Negru pe alb, nr 13

Revista Nr. 13 2 - 2014

NEGRU PE ALB

1

Redacţia Negru pe Alb

Spicuiri din cuprins Interviu cu Leonard Ancuţa – Sinceritate și confesiune

Elena Vornicescu - Fondator

Fragment din proza de debut a romancierei Catia Maxim

Director Gheorghe Mocanu – membru USR

Poezie Umor

Redactor Șef Boris Marian Mehr – membru USR

Proză

Secretar general de redacţie: Theodora Anghel

Reporter Negru pe Alb – Seara Dale Carnegie

Tehnoredactor- webmaster și responsabil distribuţie: Liviu Gogu

Eseu Eugen Ionescu – 20 de ani de la absurda sa dispariție Generația `90

Redactori:

Arte: pictură, teatru, muzică

Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Claudia Minela Theodora Anghel Mariana Dobrin Claudia Elena Peter Anastasia Moldovanu Lăcrămioara Teodorescu Ioana Zadic

Dialog cu Ovidiu Lipan Țăndărică Basarabia – Nicolai Costenco, omagiat la 100 de ani Spiritualitate

Despre Buna Vestire

fnegrupealb@yahoo.com

Sfântul Haralambie

coperte: sculpturi realizate de

revistanegrupealb@yahoo.com

Mircea Coroș ISSN 1843 – 018X

2

Editorial

A luat fiinţă “Clasa zero” în politica românească?

De la eleganţa limbajului politic al anilor 90 marca: Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu, Ion Raţiu, la mahalagismele democraţiei originale româneşti din anul 2014 marca: Traian Băsescu, Victor Ponta, Dragnea sau Antonescu Dacă în anii 90, pe fondul tulburărilor vieţii politice româneşti, nişte oameni ajunşi temporar în fruntea naţiei române puteau păstra, în discuţiile lor publice, un limbaj general acceptabil, decent şi cu mult respect, oamenii politici din fruntea României anului 2014 sunt repetenţi la acest capitol, fără şanse reale de a promova „clasa zero” din politica românească, spre obţinerea „licenţei bunului simţ”.

Să spui despre cineva , indiferent cine este acela că „este un jeg”, sau „ este o gâză” ori : „este nebun” pare, la prima vedere, un lucru cât se poate de obişnuit în România, având în vedere degradarea continuă a discursului, ca rezultantă inevitabilă a nivelului scăzut de educaţie şi cultură. Însă, pare stupefiant că aceste cuvinte uzitate prin: mahalale, târguri, oboare de vite, bodegi, case de toleranţă, puşcării, aresturi, bande de hoţi, infractori notorii, traficanţi de droguri, traficanţi de carne vie, criminali, beţivi etc etc., au fost împrumutate ca arme de luptă politică şi de: Preşedintele României, de Primul ministru, miniştri şi şefi de parlament, sau de viitorul Preşedinte al României. (Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Dragnea...)

Aşadar, după cum putem vedea cu toţii, Dumnezeu a tunat şi i-a adunat în aceeaşi ogradă a impoliteţii şi dizgraţiei de limbaj, atât pe cei care se pregătesc să plece din fruntea ţării, cât şi pe ceilalţi, care ne vor conduce de mâine încolo.

Blestemat neamul acesta românesc să trăiască numai în derivă ani de zile, fără urmă de speranţă că va vedea şi el vreodată luminiţa aceea de la capătul tunelului, despre care vorbim de atâţia ani...

Rusine, fraţilor! Atât lor, celor care folosesc acest limbaj pe televizoarele noastre, uitând că mai sunt şi femei şi copii în ţara pe care o conduc, dar şi nouă, celor care îi tot votăm din patru în patru ani, ca orbii! Aşa ne trebuie!

Gheorghiţă Mocanu, director al revistei Negru pe Alb, membru al Uniunii Scriitorilor din România

3

REPORTER Negrupe alb.

Seara Dale Carnegie

A consemnat Boris Marian Mehr

Luni, 17 februarie 2014, de la ora 19:00, Curtea Veche Publishing a organizat, la Librăria Humanitas Cișmigiu, “Seara Dale Carnegie” – o discuție practică despre principiile de dezvoltare personală propuse de renumitul autor și despre ce înseamnă “Secretele succesului” în societatea contemporană. La dezbatere participă, alături de reprezentanții Curtea Veche Publishing, membri ai Dale Carnegie Training România: Mihaela Perianu, General Manager Dale Carnegie Training Romania, Andrei Popescu, master trainer, și Doru Dinu, trainer.

Pentru Curtea Veche Publishing, aceasta este o întâlnire specială, “Secretele succesului” fiind cartea care, în 1998, a inspirat apariția editurii și primul volum publicat, volum ce în continuare este bestseller al editurii. Au urmat, de-a lungul anilor, titluri noi din seria de autor, precum “Liderul poti fi tu”, “Lasă grijile, incepe sa trăiești”, “Cum să vorbim în public”, “Tehnici de a vinde” și “Secretele succesului în era digitală”, toate publicate la Curtea Veche Publishing.

Sfaturile lui Dale Carnegie vă arată cum să deveniţi un interlocutor agreabil, de ce e bine să faceţi complimente dezinteresate, când e cazul să vă retrageţi dintr-o dispută, ce anume trezeşte dorinţa de cooperare a partenerilor, cum să faceţi o bună impresie de la prima întâlnire, cât de important e zâmbetul, prin ce strategii vă puteţi autopromova în ochii celorlalţi, în ce fel puteţi adresa critici fără să provocaţi resentimente, de ce e recomandat să vă admiteţi propriile greşeli înainte de a le face reproşuri altora, cât de adevărat e proverbul care spune că „vorba dulce mult aduce“, cum să răspundeţi la plângerile altora, unde se termină sinceritatea şi începe brutalitatea, de ce nu funcţionează pe termen lung strategia de a da ordine, cum să vă ajutaţi ajutându-i pe ceilalţi — şi multe altele.

Dale Carnegie dovedeşte că, în cele din urmă, ceilalţi ne vor trata exact aşa cum îi tratăm. Comportamentul interlocutorilor oglindeşte propriul comportament.

Dale Carnegie (pe numele lui real Dale Carnegey) s-a născut pe 24 noiembrie 1888 la o fermă săracă din Missouri şi s-a stins din viaţă pe 1 noiembrie 1955, la Forest Hills, New York. Este considerat cel mai mare autor de literatură motivaţională al secolului XX. După absolvirea facultăţii, vinde cursuri prin corespondenţă în Nebraska şi obţine câteva roluri ca actor la New York, fără mare succes. În 1912, este angajat de Young Men Christian Association să predea cursuri pentru adulţi şi descoperă, accidental, o metodă prin care poate diminua teama celor care vorbesc în faţa unui public numeros. Astfel începe faimoasa carieră de orator şi autor de mare succes a lui Dale Carnegie. În 1936, Dale Carnegie publică “How To Win Friends and Influence People”, (“Secretele Succesului – cum să vă faceți prieteni și să deveniți influent”), care a înregistrat încă de la publicare un succes răsunător. De-a lungul anilor, această lucrare, considerată opera de referinţă a lui Carnegie, s-a vândut în peste 15 milioane de exemplare. Ea a fost tradusă în toate limbile de circulaţie internaţională, iar în limba română a apărut la Curtea Veche pentru prima dată în anul 1997. O altă lucrare de referinţă, publicată în 1948, este “How to Stop Worrying and Start Living”, apărută în limba română la Curtea Veche Publishing sub titlul “Lasă grijile, începe să trăieşti” — o colecţie de sfaturi uşor de pus în aplicare pentru a face faţă mai bine stresului. Dintre cărţile lui Dale Carnegie, aceasta a avut cel mai mare succes în Europa.

Eforturile lui Dale Carnegie de răspândire a unor metode prin care ne putem optimiza relaţiile cu semenii şi cu lumea au fost continuate de Fundaţia Carnegie. Cursurile pe care Carnegie însuşi le-a iniţiat şi predat sunt frecventate şi astăzi de zeci de mii de oameni din întreaga lume, confirmând actualitatea şi utilitatea metodelor scriitorului. Aprofundarea acestor practici e vitală pentru toţi cei care doresc să ocupe posturi importante în ierarhiile companiilor occidentale.

4

Interviu cu Leonard Ancuţa – Sinceritate şi confesiune Interviu realizat de Theodora Anghel Leonard Ancuţa s-a născut în 1974, pe 2 decembrie, în oraşul Drăgăşani, jud. Vîlcea. După absolvirea liceului teoretic Gib Mihăescu, în 1993, se mută definitiv în Bucureşti, unde face cunoştinţă cu viaţa de stradă şi fumul cluburilor de noapte. O experienţă pe care o împărtăşeşte de multe ori în scrierile sale. Între timp urmează cursurile mai multor facultăţi, pe care nu le finalizează. Din 1998 este admis şi urmează Facultatea de Filosofie, la Universitatea din Bucureşti, pe care o finalizează în 2003, fără examen de licenţă. Din principiu.

Din 1993 şi pînă în 1999 comercializează CD-uri şi casete audio, acumulând o bogată experienţă muzicală. Din 1999 lucrează ca redactor economic la Mediafax, Ziarul Financiar, Mirabilis Media, Banii Noştri, Business Standard. În 2007 se muta în domeniul PR & Advertising. Din 2010 lucrează pe la diverse edituri (Tracus Arte, Herg Benet) şi în prezent se pregăteşte să lanseze un nou proiect editorial, Hirundo.

Scrie din copilărie şi câştigă câteva concursuri. Debutul absolut are loc la 14 ani, când patru povestiri îi sunt lecturate la Radio România Tineret. În Bucureşti continuă să scrie inspirat de izul şi fauna cârciumilor bucureştene, fără a publica. Din 2005 are o activitate destul de consistentă ca membru al mai multor comunităţi literare on-line, pe care le frecventează pentru maturizarea stilistică.

Debutul literar are loc în 2009, cu romanul Control, la Editura Tritonic. Acesta este urmat apoi de un nou roman, !NFERNUL, apărut în 2010, la Editura Tracus Arte. Al treilea volum, Iubirea este amintirea unui viol, marchează debutul în versuri şi apare în 2011 la editura Herg Benet. Un al doilea volum de versuri,cântece pentru Jusa, a apărut în 2012 la editura Charmides. Tot în 2012 Leonard Ancuţa publică şi join’t, un volum de povestiri neorealiste.

Anul 2013 este extrem de prolific, Leonard Ancuţa publicînd nu mai puţin de 3 volume: 69 de poeme de dragoste (extrase din atlasul unei lumi dificile), la editura Herg Benet, Pierderea definitivă a lucidităţii, un volum de proză experimentală, la editura Tracus Arte şi Mega Sutra, poezie, la editura Paralela 45. Începând cu anul 2009 organizează în diferite cluburi (Fire Club, El Comandante, Legere, Club A) seri muzicale şi concerte live.

Din 2011 este de asemenea promotor şi organizator al unor seri culturale care includ poezie, muzică, pictură, sub brandurile New Model Party (vezi link) şi PoetikA, în Club A. T.A. La 14 ani ţi s-au citit patru lecturi la Radio România Tineret. Despre ce scriai atunci?

L.A.: Emisiunea se numea Start spre extraordinar şi promova literatura speculativă cu orientare SF şi fantasy, aşa că povestirile care au fost difuzate on-air aparţineau acestui gen de literatură. N-aş putea spune că am abandonat orientarea aceasta, atât cele două romane publicate, Control şi !nfernul se pot încadra cu uşurinţă literaturii speculative.

T.A. Ai fost membru al mai multor comunităţi literare online. Cu ce ai rămas în urma acestei activităţi?

L.A.: Îmi amintesc bine că acum vreo 12 ani, în urma unei discuţii cu Ioan Es Pop, primul meu mentor literar, la sugestia acestuia, am căutat să citesc şi apoi şi să public on-line. Primul site a fost poezie.ro, care la vremea aceea era o comunitate destul de puternică, în care activau nume cunoscute ale literaturii de azi. Între timp şi ei, ca şi mine, dezamăgiţi de proasta administrare a sitului şi de o promovare constantă a nonvalorilor literare am abandonat proiectul. Am mai fost membru şi în alte comunităţi literare, dar pentru perioade scurte, unele dintre ele dizolvându-se, altele devenind instrumente de promovare a veleitarismului. Nu vreau însă să minimizez rolul lor, ele au contat foarte mult la formarea mea, în special ca poet, având şansa să primesc feedback imediat de la ceilalţi membri sau să observ cum evoluează ei. Am cunoscut oameni faini prin intermediul lor şi mi-am câştigat fani şi cititori în aceste comunităţi.

T.A. Mai activezi pe vreunul dintre aceste siteuri?

L.A.: Da, este un proiect nou, care pare serios şi este girat de câţiva autori de primă mărime, este vorba de literaturadeazi.ro, unde am o activitate constantă.

5

T.A. Dacă într-o zi ţi s-ar năzări să deschizi un astfel de site cum s-ar numi şi ce gen de literatură ai prefera să vezi în el?

L.A.: Numele nu l-aş spune, că n-aş vrea să ofer idei gratis altora, dar mi-ar plăcea să am o interfaţă în care să promovez tinerii poeţi, în special nedebutaţii. Sunt mulţi autori tineri, care scriu bine şi care nu intră în comunităţile existente din cauza sutelor de pensionari atroce sau a altor grafomani ori poeţi închipuiţi care pe lângă că scriu prost, sunt pe dinafara poeziei moderne, sunt de multe ori sunt agresivi şi nici nu produc feedback calitativ. Nu e suficient să ai talent, e nevoie şi să ţi-l dezvolţi undeva, e nevoie de comunicare permanentă şi de oameni care poţi să-ţi certifice că munca lor are sau nu valoare, trece de un standard anume.

T.A. Ai debutat în 2009 cu proză. În 2014 numele tău este strâns legat de poezie. Cum se împacă cele două stiluri şi cum îşi împart ataşamentul tău?

Da, primele mele volume publicate sunt două romane, le-am numit mai sus. Şi asta pentru că eu m-am considerat încă de la început un autor de proză. poezia a venit pe parcurs, mai întâi ca o formă de lene, ca un mijloc rapid prin care să-mi scot dracii din minte, nefiind atât de elaborată ca proza şi oferind rapiditate. Doar că această distracţie şi metodă de exorcizare s-a transformat, cu timpul, în pasiune. Orgoliul meu n-a suportat să nu obţină de la această latură a literaturii măcar tot atâtea satisfacţii pe care le oferea proza. Şi iată, că după mai bine de 18 ani de scris poezie, acest lucru s-a întâmplat. Lumea îmi spune poet, nu scriitor, congenerii mei îmi cunosc mult mai bine volumele de poezie decât cele de proză, cu toate că numărul lor este egal: celor două romane s-au adăugat două volume de proză scurtă, şi patru de poezie.

T.A. Prozatorii spun că este mai dificil să scrii proză, poeţii că e mai greu să scrii poezie. Tu, care jonglezi cu amândouă, ce părere ai?

L.A.: E greu să scrii atunci când nu ai nimic de spus, când ai impresia că ceea ce vrei să comunici e important, cu toate că e banal, defazat temporal (învechit), plictisitor sau într-o manieră neliterară. E greu să scrii proză, ah cât de greu – am două proiecte de roman care par că nu avansează deloc, e greu să scrii şi poezie, să sublimezi gândurile şi emoţiile în puţine cuvinte, în câteva construcţii care să vrăjească şi să cutremure cititorul. Greutatea este direct proporţională cu calitatea, reuşita cu munca depusă. Dacă ai talent de povestitor şi ai un story bun, poţi scrie proză fără probleme, nu trebuie să ridici un edificiu complex ca Thomas Mann sau Tolstoi, nu-ţi trebuie un stil a la Nabokov sau imaginaţia lui Philip K Dick. Ce-i drept, ai nevoie de câte puţin din toate aceste ca să dai valoare operei tale şi evident cu cât mai mult, cu atât mai bine. Cu poezia e puţin altfel. Trebuie cumva să fii născut pentru asta, poezia nu se învaţă, la fel ca alfabetul. Poeţii, părerea mea, sunt altfel de oameni, au un organ în plus, propriu poeziei. E ca un filtru foarte fin prin care visele pătrund în realitate şi invers. Acest filtru efectiv opreşte, dintr-o ploaie de cuvinte, pe cele nefolositoare şi lasă să treacă numai poezia. Dacă n-ai pelicula asta fină de ţesut poetic în tine, oricâtă sudoare ai depune, nu vei fi niciodată un mare poet. E valabil şi invers, adică indiferent cât de mare-i organul poetic, dacă nu înveţi să-l foloseşti, şi asta înseamnă muncă şi muncă, studiu, lectură şi iarăşi muncă, degeaba îl ai. Să scrii 10, 50, 100 de poeme pentru unul bun, asta înseamnă muncă. Şi să înveţi să-l descoperi pe cel bun.

T.A. E de notorietate întâmplarea de la ediţia de anul trecut a târgului de carte Gaudeamus când o doamnă în vârstă a subtilizat, pur şi simplu, volumul tău „69 de poeme de dragoste‖ după care a luat-o la sănătoasa strângând preţiosul odor la piept. Ce senzaţie ţi-a lăsat întâmplarea? Dacă ai fi fost de faţă ai fi făcut vreun gest s-o opreşti pe femeie?

L.A.: Probabil că aş fi mers după ea s-o întreb care-i motivul adevărat pentru care a fugit cu cartea. N-avea bani să o cumpere dar şi-o dorea? I-a plăcut titlul, i-a plăcut coperta? I-a plăcut vreun vers sau un poem. Mă cunoştea ca autor sau a fost o întâmplare? Nu voi şti care e adevărul, dar cel puţin ştiu un lucru. Pe masa aceea erau suficiente cărţi, fiecare cu preţul afişat. dacă voia o carte mai scumpă, o putea lua. Cred că femeia a ales ceva pe gustul său şi asta nu poate decât să mă bucure, pentru că ‖69 de poeme de dragoste‖ e o carte bună şi se vinde destul de bine, deja ne pregătim pentru o a 2-a ediţie.

T.A. În peregrinările mele internautice în căutare de informaţii despre tine am dat peste un site unde scria că în 1993, după mutarea în Capitală, ai făcut cunoştinţă cu viaţa de stradă. Ce înseamnă asta mai exact?

L.A.: Hehe, te-am prins, n-ai citit !nfernul! Mai precis, m-am mutat în august 1993 în Bucureşti, şi primul lucru făcut a fost să-mi iau un job: vindeam casete pe stradă, în staţia 336 de la Universitate, în faţa Facultăţii de Istorie. Apoi am fost barman în Centrul Vechi după care m-am apucat de traficul cu CD-uri. Câştigam destul de bine, dar toate profiturile se spărgeau pe distracţie. Până în 1999, când m-am angajat la Mediafax, am fost golan de Bucureşti, barfly şi amant universal.

Cred că a fost perioada în care aviditatea, setea de experienţe noi a fost mai importantă pentru mine decât orice, chiar şi decât relaţiile pe care le dezvoltam cu iubitele mele. Dacă o să reuşesc să duc la bun sfârşit proiectul la care lucrez, o să aflaţi mai multe când va apărea în librării.

T.A. Există vreo întâmplare memorabilă de care îţi aminteşti ca aparţinând acelei perioade şi pe care a-i vrea să ne-o împărtăşeşti?

L.A.: Sunt destule întâmplări memorabile din vremea aceea. Dar cea mai tare a fost faptul că neavând bani de băutură şi ţigări, într-o perioadă cu inflaţie de ştiri, am luat bani de la câţiva reporteri ca să protestăm pe blocul cu coloane de la Piaţa Romană, să facem scandal şi anarhie până vin televiziunile şi ne filmează. Am făcut noi asta, am scăpat şi de Poliţie, însă a doua zi în ziare un titlu care ne-a lăsat mască: ‖Doi rockeri protestează împotriva alcoolului, prostituţiei şi drogurilor!‖.

Cred că dacă-l prindeam pe autorul mişeliei îi spărgeam faţa.

T.A. Într-un interviu te refereai la primul tău roman, „Control”, ca la unul plin de lirism, cu succes la fete sensibile, şi că la următorul roman, „!NFERNUL” ai simţit nevoia să abordezi un alt stil, mai dur. Ce anume te-a determinat să schimbi macazul?

L.A.: Pur şi simplu subiectul. Control este un roman care descrie o poveste de dragoste, chiar dacă în substrat este vorba despre relaţia autor-personaj, deci era normal să fie mai tandru. !nfernul este un roman despre distrugere şi autodistrugere, este un roman despre moarte prin prisma autosuficienţei, deci e clar că trebuia să scriu mai frust, mai abraziv.

6

T.A. În prezent eşti director editorial la Editura Karth. Cum te descurci cu responsabilitatea de a decide ce merită publicat şi ce nu?

L.A.: E mult de citit, în rest totul e minunat. E păcat că nu-mi pică în mână multe cărţi bune sau foarte, e păcat că tinerii scriu foarte puţin şi că majoritatea cărţilor le primesc de la persoane mature. Bine, acesta poate fi un avantaj, însă din păcate surpriza de a descoperi ceva excepţional n-am avut-o încă. Deşi nu se ştie ce surprize mi se pot arăta de acum înainte. În plus e păcat că nu se prea poate trăi din asta.

T.A. Ce citeai în copilărie şi ce citeşti acum?

L.A.: Citeam romane de aventuri, citeam SF, citeam bibliografia şcolară (cam cu greţuri), citeam orice mi se părea interesant. Acum acopăr goluri de lectură, autori mari care sunt neapărat de citit, multă poezie, foarte multă chiar, de obicei în engleză.

T.A. Dacă ar fi să te identifici cu un personaj din romanele citite de tine, care ar fi acela şi ce anume te-a determinat să-l alegi?

L.A.: Acum nu mă mai identific cu personajele din cărţi, sunt destul de mare. Dar când eram mai mic îmi plăcea savantul distrat, ameţit, îmi plăcea Old Shutterhand, îmi plăcea eroul din întâmplare. Pentru că simţeam că în mine e câte ceva din fiecare.

T.A. Dacă n-ai fi avut talent la scris, cărei alte meserii te-ai fi dedicat?

L.A.: Am vrut să fiu pe rând pompier, aviator, cosmonaut, manager. Cel mai mult îmi place meseria de turist, şi cred că asta aş vrea să fiu dacă aş avea bani. Pe de altă parte cred că munca e cel mai mare duşman al scrisului, numai că în România scrisul e doar un hobby, nu o meserie. Şi realitatea e cu atât mai tristă cu cât şi cititorii sunt destui de puţini şi dau bani puţini pe cărţi. Îmi scria un prieten din California, chiar în seara asta, hai frate aici, să citim, să fumăm, să scriem şi să ne odihnim. Asta ar fi cea mai tare ocupaţie, mi-am zis.

T.A. Ce ai schimba la tine, dacă ai putea face asta?

După cum spuneam mai devreme, m-aş naşte în California, dacă ar fi posibil.

T.A. S-ar putea să nu te fi gândit niciodată la asta, sau poate că da... Oricum, te provoc. Dacă ai ajunge conducătorul întregii lumi, ce lege nouă ai inventa şi ce lege dintre cele existente ai abroga?

L.A.: Karl Marx spunea că societatea ideală este aceea în care fiecare individ primeşte după nevoile sale. Dacă mă gândesc bine, numai cineva cu puteri extraterestre ar putea face asta pe Pământ. Dacă aş avea ceva putere aş face ceva prin care să fiu lăsat în pace, să citesc, să beau, să fumez să scriu, să călătoresc etc.

T.A. Eşti un bărbat atrăgător, cu aer de muschetar romantic.

Dacă mai punem la socoteală şi faptul că poezia ta este, în mare măsură, despre dragoste, avem un coctail exploziv care atrage sexul slab. Care este relaţia ta cu Dragostea? Consideri că ea, Dragostea, a fost sau este onestă cu tine?

L.A.: Dragostea înseamnă libertatea de a iubi ceea ce te înconjoară, de a alege ce te reprezintă şi a te realiza prin asta. Nu cred că mi-am atins nici pe departe idealul, dar lucrăm la asta.

T.A. Peste care defecte ale celor din jur nu poţi trece?

L.A.: Minciuna, ipocrizia, prostia. Dar prefer un prost cinstit unui deştept mincinos.

T.A. Îţi propun un mic joc. Eu încep o propoziţie şi tu o continui după cum crezi de cuviinţă.

L.A.: Ideea ta de fericire este libertatea de a face ce-ţi doreşti.

Femeia reprezintă completarea bărbatului.

Bărbatul reprezintă chestia aia leneşă, delăsătoare, egoistă, genială dar fără perspective dacă n-ar exista femeia.

T.A. Şi în final, o întrebare pe care o pun tuturor intervievaţilor mei. Ce întrebare ţi-ar fi plăcut să ţi se pună, şi nu ţi s-a pus încă?

L.A.: Ce vrei să te faci când vei fi mare? Tată de familie, cu nepoţi şi aşa mai departe.

sunt un curv întîia mea femeie am iubit-o pentru că înflorise liliacul şi pentru că avea degete migăloase antrenate la o fabrică de mezeluri aşa că iubirea noastră a fost ca o felie subţire de salam de sibiu luată pe sub mînă şi mîncată cu poftă să nu fii văzut. şi n-am mai văzut-o de atunci, aşa am iubit-o pe dana, dar şi pe nadia, dar şi pe crenguţa, cred că eram atît de nehotărît încît fata cu pălărie

7

roşie de la parterul blocului m-a ajutat ea să mă hotărăsc. şi a fost bine şi a fost dimineaţă. apoi s-a măritat cu băiatul vecinului. a treia mea dragoste mare a început cu o mînă în chiloţi şi două degete umede şi am iubit-o pentru că era blondă, pentru că era înaltă, pentru sînii ei mari şi pentru că o confundasem cu iulia claudia zisă şi dinastia. nu mai ştiu nimic de ea. a patra oară m-am îndrăgostit de fata care mi-a făcut cadou un borcan de muştar. şi-am iubit-o pînă s-a terminat muştarul şi apoi ne-am mutat împreună. a fost cea mai lungă iubire a mea şi ar fi durat şi astăzi dacă o fată cu părul verde nu şi-ar fi lăsat hainele, una cîte una, pe jos, pe holul unui cămin pînă a rămas goală şi strălucitoare. a trebuit să le ridic tot aşa, una cîte una, pînă la uşa ei şi aş fi iubit-o şi după aceea dacă luna nu şi-ar fi aruncat atît de nemernic lumina pe chipul unei brunete în buza unei cîrciumi şi am făcut dragoste cu ea ca o moară de vînt cea mai fină făină. şi-am făcut iar dragoste cu ea ca o rază ce se frînge-ntr-o apă apoi am iubit altă fată pentru că avea mîini subţiri şi frumoase şi pline de cicatrice. următoarea mea dragoste a fost paharul cu apă băut cu repeziciune între două de tărie aşa că am mers mai departe şi m-am iubit cu o tînără tăiată cu lama între sîni ca să-i vindec rănile. cînd s-au, am iubit o picătură din sîngele meu curs din deget pe care, nu-i aşa o altă ea l-a înghiţit cu poftă ca o coală albă de hîrtie. avea părul ca un rug aprins, sînii ca două vise din care nu vrei să te mai trezeşti.

100 de ani să ţină somnul, tot un curv voi rămîne şi-o să te iubesc şi pe tine, pentru că e seară, murim şi nimic nu-i mai frumos decît asta. de Leonard Ancuţa

Ovidiu Lipan Ţăndărică în dialog cu poeta şi jurnalista Vali Zăvoianu Ce ne poate atrage atenţia, la un conaţional? Tipul propriu de discurs. Modul în care nu doar transmite convingerile sale. Ci şi liniştea interioară, bucuria renaşterii spirituale, după ce a ajuns la limanul dorit în vreme de furtună sufletească. O astfel de româncă este poeta care vorbeşte de Transilvania şi Basarabia cu argumentele unei învingătoare.

Patria din suflet - iată sintagma coagulantă a unui areal electronic ce reuneşte internauţi interesaţi de complementarităţile existente între europenii ce trăiesc pe cele două maluri ale Milcovului de azi – Prutul podurilor de flori devenite duioase amintiri.

O voce aparte, în contextul menţionat, este o poetă şi publicistă cu existenţa marcată de convingeri şi experienţe puternice. Aşa s-a născut acest dialog cu compatrioata Vali Zăvoianu, care trăieşte acum în Transilvania. „Nu se poate, să nu se poată.”

O româncă hotărâtă – aşa aş sintetiza parcursul vieţii dumneavoastră. Mă înşel?

Vorbesc rar despre viaţa mea. Când trebuie să o fac, îmi vin în minte cuvintele părintelui Arsenie Boca: „Nu se poate, să nu se poată.” Îmi trăiesc viaţa după filosofii simple şi chiar dacă nu mi-a fost deloc uşor până acum, tocmai acest fapt m-a ajutat să evoluez psihic, mental, afectiv, spiritual.

M-a ajutat mult şi profesia mea; să mă cunosc, să mă apropii de semeni, să mă ridic după fiecare lovitură primită de la viaţă. A fost ca o compensare faptul că am reuşit să fac ceea ce îmi place, profesional cred că am ales exact ceea ce trebuia.

Schimbările pe care le-am tot trăit, deşi poate părea paradoxal - m-au ajutat să dezvolt o latură pe care la maturitate am conştientizat-o, statornicia. Fie că e vorba de educaţia primită de la părinţii şi bunicii mei, fie că e vorba de principii, de prieteni, am în plămadă statornicia. Dovadă că împlinesc curând 20 de ani de prietenie cu o fiinţă extraordinară, Violeta. Poate că am avut nevoie de această statornicie interioară, ca să echilibrez toate schimbările din viaţa mea.

8

O relaţie specială cu poezia O schimbare majoră fiind plecarea din ţară. Nu v-a fost frică? Mai ales că eraţi deja mamă. Şi aţi decis să vă însoţească şi copilul.

Frică? Admir mult samuraii. Spiritul lor de dreptate, puterea de sacrificiu pentru o cauză nobilă, sfinţenia cu care şi-au respectat şi păstrat cultura, disciplina lor, bătăliile duse până la capăt fară teamă, respectul faţă de rădăcini şi modele, neînfricarea în faţa vieţii, toate la un loc sunt parte din sufletul meu.

Că am devenit mamă m-a marcat poate cel mai mult în decursul existenţei. Totdeauna mă gândesc că fiul meu trebuie să aibă ce învăţa de la mine, să fie mândru de mine, să aibă un model. Asta a fost şi este ca un motor pentru mine.

Viaţa? M-a purtat prin multe locuri, inclusiv în afara ţării. Unul dintre ele este Spania, unde am locuit timp de aproape doi ani; acolo am ajuns să realizez că ţara mea este foarte importantă pentru mine, acolo am învăţat să îmi preţuiesc rădăcinile şi acolo am trăit dorul. Dorul de ţară, dorul de acasă.

Am învăţat să am mai multă încredere în forţele proprii şi pentru prima dată mi-am publicat poeziile. Am o relaţie specială cu poezia - fereastra trăirilor mele. E un drum pe care am simţit că trebuie să păşesc şi care mă arată lumii aşa cum sunt.

Poeziile dumneavoastră atrag mulţi internauţi. Ce a urmat?

După ce mi-am publicat poeziile în arealul electronic, acestea au fost preluate şi în reviste literare din ţară şi diaspora, precum„Armonia‖ SUA, „Aşii Români‖ şi „ Pro Diaspora‖ Germania, „Oglinda literară‖, Confluenţe Româneşti‖, „Totpal‖, „Armonii culturale‖, „Cetatea lui Bucur‖ România. Poemele mele au fost integrate în trei antologii de poezie.Una fiind „Antologia universală a poeziei româneşti contemporane - Meridiane Lirice 2012‖ - Armonii culturale. Am bucuria ca multe dintre poezii să fie recitate la emisiuni culturale ale unor posturi de radio. Tot poezia m-a apropiat de oameni speciali din lumea folk-ului şi cea literară.

Vorbind spaniola şi engleza şi iubind atât de mult poezia, s-au ivit diverse ocazii ca să traduc poezie. Roadele acestei activităţi s-au concretizat recent, colaborând la un volum de autor, bilingv (român/spaniol) - lansat cu succes la Târgul de carte Gaudeamus-Bucureşti. Curând va apărea o altă antologie de poezie la care am colaborat cu traduceri.

Pe când un volum propriu?

Da. Este timpul. Va fi o bucurie să cuprind în paginile unei cărţi lumea şi viaţa aşa cum le simt eu.

Dragostea pentru scris s-a materializat în ultimul an şi altfel, în articole. Aşa am ajuns să colaborez la publicaţii culturale, sociale, să fiu redactor al unui ziar, să realizez interviuri.

Oameni dăruiţi cu har Mulţi români nu mai revin în patrie. Aţi fost excepţia de la regulă?

Revenirea în ţară, în primăvara anului trecut, mi-a luminat viaţa aşa cum nu am sperat că se va putea. Am ales să locuiesc în inima ţării, la Codlea, un orăşel cu o istorie şi un parfum speciale.

Aici, în centrul ţării, am cunoscut România altfel decât înainte, am descoperit oameni talentaţi, dăruiţi cu har, mi-am făcut prieteni deosebiţi.

Dacă tot locuiţi în inima României, ce opinie aveţi despre cei ce agită unele spirite, în apropiere, cu himera unei autonomii anti-constituţionale? Întreb asta deoarece aţi trăit în Spania, unde au fost tendinţe autonomiste în unele provincii ale statului unitar spaniol.

Da, în Catalunia de exemplu încă există foarte mulţi adepţi ai autonomiei şi i-am ascultat cu atenţie, am vrut să înţeleg ce anume îi motivează, istoric vorbind. Am locuit acolo timp de trei luni şi am văzut cum convingerile despre autonomie le au foarte mulţi dintre oamenii de rând. Dar dacă aş face un paralelism cu situaţia de la noi nu aş găsi prea multe puncte comune. Deoarece cei ce agită spiritele aici la noi nu au un fundament istoric, au probabil interese şi atât. Şi ceea ce clamează ei nu are legătură cu realitatea omului de rând. Eu vorbesc din prisma omului din a cărui familie fac parte acum români de origine maghiară. Aceia care vehiculează himera autonomiei nu trec şi nu vor trece mai departe de cercurile lor, oamenii de rând nu susţin aşa ceva. Cam la fiecare alegeri sunt câţiva agitatori care produc aceste idei autonomiste, de fiecare dată cu şanse zero de reuşită; şi tot de fiecare dată nu fac decât să se îndepărteze de omul de rând. Personal cred că ei duc o politică păguboasă şi sunt rupţi de realitate, sau o reneagă.

Aţi reuşit interviuri inedite şi cu scriitori din cel de-Al Doilea Stat Românesc. Ce anume vă motivează interesul pentru sprijinirea forţelor unioniste?

Când aveam 20 de ani l-am întâlnit pentru prima dată pe bunicul fostului meu soţ. În prima săptămână petrecută în casa lui, la Darabani, în judeţul Botoşani, mi-a arătat o istorie a României pe care eu nu o cunoşteam, nu aşa cum mi-a povestito el. Se trăgea de pe lângă Briceni, Republica Moldova. Era un român cum nu am mai întâlnit, povestirile sale despre război, despre lagărul unde a stat prizonier mai mulţi ani, despre viaţa lui de dinainte şi după război şi lacrimile lui mi-au rămas întipărite. Abia atunci, la 20 de ani, am perceput ţara altfel, a fost o lecţie de istorie. Pentru mine ţara nu are graniţă la Prut. Eu o simt şi o văd în graniţele ei fireşti, poate de aceea şi dorinţa mea de a cunoaşte românii de dincolo de Prut.

Internetul m-a apropiat din fericire de mai mulţi oameni deosebiţi care trăiesc în cel de-Al Doilea Stat Românesc, toţi din arealul scriitoricesc. Am avut onoarea ca ei să îmi acorde interviuri şi voi continua să le fac auzită vocea, pentru că sunt români care au multe de spus, nu doar legat de viaţa literară, ci şi de tot ce înseamnă românism şi valorile neamului nostru.

Nu mi-am propus să sprijin forţele unioniste, a venit de la sine, fac ceea ce simt că trebuie să facă un român.

Pe acoperişul lumii Revenind la bucuria restabilirii în România, ce oameni au generat-o?

9

Unul dintre aceştia este Irina, o fiinţă specială de care m-am apropiat mult, în a cărei casă mă simt ca acasă. Pensiunea din Buşteni, unde locuieşte ea, a devenit un loc aparte nu doar pentru mine, sunt mulţi cei care simt la fel. E o oază de linişte acolo, o entitate cu viaţă proprie, care respiră emoţii pozitive şi aproape un loc de pelerinaj, dacă îl pot numi aşa. Acolo am avut bucuria să îl cunosc şi pe Stelian Maria, cant-autorul folk, poetul, omul, românul stabilit în Suedia pe care îl voi sprijini cu tot ce pot în organizarea, anul acesta, a unui festival de folk şi poezie românească, în judeţul Alba, într-un peisaj montan superb.

Cu Irina am păşit toamna trecută „pe acoperişul lumii‖, la Crucea Caraiman, după un drum pe munte pe care mi l-am dorit de foarte multă vreme. M-am simţit aproape de Dumnezeu acolo, energia pe care locurile acelea, muntele, o degaja, este uimitoare. Mi-aş dori ca toţi oamenii să trăiască asemenea experienţe. Am învăţat că muntele nu înseamnă neapărat solitudine. Muntele mă atrage, mă îmbogăţeşte sufleteşte.

Centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi Este un nou sens dat acum vieţii? În tot ce fac, caut să dau sens vieţii. Să iubesc, să dăruiesc, să primesc cum pot mai bine tot ce viaţa îmi dă şi să îmi ajut semenii.

Cel mai provocator proiect al momentului actual?

M-am implicat într-o fundaţie umanitară, al cărei proiect de început va fi un centru de recuperare pentru copii cu dizabilităţi, unul dintre grupurile ţintă al activităţii fiind copiii cu autism. Sper să se concretizeze anul acesta proiectul, chiar dacă volumul de muncă ce ne aşteaptă este imens. E frustrant şi dureros că tocmai aceste aşezăminte, de care este atât de mare nevoie, mai ales că sunt non-profit, sunt atât de greu de materializat; fondurile se accesează extrem de greu sau deloc, birocraţia este foarte mare, piedici la tot pasul. Pentru mulţi, noţiunea de voluntariat, donaţie, nu există. Din fericire nu e o situaţie generală. Am speranţa că proiectul în care m-am implicat va dovedi contrariul şi vom găsi destui oameni care să sprijine beneficiarii acestui centru.

De n-ar fi Ei , n-ar exista nici Poeţii de Elena Vornicescu Cine e Omul de lângă noi?

Este fiinţa cu care împarţi, la un moment dat, acelaşi aer, care este animată ca şi tine, de anumite idealuri, are împliniri de infăptuit, probleme de rezolvat…

Lângă el te-a aliniat întâmplarea pentru a parcurge, umăr la umăr, o cale mai lungă sau mai scurtă din existenţa ta. Cu el stabileşti anumite relaţii, în faţa lui vrei să apari într-o lumină cât mai favorabilă, să te afirmi. Uimirea, bucuria, întristarea iţi intensifică trăirea sufletească pe care o ai la un moment dat.

Ne-a adunat aici Cuvîntul , care , fiind pus in suflet , naşte Poezia , cuvântul ,care rupe tăcerea faţă de um minunat Om de lănă noi - Gheorghe

Pârlea

Născut la 8 noiembrie 1948 în localitatea Mirosloveşti, judeţul Iaşi Învăţător pensionar * Preocupări publicistice şi exerciţii literare: cronici culturale, versuri (poemul, epigrama, pamfletul), proză scurtă (eseul, reportajul compoziţional, pamfletul, schiţa, povestirea, evocări memorialistice).

Colaborări, în presa scrisă: ~ "Literatura şi arta", "BiblioPolis", "Natura", "Timpul" (publicaţii din Chişinău), "Român în Lume" (Madrid), "Tribuna învăţământului", Bucureşti, "Monitorul", Iaşi, "Impact cultural", Târgovişte, "Ziarul nostru", Petrila, "Nomen Artis", Bucureşti, "Glasul satului" (fondator şi fost redactor coordonator), Mirosloveşti (jud. Iaşi); Colaborări, în presa online: ~ "Orizontul", "Basarabia literară", "Visul", "Ecoul", "O carte pe zi", "Armonii culturale", "Universul Românesc", "Confluenţe Româneşti"/‖Confluenţe Literare", "Agero", "Art-emis", „Negru pe Alb‖, „Melidonium‖ etc; Volume de autor: "O punte Peste Prut" Ed. Balacron, Chişinău, 2013 (autor de proiect editorial dr. Vasile Şoimaru) În volume colective/antologii şi inserări în volumele unor autori: ~ "Visul-Poezii" (vol. colectiv), coord. Ileana Lucia Floran, Ed. "Emma", Orăştie, 2011; ~ "Antologie de Poezie şi Epigrame" (epigrame, Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă "Romeo şi Julieta la Mizil", ed. a V-a, 2012); ~ "Antologie de râsoterapie" (epigrame), Ed. "Armonii Culturale", Adjud, 2013 ( proiect editorial al revistei online „Negru pe Alb‖); ~ Antologia de poezie "Meridiane lirice", coord. Gheorghe A. Stroia, Ed. "Armonii Culturale", Adjud, 2012; ~ Antologia „Eposs Meridiane‖, coord. Gheorghe A. Stroia, Ed. „Armonii Culturale‖, Adjud, 2013;

10

~ Antologia „Cinstind Limba Română‖, Casa de editura „Realitatea‖, 2013, coord. Corneliu Leu ~ Coautor principal (inclusiv pentru textele de natură literară: eseu dedicat legăturii lui M. Sadoveanu cu meleagurile mirosloveştene, povestiri romantice cu personaje ale locului etc.) al lucrării editoriale "Monografia comunei Miroslăveşti Despre oameni şi locuri", Ed. "Emia", Deva, (ed.I, 2004 şi ed. a II-a, adăugită, 2009); ~ Coautor: vol. comemorativ "Cotul Donului: eroism, jertfă, trădare", coord. conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia, Chişinău, 2012; ~ Prefaţă la vol. memorialistic „În faţa destinului‖, Grigore Dominte, ed. a doua (Ed. „Marconia‖, Bucureşti, 2007); ~ Prefaţă la volumul "Poveşti din Grădina Viselor", Maricica Stroia (Ed. "Armonii Culturale", Adjud, 2012); ~ Prefata la placheta de poezii "Drumul spre lumina", Tatiana Ungurenaşu, Ed. Balacron, Chişinău, 2013; ~ Eseuri şi/sau versuri inserate în volumele unor autori: „Un om al faptelor – Vasile Şoimaru‖ (Biobibliografie, Chişinău, 2011); „Viaţa printre cărţi – Lidia Kulikovski" (Biobibliografie, Chişinău, 2011); „Personalităţi contemporane – prof. univ. dr. doc. Petre Gâştescu‖ (Ed. Transversal, 2011, Târgovişte); vol. "Revista BiblioPolis 2002-2012‖, Bibliografie, Chisinău, 2012, ―Se duce vara vieţii – Leonida Lari‖ (vol. omagial, Ed. ―Vicovia‖, Bacău, 2013).

Recunoaşteri: ~ Laureat (pentru publicistică) al săptămânalului "Literatura şi arta", Chişinău (publicaţie a scriitorilor din Republica Moldova), în 2010, 2011, 2012, 2013; ~ Trofeul "Mărul contribuţiei", oferit de revista "BiblioPolis", Chişinău (la a 10-a aniversare a publicaţiei); ~ Referinţe de la scriitorii basarabeni Nicolae Dabija, Vlad Pohilă şi Nicolae Rusu, inserate în vol. ―O punte peste Prut‖, menţionată mai sus.

Să vorbească Cuvântul de după Tăcere!

1. Care a fost factorul determinant în alegerea meseriei de pedagog?

O să încep participarea la demersul dumneavoastră, distinsa Elena, prin a vă da un răspuns pe care, probabil, nu-l aşteptaţi. Nu aveam de gând să mă dedic profesiei de dascăl, deşi firea îmi era/este compatibilă cu o asemenea profesie. Dar mi-a ieşit în cale întâmplarea (destinul?), despre care aflăm de la Sadoveanu, prin intermedierea unui personaj, că e ―cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu‖. Prin anii 60 ai secolului trecut, în Moldova din dreapta Prutului era mare criză de educatori la acest nivel al şcolii, adică acolo jos, la temelie. Am fost recrutat, împreună cu alţi elevi de la câteva licee teoretice, pentru Şcoala Pedagogică din Bârlad, instituţie convertită, ―din mers‖, în Liceu Pedagogic. Elevii au fost selectaţi după un criteriu sumar. Garantul acestei reconfigurări de traseu era un om de mare respect: inspectorul şcolar Gheorghe Sireteanu, învăţător emerit, un promotor al ―şcolii active‖ în judeţul Iaşi. ―Vă dau pâinea şi cuţitul în mână. Peste patru ani vă întoarceţi ca învăţători în satele voastre.‖, au răsunat vorbele cu efect ale inspectorului. Era după primul trimestru al celui deal treilea an de liceu. Dintre cei doi ani de liceu deja absolviţi li se echivala elevilor transferabili numai unul. Însemna asta pentru elevul ajuns acum la pensie micul ―tribut‖ care trebuia plătit în schimbul acestei perspective sigure. Iar tonul convingător al inspectorului şcolar a reprezentat şi vaccinul pentru germenele aspiraţiei mele la o eventuală facultate. În privinţa factorului determinant pentru alegerea profesiei, observaţi că el nu a existat la modul implicit, a fost o decizie spontană, nu elaborată. Dacă am ales să accept acest transfer, presupun că n-am făcut-o chiar fără o estimare a chemării pentru această profesie. Ştiu că atunci mi se declanşase automat imaginea dragă a învăţătoarei mele, modelul ce avea să mă stimuleze pe parcurs, o ialomiţeancă ―moldovenizată‖ (vorba vine, căci n-am auzit-o rostind niciun cuvânt în nuanţa locului în care şi-a trăit două treimi din viaţă). Era mândră, am aflat după ce i-am devenit coleg, că se înrudea (ca verişoară) cu academicianul Eugen Simion, de două ori preşedintele Academiei Române. Asta m-a ispitit în a citi, de timpuriu, din presa literară exegezele reputatului critic literar.

2. Dacă ar fi să puteţi relua firul vieţii, aţi alege acelaşi drum? În contextul acestei întrebări, simt nevoia să mă completez pentru întrebarea anterioară. Motivaţia pentru profesie, dacă nu există o incompatibilitate între specificul ei şi structura intimă a persoanei, se capătă în şcoală. Condiţia e ca şcoala care formează pedagogul să aibă ea însăşi dacălii compatibili cu misiunea lor de formatori de confraţi în educaţie. Eu am avut dascăli care m-au ataşat de meseria mea didactică, teoretic şi practic. Anul cinci de studiu a însemnat aproape integral practică la catedră, în şcoala de aplicaţie. Primind apoi Diploma de învăţător şi, prin repartiţie guvernamentală, un post corespunzător chiar în satul natal, am început să acumulez experienţă prin efort propriu şi să mă ataşez profund de această profesie de vocaţie.

Dacă ar fi să aleg altă profesie? E o întrebare uzuală interviurilor, una ―de loc comun‖, cum se zice. Majoritatea răspund invariabil la această întrebare: ―… tot pe asta.‖. Eu ce să zic? Am avut mari satisfacţii în cei 44 de ani de profesare (pardon, am întrerupt un an şi patru luni, ceruţi de patrie pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu). E o purificare sufletească să fii 4-5 ore pe zi (în timpul anului şcolar) în compania puiului de om, mângâiat de inocenţa şi candoarea lui.

Pentru minte nu e însă acelaşi confort. E o meserie care ţine sufletul şi mintea într-un balans mereu supravegheat. Din acest control se naşte ceea ce se numeşte măiestria didactică.

Observaţi? Ezit să răspund la întrebare. Dar am s-o fac totuşi, căci nu am decât a exprima o probabilitate anterioară, fără consecinţe asupra viitorului. Poate că, spre exemplu, aş fi ales să fiu tot pedagog, dar să predau limba şi literatura română. Aş fi evoluat şi în pasiunea asta a mea (pe care arar caut să mi-o explic) în a căuta să pun în bună relaţie gândurile intime cu potenţialul excepţional al limbii române, în scris, evident. Aici, poate, e zona din care ar putea rezulta un răspuns la întrebarea dumneavoastră punctuală.

11

3. Care este diferenţa dintre învăţător (sau altă titulatură pe care o hotărăşte Ministerul Educaţiei) şi DASCĂL (în viziunea lui M. Sadoveanu, B.Şt. Delavrancea)?

Se ştie că şcoala, ca fenomen social, la noi, românii, a început în… Biserică. Si că primul ―meseriaş‖ al şcolii a fost dascălul (cântăreţul bisericesc), ştiutor de carte la modul elementar. Abia după reforma învăţământului, sub auspiciile domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dascălul a devenit învăţător, bineînţeles cu pregătire specifică în domeniu. După mine e nesemnificativă titulatura din nomenclatorul profesiilor (dascăl, învăţător, institutor, profesor pentru învăţământul primar – termeni vehiculaţi până acum). Termenul pedagog e unul generic, se potriveşte tuturor celor care lucrează îndrumaţi de ştiinţa numită pedagogie. Eu i-aş numi pe toţi profesori, diferenţierea pe niveluri de învăţământ făcându-se după alte criterii.

Predilecţia mea pentru termenul arhaic (dascăl) ţine şi de ataşamentul meu faţă de clasicii care au imortalizat dascălul de şcoală în opera lor. Şi, am mai spus, pledez pentru a nu dizolva complet limba noastră (“Limba noastra-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată. …”) în fluviul acesta de neologisme (cu aluviuni, desigur), pătruns, în mare măsură nejustificat, din alte limbi. Şi apropo de cei doi clasici invocaţi în întrebare, ambii mi-au atins meleagul, imortalizând în cărţile lor locul şi oamenii baştinei mele.

4. De ce aţi avea nevoie pentru a vă simţi răsplătită munca (nu neapărat din punct de vedere material)? Începând din vara anului trecut, nu mă mai poate atinge nicio răsplată pentru munca mea. Am devenit pensionar.

Poate doar retroactiv, legat de pensie, căci învăţătorii pensionari abia îşi asigură subzistenţa. Dar nici ca salariaţi nu sunt privilegiaţi învăţătorii. Desigur, în cazul dascălilor în exerciţiu, motivarea salarială creează şi disponibilităţi de practicare calitativă a profesiei. Pedagogul e profesionistul care, ca şi doctorul, are nevoie de eliberarea deplină de factorii perturbatori, de stresul cotidian, rezultat din lipsuri materiale, ca să se poată dedica plenar profesiei delicate pe care o desfăşoară. Apoi dascălului, ca să se simtă răsplătit (căci omul nu poate face abstracţie de răsplata muncii), îi este necesară reabilitarea sa ca om al cetăţii. Silit să lucreze în lipsuri materiale şi după paradigme aleatorii, mereu în schimbare, inadaptabile în unele segmente, consecinţele negative au fost îndreptate numai asupra lui, slujitorul şcolii devenind aproape o paria, în raport cu alte categorii de angajaţi din suprastructura societăţii. Nici măcar modestele titluri onorifice pentru dascălii eminenţi nu se mai acordă astăzi ca în trecut.

5. Talentul de a compune poezii l-aţi descoperit o dată cu dedicarea dvs. asupra meseriei de învăţător? Ştiu că din acea perioadă datează poemul meu dedicat învăţătoarei amintite; nu l-am păstrat, dar îmi amintesc câteva versuri: ―Unul din ghioceii buclelor tale/ E sădit de mâna inocentă a uceniciei mele/L-am udat cu lacrimile neputinţei/ Şi-a crescut suav în calea mersului meu spre putere‖. Imediat ce-am devenit învăţător am condus un cenaclu literar-artistic. Am recitat din poeziile proprii la Radio Iaşi (―Miracolul românesc‖, se numea una dintre ele, pe care n-am păstrat-o), iar un pamflet versificat, ―Scuturăm de zor covoare‖, de fapt un scenariu pentru grupul satiric pe care îl conduceam, mi-a fost inserat într-o plachetă, prin anii ‘70, editată la Iaşi de ―culturnicii‖ vremii (mă mir că l-au acceptat, căci nu avea nimic partinic, ci din contra). Sora mea mă ceartă şi acum că am pierdut o poezie pe care i-am dedicat-o (era o copilă atunci). Dorul de meleagul natal din timpul şcolarizării a fost tema primelor poezii. Nu-mi pot explica de ce le-am scris pe manşetele paginilor Dicţionarului româno-rus. Odată cu dicţionarul au dispărut şi poeziile. Se vede că nu am crezut prea mult în perspectiva de a fi cucerit irezistibil de poezie. Mi-am reactivat acestă stare de spirit, cum numeşte poezia Nichita Stănescu, după eliberarea din mrejele ideologice. Şi se pare că un ―bob de jar‖ mocneşte în sufletul meu, căci mostre ale scrisului propriu, ca expresie a acestei modeste combustii interioare (simt asupra mea disconfortul lipsei de modestie), apar în circa cincisprezece volume – nu, nu de autor, ci unele în coautorat şi ca antologii de grup, altele având doar inserate textele mele în volumele unor autori (exclusiv din iniţiativa lor) şi doar un singur volum de autor.

6. Cum vă explicaţi realitatea, nu îmbucurătoare, că poezia modernă este puţin citită de tineretul zilelor noastre?

Nu pretind că eu pot da un răspuns pertinent la această întrebare. Dar adevărul acesta crud e pe cât observat, pe atât dedus şi de mine. Tinerii nu prea mai citesc în general, de aici rezultând mai întâi absenţa poeziei din lectura lor. O audiază însă intens (vai!), sub forma textelor aferente genurilor muzicale, promovate de business-ul în materie, capul de afiş fiind… manelele.

Tinerii sunt ţinuţi la distanţă de lectură, implicit de poezia propriu-zisă, ca urmare a excesului de libertate, foarte puţin dirijată de familie şi şcoală. Profesorii îi trimit la bibliotecă, dar ei greşesc itinerarul şi ajung la alte destinaţii ―culturale‖. Excesul de formule dedicate divertismentului, preluate din Occident, e o cauză precisă care depărtează de lectură, chiar dacă nu singura. Apoi, o cauză ar fi noile ierarhii legate de valori, răsturnare pătrunsă şi în manualul şcolar. Rezultatul, aici, e ca o grefă respinsă (cum spun mediciniştii). Organele transplantate nu sunt compatibile cu trupul care suportă anexarea. Am trecut în ultimele două decenii printr-o revoluţie culturală. Deschiderea graniţelor a însemnat ceea ce reprezintă avaria unui baraj al unui lac de acumulare. Nu se poate stopa deversarea furioasă a apei, separat de aluviunile conţinute.

