mai auzit? - Poate mai bine vorbim acasă. Sau îi putem ruga să dea muzica mai încet? Nu cred că cineva s-ar încumeta să dea muzica mai încet aici. Şi nici afară. Dacă face cineva greşeala aia, sare lumea peste el şi peste ea însăşi şi se sfâşie. Că cine suportă să-şi asculte tăcerea, ca să nu vorbim de tăcerea altuia… Goliseră trei sticle de vin roşu, produs în anul în care amândoi erau încă neprihăniţi. - Chiar, ce făceai în acel an, Io? - Credeam că pot muta munţii. - Şi ai mutat ceva? - Nişte piese de şah. Eram uluit cum unii câștigă mereu, dar nu știam că folosesc planuri din jocul de tablă... Apoi dintro dată mi-am pierdut fecioria şi am început să mă mut printre munţi. Uneori sub munţi. Tu? - Scriam poezii. - Şi cred că erau poezii superbe, deşi nu cât se poate de credibile. - De ce? - Presupun că erai încă fată mare, nu? 9|A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
- Da. Eram fată mare, dar poetă şi mai mare. Din nefericire, de când am devenit fată mică, am început să devin şi poetă măruntă. - Unii sunt convinşi că devenirea se produce invers. Dar, până la urmă, a avut dreptate scriitorul acela… - Care? Ce anume? - Nu mă auzi? - Cum să te aud, dacă amândoi urlăm ca din gură de şarpe. - Parcă cu gura şarpelui s-a exprimat şi el. - Cine? - Scriitorul. - Care dintre ei? - Cel care a zis: „Vai, sunteţi atât de mărunţi, încât mă mir de cum poate chiar Dumnezeu să vă vadă!” ... Mărunți, dar plini de otravă, s-ar adăuga pe bună dreptate. - Înseamnă că-l chinuiseră rău de tot vecinii. Sau contemporanii, confrații... - Contează?! Mai luăm o sticlă? - Sticlă, sticlă. Că nici tu nu mă mai poţi lua, nici eu pe tine. - Ţi-am mărturisit vreodată cât de fermecătoare eşti când bei? Eşti o minunăţie de femeie. - Da, probabil, deşi-i-i… - Deşi-i-i-i ce? - … formele mele cam lasă de dorit. De fapt: de nedorit. Şeful sălii, în frac negru, în cămaşă lucioasă şi papion vişiniu, veni la masă şi se aplecă politicos lângă urechea lui Io. - Dacă vrei musai să pupi ceva, - râse Io, - îţi dau mâna, nu urechea. Sau vrei să-mi pupi sceptrul? Tânărul şef de sală, obişnuit cu amărăciunea şi fâsurile acestor bogaţi plimbători de băşini, nu a reacţionat, ci doar şi-a îndeplinit ordinul. I-a rugat frumos să vorbească, dacă se poate, mai încet. Incredibil, râse Yo. Suntem ca într-un lanţ al surzilor. Eu te rog pe tine să vorbeşti mai încet, ei ne roagă pe noi. Mare e 10 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
grădina auzului, glumi Io. Poate va trebui să plătim o anumită taxă. Taxa vociferării normale, de exemplu. Ia să întreb io cât ar fi. O altă domnişoară cu picioarele până la gât veni şi îl invita pe Io la dans, înainte ca el să afle cât e taxa respectivă. Picioarele domnişoarei chiar ajungeau aproape de gâtul lui sau de gâtul ei, sau la fluturaşul care ocupase locul gâtului ei. - Te superi, iubire? N-am dansat de mult. Şi dacă nu mi s-a sculat şi mai de mult, dar nu prea văd nici