Negru pe alb, nr 15 by Liviu Gogu

Nr. 15/4 – iunie, iulie-2014

Revistă de cultură

NEGRU PE ALB

Redacţia Negrupe

alb

Director Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Spicuiri din cuprins

Redactor şef, tehnoredactor şi webmaster: Liviu Gogu

Editorial – Ion Ionescu-Bucovu – Eminescu 125 de ani de la trecerea în nefiinţă.

Secretar general de redacţie, Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

Interviu – Adrian Grauenfels cu artista Miriam Gamburd

Secretar de redacţie: Claudia-Elena Peter

Poezie

Redactori:

Umor

Mariana Dobrin Anastasia Moldovanu Lăcrămioara Teodorescu Anca Trăistaru Ioana Zadic

Proză New Generation - Hotca Marian Eseuri

E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com

Hobby - Victor Bivolu – Eveniment numismatic Arte: pictură, teatru

Coperte: - 1: Dorin Macovei – „Fata cu mandolina‖; - 2: Desen de Elena Cristina Dincă; - 3: Statuia lui Vasile Cârlova din Parcul Crâng, Buzău – Foto: Victot Bivolu; - 4: Dorin Macovei – „Jocul‖

Istorie: -Ioan-Vodă – 440 de la mişelescu-i sfîrşit; -Lupul şi Lupoaica. Basarabia – Scriitorul Ion Proca Spiritualitate creşrină – Mirul – Ardeiaş Mario

ISSN: 1843 – 018X

Editorial

Negrupe alb Eminescu la 125 de ani de la intrarea în neființă

Eminescu a rămas în ochii noștri ca un colos care odată cu trecerea timpului devine uriaș, precum piramidele egiptene. La nașterea lui, Dumnezeu a fost darnic cu el, înzestrându-l precum pe zei, cu cele mai alese însușiri. El a fost și este un ORFEU al românilor, cântându-le suferințele, iubirile și dorurile lui ancestrale. Muzicalitatea versurilor lui este intraductibilă, cantabilitatea lor alunecă spre bocet și romanță. Rămânând un magister perpetuus pentru noi, Eminescu se identifică cu Luceafărul străbătător de timp și spații, „ aceste lumi eterne‖, care nu pot fi înnegurate de trecerea timpului. El stă alături de Homer, Shakespeare, Goethe, Dante, Pușkin, Hugo etc, săltând poporul român din mocirla timpului. Vizionarismul său asupra nației a fost și a rămas de o crudă actualitate. A veștejit rapacitatea imperialistă a epocii, pe politicienii care au făcut umbră pământului, pe cei ce i-au uzurpat țăranului drepturile. Poetul a fost și a rămas „o prezență arhetipală benefică în desfășurarea de istorie și spirit ale neamului său‖, îmbrăcând „mii de forme, de ipostaze, care-l apropie de oricine îi rostește numele și îi citește opera‖. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare. Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este „descoperitorul lumii așa cum este‖ cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim. Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba română la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul‖ lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzvan şi Vidra‖, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia‖ a lui Iosif Vulcan. Aici publica primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăiesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare‖ a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă‖ şi ,,Epigonii‖. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo începe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul‖ devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această

ţară. Articolele lui de la ,,Timpul‖ încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!‖ al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi‖ cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul‖ împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie ‗83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!‖ a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească . După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă‖.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar? Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul‖ într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu. Mihai Eminescu ne aparține nouă, tuturor românilor. Cine îl atinge pe Eminescu, atinge fibra nației noastre. Moartea lui a însemnat renașterea noastră. El a fost Cristul care a descătușat lirismul din strânsorile înaintașilor, din ofurile și ahurile Conăcheștilor și Văcăreștilor, din văicărelile heliadiste, din versurile lui Bolintineanu și din poleiala versurilor lui Alecsandri. De la Eminescu încoace limba română a căpătat aripi de vultur, înălțându-se ca o imensă cetate imaginară în sufletul nostru.

Prof. de Ion Ionescu-Bucovu, membru al Uniunii Scriitorilor din România 4

Interviu

Negrupe alb Interviu cu artista Miriam Gamburd (Realizat în atelierul artistei, Tel-Aviv)

de Adrian Grauenfels Postulat: Un atelier este suma revelaţiilor estetice într-o clipă dată. scule simple, modele de ceară, amintiri, căni de cafea, zaţul zilelor fără de răspunsuri. Adrian Grauenfels: Miriam să ştii ca pun întrebări ce depăşesc orizontul vizibil. De ce te iubim? Miriam Gamburd: Eu susţin că un artist este cel care produce dintr-o întâmplare o emoţie! AG: iată un citat din Camus: „Artistul lucrează fără răgaz şi o ia de la capăt, de fiecare dată crede ca-şi va desăvârşi opera Nu va izbuti, de aici decurge starea de spirit fecundă. Dacă ar reuşi perfecţiunea, dacă artistul ar compara opera cu imaginea sa, cu visul lui, nu i-ar mai rămâne decât să se arunce de pe culmea perfecţiunii lui definitive, sinucigându-se.‖ MG: Un sculptor poate scoate din piatră chiar şi sufletul ei! Casa artistului este un turn spre infinit. Ideile se pot discuta, talentul din fericire, este un dar al absolutului. AG: când sculptezi o femeie cu ce începi? cu detalii sau cu perspectiva timpului? MG: ...cu inima ei. MG: În talmud găseşti inspiraţie şi înălţare prin forţa cuvintelor. Răul devine bine şi iar rău în buzele unei fraze, uman este cel ce ştie sa străbată prin patimi, şi să zică: doamne toate astea le-ai făcut pentru mine... AG: Un liliac a intrat în atelierul tău să moară, e acum o piesă de muzeu sau o simplă imagine moartă... MG: Imaginaţia mea e de vină, nimic nu zboară în lipsa unui pahar de absint şi o ţigară.. AG: Peste drum o vecină visează pe terasă lângă pantalonii puşi la uscat în soare.. MG: Ce e mai metafizic decât oraşul acesta mare şi absent? Ambiţia de a reuşi, perfecţiunea...

AG: O fabulă japoneză: De mult, la curtea unui şogun vestit trăia o slujnică bătrână care servea cu sârg fata stăpânului, Mikazu. Bătrâna o crescuse de copilă, o însoţea pretutindeni şi tare mult o iubea. Cele două erau nedespărţite la muncă, la joacă şi la citit poveşti cu întâmplări de pomină. Fetiţa crescu într-o tânără femeie, dar Mikazu nu se dezlipea de sclava sa, în toate cele. Veni o iarnă grea peste satul nins de zăpezi, frigul şi viforul se rostogoleau de zile dinspre muntele înalt. Bătrâna se îmbolnăvi de moarte şi curând fu înmormântată în maidanul de la capătul satului. Dar Mikazu nu rămase singură, duhul bătrânei continua să treacă prin ziduri ca să slujească stăpâna zi de zi, cu devotament neostoit. Ii turna sake cald, o îmbrăca cu chimonouri de mătase înflorate, o pieptăna şi apoi cele două tăifăsuiau îndelung despre treburile casei, dans sau poezie. Aşa trecu iarna, prin curtea palatului un curier pe mândru cal aduse zvonul că e primăvară şi în curând vor rodii prunii în valea Sheizan. Bătrâna ceru sfios să vadă pentru ultima oară pomii în floare. Cum era neputincioasă şi drumul prin noroaie tare anevoios, Mikazu o luă în spinare, iar bătrâna se prinse cu mâinile de pieptul fetei. Mikazu păşea ca o corabie printre pomii înmuguriţi plini de parfumuri. Deodată simţi că nu mai poate respira, încercă în zadar să slăbească mâinile bătrânei încolăcită, încleştată de sânii tinerei, dar nu fu chip să scape de duhul acela ce nu voia să-şi părăsească stăpâna. Veniră oamenii din sat, chiar şogunul însuşi se năpusti la duh ca s-o elibereze pe Mikazu dar fără folos, aşa că tăiară cu săbiile între femei până când Mikazu se prăbuşi la pământ fără vlagă, cu limba scoasă iar bătrânul duh îşi luă zborul cu un vaier trist prin văile pline cu flori îmbătătoare. MG: Iată pe Mikazu. AG: Despre desen, de ce desenezi? MG: ...pentru că exist, caut revendicarea trupului, civilizaţia noastră a separat sufletul de trup, e menirea artistului să le readucă la unitate. Orice care să difere de zero, de neant. MG: Vrei să mâncăm acum? avem azi mămăligă, sper că am reuşit să evoc miresmele Moldovei… == Artisti : Miriam si Moisei Gamburd Text si foto: Adrian Grauenfels

Omul de lângă noi – Cristian Duţulescu Pictura, o stare de a fi Interviu realizat de Oana Maria Covaci