Sigur că, similar cu această imagine ―hidrologică‖, a pătruns şi noul suflu cultural, un alt mod de raportare la conţinuturile şi stilurile culturii şi artei. Cu acest filon au intrat, pe la punctele de frontieră, şi noile curente literare aşa-zis ―globaliste‖, care nu cuceresc, constat, decât… elitele, mai degrabă elitiştii, cei cu disponibilitate intrinsecă (sau, poate, cred oponenţii, extrinsecă) pentru această deschidere. Dar n-am căderea să înţeleg pe deplin fenomenul, deci nici să-l evaluez. Observ însă cu îngrijorare firească, contextualizată profesiei mele (de care, în sine, nu mă pot detaşa), că masa tineretului nu mai ştie nici de Eminescu, nici de Sadoveanu. Dar asta nu doar din motivele invocate. Trebuie să constatăm că poezia – nu atât

12

modernă, cât cea postmodernă – e scrisă azi, preponderent, într-o nouă formulă structurală, în înţelesul meu, anume într-o cheie ermetică, neagrementată de ―muzicalitate‖, de emoţiei. E o poezie pentru care trebuie să ai răbdare, să te întrebi: ―… unde bate asta?, ce-a vrut să spună poetul ?‖. Tinerii nu au această răbdare în a căuta ieşirea din labirint, găsirea codului, altfel spus. Poezia aceasta post-posmodernistă e o poezie pentru minţi formate, cu o oarecare cultură generală şi literară (unii adversari răutăcioşi zic că, din contra, nu e pentru minte). Dar specialiştii ştiu mai bine de ce nu mai citesc tinerii poezie. Aşa că e musai să mă opresc, ca să le dau o ―şansă‖ şi lor, specialiştilor, să mă completeze (glumesc respectuos).

7. Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului?

Elena, dumneavoastră ţineţi morţiş să vedeţi până unde poate merge diletantismul meu. Poezia trebuie să atragă cititorul, în primul rând. O poezie necitită moare ―în faşă‖. Ea trebuie să ispitească şi prin temă, şi prin stilul de comunicare. Nu trebuie să fie neapărat facilă, dar nici alambicată până la disperare, pentru cititor, implicit abandon. Accept si absenţa prozodiei clasice. Dacă aş respinge asta, i-aş nega pe N. Stanescu, pe M. Sorescu, ceea ce nu e cazul. Sau aş eluda poemul ―între Orfeu şi Hristos‖ (şi alte câteva) al lui Grigore Vieru. Nu ştiu ce să zic. Poate că ar trebui să nu se renunţe definitiv la rimă.

Presărarea rimei pe ici-colo, chiar dacă lipseşte ritmicitatea canonică, e ca un tam-tam care provoacă ciulirea urechilor. Şi încă ceva: eu însumi nu-s atras de o poezie lungă, în care mesajul, difuzat în toată masa ei, e greu de extras. Presiunea timpului cotidian, care lasă fereastre mici pentru lectură, determină cititorul ca în timp puţin să obţină o diversificare a destinderii prin lectură. De aceea şi romanul pierde cititori în favoarea prozei scurte. Mă rog, aşa se zice. Se mai zice că unii poeţi scriu doar pentru ei, că tehnica nu trebuie raportată la cititor, ci la gustul propriu al creatorului. Cititorul n-are decât să-l citească sau nu. Şi astfel fiecare stil va avea ―majoretele‖ lui (cer iertare dacă mă întrec cu gluma).

8. Ce poet admiraţi? Dacă aţi sta faţă-n faţă cu el, ce întrebare i-aţi adresa?

La prima întrebare am şi eu răspunsul majorităţii, mă rog, cu unele excepţii neînţelese de restul: EMINESCU! Dar a sta faţă în faţă cu el nu-mi permit nici măcar să-mi imaginez. Cine sunt eu?,N-aş îndrăzni, o dată fiindcă ar fi un gest de infatuare din partea mea, mi-aş excede statura de liliputan. De fapt, literar, nu am statură deloc, nu exist. Apoi, el nici măcar nu m-ar observa. Cât despre ceilalţi poeţi, clasicii şi moderniştii români, mai toţi mi-au plăcut/îmi plac, ei fiind cei care mi-au format gustul pentru poezie (atât cât îl am). Am un sentiment special, prin poemele lor, pentru basarabenii Grigore Vieru (ce destin crud!) şi Dumitru Matcovschi (şi el aproape un martir), descoperiţi de mine după ‘90. Dar am mulţi poeţi preferaţi între poeţii în viaţă. Pe Nicolae Dabija, ieşenii Emil Brumaru şi Daniel Corbu, pe Mircea Dinescu, Ileana Vulpescu... Cu poeziile pentru copii ale Anei Blandiana mi-am încântat elevii din ultimele cinci-şase cicluri. Dacă ar fi să stau faţă în faţă cu un poet preferat, ca să-i adresez o întrebare, atunci aş alege un poet de azi. Acesta, între alţii, ar putea fi poetul Romeo Tarhon, căruia i-am citit poemele din revistele online. Intuiesc că e un poet de o mare forţă literară. E foarte productiv, scrie numai în prozodia clasică şi e un maestru al metaforei şi rimei. În poemul erotic e greu de egalat (între cei pe care i-am citit prin acelaşi vehicul electronic). Mesajele sale sunt moralizatoare, cu un uşor nerv naţionalist, dramatic, dar, dată fiind starea spirituală a prezentului, poetul Romeo Tarhon e absolut necesar timpului nostru. De întrebat, l-aş întreba de unde a… răsărit, căci nu ştiu să aibă notorietate prin opera tipărită, deşi trebuia să se întâmple asta, căci poetul e la o vârstă respectabilă. Îmi plac mulţi poeţi de pe site-ul nostru, dar nu-i nominalizez, ca să nu-i supăr pe ceilalţi (pe mulţi nu i-am citit, din motive ce ţin doar de mine), sau să nu-i tentez pe cei preferaţi să-mi dea like-uri gratuite.

9. Susţineţi undeva că ÎI SUNTEM MEREU DATORI LUI... EMINESCU. Care sunt aceste datorii?

Faţă de Eminescu avem datoria de moştenitori, ce-i suntem. Să-l păstrăm viu în conştiinţa noastră, fără a-l zeifica, dar recunoscându-i măreţia omenească, forţa lui poetică, reprezentativă pentru literatura română, de la naşterea ei încoace. Numai viitorul va decide asupra reconsiderării poziţiei sale în panteonul culturii româneşti. Prezentul nu are argumente să o facă.

Eminescu trebuie înţeles, în ce priveşte tematica poemelor sale – cele raportate la social, la istoric –, numai raportându-l la timpul său, timp în care popoarele Europei erau într-o efervescenţă a determinării naţionale şi a reformelor sociale. Desigur, ceea ce am exprimat aici despre Eminescu e rezultatul rezonării mele depline cu opiniile specialiştilor asupra lui Eminescu.

Fără această înţelegere, profesorii nu vor avea motivaţie suficientă ca să-l ofere şi să-l explice în continuare elevilor pe Eminescu.

10. Marele Blaga a menţionat că,, Veşnicia s-a născut la sat”.Sunt sigură că îi daţi dreptate. Am vrea sa-l vedem pe Gheorghe Pârlea în mijlocul acestei veşnicii.

Această credinţă a lui Lucian Blaga, de fapt un vers din poemul ―Sufletul satului‖ (―Eu cred că veşnicia s-a născut la sat‖), ―unge la inimă‖ omul satului, care, se ştie, are o demnitatea a sa, ce se vrea recunoscută. Dar el a suportat cele mai grele consecinţe ale umilirii, între celelalte categorii sociale. Cât despre imaginea poetului- filozof, încerc şi eu (în replică, păstrând proporţia) o imagine deloc entuziasmată, anume că satul îşi va păstra veşnicia numai în cealaltă dimensiune a existenţei omeneşti, trecând dincolo odată cu ultimii deţinători ai valorilor rustice. Poate că, de la o vreme, îngerii vor purta costume populare româneşti. Revenind în real, satul a îmbătrânit repede, a scăzut natalitatea în interiorul său, deci nu prea mai are moştenitori, iar modernitatea, pe lângă binefacere, lucrează şi împotriva valorilor arhaice, cele care ar da satului perenitate. Numai privind azi arhitectura lui, şi capeţi imediat pesimismul, cu privire la credinţa lui Blaga. Tăvălugul europenizării şi globalizării dezrădăcinează, denaturează satul, îl înstrăinează de tradiţiile neamului. Există totuşi o pavăză în faţa acestui vânt vestic, adică un organism instituţional care se ocupă de conservarea tradiţiilor în fiecare judeţ. Satul meu, Mirosloveşti, aflat la intersecţia judeţelor Iaşi, Neamţ şi Suceava are o bună relaţie cu această instituţie. Ca urmare, şansa veşniciei pâlpâie încă la mine în sat, printr-un ansamblu folcloric numit ―Şăzătoarea‖, care promovează, la festivalurile de

13

profil, exemple din viaţa satului istoric. Şi ca să mai îndulcesc un pic pesimismul meu, poate că totuşi, în perspectiva timpului, satele-muzeu, după modelul celui din Bucureşti, ar mai putea rezona cu intuiţia lui Lucian Blaga. În privinţa prezenţei mele în mijlocul veşniciei, fireşte, nu am nicio şansă. Eu sunt muritor de rând. Voi muri deci odată cu persoana pe care o reprezint. Dar poate voi dura o vreme, atât cât vor rezista cele trei cărţi dedicate expres comunităţii mele săteşti, la scrierea cărora am contribuit ca autor (la una) şi coautor (la celelalte două). Poate şi prin arhivarea revistei ―Glasul satului‖, publicaţie de cultură şi tradiţie al cărei cofondator sunt şi pe care am coordonat-o, prima de acest fel în istoria satului meu. Din păcate, criza financiară i-a întrerupt apariţia. Şi de ce să nu mă amăgesc, ar putea contribui la această prelungire, cât timp le va trebui cariilor să-l mistuiască, şi un catastif al Primăriei cu numele ―Cetăţenilor de Onoare‖ ai comunei, titlu care îmi supraestimează, desigur, meritele.

11. Stiu , simt că Basarabia are un loc special in inima dvs .

Da! Din toată inima, da!. Şi pătrunderea Basarabiei în inima mea datează de vreo doisprezece ani, de când profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău a venit în satele comunei mele ca să-şi găseasca rudele rezultate din strămoşii săi de demult, anume Neamul Şoimăreştilor. Şi i-a găsit. De atunci s-a înfiripat o legătură specială între un grup de distinşi intelectuali chişinăuieni şi reprezentanţii comunităţii noastre săteşti. Ne-a istoricizat baştina prezenţa de mai multe ori la noi, în comună, a poetului-academician N. Dabija, a scriitorilor Vlad Pohilă şi Nicolae Rusu, a actriţei Ninela Caranfil, Artistă a Poporului, a maestrului Vasile Iovu, Artist al Poporului, rapsodul Tudor Ungureanu şi celebra sa formaţie ―Ştfan-Vodă‖, de asemeni, şi formaţia ―Haiducii‖ din Costeşti. În contextul acestei legături de suflet românesc, ca o punte peste Prut, avem o secţiune de carte basarabeană încorporată bibliotecii comunale, am participat la evenimente culturale de pe ambele maluri ale Prutului. Eu am devenit ―cronicarul‖ acestei relaţii speciale, ilustrând-o prin colaborări la Literatura şi arta, BiblioPolis, Timpul (din Chişinău), Tribuna învăţământului (Bucureşti). În acest context a luat fiinţă şi revista noastră sătească, Glasul satului. Şi ca o expresie a recunoaşterii prezenţei Basarabiei în inima mea, venită chiar din Basarabia, în noiembrie 2013, la Editura ―Balacron‖ din Chişinău mi s-a întrupat volumul ―Opunte peste Prut‖ (prin iniţiativa editorială a conf. univ. dr. Vasile Şoimaru). Volumul (300 pg.) cuprinde într-un capitol o parte din publicistica mea şi în altul creaţii literare care-mi aparţin. Capitolul ―Referinţe‖ este semnat de scriitorii Nicolae Dabija, Vlad Pohilă, Nicolae Rusu şi publicistul Valeriu Raţă, nume care mă onorează şi mă îndatorează.

12. Credeţi că odată si odată ea va veni ACASĂ?

Cum să nu?! În contextul acestei speranţe s-au întâmplat cele relatate mai sus, pe care, evident, le-am săvârşit doar cu gândul la împlinirea deplină a readucerii Acasă a fiicei răpite de zmeul de la Răsărit. Iar eu cred că aceasta se va face pe o cale naturală şi mai grabnică decât în perspectiva intrării R. Moldova în U.E. şi apoi Unirea. Ader deplin la proiectul FDRMlui condus de cel mai fervent promotor al Unirii, tribunul Nicolae Dabija. Sper că politicienii de pe cele două maluri ale Prutului vor rezona, într-un final aşteptat, cu proiectul Forumului unionist cel mai legitim, prin numărul membrilor şi reprezentativitatea personalităţilor acestui organism civic.

13. Dacă ar fi să vă adresaţi basarabenilor mei, care ar fi mesajul ?

Sper că nu vă deranjează dacă îmi voi adresa mesajul pentru basarabenii dumneavoastră (şi fraţii mei de Neam) în versuri: Hai, frate, vino repede la Prut Şi-îneacă-n în el suspinul tău durut!

Nu-i chiar aşa de aprig, frate, bietul râu, Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân‘ la brâu!

Căci iată eu pe mal abia aştept Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept.

14. Pe Blogul dvs. aţi remarcat numele Nicolae cu ocazia Sf. Nicolae şi aţi numit şi nişte nume basarabene cum ar fi Nicolae Dabija , Nicolae Botgros. Dar ştiţi că aveţi un tiz în lumea artei Basarabene - Gheorghe Pârlea ?

Da, ştiu. Şi mă onorează această coincidenţă. Dar, mai mult decât atât, întâmplarea aceasta nu e doar o coincidenţă, ci şi o dovadă, cu valoare istorică, legată de formarea numelor româneşti după acelaşi tipar toponimic, pe ambele maluri ale Prutului.

Preţuiesc actorii. În oraşul în care m-am format ca dascăl fiinţa Teatrul de Stat ―Victor Ion Popa‖ (Bârlad). În deceniile de comunism, marii actori bucureşteni erau pomada frustrărilor noastre, prin teatrul tv. şi radiofonic. Iar la Chişinău, probabil în compania distinsului meu tiz, îşi practică arta distinsa doamnă Ninela Caranfil, actriţa care m-a copleşit ca interpretă a poeziei româneşti, ca om fermecător şi româncă de înalt patriotism, atunci când, în câteva rânduri, am avut privilegiul să fiu între distinşii săi însoţitori (în secundar). În decembrie 2013 m-a onorat (la Chişinău) cu o succintă prezentare a cărţii mele, în contextul evenimentului dedicat cărţilor profesorului universitar Vasile Şoimaru, oferindu-mi totodată sublima onoare de a-mi interpreta două dintre poeziile mele.

15. Un minunat membru al site-ului nostru , Ion Ionescu Bucovu scrie: “Trunchiul meu s-a umplut de inele, Am ajuns stejar bătrân, Bat viscole prin frunzele mele,

14

Iernile-mi fură frunza din sân. .......................................................

M-am ascuns adesea-n cuvânt Mi-au plăcut nopțile cu lună, Am plutit fericit pe aripi de vânt, Am avut iubirea cunună.” ..............................................

(Inele) Scrieţi vă rog varianta dvs. a strofei a doua. Îmi propuneţi deci un test de… compatibilitate cu arta literară propriu-zisă, căci domnul Ion Ionescu- Bucovu e un scriitor consacrat, membru al Uniunii Scriitorilor, un promotor activ, pe site-ul nostru (şi nu numai), al istoriei literare româneşti. Îl citesc cu plăcere. În privinţa propunerii dumneavoastră, prin ceea ce voi reuşi, voi atinge doar o zonă aflată în proximitatea celei care îl include pe distinsul poet, modelul oferit mie în acest ingenios exerciţiu (trebuie să recunosc asta).

Voi proceda astfel: am să aleg din fiecare vers al strofei-model câte un cuvânt-suport (cuvânt, noapte,vântul, iubirea), pe care voi construi apoi strofa mea, bineînţeles, în corelaţie logică şi cu prima strofă a domnului Ionescu. Să vedem ce a ieşit: Cuvântul mi-e leac în strânsoare, În noapte smulgându-mi inele, Şi vântul ce-nvăluie-n boare Parfumul iubirilor mele.

6. Ce aţi face, domnule Pârlea, cu o sumă fabuloasă în 2014?

Această întrebare e absolut suprarealistă, deci nu mi-am pus-o niciodată. Ca dovadă, nu joc la loto. Când eram tânăr mi-am testat norocul, fără succes, la loz în plic. Dar, totuşi, un puseu de reflecţie asupra a ceea ce se numeşte noroc îmi amintesc că am avut, căci am scris o poezie cu titlul ―Trifoi cu patru foi‖ (simbolul norocului). Să fabulăm deci – eu, dumneavoastră fiind … doar confidenta acestei iluzii. Ce-aş face cu o sumă fabuloasă? Întâi mi-aş face griji asupra potenţialilor tâlhari. Apoi i-aş distribui repede. Fiindcă sunt om ca toţi oamenii, întâi mi-aş salva de la starea incertă cei trei copii ai mei, de la care am câte o nepoată. Cea mai mare, Diana, acuşi-acuşi absolventă cu media zece (cf. semestrului I) a ultimului an de liceu, la Colegiul Gh. Vrânceanu din Bacău (va merge la Universitatea din Bucureşti, la Cibernetică). Apoi, mi-aş scoate din marasmul crizei rudele celelalte, fratele (profesor) şi sora (învăţătoare). Aş răspunde, categoric, şi mesajelor de solidaritate postate de dumneavoastră pe Negru pe alb. Şi, fiindcă vă referiţi la o sumă fabuloasă, desigur, aş avea şi cu ce investi într-o afacere prin care să-mi aduc doi dintre cei trei copii Acasă (acum sunt cu traiul în Italia) şi aş da de lucru şi unor tineri care au nevoie de asta. În privinţa mea şi a soţiei, m-aş mulţumi cu pensiile modeste pe care le avem. Doar pe timpul iernii ne este necesară o suplimentare financiară. O, ce bine mă simt după un asemenea… exerciţiu! Mulţumesc! Nu însă şi pentru efectul revers: deziluzia.

17. Dacă până acum aţi fost foarte sincer fată de Dumneavoastră, acum vă rog să fiţi la fel de sincer faţă de noi, spunându-ne ce credeţi despre site-ul nostru ?

Vă îndoiţi de sinceritatea mea, de vreme ce mă atenţionaţi asupra ei. Bine faceţi, căci omul nu poate fi pe deplin sincer. Nici eu, bineînţeles. Sunt împrejurări când, neputând fi sincer, ca să nu supăr, recurg la omisiuni, ocoliri, dar nu mint propriu-zis. Mi-e greu să fiu ipocrit de-a binelea. Contaţi însă, în legătură cu întrebarea, pe părerea mea că site-ul Negru pe alb e un beneficiu categoric pentru limba şi literatura română în primul rând, fiindcă el, site-ul, e un atelier, un câmp de aplicaţii, de exerciţii în folosul acestui miracol care este limba, comunicarea prin intermediul unui complex cod ce ne detaşează colosal de lumea necuvântătoarelor. Bineînţeles, condiţionat de o bună relaţie a limbii cu altă minune ce ne face oameni: inteligenţa.

Salut faptul că revista noastră se bucură şi de prezenţa scriitorilor consacraţi, ca astfel noi, cei doar pasionaţi de scrisul literar, să putem avea repere (n-am zis modele, căci în literatură, în artă conceptul de model e ―periculos‖) . Desigur, apreciez că membrii site-ului socializează, cei drept, în cercul de prieteni. Genul acesta de comunicare ar trebui să fie mai extins. Nu am remarcat prea multe cazuri de ―conflicte‖ în relaţiile membrilor. Câteva contacte ―contondente‖ (dar numai de o parte) am observat. Cel mai inteligent însă a cedat, fireşte. În privinţa conţinuturilor, atât cât le-am putut acoperi eu prin lectură, acestea au tematici diverse şi exprimă proiecţii personale, reale sau imaginare, asupra vieţii (cum altfel?). Nu agreez genul de literatură, cu frecvenţă mică pe site-ul nostru, care face uz de trivialităţi. Dacă înţeleg prezenţa acestora în proză – când autorul trebuie să contureze structura unui personaj în mediul lui precar –, n-o înţeleg deloc în poezie, căci ea, poezia, e arta de a emoţiona şi nu de a frapa, de a agasa. Am laude sincere pentru revistele site-ului nostru, cu regretul că, departe de oraş fiind, deci şi de pârghia care facilitează obţinerea revistelor tipărite (nu avem bancă în sat), nu m-am învrednicit să le comand până acum. Am participat însă, în calitate de coautor, la apariţia antologiei de umor, pe care am achiziţionat-o prin poştă .

Dumneavoastră, generoasa fondatoare a site-ului, trebuie să vă declaraţi mulţumită pentru ceea ce ne-aţi oferit. Presupun că iniţiativa asumată implică o dăruire deosebită în a manageria revista şi e firesc să aveţi aşteptări şi din partea noastră, a beneficiarilor. Eu, deşi am timpul limitat de factorii perturbatori ai vârstei şi de specificul vieţii ruralului, privesc revista aproape ca pe un mod de a fi eu însumi, poate cel mai apropiat, intre celelalte, de nevoile spirituale ale fiinţei mele. Şi vă mulţumesc cu sinceritate maximă (reţineţi gradul de sinceritate) pentru asta!

15

18. încheiere, mulţumindu-vă pentru interviul acordat, pentru sinceritatea şi generozitatea Dumneavoastră, ce doriţi membrilor site-ului ,,Negru pe alb”?

Mai ales eu vă mulţumesc pentru această atenţie privilegiată. Persoana mea, în sine, nu e reprezentativă pentru un asemenea gen de demers. Am acceptat însă participarea la interviu doar pentru că reprezint aici, într-o oarecare măsura, satul, mediul aproape absent în virtual, prin ceea ce înseamnă el cultural-spiritual, dincolo de peisajul rustic (acesta omniprezent online).

Membrilor site-ului nostru le doresc să fie mereu ei înşişi, cât mai sinceri, cât mai activi. Celor care exersează aici spre a-şi definitiva, consolida formaţia de condeieri le recomand, cu timiditate, să fie preocupaţi de autocontrol. Să consulte dicţionarele când nu au siguranţa deplină asupra semanticii, să revadă constant normele de punctuaţie (când scriu proza şi poeme în canonul clasic) şi ortografice (în orice tip de text). Să comenteze textele colegilor în măsura în care ştiu bine ce fac, să aibă curajul, la modul civilizat, să atenţioneze asupra unor nereguli, să îndrăznească în a cere asistenţă. Şi să nu se considere deţinătorii adevărului absolut.

Nici ceea ce reprezintă aici răspunsurile la chestionarul distinsei mele interlocutoare nu pretind a fi altceva decât expresia percepţiei şi reprezentărilor asupra a ceea ce vede, ce aude, ce află, prin lectura-i modestă, un anonim dascăl de şcoală sătească, aflat acum la pensie.

Sănătate, înainte de celelalte toate!

Mulţumesc din suflet , domnule Pârlea, pentru interviul acordat.

Un lucru aşi vrea să menţionez în incheiere: De n-ar fi Învăţătorii, n-ar exista nici Poeţii!

SEMNAL EDITORIAL Lăcrămioara Teodorescu cu volumului de poezie „Lacrima de argint”

O lacrimă preţioasă Prefaţă de Gheorghiţă Mocanu Se pare că nu poţi fi poet dacă nu scrii despre iubire, acest sentiment magistral pe care meşterii cuvintelor l-au studiat până în pânzele albe. Nu există artă fără iubire, aşa cum nu există iubire fără Dumnezeu. „Iubirea este cea mai mare dintre tristeţile umane, deoarece este efortul suprem pe care omul îl încearcă pentru a ieşi din singurătatea fiinţei sale lăuntrice” spune Gabriele dAnnunzio. Aşa se explică titlul frumos al acestei cărţi: „Lacrima de argint‖. Câte lacrimi nu s-au vărsat din dragoste sau câţi poeţi nu au făurit din iubire adevărate monumente de artă? Asta a făcut şi Lăcrămioara Teodorescu: din iubire a sculptat cuvinte frumoase, versuri diamantine, pasiune şi lacrimă de argint…

Dorul ei născut din iubire este împresurat de tristeţe, o tristeţe frumoasă, luminoasă, divină, izvorâtă din iubirea nemărginită care îi marchează existenţa: iubeşte poezia şi se contopeşte în versurile care-i răzbat de sub peniţă. Ea scrie cu sufletul pe tavă poeme izvorâte din fiinţa sa, fără a avea pretenţii extraordinare de poet care să fie ridicat în slăvi de critica literară. Ea are crezul ei atunci când scrie poezie: o face cu sinceritate, spune ce simte şi cum simte ea iubirea, iar acest lucru reprezintă pentru noi cititorii dovada autenticităţii sale, este ea în fiecare cuvânt, în fiecare vers, în fiecare metaforă… „Lacrima de argint” nu este altceva decât sufletul Lăcrămioarei Teodorescu tras la imprimantă şi aşezat în paginile acestei cărţi. Se dezvăluie pe sine în totalitate, cu tot răsăritul şi amurgul simţămintelor sale, fără ezitare, fără complexe, fără remuşcări. Ca să poţi ajunge uşor la inima cititorului de poezie trebuie ca din versurile tale să răzbată harul, sinceritatea poetică şi dăruirea totală faţă de acest sentiment sublim care ne face viaţa frumoasă: iubirea.

Fiind la prima sa carte, autoarea are nevoie de încurajări, pe care i le adresăm din plin. Cu multă muncă, multă lectură literară de actualitate, împletite armonios cu talentul şi harul pe care le are, va reuşi, cu siguranţă, să ne convingă şi să devină o voce literară demnă de luat în seamă.

16

GEORGETA MUSCĂ-OANĂ cu volumul de Poezii pentru copii "SOARELE COPILĂRIEI", Editura Info-RapArt, 2012

DE-A ASCUNSELEA-N POVESTE Recenzie de Cezarina Adamescu

Cred că nu e om care să nu fi jucat în copilărie jocul De-a ascunselea. Pitulaţi după un gard, după un copac, după o casă ori sub pat, copiii cred că nu vor mai fi găsiţi şi tac chitic, chiar dacă îi pufneşte râsul. Dar când sunt găsiţi o bucurie uriaşă se revarsă spre ceilalţi, izbucnind în chiote şi râsete de mai mare dragul.

Cu totul altceva este când copilul intră în poveste şi se ascunde acolo de unde n-ar mai fi nevoie să iasă, fiindcă se simt foarte bine şi se confundă cu eroii de basm. De fapt, întreagă copilăria este o poveste minunată care-l farmecă şi unde se simte acasă.

Acasa poveştilor sale este de fiecare dată alta, cu alţi eroi, cu alte meleaguri, cu alte peripeţii. Singura figură cunoscută în toate poveştile este mama care întotdeauna este o zână bună, cu chip încântător care îl primeşte în braţele sale calde pe prunc.

Amintirea timpului în care mama ne citea poveşti nu se poate şterge niciodată. Ea reînvie, ori de câte ori ni se face dor de copilărie, nouă, celor care am străbătut meleagul fermecat al basmelor, de mână cu mămica sau cu frăţiorii.

Tărâmul poveştilor este iluminat feeric de Soarele copilăriei, blând şi darnic care-i încălzeşte pe toţi.

Georgeta Muscă-Oană subliniază aceste adevăruri în cartea care poartă acest nume: Soarele copilăriei. Ea a scris cartea închinată unui copil de excepţie, care acum este elev în clasa a I-a, el însuşi creator de poezii încă din primii anişori de viaţă.

Numele lui este Constantin-Paul şi sunt convinsă că vom auzi de el în următorii ani, ca autor de poezii. De fapt, el este eroul acestei cărţi şi-şi împărtăşeşte din bucuriile şi peripeţiile lui, astfel ca toţi copiii să afle şi să povestească, la rândul lor şi altora. Autoarea este doar un martor discret, care-i urmăreşte în taină mişcările şi evoluţia. Cartea beneficiază de ilustraţii sugestive dar şi de un număr apreciabil din fotografiile eroului principal, Paul Constantin, la diferite vârste şi în diverse ipostaze. Încă de la primul capitol al cărţii, autoarea îi îndeamnă pe copii: ―Învaţă să dăruieşti zâmbind” pentru că, a dărui înseamnă a fi fericit. Cu alte cuvine, ne învaţă să fim fericiţi, mai fericiţi decât atunci când primim ceva în dar. E un sentiment neasemuit de frumos şi el face parte din virtuţile creştineşti.

Cu dorul de acele sentimente de inocenţă, curăţie, nevinovăţie, poeta imploră Copilăria – devenit personaj de poveste – să mai rămână, ori să se întoarcă, ori de câte ori sufletul simte nevoia de asta. Jocurile copilăriei răspândesc o lumină şi o mireasmă sfinte, care se recunosc imediat. De fapt, între copilărie şi maturitate nu există decât o graniţă deosebit de fragilă care poate fi trecută oricând. La fel cum alergând într-un picior, sărim gărduleţul şi ne întoarcem pe meleagul de unde am plecat, să ne mai jucăm puţin, atunci când viaţa ni se pare apăsătoare şi insuportabilă.

E bine să ştim că avem unde ne reîntoarce, altminteri, ne-am rătăci de tot în labirintul fără de ieşire al grijilor zilei.

Copilăria este, în viziunea autoarei, “al clipei sol”.

Peripeţii, jocuri şi jucării, pasiuni, prietenii, cunoaşterea vieţuitoarelor de pe lângă casă, jocul anotimpurilor, frumuseţea naturii, alte şi alte subiecte generoase, fac pe rând, deliciul copiilor în aceste poezii. Pescuitul este sportul care-i fascinează pe copii, ca şi pe adulţi, de aceea, ei îl practică pentru frumuseţea jocului, dar şi ca ieşire în natură. Dar când şi prind un peştişor, bucuria lor nu cunoaşte margini şi e un motiv de mare mândrie personală, drept pentru care, copilul se consideră cel mai bun pescar. Cu toţii am trecut prin aceste emoţii (chiar şi fetiţele), când aşteptam la firul întins, pluta să se afunde în apă şi peştişorul să tragă nada. Nu numai jocurile şi îndeletnicirile sportive sunt agreate de copii, dar, mai cu seamă, în timpurile actuale, internetul dă mult de furcă tuturor. Chiar şi calul Fulger este curios să înveţe să scrie şi să deseneze pe calculator. Dar nu sunt uitate nici jocurile preferate: puzzle, origami, go.

Mare lucru ca un copil să înveţe ce-i recunoştinţa pentru cei care l-au crescut şi l-au iubit, l-au învăţat buchea cărţii şi i-au dăruit tot ceea ce-i dorea inima. Pentru aceasta, copilul bine crescut le mulţumeşte şi-i sărută cu dragoste. Dar este subliniată şi generozitatea şi bucuria de a dărui o jucărie din cele ce-i prisosesc, şi vecinului Ilie care nu are nici una.

Descurcăreţ, inventiv şi şugubăţ, eroul nostru de poveste, merge la pescuit şi-şi meştereşte singur undiţa dintr-un băţ, de care leagă un fir. Dar, în mod cu totul neaşteptat, acolo, pe lacul azuriu, copilul găseşte timp să scoată o hârtiuţă şi un creion şi să înseileze o poezie. Astfel îmbină el bucuria creaţiei cu sportul îndrăgit, pescuitul.

Poeziile Georgetei Muscă-Oană au o prozodie perfectă, o muzicalitate şi cadenţă care le sporeşte şi farmecul şi valoarea. Fără să facă economie de mijloace de expresie, autoarea reuşeşte, fără multă trudă, să alcătuiască un univers mirific dedi-

17

cat, nu numai copiilor şi tineretului, dar şi celor care-şi aruncă privirile îndărăt, cu nostalgie spre vremea tuturor promisiunilor.

Zugrăvind fidel universul fermecat al copilăriei, văzut prin ochii acestui copil minunat Paul Constantin, cu elemente de noutate şi modernitate inerente, autoarea nu face altceva decât să se transpună în persoana copilului şi să alcătuiască această lume de vis, după mintea şi inima acestui micuţ, de la care, uneori are de învăţat. Pentru că, nu o dată, ne este dat să învăţăm de la copiii şi de la nepoţii noştri.

La vârsta primelor rugăciuni creştine, copiii învaţă adevărurile şi principiile morale care trebuie să-i călăuzească în viaţă. Ei îl cunosc pe Iisus Hristos şi învaţă să I se adreseze, ori de câte ori se roagă, în cuvinte simple, curate, pioase.

Sensibilitatea şi mila sunt atributele copiilor. Ei iubesc animalele şi se mâhnesc grozav atunci când ele nu mai sunt. La fel şi-n poezia ―Capi” – copilul suferă după prietenul lui drag pe care l-a lovit un cal cu copita. Primele dureri cauzate de pierderea cuiva drag îşi fac simţită prezenţa şi ele nu vor fi uitate niciodată.

Nu numai pescuitul şi fotbalul se numără printre preferinţele copilului, dar şi sportul minţii, şahul, care-i dezvoltă perspicacitatea, gândirea, încrederea în sine, spiritul de competiţie. Dar mai învaţă ceva de la aceste competiţii: că, indiferent dacă pierd sau câştigă, trebuie să meargă înainte, spre desăvârşire.

Nu e mai puţin adevărat că, tuturor vieţuitoarelor, fie animale, peşti sau păsări, cel mai mult le place libertatea. În captivitate, ele nu se dezvoltă firesc, şi după un timp – mor. Băieţelul ştie acest lucru şi eliberează vrăbiuţele şi rândunelele din capcane şi din cuşti, redându-le libertatea zborului.

Toate poeziile din acest volum oglindesc şi reflectă viaţa copilului de azi, transpusă artistic, cu elemente de stil variate, bine alese şi transfigurate la un nivel superior, astfel încât să redea actul artistic.

Bine că autoarea a avut ca model copilul de care este atât de ataşată, pentru a-i urmări dezvoltarea, manifestările, preferinţele, până la a se transpune în locul lui şi a privi cu ochii copilului lumea din jur.

Universul său liric nu este, aşadar, livresc, ea a avut ipostaza copilăriei în faţă şi nu a făcut decât să surprindă chipul şi manifestările ei.

Emoţia descifrării primelor litere din alfabet, emoţia scrierii cu mânuţa proprie a primelor cuvinte, când ―cuvântul drag a prins contur” - sunt neasermuite şi ele nu se pot uita niciodată, pentru că ţi-au schimbat viaţa. Cuvântul este primordial în toată evoluţia umană. Este al doilea sistem de semnalizare şi în absenţa lui, omul trăieşte în întuneric. S-ar putea spune că el este Soarele vieţii noastre şi ne bucurăm de binefacerile razelor lui, încă din copilărie, aşa cum a descoperit poeta Georgeta Muscă-Oană. Soarele Cuvântului ne iluminează, ne încălzeşte, ne mângâie, dar ne şi aprinde, ne poate arde. Cuvântul ne defineşte făptura.

Ilustra doamnă Reluş Mureşan spunea într-o emisiune că, după primele 12 cuvinte rostite poţi recunoaşte un om. De felul cum este folosit, aşa vom avea parte de mântuire, aşa cum stă scris în Sfânta Evanghelie: ―Căci, după cuvintele vei fi mântuit şi după cuvintele tale vei fi osândit‖.

Mântuire sau osândă – trebuie să simtă acel care foloseşte cuvintele, cu folos, sau în zadar. Aşadar, atenţie, suntem responsabili de orice cuvânt gândit, rostit sau scris. Sau omis, atunci când trebuia să-l rostim. În Ţara Copilăriei, adică în Ţara Poveştilor – se întâmplă numai lucruri miraculoase: de pildă, ―beau lumină ghioceii‖; iarna ia vacanţă, fulgul e răcit şi silit să înghită aspirine, şi alte lucruri mirabile.

Comparaţii, metafore, antiteze, personificări, hiperbole, epitete, oximoroane, toate mijloacele de stil sunt gata să ilustreze gândurile şi sentimentele autoarei, care se slujeşte de ele pentru a reda cât mai fidel, poveştile din versuri.

Tot în acest volum se află şi modelul copilului ascultător, serios, care se comportă precum un adult, învaţă să fie manierat, se roagă, ia lecţii de bună purtare, îi plac drumeţiile, este curios de orice lucru şi vietate din mediul înconjurător, joacă multe jocuri, dar preferă pescuitul şi şahul, ştie să deseneze, dar cel mai mult îi place să cutreiere „al poeziei labirint”. (Copil ascultător).

Există situaţii când, datorită mijloacelor materiale, copiii sunt obligaţi să suporte dispreţul şi aroganţa celorlalţi. Decalajele sociale s-au adâncit atât de mult, iar cei care au mai mult decât le trebuie, se simt îndreptăţiţi să-i umilească pe cei mai nevoiaşi. Copiii simt cel mai bine acest lucru iar sensibilitatea lor are de suferit. Toate acestea se oglindesc într-un poem tulburător, în care doi copilaşi, frate şi surioară, stau în parc în noaptea de Ajun, privind bradul uriaş încărcat de cadouri şi o doamnă elegantă le aruncă un pacheţel. Versul te duce cu gândul la „Fetiţa cu chibrituri‖ de H.C.Andersen în care copiliţa îngheţată în zăpadă, privea pe geamul unei case iluminate de bradul doldora de lumini şi minunăţii. Sunt basmele copilăriei, din totdeauna a fost aşa, au existat bogaţi şi săraci, dar parcă în zilele noastre, toate acestea se răsfrâng dureros şi umilitor în sentimentele copiilor.

Motivul zăpezilor copilăriei, cel al omului de zăpadă, al săniuţelor care zboară parcă pe nori, al nopţii de Ajun de Naştere Sfântă, motivul apariţiei primelor floricele de primăvară din stratul de zăpadă, al lui Moş Crăciun, motivul jocurilor cu mingea, al micilor vietăţi şi gâze care devin prietenii copiilor, al florilor curtate de fluturaşi, motivul dorului de primăvară, – sunt tot atâtea subiecte de poezie, tratate în chip admirabil de poetă. Dar şi sperietura copilului când primul dinte de lapte i se clatină şi cade, semn că a trecut de prima vârstă a copilăriei şi intră în alta. Tristeţea şi durerea sunt pasagere însă, pentru că, peste puţin timp, va avea alt dinte mai trainic şi mai sănătos. De asemenea, o zi întipărită în memoria fiecărui copilaş, prima zi de şcoală – motiv de emoţie înaltă, tulburare dar şi de bucurie sfântă.

De fapt, întâmplările autoarei se îngemănează cu cele ale copilului şi uneori este greu să le disociezi. Deşi ştii bine cine e autorul, stai şi te întrebi cine a scris toate acestea, copilul sau mătuşa? Asemenea empatie este greu de realizat, încât, ideile, versurile, atmosfera, sentimentele se îngemănează într-un rotund care nu poate fi atins de nici o primejdie. Comuniunea de spirit este perfectă, deşi nu ai putea să-ţi închipui acest lucru din pricina diferenţei de vârstă.

18

Autoarea preia din trăirile copilului Constantin Paul, făcând din acestea, propriile trăiri. Poate aici stă cheia reuşitei, a frumuseţii negrăite a versurilor: că ele nu mai sunt legate de vârstă sau de persoană, ci devin emblematice.

Iată o ilustrare a acestei situaţii fericite: „Sunt fascinat de orice rând / (Peniţa fuge pe hârtie) / Şi mă întreb din când în când: / „Scriu eu sau îngeru’ le scrie?” (Emoţii).

Cartea « Soarele copilăriei » are ca drept beneficiari, copii de toate vârstele care regăsesc în ea multe lucruri folositoare, amuzante şi temeinice, drept pentru care o recomandăm spre lectură celor care iubesc poezia şi tot ce-i frumos şi adevărat în lumea confuză în care trăim.

Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc.

Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare. După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul

eseu

Eugen Ionescu – 20 de ani de la absurda sa dispariţie de Boris Marian Mehr

Eugen Ionescu s-a născut în Slatina, la 26 noiembrie 1909 şi a încetat din viaţă la Paris pe 28 martie 1994. Cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6).

Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franța, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului. Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin

19

condiției umane.Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreața cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian. Teatrul cel mai de seamă al Franței, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea și Foamea și apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaștere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincție. Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu limbaj aberant și caracter comic predominant: Cântăreața cheală, Lecția, Scaunele și altele. A doua încadrează piese ca Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcționar modest sau rege visător și naiv, cu numele de Berenger sau Jean. În aceste piese acțiunea și decorul capătă importanță, limbajul este mai puțin derutant și comicul este înlocuit progresiv cu tragicul.

Temele predominante sunt singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a individului.

Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatrujoc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și în toate direcțiile.

De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte. Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.

Cu această ocazie, fiica sa, Marie-France Ionesco, posesoare a drepturilor de autor, domiciliată la Paris, a protestat puternic împotriva prezentării lui Eugen Ionescu drept autor român, argumentând că toate piesele sale au fost scrise în limba În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

Vasile Cârlova de Liviu Gogu „Ceva de mister – spune Ovidiu Densuşianu, în volumul 2 al lucrării sale Literatura română modernă, – învăluie figura acestui poet. A trecut ca o umbră printre noi, fără ca privirile mai multora să se fi oprit asupra lui cât a trăit şi fără ca din mărturii ale timpului să putem şti mai bine cum a fost viaţa lui.‖ Din păcate, tocmai asupra acestui amplu mister care „învăluie‖ scurta existenţă pământească a lui Cârlova, nu sau aplecat contemporanii, atunci când multe necunoscute se puteau elucida cu uşurinţă. Poate însă că aşa i-a fost scris primului romantic din poezia românească, să rămână şi să plutească prin literatură noastră înfăşurat într-un nor enigmatic, iar viaţa sa, nefiresc de scurtă, să fie urmată de-o biografie şi mai scurtă şi plină de incertitudine.

Ne-a lăsat doar cinci poezii, care însă au însemnat începutul unui nou curent în poezia românească, o primenire şi-o reorientare a tot ceea ce zămisliseră până la el minţile poeţilor noştri.

S-a născut la 4 februarie 1809 (Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900), la Buzău, ori poate la moşia familiei, de la Nişcov, judeţul Buzău. Deşi dintr-o notiţă a lui I. Heliade Rădulescu scrisă la moartea poetului, reiese ca loc al naşterii Târgovişte, iar după Al. Odobescu acesta s-ar fi născut la Bucureşti, doar pentru Buzău există pare-se argumente demne de luat în seamă. Mai întâi ne apar rădăcinile familiei, care încep, înfipte în Valea Nişcovului, cam de prin secolul al XVI-lea şi continuă neîntrerupt cel puţin până la moartea tatălui, Ioniţă Cârlova, în 1811. Apoi, poziţia tatălui în administraţia locală a Buzăului (medelnicer şi ispravnic), între 1808 şi 1811, perioadă care include şi data naşterii poetului, face greu de crezut faptul că acest eveniment ar fi putut acea loc altundeva decât acolo unde tatăl îşi îndeplinea serviciul, iar familia îşi avea domiciliul, adică pe meleagurile buzoiene. Argumente suficiente privind acest aspect aduce Al. Oproescu, în lucrare „Scriitori buzoieni‖, apărută în 1980, la Buzău.

După mamă se trăgea, aşa cum ne spune Şerban Cioculescu, în Istoria literaturii române moderne, din „neamul Lăcustenilor doljeni.‖ A mai avut o soră, Baliţa, cocoşată, care a murit la 20 de ani şi o alta, Elena, care a fost căsătorită cu colonelul Alexandru Florescu – aflăm din aceeaşi sursă.

Aşa cum am amintit şi mai sus, tatăl său, ispravnicul Ioniţă Cârlova, moare în 1811. La şapte ani după tată, în 1818, moare şi mama sa, Sevastiţa. Rămas orfan, poetul este luat în îngrijire de către o mătuşă, probabil soră a mamei, care era căsătorită cu stolnicul Nae Hiotu, alături de care îşi petrece copilăria la Târgovişte şi Bucureşti – de aici probabil confuzia de mai târziu, cu privire la locul naşterii sale.

Are parte de o educaţie aleasă în familia stolnicului, învăţând, printre altele, franceza şi greaca. La Târgovişte este coleg cu Gr. Alexandrescu.

A început să scrie din adolescenţă, la început în limba greacă, apoi, la îndemnul prietenului său, I. Voinescu, îşi începe compoziţiile poetice în limba română. La 18 ani scrie ‖Păstorul întristat‖, la 19 ani, se pare că a scris mai multe poeme, din care se cunosc doar „Ruinurile Târgoviştii‖ şi ‖Rugăciune‖, iar la 21 de ani, în 1830, scrie poeziile „Înse-

20

rare‖ şi „Marşul‖ şi traduce piesa lui Musaios, „Hero şi Leandru‖, precum şi primul act al tragediei lui Voltaire, „Zaira‖. Tot în 1830 intră în miliţia naţională, ca ofiţer de cavalerie şi, după numai un an de activitate, pe la fârşitul lunii septembrie, sau poate începutul lunii octombrie, moare la fel de misterios cum a şi trăit.

Datele despre cauza morţii sale sunt extrem de sărace şi, practic, se limitează doar la o declaraţie verbală, neverificată, culeasă la Craiova şi transmisă de Nicolae Ţinc, conform căreia poetul ar fi jucat într-o noapte la un bal, iar dimineaţă, o dimineaţă probabil mai răcoroasă de septembrie, a plecat călare la unitate. Asta se pare că i-a declanşat o „boală de piept‖ (tuberculoză), sau poate o pneumonie, care a evoluat rapid, decesul survenind după două săptămâni de suferinţă.

Toate cele cinci poezii cunoscute i-au fost publicate în „Curierul românesc‖, de către I. Heliade Rădulescu. Primele trei, respectiv „Păstorul întristat‖, „Ruinurile Târgoviştii‖ şi „Înserare‖, i-au fost publicate antum, iar ultimele două, adică „Rugăciune‖ şi „Marşul‖, sunt apariţii postume.

Aspra geniului poetic al lui Vasile Cârlova, care a reuşit cu doar cinci poezii să genereze un curent novator în lirica literaturii române, s-au exprimat istorici şi critici literari de primă mărime, astfel că, un amator ca mine ar comite aproape o impietate, încercând să exprime o părere proprie în această chestiune. De aceea, am să-i las pe ei să se „exprime‖ şi aici. Şerban Cioculescu scria în Istoria literaturii române moderne: „În perspectiva istorie literare, se cuvine remarcată confluenţa a două curente hotărâtoare asupra formaţiei talentului poetului: poezia pastorală şi poezia ruinelor, din secolul al XVIII-lea francez. Alături de sufletul liricii lamertinirne.‖ Aron Densuşianu, în Istoria limbei şi literaturei române, îl prezintă cam aşa: „El desparte timpul nou de timpul vechi. În scrierile lui răsuflă mai întâi geniul nou al limbii şi cu deosebire al poeziei române. Cu el se dezmorţeşte vocea răguşită a muzei române. Nouă limbă, noi idei şi nou avânt. Ca sub o vergă magică se schimbă deodată totul.‖ Ovid Densuşianu, căruia Şerban Cioculescu spunea că i se datorează „situarea estetică a lui Cârlova‖, face următoarele observaţii, referindu-se la Ruinurile Târgoviştii: „Cârlova înalţă poezia la cultul pentru ceea ce înstela trecutul nostru. O evocare largă nu găsim totuşi în aceste Ruinuri, le lipseşte amploarea şi vedem pe poet vorbind prea mult despre el ori pierzându-se în incoerenţe.‖ Gh. Bogdan-Duică, într-o altă Istorie a literaturii române moderne, face o interesantă constatare: „V. Cârlova crea şi limbă literară, nu numai conţinut poetic! Cu puţine scăderi, textul Păstorului par‘că-i scris astăzi.‖ Şi tot el spune mai departe, comentând asupra Păstorului întristat: „Căderea melodioasă, lină, a cuvintelor, care se odihnesc scurt, dar regulat în faţa silabei a şasea a versurilor, îşi are izvorul în liniştea dornică, moale, pe care peisajul a trezit-o în sufletul poetului: poezia a fost culeasă dintr-un val de simţire, ca o spumă albă ce-n joc o prinzi cu pumnii de pe creasta unui lin val de mare.‖ Un mesaj emoţionant reuşeşte să lase N. Bălcescu, după 20 de ani de la moartea lui Cârlova, pe manuscrisul lucrării Românii supt Mihai-voievod Viteazul: „…Cârlova!

floarea poeziei, june cu inima de foc. Ca o cometă trecătoare, tu străluceşti un minut peste România uimită şi încântată de lucirea ta. O moarte crudă te răpi fără vreme; dar apucaşi a ne lăsa o lacrimă fierbinte pentru gloria trecută şi o scânteie dătătoare de viaţă pentru viitor…‖ Concluzia, fără de care n-aş dori să închei acest scurt eseu, este că trecerea meteorică a lui Vasile Cârlova prin cultura românească, ca şi prin viaţă, demonstrează o dată în plus, dacă mai era nevoie de o astfel de demonstraţie, că nu cantitatea este cea care dă valoarea în literatură.

INFERNUL PRIN CARE AU TRECUT FEMEILE-MARTIR ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE de ION IONESCU-BUCOVU Închisorile comuniste din timpul lui Dej și Ceaușescu au fost adevărate acte de barbarie nu numai pentru bărbați, ci și pentru femei. Peste două milioane de oameni, bărbați și femei, dintr-un total de 18 milioane din care era alcătuită populația țării, au trecut prin chinurile de nedescris ale iadului închisorilor comuniste.

Aproximativ zece mii de femei, cu vârste cuprinse între 12—90 de ani, au fost smulse din sânul familiilor, înjosite, bătute și aruncate în închisori sub diferite motive puerile.

Singura lor crimă era de a-și apăra soții, tații, frații, ideile și credința în Dumnezeu. Din exces de zel, justiția comunistă le-a tratat la fel de inuman ca și pe bărbați, de multe ori chiar mai rău. În afara închisorilor mixte, au existat închisori numai pentru femei, cum erau cele de la Mislea, Mărgineni, Miercurea –Ciuc, Dumbrăveni sau Aiud. Aici nu aveau voie să facă nimic, să știe nimic, decât să stea în insalubrele încăperi, fără pat sau încălzire. Mâncare primeau o dată la trei zile, erau bătute, violate, înjosite.

Aș cita câteva nume de femei intelectuale ca pictorița Maria Brateș Pillat, Cella Delavrancea, care fusese doamna de companie a reginei, pianistă de succes și un mare cronicar muzical al vremii, Alice Voinescu, Michaela Ghițescu, Marietta Sadova, scriitoare, Simina Mezincescu, muziciană, alături de alte sute de profesoare retrogradate și anchetate.

Nici călugărițele nu au făcut excepție de la acest calvar. Citez numai câteva, precum Sora Clara Catrina Laslau, sora Tereza sau Mater Anunziata, care au îndurat ani grei de închisoare, alături de alte femei de religie baptistă, penticostală, adventistă de ziua a șaptea, martorele lui Iehova etc.

Deportarea sau domiciliul forțat au fost alte variante ale detenției. E cazul Martei Vasiliu, aflată în vacanță la bunicii ei din Basarabia, în anul 1944, care a fost trimisă în Siberia, la vârsta de 16 ani, cu o pedeapsă de 5 ani de domiciliu forțat. În 1955 când s-a întors acasă, și-a găsit mama moartă, ea fiind marcată pe viață și bolnavă. În aceste închisori indiferența a transformat nașterile în tragice evenimente. Lipsite de asistență medicală, deținutele nășteau cu ajutor între ele, rupând ombilicul fătului cu dinții. În aceste condiții, ori copilul, ori mama mureau.

21

Schmidt ( 1904- 1942, a murit într-un lagăr de refugiaţi, în Elveţia), actriţa Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic, poeţii Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan ( 1920-1970), Moişe Fişbein ( n.1947), Alfred Kittner ( 1906-1991), Dan Paghis ( 1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Iţic Manger, marele trubadur al idişului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul şi inspiratorul său.

Dintre poeţi, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puţin cunoscută, faţă de valoarea ei incontestabilă. Der Traum hat ofene Augen , este titlul unui poem şi al volumului apărut şi în România, la Ed. Fundaţiei Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guţu. Visul are ochii deschişi , aceasta este deviza de o viaţă a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică- Ei au venit cu stindarde şi pistoale, au împuşcat toate stelele, şi luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită . Tot ea a scris Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc . Este vorba de limba germană, faţă de care şi alţi scriitori bucovineni au avut o mare reţinere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în pererigrinările sale ( SUA, Germania), locurile natale, Bucovina Molizi, acolo unde ziua a păşit în vale, cu respiraţia unui ecou ... Cuib de rândunici sub acoperişul de şindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august . Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani , consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf. În acelaşi oraş s-a oprit şi ceasornicul vieţii lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română ( cunoaştem o ediţie în germană, în colecţia Die schoensten Gedichten editor, Mariana Şora, redacor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie Mă-nalţ în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenuşă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciş, eu merg şi glasul meu e mut . Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber, carte, deşi nu s-a născut la Cernăuţi a fost legat prin multe prietenii şi prin activitatea sa, de acest oraş. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală şi a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învăţat la Cernăuţi în primele clase de gimnaziu.

Iţic Manger, originar din Cernăuţi, a locuit în diverse oraşe, a scris minunate poeme în idiş traduse de Nina Cassian şi Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru . Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris şi ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deşi idişul nu este o limbă uşor de translat în alt grai. Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamnă ... Drum, vânt, prietenii mei ... Amurg şi nouri cireadă ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)... Eu împărat fără ţară ( evreul rătăcitor ?) ... Pasărea îşi scutură lumina de aur .. Unul dintre cele mai emoţionante poeme poeme este Stă în cale un copac , care se încheie astfelDragostea-ţi nu-mi dete voie pasăre să fiu . Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.

La urmă (dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Şi-a pierdut părinţii în Holocaustul

Exemplul unei deținute Coca este de notorietate. Nevoită să suporte două zile contracțiile nașterii în duba securității, transferată de la o închisoare la alta, i s-a scos un copilaș de 4 kg. în bucăți. (Ana-Maria Marin, Prin poarta cea strâmtă).

Când nașterile decurgeau normal, copiii le erau luați de la pieptul mamelor și duși la orfelinate. Este și cazul notoriu al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Pop, al cărei tată a fost executat la Jilava, care a reușit de abia în 1990 să-și cunoască mama.