cum mi s-ar scula acum, măcar să văd dacă pot dansa. - Cum să mă supăr, iubire, - zâmbi Yo. Du-te liniştit, dar să te întorci cu aceeaşi greutate. Dansul a început cu stângul, deoarece Io se obişnuise să stea ca omul singur, mai încovoiat, şi avea impresia că fluturaşul ras şi parfumat al domnişoarei se juca şi vroia să-i înghite papionul. Domnişoara nu era analfabetă, deşi nu părea să ştie toată limba maternă şi nici suficient de multe limbi străine pentru o conversaţie. Facem, facem ce vrei, puiuţul meu, i-a şoptit de câteva ori, lingându-i lobul uneia dintre urechi. În astfel de condiţii, râdea el fără voce, n-are rost să-i dau mâna să mi-o pupe, dar ce-i pot da în afara urechilor?! Ea îi șopti ceva legat de prețuirea sau neprețuirea experienței, sau a înțelepciunii, iar Io râse cu amărăciune, gândindu-se, cumva în versuri, cum că ”Aș da orice sceptru pentro o sculare”. Dar ei i-a spus că experiența unei generații, de suflete, nu cronologică, putea fi complet nocivă pentru o altă generație. Pe vremea când nu dădeam sceptrul pe nimic, deoarece eram complet sculat, zi și noapte, i-a spus, ce îți putea aduce o păsărică dulce în fața unui suflet feminin devotat, ca să nu zic supus? Păsărici dulci îți puteai cumpăra oricând, oriunde, bani să ai. Și eu bani am avut mereu. Iar acum văz cu tristețe că părăsicile sunt prea ieftine, dar totuși prea scumpe comparativ cu 11 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
unele suflete. Ieftine sunt doar sufletele și păsăricile care nu-ți folosesc. Am fost prea complicat? Oh, nu, ești așa dulce, îi șopti ea. Așa ai fost mereu? După un dans și un alt pahar cu vin al tinereţii neprihănite, Io observă cum un flăcău parcă de plastic o invită pe Yo la dans, delicat, fără şoapte, fără gesturi discutabile. La mine, sau la tine, şoptea domnişoara, fac tot ce-mi vei cere. Io dădea din cap, nici trist, nici prea vesel, şi repeta vechea uimire a tatălui său, cea cu „mi-ai luat puterea, dar mi-ai dublat pofta”. Ce ar fi să ne întâlnim noi acum vreo zece ani în urmă, îi spunea domnişoarei. Unii dintre meseni surâdeau, căci el poate urla, dar nu-şi dădea seama. Vin cu tine oriunde, promitea ea. Sunt… sunt udă deja… Ud voi fi şi eu, porumbiţo, zâmbea Io, dar altundeva şi din alte motive. Au băut toţi patru până în zori. Acum avem tot ce ne trebuie, glumea Io. Avem şi tinereţe, şi experienţă, şi negoţ, şi preţuri, şi bani. Voi mergeţi şi vă faceţi de cap în locul nostru, şi pentru noi, iar noi stăm şi ne coacem în locul vostru. Dacă ne apropiem şi mai mult, putem studia şi posibilitatea să ne prăpădim în locul vostru… - Dar eu vreau cu tine, nu cu el, Io… - îi şoptea domnişoara. El e gay… Aşa ţi se pare din cauza dorinţei prea mari, frumoaso, spunea Io. - Dar de ce eşti gay, dragul meu, - se mira Yo. Ce ne-a lipsit nouă la momentul oportun?! - Care e sloganul vostru, dragă, - întreba Io. - Al nostru, - întreba flăcăul. - Al nostru, - întreba domnişoara.
