Negru pe alb, nr 19 by Liviu Gogu

Revistă de cultură

Nr. 19/2 – februarie-martie – 2015

NEGRU PE ALB

Redacţia Negrupe Alb Director Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Redactor şef: Boris Marian Mehr– scriitor, membru USR Secretar de redacţie şi tehnoredactor Liviu Gogu

Redactori: Ion Ionescu Bucovu - proză, eseu, poezie Florin T. Roman - editorialist Claudia Elena Peter - proză, ARTĂ Agafia Drăgan - poezie Ovidiu Dinică - calendar, poezie, eseu Anastasia Moldovanu - BASARABIA Lăcrămioara Teodorescu - ARTĂ Maria Niculescu - Spiritualitate Cristina Geambașu - redactor, corector Violeta Mihăieș - poezie, eseu Elena Alec - poezie Angi Cristea - poezie, eseu Consultant tehnic – Ioan Muntean E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com

Copertele: – nr. 1 – pictură de Nina Vizireanu – nr. 3 – pictură de Nina Vizireanu – nr. 4 – pictură de Marc Chagall

Atenţie! Autorii răspund în totalitate de conţinutul şi autenticitatea textelor publicate.

ISSN: 1843 – 018X

În acest număr au colaborat: - Adi Filimon - Adrian Paparuz - Aga-Lucia Selenity - Alexandru-Daniel Cenuşă - Anca Tănase - Angi Cristea - Augustin Jianu - Camelia Stan - Carmen Georgeta Popescu - Constantin Bidulescu - Cornelia-Ecaterina Mesaru - Cornelia Mazilu - Danaela - Dida Diana Cioponea - Dumitru Ichim - Elena Mirca - Ella Grecu - Gabriela Ana Bălan - Gabriela Ioniţă - George Rizescu - Gheorghe Pârlea - Gheorghe Ungureanu - Irimia Valentin - Irina Lucia Mihalca - Laurenţiu-Costin Negruş - Liliana Mihaela Zaharia - Liliana Trif & Ioan Grigoraş - Lilioara Macovei - Luca Cipolla - Lucica Dragoş - Luminita Cristina Petcu - Maria Arcană - Maria Călinescu - Maria-Ileana Tănase - Marian Hotca - Marin Moscu - Mihai Horga - Mihai Katin - Mircea Coroş - Mirela Grigore - Monica Benedic - Natalia Angela Roman - Nicolae Văduva - Nicole Ylaria - Nuţa Istrate Gangan - Puiu Alexandrescu - Rodica Constantinescu - Romiţa Malina Constantin - Rygett - Stelu Pop - Valentina Ştefan - Valeria Toma - Vanda Ines Popa - Veronica Şerban - Victor Bivolu - Violetta Petre

Editorial Negrupe Alb CE AM ÎNVĂŢAT EU DE PE SITE-URILE LITERARE

de Florin T. Roman

”Copilă, tu crede poeţii ce scriu, Căci lor li s-a dat o putere, S-audă mai bine, să simtă mai viu Întreagă a lumii durere.” George Coşbuc Până nu demult, visam să ajung un poet notoriu, cu premii importante în palmares, cu volume publicate în mii de exemplare şi traduse în mai multe limbi, cu solicitări de interviuri, cu invitaţii la evenimente literare de anvergură. Animat de astfel de iluzii, am descoperit întâmplător, pe rând, câteva site-uri literare, şi am crezut că voi face furori pe-acolo cu poeziile mele. Însă în săptămânile ce au urmat, pe măsură ce lecturam, zi de zi, creaţiile postate de alţi autori (unele adevărate capodopere), entuziasmul mi-a scăzut atât de mult încât, la un moment dat, am început să mă desconsider ca poet şi mă gândeam chiar să renunţ la a mai posta. Dar tocmai în acel moment, redactorul-şef al site-ului „Negru pe alb” şi al revistei omonime, domnul Boris Marian Mehr (pe care îl ştiam de vreo două-trei luni, de pe acest site) mi-a propus funcţia de redactor al site-ului şi funcţia de editorialist al revistei, iar la scurt timp după aceea şi funcţia de redactor-şef adjunct. (Mărturisesc că nici până în ziua de azi nu am înţeles din ce motive, dar profit de această ocazie ca să-i mulţumesc). În urma propunerii, mi-am recitit câteva dintre poezii, cu ochii unui om proaspăt trezit din leşin, şi inima mi-a venit la loc. Apoi, meditând la întâmplările relatate, printre gândurile mele şi-au făcut loc, pe rând, cele ce urmează. X Fiecare om este, înainte de toate, un suflet care poartă cu el o poveste, un suflet ce ascunde o lume cu sentimente, cu trăiri, cu stări de spirit acumulate de-a lungul anilor, pentru veşnicie, din împliniri şi eşecuri, din educaţia primită şi cultura dobândită, din contemplarea detaliilor creaţiei divine, din introspecţie, din bucuriile şi necazurile semenilor, dar mai ales din propria suferinţă. De aceea, probabil, spunea un filosof că, atunci când stai de vorbă cu un om, stai de vorbă cu nemurirea lui. Iar poetul este înzestrat cu un al şaselea simţ – talentul alcătuitor de frumuseţe artistică (denumit în Evanghelie „talant” - dublet al cuvântului „talent”, ambele provenind din latinescul „talentum”). Talentul nu este identic la toţi poeţii: unii îl au într-o măsură mai mare, alţii într-o măsură mai mică, după cât li s-a dat de sus. (Însuşi Iisus destăinuie într-o pildă că un om a primit un talant, altul - doi şi un al treilea - cinci talanţi). Şi cu talentul, atâta cât îl are, poetul, când îi şopteşte muza că e momentul, pătrunde în interiorul sufletului său (psihologic vorbind – în subconştient şi în inconştient), de unde extrage nectarul şi pelinul acumulate de-a lungul vieţii şi, trecându-le prin filtrul raţiunii (psihologic vorbind – conştientul), le dă forma îmbinării cuvintelor într-o manieră estetică. Cititorul de poezie păţeşte invers: lecturând, coboară prin raţiune în propriul suflet, unde versurile scrise de poet cu o anume emoţie, cu o anumită tensiune, îi activează propriile stări de spirit de aceeaşi natură, până atunci latente. Poezia îi merge la suflet, cum se spune. Iată de ce, cred, nu se pot face clasamente între poeţi. Între poezii da, se pot face clasamente, pot fi organizate concursuri de poezii şi sunt, evident, chiar binevenite asfel de iniţiative. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puţin reuşite, în funcţie de „numărul” talanţilor, de „calitatea” inspiraţiei şi de „cantitatea” transpiraţiei. Un poet mai puţin talentat poate beneficia la maximum de un moment de inspiraţie şi, muncind ceva mai mult, dă viaţă uui poem valoros, după cum un poet mult mai înzestrat nativ, dar indolent uneori, poate alcătui şi poezii slabe. Însă poeţii nu pot fi ierarhizaţi, deoarece nu se pot face clasamente între sentimente sau între profunzimile sentimentelor. Preferăm anumiţi poeţi pentru că regăsim mai mult în creaţia lor propriile noastre stări de spirit. Şi apoi, fiecare autor are în ansamblul operei sale poetice un mănunchi (mai vast ori mai restrâns) de poezii valoroase şi apreciate ca atare. În rest, se poate spune despre poeţi că sunt la fel, diferă doar epoca istorică în care s-au născut, spaţiul cultural în care au evoluat, şansa sau neşansa de a întâlni oameni providenţiali, de a fi evidenţiaţi şi mediatizaţi. Într-adevăr, există genii, oameni aleşi de Dumnezeu, care primesc la naştere mii de talanţi, pentru a constitui repere în viaţa unor popoare sau în istoria umanităţii. Dar în literatură nu putem să-l punem nici măcar pe Eminescu deasupra celorlalţi poeţi români. Putem, eventual, să-l punem în centrul literaturii române şi într-unul din punctele esenţiale ale literaturii universale. Putem chiar afirma, iertată fie-mi comparaţia, că precum Iisus a împărţit istoria în două, Eminescu a împărţit literatura română în două. Însă oamenii înzestraţi de divinitate cu genialitate sunt capabili de multă suferinţă. Toţi ar vrea să aibă geniul lui Eminescu, dar câţi ar vrea oare să aibă şi destinul lui? Încă ceva. Avem voie să spunem despre un poet că ne place sau nu opera sa, că din această operă ne place o poezie anume sau nu. Avem voie să studiem biografia unui poet, să apreciem sau să detestăm una sau unele dintre

faptele vieţii sale. Dar nu avem dreptul să-l judecăm pe omul cu suflet de poet pentru întreaga sa viaţă. („Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”). X Am găsit pe site-urile literare multă iubire, sinceritate, bucurie de a trăi, multă credinţă, nădejde, profunzime sufletească, multă înţelepciune. În numele acestor virtuţi mi-am făcut o mulţime de prieteni, pe care, culmea, nu-i cunosc decât din poezii. Dar oare nu-i îndeajuns? De fapt, cred că mi-s prieteni toţi poeţii, mai ales că nu am dat încă peste vreunul din creaţia căruia să nu-mi meargă la suflet măcar două-trei poezii. Mai mult decât atât, comentariile la poeme denotă că meschinul, invidia profesională, răutatea, nu-şi prea găsesc locul aici. Probabil pentru că poetul şi cititorul de poezie sunt, prin definiţie, capabili de multă dragoste, în timp ce omul viclean nu are cum să înţeleagă ”aiurelile astea”. Iar în această lume din ce în ce mai mercantilă, din ce în ce mai agitată, atât poetul cât şi cititorul de poezie sunt de-a dreptul eroi şi site-urile literare constituie adevărate oaze de contemplare, de visare, de vorbire cu Dumnezeu, cu semenii tăi şi cu tine însuţi. Pe scurt fie spus, de pe site-urile literare am învăţat să iubesc mai mult. Şi am mai învăţat încă ceva: că ţara noastră (includ aici şi Basarabia) are resurse artistice inepuizabile şi că lumea nu se va sfârşi atâta timp cât vor exista poeţi. Iată de ce de acum înainte nu mă voi mai considera un poet bun, nici un poet slab. Mă voi considera pur şi simplu poet. Iar dacă se va întâmpla ca poeziile mele să placă multor suflete, îmi voi aminti mereu de această pildă: Îngerul florilor coborî într-o zi la tămâioară şi îi spuse: - Tămâioară dragă, ce floare frumoasă eşti tu! Ce petale gingaşe ai! Şi ce parfum plăcut mirositor răspândeşti! Dumnezeu m-a trimis să te întreb ce cadou ţi-ai dori din partea Lui. După ce se gândi puţin, tămâioara răspunse: - Puţină iarbă, să mă pot ascunde.

Eseu Negrupe Alb Laura şi Petrarca de Ion Ionescu-Bucovu Motto: „Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă Şi m-a bătut cu vânt de suspine...” Nu ştim cu adevărat cine a fost Francesco Petrarca. Ştim atât, că în anul 1341 este încununat pe Capitoliu drept cel mai mare poet al Italiei. Personalitatea lui pluteşte între realitate şi neant. S-a zis că este un vanitos, un neliniştit, un oscilant între plăcerile vieţii şi chemările cerului, veşnic un turist meditativ. În viaţă a trecut prin multe: a avut râie, suferea de rău de mare, a căzut de pe cal, se uita în oglindă nemulţumit că îmbătrâneşte şi-şi scotea perii albi, că avea un câine negru cu care se plimba singuratic pe străzi, că mânca o dată pe zi, preferând vegetalele, că aspira la asceză, lăsându-se învins de păcat, că era un isteric şi avea halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe era foarte îngrijit cu îmbrăcămintea, că avea încălţăminte ascuţită, la modă, că se frigea cu fierul roşu pe cap, ondulându-şi părul, că citea şi scria noaptea la lumina candelei, ori în zorii zilei privind răsăritul soarelui, că, fără a fi căsătorit vreodată, a avut doi copii nelegitimi, nu se ştie cu cine, că risipea mulţi bani, ţinând cai, slugi şi copişti cu nemiluita la curtea lui. Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se între două lumi, între lumea antică şi lumea medievală, între umbră şi lumină. El este un horaţian modern, un dandi, un canzonier, care a cântat în rime marea lui iubire, pe Madonna Laura. Alături de Dante, care a divinizat-o pe Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală se datoreşte faptului că ne-a lăsat nişte versuri nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc toate vârstele. Laura reprezintă femeia de 14 ani, ori de 40 de ani, nu importă. Îndrăgostitul din el nu se fixează într-o vârstă. El este îndrăgostit întreaga viaţă. Opera lui de îndrăgostit se împarte în două: „In vita di Madonna Laura” şi „In morte di Madonna Laura”, ipostazieri ale iubirii pentru Laura de Noves, o trăire erotică intensă, dar şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi. El a adorat iubita ca fiinţă reală, întrevăzută în multiple înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică, după moartea ei, ca simbol al feminităţii eterne. În opera lui focul în vâlvătăi este Laura. „Acel foc a murit şi-l acoperă o bucată mică de marmură!”- avea să exclame el la moartea iubitei. Pentru candoarea Laurei moarte ne evocă ninsoarea, căzând molcomă: „Nu palidă, ci mai albă ca zăpada/ Care pe un timp fără vânt fulguie pe deal,/ Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită.” Apoi vine ploaia, fie ploaia de noapte, după care stelele par mai luminoase: „De câte ori, după ploaia de noapte/ Vedeam prin aerul senin mişcându-se stelele/ Şi scli-

pind pe rouă şi pe ger/ Aveam înainte-mi ochii ei frumoşi”. Privirea şi salutul Laurei îi deşteaptă în minte imaginea fulgerului urmat de tunet: „Aşa cum o dată cu tunetul, fulgeră,/ Eu fui ajuns în acelaşi timp de privirea/ Frumoşilor ochi sclipitori şi de dulcele salut”. Părul ei „alcătuieşte o diademă naturală care aprinde/ Aerul din împrejur”. Trăind într-o ţară cu atâţia artişti plastici, Petrarca cultivă tonurile violente şi enumeră rochiile verzi, purpurii, cenuşii şi negre ale Laurei, orientate toate spre aurul părului: „Veşminte verzi, purpurii, cenuşii şi negre N-a îmbrăcat niciodată, Nici nu şi-a răsucit părul de aur în cozi blonde, Femeie mai frumoasă decât aceasta.” Pe Laura o gândeşte ca o roză într-un buchet de flori mai mititele: „O revăd, stând umilă Între femei frumoase, ca un trandafir Printre flori mărunte.” Buzele Laurei apar ca nişte roze pe nea: „...roze de sânge pe zăpadă”. El duce metafora mai departe, expunând aurul şi topazele pe zăpadă, în lumina soarelui: „Coamele blonde şi ochii/ Înving aurul şi topazele puse pe zăpadă”. Prima dată când a văzut-o, Laura era îmbrăcată într-o rochie verde şi ţinea în braţe violete: „Am încă în ochi violetele şi verdele/ Cu care la începutul războiului meu/ Era înarmat Amor.” Făptura Laurei face din Petrarca un om al Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia Venerei, puţin poleită şi aureolată în manieră medievală. Anatomia ei este normală, fără diformităţile primitivilor. Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se împietrit de apropierea Laurei, el se vede statuie: „ o di diamante, o d’ un bel marmo bianco” şi pe Laura însăşi o vede, nudă, la marginea râului sprijinindu-se statuar de un trunchi: „Creangă gingaşă care/ (Cu suspin mi-aduc aminte)/ A binevoit a-şi face coloană din trupul ei”. Femeia e surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită din apa în care se scăldase, rezemându-se de un pom a cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos, pe iarbă, stă întinsă rochia-i: „Din ramuri se scutura/ (Dulce mi-e amintirea)/ O ploaie de flori în poale-i/ Şi ea şedea/ Smerită într-atâta glorie/ Acoperită de minunatul nimb.” Altădată Laura e goală în mijlocul râului şi-şi spală un voal: „ N-a plăcut mai mult Diana Când, într-o întâmplare asemănătoare, iubitul ei o văzu goală În mijlocul apelor reci, Decăt mie păstoriţa alpină şi crudă, Spălându-şi voalul uşor Cu care îşi apără părul blond de vânt”. Toată atenţia lui merge spre capul Laurei şi în special spre părul blond, tratat cu minuţii de bijutier: „Părul ei de aur era risipit în vântul/ Care-l răsucea într-o mie de bucle.” Nu sunt neglijaţi nici ochii, obrajii, buzele. Despre ochi spune că „Ochi aşa frumoşi n-au mai fost văzuţi”, mâinile sunt „albe, subţiri”, „Mănuşa albă, fină,/ Care acoperea fildeşul neted şi rozele proaspete”. El este fidel umbrei Laurei şi după moarte: „Un spirit ceresc, un viu soare/ A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este astfel/ Rana nu se vindecă prin descordarea arcului.” După moartea Laurei poeziile lui devin mai vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei omului pe pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând din noianul anilor figura purificată a moartei: „Vai, chipul frumos, vai, privirea suavă/ Vai, mândria, graţioasa ei statură,/ Vai, graiul ei!” El regretă vorbele smulse de vânt ale femeii iubite: „De nădejdi m-ai umplut şi de dorinţe/ Când m-am depărtat de via şi marea bucurie,/ Dar vântul îi lua vorbele.” După moarte, Laura e văzută peste tot: „De se tânguiesc păsările sau de foşnesc suav frunzele verzi/ Cu adierea vântului de vară,/ De se aude înfundat susurul apelor limpezi,/ Al unui izvor rece şi înflorit pe maluri,/ Pe ea.../ O văd şi-o aud”. El îşi dă seama că Laura a ieşit din cursul firesc al naturii şi că de acum merge spre declin. Oglinda îi spune: „Nu te mai ascunde; eşti bătrân!” Rimele funebre îl surprind şi-l ruşinează: „Am căutat plânsul, nu onoruri din plâns!/...Acum sunt obosit, îmi mustru viaţa/ De-atâtea greşeli...” Petrarca acum e un căutător de singurătăţi. „Ce trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu, Amor?”- se întreabă el. „Dacă nu este dragoste, atunci ce este ceea ce simt? Iar dacă e dragoste, ce este pentru Dumnezeu dragostea?”- se întreabă el şi ne întrebăm şi noi.

Boris Marian Mehr Excurs în istoria modernă a României Mulţi se întreabă de ce România, o ţară bogată în resurse, cum spunea şi marele poet şi micul politician, Goga, "munţii noştri aur poartă", a fost, de la constituire, ca regat sub Carol I şi până astăzi una dintre ţările înapoiate, ale Europei. De ce? O scurtă trecere în revistă a ultimelor două secole ar putea să dea răspuns. Scăpate de suzeranitatea otomană, de pericolul ocupării de către imperiul ţarist, având vecini aflaţi în suferinţă, Ţările Române şi-au găsit un salvator în principele Carol de Hohenzollern, deşi concepţia lui Eminescu, exprimată mai târziu în publicistică, în "Doina" era de salvare prin propriile puteri, fără "străini". Alături de majoritari, români, în România secolului XIX locuiau o multitudine de etnii, dar cei care erau priviţi cu mai multă neprietenie erau evreii. Deşi, de-a lungul istoriei, domnitorii au solicitat venirea unor evrei pentru înviorarea comerţului, finanţelor, burghezia română în plină dezvoltare, dar şi unii moşieri conservatori priveau cu neîncredere şi invidie modul cum unii "alogeni", iar alogenii, deşi erau şi mulţi greci, destui armeni, nemţi, etc., anume evrei accedeau la poziţii destul de importante în economia României. Regele nu a pus oprelişti de nici un fel, a încurajat dezvoltarea economică, culturală a ţării. Spre deosebire de politica Habsburgilor, guvernanţii români au făcut marea eroare de a refuza evreilor dreptul la cetăţenie. Aceasta a îndepărtat pe mulţi potenţiali investitori străini, lozinca "nu ne vindem ţara" fiind răcnită de demagogi şi în secolul XIX. Corupţia nu s-a născut acum, ea are o vechime la fel ca şi prostituţia. Astfel că în preajma Primului Război Mondial, România era o ţară încă insuficient dezvoltată, iar slăbiciunea ei s-a dovedit în 1916, când, prin intrarea în luptă de partea Antantei, statul român a fost în pericol de a fi desfiinţat de o Germanie imperială, agresivă, alături de Imperiul Austro-Ungar. Eroismul soldaţilor români nu ar fi fost suficient, dacă nu interveneau revoluţiile din Rusia, Germania, căderea Habsburgilor în Austria. România Mare a fost creată la masa tratativelor, iar poziţia Occidentului a fost dictată de două raţiuni - adversitatea faţă de Rusia sovietizată şi dorinţa de răzbunare, umilire a Puterilor Centrale, ceea ce avea să coste Occidentul un al doilea război mondial, peste numai 20 de ani. Desigur, românii şi-au văzut visul cu ochii, vechea Dacie devenea o ţară care cuprindea, pe lângă Moldova, Muntenia, Dobrogea, noi teritorii unde locuiau, realmente, români, dar şi alte etnii, Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea de sud. Suprafaţa ţării se dublase, ca şi populaţia. Sub aspect naţional, actul constituia o mare victorie, dar economic, extinderea teritoriului nu a dus la o intensificare a eforturilor de modernizare. Păstrând proporţiile, bucuria germanilor din Vest, după căderea Zidului Berlinului, a fost întunecată de realipirea teritoriului fostei RDG, care era mai săracă decât RFG. Basarabia era şi este o zonă săracă. Ardealul era locuit de circa două milioane de unguri , ceea ce a creat o nouă problemă, a convieţuirii cu o etnie care nu se simţea atrasă de năzuinţele noii patrii. A crescut şi numărul evreilor, astfel că în interbelic numărul lor a fost de peste 800.000, unii afirmând că în realitate erau aproape un milion. Dacă există astăzi antisemitism " fără evrei" ( mai sunt câteva mii), cum să nu fie antisemitism la un milion de evrei? Secole de-a rândul omul simplu a fost învăţat de preoţi că evreii, "jidanii" adică, în limbaj popular, l-au trădat pe Iisus, au spurcat viaţa bunului creştin, au folosit sânge de creştin pentru pregătirea azimei de Paşte, erau mereu puşi pe hoţie, înşelăciune, nu ştiau limba şi obiceiurile majoritarilor români, etc. De aceea şi mareşalul Antonescu, om care a văzut şi a trăit în Occident câţiva ani a putut rosti la adresa evreilor, în plin Consiliu de Miniştri că "evreul este Satana". Între cele două războaie , România a cunoscut, totuşi, o înflorire economică. Răscoala de la 1907, indiferent că a fost provocată, cum spun unii, de agenţi din afară, puţin probabil, a fost o lecţie pentru cei care au pornit modernizarea agriculturii şi a vieţii rurale. Ca o paranteză, pentru mizeria ţăranilor, din acea vreme, au fost învinuiţi tot evreii, că vindeau băuturi alcoolice, erau arendaşi nemiloşi, erau socialişti, etc. Povestea cu ţapul ispăşitor este şi ea veche de când lumea. Dezvoltarea ţării în interbelic nu a dus şi la o modernizare în concepţiile politice, în sensul liberalizării spirituale, acceptării multiculturalităţii, ecumenismului, dimpotrivă. Corupţia din interior, influenţa regimurilor fasciste din Italia, apoi din Germania, vecinătatea cu o Ungarie condusă de un dictator fascist precum Horthy, la vest, cu URSS, la est, existenţa unei reţele de agenţi, din care făcea parte şi partidul comunist, un partid mic, dar condus de Moscova a creat o puternică reacţie, în special în rândul tinerilor intelectuali. Din 1927, când au avut loc primele manifestări de amploare, la Oradea, unde studenţii legionari au strigat "Moarte jidanilor", până la 1 septembrie 1940, când generalul Antonescu a fost chemat să formeze un guvern "de forţă", politica României a fost dominată de violenţă, instabilitate, iar Carol II a adus dictatura, prima dictatură din istoria României. Guvernul Goga-Cuza, care a pregătit cu voie, fără voie, dictatura, a iniţiat şi primele legi rasiale din istoria României, cu referire directă la evrei - restricţii civile şi în domeniul profesional, revizuirea dreptului la cetăţenie, fiind cea mai gravă măsură. Venirea la putere a generalului Antonescu, asocierea sa, temporară, cu Legiunea nu au fost cele mai onorabile şi nici absolut necesare măsuri, dar Occidentul în derută a abandonat România, iar URSS era dispusă să ocupe chiar toată ţara, dacă Hitler ar fi acceptat. Dar Germania voia petrolul şi grâul din România , iar Antonescu cerea Nordul Ardealului, Basarabia, Bucovina de Nord înapoi. Astfel, ţara a fost angajată într-un război , care, indiferent de reultat nu ar fi adus propăşirea reală ci o înrobire inevitabilă faţă de Germania. Naziştii aveau un principiu irevocabil - "Deutschland uber alles", preluat de la Wihelm II. Au pierdut, au venit sovieticii. Treptat puterea a revenit în totalitate partidului care servise Moscova. De altfel, dependenţa de Moscova nu a încetat niciodată, cine a crezut că Dej sau Ceauşescu pot să se rupă total de influenţa URSS, s-a înşelat cu siguranţă. Cea mai vizibilă supunere a fost discursul de la Braşov al lui Ceauşescu, în august 1968, după ce se declarase profund indignat de invazia sovietică în Cehoslovacia. Din cuvintele rostite strident, la Bucureşti, nu a mai rămas nimic. Desigur, Occidentul a crezut că poate face o breşă, au acordat României "clauza naţiunii favorizate" (din partea SUA), împrumuturi de la BIRD, economia a luat un nou avânt, după care, în anii 80 a urmat dezastrul. Nu trebuie uitat faptul că, prin venirea la putere a PCR-PMR-PCR (numele au fost schimbate succesiv), o serie de lideri erau de origine evreiască. După 1960,

când Dej a permis emigrarea în Israel, evreii au început să dispară din funcţiile de conducere, iar sub Ceauşescu, partidul a crescut la peste trei milioane de membri, politica internă a PCR fiind corect definită ca naţional-comunism. Aproape că se ajungea la reabilitarea lui Antonescu, dacă Moscova nu era vigilentă. Dictatorul a căzut în condiţii nedemne pentru el însuşi, ca şi pentru cei care l-au "lucrat" cu ajutorul , evident, al "agenturilor străine", despre care NC ştia, dar le-a minimalizat importanţa. Felul în care a fost înlăturat s-a reflectat în mersul evenimentelor care au urmat, alegeri în condiţii de tensiune maximă, năvălirea minerilor şi falşilor mineri, de trei ori, în Capitală, formarea diverselor partide cu foşti membri ai aceluiaşi partid comunist, dar care s-au aliniat la interesele unor grupuri de oameni îmbogăţiţi peste noapte. Capitaliştii de astăzi, o bună parte, sunt foşti activişti ai PCR, alţii nu au fost cu PCR, ei se mişcă mai greu. Tranziţia preconizată, de 20 de ani, se va prelungi la o sută, zic pesimiştii. Rolul UE, al FMI se simte, dar într-o ţară care nici azi nu a creat o producţie stabilă, serioasă de produse, indiferent în ce domeniu, în care turismul nu este apreciat ca sursă excepţională de venituri pentru întreaga populaţie, ce se poate preconiza? Ne trebuie un nou Carol I ? Nu va veni. Nici evreii nu se grăbesc să revină în prea mare număr, antisemitismul unor publicaţii, mentalitatea unei părţi a populaţiei fiind stavili în calea unei cooperări rodnice. "Pă ce, să vină jidanul, să ne fure iarăşi?", spune comentatorul de politică externă din Cişmigiu. "Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea", suna bine, dar de ce să fie pâinea rea, când poate fi şi bună? Au plecat din ţară, se pare, temporar sau definitiv, circa două milioane, în majoritatea tineri. Criza mondială a stopat exodul, dar nu se ştie ce va urma. Sub Ceauşescu au plecat saşii, şvabii, evreii, acum pleacă românii. "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă", versul lui Goga se tot repetă, poezia trebuie schimbată.

Nevoia de simboluri Fiecare secol aduce, aparent, modificări fundamentale, în concepţia oamenilor, după mari evenimente, a fost secolul iluminiştilor, XVIII, al revoluţiilor, XIX, al războaielor mondiale, XX, al terorismului şi crizelor, pare-se, XXI. Au dispărut simboluri, au apărut altele. Lumea nu a dus lipsă de simboluri niciodată, ca un regiment cu steagul său. Religiile, biserica, rabinatul, islamul cu imamii, ayatolahii, muftii, aceste structuri se modifică încet şi totuşi ... si muove. La creştini, luptele din primele secole, apoi canonizătile, apoi reformismul din secolul XVI, astăzi, modernizarea iniţiată chiar de Vatican, la evrei, existenţa a trei curente (ortodox, conservativi, reformaţi), în special în SUA, la musulmani, o mare diversitate, dar şi o luptă violentă între şiiţi şi sunniţi, aceste fenomene nu pot să nu ducă la anumite modificări. Omul modern, un anume tip de om modern crede că există un ideal bazat pe eliminarea prejudecăţilor, a simbolurilor tabu, a oricăror dogme, ateismul ştiinţific, ş.a. Apare tot mai limpede că sistemul comunist care părea că va şterge orice dogmă, va asigura libertatea de gândire, eliberarea omului de grijile materiale, a acţionat exact invers - a devenit o nouă religie, cu dogme, simboluri imuabile, cu o sărăcie perpetuă, ca să nu uităm şi de naţional-comunism, cea mai aberantă formă a unui sistem ce se voia internaţionalist. Ce se întâmplă după ce sistemul comunist s-a prăbuşit, nu peste tot, dar în majoritatea ţărilor? Să începem cu ateismul, de fapt sunt două forme de ateism - cel pasiv, adică indiferenţa faţă de existenţa sau inexistenţa divinităţii şi cel activ, propagarea cu energie şi argumente a ideii de inexistenţă a lui Dumnezeu. Din păcate o morală universală, o iubire universală, o compasiune universală, etc. nu există, iar eu, personal, am îndoieli că va fi vreodată. Dumnezeu nu mai este nici cel venit la Abraham şi apoi la Moise, în pustiu, nici cel din icoane, decât pentru simpli credincioşi creştini, care au nevoie de imagini, fiind extrem de numeroşi (un miliard şi 300.000). Nu este nici cel adus de Mahomed, care nu a fost numai profet, dar şi un cuceritor. Dumnezeu este şi va fi, cred, o sumă de principii morale, iar pentru oamenii de ştiinţă, începând cu Einstein, o taină a Universului, care nu se poate desluşi cu mijloace tehnice. O altă dogmă este naţionalismul, care în SUA, Uniunea Europeană devine o concepţie depăşită, dar nu părăsită. SUA este o mare putere, o primă putere, are un prestigiu, de unde rezultă şi o anumită atitudine, chiar la cetăţenii americani, de a privi de la o anumită cotă chestiunile "restului lumii". În Rusia renaşte în mod cert noul panslavism, naţionalismul rus nu se mulţumeşte cu o Rusie modestă, pusă în rândul doi. Nici China, Japonia nu duc lipsă de spirit naţionalist. Ce să spunem de naţionalismul arab, de fanatismul musulman care apropie popoare de origini diferite? Putem vorbi, azi, de o dispariţie a naţionalismului? Pot evreii din Israel să renunţe la spiritul sionist, aşa de dragul modernităţii şi să fie împinşi, cum propun unii lideri musulmani, "în mare" ? Nici evreii din Diaspora nu sunt toţi asimilaţionişti, ba unii se simt mai puternic legaţi de tradiţia etno-religioasă, cu aceeaşi motivaţie de 2000 de ani - să nu dispară ca etnie. Să te apuci acum să revizuieşti Vechiul Testament, Talmudul, Noul Testament seamănă cu ceea ce făceau propagandiştii sovietici, unii chiar evrei, să batjocorească pasajele contradictorii din Scripte, care sunt extrem de numeroase. Este foarte uşor să desfaci un corp literar, pentru că literare sunt Cărţile Sfinte, pentru că ele au fost scrise de sute de autori, azi anonimi, chiar dacă poartă numele de Evanghelia lui..., Cartea lui .... etc. În plus, cunoştinţele moderne au depăşit de mult gândirea autorilor de acum două milenii. Eu nu sunt religios. Andrei Pleşu a spus, într-un interviu, foarte expresiv - biserica este în interiorul meu, acolo mă duc şi discut cu Dumnezeu. Mi se pare o formulare unică, dacă a spus-o el, prima oară, se pare că nu a fost primul, nu are importanţă. Marx a afirmat că naţiunile sunt determinate în timp, sunt istorice, apar şi apoi dispar. Desigur, el se gândea la unirea tuturor proletarilor într-o societate universală, fără state, graniţe, etc. Proletariatul lui Marx nu mai există, oricum este altul, iar de internaţionalizare vorbesc nemarxiştii din Uniunea Europeană. Ce să înţelegem? Ar fi minunat să nu mai fie naţiuni şi nici războaie. Naţionalismul este una din cauzele istorice ale războaielor, pe lângă raţiunile economice. Dar cine va desfiinţa aceste naţiuni, când unele abia acum se formează, în Africa, în Asia, iar Europa nu pare a fi scăpat de naţionalism. Complexe probleme, pe care omul modern, oricât s-ar vrea eliberat, nu reuşeşte se le rezolve, numai aşa, pe cont propriu, fără efect în societate. Se vorbeşte de guverne mondiale, de conspiraţii mondiale, se mai adaugă şi ceva propagandă antisemită, că evreii sunt complotiştii, dar aceste baliverne nu sunt bune decât pentru vânzarea publicaţiilor. Există mari puteri şi puteri mici, adică ţări care îşi

apără existenţa cum pot. Nu putem spune că lumea a evoluat foarte mult în ultima sută de ani, deşi au fost două răboaie mondiale, un Holocaust, un atac atomic, acte teroriste, grave, războaie locale pustiitoare. Cu Dumnezeu, înainte? Dumnezeu nu este şeful acestei lumi.

Poezie Negrupe Alb Să-mi fac, ca uliul, ochii roată, Şi-apoi să urc spre ceruri calme.

Valeria Toma

Rătăcire ne înnoptăm acum când frunza plânge sub pasul brumei otrăvit de apusul timpului ştiu că mă iubeşti în vara cu mersul rebel ai naufragiat timid la marginea deznădejdii mele m-ai găsit pustie toamna-mi furase venele prin care curgeau anapoda stropi de gheaţă mi-ai luat uitarea prizonieră sub apăsarea destinului pe glezna mea osândită la iubiri trecătoare atunci ne-am pierdut prin ochiul unui şevalet pe care culorile au rătăcit numele anotimpurilor

Să îmi miroasă zare-a pâine, Să mă îmbăt iar de curat, Să muşc cu aripa din mâine, Stăpân pe-un cer netulburat. De sus, iar să te văd mireasă, La o biserică din sat, Tu, alb buchet de chiparoasă, Să nu mă satur de uitat. De sus, să-ţi văd iar fericirea Şi lacrima ce-a stat ascunsă, Eu, martor mut la împlinirea Iubirii doar de miruri unsă.

Ţie! M-aş exila în ceasuri de amiază Şi-aş retrăi şi ultimul păcat, Să mă întorc la vechea ipostază, Din raiul prea grăbit abandonat. Nebuna mea cea plină de mistere, Splendoarea mea cu gust de absolut, Noi n-am trăit doar clipe efemere, Am răscolit deceniul c-un sărut. Şi,draga mea cu furia pe tâmplă, Iubirea ţi-am trecut în calendar, Ca să nu uiţi, ades cum se întamplă, Că fericirea-i singurul meu dar. Ţi-aş spune-acum iubirea ca pe-o rugă, Să o asculţi cât timp noi mai avem, Pe mână ucigaşă să n-ajungă, Să-ţi fie ca noroc, ultim totem !

Mihai Katin Augustin Jianu

Îţi voi arăta Zbor Aş vrea să zbor încă o dată Cu curcubeiele pe palme,

Îţi voi arăta strada pe care Liniştea mea mângâie praful. Ascultă cântecul zidurilor, Acolo mi-a rămas umbra

Să păzească moara vânturilor, Întrebând uneori Dacă mai sunt, Dacă mai ştii, Dacă mai întrebi De vorbele cu care se jucau vrăbiile Învăţând să iubească Pe asfaltul încins. Nici moartea nu vede Că am umezit buzele trandafirilor Cu sângele nostru, Înainte să fim aceeaşi pasăre Pe acelaşi ram, în acelaşi castan Sub care strada cântă iubirii Din care am zămislit-o...

Gheorghe Pârlea

Înaltă-i scara pân’ la Cer! Înaltă-i scara pân’ la Cer! Fusceii, pân’ să-i număr, pier, Iar eu, cu paşii mei cei grei, Mereu, mă-nalţ doar doi fuscei.

Uneori

Mă aflu iar pe-a doua treaptă Şi Domnul, coborând, m-aşteaptă – Întinde mâna înspre mine, Dar eu alunec la păşire…

Uneori, iubirea este un anonim colibri Aşteptând să înflorească, În deşertul pragmatic al cotidianului, Cactusul suflet. Se întâmplă să putem ploua Măcar o zi, Sau o oră. Mirabila floare se va deschide, Dar nu vă bucuraţi, Iubirea colibri este oarbă Şi doar mâna lunii O poate îndruma Când celesta coboară o clipă În deşertul oamenilor, Să le asculte plânsul mut, Ori cuvintele cu care Îşi acoperă inima De teama frigului picurând Din ţepii fiecărui cactus...

Şi nu ştiu asta cum se-ntâmplă, Că mă lovesc mereu în tâmplă Şi tot al doilea fuscel Rămâne râvna mea la Cer. Îmi potrivesc iar scara Sus – Din Răsărit, înspre Apus – Şi-ntr-un oftat rostesc stingher: Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Mă simt stăpânul absolut Port clop pe cap din peticul de cer, cu tot cu stelele din el. Şi nu-mi dau clopul jos nicicând, chiar de îmi zice lumea că-s bolând. Nu-mi pasă mie, chiar defel, ce cred ceilalţi de pălărie, de clopul meu desprins din cer.

Martie Undeva S-a deschis poarta de soare, A sosit Martie! Suflete, nu mai dormi acasă, Cauţi firul de iarbă, Vrei să atingi Prima sclipire de verde, Suflete, nu mai ai somn, Ai aflat, Noaptea cad stele din care În zori Se nasc lăcrămioare...

Iar în picioare port de mult saboţi din mugurii de lut, lipiţi de talpa mea de prunc când mama mă ţinea de mână şi-n scutecel de val de vânt mă îndemna să las în humă, întâia-mi urmă pe pământ. Mă simt stăpânul absolut pe-acest tărâm de la-nceput, smuls din abis,

hotărnicit în necuprins, chiar în adins să-mi aibă la picioare lut, iar la hotarul cel de sus, acoperişul meu de cer cu tot cu stelele din el – mă simt stăpânul absolut!

dă-mi cruda frunză de dud aburind geană de cer, prinsă-n părul ud... * înflorit cireş, mireasă, te vei risipi în iarbă, ca sâni palizi de fecioară, în petale-salbă, pâlpâind iar viu, zălud, vântul nud sparge văzduhul, ce cu tălpile desculţe, uite: hârjoneşte două raze, dându-le grăunţe aurii, din lan de soare, le pune şi funde... * suflete – tu greiere, dintre fânuri, foste ierburi te iţeşti, zâmbind copil, tu te miri şi eu mă-nchin, de-aşa nebunie verde, îmi miroase a pelin… „alungă-mă de unde nu-mi eşti tu” – spuneam când nu ştiam a spune „nu”, nici nu ghiceam… ce li se-ntâmplă frunzelor pe ram încrederea e ca iubirea… porţelan!

Dă-mi mâna, s-o sărut Când din iubire-am apărut Şi-n lume am pornit pe brânci, De mână Tu m-ai prins atunci Şi mersul, zbor mi s-a părut. Dă-mi mâna, s-o sărut! * Când zările mai largi le-am vrut, Privind orbit spre necuprins, Uşor de mână Tu m-ai prins Şi ochii nu m-au mai durut. Dă-mi mâna, s-o sărut! * Când inima pereche mi-a cerut Şi-n noapte căutam lumină, M-ai prins atunci uşor de mână Şi inimă pereche Te-am avut. Dă-mi mâna, s-o sărut! Când din iubire-am apărut, Când zările mai largi le-am vrut, Când inima-mi pereche te-a cerut, Cu mâna ta, pe toate le-am trecut. Dă-mi mâna, s-o sărut!