Cele mai grele abuzuri erau abuzurile sexuale, ca modalități de represiune. Pe lângă paznicii care le batjocoreau, condamnatele politice erau lăsate pe mâna unor brute care își băteau joc de ele. În afara violului, femeile care făceau greva foamei erau hrănite cu furtunul, ca în cazul doamnei Brătianu, care pe motiv că făcea des greva foamei, „îi erau deschise maxilarele cu forța și-i turnau lături pe gât. Gura îi era o rană.‖ Îmbătrânite prematur, cu părul albit și cu privirile rătăcite de spaimă și nesiguranță dobândită în anii de detenție, erau marcate de terorile suportate, cât și de pierderea celor dragi. Boli precum icterul, tuberculoza, ulcerul, pelagra, scorbutul, cancerul, depersonalizarea erau doar câteva din ele.

Acestor suflete-martir le aducem un pios omagiu de 8 martie, întrebându-ne ca Cioran: „Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte cercuri‖. Dar puteau să fie sori care ne-ar fi luminat văzduhul.

Cernăuţi şi poeţii săi evrei de Boris Marian Mehr Pe locul unde se află, azi, Cernăuţi, era cândva o aşezare, Ţeţina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existenţa Cernăuţilor este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Aşezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existenţa oraşului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuţilor în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al oraşului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuţi este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiş, polonă, ucraineană. În 1875 se înfiinţează o Universitate care va atrage numeroşi intelectuali. Populaţia a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creştini, romanocatolici, luterani, ortodocşi. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruşi, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi şi 1300 de evrei. Populaţia totală era de 236.0000 locuitori. Importanţa actuală a oraşului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar şi după desovietizare. Dintre personalităţile culturale mai importante care s-au născurt sau avut contact cu Cernăuţi, menţionăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld ( n.1932), solistul de talie internaţională Joseph

22

transnistrean (da, domnilor negaţionişti, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar şi a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din Bucureşti. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferinţe psihice, de mai mulţi ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar şi de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la aşa zisa educaţie universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparţin celebrele sintagme bem lapte negru şi Moartea este un meşter german cu ochi albaştri . Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un băiat rău într-un secol rău . Poezia lui Celan se poate numi o floare de cenuşă , după un vers din poemele sale.

Dar , tot el scrie Închipuie-ţi soldatul din smârcurile Massadei îşi face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă . Publicul din România cunoaşte traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul

său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminiţa Graur, mulţi alţii. Se cunoaşte şi corespondenţa sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel. Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut de la acel Lapte negru bem dimineaţa, la amiază şi noaptea la suflarea nopţii ţie aşternutul, negura se culcă cu tine ...apoi la poeme de dragoste- ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă , la poeme aparent ermetice în atelajul-şarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus , ş.a. toate poartă amprenta morţii violente. Trandafirul nimănui este durerea universală, numai un poet cu o largă respiraţie poate simţi ceea ce lioane nu pot exprima. Todesfuge , tradusă ca Fuga morţii ( de la Fuga lui Bach) , ca Tangoul morţii ( formulă agreată şi de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus Nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere. Nec plus ultra.

Poezie Adi Filimon nu-i o zi prea bună pentru murit Azaleea

deşi e opt şi-un sfert lâncezesc între vise scurte fantasmele umblă nepieptănate pe ziduri şi icoanele nu mai descresc încă stau ascunsă în spatele meu şi pândesc măcar un

din ce lume vii tu, Azaleea, căci ochii tăi sunt simetrici, fără cusur. câte retuşuri poţi face unui afiş în care un zâmbet amar vrea să-ţi facă dimineaţa frumoasă! o mână crispată ar putea uita prea multă culoare, ar părea un kich, viaţa la second-hand e atât de uşor de redat încât mă gândesc la umbra mea: dacă i-aş întârzia reacţia cu două, trei secunde, ar părea că putem conversa. nu sufăr de singurătate, e mai bine numai cu mine, am timp să văd lumea în mers liniar. habar n-ai câte piese de lego mi-au trebuit să clădesc acest univers colosal. dimineaţa îmbrac haine deja purtate peste noapte de umeraşe grosiere, dar cred că e inutilă o conversaţie rezonabilă, aş putea la fel de bine să tai un bambus din fluturi albaştri, aş putea la fel de bine să împart lucrurile în două sau patru, niciodată în trei.

zgomot de paşi azi nu e o zi bună pentru murit păpuşile stau de atâta timp ascunse-n valize tata nu mai vorbeşte cu mine demult iar Mica nu vine deşi e zi de cafea e ziua ei miercurea şi vine mă lupt puţin cu frica şi-nchid fereastra un pic de aer stă lipit de pervaz încearcă să intre hoţeşte parcă nimic nu mai e ca aseară e prea linişte pentru o zi de plecat viaţa e atât de străină cu mine şi Mica întârzie iar tata seamănă cu cineva din copilăria mea nu nu azi nu e o zi bună pentru murit se-aude Mica venind la cafea

şi mă întorc la Azaleea, la zâmbetul ei amar, la ochii nefiresc de simetrici, de clari.

23

trepidează într-un vals de-a v-aţi ascunselea.

să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună, să ne ţinem de mânuţele mici, să ne legăm de şireturi bascheţii şi să alergăm împreună. fetiţele nu au voie să poarte decât rochiţe, însăilate în talie de bunici, băieţii nu au voie să poarte decât cămăşi din cămăşile vechi de bunici, bascheţii strâng copite micuţe de cai nărăvaşi, sub ele pământul scutură alte lumi aşezate-n fâşii. mâinile rup aerul în sfere transparente pe care le aruncă spre cer altor lumi şi altor copii, uneori se aud tunete şi-mi închipui că şi ei aleargă prin nori după mingi. copiii mici nu au voie să ceară decât lapte de zi; noaptea îşi varsă întunericul şi umple sânii mamelor de rece şi frig. să alergăm, să alergăm, gaşcă nebună, să ne ţinem de mânuţele mici, să nu mai râdem, doar chicotimieri mi-a spus un bătrân că dinţii de lapte cad şi se prefac în venin.

Uite-l, o fantomă arcuită pe acorduri de operă roşie-neagră, poveste din miez de noapte parfumată cu fulgi de catifea.

Uite cum tremură balerina care abia şi-a primit aripile…

Dansează, frumoaso, în rochia-ţi de cafea, cu piruete peste piruete în mintea mea şi a altora.

Cântă-mi povestea aşa cum numai tu ştii, pe strune de apă vie strecurate printre nori la ceas de seară.

Roteşte-ţi privirea prin ochii mei, prin suflarea mea, un zefir primăvăratic.

urăsc să fiu fericită eşti foarte bogată până când îţi dai seama că nu mai iubeşti şi-un fel de sfârşit îţi cumpără viitorul ca să înţelegi că fiecare zi pare mai degrabă un pahar Erlenmeyer decât o eprubetă pare mai degrabă un experiment al studenţilor de la arte lucrând în sticlă un bol transparent în care bula de aer e de fapt respiraţia mahmură după cheful de ieri nici măcar nu se mai simte mirosul de cuişoare pentru că-n gândurile astea te descompui într-o fuziune mecanică imposibil de aşezat în formule constaţi în final că urăşti să fii fericită ai acea tristeţe nesfârşită acel sentiment de gol ca atunci când deschizi e-mail-ul şi găseşti un text foarte scurt de la ex

Dansează…

SPLEEN Mergând, alene, singur, prin ninsori Pe sub mesteceni falnici şi salcâmi, Privirea-mi fu atrasă de-acei ulmi Ce tresăreau cu vârfurile-n nori.

Popasuri pentru şoimii de răscruci Acei ce sunt atoatevăzători Cu iz de ancenstrali învingători Pupile-ngălbenite printre cruci.

Sepie-n exil de călimară, Ce vrea să urce versul în Olimp, Evantai de-arpegii de chitară.

Amintiri ce azi mai înfioară, O inimă, ce îngheţase-n timp Azimuturi dintr-o primăvară…

Aga Lucia-Selenity

LEBĂDA PARADISULUI DE AGATĂ

POVESTE DIN MIEZ DE NOAPTE

Un nou modul de dans?

Mă ierţi, Doamne, dar pare tot cel de ieri…

E un vals..

Un, doi, trei

Uite cum tremură arcuşul,

24

Şi aşa mai departe…

După trei piruete, Lebăda-şi desface aripile, Vis de umbre şi de întuneric, Acelaşi dans Şi totuşi nou.

Piruetă după piruetă, Inima începe să bată tot mai puternic.

Un geyser Stă să-i iasă din piept.

Pe boltă stele abia clipesc curioase, În zori de noapte trezite somnoroase, Să vadă visul cum dorul îşi alină, Pe frunzele dansând în caldă lumină.

Ei par plecaţi în altă lume blând zâmbesc, Trecutele vieţi în ochi li se împletesc, Pe faţa lor, se aşterne împăcare, Ei sunt şi totuşi nu, prinşi în plecare. În jocul umbrelor din noapte îmi pare Cum altă formă încet din ei răsare.

Ei pleacă împreună corp de lumină, în vis argintiu scăldat în lună plină. Încet îi soarbe îi şterge depărtarea, Drum de ei ştiut aşterne împlinirea, Taina iubirii pure prin timp au desluşit, Cu suflete unite păşesc în infinit.

Şi zboară ‗N tăcere, un plus, Dureros pescăruş Şi încă două piruete, Timpanu-i cu tempoul mărit Tot mai accentuat, Mai alert, Istovitor, dar atât de dorit!

Azi e ziua ta de naştere sau poate de moarte te caut să mă recunoşti să-mi fac un dar din trupul tău în care gândurile dospesc agăţate în cuvinte adulmecă tulburate rotirea eternă a universului rezemată pe o lacrimă răsucită în moştenirea fătului nenăscut încă de fapt nu-i decât o îngâmfare stearpă crezi că te voi lua de mâna risipindu-mă în parfumul eternităţii tale deşertăciune gravă definitivă ascultă cum sapă pământul hohotind nimicnicia ţărână din ţărână flori sufocate de drum înfloresc în păsări îmbătate de aromele infinitului din amurgul meu lipsesc braţele tale înfipte în stele ochii arc peste trupul încercuit în neliniştea depărtărilor toate încap aici înlăuntrul cândva se vor risipi în altă ţărână oglindă gânditoare a universului tristeţea ta este că nu te poţi recunoaşte în tine cel plecat cel venit .

Se cerne Din umbre eterne Încă un dans, Încă o piruetă, Încă un vis De agată neagră Lebăda-paradis…

PRIN OCHI DE STELE Prin ochi de stele Te cununi cu luna Şi-n valuri-zodiac Te înfăşori Ca să renaşti În galbene astrale Tarot multicolor De auroră Cu gânduri boreale Revărsând Naivităţi Plivite cu prihană Fierbinţi Ca bolta unui semizeu Ateu…

În norul meu....

Oglinda asta minte nu pot să o ascult Străin îmi este chipul cu cât privesc mai mult Îşi cerne iarna noaptea, încet devin trecut Prin viaţă-am curs stingheră, nu m-am recunoscut. În furnicarul lumii într-un cocon am stat, Pândind din visul searbăd, să fiu eu am uitat, N-am ascultat cum timpul îmi bate limitat, în lumea mea opacă, risipei m-am dedat.

Oglinzile le sparg, nu-nvăţ să îmbătrânesc, Pe margini de abis, speranţele-mi clădesc, Cu mine-mine lupt, spre el să nu păşesc, Dau ceasul înapoi, iubirea să-mi găsesc.

Nimic încet mă strigă, nimic n-am înţeles, În norul meu închisă, nimic eu am cules

Agafia Dragan Iubind cu infinitul Pe bancă în parc stau doi bătrâni de mână, Sub tâmpla albă amintiri ţes, cunună.

Timidă noaptea priveşte printre gene, Cum luna răsare dintr-un nor alene.

25

iarna își semnează atmosfera ...într-un vis confuz afli cum își dă semnul... cum devine steaua apocaliptică bradul verde ...urmărim inutilul pur cu sufletul obosit ...urmărim cu privirea portocaliul în eșec semnătura retro în puterea Luceafărului prescris!

Păpuşi de ceară Aţi coborât din noapte întâia oară Păpuşile mele albastre de ceară Eram stingheră în camera mea albă Înşiram zilele să îmi fac o salbă Purtată de a şoaptelor roze tăceri În planul sferic al acelor blânde seri V-am dus cu mine pe al lumii ţărm de jar Vin negru pelin v-am dat să beţi în pahar Păpuşi de ceară cu ochi de chilimbar Tăceri învăluite de buze tresar Din ochi se preling păpuşile de ceară Purtând plăcerile topite in seară.

Destin uite-mă, mon ami, uite ce tineret pribeag... discearnă valori scumpe... cum reușește iară să-și aleagă idoli falși cât de plină de ei sunt cât de fără respect... atrași de noi trenduri bizare își trag ghilimelele pe frunte cum își spun, mon ami, spune că nu mai este dreptate pe lume parcă pentru noi trecutul este mai bun amintirile ne pictează anume operează în eternul retour... aici ne găsești mai maturi, mon ami? pictore,ce pregătești în tușe groase pe față ta plină de neîncredere ...neîncredere a insului într-o metamorfoză de vultur înfometat ...cum s-o fi numind, mon ami tineretul zgomotos fără idoli de urmat... halal vremuri de muritori meschine care pozează în interviuri morbide crezând că sunt stăpânii inelelor mai și falsifică meritele înaintașilor ...ce putem face, mon ami... de vise opal agățați cum o să reușim să supraviețuim acum... aici... astăzi nu avem idee... hain destin!

AGO.OTA „Între noi si cer" Să mă prezint mai întâi: numele meu de artist este Agota Tompos Opra. M-am gândit că este mai bine să-mi scurtez numele prin AGO.OTA pentru blog... Înaintea punctului este scurt Ago – prenumele, iar după punct este întregul nume de artist, de fapt signoul meu de o viaţă întreagă pentru lumea mea de pictură. M-am născut în anul 1954 la Cluj-Napoca, urmând aici clasele elementare şi gimnaziale /artistice, mai apoi am studiat la Academia de Arta Plastica "Ion Andreescu". Încă de mică mi-a plăcut literatura, am citit mult şi am luat parte la olimpiade... Speciala este legătura mea cu poezia în decursul anilor... câteodată compoziţia de pictură îmi este muza pentru un poem, altă dată funcţionează invers... şi astfel, în ultimii ani, încet-încet devine programul meu de lucru poezie & pictură! Deşi am scris poezii pe lângă munca mea artistică ,nu am publicat pe niciunde crezând ca mai am nevoie să-mi cizelez stilul sau că nu a venit încă timpul... sau o să aibă o apariţie post mortem.

Motoul urmat de o viaţă întreagă este-era: "arta şi familia" sau "familia şi arta" într-un balans de destin ce nu era uşor de ţinut în frâu ca să pot face faţă tuturor responsabilităţilor actuale, pe lângă educaţia celor trei copii ai mei. Dar trece repede timpul... anul acesta am devenit bunica.

Iarna Anatomia tăcerii iarna își semnează îndoit opera... reflectă în noi fricile înghețate de decenii printre alunecări boeme suntem vedenii în neștire frustrați... în purul alb etern reflecții portocalii ne depășesc zi de zi printre inserări albăstrui suntem resemnaţii... veșnica mișcare deopotrivă timpului hazard autori expulzați suntem, gândind cu totul în detalii

în treceri de mașini oprește timpul... anatomia tăcerii mă găsește singură, fulgi albi cad strălucind ... micii zmei parcă îmi fac semne oracole descifrând ...parcă așteaptă la fereastră o umbră părăsită de demult dintr-o toamnă de tumult...

26

pe geamul aburit desenează povești adevărate? pictează tăcut și liber... dezlănțuit ca un magic degețel... de unde și până unde zborul? cei șapte pitici care trasează linii ajung pe drumul felinarelor zglobii... îmi povestesc minunile fulgilor devenind darul de neprețuit în anatomia tăcerii... dar există și țărmuri pustiite de frig până la suflet rătăcind, vorba omului blând ajunge până la stele...până la cerul divin! ruga cea de taină acum poate fi prea mult sau prea puțin până când ajungem la răscruce... cu soarta frântă devenim încet un decor obscur ... elixirul viselor în anatomia tăcerii ne dizolvă într-un roșu intens de răsărit spânzurând întunericul nopții în fluorescente lumini!

discuții în care de regulă febra are primul cuvânt și are dreptate gravităm cum fluturii de noapte în jurul luminii de veghe cum planetele dac-ar fi fost după mine aș fi ales să fiu o planetă mai sofisticată (cum era planeta aceea hotel din ‖al cincilea element‖) ha n-a fost să fie majoritatea speciilor în prag de extincție au strigat ‖hei crazy oprește noi coborâm‖ și-au plecat au rămas numai caii când roșii când verzi frumos înșirați pe pereți în living în baie în camera mea în oglindă mă privesc adânc și îmi spun ‖sunt rea de astăzi voi fi sau poate de mâine de anul ce vine voi reuși să spun nu și voi fi neiertătoare cu toți sau aproape cu febra‖ apoi pun de cafea o voce gravă sau una foarte suavă ‖știi spunea alma într-una din serile noastre de sfat și de taină nu am o definiție exactă a vieții a morții‖ nimeni nu are dar uneori e așa călătorești cu un vehicul arhaic sau cu unul ultramodern în aer pe apă pe drum de fier sau de piatră cu clasa întâi sau cu ultima clasă nici măcar nu contează călătorești în jurul tău ceilalți vorbesc despre toate cu toți dar nu și cu tine fiindcă tu ți-ai luat aerul de foarte absent foarte blazat și n-ai chef la fereastră toate frumusețile lumii îndelung răsfățate de ochii curioși dar nu și de tine fiindcă ochii tăi stau înfipți adânc în podea te gândești la o mie de ... și la cai verzi pe pereți nu ai chef nu acum poate mâine la anul sau peste doi ani o să vezi cum se vede o lume și la dracu' totul pare să decurgă normal când o voce gravă sau poate una foarte suavă crește direct în timpanele tale și spune: ‖vă rugăm păstrați-vă calmul și pregătiți-vă sufletele pentru evacuare‖

Alina Florica Stasiuc alicronia

nu îți cer nici măcar să m-asculți e una din discuțiile acelea la o cană de apă cu un analgezic și un antigripal

27

Ne-am întristat dar el ne-a liniştit, spunându-ne că, de fapt şi fericirea pe care o căutăm e o jucărie, o păpuşă cu trupul din carton inflamabil.

Am refuzat fericirea uşor deteriorabilă pe care ne-o oferea Moş Craciun şi am pornit grabiţi, desculţi prin zăpadă, să căutăm o altă fericire, mai puţin fadă şi dacă se poate ,ceva mai durabilă.

Nici măcar n-am mai privit înapoi printre vise, spre moşul care devenise doar o simplă amintire.

Ne-am căutat fiecare refugiul în câte-o iubire, urzind din nou baloane de săpun.

Devenisem deja maturi şi încetasem să mai credem în poveştile cu Moş Crăciun.

uneori mi se împăienjenesc ochii căutând ceva altceva dincolo de albul unei foi de ecran de fereastâ de ochii care căznesc să nu spună nimic dincolo nu stiu de caut viața sau doar cuvintele care de-o vreme nu mai fac casă bună cu mine oamenii sau doar siluetele lor într-un teatru de umbre mă despică ca un pumnal dinspre înăuntru înfipt un dor de ceva ca de-o vară cu soare cuptor și cu pietre de râu înșirate sub tălpile mele cum niște trepte vrăjite către o dimensiune bizară

Taci Taci!

Nu îmi spune cuvinte calde şi dulci!

Presară-mi în suflet doar şoaptele toamnei şi pleacă apoi liniştit să te culci!

Eu voi ţese din visele mele cu aromă de regina nopţii, voalul răbdării început de Penelopa şi apoi, când zorile vor săruta pământul, te voi aştepta cu un zâmbet pe buze.

Taci!

Să nu profanezi altarul speranţelor mele cu nimicurile tale poleite!

Eu ştiu că-ntr-o zi vei veni obosit din războaiele purtate cu tine însuţi.

Te vei dezbrăca atunci de minciuni,de iluzii, vei şterge din albumul tău de-amintiri uzina de zgomote a lumii bolnave.

Până atunci însă, taci şi porneşte pe drumul tău lipsit de culoarea ochilor mei, fără melodia râsului meu, fără bătaia inimii mele.

Taci şi pleacă acum, cât mai pot să te las să te duci şi nu privi înapoi,să-mi cunoşti întristarea! Şi te rog în urechi ceară ,iute, să-ţi pui ca Ulise, să nu îmi auzi tânguită chemarea.

Taci, iubirile toate se sting într-o zi, în flacăra toamnei gândul tău se consuma, să nu minţi frumos! printre frunze aurii, paşii tăi plâng sonor şi un vals trist şi lent laşi agale în urmă.

niciplângenicirâde într-o realitate a lui rătăcit în timpul de azi sălbatic cum un animal preistoric fără să știe de zurgălăi sau colinde sufletul meu indigo hibernează sub o pătură groasă de iarnă polară

Ana Cîmpeanu Moş Crăciun Stăteam cu fruntea lipită de geam şi doream să regăsim în nămeţii de-afară, lumea din zahăr candel a copilăriei.

Visam să redevenim ştrengari şi să căutăm în tolba cu jucării, lucrurile nepermise celor mari.

Ne aduceam bine aminte de clipa când crudul adevăr şi-a-ntins aripa iar noi am observat nedumeriti, trăgând de-o barbă foarte fantezistă, că bunul Moş Crăciun nici nu există.

Era o perspectivă mult prea tristă, căci nu ştiam că într-o zi, odată, cu fruntea către geamuri aplecată, vom căuta în viscolul de-afară pe Moş Crăciun cel de odinioară.

Bătrânul avea însă tolba plină numai cu jucării, cu păpuşi, maimuţe si poveşti pentru copii.

Chemare Iubirea e in fiece petala a sufletului nostru plămădit din fire nevăzute de urzeală ce ne inalţă către infinit sau ne aruncă în vâltori cumplite

28

ori în infern de ploi şi gânduri reci şi ne ridică mai apoi spre stele, simţim parfumul florilor pe-alei, ne îmbătăm cu visele rebele, din care naştem jerbe de scântei, să invocăm cu ele fericirea, să o chemăm pe-aleea cu castani şi pe furiş să ne trăim iubirea, chiar de avem pe umeri mii de ani. În suflet e căldură şi mi-e bine, miroase a cozonac şi liliac, eu te aştept, om drag, numai pe tine şi simt un roi de fluturi în stomac. Îmi fac din iasomie o cunună şi-o las încetişor pe prispa ta, să-ţi spună, drag prieten, noapte bună şi să auzi cândva chemarea mea.

căutând cerul prin gaura de aerisire

Anca d. Vieru

Maci pentru daltoniști

peronul se umple din nou nimeni nu are mărunt balerina scoate un picior din afiș apoi celălalt vrea să danseze dar sunetele se pierd în vuietul metroului și ea se sufocă în pădurea de tocuri ….

Azi l-am văzut iar la metrou pe băiatul care ducea pădurea într-un ochi iar în celălalt cerul stă rezemat de peretele gol și poartă ochelari negri

Ultimele culori vin din atingeri de degete dincolo de ecran vieți de împrumut fără miros fără gust toate la fel

Și tramvaiul urca încet Și tramvaiul urca încet pe stradă vântul plimba alene frunze arse hârtii pași fețe de ceară presată

nu, domnule, aceasta nu e o varză e un buchet cu maci dacă ați ieși din somnul de sticlă spartă ați putea să-i luați în palmă să-i atingeți ușor să-i dăruiți

și tramvaiul nu se oprea în stații oamenii lipeau pe geam nasuri ochi ziare tăceri se scurgeau prin tabla ruginită în băltoace în găuri de grenadă în tic-tac de ceas fără limbi pocneau jocuri de artificii

da, domnișoară, puteți să-i mirosiți fără teamă e doar o albină /adevărat, se ofilesc repede dar oare pixelii v-au alintat vreodată?/ întindeți mâna sunt maci pentru daltoniști

focuri Cinema Poem cu balerină și păduri

- secvențe cu final la alegere –

L-am văzut la metrou pe băiatul care duce pădurea într-un ochi iar în celălalt cerul stă rezemat de afișul cu balerina ridicată pe poante și ține vioara pe genunchi

Mai știi drumul acela mărginit de cearșafuri puse la uscat pe care rulau filme de dragoste? eram tineri am ales câteva le-am mototolit le-am înfierbântat ultimul era gol

metroul a venit și a plecat pe peronul gol el începe să cânte sunetele se înalță

29

nejucat încă și l-am furat crezând că poate fi al nostru

mai ştii să spui: ―bezna din privire, ia-mă de mână, să o străbatem împreună spre meridianul încă în lumină‖?

(Final I) acum e împăturit frumos și-l mănâncă moliile în lada de zestre a fiicei noastre

Morţii fierbinţi care cerşesc

Stop-cadru, tăiați!

Sărută-mă încet, precum un spin care nu vrea să sfâşie dintr-odată.

(Final II) hei, voi, visătorilor, spălătoria e după colț

Vezi palma mea?

E goală. Dă-i voie vântului sa poarte-n ea un strop de rouă, un grăunte, cel mai mic, dar plin de creşteri viitoare.

Stop-cadru, tăiați!

Apoi pregătiți afișul pentru (Final III): „Nu ratați!

Rulează doar astăzi cu happy-end!‖

Înţelesului părelnic, mai lasă-i timp de coacere

Anca Tănase

încă nu ştie că nu există puncte cardinale nici jos, nici sus, aici, acolo, aproape sau departe. Încă nu ştie că e nevoie de jertfă lentă,-ndelungată, pentru ca piatra să-şi dezvăluie altarul.

Colţi Şi eu şi tu şi noi şi voi prinşi între colţii-acestor zile, ai acestui soare un os încearcă să cânte strigătul altuia îl acoperă, tigrii sunt liberi, clovnii trec prin foc.

Noi suntem doar răsfrângeri din răsfrângeri, morţii fierbinţi care cerşesc o oră-n plus, să cânte, să preschimbe căderea-n zbor spre punctul fix, care ne cheamă şi ne-adună, izvorul din care toate curg.

Râdem cu lacrimi, plângem fără în cuşcă, în cuşcă cine-şi macină furia între două ferestre, cine aşteaptă, aşteaptă să se decoloreze cicatricile, să râdă, să fugă după minge, să străbată anul în galop pe calul albastru de lemn?

Mărgăritar Mărgăritar

Trecem prin labirinturi hohotind, iubirea, ura, sunt la fel până la indistincţie, până la extincţie… samarineanul zilelor cu colţi ne strecoară-n palmă monezi mărunte de aramă şi palma plină sună-a gol.

Nu azvârliţi mărgăritarul! fărdegrija se va întoarce împotrivă: cu meridianele ucise, cu stâncile pe care floarea de colţ nu mai vrea să crească, rămase pietre în pat de apă fără apă, cu luna ca o tipsie, refuzându-ne secera subţire, cu firimitura respinsă, cu devorarea şi auto-devorarea, cu tăcerea devenită din ametist, cangrenă.

Mai ştie cineva, pe undeva vreun codru des, nestrăbătut de-un ursitor viclean, sau țesătoare de poveşti?

Mai bate vreun vânt de ametist, se mai apropie-o vară indiană,

30

Și urme, lungi urme de sănioare. ...Mulțimea grăbită, sub clarul de lună Tot vine și pleacă, și iarăși se-adună Iar forfotă, zumzet, mașini claxonează, E seară, orașul se-ntoarce acasă.

Şi murim… murim de vii, murim de morţi, murim de neputinţa de-a uita, murim de prea multă uitare, murim de seva otrăvită -creştere întoarsăa rănii pe care-o facem surâzând… deghizare în înger de lumină.

Lumini de neon, licărind felinare Doar galben, în galben mijesc semafoare Își leagănă iarna orașul sub pleoape ...Hai, stinge lumina și vino aproape...

Floarea cuiului Târziul acesta, dragul meu, îşi are poate rostul lui înalt şi greu de sens… fi-vom în stare să purtăm acest taifun devastator?

Dacă ţinem minte că dincolo de sânge şi durere în cuie e lumină, că prin sărut muşcăm din noapte,-o destrămăm şi preschimbăm venele în strune, dacă ţinem minte că şoapta e mai tare ca vacarmul, că braţul seamănă cu ramul, că ochii, dincolo de ochi, sunt iezer fără fund şi buzele-n adânc sunt curcubeu, dacă ţinem minte că inima nu are bătăi, ci valuri, că doar iubind poţi fi abis chemând Abisul,

Soiuri Am în mine-un soi de bunătate Și-l împart cu tot ce-i pământesc, Sunt pe lumea asta lucruri care Niciodată nu se învechesc.

Am în mine-un soi de iertăciune Și mă bucur că nu l-am uitat, Dacă a greși e omenește Omenește este de iertat.

Mai de preț e soiul de iubire, Îmi trăiește sufletul, de mic După cum confirmă și poeții Dacă nu-i iubire, nu-i nimic.

Altu-i soiul de prietenie, E un soi la care țin mai mult Sunt prieteni buni pe-această lume, Astfel de prieteni am avut.

Am și alte soiuri, mai mărunte Fug de ele, nu le altoiesc, Că de rău și-așa e lumea plină, Mi-e mai bine sincer să trăiesc.

dacă ţinem minte să nu minţim îmbrăţişarea, vom primi inelul, mantia şi sandaua.

Anna Citadină...

A fum de mașini și a geruri miroase, Alene se-aprinde lumina prin case... În roșu, în verde, mijesc semafoare Și lume-n tramvaie și pe trotuare. Și străzile parcă-s deșerturi saline, Vitralii de gheață expuse-n vitrine, Noiene de-omăt adunate grămadă Orașul acesta-i castel de zăpadă!

Botgroșii, scorușul din parc devorează, Pe alee, hulubii de hrană-și veghează, Se plimbă femeile cu cărucioare,

31

cum fac toţi bărbaţii plecaţi de acasă trăgea de timp să mă poată avea ochii lui sticloşi treceau prin mine ca săgeţile otrăvite ce au doar un scop şi nu l-am întrebat niciodată cum de mă poate visa dacă trupul meu nu e decât o umbră adormită pe asfaltul vieţii s-a întors pe acelaşi segment de parcă toţi îngerii s-au prăbuşit la picioarele lui cu amintirile adunate în pungi de unică folosinţă mi-a îndesat printre ele sufletul trasând sarcini precise tuturor prietenilor m-am bucurat să nu-i stric bucuria şi nu a mai fost nimic

Mai scrie-mi Mai scrie-mi ceva din amurguri, Ce n-am apucat să le văd, Și cât de zadarnice-s ele, Și eu să te cred, să te cred.

Mai scrie-mi și din anotimpuri, În care te pierzi indiscret, Că singur și trist ești în toate, Și eu să te cred. Să te cred.

Mai scrie-mi ceva despre ploaie, Ca despre un ultim regret, Că-n stropii ei încă mă cauți, Și eu să te cred. Să te cred.

Mai scrie-mi ceva despre tine C-atât mi-e de dor și te-aștept!

Tu scrie-mi că ai să vii mâine, Și eu să te cred. Să te cred.

din acea seară moartea face semne cu mâna unui turist ce porneşte cu barca pe râu la marginea timpului mă dezbrac de cuvinte ies din cerc pentru a căuta forma geometrică potrivită acestor sentimente e cumpăna de care vreau să trec Frunze-n vânt (Parodie la poezia ,,Elegie de toamna,, , autor Radu Stanca ) Să nu mă-ntrebi nimic în astă noapte Nici de-s rănit şi-mi geme sentimentul, Mai bine să intrăm, direct, în fapte Şi-nchide geamul, că m-a tras curentul!

Adoarme-mă, mamă !

Adoarme-mă, mamă, în floare de tei, Mă leagănă cântecul ochilor tăi, Acoperă-mi creștetul cu palmele moi Și nu mă lăsa să mă-ntorc înapoi.

Adoarme-mă, mamă, în floare de nuc Să nu vreau de-acasă nicicând să mă duc, Măsoară-ți aleanul cu pașii ușori, Veghează-mă, maică, măcar până-n zori.

Adoarme-mă, mamă, în floare de mac Și leapădă-ți grija, colea după prag, Te culcă cu mine sub plapume reci, Să nu-mi fie teamă că poate-ai să pleci.

Adoarme-mă, mamă, în flori de cais Arată-te, maică blajină, în vis, Mă leagănă cântecul tău de suspin, Mai lasă-mă, mamă, copil să rămân.

Aprinde focul, vremea n-o mai pierde Cu vorbe-n vânt şi lucruri inutile, Că pot oricât, să stau, dacă m-ai crede, Pe cheltuiala ta, şi-un an de zile! Îmbracă-te ‘n cămaşa transparentă, Că e mai simplă, nu se face ghem, Şi roagă-mă, cu vorba-ţi inocentă…

Să blestem frunzele, ce-n toamnă gem.

Ascunde-mă-ntre braţe şi îmi cântă O doină, spune-mi câteva poeme, Că-s nevricos şi toamna-mi înspăimântă Mai toate elementele, de-o vreme!

Biografie completă în acest canal mi-am petrecut copilăria acoperindu-mă cu noroiul rămas pe marginea spartă a dalelor de beton cu muşchii paralizaţi de aşteptarea unui viitor luminos pregătit pentru călătoria pe marte evident cu bilet achitat integral de cei care îmi spun să mă duc la naiba când se înfundă sifoanele cu scame dubioase

Any Dragoianu Încercare s-a întors în cercul strâmt cu aceeaşi agendă sub braţ întrebând în stânga şi în dreapta

32

pe ordinea de zi în parlament; 1.politica curcilor plouate și a sistemului de irigare național

mă vedeţi zilnic între cerşetorii cu vile şi conturi în euro vă împiedicaţi de umbra mea la cinematograful închis e ca şi cum v-aţi făcut abonament pentru a privi un mim pe o scenă imaginară şi trântiţi un zâmbet ironic în ceafa dimineţilor fără sfârşit

dragi tovarăși și ''pretini'' ținând cont că ați distrus sistemul de irigații vă ordon plouați curcile nici o zi fără curcă plouată (aplauze)

despicaţi firul în patru şi urziţi adevărul pe colile albe mâzgălind un destin ocazional îmi schimbaţi crucea cu panouri publicitare unde fete goale aruncă la coşul de gunoi tinereţea mea amputată

2.politica rechinilor din mafia tradițională tăiați rechinii uleiul de rechin ne va scoate din criza economică trimiteți colții la muzeul satului român (aplauze ) 3.politica caracatiței membră a statelor Ue băgați-o în cratiță la foc mic să nu piardă din suculență (pauze) papricaș și gulaș în conserve

spre sfârşitul zilei primesc o cutie de lapte şi un corn expirat ambalajul chiar face diferenţa între comercianţii de vorbe în vânt şi cei care asfaltează câţiva metri de drum în pustiu

4..politica haarp și manipularea naturii tovarăși dacă americanii au reușit să sădească un pogon de antene noi vom sădi un pogon de lebede autohtone să fie pentru tot poporul înfometat de frumos (aplauze)

înregistraţi un mesaj scurt după deces

Arta de a muri

5.politica manipulării maselor și biciul sfânt al sclaviei moderne biciul să fie psihedelic tovarăși să creeze iluzia unei mângâieri pe frunte (aplauze)

Ali are o presimţire şi-a lăsat sufletul lângă măslin noaptea vin animalele şi fură visele servitorilor ramurile au început să se usuce

6. politica discordiilor sociale fără frontiere creșteți și vă înmulțiți (aplauze)

nu le poate spune nimic de când a învăţat mersul pe ape şi trecerile prin oglinzi

ședință încheiată azi;10/10/2013 11:05:09

Ali ştie cum să le potolească foamea în plină zi se închină în văzul tuturor nu poate respira dacă potirul e gol i-a învăţat cum se trece prin sită cuvântul

urmează religia; religia muncii religia tăcerii religia marxistă religia capitalistă religia banului religia sexului religia vaticanului religia psihedelică religia amorului liber religia catedralei neamului religia aurului din roșia montană religia eutanasierii lente

Ali ţine lumânările pe piept şi nu se aud bătăile inimii el trage cu poftă din narghilea pufăind adevărul peste zilele triste îşi piaptănă barba stufoasă şi când e singur pleacă Ali şi-a înscenat altă viaţă

la noi în roșia roșiile nu mai sunt roșii

Any Tudoran

Lucrez la fabrica de nasturi căsătorită cu un mason din lumea a treia din țara lui Sașu duminică ne rugăm la .....grammaton-ul din deal pentru prosperitate și pace el spune că în urbanismul global canibalismul a fost abrogat

vă ordon plouați curcile politicienii fac naveta dintr-un costum în altul...

33

a mai rămas câte un goim de sămânța să rânjească tandru la răspântii la noi în roșia roșiile nu mai sunt roșii nici merele nu mai sunt gold morții sunt macerați în cianuri pentru gold ''corporeișăn'' la noi timpul se zgârie pe ochi de plăcere precum porcul în ajun de tăiere

Carmen Focşa SONET

în copilărie am suferit de pojar literar oare Coșbuc când spunea; ''sunt suflet din sufletul neamului meu și îi cânt bucuria și amarul '' era naționalist sau patriotist dracu mai știe

Să-ți scriu,nu mai există niciunde vreo unealtă Căci lacrima devine o muchie de cuțit Răsfrânt în ape care abia de mai tresaltă Când ultimele păsări s-au strâns și-au adormit... Și fără vreo părere de rău,o remușcare, O piatră colțuroasă venită rostogol Să prăvălească-n mine,ce mai putuse,oare Când eu sunt urma încă păstrată în nămol?!

Aud secretul clipei odăilor pustii Și-nalț în mine praguri ce nu le voi mai trece Altfel decât cu săbii înfipte-n teci,hoțește

de când l-a călcat istoria cu tancu’ -nu domnule câinele ăsta ştie să latre doar româneşte urlă în aceeaşi limbă la lună e ciobănesc românesc mioritic nu suportă zgarda de nici o culoare mai nou a dezvoltat o pasiune pentru portrete istorice îi confundă cu strămoşii lui maidanezii la fiecare scheaună aparte are arbore genealogic dar şi un defect nu este ‖dresabil‖ piciorul îl are beteag de când l-a călcat istoria cu tancu‘

Și,vai,atâtea spaime cu mâna ta descrii Precum o răsuflare pe geamul încă rece Rămasă dintr-o iarnă ce nu se mai sfârșește...

Liubastra

CEZARINA ADAMESCU

Azi l-am văzut pe Dumnezeu...

-MĂRŢIŞOARE, MĂRŢIŞOARE -

Avea patru ochi, patru mâini, patru obraji, patru buze şi două suflete îmbătrânite de atâta aşteptat...

Era acolo... în vocea caldă a tatii şi-n zâmbetul lui smerit care nu mai vrea decât pace.

Era acolo... în ochii mamei înseninaţi la vederea umbrei mele.

Era pe buzele lor care mă rugau să nu plec, să mă las de toate şi să-mi îmbrăţişez casa cu toate amintirile copilăriei mele!

Era în mirosul maşinii venită cu bunătăţi de acasă...

Era în straiele lor şi în mâinile întinse spre îmbrăţişare, dar lăsate în jos pentru sărutul formal pe obraji, să nu râdă lumea.

Azi l-am văzut pe Dumnezeu, dar l-am lăsat să plece, păstrându-i încă iubirea pe haine...

CINE ALTĂ?

Cui îi vine să te ciupă Şi cu dragoste te pupă?

Cine vine în extaz Să te mângâie pe-obraz?

Cine lin, la sân te strânge Ca să n-ai motiv a plânge?

Cine-ţi cântă linu-i lin Cântecelul de alin, Când te-adoarme în pătuc?

Cin‘ te spală cu clăbuc, Şi săpun mai parfumat?

Cine-ţi face jucărele Ca să uiţi de toate cele?

Cu obrazul trist şi grav Lângă pat când eşti bolnav În tăcere te veghează

34

Nopţi şi zile lăcrimează, Lăcrimează şi oftează.

Haideţi să-l serbăm şi noi Şi de miercuri până joi Să dansăm doi câte doi.

Ia poftiţi, vă rog şi voi!

Adevărul e – copii, Că şi-ar da şi viaţa, ştii?

Prea ades uitând de sine Să vă fie vouă bine.

Costel Nicolau

Vreau să-ţi spun neapărat Dacă totuşi n-ai aflat, Copilaşule, ia seama, Că nu-i alta decât MAMA!

Ai să fim Ai să vii și iarăși viață Ai să ziua cu verdeață și noaptea iară cu lună Ai să facem împreună.

Ai să pleci și iarăși moarte Ai să noaptea iar cu noapte și ziua iar fără soare Ai să facem dorul doare.

Ai să ne mai pierdem iar Ai să ne ochii arar nevederea din infim Ai să fim ca să ne fim.

DARUL PRIMĂVERII Mărţişoare, mărţişoare, Pentru fete şi fecioare Pentru mame şi bunici De la fii şi de la fiici.

Un trifoi ca să-ţi aducă Primăvara, dor de duuuucă.

O potcoavă azvârlită Peste umăr, sorocită Să-ţi aducă, de îndată Vestea cea neaşteptată Că va poposi la noi Primăvara în zăvoi.

Dar mai bine-o inimioară, Palpitând ca-ntâia oară Când o să te-ndrăgosteşti De o zână din poveşti Ori de-un Făt-Frumos din tei Care s-a luptat cu zmei Din povestea fermecată.

Dragă băieţel sau fată, Îţi trimit cu Poşta, ţie, Mărţişor de poezie…

DE POST (mortem!)

Ce fericiți trebuie să fie D-zeu și (unii) sfinți, egoiști după chipul și acemănarea noastră.

Ne-au luat tot din punctul lor de vedere.

Ba chiar au avut răutatea aceasta umană să păstreze și restul!

Mărunțișuri zornăitoare, scăpate printre degete de crăciun.

Dacă ne-ar ierta fericirile așa cum ne iartă nenorocirile, ce treabă ar fi!

Am reuși împreună pănă la urmă, Amin!

DRAGOBETE Dragobetele voinic Fură fete pe colnic.

Fură şi le prinde-n horă Şi le joacă-aşa, vreo oră.

Anatomică flacără Mâna cu soare-n raspântii mi s-a prelins peste piept ca o rouă proaspată în dimineți de vară virgine Trezire...

Prin vene îmi curgi vulcanică ca o magmă.

Am mușcat mărul genunchiului stang. Îngenunchiat, flăcări îmi ard ochii, și fruntea născătoare de febre și-a luminat încrețirea

Ba şi două, măi băiete, Că-i frumos, şi-i Dragobete.

Dar şi fetele îl plac Îl sărută fiindcă-i dac; Fără bai, c-aşa e datul Darul lui e sărutatul, Strânsul de mijloc subţire Că li-e tuturora mire.

Fetele roşesc un pic Dar le trece, nu-i nimic.

Dragobete-ndrăgostit Pe meleag blagoslovit.

35

spre răsărituri de zâmbete.

Buze prelinse peste munții de sâni urmandu-și curgerea către șesuri aduc turme întregi de furnici către vârfuri de degete.

Inima ding-dang de incendii vestește!

Cutia toracică abia-i mai rezistă, și aerul fierbe-n plămâni ca o torță.

Mâinile vraiște – crengi în rugăciune peste Copac.

Cutremur de doruri pe umerii lați pe nici o scară măsură.

Roiuri de fluturi pe floarea de plex necunoscute goluri adânci, și plinuri de fericire.

Şoptindu-mi vorbe auzite-n viaţă – Anume că părinţii care mor Îşi lasă nerostită vreo povaţă.

De-aceea azi mă aflu-n ţintirim, Ca să-ţi aduc, tăicuţă, dezlegare – Şi împreună-acum să-mpărtăşim Această taină-a fiinţării tale.

Gheorghe Pârlea

Ninge...

În ţintirim De-ar ninge odată peste griul din gând, peste viaţa-mi uitată – un boţ de pământ adăstat de-un mormânt…

De-ar ninge odată peste biata-mi ogradă (o punte de humă), peste care încă mai las urme şi glas – arsură de brumă…

De-ar ninge,-n sfârşit, aş uita de pământ frământat, tăvălit, numai bun de zidit într-un gol de mormânt.

Un câmp de flori mă-ntâmpină în prag Şi-un clopot atârnat de cer, Veghindu-şi codrul crucilor de fag Ca un metalic grănicer.

Mă pierd printre grilajele de fier Ce-mprejmuiesc pământ retrocedat Prin act primit de Noe, de la Cer, Când se afla cu Arca-n Ararat.

Din mute file-ngălbenite, Cu autorii lor de testamente, Rostesc cuvinte scrijelite, Făcând prezenţa unei lumi absente. Şi-o voce de departe-mi dă fior

O, dar iată că ninge şi-obida îmi stinge!

Nici urmă de lut, nici gând de durut…

Să ningă! să ningă! obida să-mi stingă că-s pumn de pământ – vremelnic cuvânt, vremelnic cuvânt…

36

EMINESCU-I MULT PREA SUS! Ecou - In memoriam, Bartolomeu Anania

(Detractorilor săi) Ziceţi voi de El ce vreţi – În răzorul limbii noastre El e floare, voi – scaieţi.

Ziceţi voi tot ce vă vine Din veninul fierii voastre – Vorbele vă sunt sterile.

(La moartea Părintelui Mitropolit) Se aud peste culmi jeluiri de caval, Bat clopote-n Ardeal: „Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!‖, Răzbat în ecou Tânguiri de metal… * Cu braţele-ntinse aşteaptă pe Cer Un înger, să-l ducă la El, La Tatăl cel Sfânt, Pe Meşter-Cuvânt, Pe Verb-de-Oţel… * O Carte deschisă rosteşte cuvânt Din Cer spre Pământ: „Te las cu bine, Creştină oştire!…

Păstraţi-mă-n gând!‖ * Se aud peste culmi jeluiri de caval, Bat clopote-n Ardeal: „Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!‖, Răzbat în ecou Tânguiri de metal…

31.01. 2011

Ziceţi vorbe câte-s toate Zămislite din ranchiună – Vorba voastră-i fără roade.

Ziceţi voi ce vă prieşte – Dar cât zisa vi-i minciună, Tot de sus El vă priveşte.

Huliţi cât vă poate corul – Eminescu-i mult prea sus!

La El urcă numai... Dorul. Şi-napoi la noi coboară Doru-I, într-o rază pus, Dor de Neam şi Dor de Ţară.

Mariana Dobrin IARNĂ TÂRZIE Te-am aşteptat de-atâtea luni, mireaso!

Credeam că ai uitat spre noi cărarea, Pe unde-ai hoinărit atât, vântoaso, Sau ţi s-a defectat aterizarea?

Ori poate ceasul tău s-a cam stricat, Nu ţi-a dat bine zilnic deşteptarea,

37

Sau calendarul ai cam încurcat, Aşa că ai întârziat cu decolarea.

o ceață se ridică din cerneluri, iar bruma mi se-așterne printre rânduri. În mână țin stiloul ca pe-o daltă, cuvinte voi săpa cu el în stâncă, pe care-am vrut, dar nu ți le-am spus încă; în calea ta am fost o biată haltă.

Fantome ale verii de-altădată se târâie prin toamnă cocoșate, își duc mutanții-n brațe, resemnate, spre nicăieri, prin lumea demolată.

Cu GPS, sau fără ne-ai găsit, Dar dragă iarnă-acum eşti prea zeloasă!

Tu scoţi pârleala că ai cam lipsit?

Te rog frumos nu fii ambiţioasă!

Nu răsturna toţi munţii de troiene Şi crivăţul nu îl băga în priză!

Destule-avem pe cap, ne dau migrene, Doar ştii şi tu că toţi suntem în criză.

O fantezie

Ne-au cotropit zăpezile şi gerul, Imensitatea albă s-a întins, Natura-ntreagă e atelierul În care tu lucrările-ai încins.

Frumoasă ca zeița născută-n spuma mării, pe valurile-albastre din veșnica Eladă, venită-n lumea noastră, o mitică șaradă, salvată de un sculptor din zodia uitării.

Uimiți sunt chiar și zeii, ca să te aibă-aproape ți-ar pune-ntreg Olimpul ofrandă la picioare, și-ar da și nemurirea pe viața trecătoare, să-ți fure tot smaraldul de dincolo de pleoape.

Nu știu și nici nu-mi pasă de este-o erezie această transformare în pasăre de pradă, mătasea-mi plânge-n gheare, o rup, fâșii să cadă, regret, că nu-i aievea, e doar o fantezie.

Întreaga noapte ai ţesut veşminte Pentru copacii dezbrăcaţi de toamnă, Ei au ştiut că iarna nu îi minte Pentru că, iarnă, eşti o mare doamnă!

Cu braţele deschise-au aşteptat, Iar tu le-ai pus pe umeri haină fină, Copacii graţios ai îmbrăcat Şi cu respect în faţa ta se-nchină.

În labirint Sunt un trişor ce minte-o lume că versul lui e poezie, nu e decât o erezie pe cerul gri, muşcat de brume.

Un zbor ratat pe-un arc de sferă, o ne-mplinire, o eroare, o parodie ori prinsoare, un avatar sau o himeră.

Toxină veche-n sevă crudă, silabe moarte-n emistihuri, ce nasc mutanţi, în loc de stihuri şi nu-i botează nicio rudă.

Pe-un drum ciudat, pavat cu geruri, te port în mine, ca osândă, un minotaur stă la pândă în labirintul către ceruri.

SUFLET HOINAR Se lasă înfrunzire pe crengile de tei, sub raze de luceferi în cioburi fulgerând, de-atâta înserare e luna în scântei, prin jarul plin de stele ce se aprind pe rând.

Prin Căile Lactee cu gându-alerg grăbită, cu-o diligenţă zveltă-mbrăcată în culori, iar caii ei se-adapă din cupa aurită a lunii aşezată lâng-un fiord cu nori.

Trimite găndu tău să urce-n diligenţă, acolo să păstrăm secretul pentru noi, tot cerul în arendă să-l luăm, e o urgenţă. iar stelele de aur să le-mpărţim la doi.

Cântecul pustiului Te-am căutat în calendare; pe foi de ani îngălbenite iluzii vechi și decrepite pluteau prin ceață și uitare.

Această lume, fără tine, ascunsă-n urne funerare, avea o piatră-n loc de soare şi-un drum ciudat, în serpentine.

La o răscruce, o himeră cu preţuri mici îşi vinde puii, sub fața neagră a statuii; un zeu venit din altă eră.

Nu te-am găsit, era doar vântul, turna pustiul în pahare,

Ioan Gelu Crișan Toamnă pe ruine Octombrie mă bântuie prin gânduri și toamna se ascunde în pasteluri,

38

mi-a dat şi mie din licoare, de-atunci i-aud întruna cântul. adoarme-mă în primăvara asta nebună de ce nu m-aș întoarce printre pomi s-ascult cum pocnește muguru-n floare să-mi văd umbra rătăcită de mine de mine să-i fie frică de umbrele pomilor în spatele meu e o încăierare de umbre sângerând în întuneric umbra mea se preface-n noapte într-o pasăre cuib dulce legănând depărtările cuib dulce-alungând arătările… trec râzând și plângând și plângând plângând într-o lume rebelă ne ivim din senin ne-ntâlnim ne-nmulțim ne-amintim și uităm și uităm e ceva luminând în sufletul meu e goana e vremea spre faldul plăcerii e rece e lună sunt stele mai plouă mai stă trupul nopții l-am frânt pe genunchi a trecut nebunia în alb rostește-mă-n sângele tău cu limba de rune din patima dragostei insemnele orei au adormit pe sărutul genunchiului tău ascuns în amurgul unei luni nupțiale cu ofrande din vechiul ofir adoarme-mă înlăuntrul luminii ca să înmugurim în ierburi albastre peste priveliștea stelelor în nuntire adoarme-mă pe brațele tale de pluș ca să visez cai murgi pe câmpii andaluze boltească- se-n vise acest cer peste care trec sfinți în marame cu aripi de libelulă adoarme-mă pe sânii tăi languroși s-ascult cum se scurge laptele-n prunc cum inima ta bate nervoasă nervoasă ca o viperă strânsă de gât adoarme-mă-n ochiul tău mistic să devin un sihastru prin grote de dor prin sângele tău să mă plimb ca un schimnic adoarme-mă și-apoi fă-mă să mor…

ION IONESCU-BUCOVU rugăciune către soare

Soarele meu, soarele meu, Luminează-mi ferestrele deschise, Du-mă aproape de Dumnezeu, Lasă-mi zborul meu de vise. Înmiresmat de primăveri ferice, Aș vrea să zbor pe vechile poteci, Prin câmpul vesel cu aglice, Pe unde Tu, Doamne, mai treci.

Lasă-mi cuvântul meu în rune Să dăinuiască ca un zeu, În veci de veci să se cunune Cu logosul lui Dumnezeu.

Mai dă-mi o șansă pe pământ, Culege-mă din amintiri S-ascult foșniri de frunze-n vânt Cu umbra tainicei iubiri.

Mai înviază clipa moartă, Când prindeam stelele în noapte Și eu te așteptam la poartă Iar tu îmi răspundeai în șoapte…

sonetul primăverii Privește prin albastrul stelelor vrăjite În seara dulce care ne-nconjoară Cum cerul primăverii-n brazi coboară Și luna cade-n ape liniștite.

mijește primăvara

Mijește primăvara prin zăpadă, Se-aude-un zvon de ghiocel în zare, De câtva timp a început să cadă O rază dulce de la sfântul soare.

Te-aștept să vii cu seara dimpreună, Pe banca unde teiul ninge floarea Și unde cântă ades privighetoarea, Pe poienița de sub clar de lună. Îți voi ieși cu primăvara-n cale Sub crengile de tei îmbălsămate Să sorb toată dulceața gurii tale…

Se bucură pământul în nuntire, Se-nveselește apa în izvor, Iarna rămâne doar o amintire În țara mea de vise și de dor.

Și când vom fi de stele mai aproape, Vom măsura întreaga veșnicie, Tot tăinuind iubirea noastră-n șoapte.

Aș vrea o primăvară-n veșnicie Ca să-mi alunge iar melancolia, 39

E în afara ta şi fugi de lume, Ai vrea s-o întelegi ,de ce se-nchină , Fără să creadă în ceva anume Când ne-am născut să mergem spre lumină.

Cu dulcele miros de iasomie Acolo unde cântă ciocârlia.

Izvorul curge iar ca o baladă, Un cer albastru plin de stele mii, O lună se topește în zăpadă, O, primăvară, ce frumoasă vii! Îți simt mirosul tău de ghiocel Și verdele din adormitul crâng, Cu bucuria jocului de miel, Aș vrea să râd întruna și să plâng…

Dac-ai să treci să-mi laşi un semn…

Dac-ai să treci să-mi laşi un semn, O floare albă-ntre coperţi, Un înger cu aripi de lemn Şi mai cu seamă să mă ierţi…

C-am pus tot cerul în genunchi, Cu mine-alături la altar, Firavă iederă pe-un trunchi Urcând … niciunde, n-am habar.