12 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
III. Când Yo a lăsat varza pe masă, Io şi-a adus aminte că se inspirase de la bunicul său. El, nu Yo, nu varza. Văzând cum pe neaşteptate, într-un amurg de toamnă caldă, bunicul l-a îmbrăţişat şi i-a spus „Vrei să fii fratele meu de cruce? Ne vom juca de-a v-aţi ascunselea tot timpul şi vom alerga după toate fetele din mahala”, Io şi-a dat seama că memoria bunicului se spulberase şi arăta aidoma unui rug în miniatură. Prezentul era deja fum. Din această cauză, tatăl lui Io, unchii, el însuşi încă nu apăruseră pe lume. - Am adus o varză, - spuse Yo. Sper că înţelegi de ce, nu? - Doar dacă mă lămureşti tu. - Pentru că seamănă perfect cu creierul omului, omule. - La propriu şi la figurat, poate. Dar nu şi cu creierul meu. - Ce nu seamănă cu creierul tău?! - Nu seamănă. - Nici cu al meu, dar cu al omului seamănă perfect. - Subscriu. Timpul sărmanului bunic îşi revenea câteodată, dar, din nefericire, doar în clipe nepotrivite. Se trezise din fumul gros al uitării tocmai când se tăiaseră cu briciul pe încheietură şi trebuiau să-şi bea sângele înfrăţirii. Bunicul îl strânsese de gât, cu mâinile alea uscate şi parcă triple şi îl izbise de perete, urlându-i „Ucigaşilor, încă n-am murit şi vreţi deja să-mi beţi sângele! Nu mi-a băut suficient viaţa asta nenorocită, de faceţi şi voi ca ea, ai?! Nu vă daţi seama că mi-a rămas doar otrava acum?! Şi pe aia vreţi să mi-o beţi…” Nu, dragă, sărise bunica, băiatul vroia să te înveţe cum să-i bei tu sângele, nu el ţie… - Mă auzi? - Scuză-mă, - spuse Io. Mă furaseră nişte amintiri sângeroase. 13 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
- Ciclu ceva? - Nu, nu, chestiuni de înfrăţire, neamuri. - Și așa suntem renumiți ca băutori de sânge. - Băutori, vărsători... Numai de frați nu prea ne vrea nimeni. - M-am gândit că, în afara craniului tău, avem nevoie şi de o varză. - Încă nu sunt în stare să-i donez craniul științei. - Mă refeream la craniul adus de tine. - Da, dar am glumit. Sigur că varza ne este indispensabilă. Fără varză suntem varză. Vom lucra simultan cu craniul, cu varza şi cu harta, până vom putea face rost de un craniu adevărat… În formol, bineînţeles. - Nu mă îndoiam. - Dar acum trebuie să beau o cafea neagră fără zahăr, sau să iau vreo otravă. Gustul buzelor ei nu mi s-a dezlipit de creier toată ziua. De fapt: toată toamna. Nici de creier, nici de buze, nici de memorie. - Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit. - Nu, dar n-avea deloc buzele unei femei ce se vinde. - Ei, aşa suntem toate. - Ştiu, dar ea chiar era de vânzare. - Şi care nu e azi, dragă?! Inspiraţia se dezvoltase odată cu îmbătrânirea tatălui, care, în aceeaşi curte, într-o seară de august, când se strecuraseră să descopere cine le fură ouăle din coteţ, îl strânsese de braţ şi îi mărturisise: „Tu eşti prietenul meu cel mai bun, jur. De când a murit frăţiorul meu de cruce, acela cu care mă jucam de-a v-aţi ascunselea şi umblam după toate fetele din mahala, numai tu mi-ai rămas. Vrei să fii fratele meu de cruce?!” Io acceptase. Tata nu sărise să-l pârască de nimic, aidoma răposatului bunic, dar nu băuseră sânge din prima, deoarece tata se speriase de soţia sa, mama lui Io, şi fugise afară, strigând „Nu, mamă, ne prostim şi noi, nu e ceea ce pare, e sânge de jucărie…”. Până 14 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