Elena Alec

primăvăratică sau nu… ...ceva mă-ndeamnă să scotocesc prin mine cu pleoapele goale, mustind a ruşine nu-mi dau socoteală! doar mă iert, tu mă mângâi ca într-o ultimă zi, sau ca în ceasul dintâi... pe unde-mi umbli, suflete? tu - greiere... fluture-ţi sunt eu, bondar? cu elitrele alb fumegânde, pe cerul visului tău, primăvară, sunt însăşi tu, când porţi numele meu, mă-nfioară!

ne respirăm iubindu-ne tăcerea… …răbdării nu-i promitem vreun rai raiul, precis e pulbere de vise, vis interzis, nu-i plânset şi nici vai, …iubesc şi frunza, copacul, chiar pădurea şi mult de m-ar durea, etern, te venerez, ucise sunt fantasmele, securea ne va pândi, de nu avem un crez… …dar nu te las, iubire, să mă laşi cu palmele mânjite de prea-plin, puţin câte puţin, pândindu-mi paşi prin visul ireal, doar lui mă-nchin… …şi nici nu pot să cer mai mult jăratec, va dăinui cenuşa-i parfumată iertaţi de zei o dată şi-ncă o dată, zâmbim firav, cu iz primăvăratic… ...iubim furat, trunchiat, atât de-ntreg putem schimba pe veci chiar axa lumii, iertaţi suntem şi puri... nu înţeleg cum îşi acceptă cerul toţi nebunii! …copii am fost, mai suntem, vom rămâne? din glumă-n joacă amintiri păstrăm, cum zilele rămase sunt puţine, destinului tribut, iubiri să-i dăm… din sânul veşniciei, nectar şi mir să luăm.

Cornelia-Ecaterina Mesaru lumea cu minuni pe stradă Doamne! dacă Tu n-ai fi pus cuvântul, şi-n troian de zăpadă ochiul meu ar fi rămas îngropat,

fără să aibă unde scotoci ca lumina iubirii s-o vadă (mi-am adus aminte că mai ieri a mai fost un troian de tăceri; atunci cineva mi-a astupat liniştea dimprejur, voia să-mi fure până şi visele, să mă lase în hibernare de tristeţi glaciare dar m-ai trezit la timp…. să văd aurore boreale ), în locul troianului de zăpadă las astăzi cuvinte să te troienească, de iubirea mea să-ţi vorbească... să nu-ţi fie frig, să mi te încălzească, acum m-am gândit să construiesc un turn din primăvară, frumuseţea din suflet să dea şi pe afară, să-i fac scară din gând că eşti şi că sunt, să pun cuvintele într-o rugăciune, s-o reazem de streaşina cerului şi s-o urc cu sfiiciune, să văd iar a primăverii minune.

Gânduri tivite cu magnolii „ştii ce doare cel mai tare când ai pe cineva-n suflet, dar niciodată-n braţe?” Pe sofa lenevesc şi visez, am lăsat deoparte ghergheful cu catifeaua-ntinsă, goblen, cu acul, magnolii pictez ( nu mai am starea, nici cheful ), întinsă pe-o coapsă, în jurnal iarăşi scriu de dor, îmi brodez, acoperită cu un pled din mătase de algă, mă-ntreb, iubite, oare îţi mai sunt dragă? şi ochiul meu se umezeşte când pozele-ţi privesc a câta oară, a câta oară? a mia oară, a mia oară, nu de-a lungul unui anotimp, ci într-o singură seară! mi-eşti bucurie sufletului şi comoară, eşti dulcele din viaţa mea amară... rotunjesc cu degetele în aer forme de litere, când le-aştern îmi par diforme, doar ele pot vorbi mai mult ca noi, tăcerile ne-ntortochează visele şi astfel, ziua o trec la timpul trecut, eu am vorbit, din nou poate prea mult, tu, mai chinuitor şi astăzi ai tăcut... nimic în plus, nimic în minus, aerul trece sincopat prin sinus, totul îmi pare recesiv, în viaţa mea doar doru-i progresiv şi el s-a aşezat între noi, dar nu putem să ne atingem amândoi,

în zidurile odăii nu mai încape tăcerea plângătoare, îmi e de tine atâta dor, un dor fără scăpare în timp ce scriu, în aer plutesc atâtea cercuri, cercuri, afară soarele a scăpătat în tristeţe peste seara de miercuri, fug gândurile din tâmpla fierbinte… spre tine, iubite, de mine adu-ţi aminte, oare va exista vreo noapte, odată, să mă găsească cu capul la pieptul tău aşezată? palma ta, tandru să-mi mângâie tâmpla, să fiu cu tine, şi tăcerea ta să fie acoperită de gura mea, sărutul să-ţi ia, aş da, iubite, pentru ea, tot ce a mai rămas din viaţa mea

Natalia Angela Roman Altă Margo Nu sunt nici evă, nici lilith, (deşi bunica o fi fost). Spune-mi, iubite, mă cunoşti în haina simplă, fără luciu, şi dacă genele-mi sunt scurte, şi de nu port culori pe unghii, şi dacă pasul nu îmi cântă, hai zi, iubire, mă cunoşti? Mă tot gândesc să ies afară cu un buchet de flori urâte, să le azvârl ca Margareta-n rigolă, cum în primăvară au fost răpuşi – ea şi Maestrul – de ucigaşa lor ursită,* să zbor pe-o mătură călare... cuiva să-i sparg nişte ferestre, un rug să-i devoreze scara... Degeaba spui că mă cunoşti, iubite. *„Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pământ răsare într-o ulicioară un ucigaş”. M. Bulgacov, „Maestrul şi Margareta”

Adi Filimon

sărutul cum se simte un sărut după ce buzele s-au depărtat şi cui rămâne el m-am întrebat mereu de aceea sărut de două ori buzele ce m-au incitat unul pentru mine celălalt pentru tine sărutul meu tânjeşte după dulcea pereche

se caută şi ne aduc din nou împreună un singur sărut moare după o vreme el nu-şi găseşte rostul e singur şi neîmpăcat

de dragoste mă întrebi dacă te iubesc eu zic nu pentru c-aş fi pierdută dacă m-aş îndrăgosti mi-ar creşte bariere de corali între minte şi inimă iar copilul nenăscut ar plânge în mine m-aş topi ca un boţ de miere la soare de dorul plecărilor tale şi cred că aş plânge mult de tot până aş muri poate cel mai rău ar fi să nu mă mai iubeşti într-o zi iar eu să plec în păduri cu aripi de privighetoare şi să-ţi cânt de uitare

Dumitru Ichim

şapte draci. Cum tremura în faţa ei chimvalul păgân nălucind prin spuma de lapte a inului, închipuirea de noapte, cu formă de sân, cu stea rumenind întuneric! *** Magdalena plângea spălându-I cu lacrimi piciorul. „Am chemat şi norii Tăi trişti să mă ajute, că numai cerului i-a fost îngăduit talpa Ta s-o sărute.” Învăţătorul tăcea ca atunci când apele, luceferi de genună, îşi ard pe propriul lor ecou. „De ce n-o respinge? De ce nu o ceartă?”

Maria Magdalena Ca orice cuptor inima ei plăsmuirea-şi primi din piatră şi din suferinţele humii. Nu a fost lemn să nu ardă în ea. Toate porţile Legii şi gardurile lumii le mistuise în flăcări. Ce bărbat n-ar fi fost fericit curtezanei să-i poarte braţ vânjos după gât şi-n sânge, otrava-i şi jugul? Cunoştea meşteşugul focului, leoaica regală făcând să i se gudure leii la-ntorsul din coapsă. Cum o pofteau fariseii! Ochii lor sărutau porţelanul alb-nevăzutului pulpei, ca surprinsul de floare oftând pe araci, sau când spre ei întorcea somnoros vicleniile vulpei, pe tăişul de brici scăpărau

Iisus zâmbi din nou: „Mult a iubit, mult i se iartă!” Magdalena, cu ciobul de inimă-n mână, înflorise până la ceruri cuvintele Lui din mireasma crudă de nard.

Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer „Precum lumina nopţii, 'nainte de născutul din luceafăr, spre primul ei sărut, tu te-ai născut ca numai braţul meu să te cuprindă şi numai apei mele să-i fii cer”, aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer. „Ca apele din dezmierdarea serii îţi port îmbrăţişatul plaur, precum rubinul rodeşte strălucire de oglindă... Şi n-am nici meşteşugul cuvântul rar să-l suflu, cum face luna iazului, cu aur. La ce folos firul de-argint de după, ce-ar fi suspin de filigran pe cupă, când buzele ne sunt prea plinul să ne sorbim unul din altul vinul?

Nu? Tu, livada mea prin mine plutitoare, cum cântec nimeni n-a zidit sub cer”, aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer. Scormonitorii colbăitelor imperii, ne-aduc scripturile tăbliţelor de lut. Argilele au ars întregul lor sărut, dar scrisul lor cum nu e cu cerneală şi pe papir de iască, fiind doar ghimpi şi cuie ca de fier, nu ştie nimeni să-l citească, decât numai acela cu inima cuptor ce ştie scrisul focului din cer precum îndrăgostitul din Sumer.

Irimia Valentin

Femeie fără trup

Dincolo de curgerile descântecului de rouă dimineaţa îşi schimbă brusc direcţia somn de ape nu ne mai împodobeşte decât pârgurile din care cândva se înălţau semne deşi ne-am născut odată cu focul săvârşirile ne-au rămas fără prezent setea lor vorbeşte de anotimpurile când muream de trei ori pe zi aşteptarea e o binecuvântare tristă ca o scară care nici nu urcă nici nu coboară chemările se dilată până nu mai pot evada din guri cu privirile arse de păcate încă mai putem crede că vom ajunge curândul iertării acolo unde toţi îşi scot văzduhurile din piept unde şi noi primi-vom ofrande rostiri direct de pe buzele timpului

Valentina Ştefan

n-a rămas din finirea ta decât paloarea unei şoapte desfăşurată peste grafia nopţii ştiu cine nu eşti măşti pe-alese se zvântă încă sub restrişti de priviri deşi nu mai ai trup nu mai ai devenire prin ecuatorul gândului îmi zvâcnesc ecourile sânilor tăi când învăţau să zboare să nu crezi în crezări din îndelungul contur al absenţei chiar şi eu beau aer şi respir apă iar câteodată de plictiseală îmi îmbrac superstiţiile în riduri când nu va mai fi nevoie să ştii dacă risipele au şi ele vise să nu adânceşti în memoria nimicului un altceva un altfel mai statornic să nu să nu

Vânătoarea e totul... Trebuie să aleg în ce rând mă aşez să-mi găsesc paşii ghemuiţi la pământ sub Florea de Lotus şi să ridic deasupra ei – viaţa care s-a gătit ca o baiaderă şi s-a aşternut pe faţa mea ca o umbră pătrunsă de lumina ce dă glas mirării din sublimul ce m-a îmblânzit. Trebuie să aleg ce soartă mi se leagă de mâini şi-mi înalţă speranţa şi grăbeşte deznodământul unde ochiul amiezilor îşi coboară pleoapa unde vânătoarea e totul iar prada nimic....

Şi muşc flămând din cer

Violeta Mihăeş

Mai muşc flămând din cerul care nu vrea să cadă, Cu îngeri, lună plină şi soare patinat, Mă-ngrop sub rune arse. Răstălmăcind zăpadă, Se clatină cuvântul, pe-un ţărm de toţi uitat. Cu solzi de-argint, cu pene albastre, efemere, Imaginea tăcerii se cerne zdrenţuită. Un cerb călătoreşte-n limanuri de durere, Neşters de pe retină, pribeag fără de ţintă.

Stigmatizaţi

De sus coboară-n suflet o noapte cadenţată, Pe clapele de fildeş un suflet mai falsează. Sub bolţi însingurate, perdeaua îngheţată Captivă-n giuvaiere, tristeţi în noi brăzdează.

Acum, când peste toate se lasă înserarea, Grăunţele de foc mai vieţuiesc în vatră. Cu stelele din ceruri îşi mântuie chemarea, Se-nchide, fără sunet, a zilei strâmtă poartă.

Un orologiu-nchide secundele-n cristale. Se grămădesc amurguri. Vitralii se destramă Pe ziduri de biserici. Tronând pe piedestale, Mai veşnicesc antarctic vechi stalactite-n rană.

Din ungherul în care păianjenul mai ţese Alambicate pânze, subţiri, ca de lumină, Prin crăpături văd umbre cu văl ca de mirese, Din lumi necunoscute, cu aură păgână.

Când cerul se confundă cu albele altare, Pământul e departe de lună şi de stele. Mă bântuie trecutul. Închipuiri bizare Mă izgonesc cu teama din visurile mele.

Bat clopotele-n noapte. Cu glasul lor sparg cerul. În cioburi se revarsă o ploaie. Făr să-i pese, Pe străzile înguste, se pierde-ncet străjerul Cu cadenţări cam rare, cu poticneli cam dese.

Sub pleoapa amorţită aş vrea să-nchid lumina, Să las de curcubeie planeta văduvită. În clipa colorată să izbucnesc. Retina Să-mi oblojească timpul în lumea-ncremenită…

De ce să mă ascund, de ce să-mi fie teamă De ura păcătoasă, de gura lor acrită? Garguii-mi sunt tovarăşi. I-ascult şi bag de seamă Că-s mai diformi ca mine, c-au inima pocită

Şi muşc flămând din cerul ce nu vrea să deschidă Fereastra de-ndurare de Dumnezeu pictată. Prin pânză transparentă, pe-o coală translucidă, Ademenesc speranţa pe-un colţ de stea uitată.

Acei ce îmi condamnă iubita la pieire Nedemn, ca vrăjitoare ce n-a păcătuit. Se zvârcoleşte cerul şi n-are izbăvire Pentru fiinţa-mi mută, cu suflet zdrenţuit. Clepsidra se răzbună scuipând nisip afară, Bezmetic mă inundă iubirea, fără rost. Şi-am vrut să fiu bărbat, povara să-mi dispară, Ca s-o iubesc cu trupul, întreg dac-aş fi fost. Povara mă apasă, grumazul mi-l îndoaie, Stigmatul ei în lume mă face vinovat De neputinţi, o mie, de ne-mpliniri, şuvoaie, Cu hăul, drag tovarăş, cu moartea cununat. În clipa cea din urmă, când lumea pizmuieşte, Strivind fără de milă o floare sub călcâie, Ce să mai cer Tăriei? Fiinţa mea cerşeşte Lumină îngerească, dulceag fum de tămâie. Când veacul ne refuză şi moartea ne primeşte, Închişi într-o celulă, cu chipu-ncremenit, Un univers de piatră de toţi ne ocroteşte, Lăsându-mă în braţe cu tot ce am dorit. Cenuşa altor veacuri ne scoată din uitare, Rătăcitori prin timpuri. Trăiri neostenite Ne-nvie sub cupole, din oase şi din sare, Împărtăşind povestea iubirii nenuntite.

Maria Arcană Aşteptare Scotocind prin buzunare, iarna caută nămeţi. E doar ger şi ceruri goale. Şi, suflând, adună-n poale pomi şi păsări înfoieţi. Bunicuţa-n fustă groasă peticeşte uşi crăpate, că de-un veac e casa roasă şi de şoareci zvrăpăreţi, şi de timp, de ploi, de toate. Mâine-am test la geografie. Când să-nvăţ, mă uit pe geam, primul fulg din cer să vie, după el, cu repezime, să-i coboare-ntregul neam. Şi-mi păru că, de departe, călare pe-un nor, crivăţul scutura pe drum omătul din pletele-i lungi de gheaţă, dirijându-le cu băţul. Bunicuţa, pe jăratic ciocălăi şi ciugă pune. Într-un plic,

pe foi de mate, i-am trimis scrisoare iernii, când ajunge, să mă sune. Şi gândind la blana-i albă, ceasuri, somnul, m-au ajuns. Mă trezii spre dimineaţă: iarna-n viscol hohotea: ”Te-am sunat, dar n-ai răspuns!”

Cristina Geambaşu

Albastre, apele Iordanului Botează-mă, Ioane, în Iordan, mi-e sufletul o casă părăsită şi-n ea, iubirea-mi zace, obosită de doruri lungi şi aşteptări în van. Mă cheamă trupul ei neodihnit, botează-mă, Ioane, stinge-mi setea şi ia-mi păcatul ce şi-a pus pecetea în rana mea, ca lama de cuţit. Să fug din mine vreau, să nu mai ştiu de gura ei, de arsa ei chemare, pribeag pe drumuri lungi de neuitare, alungă-mă, Ioane, în pustiu. Sunt vinovat, şi ştiu, şi mă condamn c-am să ucid fantasma amintirii, dar de-oi cerşi limanul amăgirii, îneacă-mă, Ioane, în Iordan.

Alchimistul Pământul, Cuvântul cu vântul, prin gândul, străfundul, eterul, transferul, misterul şi cerul, lumina... A cui este vina? Te-nec în cerneală, mă-nvingi ca o boală şi nu-ţi găsesc leac, sunt dalta, eşti Piatra cea Filozofală, dar cifrele tac. Mă trage, mă cheamă a Sulfului flamă, mă-mpinge, m-alungă

din ea, zarea-n dungă, mi-e sete, mi-e febră, te pierd prin algebră, te-ascunzi, eşti Mercurul din purul, obscurul, şăgalnicul Eu, îmi umbli prin vine şi vin după tine deşi tu nu poţi ieşi din sângele meu. Îmi e panaceu doar sufletul tău. M-ajunge-nserarea, revendică marea din ochii tăi Sarea şi abandonarea la marginea lumii. Nu vrei Piatra Lunii, stai umbră genunii. Mă ceartă pendula: - For-mu-la! For-mu-la! Înnoadă-mi răspântii, tu, Anima Mundi! ... Pe-o carte veche gârbovit, bătrânul calculează, bolboroseşte amorţit, Formula-n jur dansează şi luna, păru-ncărunţit îi mângâie cu-o rază.

În martie, ea nu e ca oricare În martie, ea nu e ca oricare, vrea la rever doar raze vii de soare şi la inel, că-i plină de capricii, doar jadul crud din sevele urzicii. Când crezi că piere în rotundul lunii, se duce să întâmpine lăstunii, să nu te mire când a zbor tresare, în martie, ea nu e ca oricare. Căuşul nopţii când ar vrea s-o soarbă, e că miroase-a fire mici de iarbă şi zorii, când, haiduci, vin să ţi-o fure, e că pocnesc brânduşele-n pădure şi-şi limpezesc sub pasu-i catifeaua în rouă rece când se schimbă neaua. Cum pârâie stejaru-ascuns în ghindă când veveriţa dă să o cuprindă, cum licărul de stele, printre pleoape, trimite basme, visul să-i adape şi cum se nasc iezi calzi de căprioare ! În martie, ea nu e ca oricare.

Agafia Drăgan

Nu pot să-ţi mai vorbesc Nu pot să-ţi mai vorbesc cum îţi vorbeam atunci când păsările luminii vibrau în serile cu ochi de chihlimbar învăţ tăcerile albe cu gândul îmbrăcat în dorul de tine ţărână călcată de corbi se surpă în golul lăsat în partea aceea de suflet rămasă dincolo braţe întinse pe hotarele depărtării încolţesc amăgirea muşc din ploi îmi las morganele îmbrăţişate de cer rană copiilor mei nenăscuţi la geamul unde nu plouă din umbra cu luciri de ape curg spre tine aprinde o candelă în inimă lacrimă prinsă-n tristeţea nopţilor să te găsesc

Zâmbetul tău împodobeşte zarea Mantia visului învăluie gândul Când Rigel îşi cerne albastru, descântul. În briza tăcerii plutesc atâtea şoapte, Tumultul vieţii poartă, risipite-n noapte. Adâncul desprinde umbre transparente, Vălurind visări în linişti aparente. Ziua nu cunoaşte extazul misterului, Nici tainica vibrare a necuprinsului.

Între credinţă şi întrebare Dacă aş putea m-aş aşeza la poarta porţilor senină aşteptare frica nevăzutul mister să nu mă afle între credinţă şi întrebare povara chemării s-o port sorbind din condeiul luminii torna torna strigă cerul la vremea când doar secunda îmi va rămâne vie încă urmă în plânsul fricii celor rămaşi din câte mai sunt cândva am să mă aflu nume purtat în vrerea altuia sau poate în fumul ierbii arse de mâinile celor neştiuţi din ce parte o să vină cuvântul nopţii uitare vaietul când sufletul îşi leapădă învechita haină să crească din oase doruri podoabă nevăzută sub tălpile altui timp

În fiecare noapte dorul tresare, Cu braţele brodează pe cer cărare. Iubirea-şi arcuieşte seva risipită Şi trupul se umple de-o blândă ispită. Când inima se îmbracă în umbre de dor Cu privirea furată de-un nor visător, Greu îmi aşez fruntea pe ai nopţii umeri goi, S-ascult cum depărtarea se şterge dintre noi Doar acum auzul pătrunde chemarea, Când zâmbetul tău împodobeşte zarea. Sub strălucirea-naltă a nopţii senine, Spre porţile luminii păşesc lângă tine.

Adrian Paparuz

te voi zidi într-un poem albastru cu ferestre spre viitor şi terasă la mare goală de tine te voi zidi prin cuvinte nefolosite şi sentimente încă neinventate poate nu va fi cel mai înalt poem din univers dar o să fie doar al tău până la muţenia timpului iar uneori din singurătăţile mele voi poposi obosit în camera de oaspeţi la parter te voi zidi iubito într-un poem albastru din mintea mea nelobotomizabilă

aş fi vrut să îţi scriu o scrisoare lungă cu litere adevărate albastre şi miros de liliac alb chiar eu aş putea fi scrisoarea dacă aş renunţa dimineţile să mă mai trezesc din visul tău ţi-aş scrie cum e să mori într-o moarte necunoscută una în care te faci că eşti viu şi ceilalţi se fac că te cred dar mă gândesc că ar fi prea trist să îţi scriu despre moarte şi plictisitor să citeşti ceva ce ştii deja de la ştiri mai bine ţi-aş scrie alfabetul caligrafic artistic chiar de mai multe ori pe mai multe pagini aşa cum făceam prin clasa a doua primară iar tu singură

vei putea alege iubito veştile pe care le doreşti de la mine amestecând literele oricum vei dori ar putea părea puţin ciudat nu-i aşa dar ai să vezi la final că în orice fel vei aşeza literele în mintea ta toate îţi vor vorbi despre iubirea mea disperată sugrumată fără judecată în piaţa publică despre ultimul tău sărut şi despre tine aş fi vrut să îţi scriu o scrisoare lungă cât toate amintirile la un loc dar cred că deja am scris-o şi am uitat că de fapt nu exist

Liliana Trif şi Ioan Grigoraş Între noi doi un cer de stele - Iubita mea, un cer de stele E chipul tău şi-n armonie Pluteşte-n portativ cu ele, Acordul dintr-o simfonie. M-aplec sub fruntea ta divină Ca sub o stea cu diamante, Ce strălucesc printr-o retină Străfulgerată de cuante. Zâmbesc subtil fragile forme, Culori dansând pe şevalet, Caligrafii cuneiforme Într-un seducător balet. - Interogaţiile vremii Se-adună uneori sub tâmple, Noi, premianţii fără premii... Ce-ar trebui să ni se-ntâmple Când rătăcirea mea prin tine Nu recunoaşte nicio scuză? Secunda asta mi-aparţine Cea care trece, mă acuză Că nu am ars ca o scânteie În pieptul tău, o stea de veghe, Repudiată-n iad, atee, Când ne despart atâtea leghe.

Te-aştept acolo unde n-ai s-ajungi - Mă uit la ceas şi te-aş ruga să stai, Dar s-a făcut târziu, aici, în rai, Şi Dumnezeu lucrează schimbul trei În noaptea asta. Pleacă dacă vrei, Dar să te-ntorci în zori cu primul gând, Să nu mă-ntrebi de unde, ce sau când, Din pomul cunoştinţei te-am cules, Tu, rodul meu, de-a pururi ne-nţeles. Iubirea mea, cât mi-aş dori să stai, Dar s-a făcut târziu, aici, în rai, De-acum se-ntorc arhanghelii-n chilii Să scrie despre noi, biografii. - Decât să plec şi să mă-ntorc în zori, Mai bine dorm în cupa unei flori, Cât lumea-i descompusă de cubism Sub atenţionare de seism.

povestea lui “a fost odată”, cu el şi ea, timpul-balaur şi cai cu stea în frunte şi în cer… cu ochii-nchişi am să-ţi ascult ninsoarea şi vocea, împletite ca două braţe ale unui acelaşi râu… calul cu aripi, calul alb, aşteaptă… e loc destul în cuibul dintre aripi pentru-amândoi, să ne-mpletim ninsoarea şi povestea…

Blestemul vechi al fructului oprit, Eu te-am pierdut şi tu m-ai regăsit, Am străbătut când Eden, când Infern, Şi-am împărţit acelaşi vis etern.

calul cu aripi ne va închide într-un vers albastru ca prăpastia care va fi-ntre noi şi Heraclit…

Iar dacă raiu-i strâmt pentru noi doi, Din amalgam de stele şi noroi Voi construi alt cer şi alt pământ, Să ne-ntâlnim la mijloc de cuvânt.

Sânpetru de iarnă

Anca Tănase

bate crivăţ în oase şi-n buzele muşcate până la sânge ca să tacă... închid frigul în pumni, să nu te ajungă descântecul de lup flămând...

Heraclit râul, timpul, omul, au toate-acelaşi nume – Heraclit Heraclit – tu, Heraclit – eu, clipa de-acuma – Heraclit… ninge afară… ninge şi-n gând, în suflet, în cuvânt… la gura sobei, spune-mi

nu-i vinovat caisul că înfloreşte altfel, nici drumul dintre privirile noastre că nu mai ştie încotro se-ndreaptă... poate doar sângele meu, neodihnitul, sângele meu care nu vrea să tacă, să uite cum răscoleam răsărituri şi ne lăsam răscoliţi până când palmele ne scânteiau ca discurile pentru anafură, până când începea să coboare din strigăt, în murmur şi-n şoaptă… * în fiecare primăvară, un alt cais va înflori spre tine miresme tâlhăreşti, îmbătătoare.. îţi luminează licuricii

calea, urmeaz-o, vine din icoane, ca luminândă-a celor rătăciţi... rămâi capătul drumului meu! * cărarea din ochi şerpuieşte bezmetic, nu mai ştie încotro se îndreaptă… buzele mele învaţă să tacă… pun pana deoparte… e timpul ca iarba să scrie…

Violetta Petre

Am obosit să stau în mine Cine ştie unde-i vara, cea cu visele-mpletite În cosiţele-i de aur, pe un pat de iarbă verde? Nimeni nu-mi răspunde astăzi, stau cuvintele pitite În matrice amputate şi răspunsu-n nori se pierde... Parcă e pustiu în lume, parcă s-a mutat Lacteea, Altă clipă-ntunecată a strivit calea stelară, Eu, cu întrebări pe braţe, caut drumul, de aceea Mă cuprinde neputinţa şi mai ies din mine-afară... Şi din noua creatură, se mai naşte încă una. Se divide o celulă, şi-ncă una, şi din toată, Creşte-n ceruri şi-otrăveşte universul, mătrăguna Ce încolăceşte vise şi iubirii îi dă roată... E în noi şi rău, şi bine, nu ne ştie nimeni gustul, Amalgam de informaţii, de iluzii dintr-un loc Unde se stochează-n forme, fluvii roşii ca şi mustul, În carcase efemere, cu puţin sau mult noroc... Şi ne bem unii pe alţii, să ne-nnobilăm urmaşii, Rasa să nu piară-n noapte, precum stelele în zori Şi aş vrea, de-ar fi posibil, să-mi răspundă ei - mayaşii De ce pacea nu există nici în stele, nici în flori?

Oglinda tăcutelor iluzii Sub pleoapa nopţii, stinsă-ntr-o mare de tăcere, Scenarii de-ntuneric rânjesc să mă doboare, Nimic din primăvara cea albă nu mă cere, Mireasa ploii-albastre, 'necată în solzi de soare... Rămân abandonată în toată-această teamă În care mă trezesc, cu vise-nsângerate, Cu oasele zdrobite, schelete oarbe cheamă O altă încarnare a sorţilor şi poate În toată-apocalipsa din gândurile mele A mai rămas o clipă de zbor şi-nmugurire; De-aş mai putea strivi blesteme-n sân de iele, Poate c-aş râde iar în cupe de-amăgire... Şi nesfârşite naşteri de lumi imaginare Mi-ar oferi speranţa că încă mai exist: Uşoară adiere-ntre clipele barbare Ale unui descântec însângerat şi trist... Nu mă stropiţi cu urme de lacrimă străină, Şi nici de mila voastră eu nu aştept să fiu! Îmi este bine-nchisă în coaja mea de vină Şi-n oaza fricii mele, un nesfârşit pustiu... Acolo, în oglinda tăcutelor iluzii, Se mai deschide-o rană deschisă, fără leac, Reţete-alambicate, -ngropate în confuzii Se calcă în picioare, se contrazic şi tac... Şi eu, în colţul negru cu doliuri ne-ntrerupte, În noaptea nesfârşită în care m-am născut, Întind o biată mână, picturile sunt rupte, Penelul nu m-ajută să fiu... Şi cât am vrut Să cânt pe pânza vieţii o dimineaţă vie, Să înfloresc cu tine, o albă iasomie...

Cine ştie unde-i vara, când mai pot să uit că nu-s Decât hologram-albastră-a sângeriului apus?

Veronica Şerban

Şi ninge În cer e mare-învălmăşeală, Zăpezi de moşi, ninsori târzii... Brusc, ninge la orizontală Cu-n timp din alte dinastii. Din nori, într-un decor exotic , Îşi ţese iarna şal de lână, Iar fulgii scămoşaţi, haotic, Îi tăvăleşte prin ţărână. Ca o mireasă-n alb gătită, Din pânză albă de diftină, Peste grădina amorţită Îşi poartă trena de regină. Ninge-arţăgos şi înţepat, Nici vântul nu e pus pe şagă, Mut, soarele a abdicat Şi-i ghemuit într-o viroagă.

Dorm dealurile grizonante Strângând în braţe o văiugă, În scânteieri de diamante Le-acoperă zăpezi, în fugă. Şi ninge aprig şi vârtos Fără speranţa-într-o magie, Sub ceaţă prins şi Helios Aşteaptă zorii ca să-învie.

Elegia unui suspin Prin miezul de catran al nopţii Trecea nostalgic un suspin. Să-l fi uitat cândva poeţii Greu încercaţi de dor şi chin? Privea spre el, şăgalnic, luna. El, resemnat de lungul drum, Pe frunte îşi purta cununa Din ramuri de sălbatic prun. Ce-adânc oftat a fost odată! Îndrăgostit ca un nebun, A scris poeme noaptea toată Pentru o floare de căpşun. Şi chinuit de dorul tainic Ce-n rugă prins e-amar şi doare, Tremurător poartă, tomnatic, Melancolia în spinare.

Îţi dărui-va, 'ţi fi-va împlinită Doinţa de-aşteptare-nflăcărată, O, tu, Calypso, cât vei fi iubită!!!

Basarabia, dragostea mea (acrostih) Basarabean, muntean sau ardelean, Avem acelaşi loc sub cer cu soare, Suntem, de aur, boabe, -n spicul care Azima-şi dăruie. Nestins alean Rămas-a încă vis, dar Ceru-i bun, Avem speranţe întru împlinire, Biruitori, vom împărţi iubire, Inundă-se pământul cel străbun! Argint vom plânge peste necuprins, Destinul să-mbunăm, spre îndurare, Rodi-vor, iar, din veacuri de-aşteptare, Arzânde flăcări, teama ce le-a stins. Genuni s-or veşmânta ambiental, Oglinzi lua-vor locul neluminii, S-or naşte albe flori, muri-vor spinii, Tocmi-vom Prieteniei piedestal. Edili ferice-n sacru legământ, A Aurorei rază ne vestească Miracol sfânt în Ţara Românească, Eden voim pe-al patriei pământ, Alese gânduri, Domnul le-mplinească!

Lăcrămioara Teodorescu

Maria Niculescu Căutări

sonet Dorinţi cuminţi se-ndreaptă înspre tine, Se-adaugă în somnu-ţi alb de vise Cu pajişti verzi, lagune, zări promise, Cu lacuri mângâiate de-opaline, Celestiale raze; el, Ulise, ’Ţi-apare veşmântat în straie fine Îl însoţesc, prin valuri moi, ondine, Ce-mpart, la muritori, albe narcise. Sunt pentru tine, scumpă şi-adorată; Din ţări de el, de tine-nchipuite, Podoabă minunată, delicată

M-ai căutat în clipa ce-a plecat Şi m-ai găsit ascunsă în destin, Te-ai speriat de gândul sufocat De visul ce trăieşte clandestin. M-ai căutat în valurile mării Şi m-ai aflat la umbră de dumbravă, Tu sens ai dat pe dată aşteptării, Scoţând cu-n zâmbet mierea din otravă. M-ai căutat prin norii răzvrătiţi, Mă oglindeam senină într-o stea, În trandafiri de frunze ocrotiţi, Iubirea pentru tine clocotea. M-ai căutat în ceaşca de cafea, Era prea întuneric să mă vezi, Când soarele o rază îşi jertfea, Tu m-ai găsit în albele zăpezi.

M-ai căutat sorbind nemărginirea, Ai dărâmat a timpului hotare, Şi fluturând în grabă fericirea, Ne-am regăsit în floarea de cicoare.

Femeie Astăzi fericirea din privirea ta a înflorit toţi copacii, bucuria a aprins lumina în sufletele noastre, iar văzduhul miroase a flori proaspete de tei. Ochii tăi scânteie precum luceafărul în noapte, fluturii dansează hora pe obrajii tăi rumeni, Din părul tău zboară stoluri de păsări. Astăzi, zâmbetul de pe chipu-ţi aduce primăvara, inimile noastre şi-au dat mâna şi au pornit la drum împreună, Astăzi, tot pământul miroase a tine, E ziua în care mă închin la picioarele tale, femeie, aducându-ţi ofrandă buchete de flori nemuritoare, Căci tu esti cea care împarţi frumuseţe în juru-ţi. În braţele tale cresc pruncii născuţi din iubire, Doar tu ştii să adormi doruri nesfârşite, izvorâte din inimi frânte, Lacrimile tale, boabe de mărgăritare, spală suferinţa, Lângă tine îmi găsesc alinare în nopţi fără sfârşit, Doar tu aduci soarele pe cerul vieţii mele. Îngerii ţi-au împrumutat o aripă cu care să mă aperi Atunci când plouă cu durere.

Aripă de înger Am visat că zburam printre nori, Erau atât de curaţi, încât Aveai impresia că erau proaspăt spălaţi, Cineva îi făcuse bulgări, Bulgări mari şi ciufuliţi. Apoi am dansat într-o horă de îngeri. Era atâta lumină în jur, încât Ochii mei s-au scăldat în nemurire Şi stelele aveau chipuri, Chipuri de oameni! Albastrul inundase totul. Era atâta linişte peste zare, încât Mi-am auzit bătăile inimii. Soarele îmi desena pe faţă zâmbete, Zâmbete ce alergau până în suflet.

Camelia Stan

Dar m-am trezit odată cu zorii, Eram atât de aproape de tine, încât Inima ta se topise într-a mea, Iubirea ne învelise protectoare, Protectoare ca o aripă de înger.

Mamei Ţi-au înflorit pe tâmple ghioceii, Măicuţa mea cu chip de înger blând, Din ochii tăi, azi zboară porumbeii, Lăsându-ţi pe obraji roua curgând. Şi zâmbetul e curcubeu ce-opreşte Al timpului pendul neobosit, În vorba ta speranţa încolţeşte, Iar părul tău miroase-a fân cosit. Ţi-e mângâierea aripă de vânt, Eşti steaua ce luceşte-n miez de noapte, Când dragostea se scaldă în cuvânt, Acolo unde clipele-s doar şoapte. Şi glasul tău e tril de ciocârlie Ce leagă depărtarea cu-o năframă, Tu eşti a casei sfântă temelie, Eşti sufletul din casa noastră, mamă! Tu eşti icoana ce o port în suflet, Alungi c-o vorbă orice supărare, Eşti ajutorul primului meu umblet, Din toate, eşti cea mai frumoasă floare.

De mi-ar fi iubirea… De mi-ar fi iubirea frunză, fir de vânt aş născoci, De mi-ar fi iubirea jaruri, pară multă aş aprinde, De m-ar întreba pământul de ce pot a vieţui, O banală întrebare, mii de sensuri ar cuprinde! De mi-ar fi iubirea zare, pictor m-aş închipui, De mi-ar fi iubirea pană printre sute de cuvinte …aş tot scrie-o-n fir de slovă, cu metafore târzii Şi-aş picta atâtea ceruri, din trăirea ei fierbinte! De ar fi a nu-nţelege rostul către împlinire, Fără noimă s-ar tot zbate, parcă a nimicnicie, Astă inimă frustrată de artere, de iubire, Şi-n zadar ar fi şi drumul, amânat spre veşnicie! Dacă n-ar fi fost să fie să trăim spre a iubi, Ce zadarnică ispită ar fi fost chiar vieţuirea! De-ar fi fost ca să ne naştem, iar apoi de a muri, Aberant de iluzoriu, am fi înţeles iubirea!

Mi-e dor... Mi-e dor de primăvară, de meri ce dau în floare, De fata care cerul din inimă mi-a luat, De ea mi-e dor, în toate, e-n fluture, în soare, Iar alba ei rochiţă mi-e vis şi mi-e păcat! Prea multe gânduri curgă în inimă, perdea Şi cât de lungă pare secunda-n aşteptare, Mi-e dor de-acea rochiţă, de alba ei sanda, De ochii-i mari, migdală, mi-e dor cu disperare! Mi-e dor de tine, vară, fecioară diafană, Cea cu obraji arzându-ţi în străluciri de soare, Dar ea te-ntrece-n vrajă, balsam mi-e peste rană, Iubita mea ce-n toate mi-e patimă şi floare! Mi-e dor de tine, vară, cu păsări şi albine, De firul crud al ierbii, de cerul peruzea, Îmi este dor cu saţiu, să uit din nou de mine, Şi când zăpezi de floare pe trup ne-or îmbrăca! Mi-e dor de raiul nostru de frunze şi iubire, Tumultul nost’ de vise, amestecate-n grabă, De glezna ei desculţă, şi albă, şi subţire, De trupul ei fierbinte ce nu mă mai dezleagă! Mi-e dor suav, făptură, să-ţi simt încă o dată, Strivite-n joc de floare şi iz dulceag de nalbă, Călcâiul feciorelnic, sandaua decupată, Mi-e dor şi de rochiţă, ca de-o minune albă! Mi-e dor şi nu ţi-e-n fire cât poate să mă doară, Că nu mi-e, fără tine, nici cer, nici primăvară!

Cornelia Mazilu

Chiar şi atunci când plouă în mine în rafale. Te voi închide-n carte, nimic nu va fi şters, Şi-ai să-mi primeşti iubirea în chip de pastorale.

Resuscitare… Mi-s tristă-n anotimpul tot mai alb şi rece, Când văd atâta argintiu şi brazii înfloresc, Privesc iubirea noastră cum se ofileşte Şi nu mai pot, iubitule, să o-nverzesc. Mi-e lacrima-ngheţată şi nu pot s-o mai ud, Doar pieptul tot tresaltă la reanimare; Când şocuri tot primeşte, pe doctori îi aud, C-ar fi prea crud să mor, şi cer resuscitare. Încerc să spun că doare şi nu pot să mai lupt; Mă simt ca un ogor în care-ncep să are Doar pluguri ruginite, şi văd totul pierdut, Şi mă tot pierd de mine uşor, în depărtare... - Unu, doi, trei, fir-ar să fie, trezeşte-te acum! Aud un glas venind dinspre-o cărare-apropiată. - Tu vrei să porţi petale când lujerul e scrum, Dar mai e timp, în timp, de-o lacrimă curată S-o torni la rădăcina ce aşteaptă, încă vie; Tu stoarce-o lacrimă sărată şi dezgheaţă totul, Şi chiar de fi-va înflorire, să nu fie, Tu nu te pierde-n vreme căutându-i rostul... Iubirea semănată şiroieşte-n venele-ţi fierbinţi; În sala de reanimare o simţi scrâşnind din dinţi...