Parfumul unor vremuri liniștite, pline de culoare și tonuri clare, evadează din tablourile semnate Cristian Duțulescu. Un pictor care îmbină armonios proporțiile și liniile cu o expresivitate vizuală ce tinde spre clasicism, într-o eră în care arta este poate prea simbolistă, ni se relevă cu o dragoste pentru flori, în mod special, de o frumusețe excentrică, mărturisind o forță și o vigoare echilibrată în imagini și culori. Artistul plastic absolvent al Şcolii Populare de Artă, secția pictură, clasa profesorului Titus Drăguțescu, participant la expozițiile și saloanele organizate atât de Asociația Artiștilor Plastici din București, cât și de alte galerii de artă prestigioase din țară. Membru al Asociației Artiștilor Plastici din București, Cristian Duțulescu a binevoit să ne răspundă câtorva întrebări despre segmentul de artă pe care îl reprezintă cu onoare. Covaci Oana Maria: Sune-mi de când pictezi! Duţulescu Cristian: De 25 de ani... C.O.M: Un sfert de veac petrecut în culori. De ce pictura şi nu alt mod de exprimare plastică? D.C: Pentru că pictura mă defineşte. Îmi plac şi iubesc culorile. Bunicul m-a apropiat de culori când aveam patru ani ,şi fiind extrem de neastâmpăraţi, eu şi fratele meu, bunicul a încercat să ne liniştească, ocupându-ne mintea cu un desen pe care şi acum îl ţin minte. Reprezenta un cocoş de munte cu un penaj frumos colorat. De atunci nu m-am mai despărţit de culori, în preajma lor mă simt eu însumi, când pictez e ca şi cum aş respira. C.O.M: De unde te inspiri în lucrările tale? Există modele sau e doar imaginaţie? D.C: Inspiraţia este neprevăzută, ca şi viaţa însăşi. Când pictez portrete şi nuduri, am nevoie de modele. Dar cea mai puternică sursă de inspiraţie este natura. Aleg din natură doar partea frumoasă. Mă sensibilizează cel mai mult florile. De la flori ar trebui să învăţăm cum să iubim. Ele oferă necondiţionat din frumuseţea şi gingăşia lor, tuturor. C.O.M: Care stil consideri că ţi se potriveşte mai mult? D.C: Realismul este stilul care mă defineşte, dar îmbin realismul cu romantismul.

C.O.M: Tabloul este gata "din prima" sau are timpi de aşteptare şi revenire asupra lui? D.C: De obicei, îmi place să termin tablourile din prima. Dar uneori există cazuri în care trebuie să revin asupra lucrării cu mici detalii. C.O.M: Care sunt pictorii pe care îi preferi, în afară de tine? D.C: Apreciez opera marilor artişti olandezi si flamanzi, dar si operele artiştilor români precum,Grigorescu, Aman, Luchian. Idolul meu rămâne Rembrandt. C.O.M: Totuşi clar-obscurul e aproape absent în tablourile tale. De ce realismul doar cu partea lui frumoasă? D.C: Distribuirea luminii şi a umbrelor este mereu prezentă în lucrările mele. Însă nu îmi plac fundalurile închise, mă întristează, şi atunci aleg culorile mai deschise pentru a transmite o stare de bine iubitorilor de artă. C.O.M: Pentru ca a venit vorba de Rembrandt, ce părere ai vis-a-vis de femeile lui, pentru că la fel, nu mă pot abţine să nu observ că femeile tale sunt diferite de ale lui? D.C: În perioada Barocului, Rembrandt ocupă un loc distinct prin picturile sale. Rembrandt a pictat nudurile de femeie cu farmec deosebit şi cu un realism pictural mai pregnant. Femeile din pictura lui transmiteau senzualitate. C.O.M: Spune-mi despre galeriile de artă, câte expoziţii ai avut, cum sunt primite picturile tale de către public şi dacă se poate trăi din pictură. D.C: Cunosc pictori care trăiesc foarte bine din pictură, unii mai puţin bine, iar alţii abia îşi duc traiul. Am expus de multe ori, dar în expoziţii de grup. Nu am reuşit să adun suficiente lucrări pentru o expoziţie personală, deoarece lucrările s-au vândut repede. Expoziţia personală rămâne un vis pe care doresc să mi-l împlinesc . C.O.M: Care este tabloul tău preferat şi ce le-ai spune celor care îţi admiră lucrările? D.C: ‖Albastrele şi margarete‖, este lucrarea mea de suflet. Cei care iubesc arta sunt oameni deosebiţi, frumoşi sufleteşte şi care se regăsesc în artă. Se creează o legătură de suflet între artist şi public. Le mulţumesc tuturor celor care sunt mereu alături de mine şi mă susţin. Aceasta este din punctul meu de vedere cea mai mare satisfacţie artistică, să creez pentru oameni, să simt că prin lucrările mele aduc bucurie în sufletele lor.

Eseu

Negrupe alb Eminescu – victimă a imperiilor de Dan Stănescu

Eminescu a avut o susţinută activitate politică-activistă, implicându-se în organizarea de evenimente şi organizaţii cu caracter politic naţionalist (ex. Societatea Carpaţii), de aceea soarta sa a fost puternic determinată de evenimente şi împrejurări istorice. Astfel, în iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România timp de 48 ore, iar Germania, prin cancelarul Bismark, a ameninţat pe regele Carol I cu ocuparea ţării şi nerecunoaşterea independenţei statului român dacă nu se semna imediat tratatul cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) ceea ce impunea anihilarea tuturor vocilor care militau pentru unirea României cu Ardealul (de altfel, în Tratatul dintre România şi Puterile Centrale există un articol secret care stipula că România nu are voie să ridice niciodată problema Transilvaniei). De la Viena, Petre Carp îi cerea lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu". Urmările au fost imediate. La 28 iunie 1883, au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, precum Societatea Carpaţii, închiderea ziarului Indépendance Roumaine şi expulzarea directorului său, Emil Galli. În acest context, Mihai Eminescu şi Zamfir C. Arbore au fost arestaţi în calitate de ziarişti, unionişti şi conducători ai Societăţii Carpaţii. La intervenţia lui Maiorescu, poetul este internat pe motive medicale – de altfel reale – la spitalul Caritatea (Caritas) al doctorului Al. Şuţu, cu diagnostic de psihozǎ maniaco-depresivǎ, fiind astfel îndepărtat pentru un timp din spaţiul public. Tot cu motivaţie politică, povestea arestării, internării, eliminării lui Eminescu din spaţiul public se repetă în ianuariefebruarie 1889, evenimentele conducând la decesul acestuia la 15 iunie, în acelaşi spital Caritas, ca urmare a ignoranţei medicilor români privitor la ineficacitatea şi toxicitatea cumulativă a tratamentului cu mercur.