la moarte, când s-a îngreunat mai tare decât bunicul, s-au tot prefăcut că beau sânge (folosind vin roşu), iar tata înlăcrima de dragul tatălui său care murise de foarte mic, înainte de a pricepe şi a gusta ce e viaţa. De atunci Io cumva jurase că, în viitor, mai ales dacă era scris să moară şi el copil, să taie partea decăzută a muritorilor, îndeosebi a celor apropiați și dragi, ca să-i păstreze dincolo cât mai nepătaţi, desăvârșiți. Pe unii îi tai de la copilărie în sus, pe alții – în jos, pe alții eşti obligat să-i sfredeleşti, îi faci franjuri şi-i refaci din fâşii, spunea după ce trecuse de jumătatea maturităţii, sau a copilăriei; lucrezi ca pe o hartă, sau, mai exact: ca pe nişte personaje de teatru, dar din teatrul de umbre. Şi nu contează dacă ei mai sunt credibili, sau nu. Doar astfel Io putea ajunge la ultima copilărie fără să se sinucidă. - Dar cine produce sângele acesta atât de bun, frate, - spuse Io. - Poftim? - Glumeam. Aşa se întreba iubitul meu tată şi frate când îi dădeam să bea vin roşu. - Dar ce intra sângele, nu înţeleg… - Memoria îi murise de la un moment al copilăriei încoace şi insista să devenim fraţi de cruce. Şi am devenit o dată pe bune, dar apoi el uita şi chiar că n-aveam atâta sânge pentru înfrăţire… Ne depăşisem rezervele, cum s-ar spune, că restul lichidelor din om e apă… De ce nu ne putem înfrăţi bând apa unul altuia în loc de sânge?!
15 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
Despre autor ARDIAN KYCYKU (pseudonime literare: ARDIAN-CHRISTIAN KYÇYKU / ARDIAN-CHRISTIAN KUCIUK), scriitor de expresie albaneză şi română, eseist, traducător şi editor născut la 23 august 1969 în oraşul Pogradec din Albania. Doctor în Filologie şi doctorand în teologie. Profesor universitar, Rector al Universităţii Române de Științe și Arte „Gheorghe Cristea” din Bucureşti. Co-fondator și Președinte Executiv al European Academy of Performing Arts. Cărţi originale scrise şi publicate în limbile albaneză, respectiv română: În imperiul pietrei (roman, samizdat, 1993, al.), Anul în care s-a inventat lebăda (roman, 1997, ro.), Neamul Mortuleștilor (roman, 1997, al.), Dulcea taină a nebuniei (33 nuvele, 22 grafici, 1998, ro.), Noaptea după anul zero (proză, 1998, al.), Un trib glorios şi muribund – eposul unei uitări (1998, 2002, 2013, ro.), Muza Jocului (3 romane, 1999, al.), Traducerea sau Viața unui rob care nu jura că vede (roman, 1999, al.), Fluviile Saharei (roman, 1999, 2010, al.), Zeul Epigon (eseu monografic, 2000, ro.), Dragoste la ultima vedere (teatru și proză, 2000, ro.), Pofta de pâine cerească (roman, 2000, al.), Diva sau Mâncătorul de Flori (proză, 2000, al.), Îngerii de prisos (roman, 2001, al.), Trilogia (proză aleasă, 2002, ro.), Cristalul şi hienele (roman, 2002, al.), Un alfabet al poeziei albaneze (101 poeți de expresie albaneză în limba română, antologie, 2003.), Vremea locţiitorilor (dialog despre spiritualitatea albaneză, cu Iolanda Malamen, 2003, ro.) Ochi (roman, 2004, 2007, 2008, 2015, al.), Cum a fost cucerit Nebunistanul (proză, 2004, al.), Introducere în Semiotică (prelegeri universitare, 2005, ro.), Asediu – roman scris cu foarte puţine ghilimele (roman, 2004, 2005, 2008, 2015, ro.), Ex – roman de dragoste & conspiraţie (roman, 2004, 2010), Semnele şi Cetatea (prelegeri), Home (roman, 2007, 2014, al.), În loc de veşnicie (teatru, 2010, al.), Sărută-mă scheletule (roman, 2008, al.) Loc pentru o singură păpuşă (secanariu, 2008, ro.), viceCartea – frânturi de viaţă sau de hârtie inspirate de Teatru (teatru, 2008, al.), Sângele neutru – viaţă de sufleuri (teatru, 2008, al.), Tatăl (roman, 2010, al.) Excelenţă – 5 imagini de la oglindă (teatru, 2009, al.), Empatycon sau Cartea Vieții Premature (roman, 2009, 16 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