Liliana Trif

Eram plecată-n alte zări Să te întâmpin… N-am ştiut, Că tocmai azi, din depărtări, Ca un destin necunoscut,

Autism Deci , iată-mă la masa mea de scris, Flacăra lămpii tremură nevrotic, Speranţa ferecată într-un vis Stă în genunchi pe cioburi şi haotic,

Ai să ajungi şi voi lipsi, Plecată-n căutarea ta, Desculţă printre poezii Gravate într-o peruzea.

Lipeşte ca-ntr-un puzzle infinit Culori ce mă-ncadrează-n simbolism, A mai rămas ceva nelămurit Sufletul meu bolnav de autism.

Dac-ai să treci, în calendar, În miezul zilei las-o stea, Aşa-mi voi aminti, măcar Am dus de mână dragostea.

Mă-nchid în lumea lui, a mia oară, Copil cu ochii mari dar veşnic trişti, Aici e ziuă, niciodată seară, E calm, iubire, nu ai cum să rişti,

Adevărul despre îngeri “Iubirea înseamnă a fi doi şi a nu fi decât unul. Un bărbat şi o femeie ce se topesc într-un înger.” Victor Hugo

Să fi-nţeles greşit .Naivitatea, Nu-ţi va aduce nicio condamnare, Îţi explorezi profund singurătatea Şi-apoi constaţi că ceea ce te doare,

Adevărul despre îngeri este că iubesc şi-atât, Fără să mai cântărească cine merită… sau cât…

40

într-o oglindă spartă de durere, o scânteie ai împrumutat pentru-a aprinde focul, lumina ce străbate oceanul trăirilor, apa ei ţi-a atins gura întredeschisă, seducător ai îmbrăţişat lichidul divin.

Adevărul despre oameni este că iubesc bizar Aşezând cuvântul “dacă” pe un taler de cântar.

Eu iubesc îngăduinţa celui care stă-n genunchi Să adune flori de piatra şi legându-le mănunchi, Le aşează lângă tâmpla unui vis netulburat, Către Cer ridică ochii, nu se teme de păcat.

Ploua încet, ploua dulce, ploua, în tine, în mine, în noi, ploua cu cele mai dorite atingeri, din tine în mine, din mine în tine, - Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*, îţi spuneam, privindu-te.

Nu mă judeca, iubite, dacă uneori mai sânger Tu dizolvă-te în mine şi-amândoi vom fi un înger.

Adevărul despre îngeri ţi l-am spus, deja îl ştii, Lasă-mă să-ţi fiu poveste şi poveste vreau să-mi fii.

Viaţa este făcută, doar, din momente.

- Cu unica mea, la atâta distanţă, am avut trăiri prea intense, se răscoleşte în mine tot universul, nu ştiu ce am, în tine, uitat! mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată.

Un bărbat şi o femeie, două aripi gemene, De-o să pleci, cândva, departe, dă-mi ceva să-ţi semene.

Din conturul buzelor ai muşcat, le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa, aşteptai o prima reacţie, emoţiile, şi lumina stelară, acea senzaţie de nedesprindere.

Amintiri colorate trec prin noi, te-ndepărtezi de întuneric şi lumină, în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti, acea parte întunecată vrei s-o filtrezi, lăsând-o să treacă.

Eşti singur, acum, cu bătăile inimii, în adânc, focul îţi arde în vâlvătăi, prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea, un izvor te duce la acel tărâm uitat, acolo unde sufletele curajoase îşi îngroapă adânc inima sub un munte de frunze moarte, iar îngerii suspină, căutând mirosuri prin urme, în speranţa primei raze de lumină.

Un ritm fără sfârşit îşi continuă firul exilat ca tăcerea, prin limpezimea apelor adânci, în spatele oglinzii se-aude o mişcare.

Iar este primavara, şi, iar, va înflori liliacul alb!

O respiraţie liniştită aşteaptă lumina din cea mai înaltă octavă, un dar ai primit, sensul unui drum cumva uitat, trezirea iubirii sub clopotul final. _____________________ * aşhi di bunu, nu ari mardzânji - bun, fără de margini (traducere din armână)

Irina Lucia Mihalca Şi, iar, va înflori liliacul alb Îţi aminteşti cuvintele noastre, dar, mai ales, înţepătura dragostei.

Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut imaginea stingându-se

41

O candelă arde

Luminita Saceleanu ADUCERE AMINTE Tatălui şi bunicilor mei Aş vrea să vii în visu-mi, să pot să îţi vorbesc, Parcă te simt în juru-mi, încerc să te zăresc, Eşti îngerul meu, tată, şi mă călăuzeşti De rele şi necazuri încerci să mă fereşti.

Tu ţi-ai dorit odată să fiu un om citit Tăticule, dorinţa ţi s-a îndeplinit, De vorbele-nţelepte mereu îmi amintesc Când, ploaie sau furtuni, în cale se ivesc, Când norii greu m-apasă, la tine-i al meu gând, Mi-ai fost şi-mi eşti alături, pot dovedi oricând In fiecare seară mă rog la Dumnezeu, La Maica Preacurată şi la tăticul meu.

E seară, luminile toate s-au stins, O candelă arde, afară a nins, Mă-nchin în faţa icoanei sfinţite O lacrimă-mi curge, pe nesimţite.

În lumea nevăzută, prea repede-ai plecat Iar oamenii te uită – e, oare, un păcat?

Le spune „Sărut mâna‖ la scumpii mei bunici Cu drag îmi aminti-voi c-au fost cu mine, aici.

Câtă suferinţă, Măicuţă-ai îndurat Ne iartă, Tu, Marie, că te-am supărat!

La Fiul Tău roagă-te acum, pentru noi, Să ne fie alături, să ieşim din nevoi!

Zăpada s-a aşternut fără teamă, În cameră-i cald, somnul mă cheamă, Închin perna ce mă poartă spre vis, Crucea este o punte, peste-abis.

E ZIUA TA, MAMĂ

Iarna Iarna vine-acum, deodată, Cu suflarea-i îngheţată Şi cu lacrimi de argint, Voalul îi atârnă-n vânt.

Din buchetul ei de gheaţă Flori reci iţi aruncă-n faţă, Oamenii vorbesc în şoaptă: ,,S-a lăsat mult aşteptată!‖ În părul tău ai strâns atâtea ierni Şi ai rămas aceeaşi, tot frumoasă, Tu-n calea noastră zâmbete aşterni Când dorul ne aduce, iar, acasă.

Are veşmânt de mireasă, Trena ei zăpadă lasă, Ca în lumea fermecată Spre ea mirele se-ndreaptă.

Îţi ninge azi, în păr, o altă iarnă Noi iţi dorim ca ea să înţeleagă Din cer, doar bucurii acum să cearnă, Mulţi ani să ne trăieşti, mămică dragă!

Din cer norii cern confeti, Fulgi de nea alb-argintii, Natura toată-i invitată Și o caleaşcă îi aşteaptă.

42

nici un om nu a mai avut culoare nici un Dumnezeu nu a mai avut putere

Mihăilă Gabriel Nicolae

ultima oară am zis Doamne lasă-mă să fiu eu și de atunci nu am mai auzit de Tine

245111 am fost niciodată ca o dată un hotar închis

încă îmi doream atât de multe să apuc să mor înainte să fiu poet să fiu poet înainte să mor

prima dată am zis Doamne fă-mă geniu

am îndesit plimbările nocturne prin melanjul poetic atâtea goluri atâți oameni

și lumea a început să mă apese un π cu 6 miliarde de zecimale un om cât un număr natural întreg și rațional strivit nu mai există comunicat de presă ci comunicat din lesă

aşa i-am cunoscut pe rând poetul manelist viaţa mea şi lumea toată am vrut să ţi-o dau îndată dar cu nimic m-am ales că ai fost pe interes (sau poate ai plecat la cules!)

tu crezi că exista sabie printre îngeri înainte că oamenii să o inventeze? (nu mă prostituez moral nu mă prostituez emoțional nu mă prostituez intelectual deci sunt apolitic)

poetul de duzină pe buza timpului iubirea îşi picură secundele tu te topeşti în palmele mele iar toamna are gustul nostru

omul a ajuns să fie cea mai ieftină monedă de schimb a două oară am zis Doamne fă-mă prost

poetul mIRC-messenger-whatsup

cândva țipam spre ea dă-te jos de pe mine nu sunt un copac în care să te caţări să atingi cerul să vezi cum pământul se îndepărtează cu toate ale lui

snt ăndrăgostit bn di tăt u ejti aerul ku kre m-nbăt ptr k knd ai vinit doar p tn t-eam ubilit poetul experimentat

dragostea asta a fost a ta dar eu i-am muncit pământul atâția ani la rând sunt mai îndreptățit să o păstrez uite cum tot toată recolta toţi acrii ăștia de dor tot cerul sângerează

aşează urechea pe acest poem ca pe o burtă de mamă gravidă şi ascultă-i bătăile de inimă de la 7 ani am o personalitate cvadruplă, deci am undeva la 87 de ani, ar trebui să mă respecţi mai mult şi să îmi oferi un loc de/pe veci în patul unei femei frumoase

(iubirea e ca o haină nouă pe care trebuie să o păstrezi curată și să o îmbraci tot timpul cu mândrie)

oamenii sunt doar nişte cărbuni care îi dau timpului o viteză nebună

tu femeie cea mai atroce aripă de pasăre tai orizontul în două și lași întunericul să curgă șiroaie în viața mea

doar știindu-i pe ceilalți am reușit să mă nasc Dumnezeu a devenit mai lung, mai lat, mai înalt, mai numeros

inimi îndepărtați-vă de la ferestre în noaptea asta se va trage

eu nu iubesc o oarecare Ghena Jameson sau Pamela Spermanson

a treia oară am zis Doamnă fă-mă normal

eu iubesc poezia și de când o iubesc am înțeles că unghiul ideal de penetrare a creației

și nici o carte nu a mai avut gust

43

este undeva la 80 de grade alcool

ciere orice, numai lasă

Index bătălii câștigate/pierdute text scris din celula mea clădită din cele 7 zile din care 4 orizontale 2 verticale ultima zi fiind senzaţia de claustrofobie pe care abia o mai suport

cea mai mare bucurie dacă orizontul e o femeie atunci aş vrea să piardă sarcina în fiecare dimineaţă, iubesc întunericul cum iubeşti tu picioarele ei desfăcute fără obligații sunt nyctophil

caz de catharsis nu-mi mai pasă dacă iarna s-ar prăbuși în spatele meu nu m-aș întoarce să-i privesc ultimele clipe de viață pentru că mila mea i-ar da putere să continue cerul ăsta își poartă razele de soare ca pe niște măști tot frigul pleacă din oameni

cea mai mare tristeţe să-mi pierd tristeţea, am o tristeţe perfectă, 90-60-90, ora 00:00 e singură la părinţi, are ochii negri ca bobul de cafea mă ţine treaz uneori

oamenii au ajuns să cerșească pământ cerului

ce aş interzice pământul e tavanul iadului aşa că aş interzice femeile pe tocuri să nu mai agite atâtea spirite

/lașitatea/ da am să vorbesc despre laşitate o văd uneori blur în depărtare şi orizontul mai are imperfecţiuni laşitatea poartă un parpalac de piele pare un interlop ajuns la maturitatea artistică mereu ghiftuită se hrăneşte cu vise şi le alege ca pe mere cele mai mari cele mai coapte o poţi recunoaşte după slana abdominală şi după curvele care îi fac un oral cu o mână ținând burta și cu alta sexul

ce aş susţine i-aş sfătui pe oameni să fie mai buni, fulgerele sunt de fapt fire de păr care îi cad lui Dumnezeu din cauza noastră oamenii buni sunt nişte atlanţi pe cale de dispariţie cerul se va prăbuşi ieri vs azi

vă daţi seama ce orgie a fost în amfiteatru la examen când am fost acuzat pe nedrept și am rugat vinovaţii să se ridice în picioare fără a le specifica numele?

ți-aş da pamântul în bucăţi să-l faci împărăţie. - pe timpul lui Eminescu ți-aş da pământul în bucăţi şi tu l-ai da chirie - pe timpul lui Băsescu

mamă mamă parcă îi lovise pana de curent parcă aveau disfuncții erectile la limbă şi erau oameni bine din valul ăla puternic care spune că statul român le ia din fericire eu aș spune că doar statul degeaba un stat din care mulți făceau parte

a iubi vs a nu iubi noi am devenit pe rând mai reci decât un lunetist veteran o margine de oraş un sex ocazional

atunci am ţipat daţi dispăruţi femeie şi bărbat la exterior urmaşi din Gerula lui Decebal pe interior un intelect între aproximativ şi probabil deci ei există

(pentru mine ai rămas la trecut, la mai mult ca perfect) femei vs bărbaţi dacă femeile sunt cele mai frumoase flori atunci bărbaţii sunt un izvor de viespi

ofer recompensă morală /moartea/

ultima dorință

vorbesc de moarte cum vorbeşte un copil de păpuşa lui preferată

eu am înnebunit conştient toate dorinţele mi-au fost îndeplinite

/întunericul/

spaţiu publicitar

pe dinăuntru caz de forţă majoră câteva lămpi difuze discută intervenţia soarelui în viaţa mea

knock-out technic din lipsă de cuvinte lasă o pată de cerneală, de frică, de iubire, de apre-

44

/omul ca un călăreț/

Doamnelor eu am domesticit întunericul

sunt înnebunit după cactuşi îi las să se alinte pe lângă inima mea ca nişte motani iubitori îmi plac doar nopţile mai reci ca mine pentru că doar aşa mai pot simţi ceva

/mâna/ mâna mea e amputată demult şi dată hrană caldă la străini să nu o apuci ceea ce vezi e doar un braţ surogat pe care creierul îl comandă să nu te mai atingă

cum să ocoleşti mirosul oraşului ăsta putrezit porţiuni de uscat gata să sară în aer cred că ne place să simţim căldura aia explozivă între braţe căldura aia care sfărâmă lumi suflete

ar fi trebuit să ştii că oamenii nu sunt pelerine de ploaie /inima/

cum să ne mai adaptăm în ce să ne mai înfigem rădăcinile

8 mile 8 mile marine 8 mile deşertice cui îi pasă câte atmosfere mai suportă câtă depresurizare i-a fost necesară de fiecare dată să revină

apropierea trebuie să fie ca un segment nu o semidrepta să bată spre un nimic infinit picioarele vor obosi şi îţi vor cade nu vei găsi piese de schimb totul se reduce la o mulțime vidă căreia încerci să îi imprimi o forță de rotație

abandonează sângele negru într-o pădure bântuită apoi mergi mai departe şi inima îţi va renaşte /femeile/ o cafea băută dimineața pe stomacul gol îţi va da un boost trei cafele te vor agita şi te vor pune în pericol /iubirea/ nu stă în piept ca într-un muzeu oricât de bună va fi o imitație oricâţi experţi va păcăli originalul e original oriunde l-ai pierde în lume

Oana Maria Covaci

pânza nu-şi uită niciodată culorile

Femeia cu picioare stângi

/Dumnezeu/ Dumnezeu e în tot

Vino femeie cu două picioare stângi Ridică-te şi umblă prin umbra dreaptă a bărbatului tău

totul se întâmplă cu un scop un copil a murit sfâşiat de câini un copil a murit îngheţat cu gerul din părinţi licărind în ochi un copil a murit înainte de a se naşte chiuretat de vreun ginecolog aflat la datorie

Vino femeie cu două picioare stângi cuprinde obrajii puilor de copaci ridică-i din pădurea fără nume unde ai locuit şi fă din ei pulovere groase pentru pieptul lui decorat cu răstimpuri de dreaptă judecată

Dumnezeu e în tot

Vino femeie cu două picioare stângi (pe care dacă le-ai avea, ai bea toată apa mărilor ai gâlgâi cântarea cântărilor şi ai cere sărutări cerurilor în construcţie) numără sacoşele pline cu dimineţi când pleacă grăbit din pântecul tău acoperit cu palme de întuneric în trupul lui

Doamne încăpățânarea asta lupta asta cu tine sper să mi te facă un prieten adevărat între mine și Tine e o închisoare un lagăr de concentrare Doamne hai să îl dărâmăm împreună

Vino femeie cu două picioare stângi

45

ascultă copitele cailor verzi cum galopează prin tomografiile prezenţelor lui ca nişte tumorete suculente ascunse premeditat în artere de bucurii schiloade

un zbor nu în sus nici în stânga sau dreapta ci în jos iar lumea s-a întors calcând pe cer desfăcându-şi picioarele şi m-a născut într-un timp care nu a fost al nostru cu un pleoscăit stins de ceaţă lăptoasă

Haide femeie cu două inimi stângi Ridică-te, cuprinde, număra şi ascultă câţi bărbaţi umblă pe două picioare drepte şontâc târâind după ei stângile tale nepereche

tu ridicai capul împingeai coatele pe cearceaf fără să mă vezi din spatele geamurilor murdare în care se reflecta Dumnezeu dar eram acolo hrănindu-mă cu laptele pământului care-ţi apăsa pe creştet

Tăceri în treceri Tăcerea iernii ne plimbă la pas pe pârghia luminii într-o lume lungă ca o coloană de pulsaţii marmorate în noi fâşâind nămeţi ascuţiţi întorşi în paşi sunt mii de mirări primejdioase ierni ne amestecă respiraţiile ne înalţă pe meterezele înfrigurărilor chemărilor visând primejdiile din noi sorbindu-le seva fricilor din bolovanii goi

apoi te-ai culcat ostenită de zborul fără echilibru şi cordonul nostru s-a rupt tu nu mă mai hrăneai eu nu mai ştiam să respir dar sunt încă acolo mâncând pâinile pământului gol.

sub haine subţiri eşti tu fluturând albul înserării în tăcerea iernii amare şuierând paşaportul spre nicăieri pe timpanul meu

Eugen Serea Păresimi Străpuns de-a noastră crudă amânare, Cel ce n-avea nimic de dovedit, Pe Cruce a murit nespovedit, Ne-mpărtăşit şi fără lumânare…

şi ninge cu demoni albi unii tineri îmi înmoaie plictiseala în îmbrăţişările lor calde şi-mi scaldă în ceştile cu dimineţi melancoliile ca nişte reflexe ale derivei prin mine

Şi nimeni nu I-a dat măcar o floare, Doar spinul, resemnat, neprefăcut, A plâns cu Sânge când L-a-mpuns, tăcut; De-atunci, Iubirea sângeră şi doare…

Nici slujbă n-a avut de-nmormântare, Cu tămâieri, cu slavă, cu Prohod; Nici Micul şi nici Marele Vohod Nu I-au adus vreo binecuvântare…

alţii bătrâni îmi mângâie cu dosul palmei obrazul epuizat şi străin mă leagă de amăgiri cu note wagneriene de sângerările noţiunilor elementare de cer şi pământ între cer şi pământ

Numai Maria, Maica-ntre fecioare Şi ucenicul Dragostei de Fiu Văzut-au alabastrul Celui Viu Vărsând Mir Sfânt din mâini şi din picioare…

ninge peste mine cu demoni albi ca o vacanţă a orbirii când boala devine suflet şi sufletul cenuşiu se sfăşie în marea ghimpată a veşniciei dintre noi

Azi Îi cântăm răbdarea Sa cea mare Şi-al bucuriei mântuirii dar, Uitând că Fluviul dătător de Har

46

A izvorât din apele amare…

încrucişate pe acelaşi rând nesfârşit

Slăvită fie-n veci Raza de Soare Ce-a răsărit Lumina din mormânt!

Prin Jertfa Întrupatului Cuvânt Noi ne-am aprins de-a Duhului dogoare:

în sus, în mişcare, în tot ce ai îngropat înăuntrul tău ca să înveţi formele pe care le-a luat zborul mă lipeşti de tine atunci înţelegi

Din toate câte sunt pe-acest pământ, Doar Dragostea-nviază dacă moare…

cât de aproape mi-ai fost, cât de simplu e să trăieşti şi în afara ta trup frumos întins între aşternuturi tot mai mult, tot mai aproape şi abia apoi treci dincolo de tine într-un corp, altul decât al tău, te amesteci cu gustul lui, îl acoperi şi-l separi de restul senzaţiilor în realitate zborurile se agaţă de cer cu braţele noastre într-o linie continuă pe care ne mişcăm împreună unul în altul fluturii cad pe piept de. dragoste

Daniela Toma

Romita Malina Constantin de partea cealaltă a pielii moartea mea stă cu miezul desfăcut între ochii noștri ca un copil care se naște singur în spatele bisericii și încape în mănușa neagră aruncată într-o noapte siberiană încât întreg universul crește lent în tăceri fragmentate nu plânge că m-am adaptat să merg fără să mai cer hrană sau că mă așez în pat ca o mireasă care se întinde peste lume în atât de puține cuvinte lumea asta ne trasează cu un bistiuriu învățându-ne că habar nu avem cum e să fim stafii întro fotografie în acele ore când cioburile se adâncesc mai tare în cuburile de gheață pentru whisky nu plânge că nu ne putem zbate cu ghenunchii în piramide încetul cu încetul devin imună de câte ori trec prin noi fluide cu iz de pelin nu plânge că ne transformăm într-o construcție contorsionată spre soare

cine eşti tu de te cuprinzi în mine? când strigătele vor să fie împreună trec vii prin noi

47

clădită în laboratoarele secrete ale cărnii strivite în eprubetele lor am avut obrăznicia să îmi ung trupul cu dragoste și să mor de fericire infestându-ți aerul cu rostirile dimineților mele când îți prelingi mâinile usucă ultima noastră lacrimă

peste îngeri adoima primei flori pe care o pui în păr când ești fericit el nu poate să moară el plutește ca un nor și cade ploaie ca o grabă prin verde colindă poetul nisipul și tot mersul lui strânge în brațe oamenii păsările,nopțile,semnele ca poetul nu strigă nimeni lumina ca poetul nu desface nimeni nodurile așa mi-am spus născându-mă

Zbor infinit Această seară de vis are o respirare cu miros de cetină iar frumusețea trebuie îndurată ca o stare a inimiipermanent de departe seamănă cu o lacrimă în care încape un fluviu de la o Naștere până la altă Naștere vino să-ți arăt Fiul apoi să aduni numele lui și să îl duci la păscut întocmai că o mireasă mirelui ei în fața Lui piatra se botează jar se strâng fecioarele după undelemn iar visele pot zbura cu o aripă în mâinile lui soarele e cel mai gingaș râu care curge ca un imn mai presus de durerea celor orbi

Viorica Mocanu

tu să-ți îmbraci ochii cu o matematică în care unu la puterea infinit este egal cu unu

vorbeşte-mi toamna!

iar dacă o să te îmbolnăvești de iubire să știi că ăsta e singurul lucru de care îl poți învinui

septembrie clipele sunt tot mai puţine şi paşii tac în trecerea lor mereu aceeaşi niciodată la fel... te rog, suflet al meu nu-mi vorbi despre moarte vorbeşte-mi despre frumuseţile toamnei niciodată nu sunt la fel

apoi aș vrea să știi că e cel mai bun instructor de zbor cea mai încăpătoare arcă și singurul Fiu risipitor

Poetul ca poetul nu aude nimeni mângâierea ca poetul care curge ca plânsul în toate întrupările nu păstrează nimeni formele așa mi-am spus răsucindu-mă peste lanțul prelung tatuat și sărat din aripa pasăre

La masa lui Brâncuşi prea mult din mine este nefiinţă şi pietrele sunt fiecare-n rostul lor... calmul cerului coboară pe firele ierbii bătrâne arse de vară coboară calmul cerului în fragmente de timp... tu le măsori privind limbile ce desenează cercuri cercuri în jurul cercului ca un muzeu rotund al lumii timpul consumă... în foamea lui păgână am fost doi ...

mai grațios ca aerul și ca iubita cea izvorâtoare mai umbră ca numele eroilor e poetul stă în urechile noastre în ochii noștri în sărutul cu care înobilăm pruncii nu,el nu naște cuvintele ca să susțină altarele cuvintele îl compun peste copaci

48

de aici ar putea porni infinitul fiinţa din noi

Zăvoianu Vali

realitatea basmului

A simţi Să scriu de tine, n-aş putea să scriu Cuvintele ar fi impietate; Prefer să tac, cât nu e prea târziu Şi nu ne sunt simţirile uitate.

el a vrut o iubire de basm tălpile noastre să atingă doar visul ierbii înalte cu buze de rouă ca două dimineţi de trupuri să mă iubească să mă iubească magnific ireal albastru... el a vrut o iubire de basm mai presus de gânduri şi nuduri de lumină... clipa s-a sfârşit în culori neştiute spre nori... clipa în care a aflat unde stau a rupt cu degete încleştate perdeaua virtuală a privit mai departe fereastra basmului ţâşnea din pereţii ce despărţeau dormitoarele noastre şi muguri de lotus împungeau aerul din alte lumi din alte vieţi... ochii înmuguriţi mă priveau mă priveau prin betoane nu mă recunoşti în carnea dimineţii mele sunt eu floare de lotus nu mă vezi? el mi-a atins obrazul cu buze de ceaţă privindu-mă în inimă tresăreau amintirile vrăjite bucuria răsfrântă în ferestre şi pereţi ce n-au existat niciodată doar perdeaua virtuală perdeaua şi iubirea de basm reală

Ar fi puţin să spun că te iubesc Şi-aş scrie doar frânturi dintr-o poveste, Prefer să tac şi doar să te privesc Atâta timp cât dragostea ne este. În mii de vorbe oamenii pun dor Şi-şi spun, îşi scriu eterne legăminte Eu ştiu că doar tăcerile nu mor Şi-atuncea tac şi te privesc cuminte.

Să scriu de tine, n-aş putea în veci Cuvintele ar fi banalitate Prefer să tac şi ştiu că n-o să pleci Cât nu ne sunt simţirile uitate.

mai stai mai stai la o cafea cu gust de munte să povestim de toate şi nimic, să ne zâmbim, trecând de amănunte, mai stai la o cafea... măcar un pic. sau stai să ne privim, măcar o clipă, chiar dacă te aşteaptă o zi grea. resimt un gol atunci când pleci în pripă şi doare uşa-nchisă-n urma ta.

Capătul deschis al miezului

mai stai preţ de un zâmbet, fără grabă, cu mâna-n jurul umerilor mei, mai stai ca şi cum n-ai avea vreo treabă citesc în ochii tăi că asta vrei.

mi-ai dispărut în adâncul palmelor când te mângâiam cu zbaterile sufletului meu ca o pasăre sălbatică învinsă de cer... există o alchimie în capătul deschis al miezului cu miros de depărtări fiinţele noastre curcubeu înghiţit de lumină te-am pierdut sub privirile mele umbrite de spaimă un bumerang de rugăciuni închise buzele tale rostind tăceri nasc tulburări adânci şi golul din mine se mişcă se clatină cerul din care-ai căzut prin capătul deschis al miezului sub paza stelelor de anul trecut căderea e un zbor în sens invers de te-aş găsi focul iadului s-ar face soare în mine... te-am pierdut

mai stai. sfidează timpul care vine, ascunde ceasul de la mână chiar, mai stai o clipă numai, lângă mine, chiar de-i puţin, tot e ceva măcar... nu e o dimineaţă oarecare, simt încă gustul nopţii care-a fost. mai stai măcar pentru o-mbrăţişare chiar dac-am învăţat-o pe de rost. verde crud în verde crud s-a primenit pământul, s-au molipsit de primăvară munţii şi s-au gătit cu flori ca-n pragul nunţii, cu adieri călduţe cântă vântul. pădurea toată nurii-şi etalează prin rochia brodată-n violete şi-a împletit toţi mugurii în plete,

49

petale albe-n jurul ei dansează.

ale ştergarului pe care mama a brodat cuvintele "poftă bună" şi altele ascunse în sân şi-n neuitare. ni se iscă dup-aia sub paşii către asfinţit zeul încruntat al timpului ca un lup flămând zeul trist al acestei vechi perdele albastre îmbibate de pulberea bătrânelor lumini ale bunicii, zeul acestor flori înlăcrimate de pe verandă zeul acestei zile care nu ne mai promite nimic. iar mai târziu, ca o tainică şi-ntrebătoare umbră ca o vagă adiere zeul cel mai mare şi cel mai de nepătruns poreclit Marea Plecare.

atâta zâmbet peste toate trece, pe-alei de parc se plimbă-ndrăgostiţii şi norii toţi semnează armistiţii cu gerul şi zăpada ca să plece. un puşti zglobiu împarte mărţişoare şi mamei şi bunicii şi mătuşii, e verde crud până şi tocul uşii şi-n toate sufletele-i cald şi soare. am vise verzi ca verdele de-afară, s-au molipsit de primăvară toate şi scriu acest poem sperând că poate va dăinui această primăvară.

Zoltan Terner Plămădim zei vino, iubito, să plămădim zei din argintul viu al sângelui inimilor noastre. întâi zeul sosirii iar la urmă pe cel al uitării. începem de la început: din mătăsurile dimineţii ţesem cu ochii încă împăienjeniţi de nefiinţă, zeul primului pas cel cu mii de priviri şi cu mii de drumuri. apoi zeul acelei ploi curate pe care o aşteptăm ca să creştem mari ca să ne răsară iarbă pe drumuri sub fiecare pas. iar când obosim de-atâta mers zămislim zeul primului popas. vin apoi la rând zeităţile cuvintelor de pâine caldă ale zâmbetului proaspăt înflorit ale mesei şchioape din bucătărie ale vechiului scaun cu spătar înflorat ale feţei de masă lucrate de mână

Vă observ... vă observ de departe şi de aproape fericirile deşarte vă văd mereu prin gaura cheii cum măcelăriţi în sfântă veselie trandafirii şi mieii vă văd flămânzi de mărire vă simt gheţurile din simţire mă-nspăimântaţi cu spaimele nefiinţei voastre vă număr pe faţa inimii ridurile v-am citit în ochi bucuria când mi se năruiau zidurile v-am simţit cuţitele din priviri orbite de-ntunecimi v-am cumpănit în mărimi şi-n micimi pân-am ajuns să vă-nţeleg, să vă iert să vă dezleg

50

de pe ultima treaptă. să nu lege izvorul şi cântecul acela ca grâul, ca sângele, ca învierea şi va viul. cuvântul să nu-l lase cumva despicat să intre anii, să intre mormântul. mână curată să fie ca cea dinainte de-a fi fost ca mâna cea de pe urmă, descărnată cu semnul mincinos al vieţii veşnice pe palmă, cu cheile casei la geam, cu ploile bune şi cu vântul scriindu-ne poeme pe ram despre cărările scrijelate pe umăr despre sămânţa lumii roditoare şi să încheie ultimul poem c-un număr mai presus de orice numărătoare.

de toate acum pe înnoptate şi tremur pentru voi tremur de frate văzându-vă cum vă goneşte, cu mânie, vântul cum vă cheamă, tandru şi viclean, pământul.

"Fă bine" (poem) Fă bine şi fă când te roagă mâna, să o-nveţi rotundul, la cumpătul luminii, la frângerea îndrituită a pâinii. apoi când ceasornicul soarelui ajuns la-nnoptate, îţi cere să treci la număratul clipelor pe degete după cum cere dreptatea tu să nu te sminteşti luându-te de mână singur cu noaptea, să strigi cât poţi tu de tare mâinii întinse spre urechile pădurii să nu ia cuţitul cu tăişul de oţel al urii ca să plângă stânga ca să plângă dreapta şi celelalte mâini ale lumii. Şi te mai rog apoi să te rogi de drag să fie iar la loc tremurătoarele ramuri de mâini ale bătrânilor noştri din prag, cerşind cu frunţile stinse la copii la şarpele de lapte la căprioarele însetate de vii şi la cele stele muribunde fiecare câte mai mult decât şapte. roagă-te la ape la pământ şi la cer la dreapta ta cea mai dreaptă să lepede cuţitul până nu vine târziul

Scriu scriu despre tot ce mi se mai întâmplă dinspre ziuă, înspre noapte poeme despre cum ascult, tac, măsor şi număr şi număr minune cu minune cu bolboroseli nebune cu desferecate şoapte, dinspre unu înspre şaptezeci şi şapte poeme fără şir şi fără de nume despre tot ce mi-se-ntâmplă la fiecare adiere de vânt poemul alcătuit anume ca să mi se-nşurubeze-n tâmplă ca un supliciu sfânt ca un inevitabil dar scăldat în sângele meu mereu nevinovat, tânăr şi curat poemul acesta lin cutremurat rugă, imn, plânset şi cânt de trăit şi de-ndurat fără de nici un cuvânt.

51

Cronica Generaţia ’90

Popa Radu-Andrei Data şi locul naşterii : 17.03.1991, municipiul Călăraşi Domiciliat în comuna Ştefan cel Mare, judeţul Călăraşi, se declară a fi o persoană destul de închisă. Preferă să comunice mai mult prin cuvintele scrise decât prin cele rostite. Poate din această cauză, nu prea a participat la foarte multe evenimente literare.

Este masterand în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, însă nu e politician.

Deşi, îi place să mintă. Mult. ,,Imaginaţia e un fel de minciună scrisă pe retina fiecărui individ. Contează să o descoperi, să o dezbraci de fiecare foaie până ajungi la adevăr. Şi acolo ai să rămâi mereu.‘‘ Are 22 de ani, puţini, dar hotărâţi. Nu ştie încă tot ceea ce vrea de la viaţă. Şi asta e bine. Fiecare pas într-o anumită direcţie îţi dă posibilitatea să descoperi noi şi noi sentimente şi noi şi noi experienţe.

aş picura pe ici pe colo duzini întregi de poze mentale sunt unele cu tine când zâmbeai aşteptând orele apusului altele cele mai colorate se mulează pe retina mea ca o pată orbitoare şi caldă toate declaraţiile de dragoste s-ar strânge între două degete oamenii ar muri instant ar deveni îndrăgostiţi de femeia de la aprozar de măturătoarea care fumează kent de tipa încălţată cu bocancii roşii de tine de părul tău ud de ochii cenuşii maro negri verzui de parfumul tău căzut peste piele ca o mânuşă de catifea

ţi-aş scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste aş scrie versuri despre tine pe toate zidurile prin fiecare literă ar circula bucăţi din acest tăcut verb "a iubi" s-ar prelinge pe lângă porţile cu afişe mari unele sunt luminoase şi pâlpâie precum ochii tăi atunci când facem dragoste altele sunt zgâriate şi zdrenţuite ca un orologiu pornit prea devreme la întâlnirea cu timpul aş scrie cel mai frumos poem pentru tine l-aş înregistra pe un vinil special făcut pentru urechea ta s-ar lovi atomii de sânge dintre noi cu viteza luminii între florile din glastră şi frunzele căzute la colţ de stradă e o simbioză tăcută o iubire platonică strivită de roţi un loc întreg pentru semafoarele pline de sentimente

ţi-aş scrie cea mai frumoasă poezie de dragoste aş începe din vârful degetului mic de la piciorul stâng s-ar opri abia în ultimul vârf din părul meu sârmos de la atâta soare ne-am închide unul în celălalt ca o carte de versuri îmbrăţişată cu imagini

printre strofe

52

o editură s-ar dărâma privind minunea am lua premii peste premii medalii de aur toţi tâmpiţii ne-ar cita melancolicii ar urla la iubita lor de la etajul doi ar sări sinucigaşii cu ştreangul de gât şi cu noi doi căzând din glastrele scumpe între frunzele toamnei

Îţi mulţumesc pentru... ‖

lucid undeva înăuntrul meu sunt aşezate plăci de azbociment peste jumătate din suflet mi-am încadrat cerneala în fiecare celulă prelinsă sub sânii curvei tu stăteai în uşă şi te loveai în ficat cu toate sticlele de alcool găsite în subsolul creierului priveam muştele mutante cum îţi sărutau mandibula vertebrele oasele mâinii ale picioarelor înaintau spre uterul rămas gol precum un copac în plină toamnă din toată carnea ta ieşea un puroi albastru-verzui culoarea morţii din ultimele clipe trăite am fost acolo şi am văzut paradisul era aşezat între coapsele purgatoriului se legănau dintr-o parte în alta durerile facerii îngerii colcăiau precum viermii căzuţi din frunze toate apele se întâlneau la mijlocul actului sexual dintre bărbat şi femeie

ţi-aş scrie cel mai frumos poem mă doare pieptul dacă aş ţipa asta un claxon de dacie mă sperie un cerşetor plânge şi cere apă un poliţist opreşte sonetul meu întinse pe atâtea ziduri de bloc am sărutat versurile cu amenda mototolită în palmă un poem a încercuit oraşul ăsta prea bântuit de gri

clipiri am unele momente întinse ca două şine de tren stau întins în pat înghit aerul număr secundele frigul se aşterne peste mine precum o pătură veche deschid ochii peste aluniţele tale le-am numărat într-o seară erau două sute cincizeci şi cinci tu râdeai întruna mă gândeam să iau un pix şi să le unesc poate formam o pisică încordată la vânătoare poate ieşea o gărgăriţă vânturată primăvara prin soare ori poate un iepure fricos ascuns sub muşchii pădurii

mi-era greu să îmi conturez paşii prin fiecare drum de ţară priveam câmpia plină cu boabe ultima vară aici m-a prins împletind lucerna cu pozele trecutului mirosea a nori de ploaie stătută şi dumnezeu încă dormea uitasem momentul de disperare dintre lovitura de inimă şi cea de cuţit simţeam doar sângele ieşind din mine ca dintr-o fântână arteziană situată în Roma priveam spre cioburile rămase din ultima noapte de sex erau pline cu rujul greoi şi mov pe oglinda din baie vedeam mesajele aburite şi palme unghii urme de spate de sâni de funduri erau acolo nuduri ce trăiau o singură oră dispăreau iar noi încă ne fumam ţigările de bun rămas

şi de atâtea ori mă aştept să fiu izbit în plin de un tren un marfar cărând deşeuri toxice un accelerat deviat de la traseul normal îmi văd viaţa înspăimântat aud urletele mele ca printr-un gramofon degetele mi se mişcă spasmodic ca într-un dans aiurea de lovituri seci rămân tăcut până când simt bătăile inimii în fiecare por al pielii ca un tremur al cărnii topite sub sângele înghegat

undeva în mine sunt tone întregi de beton detonate de existenţa unei aripi s-au prăvălit în mine în nanosecunde eterne pe blocul din faţa parcului defrişat scrie să privim spre cer ca spre o altă lume dintre nori apar bucăţi cărămizii de prostituate şi lumea întreagă se roteşte în jurul focului efemer mă strâng din coaste şi închid ochii undeva în mine sunt prăbuşite zeci de vrăbii ce au uitat să zboare.

respir pe sub plapumă îţi caut mâna e în acelaşi loc mereu mă târăsc spre ea pe o urmă atât de cunoscută o poartă strânsă cu un sărut se deschide tac mereu clipesc şi beau apă la fiecare mijloc al nopţii respir stau în genunchi „Dumnezeule

53

Proză Popa "Bortă" de Gheorghiţă Mocanu Bisericeasca faţă nu mânca niciodată din farfurie. La fiecare pomană, după ce termina slujba, spunea mereu aceeaşi poveste: Demult, cineva, nu se ştie din ce motiv, ar fi vrut să-l otrăvească la o pomană. Nu se dădeau amănunte pentru că nu se cădea să afle enoriaşii toate secretele lui.

Prin sat, însă, se auzise o altă poveste. Ne-o spusese un alt popă care ştia bine casa părintelui. La o nuntă m-am dus şi eu după tata şi m-am aşezat pe dulapul întins în curte. Am auzit povestea, ciulindu-mi urechile la vorbele nuntaşilor. Mai târziu am aflat că omul care povestea era popă într-o altă parohie de lângă Odobeşti.

Spunea despre părintele cu pricina că îl tot măcina o bănuială asupra preotesei, care se întâlnea uneori cu un enoriaş, chiar în casa lui, taman atunci când slujba era în toi la biserică, unde se ruga pentru iertarea păcatelor ! Într-o zi de mare sărbătoare, a fost chemat la hramul unei biserici din altă parohie unde erau aşteptaţi şi alţi preoţi să slujească.

Atunci, ar fi rămas părinţelul nostru acasă, ascuns în pod, fără să ştie preoteasa. Şi-a făcut din timp o bortă în bagdadie să poată vedea ce se întâmplă în casa lui. Coana preoteasă ştia că biserica spre care plecase părintele era departe de casă, şi că la zi de mare sărbătoare slujbele erau lungi, până spre seară. Şi-ar fi dorit să-l vadă pe neisprăvitul care-i atingea onoarea familiei! În pod, nu se mai urcase nimeni de multă vreme. Pânzele de păianjen, croite cu grijă, l-au învăluit, prinzându-i-se obraznic în barba proaspăt pieptănată şi aranjată pentru slujba cea mare. Se aşeză pe nişte ţoale vechi, pe care, de obicei, sălăşluiau nestingheriţi, şoarecii din podul casei. Acum, fugiseră care încotro, să se ascundă de părinţel. Mişunau prin încheieturile întunecate, retrăgându-se spre streaşina casei, să poată fugi din calea intrusului. Erau şi ei nedumeriţi la vederea sutanei popeşti, care se mutase în culcuşul lor.

Preoteasa, adusese oala cea mare şi o aşezase pe plită, după ce cărase vreo două găleţi cu apă şi dăduse foc în vatră. Apoi, a adus lemne subţiri şi uscate, să ardă focul mai bine. Poate că, un altfel de foc ardea şi mai tare, în sufletul ei.

"Ce-o avea de gând să facă cu atâta apă fiartă ?" se minună părintele. "Te pomeneşti că o pregăteşte pentru mine, să mă opărească, în caz că o voi dibui în braţele păcătosului !" De afară, căldura pătrundea în pod prin crăpăturile scândurilor uscate. Casa era veche, o cumpăraseră de la un popă mutat în altă parohie. Fusese acoperită cu şindrilă. A dat-o jos şi a pus tablă. Acum regreta. Tabla se încălzea în mijlocul zilei de se puteau coace cozonacii. Acum se cocea părintele. Dar nici o suferinţă nu-l putea doborî, trebuia să se dumirească odată, cu cine trăieşte în casă!

Preoteasa tânără, mult mai tânără decât părintele, se îngrijea şi se aranja în fiecare zi. Era cucoana satului şi nu putea trece pe uliţă şi să nu fie băgată în seamă. Femeile o priveau cu invidie şi o bârfeau. "Iar şi-a cumpărat rochie nouă !" cârcotea câte una, rezemată de stâlpul porţii. "Şi ce cârlionţi şi-a făcut! Unde s-o duce ? Se vede că iarăşi a plecat părintele la vreo pomană mai îndepărtată, tăntălăul !"

Bărbaţii jinduiau după farmecele ei! Dar numai cu gândul, că de, nu se cuvenea să-i spurce casa părintelui, chiar dacă se gândeau uneori la nurii preotesei, care nu i-ar fi alungat din calea păcatului.

Podul, cu grinzile aşezate de-a lungul şi de-a latul, nu era un loc tocmai bun pentru oasele stătute ale părintelui. Înţepenise, pe burtă, cu ochiul în gaura prin care trebuia să-şi lămurească bănuielile ce-l tot frământau de multă vreme.

Preoteasa aduse ligheanul şi-l aşeză în mijlocul casei, încuie grijulie uşa pe dinăuntru şi se dezbrăcă. Se spălă, mai întâi pe cap, apoi şi prin locurile sfinte, se crăcănă în faţa sobei, lăsând părul să-i curgă printre picioarele desfăcute, şi prin faţa ferestrei întunecate dintre ele. L-a pieptănat, trecându-l cu grijă prin faţa dogorii tăciunilor aprinşi. Îşi mângâia pulpele cărnoase şi roşii. Pielea fină şi rumenă ascundea muşchii până spre genunchii rotunzi şi ispititori. Îşi aruncă părul lung peste umerii mici şi peste spatele alb şi ud. Acum se vedea şi pielea ce curgea spre încheietura coapselor. Focul sclipea aruncând umbre şi lumini multicolore peste priveliştea nebună. Sânii copţi se umflau obraznici spre lumină.

Un strop zburdalnic se încăpăţână să se prelingă pe bărbie, alunecă pe gâtul lung rostogolindu-se spre trecătoarea dintre sânii tari ca piatra. Cuprins de plăcere şi emoţie, slăbi făcându-se tot mai mic. Se pierdu cu fiecare clipă de extaz lovindu-se de tainele coapselor deschise. Se topi, pradă cuibului şi căldurii lăuntrice.

Un cutremur mic scutură sânii, zburlind sfârcurile rubinii. Inima părintelui începu să bată mai tare. Nu se uitase niciodată atât de direct în universul ispitei. Nu se cuvenea să-i ceară cocoanei să i se arate aşa cum o orânduise Domnul !

Căldura se ascundea prin locurile dosnice. Părintele simţi învăluirea aburilor calzi şi un fior nebun îi sfâşiase trupul. Mişcările tandre ale preotesei se scăldau provocator în ochii popii, tulburându-l, iar sângele din vene se repezi spre inima păcatului. "Doamne, iartă-mă !" zise părintele cu gândul. "Enoriaşii mei se roagă în biserică, şi eu păcătuiesc în timpul liturghiei, aici, în podul casei, cuprins de pornirile diavoleşti. Doamne iartă-mă !" zise din nou, rezemându-şi barba de grinda prăfuită. Căldura îl toropise şi somnul pusese stăpânire pe trupul părintelui. Un vis frumos îl învăluise purtându-l spre gaura podului. Se făcea că ajunsese lângă preoteasă, care îl privi cu duioşie, întinzându-i mâna albă, catifelată. Îi prinse barba în palme şi-l apropie uşor. Îi descheie sutana preoţească şi o aşeză pe scaun. Cu o mişcare tandră îi dezgoli pieptul păros, îmbătrânit. Barba părintelui se înecase între sânii mari adulmecând ispita. Îl trase mai aproape şi-l aşeză, cuminte, pe o pânză albă ca neaua. Simţi plăcerea împrăştiindu-se lichidă, prin fibrele întărite bărbăteşte. Femeia se mişca în ritm nebun. Gemetele lungi se repetau, accentuându-se obraznic.

Un ţipăt înfundat, strică somnul părintelui.

54

Se trezi. Un şoricel fugi de lângă barba moale şi mătăsoasă, şi se ascunse sub streaşina întunecată. Gemetele nu încetaseră, răzbăteau, ascuţite, în timpanul popii. Îşi repezi privirea din nou acolo şi văzu minunea. Preoteasa fierbea în clocote nebune, pătrunsă în marginea de stâncă a patului plin de taine. Sub ea, Ştefan Şchiopu rânjea plin de plăcere şi extaz. Cămaşa-i sleită de muncă şi sudoare ardea sub trupurile înfierbântate. Prin mâinile-i vânjoase, curgea vigoarea umflată a venelor albăstrii. ―I-am dibuit‖ îşi zise părintele. Un ghem de ură şi răzbunare îi răscoli sufletul. Se ridică tinereşte în picioare, gata să pornească lupta cu păcătoşii, să dea în vileag nenorocirea ! Capul părintelui lovi cu putere podul nevinovat. Căzu peste grinzile bătrâne aruncat într-un abis necunoscut. Şi se trezi a doua oară, mai târziu, liniştit, nedumerit. Se uită prin borta buclucaşă şi o văzu pe preoteasă răsucind mestecăul în ceaunul cu mămăligă. Aburul mălaiului fiert se ridicase sus, la nasul părintelui. Era timpul de masă.

Săracul părinte, s-a coborât din pod, prin spatele casei, fără scară şi fără ajutor. Preoteasa se şi făcuse femeie cinstită, trebăluind de ziceai că-i cea mai gospodină femeie. Se apucase de măturat şi de aranjat lucrurile, nu mai conta cât de mare era sărbătoarea din calendar! Când a încercat părintele să povestească ce a visat în podul casei, preoteasa l-a făcut nebun şi i-a spus că nu cumva să spună în sat poveşti din astea închipuite, că aude Episcopia şi-şi pierde Parohia.

Îngerul de pe umărul meu drept de Ana Cîmpeanu Era un joc de copii şi uneori mai mult decât atât. Erai fratele meu, copilul meu, sprijinul meu,pajul meu,zâmbetul meu de dimineaţă, soarele cald şi învăluitor din timpul zilei, cascada cristalină de râs de la lăsarea serii.

Fiecare zi începea cu chiotul tău vesel şi paşii tăi coborând de la etajul trei. Atunci când îi auzeam, sprinţari, apropiindu-se, ştiam că e totul în regulă, că ziua poate începe.

Fiecare poveste începea cu tine, fiecare cântec îl fredonam împreună, în fiecare joc ne juleam genunchii în acelaşi loc.

Eu nu aveam voie la cinema şi ai stat ore întregi în faţa uşii, spunându-i serios mamei mele, cu ochii tăi adânci de copil frumos: "Doamna, eu nu plec de aici până nu o lăsaţi pe Ana la cinema cu mine." Şi mama a cedat în cele din urmă pentru că tu erai cavalerul meu neînfricat şi ţi-ai fi dat viaţa pentru mine.

Mai ştii? Aşa îmi spuneai: "Nu te teme, te apăr eu, sunt în stare să mor pentru tine."

Eram doi copii, doua suflete frumoase. Ce vorbe mari spuneai! Mă priveai câteodată grav şi te întrebam ce vezi.

Iar tu îmi răspundeai: "Văd stele în ochii tăi, ai stele în ochi, fată frumoasă." Şi eu râdeam şi îţi răspundeam glumind: E grav băiete dacă vezi stele verzi!

Mai ţii minte ziua în care ai spart o sticlă, pe când ne jucam şi eu m-am temut să nu te răneşti? Am vrut să îţi iau ciobul acela mare din mână, dar ţie iţi era frică să nu îmi facă mie rău şi nu ai vrut să îi dai drumul. Bineînţeles că ne-am ales amândoi din strânsoarea aceea cu palmele însângerate şi am plecat fiecare la casa lui, ascunzându-ne de părinţi, să nu vadă nimeni isprava noastră.

Mama ta a observat prima şi a interpretat greşit. A venit val vârtej la mama la uşă şi a început să îi reproşeze că din cauza mea te-ai rănit. Mama m-a chemat atunci pe mine, iar eu am apărut la uşă cu palma mea mică prinsă într-o batistă mare cât toate zilele, însângerată de parcă îmi cursese în ea tot sângele.

Femeia a oftat atunci şi a plecat spre casă, fără să mai zică nimic. Eu nu voiam să ştiu decât dacă tu eşti bine, iar tu te-ai speriat când ai auzit că mie îmi curge sânge şi ai fugit aşa pe scări să vezi ce fac, m-ai luat în braţe şi construisem împreună o statuie vie a disperării. Eram atât de nefericiţi încât mama mea ne-a luat prăjituri ca să ne treacă durerea.

Blestemata ziua aceea când te-ai oferit să culegi castane. Mariana, sora ta avea nevoie pentru scoală. Se colectau atunci tot felul de prostii, sticle, fier vechi, hârtie. De ce era nevoie şi de castane? Nu voi afla niciodată.

Era ajunul Paştelui ortodox. Nu ne văzusem prea mult zilele acelea. Copil săritor, făcuseşi toate cumpărăturile: ouă, stafide, cacao, făină, rahat, vopsea Gallus.

N-ai vrut să o laşi pe sora ta singură, nu era frumos. Aţi plecat împreună în parc să culegeţi castane.

Erai fericit, râdeai, m-ai luat în braţe când ai plecat şi mi-ai spus: „Să mă aştepţi, fată frumoasă, să mă aştepţi!‖ Te-am aşteptat, cât te-am aşteptat! Te mai aştept si azi! Mi se pare că îţi aud râsul cristalin pe scări şi bătaia ta energică şi inconfundabilă în uşa mea. Aştept să cobori de la etajul trei şi să îţi aud paşii la mine, la parter.

Aş vrea să vii de acolo de unde eşti şi să îmi spui: "Am să te apăr mereu, nu-ţi fie frică".

Parcă a fost ieri. A trecut atâta timp dar amintirile sunt vii in mine, nu s-au şters, nu vor pieri decât odată cu mine.

Mama mi-a spus: Stai jos, trebuie sa vorbim. Aveam treisprezece ani, ce puteam vorbi?

"Mamă, Viorel a avut un accident. A căzut din copac şi e în comă la spital. Creierul lui e pur şi simplu zdrobit, nu mai are, se pare, nici o şansă."

Am înţepenit. Nu, nu era posibil, nu era vorba despre tine. Nu tu! Ce-i aia: "nu mai e nici o şansă? Adica o să mori? Ce inseamnă să mori?

55

Nu am putut să plâng. Atunci nu am putut. Eram înlemnită, parcă eram anesteziată.

Te-au adus acasă după trei zile, cu capul tău frumos cusut şi aveai pusă deasupra bereta de la costumul de pionier ca să nu se observe cusătura. În jurul tău era multă lume, flori, lumânări. Atunci mama ta a spus un lucru care a rupt toate valurile de durere din mine. "Hai, ridica-te Viorele mamă! Uite, a venit Ana să te ia la joacă! Nu o vezi? De ce nu te ridici?"

Am adormit în noaptea aceea plângând iar tu mi-ai apărut în vis. Râdeai, cu glasul tău cristalin care bine dispunea pe toata lumea.

Erai o bucurie, o vacantă, un înger bun şi cald pe umărul meu drept. Şi ai rămas aşa.

După înmormântare am simţit seara la fereastră o prezentă, lângă perdea. Nu ştiu cum de am înţeles că eşti tu dar mi-a fost iniţial frică şi m-am învelit bine, ca şi cum asta m-ar fi putut proteja de ceva rău. Înainte să adorm , sau poate era deja vis, am auzit o şoaptă caldă care îmi spunea: "Eu sunt, fată frumoasă, nu te teme, sunt lângă tine şi nu trebuie să iţi mai fie frică niciodată de nimic. O să fiu mereu lângă tine."

Viaţa asta e ciudată. De ce a trebuit să pleci? De ce ai avut atâta grijă să îi iei mamei tale toate ingredientele pentru ouă roşii şi cozonac? Pentru ca ea să le prepare pentru pomana ta? Era ca şi cum ţi-ai pregătit-o singur.

Preotul a spus că un suflet care urcă la ceruri în ziua de Paşte ajunge direct în Rai. Tu erai un înger, te-ar fi primit oricum în rai.

Mi-e dor de tine. Mi-e dor şi doare. A trecut poate mult de atunci, dar înger frumos şi ghiduş, încă mă doare absenta ta fizică.

Nu ti-am spus niciodată rămas bun, mi-ai spus să te aştept, mai ştii?

Cum să îţi spun rămas bun dacă tu eşti aici, închis în inima mea, crestată de durere de ciobul acela de sticlă din copilăria noastră?