De fapt, Mihai Eminescu a fost o victimă <colaterală> a Testamentului lui Petru cel Mare, o piesă sacrificată pe tabla de şah a devenirii noastre naţionale, căci statul român abia înfiinţat în 1859 şi abia devenit independent în 1877, avea nevoie stringentă de recunoaştere şi apărare externă faţă de continua ameninţare a expansionismului rusesc, lucru realizat prin tratatul din 1883, cu consecinţa „colaterală‖ a arestării şi internării poetului. Statul naţional rus, fondat în jurul Moscovei de Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505), s-a extins permanent prin forţă în toate direcţiile, devenind imperiu prin secolul XVII. Creştinaţi la 988, ruşii s-au considerat continuatorii Bizanţului, astfel că, după suprimarea de facto a Constantinopolului (ocupat de otomani la 1453) ca lider religios al tuturor creştinilor ortodocşi, ţarii şi-au arogat rolul de părinţi spirituali ai acestora, ţinta lor declarată devenind stabilirea capitalei imperiului rus la Constantinopol. Afirmarea intereselor ruse (mai mult politice decât religioase) la Dunăre-Marea Neagră împotriva Imperiului Otoman (acesta stăpânea tot malul nordic al Mării Negre) coincide cu începutul decăderii otomane, sesizat şi descris de Dimitrie Cantemir în Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (1716). În Testamentul său politic din 1725, ţarul Petru I cel Mare (16821725) a trasat etapele şi obiectivele expansioniste ale Rusiei, program urmărit neabătut de toate regimurile politice ulterioare: graniţa vestică pe Carpaţii Orientali - cu ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, state autonome aflate sub suzeranitate otomană în baza Capitulaţiilor din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) - ocuparea Constantino-polului, controlul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Mării Mediterana. Un prim mare pas l-a făcut Rusia obţinând - prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) - dreptul de a „ocroti" pe toţi creştinii din Imperiul Otoman. Cu sau fără motive ori pretexte, ţările române au fost permanent obiectul acestei politici expansioniste, adeseori fiind ocupate şi ciuntite teritorial, militar, administrativ. Astfel[1] : - 1739 – Rusia ocupă temporar Moldova în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739; - 1769-1774 – ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1768-1774; Caterina a II-a cerea anexarea lor la Rusia. - 1792 – ocuparea definitivă a Moldovei transnistrene (între Nistru şi Bug), teritoriu cu populaţie exclusiv românească, stăpânit de Moldova din secolul XV; - 1806-1812 - ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1806-1812); - 1812 – În tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti, Poarta a cedat Rusiei paşalâcurile Hotin şi Bugeac (la nord şi la sud de actuala Republică a Moldovei), teritorii cu populaţie majoritar românească [2]. De asemenea, ca urmare a complicităţii primului dragoman al Porţii (executat ulterior pentru trădare), s-a extins fraudulos vechea denumire românească Basarabia de la judeţele sudice asupra tuturor ţinuturilor dintre Dunăre şi Hotin - deşi acestea nu făceau parte din vilayeturile (provinciile) otomane - şi astfel şi acestea s-au cedat definitiv Rusiei, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai în Hanul lui Manuc. Deci, la 1812, s-a extins numele Basarabia la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, în interiorul căruia vechea Basarabie sudică era denumită mai mult cu turcescul Bugeac, azi teritoriu ucrainean. - 1821 – ruşii invadează Ţările Române cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor - 1828-1834 – ocuparea Moldovei şi Dobrogei cu ocazia războiului ruso-turc din 1828-1829, dar cu prelungirea protectoratului rusesc până în 1856, când guvernatorul rus Pavel Kiseleff a elaborat, în spirit liberal, Regulamentele organice (18311832), primele cvasi-constituţii române ; - 1848 – înăbuşirea armată a Revoluţiei române - 1853-1856 – ocuparea Principatelor Române fără declaraţie de război, determinând Turcia să declanşeze Războiul Crimeii, 1853-1856, în urma căruia, prin Pacea de la Paris (1856), s-a înlocuit protectoratul rus cu garanţia a 7 puteri vest-europene asupra Principatelor. Bugeacul (3 judeţe) a fost atribuit Moldovei. Profitând de ambiguitatea Tratatului, românii au realizat Unirea Principatelor la 1859 prin alegerea aceluiaşi domnitor Alexandru Ioan Cuza. Unirea a fost acceptată / recunoscută de Puterile garante doar pe perioada domniei lui Cuza, însă a devenit ireversibilă atât în urma reformelor cuziste, cât şi în urma venirii pe tron a domnitorului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura de sprijinul Franţei şi Prusiei. - 1877, aprilie 12 – armatele ruse traversează abuziv România spre Bulgaria, înainte de ratificarea Convenţiei românoruse de la Livadea (sept. 1876) de către Parlamentul român. - 1878, 3 martie - deşi românii, prin luptele de la Plevna şi Griviţa (septembrie-noiembrie 1877), au determinat victoria în războiul ruso-turc şi, deşi prin convenţia de la Bucureşti din 4 aprilie 1877, Imperiul Rus garantase apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României, colonelul român Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, în cursul cărora Rusia a obţinut de la turci crearea unui Principat al Bulgariei sub protecţie rusească, legătura cu el urmând a se face prin ţările române, scop în care Rusia era pregătită a le ocupa şi anexa. La protestul românesc, ruşii au ameninţat că „Majestatea Sa va ordona ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române‖ la care Carol I a răspuns „armata de la Plevna va putea fi zdrobită, dar nu dezarmată‖ şi a pus armata în poziţie de apărare . Aşadar, Războiul pentru Independenţă a dus milimetric pe lângă situaţia transformării Principatelor în gubernii ruseşti. - 1878, iulie – Prin Tratatul de la Berlin, Rusiei i s-au redus pretenţiile de mai sus, cerându-i-se Rusiei să recunoască României independenţa, să-i cedeze Dobrogea (cu portul Constanţa), Delta Dunării şi Insula Şerpilor, primind în „compensaţie‖ cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Bugeacul), ce-i fuseseră restituite Moldovei la 1856. „Mărinimoasă‖, Rusia a acceptat transferul fostului paşalâc Dobrogea, în ideea de a-l folosi în viitor drept culoar spre Bulgaria plasată sub protectorat rusesc ; - 1883, iunie – aşa cum am arătat deja, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România 48 de ore, iar Germania a ameninţat-o cu războiul dacă nu încheie tratatul de alianţă.

Aşa se poate explica de ce, în deceniul IX al secolului XIX, România a optat – temporar ! - pentru temperarea mişcării naţionale (printre ai cărei militanţi de seamă se număra Mihai Eminescu) în favoarea salvării şi apărării proaspătului stat naţional român independent. Ploieşti, 28 iunie 2014

Note: [1] Majoritatea acestor date sunt extrase din recenta carte a Vioricăi Moisuc : Românii şi politica externă rusească, Bucureşti, 2013. [2] În vechime, teritoriul sudic intrase în stăpânirea lui Basarab I (1310-1352), unificatorul Ţării Româneşti, apoi fusese preluat de moldoveni pe timpul lui Alexandru cel Bun (1399-1432) sub numele de Basarabia, pentru ca, în 1484, Ştefan cel Mare să-l cedeze turcilor care l-au numit Bugeac („ţinut de frontieră―)

Istorie

Negrupe alb Ioan-Vodă cel Viteaz – 440 de ani de la mişelescu-i sfârşit de Liviu Gogu

Cine şi-a plimbat măcar odată privirea peste filele istoriei neamului românesc, fie ele scorojite şi îngălbenite de vreme, fie încă proaspete, lucioase şi mirosind intens a contemporaneitate, n-are cum să nu înţeleagă un fapt evident şi anume că, indiferent cine au fost cei care au avut interese pe aceste meleaguri – de oriunde ar fi venit ei, dinspre Orient, ori dinspre Occident – nu şi-au dorit niciodată să aibă de-a face aici cu patrioţi, cu iubitori de libertate, de neam şi de ţară. Au căutat întotdeauna indivizi lipsiţi de scrupule, conduşi de interese meschine, gata să se vândă pe un pumn de arginţi. Numai cu sprijinul acestora din urmă puteau să-şi atingă uşor propriile scopuri, de jaf şi asuprire. Acest fapt poate chiar să ni se pară firesc, dacă-l analizăm din punctul de vedere al „seniorului‖, al asupritorului, care n-a avut, de când e lumea, interese comune cu ale „vasalului‖, adică asupritului. Patriotul e cel care vrea binele neamului său, iar asta-l face indezirabil în ochii asupritorului. El, chiar dacă acceptă uneori compromisuri, mai mari sau mai mici, o face doar pentru a dobândi la schimb ceva vital pentru neamul său. Spre deosebire de acesta însă trădătorul şi-ar vinde tot neamul, începând cu propriii părinţi şi copilul nenăscut din pântecele consoartei sale, dacă din asta ar obţine un profit convenabil. Prin urmare, dacă aţi fi o mare putere care domină o naţiune mai mică, pe cine v-aţi dori să vă reprezinte interesele în sânul acesteia din urmă? Răspunsul, cred eu, nu poate fi decât unul… S-a mai întâmplat însă, din eroare, nu de puţine ori, ca vigilenţa „seniorului‖ să fie înşelată şi în fruntea naţiei asuprite să scape vreun patriot, care însă a fost repede alungat, sau, de cele mai multe ori, ucis mişeleşte. O astfel de „eroare‖ a fost, pare-se şi înscăunarea, de către Imperiul Otoman, a lui Ioan-Vodă pe tronul Moldovei. Despre Ioan-Vodă – numit de unii „cel Viteaz‖, de alţii „cel Cumplit‖, ori „Armeanul‖ – s-a scris destul de mult, de-a lungul timpului. Personalitatea domnitorului a fost una puternică, iar domnia sa, deşi scurtă, de aproape doi ani şi jumătate, a lăsat o pildă însemnată pentru posteritate (din păcate, de mulţi înţeleasă, dar de foarte puţini urmată), atât prin ceea ce s-a înfăptuit pe parcursul ei din punct de vedere economic şi militar, cât şi prin ceea ce s-ar fi putut să însemne ea pentru Europa secolului al XVI-lea, dacă unitatea lumii creştine n-ar fi fost aşa de şubredă şi interesele reprezentanţilor ei, atât de diferite. Referitor la acest aspect, Haşdeu, ca încheiere a periplului său prin guvernările europene ale perioadei respective, spune atât de frumos, chiar dacă prea puţin argumentat: „Tocmai atunci, într-o ţărişoară română apare un principe, pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei, fondând pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin.‖ Ioan-Vodă vine la domnia Moldovei, după cum ne dezvăluie izvoarele istorice, cam pe la sfârşitul lui ianuarie 1572. El reuşeşte, se pare, să-şi netezească drumul către domnie, plătind preţul cerut de Înalta Poartă cu banii din comerţul cu pietre scumpe pe care-l practicase, dar şi cu sprijinul unei părţi a boierimii moldovene, nemulţumite de orientarea către Polonia a prede-