2010, ro.), Cerul dintr-un plic (scenariu, 2011, ro.), Comunic@rt, Imagologia și impactul ei (prelegeri, 2010 și 2011, ro.), Perla – proză aleasă (2012, al.), Casting sau Cortina nu mai separă nimic (teatru, 2013, ro.), O lume mai încolo (teatru, 2013, al.), My last Million (antologie și spectacol, 2013, ro.), Comunicare inhumanum est (studii și eseuri, 2014, ro.), Outism și insomnie (studii și eseuri, 2014, ro.), Povestiri nevăzute (proză, 2013, 2015, al.), Ki$land – roman de copilărie (2014, al.), Epocalipsa (roman, 2014, ro.) Premiul Naţional al Republicii Albania pentru nuvelă (volumul "Perla") 2013. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Ligii Scriitorilor din Albania, al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; membru titular al Académie Européenne des Arts; membru corespondent al Central European Academy of Science and Art; președinte executiv al European Academy of Performing Arts Cetăţean de Onoare al oraşului Pogradec, Albania, 2014 Co-fondator şi co-director al Revistei Europene Haemus, care apare la Bucureşti din anul 1998; Redactor-şef al Revistei universitare ”ComUnique” (din 2006) și al ”euArts review” (din 2013).
Referințe critice Deja Albania mai are un autor de talie universală, nu grație cantității operelor, ci grație stilului magic, arhitecturii întru totul nouă a multora dintre cărți, mesajelor naționale și universale, cu un curaj intelectual neobișnuit (...) Este aici și psihologia ”Femeilor” lui Bukowski, și realismul magic al lui Marquez, și salturile pindarice ale lui Buzzati, și realismul tăios al lui Balzac. O plămădire a tuturor stilurilor în stilul rar al unui autor care nu putea să nu fie albanez născut între primitivism și civilizație, între legende și fapte reale, între virginitatea naturii și dezvirginarea personalității butaforice. Gazeta Albaneză, Tirana, Novruz Xh. Shehu În acest roman (”Home”) protagonist este ”Soarta omului”. Celalate personaje sunt însăși cititorii, cărora le rămâne să-și 17 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
aleagă soarta. (...) Ne vine să ne cutremurăm, deoarece “Home” nu este nimic mai puțin decât AND-ul vieții noastre în cele trei timpuri ale ei: trecutul, prezentul și viitorul. Să ne cutremurăm, căci acest roman este ADN-ul memoriei noastre! Al memoriei în trei timpuri: ne vom aminti, vom fi amintiți și alții își vor aminti de noi… Scriitorul îi face loc cititorului în casa sa spirituală, în timp ce el intră și locuiește fie și temporar în noi. Și cititorul simte ”greutatea” noului locuitor înlăuntru. Poate din această cauză, pe parcursul romanului ”Home” te simți cititor, personaj și autor în același timp. Korrieri, Tirana, Elinda Marku Fără îndoială cel mai autentic purtător de cuvânt al acestei jumătăți de secol, realist și magic, simplu și complex, sincer, un uriaș al scrisului. (...) Home este un personaj mereu proaspăt, care trăiește tot timpul și nu moare niciodată, la fel ca Don Quijote, trecând prin vremi și uimind omenirea cu naivitatea și genialitatea sa. Romanele lui Kyçyku nu sunt povești obișnuite despre oameni și evenimente istorice, despre întâmplări interesante sau atracții vremelnice, cu frumuseți virtuale, pentru a petrece timpul și care nu folosesc nimănui. Dincolo de literatura cu care ne-am obișnuit ani de-a rândul, romanele sale reprezintă o viziune