Boris Marian Mehr Haimanaua din Manhattan

Iubirea dintre noi nu va muri Iubitule, în iarna asta ca-n poveşti a nins Şi între noi tot ninge-a depărtare. Sunt ca un fulg ce se topeşte, fără apărare Pierzându-se-n văzduh, fiind de neatins. Mă doare albul dintre noi şi vreau culoare: Încerc să mi te-apropii, dar tu îmi vii în vis Şi mi te cerni apoi, prin ochiul meu închis, Ca puful păpădiei, lăsând urme amare. Îmi las gândul hoinar să zboare-n Univers, Şi am ales, iubitule, cea mai sublimă cale, Să pot să te iubesc dumnezeieşte-n vers,

Buona sera, signorina, kiss me, good night, Beţi lapte praf din dorinţele mele malaxate, introvertite, golanule, ea tace, el bea, ea bea, el tace, ea este Bea din Caraibe, are dulciuri ascunse în cămara inimii, păpuşile şi le ţine sub fusta prea lungă, salut, fiţosule, ai venit târziu, nu ai loc nici la subsol, fă şi tu un design interior în sufletul tău mare cât un living, ne bestializăm şi noi cât putem, iubirea are un gust puternic amărui, lasă publicitatea, acolo doar impotenţii se dau mari, feroce este sexul în tăcere, ca o noapte la muzeul stafiilor, ca un guturai fără leac, simţi cum te cutremuri? Ce Richter ţi-aş arăta eu sau altul? Fiecare cu focosul sau folosul său. Omphale face cele mai bune frigănele. Ppp… paparazzo, na-ţi-o paiaţo. Un om stă lângă tine, dar nu-l vezi, Deci nu existaţi niciunul. Bătrână, urâtă şi rea, moartea mai vine pe seară,

ea şopoteşte basme despre lumină, iubire, mincinoasă, haină, există un burete cu care să ştergem trecutul? Ioc. Iocnapathan. Copiii violenţei nasc violenţă. Întunericul urmează verii. Canopus. Ne rotim pe aceleaşi cercuri, cercul scoate limba, unii râd. Pacientul se numeşte Jason. Iona habar nu are de ce. Tryptizol, ce-i aia, maică? Nimeni nu cunoaşte cauzele crizei. Crimă perfectă. Mâna mea e un trup de flori. Nisip dureros mă îngroapă. Pădurile bogate au ars mocnit în fiecare. Axa lumii şuieră. Aşteptaţi un nou continent? Pentru ce? Păsări pe dune, caii pe ţărm, totul a secat până la diamant.

Fata Morgana Alergam după Fata Morgana, moartea e tânără şi fără etnie, vezi şi Lili Marlen, Tosca, nevoia de dragoste este mai mare decât nevoia de a trăi, de a te hrăni, ce-i pasă tembelului de Farfuriile sparte? Am pus şapte mere într-un buzunar şi m-am dus la Muntele Sinai, apoi m-am însurat cu zâna deşertului, cineva a propus ca bătrânii să fie depuşi de vii în Mausoleu, era un geniu pustiu şi neomogen, mulţi creează goluri în spaţiu, prieteniile se pulverizează din cauze entropice, fericiţi indulgenţii, independenţii, vechiul popor in, o tristeţe ceţoasă coboară, cu pene de corbi edgarallanpoeşti. Orice înmormântare oboseşte. Trenurile au întârzieri. Oglinzile sunt oarbe prin definiţie.

În zadar În zadar mai caut în colbul amintirii, Iarba va acoperi totul, În zadar mai vii, făptură de vis, virtual mă săruţi, Te văd înaintea treziei, goală ca niciodată, Ei trec şi nu te văd, nepăsători, Doar seara, în asfinţit, ceva se mişcă, şarpele erotic, Iar alteori eşti doar o candelă subţire sub bolta-naltă, Nici vânturile nu te pleacă, nici duhurile altor vieţi, Ne pasă nouă azi de slava lumii? Dar nicidecum. Nici bună, nici nebună e lumea, las-o-n pace, Izvorul tainic va rămâne tainic, nu cerceta nici zodiile, sunt false, Mă-ncred în propria-mi liră, te-ncrezi în dorul tău fecund, Să nu te temi, cu mine eşti oricând, eu voi veni din ceruri, din pământ, Oraşe – furnicar, să le lăsăm, mai este o pădure fără semne? Ce sunt acele turme-n zare? Sunt legendarii zimbri sau roboţi dimensionaţi? Cum mă-nchinam la Kamadeva, eram elev, erai elevă, Veneai oricând, râdeai oricând, apoi o stea căzu din cer, Trecură ani, trecură ierni şi ploi toride, nu mai veneai, Ai existat? Doar tu poţi şti. Am să adorm curând. Ce voi visa? Dar pentru mine vor scrie versuri norii şi multicolorii fluturi.

Irina Lucia Mihalca

Acel zbor cu viaţa Nemuritoare poveste de iubire! Aţipit în lumina cerului, te vezi în oglinda mea şi-auzi cum ţi se deschid porţile, ca un miraj ce te-nvăluie, din care nu te mai dezmeticeşti.

Canonul iubirii La început a fost alegerea. Cum deosebeşti diavolul de înger? Folosul şi iubirea – duşmani neîmpăcaţi. Pasiunea este vicleană ca o felină. Ce este o relaţie? Nimic, fără iubire. Metafizica se evaporează la focul iubirii. Orice retorică moare. Teama îşi are locul ei. Înainte şi după iubire, tot iubire este. Iubirea şi eternitatea nu au nimic comun. El este ea, ea este el, o vreme dispar amândoi. Iubirea şi arta memoriei. Faust a dispreţuit iubirea - aceasta a fost drama. Freud a considerat iubirea obiect de studiu. Kafka – nefericitul îndrăgostit. Prietenie ce dăinuie nu mai este iubire. Mortul nemuritor şi viaţa ca o secundă. Îndrăgostitul – un peşte cu aripi caraghioase. Nu poţi înfrânge nebunia într-o singură zi.

O revelaţie, o barcă pe valuri, un călător, tu ştii cine eşti? Pentru că îţi simt inima, am uitat semnul întrebării. Eşti mult mai mult decât ce vezi cu ochii unui copil. Trezit parcă din somn, ţi-am văzut inima şi jocul, în tine e un clocot, o frământare şi-o dorinţă ce nu te lasă liniştit, sau doar atunci eşti împăcat, acel transfer al prezenţei, pe-acelaşi palier, doar cerul e deasupra. Prinde-mă de mână şi-acolo vom fi pentru totdeauna! Absorbit în albul seninului, totul e un nou început, curgerea vieţii te poartă spre tine,

inima mea deschide cerul inimii tale şi-o însoţeşte spre un alt cer, scris cu litere nevăzute ce izvorăsc din adâncul fiinţei tale. Eşti frânt în faţa unei forţe ce va deschide, cu nebănuite chei, paradisul vieţii. Magică poezie, de acum, universul va fi în palma ta, o lume într-un strop de rouă! Cumva te cufunzi în adâncuri, laşi rănile deschise, din sarea durerii cuvintele te rup, ca nişte note muzicale se desprind, îşi cer dreptul la viaţă, străpung lumile, rezidindu-le, ai ritmul şi-atingerile lor în tine. Ca dintr-un pustiu uitat, o flacără ţi s-a aprins, adie peste tot, se naşte acel om din îngemănarea inimilor în trup. Fântână a bucuriei, lumina lină şi caldă străbate-n linişte, ca un foc, stările în care îţi aşezi sufletul, ai înţeles că Dumnezeu eşti atunci când iubeşti, o alchimie divină. Cu o nălucă-n priviri, - esenţa fiinţei din nestinsa lumină prin tine curge acel zbor cu viaţa...

Doar ochii tăi nevinovaţi, prin noapte pot întâlni sub pleoape chipul meu, să-ţi povestesc iubirea printre şoapte, tu s-o-nţelegi, cum n-o pot face eu.

Nimic nu rămâne Şi chiar de-o să plouă pe umerii goi, voi trece cu viaţa în visele tale, pe faţă să-mi curgă lumina şuvoi, împinge-voi noaptea şi luna din cale. Nimic nu rămâne pe veci împotrivă, pe braţe stau flăcări căzute din cer, doar tu, muritoare speranţă tardivă, legi gândul de şoaptă c-un brâu efemer. Deschid câteodată ferestrele-n mine, să intre parfumul cu ploaia de ieri, să-nveţe-aşteptarea cu dorul de tine şi poate-ntr-o zi vei vrea să mă ceri. Grăbesc asfinţitul spre zări mai senine cu teama că viaţa străină-mi va fi, pe drumul ce poartă tăcerile-n mine şi nu găsesc locul, să le pot opri.

Marin Moscu

Gheorghe Ungureanu

Doruri stinse

Am vrut să ştim Te-am întâlnit zâmbind ca orice fată, câteva raze-n părul tău se rătăceau, se strecura-ntre gene luna, ca o pată pe care mulţi cu spaimă o priveau. Sub talpa ta se mistuia-ntr-o doară ţărâna drumului necunoscut de noi şi mutăm zboru-n altă primăvară, de teamă c-o să plece fulgerul din ploi. Am vrut să ştim cum trece o-nserare dacă-o-mpărţim la păsări ce revin, dintr-un prezent ascuns în depărtare şi merg spre alt trecut, trăit de pelerin.

Te strâng în somn, Te-mbrăţişez în vis, Iubirea ce ţi-o port E zbor de necuprins. Zâmbeşti imaginar La semn închipuit Şi, printre flori ascunse, De dor sunt năpădit. Cât ţine starea asta? Doar tu poţi să decizi, Cu un sărut albastru Pe loc să mă ucizi. Pe loc purta-voi stele, Pe aripa iubirii Intrând în zborul veşnic Din cerul nemuririi.

erai şi soare, dar şi vânt.

Atunci şi tu, iubito, În somnul plin de vise Lacrimi vei lăsa În dorurile stinse!

vor trece încă anotimpuri, tot aşteptând la uşa mea şi călători vom fi prin timpuri, ca un luceafăr şi c-o stea.

Mama Fie furtună, fie ploi, În zbor trec zile peste noi, Mama îşi poartă steaua-n vis De dragul puilor cuprins.

ultimul sărut

I-aprindem candela de dor Când părăsim al ei pridvor, Ca pasărea cu aripi frânte Rămâne mama, făr` cuvinte.

număr paşii următoarei primăveri care încă n-a sosit, cea a trandafirilor, cea a florilor, cea a salcâmilor în floare, cea a ierbii şi-a mieilor, cea care-mi vesteşte ţipătul cocorilor şi care-mi aminteşte de ultimul sărut ce avea o lacrimă pe dinăuntru.

La anii care o cuprind Facem în juru-i, cu drag, zid Din crini şi gesturi minunate, Izvoru-i ducem mai departe. O invităm să aibă-n gând, Să n-o vedem nicicând plângând, Să lase amintiri şi ploi Şi să se mute doar la noi. O doare sufletul când spune: Aici mi-au fost rugile bune, Aici pe voi eu v-am crescut, Iubirea mi-am pus în mormânt.

iubirea atunci era oarbă, înbrăţişările se amestecau între ele, dragostea vorbea într-o limbă necunoscută.

Veniţi mai des, zilele trec, De lângă voi n-aş vrea să plec, Dar dacă Domnul mă îmbie, La piept v-adun, din veşnicie!

eu te-am iubit, femeie

Ion Ionescu-Bucovu

eu te-am iubit, femeie, perlă de diamant, mi-ai fost mereu iubită, iar eu ţi-am fost amant.

te simt împrăştiind parfum te simt împrăştiind parfum, vânzând bezele în alcov, ţi-am desenat chipul în mov şi nu te văd decât prin fum.

te-am ocrotit o viaţă, tu, floarea mea de dor, dar nu ţi-am spus-o-n faţă, tu, scumpul meu odor. stând singur în cetate, tu încă îmi lipseai, vrăjile mele toate numai tu le-mplineai.

erai atâta de cuminte, de mi te-am pus, femeie, -n cânt, erai un viscol de cuvinte,

eşti pasăre măiastră, cu aripi de cocor, deschide-mi o fereastră şi-nvaţă-mă să zbor.

eu vreau să zbor cu tine într-un tărâm de vis, prin lumile divine şi chiar în paradis.

Nuţa Istrate Gangan

ţi-am fost mereu povară, iubire şi durere, iar tu o floare rară, din care-am cules miere.

vine primăvara, iubito vine primăvara, iubito, cum vine aminul prin psalmi, ce miere-i veninul când sorb lumina din ochii tăi calmi, senină ni-i ziua şi clipa ferice, visând un alt rai la umbră de cetini, covoare de iarbă şi chipu-ţi bălai; miroase a floare, a dorul de noi, trecând ca o boare prin aprige ploi, urcând către astre în lumile-albastre, străine de noi.

doar două cuburi de gheaţă te rog tu vii ca un amor prelung în ploaia aceasta monotonă şi suicidală îmi alungi toţi demonii din creier te prind între pleoape te ard îndelung verde chihlimbar martini and rossi pune-mi doar două cuburi de gheaţă te rog doar două I like it strong lasă-ţi cuvintele să îmi alunece pe piele să intre barbar în fiecare por am să închid ochii mă întrebam doar cum arată buzele tale când mă şopteşti

Mihai Horga poate n-am murit noaptea aceasta este mai albă decât liniştea care străpunge ochiul orb

Rondelul nopţii Insomniac pe lună plină, Eu numai candela aprind Când gândurile mă cuprind, De veghe-n liniştea deplină. În baia de lumină lină Speranţele se reaprind, Insomniac pe lună plină, Eu numai candela aprind. Prin noapte, zorii fac lumină Săgeţi de raze vin pe rând, O nouă zi va fi curând, Mă spăl în roua ce m-alină,

cearşaf negru aruncat peste trupul dezgolit al miresei la ora însângerărilor timpurii noaptea aceasta trece prin noi cu toate disperările strânse ghem de sârmă ghimpată poate n-am murit poate numai am devenit un copac pe care îndrăgostiţii naivi îşi scrijelesc numele

Insomniac pe lună plină.

iubirea aceasta are gust de sare de lacrimi şi de miere are gust de verde frânt sub coasa îndoielii de sânge dulce preschimbat în must care iisus s-a pierdut printre noi şi care pâine a uitat să frângă în două şi în patru şi-ntr-o mie de fărâme risipite '-n partea stângă sub carne-aceasta care stă să moară de dor de jale de sublim plictis îi spun coşmar dar tu oracol viu sarcastic şi abrupt mă linişteşti e doar un vis femeie doar un vis

Florin T. Roman Dintotdeauna Cuvântul Întotdeauna basmele s-au spus numai în şoaptă, seara, la fântână, întotdeauna spicele s-au dus cu gesturi fragede, discret, din mână-n mână. De când e lumea, ziua s-a-nserat pe nesimţite, lin, din clipă-n clipă, de când e dorul, doinele-au zburat din nor în nor, din aripă-n aripă. De când s-a tras hotar de sânge între veacuri, Iubirea s-a retras din munte-n munte, să-şi caute-însetată răni şi leacuri şi să le bea cu rugi, din frunte-n frunte. Sub cer istoria suspină din morminte, de la-nceput, adânc, din când în când, iar sus de tot, în sferele preasfinte, Cuvântul se vrea zbor din gând în gând.

Angi Cristea

Vitralii reflectă norul alb al inimii mele standuri pline de inutile haine suflete roase pe strada inimilor calde vitralii reci adorm pictate de îngerii cu mâini de Manole aripi negre de Icar îşi fâlfâie neputinţele ca un liliac setea de întuneric ochii tăi sculptează în mine tăceri albastre flori de nu-mă-uita stalagmite oase mute irişii mei absorb aburul culorilor ce se tot scurge patetic din vitrinele vandalizate oraşul bea mirul ploilor mute cumpără deziluzii împarte miriapode /splendoare în iarbă/ pictează fericirea stelelor tremurânde desparte oceanul dezlănţuit de marea moartă (mai) desenează o hartă sau o haltă lasă lupii să sfâşie cu ghearele mii de vitrine tu bea-ţi fericirea amară pe strada nepavată pe cerul ca o fereastră spartă scara inimii se sprijină sculptată în marmura de granit a luminii întunericul din mine îţi înfloreşte (prea) angelic trandafirii /vitraliile unu curcubeu în roz/ vrăjitor al iubirii din Oz

Martie cu parfum de femeie ascult armonia singurătăţii se plimbă pe străzi obscure în taxiuri galbene între noi doi furtunile electrizează patul lui Procust nu-mi muri ca şarpele timpului la asfinţit doi stâlpi doi guguştiuci doi paşi mă poţi sfinţi cu tăcerea iubirii care scutură pomii de vise cu gratii unghiile nopţii ne tatuează pe spate singurătăţi de o noapte singurătăţi abisale neîntâmplarea ne rupe turta rutinei trei străzi patru inimi cinci morţi sub poarta sărutului trec amintiri nefardate ochii nopţii mângâie diafan cerul cu albăstrui pleoape mâinile tale strâng curcubeul de sunete cântă la două mâini demonii iubirilor oarbe

armonia ta îmi despleteşte părul /martie cu parfum de femeie/ plouă cu o mie de (re)sentimente strada se lărgeşte ca la o nuntă de cartier îmi înghit singuratatea parcă ruptă din cer

Carmen Georgeta Popescu

Maria-Ileana Tănase

Mai bine plec eu

Iubirea cu suflet martir Păstrează-mă-n aceeaşi felie de cer cu soare, să te trăiesc, când totu-i dor şi clipele-s rebele, în jocul umbrelor atinge-mă, chiar dacă doare, drumurile au troiene, dar ne-apropie cuvintele. Priponeşte gândul aproape de fereastra cu dor, ianuarie-mi aminteşte de-un anotimp nemuritor, mă iubeşti, dar n-ai găsit puterea de-a învinge, iar azi, iubitule, prin visele fără destin îţi ninge. Anotimp nepereche, iubirea miroase-a zăpadă, rătăcim prin troiene, iar gândul curge cascadă, trăim păreri de rău şi ninge prin sufletele pustii, toate din mine te-au vrut şi-au aşteptat să vii. Te-ai rătăcit şi-am presărat petale de trandafir, să găseşti uşor cărarea tristeţii unde te suspin, peste pragul tăcerii, eşti iubirea cu suflet martir. iar la troiţa ta, totdeauna voi veni să mă-nchin.

Pământul cuvintelor În noaptea asta s-a deschis cerul, de-atâta dor de doi, stelele prinse-n candelabre luminează doar pentru noi, tot Universul a-mbrăcat, iubitule, haine de sărbătoare, şi-a pregătit Carul Mare pentru-această aniversare. Parcă-a fost ieri când m-am „trezit cu noaptea-n cap”, azi, sărbătoresc un „cincinal” de la prima mea poezie, nu am gândit niciodată că voi scrie, a fost ca o înălţare, în acea zi matinală, sufletul meu a primit binecuvântare. Indiferent pe unde paşii mă poartă sau unde mai ajung, tu pentru mine eşti, vei rămâne primul şi ultimul gând, păcatul ascuns în pământul cuvintelor peste care ning fulgi cu tăceri şi durerea că toate-au sfârşit prea curând.

Lacrimile tale seamănă cu ceaţa, de-aceea am s-o tai, am să-i fac nişte găuri măcar, să nu mai prindă în capcană alte vise luminoase. Tristeţe, venisem la tine să te întreb câte ceva despre epitet, dar tu ai început să faci comparaţii. Din clipa aceea am devenit saltimbanc, eram ba prea sus, ba prea jos, şi nici plasă nu aveam sub aşteptările mele. Nu pot să-ţi cer să pleci, pentru că nu te-am chemat niciodată pe nume. Mai bine plec eu, sunt obişnuită cu trenul de seară ce ajunge la destinaţie întotdeauna în zori, cu trenul acela atât de fericit, încât nici nu i se vede urma de nesomn.

Toate ploile nopţii Eu şi ploile nopţii suntem litere deschise, pahare albastre, cu cât le golim, cu atât urmele stau mărturie că suntem izvoare, că am udat încă o dată rădăcinile vremii. Suntem literele amestecate în calendare cu miezul furtunilor, pornirilor, al halucinantelor doruri să ţesem ogoare din care tulpinile se ridică până la păsările ucise de sete şi ne-acoperă fruntea şi gura, doar ochii să rămână de strajă aburilor din cuvinte. Despre linişte abia acum învăţ să visez, dimineaţa închid simţurile în călimară, plec fără gări desenate pe talpă, fără bagaje, m-apropii de tine cu palmele, să m-auzi cât mi-e de dor de cercuri în care liniştea se poate conjuga la plural.

Urlă tăcerea, dorul mă strânge şi-n noaptea asta târzie zbori prin gândurile mele, emoţia a rămas la fel de vie, destinul ne-a cules, dar indiferent ce-i hărăzit să ne fie, sufletul meu ca un alambic, te va distila mereu poezie.

Vanda Ines Popa

Regina vieţii mele Să definesc iubirea, cum aş putea eu oare, Când nu există suflet să nu fie vrăjit De stele, ce coboară pe lujeri de candoare, Ţinându-se de mână în vals fără sfârşit? Romanţe cântă firul petuniei dantelate Cu note calde, line, din vis nepământean Şi luna ţese leagăn din raze parfumate, Dorinţele, în noduri se strâng, în chingi de-alean, Iar ochii scriu poeme cu perle de lumină Şi timpul se comprimă-n clepsidre de libaţii, Imperecheate doruri distanţele alină, Culori descântă trupul cu fantezii şi graţii. Cum să descriu iubirea? Tandreţea-i mă seduce, Un veac nu mi-ar ajunge să-i conturez prefaţa, Iubesc clipă de clipă mai mult decât pot duce, În anotimpul ei, captivă sunt de-o viaţă. Mă las de bunăvoie, de ea încătuşată, Aş separa planete, de-ar fi s-o rătăcesc, Rodesc din rai lăstari, cât pot fi de bogată, Regina vieţii mele, doar ei am să-i slujesc.

Romiţa Malina Constantin

foşnetul unei rochii de mătase

până la aiurare dar ei mă învaţă liniştea pentru că înţelepciunea se întinde prin copilărie şi se poartă din muguri în seminţe deşi crezi că doar pieptul munţilor cerne bogăţia în fire de iarbă se află fructe înfiorate şi transparente pe care doar ochii veşniciei le poate pătrunde... neînţelese arderi roiesc până lepăd durerea aceea goală în care sufletul se dezghioacă câte peregrinări pe cruce şi câte scrisori către Tata câte ghemuiri închipuite în pântecele Mamei şi câte miresme în căderi... se spune că trezirea e o ucidere lentă tributară pentru a atinge nemurirea iată, îmi voi răsfira în carne seminţe pentru vârfuri tinere

dantele din Siberii înainte de Soare mereu mă aşez în tine drum pe care îl vezi când pâlpâie luna cu toate acestea strig fiecărei pietre pe numele ei şi mă inund în seva zefirului ca o Evă în care dospeşte un nou film nimic nu mai seamănă a sfârşit de lume sau a lumânare setoasă de zbaterea cerului nu, nu, nu n-aş vrea să mă îmbraci ca pe o femeie care ştie caligrafia oglinzii sau să mă vezi luând forma unei fericiri ascunse în iglu de fapt stau în tine în chip de rugă fără măsură rar mă îmbat încât să-mi simţi setea mistuitoare de dragoste ascunsă în vene deşi zâmbetul îmi e sfios ca al unui copil... la masa noastră s-au înnaripat treptele s-au îndulcit cu acea bucurie tainică după ce au străbătut coaja seminţei siberiene luând câteva din grădinile suspendate pe care le puteam vedea doar noi... îmblânzeşte-mă sălbatic când plecăm în amurguri fără seamăn doar acolo ni se deschid porţile nimic nu vine în foame fără să treacă prin moarte de aceea plăteşte-mi nebunia când scriu amintindu-ţi că stai la masă şi bem vin înnobilat de gustul meu doldora de cutremure exotice după o veşnicie modelată deseori în lut de decor...

iată îmi voi păstra vârfurile tinere cu o jumătate de cer strigăt şi turnuri urcătoare pe înţelesul păsărilor trebuie să recunosc uneori mi se pare că aud sunete ieşite din tipare pe care mă strădui să le răsucesc în fir de mătase

Maria Călinescu

Mă înfrăţesc cu cerul, nu cred că e prea mult, Îmi hrănesc cuvântul cu-al sorţilor tumult, Păşesc pe lutul vieţii ce Domnul a croit, Se-ntrezăresc fărâme dintr-un apus voit.

Luminiţa Cristina Petcu În acorduri de iubire Câte lacrimi s-or prelinge prin cuvintele de seară, iar din ceruri, va mai ninge şi în anotimp de vară? Sau, pe-altare nefinite de vezi sufletele ninse, visele-s umbre zdrelite, falduri reci de stele stinse. Când va-nchide ochii soarta spre nehotărârea lunii, luminând să-ntoarcă roata, pe nisip pictând petunii? Printre ele, mii de fluturi să se-nalţe-n zbor haotic, să atingă-n dulci săruturi câte un destin afotic. În zbor lin să-ncingă hora şi la mijloc, curcubeul să întâmpine-aurora, dând iubirii apogeul. În acorduri de iubire clipa veşniciei zboară, ca răspuns la mântuire, preschimbând iarna în vară.

Presimţirea cuvintelor Uneori, după somnul de noapte, ne căutam drumul printr-un oraş ambiguu, alteori, înveşmântaţi în alb, ne uitam la soare până ameţeam, în timp ce leoparzii dormeau pe canapele de catifea, ne repetam unul altuia bătăile inimii într-un du-te-vino al literelor aşezate în cuiburile lor, la începutul primăverii, când toate priveliştile sunt pline de farmec. Eşti liber faţă de ceea ce accepţi, prizonier faţă de ceea ce refuzi, îţi şopteam din ţara viselor pe care, cândva, o dorisem atât de mult şi unde totul urma să se întâmple în exuberanţa liliacului alb şi mirosul dulce, profund ce-şi datora dreptul la existenţă, pentru o clipă cât toată veşnicia. Închide ochii, mi-ai spus, de parcă îţi era teamă să nu te privesc cum răsari, în timp ce fugeam de noi, depănînd istoria unui sărut în schimbul unor fotografii din care ştiam că mă vei recunoaşte, după dragoste!

Ella Grecu Mă înfrăţesc cu cerul Coboar-aprinsă luna pe căile de fum, Prelinge mii de raze pe umbrele din drum. Firescul nu-nspăimântă ca un amar regret Când descifrez, în noapte, un chip cu-al meu portret. Din galaxii cereşti cad miile de stele, Împrăştie lumina-n nopţi cu dans de Iele. Îmbracă iar pământul, cum doar în vis am vrut, Îmi răsădeşte-n suflet linişti de început. Arde-n lumina nopţii un gând ce prinde glas, Înalţă către zori tot ce a 'nsemnat pripas, Învăluie drum vechi în haine de speranţă, Limpezindu-mi gândul, izvor de toleranţă. Cucernic aud îngeri în rugile ce-s noi, Presară liniştirea ce susură-n puhoi, Dintr-o cărare strâmbă îmi face drum întins Sub ancora visării, cu pasul mai destins.

îngenunchere în transparenţa sanctuarului în sanctuarul cu pereţi transparenţi de cer un surâs de copil pictează miresme de frezii pânze senine de corăbii

ancorează uscaturi aride de braţe sub arce din raze de timp frenetice ape urcă din solzii argintaţi de cuvinte în pulsul ritmat al inimii aripi de linişte cuprind câmpuri ninse cu izvoare de soare în zborul înnoptat cărări pietruite de anotimpuri şoptesc printre umbre şi frunze infinitul unor stele de lacrimă visuri şi iubiri dorm sub pleoape în iarba de gânduri ascuţite de săbii din trupuri prelungi de aer se rostogolesc feţe scunde de lut printre linii întrerupte de vânt în sufletul cu pereţi transparenţi de cer aprind cu lumina din ochi rotunde lumânări de gând

şi apoi... cad lacrimi de cer pe ochii mei lacomi de imens.

Dida Diana Cioponea

Aşa mă înrădăcinez cu marea iar tălpile-mi ard a dimineţi... când ace de lumină-mi calcă zarea, iubirea mea va naşte mii de vieţi.

Himeră-i iubirea... Ascult înserarea cum plânge în urma paşilor mei trişti, iar marea, algele-şi strânge la mal, în vremi de restrişti. Se rotesc pescăruşii strigând, iubiri pierdute-n val... risipite; sub streaşina nopţii plângând, te strig ne-ncetat - vino, iubite! Mă mângâie marea pe glezne şi zei se răsucesc în morminte... eu calc nisipul pierdut în bezne, strigând iubirea în mii de cuvinte.

Mă afund în deznădejdi şi uitări, iar clipele în palme le strâng... valuri spre mal îşi fac iar cărări, iar eu rătăcesc şi mâinile-mi frâng.

Înalţ postume Pictam pe corola albastră vise prăbuşite în spirite pierdute şi-am început cu sfârşitul unui răsărit ce se-ndrepta spre asfinţit. Pe boreal am întins o pânză, să pot picta cameleonic păcate pierdute în drumul spre casă. Mângâiam stele să le-adorm, să pot picta infinitul... Saturnienele inele, le amanetam pentru-un sărut... S-au dus timpurile când, rebelă, scriam versuri încrucişate de săbii şi rime nepereche, pe carapacea unei scoici.

Pe frunte, iubirea-mi pune tiară... arzându-mi gândul cu mii de tăciuni... mă arde sigiliul, lăsat ca o fiară, să muşte din mine... să facă minuni. Cu palma-ntinsă, pe mal rătăcesc... priviri înspinate de-atâta mirare, mă dor şi irişii atunci când iubesc... un chip ce n-are chip şi nici privire n-are. Himeră-i iubirea pe-al mării suspin; un chip răsărit din apusuri de soare... oglindă spre cer... în inimă spin, ce tare loveşte şi tare mai doare!

Stelu Pop Stay by me... stai cu mine iarnă a tăcutelor cuvinte când picuri din unde mă ascunzi în necuvinte azi le fac în necaz tomnatecelor frunze ce unduiesc în ramul nud o ultimă rundă de an lud mai caut un compromis în cuvântul/necuvânt ce vrea să fie un revers al aşa-zisului vers

Acum, înalţ postume stratului de ozon. Parcă l-aş picta puţin cu albastru marin... dar este prea subţire

(rezultatul orânduielii alambicate cu literă de alfabet dintr-o nevinovată zmucitură de tastatură de net) stau şi mă socot cu timpul netot ce nu-mi dă răgaz de taifas cu ale mele cuvinte rostuite cu rost şi sârg într-o banală înşiruire de gând când mă plec şi mă supun gândului Bun şi spun şi spun stay by me stay by me...

Veni-va oare ziua, în care vom fi doi, iar zorile uni-vor miracolul din noi?

Rodica Constantinescu

Aştept

Liliana Mihaela Zaharia

Unghi obtuz suntem ca două aripi rănite în jocul tragic al sorţii trasând în unghiuri obtuze jocul tandru al iubirii am pierdut timpul printre şinele de cale ferată ce au străbătut fantome a amintirilor ceaţă am tras de geana dimineţilor până pustiul aşteptării a născut speranţa – fir al netrăitei vieţi redă-mă inimii tale ca pe-un pribeag ce-i rătăcit în cale

Soborul nopţii Soborul greu al nopţii coboară peste sat, s-a liniştit pământul de-atâta greu oftat. Zăpada doar sclipeşte prin cercul lunii, trist, iar codrul o veghează, tăcutul organist. Doar stânca-mpestriţată mai sparge cer senin, aşteaptă gerul aspru să crape coaja lin. Să iasă din găoace, cu capu-abia iţit, fantasma-nceţoşată ce-n viaţă s-a trezit. Şi-n margine de vatră adoarme vântul crai, pândind în vraja nopţii iubiri ce-ai vrea să ai. Doar inima vibrează-ntr-un vis învolburat ce-şi fierbe ne-mplinirea de când tu ai plecat. Aş vrea să cânt, dar nu pot, chiar şi tăceri mă dor, o ţară ne desparte, o viaţă şi un dor.

Trecut-a multă vreme de când nu ţi-am vorbit Şi întrebări noian am strâns în cuibul meu, De-nvolburarea clipei atras şi amăgit, Am rătăcit cărarea, uitând de drumul Tău. Mă lupt cu mine, Doamne, să aflu un răspuns Să ştiu cum să mă-nalţ, să trec acel hotar, Încerc din răsputeri să ţin privirea sus Măcar pentr-o secundă, să fiu lângă altar. De la o vreme, Doamne, parcă îmi caut loc, Mă simt ades străin în casă şi obor, Aştept de nu ştiu unde, semnal spre alt soroc, Iar sufletul palpită, atins de plâns şi dor. Să-mi spui acum, Părinte, de ce voiesc în taină Să zbor cât mai aproape de zorii noi ce vin? De ce îmi este sete de rouă şi lumină, Iar ochii mei visează doar univers divin? Dar neputinţa aduce mânie-n vocea mea Şi spun în jur cuvinte care lovesc şi frig, Mă las târât în neguri şi pătimire grea, Apoi, când să Te chem, putere n-am să strig. Cu detaşare aş vrea să îi privesc pe toţi, Cu pace şi iubire, apoi să-mi văd de drum, Dar mă opreşte o umbră ce zice: N-ai să poţi! Învăluindu-mi calea cu năluciri şi fum. Te rog, Părinte Sfânt, dă-mi îndrumarea Ta Să îmi găsesc sălaşul printre furtuni şi-ngheţ, Ajută-mă s-ajung la casa mea din stea Ce poartă-n raza ei cuvântul Tău de preţ.

Pianul Sunt vechi pian ce cântă în iarna dintre şoapte, Ascuns în umbra orei, să-i fur nemărginirea, Dar gerul din adâncuri mă stăpâneşte-n toate, Aş vrea măcar o clipă să ştiu ce-i nemurirea. Mă simt în mâna vremii dezacordat şi trist, Iar clapele-amorţite în gri s-au contopit, Tăcerea mă întreabă de sunt, de mai exist, Văzând cum, greu, tot praful mă trage-n asfinţit. Cânt fals şi cu tremolo printre-amintiri fugare Nocturne-ngălbenite, cu gândul către ieri, Am clapele-ngheţate între secunde-amare, Iar notele-mi sunt stinse, venind de nicăieri.

Dar parcă-o voce lină de undeva se-nalţă Cântând într-un andante poeme nesperate, Prin adieri divine, o taină-ncet mă-nvaţă: Să-mi caut fericirea, în suflet, nu departe. Îmi curăţ umbra tristă cu roua de pe nouri, Iar clapele-mi tresaltă în ritm înălţător, Eu cânt sonata vieţii şi fug de reci ecouri, Sunt un pian al sorţii şi propriul dirijor. N-am teamă de secundă şi-mi caut nemurirea Făcând din note scară, să urc la cuibul meu, Doresc lumină-n suflet şi să culeg iubirea, Apoi să-mi reazem tâmpla de cer şi Dumnezeu.

Prin păr, printre zulufi rebeli, Nu-ţi vor mai trece chicoteli De calzi zefiri, dinspre apus; Doar amăgiri plutind pe sus. Noi nu vom mai iubi, oricum, Ne-am tors fuioarele de fum, Ne-am consumat într-un tumult Şi firul tors s-a rupt de mult... Acum, punem în broderie, Priviri ce-ar fi putut să fie.

Monica Benedic

Elena Mirca

Mama aroma ta Lacrimile se zbat sub învelişul pleoapelor, Ochii scumpi nu-mi mai sărută ridurile, Fluturii nu mai ajung la inimă. Din zidul tăcerii decupez cărămizi, Pietre sfărâmate sub dalta realului... Eşti pătratul perfect Ce umple golul sufletului meu! Prin viscolul gândurilor, e vie aroma ta. Castelul mi-e invadat de valurile trăirilor, Valuri ce nu pot şterge emoţia vie. Vino în asfinţitul magic, iubitule, Când luna ne priveşte şi ne uneşte în calda mântuire.

Amintiri, ce-nvie la tot pasu-n cale-mi, Mă trudesc, frângându-mi în clipe ziua-ntreagă, Şi-mi răscolesc prin suflet, prin gânduri rumegându-mi… De ce nu ţi-am spus, mamă, că tare îmi eşti dragă? M-ai învelit, să nu simt tot greul ce te-apasă Şi-ai zăvorât cu lacrimi dureri ce te doboară… Iar suferinţă tu ai primit zicând doar „lasă…”, Te-ai ghemuit sub ziduri ce sub pământ coboară. Şi-mi furişez, cu dor, o clipă numai gândul Să te zăresc cum cauţi cu ochii tot spre mine… Să mă-nveleşti şi, poate, să îmi trimiţi cu vântul, În adierea-i surdă, o şoaptă de la tine…

Nicolae Văduva

Laurenţiu-Costin Negruş

Noi nu vom mai iubi...

Vremea întrebărilor

Noi nu vom mai iubi vreodată, Nu vom mai da fântânii roată Să ne strigăm, în ea, pe nume, Să bem alt început de lume.

E vremea întrebărilor deşarte, Când cineva întreabă despre noi, De te iubesc, chiar dacă eşti departe; Sau de trecutul nostru e gunoi.

Mă uit, fără să-i critic îndoiala Şi nu am timp în vorbe să mă scald, Căci mi-e atât de dragă învoiala De-a te iubi, nepreţuit smarald! Ei întrebări vor arunca în lume, De te-am iubit cu suflet sau cu trup, Dar pot iubirii mele să-i dau nume, Călcând pe jurăminte pentru-n grup? Eu ţi-am jurat pe veci statornicie, Că al tău nume fi-va la secret, Până vei vrea să prindem în hârtie A dragostei putere, la concret. Nu mai am timp de-a lor abrutizare, Trăiesc orice secundă ca un dar. Te simţi iubită, de te uiţi în zare, Vei şti că nu ţi-e aşteptarea în zadar.

Rygett

Să adormim apoi ca pruncii-n leagăn, când se aştern tăceri peste genune, nopţii să-i respirăm izul de reavăn când luna începe povestea a-şi spune.

Nicole Ylaria Femeia, o veşnicie Aripi de înger, un demon iubitei dărui, prin oameni, legământ, Uniţi în gând, simţire şi cuvânt, Nu ştiu să scriu, dar tainele pricep, le-mbrac în flori şi voaluri. „Tălmăceşte, demone, ce nu-ndrăznesc a spune. Să strălucească alţii, ca soarele ce-apune...” Femeia poartă-n pântece minune, veşnicia-n minte şi-n inimă o lume. Frumoaso! Chipul ţi-l transform – lemnul în plastilină, Creez ca ieri, azi şi mereu, Dă-mi gândurile, să împletesc cunună Şi să te las, în locul meu, la margine de drum, Străinii să-i îmbii : „Veniţi, luaţi !...” Frumoasa mea, nebuna... Se-nchină demoni şi îngeri deopotrivă.

Gabriela Ana Bălan O carte cu numele meu Parfum de mărţişor Pe-un raft, aceeaşi dulce amintire un bucheţel în porţelan sculptat, din haina primăverii, două fire ce-mi primenesc sufletul îngheţat. Mi se-nnăspriseră oasele-n trup şi mi-era dor, mi-era atât de dor, de mugurii verzi ce pe ram se-ntrup şi de parfumul cald de Mărţişor. Să mă îmbrac în floarea de cireş când scutură pe jos alte ninsori şi să mă scald în raza de la şes când mă trezesc primenită în zori. Să iau la pas alei ce îşi întind nuanţa primăverii lângă tiv, în părul despletit, cochet să-mi prind mănunchi fragil de brânduşe oliv. La braţul tău fălos să mă strecor sub bolta cu alai de vrăbiori, în visele de-o zi să mă-nfăşor, tu să mă-nalţi uşor de subsuori.

De ce nu vii? De ce mai mult Citim cărţi scrise de poeţii morţi? Mâna mea continuă încăpăţânată să scrie Pe nori pe lună pe ţărână Dumnezeu ştie că nu mă opresc Îmi aşterne rezerva celestă de hârtie Mă joc cu moartea Poate o pierd Ca pe o jucărie din copilărie Mă joc de-a cititorul Intru în librărie caut pe raft O carte cu numele meu vânzătorul Îmi spune să am răbdare poetul e încă în viaţă Să trec şi mâine dimineaţă cu puţin noroc Poate moare vitrinele sunt deja pregătite Şi eu chiar veneam să cumpăr o carte Ţineam mâna ridicată spre cer Ca un steag fluturam curcubeul Călcam din iubire spre moarte Mai bine mă joc de-a Dumnezeu Cânt pe străzi ca un sfânt cu halou Scriu poezia cu sânge o carte cu numele meu Plâng fluvii de lacrimi pentru fiecare floare

Crescută din cuvânt Atât de puţin cer în schimb Vă implor Nu aşteptaţi – Eu poetul – Să mor

Valiza cu melci Mă trimite cu un geamantan de cărţi prăfuite în hăul de la marginea lumii Vrăjitoarea voodoo m-a plătit cu câteva cuvinte Furate din cărţile sfinte Crede că habar nu am ştiu că în valiză Sunt suflete rătăcite după mirosul de păcat caut un şarpe să le îngrop Eu nici nu locuiesc pe strada aceasta Nu mă huliţi m-am împiedicat de ziduri reci de nepăsare Vai din geamantan se împrăştie mii de melci m-a păcălit a naibii vrăjitoare credea că îmi găsesc iubirea? sfârşitul? pe aici eu credeam că voi semăna cuvinte la marginea lumii un soi de seminţe fermecate vor creşte într-un an cât o carte bine că azi am împrăştiat melci nu moarte

Regina de gheaţă Scrie-mi numele pe ape când sunt departe, Să îmi vezi chipul în oglindă, pe frunze În luciul inelului, în mintea ta, În sâmburele de măr rămas pe farfurie, Sub aripi de înger, în ceaşca de cafea. Trec, regină de gheaţă pe sub ochiul tău, Cu tălpi însângerate pe un munte de inimi, În urma mea, un zid de cioburi, Un râu de sânge, zmeul cel rău plânge, Lacrima îmi îngheaţă în formă de inimă. Tu, zeu frumos, dansezi pe ea Legat cu-o funie de foc de o stea Şi îndoiala e o stâncă mare, Aştept sub cruce de speranţă Prima floare de colţ, Mâna mea scrie cu fulgi de curcubeu Numele tău. Cândva ţurţurii erau săgeţi de foc, Cândva şi cifra 13 îmi purta noroc, Îţi jur pe umbra morţilor Să se prefacă ţărână tot aurul din mintea mea Dacă ştiu altă lume mai bună, Alt loc mai cald ca în inima ta.