Mai ţii minte, suflet drag?

Avocatul apărării - fragment

de Spiridon Ramniceanu

DESPRE SCRISOAREA I-A prima parte 1/2 Marele Poet Naţional, Mihail Eminescu, a scris cinci scrisori-poeme. Între scrisorile lui şi ale mele nu există absolut nici o legătură de care să fiu eu conştient. Aşa cum spune poetul şi prietenul meu Kosta Vianu, într-un strat al înţelegerii oculte, se pot găsi legături subtile şi fapte discrete, strecurate de către cei care ne dictează rândurile însuşite de către noi, orgolioşii, ca fiind ale noastre.

Sunt reflexe sau trimiteri neconştientizate apărute din mintea noastră necontrolabilă.

Prima lui scrisoare deplânge nerecunoaşterea meritelor celor valoroşi şi maniera josnică a contemporanilor de a le diminua dimensiunea culturală reală. O abordare romanţioasă dominată de perspectiva anonimatului de care MPN se teme că va avea parte. Nu s-a întâmplat aşa, pe bună dreptate, se bucură de toate onorurile, postmortem! În realitate, astronomul, cu Universul aflat la „degetul lui mic‖, nu se gândeşte la viitor, el are ca ultimă şi insignifiantă preocupare grija aprecierii urmaşilor săi. Cel care a stabilit marginile cunoaşterii, nu ar fi cu adevărat mare, dacă se va fi gândit măcar o clipă la recunoştinţa omenirii. Adevărul ştiinţific, iată singura dominantă a vieţii lui! Nu este destul, (rectific, uneori este „foarte‖ destul) şi este infinit mai bine să aspiri la cunoaşterea de ori şi ce fel, decât să-ţi legi existenţa de contemporaneitate, de gesturile ei ciudate şi să accepţi, teoretic, ideea compensării nereuşitelor prin lamentaţii.

Ce nefericită stare străbat scriitorii, vestiţi sau nu, care transformă viaţa lor într-o scriere literară! Proza autobiografică, atunci când este declarată ca atare, denotă narcisism şi egocentrism, demonstrează că evoluţia spirituală a autorului se află pe linia moartă a autoadmiraţiei desuete.

De reţinut : grija faţă de viitorul propriu sau al altora, este o pierdere de timp, deoarece acesta, viitorul, nu este în mâna noastră, totul se „întâmplă‖ aşa cum a fost stabilit de soartă… Trăirea decentă şi demnă a fiecărei clipe, iată calea!

Să ne eliberăm de ataşamentele care ne leagă şi ne fac sclavii aprecierilor celor care ne înconjoară! Să devenim liberi prin înlocuirea lor cu demnitatea şi iubirea pentru toată Creaţia Divină!

SCRISOAREA I -A 1. - Aştept să vii cât mai repede! Lipsa ta de aproape o săptămână este stânjenitoare, m-a obligat la o abstinenţă insuportabilă. Virgil a fost agitat şi, chiar dacă s-a străduit mult, tot a devenit, câteodată, nesuferit. Are nevoie de discuţiile voastre ezoterice, îi plac atât de mult încât nu se supără când îi foloseşti nevasta la aşternut! Când ajungi acasă?

- În două ore ne revedem! Nu fi caustică!

- Bestie, ai să fii pedepsit pentru răutatea de a fi fost atâta timp departe de mine! Te iubesc!

56

- Foarte curând vei afla personal părerea mea… susţinută cu un argument convingător…

Nicoleta se întoarse către Virgil: - Lucian Petrescu va sosi peste câteva ore. Am destul timp pentru masaj. Cum stăm astăzi?... Să începem cu dreptul, este o şansă ca totul să se termine cu bine. Dacă am proceda altfel şi am începe o acţiune cu piciorul stâng ne-ar aştepta o nereuşită?

Virgil puse deoparte cartea cu coperte albastre citită până la jumătate şi privi femeia zâmbind discret.

- Dacă mă gândesc bine scrierile antice începeau de la dreapta spre stânga, iar mişcarea de rotaţie antiorară, şi ea de la dreapta spre stânga, este benefică. Memoria priorităţii dreptei a creat mitul acesta. De altfel majoritatea oamenilor sunt dreptaci, deci este o stare de normalitate, de realizare. Nu am făcut o demonstraţie prea doctă, dar…

- Ajunge cu vorbăria, mişcă-te spre canapea, vreau să te aşezi corespunzător, să nu obosesc! Am nevoie de energie, doar vine Lucian... Ştii că a lipsit o săptămână?

Nicoleta masa zilnic picioarelor lui Virgil aflat în scaunul cu rotile şi paralizat de la brâu în jos. Ajuta, în felul acesta, circulaţia sângelui pentru a evita cangrenarea. El se străduia să-i facă plăcut acest timp spunându-i anecdote picante sau povestindu-i fragmente din cărţile citite de el. Sprijinindu-se doar pe braţele devenite musculoase prin folosirea lor exclusivă bărbatul îşi extrase trupul din scaunul mobil şi se lungi pe canapea.

- Accesul la energie, spuse el, este rezultatul voinţei, dar şi a conservării ei cu grijă. Cea mai mare risipă se produce atunci când gândurile hoinăresc nestrunite şi mintea se îmbâcseşte de raţionamente inutile, imagini nesemnificative şi concluzii nefolositoare. Toate acestea, nefiind elaborate pentru susţinerea vieţii fiinţei şi folosind informaţii provenite…

- Nu te pot urmări, Virgil, mă gândesc la revederea cu Lucian. Nu se pricepe el la raţionamente inutile, dar este omul nevoilor mele.

- Oameni pot controla nivelul dorinţelor folosind tehnicile străvechi de concentrarea atenţiei spre interiorul lor…

- Eşti pervers, băiete! Să nu-mi spui mie că privind silueta nu ştiu cărei cântăreţe cu picioare lungi şi fese rotunde nu ai nostalgia zilelor când puteai să faci unei femei tot ce voiai tu şi dorea ea! Dacă aş scormoni cu atenţie prin lucrurile tale aş găsi, cu siguranţă, reviste pentru adulţi!

- Nu am astfel de preocupări! Ştii prea bine că nu…

- Poţi fi un om fericit dacă ai scăpat de dorinţele obişnuite ale omului, dar nu cred, acestea sunt poveşti! Eu, în schimb, doresc o viaţă normală, aşa cum o au mai toţi! Vreau un bărbat viril lângă mine…

- Ştii bine, Nicoleta, noi am lămurit totul, ai libertatea dorită de tine!

- Despre ce libertate vorbeşti? De peste cinci ani sunt sluga ta şi te servesc ca pe un rege… Pentru ce trebuie sămi îngrop tinereţea frecţionându-ţi picioarele şi spălându-te la cur? Numai pentru că ai fost soţul meu? Ce vină am eu că ai căzut şi ţi-ai rupt coloana? Unde este libertatea mea? De ce taci?

Virgil nu răspundea femeii. Ştia câtă enervare îi producea atitudinea lui, dar discutaseră subiectul de nenumărate ori fără a găsi o cale rezonabilă de înţelegere, de ieşire din acest impas. Era incorectă, revolta ei arăta o perversitate sinistră deoarece continuarea mariajului lor se bazată pe tăcerea şi concesia făcută de bărbat.

- Discuţia ar fi sterilă. Dacă şi tu vei fi de acord prefer să schimbăm subiectul!

- Impotent nenorocit, în noaptea asta am să fac o orgie!… Îţi voi prezenta înregistrarea ca să faci colecţie… să-ţi înlocuiască revistele porno cu sex adevărat…

- Nu e nevoie să fii atât de rea…

Nicoleta ieşise din cameră şi nu a auzit, probabil, glasul scăzut al bărbatului. Lipsit de cele mai multe activităţi naturale, bărbăteşti, Virgil a căutat calea sa printre nori, de acolo de unde a venit înţelegerea, speranţa şi liniştea. Puterea lui a sporit continuu din clipa când a înţeles valoarea îngăduinţei, iar iertarea s-a dedus prin consecinţă firească.

Neobişnuiţi cu acestea, temându-se de ceea ce nu pricepeau, cei din apropierea sa au adoptat agresiunea ca stare normală de a fi.

2. Lucian privea peisajul luminat de luna plină. Noaptea era caldă şi foşnetele copacilor păreau un zumzet de albine îngrămădite la urdiniş. Fuma o ţigară aşezat în fotoliul din balcon, de acolo de unde se vedea până în depărtare. Pe câmpie luminile pâlpâiau ca nişte stele. Peste toate domina ţârâitul greierilor armonizaţi într-o suită dodecafonică, distorsionată. Bea votcă dintr-un pahar subţire şi înalt.

- Virgil a fost deosebit de nesuferit! A perorat, nemernicul, despre energia necesară sexului şi despre abstinenţă, ignorând situaţia mea!

- Presupun că ai deschis subiectul într-un fel oarecare!

- Adevărat, dar era obligat să fie delicat, să nu-mi recomande satisfacerea nevoii de dragoste prin concentrare!…

- El poate!

- Nu am de gând să-i mai rabd bădărăniile! Mi-a dat libertatea să mă iubesc cu cine vreau, ca şi cum aş avea nevoie de aprobarea lui!

- Este, totuşi, soţul tău!

- Un soţ trebuie să-şi manifeste toate atributele acestui statut, adică să fie… mascul! Pe când el de la accident, în ultimii cinci ani…

Au tăcut un timp. Femeia i s-a aşezat în braţe încolăcindu-l şi sărutându-l.

- Starea aceasta nu mai poate continua! Este nevoie să clarificăm relaţia dintre noi trei. Povestea triunghiului amoros… nu mă interesează, vreau doar un duet, nu-mi pot permite să zac în închisoarea aceasta, în puşcăria obligaţiilor! Doresc să fiu liberă! Tânjesc după ea de la începutul căsniciei, a fost o gravă greşeală că m-am măritat!

Vreau libertate, înţelegi băiete?

57

- Virgil poate suporta discutarea ori şi cărui subiect, este capabil să înţeleagă firea omenească şi are inteligenţa necesară găsirii unei soluţii morale şi acceptabile.

- Sluţia lui? Este doar una singură! „Pleacă fetiţo, pleacă în lume şi faci ce vrei, ai libertate totală!‖ Adică să mă discreditez în faţa tuturor, să poată plânge pe umerii consolatorilor spunând că l-am părăsit nerecunoscătoare… Nu suport să-mi şifonez în aşa hal imaginea… Nu imaginea mea! Eşti destul de puternic pentru a discuta, din nou, cu el?

Adică să lămurim odată pentru totdeauna situaţia noastră? În seara acesta simt că totul va aluneca spre normalitate…

- Prefer să nu iau parte la discuţie, anumite intimităţi se dezvăluie greu în faţa unor persoane străine…

- Insist, vino cu mine!

Au coborât la parter. În living Virgil citea aceeaşi carte cu coperte albastre în timp ce televizorul mut, lumina fulgurant pereţii încărcaţi de tablouri. Stătea în scaunul mobil.

- Vreau să iei o decizie înţeleaptă, nu ai o altă cale de ieşire… Virgil, trebuie să destrămăm acest triunghi vinovat, a devenit mai greu decât… Pute! Nu mai suport ambiguitatea unui adulter liber consimţit! Gata, dacă tu te bălăceşti în mocirla renunţării la demnitatea elementară a unui bărbat, ei bine, pentru mine singura starea normală este cea cu un statut clar! Totul depinde de tine, de respectul tău pentru mine şi pentru noi!

- Cunosc dorinţa ta, iar soluţia mea este aceeaşi, ţi-am spus-o de nenumărate ori, foloseşte-te de libertăţile incluse în structura fiinţei omeneşti, dreptul de a hotărî! Aceasta este cea mai clară libertate, concretizarea propriei voinţe, alegerea drumului vieţii numai pentru sine…

- Virgile, aiurezi? Doar ţi-am explicat că propunerea ta este idioată! Adică, dacă am înţeles bine vrei să folosesc libertatea dăruită de tine oficial ca şi cum ai fi avut puterea şi obrăznicia ca să-mi impui un anumit comportament, iar eu, ca o neisprăvită, nu aş fi putut face întotdeauna numai ceea ce doresc!? Asta vrei, să te părăsesc şi să plec cu Lucian!

Frumos! Am înţeles bine?

- În esenţă, da!

- Binee… Deci, vrei să mă compromit? Te bucuri crezând că voi ajunge până acolo încât să fiu acuzată de toţi, rude, prieteni, societatea civilă, de trădare? Să strige după mine toţi afemeiaţii: „uite-o mă pe putoarea care este în stare să-şi părăsească bărbatul pentru că nu-i mai poate satisface dorinţele nimfomane! A fost admirabil când aducea bani şi o ţinea ca pe o prinţesă, fără muncă şi când îi făcea toate mofturile! Acum are bani puţini, pensie de handicapat, nu-i mai ajung, iar în plus, trebuie să aibă grijă de el! Nu mai este bun, nefericitul!‖ Un astfel de discurs poate dura ore… Aşa vrei să se vorbească despre mine?

Lucian urcă la etaj şi reveni cu sticla de votcă băută pe jumătate. Îşi umplu acelaşi pahar subţire şi înalt apoi îl îmbie pe Virgil: - Dacă bei ţi se luminează mintea şi poţi decide mai uşor…

- Nu, Lucian, mie nu-mi foloseşte…

- Hai spune, vrei să ajung în acea stare deplorabilă?

- Îmi este foarte greu să-mi închipui o altă rezolvare onorabilă!...

- Asta este pentru tine o „rezolvare onorabilă?‖ Îţi baţi joc de mine, mă tratezi ca pe un deşeu uman, o servitoare tembelă… ceea ce, de altfel, îţi şi sunt cu adevărat!

- Am un respect total pentru tine şi sacrificiul tău!

- Nu, băiete, nu aşa se clarifică lucrurile de către cel care se pretinde un bărbat înţelept! Chiar vrei să-ţi spun eu „clar‖? Te faci că nu înţelegi? Eşti jignitor!…

- Nicoleta, va trebui să vorbeşti, aşa cum spui tu, „clar‖!

- Am să plec, nu mă simt prea bine!

- Mototolule, tu nu faci parte din… asociaţia noastră de preacurvie rafinată? Stai lângă mine, am nevoie de sprijinul unui bărbat! Sau numai în pat la înţepat femeile în pădurea neagră eşti bun de câte ceva? Acum şi aici se hotărăşte viitorul tău! Toţi bărbaţi lasă treburile grele pe seama femeilor! Pune-mi şi mie un picuţ de vodcă!

Lucian i-a dat paharul său pe trei sferturi plin. Nicoleta a băut aproape tot alcoolul, s-a strâmbat şi s-a scuturat.

Fragment din romanul de debut

„Încă un pas” de Catia Maxim Tuturor femeilor. Mame, prietene, amante, iubite, soţii, călugăriţe sau târfe şi celui care m-a învăţat să iubesc ca în timpuri medievale. Inocent şi generos. Şi m-a convins că iubire nu înseamnă, neapărat, să trăieşti lângă fiinţa iubita.

Bucureşti, 2002 O melodie ― Nancy en hiver, une neige mouillée Une fille entre dans un café.’’

58

Pe care o ascultă cu plăcere, pentru că o relaxează şi-i dă o stare de bine şi armonie. De la o vreme, Smara poposeşte în dreptul cuvintelor, să le priceapă mai bine. Nevoie de a clarifica, ordona, disciplina evenimente. Un zâmbet îi înfloreşte pe chip. Deşi căptuşit cu tristeţe, luminos pe dinafară. Doldora însă de întrebări şi nedumeriri. Uneori, are senzaţia că trebuie să dea explicaţii pentru zâmbetul ei, deoarece apropiaţii cred că nu prea ar avea motive să zâmbească. Îi vine să le strige în faţă:”oameni buni, viaţa chiar e minunată, soarele străluceşte şi loc există sub razele lui, nu vă îmbrânciţi şi nu vă înghiontiţi!’’ Gânduri-gânduri, întrebări care aşteaptă răspuns se năpustesc asupra ei.

Are impresia că traversează evenimente stranii, fără contur limpede sau precis. Aproape dureroasă senzaţia, când vrea să le dea o formă. Desenează, reface, trasează sau redă imagini cu întâmplări pe care fie le trăieşte, fie le sare sau le ocoleşte, când spaima nu îi permite să le ducă până la capăt. De câţiva ani, a trecut de bariera primilor patruzeci de ani. Zâmbeşte poznaş. De ce femeilor le e frică de vârsta lor? S-a simţit bine la toate vârstele şi, chiar dacă nu a ajuns cum şi-a dorit, are vreme să încerce. Nu reuşeşte totuşi să ignore senzaţia că evită să-şi evalueze trecutul. Urmează să plece într-o scurtă vacanţă cu Adrian. În urmă cu nouăsprezece ani, s-au căsătorit şi anii au trecut frumoşi, drepţi, fără furtuni sau cutremure. Simplu şi lin ca melodia pe care o ascultă aproape în fiecare zi. Ea şi Adrian au hotărât să plece pentru o săptămână la Neptun. Mai mult nu-şi permit. Au atâtea de făcut, iar banii…! Ar trebui să-şi facă bagajele. Ca de obicei, le lasă pentru ultima clipă. Se simte ciudat şi nefiresc,deşi va pleca în concediu cu bărbatul ei. Ce-a apucat-o de-i vin în minte expresii“bărbatul ei, soţul ei“, când ştie că ale ei pot fi: o casă, o maşină sau o haină. Prin urmare, Adrian nu e soţul ei, bărbatul ei? Zâmbeşte. Raţionamentul are haz, dar lasă de-o parte gândul pervers. Mai are încă multe de făcut, până să plece. Cum-num, fiecare zi e plină de evenimente şi acţiuni de îndeplinit. Altminteri e jale. Fără agitaţie, se sufocă şi, dintr-o imperioasă nevoie de aer, uneori se refugiază în pădurea Băneasa, un petecuţ chinuit, ciuntit în care caută linişte, răcoare, frumuseţe şi echilibru. Când ceva nu-i iese- din varii motive- realitatea se destrămă. A naibii senzaţie şi obscură, permanenta nevoie de a începe şi duce la bun sfârşit ceva. Încăpăţânarea obsesivă de a construi o pune pe gânduri. Nevoie de a-şi demonstra că e capabilă sau orgoliu menit să-i atenţioneze pe ceilalţi:“ vedeţi ce bună sunt!’’ În tinereţe,credea că zodia personală e pricina. Ca săgetătoare, se simţea specială, înzestrată cu însuşiri clasice de luptător şi strategii sinuoase, capabile să decidă o victorie. Între timpuri, Dumnezeu a înţelepţit-o, ba chiar i-a sugerat un nou capitol de viaţă: Don Quijotte, caraghiosul. Ce repede trece vremea! Cafeaua s-a terminat. E în întârziere. Ce naibii, crezi că faci, întreabă Adrian, cu vocea calmă, sigură şi echilibrată. Smara îi zâmbeşte : Gata, plecăm!

Vacanţă la Neptun Cele mai frumoase clipe ale dimineţii le trăieşte când soarele înalţă pleoapele de pe arzătorii săi ochi, lent şi somnoros, cu gândul mistuit de lună.

Fiecare dimineaţă, Smara o simte intens. Copil, la fel de uimită şi împlinită de emoţia misterioasă a dimineţii.

Primul răsărit l-a trăit alături de mama ei, la Marea Neagră, într-o dimineaţă de vară. Seara, înainte de culcare, mama i-a spus: Trebuie să adormi imediat. Mâine dimineaţă, mergem undeva! Unde? Surpriză. Îmi cumperi ceva?Glas sinuos. Aşa se întâmpla de fiecare dată, când punea la bătaie voce, privire şi surâs de copil. Tatăl ei o privea lung şi mustrător, dar ea nu pricepea. Mama i-a răspuns : O să vezi! Culcarea, acum!

Amintirea intactă, stocată de memorie, clar şi precis, păstrează culori proaspete. Bune sau rele, frumoase sau urâte! Amintiri. Cine marchează diferenţa? Retrăite cu sângele şi carnea, rămân proaspete. Nu mor. Memoria adună detalii, nuanţe într-un laborator personal, gazdă a experienţelor. Cine trăieşte îşi aminteşte treptele pe care urcă sau coboară.

Cuminte, docilă, a adormit şi i-a dat ascultare mamei. Cuvântul magic,surpriză, fusese deja rostit. În zorii cruzi, pe întuneric mama a trezit-o. N-avea chef să se îmbrace. Somnoroasă, fetiţei îi era groază să-şi scoată pijămăluţa moale de finet. Mama nu a insistat. Rămâi cu ea. Iau pătura şi te înfăşor. Unde mergem? Vocea copilului nu prevestea nimic bun, încărcată de reproş şi plâns. De ce m-ai trezit...?Ai să vezi! Mă dor picioarele! Nu vreau să merg! Tare rea mai era, când nu i se îndeplineau toane. Nu-i nimic! Te iau în braţe. Da ? Şi te înfăşor cu pătura, ca să nu-ţi fie frig, aşa că lasă smiorcăitul! Brusc, a devinit tăcută şi curiozitatea s-a dovedit mai puternică decât lenea unui copil sculat cu noaptea-n cap, din căldura şi visul aşternutului. S-a trezit de-a binelea şi s-a ghemuit, cuminte, la pieptul mamei, învelită în pătura moale, cu picioarele atârnându-i încălţate cu săndăluţele de vară. Nu a mai pus întrebări. Înfăşurată în pătură, ghemuită la pieptul mamei, traversa străzi pustii spre malul mării. De ce oare se grăbea aşa mama ei? Îşi muşca buzele, să nu întrebe. Promisese să nu scoată o vorbă. La malul mării, pustiu şi linişte. Nici un zgomot. Mama se uita după un locşor mai aproape de mare. Când l-a găsit, i-a auzit, limpede, vocea : stăm şi aşteptăm! Ton misterios.

Liniştea nu părea tulburată de nici o şoaptă. Privirile îi rătăceau pe suprafaţa lucioasă a apei. Întunericul se destrama. Într-un amestec de negru-alburiu, marea strălucea. Cam nefiresc. I se citise, de multe ori, basme care povesteau despre asemenea mări, însă în mintea ei de copil credea că asistă la un spectacol mai presus de un basm, un nefiresc care stăpânea lumea. Simţea cum se pregătea... Gusta momentul şi pipăia clipa, pentru că un copil simte cât o mie de adulţi la un loc. Chiar dacă nu ştie să definească, să ordoneze şi să conştientizeze. Priveştee! Glasul mamei aproape că a plesnit-o peste faţă. Privirea i s-a înălţat din ape. Miliarde de steluţe de la suprafaţă au început să se agite. Răvăşite, cutremurate de tumultul din adânc, asemeni unui şuvoi gata să ţâşnească. Fetiţa şi-a pus o mână la ochi, cu degetele răsfirate- vroia să trişeze?- şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Un evantai uriaş, mii de nuanţe şi culori au ţâşnit din adânc. Mai întâi lent apoi, într-un ritm magic, un uriaş de lumină s-a înălţat până la cer. Mama i-a şoptit la urechiuşa ciulită: priveşte Soarele! Primul răsărit fotografiat. Cu ochii plini de lacrimi. *

59

La ce te gândeşti? Vocea lui Adrian o aduce pe linia realităţii. Îşi priveşte soţul. Îi cunoaşte bine fiecare trăsătură şi fiecare gest. Împreună de nouăsprezece ani, iar în ultimii cinci ani, zi de zi, oră de oră. Se tot întreabă dacă e normal şi bine. A mai încercat să-i vorbească şi despre un alt fel de comunicare, însă tăcerea fusese reacţia lui. De la ea se vede ca într-o oglindă, în schimb de la el nu se vede nimic. Nu tu mulţumire, nemulţumire, bucurie, tristeţe, dorinţă sau plictiseală. Totuşi, prin ceva se remarcă : un calm şi o tăcere constante. Cu toate astea, câte n-a a învăţat de la el! Lumea spune că sunt un cuplu model. S-a măritat târziu, pe la douăzeci şi şapte de ani. Era deja fată bătrână. Întâlnirea cu Adrian fusese oarecum amânată, iar povestea lor cam întortocheată: văr cu Mariana, o bună prietenă şi colegă de liceu, Adrian era eroul preferat despre care prietena ei îi povestea, entuziasmată de originalaitatea şi extravaganţa lui. Prima dată, l-a întâlnit la nişte petreceri organizate de Mariana, însă relaţia s-a rezumat la nişte formule de salut. Abia după câţiva ani, la terminarea facultăţii, Smara l-a revăzut. Într-o circumstanţă banală: abia cumpărase un magnetofon Majak cu două benzi goale.

Pentru că Mariana îi povestise că vărul ei le are cu muzicile, s-a gândit să apeleze la el şi să-l roage să-i înregistreze muzică. Aşa a început povestea lor : calmă, obişnuită. În ce o priveşte, trăise deja două poveşti fulminante şi triste şi constatase că nu are vocaţia tristeţii. Aşadar, hotărâse să iubească mai domol. După trei luni, într-o noapte de toamnă, când se pregătea să plece la el acasă, Smara i-a spus : rămâi. Câteva luni au stat- altă trăsnaie de-a ei- împreună de probă. După perioada de probă, şi-au dat seama că se suportă şi au decis să se căsătorească. Anii au trecut. Mariajul lor a început să semene cu o casă căreia i-au construit o fundaţie, apoi au tot adăugat. Au decorat-o, i-au conferit personalitate, până când casa s-a preschimbat într-o cetate. Iar ea rămas lângă el, fără să simtă nevoia altei prezenţe, chiar dacă uneori se întreba : nu e bizar că ne suntem suficienţi ? În timp, între ei s-a instalat dependenţa. Acceptată tacit. Nici unul nu cerea altceva şi aparent nu-şi doreau altceva. Nu s-au întrebat dacă se iubesc sau nu. Dar s-au bazat unul pe altul, când viaţa nu i-a scutit de încercări, dovedite cu calm şi tenacitate. Îl urmăreşte cum conduce, cu îndemânare şi migală.

Până să-l cunoască, era convinsă că tatăl ei este cel mai bun şofer. După ce l-a cunoscut pe Adrian, a avut neobrăzarea să-i spună tatălui ei că Adrian conduce mai bine. Tatăl ei a zâmbit. Cum însă tăcerea înstrăinează, Smara începe să turuie . Mă tot gândesc că avem atâtea de rezolvat! E prima oară, că plecăm singuri în vacanţă. Îţi dai seama? În prima vacanţă am fost invitaţi de taică-miu, la Tuşnad. N-aveam bani şi am dormit toţi trei în aceeaşi cameră de hotel. În următorii ani, ba cu sor-ta, ba cu părinţii. Sau în prima noastră călătorie în Germania, după ‘89, tot cu părinţii.

Adrian conduce tăcut . Abia dacă articulează o vorbă. Drumul anost până la litoral îi provoacă însă multă nervozitate. E înfuriat că n-au plecat mai devreme. Soarele i-a ajuns, fierbinte, din urmă. Nu din urmă, ci din faţă, se corectează în timp ce o apostrofează pentru întârzierea cu care au plecat.

Smara îl priveşte. Vreau să te întreb ceva. Ce aştepţi? De ce nu mă înşeli cu altă femeie ? De ce nu eşti ca alţi bărbaţi? Adrian îi răspunde: De unde ştii cum sunt alţii? Glasul, în aparenţă calm, exprimă o nuanţă aparte, în timp ce chipul rămâne impenetrabil. Exact cum ea şi l-a dorit : expresia nordică a unui temperament introvertit. Se grăbeşte să-i răspundă, cu tristeţe : Nu ştiu decât ce-am văzut în jur şi ce m-a învăţat tata. Nu-mi dau seama la ce te referi, dar ca să no mai lungim, îţi satisfac curiozitatea stranie. Află că n-am vrut altă relaţie, pentru că mi-a fost lene. Tace şi se concentrează pe volan. Iar ea pe gânduri, conştientă că e inutil, să mai insiste.

După o vreme, Adrian însă o întreabă retoric : De ce oare femeile nu se nasc mute? Cuvintele lui nu o surprind.

Nu o amuză. Aproape au ajuns la Neptun, unde au decis să stea câteva zile. Un loc mai curat, cu turişti mai puţin pestriţi, cu plajă mai aerisită. Ea mai fusese în studenţie şi nu-şi aminteşte să fi văzut plaja inundată de familii burtoase şi chelioase ale căror progenituri să-i asasineze pe turişti cu strigăte preistorice, urmate de cascade de nisip. Şi nici nu auzise refrenul rostit de mame sindicaliste, sâcâite şi plictisite: şăzi ghinişor, că ti buşăsc.

Joint, raţiune şi putere (fragment) de Claudia Minela Am ieşit trântind uşa. Aveam încredere doar în oamenii mei, aşa că la miezul nopţii l-am vizitat pe Vlad, cel mai bun om din echipă. I-am spus să nu-i iasă din cuvânt, asigurându-l că vom fi din nou împreună după acea misiune. Eu aveam o singură ţintă – Mihnea – trebuia eliminat. În noaptea dinaintea plecării spre Anglia, strângând câteva lucruri importante, pentru a doua zi, m-am trezit cu Mihnea lângă mine, în cameră. Nu era în regulă că nu l-am simţit, nu-mi plăcea asta. Obişnuiam să stau doar cu o aplică aprinsă care lumina foarte slab. Nu-i vedeam faţa clar, doar îl zăream îndreptându-se relaxat spre mine. Eram tensionată. Pistolul era sub saltea. Să fie acesta sfârşitul? Trebuia să ajung la saltea sau pe servantă, unde aveam un cuţit, sub cutia cu gablonţuri. L-am întrebat ce doreşte. Nu mi-a răspuns. Stătea în faţa mea, ca un soldat gata să dea onorul. Relaxează-te, nu-ţi fac nimic! mi-a spus. Cât de mult îţi doreşti să câştigi? ceai fi în stare să faci? Orice, răspund prompt, rămânând nemişcată. Atunci fă dragoste cu mine! îmi şopti apropiindu-şi buzele de urechea mea. Ok, răspund indiferentă. Îmi impuneam asta, trebuia să nu simt nimic pentru că nu ştiam ce are de gând să facă, toate simţurile erau în alertă. Rezistă fată, rezistă! îmi spuneam. E un bărbat ca oricare altul, nu te

60

pierde! Mi-a luat uşor braţul, mi-a sărutat încheietura mâinii… odată, încă o dată, apăsat, intens, parcă voia să-mi soarbă pulsul, să mă revărs în el. Eram în pericol. Un singur lucru mă putea împietri, amintirea scenei cu Liviu, singurul bărbat pe care-l iubisem şi pe care l-am surprins cu capul între picioarele altei studente. Scena asta m-a umplut de dispreţ, de silă şi de furie şi m-a făcut să nu simt altceva decât ură. Cuvintele mătuşii îmi amplificau ura:,,Bărbaţii sunt o sursă de câştig şi doar un moment de relaxare, fetiţo, să ţii minte asta! Niciunul nu e capabil să iubească femeia, decât dacă îi este supusă. Să nu te laşi dominată de sentimente, pentru că vei simţi focul iadului. Fii stăpână pe tine, independentă, nimeni să nu-ţi tulbure gândirea, altfel vei deveni încă o victimă manipulată, sclava nr. N, de pe lista cuceritelor slabe.‘‘ Îl simţeam puternic în mine. Era la final. A încercat să mă sărute. N-am reacţionat în niciun fel. S-a înfuriat şi mi-a spus că a picat înţelegerea noastră şi că e pentru prima dată când face dragoste cu o piatră. A ieşit furios. M-am asigurat că a dispărut apoi am luat saxul şi am cântat. Încet, încet, corpul meu se relaxa. Mi-aş fi dorit să plâng, să mă eliberez sau naiba ştie ce simţi atunci când plângi. De ce nu l-am ucis? Aş fi avut multe ocazii. M-am oprit pentru câteva clipe să-mi fac un joint. Fumam şi cântam Fascination, Fausto Papetti. Pluteam, parcă eram într-o altă lume. L-am simţit din nou lângă mine, ne-am iubit, aşa cum nu o făcusem până atunci cu nimeni… sau visam. Nu mai ştiu.

A doua zi, în misiune, n-am făcut altceva decât să-l vânez. Era extrem de precaut. Dispărea toată ziua şi revenea serile, ca în mitul Zburătorului. Misiunea a avut success, dar nici unul dintre noi nu pierise. El mai apărea când şi când, pe neaşteptate, îmi punea degetele la tâmplă, mima împuşcătura pistolului, zâmbea, îmi spunea că îi sunt datoare cu încă o viaţă, apoi până mă dezmeticeam eu, dispărea. Asta mă înfuria. Nu reuşeam să-l înlătur sau poate că nu-mi doream asta. La naiba, găină proastă! A doua zi trebuia să revenim în ţară. După ce m-am asigurat că toţi membri echipei dormeau, m-am furişat în garaj, după miezul nopţii, unde avea motorul. Am avut grijă să slăbesc şuruburile de la frână şi să găuresc ţeava de eşapament, apoi am dispărut în noapte.

Planul îmi reuşise parţial. Era în comă, la urgenţă. Acolo nu trebuia să dau greş. Am intrat în vestiarul asistentelor, am îmbrăcat un halat şi am pornit spre terapie intensivă, salonul unde se afla el, am întrerupt conexiunea cu aparatele. Îl priveam cum horcăie căutând aerul. M-am retras tocmai când o echipă de doctori şi asistente dădea buzna pe uşă, să-l restabilizeze. Eram tensionată. Am alergat până acasă, timp de două ore. Duşul rece m-a revigorat. Saxofonul scotea flăcări, lupta împotriva demonului din mine, mă elibera ca o exorcizare. A doua zi îmi intram în drepturi. În birou,surpriză. Totul se prăbuşea cu mine. Am simţit că mă clatin când l-am zărit întreg şi nevătămat. Mihnea mă privea cu ură. ,,Mi-a cerut motorul să-i facă plinul şi să se plimbe puţin. N-am avut nimic împotrivă, a spus pe un ton rece.

Dacă e mâna ta, vei fi judecată, din cauza lipsei de profesionalism, trebuia să te asiguri că eu voi fi acela care se urcă pe motor. Trăieşte, dar mai bine murea, va râmâne pentru tot restul vieţii paralizat, o legumă‘‘… Cine a fost? l-am întrebat.

Vlad, mi-a răspuns. Nuuuuuuuuuuuu, nu se poate! am răcnit năpustindu-mă la Mihnea cu statueta din cristal de pe masă. Am luptat câteva minute, cu el, cu ura mea, dar mai ales cu mine. Răsuflam greu când m-am oprit. Ucide-mă, să terminăm odată! Hm! Ar fi prea simplu, mi-a răspuns sarcastic. Anca, să vină tot departamentul aici, acum! Nu, nu putea să-mi facă asta. Oamenii mei mă respectau, mă admirau şi invidiau pentru profesionalismul de care am dat dovadă… şi acum, acum mă vor privi cu dispreţ. Eram pe jos, durerea mă paralizase, durerea că un om nevinovat a fost victima tentativei mele de omor. M-au lovit cu pumnii şi cu picioarele până când n-am mai ştiut nimic de mine. Mam supus, îmi meritam soarta. M-am trezit în stradă. Nişte tipi beţi trăgeau de mine. Nu mai aveam putere să lupt cu ei, aşa că m-am lăsat târâtă într-o magazie cu băuturi unde şi-au bătut joc de mine. Nu-mi păsa, oricum nu mai simţeam nimic. Noaptea le-am tăiat penisurile, în somn, le-am vârât fiecăruia în gură apoi am plecat la spital să-l eliberez pe Vlad. Am rămas acolo până a murit. Câteva zile m-am refugiat într-o cameră de motel unde am băut, m-am drogat, am făcut sex. Într-o săptămână îmi revenisem. Simţeam nevoia să scriu şi să vorbesc cu Ics. Maria, vipera asta voia să-mi vină de hac. Curând o să pun mâna pe ea şi am să-i rup gâtul. A vrut să-mi pierd minţile ca să mă sinucid, mi-a dat pastile ca să delirez. Cine şi de ce apus la cale aşa plan? Nu ştiu, dar voi afla.

Fantasma eternităţii de Paul Dadrian „Când veţi citi cele câteva pagini mâzgălite în grabă, n-o să vă pară surprinzător ― deşi nu le-aţi putea înţelege pe deplin niciodată ― că mă aflu în faţa acestei unice alternative: uitarea sau moartea.‖ (H. P. Lovecraft – Dagon) Stau şi privesc apatic stelele mult prea îndepărtate, ancorate în întunecimea cerului lugubru şi avându-te pe tine ca al lor ghid spaţial. Tu le-ai creat. Tu ai dat viaţă universului meu şi tot tu l-ai stins într-o ultimă suflare a morţii. îmi amintesc şi acum, după atâtea secole, cum îmi povesteai visurile tale infectate de prea mult Lovecraft, autor pe care îl considerai profet. Ale tale simţiri ireale, contacte cu alte lumi paralele şi vocile pereţilor tăi plini de mucegai. îmi amintesc de şoaptele tale suave şi de vorbele atât de amare care le completau într-o armonie perfectă. Nu aparţii acestei lumi.

Tu eşti splendoarea care animă soarele dimineţii şi urletele lupilor flămânzi în noaptea fiinţei tale. Acea splendoare ca-

61

re-mi inundă minţile bolnave şi le sfâşie cu spinii trandafirilor sângerii pe care îi duci cu tine în veşnicie. Crăpăturile pământului care-i dau viaţă, asemeni unor vene gigantice, sunt acum esenţa ta. Acum şi pentru totdeauna. Îmi amintesc de noaptea aceea în care te-ai trezit strigând neputincioasă din coşmaru-ţi suprem. Povestea ta atât de fantastică pe care am ales să o batjocoresc ca un copil neştiutor. Toată dreptatea pe care o aveai şi la care eu, un simplu muritor abia atins de tine, nu aveam acces. Apoi acele săptămâni infernale. Amurgul unei specii blestemate de Dumnezeu pentru greşelile sale. Alterarea cruntă a realităţii. Ruptura dintre palpabil şi nevăzut. Mărşăluirea celor morţi printre noi. Decadenţa ultimilor rămaşi vii. Distrugerea a tot ceea ce a însemnat cândva civilizaţie. Sfărmarea pământului din dorinţa de a respira şi a prinde viaţă. Râurile pline de sânge murdar. Urletele apocaliptice ale omenirii şi crunta ei dispariţie. Moartea lor şi ciudata noastră supravieţuire. Noi, martori tăcuţi, privitori ai unei orori necesare. Ai vrut să cred că totul a fost un miracol, dar acum mă gândesc, dacă tu ai vrut ca eu să trăiesc atunci? Dacă tu eşti cu adevărat divină? Dacă înainte eu nu eram cu adevărat viu?

Te plimbai prin lumea dispărută, dorind să cunoşti secretul mortalităţii ei, secretul urii umane. îmi spuneai că mă doreşti şi că vrei să împarţi cu mine adevărul universal, iar eu nu te-am crezut. Demonul disperării supreme îşi făcuse din sufletul meu al său cuib monstruos. Unda de şoc a hoitului numit cândva omenire era mult prea adâncă, sufocândumă încet, asemeni unui şarpe din îndepărtatul Infern. Am ales totuşi să te urmez, iar acum îmi blestem zilele pentru că destinul m-a întors în timp pentru a mă ţine departe de tine. Regret că nu ne-am trăit fericirea şi că am umblat în căutarea unui lucru interzis nouă. Poate că nu suntem simpli muritori. Poate că suntem nişte copii ai stelelor îndepărtate, ai unui timp uitat de mult, dar asta nu ne dă dreptul de a căuta secretele zeilor. Nu ai crezut spusele mele. M-ai obidit la rându-ţi şi m-ai trimis în acel loc fără de început. Eram exilat într-o pădure străină mie, dar plină de necunoscut. O adevărată poartă spre alte universuri tainice. Am rămas în acel loc parcă o eternitate şi chiar dacă nu ţi-am înţeles gestul necugetat, niciodată nu am fost mâhnit pe tine. Erai raza de lumină care se strecura ceresc printre crengile ciudaţilor copaci în fiecare dimineaţă, care îmi dădea putere şi care găsea mereu o cale de ieşire din labirintul minţii mele contorsionate. Erai în mine.

Apoi a urmat şi amurgul nostru. Ultimele minute ale vieţii mele de nemuritor şi ale paradisului care ai însemnat întotdeauna. Căldura trupului tău moale era sursa care mă ţinea treaz. Tu eşti motivul pentru care nu am adormit lăsându-mă pradă nebuniei. De la tine a început totul, toată aventura pe care am parcurs-o atemporal şi tot de la tine a venit şi finalul fără de cruţare.

Poate că ar fi trebuit să te urăsc pentru că m-ai ademenit în capcana dragostei necondiţionate. Poate că ar fi trebuit să îl urmez pe Omul Negru din pădurea misterioasă. Acel personaj care mi-a vegheat nopţile vampirizate de parfumul tău şi care a vrut să mă ducă în faţa morţii însăşi – sau poate că moartea era chiar El. Nu am dorit însă adevărul netălmăcit de nimeni. Te-am dorit pe tine, la fel cum un alchimist doreşte conceptul metamorfozării, iar tu m-ai închis în pentagrama rece a inimii tale aparente. O inimă de gheaţă care trădează lipsa sufletului tău. Chiar dacă m-ai folosit pe post de înlocuitor al unei posibile singurătăţi deşarte, într-un mod inexplicabil, am fost cel mai fericit om din acest colţ de galaxie. Ţin minte şi ultimele clipe. Mergeam împreună cu tine printre stâlpii de beton care susţineau odată oraşe întregi.

Printre ruinele unei umanităţi decimate, ruinele ideilor noastre sfârşite. Printre mormanele de morţi schimonosiţi grotesc, cu ochii aţintiţi asupră-ţi, gata să te urmeze. Oceanele roşii, pline de singe, le urmam în zborul nostru neclar, fără vreo destinaţie anume. Ne ţineam de mână mereu, dar nu ne-am zâmbit niciodată. Nici măcar nu ne-am privit o clipă.

Eram prea preocupaţi de peisajele complexe, care formau tabloul unui final glorios, un câştig al morţii necruţătoare.

Atât de preocupaţi încât nu am realizat că acela era şi finalul nostru. O iubire veşnică, cu un sfârşit impus de un nevăzut timp universal. Nu există drum fără vreun capăt. Singurul defect al celui pe care mergeam noi era lungimea care le depăşea pe celelalte. Dar capătul era undeva acolo şi ne aştepta zâmbind drăcesc. Aparenţa eternităţii noastre se scurse prin faţa ochilor noştri neputincioşi. Aveam şi noi un secerător gata să ne fure sufletele impure. Atunci te-am pierdut pentru totdeauna. Am ştiut ce mă va aştepta. Pedeapsa cea mai cruntă. Dispariţia ta de lângă mine.

Finalul nedorit a urmat fără nici o remuşcare. Lumea aflată la ultimele sale sufluri salvatoare îşi aştepta împăcată decesul. Tu erai, spre deosebire de mine, pe aceeaşi lungime de undă cu ea. Atunci, cel dintâi cavaler al apocalipsei se pregăti să îşi facă intrarea glorioasă. Toată agitaţia de dinainte dispăruse, iar calmul care pregătea sosirea furtunii catastrofale se lăsa peste peisajul macabru. Singurele sunete care îmi inundau urechile erau bătăile necontenite ale inimii mele speriate şi suflarea-mi haotică. Tu erai în comuniune cu restul lucrurilor, erai tăcută asemeni planetei pe care ne aflam. Apoi a urmat acel ţiuit care îmi sparse timpanele şi pe care tu l-ai perceput asemeni unei viori făurită de îngeri. îmi amintesc acea senzaţie urâcioasă, sângele care îmi şiroia din urechile umflate şi privirea ta neclintită. Apoi cerul se înroşi puternic, pământul pe care stăteam odinioară se crăpă în jurul nostru şi cred că liniile inegale se continuară pe bolta acum schimbată. Orizontul deveni un tot, se topi şi se schimbă într-o mare uniformă. Toate ruinele slute ale oraşelor de odinioară se întorceau în aer după bunul plac al unui păpuşar pe care eu nu aveam capacitatea de a-l percepe, dar pe care tu cred că îl cunoşteai foarte bine. Imposibilul era noua regulă a lumii. Cred că am înotat pentru câteva momente în lichidul care odinioară era ceea ce numeam realitate. După aceea nu îmi mai amintesc nimic. Am fost înghiţit de apa misterioasă, nu am mai simţit mina ta catifelată şi am fost incapabil să strig.

Cu toate acestea, sunt viu. Cel puţin acestea-mi sunt aparenţele. Duc o viaţă relativ normală, într-o perioadă prin care am mai trecut odată alături de tine. Omenirea, această specie cu atât de mult potenţial irosit datorită laturii ei autodistructive, a construit adevărate cuiburi aglomerate din beton, care acum servesc drept altceva decât propriile lor morminte. Se pare că inevitabilul încă nu s-a produs. Poate că nu se va produce niciodată şi totul a fost doar o amintire a unui viitor iluzoriu. Un viitor care părea infinit pentru noi.

62

Dar revenind la povestea mea, am scris că duc o viaţă relativ normală, din cauza unui inconvenient al naibii de enervant. Sunt blestemat unei vieţi nepăsătoare, blocate de crudul destin. Picioarele îmi sunt retezate, iar eu sunt într-un scaun ajutător din fier. îmi este greu să mă mişc. Nu ştiu cum am ajuns în această stare mizeră în comparaţie cu posibilităţile nelimitate prin care am trecut împreună. Tot ceea ce ştiu este că m-am trezit aşa acum câteva zile. Aşa că iată-mă.

Scriind aceste rânduri în speranţa regăsirii tale. Poate că tu, iubirea mea, eşti undeva acolo. Singurele mele gânduri sunt îndreptate spre tine. Te vreau cu disperare înapoi şi chiar dacă poate ai trecut la un alt nivel de conştiinţă şi nu mai ai nevoie de mine, încearcă să baţi la familiara-ţi uşă a minţii mele pentru a şti că nu ai rămas în pierzania supremă. Poate că această scriere nu va fi cunoscută de atât de multe suflete, asemeni mormanelor de corpuri cadaverice din era spulberată, dar socot că nu mi-am irosit timpul dedicat scrierii ei. Dacă va fi considerată operă de ficţiune, din cauza întâmplărilor care poate şi mie mi s-ar fi părut incredibile, acest lucru nu mă priveşte în nici un fel.

Iar acum, o concluzie. Sper ca efortul meu să nu fie în zadar. Vreau să cred că poate încă mă doreşti la fel de febril ca atunci când scurgerea timpului se făcea prin sânge. Nu mai am aceleaşi abilităţi de nemuritor drogat cu prea multă iubire imposibilă, dar dacă ar fi să repet experienţele anterioare nu aş ezita nici o clipă. Dacă nu vei vrea sau nu va fi cu putinţă să îmi răspunzi scrierii, voi încerca să îmi trăiesc restul vieţii pe linia obişnuinţei, dacă se mai poate aşa ceva.

Voi încerca să rămân treaz, să nu cad în somnul raţiunii şi să mă prefac într-un monstru uman ca majoritatea semenilor mei de acum. Oricum se va termina această poveste, dragostea mea pentru tine nu va cădea niciodată în uitare. Poate că acum sunt prins în acest corp straniu, dar înlăuntrul meu o parte din tine nu îmi îngăduie să îmi pierd minţile în ciuda celor petrecute. Datorită ţie am realizat acum că am fost privilegiat, fiind implicat într-o experienţă dincolo de existenţa crudă şi mohorâtă. Sper ca acesta să nu fie cu adevărat sfârşitul.

Pasaj găsit după nouă săptămâni de la cele relatate mai devreme: Nimic nu mai este confuz acum. Sper ca cel care v-a găsi aceste rânduri, scrise înainte de a cădea în abisul somnului eteric, să le publice alături de elogiul pentru divina mea doamnă. Ştiu că am un imens număr de ani pierduţi cumva de ea. Ştiu că sunt captiv în acest corp datorită ei. Şi mai ştiu că ea mi-a salvat viaţa, pentru că dacă rămâneam în acea reconstrucţie a realităţii tulburi m-aş fi sfărmat într-un tot atât de imens număr de bucăţi irecuperabile. Acum am ajuns la finalul acestui ciclu şi probabil că voi începe o nouă viaţă de la zero, nu sunt sigur. Dar am aflat adevărul despre ea. Am aflat cine este minunata mea dragoste. Este steaua care a ghidat omenirea pe tot parcursul evoluţiei sale. Este secerătoarea care o v-a curma la momentul potrivit.

Poarta către Dumnezeu. Uşa către eternitate, infinit, nemurire. Este culmea care veghează această planetă şi care m-a ales drept ucenic nevrednic. Protectoarea şi deţinătoarea sufletelor noastre. Ea l-a pus pe Omul Negru să mă păzească. Surprinzătoare întotdeauna, la fel ca propria-mi identitate, identitate la care nu mai pot reveni vreodată. Acum ştiu modul de a o regăsi. Ştiu că trebuie să plătesc cu sufletul pentru a o ajunge din urmă pe drumul viselor deşarte. Diseară, eu nu voi mai fi pe acest pământ. Corpul descompus va fi descoperit de voi, cititori curajoşi, iar grimasele de pe feţele voastre înspăimântate vor fi mai sordide decât chipul meu palid de mort. Camera aceasta îmbâcsită îmi va fi mai mult decât sicriul veşted, va fi spaţiul prin care voi trece spre jumătatea fiinţei mele, în adevărata veşnicie. Diseară, iubita mea celestă, voi fi alături de tine pentru totdeauna. * În noaptea de şapte August, sanatoriul Blindoors din New England a pierdut unul dintre cei mai adoraţi pacienţi, atât de doctori cât şi de ceilalţi internaţi, pe bătrânul scriitor Lester şi ale sale poveşti de o imaginaţie cuceritoare. Rănit în timpul războiului, acesta a fost ţintuit la pat toată viaţa, din cauza rănilor fizice şi psihice provocate. Dispariţia lui dintre cei vii îi va bântui restul vieţii pe toţi cei care îl cunoşteau.

Fratele meu cel mare, Caragiale de Boris Marian Mehr Un oarecare scrie o enciclopedie despre patriotism și bunătate. Apar cuvinte precum lifte, javre, străini, clistir, cretini, etc.

Nu insist. Eu îi numesc pe autori – recheșeni, de la numele unui vechi prieten, dispărut după o beție cruntă. Facem o pauză de respirație.

Reiau – eu îi iubesc la fel de mult pe Eminescu și pe Caragiale. Ei reprezintă polii stărilor omenești, nu numai românești – tragicul și comicul, în faza de grație.

Multe nulități se autoproclamă patrioți numai pentru că rostesc ceas de ceas cuvântul „țărișoara mea‖, fără a face nimic pentru această țară. Farfuridi în persoană. Mai mult, ei îi urăsc pe „străini‖, de parcă România ar fi în Lună, de parcă nu vin în această țară, ca peste tot, an de an, zeci și sute de mii de străini.

Cel mai bun ministru al Sănătății ar fi Raed Arafat, unul dintre cei mai buni știriști este Sabbagh, un show-ist remarcabil este Cabral, etc.

63

Hașdeu era pe jumătate evreu, Alecsandri pe un sfert, Eminescu era din neam româno-polono-tătăresc, Xenopol era grec, regii României au fost nemți, fondatorii sistemului bancar în România au fost evreii Blank, Marmorosch, primul folclorist, prieten cu Eminescu a fost rabinul Moses Gaster, Brătienii erau descendenți ai unor „străini‖, etc.

Doamne, ce prostie să spui că există ETNII pure!?

Caragiale a scris „Rromânii verzi‖, parcă a previzualizat mișcarea ce a îndoliat România câteva luni, în 1940.

A scris „O făclie de Paști‖, după care Radu Gabrea a făcut un film genial – „Nu uita, Iacobe‖, premiat în străinătate și ascuns publicului aici. Că proștii sunt mereu mai tari.

Animalele nu cunosc ura, ele se vânează din instinct. Oamenii o cunosc, fie ca promotori, fie ca victime.

La scară mondială, europeană, națională, site-ică apar precum igrasia, petele de ură. Unii confundă românismul cu creștinismul, dar tocmai creștinismul a trecut mozaismul la treapta internațională.

Catolic înseamnă și universal, în traducere din greacă. Ortodox înseamnă drept-credincios, există evrei ortodocși în credința lor, la fel cum sunt creștini ortodocși, etc.

Religia nu determină etnia.

Iubește-ți aproapele a spus prima oară Hilel, apoi Iisus Christos, care îl știa pe Hilel. Cu asta răspund tuturor atacurilor din partea unor ignoranți sau răuvoitori, indiferent de etnie, chiar și de etnia mea. Servus.

Plâng şi eu uneori

de Ioan Mititelu

Mă întrebaţi ce fac eu acum? Păi nu vedeţi? Plâng domnilor, plâng. Dar să nu vă închipuiţi că am dat uşor, uşor în doaga lui Băsescu, ciumetele ăla lăcrimos, care cum vede un stol de cai verzi pe pereţi, hop şi el cu lacrimile, ci eu sunt om serios, cu număr la poartă şi agud în curte, aşa cum mă cunoaşteţi şi cum mă cunoaşte şi nea Vasile hingherul şi Guţă, ţambalagiul oficial al Vasluiului.

Păi spune şi dumneata vecine, cum să nu plâng numai cât mă gândesc, (stai aşa, să-mi şterg lacrimile cu poala cămăşii, fiindcă batista e bleaşcă), ce bine am fi dus-o, dacă n-am fi dus-o prost, fiindcă mai marii noştri sau comportat exact ca nişte români adevăraţi, atunci când toată lumea se aştepta să ne comportăm ca nişte europeni, cum ne pretindem.

Cred că vă mai amintiţi cum atunci, în ianuarie 2007, la intrarea în UE, ce mai chiot, ce mai hăulit, ce mai veselie, ce speranţe roz se desenau pe piciorul nostru de plai. Şi dacă tot era sărbătoarea noastră a apărut şi darul: Comisia Europeana „ne-a cinstit”, în perspectivă, cu o sumă uriaşă am putea spune, de 19,2 miliarde de euro, eşalonată până în 2013, cu care să ne facem treburile, pentru a ne pune ţara gospodăreşte la punct şi pentru a elimina dezechilibrele structurale faţă de Europa, pe care le avem de atâta vreme.

Eram voioşi atunci fiindcă un asemenea dar, curat pe de-a moaca, nu se prea primeşte, şi, cu bănuţii aceia, multe lucruri s-ar fi pus la punct în domeniile autostrăzilor, modernizării unor artere de circulaţie din oraşe, extinderii canalizării urbane şi rurale, reţelelor electrice, de apa şi gaze, etc. etc…

Nu mai departe, decât prin anii ’70 ai secolului trecut, cu un împrumut de numai 4 miliarde de dolari de la FMI, Ceauşescu a pus la punct de zbârnâiau sistemele energetic şi de irigaţie ale ţării, modernizare care a permis în anii următori un avânt nemaicunoscut al economiei, cum nu-l avusese şi probabil nu-l va mai avea vreodată.