cesorul său, Bogdan Lăpuşneanul – fiul lui Alexandru Lăpuşneanul – precum şi de viaţa desfrânată pe care acesta o ducea. Se pare, de asemenea, că mijlocitorul în stabilirea relaţiilor sale cu boierii Moldovei, fusese tocmai cel care avea, doi ani mai târziu, să-l trădeze la modul cel mai josnic cu putinţă. Originea sa este destul de controversată. El se prezintă în actele de cancelarie, ca fiind „fiul lui Ştefan voievod‖ şi strănepot al lui „Ştefan voievod cel Bătrân‖, de unde istoricii au dedus că acesta a fost fiul nelegitim al lui Ştefan-vodă cel Tânăr şi strănepot al lui Ştefan cel Mare. Există şi o variantă, total nerealistă însă, care-l prezintă ca fiu, tot nelegitim, al lui Ştefan Tomşa. Denumirea de „Armeanul‖ îi vine de la originea armenească a mamei. În acelaşi timp, un alt izvor istoric îi cufundă în ceaţă originea: „Nu ştiu cine era şi de unde se trăgea…‖, spune călugărul Azarie în letopiseţul său. Iar cronicarul leşesc Martin Paskovski, trage spuza pe turta naţiei sale, încercând să acrediteze ideea că Ioan-Vodă ar fi fost polonez. Oricare i-ar fi fost însă obârşia, aşa cum frumos spune Dinu C. Giurescu, „…Ion Vodă rămâne, în primul rând, fiul faptelor sale.‖ Despre perioada anterioară domniei, din viaţa celui care avea să devină Ioan-Vodă cel Viteaz, se cunosc puţine. Îl vedem pe la 1551 făcând o primă încercare nereuşită de a ajunge pe tronul Moldovei, cu sprijin polonez. De aici se refugiază la Moscova, unde se şi căsătoreşte cu Maria, fiica cneazului de Rostov, cu care are un băiat, ce va purta numele de Petru. Părăseşte pe la 1557 Moscova şi ajunge, se pare, în Polonia, de unde, la 1561 apare într-o nouă încercare de a ajunge la domnie, cu sprijinul unui magnat polonez. Însă susţinerea sa fiind mai slabă decât cea a lui Despot Eraclid (cel care avea să devină DespotVodă), acesta din urmă câştigă competiţia şi reuşeşte să se instaleze pentru vreo doi ani pe râvnitul tron al Moldovei. După această a doua nereuşită, părăseşte Polonia şi ne apare în Crimeea, unde se refugiază la curtea hanului, câştigând încrederea şi poate chiar prietenia lui Mehmed Calga, moştenitorul tronului tătărăsc. De la acesta, se pare, că primeşte chiar o scrisoare de recomandare către regele polon, Sigismund August, pentru a-l sprijini să obţină domnia Moldovei. Scrisoarea însă nu-i e de niciun folos, puterea regelui polon fiind extrem de redusă, atât în propria-i ţară, cât şi în relaţia cu Imperiul Otoman care lua deciziile în astfel de situaţii. Îl mai vedem o scurtă perioadă în Germania, la curtea împăratului Maximilian al II-lea, de la care primi, pare-se, o funcţie în armata austriacă şi care-i i-ar fi promis şi sprijin militar pentru gonirea lui Alexandru Lăpuşneanul de pe tronul Moldovei. Nu se întâmplă nimic însă nici de astă dată şi, în ultimii ani de dinaintea domniei îl vedem pentru puţină vreme la Constantinopole, iar, la foarte scurt timp apare în documente ale vremii, exilat, nu se ştie din ce motive, în insula Rodos şi făcând negoţ cu pietre preţioase. Pe la sfârşitul lui 1571 şi începutul lui 1572, împrejurările îi devin favorabile, iar viitorul domn capătă sprijinul sultanului pentru accederea la domnie Moldovei. Intrarea sa în Moldova şi urcarea pe tron se făcură fără emoţii, predecesorul său, Bogdan, fiind deja plecat din ţară. Şi cum, evident, fostul domnitor n-avea de gând să renunţe cu una, cu două, la dorinţa de a reveni la domnie, cea dintâi preocupare a lui Ioan-Vodă fu aceea de a-şi consolida poziţia, extrem se şubredă, pe tronul Moldovei. Astfel, porni fără zăbavă o acţiune de depistare şi eliminare a boierilor fideli vechii domnii, care culmină cu executarea marelui vornic al ţării de jos, Ionaşcu Zbierea, în chiar ziua de Paști. În locul acestuia, Ioan-Vodă îşi numi un om de încredere, pe Dumbravă, care, pare-se, era de origine munteană şi despre care Haşdeu spune că „…era de neam mic, dar avea o inimă mare.‖ Vornicului Dumbravă îi încredinţă proaspătul domnitor comanda unei trupe de vreo 6000 de oameni, încropite în grabă, pe care fu nevoit s-o opună oştii polone, ce pătrunsese deja în Moldova, cu gând de a-l goni pe Ioan-Vodă şi de a-l reînscăuna pe Bogdan. Mica oaste moldavă întoarseră cu uşurinţă din drum pe sprijinitorii fostului domnitor şi îi împinse înapoi peste graniţă, în Polonia. Deşi domnia i-a fost foarte scurtă, ea a fost una rodnică. Ioan-Vodă a reuşit în numai doi ani să înfăptuiască reforme economico-financiare şi fiscale la care alţii nici n-au îndrăznit să viseze în perioade de domnie mult mai lungi şi mai liniştite. Astfel, reduce taxele şi extinde baza de impozitare, prin supunerea la dări şi a boierimii, care, până atunci fusese scutită de la acestea, înăsprind, în acelaşi timp, sancţiunile pentru sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, fapt care – spune Haşdeu – „…umplu visteria ca niciodată‖. Apoi, pentru a sprijini micile activităţi comerciale, care erau puternic înfrânate de circulaţia cu precădere a monedelor de valoare mare (aur, argint) şi care, în aceste condiţii se limitau doar greoiul şi nesigurul schimb în natură, bate o monedă de aramă – prima monedă de aramă bătută în ţările române. În planul politicii externe, Ioan-Vodă a aplicat un soi de joc periculos, dar care nu contravenea spiritului vremii, încercând influenţarea alegerii regelui polon, însă şi învrăjbirea Imperiului Otoman cu vecinii (Polonia, Ardealul, Muntenia). Acest gen de politică arată că domnitorul luase încă de la început în calcul arogarea unei oarecare independenţe faţă de Poartă, dacă nu chiar eliberarea totală de sub dominaţia acesteia. Ioan-Vodă însă nu este doar un bun organizator şi diriguitor al treburilor statului, ci este şi un conducător de oşti desăvârşit. Reuşitele sale în plan militar, par întrucâtva o reeditare la scară mai mică a epocii glorioase a străbunului său, Stefan cel Mare. Afirmaţia aceasta ar putea părea o exagerare, dacă n-am ţine seama de faptul că adversarul pe care l-a avut de înfruntat domnitorul moldovean cu o armată de doar 25-30.000 de oameni, era cea puternică forţă militară a lumii în acea perioadă, era un Imperiu Otoman aflat la apogeul dezvoltării sale. În faţa unei astfel de puteri, a cărei oştire era constituită în totalitate din profesionişti, căliţi în nenumărate bătălii anterioare purtate pe alte meridiane ale lumii, Ioan-Vodă opune o armată mult inferioară numeric şi din componenţa căreia, mai puţin de o treime poate erau oşteni de meserie, majoritatea fiind răzeşi luaţi direct de la coarnele plugului.