Puiu Alexandrescu abandon de două ori mă doare dacă pleci dovadă faptului în sine o dată pentru ochii tăi şi-o dată pentru tine n-am aer de ajuns să strig să stea şi timpul şi oraşu-n loc tramvaiele să sară de pe şine şi-n calea ta şi strada să ia foc rămân şi tac privesc şi tac ca ultimul tâmpit când l-a lovit năpasta şi-mi creşte-n ochi un gând sosit din infinit: ce bine-ţi vine fusta asta!

Trecere În ochii peştilor astrali, Captivi năvoadelor eterne, Voi desluşi cândva, pesemne, Ecoul sunetelor tari. Pe rug uitat, de piatră ninsă, Din albul marginii de vis, Îmi fi-va paznic, cerc închis, Surâsul de fecioară plânsă. Orbit, cu amintiri poruncă Între a fi şi a nu fi, Indubitabil, voi greşi, Cum luna-n mare se aruncă.

bîrfa lumii ai auzit? vorbeşte lumea cum c-aş fi îndrăgostit, pentru că-n tramvaiul patru într-o zi, noi ne-am privit. şi apoi, ce chef a fost! ce seară! doar tu şi eu, la o terasă cu vin de soi, cu lăutari cu lumânări şi flori pe masă… în taxi, te ţineam în braţe să-ţi sorb parfumul de pe tâmple şi-mi adunam căuşul palmei, cu coapsa ta să mi se umple.

ce proastă-i lumea! habar n-are că între noi e doar trecut, că tu… eşti doar o amintire şi că-n tramvai nu m-ai văzut.

Dedicaţie tristeţea nedoritelor femei n-a locuit nicicând în ochii tăi, căci te-am păzit, cu mângâieri pe-ntreaga ta fiinţă, cât am ştiut şi cât mi-a stat putinţă, să nu las nenorocul, umbră rea, regretelor pieziş făgaş să dea şi să-ţi încuie-n piept nimicul greu, când singură ai fi putut să fii mereu.

Mirela Grigore

Două pete de albastru, Două tonuri reci şi dure Îşi petrec singurătatea, Peste timpuri lungi şi sure. Două adieri firave, Două frunze ruginite Caută în zi şi-n noapte Doar răstimpuri liniştite. Două minţi tulburătoare, Două chipuri răvăşite Se privesc străin şi aspru Printre ore şi clipite. Două stele căzătoare, Au apus în dimineaţă, Ard pe rug de răsărit Şi se sting din astă viaţă. În Eden de muritor, În al vieţii dar ceresc, Doar singurătatea râde Când te pierzi şi când greşeşti… Doar singurătatea sparge Cupa ta de fericire Şi-n pocalul cu tristeţe Toarnă vis şi amăgire.

Sunt trubadur al nopţilor cu stele…

Am împletit în trei dorul de tine… Am împletit în trei dorul de tine, L-am pus la cingătoare timpului, Am încercat să-l fac trecut odată, Dar n-am putut şi-s pradă visului… Închis-am amintirea în cutie Şi-am pus-o-n raftul ferecat uitării, Am tot sperat să spun „A fost odată…”, N-a fost aşa şi-s pradă aşteptării. Te-aştept s-apari, iubirea mea pierdută, Aşa cum ziua îşi aşteaptă noaptea, Să-şi odihnească ceasul frământării, În vise tainice şi-n blânde şoapte.

Singurătate în doi Două unde de lumină, Două umbre de tăcere Stau şi se privesc în faţă, Se lovesc crunt, cu durere.

Peste noaptea înstelată Trec adesea fără somn Şi mă-nalţ pe scări de veghe Către albastrele mistere, Trec apoi, peste abisuri Şi ruine de plăcere, Să culeg nemărginirea Fără lacrimi şi durere. Apoi stau ursuz de vorbă Cu o gloată de-ntrebări Ce-au avut curaj s-apară Pe-ncâlcitele cărări, Merg apoi după răspunsuri Ce-s turbate de nesomn, Ca să pot să găsesc calea Trubadurului din om. Trec şi nopţile cu stele, Vin şi pleacă repetat, Iar eu urc, noapte de noapte, Către cerul înstelat Să colind prin văi de vise, Să adun praful de stele, Ca să pot să fac o salbă Pentru cartea vieţii mele.

Marian Hotca

Luca Cipolla

Stupore poem luminat lumina a început să cânte cu glas de ghiocel când albul părului s-a maculat de la atâtea foşnete scăpate din soare poem de primăvară lângă umbra unui ghiocel privirea dimineţii ciopleşte în pământ trupuri firave de brânduşe sângerând

Si ritrasse per un istante e si vide trafitto da un raggio ad altezza di stomaco, del timido poeta non restava nulla, un muni lo invitò ad osservare e a capire e per rispetto, a tacere. Si levò le scarpe e il tappeto già aveva speso la sua forma: sotto di lui tutto parve illusione, le ore si disgregavano e diventavano sabbia, quanti granelli o similgocce, tutto era sparso nell'etere, una clessidra rotta, tutto era gioco, già, una prova, gli attori si tolsero i costumi di scena e lo spettacolo alla sua naturale conclusione comunque da festeggiare, né vincitori né vinti soltanto…

cronomorfism pe podea oasele mele se fac ţăndări strângeam praful în gheme de puf şi timpul ca o gheară dublă scurmă adânc în parchet şi în mine erau carii - şi sufletul zgâriat stătea singur într-o coajă de nucă neputând să mai scoată vreun scâncet trandafiriu nu voi protesta că geamurile au făcut riduri de sticlă sau că draperiile s-au sărutat pe ascuns cu amurgul de la ora şapte nu voi căuta în praf perle şi nici flori printre amintirile pereţilor plini cu rezervaţii brumate de igrasie pe podea voi fi doar o bucată de carne ce se zvârcoleşte în surâsul timpului ce spintecă totul din încheieturi

Stupoare Se retrase pentru un moment şi se văzu străpuns de o rază la înălţimea stomacului, nimic nu mai rămânea din poetul timid, un muni îl invită să observe şi să înţeleagă şi din respect, să tacă. Se descălţă şi covorul consumase deja forma lui: sub el totul păru o iluzie, orele se dezagregau şi deveneau nisip, cât de multe grăunţe sau cvasi-picături, totul se răspândise în eter, o clepsidră spartă, totul era joc, tocmai, o probă, actorii îşi scoaseră costumele de scenă şi spectacolul concluziei lui naturale, oricum de sărbătorit, nici învingători, nici învinşi, doar…

L'ultima profezia (a Peter Deunov) Non cadrà un capello dalla testa del giusto, la schiena del gatto rivolta a oriente, fragole al desco dell'ultima profezia stravolta dal nonsense, una scheggia di vetro ora diamante che saprà recare effetto farfalla il vento a favore, setoso di sabbia.

Ultima profeţie (lui Peter Deunov) Niciun fir de păr nu va cădea din capul neprihăniţilor, spatele pisicii, îndreptat spre orient, căpşuni la masă ale ultimei profeţii răsturnate de nonsens, o schijă de sticlă, diamant acum, ce va şti aduce efectul fluture vântul favorabil, mătăsos, de nisip.

Terzo occhio E dal cancello entrava polvere di gesso, nuvole di luce all'ingresso, pigne abbandonate sulla credenza e da quest'ingombro ricavo silenzio e tutto pare adesso libero dalla quarta dimensione… fogli di quaderno a righe volan dalla finestra sopra un rigido platano; soglie erbose riportano al calore d'una mano che s'allontana e notte si scolora dipinta dalla rosa divina che accompagna all'uscita dell'ultima illusione.

Al treilea ochi Şi din gard intra pulbere de ghips, nori de lumină la intrare, conuri de brad părăsite pe bufet şi de sarcina aceasta

obţin linişte şi totul arată acum lipsit de dimensiunea a patra… foi de caiet cu linii zboară prin fereastră peste un platan rigid; praguri ierboase readuc la căldura unei mâini ce se îndepărtează şi noaptea se decolorează pictată de trandafirul divin care însoţeşte la ieşirea ultimei iluzii.

Lucica Dragoş în pântecul nopţii un voal mistic se aşterne peste urbe ploaia măruntă de vară sparge liniştea de pervazul ferestrei prinsă-n visare natura a aţipit în pântecul nopţii un licurici descântă prin iarbă doar gândul omului rămâne treaz făcând planuri pentru ziua de mâine.

macazuri Halta aceasta e locul în care nu mai opreşte niciun tren de-o vreme încoace nici n-ar avea cum pentru că şinele au fost scoase şi vândute de unii de alţii la fier vechi în timp ce locomotiva Juji care fumega cândva prin spatele grădinii e astăzi obiect de muzeu sau poate zace în abandon prin vreun depou iar în clădirea din care ieşea la ore fixe ceferistul în uniformă cu fanionul în mână pentru a saluta trecerea trenului

locuieşte azi o familie mai numeroasă care nu ştie de uniforme de fanioane dar pe care o zăresc mereu trebăluind prin mica gospodărie doar ăl mai în vârstă pironit pe un scăunel în faţa clădirii a luat locul ceferistului aşteptând parcă sosirea trenului care trecea cândva prin haltă de fiecare dată la ore fixe.

semne pe ziduri deasupra cerului ursuz şi greu de atâta ploaie îngerii îngână tăcerea foşnind din aripi dantelate presară-n văzduh armonia fulgilor pufoşi semne pe ziduri copaci şi pământ netezind visul iernii de-a rămâne pură şi albă.

Universul cărţii Negrupe Alb De la „Orbirea”, la „Arbeit macht frei” şi la „Masse unde Macht” Boris Marian Mehr Dacă Orwell a „simulat” sistemul totalitar „roşu”, Canetti a reuşit acest experiment prin romanul „Orbirea” (Die Blendung), în 1935 şi „Masele şi puterea” (Masse unde Macht), în 1960. Finalul romanului „Orbirea” este – arderea cărţilor într-un teribil incendiu. Se cunoaşte faptul că prima acţiune de amploare a regimului nazist, în 1933 a fost exact acest pas – distrugerea culturii, a cărţilor, apoi a oamenilor prin deportări, internări în lagăre de exterminare, din 1935 până în 1945. Cartea care a realizat o analiză profundă a totalitarismului a fost „Masele şi Puterea”, în traducerea Ameliei Pavel. Capitol cu capitol, cititorul păşeşte pe un traseu care îl duce la adevăruri pe care istoria ni le ţine şi astăzi în obscuritate. Frica de atingere, teama de celălalt, negarea îndemnului biblic „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, este miezul viermănos al acestui fruct putred pe care ni-l lasă o lungă epocă de „civilizaţie umană”, începând din mileniile dinaintea erei noastre şi până în actualitate. Canetti face o distincţie între „mase deschise şi mase închise”. Urmează patima distrugerii, caracteristică perioadelor de conflict deschis. Un alt element este „sentimentul persecuţiei”, când orice masă de oameni acuză altă masă că o lipseşte de drepturi, îi subminează existenţa. Adesea persecutaţii devin persecutori, fie persecutaţii sunt exterminaţi în numele aşa zisului drept al majorităţii. Minoritarii nu sunt apăraţi, ci acuzaţi aproape permanent de complot. Religiile universale cunoscute ar trebui să îmblânzească masele dar, din păcate, uneori, le incită. Se creează starea de panică. Masele diferă după obiectivele oferite - direcţionarea, stagnarea, mişcarea circulatorie, dezorientarea, intoxicarea. Ritmul evoluţiei este un factor determinant în desfăşurarea evenimentelor istorice. Revoltele, răscoalele, revoluţiile sunt, de obicei, violente, iar violenţa este acceptată preferenţial de mase. Deşi violenţa implică jertfe umane chiar din rândul maselor. În mentalul colectiv există şi masele invizibile, amintirea morţilor. Masele se pot divide, unele devin agresive, datorită afectelor dominante, apoi

masele fugare, deplasarea maselor în spaţiul geografic favorizant. Canetti numeşte războiul ca pe un fenomen de „mase duble”, cele care se confruntă. Un rol important îl au simbolurile – de obicei fenomenele naturale, aspectul geografic, obiectele de cult etc. Prin degradare, o masă devină haită. Este semnul cel mai tragic al involuţiei civilizaţiei. Canetti aminteşte aici şi de rolul religiei chiar în rândul haitei. Alte repere – măruntaiele puterii, supravieţuitorii, violenţa, rapiditatea, porunca, metamorfoza, dominaţia, paranoia. Finalul este – supravieţuitorul. Suntem cu toţii nişte supravieţuitori ai unor conflicte, conflagraţii la scara mondială, continentală. Nimeni nu poate spune că trăieşte în deplină siguranţă. Iar această nesiguranţă nu vine de la fenomene naturale, şi ele imprevizibile, ci de la tendinţa de confruntare a maselor umane. Este o viziune pesimistă a autorului, nu ştim în ce măsură are sau nu are dreptate, dar istoria cunoscută de noi este o istorie a războaielor aproape pe întreaga suprafaţă a globului. Cel mai şocant segment al cărţii este referirea la experimentele lugubre pe care le-au încercat medicii nazişti, dar nu numai ei au fost singurele exemple, apoi deportările în masă, tot o formă de experiment inuman. Fiecare capitol al acestei prestigioase cărţi – un studiu de mare fineţe şi profunzime – indiferent că este vorba de Europa, Africa, Polinezia, în oricare secol – constituie un moment de reflecţie ce nu poate fi ocolit. Accesibilitatea textului scris de Canetti este uluitoare.

Concurs Negrupe Alb REZULTATE CONCURS EPIGRAME – LUNA FEBRUARIE Publicat de BIDULESCU CONSTANTIN Realitate românească

La tema POLITICA au participat 8 autori cu 83 de epigrame, astfel: - Victor Bivolu 21 de epigrame (de la 1 la 21) - Gheorghe Niculescu 7 (de la 22-28) - Mircea Coroş 13 (de la 29-41) - Horga Mihai 3 (de la 42-44) - Ion M. Ruse 14 (de la 45-58) - Constantin Bidulescu 13 (de la 59-71) - Gheorghe Pârlea 9 (de la 72-80) - Janet Nică 3 (de la 81-83)

Discuţii sunt în varii medii Dar e şi simplu să constaţi: Românii nu-şi mai iau concedii, Mai nou fiind... concediaţi. Epigrama a obţinut 6 voturi, fiind preferată de: Victor Bivolu, Gh. Pârlea, Elena Alec, Rygett, Maria-Ileana Tănase şi Lilioara Macovei. Pe locul doi s-a situat epigrama 27 autor Gh. Niculescu (4 voturi)

Câştigătorul Concursului este RUSE M. ION cu epigrama nr. 53:

Pe locul trei epigramele: Nr. 52 autor Ruse M. Ion (3 voturi) Nr. 75 autor Gh. Pârlea (3 voturi) Nr. 69 autor C. Bidulescu (3 voturi)

ProzăNegrupe Alb Fântâna hoţilor de Ion Ionescu-Bucovu Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare şi sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoţilor stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu ştie nimeni! Curge din ea o apă rece, care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Şchiopu îi ştie tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost şi el printre ei, domniile lor, printre hoţii sau haiducii care au fost prinşi de poteră în satul Găujani şi, legat de căpestrele cailor, a fost târât şi batjocorit de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.

Acum, bătrân şi bolnav, stă pe prispă şi fumează. Priveşte soarele cum răsare şi cum apune şi oftează: - Offf, Doamne, zice încet, trăgându-şi piciorul ăla bontul lângă el, aşa e omu’: răsare, se vitejeşte şi apune ca şi soarele pe cer... A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume Vergică, a venit mort în tron din armată şi l-au îngropat în deal, la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu şi alta, curvă de Bucureşti, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă... Hoţii erau şase inşi, din şase părţi; el, şeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoţilor. Unul, Tatace, era din Tătărăşti de lângă Cetate, se calicise de mic şi avea pică pe boierul Bellu, care-i luase răposatului de taicăsău, pe te-miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moştenise din vechime. Într-o zi o întâlneşte pe Anica lui Radu Banii, care era din acelaşi sat cu el, şi-i zise: - Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el! - Ce vorbă ai, maică? - Vreau să intru şi eu cu ei în cârd... - Şi ce să-i spun? - Ştiu o ascunzătoare din Cetate, pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureştilor... E după timpul turcilor, ca să poată fugi mai repede, în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poteraşii... Să vină pe la mine, să le-o arăt eu... C-am auzit că sunt pe urmele lor... - Bine, maică, hai că-i spun! „Tu, Tatace, urmăreşti zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!”, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin, căci juraseră să fie fraţi de cruce şi să asculte toţi de el. Şi într-o noapte, la lumina felinarelor, colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat şi-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo douăzeci de kilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga, cu sclavi tătari, ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul îşi căra tot avutul şi pe el îl aştepta trăsura la capul celălalt, s-o ia spre Bucureşti, la părinţii şi bunicii lui. Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăşti se trăgea din seva tătarilor sclavi, puşi la treburi grele, şi doar el mai ţinea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare. Alt hoţ, pe nume Sandu Silişteanu, era din Siliştea-Gumeşti, din satul Căţeleşti, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe şoseaua Piteşti-Roşiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moşia Gumeştilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea şi când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moşioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului... „Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!... A tras cu flinta după mine, prin porumburi...”, îi povestea el lui Radu Banii adesea, la pala focului, seara, în lungile lor popasuri, când puneau ţara la cale. Al treilea, pe nume Gogică, era din Pistoleşti, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii şi într-o dimineaţă se scoală din bordei şi le spune lui taică-său şi maică-sii: - Tată şi mamă, mi-a venit dor de ducă... - Ce-ai, mă, ai înnebunit? - N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol şi cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuţiţi, care-au pus mâna pe pământurile noastre! - Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule! îl certa taică-său. A plecat şi dus a fost... A trecut Dunărea de trei ori şi s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ţinut-o ce-a ţinut-o şi apoi a părăsit-o pe capul maicăsii şi-al lui taică-său şi dus a fost, i s-a pierdut urma! Al patrulea era de la Doage, din câmpie, neam de cioban ungurean, pripăşit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit, şi-a luat durda la spinare şi s-a prezentat la Radu, şi-a jurat şi el, făcându-se frate de cruce cu ei. Al cincelea era de la deal, dinspre Costeşti, avea nume de conţopist, îl chema Firea Scribălău, ştia şi ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea şi dăduse buzna în codrii Teleormanului. Al şaselea era deci Radu Banii, zis şi Radu Şchiopul... Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silişteanu, Gogică din Pistoleşti, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, şi Firea Scribălău... Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câteun licurici sclipea în bătaia vântului. Toţi şase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure, şi trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt, din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silişteanu, care sosise cu veşti proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moşia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet şi-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul, s-o împopoţoneze... - Pune-l pe listă! le striga Radu Banii, îl călcăm mâine noapte, la primul cântat al cocoşului... - Are poteraşi mulţi, nea Radule, nu le putem face faţă... îi explică Sandu Silişteanu, printre înghiţiturile de vin. - Ai cal bun? puse Radu ochii pe el şi-l înţepă cu privirile. - Am! - Tu o iei înainte şi vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp, pe la Porumburi, şi-i luăm din două părţi! Tu intri în conac, te laşi cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului - zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur? - Da!

- Dacă-i aşa, îi pui pistolul în faţă şi strigi: „Banii sau viaţa?” El o să tacă, mi-l legi frumuşel de mâini şi de picioare, îi îndeşi o cârpă-n gură şi ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră, după ce-ţi termini treaba... Ai înţeles? „Al dracului e nea Radu ăsta, are sânge spurcat în el!... Hoţ din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri... Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor...” - Tu cu ce veşti vii, Tatace? îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg, de la Silistra. - Cu veşti bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă, să nu dăm greş, că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui şi ne găseşte şi-n gaură de şarpe! - Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost, crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Un prost lipsă în grădina lui Dumnezeu! Şi se făcu linişte. Se-auzea izvorul şipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului, şi câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veşnic, se juca precum un spiriduş prin frunzele copacilor. - Zi-i, bă, Tatace, veştile! căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul? - Nu tac, şefu, mă gândeam şi eu aşa... Nu vezi ce linişte? - La ce te gândeai? - Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogăţim, ne lăsăm de haiducie, că e viaţă de câine, şi punem prăvălii la Ruşi sau la Lixăndrie... - Ha, ha, ha!... izbucni Radu în râs, auzi la el la ce se gândeşte, să pună prăvălii... Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat şi dă la sărac, nu-şi umple burta lui, ai auzit? - Am auzit, dar... - Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac... Şi zi-i odată veştile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu aţi pus, bă, budelcuţa aia? Dă-mi-o s-o mai pup şi eu o dată! - Nea Radule şi fraţilor, eu am o mândră la curtea Câmpinenului şi ştii ce mi-a spus? - Ce ţi-a spus, mă? se dădu mai aproape de ei şi Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi. - Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la Bucureşti, cu aurul strâns, să-l prefacă-n piştari, vrea să refacă biserica din cetate şi să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia, la ai ei... - Asta e treabă bună! zise Radu pe gânduri şi tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei, care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine... Tu, Tatace, tu, Sandule şi tu, Pârvule, îi aşteptaţi de-asupra pădurii Ţandăra... Când pleacă? îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace. - Când cade soarele-n asfinţit, ca să fie mâine la oraş! Aşa mi-a spus Ileana... - Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu aşa, ca pentru el. La al doilea cântat al cocoşilor să fiţi acolo! Legaţi caii la Tufanul cu Icoana şi ieşiţi în drum, faceţi şi voi pe cerşetorii sau pe călătorii nemâncaţi, dacă nu scoateţi nimic de pe el, îl aduceţi legat aici, că am o treabă cu jupânul... Vedeţi voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici, până şi-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici şi v-aşteptăm! Tu, Gogică, treci podul şi faci legătura între ei şi noi; ai cal bun, dă-i bice... Toţi trecură la posturi. Veni joia cea însemnată şi vremea se posomorî. Noapte urâtă, cu furtună şi ploi. Radu tăcea şi fuma pipă şi din când în când îşi muşca mustăţile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal şi se băgase într-o gaură, ca un viezure. La început se scuturară câţiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere şi cu trăznete şi cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu şi cerul şi se însenină. Ieşise pe boltă o lună cât roata căruţei şi nişte stele care sclipeau ca mărgele împrăştiate pe o pânză albastră de catifea. - Dormi, Scribălăule? îl întrebă Radu pe Fierăscu, tot cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei, ca pe o fiinţă dragă. Îşi aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăştiaseră toţi pandurii prin sate şi prin păduri, să nu-i căsăpească turcii. - Nu dorm, nea Radule!... - Parcă se-aude ceva! zise Radu, ascuţindu-şi urechile. - O fi Gogică... - Calul lui Gogică nu calcă aşa! Prin noapte, umbra unui cal şi a unui călăreţ se apropiau repede de poala pădurii. Cei doi se sculară şi intrară în alertă. Priviră pe cer, ieşise luceafărul de ziuă şi dinspre Siliştea-Gumeşti se-auzea cântat de cocoş. Pe iarbă căzuse răcoarea şi oamenii se înfiorară, ieşiţi proaspăt din culcuşurile lor. Radu se scutură, alungând toate gândurile, şi-şi pregăti pistolul. Poate au fost turnaţi stăpânirii şi-i caută... Calul se apropie şi pe el zăriră un om întins şi legat cu o funie – „ăsta e Tatace!” - gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal şi-i luă seama. - Ăsta e calul lui Tatace! îi şopti el lui Radu. Calul era încins, ieşeau spume din el, dar cel legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri! Un om necunoscut, legat măr şi bătut până la sânge, horcăia aproape în neştire pe şeaua calului. - E un străin! îi strigă Fierăscu lui Radu Banii. Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de faţa omului şi strigă satisfăcut: - Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, şi trage-l la adăpost, să vedem ce e cu el. Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile şi picioarele şi-l traseră în adăpostul lor. - Spală-i rănile de pe faţă, că-şi revine! zise Radu, îngrijorat. Târziu de tot, când zorii zilei mijeau, Câmpineanu se trezi şi începu să înjure.

- Ce e, boierule? îl întrebă Radu. - Unde sunt eu aici? se uita boierul în toate părţile. - Boierule, nu fă pe prostu’... Unde-ai plecat ieri? se dădu Radu mai lângă el. - La Bucureşti! - Ai auzit de haiducii lui Radu Banii? - Am auzit! - Unde-i aurul şi banii? Aurul... pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate... Aurul... pe care voiai să iei pădurea soră-tii? - Mi l-au luat! - Cine? - Cum cine? Hoţii... - Care hoţi? „Al dracului, Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul şi banii şi ne-a lăsat cu buza umflată!” aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede şaua pe el şi-i întoarse vorba lui Fierăscu: - Stai aici, ţine-l pe boier să nu fugă, că dai şi tu de dracu! Dacă-ţi scapă, te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru... Tatace când are bani, acolo se duce şi-i bea şi-i cheltuie cu curvele! Are pe una, Ileana... De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoţilor... Şi plecă precum un vârteji pe sub poalele pădurii, pe drumul Tătărăştilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort. Dădea să bea la toată lumea la hanul lui Pătru şi se fudulea cu două ţigănci pe lângă el. Când îl văzu pe Radu, se scutură din beţia lui şi rămase înlemnit. - Unde sunt banii şi aurul boierului, Tatace? Tatace se împetici la vorbă şi răspunse printre dinţii lui fonfi: - Banii i-am băut... - Şi aurul? - Aurul e la mine-n sân! - Hai să-l văd şi eu! Ieşiră afară. Tatace se căută prin sân şi aurul nicăieri! - Ale dracului de ţigănci mi-au şutit aurul! - Ce face, mă? Sui-te pe calul meu şi hai! Cum ne-a fost jurământul, ...tu-ţi leturghia mă-tii care te-a ouat! Plecară. Pe seară ajunseră obosiţi morţi la izvor. Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se aşeză şi el şi luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului: - Boierule, să ne ierţi c-am fost nişte proşti! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? Ăsta ţi-a luat aurul şi banii şi i-a băut şi i-a mâncat cu curvele... Dă-te jos, nenorocitule! se adresă el lui Tatace, care rămăsese stană de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanţul calului de picioare, dă-i hârleţul şi-n trei zile să-mi dea fântâna gata! Fierăscu se execută, luă lanţul calului, îl legă bine de picioare şi-i puse hârleţul în mână. - Vreau să ţâşnească apa în sus, îl ameninţă Radu, să fie limpede şi rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!... Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înţeles? - Şi cu banii şi aurul meu? - Banii şi aurul tău sunt la prostul ăsta, care n-a ştiut ce să facă cu ei! şi arătă spre Tatace, care înjura şi bolborosea ceva... A doua noapte, dădură lovitura la Guma, la Silişte. Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier, care dormea dus, îi puseră pistolul în piept şi-i ziseră: - Banii sau viaţa? Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare: - Da’ cine sunteţi voi? - Hoţii lui Radu Banii... Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămaşă de noapte, trase o cutie de sub pat şi le-o întinse: - Asta e tot ce am! Erau două pungi pline cu galbeni. - Şi aurul? îl ameninţă Gogică cu pistolul deasupra capului. - Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul, să-şi împodobească degetele cu inele şi urechile cu cercei. - Aurul, boierule! se răţoi Gogică la el. - Mă credeţi, sau nu mă credeţi? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul... - Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea şi aurul dacă-l avea... Şi plecară. În trei zile, Tatace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii, care-i chemă pe toţi cinci şi le zise: - Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă, nu mai merită să trăiască. Toţi ascultau cu sufletul la gură. - Acest om, şi arătă cu degetul mare spre Tatace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!

Şi Radu scoase pistolul şi-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase şi-i roşi apa cu sângele care se prelingea peste vizduri. - Ţineţi minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoţilor! Acum luaţi leşul acest şi îngropaţi-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneţi un covor de iarbă verde... Cei patru hoţi luară corpul mortului la spinare şi plecară cu el să-l îngroape. - Fără cruce! le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns... Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace. Cei patru urcară dealul în tăcere, cu Tatace în spinare, şi-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă. În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbuşitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-şi terminară treaba, se aşezară jos, se şterseră de năduşeală şi ziseră: - Dumnezeu să-l odihnească!

Crucile de Lilioara Macovei Răceala acestei zile de ianuarie se strecoară în mine ca într-un loc ştiut şi bine primit. Aşa ştie ea, aşa vrea ea, aşa insistă. Sentimentul nu este reciproc. Eu simt că mi se taie inima, îmi îngheaţă sângele, îmi amorţesc degetele şi limba, fiind înţepenită, cuvintele stau grămadă în spatele ei. Ochii mi-s căutători de imagini care să înşele gerul laponian, dar parcă se usucă şi ei, ca stelele în nopţile încremenite de fratele siberian. Printre crengile copacilor înlănţuiţi cu umbrele lor, gerul hărtănit pare obosit, dar nu este aşa. În atingerea lui, pietrele de uimire crapă, iar ceea ce este omenesc pare că îşi strânge limitele adunându-se spre centru, doar, doar se va produce vreo explozie de opunere. Vântul este în dilemă, s-o ia spre munte, sau, mai degrabă, spre vale... oricum ar face, tot singur va fi. În drumul meu spre casă, maşina în care sunt face zgomot funcţie de starea mea. Când sunt aplecată către ale mele, nu se aude nimic, revenindu-mi la realitatea dominată de gerul năprasnic, zgomotul mă asurzeşte. - Ai cumva probleme cu vârsta? - Ei, da! Bine că eşti tu copilă, deşteaptă şi frumoasă! - Atunci, ce ai? - Ceva ce tu încă nu vezi! - Pricopseşte-mă cu explicaţii! - Fii decentă şi ascultătoare! - Dar, pe frigul ăsta sticlos şi atât de răutăcios, vrei să plâng? - Nu, doar să taci. Am ajuns la podul cel mare de peste Siret, după ce treci de oraşul lui Celibidache şi aud parcă o orchestră dirijată de maestru, aşa, ca într-un vis frumos. Am uitat de insistenţa frigului crud şi-am valsat într-o mare sală de dans. Ochi frumoşi şi sclipitori, eleganţă şi frumuseţe, bucurie şi inimi vrăjite de tandreţe şi farmec, lumini seducătoare, parfumuri fine şi incitante, culoare, splendori... poveste, ireal şi deodată depărtare, ambiguitate, fum, păreri de rău, frângeri de mâini. Degeaba m-am agăţat de o idee, un cuvânt, o frântură de melodie, totul a fost abur şi sfărâmare. - De ce nu ai insistat mai mult? - Pentru cine? - Pentru tine. - Baţi câmpii! Sunt îngrozită de acest frig, dar nu mai este mult şi o să stau la cald. Mă încălzeşte gândul acesta. Sunt în urcarea drumului din asfaltul găurit, pe ici, pe colo, cu porţiuni de gheaţă alunecoasă şi zăpadă de beton. De fiecare dată când ajung în acest loc, mă gândesc la bisericile noastre, la clopotele vechi şi cu acelaşi sunet de cine ştie câţi ani, la icoanele trudite de zugravii cunoscuţi sau anonimi. Nu ştiu cum poate fi un gând atât de dominator, dar mă bucur că-mi revine. În dreapta, aproape de vârful drumului este un loc plin de cruci. Sunt cruci uitate si roase de timp, sunt cruci mici, cu braţele rupte sau parţial lipsă, sunt cruci. Sunt multe cruci, de forme diferite, din lemn, din fier bătrân şi ruginit, pe ici pe colo câteo plăcuţă cu vreun însemn. Sunt toate crucile negre sau gri pe un câmp, acum întâmplător, lângă un drum foarte umblat. Nu am văzut nicio floare uscată pusă cumva în vară, nu este nicio urmă de gard de protecţie, nu este nicio inscripţie pentru o minimă informare. Se ştie aşa, din om în om, că sunt crucile celor căzuţi în al doilea război mondial, sunt ale lor, alor noştri, ai neamului, ai neînfricaţilor noştri apărători de ţară. Şi paradoxul este aici. Apărută dintr-o altă poveste sau poate nu, o pancartă din tablă mâncată de rugină, fixată într-o ţeavă din fier la fel de degradat, stă să iasă în evidenţă. Scris cu negru, se distinge cuvântul „PÂINE”.

Trebuie puţină străduinţă să poţi vedea din mersul maşinii ceea ce stă scris pe bucata de tablă strâmbă şi abia prinsă pe suport. Era scris „PÂINE”. Scris cu litere mari, acest cuvânt trona în centrul tăbliţei vechi. Cruci, pâine, câmp şi iarăşi cruci, pâine... Pentru dragostea de oameni şi pământul pe care s-au născut, românii au căzut acolo unde ţara le-a cerut-o. Pământul le-a dat apă şi pâine şi ei l-au apărat. Acestea au fost lucruri mult mai de preţ decât viaţa lor. În faţa tuturor suferinţelor, unele mai grele decât altele, eroii neamului nostru şi-au păstrat judecata dreaptă, umanitatea neştirbită şi demnitatea cu orice sacrificiu. Sună într-un fel când citeşti aceste rânduri, dar dacă vezi crucile pe câmpuri... Poate aşa se înţelege legătura dintre cruci şi pâine. Poate aşa înţelegem ce este dragostea de ţară. Poate aşa înţelegem... Şi aşa am uitat de gerul cumplit.

Hoţul de Ioniţă Gabriela A ţinut bădia Costache post negru vineri, pentru a judeca mai bine: să taie nucul bătrân ce-i umbrea privirea de la fereastră, ori ba? Sâmbătă, pe când soarele se mai smiorcăia a somn, moşul şi-a făcut închinăciunea, şi-a luat sfânta anaforă, iar când a prins umblătură în curtea vecinului - nepot de la sora Varvara - i-a strigat: - Costică, fă-te oleacă la gard! - Neaţa bună, uncheşule! Care-i treaba? - Iaca, nucul ista din drum, l-aş tăia. Ajută-mă, îţi plătesc! Cât ce-a făcut soarele ocolul satului, pornind din brădetul curţii bisericeşti, brădetul din dreptul altarului, ajungând acum a scărpina coama dealurilor de la apus, că bătrânul nuc era stivuit, numai bun de pus pe foc. - Parcă-ţi pare rău, bădie? - Nu mă-ntreba! O rămas mlădiţă, pân-o creşte să facă roată a umbri casa, mai va un sac de sare. Mă înghesuie urâtul, aşa mai văd şuşaua, pe unul, pe altul. Auzeam numai vorbe din drum, da de văzut, nic, din cauza stufosului! Ş-apoi ţinea şi curent în ogradă. Le trăgea la măsele pe-orătănii! Moş Costache e văduv de doi ani. Doi ani sunt atâtea zile, vreo 700 la număr. N-a reuşit să se înveţe cu lipsa Anei. Seară de seară pune şi perna ei pe pat, lui nu-i face trebuinţă, da nu-l prinde somnul altfel. Îi sărută chipul din tabloul aşezat între icoane, îi povesteşte ce-a rămas nespus de peste zi, potriveşte perna ei, parcă n-ar sta bine, apoi se culcă. Nepoata, coana Getuţa, cum o dezmiardă el, îi este musafir măcar o dată pe săptămână. Nu vine cu mâna goală: un olan cu lapte prins, o poală de plăcinte, un castron de sărmăluţe atunci scoase din cuptor, da-i pe grabă tot timpul. - Şăzi colea, pe fotoliu, nu sta în picioare! Te-or durea, ca mâine. - Mă dor ele şi azi, nu stau, că-s pe fugă! De dragul vorbii, de-a depăna timpul cu cineva, moşul tot scorneşte câte una, de se duce coana acasă fix peste un ceas. Iaca fuga, nu-i! Odată, a întrebat-o de zărbuşcă: - Coană Getuţo, ia zi-mi şi mie reţeta de la zărbuşcă. Am de toate, da nu ştiu a le potrivi! - În niciun fel nu le potriveşti, îţi aduc eu o ulcică. Fac mâine zărbuşcă. - Bag seamă că te temi să n-o fac mai bună ca neta! Şi ţinea femeia în loc până pricepea el cum se face borşul ăla dres cu chişleag. După vreo două jumătăţi de oră: - Ei las, ai să mi-o spui data viitoare mai pe îndelete! Acu, mai rău m-ai încurcat! Alteori îl întreba ea: - Moşule, nu pofteşti nimica bun? O mâncare de-ţi place mai mult, poate? Spune-mi, că-ţi fac! Atunci, el doar dădea din cap că nu, îngrijindu-se de treburile femeii: - Du-te, dar, îi fi având de lucru acasă, să nu te certe Costică! Cum să-i spună ei ce pofte are el? S-ar cădea? Nu s-ar cădea! Îşi îndreptă ochii spre peretele cu icoane: - De tine mi-i poftă, Anuţă! De tine! Mai ieri ţi-am prins sălbăticiunea buzelor. Ce s-au mai zbătut! Nu ştiau ele cum se face sărutatul, da noroc cu mine, că eram şcolit! Şi azi, iacătă-mă-s singur cuc! * Se mai zburleşte iarna a stăpână, dar nu mai poate; e pe sfârşite. A dat iama soarele-n zăpezi, de-a făcut o udeală şi-o fleoşcăială pe drumuri, de mai mare râsul! Şi-au dosit şi copiii săniile, nu mai fac uruiuş şi hărmălaie, de stătea bătrânul ziuantreagă la geam să-i vadă, să-i audă. Doar gemenii lui Doroftei îi călcau pragul ca la trei zile o dată, dar nu veneau împreună. Ori stătea un ceas cu uncheşul la poveşti Vlăduţ, ori Ştefănuţ. Moşul se prefăcea că nu ştie care-i şi-ntreba: - Tu care eşti, măi, ţâcă? - Ştefănuţ, moşule. - Şi frate-tu unde-i? La prins muşte? De ce veniţi voi tot câte unul, câte unul şi nu amândoi deodată?