Dar să primeşti deodată de 4-5 ori mai mulţi bani, şi încă pe gratis, este într-adevăr un mare noroc. Un noroc de-a dreptul chior care trebuie exploatat la maximum. Însă după cum s-a observat, că de fapt noi suntem români, aşa că entuziasmul celor de la guvernare şi din cercurile apropiate a scăzut brusc, până spre zero, exact din momentul în care s-a aflat, cu adâncă durere în suflet şi-n simţiri, că banii aceştia nu vor fi căraţi spre meleagurile mioritice, nici cu diplomatul la fapt de seară şi nici cu sacul, ci (i-auzi colo ce necaz, soro!) trebuie munciţi, putând fi accesaţi trudnic doar prin finanţări de proiecte de dezvoltare pe domenii şi ceea ce era al dracului de supărător pentru guvernantul român, cu o urmărire sigură a utilizării lor corecte, (curat inacceptabil pentru un adevărat român).

Când au aflat asta, guvernanţii au pus-o de mămăligă fiecare pe cont propriu şi s-au retras strategic spre alte izvoare de bani, mai lesne de pus la teşcherea. Unii încă mai stau şi acum cu deştiu-n gură şi se întreabă nedumeriţi: „Cum adică, să nu se poată fura chiar aşa, nimic, nimic? Păi europenii aceştia, încă nu au aflat că noi suntem români şi la noi merge altfel?”

Au încercat ei, românaşii noştri, o interpretare curat autohtonă a mesajului european, promiţând una şi făcând alta (cum este cazul cel mai recent al unui ministru), dar n-a ţinut şi basta! Şi în aceste cazuri, ca şi în al-

64

tele, devierile de traseu al banilor au fost descoperite. Ca urmare a acestor exigenţe, adică a urmăririi prea consecvente a drumului banilor, fondurile europene, deşi cu titlu gratuit, au început să devină din ce în ce mai neatractive şi parcă chiar urât mirositoare pentru autorităţile române, ajungându-se ca, din cauza restricţiilor în fraudare, impuse de nenorociţii aceia de europeni, să fie tot mai ocolite. Şi de aceea se observă, cum pe itinerariul acordării lor, se întâmplă tot felul de nereguli şi superficialităţi: fie că este vorba de o slabă propagandă în rândul investitorilor autohtoni, de întocmirea superficială a proiectelor, de prelungirea termenelor de aprobare, sau de organizarea necorespunzătoare a licitaţiilor, încât din noianul de proiecte propuse, puţine sunt cele eligibile care primesc finanţare.

Drept urmare, noi facem ceea ce făceam dintotdeauna, ne chinuim bărbăteşte cu sărăcia, iar sumele destinate nouă „mucegăiesc” ca nişte nesimţite prin seifurile de la Bruxelles. Degeaba stă România pe un munte de bani oferiţi gratis, că guvernanţii noştri cei înţelepţi, au creat deja un scut de respingere.

Datorită acestui blocaj în lanţ, am intrat prost de tot în marea horă a statisticii şi se observă că România are cea mai scăzută rată de absorbţie a fondurilor europene, de numai 8,6 la sută, mai puţin decât Bulgaria (10,2 la sută) şi mult mai puţin decât Polonia (20,4 la sută), Estonia (26,0 la sută) sau Letonia (29,0 la sută). Şi asta numai şi numai dintr-o crasă incapacitate administrativă şi dezinteres pentru nişte bani, ce nu pot fi nici de-al naibii fraudaţi.

România cea calică, renunţă la o mină de aur în finanţarea propriei sale dezvoltări, care ne-ar fi ajutat nespus de mult la ieşirea noastră din criză, cum este cazul Poloniei, numai şi numai, fiindcă nu este posibil de jucat sportul naţional, ştiţi care, cel care se joacă lesne, doar dacă eşti la guvernare şi ai mâna lungă.

Aceeaşi Românie, atât de lipsită de bani încât se plânge că este incapabilă să plătească pensiile şi salariile de mizerie a bugetarilor, preferă procedeul împrumuturilor purtătoare de dobânzi, fie de la UE, FMI, Banca Mondială etc., pentru că sumele acestea, nu sunt supuse restricţiilor şi, în consecinţă, ele pot fi mai uşor utilizate şi dirijate spre zone obscure ca să li se piardă urma.

Fără a vorbi de angajamentele înrobitoare faţă de FMI, Guvernul României, s-a împrumutat chiar şi de la Comisia Europeană cu 5 miliarde de euro, cu dobândă, bani pe care i-am fi primit gratuit (Aoleu! Oare chiar aşa de tâmpiţi suntem?) dacă i-am fi accesat pe calea proiectelor, din toate domeniile, şi sunt sigur că ar fi destule.

Lucrurile, din păcate nu se opresc aici. Ca membră a Uniunii Europene, România are şi obligaţii, vorba boxerului, primeşti, dar trebuie să mai şi dai. Contribuţia ei la Bugetul acesteia este fixată la 1 la sută din PIB, ceea ce înseamnă peste un miliard de euro anual. Aşa de pildă, în timp ce în 2010 contribuţia ţării noastre la Bugetul UE a fost de 1,408 miliarde de euro, România a absorbit fonduri europene de numai 800 de milioane de euro, adică cu ceva peste jumătatea contribuţiei.

Situaţia este similară în toţi anii scurşi de la aderare. Până în prezent, ţara noastră a vărsat la Bugetul UE drept contribuţii obligatorii 4,53 miliarde de euro şi a absorbit prin proiecte numai 2,18 miliarde de euro, adică mai puţin de jumătate. Dacă lucrurile vor merge tot aşa, se apreciază că, până la sfârşitul lui 2013, România va atrage abia încă 2 miliarde de euro şi va contribui cu 5,5 miliarde de euro.

Este vorba, deci, de o altă contribuţie netă de 3,5 miliarde de lei în următorii doi ani şi jumătate, care, probabil, se vor întoarce în ţară sub forma de împrumut de la Comisia Europeana (bani ce se pot fura uşor).

Făcând bilanţul total pe perioada 2007-2013, rezulta următoarele: 10,03 miliarde euro la contribuţii şi 4,18 miliarde la beneficiu. O pierdere netă de 5,85 miliarde de euro. Unii ar spune, câtă idioţenie! Dar nu este aşa, „băieţii deştepţi” de la conducere ştiu ei prea bine ce fac şi trag nădejde că „la o casă mare, nu se cunoaşte”.

Iată cum aderarea României la Uniunea Europeana a devenit o afacere extrem de proastă, pentru poporul acesta nenorocit. Interesant este că în perioada de preaderare, românii au fost mult mai eficienţi în accesarea de fonduri. Bunăoară, în cursul anului precedent aderării, România, prin fondurile Phare, Sapard şi Ispa, a beneficiat de 1,6 miliarde de euro, faţă de contribuţia sa de 1,1 miliarde de euro.

Concluzia care se desprinde din toată această aventură, (pentru că guvernanţii noştri şi întreaga clasă politică aşa o consideră), este că am aderat la Uniunea Europeană, nu ca să contribuie aceasta la dezvoltarea României, ci să contribuim noi la dezvoltarea ei, sărmana de ea!

Iată aşa s-a obţinut ceea ce-i trebuia chelului din fruntea statului, tichia de mărgăritar! Şi ca urmare a înţelepciunii „izvorâte” se sub tichie, se pare că decizia la care vor fi obligaţi să recurgă europenii va fi diminuarea cotei generale de alocare a fondurilor, pentru perioada 2014-2020. Adică, ne vor pune la dispoziţie mai puţini bani decât în etapa actuală, gândind şi ei, ca tot omul cu capul pe umeri, că dragoste cu sila nu se poate face. Şi cine mai ştie se poate ca într-un viitor oarecare vor considera că locul nostru, al românilor şi al României, nu este alături de Europa şi de europeni ci poate undeva mai spre Burkina Faso.

D-aia plâng eu acum, fiindcă totul este trist, trist şi adevărat! Hei, care-mi oferă un umăr ca să mă sprijin cât timp mă smiorcăi?

65

Îmbrăţişări din adânc de IOANA CĂTĂLINA DOROJAN “Beyond her walls I shatter mine Towards her charming lies I crawl Her heart got sore as she found mine Into her liquid arms I fall” Diorama – Her liquid arms Nu îmi mai amintesc sigur în ce zi am cunoscut-o. Cred că era luni. Sau marţi. Nu, era marţi. Început de noiembrie.

Terminasem cursul de „Metode şi procedee numerice” şi aveam o pauză de două ore până la seminar. Hotărâsem să merg la cafeneaua de la colţul străzii, de lângă facultate, pentru că era, în general, mai puţin populată şi îmi puteam rezolva tema pentru acel seminar. Cu o noapte în urmă,avusesem un vis ciudat – eu, care în general nu visez: o umbră, care îmi făcea semn să o urmez, şi mă duceam înspre ea fără să mă pot opune. Apoi, nişte braţe palide mă trăgeau brusc într-o apă, într-un adânc negru şi învolburat. Nu mă puteam mişca, nu puteam respira. Mă trezisem chiar când eram pe punctul de a măîneca. O fi agitaţia, îmi spusesem. În aceeaşi săptămână trebuia să îmi termin şi articolul, atâtea termene de respectat...

Spre marea mea mirare, cafeneaua era plină. Zarvă, agitaţie, studenţime. Clar, nu era un loc prea bun pentru ceea ce voiam să fac, însă am eliminat din start ideea de a rămâne la bibliotecă, întrucât duduia care îi ţinea locul bibliotecarei mi se părea uşor sinistră: un ten pământiu, cu ochi mari şi negri, de parcă îţi fura sufletul. Şi modul în care se purta cu cărţile îmi provoca silă.

O masă era liberă. Mai retrasă decât majoritatea – din păcate, lumină difuză. Mi-am aşezat geanta pe scaun şi am scotocit în ea după ochelari, la care trebuia să apelez din ce în ce mai des, de la o vreme. Ridicând privirea, am observat că la capătul celălalt al mesei se afla deja cineva. O fată brunetă, tăcută, cu cearcăne cenuşii brăzdându-i tenul palid.

Uşor iritat, m-am scuzat că i-am ocupat masa şi m-am pregătit să plec.

– Puteţi rămâne, m-a oprit. Nu mă deranjează. Nu mai aştept pe nimeni.

Aşezându-mă,am remarcat că nu servea nimic. La dracu‘, poate că profitase de neatenţia mea şi se aşezase aici.Se dusese cu tema asta, nu mai aveam ce face. Mi-am dat jos haina, calculându-mi punctajul pentru examen. Era greu, materia era dificilă şi fiecare zecime conta. Şi nu puteam să îmi permit să pierd dintr-o prostie, anul care urma voiam să plec în Amsterdam, cu bursa.

M-am aşezat şi am fixat-o pe fată cu privirea. Ia să vedem cu cine îmi pierd eu timpul în această zi...

Fata avea ochii cenuşii. Sau albaştri, nu îmi dădeam seama. Fruntea îi era înaltă, părul lăsat despletitîi încadra chipul. Purta o bluză neagră, o eşarfă violet şi o broşă din dantelă, în formă de trandafir. O fi de la Litere. Fustă gri închis, cizme înalte. Destul de conservatoare, pentru vârsta ei. Între timp, chelneriţa sosise la masa noastră. Drăguţă poate doar în aparenţă, cu un aer uşor plictisit, genul de fată pe care o agreezi pentru o perioadă scurtă, până începi să îţi pierzi răbdarea.

– Cu ce vă pot servi?

– O cafea fără zahăr, vă rog.

– Imediat.

– Mă scuzaţi! Dar pentru domnişoara de lângă mine?

Nu înţelegea, sau se făcea că nu înţelege. A dat din umeri şi s-a dus după cafea.

– Nu e nimic, a zis fata. Nu doresc nimic, oricum.

– OK, am înţeles. Atunci de ce naiba mai venise la o cafenea?

– Eu sunt Cătălin, am spus, întinzându-i mâna.

– Silvia. Silvia Marinescu, mi-a răspuns, cu o strângere de mână mai fermă decât mă aşteptam. Avea mâinile albe, cu degete lungi şi unghii îngrijite.

– Cum ţi se pare aici?

– Puţin cam aglomerat, dar eu nu prea obişnuiesc să ies.

– Nici eu, am râs. Acum am fost obligat de circumstanţe, aveam de scris o temă şi îmi trebuia un loc mai retras...

– Şi o cafenea este într-adevăr un loc destinat studiului...

Râde de mine, fetiţa.E frumuşică, dar asta nu o scuză. Ia să i-o întorc niţel.

– Când o să ajungi în ultimul an de facultate o să înţelegi mai bine cum stă treaba, vezi tu...

Mi-a zâmbit timid şi parcă uşor ironic.

– Dar în ce an eşti?

A zâmbit din nou. În mod straniu, zâmbetul ei era molipsitor. Am râs.

– OK, OK. Ai terminat facultatea, să înţeleg. Dar câţi ani ai? Eu credeam că eşti boboacă.

– Sunt mai mare decât par.

– Îmi cer scuze, i-am răspuns, uşor jenat. Trebuia să îmi dau seama că nu se cuvine să întrebi o femeie ce vârstă are.

A ridicat mâna la gură, probabil ca să îşi mascheze un alt zâmbet. În acel moment, am simţit în aer o aromă dulce, uşor îmbătătoare, care îmi amintea vag de copilărie. Da, vanilie...

– Simţi? am întrebat-o. Cred că au şi prăjituri. Miroase a vanilie.

66

– Este parfumul meu, mi-a răspuns absent.

Sunt idiot, mi-am zis. În mai puţin de jumătate de oră mă fac de râs în faţa unei fete drăguţe. Trebuie să mai ies din casă, atâta studiu mă tâmpeşte. Şi acum, mirosul acela. La naiba!

Am tăcut până am terminat cafeaua. Din păcate, ea nu mai zicea nimic pentru a salva discuţia. Vizibil iritat, am lăsat-o baltă şi mi-am căutat portofelul, ca să îmi plătesc consumaţia. Uitându-mă din nou la masă, Silvia dispăruse. La naiba, din nou!

Seminarul era şi plictisitor. Deşi de cele mai multe ori reuşeam să ţin pasul, să ies în evidenţă (nici nu era greu, nu aveam cei mai străluciţi colegi), de data aceasta îmi venea să plec. Profesorul mă plictisea, colegii mă enervau prin simplul zumzetpe care îl generau constant. Mici entităţi neglijabile, mă gândeam.

Dar mintea mea era departe. Încercam să mă concentrez la viitorul articol, la o carte pe care voiam să o citesc, dar nu puteam să îmi scot din minte aroma de vanilie. Mi se conturase în minte chipul ei, ochii, părul negru, mâinile micuţe şi albe, cu degete subţiri. Mi-o imaginam cântând la pian, înconjurată de lumânări mari, plimbându-şi uşor degetele pe clape, rezonând cu acesta. Simţeam parcă mirosul inconfundabil, dulce, îmbătător...

– Cum o cheamă? m-a întrerupt un glas piţigăiat. Toată imaginea s-a evaporat, ca un abur.

– Poftim?!

– Eşti gânditor. Tu nu eşti aşa gânditor de obicei, mi-a răspuns o colegă care încerca să fie de treabă, însă nu reuşise până atunci decât să mă enerveze.

– Nu te priveşte.

Dar mă gândeam. Mă gândeam la ea. La fata de vanilie...

Zilele treceau enervant de greu. Mă regăseam absent, mergând cu valul, doar pentru a nu mă pierde. Facultatea deacum mi se părea o pierdere de timp. Începeam să mă întreb dacă îmi doream într-adevăr să mai plec cu bursa. Depăşisem chiar şi termenul pentru un articol, dar nu mă mai interesa. Mă urmăreau ochii ei, aroma de vanilie. Îmi imaginam scenarii în care mă întâlneam cu ea din întâmplare pe stradă, modul în care aş fi reacţionat, modul în care ea ar fi reacţionat, şi cum să îi cer numărul de telefon, măcar. Priveam mai atent la lumea din jur, crezând de câteva ori că îi văd chipul. Însă nu erau decât fete. Fete comune, muritoare de rând, cu nimic aparte. Chipuri de lut şi atât. Visasem, oare?

Priveam pe geam în tramvai, sperând că poate o voi zări. Am înnebunit. Şi dacă o văd, ce fac? Mă dau jos la prima staţie şi alerg după ea? Va crede că sunt vreun psihopat care o urmăreşte. Trebuie să îmi vin în fire. Trebuie să îmi văd de treaba mea, de viitorul meu.

Dar nu puteam. Ea mă reţinea. Aroma ei mă îmbătase, mă făcuse să îmi pierd minţile, raţiunea. Şi de ce? Nici nu o cunoşteam. Poate nu exista niciun viitor. Pentru cine mă agitam, de fapt?

Paşii mă purtau spre treptele Facultăţii de Litere,fără vreun scop anume. Stăteam şi priveam.

Urmăreamchipurile, părul, eşarfele, în speranţa că voi zări, în mulţime, una violet.

Am intrat într-un magazin, la întâmplare. Rafturi micuţe sprijineau obiecte şi mai micuţe, de diverse forme şi culori. Decoraţiuni. Porţelan, lemn, metal filigranat, pietricele colorate prinse în ramuri din sârmă. O aromă familiară m-a întâmpinat şi, alertat, m-am uitat în jur. În magazin eram numai eu şi vânzătoarea, care părea preocupată de o revistă subţire, plină de poze.

– Nu vă supăraţi, de unde vine această aromă?

– Ah, de la lumânările cu vanilie. Dacă doriţi, sunt la reducere.

Am ieşit din magazin cu două lumânări cumpărate – ambele medii, în suport de sticlă –, pe care le-am aşezat pe masa mea de lucru. Poate aşa voi avea mai multă inspiraţie pentru articole. Poate aşa nu o să mă mai gândesc atât de mult la ea, fiindu-mi suplinită nevoia pentru acel miros. Mi-am pus o cană de cafea pe masă şi am aprins lumânările, care au început să răspândească aroma îmbătătoare. Cafeaua era destul de tare, întrucât aveam mult de lucru în seara aceea şi trebuia să profit cât de mult puteam. Cifrele îmi zburau prin minte în legături, serii de numere dansau împreună, iar eu eram acolo să le explic, să le dau un sens, să le învârt şi să le fac să vorbească. La dracu’, nu iese. Sunt prea obosit. Mi-am dat jos ochelarii şi mi-am aşezat capul peste mâini. Ce o mai face Silvia? Oare a fost doar în mintea mea...?

Aroma de vanilie umplea aerul, devenind parcă din ce în ce mai puternică. Cu ochii închişi, simţeam cum ameţeam uşor, spre o stare de visare. Parcă alunecam în altă lume, în care gândurile se transformau în şoapte. Nu mai aveam nimic în minte decât chipul ei, ochii ei, mâinile ei mici. „Trage-mă spre tine...”

Mirosul părea să de transforme în aburi şi o atingere rece mi-a ţintuit ceafa, răspândind fiori de gheaţă în jurul gâtului, ca un ştreang făcut din mii de ace.

Mă înec. Nu mai am aer. Pulsul îmi apasă tâmplele. Îmi aud inima bătând.

M-am ridicat brusc de la masă, răsturnând cana de cafea pe jos.Zaţul s-a împrăştiat, odată cu cioburile smălţuite, pe parchet.Lumânările s-au stins, iar fumul fitilelor era amar şi asfixiant. M-am dus spre fereastră şi am deschis geamul.

Cu fruntea în palme, m-am sprijinit de pervaz, privind în gol. Ce naiba se întâmplă cu mine?

Peisajul era gri şi sec. Norii, făcuţi parcă din plumb, domneau deasupra blocurilor. Ziduri cu tencuiala căzută, totul numai rugină şi degradare. Copacii goi şi cenuşii mângâiau cerul, într-o atingere moartă şi tăcută. Trebuie să ies de aici.

Am ajuns, fără să îmi dau seama cum sau cât de repede, în parc. Aerul era umed şi mirosea parcă a aburi reci. Chiar şi aşa, speram să îmi revin mai uşor decât aş fi făcut-o acasă. Mirosul de vanilie care îmi persista în nări începea acum să se dizolve, lăsându-mi gândurile libere. Norii păreau să atârne tot mai greu, însă nu dădea semne că va ploua.

Câteva cupluri se plimbau, de mână, pe cărările pietruite. Cum ziceau că e? Romantic... Da, adevărul e că peisajul avea în sine o notă aparte, însă romantismul situaţiei era de nuanţa scenelor funebre din poeziile lui Bacovia. Şi chiar şi

67

aşa... nu realizau cât de efemeri sunt, câtă inutilitate se afla în ceea ce ei numeau dragoste. Fete, dăruindu-se acum cu uşurinţă, lăsându-se pradă unor tertipuri ieftine. Ea era altfel, ştiam asta.Am citit totul în ochii ei, în gesturi. Avea în privire un cuget ferm, o demnitate aparte.

O singură siluetă părea să zacă în solitudine în apropierea lacului. Privea în depărtare, însă nu puteam distinge concret trăsăturile. Părea să semene cu ea. La dracu’, trebuie să îmi schimb ochelarii. M-am împiedicat. La dracu’!

Uitându-mă din nou în faţă, am observat că silueta a dispărut. Oare o luasem razna? „Trage-mă spre tine...”, am auzit un murmur şoptit.

– Silvia?

– Da, Cătălin, aici sunt. Vocea ei răsuna uşor răguşită.

– De când eşti aici?

– Practic, de acum sunt. M-ai chemat, am apărut.

La naiba, ce e cu fata asta?

– Şi... aveai de gând să mă mai ţii mult în suspans?

Ea a zâmbit. Atunci am observat. Ochii ei erau, de fapt, albaştri. Un albastru profund, ameţitor, în care m-aş fi înecat o veşnicie. Doamne, copilă, unde, când, în ce viaţă ne-am mai cunoscut?

– Dar nu te ţineam, nu am făcut-o niciodată.

– Ştii, avem de vorbit. Atunci, la cafenea, ai dispărut aşa, fără să îmi spui nimic şi, la naiba, poate voiam să mai vorbesc cu tine, să te mai văd. Ai plecat şi atât.

– Păi, aveai gândul în altă parte...

– Tertipuri feminine. Mă bucur să te revăd într-un final. Cum mai eşti?

Ea privea în gol.

– Mi-e frig, a şoptit.

– Normal că îţi este frig, nu te preocupi prea mult de sănătatea ta, văd. Vocea mea trăda un pic de grijă, dar am trecut peste.Şi ce trebuie să facă un băiat că să te vadă mai des?

A ridicat o sprânceană. Mi-am scuturat capul.

– Mai concret, ce ar trebui să fac eu ca să te pot vedea mai des?

– Concret, nimic, doar să mă chemi.

– Bine, aşa zi. Am dat să scot mobilul.De data asta nu scapă. Mă scotoceam de zor prin buzunare. Ştiu că sunt direct, dar nu contează, ia zi-mi numărul tău de telefon...

Dispăruse.

Am înnebunit?!

Încotro ne îndreptăm? de ION IONESCU-BUCOVU Unul din profesorii mei din Școala pedagogică ne spunea că cine nu are modele rămâne rătăcit toată viața. Modelele sunt exemplarele pe care ne place să le urmăm. Modelul rămâne un fundament pe care se construiește personalitatea noastră. Primul meu model pe care am pus ochii a fost tatăl meu de la care am învățat cinstea și munca cinstită în viață. Al doilea model a fost învățătorul meu. Îl priveam adesea pe fereastră când trecea la școală și m-am îndrăgostit de el , îmi plăcea cum vorbea și cum se comporta cu noi. Era un om punctual, plin de viață, cu harul de dascăl, care ne pregătea nu numai pentru a ști carte, dar și pentru viață. Și de atunci mi-am pus în gând să devin învățător și să-i urmez calea. Și am făcut-o. Ajungând la Școala pedagogică din Câmpulung-Muscel am întâlnit unul din oamenii care mi-au schimbat viața. Este vorba de directorul școlii, Ilie I. Stănculescu, autor al unei Pedagogii, un mare pedagog, care a dat țării mii de învățători, răspândiți în toate colțurile României. De la el am învățat punctualitatea și încrâncenarea în muncă. În fiecare dimineață la ora 7 directorul școlii intra pe poarta instituției, cerea raportul de la elevul de serviciu și mergea la cancelarie. Apoi trecea și inspecta sălile de clasă. Târziu de tot am fost la mormântul lui să-i pun o floare, drept recunoștință și am aflat cu stupoare că i-a fost furată crucea de pe mormânt din cimitirul Flămânda.

Tot acum alți doi profesori mi-au trezit dragostea față de limba română. Este vorba de profesorul Miron Holban și de profesorul Augustin Popescu, mai târziu, Augustin Z.N. Popp, marele eminescolog care și-a închinat întreaga viață culegerii de manuscrise eminesciene, fotografiilor, actelor etc.

Profesorul Miron Holban mi-a trezit dragostea de literatură prin felul cum ne vorbea despre scriitori, cum ne diseca opera literară, cum ne corecta ortografia, cu blândețe și înțelegere, cum ne trezea dragostea pentru lectură.

Augustin Z. N. Popp*(căruia vreau să-i aduc un omagiu în subsol, publicându-i biografia) ne povestea zile întregi în amfiteatrul școlii despre viața și opera lui Mihai Eminescu, alături de nepotul lui Eminescu, colonelul Eminescu, ne prezenta diafilme și diapozitive cu imagini din viața familiei poetului sau din viața lui Eminescu și a iubitei lui, Veronica Micle. A fost atât de îndrăgostit de Eminescu încât își transformase casa în muzeu. Rămăsese sărac dând din bruma lui de leafă pe manuscrise și acte vechi sau alte obiecte aparținând marelui poet. Până când cumpărase și rochia de mireasă a Veronicăi de la căsătoria cu Micle și o pusese la expoziție. Nu știu ce s-a ales de toate acestea după moartea lui și a soției.

Ar fi fost bine( sau poate a și făcut-o) să le predea Muzeului Literaturii Române, pentru că nu a avut nici un urmaș.

68

După școala pedagogică, dornic să-mi îmbogățesc cunoștințele, am urmat cursurile Institutului pedagogic de trei ani din București. Aici mi-am dat seama că încet-încet am ieșit din proletcultism, deabia acum am început să cunosc marile opere ale literaturii române. Începuse să se reediteze marii clasici, să apară studii critice, profesorii își dăduseră drumul la gură, era un fel de liberalizare de după 1960.

Profesori ca Boroianu, Bulgăr, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru Micu, severul C. G. Nicolescu, Ion Zamfirescu, reputatul profesor de Istoria teatrului, Piru, Ion Rotaru și alții mi-au accentuat dragostea pentru limba română. Pe unii din ei aveam să-i întânlesc și la Universitate, unde m-am înscris după terminarea institutului. La Universitate încă mai circula umbra lui Călinescu la ale căror cursuri se strângea mulțime de bucureșteni de toate profesiile pentru a-i asculta litaniile literare. Istoria lui literară circula pe sub mână și rar puteam să punem mâna pe ea. Profesorul Grigore Brâncuș, Gh. Muntean, Emanuel Vasiliu, Valeria Guțu Romalo, Crohmălniceanu,, mai tinerii Al. Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, m-au convins definitiv că cititul și scrisul e o boală frumoasă de care n-am să scap toată viața.Toți erau oameni de la care aveai ce învăța.

Acești oameni m-au format pe mine ca profesor și ca om și le port o deosebită stimă până voi închide definitiv ochii.

Elevii și studenți de astăzi mai au asemenea repere?

Poate sunt un om al trecutului și nu înțeleg încotro merge societatea. Dar să-mi fie iertat dacă greșesc, lumea de astăzi nu mai are repere. E foarte adevărat că după 1989 s-au schimbat multe. Oamenii s-au îndreptat spre meserii care aduc banul, unii chiar l-au îndrăgit atât de mult, încât au uitat buna cuviință. Vor banul chiar vânzându-se pe ei. Sau conștiința lor. Veți zice că așa e capitalismul. Care capitalism? Noi am ieșit dintr-o junglă și am intrat în alta. Capitalismul așezat are repere și modele pe care le respectă. Presa, mă refer mai mult la televiziuni, ne aduce mereu în față pseudomodele pe care tinerii, neavizați, le iau drept modele. Viața s-a manelizat, nu se mai citește literatură, nu se mai ascultă muzică bună, în special cea clasică, nu se mai învață temeinic. Școala a devenit bordel, facultatea o fugă după diplome, doctoratele formale cu lucrări compilate și plagiate. Politicienii fanfaroni plecați după pricoapsă. Nu se mai respectă instituțiile statului, profesorii, bătrânii, bolnavii etc.

O societate în firea ei trebuie să se trezească, altfel dispare.

Cine s-o facă?

Poate tânăra generație care vine după noi, educată în țări din occident, precum pașoptiștii la 1848. Sau tinerii rămași aici care muncesc cinstit să fie luați ca exemple. Dar înainte de toate stă în puterea noastră să ne trezim și să-i trezim și pe alții că așa nu se mai poate. Sărăcia s-a răspândit ca o plagă și ne sufocă. Munca a devenit o rușine. Goana după averi o virtute. Încotro ne îndreptăm?

Miraculosul tezaur al cuvintelor de ZOLTAN TERNER Cuvintele sunt obiecte de mare preţ. Nu ar trebui lăsate la îndemâna oricui. Să nu le strice sau să nu le spurce.

Ori, şi mai rău, să nu producă cu ele, distrugeri în jurul său. Oamenilor şi lumii.

Cine îşi bate joc de cuvinte ar trebui pedepsit. Cine le stâlceşte, ar trebui el însuşi stâlcit virtual/moral.

Copiii ar trebui învăţaţi, de foarte mici, să se poarte cuviincios cu cuvintele. Să li se explice că din Cuvânt s-a fost creat tot ce fiinţează. Grecii din vechime îl numeau ―Logos‖ şi însemna, deopotrivă, gândire, raţiune, înţeles, noimă, limbă şi rostire. Mai târziu, Logos însemna chiar Dumnezeu.

Cuvintele sunt semne ale lumii, ale oamenilor, ale faptelor şi gândirilor omeneşti. Fiecare cuvânt e un semn care înseamnă ceva. Asta înseamnă că cuvintele însele, au însemnătate. Sunt însemnate. Şi ne înseamnă şi pe noi.

Ar trebui instituit un organism social care să ocrotească cuvintele, să le păzească. Există instituţii pentru protecţia animalelor. De ce să nu fie altele şi pentru protecţia cuvintelor ? Chiar dacă, precum câinii, şi cuvintele pot fi jegoase, rele, periculoase, turbate. Unele cuvinte ar trebui ţinute în lanţ, în cuşti, în spitale. Să se cureţe, să se vindece. Să se lămurească precum metalele. Cu lamură. Să fie din nou, strălucitoare, pure şi frumoase.

Ca şi câinii, cuvintele sunt fiinţe vii. Se nasc, trăiesc şi mor. Ca şi câinele, cuvântul e prietenul omului. Dar poate deveni, tot ca şi câinele, duşmanul omului. În stare să-l sfâşie.

Dar cuvântul e mult mai mult, infinit mai mult decât toate astea. Şi multe altele. Cuvântul e sluga noastră, servitorul, sclavul nostru. Fiind în acelaşi timp, stăpânul nostru, fratele nostru, parte din sufletul nostru.

Sigur, nu toate cuvintele au aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare şi aceeaşi putere şi prestanţă. Există cuvinte sfinte şi altele blestemate. Cuvinte ale templelor, ale bordeielor, ale bordelurilor, ale îngerilor, ale străzii, ale poeţilor, ale hoţilor, ale judecătorilor şi ale călăilor. Cuvinte de început şi cuvinte de sfârşit.

69

Cam tot ce facem, ce gândim şi ce visăm vine din cuvinte. Şi se întoarce în cuvinte. Viaţa noastră se încarcă în cuvintele noastre, ele sunt bagajul pe care îl purtăm cu noi pe drumul vieţii. Bagajul de cuvinte. El ne însoţeşte. Spunemi cu ce cuvinte te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti.

Cuvintele sunt agoniseala unei vieţi de om. Cu cât ai adunat mai multe cuvinte, cu atâta eşti mai bogat, lumea ta e mai largă, mai plină, mai bogată. Mai colorată. Spune-mi numărul galbenilor de aur ai cuvintelor din visteria ta, ca să-ţi spun cât este de bogată împărăţia ta. Asta nu este o hiperbolă inventată de mine. Nu se spune ―tezaur de cuvinte‖ al unei limbi, al unei culturi, al unui neam ? În ebraică ―oţar milim‖ , comoară de cuvinte, înseamnă vocabular, lexicul limbii.

Iar în Internet, cel mai mare site de dicţionare se numeşte ―Thesaurus‖.

Copilului, când începe să scrie şi să citească, ar trebui să i se vâre în cap nu cum să adune bani şi lucruri, ci cum să-şi agonisească cât mai multe cuvinte, în cât mai multe limbi. Să i se repete mereu : - Adună cuvinte, copile ! Păstrează-le cu grijă. Foloseşte-le cu atenţie. Uite, îţi las şi eu moştenire o comoară de cuvinte. Îmbogăţeşte-o. Şi încă ceva : nu lua cuvintele în deşert. Nu le murdări. Joacă-te frumos cu ele.

Nu fantazez. Frecventezi un loc comun când spui că limba maternă e suptă de prunc împreună cu laptele mamei şi nu se uită niciodată. Face parte din fiinţa omului. Mai sunt apoi cuvinte inhalate din aerul pe care îl respiri. Cuvinte cu care te umple preajma omenească de acum şi de demult. Cuvinte din bătrâni, din vechime, din tradiţie, din obiceiurile neamului.

Sigur, la tot ce spun aici mi se poate răspunde (cu cuvinte de) ironie, ridiculizare, ocară sau batjocură.

Spuneam că tot ce facem e prin şi din cuvinte făcut. Tot ce e cu adevărat omenesc, trece prin cuvinte. Vine din cuvinte. E încărcat cu cuvinte. Sigur, există meserii şi arte care par a se dispensa de cuvinte: a înălţa palate, monumente, a compune muzică, a o interpreta, a picta un tablou, a sculpta în marmoră. Creaţie fără cuvinte? Dar deasupra şi dedesubtul lor, se află ceruri şi pământuri de cuvinte, infinituri de cuvinte în timp şi în spaţiu. Arta este creaţia unei fiinţe cuvântătoare: omul. Tăcerea, ca şi pauza în muzică, este legată de cuvinte şi de cuvântătoarele umane. În natură nu există tăcere, doar linişte, când şi când. Tăcerea este spaţiul dintre cuvinte, este câmpul de iradiere al câte unui cuvânt. E spaţiul lăsat pentru ecoul cuvântului. Există anume tăceri care pregătesc sau continuă un cuvânt.

Sigur, există şi tăceri goale şi de cuvinte şi de tot. Adică de gând. Aşa cum există şi cuvinte goale. Nu toate cuvintele sunt monedă forte. Există şi bani falşi în comerţul cuvintelor. Există şi inflaţie în economia cuvintelor. Multe cuvinte se depreciază, se murdăresc, se urâţesc, se scofâlcesc, se usucă, mor.

Parte din ele continuă să existe chiar moarte. Nu întotdeauna şi nu oricine poate distinge un cuvânt mort de unul viu, un cuvânt sănătos de unul bolnav. Sau contaminat. Se ştie, totalitarismele de toate felurile au otrăvit nenumărate cuvinte, le-au spurcat, le-au contorsionat, le-au ucis. Un număr mare de cuvinte moarte, împăiate sau mumificate, au fost folosite ca marionete, în teatrul sinistrelor farse ale nazismului sau ale comunismului, ori ale fundamentalismelor de tot felul.

Marea putere a cuvintelor a fost pusă să strivească oamenii. Logocraţia, domnia cuvintelor (goale), a devenit posibilă doar prin uciderea cuvintelor bune, autentice, valoroase şi omeneşti. Logocraţia generează, la rândul ei, logolatria, adoraţia cuvintelor, închinarea la cuvinte. Fundamentalismele se bazează toate pe câte o logolatrie ―militantă‖, exclusivistă, intolerantă, violentă, generatoare de terorism. Teroarea prin cuvânt este la fel de cumplită ca şi ferocitatea necuvântătoare naturală a fiarelor din junglă.

E greu să înveţi a deosebi cuvântul adevărat de cel fals. Cuvântul bun de cel care doar pare astfel. E greu. Minciuna, falsul, înşelătoria, trădările şi capcanele, toate folosesc cuvinte. Uneori e foarte greu să le dibuieşti, să le surprinzi în flagrant delict.

Dragostea prea mare de cuvinte nu e nici ea bună. Unii se ascund în cuvinte, se îmbracă în cuvinte să-şi ascundă imperfecţiunile fiinţei. Iubind prea pătimaş cuvintele, poţi să cazi într-un soi de alcoolism al cuvintelor, în ―darul‖ beţiei de cuvinte. Poate şi eu, aici....Cine ştie?

E ştiut, de multe ori cuvântul ascunde gândul. Minciuna e posibilă datorită cuvintelor.

De regulă, risipa de cuvinte este un semn că ceva nu e în regulă la un cuvântător. Ori mintea e goală de gând, ori intenţia e goală de cinste. Pălăvrăgeala, sporovăiala mecanică, măcinatul de cuvinte goale, sunt, printre altele, semnul unei grave lipse de respect faţă de cuvinte. Bagatelizarea cuvintelor este la fel de condamnabilă ca şi minimalizarea gândurilor mari. În general, gândurile mari se exprimă în cuvinte puţine. Abuzul de cuvinte mari trădează de obicei un suflet mic. Profuziunea de cuvinte ascunde de cele mai multe ori, goliciunea minţii. Vidul de gândire.

Dar cuvintele,chiar periculoase şi înşelătoare cum sunt, uneori, unele, ne trebuiesc. Fără ele suntem năluci. Cuvintele reprezintă hrana care alimentează mintea, combustibilul care întreţine focul din cuptorul gândurilor.

Cuvântul nu e lumea. Cuvântul ―pisică‖ nu zgârie, cum s-a spus. Dar cuvântul ―ură‖ înspăimântă. Cuvintele sunt oglindirile lumii în noi, traduse pre limba oamenilor.

Există cuvinte atât de adânci şi de ample că încap în ele lumi întregi. Cuvinte care instituie o lume de gând, de fiinţă. Cuvinte care se termină în infinit. Un cuvânt continuu, fără sfârşit. Cuvinte despre care se pot scrie, şi s-au şi scris, biblioteci întregi. Cuvinte pe care se sprijină universul. Pentru că Cuvântul, Logosul, înseamnă raţiunea, intelectul, mintea omenească şi chiar supra-omenească.

Dumnezeu, dincolo, sau dincoace de toate pe care le gândim sau simţim despre El, este un cuvânt. De nerostit.

De neînţeles. De nepătruns. De tăcut doar. O tăcere în care încap toate cuvintele omului şi ale lumii sale.

70

PARFUM DE ORHIDEE – fragment de roman - PROFESOARA DE ISTORIE de Virgil Stan În pauza dintre ore, aflându-se cu profesorul Sebastian Condurache la o ţigară lângă fereastra larg deschisă a cancelariei, să intre aerul purificat de gerul de afară, Georgeta Zbihli, profesoară de istorie, începu să se destăinuiască colegului său precum că ar avea o problemă de comunicare cu o “olimpică‖ de-a lui, elevă în clasa a XII-a A. - Cine anume, doamna Zbihli?!

- Cum cine? Olimpica dumitale, Ramona Orru.

- Ce-a făcut?

- Încearcă să-mi strice căsnicia şi aşa destul de şubrezită în ultimul timp.

- Cum aşa?

- I-am văzut cum se privesc şi mai ales cum s-au sărutat...

- Sărutat?! Doamne, Dumnezeule, când s-a întâmplat acest lucru? întrebă consternat Sebastian.

- La întâlnirea soţului meu din timpul campaniei electorale, cu echipa liceului, care trebuia să împartă pliante şi fluturaşi prin cartier.

- Şi ce a făcut Ramona?

- I-a dat soţului un buchet de trandafiri după terminarea expozeului despre proiectele de guvernare ale partidului său. Culmea, numai trandafiri albi, aşa cum îi plac lui! De unde a ştiut că îi plac trandafirii şi mai ales această culoare?

- De la mine! Eu i-am cumpărat, bineînţeles din fondul şcolii şi cum v-am auzit adeseori spunând, că vă aduce acasă mereu trandafiri albi, m-am gândit că aceştia sunt preferaţii domniei sale.

- Bine, bine, dar de ce i-a dat tocmai Ramona?

- Doamna director, care după cum ştiţi, face parte din aceeaşi formaţiune politică cu soţul dumneavoastră, mi-a lăsat mie plăcerea să aleg elevul care să-i înmâneze florile şi cum Ramona este o elevă foarte bună la învăţătură şi mai ales căreia îi place să fie mereu luată în seamă, am desemnato pe ea. Am greşit cu ceva?

- Nnuu, nu, dar... vă rog, domnule profesor să mă scuzaţi, am crezut că a fost iniţiativa ei şi că se cunosc de mai mult timp... De fapt cred că nu s-au mai întâlnit vreodată.

- Desigur, că un politician de talia domnului Zbihli poate stârni curiozitatea unor fete tinere ajunse în pragul majoratului, mai ales cunoscându-se şi faptul că este soţul uneia dintre profesoarele lor.

- Vai, domnule Condurache, vă rog să mă scuzaţi pentru gafa făcută. După cum mi s-a părut că-l sorbea din ochi cu atâta fascinaţie şi cum l-a strâns în braţe când i-a dat florile credeam că...

- Doamnă Georgeta, Ramona este doar un copil, nici măcar nu are optsprezece ani, cum vă puteţi gândi la aşa ceva?

Condurache îşi aminti de scena petrecută în dormitorul său între el şi Angela şi cum era să "uite" şi el, că cea pe care o săruta cu atâta patimă era tot o copilă, chiar dacă între timp devenise majoră. Acest lucru îl făcu mai circumspect în legătură cu faptul că nu se putea întâmpla nimic între o elevă de vârsta Ramonei şi senatorul Ernest - Albert Zbihli, dacă s-ar fi cunoscut mai bine, ţinându-se cont de faptul că era mai tânăr decât el cu vreo doi-trei ani.

- Aveţi probleme în familie din cauza aceasta?

- Nu numai din această cauză. Într-o căsnicie ca a noastră în care soţul lipseşte zile întregi de acasă, fiind plecat mai mereu în “teritoriu”, sau colegiu, cum spun ei mai curând, deseori ajungând acasă spre zorii zilei, motivând că a avut dezbateri cu reprezentanţii şi simpatizanţii partidului, vă daţi seama cum este. De fapt, de ce să vă mai spun, doar şi dumneavoastră aţi trecut prin aşa ceva.

- Doamna Zbihli, dar la noi a fost cu totul altceva...

- Vă spun ca la un frate, continuă ea fără să bage în seamă replica interlocutorului, nu am cu cine discuta pentru a mă descărca de amărăciunea adunată în ultimul timp...

- Putem relua discuţia când doriţi. Acum trebuie să sune de intrare la clasă, încercă Condurache să dea o nouă ocazie reluării acestei discuţii. Putem merge să continuăm la o cafea... Îi plăcea de Georgeta Zbihli ca femeie. Era elegantă, distinsă şi discretă. Nu intra cu nimeni în conflict, în afara elevilor, desigur, ca oricare dintre profesori. În ultimul timp nu prea se mai învăţa carte prin şcoală. Absenţele erau cu zecile şi apăreau destui elevi problemă în liceu, mai ales că acesta era considerat un liceu de ―fiţe‖, unde toate personalităţile Bucureştiului încercau să-şi înscrie odraslele. Unii dintre elevi erau bănuiţi că sunt consumatori de droguri de mare risc sau mai grav, chiar dealeri.

71

- Domnule Condurache, vă daţi seama că nu mă pot afişa cu dumneavoastră într-un local public. Ce s-ar spune despre noi? Cred că sunteţi conştient de faptul că vă aflaţi sub supravegherea continuă a colegei noastre de română, domnişoara Lepădatu, care vă place evident, la care să mai adaug şi statutul dumneavoastră de bărbat divorţat...

- Mă flataţi, doamna Zbihli. Nu ştiam...

- Cum aşa? Asta-i bună! Dumneavoastră nu ştiţi ce ştie toată cancelaria?!

- Doamnă, eu sunt un bărbat serios, chiar dacă am statutul unui „bărbat divorţat”, cum spuneţi dumneavoastră. Nu mă angrenez în asemenea situaţii jenante, mai ales când suntem şi colegi.

- Lăsaţi, domnule Condurache, nu mai fiţi aşa modest. Sunteţi un bărbat şic. De ce nu v-ar deveni interesantă relaţia cu o altă femeie în actuala dumneavoastră situaţie?

Georgeta Zbihli a rămas fără răspuns, deoarece se auzea soneria care îi invita să-şi ia fiecare catalogul şi să se îndrepte spre clasele unde aveau ore. Acestea fiind alăturate, au avut timp să-şi propună să reia dialogul după terminarea orelor.

La finalizarea cursurilor, cei doi colegi, mergeau alături, liniştiţi, spre casele lor. Încercau să reînnoade discuţia întreruptă de soneria care-i invitase la ore. Le venea destul de greu să revină la acele probleme personale şi de familie, aşa că mai mult dezbăteau noile modificări ale Legii învăţământului.

- Domnule profesor, este impardonabil ce se întâmplă în ţara noastră. Nu mai ştii ce ai de făcut, domnule, cu atâtea experienţe în a conduce o naţiune. Fiecare partid sosit la guvernare, face experienţe pe populaţie de parcă am fi cobai. Nu se mai poate suporta aşa ceva.

- Aveţi dreptate, doamnă Georgeta. Nu vedeţi la noi în învăţământ? Fiecare nou ministru, vrea să fie el mai cu moţ. Schimbă legea învăţământului din dorinţa de a veni cu ceva nou, nu neapărat şi bun, doar să fie el semnatarul modificărilor sau să fie făcute în timpul mandatului său. Cică pentru „reformarea învăţământului”! Au schimbat manualele, de s-a ajuns până acolo încât şi viaţa prezentatorilor de la televiziunile private să fie studiată în şcoli, uitându-se adevăratele valori ale neamului românesc, iar dumneavoastră, ca profesor de istorie, vă daţi seama cel mai bine de acest lucru, când trebuie să le predaţi elevilor o altă istorie a acestui neam, inventată de către politicienii epocii actuale, printre care se numără şi soţul dumneavoastră.

- Aşa este, aveţi dreptate. Acasă evit să discut politică cu soţul meu. În acesta privinţă avem o înţelegere clară: fără politică acasă. Urăsc politica şi încep să-i urăsc şi pe politicieni din ce în ce mai mult, datorită a ceea ce se întâmplă în viaţa noastră de zi cu zi. Dar să revin la discuţia începută.

Partidele îşi numesc la vârf o conducere politică, însă la bază, cei ce pun în practică dispoziţiile sosite cu scop de reformare, sunt tot acei vechi slujbaşi cu mentalităţile şi legăturile lor. Aleg manualele după cum dă editura mai mult celor care le aprobă.

Hm, auzi dumneata, domnule Condurache, manuale alternative! Parcă istoria acestei ţări ar fi alternativă: dacă nu-i albă, atunci poate fi şi neagră. Eu nu prea mă iau după manuale. Predau elevilor mei istoria învăţată şi apoi studiată de mine după cărţi scrise de istoricii adevăraţi, nu de conţopiştii de astăzi. Îţi vine să turbezi, domnule, continuă ea monologul său cu năduf, indignată la culme. Termină individul sau individa o facultate pe banii tătânelui şi se prezintă peste tot în mass media drept „istoric‖ domnule, iar alţii studiază ani de zile, susţin nenumărate examene suplimentare şi abia ajung profesori de liceu, post obţinut musai prin concurs, nu cum era pe vremuri, cu repartiţie guvernamentală funcţie de nota obţinută la examenul de stat, sau licenţă cum se numeşte mai nou acum. Mie îmi trebuie doar să am tematica din programă, predarea o fac după cunoştinţele mele, nu după cartea lor alternativă, de aceea le cer elevilor să fie prezenţi şi atenţi la oră, ce le explic eu despre istoria acestei ţări, nu găsesc ei în manualele lor alternative! mai spuse cu indignare Georgeta.

- Şi la mine la matematică este acelaşi lucru. Manualele sunt redactate de toţi neaveniţii. Multe dintre probleme sau exerciţii sunt cu enunţurile greşite sau nu au nicio finalizare logică.

Ajunşi în staţia de tramvai, înainte să-şi ia la revedere de la colegul său de cancelarie, Georgeta i se destăinui parcă cu jenă: - Domnule Condurache, scuzaţi-mă, dar tare aş fi vrut să mai discut cu dumneata despre ce am pe suflet şi am început să-ţi spun în cancelarie, dar acum îmi vine tramvaiul...

- Mai sosesc şi altele, doamnă Zbihli, nu-i nicio problemă. Putem merge undeva şi discutăm tot ce doriţi.

Sebastian observase că femeia nu-l mai lua cu dumneavoastră, că încerca o apropiere, folosindu-l ca pe un confident.

- Nu, nu, nu se cade! Dacă ne vede cineva, se pot auzi vorbe urâte prin şcoală cum că... se lamentă ea parcă fără vlagă.

- Nu vă faceţi probleme, colega, aceste întâlniri sunt normale şi fireşti în ziua de astăzi. Oamenii se întâlnesc, discută, beau o cafea, o răcoritoare sau o bere, fără să impacienteze pe cineva. Se vede că aţi dus o viaţă austeră în ultimul timp!

- Da... mai ales în ultimele luni, am încercat şi calea credinţei, sperând că Bunul Dumnezeu îşi va întoarce faţa şi privirea spre mine şi căsnicia mea...

- Atunci ce ziceţi, mergeţi la mine la o cafea? Stau doar la doi paşi de staţie.

- Vai, cum să fac aşa ceva? Domnule Condurache, dar ce credeţi despre mine? Cum aşa? o făcu profesoara pe indignata, cu toate că abia aştepta această invitaţie sugerată şi în cancelarie.

- Eu cred lucruri bune, dar ce credeţi dumneavoastră despre mine de vă speriaţi aşa de tare?

72

Georgeta încerca să joace un pic de teatru, să pară supărată pentru această propunere, chiar dacă murea de dorinţă şi curiozitate să-i viziteze casa profesorului Condurache, despre care auzise prin cancelarie că primeşte la el acasă eleve la meditaţie.

- “Ce meditaţie o face el cu elevele nu ştiu, că arată tare bine ca bărbat”, îşi spunea Georgeta în gând.

- Ce ziceţi?

- Nu se cuvine să merg la un bărbat acasă, mai ales când este şi divorţat.

- Cu ce schimbă situaţia acest lucru? Dacă doriţi să discutăm problemele personale ce vă frământă, ori mergem într-o cafenea, restaurant, sau bar, unde doriţi, deoarece în parc nu putem sta din cauza frigului, ori mergem la mine acasă, unde nu ne deranjează nimeni şi precis este cald? Trebuie să vă hotărâţi! mai spuse Condurache ca pe un ultimatum.

Propunere de îmbogățire a limbii române de Arbatel Filotheanu În limba română nu există un verb nobil care să exprime actul amoros, excluzîndu-l pe cel vulgar și ignobil prea bine cunoscut. Un verb care să transmită puritatea și mai ales sacralitatea actului amoros, cu iubire și transfigurare reciprocă. De aceea m-am gîndit că ar trebui inventat sau adaptat un astfel de cuvînt, fiindcă la energii noi, trebuie cuvinte noi, și după mai multe căutări, m-am oprit la verbul A ÎNGERI !

Conjugat la indicativ prezent ar suna astfel : Eu mă îngeresc/ Tu te îngerești/ El, ea se îngerește/ Noi ne îngerim/ Voi vă îngeriți /Ei, ele se îngeresc. Ideea parvine parțial dintr-o poezea jucăușă de-a mea reunită împreună cu alte poezele sub titlul ( Uni)versuri de joacă : Cocoşpîrlă cu gîlmîz/ presupus a fi balcîz,/ sărutat de o bezea/ fără chiloţei pe ea,/ a rămas înţepenit/ pînă cînd s-a dumirit :/ dacă noi nu ne iubim,/ atunci cînd ne... îngerim ?

Din perspectiva mea cred că este cea mai inspirată alegere, căci nu mai necesită explicaţii suplimentare, deoarece orice fiinţă umană curată la suflet şi minte simte intuitiv sensul dublu al verbului A ÎNGERI. Pe de o parte, el exprimă contopirea afectiv - amoroasă a două fiinţe umane, iar pe de altă parte sugerează devenirea sau înălţarea lor spirituală la cea dintîi treaptă angelică. Astfel vulgara invitație la sex s-ar transforma prin formula : Vreau să mă îngeresc cu tine ! într-o invitație la o ascensiune spirituală irezistibilă, presupunîndu-se cum am precizat deja, că există iubire și atracție erotică reciprocă între cele două ființe umane de sex opus, desigur !

Nu e necesar să anticipez reacția ființelor demoniace ori satanice la o asemenea modificare semantică, deoarece se știe ce le poate mintea lor răuvoitoare, care ar demonstra odată în plus rezonanțele anti-divine de care sînt pline, dar îmi place să cred că măcar o parte dintre cunoscători ar exclama Wau ! Ei știu că Îngerii sînt doar prima treaptă a ierarhiilor angelice, urmată de Arhangheli, Întîietori, Stăpîniri, Virtuți (Puteri), Domnii, iar triada cea înaltă aparține entităților angelice cunoscute sub numele de Tronuri, Heruvimi și Serafimi.

Așadar, în viitor nu se va mai pune întrebarea banală și clișeistică : vrei să faci amor cu mine ? ...ci superba formulare : vrei să ne îngerim pîn’ la serafim ? Sugerez ca această formulă nouă să fie adoptată imediat, fiindcă ne va ajuta gradat să ascensionăm în dimensiunile superioare odată cu Marea Translație ce va să fie în curînd ! Mai la urmă nu trebuie să descriu ce entuziast aș fi dacă astăzi cineva drag mie cu numele de Tantrini m-ar întreba : Frate Arbatel, vrei să ne îngerim mai multicel ? !...O numesc Tantrini pentru că este cea mai înzestrată tantrică, ba chiar cea mai excepțională dintre cele cunoscute de mine pe viu, prin aceea că poate face orice bărbat novice sau nepriceput, un continent sexual fără probleme pe parcursul mai multor ore de amor ebluisant, urmate din partea ei de relatarea unor trăiri fascinante în lumile superioare, pe care bărbatul le va asculta apoi stupefiat ! Ori poate că mai bine ar fi să iau chiar eu inițiativa : Tantrini, vreu să mă îngeresc cu tini !!