În doar două luni, viteazul domnitor şi oastea sa, dau lovitură după lovitură oştilor otomane, sprijinite de cele muntene şi transilvane. Mai întâi, la Jilişte, spulberă armata turco-munteană, condusă de Petru Şchiopul şi fratele său, domnitorul Munteniei, Alexandru al II-lea Mircea şi care era menită să-l instaleze pe cel dintâi pe tronul Moldovei. Imediat după aceasta, marele vornic Dumbravă se îndreaptă spre Bucureşti cu un mic corp de oaste, îl ocupă şi instalează, din păcate, doar pentru câteva zile, pe Vintilă-Vodă, pe tronul Ţării Româneşti. Ca o paranteză, este interesant de subliniat faptul că după şaptezeci de ani de la moartea străbunicului său, Ştefan cel Mare, ca şi acesta, Ioan-Vodă încearcă să pună pe tronul Munteniei un domn prieten. Din păcate, la fel ca şi acest mare înaintaş al său, demersul nu-i reuşeşte decât într-o mică măsură. Noua domnie de la Bucureşti, apărată doar de o mână de oşteni conduşi de vornicul Dumbravă, se încheie după numai patru zile, când o mică oaste strânsă de câţiva dregători munteni, lovesc capitala, înfrâng mica gardă şi-l ucid pe proaspătul înscăunat, Vintilă-Vodă. Despre marele vornic Dumbravă se ştie că a reuşit să scape cu greu şi să fugă în Transilvania, unde, câteva luni mai târziu este prins, adus în Muntenia şi executat. Urmează confruntări armate sângeroase la Brăila, Tighina, Cahul, Cetatea Albă, unde geniul militar al domnitorului face ca oştile sale să triumfe asupra trupelor otomane care asigurau protecţia acestor oraşe precum şi a celor care le vin în ajutor. Simţind, sau fiind probabil informat, că Poarta urmează să trimită împotriva sa forţe importate, pe la jumătatea lui mai, se retrage şi îşi consolidează poziţia la Huşi. Riposta otomană nu se lasă mult aşteptată, şi aceasta vine pe două direcţii: dinspre sud, oastea turcească şi de la est, cea tătărască (aceasta din urmă ajungând cu o oarecare întârziere, fapt care ar fi putut să fie de bun augur pentru domnitorul moldovean.) Planul şi riposta lui Ioan-Vodă sunt bine ticluite şi organizate, promiţând sorţi mari de izbândă. Numai că, aşa cum s-a întâmplat aproape constant în istoria noastră, intervine trădarea – veşnicul inamic al marilor conducători – care răstoarnă definitiv şi iremediabil situaţia pe câmpul de luptă. Astfel că, la 14 iunie 1574, Ioan-Vodă e nevoit să se predea în mâinile inamicilor săi, cu condiţia ca el să fie dus viu la Constantinopole, iar oştenilor săi şi aliaţilor cazaci să li se permită să se întoarcă liberi la vetrele lor. Înţelegerea însă n-a fost respectată şi în aceeaşi zi este ucis mişeleşte, trupul îi e rupt în bucăţi, iar oastea-i e măcelărită până la ultimul om, chiar în acea zi, pe câmpul de lângă satul Roşcani. N-aş vrea să închei scurta evocare a figurii legendare a viteazului domnitor, înainte să mă refer pe scurt la josnica trădare, care avea să pecetluiască soarta domnitorului, a oştirii sale, dar, mai ales a bunului şi harnicului popor moldovean, pe care avea să-l condamne la câteva sute de ani de jug turcesc. Trădătorul – al cărui nume trebuie scris şi spus ori de câte ori se iveşte ocazia, pentru ca lumea să nu-l uite-n veci şi, mai ales, pentru a da posibilitatea generaţiilor viitoare să-l blesteme-n veci, clipă de clipă, aşa cum merită toţi trădătorii de pe faţa pământului – s-a numit Eremia Cernăuţeanul şi a fost o bună bucată de vreme, începând chiar de pe vremea pribegiei domnitorului, cel mai bun prieten, sfătuitor şi sprijinitor al acestuia. „Arginţii‖ pentru care şi-a vândut naţia şi sufletul au fost treizeci de mii de galbeni. Atât de puţin a costat aşezarea pentru câteva sute de ani a jugului pe grumazul unui popor. Trădarea Cernăuţeanului – hatman, se pare – se derulează în trei etape: prima, când, trimis să împiedice trupele turceşti să treacă Dunărea la Isaccea, nu-şi îndeplineşte misiunea, permiţând atacatorilor să forţeze fluviul, justificându-se apoi în faţa domnului că a ajuns prea târziu, adică după ce forţarea se produsese; a doua, când se întoarce la locul de cantonament al armatei moldovene şi-l dezinformează pe voievod despre mărimea efectivelor duşmane, prezentându-i, sub acest aspect, o situaţie mult mai roză decât era în realitate; şi a treia, când trece cu tot corpul de cavalerie pe care-l avea în subordine, de partea atacatorilor. Ioan-Vodă a domnit mai puţin de doi ani şi jumătate, însă într-o atât de scurtă perioadă a reuşit să dea fiori puternicului Imperiu Otoman. A fost un comandant de oşti de excepţie care a reuşit să scrie o pagină importantă în manualele de artă militară ale vremii. „Acest domn este cel de pe urmă erou al Moldovei. Încă unul trebuia să mai răsară din sămânţa românilor şi anume în Muntenia [Mihai Viteazul – n.a.] şi apoi să se stingă în ele izvorul sufletelor mari.‖ – conchidea A. D. Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 5. Poate că marele istoric a fost un pic prea dur când a scris această frază. Suflete mari a mai avut această naţie şi nu puţine, doar că ele n-au reuşit multă vreme să se coalizeze pentru a sfărma jugul greu şi aspru, pus pe grumazul neamului nostru de marile puteri în diverse momente ale istoriei, în principal pentru că acest jug a fost susţinut din interior de pilonii de granit a-i trădării şi intereselor meschine. Iar eu am senzaţia, greşită sper, că aceşti piloni continuă să existe şi sunt din ce în ce mai solizi şi mai bine consolidaţi… Notă: Imaginile numismatice şi medalistice provin din colecţia personală a prietenului meu, Victor Bivolu. Bibliografie: - A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. 5, Ed. Cartea Românească, pag. 86-107; - B.P. Haşdeu – Ion-Vodă cel Cumplit, Bucureşti, 1894; - Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. 2, partea I, pag. 207-215; - Dinu C. Giurescu – Ion Vodă cel Viteaz, Ed. Militară, Bucureşti, 1974; - N. Iorga – Istoria poporului românesc, pag. 185-186; - Theodor Holban – Ioan-Vodă Armeanul, Chişinău, 1938.

Lupul și lupoaica de Mihai Cotea

Mereu se spun foarte multe despre daci și romani, iar siteurile și blogurile sunt împânzite de păreri pro și contra, mai ales când vine vorba de istoria noastră (împreună sau nu). Dincolo de aceste discuții, ceea ce au avut în comun dacii și romanii este credința și devotamentul într-un singur animal: LUPUL. Fie că vorbim de varianta masculină sau feminină, acest animal cu o bogată simbolistică la mai multe popoare, s-a dovedit a fi un punct de centru pentru cele două civilizații. În mitologia chinezã, lupul trece drept creatorul dinastiilor chinezã şi mongolã, pentru nordici şi greci, acesta are roLUPA CAPITOLINA, foto: Wikipedia lul de erou rãzboinic, dar ce a însemnat de fapt el pentru romani? La romani, lupul, sau mai bine zis lupoaica, are caractere mult mai pământene, și anume: în legenda lui Remus și Romulus, lupoaica este înconjurată de simbolul fecundității, totodată, ea mai poate apărea și ca simbol al dorinței sexuale (cu atât mai mult cu cât cunoaștem că există anumite procese psihologice declanșatoare la momentul alăptării ce, în timp, vor căpăta tente sexuale – n-am zis-o eu, a zis-o Freud). Totuși, această ipostază nu este singulară, o mai găsim tot în zonă, la civilizația grecoromană prin lupoaica Mormolyke, doica lui Acheron (zeul subpământeam al Râului Durerii), invocatã pentru a ameninţa copii. Iată că aici, lupoaica preia un rol negativ, știindu-se că în mitologie acest animal este ambivalent. Revenind la caracterul său solar, ajungem la mitologia dacică unde, lupul (stindardul dacic cu cap de lup și corp de șarpe), înglobează simbolismul zalmoxian, pentru cã se apelează la principiile creatoare (prin cele două animale metamorfozate). Se înaintează și teoria conform căreia nuFoto: istoriesinumismatica.wordpress.com mele de ‖daoi‖ al dacilor, înseamna lup în dialectul traco-frigian ‖daos‖[1]. În mitologia românească apar până și sărbători dedicate lupului. De exemplu, o serie de sărbători ale femeilor căsătorite, dedicate unor divinităţi protectoare a lupilor, se celebrează în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor (14 – 30 noiembrie[2]). Durata sărbătoririi era diferită de la sat la sat, sau de la familie la familie – după numărul de Filipi primiţi – un Filip însemna o zi sărbătorită. În mistica populară, se credea că lupoaicele calcă acum hotarul satelor, răscolesc în gunoaie pentru a găsi tăciuni aprinşi, pe care mâncându-i devin mai fertile. În acest sens, femeilor le era interzis să iasă cu gunoiul din casă sau să își pieptene părul (?? cam mult timp). S-a considerat că spiritul Lupului Alb l-a vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Dobrogei spre peștera care avea să-i ofere adăpost. Un lucru trist s-a întâmplat în anii 60 ai secolului trecut. Se pare că, în avansul lor spre construirea noii mitologii naționale, comuniștii au ales să se dispenseze brutal de imaginea și existența lupului. Declarați drept ―Dușmani ai poporului și ai clasei muncitoare ce trebuie stârpiți cu orice mijloace‖, lupii au fost supuși unei adevărate campanii de exterminare în care erau uciși de pădurari chiar și puii abia născuți din vizuini. Deci, data viitoare când apar probleme de identitate națională, don’t blame it on the boogie, blame it on the wolf (but never hurt him!). Toate cele bune! Bibliografie și mulțumiri: http://www.descopera.ro/natura/928951-lupul-visul-unei-nopti-de-iarna http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupul-demon-inf... Note: [1] mai multe despre acest aspect aici: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupul-demon-inf... [2] o perioadă care a căpătat valențe magice până în ziua de astăzi

Concurs

Negrupe alb prin brădet. Încet frământul uitând că e țărână, a început să vadă, să simtă, să cânte, să audă nuntirii lui stihira crudă. Și-așa cum mă țineai în mână, pe cine spre voroavă ai invitat la cină cuminecându-i fiorul și mirarea? Turnaseși în ulciorul tânăr irmosul de vin vechi cântarea din mine, propriul Tău suflet să mi-l bei, lumină din lumină. Apusului mă spală de-ntrebare: De ce oftezi, Ascunsule, adeseori sub ghimpe greu? Știu, că pe-acolo Fiul Tău purces-a ca un om, dar Ți s-ntors ca Dumnezeu... Și totuși umbra cuielor mai doare ca dintele de viperă-n călcâi. Apleacă-Ți inima, Părinte, să suflu peste ea, cu ultima-mi suflare s-o mângâi.