N-aştepta răspunsul, începea a-i povesti de pe unde rămase cu istorioara de data trecută. Când se auzea câteun zgomot din camera alăturată, pe ţâcă odată ce-l prindea interesul: - Vai, bădie, chiar aşa ţi s-a întâmplat? Cum, cum ai spus? Mai zi o dată, că nu te cred! Şi-atunci să vezi foială pe băiat, mâini frământate, când trecute prin păr, când scărpinând nasul! Într-una din zile, numai ce-apare coana Getuţa, nu cu mâna goală, ci cu urechile lui Vlăduţ : - Uite spurcăciunea, moşule, dădea să fugă prin grădină. Vezi că-ţi fură din casă, unul te ţine de vorbă, celălalt te fură! Pune bănuţii pe masă şi se-apucă de mângâiat băieţii! Bătrânul se duce şi se-ntoarce din odaia de curat; ţine o casetă mică, în mâinile ca două crengi cu scoarţa gălbuie şi vălurită: - N-am nicio lipsă ; de ce-i ocărăşti? Cât s-a chinuit femeia să-i explice că i-a bănuit, că i-a urmărit, că l-a văzut pe ăsta de i-a lungit urechile cum a ieşit din casă pitulat, n-a putut să-l clintească pe moş din ale lui. - N-am nicio lipsă, n-auzi? Dă-le banii înapoi! Mai mare decât strădania femeii a fost mirarea băieţilor. Au făcut nişte ochi, au schimbat nişte priviri, de ziceai că minunile lumii se perindau prin faţa lor! Rămas singur, bătrânul a dus cutiuţa la locul ei, la vedere, în încăperea bună, s-a întors ruşinat la chipul Anei din tablou: - Mă iartă, tu Ană, tu, da tare mi-i urât! Cine m-ar mai asculta pe mine acuma? Ori cu doi bănuţi, ori fără, tot atâta mi-s! Mă iertaţi şi voi! ( se-nchină la icoane). ** Vlăstarul de la bătrânul nuc a făcut ochişori şi el, doar că nu creşte drept, ci aşa, într-o parte. - Măi, micuşorule, dacă-ţi pun broboada Anei în cap, te cuprind tot! Acuş, acuş îţi dau tiuleiele, bată-te-ar norocul şi binele! Da, încotro, mă rog? Apoi, tată-tu o fost nuc drept, nu aşa strâmbăciune. Poate nu faci vreo boroboaţă şi-i strici sămânţa! Hai că ţi-oi pune proptele! O trimite moşul pe coana Geta să-i aducă gemenii. - Mă gândeam, poate m-ajutaţi să-ndrept nucuşorul de la poartă. Vă plătesc! le spune el rugător, fără nicio umbră de amintire cu privire la presupusul furtişag. S-au prins băieţii la ciubuc, nu cu prea multă vorbă, ci chiar cu bucurie. Au pregătit un braţ de leaţuri, unele-n furcă, altele doar ţăruş, toporişca, legături, şi cu voie bună, toţi trei, hop în drum, la proptit copăcelul. - Nu-i bine să crească strâmb, acuma-i mic şi nu ia seama, dar când o ajunge ca mine, l-o durea strâmbătura! Şi-i păcat de rod, c-ar face nuci bune, dintr-alea mari, cu miezul auriu. - Da', câţi ani ai, bădie? aruncă o vorbă peste umărul plin de treburi acum, Ştefănuţ. - Ei, câţi am, păi câţi să fie? Ia, acolo, o nimica toată, dă jos din sută degetele de la mâini. - 90. - Nu, amândoi! Nu sunteţi doi? - Ai 80, bădie, o sută scăzut zece şi încă zece, ai optzeci, bădie! - Mai adăugaţi trei, nu fiţi zgârciţi! - 83, uliuuu, da' mulţi îs! Fuge moartea de mata, se teme! Se veseleşte şi bătrânul de vorbele lor. - O ţine Ana mea legată fedeleş, dar când o fi s-o slobozească, tare mi-ar plăcea să fie iarnă. Ninsoare-afară şi eu în culcuş nou, socotind câte bune, câte rele am făcut. C-am mai făcut şi răutăţi, ba o vorbă la mânie, un pahar în plus, ocheade pe la muieri, dar n-am păgubit pe nimeni, n-am luat ce nu era al meu, n-am făcut moarte de om, Doamne, iartă-mă! - Ocheade, moşule? Cum vine asta? îl iscodesc amândoi deodată. - Ei, o aduceam pe doctoriţă cu şareta de la gară şi mi-o rămas ochii la dumneaei în dispensar. O venit Anuţa c-un măturoi, mi-o măturat ochii din poalele cucoanei, o scărmănat-o şi pe ea oleacă, să-i cunoască trecerea şi-apoi gata. Mângâiat am fost şi acasă cu nişte cuvinţele de mă ard şi azi la obraz! Cât pe ce să rămân holtei, de râsul lumii! Io-te şi gâştele astea, înoată una după alta, mânate de vânt, schimbă uncheşul firul vorbii. Dacă rămâne vreo zăbăugă în urmă, se pierde în baltă, se destramă, de zici că nici n-o fost. Mai ajunge ea mângâierea lui Dumnezeu? Nu mai ajunge! Păi, dacă n-o dat ascultare! - Care gâşte, moşule? Care baltă? Ăsta-i cerul, îl corectează, nu fără importanţă Vlăduţ. - Tot o baltă! Măi, bărbătuşi, bună treabă aţi făcut! Se vede c-o s-ajungeţi oameni de nădejde, uite ce frumos l-aţi priponit! Aşa, să-l cuprindă lumina pe de-a-ntregul, ce de nuci o să facă! O să vedeţi când le-ţi mânca, ce bunăciune! *** A trecut vremea. S-a îndreptat şi nucuşorul de la poartă. Mândru a mai fost în toamnă: a făcut o nucă! Acum se frământă tot, îşi aruncă mănuşile din mâini, altele-i vin la loc, cuşma-i cade pe frunte, o ridică. Vrea să-l îmbrăţişeze cu privirea pe moş Costache, să-i fure din dulceaţa chipului, să o strecoare în crenguţe, să facă rod bogat. Uncheşul iese pentru ultima oară pe poarta casei. Loc de tristeţe pe faţa lui nu-i; doar o pace desăvârşită şi un surâs blajin. În vârful picioarelor, solemn, copăcelul îl aşteaptă să-i treacă pe dinainte. Şi cojocu-i aşa greu, şi căciula-i tot cade pe ochi, şi aşa mai ninge!...

Farmecul Dragobetelui de Danaela Datinile străbune sunt vii în mine. Încerc să le ascult din şoapta inimii. În fiecare an mai adaog o vorbă, din care ascult mai departe povestea. Este fascinant. Drumul femeii şi drumul bărbatului se vor întâlni mereu pe culmea munţilor, zăgăzuită demult de o uitată liră. Ea aprinde crinii în aripi spre împărăţie. Tăcerea din femeie va şti. Veşmintele uşoare devin grele, dar învingi orice urcuş. Multe prefaceri au trecut, înnoind cu uitarea vechile împliniri. Dar ele sunt parte din noi şi nu ni le poate lua nimeni, dacă nu vrem. Este Timpul să le trăim din puritatea începuturilor Iubirii. De câte ori voi reînvia, venind după tine? surâde întrebarea Primăverii. Se va petrece şi în acest an. Din nou Maica m-a trimis la curgerea apelor să înălbesc fuiorul înnegrit în care ea a adunat păcatele lumii, a ce a fost sau nu a fost, alungând toate umbrele. Asta va fi nevoinţa mea, din drag de cer. Cu fiecare lacrimă, albul va urca din măruntaiele focului. Învăţ aşa să scot de acolo, dintre fuioarele aromelor, dulceaţa şi amarul care legaseră simţurile unul într-altul. Ritualul prin care vraja mea te aduce, chemat din firea cea de dincolo de râu, cu o floare roşie, darul de neînţeles şi de necuprins al vremii tale. Predarea pe care Maica va urca să o ducă dumnezeirii din nou. Nouri de făptuire care lasă sfinţenia să vină, poate pentru un nou început de veac, din amintirea celei de demult, când eram una cu maica şi ea cu Ea însăşi, din taine şi rugi, din liturghiile naturii. Ochii ei deschid adânc misterul vieţii din mine când priveşte la Taina care mă înfăşoară, trăgându-mă afară dinlăuntrul ei, să iasă clocotul uriaş atins de iubire, rodire pentru sufletele care beau viul cel parfumat din potirul împărtăşaniei. Ascultarea dinlăuntrul meu dă glas de iubire făpturilor. Râul dezgheaţă visarea ţărmului din care se vor adăpa toate vieţuitoarele. Vântul adună suspinele din somnul mugurilor, încălzind degetele plăpânde ale celei sortite şi pentru acest an. Mereu altă făptură, dar aceeaşi Făptuitoare în devenire. Dragul din mine îl voi împleti în cosiţa vremurilor, nuntire veşnică. Maica priveşte prin surâsul Vremii şi primeşte albirea din pânza Sorţii. Mă desprinde din Sine, Ea urmând cărările muntelui, luând alături firea ta încă năvalnică, venită din atâtea încercări. Acolo, în popasurile spre cer, aleanul va vui prin vânt, lumina va pătrunde spre iarba din somnul adâncului. Mioarele şi piatra ne vor fi tovarăşi de drum şi însoţire pe cărare, purtând însemnele. Gândul şi Făptura din mine rămâne încă o parte din ea, însoţindu-vă. Mă voi desprinde când ea va rămâne chip în piatră, semn că trebuie să cobor pentru a fi împlinire înspre rodul din toamnă. Veşmintele vor lăsa în urmă cicatricile pe care, neputând să le vindeci, ocupat cu puterea din Tăria Ta, le-am luat asuprămi. Ascultarea din tine mă va însoţi şi anul acesta, pe drumul stelelor din arcuşul munţilor. Mă apropii de culmea unde norii ascund tăcerea pietrei, acolo unde poveştile vorbesc din graiul tainelor. Am lăsat, desprinzând din mine, clocot din clocot, straiele ţesute care acoperă mioarele - rămase în cuvintele de alean ale păstorilor de peste an - şi urc, să mă apropii de tocmirea piscului care îmi va sorbi viul din chip, rămânere de mărturie. Culmi de nouă ori măsurate, de la răsărit la apus şi de la apus la răsărit, drumul dintre calea luceferilor. Fiecare dezbrăcare va înveşmânta poveştile care, ajunse pe culme, vor amuţi păzite de lupul care cheamă inima lumii. El îmi va fi strajă dorului care va vui, adunând mereu, până la regăsire, împlinirile gândite, încă nerostite. Întruparea din mine va aluneca într-o nouă vrajă a domolirii firii, aplecându-şi auzul şi înnodându-şi firea din albul omătului în roşul din rodul viţei de vie. Se vor împărtăşi din el toate neamurile, fiindu-le dulceaţă a firii, rod de taină împărătească. Acolo, în valea de dincolo de râu, din mesteceni şi fagi, este biserica în care voi tămâia cu busuioc şi arome hrănitoare altarul care va păstra focul viu încă un an. Din trupul meu fac jertfă pentru înfloriri şi rodiri gemene, ating mugurii care vor plezni spre coacere, în miezul cel aprins, auriu al verii. Răsuflarea mea cheamă cântul păsărilor şi se amestecă în graiul animalelor care se caută pentru a deveni pereche. Hora atrage nuntirea veşniciei înspre frumuseţea curgătoare a pământului, vegheată din culmile rostuite cu cununi de nouri, de Maica Veacurilor. Poate vor trece multe vremi până ne vom întoarce din povestea în care se desfac înţelesurile. Până când soarele din cer se va întîlni cu soarele din privirea de dincolo de genele mele. Iubirea dinlăuntrul meu se va preface în flacăra care va arde totul, pentru a rămâne în curăţenia focului dintâi. Caut în lumina ei vorba pe care o voi şopti auzului din tine, ferecat de pecetea domniei prin aspre ţinuturi. Când vei reveni, îţi voi dărui azima verii, petrecută în rodul ferecat de şapte Sori şi şapte Luni. Multe se vor aduna în mii de fire. Din plecări, întoarceri, înfrângeri, necunoscute, neştiute, nescrise, alese de prin rupturi sau dezlegări de soartă, care vor fi albite din nou, într-o altă primăvară, de sufletul meu, la râul dorului. Până voi face un ţărm, liman de rămânere. Din deşiratul făcutului sorţii rămasă pe pământ, împletesc scara spre cer pe care în semn de eternitate, ţi-o voi crucifica deasupra inimii până când rotundul va fi împlinit. Iar neamul învolburând cântul în toate miresmele înfloririlor, îngemânând dor cu dor din toate făpturile şi făptuirile, va şti izbăvi firea din ocinele de soarte. Te port în sufletul meu, acolo unde este leagănul tuturor întrupărilor, dorindu-te într-o nouă primăvară de suflet cuminte.

XxX În îngânarea clipelor care smulg timpului clinchete moi, strecor un gând. Nerostirea curge prin mine, prin mâini, prin inimă, prin coapse, prin tălpi până în adânc de izvoare. Îi aud pulsaţiile care caută o albie. Gândul mă cheamă. Poate vrea să îl alint, să-i aduc aminte o poveste. Îmi acopăr ochii cu ceaţa amintirilor; din ea se desprinde o umbră,care lasă o dâră viorie pe sufletul meu. Aud glasul auzului, care picură silabe venite din literele Începutului. Le recunosc. M-am jucat cândva cu ele. Lui „A” i-am pus o căciulă din lupul de demult şi am decis că este litera iernii. Atunci când a îngheţat, am devenit tristă. „Ă” este litera tristeţii mele, aşa cum plâng copiii. Dar a venit o rază de soare şi atunci i-am pus o pălărie. Şi „Â” a devenit chicotitul transformat în zglobiul din râsul verii. Când se desferică auzul din Taina poveştilor, mă strecor în tărâmurile dintru începutul lor. Simbolurile care au ajuns până la noi acum, sunt doar imagini pe care nu le mai înţelegem. Povestea Dragobetelui este o poveste a iniţierii. A albi pânza vremurilor, înseamnă să devii urmaşă demnă; a urca pe cărarea muntelui este o altă iniţiere. Acolo unde cerul şi-a destrămat mereu Tainele, şi încă este Tăcere. Pe care o întâmpin an de an. A lăsa cele nouă veşminte urcând (ca şi la coborâre), este o alegere făcută din timpuri prea îndepărtate, iar simbolismul lor a fost ascuns şi denaturat. An de an, în Hora din Vatra satului Alesul, trebuie să o regăsească. Chip păstrat în inimă. Mama Natura mă lasă să mă joc prin curgerea care izvorăşte din inima ei, doar oi învăţa să nu deznădăjduiesc când încercările vin. Minunate sunt Poveştile care cresc muguri de înţelepciune din adâncul cu care Timpul mă înfăşoară, atunci când coboară şi mă alege să-i fiu clipă de împlinire, în Dansul Năvalnic, care deschide crugul pământului. Surâsul zânelor - păstrat cu sfinţenie în picăturile adunate de pe fragi, viorele şi tămâioasă, îl voi aduna, leac de iubire, până de Sânziene, când farmecul se va împlini, poruncă de împărătească nuntire. Apoi, o nouă legendă se va întrupa, poate într-un adânc de piatră care mă va cuprinde cuminte, fără de aduceri aminte. Strajă pe munţii visurilor tăcute. Curgerea tradiţiei de-a lungul veacurilor - taină greu de pătruns acum, când vin atâtea altele peste noi, dar este o armă secretă, sacră, a identităţii noastre ancestrale. Este un timp în care multe se petrec, când Înţeleptele îşi pregăteau mioarele (înlocuitoarele), supunându-le probelor iniţiatice. Când fiii îşi însoţeau Maica pe drumul prefacerilor. Au fost şterse multe file, s-au scris altele peste ele, fiind răstălmăcite după vremurile noi, dar asemeni unui palimpsest, dedesubt, povestea este scrisă. Ca fiecare... visez înspre Primăvară....

Jurnal de duminică de Aga-Lucia Selenity Tata ne-a părăsit, dar viitorul sună bine. Da, atât timp cât reuşim să prindem ideea din fiecare eveniment petrecut în viaţa noastră şi să învăţăm, viitorul are o şansă în plus de a străluci mai intens, mai frumos, mai cu patos, mai… Eram şi noi o familie, una foarte frumoasă, cel puţin aşa credeau ceilalţi. Trăiam în burg, eram mereu veseli şi fericiţi. Divorţul părinţilor i-a şocat pe toţi din jur. A venit fulgerător şi a trecut la fel de repede. Rămasă singură, cu doi copii, mama făcea adevărate sacrificii ca să ne poată oferi strictul necesar. Tata, se pare că uitase mult prea repede de noi. Dar nu mă voi opri la acest aspect, trist şi revoltător, ci voi merge la partea interesantă a acestei poveşti. De ziua lui Cristi, singurul bărbat rămas în casă şi… cel mai mic, mama se gândi să îi ia haine noi. Zis şi făcut, îşi luă băieţelul, de numai patru anişori, de mână, şi, făcându-mi semn să vin şi eu, ne-am dus până în piaţă, unde erau hainele la preţ mai pe buzunarul ei. Îi găsi un costumaş de mai mare dragul şi, atât de mult îi plăcu lui Cristi, că ceru să rămână îmbrăcat cu el. Ce mai putea zice mama, bucuroasă de ochii veseli ai copilului, plăti hainele şi pornirăm toţi spre casă. Era o zi însorită de duminică. Oamenii treceau în fugă pe lângă noi, unii mai grăbiţi, alţii la pas mai domol. Fiecare avea povestea lui, noi o aveam pe a noastră. Şi, cum mergeam noi pe drum, Cristi, fluturându-şi haina şi aruncându-şi picioarele în părţi, mama îngândurată şi eu melancolică, în faţa noastră apăru… tata… - Bună dimineaţa! salută el instinctiv. - Bună, Alexei! se auzi vocea mamei. Tata ducea în mâini o plasă cu banane. Cristi începu să o privească mai cu subînţeles, deja saliva… - Mă grăbesc, zise tata. Maşenca mă aşteaptă, adaugă el, arătând spre plasă. Tata îşi făcu loc printre noi şi dus a fost. Cristi rămase cu ochii în soare, îi şopti mamei că voia şi el o banană, doar că mama nu mai avea din ce să îi ia. Dăduse toţi banii pe costumul abia cumpărat şi mai avea atâtea de rezolvat… Merseră spre casă ca doi singuratici, trişti. Eram şi eu pe lângă ei, neştiind ce să fac. Îi priveam şi nu stiam cine e mai dezamăgit, mama sau frăţiorul?! Am început să îl felicit pe Cristi pentru noul costumaş. Aşa am ajuns repede acasă şi mama scoase tortul din frigider. În câteva minute, băiatul uită de „isprava” cu bananele. Fericită de fericirea copiilor, mama ieşi în târg, să îşi rezolve şi celelalte

trebuincioase, iar eu m-am luat la vorbă cu o colegă de clasă, care tocmai venise din tabără. Tot stând noi la taclale, ca între fete, nu am observat că a dispărut Cristi. Doar o bătaie puternică în uşă ne trezi la realitate. Era Tania, colega mea de bancă. Respira greu, de parcă ar fi venit de la ora de educaţie fizică. Roşie în obraji şi cu ochii cât cepele, începu să gesticuleze sălbatic. - Olga, Olga! Nu o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat! Am privit-o îngrozită, dar nu am reuşit să întreb nimic, pentru că Tania oricum abia aştepta să îmi dea vestea. - Cristi…. Cristi e în faţa bisericii, chiar lângă gard… Stă cu mâna întinsă şi… Nu am mai aşteptat finalul, am deschis larg uşa şi mi-am proptit privirea fix în poarta bisericii de vis-a-vis. Îmbrăcat la patru ace, cu noul costum, fratele meu stătea printre cerşetorii zdrenţuiţi, cu mâna întinsă. Nu părea să fi strâns mare lucru. Privea uşor într-o parte, de parcă i-ar fi fost jenă. În câteva secunde am fost lângă el şi, aruncându-i cei doi bănuţi pe care tocmai ce îi primise, l-am smotocit puternic: - Ce faci, măi? Ne faci de râs ziua în amiaza mare?! Cristi mă privi cu tristeţe, scoase câţiva bănuţi din buzunar şi întrebă: - Ne ajung de banane? Am căscat ochii, m-am domolit şi, luându-l de mână, pornirăm amândoi către magazinul de lângă.... Pe la amiază, când mama veni acasă, mare îi fu mirarea când văzu pe masă bananele. Cristi se juca liniştit în colţul lui, cu maşinuţele preferate. Eu îmi făceam temele. Află de boroboaţa lui Cristi, puţin întristată, se înveseli în cele din urmă. În timp, povestea ajunse la neamuri, apoi la vecini şi cunoştinte, şi aşa aflase toată lumea cum a făcut rost Cristi de banane. Tati, tati, unde eşti?!... Te vrem înapoi!...

Liliacul de Carmen Georgeta Popescu Astăzi mă simt mov, poate din cauza liliacului. Mi-a spus că pe el nu-l sperie mâna care îi va rupe florile, că el este mereu îndrăgostit şi fericirea lui stă în bucuria cu care îşi scutură parfumul peste noi. L-am întrebat de ce înfloreşte numai primăvara şi de ce mă lasă să-mi fie dor de el. S-a mirat de întrebarea mea, dar nu s-a supărat, m-a privit intens, cu toate nuanţele lui de mov şi m-a întrebat de ce nu înfloresc şi eu în fiecare zi. Îmi venea să plâng, m-am uitat la mine şi la tristeţea cu care mă îmbrăcasem azi, fără să-mi pese că îmi lipseşte parfumul, culorile, înflorirea, fără să mă gândesc că cei care trec pe lângă mine nu se mai pot bucura că mă întâlnesc. Mă dor nişte gânduri, nişte dorinţe, am spus eu, mă doare că nu pot avea toate culorile pe care le vor ceilalţi, când vor şi cum vor ei, că oricât m-aş strădui nu pot să fiu şi trandafirul, şi toporaşul în acelaşi timp, ci doar pe rând, în funcţie de cum simte sufletul meu. Există un anotimp pentru fiecare dintre noi şi pentru fiecare emoţie pe care o trăim, a spus liliacul, şi toate acestea vin pe rând, ca să avem timp să ne bucurăm, să gustăm din ele , să le ştim. Tu mă vezi liliac atâta timp cât înfloresc, dar când florile mele trec în amintire simţi dorul de mine şi aştepţi cu încredere ziua când mă voi întoarce. Aşa eşti şi tu, şi cine te iubeşte îţi va zâmbi şi atunci când nu mai eşti plină de flori, ci doar de promisiunea că întotdeauna vei fi acolo pentru el. Liliacul zâmbea, s-a aplecat să mă stângă în braţe cu dăruirea lui şi apoi mi-a întins câteva flori cu cinci petale în loc de patru. Mi-a spus să le păstrez în suflet, să le sărut în gând când mi se face dor şi să am încredere - fiecare anotimp şi fiecare înflorire va veni ori de câte ori voi fi bucuroasă şi gata să le trăiesc.

Când Dumnezeu a împărţit harul literar de Gabriela Ioniţă Când Dumnezeu a împărţit harul scriitoricesc, eu am fost prima la Porţile Cereşti. M-am agăţat cu îndârjire de ele, hotărâtă a nu lăsa nicio muscă înaintea mea. Mulţi voiau să-mi ia locul! Talazuri de oameni mi-au bătătorit spatele, dar m-am luptat ca o leoaică flămândă pentru ceea ce mi se cuvenea. Se făcuse o coadă de nu-i mai vedeai capătul. Era ca o brâiaţă pestriţă legată de Porţi, brâiaţă ce ici tivea poalele munţilor, colo ocolea întinderea oceanelor, urca şi cobora dealurile dulci, se făcea pierdută prin păduri şi iar se iţea te miri unde prin toate cele patru zări. Mă uitam cu milă la cei dinapoia mea. „Săracii! Stau degeaba! Darul lui Dumnezeu e mare, ştiut este cât e de generos, da şi ei prea mulţi!” Au venit aşa, cu hoardele, şi mici, şi mari, albi, negri, mai bătrâni, mai în spuma tinereţii sau chiar cu caşul la gură, unii învăţaţi în şcoli înalte, alţii dimpotrivă, abia ştiind a se iscăli, unii plesnind de sănătate, alţii gemând de dureri, mulţi cu pungile pline cu galbeni, şi mai mulţi cu ele goale, dar toţi cu aceeaşi simţire: să primească măcar o fărâmă de talent literar. Bine că eram prima! Şi s-au deschis Porţile. Dumnezeu m-a privit cu bunătate, zâmbind de încleştarea cu care mă buricam în ochii lui: „Îs prima, Doamne! Eu- îspri-ma!”

Cu câtă poftă aşteptam să mă miruiască, să-mi dea din licoarea aceea sfântă care face gândurile să se însaile singuresingurele în poveşti. Şi ce poveşti! Nestemate pe care timpul le înnobilează şi mai mult, în loc să le urâţească. Sau în poeme! Versurile-mi, ca aurul topit să curgă, să frângă inimi, s-aline doruri, să stârnească minţi, să lumineze bezne, să destrame neguri, să mute munţi, să rupă zăgazuri… Cel de Sus, punându-şi mâna streaşină la ochi, l-a întrebat pe Sfântul Petru , care îl însoţea: - Petre, până unde-i coada asta? - Nu ştiu, Doamne, a răspuns Sfântul Petru, că nu i se vede urma. - Apoi, hai şi-om începe miruirea de-acolo! Suflete îs şi cei de pe urmă, nu doar primii, cei din faţă. Unii au prins de veste mai devreme, alţii mai târziu, unii au venit cu uşurime, alţii dimpotrivă, cu poveri sufleteşti sau trupeşti. Ş-apoi, aşa i-om vedea şi noi capătul. De-atunci aştept. Nu se ştie unde a ajuns Domnul cu împărţeala, în care colţ de lume este. În răstimpul acesta, până mi-o veni rândul, aştern lălâu şi deslânat pe caldarâm gândurile ce-mi ţin de urât. Vine Vântul sau Ploaia, se uită la ceea ce zic eu că se cheamă poveste sau poem, mă priveşte când unul, când altul, cu nemărginită bunăvoinţă şi amândoi îmi spun acelaşi lucru: „Mai aşteaptă, fătucă! Mai aşteaptă!”

Expoziţia (fragment din romanul „Colega de la Arte”)

de Claudia Elena Peter De câţiva ani, organizam expoziţia de sfârşit de an la Galeria Uniunii Artiştilor Plastici, unde întotdeuna anul trei avea prioritate în sala principală, bobocii înghesuindu-se în sălile de sus, mai mici şi mai slab luminate. Şefa clasei, Angie, era organizatoarea, colaborând de câţiva ani cu directorul galeriei, iar eu am fost ajutorul de nădejde la montatul lucrărilor pe simeze. Anul ăsta am uitat complet de montare, prins cu pateticele suferinţe sentimentale. Când am aflat de la colegii de an că toate lucrările au fost deja aranjate, m-am ales cu peretele cel mai înghesuit şi mai întunecat. Picturile alese au fost cele de la compoziţie, din tema profesoarei Nana Petrovsky, după romanul celebru al lui Oscar Wilde, „Portretul lui Dorian Grey”. A trebuit să facem fiecare zece lucrări în care să ne reprezentăm propriul autoportret, degradându-se progresiv, asemeni personajului romanului. Autoportretele noastre au stârnit reacţii nebănuite privitorilor. Iubita mea, Mira, la fel ca şi cea învecinată cu ea, fosta prietenă, Angie, au fost notate cu nota maximă, pe bună dreptate. În special Angie fusese o plăcută surpriză, fără teamă şi-a arătat complexele de fostă obeză, în tablouri impecabil executate. Mira a fost cea mai îndrăzneaţă, cele zece egouri reprezentând inocenta ce se transformă treptat într-o târfă. Impresiona în special ultima lucrare, în care pictase o bătrână cocotă, nud, cu trupul deteriorat mai purtând urmele unei lenjerii ce-i trădează condiţia, cu ochii verzi ce căutau însă umbra inocenţei, în care se putea citi o incomensurabilă suferinţă. Dacă ar fi murit mâine, Mirabela Lovinescu ar fi rămas în Istoria Artelor cu opera asta. Cu siguranţă, de multe generaţii de stundenţi, nimeni nu mai pictase aşa. Şarpele invidiei muşcă aprig din toţi colegii ei de an, cu mine în frunte. Aproape îmi venea să plâng de ciudă că băieţelul meu frumuşel devenise doar un moş trolodit şi lipsit de personalitate. Nana Petrovski, ca să mă ajute, îmi aşeză câte o lumânare în faţa tablourilor, dându-le o conotaţie barocă de clarobscur. Oricum, în afară de copilaşul drăgălaş, executat în stilul clasic al maeştrilor de odinioară, nimic nu stârnise interesul publicului. Mai grav, o doamnă zorzonind a lanţuri de aur şi zero cultură plastică, se oferi să-mi cumpere Copilul, ce-i amintea de fiul ei când era mic. „Mulţumesc, dar şi mamei tot de asta-i aminteşte!” Am refuzat-o furios. Mama mea, prezentă la vernisaj a vărsat o lacrimă de dragul conformismului meu, îngrozită de minunile postmoderne ale iubitei mele. Tata, mai doct, găsi totuşi explicaţia, „vezi, băiete, dacă nu eşti muiere, curvă n-ai cum să fii!”. „Să mă ierte bunul Dumnezeu, dacă înţeleg ceva din arta asta modernă!”, concluzionă mama, încercând să asculte explicaţiile filozofice şi mai derutante ale Nanei Petrovski, în deschiderea expoziţiei. Frate-meu, Bogdan, a fost mult mai fericit decât mine. Fiind prima sa expunere la galerie, cu cele trei lucrări de la pictură, se detaşa zdrobitor de toţi colegii săi, fiind elogiat pe măsură. Umbla prin galerie împăunat de parcă era propria sa expoziţie personală, fotografiindu-se cu mama şi tata în faţa lucrărilor. Nimic nu mi se părea mai de prost gust, dar Bogdan o făcea cu acea drăgălăşenie caracteristică, ce-i scuza orice. Era singura fiinţă din şcoală care se înţelegea cu Mira, se pupau când se întâlneau, aveau confesiuni sentimentale, chiar mergeau împreună la cumpărături, găteau, făceau curăţenie. Mira era topită de dragul mezinului, cu care avea în comun tocmai nebunia momentului, care mie îmi lipsea cu desăvârşire. Eu eram un „clasic sau un încuiat!”, ca să-mi parafrazez frăţiorul, trebuia să gândesc şi să disec orice lucru de zece ori, ei se jucau şi-i găseau rezolvarea într-o secundă. „Simt că e frăţiorul ce nu l-am avut niciodată!”, declară fata entuziasmată. „Ţi-l dăruiesc!”. „N-ai vrea să-ţi fac concurenţă, fratello, interveni nemernicul, Mira scumpă, de ce să te mulţumeşti cu o copie, când poţi avea originalul?” După vernisaj, am ieşit cu familia la pizza, tata fiind mare amator de mâncare italiană. Mira dispăru cu Nana Petrovski într-un taxi, urmând să ne întâlnim deseară la cheful de sfârşit de an, ce devenise tradiţie. Simţind că ai mei nu se simţeau bine în prezenţa fetei, pe care n-au iertat-o pentru dispariţia de la Paşte, am preferat să evit ieşirea comună, chiar dacă îmi trădam iubita. „Înţeleg, oricum merg la cumpărături, n-am nimic de îmbrăcat deseară!”, minţi ea cu delicateţe, de parcă nu-i văzusem dulapurile ticsite cu haine aduse din străinătate. Supărat că fusesem slab, înfulecam tăcut, absent la discuţiile familiei. Mama încerca să aducă subiectul în direcţia ce-o interesa, atenţionată subtil pe sub masă de tata „să lase băiatul în pace!”. „Mi-a făcut plăcere familia Ardelean”, se retrase primul Bogdan. „Am de dat nişte autografe!”, declară arogant la întrebările mamei. Rămas singur cu ai mei, n-am mai putut evita discuţia şi nici lacrimile mamei, ce-mi opriră mâncarea în gât. „Fata asta nu-i de tine,

Ştefănel mamă, Doamne, Dumnezeule, că nu mi-am crescut băieţii aşa greu, să-i las să mi-i distrugă oricine!” Când nimeni n-o asculta, începea şantajul sentimental, i se părea că educarea noastră fusese o penitenţă, în slujba căreia ea fusese unica martiră. „Mami, sunt mare, te rog, lasă-mă!”. „Am auzit că şi cu Angela te-ai certat, biata ei mamă e supărată!”. „Ce naiba vrei să fac, so iau de nevastă, să mă ierte, zău! Tatăă!”, i-am cerut ajutorul. Tata oftă, plictisit de toată supărarea asta romanţioasă. ”Femeie, ţi-am spus să laşi telenovelele, dacă-i prost, să moară din prostia lui, degeaba-i tot repeţi!”. Mama lăcrimă şi mai tare, evident negăsind susţinerea tatei. „Ce, pe tine te-a lăsat mă-ta să te măriţi cu mine?”, atinse tata apogeul. „Mai bine aş fi ascultat-o!”, replică tardiv, după douăzeci şi cinci de ani, mama, încetând din fericire sfaturile.

Reminder de Cenuşă Alexandru-Daniel Ea e diferită. Diferită de tot ce ştiu şi de ce am întâlnit până acum. Şi, probabil, niciodată viaţa mea nu se va mai intersecta cu o astfel de persoană. Cu o asemenea puritate, pe care dezamăgirile nu au făcut decât să o întărească, să înveţe să se cunoască şi, ceea ce e cel mai important, că nu au reuşit să o facă să se închidă în ea. N-a încetat să iubească, deşi avea destule motive să o facă. În viaţa mea a apărut când nu credeam că poate să se mai întâmple ceva care să mă facă fericit. Şi am greşit. Pentru că nu ştiusem până acum ce înseamnă fericirea. Da, au trecut persoane prin viaţa mea şi şi-au lăsat destule amprente. Dar am realizat acum, când îşi întinde părul pe mâna mea şi doarme liniştită, că tot timpul trecut nu a făcut altceva decât să mă pregătească pentru ea. Pentru caracterul ei frumos şi zâmbetul ei, care-mi face genunchii să se aplece pentru a săruta sufletul ei, care vibrează până în tălpi. Şi lumea asta murdară n-a reuşit niciodată să îi întunece nici măcar un pic din această frumuseţe şi puritate. O fac eu uneori în schimb, pentru că mă pierd atât de mult într-un orgoliu stupid, nu că ar exista un altfel de orgoliu, dar pentru că uneori înţeleg prost sau deloc. Dar o iubesc atât de puternic încât nu sunt în stare să explic în cuvinte aceste sentiment. Îmi e teamă, căci încercând să găsesc cuvintele, n-aş reuşi niciodată şi aş ajunge să îl umbresc. Dar ştiu că sufletul ei înţelege cu câtă nebunie, pasiune şi sinceritate. Ar trebui, cititorule imaginar, să o cunoşti chiar şi pentru câteva minute, să poţi să înţelegi despre ce forţă vorbesc. Să ajungi să o cunoşti până la ultimul detaliu, deşi mereu găseşte să îmi arate o parte mai frumoasă despre care nu ştiam. Şi astfel, ajunge să mă facă şi pe mine să descopăr părţi frumoase care dorm în mine ca nişte vise care speră să se trezească. Aş vrea să o vezi cât e de minunată dimineaţa, când îşi întinde braţele spre mine şi stăm aşa, ascultându-ne respiraţiile ce dansează pe acelaşi ritm somnoros şi lent. Să o vezi cu câtă rapiditate se ridică şi alungă demonii care se strâng noaptea pe lângă noi. Se miră şi ei cum reuşeşte practic să îi înduioşeze. O să le lase altfel urme, aşa cum îmi lasă mie uneori pe mâini. Aş vrea să poţi să o vezi cum se uită cu ochii ei mari de copil la mine şi râde, sărutându-mă în joacă, după care mă trimite de lângă ea, doar pentru că ştie că o să o iau în braţe şi o să mă joc cu degetele în părul ei. Să îi auzi glasul când vorbim între noi, ca nişte copii la care lumea de afară nu poate să ajungă, să risipească joacă. Să îi înţelegi maturitatea cu care rezolvă problemele, fără să cedeze când e dificil. Te-ar învăţa şi pe tine, cititorule, cum trebuie să priveşti lucrurile. Te-ar învăţa perspective şi ţi-ar ridica ochii din neputinţa în care te complaci. Te-ar face om, aşa cum tu nu ai fost în stare să ajungi. Şi ar trebui să o vezi când îşi întinde pielea peste trupul meu bolnav. N-ai simţit în viaţa ta ceva mai fin şi nici n-ai să o faci. Sau când vorbim despre diverse subiecte. Are o minte logică şi un suflet pătimaş. Vorbeşte din ce a învăţat şi nu din ce aude. Şi, crede-mă, cititorule, a învăţat multe şi nu se opreşte niciodată. E mereu activă şi nu ai cum să te plictişeşti lângă ea. Cum se bucură şi se luminează de orice gest mărunt pe care îl faci pentru ea. Deşi ea nu aşteaptă nimic altceva decât înţelegere. Aş vrea să poţi să o cunoşti, cititorule, aşa cum o cunosc eu. Să simţi cum orice mizerie la care societatea te supune, poate să treacă printr-un simplu sărut pe frunte. Dar nu pot lăsa să o cunoşti. Sunt prea gelos. Aşa că prefer să o portretizezi din aceste cuvinte pe care le spun. Ce te gândeşti acum? Că şi tu ai fi gelos? Atunci eşti la fel de prost ca şi mine. Pentru că nu ai avea niciun motiv. Nu îţi oferă ea aşa ceva. Chiar dacă tu uneori confunzi bunul ei simţ pe care îl are faţă de ceilalţi, ca fiind mai mult. Cititorule, nu încerca să priveşti mai mult decât e. Nu suntem singuri pe lume. Şi fă diferenţa între vorbele şi momentele pe care le primeşti tu şi celelalte, pe care contractul social le presupune. Eşti un prost, cititorule, dacă ai impresia că îşi doreşte altceva. Pentru că e puternică şi, dacă şi-ar fi dorit, ar fi făcut-o de mult. Asta doar aşa, ca să vezi că dragostea ei pentru mine e la fel de nebună, pasională şi sinceră precum a mea. Dar nu ai cum să înţelegi asta, cititorule. Nu sunt destule aceste cuvinte. Ar fi trebuit să vezi toate momentele noastre. Să-ţi treci prezenţa printe ele. Pentru că sunt multe şi sper să fie infinite. Pentru că ea e diferită. Diferită de tot ce poţi să întâlneşti. Priveşte societatea şi ce fel de oameni modelează. Şi apoi întoarce-te spre ea când doarme şi realizează că la ea nu a ajuns. Că n-a reuşit să o schimbe. Dar ştii lucrurile astea deja, cititorule, şi tot nu vrei să le înţelegi uneori. Ai doar răbdare şi înţelegere pentru ea şi ea o săţi ofere tot ce restul nu pot. Ceea ce nici măcar tu nu poţi. O să te ofere aşa cum ar trebui să ajungi. E cel mai puternic suflet, dar cel mai sensibil. Şi ştiu că te roade o întrebare, cititorule, deşi nu am reuşit să cuprind aici toate momentele pe care le trăiesc cu ea. Da! Ăsta e răspunsul la întrebarea care îţi stă pe buze. Când facem dragoste se oferă cu totul. Nu e doar o simplă apropiere între trupuri. E o continuă cunoaştere a ceea ce e în interiorul nostru. Şi poate nu ţi-ai auzit niciodată sufletul să urle de plăcerea unui orgasm. Trupul l-ai mai auzit. Dar tu ştii asta deja, cititorule imaginar, din moment ce noi doi suntem aceeaşi persoană. Tu ştii toate astea despre ea şi le-ai trăit şi le trăieşti şi acum cu ea. De ce le uiţi uneori, cititorule?