Sau dacă nu vizăm pe cineva anume, putem folosi formula mai generală : Splendide făpturi feminine, vrea careva să se îngerească acum cu mine ? Prin acum se subînțelege perioada înainte de Marea Translație, fiindcă după translație cei mai mulți dintre noi vor beneficia de multă adorație ! Și în legătură cu acest subiect, este bine de știut că există voci de încredere care susțin că Marea Translație în dimensiunile superioare a unei părți din umanitate se va realiza chiar în acest an de grație 2014 ! Cum se și vede, prin Grație, cu Adorație, trecem prin Marea Translație !

73

Scrisoarea II (fragment din volum în lucru) de Helene Pflitsch Mâinile apucau mecanic ştiulete după ştiulete, parcă ar fii fost la un concurs. Boabele de porumb loveau brutal pereții găleții de tablă, iar sunetul ce se auzea părea strigătul de disperare al cuiva care se prăvălește în gol. Încet, încet se pierdea în hăuri, însă nu înainte ca Șerban să-l simtă dureros în creier. Și, dintr-o dată i se făcu frică. Parcă era acolo, în tarlaua cu cartofi, în plină noapte, păzind-o de fiarele nopții. Începu să numere: - Unu... doi... trei... patru... Îl învățase moșul său, când l-a găsit într-o nopate întunecată, în care stelele și luna uitaseră să apară, tremurând ca varga. Zicea el, că, dacă va număra cu voce tare, fiarele n-or să se apropie.

Ultima dată numărase acolo, în tranșee, când șuieratul obuzelor și gloanțelor îi purta prin clipe de groază.

- Cinci... șase... șapte...

Teama ce o simțea acum nu cunoștea cifrele sau nu voia să le audă. Ea creștea, creștea, creștea, cu aceeași repeziciune cu care mâinile apucau știuleții și le desprindea boabele. O găleată, și încă o găleată, un sac plin... Șerban număra cu voce tare, din ce în ce mai tare, trebuia, trebuia să își învingă teama.

- O sută zece... o sută unșpe... o sută doișpe...

Maria apăru în ușa șoprului. Într-o mână avea oala cu lapte, în cealaltă sacoșa. Glasul bărbatului o atrăsese în șopronul din spate iar pe fața ei se citea mirarea.

- Da ce numeri acolo de se aude la trei poște? înteabă ea răstit. Șerban încremenise. Sacul, încă nelegat la capăt alunecă ușor din mâinile lui, iar boabele se risipiră la picioare. Își îndreptă fața schimonosită de frică spre ușa șopronului.

- No, da ce te-ai spăriat așe‗. Parcă ai văzut pă Necuratu‗. Uite, s-o risipit și cucuruzul.

Femeia nu mai așteptă răspunsul, avea alte treburi mai importante, era învățată ca bărbatu-său să vorbească singur. E drept, de obicei bolborosea doar, de nu putea-i să-l înțelegi, chiar dacă te străduiai.

Abia se depărtă vreo doi pași și Șerban își revenise. Se așeză pe micul scaun de lemn, scoase scrisoarea din buzunarul pantalonului, o despături cu grijă, o așeză pe unul din genunchi și se uită lung la ea.

- De ce naiba mi frică, când ar trebui să sar în sus de bucurie? Uite că Dumnezeu pă căile lui neștiute mi-o împlinit o rugăminte... Măria? Va face ea o scenă, o va apuca amețelile și durerile de cap, dar o să-i treacă, va înțelege și la sfârșit va fii fericită.

Netezi încă o dată bucata de hârtie, apoi o împături, se ridică vioi, vârî scrisoarea înapoi în buzunar, adună în grabă porumbul risipit, legă sacul și fluierând vesel, cu el pe umăr, ieși din ogradă sub privirile mirate ale femeii, care auzindu-l se ivi în târnaț. Îl urmări cu privirea până se pierdu în spatele porții închise și își făcu o cruce mare.

- Domne, Maică Precistă, că și-o pierdut minţile. Acu numără, acu fluieră ca un flăcău de însurătoare.

Masa era așternută și mâncarea îl aștepta gata, pe marginea sobei. Maria tocmai îi punea în servieta de piele maro, roasă pe la colțuri, ce o avea încă de când se angajase la fabrică și la care nu voia să renunțe, pachetul cu mâncare. Îl bătuse de foarte multe ori la cap să-și schimbe servieta, că doar nu era ultimul sărăntoc, atâția bani să își cumpere alta avea, har Domnului, dar el râdea, zicea că până nu o ajunge ca și cumnatu-său să aibă ceva funcție pe la partid și să își poată duce pâinea cu slănină în geantă de-aia „Diplomat‖, nu și-o va schimba. Și cum știa că nu va avea parte de o funcție pe acolo - nu pentru că ăia nu l-ar vrea, doar veniseră cu propuneri să-l primească în partid, dar el găsea tot felul de scuze și îi amâna pentru o dată ce nu mai venea - nici șansă să renunțe la servieta lui nu era. Și-apoi unde mai găsea el acum o servietă din piele de așa calitate. Ca să nu mai pui la socoteală închizătorile.

Se așeză la masă, după ce își spălă mâinile în ligheanul de după ușă și i se adresă Mariei cu o voce caldă.

- No, hai, așează-te, că am să-ți dau o veste mare.

Femeia își termină treaba ca și cum nu l-ar fii auzit, umplu cele două farfurii cu tocana din cratiță, și abia apoi se așeză pe scaun cu ochii la Șerban așteptând vestea. Îi vedea privirea senină și zâmbetul din colțul gurii și se aștepta la o veste bună.

Bănuia ce o să-i spună. În urmă cu vreo săptămână îl rugase să-i cumpere lui Ionuț de ziua lui o bicicletă. El refuzase atunci, îi zisese că prea îi caută copilului în coarne, că au mai mulți nepoți și de-o parte și de alta și nu au dreptul să-i nedreptățească în favoarea unuia. Dar, sigur mai judecase nițel, că așa era el, mai întâi se opunea, dar apoi îi făcea voile. Acum aștepta cu bucurie în suflet vestea, bănuind că omului ei îi venise mintea la cap.

74

- Mărie, uite, am primit azi o scrisoare, zise Șerban și scoase scrisoarea așezând-o în fața lui pe masă. Îi de la Casa de copii din Prundul Bârgăului. O poveste pe care ți-oi spune io pe îndelete când m-oi întoarce de la servici, că acum nu mai am vreme. Pă scurt, treaba stă așa: acolo avem o fată și trebuie s-o aducem acasă. Deci, io merg acum la fabrică, mă învoiesc câteva zile, văd de un tren și cu primul mergem după ea.

- Ce vorbești tu, Șerbane? întreabă abia auzit femeia. Ce fată, ce Casă de copii? Tu ai înnebunit de tot?

- Nu, tu, muiere. Azi am primit scrisoarea. Îl privi nedumerită, contrariată, altele erau vorbele ce trebuia să le audă, categoric cu omul ei se întâmpla ceva, mai întâi l-a găsit numărând de zor boabele de porumb, cu voce tare de se auzea în tot satul, apoi începuse să fluiere vesel, nu-l mai auzise niciodată fluierând și har domnului erau de ceva vreme împreună, iar acum îi vorbește despre o copilă pe care să o aducă în ograda lor.

Revăzu încă o dată în mintea ei filmul acelei zile și conștientiză brusc că bărbatul amintise de o casă de copiii. În mintea ei se făcu lumină. Dar ceea ce vedea o enervă atât de tare încât țășni de pe scaun, gata, gata să răstoarne farfuria cu mâncarea, încă neatinsă, din fața ei.

- Ce ai făcut? se rățoi ea. Cum ai putut trimite cerere fără voința mea. Parcă stabilisem că nu înfiem nici un copil. E aici Ionuț, măcar e sânge de-al nostru. Dacă Dumnezeu nu ne-a dat copii, putem griji unul din neamul nostru. Cu cine te înțelegi tu când faci astfel de treburi?

- Liniștește-te, Mărie și ascultă-mă. Ionuț are mamă și tată. Și ăialalți din neamul nostru au mamă și tată... acum, avem și noi copila noastră.

- Peste cadavrul meu. Nu aduci în casa mea copil străin. Nici în ruptul capului.

- În casa noastră, Mărie! rosti categoric Șerban, fără însă să ridice tonul, cu un calm de se mira și el cum de nu-i tremură măcar vocea. Tot ce i se întâmpla era atât de neobișnuit, nu își putea explica lui însuși multe lucruri, darmite să-i ceară femeii să înțeleagă. Apoi era cu adevărat vinovat și trebuia numaidecât să obțină iertarea femeii. Și dacă pe Dumnezeu îl rogi să-ți ierte păcatele, o faci cu credința că el este mai presus de toate, te poate înțelege și-ți poate accepta pocăința, dar cum să pretinzi asta unei femei căruia i-ai jurat credință veșnică, de bună voie și nesilit de nimeni, că doar e și ea un suflet muritor ca tine. Cu toate astea nu putea trece cu vederea vorbele ei, nu de alta , dar nu era pentru întâia oară când le spunea, iar în toți acești ani, agoniseala lor era făcută din sudoarea amândoura.

- Uite ce e, continuă el. Știu că vestea asta este neobișnuită. Ți-am promis că îți voie explica. Acum pot să îți zic doar atât. Cu primul tren, sau ce s-o găsi, mergem la Prundul Bârgăului să o aducem fata acasă și că ea nu e un copil străin, cum zici tu. Îi curge sângele meu prin vene.

- Ceee? Ce vrei să zici? îngână femeia și căzu ca trăsnită de fulger, cu mâinile lălâi pe lângă corp pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.

Cu ochii împietriți spre el, văzu scrisoarea, parcă pentru prima oară. Își adună puterile și întinse o mână tremurândă spre ea, parcă îi era frigă că o va frige. O desfăcu și o citi dintr-o suflare. Dar cuvintele de acolo se jucau, sau voiau pur și simplu să își bată joc, că nu înțelegea nimic. O mai citi o dată, apoi încă o dată, nu, nu putea crede ceea ce scria acolo, era mai mult decât o glumă proastă. Își ridică ochii spre bărabtul ei ca și cum i-ar fii cerut ajutor în descifrarea scrisorii, ca și cum ar fii vrut să-i spună că ceea ce citise nu era adevărat. Întâlnii însă un Șerban neclintit, cu zâmbetul pe față, cu o privire caldă, răbdătoare și blândă, poate chiar ireală, și nu citi în ea nimic ce ar fii vrut. Începu să plângă încetișor, apoi din ce în ce mai tare, lacrimile se prăvăleau șiroi udându-i chipul schimonosit de o cruntă durere ce o simțea peste tot, în piept, în creier, în burtă, în picioarele ce începură să tremure. Într-un târziu, printre sughițuri și ștergeri de nas, reuși cu greu să mormăie: - Cum ai putut să-mi faci asta, cum ai putut să-mi faci asta...

- Mărie, liniștește-te. Io trebuie să plec... scap cursa. Vorbim când mă întorc, o să înțelegi și o să mă ierți și o să vezi ce mamă mândră și fericită îi fii. Știu că nu poți suporta ușor unele lucruri. Dar, astă cale a găsit-o Dumnezeu și iată-ne binecuvântați cu râset de copil în casă.

- Nu-l băga pe Dumnezeu în fărdelegile tale, zbieră femeia. Necuratu te-o dus spre calea necinstei. Mă mir că nu îți e rușine și nu se crapă pământul în fața ta și poți vorbi cu atâta ușurință și fericire de lucruri de-astea. Cenușă ar trebui să-ți pui în cap, în apă fiartă să te scalzi nu să sari în sus de bucurie pentru astfel de fapte… Șerban nu o mai auzi. Își înşfăcase servieta, luă scrisoarea din mâinile Mariei ce încă era prăbușită în scaun, doar glasul îi revenise și tuna ca un fulger, și alergă spre stație. Trebuia neapărat să prindă cursa. Avea multe de rezolvat, nu putea pierde timpul, nici măcar ca să îi dea femeii o explicație și să o consoleze.

Până la stație era un drum pe care în mod obișnuit îl făcea cam în zece minute. Niciodată nu se grăbea, pornea destul de devreme de acasă ca să poată da binețe la toți pe cei care îi vedea prin curțile caselor sau la porți. Șerban era un om prietenos de felul lui, avea câte o vorbă pentru fiecare, fără să țină cont că era avut sau nu, că era român, ungur sau țigan, că în satul lor se găseau de toate felurile. Era și foarte săritor și dacă putea ajuta cu ceva, o făcea fără să stea prea mult pe gânduri. Consătenii îl iubeau și respectau și nu de puține ori îl compătimeau, uneori chiar în prezența lui, pentru faptul că nu își luase o nevastă cu același caracter. În timp ce pe fața lui flutura în permanență un zâmbet, fața Măriei arăta ca și cum ținea în gură mere acre. Unii mai cleveteau pe seama ei, iar cei mai bătrâni care le cunoștea neamul din moși strămoși ziceau că așa fusese de când se născuse, că semăna la bună-sa care își purtase nasul pe sus întotdeauna, deși nu fusese niciodată mai găzdoaie ca alții.

Se măritase însă cu învățătorul ce venise în sat, de undeva de prin părțile Banatului și o dată cu măritișul parcă se deșteptase și ea la minte și nu se mai putea coborî la nivelul celor cu care copilărise sau fetise.

Acum, Șerban era în întârziere și aproape fugea pe drumul acoperit cu colb, era mai, pomii în floare și mult prea cald pentru această perioadă din an.

75

Stația era plină de lume. În orașul ce se afla doar la patru kilometri, apăruseră fabrici una după alta, ca ciupercile după ploaie, așa că mulți bărbați lăsaseră coarnele plugurilor și merseseră să muncească acolo. De fapt, în CAP-ul înfiinţat în sat în urmă cu patru ani se aduseseră tractoare și semănători, nu mai trebuiau atât de multe brațe de muncă, iar la grajdurile de vaci, că erau câteva, în sat fuseseră multe vite, lucrau mai mult femei.

Prin mulțimea pestriță de acolo își recunoscu sora cea mai mare. Alături de ea era un flăcău înalt, blond cu ochi mari albaștrii, era așa bine făcut încât cu greu îi dădeai doar 15 ani. Îl chema Alexei, nume pe care doar el îl avea în sat deși bunicul lui voise mai bine să îi zică Alexandru. Doar că Maria, tot Maria o chema și pe ea, nu se învoise în ruptul capului, susținea sus și tare că ea se iubise de-a binelea cu rusul ei, că acesta îi promisese că o va duce în satul lui, iar dacă nu venise după ea cu siguranță moartea îl secerase undeva prin Cehoslovacia, că de acolo primise ultima veste. Nu se mai măritase. Devenise mamă și își luase în serios această menire, încât devenise mamă și pentru celelalte patru surori mai mici. Rămăsese în casa părintească unde era femeie și bărbat, dar gospodăria ei arăta la fel de bine ca oricare alta. Lucra la CAP, la grajdurile de vaci, era acolo și la mulsul de dimineață, și la cel de seară, de te întrebai cum răzbește să își țină grădina fără pic de buruiană și casa curată. Pe copil încercase să îl crească cât mai bine. Îl pusese la muncă, era doar singurul bărbat al casei, dar în același timp nu îl lăsa să își neglijeze învățătura. În capătul străzii locuia un profesor de matematică, basarabean la origine, știa rusește și a fost bucuros să-i dea lecții de rusă lui Alexei, atunci când Maria i-a propus asta. Îi plătea 5 lei pe oră profesorului sau uneori câte un condir de lapte proaspăt muls, că tot nu puteau ei să bea atât cât aducea de la grajduri, chiar dacă mai dădea din el și surorilor.

Zicea ea, că atunci când va fii flăcău, Alexei poate va vrea să își caute familia din partea tatălui, să arate lumii că nu era copil din flori și pentru asta trebuia să știe limba. Șerban își iubea mult sora. De fapt le iubea pe toate cinci cu aceeași intensitate, dar Maria era preferata lui. Îi plăcea îndârjirea ei, dar mai ales a fost impresionat de felul cum și-a apărat iubirea pentru rusul ei. E drept că ar fii vrut să își refacă viața, nu i-ar fii fost cu neputință, era foarte frumoasă și pe deasupra harnică și inteligentă, ar fii găsit un bărbat bun, chiar dacă avea un copil. Dar i-a respectat dorința și încerca să o ajute cu ce și cât putea, lucru nu prea ușor din cauza Mariei lui, care nu o avea la inimă. Mai mult de-atât, lui Alexei nu i-a spus niciodată pe nume, îi zicea și ea, Rusu, așa cum o făceau destui de altfel, că doar lumea nu este dispusă întotdeauna să vadă mai departe de aparențe, iar să batjocurească pe altul parcă le făcea plăcere mai mult decât orice. Iar în aceste vremuri, când toate parcă erau în schimbare, răutatea oamenilor ieșea la iveală mai mult decât înainte.

Maria, sor-sa a dat însă dovadă de înțelepciune în fața tuturor, doar uneori o mai auzeai zicând, mai mult așa, pentru ea, „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!‖, o vorbă care nu i se potrivea, că se făcuse membră de partit, avea carnet roșu de care nu se despărțea nicicând.

Când dădu ochii de sora lui, inima lui Șerban tresării de bucurie. Ei putea să-i împărtășească secretul scrisorii din buzunarul lui, care îi umpluse inima de fericire, deși, trebuia să recunoască, îi produsese o spaimă de nedescris.

Nu și-a dat seama la început ce îl înspăimântase, totul era greu de crezut și era anevoios să legi una cu alta, așa să faci un întreg. Reacția Mariei ar fi putut fii un motiv, dar când o văzuse în pragul șopronului privindu-l intrigată de comportamentul lui ce ieșise din tiparele ei, a realizat că alta era teama lui. Dacă scrisoare era o farsă, o glumă macabră făcută de cineva care aflase cumva de întâmplarea de acum aproape patru ani? Sau dacă dând ochii cu cel care i-o adresase acesta nu-l va socoti vrednic să-i lase copila în grija lui?

- Măriuță, unde mergi Măriuță, își întrebă sora prinzând-o de din susul brațului și trăgând-o din mulțime, mai la o parte, să poată vorbi fără să fie auziți de ceilalți.

- La oraș, la liceu cu Alexei, că m-o chemat dirigintele.

- Doar nu o făcut vreo prostie? întrebă îngrijorat și mirat în același timp.

- Nu, nu, nu, Doamne ferește, atât i-ar trăbui. Ceva legat de sportul ăsta ce îl face. Vor să-l bage la nu știu ce club.

- Aha, mi-amintesc că mi-o povestit ceva băiatul. Bravo, lui, să-l lași, dar să nu uite de carte... Auzi, am și io ceva să îți zic. Mă bucur că te-am întâlnit, aveam nevoie să vorbesc cu cineva și tu ești cea mai potrivită… Am primit azi o scrisoare. Am o fată, Măriuță… auzi tu, am o fată și trebuie să merg s-o iau, zise el șuierând printre dinți, cu o bucurie nereținută, dar suficient de încet să nu fie auzit de cei din jur, nu voia ca până el însuși nu știa mai multe, să afle toată lumea.

Maria îl privi ca și cum ar fi căzut lângă ea din Lună.

- Ce fată să ai? Ce vorbești? Doră am văzut-o pe Măria ta la prăvălie în dimineața asta. Cum să facă ea o fată la anii ăștia? Nu o fost în stare la tinerețe… zise ea cu niscai ironie în glas, căci nici ea nu avea sentimente prea bune față de cumnată-sa.

- Nu ai auzit când ți-am spus că am primit o scrisoare? De la Casa de copii din Prundul Bârgăului. Îmi scrie că am o fată și să mă duc după ea.

- Dar voi ați făcut cerere să vă dea un copil? Când? Știu că Maria ta nu voia asta și zicea că Ionuț al Sănicăi e și copilul vostru. Chiar azi la prăvălie povestea că e ziua copilului mâine și vrea să facă „Tort alb‖, cumpărase unt.

Mulțimea începuse să se agite și la orizont își făcu apariția autobuzul.

- Ţine loc lângă tine, apucă Șerban să-i mai zică înainte ca autobuzul să se oprească, exact în dreptul lor, așa că Maria puse piciorul pe scară imediat ce ușile se deschiseră. Șerban se retrase puțin, își lăsă nepotul să urce, apoi pe o bătrânică căruia îi luă coșul de zarzavat din mâini, ajutând-o să urce.

Taxatoarea, o femeie grasă rujată strident cu ruj roșu, îi făcu o cruce cu pixul pe cartonașul albastru, abonament de călătorie și luă leul celui din spatele lui ca să-i rupă biletul.

76

- Înaintați vă rog mai în față, înaintați vă rog mai în față. Trimiteți banii pe bilet cei care ați urcat prin față… avem control... Gata! Poți închide aici ușa! Șerban se așeză lângă soră-sa și îi șopti, încet la ureche, despre ce citise în scrisoare.

Din când în când aceasta își făcea cruce, se uita la el, ba cu mirare, ba cu bucurie, ba dădea din cap, ba îl aproba sau întreba, „Da, Maria ce zâce?‖ Când Șerban se pregăti să coboare din autobuz, urma stația lui, aceasta îi puse mâna pe picior și îi zise hotărâtă.

- S-o aduci acasă dacă așa stă treaba, de-o vrea ea, de nu o vrea. Cum l-am crescut io pe Alexei, o să o creștem și pe ea. Copilul trăbă să aibă părinți, nu o poți lăsa de izbeliște să crească la o casă de copiii.

Proba de foc de BORIS MARIAN MEHR După ce am citit pe săturate marile poeme și semi-proze ale vestiților scatologi, culingviști, testicofreni, alți castrologi vestiți, am trecut la amintiri mai plăcute despre acarul Păun care era un șef foarte bun, repeta ab ovo, ad mala, și cita doar din Dalai și Lama. Un adjunct ceva mai zelos, pe nume Udragomos scria, judeca, ștampila, doar Ali Babanțelegea, acum el umblă în lanțuri, există în viață suspansuri, colunii-străbunii plângeau, pe chelia lui aruncau ceva ca un clei mai infect, nu mă credeți, căutați pe prefect, i se dă uneori câte-un liber, el merge la barul Ninive, sunt acolo femei mai bărboase, că din toate sunt cele miloase, avea amicul opt stânjeni, scria poeme cu înjeri, avea un mormânt pregătit, pentru clipa de la sfârșit,mai avea o carte aleasă de Trismegistul culeasă, vindea talismane la vamă, l-a prins Abigor, n-avea mamă, nici tată el nu avea, se născuse dintr-o chiftea, frumos cavaler , cu o lance cât degetul mare al lui Pancho, mai cita din Suidas, profetul, până ce-l umflă Parchetul, el la Mantua și Salamanca avea pile, lupta și cu ranga, unii spun că-l chema și Adam, dar în acte scria Pam-pam-pam. Ați văzut în Scotlandia zidul cel vrăjit construit de Astridul? Nu mai dați cu agheazmă întruna, se udă scrierea Postuma, Agripa , cel cu viroza a ajuns ministru la Ptoza, Al Boraq, iapa sfântă trăiește, de mai multe veacuri și crește, alchimic, se zice, cu stimuli, Algol, vraciul în toate e primul, Alocer , mereu locul doi, produce salam de Pleșcoi, amazoanele mele duioase, nu mai râdeți, sunteți mai frumoase când priviți cu asprime pe texte, vine contele –geniu Alexe, ametiste le dă bietul conte, nu mai are nici cont și nici monturi, în zadar pui în titlu Ammon, nu se sperie nici un grifon. Mormăind ceva de amor, fu trimis la Jilava-n răcori. Acolo se fac amulete, din domn devii „măi, băiete‖. An de an se lățește câmpia, Muenchhausen își scoate scufia, anul platonic l-așteaptă, cei care țin linia dreaptă, ce știu ei ce ascunde Anarazel, demon sumbru? Aruncă, deci, anatema, lasă că trece problema, numai cu Androalfus poți să mai speri, de-i ești calfă, altfel te ia Antichrist și te face artist, că nu te mai spală trei ape, de foc cum să te scape apocalipticii paznici, securioși sau obraznici?

FEMEIA de Liviu Gogu

Tot ce-a creat Dumnezeu în univers, de la facerea lumii încoace, reprezintă minuni, care mai de care mai de nepătruns pentru mintea omenească atât de limitată, pe cât de cuprinzătoare o credem noi. Cine-ar putea oare să adune într-o înşiruire toată această mare de minuni?!... Probabil că nimeni!... Pe toate, sau poate pe cele mai multe dintre ele, au încercat oamenii, de-a lungul timpului, să le înţeleagă şi să le explic.

Cea mai studiată însă dintre minunile lumii e doar una şi aceea se situează de departe în fruntea clasamentului. Ea a fost analizată, de la facerea lumii încoace, zi de zi, clipă de clipă… de profesionişti, ori de amatori… de tineri, ori de bătrâni… de proşti, ori de înţelepţi… Minunea asta a fost şi este FEMEIA… Ea însăşi un mic univers, a fost creată parcă pentru a da echilibru tuturor celorlalte lucruri care există, ori care nu există, în lumea făcută cu atâta trudă de bunul Creator… Dar, poate… şi pentru a le-ncurca puţin, uneori, spre a alunga monotonia!...

Femeia!... Îi vezi silueta vaporoasă… Îi auzi şoapta delicată… Îi simţi mirosul suav ca al petalei de crin, slobozit în răcoarea dimineţii de alunecarea gingaşă a bobului de rouă… Îi guşti amarul dulceag al buzelor arse bucuria sărutului…

77

Glasul, privirea, şoapta şi trupul ei au făcut mult, din nimic şi-au transformat în nimic, eforturi seculare…

Toată puterea lumii s-a zămislit din făptura ei firavă… Ea a născut şi modelat bărbaţi puternici şi tot ea a înmuiat caractere de granit… A dat încredere… A distrus speranţe… A iubit pătimaş… A urât visceral…

De-aceea, privind-o, iubind-o, auzind-o, pipăind-o, simţi în preajma-ţi prezenţa minunii dumnezeieşti. Aşa se face că, mici şi neputincioşi cum suntem, stăm şi ne uităm tâmpi la ea ca la un plăpând, dar imens univers, fără a-i pătrunde câtuşi de puţin tainele… cele de nepătruns.

Aşa a fost să fie!... şi e bine că e aşa!...

E neîndoielnic faptul că, atunci când a început s-o plămădească din celebra coastă a lui Adam, a pus Dumnezeu, pe lângă trudă, mult suflet şi multă imaginaţie divină în lucrarea sa. Şi-a ales, în mod cert, cu deosebită grijă ingredientele şi-a potrivit cu nespusă atenţie cantităţile. Astfel, în acel mojar primordial, a turnat cu mână de expert cantităţi consistente, dar bine calculate, de delicateţea atingerii, gingăşia privirii, mângâierea cuvântului, dulceaţa sărutului. A turnat apoi din nişte eprubete, nobleţea sufletului şi ascuţimea minţii.

S-a întâmplat pare-se şi-un incident, pe care nici chiar Creatorul cu puterea lui divină nu l-a putut evita (ori, poate, intenţionat l-a lăsat să se strecoare… cine ştie!?...), aşa încât, în timp ce se străduia să aşeze pe masă sticluţa cu glasul inimii, din care turnase conform reţetei, a atins din greşeală sticla cu raţiune, care s-a făcut ţăndări pe pardoseala de piatră a laboratorului divin. Aşa spun unii… Şi tot ei se încumetă chiar să afirme că Domnul n-ar mai fi catadicsit să se aplece şi să adune, atât cât se mai putea aduna, din preţioasa pulbere, împrăştiată pe lespezile mari de piatră şi a trecut la operaţiunea următoare. Alţii, dimpotrivă, susţin că ar fi reuşit cu greu să strângă câteva firişoare, pe care le-ar fi adăugat totuşi la minunata compoziţie. Există însă şi-o a treia categorie, care susţine că incidentul nici n-ar fi avut loc şi că, la momentul plăsmuirii femeii, Dumnezeu, luând în mână sticluţa cu raţiune şi constatând că aceasta mai conţinea doar ce-i rămăsese de la plămădirea bărbatului, s-ar fi apostrofat în gând cu părere de rău, pentru faptul că uitase s-o umple din nou şi goli resemnat în mojarul creaţiei, ceea ce se mai afla în ea.

Oricare din variantele de mai sus ar fi cea reală, este cert însă că, Domnul nu s-a oprit aici şi şi-a continuat netulburat lucrarea, cu divină conştiinciozitate. Astfel că, spre a echilibra două tendinţe contrarii, a presărat deasupra cu dărnicie, luând pe rând din bolurile aşezate ordonat în faţa Sa, dragoste maternă, dragoste filială, dragoste conjugală, peste care, cu-n zâmbet ghiduş în colţurile buzelor, a aruncat câteva fire de tendinţă infidelă şi-un strop de amantlâc. A mers mai departe, turnând pe rând prafuri, plăcute ochiului şi atingerii, de catifeaua pielii, de unduirea şoldurilor, de supleţea pasului, de legănarea sânilor, armonia sprâncenelor, dar şi câteva picături de mâncărimea limbii, străfulgerarea privirii şi tăişul vorbelor.

Pentru desăvârşirea operei, a mai adăugat din abundenţă râs cristalin, zâmbet diafan, lacrimă de dor şi, pentru echilibru, câteva vârfuri zdravene de spatulă cu surâs amăgitor şi plâns înşelător. A mai pus Dumnezeu încă multe altele, pe care nu le voi mai enumera aici, după care s-a apucat să le amestece cu migală, până ce a obţinut un fel de aluat omogen, pe care a început apoi a-l modela cu măiestrie, îmbinând suprafeţe plane, cu rotunjimi perfecte şi atenuând deschideri unghiulare certe, cu unduiri stranii şi misterioase. Mâinile Domnului construiau mângâind şi mângâiau construind. Spre final, obosit dar mulţumit, i-a uns Dumnezeu mâinile abia modelate, cu uşurinţa atingerii, care avea să facă, de-atunci încolo, ca fiecare contacta al degetelor ei cu epiderma altui trup, să devină o gingaşă mângâiere. La sfârşit, prin nările împietrite încă, ce parcă aşteptau să primească freamătul feciorelnic, îi strecură în trup sufletul şi astfel minunea prinse viaţă.

Mai târziu, nu se ştie din ce raţiuni, poate de plictiseală, ori poate de supărare, Dumnezeu le-a transformat pe cele mai multe şi – întâmplător sau nu – pe cele mai frumoase dintre femei, în neveste. A fost tristeţe mare pe Pământ atunci. Mulţi credeau că Domnul a făcut o greşeală. Dar s-au convins repede că El nu greşeşte niciodată. Au înţeles în foarte scurt timp că totul depindea de unghiul din care priveai situaţia. Mai precis, dacă ştiai cum să priveşti, observai lesne că doar una era „nevasta‖, celelalte fiind, de fapt, „nevestele altora‖, iar acest fapt avea să facă viaţa pe planetă şi mai incitantă.

Contexte VI (Fragment de roman)

de Mihai Cotea

- Hai, mă, lasă-i în pacea lor! S-au agitat destul azi. Încadrat de doi mesteceni și sărăcit de mulți alții din curte, ce făcuseră parte din „lumea celor rătăciți”, stătea ospiciul de la marginea orașului. Pacienții obișnuiau să folosească mestecenii, ce până de curând mobilau curtea ospiciului, în fel și chip, dar, o dată tăiați, dintr-un ordin stupid de la Primărie, aceștia deveniseră brusc agitați. Lumea lor nu mai corespundea imaginii din mintea lor. Schimbările pot dăuna celui ce încearcă să-și oprească, pentru câteva clipe, freamătul existențial. Uneori, câteva locuri sau obiecte devin, în scurt timp familiare, prin simpla lor existență. Deși fusese avertizat asupra implicațiilor ce aveau să decurgă în urma deciziei sale bruște, primarul nu luă în seamă avertismentele și stărui în obsesia sa. Până la urmă, se gândi, ce lipsea localității? Ce putea să se vadă imediat de ceilalți? O schimbare… o schimbare esențială, mică, dar de efect. Și așa ajunseră să fie tăiate obiectele de studiu ale „cercetătorilor” de la ospiciul orașului, locul prin fața căruia trecea multă lume spre gaterul de la ieșirea din oraș, ori spre centru, în direcția opusă. Micuțul orășel nu cunoștea faima

78

și istoria altor locuri asemenea lui care s-au evidențiat în scurt timp prin diverse acte banale, dar îndelung mediatizate.

Silviu era angajat ca și asistent de câțiva ani în acest loc ce-l liniștea… așa simțea el. Mereu crezuse că nebunii adevărați sunt afară, nicidecum aici, în aceste locuri impregnate de un aer pur, la poalele pădurii, unde doar șuieratul trenului se mai auzea... Linia ferată trecea prin pădure legând gara de alte așezări aproape moarte, izolate. Acesta e destinul micilor orașe ajunse pe nedrept la acest statut, din ambiții bolnave și-apoi abandonate.

- Laurențiu, bagă-l pe Duță-n salon și hai la o țigară! Le-a ajuns pe ziua de azi recreația mare…

Colegul său de tură, Laurențiu, fusese angajat doar de câteva luni în acest loc de o pustietate aproape sfântă. Conjunctura a făcut ca infirmitatea bărbatului să atârne mult balanța la angajare, directorul fusese impresionat, dar îl privea, în același timp și ca pe o pradă ușoară: salariu mic, angajat la negru, harnic și recunoscător pe vecie. Bărbatul se împrietenise din prima cu amabilul Silviu. Inițial nu fuseseră colegi de tură, abia apoi s-a ajuns la concluzia că fac o treabă bună împreună și se completează, un visător cu un ambițios, Silviu și Laurențiu.

Așezat pe una din cele trei trepte de la marginea terasei ce întâmpina oaspeții la intrarea-n clădire, Silviu își aprinse o țigară și privea dincolo de porțile instituției, cu gândul departe. La scurt timp de la îndemnul său apăru și Laurențiu în scaunul său cu rotile, oprindu-se în dreptul bărbatului. Clădirea din spatele lor, o vilă a unui fost moșier alungat de dihăniile Securității, era un amestec frumos și rustic de lemn și cărămidă. Posesoare a două etaje generoase, vila își schimbase utilitatea în urmă cu aproape 40 de ani. Pe la începutul anilor ’70, toată lumea se entuziasma de noile locuri de muncă „de la nebuni”. Așa le numeau, vrând, nevrând. Nimeni nu-și luase în serios treaba, era sindromul delăsării crase ce-i învăluise pe cei de atunci și care a ajuns ca o moștenire blestemată, până-n ziua de azi. Clădirea nu mai fusese renovată de 22 de ani, instalațiile începeau să cedeze și utilitatea ei era mai mult de „casă de odihnă”, decât de spital psihiatric, așa cum era trecut în acte și pe plăcuța de la intrare. „Tratamentele” constau aproape exclusiv în calmante… cu cât erau mai liniștiți „cercetătorii”, cu atât era mai bine… ca la stat, se stă frumos.

- Pfui, să-mi bag ceva-n treaba ei, iar m-am înțepat de spița asta ruptă…

Tresărind, Silviu abia acum îl observă pe Lauru’ Grauru’ Balauru’ în spatele său. Fusese pierdut minute-n șir în propria-i cutie.

- … nu știam ce dracu’ mi se scurge pe deget. Băi și e a opta oară cre’ că, dar vorbesc cu pereții acasă. Pân’ la urmă oi merge eu să mi-l repar, nu mă mai rog de nimeni. Întors în poziția inițială, Silviu mai trase un fum adânc și zâmbi satisfăcut. Avea din nou una din acele ocazii…

- Dar nici tu nu ești normal, mă, Laure. De când ți-am tot zis că, dacă vrei să faci un lucru cum trebuie, fă-l cu mâna ta?

Povestea poreclei lui Laurențiu îngloba în ea probabil cea mai recentă și importantă istorie a vieții sale.

Lauru’ Grauru’ Balauru’… Graur pentru că avea o constituție mărunțică și un chip aproape angelic cu ochi mari, albaștri și fizionomie latină. Eh, dar înainte era șofer pe autocar și cum se urca la volan, devenea un balaur respectabil. Alte timpuri, alte vremuri… Accidentul de autocar, unde au murit și câțiva pasageri, i-a adus cea mai cruntă pedeapsă fizică - amputarea picioarelor. Dar nu fusese vina lui, oricum și accidentele au dialectica lor.

- Nu-s normal, știu…

- Hei, sper că nu te scandalizezi!

- Ba da, mă scandalizez pe mine și arunc pe tine.

Cei doi începură să râdă cu poftă și Silviu se întoarse încă o dată spre amicul său să-i dea, ușor, un pumn în roata căruciorului. Spiritul amical e o mâncare destul de prețioasă în ziua de azi.

- Că veni vorba… nici eu nu-s normal.

- Ba nu! Noi suntem normali, restu-s pe dos.

- Nu, serios acum. Cum ai defini tu normalitatea? Adică există sau e așa, numai o boare inefabilă din cotidian?

- Ia-mă ușor și vezi… normalitatea mea nu e și a ta. S-ar putea să fii surprins.

Terminându-și de savurat țigara, Silviu se ridică o treaptă mai sus ca să-și asculte mai bine amicul.

- Nu prea mă mai surprind eu cu una, cu două. Hai, zi!

Laurențiu se potrivi mai bine-n scaun și oftă prelung.

- Normal e atunci când…

- Nu, ”normal”. Nor-ma-li-ta-tea am zis.

- Păi normalitatea e esența normalului.

- Deci ăsta se află-n normalitate ca pruncu-n mamă?

- Nu, pentru că nu poți scoate normalul din normalitate.

- Aha… Deci?

- Lasă-mă-n pacea mea, nu mă mai necăji! Știi bine! Normalitatea pentru mine e să stau așa cum stai tu pe treapta aia blestemată pe care nu pot ajunge fără să-mi julesc nasul. Ce rost are discuția asta?

- Vreau să știu… de exemplu, pentru mine singura normalitate e iubirea liberă, fără constrângeri. Adică e acel lucru care face bine la toată lumea, e unanim acceptat și recunoscut… Înțelegi?

- Depinde… normalitate din aia am, vreau și de cealaltă. E pe soiuri, la asta nu te-ai gândit, Freud?

79

Ridicându-se în picioare și coborând cele trei trepte, Silviu porni într-o plimbare pe pajiște, cu o mină gravă și cu brațele la spate. Cerceta ceva în iarbă, căuta un sălaș, un semn care să-i permită continuarea gândurilor sale întrerupte din nou de acel eveniment ce nu-i mai dădea pace de câteva luni de zile, revanșa… Se trezi brusc cu o privire încrâncenată.

- Normalitatea nu are subcategorii, nu are nuanțe interpretabile și dătătoare de polemici, n-are! E numai una, una trebuie să fie… La pace nu te-ai gândit? La ce ți-s bune toate astea? Sănătate, picioare, iubire? Fără pace?

Oamenii ăia dinăuntru n-au pace, ei simt nevoia să cerceteze, să se recerceteze, caută mereu răspunsuri, caută până și blestemații ăia de mesteceni tăiați, știi? Vrei să o luăm pe aia cu iubirea?

- Calmează-te, omule!

- Taci, mă! Vrei s-o luăm pe calea iubirii? Ce-ar fi să… dacă dragostea nu te-ar răni? De ce rănește? Nu e normal… ea e normalitate, e fină, delicată, te umple pe dinăuntru, dar când ești plin de iubire și apoi ea începe să zgârie și să-și facă loc cu ghearele afară pentru a ieși din tine, căci nu-și mai găsește la orizont omul cu care rezonează, diapazonul său… când e pierdută…

Laurențiu îl privi milos pe colegul său, care se sprijini, obosit, de bordura terasei gâfâind continuu.

- Îmi pare rău…

- Mie-mi pare… ar trebui să fi fost internat cu ăștia aici, dar așa… cineva trebuie să suporte consecințele…

Hai, du-te pe parter să vezi dacă e totu-n ordine, eu merg la ale mele, pe etaj.

Laurențiu se conformă, nu-și mai văzuse colegul așa de pasional într-un discurs niciodată. Obișnuiau să discute fel de fel de nimicuri cu iz filosofic, dar niciodată ca acum. Silviu fixă cu privirea, din nou, poarta instituției, pentru câteva momente, apoi plecă și el cu capul sus, mândru de discursul său anterior.

Povestea lui A

de Anca Cecilia Potinteu

Într-o zi, directoarea de la întreprinderea „Lumea” S.A. s-a trezit foarte umflată. Mâinile îi erau umflate, fața, picioarele, dar mai ales burta. Sub sânii prelungi, înghesuiți în cupe B să pară mere, se legăna un burtoi respectabil de care ar fi fost mândră orice mămică to be spre finele celei de-a opta luni de sarcină. Directoarea era uluită: ea care făcea sală de trei ori pe săptămână, își chinuia trupul cu masaje dure anticelulitice, făcea foame săptămâni întregi ca să încapă în noua rochie cu flori pe care i-o dăruiseră angajații intenționat cu un număr mai mic, tocmai ea să pățească așa ceva? Mâinile ei altădată subțiri și nervoase arătau acum ca niște butuci retezați ce sângerau la capete, fiindcă în ajun testase noua ojă semipermanentă și anti-îmbătrânire ce era acum la modă... Chipul ei oval, încadrat de șuvițe arămii spălate temeinic în ceai de soc și urzică dispăruse în spatele unei imagini selenare aproape în care îți puteai imagina un pitic grotesc sărind dintr-o groapă într-alta și făcând să tremure firele de păr inestetice agățate de câte un neg ca o tumoare externă... Dar burta... auzise ea de bărbați cărora le crescuse o burtă respectabilă și care se credeau fie mari băutori de bere, fie solidari cu partenerele gestante și care aveau într-adevăr o tumoare de câteva zeci de kilograme pe care o plimbau cu fală prin lume... Dar nu despre asta era vorba acum. În treizeci de minute era ședința administrativă pe care chiar ea o convocase în regim de urgență cu o seară în urmă și nici gând să se prezinte în halul în care arăta. Se întinse după telefon pe care-l recuperă cu greu din spatele genunchilor care formau acum prin flexare un spațiu ideal pentru ascunderea unor mici obiecte sau în care se puteau asfixia fără probleme animale de dimensiuni mici și, în timp ce forma numărul secretarului ei, care era și agentul personal de pr, se târî până în fața oglinzii mari din hol să poată examina la rece proporțiile dezastrului. La telefon se auzi vocea pițigăiată a interlocutorului pe care-l bănuia de mult că ar fi schimbat taberele, dar a cărui presupusă orientare sexuală inversă nu o deranja. Alo! se auzi vorbind cu altă voce, străină, directoarea și în momentul următor telefonul îi scăpă din mână pentru a aluneca din nou spre spațiul sigur de unde venise. Sânul drept i se umflase instant la acest cuvânt și atârna acum pe lângă burtă ca o pinata. Ce se întâmplă cu mine? se auzi din nou cealaltă voce, necunoscută, groasă, iar ca răspuns, genunchii au prins să se

80

umfle întocmai ca niște mingi de plajă dezumflate. Aaaa! și crudul adevăr o izbi drept în față când cu această interjecție se restabili echilibrul și sânul stâng căpătă aceeași dimensiune și consistență ca dreptul.

E adevărat că vorbise mult în ajun, căci fusese cu noii asociați ai firmei la club, unde băuse fără discernământ toate paharele colorate cu miros puternic de spirt, dar cine a mai pomenit așa ceva? Să te deformezi din cauza cuvintelor? Uluiala încă i se zugrăvea pe fața în care nu se mai recunoștea și, fără un cuvânt, se lăsă moale pe gresia rece. Gândurile îi treceau ca trenurile prin capul mare ce începea să se legene de la greutatea lor, dar nu mai îndrăznea să mai scoată vreo vorbă.

La o săptămână după tragicul accident în care se anunța moartea binecunoscutei directoare a celei mai celebre societăți pe acțiuni, mari schimbări au transformat firma într-un gigant universal. Asociații chinezi au modificat numele în S.C. „Lumea de jos” S.A. și se pare că acest nou nume a avut priză la un public total ignorat până atunci, iar noua politică a firmei era: „nicio vorbă fără faptă”, astfel încât toată lumea muncea echilibrat,robotic, fără să mai fie nevoită să mai producă vreun gând ce risca să se materializeze în cuvânt, dereglând astfel activitatea firmei.

Nu mare le fu mirarea când, într-o zi, la sediul central își făcu apariția... directoarea, suplă ca întotdeauna, aranjată și machiată după ultima modă. Zâmbind, întinse directorului executiv o hârtie pe care își exprima dorința de a se angaja, împreună cu planul de a înființa o nouă ramură, în domeniul sănătății și îngrijirii corporale, plan minuțios alcătuit, care se baza pe un singur element-cheie, o descoperire fantastică la care lucrase în tihnă, acasă, imediat după ce-și revenise din șoc și-și înscenase moartea, ca să aibă liniște.

Directorul citi cu atenție, o privi cu aceeași băgare de seamă, o cântări și-i întinse mâna zâmbind. A doua zi, ziarele urlau cu titluri roșii: Lumea a murit! Trăiască lumea! S-a descoperit secretul frumuseții! Și apoi, cu litere negre, îngroșate erau detaliate proprietăților gelului de închidere, cum îl numise ea, precum și instrucțiunile de utilizare. Se picurau câteva picături pe buze și ele rămâneau închise permanent. Succesul era garantat. Se punea problema vindecării obezității și a rezolvării crizei alimentare, a foametei în țările subdezvoltate. Directoarea jubila.

Datorită ei creșteau acum noi ramuri ale industriei și agriculturii, medicina, lipsită de 90 % din problemele zilnice, se putea apleca pe proiectele cu adevărat importante, ca de exemplu prelungirea duratei vieții peste 200 de ani, arta înflorea peste tot, în special literatura, căci, fără o vorbă, ce le rămânea oamenilor altceva decât scrisul?

Lumea era într-un extaz permanent, dar nu toți erau fericiți. Într-un colț al universului stăteau înghesuiți cântăreții. Erau toți buhăiți și umflați, de nu se mai recunoșteau între ei. Nu se răbdaseră să nu mai cânte, iar lumea i-a exilat. De murit nu puteau să moară. În comerț nu se mai găseau decât alimente solubile, injectabile care asigurau viața veșnică. Și atunci cântau cu jale tot ce-și mai aminteau și se umflau cu fiecare notă. N-a durat mult, până când, din cauza lor, universul a rămas fără spațiu. S-a hotărât atunci în unanimitate lichidarea lor. Execuția avea să aibă loc într-o zi de sărbătoare, cu toată populația adunată la un loc. S-a tras cu rachete în ei, căci pluteau în diformitatea lor deasupra lumii, umpluți cu vorbe și note muzicale și ascundeau soarele. Liniște. Apoi, din norii albăstrui au început să cadă litere. Atât de multe că au acoperit totul. „lumea de jos” a devenit „lumea de sub cuvânt”, iar locuitorii noii lumi erau creați după chipul și asemănarea ei.

Puteți să mă credeți sau nu, dar povestea asta am auzit-o de la străbunii mei. În țara mea e celebră, toată lumea vorbește despre ea. Toate cuvintele. Cu drag și prețuire, A.

Sertarul de Sonia Strapan ACTUL 1: Decor: Un apartament modern Scena 1: Personaje: Vlad Claudia, soția lui Vlad (deschide ușa apartamentului, pe un ton plictisit): Sunt acasă, Claudia!

Claudia (și mai plictisită): Imediat pun masa!

(Iau loc la masă, în timp ce Vlad răsfoiește ziarul) Claudia (dezinteresată): Auzi, de ce se sinucid oamenii?

Vlad: Așa ca să atragă atenția, că nu-nțeleg misterul vieții ce le-a fost dat. Mai multe. Mai e piure?

Vlad (cu o grimasă): Trebuie să plec. Nu stau mult!

81

Claudia (stupefiată): Nu-ți termini masa?

Vlad (grăbit): Unde e ziarul? Ah, l-am găsit!

Claudia: ...

Scena 2: Personaje: Claudia Claudia (meditativă): Tot artist rămâne, oricât ar ține-o pe-a lui cu spiritualitatea și pacea interioară. E mai întors pe dos decât orice narcoman la dezintoxicare! Dar, ce-o fi scriind în ziarul ăla, de a plecat subit? Parcă aveam și eu un exemplar. (Ia ziarul, îl răsfoiește și citește cu voce tare): Ah, am găsit! Trebuia să m-aștept! „Tânără de 27 ani, găsită moartă în casa ei. În urma anchetei s-a stabilit că s-a baricadat în casă, timp în care a dat drumul la încălzire până la explozie, Din fericire, explozia nu a afectat decât locuința sinucigașei. Trupul neînsuflețit va fi depus la morgă pentru efectuarea autopsiei. Conform doleanțelor exprimate de tânără cât timp era în viață, ulterior, aceasta va fi incinerată!” (iluminată): Deci, asta era...prima lui iubire, nebună până până la paradox, femeia, nu iubirea, s-a sinucis. Lasă-l să se ducă! Oricum, îmi pasă prea puțin de ceea ce simte acum! (somnoroasă): Cred că ar trebui să mă culc!

ACTUL II: Decor: Morga Personaje: Vlad Un asistent Asistentul: Bună seara!

Vlad: O fi bună pentru dvs.! Am venit s-o văd pe tânăra care s-a sinucis. E legal, nu? Sunt un vechi prieten.

Asistentul: Cum doriți! Vă avertizez că nu e un peisaj prea plăcut! E aproape în totalitate carbonizată! (deschide sertarul) Vlad (aruncă o privire și, instantaneu, leșină) ACTUL III Decor: Spitalul de urgenț ă Personaje: Vlad Medicul de gardă Medicul: Cum vă mai simțiți?

Vlad (are o poziție fetală, se leagănă înainte și înapoi, încearcă să murmure ceva): aacc...aaavvv Medicul: Nu vă neliniștiți! Ați avut un atac de panică! Se înțelege dacă mergeți noaptea la morgă! Vă vom administra un somnifer! Vă veți simți mai bine!

ACTUL IV Personaje: Vlad Tânăra sinucisă Vlad: Te-am văzut, n-ai murit! În cutia de la morgă, nu erai tu, carbonizată sau nu, era un avorton!

Tânăra: Și ce înțelegi din asta?

Vlad: Ce să-nțeleg? TU n-ai murit!

Tânăra: Ba da! Se-ntâmplă doar ca tu să fi avut privilegiul – pentru care vei plăti cu sănătatea psihică – să fi înțeles de ce am murit!

Vlad: Nu mai înțeleg nimic!

Tânăra: Hai că nu poate fi atât de greu! Nu cred că ai nevoie de maieutică socratică în stările hipnagogice! Ce-ți sugerează un avorton în loc de un cadavru?

Vlad: TU n-ai murit! N-ai murit pentru că EU te iubesc!

Tânăra: Degeaba! Eu am murit pentru că nu trebuia niciodată să mă nasc!

82

„Fata din Înalturi” (Fragment din volumul în lucru, proză scurtă) de Claudia Elena Peter - De ce o fetiță?

Asta nu mai e vrerea omului.

- De ce un băiețel?

- Fiecare se naște când trebuie, unde trebuie, dacă ea ne-a fost dată nouă, ea trebuia să vină. Cu surâsul ei, cu ochii mari minunați, cu părul cârlionțat şi picioarele bucălate!

- Ce nume să-i dăm?

Nu ne gândisem decât la Dragoș, de la dragoste și Dragobete.

- Ce nume vrei tu! mi-a răspuns străin soțul meu.

- Poți să-i dai numele tău, m-a ironizat socrul meu, ca și cum acela ar fi fost cel mai rău nume, singurul rămas, stigmă.

Am tăcut și i-am dat numele tatălui ei, dar tatăl ei refuza s-o ia în brațe.

- Eu ce fac cu schițele pregătite? se plânse cumnata mea, studenta la arte.

- Nimeni n-a mai avut chef de amenajări surpriză, de cumpărat mobila prețioasă, bleu.

- N-am pregătit nimic pentru fete, am șabloane pentru Winnie și SchobbyDoo. - E bine și așa, mulțumesc, nu trebuie să fie deodată totul atât de diferit, e aceeași minune mică, aceeași binecuvântare divină!

- Să nu amestecăm pe Domnul în asta! mi-o tăie scurt soacră-mea, iar el, tatăl fetiței tăcu, înconjurat doar de o incomensurabilă tristețe.

- Atunci eu, mama fetiței, m-am revoltat. Cu o furie de care nu m-am crezut capabilă, pentru prima oară de când mă știau și ei. Deodată, misiunea sfântă ce-mi fusese încredințată mă întări ca o platoșă. În brațele mele dormea comoara dulce și inocentă, străină de tensiunile create. Ea nu cunoștea încă acele cuvinte nerostite în familia asta, ca ipocrizie, demagogie, falsitate, prostie, meschinărie, ură. Și am strigat: - Afară! Începând din secunda asta nu mai accept nici o picătură de negativism în jurul fiicei mele. Afară lipitorilor, sugativelor, soacrelor, bârfitorilor! Și tu mamă și voi bunicilor, cu toții să plecați și să vă întoarceți când v-oi chema eu! Tu, ce mai cauți aici?

- Soțul meu încremenise tăcut, îmbătrânit și necunoscut, de parcă cineva îi așezase pe trăsăturile știute un văl deformator. Întinde mâna spre mine, cu palma întinsă, neîndurătoare şi rosti cuvintele: - Iartă-mă că nu te pot ierta.

- Cuum?

- Am nevoie de un timp, poate mă obișnuiesc cu ideea...

- Poate? Și fiind mama fetiței, am devenit invincibilă. Ce idee, că ar avea ea vreo vină că există, așa perfectă cum e? Pleacă și poate te voi putea ierta eu vreodată!

- Dar n-am făcut-o.

Am rămas sigură în casa noastră, cu mobila bleu necumpărată, cu pereții nepictați, cu bucuria maternității neîmpărtășită. Aș minți dacă aș spune că nu am suferit, că nu am sperat. Dar lunile treceau necruțătoare, iar eu aniversam tot singură ziua ei de naștere: trei luni, șapte luni, un an. Iar la bilanțul primului an de viață am constatat că ne ajungeam noi înșine. Zicea mama și aproape pășea singură, era cea mai frumoasă și mai veselă fetiță. Mă oprea lumea pe stradă s-o admire, copil de reclamă, mă invidiau mămicile în parc, fata asta nu plânge niciodată, dragă? Mi-a răscumpărat prin surâs fiecare lacrimă. Mama mea, apăru deodată spășită la ușă. Mama tot mamă, na putut să mă abandoneze. După un timp am iertat-o, recunosc și din rațiuni practice, știam că mi se termina concediul de maternitate și aveam nevoie de ajutor. Dar nu i-am mai permis nicio secundă să mă umilească, să-mi implementeze subliminal acea stare de neputință și inferioritate, capabilă să mă desconsidere în fața propriilor ochi. Treizeci de ani de educație și-au spus cuvântul și am înțeles exact cât de mult am greșit, tocmai pentru că am considerat firesc abuzul complexului de inferioritate. Bază pentru eliminarea familială, în momentul în care am îndrăznit să mă împotrivesc dorinței celorlalți. Paradoxal, nici nu am făcut-o conștient, iar genetic vorbind nu am nici un fel de vină, cromozomii X și Y sunt până și ei apanajul bărbatului. Însuși definirea umană a omului este decisă tot de bărbat, iar acesta, culmea ironiei, mă părăsește pentru că-i nasc o fată și nu un băiat, cum se aștepta. (...)