Iată, mai jos, poeziile premiate: Locul I UMBRELE CUIELOR de Dumitru Ichim Cum suflă mama, ori de câte ori copilul s-a lovit, ca să nu-l doară, așa în ziua-a șasea ce n-avea iz de seară, suflai ușor deasupra peste pământul meu, ca respirarea lunii

Negrul din urme, albul de zbor de Mihai Katin Am nevoie de noapte Să aflu cum urcă Negrul vibrând vertical Să fie trup umbrelor, Obrazul stelar pe care luna Îl sărută pios, Am nevoie de negru să aflu Dacă mai calc prin zăpezile din care Se nasc copilăria şi visul, Iar dincolo de tainele acestei culori Încep să simt alb, Să ignor gravitaţia, Să nu mai curg, să nu mă mai târăsc, Să exist dincolo de limitare şi reguli. Albul nu are nevoie de cuvinte, definiţii, axiome, certitudini

În guri bate limba mătănii Un soare ne arde mocnit Tu minți deși eu te-am iubit Și încă mai simt gustul rănii Un cerc de lumină se sparge Zvârlind spre apus malachit Mai plânge pe deal vechiul schit Când sunetul bronzului trage. Trec umbre rostind rugăciuni Iar vorbele urcă bolnave Se-aude-n tăcere doar ,,aave‖ Iar restul e-un pumn de tăciuni Trec păsări prin cer răvășite Sunt umbre tăcute de îngeri Lumina te face să sângeri Când faclele ard obosite Pe-altar este pâine și vin Speranța ce plânge în hohot Sfințește cuvântul un clopot Și cerul de smirnă e plin.

Este orbirea prin care vezi totul, Este infinitul ce-ţi apropie început de final, Este obrazul celest pe care îngerii îl mângâie Când obosiţi trăgându-ne din noroaie Ne picură pe buze Albul de zbor...

Locul II Shift (troleul 202) de Valentin Tufan Ca un reflex, la ieşirea din schimb aştept troleul şi în linişte îmi întorc buzunarele pe dos, să mă agăţ în ultima clipă de falia unui alt univers. Scaunul adună toate developările de peste zi – capetele fără expresie agăţate peste cele cu Carrefour, sau mâinile care abundă din stejarii de la bibliotecă. Geamul în lumina lunii e atât de tăios că îmi străpunge materia ca o hologramă, astfel că am timp să mă privesc şi să mă redescopăr – sinele are un iz prăfos, monocrom şi uitat, îmi dă libertate de alegere. Întind o mână ce se precede în alta şi aleg vasul de lut din care creştea odinioară universul. Nimic nu mai e la fel – pereţii au consistenţa unei hârtii creponate pe care scrijelesc cifrele nenăscute ale unui univers imaterial – ascensiunea e un testament scris pe o hârtie milimetrică, ascuns într-o capsulă, sub pământul creionat în zig-zag.

Povestea copacului trist de Ion Vanghele Pierdut dimineața în ceată Se duce tăcerea-n verdeață În umbra lăsată de Crist El zace cu pletele goale Cu fruntea bătută de ploi Și noi rătăcim amândoi În sunet cântat de țimbale Ne rupem prezența în clipe Dansând în picioarele goale Trec brumele autumnale Și-ncep vechi dureri ca să țipe Coliva se-mparte în porții Iar morții se-aşed la taifas Un murmur de frunze e-n glas Și-n foșnetul veșted al sorții

Muşcătură de Marcela Mocanu Bătrâna n-are dinţi. I-a dăruit. I-a dăruit demult copiilor săi la naştere ca să fie frumoşi. Aceştia au crezut , însă, că trebuie să muşte din sufletul ei. Creşteau şi muşcau. Muşcau când îi trezea mai de dimineaţă, muşcau când nu avea bani pentru bicicletă , maşină, vilă ... Au muşcat până când sufletul nu mai trebuia nimănui... Acum stă singurică la masa cu un picior rupt şi muşcă cu buzele din pâinea muiată în apa amară a fântânii părăsite...

Locul III Ultimul pas de Daniela Tiger Strigătul albicios de iluzii îmi străpunge fața, pictează vise adormite strânse mănunchi de vecie,

rod bogat al ursitei crucificate și al firelor împăienjenite, rătăcește candid prin labirintul unui timp fracturat. Spectru de lacrimă îngenunchiată îmi absoarbe pribeaga ființă și smulge amintiri ascunse-n cochilii de grotă, le aruncă în balanța rigidă a ultimului pas așteptând jurizarea.

Caii din Pădurea Letea de Anotherme (Cristina Geambaşu) "Veniră caii să-ngenunche, îngenuncheară mari și triști Și învățând atunci să scriem, îi contemplarăm optimiști, Apoi pe ei ne iscălirăm cu acuțite toporiști." (A Păunescu, ,,Caii‖) Erau din neam de îngeri, veneau ca din poveste, prin luminişuri parcă mai scânteiau uşor şi aruncarăm laţul rânjind şi fără veste noi am decis că soarta le e la abator. De ei ne este foame, sau ne-nteţeşte setea, de-al lor galop lunatic, scrâşnet sub roţi de tir!... pleacă încet, în stoluri, cai din Pădurea Letea şi lasă-n urmă greaţă şi-al sângelui delir. Coamele lor de aer nu se mai văd prin ceţuri, cambrarea lor de Pegas o-nconvoiem sub bici, zăbale şiroinde au astăzi mai mari preţuri şi ochi de deznădejde, în hăuri mari de frici. Am hotărât ca trupuri ce încă poartă-n spate lumină de departe, de peste loc şi timp, să fie-nchise-n ţiple, salam de calitate, să le luăm şi trapul, măcel să dăm la schimb. Azi, oare ne e sete, sau ne-nteţeşte-o foame de-o ultimă zvâcnire, de-un tragic nechezat? Ei sunt pe drumuri grele, umile telegrame cum că şi ea, pădurea, în lume a plecat.

Când luna de Blăjanu Ovidiu Când luna îşi aruncă arginţii peste mare Să nu te mire graba cu care ies în larg; Nu trebuie să-ţi fie un semn de întrebare Nici vântul prins în velă, nici sufletul - catarg; Nici marea nu te mire cât îşi tiveşte malul Şi-mi netezeşte urma contată pas cu pas Cu un sărut cuminte, pe glezne-mi suie valul Să-mi vândă apoi starea, nisipului rămas. În liniştea lagunei se sparg de mal vitralii, Ruina unei zile mulându-se sub val; Grăbit, de faptul serii, pornesc înspre detalii Cu mintea ţintuită, spre un tărâm rival.

Şi îndrăznesc artistic, cu fler de timonier, Scandând cu fermitate să mi se facă verde, Când vântul prins în velă îmi cade prizonier. În voia inerţiei porni-vom împreună Trecând impermeabili perdele de furtuni Nemărginind iubirea de care să se spună În parte adevărul, sărind peste minciuni. Ne vom alege cerul sub care să încapă Atâta armonie - destulă pentru doi, Punând în seama ceţii momentul ce ne scapă De intrigile lumii, venite după noi. Nebănuit, norocul în largul mării noastre Ni-i punctul de plecare spre alte dimensiuni, Cât freamătul din noapte încondeiază astre Sporind Calea Lactee cu alte promisiuni.

Menţiuni Uneori mi-e dor de mine de Adrian Paparuz (povară de înger dezaripat) deschid sfios trecutul tremurând şi te sărut pe fiecare pagină în acest album alb-negru sunt stăpânul clipei tu surâzi mereu din eternitate şi dorul ţipă mai încet.

Curg lacrimi din cuvinte... de Dimitrie-Sorin Pană Curg lacrimi din cuvinte, o linişte amară Ne tulbură trecutul, uităm să glăsuim, Mormintele se-agită, iar morţii ies afară S-aducă slavă ţării, în care vieţuim. Din fiecare casă, miros de pâine coaptă Şi versuri din Vieru dau ţării înconjur, O dragoste nescrisă, ne bântuie, în şoaptă Se-aude vocea Doinei, plecată prematur. Orfani de peste Nistru, ascund în cimitire Durerea deportării, deloc întâmplător Bocesc pe limba noastră şi cred în nemurire Căci poartă lângă suflet, însemnul tricolor Sub lespedea tăcută, Hotinul varsă sânge Şi lacrimi ruginite, din piatra de hotar Răsună disperarea, istoria se frânge Iar Domnul se arată, mai rar, pe la altar.