și o analiză, descifrare a existenței până la detalii ”rușinoase”, dar profund adevărate. Ardian-Christian Kyçyku este un mit al scrisului și a înțeles ca nimeni altul că literatura nu este o simplă povestire lineară. Mokra, Pogradec, Istref Haxhillari În această proză (…) cititorul poate gusta muzica unei alte lumi, unde ceva superior trezește sufletul ce se stinge și unde omul este un corp nu de carne, ci de suflet. Desigur, scriitorul ArdianChristian Kyçyku izbutește cu o virtuozitate stranie în care se contopesc armonios înțelepciunea lui ca autor, sensibilitatea subtilă a omului și măiestria povestitorului. Koha ditore, Prishtina, Ragip Sylaj Metafizica descrierii aduce aici un stil și o figurativitate literară perfecte, o vibrație subtextuală care-ți face și mai tristă durerea decesului personajului ”Home”, acesta din urmă purtând toată 18 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
greutatea exilului. Personajul Home, acest Don Quijote evadat și acest trist Jozef K. al Balcanilor deja va fi cioplit în cerurile universal ale literaturii. TemA, Tirana, Dhurata Hamzai … simți un fel de mișcare, aproape fizică, plină de freamăt de vânt și de liniște, o călătorie înspre pretutindeni și nicăieri, ai atins și ai fost atins, ai simțit multe lucruri lăuntrice care seamănă cu descoperirile deloc îndepărtate, profunde cât și de suprafață, care așteptau sub pielea ta, dar descoperiri ale prăpăstiilor sufletului, uneori asemănătoare cu mesajului unei pergamene, a unei piei vii (a ta), iar călătoria respectivă, aproape fizică, experimentată de tine, se dovedește a fi fost în tine, fiindcă ai fost citind proza scriitorului Ardian-Cristian Kyçyku. Gazeta 55, Tirana, Visar Zhiti Gustul pe care ți-l lasă lectura operei sale se poate ”descifra” ca un proces în care intuiția, dansând cu imaginația, oferă o realitate eternă (indiferent de mișcările emotive și ale detemporizării). Fiind el însuși un ”plecat”, autorul cunoaște prea bine ”tremurul”, alunecarea ”podelelor”, sau învârtirea cerurilor. Metropol, Tirana, Blerina Goce Acest suav huligan intelectual e osândit să rămână acelaşi lucid ultrasensibil, aed modern al vremurilor mereu zdruncinate din această parte blestemată de lume. Tânărul prozator, cum îi spun unii, este, de fapt, bătrân şi bântuit ca Balcanii. Dar un bântuit calm, care se mişcă printre Dulcile taine ale naşterii şi ale morţii, ale Începutului şi Sfârşitului, cu un sictir de nemuritor sau poate de fiinţă raţională venită din altă lume. Realitatea românească, Corneliu Vlad Ardian-Christian Kuciuk: să nu ne scape caracterul de eveniment al prezenţei sale acum şi aici şi, în genere, în literatura română. El nu este un albanez care scrie în româneşte (…) ci un scriitor albanez în toată puterea cuvântului care a decis să scrie şi în româneşte, reiterând, într-un fel, experienţa lui Panait Istrati. Ardian-Christian Kuciuk este un Panait Istrati al literaturii
19 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