Ciufu de George Rizescu Acolo l-am pomenit, acolo, şi numai acolo îl văd şi astăzi, după o jumătate de secol... Râzând cu subânţelesuri greu de descifrat copilului din mine, mama mi-a spus că nenea Marin Ciufu coborâse pe un nor, se înţelege, din Cer, exact acolo, pe scaunul de lemn cu spetează de pe prispa casei. Faţa prelungă, acoperită de barba uşor tăiată în foarfecă, cu plete lungi, brumării, cămaşa cu poale cusute în altiţă şi pantalonii de şai alb-gălbui, făceau oricum din domnul Ciufu, un „Om din altă lume”! Acolo, în scaunul lui special, domnul Ciufu îşi începea ziua şi tot acolo şi-o sfârşea, astfel că pentru mulţi dintre noi, prezenţa lui acolo, şi numai acolo, devenise ceva obişnuit. Acolo, în scaunul acela cu spetează înaltă, îl auzeam cum silabisea, amuzându-se, cuvintele din „România Liberă”. - Va să zi-că, vin la pu-te-re, li-be-ra-lii! Li-be-ra-lii? Măi, măi, măi, măi... Nici domul dracu, nici Sfântul Dumnezeu nu mai înţelege nimic, iar eu, eu nici atât! Bă, fratele meu, voi nu ştiţi să vă faceţi nici propagandă? Nu ştiţi, sau nu aţi învăţat încă să minţiţi frumos? Hai, că proşti, proşti nu vă cred! Sau sunteţi chiar proştii-proştilor? Ce să caute bă, iubiţii mei, liberalii la putere, acuma, când suntem sub ruşi? Ştiu ruşii ce înseamnă „li-be-ra-lii”? Au avut ei, în viaţa lor, vreodată aşa ceva şi n-am aflat eu? Doamne, Doamne, Doamne, câtă neruşinare, câtă prostie, câtă minciună... Asta este aşa, o făcătură cusută cu aţă albă, să-i scoată la suprafaţă pe ăia mai fără minte şi să-i ducă la Canal! Fraţii mei, oameni buni, luaţi aminte! Liberalii nu mai ies, nenică, de la cutie acuma! Gata, vremea lor s-a dus! A păpat-o bolşevicul rus... N-or fi aşa de proşti, să le facă pe plac demenţilor... După o astfel de concluzie, domnul Ciufu dă pagina ziarului, uşor, cu delicateţea omului obişnuit cu foaia scrisă, alungă muştele ce se tot învârt peste capul lui de sfânt răms aici la marginea Roşcovei, să se lupte cu ideologiile străine şi ajunge cu privirile peste titlurile mari din „Ţara noastră, azi”, o rubrică specială, în care sunt trecute numai şi numai „realizările măreţe ale neamului muncitor, încercat destul de greu de nemernica asta de chiaburime, otrăvurile astea de ciocoi, care sug sângele muncitorului de la sate şi de la oraşe”! Domnul Ciufu îi zice „rubrica de satiră şi umor” a ziarului, dar e bine că nu-l aude nimeni, fiindcă pentru astfel de vorbe nechibzuite, cât o fi el de bătrân şi de sfânt, la Canal îi este drumul! Citeşte, la fel de silabisit, şi de data asta râde, râde ca un copil care a făcut o mică trăsnaie! Să-l priveşti este o bucurie, să-l auzi este un răsfăţ: - Auzi, tu, fratele meu, ce le trece prin cap! Să scoatem agricultura ţării din mâinile chiaburimii şi s-o dăm ţărănimii muncitoare! „Nu-mai ţă-ră-ni-mea mun-ci-toa-re ştie, poate şi face din a-gri-cul-tu-ra ţă-rii , astăzi sub-dez-vol-ta-tă, o ra-mu-ră ... ” Domnul Ciufu nu mai citeşte. Îi este de ajuns, pare plictisit şi nici nu are cu cine comenta ştirile „rubricii de umor”! Împătureşte cu grijă ziarul şi-l aruncă uşor spre coşul cu hârtii din apropierea scaunului. Ţâţâie uşor printre buze, aşa, ca o încercare de fluierătură seacă şi tuşeşte înecat. Abia îi aud vocea tremurândă cum silabiseşte câteva vorbe. Parcă ar citi, aşa cum citea când era grefier la judecătoria de plasă, o sentinţă ce nu-i face plăcere: - Să dai agricultura pe mâna pu-tu-ro-şi-lor... asta da ispravă! Ispravă, ce mai... Praful se alege domnule, praful şi pulberea! Îşi face imediat o cruce mare, de parcă s-ar închina în faţa sfântului Altar din Biserică, spune ceva şoptit, probabil o rugăciune, îşi trece degetele lungi, străvezii prin părul alb şi mătăsos de om bătrân şi, pentru câteva secunde, îşi închide ochii, de crezi că nu mai vrea să vadă pe nimeni, niciodată... Ai impresia că s-a dus, că a plecat dincolo. Nici respiraţia nu i se mai aude. Eu, care-i ştiu obiceiurile, stau acolo în faţa lui, nemişcat, şi-l aştept să-mi vorbească... Şi minunea se petrece, aşa cum se petrece în fiecare zi! Îşi deschide ochii încet, încet, foarte încet... Mă priveşte pe sub ochelarii cu ramă de aur, ochelarii lui de pe vremea când, „grefier unu” fiind la judecătoria de plasă, îşi încânta asistenţa cu glasul lui ca un dangăt de clopot, şi-mi zice, aşa cum îmi zice de fiecare dată: - Pe la voi, pe la şoală, ce se mai aude, măi, băiete? Îi răspund, cât se poate de politicos: - La noi, la şcoală este bine! Învăţăm de toate şi o să fiu făcut pionier... Aşa mi-a zis tovarăşa învăţătoare! Domnul Ciufu nici n-a ascultat vorbele mele. Ştiu că nu le-a ascultat pentru că şi-a întors capul spre Cer, şi-a făcut din nou o cruce mare pe piept şi a spus, mai mult îngânat, „Tatăl nostru”! Nu era nicio exagerare că domnului Ciufu i se spunea şi Sfântul! Privit din orice parte ai vrea, nu poţi să nu observi că în jurul domniei sale există ceva ce nu există nicăieri, există o stare de linişte specială, o lumină aparte îi stă alături şi toate gesturile lui sunt altfel decât ale noastre, ale oamenilor de rând! Tata zice că domnul Ciufu n-ar mai trăi cam de multişor în timpurile astea ale noastre, că este atât de singur şi de departe de zilele noastre, încât nimeni nu mai poate ajunge la el şi nici el nu mai poate ajunge la nimeni, că ar trăi deja „pe o altă lume”, o lume mult mai curată, mai cinstită, o lume în care el, domnul Ciufu şi-a lăsat slobodă toată viaţa. În lumea aia a lui, alta decât lumea asta a noastră, domnul Ciufu a muncit şi a fost fericit. - Pentru lumea asta a noastră, spune tot tata, omul ăsta nu a fost pregătit să trăiască! Asta este drama lui, sau bucuria lui, nimeni nu ştie!

Uitat de lume, domnul Ciufu privea senin peste toţi şi peste toate şi, din când în când, se ridica din scaunul cu rezmătoare şi-mi cerea să-i aduc o cană cu apă! „Să-mi dai tu un picuşor de apă”, zicea, „uite, cu cana asta.” şi eu mă duceam la vadra cu apă rece, adusă de mama cu un ceas mai devreme, şi-i aduceam cana cu apă. După ce-şi sorbea apa, se aşeza la loc pe scaun, îşi desfăcea brâul din copcile gălbui, scotea curelele din catarame şi, cu cămaşa desfăcută, respira cu nesaţ tot aerul din curte. Când respira el odată adânc, aveai impresia că nu mai există aer în toată curtea. - N-am crezut să apuc vremurile astea, măi, băiete... Pentru mine, asta este o vreme mai rea decât moartea care nu vine mai repede să mă ia! Aş vrea să merg mai repede la ai mei. Aici nu mai am ce să fac, aici nu mai este nimic care să-mi placă! Astea au fost ultimele vorbe pe care mi le amintesc eu spuse de domnul Ciufu. Ştiu că într-o noapte s-au auzit nişte motoare de maşini urlând, după care nimeni n-a mai auzit nimic de domnul Ciufu. Zvonuri sunt multe, dar nu le dau crezare! Precis, domnul Ciufu a fost luat de Dumnezeu şi dus acolo, la ai lui! Eu numai asta cred, pentru că şi el asta a vrut să se întâmple! Gurile rele spun că a fost ridicat de nişte foşti legionari, deveniţi comunişti şi dus la muncă, la Canal! Aşa ceva nu mai cred! La vârsta lui, domnul Ciufu era bun numai pentru munca specială din Cer, sfaturile lui erau, oricum, sfaturi pentru sfinţi, şi nu mai era bun pentru munca grea a pământului de pe aici...

Eşti minunată de o mie de ori de Boris Marian Mehr 1. Seara, mă culc cu ideea că dimineaţa nu mă mai scol. Noroc că în timpul nopţii, în salonul spitalului vin asistente, asistenţi şi dansează în jurul patului meu, fac gesturi obscene, care mă încântă, sunt gata să cobor, să dansez cu ei, dar ei îmi spun – dumneata nu ai voie, ai suferit un accident, te rugăm să rămâi unde eşti. Eu adorm întristat, iar dimineaţa vine cenuşie, lâncedă precum ceaiul fără zahăr şi lămâie. 2. Trebuia să plec la Bombay, să ţin nişte conferinţe, dar vasul cu care urma să plec s-a scufundat în radă. Am luat un avion cu un motor, un pilot, un pasager, adică eu şi o pisică ciudat de mare. O voce interioară îmi spunea cum ar trebui să se petreacă, nu ştiam bine ce, oricum, neobişnuit. La circa jumătate de oră după decolare, motorul s-a oprit brusc şi pilotul ne-a spus, mai exact, mie, că va trebui să coborâm. Dedesubt era jungla, pisica a mieunat nemulţumită, nu aveam ce face, am luat animalul în braţe şi am sărit din avionul care scotea deja fum. Ciudat, pisica devenise un ditamai vultur, m-a purtat departe, spre ţărmul Oceanului. Nu ştiam că toată aventura era pregătită dinainte. M-am trezit din somn, alături era o doamnă necunoscută, care pretindea că-mi este soţie şi se minuna că nu o îmbrăţişez. Am plecat cu ea în oraş, cred că eram la New York, am făcut tot felul de cumpărături şi seara ne-am luat o cameră de hotel. Nu ştiu când am adormit. 3. Pe un drum pustiu, am întâlnit un handicapat, un mongoloid, adică suferind de Sindromul Down, care s-a ataşat de mine şi mi-a povestit despre familia sa, care îl părăsise sau murise, nu se înţelegea bine ce spunea, avea şi un defect de vorbire, fie eu nu-l auzeam cum trebuie. Se lăuda că a fost şef de stat, l-au împuşcat după nişte revolte în Africa, pe el şi pe toată familia, el a scăpat, s-a ascuns şi acum încearcă să se întoarcă la Palatul Prezidenţial. De fapt, el căuta Spitalul de unde plecase şi se rătăcise în junglă. Uneori avea crize, începea să strige că el va demonstra lumii întregi că numai popoarele unite pot înfrânge imperialismul, pot instaura pacea. La strigătele sale a apărut un leu foarte iritat, s-a repezit şi l-a sfâşiat în faţa mea, eu neputând interveni în niciun fel. Am povestit această întâmplare câtorva prieteni, niciunul nu m-a crezut şi am aşternut-o pe hârtie, să nu o uit. 4. Mica are 80 de ani, şi-a pierdut soţul după 60 de ani de tovărăşie ireproşabilă, când o întrebi ce face îţi spune că vrea să meargă la Puiu. Toată lumea ştie chestia asta, dar ea nu se hotărăşte. Într-o zi, am sunat-o şi nu mi-a mai spus nimic. A tăcut, am insistat, iar la următoarea convorbire a mărturisit. Într-o noapte, dormind ea adânc, a auzit telefonul, alo, aici e Puiu, care Puiu, este Puiu al tău, de ce vrei să vii la mine? Am îngheţat de frică, zice Mica, iar el, Puiu, adăugă, eu nu mă plictisesc aici, tu nu te grăbi. A închis, mă uit, niciun număr, cine a sunat? Cine face asemenea glume? Am întrebat, nimeni nu ştie nimic, tu ştii ceva? Doamne fereşte. Zice Mica, Puiu nu m-a înşelat niciodată, de ce să mă înşele acum? Zic eu – dar nu te înşeală, el este în altă lume, face şi el ce poate. Ai dreptate, dar tot nu e frumos din partea lui. Am să te mai sun, dacă mă mai caută Puiu, am să-i bat obrazul. Nu m-a mai sunat. S-a dus şi Mica. Ce scandal i-o fi făcut! Am remuşcări, trebuia să nu-i dau dreptate lui Puiu. 5. S-au aruncat în urma trenului, au scăpat, s-au frământat în iarbă, s-au iubit, în timp ce trenul gonea nebuneşte spre moarte. Ei doi erau nemuritori. Aşa este în dragoste. Cei din tren iubeau şi ei, dar nu ştiau ce-i aşteaptă. Unii mor înainte de a iubi, aceştia merg în Rai, fără dubii, trenul e unica şansă. Poate nu este unica, mai există şi altele?

Sub semnul lui Kafka (fragment de roman)

de Liviu Gogu Îi veni în minte Procesul lui Kafka. Îşi aminti că-l citise cu mai bine de zece ani în urmă. Îl impresionase puternic atunci, deşi nu era sigur, şi nici acum nu este, că a înţeles cu claritate mesajul operei kafkiene şi viziunea autorului asupra mediului social pe care-l prezintă cititorilor. Romanul i se păruse, la momentul respectiv, a fi un fel de alegorie care desemnează drama neadaptatului intrat în conflict cu lumea din exteriorul său, dar şi cu cea interioară. Acum însă, după ce-a trecut prin toată povestea asta absurdă şi jenantă, i se pare că mesajul este cu totul altul. În noul context sufletesc, pe care i l-au creat evenimentele recent derulate, i se pare că, de fapt, nu Josef K. este personajul principal al operei, ci unul ceva mai abstract, dar viu, complicat, rigid şi bolnăvicios; e sistemul judiciar. Îi apare clară acum imaginea pe care Kafka i-o creionează acestui „personaj” al său. Este cea a unui tunel strâmt, întunecat, murdar şi igrasios, în care, odată împins individul, indiferent dacă a comis sau nu vreo faptă antisocială, se rostogoleşte tot înainte… mereu înainte, fără putinţă de întoarcere, iar la capătul său îl va aştepta, inevitabil, pedeapsa. Merge la întâmplare, doar el şi gândurile lui. În faţă se conturează clar clădirea gării, veche şi impozantă. Oare când o fi ajuns aici?... La vreo zece metri în faţa sa, o tânără şatenă, bine făcută, îşi ondulează trupul mlădios, captându-i pentru câteva clipe atenţia. Simte în străfundul sufletului invidie pentru liniştea pe care are senzaţia c-o revarsă întreaga ei făptură. E convins, fără să aibă un motiv anume, că singura ei grijă, în acele momente este de a-şi controla mersul elegant şi unduirile mirifice ale corpului felin. Brusc, tânăra o coteşte spre dreapta, expunând privirii lui Ştefan, cât pentru un flash de blitz, o imagine de profil la fel de interesantă şi dispăru imediat într-un magazin de la marginea trotuarului. Se miră că într-un astfel de moment se mai putea lăsa furat cu atâta uşurinţă de altceva, în afara propriilor sale frământări. Sau, poate că e normal să se întâmple aşa… Probabil că şi cu capul sub ghilotină, omul, dacă are şansa ca în acel scurt răstimp, dintre aşezarea gâtului pe butuc şi secerarea lui de către lama ucigaşă, privirea să-i întâlnească o imagine frumoasă, nu va pregeta să şi-o fixeze ca pe un trofeu în ultima înregistrare pe care o mai poate face retina sa. Situaţia lui însă nu este nici pe departe aceea a unuia aflat cu capul pe butuc. Sancţiunea lui este, în plan juridic, insignifiantă; din punctul lui de vedere însă, e monstruoasă. În opinia sa, nu e nicio diferenţă, la nivelul culpei organului de cercetare, între sancţiunea cea mai uşoară şi închisoarea pe viaţă, dacă acestea sunt aplicate unui nevinovat. Îşi mai aduse aminte că citise demult, pe vremea când era elev în Şcoala Militară, în „Fraţii Karamazov” parcă, o frază – care lui i se întipărise în minte tocmai pentru că atunci o considerase o aberaţie, convingerea lui din acel moment fiind diametral opusă – în care Dostoievski spune că e mai bine să scape nepedepsiţi o sută de vinovaţi, decât să fie condamnat un singur nevinovat. Încearcă să-şi dea seama unde anume a greşit el, pentru că simţurile lui, de ins care a crezut toată viaţa în corectitudinea sistemului judiciar, îl îndeamnă să accepte că undeva a greşit. S-ar putea să fi făcut chiar mai multe greşeli decât îşi imaginează. Nu, nu greşise la modul că ar fi comis ceva nepermis. Ştie cu certitudine că acolo, la locul unde se petrecuse totul, nu greşise cu nimic. Ba, dimpotrivă, e convins că se comportase exact aşa cum ar fi trebuit şi cum ar trebui s-o facă întotdeauna orice individ cu simţ civic de pe lumea asta. Greşeala era deci în altă parte… Iar acum începe s-o întrevadă. O făcuse ulterior, după ce începuse cercetarea. A constat în modul în care a înţeles el să se apere, în felul naiv în care şi-a construit apărarea… Sau, ca să fie cinstit cu el, în modul în care n-a construit de fapt nicio apărare. A mizat prosteşte pe puterea adevărului, convins fiind că aceasta e cea mai bună apărare… că adevărul, singur, e cel mai bun avocat. A crezut în teoria aceea declamată demagogic de toţi mai marii vremii: prezumţia de nevinovăţie. A crezut că ei sunt aceia care trebuie să demonstreze că e vinovat, ori, în caz contrar, să constate că e nevinovat, iar el, nevinovat fiind, nu trebuia decât să aştepte constatarea asta şi astfel să se încheie toată povestea. Abia la sfârşit a înţeles cât a fost de naiv… Abia la sfârşit şi-a dat seama că oamenii aceia care făceau cercetarea nu căutau, în niciun caz, adevărul, ci doar nişte probe… Nişte probe care să încline balanţa într-un anumit sens: spre vinovăţie, ori spre nevinovăţie. Odată ce balanţa se înclină, nimic nu mai contează. Cazul a fost rezolvat. Munca s-a terminat. Se poate trece, fără regrete, la cazul următor. Se vor găsi, mai mult ca sigur, destui care să-l contrazică pe Ştefan. „Cum, Ştefane, vor spune ei, crezi că probele nu au legătură cu stabilirea adevărului? Păi, tocmai acesta e rolul lor, ca să ducă spre aflarea lui”. Ştie şi el ce rol au, teoretic, probele. Dar el a înţeles acum şi ce înseamnă, şi cât e de periculos să aduni robotic probe, să le cauţi, nu în scopul aflării adevărului, ci doar pentru a putea spune la final că ai mai soluţionat un dosar, şi nu oricum, ci cu sancţionarea celor pe care „probele” iau indicat drept vinovaţi. În minte-i vine o poveste auzită cu ceva vreme în urmă. Poveste care, la vremea respectivă, i se păruse hazlie şi atât. Nici nu o crezuse ca fiind reală, ci mai curând un fel de anecdotă cu iz tragic. De fapt, povestea e localizată în timp în perioada comunistă, ceea ce o face să semene a banc cu miliţieni. În ea e vorba despre un tânăr care se plimba liniştit pe bulevard, într-o frumoasă seară de vară, împreună cu prietena sa, când, la un moment dat, de undeva din faţă, ori din lateral… nu are importanţă de unde, apare un grup de trei indivizi puşi pe scandal. Fata era speriată, pierdută, băiatul însă-şi păstrase sângele rece. Încercase să tempereze elanul scandalagiilor, dar aceştia deveneau tot mai agresivi, cu fiecare secundă care se scurgea. Unul chiar se repezise să-l lovească, enervat probabil de tonul său conciliant, ori indignat poate de faptul că acţiunea lor nu avusese asupra acestuia efectul scontat. Tânărul, atletic şi, pare-se, sportiv, reacţionase prompt şi, în câteva clipe, doi dintre agresori erau pe jos, iar al treilea, cu arcada spartă, încerca să scape cu fuga. Imediat, ca la comandă, nu se ştie de unde, au apărut doi miliţieni burtoşi, care, printre gâfâituri, şi-au început activitatea, în spiritul întronării ordinii şi legalităţii, După ce i-au legitimat pe toţi

patru „regulamentar” (între timp se întorsese şi cel care voise să fugă şi acum, cu tupeu, explica celor două „organe” cum „huliganul” se luase de ei, pentru că i s-ar fi părut că se uitase careva insistent la prietena lui). Apoi puseseră câteva întrebări, când unul, când altul, pe care cel mai tânăr dintre ei le consemnase, cu răspuns cu tot, într-un carneţel cu coperţi albastre şi, la final, îi invitaseră pe toţi cinci (adică, inclusiv fata) să se prezinte a doua zi la ora zece, la sediul Miliţiei Municipale. Cazul însă nu se încheiase în ziua următoare, prin audierea celor implicaţi şi a unor martori răsăriţi cine ştie de unde, ci se soluţionase, cu chiu, cu vai, după câteva luni de „cercetări asidue”. Soluţia fusese una cât se poate de „justă”: toţi cei patru bărbaţi au fost amendaţi penal, pentru „tulburarea liniştii publice”. Fata fusese mai norocoasă; scăpase neamendată. Prin urmare, laborioasa anchetă nu găsise nicio diferenţă între comportamentul celui nevoit să se apere şi cel al agresorilor care avuseseră neşansa – „fericită”, se gândi Ştefan – de a se transforma în victimele propriei lor imbecilităţi. În legătură cu Miliţia acelor ani, continuă să-şi amintească Ştefan, circulau, pe cale orală, fireşte, o mulţime de anecdote, izvorâte din nevoia românului de a face haz de necaz. Îi veni în minte un distih care spunea că: „Ai dreptate, n-ai dreptate/ La Miliţie tot te bate”. Şi, într-adevăr, în instituţia respectivă se bătea cu „simţ de răspundere” pe vremea aceea. Metodele inteligente de conducere a anchetei erau mai costisitoare, de aceea efortul fizic de manevrare a bulanului era mai la îndemână decât efortul intelectual. Îşi aminti cu greaţă – aceeaşi greaţă pe care o simţise şi atunci – cum, discutând la o bere cu o cunoştinţă, subofiţer de miliţie, înainte de ’89, acela-i arătase un tânăr care, după aspect, era cu siguranţă aparţinător al unei anumite etnii, cunoscută ca având înclinaţii spre sfidarea Codului Penal. „Îl vezi?” întrebase cu emfază, arătând din cap spre tânărul respectiv: „N-are decât şaptesprezece ani. Da’, dacă trece pe lângă tine, poţi să ţii portofelul şi în dinţi, că tot te lasă fără el.” Văzând că Ştefan tăcea şi-l privea cu oarecare interes, după câteva clipe continuase tot el, plin de importanţă: „P-ăştia (şi Ştefan înţelese că, de data asta, respectivul vorbea de toţi membrii etniei), când îi prind, îi bat preventiv, chiar dacă n-au făcut nimic ilegal atunci. Fii sigur că, mai devreme ori mai târziu, vor comite ceva!” Prin urmare, aşa înţelegea el munca de prevenţie: îl baţi când îl întâlneşti, ca să fie pedepsit pentru situaţia prezumtivă în care ar comite vreo ilegalitate. Pe Ştefan, pe parcursul celor întâmplate, nu-l atinsese nimeni, nici măcar cu un deget. Cel puţin din punctul acesta de vedere, urmaşii vechilor miliţieni au făcut un pas important pe calea normalităţii. Situaţia este însă departe de a fi mulţumitoare, întrucât, se pare că după ce a fost exclus bulanul din cercetarea penală, unii dintre vajnicii apărători ai legii, s-au trezit total neputincioşi. Dacă bastonul – care făcea toate anchetele, în urmă cu douăzeci şi ceva de ani – îl aveau toţi în dotare, asigurat de către instituţia ai cărei angajaţi erau, ceea ce le este necesar acum pentru buna efectuare a cercetării, ar fi trebuit să primească fiecare la naştere şi să-şi dezvolte pe parcursul diverselor forme de pregătire… Dar, oare au fost toţi dotaţi „regulamentar” la naştere?… Mirosul de covrigi calzi – celebrii covrigi de Buzău – ce se împrăştie ademenitor de la cele câteva covrigării dispuse-n salbă peste drum de clădirea gării, îi stârniră pofta şi foamea, totodată. Se opri la una dintre ele, unde singurul cumpărător tocmai părăsea mica ferestruică, prin care o vânzătoare plinuţă îi întinsese, cu câteva clipe mai devreme, cei câţiva covrigi comandaţi şi nişte mărunţiş drept rest. Ceru de trei lei, din cei mici. Când comanda fu gata, plăti, îşi luă covrigii şi plecă spre trecerea de pietoni. Nu-i plăcea să mănânce pe stradă, din mers, aşa că traversă B-dul. 1 Decembrie, pătrunse în sala mare a gării, unde, pe o parte şi pe alta, casele de bilete se arătau pustii la acea oră, o traversă şi ieşi pe peronul de la linia unu. Ochi o bancă liberă, aflată mai spre capătul peronului şi porni agale spre ea. Abia după ce se aşeză şi-şi întinse picioarele într-o poziţie odihnitoare, rupse primul covrig de pe sârma subţire şi începu să mănânce cu poftă, dar reţinut, savurând fiecare îmbucătură cu satisfacţia omului care-şi consumă alimentul preferat. Gândurile nu i se leagă, stând acolo pe bancă şi molfăind covrigii proaspeţi şi savuroşi. Gândeşte mai coerent când se află în mişcare. În plus, nici nu se poate concentra. Simte o jenă inexplicabilă… Ba o explicaţie ar fi: crede că situaţia în care se găseşte are o doză de penibil în ea… De fapt, nu are în momentul acesta… Ar putea deveni însă penibil, în situaţia în care vreo cunoştinţă l-ar putea vedea, stând şi mâncând covrigi pe o bancă pe peronul gării… "Ca un boschetar", îşi spuse, înveselit brusc.

Dor de BasarabiaNegrupe Alb Impresii după lectura unei cărţi de Anastasia Moldovanu Recent, am citit o carte care m-a făcut să meditez. O carte şi pentru cei mai mici, şi pentru cei mai mari, deoarece spaţiul ei ne readuce pe toţi împreună în faţa realităţilor în care trăim, muncim, ne distrăm şi visăm. O carte care ne deschide ochii şi ne face, aşa cum ar spune-o un om de la ţară – să ne vedem dintr-o parte. Cartea se întitulează „Voiaj de nuntă în trei” şi, fiind considerată drept cartea anului 2014, a prins priză la cititori. Printre adolescenţi s-a răspândit destul de repede şi este lesne de ce anume. Vârsta lor se află în pragul întrebărilor, iar în carte se descrie exact viaţa noastră de astăzi şi, evident, ei pot să tragă nişte concluzii. Cu atât mai mult că nu prea au de ales, deoarece literatura scrisă recomandată pentru vârsta lor nu prea se mai schimbă şi, desigur, o consideră depăşită. Pentru cititorii de vârstă mai aşezată, cartea, se poate spune, este un

leac care te face să te resemnezi. Şi cum ai putea să nu observi frumuseţea interioară şi originalitatea acestui volumaş, când autorul ne spune verde-n ochi cine suntem noi?... „E frumoasă sârba asta, bat-o s-o bată, şi o joacă frumos, n-ai ce zice, că aşa-i moldoveanul nostru, pe toate le face din inimă; dacă-i să lucreze, apoi până cade, ca boul cu botul în brazdă; dacă-i să se sfădească, apoi aşa, ca să nu-şi spună <<Bună ziua>> nici pe ceea lume, iar dacă-i să se veselească, apoi să se veselească! Chiar de se îneacă în lacrimi.” Cu alte cuvinte, autorul, scriitorul şi scenaristul Mihai Ştefan Poiată încearcă să critice viciile propriului neam. Nu ştiu dacă acesta ar fi un act de mare curaj, dar cert este, ca să poţi să faci aşa ceva într-un mod special, cu responsabilitate şi umor, este deja un talent. Priceperea autorului de a scrie cu măiestrie textul prozei – simplu, împodobit cu perle lingvistice şi rafinament deosebit, m-a transpus parcă într-o altă lume. Deşi subiectul cărţii este unul destul de vechi, cunoscut de toată populaţia băştinaşă, moldovenii, Mihai Poiată a reuşit să-l actualizeze şi să-l conformeze timpului în care trăim. În carte se descriu obiceiurile şi tradiţiile neamului nostru, cu care se confruntă fiecare familie atunci când are de pregătit o nuntă. Cititorul se amuză de fragmentele descrise pe viu şi cu mult har, scene tipice de dinaintea nunţii, ritualuri ca peţitul, adălmaşul, împăcăciunea dintre părinţii tinerilor, pregătirea zestrei, legatul prosoapelor ş.a. Prin aceste punţi din trecut autorul face legătura cu prezentul, ori aceasta vrea să însemne mesajul despre trăinicia neamului nostru, care-şi alimentează autenticitatea din modul de viaţă pe care l-au avut strămoşii noştri. Mentalitatea pe care au avut-o generaţii întregi de până la noi se transformă într-o sursă purtătoare de informaţie, deoarece a lăsat amprente adânci în conştiinţa noastră, ajungând şi în zilele de astăzi. Dacă n-ar fi aşa, prin ce s-ar explica faptul că mai toate nunţile contemporane ale moldovenilor, mai ales cele de la oraş, sunt parcă însărcinate cu transmiterea tradiţiilor, exprimate prin executarea ritualurilor vechi? În acest sens, genul narativ al cărţii surprinde cu descrierea momentelor concrete până în cele mai amănunţite detalii, urcând treptat spre esenţa problemei – destinul este pus la încercare de rutina obiceiurilor. Forma scrierii romanului într-adevăr surprinde tipajul de scriere a prozei din literatura noastră. Naraţiunea de aici respectă unele reguli ale cinematografiei, de aici şi calificativul ei de către unii critici ca nuvelă cinematografică. După structura sa, cartea, deşi este construită din fragmente, prin care se perindă episoade comice şi triste, încărcate cu personaje secundare şi principale, se prezintă ca un tot întreg. Mai toate subiectele descrise între coperţile acestui volumaş sunt subiecte demne de inspiraţie. Însuşi Mihai Ştefan Poiată se referea la acest aspect ca la un miracol, produs şi de actul lecturii, şi de actul scenei. Tema principală a romanului este omul în raport cu rutina obiceiurilor... şi asta numai pentru un motiv de fală (o realitate pe cât de criticată, pe atât de prezentă în mentalitatea noastră), nu mai este agreată de tineri. Pe de o parte, autorul vrea să ne readucă la ideea de reactualizare a tradiţiilor, pilon principal al existenţei noastre, pe de altă parte, prezenţa lor se consideră drept un impediment care ne macină (spre exemplu, evocarea obiceiului de „împăcare” între părinţii tinerilor sau, ar fi mai nimerit, cu ”târguiala” şi rânduiala bunurilor materiale, enumerate cu multă trufie în faţa martorilor, a rudelor şi a vecinilor). Pentru rezolvarea aceastei dileme, autorul recurge la un stil de scriere al său aparte, demontând şi apoi „componând” (vorba scriitorului Vasile Vasilache) toate şi orice. Astfel purcede la crearea de caractere şi personaje rezistente. Prin cearta lui Mircea şi a Veronicăi, autorul încearcă să-i testeze la rezistenţă şi verticalitate în faţa greutăţilor pe eroii principali, în calea cărora apar conflicte, legate în mare parte de prejudecăţile tradiţiilor, atunci când se decid să-şi unească destinele, dar şi de lipsa de certitudine în hotărârile luate. Impresiile lăsate de carte au făcut ca toţi cei care au citit-o să se afle pe aceeaşi lungime de undă, dar fiecare în parte să-i atribuie ceva personal, fie o lecţie de viaţă, fie o realitate proprie, fie un subiect ce nu se va mai întâmpla, fie se regăseşte în personaje descrise. Evident este faptul că proza dată a câştigat şi din felul expunerii textului. Limbajul uzual, exprimat prin gura personajelor, utilizarea din abundenţă a dialectismelor, diminutivelor şi a frazeologismelor, dau un farmec deosebit lecturii. Dar partea cea mai convingătoare este faptul că autorul a scris-o în cunoştinţă de cauză, trăind în realităţile pe care le-a adus în discuţie, argumentate cu situaţii concrete din viaţă, folosind comparaţii de genul trecut-prezent şi un limbaj destul de accesbil, invocând motive şi simboluri. Fiind un bun cunoscător al tradiţiilor, nu poate să rămână indiferent faţă de tot ce „se face sub ochii lui” (V.Vasilache). Şi, în această ordine de idei, nu se opreşte aici, dar vine cu noi contribuţii personale la capitolul despre efectele negative ale înstrăinării de la origini. Este martorul, dar şi asistă la exodul tinerilor care pleacă de la sat spre oraş, fenomen care a luat amploare la noi în anii '70 ai secolului trecut. Tinerii, nemaidorind să accepte tradiţia, cad deseori în extreme. Ideea aceasta îl marchează pe autor şi o abordează frecvent în lucrările sale. Cartea „Voiaj de nuntă în trei” are şi o istorie, căci, până a deveni carte, a fost un scenariu de film, o dramă lirică realizată în limba rusă de către Moldova Film, la comanda şi finanţarea Televiziunii Centrale, la începutul anilor '80, secolul al XXlea. Desigur, acest fapt a făcut ca autorul să-şi revadă lucrarea, transformând-o ulterior din scenariu filmic într-un material pentru o carte, abordând genul comediei lirice. Scrierile lui Mihai Ştefan Poiată întregesc o întreagă operă de creaţie valoroasă, ce combină armonios scenaristica, filmul şi literatura. „Acolo unde este mişcare, replica nu întârzie să vină şi este uşor de asimilat” – spun colegii de breaslă. Ea cuprinde piese de teatru, scenarii de film, poezie, proză, eseuri, publicistică, referinţe critice. Publică volumele: „Monolog în patru voci” (1987), „Tentaţia contactelor imposibile” (1999), „Reguli de circulaţie pentru apele subterane” (2006), „Rock-ul, norocul şi Noi” (2013). Publică piese: „A patra latură a triunghiului” (1974), „Melodia după perete” (1980), „O insulă nelocuită pentru cinci persoane”, „În lipsa celor prezenţi” (1986). În filmografie are următoarele: „Voiaj de nuntă în trei” (1982), „Vlad Ioviţă” (1984), „O primăvară care a început în... octombrie” (1997).

Se pare că autorul, de la distanţă îşi transformă propria viaţă în materie mă, transpunând filmul în proză. Iar eroii săi acceptă orice provocare, sunt sinceri, curioşi, ambiţioşi, dar până la urmă lucrurile le fac din plăcere şi cu mare drag. Mihai Ştefan Poiată îşi regăseşte locul său în peisajul literaturii basarabene contemporane. Acest merit se datorează şi faptului că toate lucrurile le face din mare responsabilitate şi cu dragoste. Problemele ce ţin de literatură le abordează în profunzime. Consideră că procesul literar în devenire poate să se definească doar în contact cu cititorul, deoarece aceasta este calea reală de parcurgere de la scriitura brută, la scriitura de calitate. Nu ezită să-şi surprindă ascultătorii cu discursuri interesante despre literatură şi cultură, despre comunicare, ca o condiţie necesară în formarea personală. Mihai Ştefan Poiată doreşte să transmită cititorului mesajul pe care trebuie să-l conţină o operă literară scrisă, deoarece scrisul, după părerea sa, este un act de comunicare. Mesajul, în definiţia scriitorului, se prezintă ca o pastilă amară, ambalată cu un înveliş dulce, care, după ce este înghiţită îşi face efectul, gustul amarului fiind cel de pe urmă. La fel se stratifică şi conţinutul unei opere, din care reiese mesajul principal. În cazul volumului „Voiaj de nuntă în trei”, substratul cel din urmă este purtătorul unui conţinut cu o nuanţă filosofică – importanţa tradiţiei în statornica identităţii noastre naţionale. Ar mai fi de spus multe lucruri bune şi frumoase despre Mihai Ştefan Poiată, însă spaţiul acordat nu-mi mai permite. Dar nu pot să trec peste amintirea anilor '70, atunci când domnul Poiată îşi câştiga faima de primul disc jockey din Republica Moldova, în calitate de prezentator al emisiunii de muzică rock „Orizont-club”, lansată în ianuarie 1973. Tot el este autorul primelor piese radiofonice în Republica Moldova. Multe dintre acestea au fost premiate la Bienala de Dramaturgie de la Vilnius (1983) şi la Concursul de Spectacole Radiofonice de la Moscova (1988). A debutat în regie cu filmul „O primăvară care a început în… octombrie”, care a luat premiul „Prometeu”, decernat de Consiliul Coordonator al Audiovizualului pentru cel mai bun documentar TV al anului 1997. În 2007, se învredniceşte de premiul special al juriului pentru filmul „Venim şi mâine pe-aici?”, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Filme Documentare „Cronograf”. Surse: -Poiată, M. Voiaj de nuntă în trei; Chişinău, 2013 -http://www.bestseller.md/reguli-de-circulatie-pentru-apele-subterane-de-mihai-stefan-poiata.html -http://www.timpul.md/articol/mihai-tefan-poiata-astazi-aproape-nimeni-nu-tie-ca-naul-noroc---ului-a-fostalexandru-fedco-45152.html

Realismul socialist şi cultura muzicală din Republica Moldova de Anastasia Moldovanu „Cine şi prin ce ar putea însufleţi o naţiune întreagă, dacă nu prin muzică, şi încă naţională?” G. Musicescu Cultura muzicală din Republica Moldova îşi are un loc aparte în evoluţia artei naţionale. Chiar din primii ei ani de viaţă, sau mai corect ar fi de la începutul secolului al XX-lea, după felul cum se derulau evenimentele social-politice în ţinutul geografic dintre râurile Prut şi Nistru (Basarabia), se observă o tendinţă generală de dezvoltare a culturii, şi în special, cu un interes sporit spre arta muzicală academică – cea componistică şi instrumentală. Începuturile acestei activităţi sunt prezente în operele de creaţie ale compozitorilor şi muzicologilor care au activat în această perioadă. Însă ar fi puţin spus, deoarece a existat o perioadă anterioară în acest ţinut, în care s-au fermentat germenii favorabili de coacere a unor noi viziuni, cultivarea sentimentelor naţionale şi a aspiraţiilor spre cunoaşterea în general, spre dezvoltarea talentelor către arta frumosului, a muzicii. Exemplu demn de urmat era România. Datorită influenţei civilizaţiei europene, aici deja se formase o pătură cultă care avea menirea să sădească ştiinţa, arta şi cultura în propria ţară. Arta muzicală din Moldova din a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cea din Muntenia, Bucovina şi Transilvania. Acţiunile şi eforturile primilor reprezentanţi care au stat la căpătâiul muzicii noastre naţionale erau legate de aspiraţiile cele mai nobile: deschiderea de noi focare de culturalizare ale maselor, pregătirea compozitorilor şi interpreţilor profesionişti şi angajarea lor în circuitul valorilor spirituale internaţionale. Se dorea cu tot dinadinsul emanciparea culturii naţionale şi renaşterea neamului. Spre deosebire de România, în Basarabia pătura cultă a fost la cheremul guvernării străine. Una dintre cele mai nefaste perioade pentru dezvoltarea cursului firesc de propăşire şi de dezvoltare pe calea culturală a ţării a fost epoca stalinistă. S-a făcut tot posibilul ca să fim deznaţionalizaţi, să uităm cine ne-au fost strămoşii. Oamenii de vază, exponenţi ai mişcărilor cultural-artistice, creaţiile cărora au pus bazele unei şcoli

naţionale de artă şi cultură, au fost daţi uitării, huiduiţi şi lipsiţi de drepturile de cetăţeni ai acestui pământ pătimit moldovenesc. Cu aproape un sfert de veac în urmă, muzicologul Serafim Buzilă scria că: „după sute de ani de activitate intensă în toate direcţiile procesului de dezvoltare a artei muzicale, cu individualităţi marcante în compoziţie, cu interpreţi de mare prestigiu internaţional, cu un avansat învăţământ muzical, iată că ne-am pomenit în faţa unui mare şi dezastruos deşert: nu avem o istorie a muzicii neamului nostru. Nu avem muzicologie naţională. Nu avem în Basarabia muzicologi de limbă română şi nici interpreţi de muzică naţională profesionistă. Ne vine greu să numim un pianist, violonist, violoncelist sau cîntăreţ din Republica Moldova, care să aibă în repertoriul său sonate de George Enescu sau pagini vocale de Ciprian Porumbescu, lipsesc studii muzicologice dedicate creaţiei profesioniştilor înaintaşi ca Isidor Vorobchievici, Eusebie Mandicevschi, Mihail Berezovsci, Mihail Bârcă, Ciprian Porumbescu ş.a.” Numai datorită creaţiei populare, păstrată şi şlefuită de perfecţiunea timpului, datorită năzuinţei acestui popor spre libertate, dispunem astăzi de acele puncte de legătură cu literatura, arta şi muzica înaintaşilor noştri, care să ne ducă la concluzia că originea acestei culturi reprezintă un consistent document istoric şi social-artistic, acumulat şi stratificat în patrimoniul spiritual al populaţiei băştinaşe. Astăzi sursa documentară la elucidarea fenomenului culturii muzicale este destul de cuprinzătoare şi include studii de cercetare ale muzicologilor, compozitorilor şi interpreţilor, ale cadrelor didactice de la instituţiile de profil, ale cercetătorilor din cadrul Academiei de Ştiinţe, cât şi studiile efectuate sistematic în presa de specialitate. Un amplu studiu monografic, „Arta muzicală a Republicii Moldova. Istorie şi modernitate”, a apărut în 2009 la Chişinău. În dimensiunea primelor decenii ale secolului al XX-lea, Chişinăul se afirma drept centru important de cultură, aliniinduse la noile modele europene. Apăreau primele organizaţii şi colective artistice profesioniste naţionale, instituţii de învăţământ specializat cu cadre didactice, familiarizate cu arta clasică rusă şi cea occidentală. Creaţia componistică naţională capătă un avânt impresionant chiar din primii ani ai formării republicii moldoveneşti şi este rodul muncii unei generaţii strălucite de oameni, care au activat într-o perioadă vitregă, deoarece tot ce venea prin tradiţie era boicotat de către conducerea regimului totalitar. Se depuneau mari eforturi şi se cheltuiau sume enorme în scopul creării unei noi societăţi, sovietice, artificiale, cu un nou realism, cel socialist. Este şi cazul compozitorlui Ştefan Neaga, care în baza unei calificări corespunzătoare, a îmbinat cu succes profesia de pianist şi dirijor. Calea parcursă de el în Moldova Sovietică măsoară în timp doar 11 ani (compozitorul s-a stins din viaţă în 1951). Dar anume această perioadă, anii ’40-’50 din secolul trecut au constituit perioada de formare şi de afirmare a genului componistic din republică. Pentru Ştefan Neaga, aceşti ani au dat creaţiei sale rezultatele cele mai preţioase, de o reală valoare artistică, ce l-au promovat în rândurile fondatorilor artei muzicale profesioniste moldoveneşti, numele-i devenind o mândrie pentru cultura noastră muzicală. Am putea face o paralelă între creaţia compozitorului Ştefan Neaga şi orientarea stilistică în arta componistică (muzica academică) moldovenească în acea perioadă de timp – acelaşi izvor de inspiraţie, legătura strânsă cu viaţa poporului, cu tradiţia, sau mai bine zis cu folclorul naţional muzical. Definindu-şi atitudinea faţă de creaţia populară, compozitorul susţinea că principalul constă în identificarea temei în aşa fel încât ea să conţină dezvoltarea. Tema preluată de la popor urmează a fi reîntoarsă, dar deja întruchipată într-o creaţie dotată cu un nivel înalt de profesionalism. Ştefan Neaga este autorul primului concert instrumental din Moldova, „Concertul pentru vioară şi orchestră”, compus în 1944, în care a reuşit să unească practica artei lăutăreşti cu direcţiile stilistice academice, o simbioză a elementelor romantice, impresioniste şi postimpresioniste. Alegerea viorii în calitate de instrument solistic a fost pentru el o legitate. Doar Ştefan Neaga s-a născut într-o familie de lăutari consacraţi, de la zece ani cânta la vioară în taraf. Anume vioara şi-a păstrat titlul de „regină” în orchestrele populare, fiind totodată şi un instrument tradiţional al muzicii academice. De rând cu alte lucrări – „Poemul Nistrului” şi cantata „Ştefan cel Mare” ale maestrului, „Concertul” a intrat în fondul de aur al artei componistice naţionale din anii ’40. Recent s-au marcat 114 ani ai compozitorului, născut în decembrie 1900 în Chişinău, Basarabia, Imperiul Rus. A făcut studii la şcoala muzicală din Chişinău (1913-1917), studiind pianul. Viaţa politică din Basarabia de atunci a influenţat puternic viaţa culturală a Chişinăului, dar şi mai mult s-a făcut simţită în aspiraţiile tinerilor doritori să înveţe. Adolescentul Ştefan Neaga pleacă la Bucureşti pentru a-şi continua studiile muzicale. Calea sa de afirmare are loc în cadrul orchestrei de muzică populară a remarcabilului viorist Grigoraş Dinicu, care a găsit în persoana tânărului muzician basarabean nu numai un interpret talentat, ci şi un bun cunoscător al cântecelor şi dansurilor populare. Repertoriul muzical în taraful lui Grigoraş. Dinicu era alcătuit în bună parte din romanţe şi arii naţionale, fapt care l-a motivat pe Ştefan Neaga să păstreze legătura cu muzica populară şi să prelucreze mai multe dintre aranjamentele orchestrei. Cultura muzicală