Acolo sunt cu tine din teama de-a te pierde

Se fărmiţează neamul, sub lovituri de puşcă Ne-atacă-n haită lupii, ce năpârlesc, la „porţi‖ Moldova lui Ilaşcu rămâne-nchisă-n cuşcă Să-i fie scrisă soarta, prin tragere la sorţi.

Înapoi la Zamolxis! de Mihaela Oancea Deşi mă trezeam mereu lângă surâsul tău, copilăream şi n-am ştiut atunci unde-ţi duceai tăcerile fremătate de ploi dale de cetină peste ţipetele rândunicilor. Am înţeles în timp sensul slovelor tale înmuiate în albastru de Voroneţ ele dădeau în rod şi năşteau gloria trecută din palmele sângerânde – ecluze temporale ale unui portativ purificator. Clipea vara din gene când visul veşniciei prindea viaţă în grădina lui Zamolxis!

Îmbătrânind de Mihok Tamas noi ăştia noi ne suntem propriii vrăşmaşi noi ne sedimentăm cu umbre reci ne-nconjurăm poienile pe urmă cu straturi de lavă încet soarele nu ne mai arde pomeţii încet-încet vântul nu ne mai adie buricele degetelor şi ne imaginăm fel de fel de păsări şi cum e sus şi cât de sus e şi ne rugăm la cuvinte să fi fost nespuse şi cuvintele se roagă la noi să nu ne fi născut.

AMURG de August Jianu Se-aprind rând pe rând felinare de seară, Și-amurgul mai plânge lumini delicat, Și țiuie-a greieri ca ultima oară, Romanță de taină și gând nechemat. Doar eu și amurgul, acum față-n față, La sfat, ochi în ochi,amândoi ne vorbim, Ne spunem de toate, de moarte și viață,

De bune și rele și-ndrăznim să zâmbim. Mă-nvălui cu el și se-nvăluie-n mine, Ne ținem de cald unu-ntr-altul băgați, Că-n noaptea ce vine nu-i chip de mai bine, Iar timpul ne-ngăduie și ne face uitați. Și-așteptăm ca in zori s-auzim simfonia, Ce mierla o cântă doar pentru noi, Și-n umbrele nopții să simtim bucuria, Efemeră simțirea, efemeri amândoi.

La porţile dintre secunde de Agafia Drăgan coşciugul lumii atârnă de mâinile cerului ascultă cum se macină scheletul prin morile gândurilor curg răstignite pe clopotul alb al cuvintelor toarse-n simţuri pe zidurile transparente se derulează ontologica zbatere fiinţa ta se agaţă de avatarele soarelui la porţile dintre secunde nu încerca să treci nu râvni să cuprinzi necuprinsul dincolo e doar iluzia libertatea ta este aici în interiorul tău mai bine rămâi flămând decât să guşti din iluzia adevărului eşti totul sau nimic dator să trăieşti din naştere în naştere celui care te-a creat cheia universului este în tine n-o căuta o ai la porţile dintre secunde.

Cristalin de Silvana Cojocăraşu Să fii simplu, şi crucea e simplă două linii paralele intersectate, patru puncte legate, ce poate fi mai simplu decât mâinile apropiate în semn de rugă sau îmbrăţişare. Fii simplu, cuvântul tău să fie precum liniştea dulce pe buze, să priveşti precum umbra cade pe frunze,

să gândeşti precum vântul adie printre trestii, să visezi precum păsările privesc din zbor înalt, să fii păsările.

De-s umbră eu, himeră tu, dorința de-a putea să-ți fiu, Tandrețe, lacrimă tăcută, celestă rază , mac-poem, Miraj pictat din dor de tine, mlădița unui vis boem. Banale gânduri , utopii, un pescăruș îndrăgostit, Parfum de vers dintr-o scrisoarea mă răscolesc la nesfârșit.

Treci prin fiecare loc ca prima oară, cu ochi înalt se măsoară discul soarelui şi discul lunii. Iubesc fructul rotund, mă doare mărul care cade şi amintirile lui îmi lasă urme de paşi adânci, simt gustul fructelor ce se pierd printre tulpini, ele poartă rădăcinile şi nu se văd, sunt prea simple.

Strivit sub cruci de-nstrăinări, vinovații mă răstignesc Că-n grabă am uitat să-ți spun: sa-ți fie bine, te iubesc! Amară, dulce frenezie, o boală ca o iarnă lungă, În care vii și-n care-ți plec, o viață n-are să ne-ajungă, Să ne-alungăm, să ne iubim, să frângem punți de-mpotriviri, Nici ploi să spele veșnicii de ne-ntâmplări și amintiri. N-am să renunț să-ți colorez fântâni de dragoste șuvoi, Nici stele să-ți strecor în gând, destin de cer să-mpart la doi. Când peste genele de crini pictează luna praf de-argint Aceeași spini îi porți în trup și cicatrici din dor de-alint. Un anotimp îmi mai doresc, ninsori de tei să ne aline, Să-ți vindec sufletul rănit, să-ți fie veșnic dor de mine!

Fii rotund.

ȘOAPTE RĂZVRĂTITE de Ines Vanda Popa Dansează-n valsuri desuete atâtea clipe și-ntrebări, Buchet de șoapte răzvrătite s-au rătăcit printre visări. Aș vrea să-ți scriu sau să te chem.Să uit de tine? Nici nu știu,

Poezie

Negrupe alb cu simplitate şi candoare, prin dragoste le salvăm sau blocate între lumi, frânte, mocnesc, suferă, oftează din adânc şi se desprind cu aceeaşi forţă, eliberându-le ecoul în liniştea ascunsă a poemelor noastre.

Irina Lucia Mihalca

Timpul dintre noi e diferit, graniţele apar, cresc, se prelungesc, se estompează şi dispar. M-am plimbat prin grădină, un boboc roşu de trandafir s-a agăţat de mine, tremură, în cădere, în palma mea. Odată cu sfârşitul respiraţiei lui, în inima mea, ne-am luat rămas-bun.

Cuvântul îşi începe tăcerea Suntem gândurile, cuvintele, trăirile, sentimentele sau imaginile amprentelor noastre? Le dăm viaţă, hoinăresc, înfloresc, se-ating, se-mpletesc, ard în extaz, strălucesc în noi, ca o piatră de safir, se-nalţă contopite, trăiesc magia

Emanând din el însuşi, un cântec lin de sub cascada de sunete radiante se spală şi-acum pluteşte-n eter prin aburii dimineţii revărsate.

şi-acea stare, de nedescris în cuvinte, văzându-te, ştiindu-te aproape.

Tu, îngerule În călătoria inimii, între posibil şi infinit, entuziast, te-ai aruncat temerar, într-o primă experienţă, divizat în crâmpei de scântei. În caruselul necunoscutului dens, te scufunzi în adâncul tenebrelor, explorezi meandrele minţii, netrezit alegi limitarea mişcării prin trup de piatră şi pământ, cu râuri ce-i străbat întinderile, parcurgi spectaculos adevărul în cutele întunericului, înfloreşti tăcerile, auzi cum lutul pocneşte şi, printre crăpături, vezi Lumina. Purtat de fluxul inspirației, modelezi, în trepte, creaţia, pământul şi bezna, confruntat cu temeri, confuzii, îndoieli, pustiiri, conflicte şi căderi, le dizolvi, pas cu pas, alergi după fluturi, colorezi peisaje de vis, dezlegi enigme, satisfăcut termini rebusul vieţii, trăieşti intens totul, prinzi aripi şi treci prin nebănuite sentimente, întrebări şi mirări, emoţii, dorinţe, gânduri, trăiri, parcurgi noi graniţe, cu tot atâtea roluri, eliberezi puterea din tine, unind inimi. O provocare-i jocul interior al extremelor din care faci parte, tu, îngerule! Îmi vine să ţip şi vorbele se lovesc de tăcere, îmi vine să lupt şi forţa cade răpusă de vise, îmi vine să iubesc şi dorul se frânge de ecoul stigmatizat de teamă! Nu te mai teme, ecoule, sunt Adevărul din tine, eternul Eu Sunt, doar noi, credinţa, speranţa şi, mai ales, iubirea!

Şi voi păstra, Tată, mereu voi păstra... Şi voi păstra, Tată, mereu voi păstra candela aprinsă în mine, lumina sădită, timpul trăit împreună, glasul şi zâmbetul pururea tânăr, bucuria rodita în inimă

Nu voi uita,Tată, niciodată nu voi uita seva ce-şi continuă cursul, aripa de încredere, ocrotirea întinsă şi forţa, acea forţă simţită, încă, de mică până-n ultima noastră clipă. Şi voi păstra, Tată, mereu voi păstra iubirea transmisă în mine, vorba duioasă, seninul privirii, surâsul cald, pacea, lumina, visul şi cântul, chiar dacă lacrima, dorul şi cărări de lumi nevăzute ne despart, de ceva timp, drumul. Pentru toate astea şi pentru tot ce-ai făcut, de aici şi de-acolo, îţi mulţumesc dragul, iubitul meu tată.