albaneze care a ales româna în locul francezei. Ziua, Mircea Martin Se poate spune fără ezitare că acest autor este cel mai fructuos autor al literelor albaneze în ultima sută de ani! De câte ori citeşti o carte (roman) al tânărului genial al literelor albaneze, celui numit Ardian-Christian Kuciuk, de atâtea ori vei rămâne uimit. (…) De câţiva ani el stă la „pândă” în Bucureştii României şi, aproape în fiecare an, scoate din „fabrica” sa literară câte un roman de o valoare extraordinară şi incontestabilă. Avem în vedere în primul rând romanele „Ochi”, „Îngerii de prisos”, „Home” şi practic toate cărţile pe care le-a scris între timp acest geniu al literelor albaneze (…) Bota sot, TemA, Bajram Sefaj Prozator vizionar, de o forţă uimitoare, practică o adevărată maieutică aplicată memoriei universale, nu se poate abţine să nu foreze în pântecele de piatră al mitului, să extragă rezultatul însângerat cu ambele mâini şi să ni-l arunce în faţă împreună cu un torent de parabole menite adeseori să ascundă mai curând decât să reveleze. Este uimitor întotdeauna procesul firesc (în acest caz) prin care distopia universală ia naştere într-un "ambient" atât de înscris normalităţii”. Ziarul de Duminică, Bogdan Alexandru Stănescu Ardian-Christian Kuciuk a ajuns încă de pe acum foarte departe şi foarte sus cu opera lui. Acolo, la foarte departe şi foarte suspot ajunge nu cei care au picioare puternice de mers şi ştiu să facă figuri, ci cei pe care destinul i-a ales. Şi destinul, din fericire, alege rar şi fără greş. Gazeta Atenei, TemA, Hiqmet Meçaj Dincolo de "realismul magic", care pare a caracteriza substanţa epică (şi viziunea ontologică) a prozelor sale (un amestec insolit de realism, uneori violent, lipsit de iluzii, cioranian, şi de imaginal "fabulatoriu", folcloric, mitic, oniric, dintr-un eliadesc "timp suspendat", (...) surprinde la Ardian-Christian Kuciuk expresivitatea neobişnuită a limbii române în care scrie, de parca ar fi transgresat tacit în limba de adopţie tot freamătul ocult al limbii albaneze. Pro-Saeculum, Ştefan Ioanid 20 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie. Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai faţă de locul naşterii şi al primelor cuvinte. România este o opţiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva. Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid şi dintr-o mutilantă, sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaş. Ed. Humanitas, Iolanda Malamen Faptul că în ţara sa de obârşie este privit şi potrivit pe aceeaşi treaptă cu un scriitor de talia unui Ismail Kadare, iar faptul ca în România a fost asimilat ca un „Márquez al Balcanilor”, ar putea spune multe şi chiar spune, în ciuda unei tăceri „diplomatice” şi şovăielnice a criticii de specialitate autohtone. În definitiv, avem de-a face cu un mare prozator, de care ar trebui să fim mândri că respiră prin preajmă. Agora on-line, Paul Vinicius La jumătatea dantescă a vieţii sale, Ardian-Christian Kuciuk are o bibliografie pentru care seniorii scrisului românesc l-ar invidia. Încă din 1988, încătuşată de o dictatură schizofrenică de cel mai înalt grad, Tirana literară îi dădea lui Kuciuk un premiu naţional pentru romanul “Triumful lui Proteu”. Simbolic titlu! Pentru că Proteu este autorul însuşi, cu oscilaţiile sale între nuvelă şi roman, literatură şi pictură, filologie şi teologie, poezie şi jurnalistică, şi şirul dubletelor poate continua… S-a afirmat cu o formulă fericită că acest albanez stabilit în România poate fi numit “un Marquez al Balcanilor”. Dar proza lui, uneori laconică, alteori voluminoasă, nu descifrează doar geografia îngustă a unui spaţiu blestemat, ci şi condiţia umană autentică. În adâncul fiinţei sale, Kuciuk este un filozof pentru care lumea nu mai are taine chiar dacă deocamdată se ascunde în negură. Asediu – roman scris cu foarte puţine ghilimele, prefaţă, Ioan Adam
21 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a
22 | A r d i a n - C h r i s t i a n K u c i u k - E p o c a l i p s a