bucureşteană a jucat un rol important în formarea stilului artistic, permiţându-i să-şi lărgească şi orizontul cunoştinţelor muzicale. Neaga frecventa concertele orchestrei filarmonice, spectacolele de operă, studia în continuare pianul şi compoziţia la Academia de Muzică şi Artă Dramatică. Aici l-a întâlnit pe un alt om cu renume, pe Dimitrie Cuclin, compozitor, muzicolog, filosof, scriitor, pedagog şi traducător român. Datorită lui, Ştefan Neaga face cunoştinţă cu muzica compozitorilor impresionişti, fapt care-l va face mai apoi să recurgă deseori la mijloacele de expresivitate proprii acestui curent. Primele lucrări ale compozitorului au apărut în anii ’30 ai secolului al XX-lea: o simfonie, o sonată de pian, o sonată de vioară şi pian, câteva piese insrumentale pentru ansambluri de cameră, trei schiţe simfonice („Dor de ţară”, „La joc”, „Februarie cu brumă şi dă”), piese de pian şi altele. Unele din ele au fost menţionate la Concursul naţional de compoziţie „George Enescu”. Aceste lucrări au fost punctul de pornire al creaţiei compozitorului, căci în continuare lucrările lui vor purta haina originalităţii, mate cu artă populară, una din trăsăturile de bază ale întregii sale creaţii muzicale. În 1937 pleacă într-un turneu la Paris împreună cu orchestra lui Grigoraş Dinicu, rămânând acolo pentru o perioadă mai îndelungată, timp în care îşi perfecţionează cunoştinţele la şcoala normală de muzică. A avut ca pedagogi muzicieni cu renume mondial - pianistul Alfred Cortot, dirijorul Charles Munch, compozitoarea Nadia Boulanger. Aflându-se în străinătate, Ştefan Neaga îşi încerca acordurile sufletului în crearea pieselor muzicale despre meleagurile natale. În 1940 el scrie una dintre cele mai reuşite creaţii de talent – „Doina” pentru oboi cu acompaniament de orchestră, iar doi ani mai târziu, în timpul războiului a creat cea dea doua „Doină” – pentru soprano de coloratură şi orchestră, scrisă de asemenea în stil naţional şi cu utilizarea elementelor de improvizaţie ale doinelor moldoveneşti. În 1942 realizează lucrarea „Fantezia moldovenească” pentru vioară, pian şi orchestră de coarde, o adorabilă piesă muzicală, care redă tabloul unei sărbători populare. Muzica fanteziei aminteşte de melodiile romanţelor şi ale dansurilor naţionale. Era război şi evident că această temă era frecventă în creaţia compozitorului. Între anii 1941-1942 compune suita simfonică monumentală „Moldova” pentru orchestra mare simfonică, în care, datorită procedeelor melodice, armonice şi timbrale, compozitorul încearcă să dezvăluie acest conţinut, readucând în prim plan intonaţiile febrile ale cântecului haiducesc, invocâd prin asta trecutul trist al poporului nostru. Episoadele muzicale cuprind melodii dansante. Are loc o dezlănţuire şi un dialog al instrumentelor de suflat şi ale acelor de coarde. Însă ca formă, această suită nu este integră, compozitorul nu reuşeşte să valorifice tot materialul muzical. La aceeaşi temă, Ştefan Neaga creează în 1943 „Poemul despre Nistru” pentru orchestra simfonică, piesă care poartă un caracter naţional datorită intonaţiilor de horă moldovenească şi a celor proprii doinei populare. Lucrarea, ca fiind una din cele mai frumoase realizări ale compozitorului, a fost pusă la baza dezvotării melodice a poemului şi este prima creaţie simfonică din muzica moldovenească, care a intrat în fondul de aur al artei muzicale moldoveneşti. O altă piesă pentru vioară şi pian, scrisă în 1942 a fost „Horodinca”, însoţită de subtitlul „Amintire despre nunta moldovenească”, apoi „Improvizaţie”, concepută ca o melodie liberă şi curgătoare. Purtând în suflet dragostea faţă de tot ce exprima sentiment naţional, compozitorul intuia dintotdeauna, la realizarea unui vis al său, să lucreze asupra unui concert pentru vioară şi orchestră. Vioara este instrumentul preferat al poporului nostru. Dar la realizarea practică a acestei idei el a putut trece doar în 1943, aflându-se la Moscova. În crearea Concertului pentru vioară şi orchestră, Ştefan Neaga s-a inspirat şi din creaţia compozitorului Aram Haciaturian, fiind primul de acest gen în istoria muzicii moldoveneşti. „Concertul” a fost interpretat pentru prima oară la Chişinău, în 1945. După război, Ştefan Neaga revine la Bucureşti, dar fiindu-i greu să supravieţuiască, se reîntoarce în Chişinăul natal. Îl găseşte schimbat. Viaţa culturală de aici începe să revină la normalitate, sunt reabilitate şi fondate noi formaţiuni artistice profesionale şi instituţii specializate de învăţământ artistic - orchestre ale instrumentelor populare, orchestre academice instrumentale, colective şi formaţii profesioniste, precum capella corală „Doina”, „Filarmonica de Stat”, „Uniunea Compozitorilor”, „Conservatorul de Stat”, şcoala muzicală specială, şcoala medie şi cea de şapte ani muzicală, apar noi colective interpretative. Lucrând în calitate de director-adjunct al Conservatorului, se manifestă ca un profesionist în domeniul muzical, începe scrierea unor noi lucrări, ce au la bază frumuseţea naturii ţinutului natal, muzicalitate accesibilă în stil popular şi culori vii. Scrie muzica pentru cântecul „Hora biruinţei” (versuri Em. Bucov), „Imnul RSSM” (versuri B. Istru), cantata sextipartită „Ştefan cel Mare” (versuri Em. Bucov), cântecul liric „Paraschiţa” (versuri Em. Bucov), cantata „Basarabenii” (versuri L. Corneanu), cantata „25 de ani ai RSSM” (versuri A. Lupan şi P. Cruceniuc), oratoriul octopartit „Cântarea renaşterii”, în legătură cu jubileul de 20 de ani de activitate a Capelei Corale de Stat „Doina”, ultima creaţie a compozitorului. Meritul muzicianului Ştefan Neaga este destul de mare. Activitatea componistică a maestrului cuprinde mai bine de două decenii în condiţiile unui dictat sistemic, o perioadă în care omul, cu atât mai mult omul creator ca personalitate, nu trebuia să figureze. Realismul socialist avea alte criterii de apreciere la scara valorică – nu conta decât sistemul şi conducătorii lui. Înainte să ajungă la afirmare, Ştefan Neaga, ca şi mulţi alţi muzicieni din generaţia sa, a străbătut o cale plină de contradicţii. Dar a fost atent cu publicul pentru care şi-a consacrat munca. Îl caracterizează căutările insistente şi dorinţa mare de a scoate în valoare creaţia populară. Anume muzica populară l-a ajutat să creeze lucrări valoroase, care au îmbogăţit arta noastră muzicală. Este considerat pe drept un cântăreţ al poporului. Surse: - Arta muzicală din Republica Moldova. Istorie şi modernitate, Chişinău, 2009 - Buzilă, S. Graiul neamului. Pagini din muzica corală naţională, Chişinău, 1991 - Neaga, Şt. Opere alese, Chişinău, 1960 - Sofronov, Al. Şefan Neaga, Chişinău 1981

grame; formă - rotundă; diametru – 38,61 milimetri; calitate - proof; margine – zimţată şi tiraj – 1000 exemplare.

DIN REALIZĂRILE NUMISMATICII COMEMORATIVE A

BĂNCII NAŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA – 1

Text adaptat de Victor Bivolu – Buzău, România În data de 13 noiembrie 1996 Banca Naţională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic o monedă comemorativă dedicată aniversării a 5 ani de la obţinerea independenţei naţionale de către statul Republica Moldova. Această primă monedă a fost bătută la Monetăria Regală din Llantrisant (Ţara Galilor). Aversul monedei redă stema Republicii Moldova, o ramură de stejar şi urmând circumferinţa monedei, cu majuscule gravată, inscripţia "REPUBLICA MOLDOVA. Reversul monedei redă în plan central, pe fundalul soarelui, un cocostârc cu un strugure în cioc şi inscripţia "100 LEI"; în partea de sus, pe cerc, cu majuscule, gravate inscripţiile "PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI" şi "1991" şi în partea de jos, un ornament popular şi inscripţia "1996". Barza în zbor cu ciorchinele de struguri în plisc este unul din simbolurile asociate azi cu Republica Moldova. Legenda spune că pe timpul lui Ştefan cel Mare câţiva din oştenii voievodului au fost asediaţi de turci în cetatea Soroca. După o vreme proviziile s-au terminat şi vitejii erau în pericol de a nu mai putea continua rezistenţa. Atunci o barză a trecut în zbor pe deasupra cetăţii, lăsând să cadă în cetate strugurele pe care-l purta în cioc, apoi a adus şi alţi ciorchini. Primind acest neaşteptat ajutor, soldaţii moldoveni s-au înzdrăvenit recâştigând speranţa în victorie, atacându-i şi învingându-i pe turci.

Republica Moldova este un stat situat în sud-estul Europei, care are doar doi vecini; România la vest şi Ucraina din celelalte părţi. Acest stat şi-a declarat independenţa faţă de Uniunea Sovietică la data de 27 august 1991. Ca formă de guvernământ statul este o republică parlamentară cu capitala la Chişinău. Republica Moldova are o populaţie de aproximativ 4 milioane de locuitori, inclusiv regiunea transnistreană, şi se întinde pe o suprafaţă de 33843,5 kilometri pătraţi. Mai jos este aplicată fotografia clădirii Parlamentului Republicii Moldova.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală - 100 lei; data emiterii – 13 noiembrie 1996, material – argint; puritate – 92,5%; greutate – 28,28

În data de 25 decembrie 2000 Banca Naţională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic un set de monede comemorative dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau în plan cen-

tral stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripţia “2000”, în partea de jos inscripţia „50 LEI” şi urmând circumferinţa monedei, inscripţia „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau în plan central, în relief imaginea mănăstirii cu porţiuni de peisaj şi în partea de sus, urmând circumferinţa monedei, inscripţia "MĂNĂSTIREA ….. (denumirea mănăstirii)". Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele: valoare nominală - 50 lei; data emiterii – 25 decembrie 2000, material – argint; puritate – 92,5%; greutate – 16,5 grame; formă - rotundă; diametru – 30 milimetri; calitate - proof; margine – netedă şi tiraj – 1000 exemplare.

Este reprezentată pe monedă în plan secund, în dreapta-jos. În anul 1811 schitul de călugări de la Răciula a fost transformat în schit de călugăriţe. În anul 1938 mănăstirea a căpătat numele de „Sfânta Mănăstire Oltea Doamna” – Oltea Doamna fiind mama lui Ştefan cel Mere. În iulie 1959, la închiderea mănăstirii de către comunişti, maicile au încercat să se opună. Clopotele bisericilor au bătut în continuu timp de 10 zile iar sătenii s-au adunat cu mic cu mare pentru a-şi apăra mănăstirea. În cele din urmă miliţia sovietică a intervenit în forţă cu armele de foc şi mănăstirea a fost închisă. În urma confruntării cu miliţia un localnic a fost ucis, mai mulţi răniţi, iar mai târziu opt localnici au fost închişi. La Răciula maicile locuiau în case răspândite în jurul celor două biserici, aşa că după închiderea mănăstirii cele mai multe au rămas pe loc, fiind obligate să lucreze în colhoz (care acaparase aproape tot inventarul mănăstirii). În 1989-1990 mănăstirea Răciula se reface, bisericile fiind mai apoi reparate şi readuse la vechiul aspect. În prezent Mănăstirea Răciula are aproximativ 100 de călugăriţe. (Sursa net – romaniancoins)

Mănăstirea Răciula este situată în satul Răciula din raionul Călăraşi. A fost ctitorită în secolul al XVIII-lea de fraţii Andrei şi Ioan Roşca şi de alţi răzeşi, pe moşia răzeşului Lupu Stratan. Biserica mare are hramul Naşterii Maicii Domnului şi a fost construită în jurul anului 1800.

Această biserică a fost refăcută în piatră în anul 1845 şi în 1907-1910. În 1959 turla a fost demolată, nava bisericii fiind transformată la început în sală pentru nunţi, iar mai apoi în depozitul colhozului din Răciula. Biserica mică, de iarnă, a fost ridicată prin 1822, refăcută în anii 1855-1860, şi are hramul Sfântului Mare Ierarh Nicolae.

Mănăstirea Hîncu, de călugăriţe, din satul Bursuc, raionul Nisporeni a fost ctitorită de către marele stolnic Mihail Hîncu, cedând acesteia şi moşia sa de la Secăreni. Aici s-a călugărit sora sa, cu numele de Parascheva. În cadrul mănăstirii există două biserici de piatră. Cea cu hramul Cuvioasei Sfintei Parascheva a fost construită în anul 1835 iar cea cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost ridicată în 1844. În anul 1678 şi-a început activitatea locaşul sfânt, cu numele ocrotitoarei Moldovei – Sfânta Cuvioasa Parascheva. Iniţial mănăstirea Hâncu a fost întemeiată ca schit de maici, având şi un duhovnic. În urma invaziei tătare în

Moldova, a fost incendiată şi distrusă biserica şi clădirile aferente prin aceasta fiind ruinat complet schitul. În urma acestor groaznice evenimente maicile au fost nevoite să părăsească schitul. În anul 1784 stareţul mănăstirii Egumenul Varlaam al II-lea construieşte câteva chilii pentru călugări şi o biserică din lemn. După aproape 200 de ani de existenţă paşnică a început prigoana asupra obştii monahale. În aprilie 1944 o parte din călugării mănăstirii Hâncu au fost evacuaţi în mănăstirea Balaciu jud. Ialomiţa, România, dar cea mai mare parte din ei au fost arestaţi şi duşi în sudul României la închisoarea din oraşul Brăila. În luna septembrie a anului 1949 Mănăstirea Hâncu a fost închisă. În perioada anilor ’60 – ’80 pe teritoriul complexului monas-

tic Hâncu s-a construit Sanatoriul de boli pulmonare “Codrii”. În acest timp, Biserica de vară a fost transformată în club de distracţii pentru studenţi, iar biserica de iarnă – în depozit, au fost dezgropate mormintele călugărilor înmormântaţi pe teritoriul mănăstirii, au fost furate lucruri de preţ, îndeosebi toate crucile preoţilor. În anul 1992, după o perioadă de 43 de ani, în care a fost închisă, Mănăstirea Hâncu şi-a reînceput activitatea. (Sursa net) *** În numerele următoare ale revistei voi continua prezentarea monedelor comemorative emise de către Banca Naţională a Republicii Moldova.

Umor Negrupe Alb Ce este acea lumină În fântână când privesc? Dacă-aş sta o săptămână Tot nu pot eu să ghicesc.

Mirela Grigore Epigrame

După schiţa ce ne-aţi dat Şi urcând noi pe colină, O fântână am săpat Iară jos am pus lumină.

Soluţie Femeia mică îşi doreşte Pantofi cu tocurile cui, Pentru că soţu-o dojeneşte Că nu-i la înălţimea lui!

Măi „copii de grădiniţă”, Este muncă în zadar. Eu v-am desenat o schiţă Ca să construiţi un far.

Atitudine hotărâtă Cu soacra a făcut-o lată, Dar căsnicia-i merge şnur, C-a pus picioru-n prag odată Şi-acum... e-n ghips pân’ la femur.

Voi mă scoateţi din ţâţâni Desenată-i riguros, Numai că la voi în mâini O ţineţi cu capu-n jos.

Ce lasă iarna... primăverii Ne-a adus zăpadă- afară, Dar n-a fost iarnă cu fiţe Şi-a lăsat, în primăvară, În asfalt... gropi şi gropiţe.

Soţia după nuntă – A venit de-acuma timpul Să răspund la aşteptări. Îţi voi fi mereu alături La necazuri, supărări. – Dară eu nu am necazuri Şi-am o stare foarte bună. – Eu te cred, dar ţi-amintesc Suntem însuraţi de-o lună.

Bidulescu Constantin România lucrului bine făcut Când lucrarea-i terminată, Inginerul a venit Ca să fie aprobată. Însă el a înlemnit.

La bar – Ce băiat urât, pletos, Dansează în zeflemea Şi mai e şi zgomotos.

– Nu-i băiat, e fata mea. – Îmi cer scuze, dacă vrei, Acuma mi-am dat eu seama. Sigur sunteţi tatăl ei. – Nu sunt tatăl, eu sunt mama.

Nu a fost niciun viol. N-a fost niciun accident Nicio ceartă-n Parlament. Poate o să vă amuze, ProTV şi-a cerut scuze.

Alegerile – Îl ştii pe amicul Nae? N-am crezut niciun moment, A candidat astă toamnă Pentru-un loc în Parlament. – Apăi nici eu n-am crezut Şi spunea asta ades. Acuma ce face Nae? – Nimic, că a fost ales!

Mircea Coroş

Şahul Ieri am fost pe la Mitică. Juca şah cu Azorică. – N-am mai văzut, măi bădie, Câine care şah să ştie! – Să crezi tu că şah el ştie, Aşa ţi se pare ţie. Chiar acum, la început, Trei partide a pierdut.

Despre soacră, cum fac toți De ar ajunge soacră-mea pe lună, Desigur, nu cu misiuni Apollo, Va arăta că-i gospodină bună... Pornind să şteargă praful de acolo! Deocamdată încă e pe-aicea Şi spune: Astăzi şterge praful... Mircea!

Accidentul – Află ce-am păţit aseară: Antena-mi stătea-ntr-o dungă Şi-am căzut de pe o scară De vreo zece metri lungă. – Presupun că te-ai rănit, N-a fost treabă înţeleaptă. – Dar nimic nu am păţit, Că eram pe prima treaptă.

Mirarea națională Națiunea toată-i plină de mirări: Ce-ar fi făcut NUȚI cu mai multe nări? La care din ele (musai ca să ştim) Ar fi făcut gestul simplu, dar sublim?? Însă procurorii noştri-au hotărât Că gestul lui NUȚI e un gest urât Şi au reținut-o pentru cercetări, Să-şi descarce fata înfundate nări!

Telefonul Maricica îşi revine După-un episod mai trist Şi cunoaşte-un tânăr bine Care este poliţist. Telefonul ea i-l cere: – Să mai conversăm şi noi. – Cum să nu, chiar cu plăcere, Este... 112.

O să sufle NUȚI, apăsat, se pare, Nara potrivită - la „comunicare”, Repetându-i gestul, asta constatați: O nară-i înfundată, cu alta împroşcați! Aşteptând minunea ca să se producă, Iată, națiunea-i de uimiri... năucă! Ziariştii, bieții, stau cu guri căscate Să prindă pe „surse” cele expulzate !

Ştirile zilei Nimeni n-a fost împuşcat, Nimeni nu s-a înecat, Nimeni n-a căzut în gol,

Şi tu, groapă, cin’ te crezi? Te cârpesc de nu te vezi, am eu leac, îți vin de hac, chiar pe dracu ghem de-l fac. Şi cu pixul înarmată, obosită, înciudată, însemn locul cu pricina care-mi aducea ruina. Resemnată, asta-i karma, pun un plasture, cât palma. Acum, Doamne, dacă-ai vrea ține, rogu-te, ploaia şi zăpada doar la tine, că o să am la mine-n pat tot pământu-împrăştiat. N-o fi bai numai atât, da-s şi lacuri pe pământ! Iar la banii ce-i primesc, nici umbrelă nu găsesc.

Veronica Şerban Inamicul din tavan De vreo săptămână încoace plouă, plouă, plouă în pace! Seara, când mă-odihnesc, în tavan ochii-mi proptesc şi ce credeți că zăresc? Drept în centru văd o pată ce-o asemui cu o hartă unde Globul Pământesc stă pictat în stil grotesc. De sub varul înflorit ce în val stă unduit, chiar din locul unde-odată sta o lustră, spânzurată, stropul mic, nesuferit, din strâmtoare s-a ivit şi îmi varsă pic cu pic tot Oceanul Pacific peste patul răvăşit. Supărată-s foc şi pară! Ia te uită cum coboară acrobatul, zici că zboară. Spânzurat ca un breloc prin beton îşi face loc se strecoară, dă din coate, de la drum nu se abate, se îndoaie, se avântă, ba se vaită, ba se-agită. Îl pândesc pe năzdrăvan: se desprinde din tavan şi-ntr-o lacrimă prelins, de-ai fi zis că-i fir întins, se lungeşte-n stalactită. Într-un cot, în pat înfiptă, stând cu palma pregătită hop, îl prind pe derbedeu. Ia te uită, ce tupeu, vrei în aşternutul meu! Va s’zică, tu erai, cel care îmi pui nervii la-încercare şi în mod fraudulos intri pe uşa din dos. Nici măcar nu eşti curat, de rugină eşti pătat şi sunt sigură, amice, după tine alții, zece vor veni să mă înece. Unde-s frații tăi voinici, se strecoară tot pe-aici? Înciudată, scormonesc gaura, ca să-i găsesc. Ochii-mi fug la crăpătură. Ce figură! În tavan am o fisură!

Liviu Gogu Epigrame Un ginere fericit… Nu se plânge de-a sa soacră; Nu-i nici dulce, nu-i nici acră, Că-şi făcu Domnul pomană, Şi-i dădu… soaţă orfană. Despre căsnicie Căsnicia-i un contract Cu o clauză ascunsă, Ce-are-adesea greu impact: Are şi… soacra inclusă! Datoriile financiare ale soţului Dă o parte, din chenzină, La bănci, gaze, ori lumină, Iar cu restul, pe vecie, E dator către… soţie! Unei tinere Deşi-s toate din Paris, Ori aduse din Geneva, Hainele-ţi – ţi-o spun concis – Fac cât… frunza pentru Eva. Curiozitate… laică Adam şi Eva în vechime, Prin Rai tot timpul goi umblau, Mă-ntreb: da-n clipele intime, Oare se-mbrăcau?

Artă Negrupe Alb Ioana Klein – „Scara lui Iacov” - Expoziţie de artă vizuală de Claudia Elena Peter La sfârşitul lunii februarie, am asistat la o expoziţie de excepţie, o expoziţie care a exprimat vizual un concept profund spiritual, într-o serie de tablouri lucrate cu talent şi multă dăruire de o tânără orădeană. Ioana Klein este o artistă completă, tenace şi muncitoare, care a concretizat prin acest eveniment o idee ce o preocupa încă de pe băncile facultăţii. Ioana Klein este absolventă a Facultăţii de Arte Vizuale Oradea, secţia pictură, promoţia 2004 şi masterantă pictură şi multimedia 2014 a Universităţii orădene; din 2007 este Membră a Uniunii Artiştilor Plastici, filiala Oradea. Din C.V.-ul ei spicuiesc câteva expoziţii de grup şi personale din bogata sa activitate artistică: (2015 - Expoziţie personală de pictură, Oradea; 2014 - Expoziţie personală pictură, Provincia di Venezia, Venezia; 2014 – Expoziţie personală pictură, Villa Farsetti, Santa Maria di Salla, Provincia Venezia etc.) Participări la Saloane municipale şi bienale (2015 - Salonul naţional de pictură, Slobozia; 2014 - Expoziţie pictură, O.S.C. Oradea; 2014 Expoziţie pictură Camera 9, Oradea; 2014 - Expoziţie pictură, Muzeul Ţării Crişurilor; 2014- Expoziţie pictură, Piatra Neamţ; 2014 - Expoziţie intenaţională pictură, Veneţia, Forte Marghera; 2014- Expoziţie pictură, Galeria U.A.P Oradea etc.) Are o activitate bogată şi în publicistică şi grafică de carte (2009 – Publicarea volumului „Managementul clasei de elevi”; 2009 – Ilustrare revista „Familia”; 2009 – Ilustrare revista „Caietele Oradiei”; 2008, 2009 – Publicare de articole în revista „Incursiuni Pedagogice”; 2008 – Publicarea unui articol în revista „Orizonturi şi perspective”). Laureată în 2014 cu Premiul al IV-lea la Bienala Internaţionala de Pictură, Santa Maria di Salla, Venezia. (Site web: www.paintvision.com). Despre expoziţia „Scara lui Iacov” am rugat-o pe Ioana să ne spună câteva cuvinte. Îi mulţumesc că a împărtăşit cu noi acest eveniment deosebit din viaţa sa artistică. <<Expoziţia am intitulat-o „Scara lui Iacov”. Sunt lucrările realizate în anul 2014, ele au fost expuse la Veneţia, iar lucrarea „Seminţie” a fost premiată la Bienala de Pictură de la Santa Maria di Salla Venezia cu locul al IV-lea din 160 de participanţi. A avut loc la galeria Kosher, o galerie nouă în Oradea, care aparţine bunului meu prieten Andrei Papp. Cei care au vernisat şi m-au onorat cu deosebite cuvinte şi aprecieri au fost dr. Vasile Muscă, academician şi profesor univ. de filosofie şi dr. Ramona Novicov, critic de artă. Nu întâmplător am ales această galerie, care se află într-o veche sinagogă, tema este iudaică. Am încercat în acest proiect să abordez o temă, poate nu convenabilă ori tolerabilă publicului larg, însă potrivită mie şi intereselor mele personale. Motivaţia este una simplă, o parte a originii mele iudaice. În centrul sinelui meu am găsit punctul de plecare faţă de care mă voi fixa şi faţă de care voi rămâne nemişcată.

Motivul de la care am pornit în acest studiu este „Scara lui Iacov”: „Şi a visat că era o scară sprijinită pe pământ, care cu vârful atingea cerul: iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. Visul lui Iacov, cât şi lupta cu îngerul, capătă semnificaţii religioase, morale şi simbolice. Imaginile sunt uneori reprezentări iconografice, alteori permit largi paralelisme interpretative. Scara sugerează evoluţia vieţii biologice şi spirituale sau semnifică viaţa ca o luptă perpetuă. Aşa cum s-a petrecut şi în cazul patriarhului Iacov, atunci când „Duhul Dumnezeiesc îi face descoperiri omului, nu-i arată lucruri obişnuite, nici cele ale lumii cunoscute cu simţurile, ci îi arată pe acelea pe care nu le-a văzut niciodată de la sine, nici nu şi le-a închipui”. Treptele sunt emblematice: urcări, coborâri, prăbuşiri sau reconstrucţii. În tradiţiile spirituale, se subliniază valenţele simbolice ale scării, ca model pentru ascensiune, progres şi perfecţionare. În domeniul arhitecturii bisericeşti, scara şi treptele au o simbolistică deosebită. La intrare, lăcaşurile de cult prezintă o urcare, simbolizând înălţarea gândurilor celor ce intră în casa Domnului.

Am încercat să reprezint câteva schiţe grafice ale evreului printr-o metodă mixtă: grafisme, simboluri, desene naive trasate printr-o simplă linie, se observă fragmentarea formei, apare antinomia dintre formele de până acum şi căutarea unor alte expresii vizuale în spaţii imaginare. Acest context e încărcat de excitaţii tulburi, care farmecă şi se lasă inghiţite de volbura pasiunilor. Este acest act un joc subiectiv? un joc al libertăţii? sau e ceva serios? Jocul e de ordin raţional, sau e o cunoaştere de ordin iraţional? Cred că imaginaţia subiectivă e freamătul sufletului individual.

Suprafaţa pictată a devenit un organ de pătrundere în absolut, într-o realitate mai adâncă şi mai autentică. Pentru mine, pictura e o modalitate de a vizualiza aceste trăiri interioare, e o încercare permanentă de a spune ceva prin intermediul mijloacelor de expresie, a culorii, a nonculorii, a ritmului sau a dansului, a liniei modulate şi întortocheate. Efectul este unul eliberator, e cântecul de leagăn al copilăriei. Actul în sine poate lăsa interdicţiile practice, inhibiţiile morale şi etice, tensiunile afective să se reverse în voie. Revărsarea patimilor este o stăpânire de sine, o afirmare a unei vieţi armonice unde se caută perfecţiunea, fericirea, este procesul de purificare.>>

(Imaginile prezentate în acest articol aparţin artistei Ioana Teodora Klein)

Blestemul care te face sa vezi viaţa în mii de culori de Teodorescu Lăcrămioara Mă numesc Ştefan Aurel, sunt din satul Dobriceni, comuna Iancu Jianu, judeţul Olt, sunt născut pe 8 septembrie 1975 şi trecut în certificatul de naştere pe data de 10 septembrie 1975. Trăiesc momentan în Karpenisi Evritania, Grecia. Dar satul Dobriceni este şi satul în care s-a născut Sabin Bălaşa. De aici a pornit şi pasiunea mea pentru pictură. Se spune că locul de unde provii influenţează personalitatea unui om. Şi eu cred la fel, pentru că am avut noroc de oameni minunaţi în viaţa mea, cum a fost şi învăţătorul Mircea Popescu, scriitor, om cu o mare valoare culturală, creatorul muzeului satului Dobriceni. Fiind învăţătorul meu la şcoala generală, am văzut cum se creează ceva pas cu pas, din piese adunate una câte una. O mare influenţă asupra vieţii mele a avut-o Sabin Bălaşa. Cu plăcere îmi aduc aminte cum, copii fiind, ne jucam sub teiul de la poartă, iar când ne plictiseam, deveneam gălăgioşi. Atunci, tatăl domnului Sabin Balaşa, fiind părintele bisericii satului Dobriceni şi scriitor de cărţi, ne chema în curtea domniei sale, ne punea pe toţi la o masă, la umbra unei bolţi, ne dădea miere cu apă, ne citea unele din cărţile sale, iar când citea pe faţa noastră plictiseala, ne chema să ne arate lucrările, diplomele şi pozele cu expoziţii de pictură ale fiului său, Sabin Bălaşa. Poate că talentul ţi-l dă cineva mult mai puternic decât noi, dar Sabin Bălaşa a fost ca un model pentru mine şi îmi aduc aminte cum stăteam în faţa curţii mele pe un pod din piatră, în momentul când venea de la Bucureşti în vacanţe şi, citindu-mi expresia feţei de a mă autoinvita să îl ajut la bagaje, nu ezita să-mi satisfacă dorinţa. Am copilărit şi mă jucam cu fiii domniei sale, Tudor şi Matei. Doamne, ce drag îmi este să îmi aduc aminte! Importantă este descoperirea talentului unui copil şi aici au jucat un rol important mai mulţi oameni. Aşa se întâmplă că mama mea, Ştefan Elena, văzându-mi calităţile spre ramura asta (pentru că strada era mâzgălită de mine cu numeroase desene, având ca obiect de lucru bucăţi de cărămidă albă şi roşie), îmi făcea cadou de atâtea ori un creion şi un caiet cu file gălbejite! Apoi a venit timpul să mă duc la şcoală şi aici am avut noroc de un om şi de un învăţător extraordinar care, văzând că am talent la desen, pentru că nu pot să numesc pictură ceea ce făceam eu atunci, mă chema în cancelarie şi îmi arăta întotdeauna acel tablou imens pictat de Sabin Bălaşa, cu titlul „Copilărie fericită”. Nu ştiu dacă se cunoaşte existenţa acestui tablou şi nici motivele pentru care nu s-a făcut cunoscut. Ce ştiu sigur este că-mi plăcea mult să îl ating. Şcoala era peste drum de casa părintească, lângă şcoală locuiau şi părinţii lui Sabin Bălaşa. În acest triunghi mă învârteam şi îmi trăiam copilăria. Învăţătorul meu, văzând că desenez pe asfalt, m-a înscris la un concurs care se făcea pe timpurile noastre, acele concursuri „Desene pe asfalt”. Mare a fost mirarea tuturor că, fiind cel mai mic participant, am câştigat premiul I. Au urmat apoi participări la multe concursuri, unde am câştigat diferite premii. Pictura este o ramură a vibraţiei prin imagine, aceasta vibraţie se numeşte artă. Nu cred că există om care să nu-i placă frumosul, indiferent de unde vine acesta. Dacă ar fi să facem referire la răsplata materială a pictorilor, pot afirma faptul că nimeni din istorie, cu mici excepţii, nu a trăit doar din artă. Da, într-adevăr, astăzi există mijloace prin care poţi să te faci cunoscut şi poţi trăi şi din artă. Există însă o răsplată pe care o înţeleg numai cei care fac artă. Se numeşte răsplată sufletească. Nu poţi explica aşa ceva, dacă nu o trăieşti. Este ca atunci când încercăm să definim iubirea. Există o altă definiţie care acoperă spusele tale. Eu sper că arta se va îndrepta într-o direcţie bună. Dar pentru asta trebuie să ştim că totul se află în mâinile noastre, ca indivizi. Motto-ul după care mă ghidez este că, în momentul când faci mai multe lucruri şi le faci bine, începe şi ghinionul să se plictisească. Nu trebuie să ne luăm după cele ce se spun, că în România opera unui artist are valoare dacă este mort sau este exilat. Arta din păcate este făcută şi de oameni care nu îl au ca mentor principal pe Dumnezeu. Bineînţeles că arta, pe drumul între alb şi negru, îmbracă mai multe forme. Ce este dureros e că pe acest drum sunt unii care se pierd şi regula de bază a omenirii, nu a artistului, este încălcată. Îl criticăm prea uşor pe celălalt. A apărut o formă de artă care copiază fidel realitatea, precum aparatul de fotografiat şi chiar mai mult, pot spune. Sunt mulţi care văd măiestrie în acest lucru şi, credeţi-mă, am cochetat şi eu puţin cu această ramură şi chiar nu este uşor de-

loc. Dar sunt unii care spun că este un studiu nesemnificativ şi că este lipsă de creativitate. Regula de bază este: "nu critica opera unui coleg". Istoria este îndreptăţită să o facă. Cei care au relaţii şi vând mai mult decât ceilalţi, sau poate că norocul le-a surâs mai mult, cred că nu sunt îndreptăţiţi să critice. Acest lucru mă înspăimântă şi cred că nu este un lucru bun. Nu cred că există diferenţe între un profesionist şi un amator, în afara unei diplome. Suntem o familie, toţi oameni cu personalitate, cu talent şi aceste calităţi trebuiesc respectate. Toţi, şi amatorii, şi profesioniştii pictează pentru ceilalţi. Asta se numeşte respect pentru audienţă. Toţi artiştii au în interiorul lor răspunsul la micile miracole. Toţi studiază lucruri nedescoperite. Toţi încearcă să-l cunoască pe Dumnezeu, pentru că numai atunci se pot apropia de perfecţiune. Noi copiem ce a lăsat Dumnezeu. Diferenţele între profesionişti şi amatori sunt puţine, de multe ori se rezumă la lipsa de bani. Dar viaţa unui artist este o continuă luptă între agonie şi extaz. Încă o dată, nu diferenţiez oamenii şi caut calităţile lor şi le respect. Şi unul, şi celălalt sunt oameni cu calităţi şi defecte. Arta este acel frumos care îţi transmite o vibraţie, o energie şi ofileşte urâtul. Nu este numai un obiect decorativ pentru încărcarea unui perete posomorât. Acolo se află ore de muncă, ţigări lăsate singure să ardă în scrumieră, carneţele pline de notiţe, pentru că inspiraţia nu te găseşte niciodată acasă. Eu sunt foarte aspru cu mine şi veşnic nemulţumit, pentru că îmi place ca totul să fie cât mai aproape de perfecţiune. Ce vreau să transmit iubitorilor de artă ca un sfat: să cumpere acel lucru „wow!”, dar care o să-l iubească şi istoria. Nu vă lăsaţi ispitiţi de faptul că un tablou este luat de la expoziţia x sau y din marele oraş Z. Vă place ceva, vă transmite ceva, cumpăraţi-l, chiar dacă vine de la un anonim, istoria o să fie de acord cu dumneavoastră. Vă mulţumesc din suflet pentru că mi-aţi oferit posibilitatea să îmi exprim gândurile, pentru că existaţi, oameni iubitori de frumos, într-o lume în care goana după senzaţional şi rating vă pune multe piedici. Dumneavoastră sunteţi pentru mine eroi frumoşi, cu puteri miraculoase care luminează întunericul. Aş vrea să închei cu un citat care mi se pare mie că vi se potriveşte: „Sensibilitatea este un blestem care vă permite să vedeţi un milion de culori pe drumul de la alb la negru”. Cu stimă şi respect, vă multumesc încă o dată, Ştefan Aurel!

Joc, lumină, umbră şi culoare de Teodorescu Lăcrămioara Numele meu este Bogdan, Bogdan Mihai Radu. Unii spun că sunt artist, eu zic că sunt un om simplu, care iubeşte viaţa, lumina, florile, oamenii, frumosul. Tot ceea ce mă reprezintă sunt culoarea, pânza, hârtia, pensula! Vă propun să evadaţi din griul cotidian şi să pătrundeţi în universul meu artistic, cursiune în care veţi fi acompaniaţi de sensibilitatea florilor, varietatea peisajelor – dine şi rurale, impetuozitatea arlechinilor, vibraţia muzicienilor şi graţia dansatorilor. Voi încerca să vă dezvălui o lume de poveste, viaţa aşa cum o percep, cum o aud, cum o simt, cum o văd eu. O poveste care pentru mine e, de fapt, realitatea. În lumea mea totul este joc, lumină, umbră şi culoare. În galeria mea personală, casa sufletului meu, veţi regăsi o nuanţă vizuală surprinsă din paleta cromatică a vieţii, o nuanţă a eleganţei, a rafinamentului, a tradiţiei, a luminii, a uleiului, a pânzei; un exerciţiu de sensibilitate, în care veţi fi călăuziţi de magia neîntinată a culorilor a căror forţă învăluie formele şi le înnobilează. Tablourile mele sunt impregnate de tuşe vădit impresioniste, dar şi de accente de contemporaneitate, ce pot fi lesne decantate. - De unde pasiunea pentru pictură?