83

BASARABIA Nicolai Costenco, scriitor basarabean, omagiat la 100 de ani.

(21.XII. 1913-29.VII.1993) de Anastasia Moldovanu, Chişinău Spre sfîrşitul lunii decembrie 2013 la Chişinău a fost omagiat scriitorul Nicolae Costenco. Acest nume merită de elucidat, căci face parte din lista de scriitori, care au pătimit cu propriul său destin pentru simplu fapt că şi-au iubit patria , limba şi neamul. După destrămarea imperiului sovietic în presa din Republica Moldova au început să apară materiale despre aceşti înainte mergători ai literaturii noastre. Unul dintre ei este publicistul şi redactorul, scriitorul şi poetul Nicolai Costenco. Decedat în 1993, generaţia tânără nu-l mai cunoaşte. Nu se mai învaţă nici în şcoli şi nici în universităţi. Însă pentru iubitorii de poezie şi literatură numele dat este recunoscut atât prin opera sa de creaţie, uneori destul de controversată, cât şi prin soarta vitregă de care a avut parte. O surpriză este şi faptul că numele lui este înscris în volumul Enciclopedia identităţii româneşti, de autoarea Ecaterina Ţarălungă, apărură la Bucureşti în 2011, unde este specificat, că scriitorul a fost arestat şi deportat în Siberia în anul 1941, aflându-se în acest exzil timp de 15 ani. Deşi biografia poetului a foct publicată în mai multe enciclopedii, apărute în perioada comunistă, toate au preferat să treacă sub tăcere aceast interval de timp din biografia lui. Pentru omul Nicolai Costenco calvarul s-a început odată cu „eliberarea Basarabiei‖ în iunie 1940 şi sosirea în acest teritoriu a delatorilor, care trebuiau să-şi exercite „datoria patriotică‖, începută în stânga Nistrului, în urma căreia au fost pierduţi sute de oameni, printre care şi primii literaţi din regiune ca N. Cabac, D. Milev, N. Marcov, T. Malai, P. Şchiopu ş.a. Cu regret, enkavediştii reuşeau să atragă de partea lor în această „muncă ideologică‖ şi pe unii din basarabeni. Unul dintre ei a reuşit să scrie la K.G.B. următoarele: „Nicolai Costenco este rudă cu fostul om de stat din „Sfatul Ţării‖ Pantelimon Halipa, a fost membru în „Garda de Fier‖, a condus organizaţia de tineret a „Gărzii de Fier‖ din Chişinău. În timpul românilor , fiind redactor la revista „Viaţa Basarabiei‖, a publicat articole cu caracter antisovietic şi contrarevoluţionar. În prezent face agitaţie sovietică‖(preluat din „Scriitori martiri‖ de Al. Donoc, Ch., 2000, pag. 17).

Biografia lui N. Costenco prezintă o filă din istoria literară a Basarabiei. El este un produs al culturii româneşti… după primul război mondial a început să se formeze o societate culturală nouă – România – o şcoală nouă, unde prevala criteriul valoric al materiei. În studiile literare desre N. Costenco se spune că el a intrat în literatura basarabeană prin uşa din faţă la vârsta când debutează veritabilii poeţi. A debutat în 1932, la 21 de ani a redactat cea mai frumoasă şi cea mai solidă revistă a vremii din ţinut, încercând să învioreze spiritele şi idealurile amorţite ale scriitorilor basarabeni. Este vorba de revista Viaţa Basarabiei, care a activat între aa. 1932-1940. Timp de şase ani a fost redactată, a fost scrisă şi concepută de Nicolai Costenco şi avea ţinuta unei reviste europene. Cercetătorul Iurie Colesnic din Chişinău scrie în lucrarea sa ―Timp şi istorie. Autori de la Viaţa Basarabiei‖ (Ch., 2001, p. 89) referitor la această revistă ... Între revistele de cultură şi literatură, între revistele “groase”, ea a fost cea care a făcut şi face cinste şi astăzi Basarabiei.

N. Costenco era convins că literatura poate să fie numai de două feluri - de valoare şi nonvaloare. Anii ‘30 ai secolului trecut au fost ani importanţi pentru constituirea unei literaturi scrise în Basarabia, de aceea poetul vedea sarcina generaţiei sale în definirea acestei literaturi, milita pentru regionalismul cultural, formula cea mai potrivită, după părerea lui, pentru a scoate Basarabia din criza culturală în care se afla la acea perioadă. Fiind alarmat de starea de lucruri ce predomina în cultură (la o populaţie de trei milioane de locuitori în Basarabia, citeau regulat în jur de cinci mii de oameni, dintre care majoritatea o constituiau nebăştinaşii - (Iu. Colesnic, op. cit. p. 90); majoritatea publicaţiilor de atunci precum ―Cuvânt moldovenesc‖, foaie pentru popor din Chişinău, ziarele ―Viaţa Basarabiei‖ şi ―Gazera Basarbiei‖ nu erau citite de popor, fiindcă erau scrise în ―limba franţuzită‖, ―păsărească‖ ). N. Costenco opta pentru o literatură basarabeană cu un caracter specific al stilului, care să o deosebească de celelalte, fie ele străine sau chiar românească. În rezolvarea acestei probleme majore el îşi punea speranţa în viitoarele generaţii, care aveau posibilitatea de evoluare. Concursul de împrejurări grele, nefavorabile care l-au însoţit în cei 15 ani de detenţie dar şi de-a lungul vieţii sale au influenţat la formarea lui intelectuală, morală şi fizică, l-au modelat cu o verticalitate de

84

netăgăduit. A lucrat ca hamal, fochist, dar în tot răstimpul care i-a fost dat a continuat să scrie, actfel încât la întoarcerea din exilul siberian (1956) a publicat volumele: Poezii alese (1957), Poezii noi (1960), Mugur, mugurel (1967), Tărie (1972), Poeme (1973), Poezii şi poeme (1976),. A tradus din literatura universală poemul homeric Iliada, Vita nova din Dante, Descrierea Moldovei... din latină de D. Cantemir, din literatura rusă a tradus din opera scriitorilor A. Puşkin, M. Lermontov, F. Dostoieskii, A. Tolstoi E. Evtuşenko ş.a. Întors acasă, nu i-a fost de loc uşor, căci s-a pomenit într-o altă viaţă, destinul fiindu-i fragmentat în două realităţi istorice. Volumul antologic ―Poezii alese‖ (1957) se dovedeşte unul de totalizare a perioadelor premergătoare din viaţa şi activitatea sa literară. Deşi a fost cu conştiinţa împăcată şi curată, totuşi, au existat două limbaje literare diferite. El a trebuit să se conformeze rigorilor severe, impuse de regimul totalitar pe de o parte, iar pe de altă parte să respecte regulile stabilite în interiorul breslei scriitoriceşti, în care evident, întîietatea o deţineau liderii puterii. A fost nevoit să reîntre benevol în ―coteţul găinăţat‖ al literelor (basarabene de odinioară - acum sovietice moldoveneşti). În romanul Severograd (cenzura i-a omis mai mult de jumătate, n-a fost scos în vileag adevărul întreg despre greutăţile fizice şi prejudiciile morale pe care le-a îndurat acolo, la nord, în exil) şi în unele poezii poetul a idealizat pe alocuri infernul siberian, motiv pentru care a fost dur criticat de critica literară de la noi ... de la “crainic de răspântii la marile prefaceri” s-a transformat în “rapsodul convertit al măreţei împliniri socialiste”. Şi totuşi, revolta interioară n-a cedat. În viaţă fiind încă, avea remuşcări pentru tributul, pe care a fost nevoit săl plătească modei timpului. Lucrarea sa Balada puşcăriei Aleksandrovski Ţentral ne confirmă, sau ma bine zis nu dovedeşte o înfrângere morală totală. N. Costenco n-a trădat idealurile sale literare, căci nu era un simplu scriitor, era o conştiinţă literară, care a izvorât o creaţie vie, plină de vise frumoase şi iluzii, presărată pe alocuri cu momente din realităţile vieţii sale amare. Opera lui N. Costenco nu este prevăzută pentru studiu nici în programul şcolar şi nici universitar. Care ar fi atunci locul acestei opere în istoria literaturii române?

Pentru ca să fie catalogată just, opera trebuie citită cu mare atenţie. Primele sale lucrări de după exil par mai mult de domeniul unei literaturi oportuniste, deoarece seamănă mai mult cu un imn adus fostului sistem. Însă, lucrările de mai târziu, publicate postum Povestea vulturului, placheta de versuri Libertăţi, Din bezna temniţei (Scrisori din Gulag). demonstrează că N. Costenco a fost un om cu demnitate şi verticalitate, iar lucrările sale rămân cu destoinicie în Istoria literaturii române. Astăzi suntem datori să-l reabilităm pe omul pătimit N. Costenco nu numai oficial, dar şi în inimile noastre. Nicolai Costenco a scris în limba pentru care a pledat – limba românească, curată, fără rusisme sau alte amestecături.

Poetule... (lui Dumitri Matkovschi, in memoriam)

de Anna Leah Susură Nistrul în vale, malu-i suspină...

Poetule, cui ai lăsat sfânta limbă română?

Cântă de pace pe cer, sus, ciocârliile...

Poetule, puțini și-au iubit țara, holdele-i, grâiele.

Se scutură frunza de tei,dușmanii tăi scapără...

Poetule, cine-ar putea să te apere, cine te apără?

Patria, graiul străbun ți-au fost comorile...

Poetule, cine-o să-ți cânte de-acum doinele, horele?

Tremură frunza de nuc, codrul foșnește...

Poetule, neamul te plânge moldovenește...

85

Simbolul culorilor de Anastasia Moldovanu, Chişinău Vine primăvara, oricât de tare nu s-ar strădui iarna să se mai reţină. Perioada de trecere de la un anotimp la altul este marcată prin tradiţii. Sărbătorim cu toţii începutul renaşterii naturii. Acest început îl asociem cu sărbătorirea celei mai iubite şi gingaşe fiinţe din viaţa noastră – femeia. Cele mai frumoase omagii îi sunt aduse femeii în poezii, căci ele sînt expresia sufletului nostru... Alb cu roşu fac o floare, / cea mai mîndră dintre flori / azi îi prind în păr mămicii / Mîndră floare Mărţişor...

Semnificaţia acestor două culori o cunoaştem din lectura legendelor, din tradiţii şi obiceiuri. Însă există o anumită ştiinţă care se ocupă de studiul culorii – Cromatologia – un domeniu de studiu al etnobotanicii (termenul a apărut la sfîrşitul secolului XIX, creat de către naturalistul american J. W. Harshbergher ), care a reuşit în timp să devină un studiu asupra plantelor. Anume plantele au fost de la început materia primă, de unde se căpătau culorile.

Arta cromatică autohtonă, apărută în vremuri preistorice, există şi până în zilele de astăzi. Mai multe studii şi cercetări afirmă, că această artă s-a dezvoltat concomitent cu arta ornamentală populară, fiind o parte a ei componentă. Atît izvoarele scrise, etnografice, cît şi cele de natură arheologice, istorice ne demonstrează importanţa mare pe care au avut-o culorile în viaţa oamenilor. Din obţinerea lor îşi câştigau existenţa, îşi construiau mici afaceri, care treptat le-au transformat într-o artă. Impactul pozitiv al acestei activităţi în traiul oamenilor a motivat şi faptul, că culorii i-au fost atribuite puteri magice încă din perioada paleolitică, ceea ce a însemnat şi debutul simbolismului cromatic. De altfel, suntem înconjuraţi de simboluri, pe care ni le oferă din plin mediul ambiant. Iată câteva din aceste simboluri: – lupul simbolizează astăzi răul, diavolul însăşi apare în chip de această fiară. În timp, lupul s-a transformat şi a devenit simbolul fidelităţii nelimitate. Dacii îl purtau în lupte deasupra capetelor. Pisica, un simbol religios benefic în Egiptul Antic, se retransformă în Evul Mediu în simbol malefic, semnificând magia şi vrăjitoarele. Vulpea, mult literaturizată, simbolează şiretenia … şi lista poate continua. Dar cum stau lucrurile în lumea culorilor? Oamenii au atribuit şi mai continuă să atribuie culorilor sensuri simbolice, adică se admite că acea culoare are o conotaţie, un cod, un semnal de avertizare, un semnal psihic, benefic sau malefic. Aceste semnificaţii sunt prezente în întreaga istorie a umanităţii. Sensurile simbolice ale culorilor sunt atribuite în legătură cu disocierea luminii. Fizicianul Newton, conformându-se vechii tradiţii după care cifra 7 are un înţeles simbolic, a adăugat celor cinci culori pe care le numărase la început – indigoul şi oranjul. De atunci fizicienii numără şapte culori în spectrul solar, iar pictorii numai şase (Liviu Lăzărescu „Culoarea în artă‖, Iaşi, 2009). În perimetrul geografic românesc simbolitatea în domeniul culorii şi-a păstrat întreaga valoare tradiţională. În Moldova din stînga Prutului unul din cei mai reprezentativi cercetători al simbolismului culorilor, contemporan nouă, poate fi considerat maestrul în arte, poet şi pictor de vocaţie, graficianul Gheorghe Vrabie. Dânsul este şi autorul Drapelului şi a Stemei de Stat din 1991a Republicii Moldova, autor a mai multor proiecte ce ţin de domeniul simbolisticii. Compoziţia cromatică a Tricolorului, atributul indispensabil al suveranităţii şi independenţei statale deţine mai multe aspecte, unul dintre care este aspectul cromatic, ce a fost dictat de condiţii concrete ale timpului. Tricolorul albastru, galben, roşu a apărut şi s-a afirmat ca Steag Naţional încă din primele decenii ale sec.

XIX-lea având o origine populară… iar culorile sale sunt rezultatul unei opţiuni, ce vine din vremuri mult mai îndepărtate. Succesiunea culorilor albastru, galben, roşu după părerea d. Gh. Vrabie, este una strictă şi nu trebuie de confundat, pentru că aceasta duce la interpretarea greşită şi inversată a lucrurilor reale. În paralel cu evenimentele istorice din care a fost inspirat, tricolorul naţional mai este legat şi de anumite fenomene fizice, cosmice şi divine, ceea ce îi conferă valori şi semnificaţii deosebite. Culorile albastru, galben şi roşu, după cum ştim sunt baza paletei cromatice, care prin amestec formează toate celelalte culori. Această combinaţie cromatică este folosită de toate statele lumii la confecţionarea drapelelor lor. Simbolic aceasta reprezintă legătura de fraţietate şi interdependenţă între toate popoarele în aspect economic, social şi cultural. Tot odată, cele trei culori fiind principalele în gama Curcubeului mai simbolizează şi legătura Tricolorului cu acest fenomen natural. Inspirându-se din literatura referitoare la acest domeniu, Gh. Vrabie a mai dedus şi interdependenţa dintre aceste trei culori şi fenomenele sacre. Stre exemplu, aparţia zilnică a Soarelui formează pe cer o sferă de lumină, care conform observărilor are trei faze, adică răsăritul, amiaza şi asfinţitul, s-au «…sursa Sfintei Treimi». Filosofii împart viaţa tuturor lucrurilor conform acestor faze, prin care înţelegem creştere, maturitate şi decădere. Respectiv, aceste stări se exprimă prin culorile albastru-răsărit (Dumnezeu

86

Tatăl, Creatorul întregii lumi), amiază-galben (Dumnezeu Fiul Iluminat, martorul Tatălui Său) şi asfinţit-roşu (Dumnezeu Sfântul Duh, care reapare triumfal din îmbrăţişarea întunericului).

Arta populară în toate aspectele ei este şi va rămâne în permanenţă vie. De aceea ea rămâne şi în continuare izvorul de activitate intelectuală pentru mulţi din inspiraţii ei. Studiul ştiinţific al cromaticii tradiţional-naţionale în bazinul carpato-danubiano-pontic, precum şi din unele ţări din Europa (Grecia, Italia, Bulgaria, Spania, Franţa, Rusia, Ucraina ş.a.), la care s-au alăturat şi unele ţări mai îndepărtate (China, India, Persia, Afganistan, Armenia, Egipt, Cartagena, Mexic, Peru etc.), a fost fructificat în studiile monografice, apărute recent: „Coloranţii vegetali în arta tradiţională‖ (Chişinău, 2006), Pigmenţi minerali în arta decorativă‖ (Bucureşti, 2009), „Coloranţi aditivi de provenienţă animală‖ (Bucureşti, 2010).

ARTA Cristina Tamas de Teodorescu Lacramioara Cine este Cristina Tamas?

Cristina Tamas.. este un nume, nu prea imi place sa vorbesc despre mine, pentru ca o fac in fiecare dintre tablourile sau desenele mele, acolo spun tot.. acolo spun esentialul.

O femeie cu familie, mama a 2 fete frumoase si talentate... muncitoare si cinstita, cu o mare pasiune care a trecut dincolo de "cotidian" in foame avida de exprimare.

1.De unde pasiunea pentru arta? Ati mostenit pe cineva din familie?

Asa m-am nascut, de mica am avut pasiune pentru frumos. Mai tarziu am incercat sa reproduc ce-am admirat adaugand sentimente, ganduri, concluzii...

Am mostenit pe mama care era foarte talentata si careia ii placea mult sa picteze insa vremurile erau grele si n-a urmat vreo scoala de specialitate si s-a pierdut, si-a pierdut "darul".. in viata. Ea mi-a vazut talentul asa ca, m-a dat la Liceul de Arte Plastice din Cluj. Apoi am urmat si Academia de Arte Vizuale.

2.De unde va inspirati de obicei pentru lucrarile dvs? Calatoriti, aveti modele pentru nuduri, mergeti in natura?

Ma inspira VIATA, tot ce e in jur si ce e in mine, interactiunea mea cu mediul inconjurator. De acolo imi trag "seva" din experienta de viata si dragostea de natura si frumos.

3. Reveniti asupra unui tablou de obicei sau “e gata din prima” cum se spune?

Tehnica mea presupune revenirea de 3 ori la aceeasi suprafata, prim data pregatesc panza, apoi pun gama de culoare generala si apoi revin cu detaliile, dar cand am terminat cu detaliile absolut nimic nu ma mai face sa ma intorc sa mai adaug ceva. Ce am avut de spus, am spus 4.Ce parere aveti despre directia, tendinta actuala in pictura romaneasca dar si in cea mondiala?

87

Tendinta actuala... hmmmm.. sunt mai multe, unele imi plac, altele nu. Eu nu am incercat niciodata sa ma iau dupa vreo tendinta sau sa ma incadrez in vreuna... Tot ce imi doresc este sa reusesc sa exprim ce am in suflet sau sa "arat cu degetul" catre ceva frumos. parerea mea, personala, este ca arta vizuala TREBUIE SA ADUCA UN PLUS PE PARTE LUMINOASA A FIRII... Nu sunt de acord cu picturi care, desi sunt curajoase (ceea ce admir oricand) duc la revolta, emana ceva greu sau dureros... Sunt destule amintirile fiecaruia... pentru mine: arta trebuie sa aline, sa ridice si sa te inalte..

5.Credeti ca se poate trai din pictura in Romania?

Nu cred ca se poate trai din pictura in Romania, desi eu personal am vandut destul de bine.. Nu exista o suma care sa vina lunar pentru intretinere din arta.. O data este o data nu este...

6.Povestiti-ne un pic despre expozițiile pe care le-ati avut până acum!

Sunt niste vise implinite. M-au bucurat indeosebi ca am avut langa mine oameni minunati cu care sa impartasim aceeasi bucurie: a FRUMOSULUI 7.Va este greu să va desparți de lucrările dumneavoastra?

Intotdeauna mi-a fost greu, si mi-e in continuare si ma despart cu strangere de inima de ele.. Sunt clipe prinse in panza a unor sentimente care nu se vor mai repeta NICIODATA la fel.

8.Care au fost cea mai mare satisfacție și cel mai dificil moment din carieră?

Satisfactia si momentele dificile sunt impreuna. indoieli macina pe fiecare care incearca sa faca "treaba buna"... oare sunt destul de talentata ca sa conteze ceea ce fac? e intrebarea care se tot repeta.... La fel se repeta si alte intrebari existentiale... si e intotdeauna un echilibru fragil intre a continua sau a renunta...

9.Mai este pictura apreciată astăzi în România?

Nu stiu la nivel macro, aici (pe facebook) unde imi "expun" lucrarile, este! ma apreciaza si ma sustin oameni minunati... putini sunt cei pe care i-am intalnit "live", restul lor sunt la fel ca mine: pasionati de frumos.

Mai există oameni pasionați de pictură care investesc în acest domeniu?

Da, mai sunt. Nu multi si mai putini din tara, dar sunt si ma bucura asta!

10.Cateva cuvinte de incheiere pentru iubitorii de arta Pentru iubitorii de arta.. pentru iubitorii de frumos in toate domeniile, pentru cultura mai ales: ma bucur pentru fiecare dintre voi, la fel cum fiecare dintre voi va bucurati de ceilalti.. toti tinem minte un mare adevar: ca "dincolo" nu ducem nimic material, doar ce am strans in spirit! Va iubesc.

Gabriel Ionut Ioaniciu de Teodorescu Lacramioara ”Singurul mod de a realiza lucruri minunate e să iubești ceea ce faci.”

-Locul şi data naşterii: 20-09-1993 oraşul Alba Iulia Jud. Alba -Domiciliu: com. Salciua jud. Alba -E-mail: ionutz_ioaniciu@yahoo.com -Site Personal : www.gabioaniciu.blogspot.com -Facebook: Ioaniciu Gabriel Ionuţ 88

Activitati: -Membru a Uniunii Artistilor Plastici filiala Alba -Tabere de pictură -Expoziţie de grup -Expoziţii la Galeria de Artă Alba Iulia în 2010-2013 -Apariţii la Tv -Locul II la concursul Dor de Dor - Călăraşi -Lucrări în spaţii publice -Lucrări vîndute în ţară şi străinătate -De unde pasiunea pentru pictură?

Pasiunea mea pentru pictură a început la o vârstă destul de fragedă, prin şcoala generală, unde profesorul de desen a observat talentul meu şi m-a îndrumat să urmez o şcoală în acest domeniu.

-A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie?

Da, unchiul meu (fratele mamei mele) a urmat şi el Liceul de Artă apoi o facultate în domeniu la secţia sculptură.

-Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp?

Nu pot să spun neapărat că s-a îmbunătăţit însă cred că în vremurile contemporane pe care le traim, arta clasică este într-o continuă degrinocoladă, iar arta nonfigurativă este tot mai des nuanţată.

-Este apreciată pictura în Romania?

Eu sunt de părere că în România atât pictura cât şi arta în general nu este apreciată la adevarata sa valoare. Lipsa de cultură sau probabil situaţia financiară îi face pe oameni să nu aprecieze aşa cum ar trebui un artist sau o operă de artă iar din păcate, în final, lumea pierde persoane sau opere de o valoare foarte mare.

-Este răsplătit pictorul pentru munca sa?

Dacă ne referim la partea materială putem să spunem că pictorul este mai puţin răsplătit pentru munca sa, însă eu cred că el se multumeşte în general cu faptul că primeşte aprecieri sau critici constructive din partea celorlalţi.

-În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani?

Eu cred că în următorii ani pictura se va îndrepta înspre modernism iar din păcate pictura clasică pe care o abordez şi eu şi care a dat lumii atâţia pictori faimosi precum lae Grigorescu sau Stefan Luchian se va pierde încet, încet.

-Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator?

Raportându-ne la studiile pe care le are fiecare putem să spunem că un profesionist are experienţă şi studii superioare faţă de un amator însă din experienta mea am descoperit că şi un amator poate picta la nivelul uniu profesionist.

-Ce transmiteţi iubitorilor de artă?

89

Iubitorilor de artă încep prin a le transmite sănătate şi toate cele bune dar nu în ultimul rând aş vrea să le mulţumesc pentru faptul că apreciază arta dar în special pentru faptul că apreciază oamenii care prin talentul lor oferă o pată de culoare acestei lumi.

Va mulţumesc pentru acest interviu şi va doresc realizări pe mai departe!

UMOR TELE-NOVELICĂ de Lică Barbu …”Slabi, foarte slabi sunteţi!” – răcni regizorul trupei de actori ce nu mai primiseră salariul de trei luni.

Parodie scurtă după o tele-novelă luuuungă sud-americană. Scenariul roz.

Personaje - MARIA = în rolul Mă Râia – protagonista, - ROBERTO = în rolul Roburto – iubitul, - MERCEDES =(primul rol) = În rolul Merge Des – tipa geloasă, - MERCEDES = (al doilea rol) = în rolul Mama Mia – mama Mă Râiei, - CARLOS = în rolul Car La Os – tatăl vitreg, - SERGIO =(multe roluri) în rolul Papa Bun, în rolul Babacos – tăticul adevărat şi majordom fals.

Scena 1: Prezentarea Vin pe rând, toţi interpreţii, şi se prezintă în faţa telespectatoarelor. Sunt îmbrăcaţi cu hainele de acasă, cu excepţia pijamalelor. Doar cei care vor juca în rolurile feminine poartă peruci de la ultima încăierare.

Maria – Bună, fetelor! Sunt Maria şi voi interpreta rolul Mă Râiei, protagonista acestei scurte tele-novelaşe.

Sunt o fată cuminte, învăţată. Zece pe linie. Doar la Iubire am un patru. Patru fiind o notă, nu patru bărbaţi.

Promit să mă îndrept în acest serialuţ.

Roberto – (apărut lângă Maria) Bonas dias! Evribadi! Eu sunt Roberto şi voi juca rolul lui Roburto, tânărul de care se va îndrăgosti această creatură minunată de lângă mine, ce are zece hectare pe linie, zece case, zece bănci şi va avea şi zece la Iubire cu mine. Doar cu mine. Cum să nu joc acest rol?

Mercedes – (intră între cei doi, viitori iubiţi) Pardonos! Mai sunt şi eu pe aici. Frumoasa Mercedes sunt şi voi juca rolul geloasei Merge Des pe la iubiri să le strice iubeala. Staţi la distanţă între voi! Mă întorc imediat cu alt rol. Talenţii mei artistici joacă în două roale că-s mai şmecheritas.(iese cloncănind pe tocuri)

90

Carlos – Săru‘ mâna, măi doamnelor! Eu sunt hombre Carlos şi voi juca rolul lui Car La Os, ta‘su vitreg a lu‘ prima care a intrat aici, Maria sau Mă Râia, mă rog!... bărba‘su lu‘ mă‘sa, care-i de fapt şi geloasa de Merge Băţ, sau Des, mă rog!...aia cu talenţii!

Mercedes – (intră cu altă perucă, plescăind din papuci) La-la-la-la-laaaa! M-am întors! M-am întors să mă re-re-prezint. Sunt Mameleona şi mai joc rolul Mamei Mia, un fel de mamă Tigrone, şi-a lu‘ ăla, şi-a lu‘ aia, şi-a mea, dacă vreţi. Mamăăă! Ce-o să fie!

Sergio – (cu plecăciune, cu o tavă în mână) Mă închin împătimitelor noastre tele-spectatoare! Eu sunt…eu sunt…staţi că nu ştiu cu care rol să încep!...Da! Eu sunt Sergio în rolul majordomului, în rolul lui Papa Bun, în rolul lui Babacos, pentru ca în final să fiu… dar, asta în final.

Toţi încep să-şi invite tele-spectatorii pentru a urmări serialul vorbind toţi odată.

Toţi – (orientativ, pentru că fiecare poate spune cum doreşte) Vă invităm pe toţi şi toate, dragi tele-novelişti, să urmăriţi această tele-novelică mică şi drăgălaşă, de la început şi până începe, cu atenţie şi patos, cu toate iubirile din lume! Nu veţi regreta! Veniţi la noi în serial cu privirea şi sufleţelul dumnevoastră, cu toată familia! Chemaţi şi vecinii, chemaţi lumea întreagă la minte să urmărească această super-novelică interesantă şi plină de mister….

Iubire! Venim!.....(bla-bla-bla, până când ciocăneşte Sergio în tavă) Sergio – Doamnelor şi domnilor! Vă rog, linişte! Tele-novelica e servită!

Scena 2: Întâlnirea cu iubirea Mă Râia merge pe un hol (era să scriu gol) de şcoală. E plină cu cărţi. Mă Râia, nu şcoala. Să-i facem o poză: într-o mână are o sacoşă din plastic umflată cu cărţi, în altă mână are un teanc deee…, ce altceva decât cărţi, în altă mână are o carte groasă şi grea, în poşetă multe cărţi, pe cap are o carte, în gură o cărticică…Oameni buni! Până şi între picioare are o carte, ceea ce-i face mersul mărunţel şi îmbârligat.

Mişcare dificilă dar, perfectă pentru o împiedicare superbă reuşită încă de la primul cadru, ceea ce l-a inspirat pe regizorul echipei de filmare, tăvălită de râs, să repete faza de zeci de ori pentru a găsi chintesenţa vânătăilor şi cucuilor vieţii.

Din balta de cărţi formată geografic pe jos, Mă Râia se află în plin cules de cărţi, activitate agricolă executată la infinit fără succes, deoarece toate cărţile îi cad din mână, ducându-ne pe toţi la întrebarea: Până când?

Până apare pe acelaşi hol tânărul Roburto, nimerind “întâmplător” în băltoaca cartografică şi văzând scena culesului se oferă voluntar să dea o mână de ajutor aplecându-se să… să-şi lege un şiret.

Mă Râia, nervoasă c-a fost păcălită, renunţă la activitatea agricolă ne-eficientă şi trece la acţiuni sportive luând cărţile la şuturi. Cărţile, luate prin surprindere, zboară speriate în toate direcţiile pe traiectorii imprecise.

Roburto, plictisit şi indiferent, îşi bobârnează o scamă imaginară de pe costumul de recuzită şi vrea să-şi continuie mersul “întâmplător”. Fatală mişcare. O carte grea (era de geologie), rătăcită din zborul sportiv, îl loveşte cu precizie uimitoare drept în cap. Roby cade ameţit, ca un căzător adevărat.

Mă Râia lui Maria îl recunoaşte pe lovit. E omul pe care îl iubeşte în taină. E gâdiliciul ei din inimă.

E personajul viselor sale în somnul de la mate’. E fluturaşul ţopăitor din capul ei lovit în uşă. E disperată şi caută ajutor de undeva. Fuge-n stânga, fuge-n dreapta, fuge-n faţă, fuge-n spate… şi reia mişcarea pentru că a ieşit prea mult din cadru.

Ce nenorocire! Iubitul ei răpus de-o carte zace pe jos într-o baltă de inconştienţă. Ce se face ea? Vai! Chiar, ce se face ea? Şi ea, ştie: se roagă zeilor. Incredibil, domnilor! Zeii, chiar o ajută. Roburto îşi revine.

Roburto – Unde sunt ? Pe ce canal ? Rai Uno ? Sau e publicitate ? Pentru sănătatea dumneavoastră evitaţi contactele întâmplătoare !

Mă Râia – Roburto! Mia amore ! Câte întrebări ? Te doare? Ai păţit ceva?

Roburto – A, nu! Nimic. Sunt bine sănătos. Tensiunea 12 cu 7, n-am suferit de boli contagioase, sunt vaccinat. Mă primiţi în Rai? Mă Râia – Oh, da! Vino la mine! Te primesc, iubitule!...Ia şi două ştampile pentru aprobare. (pac-pac! două palme cu aceeaşi palmă, performanţă greu de egalizat, având în vedere simetria capului. Roburto leşină din nou ca să-i facă în ciudă). Ah! Iubirea mea leşinată! Deschide ochii tăi verzi să vezi cum sufăr!

Roburto – Nu-i deschid că iar mă baţi.

Mă Râia – Îţi jur să n-apuc minute gratuite dacă n-a fost decât un mic accident!

Roburto – (cu o revenire falsă) Tu?...Cine eşti tu?...

Mă Râia – Eu?...Eu sunt Mă Râia…

Roburto – Eu Mă Râia, tu Tarzan…

91

Mă Râia – Dona Maria! Ajută-l să-şi revină!...Eu Mă Râia – tu Roburto!

Roburto – Eu, Roburto?...

Mă Râia – Si, mia amore!

Roburto – Eu, Roburto? Nu se poate…Doamne! Şi cum de am aflat tocmai acum că sunt Roburto?

Mă Râia – Da! Tu eşti! Te-ai lovit puţin la cap şi, iată! Destinul a făcut să ne întâlnim. Vrei să ne iubim?

Roburto – Aici? Pe golul ăsta hol?...adică, pe holul ăsta gol?

Mă Râia – Oriunde! Toată vita.

Roburto –Toată vita apoi, să primesc ca bou‘ cărţi în cap. Hai, lasă!

Mă Râia – Aşa e! Lasă soarta să-şi facă datoria. Eu te iubesc în taină demult.

Roburto – Cât de demult?

Mă Râia – Ăhă-hă! De pe vremea incaşilor…

Roburto – Mare păcat de te-au lăsat să vii încoa.

Mă Râia - …şi m-am rugat zeilor să ne întâlnim.

Roburto – Cum te-ai rugat? Să dai în cap la oameni?

Mă Râia – Acum, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat. Zeii te-au ocrotit. Puteam să-ţi dau cu un levier, nu? Cartea, oricum nu-ţi intră-n cap.

Roburto – Dacă aşa a fost să fie, bine fie! Poate, ai dreptate!... pentru că, uite!...simt cum mă inundă valuri de iubire. Îmi tremură încet pe la venele cave şi zbârnie intens din aorta pulmonară direct în auriculul stâng. Cu oprire parţială la vezica biliară.

Mă Râia – Doamne, ce deştept eşti! Câte ştii!...Hai să ne fixăm ochi-n ochi! Să ne scânteiem privirile, să ia foc iubirea!

Roburto – Eu rezist două‘şde de minute fără să clipesc. Tu poţi?

Mă Râia – Eu pot şi opt ore fără să deschid ochii.

Roburto – Hai, dragă să ne chiorâm! Să vedem cine rezistă mai mult.

Mă Râia – Hai! (Amândoi se privesc ochi drept în ochi stâng şi invers, doar preţ de un minut deoarece lângă ei apare o pereche de picioare, stâng-drept ce susţine cu plăcere un corp trăsnet pe care se află un cap cu o gură ce le vorbeşte cu ironie. Corpul are un nume: Merge Des. Iar gura îi merge prea des).

Merge Des – Vaaai! Doi columbi loviţi de furtună zac în mlaştina rătăcirii.

Ce faceţi bă pe jos? Aţi găsit petrol sau aţi inventat mersu‘ în genuchi?

Roburto – A, nu! Nu-i nimic. Un mic incident, am căzut şi…

Merge Des – Aha! Înţeleg! Ca găina ce s-a împiedicat…Roburto!! Ce-i cu tine? Te-ai încurcat cu ţăranca asta proastă? Mă trădare cu o piţipoancă mucoasă?

Roburto – Merge Des, fii liniştită! Nu s-a întâmplat nimic. A fost un accident. Nimeni n-a păţit nimic.

Merge Des – Da, sigur! Nimic-nimic-nimic! Doar cu excepţia faptului că v-am găsit pe amândoi ochi în ochi, nas în nas, bot în bot şi dacă mai întârziam puţin vă găseam şi în alte organe.

Roburto – Ei, nici aşa dona mia Merge Des! Fătuca asta n-are nicio vină. Totul a plecat de la o carte ce mi-a venit în cap.

Merge Des – Roburto!! De când ai tu cărţi în cap? Poate de-alea de poker căci numai bani ai în creierul tău mic şi drăgălaş…

Mă Râia – Te înşeli, dona doamnă! Era o carte de citire…(în scenariu scrie că era o carte de Geologie, mă rog!)

Merge Des – Citire, de ce? De prostii? I-ai băgat-o în cap lui Roburto al meu, şi numai al meu, daaa! şi fraieru‘ a înghiţit-o…

Roburto – Nu-i chiar aşa, draga mia! Cartea m-a lovit la cap şi m-a luat ameţeala…

Merge Des – Şi fleoşc te-a pocnit amore la lingurică! Deci,tu eşti în-amoratul!

Oh! Dona Maria!...

Mă Râia – Da! Aşa mi nome. Mă Râia.

Merge Des – Şi ce vrei fă iubeală? Să-mi furi amoricu‘ ? Te dai la hombre al meu? Nu te uiţi la tine ce faţă de maus de bibliotecă ai? Ţăranco!

Mă Râia – ( o înfruntă ieşind din pepeni cu doi dovleci în mănă) Tienes una grande japiţă. Muchos problemas la bibilică.

Merge Des – Ce-ai zis făăă? Vorbeşte per lingua mea nu pi ţărăneşte. Inculto!

Roburto – Măi, fetelor! Senioritelor! Săritelor! Por favor!

Merge Des – Roburtoiule! Pe mine să nu mă faci sărită! Am văzut în clar scânteia din ochii voştrii şi cum turnaţi petrol să ia amore foc… daaar, pe mine mă supără altceva…

Roburto – Eiiii!!! Ţi-ai scos măseaua aia plombată…

92

Merge Des – Mă supără că tu te încurci cu ţăranca asta proastă, bleagă, incultă, urâtă…ăăă…(lui Mă Râia) … mai zi şi tu!...

Mă Râia – Dobitoacă, crăcănată, chioară, mucoasă, fraieră! Îţi dau un dicţionar, dacă vrei!

Merge Des – Asta nu pot eu să înghit: una – dicţionarele prea mari îmi rămân în gât şi doi – că mă traduci cu o alta mai proastă ca mine.

Mă Râia – De-ajuns! Până aici! Din două motive: uno – sunt o dicţionaristă convinsă şi nu suport să nu înghiţi măcar un dicţionar de buzunar şi doi – oi fi eu urâtă şi strâmbă dar, proastă nu sunt. Am diece pe linie.

Merge Des – Şi eu am două‘diece pe linie. Roburto e al douăzecişiunulea.

Roburto – Fetelor! Seniora Mă Râia! Seniora Merge Des! Haide să haideţi să lămurim problemas! Faceţi o întrecere cu multă trecere la mine! Întrebaţi-vă una pe alta câte ceva şi care ştie mă va câştiga. Care nu, mai trage odată. Con coridas, seniorita!

Mă Râia – Che muchachos deştept eşti, Roburto! Tu le ştii pe toate. Şi pe Ginita, şi pe Ionita, şi pe Crăcita, şi pe Clompănita…De aceea m-am îndrăgostit de tine.

Merge Des – Şi eu la fel. Îl visez mereu noaptea cum se descalţă de ciorapi,,,Vaaai! De-ai şti cum mor toţi ţânţarii ciupitori după eeeel! Dorm şi eu mai liniştită.

(Roburto, cu curajul învingătorului de ţânţari, se desfăşoară în platou ca un parior adevărat, de la mama lui,invitând comercial toată echipa de filmare pentru a paria pe concurente. Doar regizorul nu se bagă. Din obiectivism şi fair-play. Ştia scenariul.)

Roburto – Hai, gata! Începe lupta! Aştept pariuri! Mai repede că se închide casa!...

Merge Des – Eu! Eu încep prima! Sunt prima ta amore, don arbitru.

Roburto – Ok! Banii s-au strâns, casa s-a închis. Atenţie! Start!

Merge Des – Întrebare: cât costă o pereche de streci la super-market şi cât costă la tarabă?

Roburto – (cronometral) Tic-tac! Tic-tac!....

Mă Râia – Piiing! Ştiu! E simplu. Calculând rata inflaţiei şi venitul pe buzunar de locuitor, cu doi la sută din PIB, preţurile sunt la fel când te lauzi că ai cumpărat de la market şi de fapt sunt de la tarabă. Aşa e?

Merge Des – Mda!... Cam aşa e.

Mă Râia – Ba, nu-i aşa fraiero! Dacă te duceai la super-market primeai şi-o pereche de chiloţi bonus.

Roburto – Stop! Fără chiloţi pe post, vă rog!

Merge Des – Ai vrea tu, obraznicule!

Roburto – Concursul continuă! Clansamentul arată pe tabela mâncătoriei, unu la zero pentru Mă Râia.

Următoarea concurentă!

Merge Des – (scânceală ieftină) Snif-snif! Te bucuri, nu? Roburtosule!

Mă Râia – Întrebare luminată: cine a inventat becul?

(Roburto ticăie neîntrebat).

Merge Des – Becu‘?...Ăăăăă!...Numai becu‘, nu? Nu şi fasungu‘?

Mă Râia – Becul, dragă! Doar becul….În cazul în care nu ştii, becul e acel obiect ce ne dă lumină.

Merge Des – A, ştiu! Gata!...Becu‘ a fost inventat de ăia de la lumină ca să ne ia mulţi pesetas pe factură.

Roburto – (opreşte cronometrul) Piiing! Mulţumită de răspuns, Mă Râia?

Mă Râia – Total greşit! Nu-i spun răspunsul pentru că învaţă şi ea. Şi-atunci nu mai e proastă.

Merge Des – Fir-ai dracos de ţărancă bârligoasă! Ştii tu de bec care trăieşti la ţară cu lumânări? Aveţi fă Internet pă uliţă, dacă ştii ce-i ăla?

Mă Râia – Avem! Avem seniorita Merge Des. Avem de toate. Proaste ca tine nu avem.

Merge Des – Roburto! Ai auzit? O laşi pe muchasas asta să mă facă proastă?

Roburto – (părtinitor) N-o las, draga mea Merge Des, n-o las! (schimbă părtinirea) N-o las să te facă proastă pentru că trebuie să-ţi spun eu că eşti o proastă! Na! De când aştept clipa asta!...Hai, Mă Râia! Eşti aleasa mea. Por favor, moi amor!

(Merge Des cade teatral în genuchi, iar o parte din membrii echipei de filmare îşi împart banii).

Mă Râia – Ei, n-a fost greu! Am venit pregătită la concurs.

Roburto – Şi zi aşa! Ai diece pe linie?

Mă Râia – Da! şi zece hectare, şi zece case, şi zece fabrici, şi zece bănci….Adună cărţile de pe jos!

Roburto – Da‘, zece servitori n-ai? că doar n-o să ţi le strâng eu ditamai proaspătul îndrăgostit.

Mă Râia – Por favor! Por tuti amore nostre!

Roburto – Si, amore! Por tuti avere nostre…(adunând cărţile) …Diece hectare, diece bănci…Mama mia!...

(Mege Des, rămasă stop-cadru în genuchi, îşi plânge eşecul, iar o altă parte din membrii echipei de filmare îşi plâng banii).

Merge Des – Edisoane, Edisoane! Mâncate-ar viermii cu becu‘ tău cu tot că nu puteai să-mi spui că tu l-ai inventat. Din cauza ta mi-am pierdut bunătate de iubire şi-am rămas ca sfecla-n roabă…Ce chestie!...Ca sfec-

93

la-n roabă…Cum dracu‘ o fi asta?...Hâm! Ce scenario tâmpit!...Aoleu şi-aoleu! Am rămas şi fără rol în serialu‘ tele-novelic şi tele-kilometric…Ce mă fac eu? M-au eliminat chiar din primu‘ episod…Aoleu şi văleleu!...(simplu)…Simplu! Ce stau eu ca proasta în hol, era să zic gol, şi mă vait ca o muierca por muchachos?...Doar sunt o seniorita Mercedes! Că Opela sau Forda îi cădea pixu‘ scenaristului dacă mă numea în serialu‘ ăsta…Plec spre alt rol! Au să dea ei nasu‘ cu mine...

Aventurăăăăă!...Vin! (Don regizor bufneşte şi trânteşte foile din scenariu. A ratat un pariu…Cum dracu’, d-le? A schimbat ăsta scenariul? Şi se vroia fair-play. Ptiu!...Supărat trece laaa…)

SPIRITUALITATE DESPRE BUNA VESTIRE de Ioana Zadic Cred că nici o altă sărbătoare religioasă care își începe firul poveștii înainte de Nașterea Domnului nu are o mai mare însemnătate decât sărbătoarea Buna Vestire. Această sărbătoare este un Praznic Împărătesc și este sărbătorită în 25 martie atât în tradiția ortodoxă cât și în cea catolică.

Evanghelistul Luca este cel care relatează în Evanghelia sa despre momentul în care Arhanghelul îi apare Fecioarei Maria și îi spune că va concepe și va naște un fiu, cu toate că ea ,, nu știa de bărbat‘‘. Sfânta Tradiție ne spune că Fecioara Maria a avut cincisprezece ani când a primit această veste. În acel timp se spune că Sfânta Elisabeta era însărcinată în șase luni cu cel care avea să fie peste ani Înaintemergătorul Domnului, Ioan Botezătorul.

Sărbătoarea cade în Postul Mare aproape în fiecare an. Vestirea Nașterii Domnului se sărbătorea încă din anul 550 în Răsărit, iar în Apus a fost introdusă în secolul al VII-lea. Data acestei sărbători a variat la început: unii o prăznuiau în ajunul Bobotezei (pe 5 ianuarie), iar alţii pe 18 decembrie (dată păstrată până astăzi în ritul galican şi în cel mozarab tot pentru o sărbătoare închinată Maicii Domnului). Numai la armeni Buna Vestire se prăznuieşte pe 7 aprilie, în raport cu Crăciunul pe care ei îl celebrează la 6 ianuarie. Potrivit tradițiilor ortodoxe și catolice acest eveniment s-a întâmplat în Nazaret, dar locația în care s-a produs diferă. Pe locurile unde se presupune că Sfânta Maria a primit vestea cea mare fiecare din cele două culte a construit câte o biserică.

Buna Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului‖ (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduințelor și pregătirilor venirii lui Hristos. Maria este chemată să-l zămislească pe Fiul lui Dumnezeu. Încuviințând, a devenit Născătoare de Dumnezeu. Cuvintele ,, Bucură-te, cea plină de har!‘‘ arată prețuirea pe care o avea însuși Dumnezeu față de Fecioara Maria. Aceasta primește cu disponibilitate „valul de iubire‖ a lui Dumnezeu care se revarsă în ea. Prin aceasta este o ucenică desăvârșită a Fiului ei, care, în ascultare față de Tatăl, își împlinește libertatea și tocmai astfel își exercită libertatea, ascultând.

Fecioara Maria, fiica prea credincioșilor Ioachim și Ana, venise pe lume după ani îndelungați de rugăciuni fierbinți ale părinților, lipsiți de bucuria unui copil. De aceea părintii au crescut-o în evlavie si credință, ducând-o de la vârstă fragedă - se pare că de la trei ani - la Templul din Ierusalim pentru a fi închinată Domnului. La 12 ani după aducerea la Templu, rămânând orfană de ambii părinți, este logodită cu credinciosul Iosif, de fapt un tutore al tinerei lipsite de un alt sprijin. Acum i se arată îngerul Gavril aducându-i vestea că ,,a aflat har de la Dumnezeu", că a fost aleasă pentru a-l aduce pe lume pe Cel de o fiinţă cu Tatăl. Sărbătoarea Bunei Vestiri marchează astfel, simbolic începutul erei creștine. De Buna Vestire se împlinesc profețiile Vechiului Testament, iar prin acceptarea lucrării divine de către Sfânta Maria întregul neam omenesc se pregătește pentru învingerea morții și a păcatului strămoșesc.

94

Este o sărbătoare intrată de asemenea și în tradițiile populare. În țara noastră, în Calendarul Popular mai este numită și Ziua Cucului deoarece reprezintă începutul unei perioade în care se întorc rândunelele și cântă cucul, vestitorul unor lucruri importante în viața omului. Primul cântec al cucului, care are loc de obicei la Bunavestire, trebuie să fie așteptat de toți oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin și cu bani în buzunare. Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiții rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri în anul care va urma.

Tradiția mai spune că, in această zi aducătoare de veste minunată, oamenii nu au voie să se certe, fiind mare păcat: cine se ceartă în ziua de Buna Vestire are necazuri tot anul. Gospodarii din Maramureș adună lucrurile de prisos de prin curţi și le dau foc. Ritualul, cunoscut sub numele Noaptea focurilor, e practicat la fiecare casă maramureșeană, el durând până după miezul nopții sau până în zori.

Ziua Blagoveşteniei era şi ea considerată importantă pentru a face un soi de prognoză meteo pentru perioada ce urma. După etnologul Ion Ghinoiu, „dacă în ziua de Blagoveştenie timpul va fi frumos, tot anul are să fie bun. Şi cum va fi vremea în ziua de Buna Vestire, aşa va fi şi de Paşti. Iar dacă de Buna Vestire se află şi frunză verde, atunci anul va fi cu belşug―.

Pe pereții multor biserici din România este pictată la rang de cinste reprezentarea Bunei Vestiri. Un astfel de lăcaş este şi cel de la Poiana Largului, din judeţul Neamţ, datat, după unele surse, la 1741, iar după altele la începutul secolului al XVIII-lea. Construită pe un pisc, chiar vizavi de viaductul ce străbate lacul Bicaz, există una dintre cele mai vechi biserici de lemn de pe Valea Muntelui. Acolo a fost ridicată, spune legenda, cu lemnul de la schitul ce ar fi existat ceva mai sus, pe muntele lui Petru Rareş. O altă bisericuţă veche de lemn, aflată tot sub protecţia Bunei Vestiri, există la Poloboc, lângă Rediu, tot în judeţul Neamţ. Construit în 1728, de boierul Alecu Krupenski, zis Poloboc, cel care a dat şi numele aşezării, lăcaşul se remarcă prin proporţiile sale însemnate. O foarte frumoasă reprezentare a Bunei Vestiri se regăseşte pe catapeteasma bisericii de lemn din Corni, comuna Bodeşti, judeţul Neamț. Lăcaşul a fost ridicat la 1783, de către Ancuţa Sturza, şi tot de atunci datează şi catapeteasma.

Deci, ca o concluzie, putem spune că dacă nu ar fi existat această sărbătoare, neamul omenesc s-ar zbate și acum în întuneric, deoarece nu s-ar fi întâlnit cu Lumina lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Webografie: http://ro.orthodoxwiki.org/Bunavestire; http://ro.wikipedia.org/wiki/Buna-Vestire http://www.revistamagazin.ro/content/view/2869/7/ http://ziarullumina.ro/documentar/buna-vestire-cea-mai-veche-sarbatoare-maicii-domnului http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/traditii-buna-vestire-68748.html http://ziarullumina.ro/reportaj/reprezentari-ale-bunei-vestiri-vechile-biserici-de-lemn

SFANTUL HARALAMBIE

de Maria Niculescu Sfantul Haralambie a fost episcop in Cetatea Magneziei, din Asia Mica, Turcia de astazi, in vremea imparatului Septimu Sever (193-211). Cand Sfantul Haralambie a implinit varsta de 113 ani a fost supus la diverse chinuri pentru ca nu a lepadat credinta in Hristos. Potrivit traditiei, in timpul torturilor, mainile guvernatorului Lucian s-au lipit de trupul sfantului si au ramas acolo pana cand mucenicul a facut rugaciune. In fata acestei minuni, cei care il torturau sau convertit la crestinism.

Mai tarziu, auzind imparatul cele petrecute cu Sfantul Haralambie, a poruncit sa fie adus in Antiohia. Aici a fost supus la alte chinuri: soldatii i-au legat barba in jurul gatului si l-au tras de ea pe drum; i-au infipt un piron de fier in trup, i-au ars fata si i-au jupuit pielea de pe trup. Insa, Sfantul Haralambie s-a vindecat in chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.

95

La cererea imparatului Sever, Sfantul Haralambie a facut multe minuni cu harul lui Dumnezeu. Din ele amintim ca a vindecat un om posedat de un duh rau de 35 de ani si a inviat un tanar, incat Galina, fiica imparatului s-a convertit si ea la crestinism.

Sfantul Haralambie a fost condamnat la taierea capului cu sabia. In timpul rugaciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis si sfantul a vazut pe Hristos si pe ingerii sai. Sfantul Haralambie i-a cerut lui Dumnezeu sa aiba grija de locul unde vor ramane moastele sale, ca acel loc sa nu sufere niciodata de foame si de boli. Domnul i-a promis ca o sa-i indeplineasca dorintele si S-a ridicat la cer impreuna cu sufletul martirului Haralambie. A murit inainte de a fi executat.

Fragmente din Moastele Sfantului Haralambie Capul Sfantului Haralambie se pastreaza la Manastrirea "Sfantul Stefan― din Meteora. In biserica Manastirii Miclauseni, din Iasi, se afla moastele a treizeci de sfinti, printre care si ale Sfantului Haralambie. Particele din moastele sale sunt prezente la Manastirea Rasca, la Catedrala episcopala din Galati, la bisericile „Sfantul Dumitru― (Posta), "Sfintii Arhangheli― (Otelari), "Sfantul Stelian― (Lucaci) din Bucuresti.

Sfantul Haralambie este cunoscut ca fiind aparator de ciuma si de foamete. Confirmarea o gasim in Acatistul inchinat lui: „Bucura-te, izbavitorule de ciuma si de foamete!―.

Istoria consemneaza ca oamenii au cerut ajutorul sau in diferite situati grele cum au fost „ciuma lui Caragea―, din 1813, dar si de foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.

In iconografia ortodoxa greaca, Sfantul Haralambie este reprezentat ca un preot, iar in cea rusa sub chip de ierarh.

Să descoperim un pictor!

Dorin Macovei, Răstignirea Domnului, de la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Siretu, Bacău

96

Cei care doresc achiziţionarea revistei NEGRU PE ALB să timită un mesaj la adresa de mail: fnegrupealb@yahoo.com, unde vor specifica: numărul de exemplare dorit şi adresa exactă la care să se facă expedierea coletului.

De asemenea, pentru simplificarea procedurii de expediere, vor trimite în contul: RO80BTRL01001201302927XX, Banca Transilvania, titular cont Gogu Liviu, suma reprezentând costul revistelor comandate şi cheltuielile de expediere.

(Atenţie! Depunerea în cont se va face la ghişeul Băncii Transilvania, NU prin transfer bancar cu Ordin de plată, întrucât în această a doua situaţie, banca percepe un comision de circa 4 lei) Costul unei reviste este de 9 lei/exemplar, iar cheltuielile de trimitere sunt de 4 lei/colet.

Constantin Brâncuși - Sărut

97

Revista Negru pe Alb, Nr. 13, 2 – 2014

98

ISSN 1843 – 018X