R: Am început să pictez când eram copil… nu mai ştiu exact… la vârsta de 8 – 10 ani. Bine, ca orice copil, mă jucam cu nuanţele, dar totul a început în urma unui film. Un film pe care l-am văzut în copilărie şi care se numea ”Pictorul de la hotelul Ritz”. Era despre un tip care falsifica tablouri şi atât de tare m-a fascinat filmul, încât asta am făcut – am falsificat un tablou de-al bunicii mele, ”falsificat” – reprodus, să zic aşa. Am profitat şi de faptul că era nevăzătoare. I-am spus că ne cere la şcoală să facem o reproducere după o pictură mai veche. Am luat originalul, că-mi plăcea foarte mult şi l-am reprodus, iar acum nu-mi mai amintesc pe unde a ajuns. Aşa a început totul. M-a fascinat personajul principal din filmul de care ziceam mai sus. Pictura, stilul lui de viaţă, cum înlocuia tablourile cu reproducerile, cum lucra noaptea în atelierul lui... totul m-a atras şi m-a făcut să-mi doresc să devin pictor. Şi eu am început să lucrez tot noaptea. Reuşisem să intru oarecum în mintea personajului, mă simţeam bine în pielea mea după ce furasem tabloul bunicii. Pe atunci doar mă jucam, pictam ca orice copil. Când am văzut că mi-a reuşit, că n-a observat nimeni, am mai cerut un tablou de la o mătuşă, apoi de la o vecină, şi mi-am făcut o micuţă colecţie de artă. Totul a durat cam doi-trei ani, până mi le-a găsit mama. Apoi am făcut un tablou. Am copiat pe sticlă o ţărancă de Grigorescu, mai bine zis un portret de ţărancă, pe care îl am şi acum, mi l-am răscumpărat de la o vecină. - A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie? R: Cu modestie am să spun că sunt primul, cel puţin aşa ştiu din poveştile părinţilor. Dar, cu toate acestea, am avut marele noroc să am o familie cu deschidere spre artă, spre frumos. Cred că în cazul meu a fost unul din acele momente când destinul îţi întinde o mână de ajutor. - Credeţi că arta, în general, şi pictura, în special, s-au îmbunătăţit în ultimul timp? R: Cred în evoluţie, şi istoria a dovedit că, de la o generaţie la alta, fiecare artist a adăugat o cărămidă la marea construcţie a artei. Iar pictura nu face excepţie. Munca de creaţie e un proces bazat pe cunoştinţe acumulate, dar cele mai importante sunt trăirile artistului. Şi, cum modul de exprimare a acestora diferă de la o persoană la alta, putem vorbi despre o evoluţie ascendentă, per ansamblu. - Este apreciată pictura în Romania? Este răsplătit pictorul pentru munca sa? R: Tot mai multe persoane investesc în artă; acesta nu mai este apanajul câtorva persoane care o înţeleg şi o apreciază, iar asta nu poate decât să mă bucure. Şi aici, vorbesc în dubla mea calitate, aceea de artist, dar şi de proprietar de galerie de artă. Observ în rândurile invitaţilor Galeriei BMR, prezenţa a multor tineri, iar aceasta nu face decât să denote interesul acestora pentru arta de calitate. Şi, dacă nu întotdeauna există o răsplată materială, cu siguranţă mulţumire sufletească există. Pictura, şi în special cea contemporană, a devenit tot mai mult apreciată. Eu personal susţin artiştii aflaţi la început de drum şi încerc să îi promovez prin intermediul Galeriei BMR. - În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani? R: E greu de făcut un pronostic; pictura este o artă vie, în continuă evoluţie. Noi, cei ce trudim pentru ea, încercăm să contribuim la desăvârşirea ei. Formele de manifestare ale artei sunt diverse şi viitorul ei este cu siguranţă pe mâini bune. - Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator?

R: Cred că aici, un critic de artă ar trebui să răspundă. E foarte greu pentru un artist să judece opera unui semen. Eu însumi mă consider la început de drum, şi doar publicul si posteritatea vor judeca într-adevăr valoarea tablourilor mele. - Ce transmiteţi iubitorilor de artă? R: Să continue să aprecieze arta şi să încurajeze tinerele generaţii de pictori. Şi, bineînţeles, îi aşteptăm pe toţi iubitorii de artă să ne treacă pragul galeriei BMR, în strada Semicercului nr. 10, în Bucureşti. Sursa: www.bogdanmihairadu.com

Interviu cu artistul plastic Bogdan Tzigan de Claudia Elena Peter Sunt mai mult decât entuziasmată să prezint un tânăr artist plastic, la a cărui devenire profesională am fost martoră. Mi-l amintesc pe Bogdan, acum mulţi ani, când a sosit din Arad, împreună cu tatăl lui, nehotărât unde să se oprească: la Facultatea de Arte din Oradea, sau la cea din Cluj? Poate că l-am convins noi (eu şi soţul meu, artistul Adrian Peter) să rămână în urbea orădeană, poate a fost doar fermecat de Cetatea unde se desfăşurau cursurile Facultăţii. Un băiat rebel, talentat, cu o puternică personalitate, profund îndatorat harului său creator, iubitor de pictura pe pânză, purtând moştenirea clasică a familiei sale, tatăl său fiind anticar, negustor şi promotor al artei plastice. Bogdan Tzigan de acum este un tânăr artist plastic, momentan stabilit în Arad, care trăieşte, respiră, creează pictură şi sculptură. Cu un C.V. impresionant de activităţi, expoziţii personale şi de grup, proiecte ancorate în lumea artelor vizuale. Absolvent şi al Masterului în sculptură, la Universitatea de Arte din Timişoara, se pregăteşte pentru înscrierea la doctorat. În tematica sa predilectă găsim portrete, nuduri, personaje fantastice, trupuri contorsionate, peisaje urbane, naturi statice, compoziţii abstracte.

C.E.P. - Cine e Bogdan Tzigan? B.T. - Bine v-am găsit! Foarte directă întrebare. Cine sunt? Sunt un tip care încearcă să înveţe ce înseamnă să fii om. Implicit, ca om, trebuie să laşi ceva în urma ta, aşa că m-am trezit cu pictura ca o formă de a lăsa urme în jurul unei vieţi. Sunt un artist vizual într-o continuă căutare, de stil, de idei, de concepte, şi încerc să le materializez aşa, încet, pe măsura posibilităţilor.

C.E.P. - Ştiu că eşti un pictor prolific, lucrezi mult şi nu ţi-e frică să experimentezi, unde te încadrezi stilistic şi conceptual? B.T. - Am pornit ca pictor de factură impresionistă, şi după numeroase tentative în alte stiluri, mi-am dat seama că figurativul mă prinde cel mai bine. Cred că figurativul, printr-o anumită tonalitate cromatică, poate deveni ceva extrem de serios, mult mai serios decât o fidelă reproducere a realităţii. Bineînţeles că impresionismul încă are un anumit farmec asupra mea, dar încerc să-l transform în altceva, în ceva mult mai personal. C.E.P. - Ai ales sculptura la master şi ai nişte proiecte interesante în domeniu, dacă te-aş trimite pe o insulă pustie, ce ai alege să iei cu tine, pictura sau sculptura, dalta sau pensula? B.T. - Gândind logic, pe o insulă pustie ţi se termină culorile la un moment dat. De aceea e bine să ai tot timpul o brişcă la tine, ca în cazul în care ajungi acolo, să ai cu ce ciopli. Dar dacă ar fi să aleg, aş alege pictura în ulei. Este metoda de lucru în care mă regăsesc cel mai bine.

C.E.P. - Un artist fără o cultură vastă e incomplet, din tematica diversă şi complexă pe care o abordezi în lucrările tale, bănuiesc că eşti un cititor dedicat, numeşte trei cărţi care te-au format. B.T. - Doar trei? Cam greu cu întrebarea asta. Am să dau câţiva autori, că e foarte greu doar cu trei cărţi, şi chiar nu mă pot hotărî: Heinrich Böll, Hermann Hesse, Nikos Kazantzakis, Albert Camus, Franz Kafka, John Steinbeck, Umberto Ecco şi ar mai fi foarte mulţi. Nu-i corectă întrebarea asta, nu-i frumos să excludem atâţia oameni valoroşi. C.E.P. - Cum îi şade bine unui tânăr artist să caute, să schimbe şi să conceapă mereu noi teme de creaţie, nu te dezminţi! Dar, totuşi, care sunt temele obsedante, nu doar un experiment, ci o stare permanentă în creaţia plastică? B.T. - Temele pe care le abordez sunt mereu altele, dar în ultima vreme mă văd constrâns să mă gândesc foarte mult la degradarea lumii în care trăim şi cred că una dintre marile probleme care stau la baza celorlalte mari probleme este faptul că

uităm cum să comunicăm şi cum să ne bucurăm unii de alţii. Suntem atât de prinşi de excesul informaţional la care suntem supuşi, încât uităm să mai trăim. Trăind într-o lume din ce în ce mai artificială, mi-e frică să nu ne uităm umanitatea, bucuria copilărească de a privi stelele. Despre asta am să încerc să vorbesc, probabil, tot mai mult, în arta mea, pentru că simt că de asta au oamenii nevoie, de ceva care să le amintească să fie vii. C.E.P. - Mentori şi idoli în arta plastică. B.T. - Admir foarte mulţi artişti, dar, cum e normal, am câţiva preferaţi. Benczur Gyula, Egon Schiele, Pablo Picasso, Anselm Kiefer, Joseph Beuys, Monet, Van Gogh. Ar fi foarte mulţi de enumerat şi aici. C.E.P. - Ce simţi tu că ar putea fi marele rateu de până acum? B.T. - Marele rateu ar fi că am impresia că am pierdut câţiva ani pe seama unei frici de a-ţi asuma unele chestiuni şi din cauza asta evoluţia mea ca artist a avut de suferit, devenind lentă. Dar nu ajungi la un anume grad de maturitate peste noapte, trebuie să treci prin unele fapte de viaţă. Din păcate, tatăl meu a trebuit să plece prea devreme şi nu a mai putut fi martor la ele. Acesta ar fi cel mai mare rateu, iluzia că ai tot timpul din lume, când de fapt, lucrurile nu stau aşa deloc. C.E.P. - Dar cea mai mare realizare? Cea mai mare realizare pentru mine este bucuria atelierului, starea la care ajung în timp ce pictez. Este unul din motoarele vieţii mele, fără de care nu ştiu cum aş face. Cred că să găseşti o asemenea bucurie în viaţa de zi cu zi este cea mai mare realizare a mea de până acum.

C.E.P. - Ştiu că ai o relaţie specială cu părinţii tăi, trebuie să-l amintim pe tatăl tău, care din păcate ne-a părăsit nu demult. Un gând pentru ”Tziganul bătrân” (numele cu care era cunoscut Ionel Ţigan în comunitate). B.T. -Tocmai am revăzut filmul Lust for life, din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, despre viaţa lui Vincent van Gogh. Tatăl meu a fost un om deosebit, dar nu mi-a fost doar tată, mi-a fost mult mai mult ca un frate. A fost Theo al meu. M-a învăţat să iubesc frumosul, m-a sprijinit perpetuu, chiar mai mult decât a putut, şi a ştiut să mă facă să mă simt prost, când eram dobitoc. M-a învăţat în primul rând, însă, ce înseamnă să fii om şi ce înseamnă să iubeşti. Nu am cum să-i mulţumesc pentru tot ceea ce a făcut şi a fost cel mai greu lucru din viaţa mea să mă despart de el. Cel mai mare regret al meu este că nu a apucat să-şi vadă nepoţii, şi nici pe mine devenind matur, în adevăratul sens al cuvântului. Dar viaţa merge mai departe şi singurul mod prin care-i pot onora existenţa e prin munca mea. C.E.P. - Ultima întrebare am păstrat-o eternului feminin. Bogdan, eşti un pictor ce abordează tema femeii în ipostaze diverse, de la chipurile cuminţi la expresivitatea nudului. Femeile din viaţa ta au constituit o sursă de inspiraţie, sau înfăptuirile pe pânză sunt strict rodul imaginaţiei? B.T. - Normal că femeile din viaţa mea au fost şi sunt în continuare o sursă continuă de inspiraţie, şi tocmai acel etern feminin e mişto să încerci să-l surprinzi pe pânză: atemporal, atipic, impersonal. Renoir spunea la un moment dat că dacă femeile nu ar fi avut sâni, el nu s-ar fi apucat niciodată de pictură. Nu ştiu dacă şi la mine se aplică treaba asta, dar apreciez şi eu aceste tentative de a surprinde în artă acel etern feminin, atât de greu de prins. C.E.P. - Bogdan, mulţumesc pentru sinceritate, un gând cititorilor revistei Negru pe Alb. B.T. - Vă mulţumesc pentru interviu şi vă aştept să mă vizitaţi pe site-ul meu, http://www.tzigan-b.co sau pe facebook, h ttp://www.facebook.com/tzigan , sau, dacă treceţi prin Arad, sunteţi toţi bine veniţi. Atelierul meu e deschis. Toate cele bune! (Imaginile prezentate în acest articol aparţin artistului Bogdan Tzigan)

Hobby Negrupe Alb Istoria Jocurilor Olimpice de vară (1896 - 1904) Material selectat de Victor Bivolu Jocurile Olimpice reprezintă un mare eveniment multisportiv internaţional, care se desfăşoară o dată la patru ani. Ele sunt atestate documentar încă din anul 776 î.Hr., desfăşurându-se riguros până anul 393 d.Hr. După 1500 de ani de întrerupere, ele au fost reluate în anul 1896, la Atena. Reluarea acestui mare eveniment sportiv sa datorat francezului Pierre de Coubertin, un rol important revenindu-i şi lui Evanghelie Zappa.

Deasupra am postat imaginea sa, preluată de pe moneda comemorativă franceză de 2 euro, emisă în anul 2013.

De la reluare, jocurile olimpice se organizează sub egida şi conducerea C.I.O. (Comitetul Olimpic Internaţional), dar şi a comitetelor olimpice naţionale. Deasupa sunt aplicate logo-urile Comitetului Olimpic Internaţional, dar şi al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (C.O.S.R.).

Pierre de Coubertin s-a născut la Paris, la data de 1 ianuarie 1863, într-o familie aristocratică şi a murit la Geneva în data de 2 septembrie 1937. El a fost un pedagog şi istoric, fondatorul şi cel de-al doilea preşedinte al Comitetului Olimpic Internaţional, între anii 1896 – 1916 şi 1919 – 1925.

Personalitatea lui Pierre de Coubertin a fost omagiată de către autorităţile naţionale filatelice ale mai multor state ale lumii, se pare că mai puţin din România. Deasupra admirăm câteva mărci poştale, cu chipul lui Pierre de Coubertin, emise în lume.

aplauze. Medaliile cumulează ani de renunţări, de strâns din dinți si de impus limite mai sus, mai repede, mai puternic, cum spune însăşi deviza olimpică. Trebuie spus că practica de a acorda medalii de aur, argint si bronz primilor 3 sportivi aflaţi în clasamentul probelor de concurs datează din 1904. Mai jos prezint câteva informaţii despre primele trei ediţii ale Jocurilor Olimpice moderne.

Evanghelie Zappa (născut în anul 1800 în Albania şi decedat la data de 19 iunie 1865 în satul Broşteni, comuna Ion Roată, azi judeţul Ialomiţa, România), a fost una dintre personalităţile balcanice care au contribuit efectiv la reînvirea Jocurilor Olimpice. El este cel care a propus ca jocurile să se numească olimpice şi tot el a susţinut cu fonduri realizarea infrastructurii pentru reluarea jocurilor (Zappeionul din Atena, un complex de clădiri, cu stadion, amfiteatru de conferinţe şi săli de gimnastică etc.) Acesta a deţinut numeroase moşii în jurul oraşului Bucureşti şi în Bărăgan. Zappa a oferit fonduri pentru înfiinţarea Academiei Române, pentru refacerea capitalei după un mare incendiu. În semn de apreciere Şcoala din Broşteni, Ialomiţa îi poartă numele (poza de mai jos).

La prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne de la Atena – 1896, doar primii doi clasați au primit medalii de argint şi de cupru. Mai jos admirați medalia oficială a Jocurilor.

Faţa medaliei îl reprezintă pe Zeus, părintele zeilor, ţinând-o în mână pe Nike, zeiţa victoriei, în vreme ce spatele medaliei reprezintă Acropolis-ul. Medalia are următoarele caracteristici tehnice; diametru – 48 milimetri, grosime – 3,8 milimetri şi greutate - 47 grame. Zeiţa Nike apare pe aversul majorităţii medaliilor olimpice din perioada anilor 1928 - 2000. Jocurile au avut loc în perioada 6 – 15 aprilie 1896 pe stadionul Panatinaikos, ele fiind deschise de către regele Greciei - George I. Aici au participat 241 sportivi din 14 ţări, în cadrul a 43 probe sportive, într-un total de 9 sporturi. Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel: locul I – SUA, cu un total de 20 medalii din care 11 de aur, locul al II-lea – Grecia, cu un total de 46 de medalii, din care doar 10 de aur şi locul al III-lea – Germania, cu un total de 13 medalii, din care 6 de aur.

De menţionat că au existat şi există jocuri olimpice de vară, dar şi jocuri olimpice de iarnă. Pentru început jocurile se desfăşurau în acelaşi an, dar din anul 1994 s-a decis organizarea acestora alternativ din doi în doi ani. De la o ediţie la alta a competiţiei, numărul sportivilor participanţi a crescut, după cum urmează: de la 241 sportivi din 14 ţări, la ediţia I a Jocurilor Olimpice moderne – Atena 1896, la 10820 sportivi din 204 state ale lumii, la ediţia a XXX-a – Londra 2012. Aceste mari competiţii sportive internaţionale au rămas în istorie prin medalistica realizată, dar şi prin logo-urile sau mascotele lor. Ani de muncă, de sudoare şi de durere se regăsesc în fiecare dintre medaliile olimpice, eforturile sportivilor fiind răsplătite din plin cu glorie şi

fiecare dată într-o altă ţară. Aici au participat 24 de ţări şi 997 de sportivi (pentru prima dată şi femei), care s-au întrecut în 95 de probe sportive, în cadrul a 19 sporturi. Învingătorilor nu le-au fost oferite medalii, ci obiecte. Medaliile au fost acordate retroactiv de către C.I.O.

Primul titlu olimpic din istoria Jocurilor Olimpice moderne a fost câştigat la triplu salt de către americanul James Connolly. Iată-l în poza de deasupra, alături de drapelul american.

Caracteristicile tehnice ale medaliilor sunt următoarele; dimensiuni - 59 × 41 milimetri, grosime - 3,2 milimetri şi greutate - 53 de grame. Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel; locul I – Franţa, cu 92 medalii, locul al IIlea – SUA, cu 47 medalii şi locul al III-lea – Marea Britanie, cu 30 medalii.

Maratonul primei ediţii a fost câştigat de către grecul Spiridon Louis, acesta fiind declarat ulterior erou naţional, poza de mai sus. Germanul Carl Schuman a ieşit victorios în două probe: atât la lupte, cât şi la gimnastică.

Primul titlu olimpic feminin a fost câştigat de jucătoarea britanică de tenis, Charlotte Cooper.

Tot aici americanul Alvin Kraenzlein a cucerit patru medalii olimpice de aur în probele individuale. Trei maratonişti americani au contestat rezultatul, spunând că alergătorii francezi de pe primele două locuri au scurtat traseul şi dovada a fost că numai francezii nu erau murdari de noroi. C.I.O. a confirmat rezultatul 12 ani mai târziu.

A II-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Paris, în Franţa, în perioada 14 mai – 28 octombrie 1900, fiind cea mai lungă perioadă de desfăşurare a jocurilor. În ciuda eforturilor greceşti de a menţine Jocurile Olimpice numai în Grecia, C.I.O a decis ca jocurile să aibă loc de

Spiritualitate creştină Negrupe Alb Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului Preot prof. Theodor Damian Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă dintre toate sărbătorile de peste an şi este al doilea praznic împărătesc cu dată schimbătoare, primul fiind Duminica Floriilor. Întregul ciclu de sărbători dintr-un an bisericesc depinde de Sfintele Paşti. Importanţa sărbătorii este subliniată şi de durata ei, ea fiind cu trei zile mai lungă decât a altor praznice). Cuvântul Paşti este de origine evreiască (Pesah = trecere, moştenit de evrei de la egipteni, dar în limba română provine din forma bizantino-latină Paschae). Evreii numeau Paşti (Pascha) sau sărbătoarea azimilor sărbătoarea lor anuală, în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşirea 12, 27), care se prăznuia la 14 Nisan si coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară. Deci termenul de Paşti a trecut în vocabularul creştin pentru că evenimentele petrecute - patimile, moartea şi Învierea Domnului - au coincis cu Paştile evreilor din anul 33. Dar trebuie reţinut că obiectul Paştilor creştine este cu totul diferit de cel al Paştilor evreilor, singura legătură dintre ele fiind doar aceea de nume şi de coincidenţa cronologică. Paştile reprezintă cea mai veche sărbătoare creştină. Alături de ziua de duminică (sărbătoarea săptămânală a creştinilor), Sfintele Paşti au fost sărbătorite încă din epoca apostolică. Primii creştini înţelegeau prin Paşti nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe aceea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori, numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care noi o numim azi Săptămâna Patimilor, se numea la ei Săptămâna Paştilor sau Zilele Paştilor. Cu timpul, înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum este înţeles şi astăzi. În Biserica veche au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi. Dar cei mai mulţi creştini sărbătoreau Paştile în aceeaşi zi din săptămâna în care a murit şi a înviat Domnul. Adică comemorau moartea Domnului în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, numind-o Paştile Crucii, iar Învierea în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paştile Învierii. Aceştia priveau Paştile Crucii ca zi de tristeţe şi îl comemorau cu post şi întristare, prelungind postul până în ziua Învierii, când făceau agape şi cine, aşa cum procedăm şi noi astăzi. Erau şi creştini care serbau Paştile la data fixă: 25 martie sau 27 martie. Aceste diferenţe referitoare la data sărbătoririi Paştilor au creat controverse între partizanii diferitelor practici, care erau aproape de a provoca schisme sau rupturi între unele Biserici (secolul al II-lea). Deci data Paştilor depinde de două fenomene naturale: unul cu dată fixă, legat de mişcarea soarelui pe bolta cerească echinocţiul de primăvară (21 martie) - şi unul cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului luna plină de după acest echinocţiu, numită şi luna plină pascală. Aceasta din urmă face ca data Paştilor să varieze în fiecare an. Însă, deoarece echinocţiul de primăvară nu era fixat pretutindeni la aceeaşi dată, şi din cauza imperfecţiunilor legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian (folosit în Apus până în 1582, iar la noi în ţară până în 1924), nici după Sinodul de la Niceea nu au încetat deosebirile între diferitele regiuni creştine în ceea ce priveşte data sărbătorii pascale. Nici până astăzi nu există uniformitate în această privinţă între Apusul şi Răsăritul creştin, fiindcă nu toţi se servesc de acelaşi calendar. Astfel, în Apus, Paştile se serbează între 22 martie si 25 aprilie ale stilului nou, adică în conformitate cu calendarul gregorian, introdus în Apus din 1582. Totuşi, ca să se înlăture dezacordul dintre diferitele Biserici creştine ortodoxe şi pentru a stabili o uniformitate cel puţin în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători creştine - Paştile - Bisericile ortodoxe care au adoptat noul calendar (îndreptat) au stabilit (din anul 1927 înainte), prin consens general, ca Paştile să fie serbat în toată creştinătatea ortodoxă după Pascalia stilului vechi, adică o dată cu toate Bisericile rămase la calendarul vechi (neîndreptat). Deşi toţi ortodocşii sărbătoresc în aceeaşi duminică, ea este numerotată diferit în cele două calendare, din cauza celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat este rămas în urmă faţă de cel îndreptat. Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristică (între care şi cea română) serbează Paştile între 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai târzie), iar cele de stil vechi între 23 martie si 25 aprilie. Tot de aici provine si marea diferenţă din unii ani între data Paştilor ortodox şi a celui catolic. În ceea ce priveşte modul sărbătoririi, Paştile era prăznuit ca o zi de bucurie, fiind cea mai mare sărbătoare creştină: marele eveniment din istoria mântuirii noastre - Învierea Domnului - care stă la temelia credinţei şi a Bisericii Creştine. Începând de la împăratul Constantin cel Mare înainte, se luminau nu numai bisericile în care se făcea slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte de ceară sau torţe aprinse, astfel încât noaptea Învierii era mai luminoasă ca ziua. Creştinii se salutau de atunci şi până la Înălţare cu "Hristos a inviat!", la care răspunsul era "Adevărat a înviat!" În ziua Învierii toţi se îmbrăţişau, cerându-şi iertare unii altora, înainte de împărtăşire. În unele biserici erau reprimiţi solemn penitenţii; împăraţii eliberau prizonierii, stăpânii eliberau sclavii şi toţi făceau fapte de milostenie.

Serbarea Paştilor se prelungea o săptămână, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care credincioşii se împărtăşeau cu Sfântul Trup si Sânge. Neofiţii purtau hainele albe de la botez în tot acest timp. Creştinilor le era interzisă participarea la petrecerile păgâneşti, iar unii dintre Sfinţii Părinţi opresc chiar lucrul în Săptămâna Luminată. De acum şi până la Rusalii erau interzise metaniile în biserici şi posturile. Învierea Domnului a fost şi rămâne inima spiritualităţii ortodoxe. Paradoxul Învierii O înviere din morţi nu este nicidecum un lucru obişnuit. Este un eveniment, după cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu e un om obişnuit; om da, dar neobişnuit. Deci Hristos, în El însuşi, ca persoană divino-umană, prin ceea ce a fost şi este, a făcut şi face, este un eveniment; şi primul lucru pe care un eveniment îl impune, datorită caracterului său rar, unic sau neobişnuit, este mirare şi admirare, iar aceasta duce la apropierea şi aproprierea lui prin celebrare. Evenimentul ca intervenţie, ca apel, cere deci un răspuns doxologic. Acesta este un apel, pentru că, producându-se, el atrage atenţia ta, el te provoacă, îţi comunică ceva, îţi descoperă un sens, o taină. Învierea Mântuitorului Hristos ne interpelează continuu, pentru că, deşi am prins ceva din sensurile sale, încă nu am înţeles-o definitiv. Ea rămâne o taină. Şi aşa cum taina nu cunoaşte descifrare în timp, ci rămâne pururi o taină, de nepătruns, la fel atitudinea cu care dreptmăritorul creştin întâmpină taina nu cunoaşte nici diminuare, nici sfârşit. De aceea taina Învierii este celebrată permanent în Biserică doxologic, în fiecare duminică şi în fiecare an, la nesfârşit. Dar deoarece taina a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi, într-un fel, ea ne aruncă în braţele lui Dumnezeu întrucât, deşi partea ei tainică nu o ştim, realizăm că Dumnezeu o ştie şi o pune în lucrare pentru noi. Neştiinţa noastră este deci contracarată de încrederea noastră în Dumnezeu. Privită cu ochiul logicii umane, Învierea lui Hristos este un paradox; privită cu ochiul credinţei, ea este o consecinţă firească a unei iubiri debordante, pe atât de supranaturală pe cât Învierea este supranaturală pentru omul aflat în condiţia existenţială de acum. Astfel, fiind împlinită pe pământ pentru oameni, dar de către Fiul lui Dumnezeu, concepută de Tatăl cel ceresc, Învierea Mântuitorului are o dimensiune cosmică în cel mai extins înţeles al cuvântului; aşa cum, în starea de decădere a omului, întreaga creaţie împărtăşea suferinţa şi starea acestuia de păcat, „suspinând cu suspine îndurerate”, cum frumos si semnificativ zice Sf. Apostol Pavel (Romani 8, 22), tot astfel, în momentul reabilitării, întreaga creaţie saltă cu cântări de bucurie, preamărind pe Dumnezeu în Hristos în Care ea însăşi a trecut „de la moarte la viaţă”; învierea uneşte cerul şi pământul, le leagă pe amândouă prin mirarea produsă la oameni, ca şi la îngeri, în egală măsură. Ca şi cum i-ar afecta pozitiv şi pe ei, Învierea este lăudată şi de îngeri în ceruri, aşa cum spune imnul praznical: „Invierea Ta, Hristoase, îngerii o laudă în ceruri”, într-adevăr, Învierea Domnului cuprinde şi covârşeşte nu numai pământul, ci şi cerul, întrucât acesta s-a deschis, relaţiile dintre om şi Dumnezeu s-au restabilit, şi însuşi Tatăl nostru cel ceresc se bucură în iubirea Sa faţă de lume de roadele şi posibilităţile pe care Învierea le pune la dispoziţie omenirii. Imnul de care este vorba reprezintă, cum se vede, o adresare a binecredinciosului creştin către Hristos Mântuitorul, pe seama Căruia este pusă dimensiunea universală a Învierii, omul cerând în acelaşi timp să fie învrednicit de a participa şi el plenar la ea. Recunoaşterea de către credincios a faptului că îngerii laudă Învierea în ceruri sugerează ideea că lauda marelui eveniment este un lucru îngeresc, adică cere puritate şi sfinţenie. Mărturisirea acestui lucru evocă conştiinţa de păcătoşenie a omului, arată smerenia lui, care este încă o dată subliniată în cererea ca Mântuitorul să-l învrednicească de starea îngerească, adică de puritatea minţii şi de curăţia inimii, pentru ca astfel - şi numai astfel - să poată preamări după cuviinţă, asemenea îngerilor, pe Cel ce, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, cu moartea pe moarte a călcat, dar să poată şi mărturisi, ca un nou apostol, că Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Articol preluat de Maria Niculescu din cartea "Răsăritul cel de Sus", Editura Lumea Credinţei

Aniversări şi comemorări Negrupe Alb Aniversări şi comemorări Februarie: 01.02.1907 S-a născut Oscar Lemnaru (1907-1968), prozator şi traducător. 01.02.1898 S-a născut Nicolae Gane (1838-1916), scriitor şi om politic. 01.02.1949 A murit N.D.Cocea (1880-1949), scriitor şi om politic. 02.02.1868 S-a născut C. Rădulescu Motru (1868-1949), dramaturg .director de teatru ,academician şi preşedinte al academiei române în perioada (1938-1941). 02.02.1914 S-a născut Nicolae Tatomir (1914-1996), poet, dramaturg şi prozator. 02.02.1964 A murit I. Marin Sadoveanu (1893-1964), prozator.

03.02.1828 S-a născut DoraD’Istria (Elena Ghica) (1828-1888), scriitoare, prima femeie care a escaladat muntele Mont Blanc. 03.02.1926 S-a născut Tudor George (1926-1992), poet şi prozator. 03.02.1944 S-a născut Petre Anghel, poet, prozator şi istoric literar 03.02.1952 A murit Constantin Tonegaru (1919-1952), poet. 03.02.1954 A murit Ionel Teodoreanu (1897-1954), prozator. 04.02.1809 S-a născut Vasile Cârlova (1809-1831), poet. 05.02 1859 A murit Alecu Russo (1819-1859), prozator, memorialist, poet. 06.02.1891 S-a născut Adrian Maniu (1891-1968), scriitor, poet, membru corespondent al Academiei Române. 06.02.1908 S-a născut Geo Bogza (1908-1993), scriitor şi poet. 06.02.1916 S-a născut Gabriel Ţepelea (1916-2012), politician şi om de cultură. 07.02.1777 S-a născut Dinicu Golescu (1777-1830), cărturar. 07.02.1932 S-a născut Dan Haulică (1932-2014), eseist literar, critic de artă român, membru corespondent al Academiei Române. 07.02.1934 S-a născut Florin Mugur (1934-1991), poet si eseist. 10.02.1902 S-a născut Anton Holban (1902-1937), scriitor, romancier şi eseist. 12.02.1894 S-a născut Otilia Cazimir (1894-1967), poetă, scriitoare, traducătoare. 12.02.1899 S-a născut I .Peltz (1899-1980), scriitor şi eseist. 13.02.1877 A murit Costache Caragiale (1815-1877), actor, dramaturg şi profesor de artă teatrală. 13.02.1985 A murit Grigore Hagiu (1933-1985), poet. 14.02.1902 S-a născut Ion Călugăru (1902-1956), prozator, romancier, dramaturg şi gazetar. 14.02.1907 S-a născut Dragoş Vrânceanu (1907-1977), poet. 14.02.1928 S-a născut Radu Cârneci, poet. 14.02.1935.S-a născut Grigore Vieru (1935-2009), poet. 15.02.1840 S-a născut Titu Maiorescu (1840-1917), academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României. 15.02.1834 S-a născut V.A. Urechia (1834-1901) istoric, scriitor, om politic, membru fondator al Academiei Române. 16.02.1995 A murit Victor Kernbach (1923-1995), scriitor 17.02.1947 A murit Elena Văcărescu (1864-1947), o scriitoare română stabilită în Franţa membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică şi literară la Paris. 17.02.1971 A murit Miron Radu Paraschivescu (1911-1971), poet, eseist şi publicist. 19.02.1904 S-a născut Mircea Vulcănescu (1904-1952), economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog şi profesor de etică român, victima a represiunii comuniste din România. 19.02.1936 S-a născut Marin Sorescu (1936-1996), poet, eseist şi prozator. 19.02.1940 S-a născut Mircea Radu Iacoban dramaturg, prozator, scenarist. 20.02.1901 S-a născut Radu Cioculescu, scriitor, muzicolog şi eseist. 20.02.1924 S-a născut Eugen Barbu (1924-1993), membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist şi om politic român, laureat al premiului Herder. 21.02.1805.S-a născut Timotei Cipariu (1805-1887), erudit român transilvănean, revoluţionar paşoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, lingvist, istoric, teolog, pedagog şi orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoştea circa 15 limbi). 22.02.1810 S-a născut Grigore Alexandrescu (1810-1885), poet şi fabulist. 22.02.1903 S-a născut Tudor Muşatescu (1903-1970), scriitor şi dramaturg. 22.02.1928 S-a născut Eduard Jurist, scriitor şi dramaturg. 23.02.1912 S-a născut Romulus Vulcănescu (1912-1999), scriitor şi etnolog. 25.02.1881 A murit Cezar Boliac (1813-1881), poet şi gazetar român. 25.02.1892 S-a născut Al Duiliu Zamfirescu (1892-1968), scriitor. 26.02.1838 S-a născut B.P.Hasdeu (1838-1907), academician, enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric şi om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile. 27.02.1920 A murit A. D. Xenopol (1847-1920), istoric şi academician. 27.02.1982 A murit Mihail Drumeş (1901-1982), dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă şi romancier român, foarte popular în perioada interbelică. 27.02.1990 A murit Al. Rosetti (1895-1990), lingvist şi filolog român, editor, pedagog, istoric al limbii române, patron spiritual al şcolii româneşti de lingvistică.

Martie 01.03.1788 S-a născut Gheorghe Asachi (1788-1869), poet, prozator, dramaturg. 01.03.1925 S-a născut Solomon Marcus, matematician ,membru al Academiei Române. 02.03.1905 S-a născut Radu Gyr (1905-1975), poet, publicist. 02.03.1932 S-a născut Petre Ghelmez (1932-2001), poet.

03.03.1841 S-a născut Iosif Vulcan (1841-1907), publicist. 03.03.1925 S-a născut Florian Potra (1925-1997), teatrolog şi traducător. 04.03.1952 S-a născut Gabriel Gafiţa, poet şi traducător. 04.03.1977 A murit A.E. Baconschi (1925-1977), eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar şi traducător. 04.03.1977 A murit Toma Caragiu (1925-1977), actor. 04.03.1977 A murit Mihai Gafiţa (1923-1977), critic literar, istoric literar şi scriitor. 04.03.1977 A murit Alexandru Ivasiuc (1933-1977), prozator. 04.03.1991 A murit Ion Lăncrănjan (1928-1991), prozator. 05.03.1920 S-a născut Radu Stanca (1920-1962), poet, dramaturg, eseist şi regizor de teatru. 05.03.1943 S-a născut Virginia Carianopol, poetă şi traducătoare. 05.03.1955 A murit Hortensia Papadat Bengescu (1876-1955), prozatoare, romancieră şi nuvelistă. 06.03.1924 S-a născut Ben Corlaciu (1924-1981), poet şi prozator. 06.03.1957 A murit C.Radulesu Motru (1868-1957), filozof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru, academician. 07.03.2000 A murit Alexandru Balaci (1916-2000), italienist, critic şi istoric literar, academician. 08.03.1895 S-a născut Agatha Grigorescu Bacovia (1895-1981), poetă. 08.03.1910 S-a născut Radu Tudoran (1910-1992), prozator. 08.03.1917 S-a născut Dimitrie Stelaru (1917-1971), poet. 08.03.1952 A murit Horia Furtună (1888-1952), poet, prozator, şi dramaturg. 08.03.1961 A murit Gala Galaction (1879-1961), scriitor, preot ortodox, profesor de teologie. 09.03.1878 S-a născut Elena Farago (1878-1954), poetă. 09.03.1907 S-a născut Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filozof şi profesor român la Universitatea din Chicago. 09.03.1906 S-a născut Radu Boureanu (1906-1997), poet, prozator, dramaturg, eseist şi traducător. 09.03.1936 A murit A de Hertz (1887-1936), dramaturg, traducător şi publicist. 09.03.1961 A murit Cezar Petrescu (1892-1961), prozator, romancier, nuvelist, traducător şi gazetar redactor la Adevărul, Dimineaţă, Bucovina, Ţară nouă, Voinţă. 09.03.2001 A murit Petre Ghelmez (1932-2001), poet, scriitor pentru copii, publicist şi editor. 10.03.2004 A murit Mihai Ursachi (1941-2004), poet şi traducător. 11.03.1891 S-a născut Ion Pilat (1891-1945), poet. 11.03.1907 S-a născut George Potra (1907-1990), istoric şi publicist. 11.03.1992 A murit Nicolae Tic (1929-1992), scriitor, publicist şi scenarist. 12.03.1925 S-a născut Constantin Chiriţă (1925-1991), prozator român, scriitor, romancier, scenarist. 12.03.1936 A murit Garabet Ibrăileanu (1871-1936), critic şi istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar şi romancier. 12.03.1965 A murit George Călinescu (1899-1965), critic, istoric literar, prozator şi poet. 13.03.1891 S-a născut Felix Aderca (1891-1962) prozator, poet, estetician şi eseist 13.03.1935 S-a născut Romulus Rusan, scriitor. 14.03.1888 S-a născut Alexandru Mateevici (1888-1917), poet. 14.03.1919 S-a născut Alexandru Paleologu (1919-2005), scriitor, eseist, critic literar, diplomat şi om politic. 15.03.1996 A murit Ovidiu Zotta (1935-1996), scriitor român de cărţi pentru copii şi publicist. 16.03.1897 S-a născut Margareta Sterian (1897-1992), pictoriţă, scriitoare şi traducătoare. 16.03.1936 S-a născut Bujor Nedelcovici, prozator. 17.03.1819 S-a născut Alecu Russo (1819-1859), poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generaţiei de la 1848. 17.03.1883 S-a născut Urmuz (1883-1923), scriitor de avangardă. 17.03.1924 S-a născut Mihai Ungheanu (1924-2009), jurnalist, critic literar, scriitor dar şi om politic. 17.03.1964 A murit Al.O.Teodoreanu (1894-1964), scriitor,epigramist. 18.03.1973 A murit Demostene Botez (1893-1973), scriitor, publicist, academician. 19.03.1865 A murit Nicolae Filimon (1819-1865), scriitor. 19.03.1895 S-a născut Ion Barbu (1895-1961), poet şi matematician. 19.03.1927 S-a născut Alecu Popovici (1927-1997), dramaturg şi critic dramatic. 20.03.1886 S-a născut George Topârceanu (1886-1937), poet, prozator şi memorialist. 21.03.1930 S-a născut Tiberiu Utan(1930-1994), poet. 21.03.2000 A murit Mircea Zaciu (1928-2000), critic şi istoric literar, membru al Academiei Române. 23.03.1847 S-a născut A D Xenopol (1847-1920), academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog şi scriitor. 23.03.1904 S-a născut Ovid Densuşianu (1904-1985), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar poet membru titular al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Bucureşti 24.03.1921 S-a născut Traian Coşovei (1921-1993), scriitor şi publicist. 25.03.1813 S-a născut Cezar Boliac (1813-1881) unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice şi gazetar român. 25.03.1885 S-a născut Mateiu I. Caragiale (1885-1936), istoric al heraldicii, poet şi scriitor. 25.03.1935 S-a născut Nicolaie Stoian (1935-1990), prozator şi romancier.

25.03.1902 S-a născut George Lesnea (1902-1979), poet şi traducător. 25.03.1942 S-a născut Ana Blandiana, poetă, eseista şi prozatoare. 25.03.1954 A murit Emil Isac(1886-1954), poet. 28.03.1925 S-a născut Victor Tulbure (1925-1997), poet. 28.03.1934 S-a născut Mihai Caranfil (1934-1997), ziarist şi prozator. 28.03.1979 A murit Daniel Turcea (1945-1979), poet. 28.03.1993 A murit Victor Felea (1923-1993), poet, eseist, şi critic literar. 28.03.1997 A murit Gheorghe Tomozei (1936-1997), poet. 29.03.1815 S-a născut Costache Caragiale (1815-1877), actor român, dramaturg şi profesor de artă dramatică. 29.03.1908 S-a născut Virgil Carianopol (1908-1984), poet. 29.03.1941 S-a născut Constanţa Buzea (1941-2012), poetă. 29.03.1971 A murit Perpessicius (1891-1971), istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române. 30.03.1946 A murit Victor Ion Popa (1895-1946), om de teatru şi literat polivalent. 30.03.1989 A murit N.Steinhardt(1912-1989), critic literar, eseist, jurist, publicist şi scriitor român. 30.03.1993 A murit Edgar Papu(1908-1993), eseist şi critic literar român, profesor universitar, ales că membru post-mortem al Academiei Române 31.03.1933 S-a născut Nichita Stănescu (1933-1983), poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Rubrică realizată de Ovidiu Dinică

ISSN: 1843 – 018X 82