Pop Stelu

semn al cunoaşterii de sine... dedic aceste rânduri omului simplu şi fain Grigore Leşe. tăcut şi nud o vreme-am străbătut cărări pierdute-n uitare, am răscolit păduri scrijelind în lemnul alb chip de iele, (dintr-o nefirească dorinţă de identificare şi definire a iubirii mele) în scorburi găujoase am răsădit cenuşa sufletului pustiit, şi visele le-am atârnat pe ram cât mai sus... sus în bătaie de vânt înşiruite înmiit, când mâinile au prins miros de-împreunare, şi-n scurtul timp rămas capătă profil de lumânare... binecuvântează mamă pruncul din mine, dar mai cu samă, luminează-mi drumul spre cunoaşterea de sine... tu ştii mamă dorinţa-mi veche de-a da contur lumesc sufletului meu, când prunc fiind, am început să lipesc în unghiurile adiacente sufletului cateun boţ de lut sub formă de Eu... mai apoi, când lutul deveni vâscos, alunecos doar printre cuvinte,

boţul de lut l-am umezit în roua iubirilor trecute, tăcute şi nerostite... nerostite de teama cuvintelor ce ar fi putut să prindă viaţă la fiecare zâmbet împietrit pe faţă, la fiecare sărut-mut, la fiecare păcat ieşit din tipare, la fiecare simplă chemare a sentimentului răstignit pe altare...

a unei iubiri care n-a fost ai să mă scrii cândva, darling într-o noapte cu lacrimi de santal ai să mă scrii... sau poate ai sa mă uiți și-atunci am să rămân doar poezia ta nescrisă încă

binecuvântează mamă pruncul din mine, cât încă mai sunt părtaş cunoaşterii de sine...

Lilioara Macovei

vezi mama...mâinile-mi miros a-împreunare, şi-n scurtul timp rămas vor prinde contur de lumânare... încet,încet, încet se stinge pruncul din mine... să fie şi acesta un semn al cunoaşterii de sine? P.S. "Esenţa transformării interioare este renunţarea conştientă la măşti, la identificări, şi trăirea directă a Adevărului despre Sine"

Nuţa Istrate-Gangan

feedback nu pot să scriu fără ca tu să treci prin mine cu toată dragostea cu toate disperările cu toate tăişurile tale

Dragoste pe pat de flori când ţi-am trimis codul floral de pe patul de camelii voiam să te chem de fapt aici în regatul frumuseţii vino să-ţi arăt cum fac porţii de stele pe care apoi le dau cerului şi nimeni nu se supără vino să-ţi arăt cum pasiunile plăsmuiesc iubiri şi apoi trimise spre noi se transformă-n catedrale de fericiri vino să-ţi arăt cartea în care am scris cu litere cât sărutul sau lacrima unui surâs cum eşti tu, cum suntem noi vino să-ţi arăt turnul cu misterul nostru de azi şi vezi cum în tulburare mă-nrobeşte dragostea

nu pot să scriu fără să mă rănesc cu tine iar şi iar

și ai să scrii cum niciodată n-ai mai scris poate-ți vei aminti de-o poezie cu umeri verzi cu sâni rotunzi şi calzi cu plete lungi o poezie neatinsă de nici un gând neaflată încă printre atâtea trăiri și ai să scrii cum niciodată n-ai mai scris cu inima cu ochii şi cu gura muşcând furios cuvintele rebele strângând în pumn pagină după pagină disperare după disperare până când va rămâne doar esenţa pură

M-aş fi vrut copac M-aş fi vrut să fiu un copac, dar numai cu flori Fără scoarţă uscată, fără spini Fără păsări obraznice să mă omoare încet Fără vânt nebun să mă despice în trepte Fără oameni distrugători de vieţi arboricole M-aş fi vrut să fiu în pădure cu alţii Mai roşii, mai verzi, mai luminaţi Dar e greu cu atâtea năbădăi Insuportabile ale atâtor frunze Mai bine să fiu singur, pe pajişte Mai spre poala câmpului cu flori Cu strigăte de copii sau fete tinere Mai bine lângă o fântână Să pot da umbra mea tuturor Mai bine, dar cum să fiu în atâtea locuri Când sunt pârjolit de grijile străbunilor mei Si ale nepoţilor care nu mai sunt pe lângă mine?

Au fost bătălii şi au fost războaie, înrolări de suflet şi de sentiment Şi am fost aluatul crescând în copaie, sub căldura dată de un dor ardent. Apărând în lume, reaprinzi lumina căci lumi separate sunt puse-n comun. Eu fiind curajul, tu adrenalina devenim un cuplu la moarte imun. Tu devii pamântul, eu rămân ţărâna Eu rămân cărbune, tu devii amnar. În clipe de-ntuneric tu îmi eşti Lumina Şi eşti Necuprinsul fără de hotar. Tu eşti portativul gândurilor mele fixînd cheia iubirii langă cheia sol. Tu îmi eşti orchestra în concert spre stele, Iar eu, dirijorul, fără de control. Nu-i loc de greşeală sau de repetiţii Şi nu avem voie de-a ieşi din ritm. Suntem diletanţii între audiţii, acordori ai vieţii şi-al ei bioritm. Îţi voi fi chemarea, iar tu îmi vei fi şoapta Alături să mergem către un final. Tu vei fi ideea, iar eu îţi voi fi fapta prinsi în teatrul vieţii, adimensional.

Notă: Ilustratiile aparţin autoarei.

Liliana Badea-Cârstea

Laurenţiu Negruş-Costin

La Grigore Vieru COMUNIUNEA IN IUBIRE Nu vei recunoaşte, poate, niciodată că avem atâtea lucruri în comun. Tu, adepta vieţii fără de erată, de arzi în iubire, nu te pierzi în fum. Am plecat la drum pe căi fără nume, peste un deceniu anii s-au întins, aşteptând, iubito, să apari în lume eu, prologul vieţii şi tu, un cuprins.

S-a stins un suflet ce-ardea pentru ţară, S-a stins, când Eminescu va să apară Cu gândul în stele, cu sufletul în Luceafăr, S-a dus printre ele, s-a stins singuratec... Rămâne în urmă speranţa de ţară Şi mii de români veniţi către el, Revarsă spre Prut adierea de flori Basarabia, România, peste vremuri, surori !

Noaptea

Femeie şi înger, tăceri lăcrimând, Ce dor mi-e de tine şi cât te-am iubit!

Pe raza de lună Fluturi de lumină Se scurg pe pământ Topind întunericul. Tăcerea mă doare. Ascult departe lumea. Natura Mă învăluie nevăzută Şi dispar...

Priveşte, iubito, visând

Noi Mâine Este ziua de astăzi care nu s-a născut încă. Astăzi Este ziua de ieri Care va fi. Noi suntem astăzi - ieri Şi mâine- astăzi Şi noi, niciodată Şi noi, zi de zi...

(text cu tema dată, "Priveşte visând, iubito") Când dorul de mine nu-l strigi nimănui, Poveşti încolţite prin iarbă valsând, Priveşte, iubito, pleiade visând În verile crude, cu gust amărui! Doar tremură-ţi palma în părul meu ud Şi marea adu-mi-o în pumnul de lut, Sărutul să-mi stâmpăr pe sânul tău mut Şi foamea de tine şi gândul pierdut. Sub paşi de zeiţă, sculptaţi în apus, Fiori de tăcere să laşi pe nisip, Sunt orb fără tine, ca bietul Oedip Ce scosu-şi-a ochii, de vină răpus. Un cearcăn sub pleoapă mi-i cer pârguit Mă strânge în braţe, pe-un val lunecând, Priveşte, iubito, poeme visând, S-a copt asfinţitul cu miez ceruit!

Adam Armina Flavia Lucica Dragoş

Iubito, mi-e dorul văpaie (text cu tema dată, "Priveşte visând, iubito") Iubito, mi-e dorul văpaie în glas Şi ochii în lacrimi mi-s negru suspin... Aprind amintirea pe-un rug clandestin, Tăcerii eterne trecutul să-i las. Se vând la tarabă tablouri în doi, În ele bat inimi cu pieptul zdrobit Şi ploaia le-afundă în mâlul grăbit S-astupe iubirea, sub mersu-i greoi. Sărutul ascetic, pe nori priponit , Atingeri de piatră ne scutură-n gând...

Dimineaţa uneori când mă privesc în oglindă înclin capul a bineţe nu-mi vorbesc niciodată doar îmi zâmbesc liniştită exist.

Mihai Marian Ardeal Ţărână străbună te sorb din ochi Timpul tău a rămas mereu tânăr Timpul meu se pierde sub zăpezi Tărâm respirând puritate eşti rai şi eşti iad şi inimă eşti Te simt cum zvâcneşti aici în pieptul meu.

Zborul din vis Am visat acest zbor l-am repetat de câteva ori în gând e simplu îţi desfaci încet cu încredere aripile priveşti infinitul în ochi şi te desprinzi ca o pasăre te ridici şi pluteşti deasupra şoselelor oamenilor copacilor caselor tot ce rămâne în urmă se transformă în puncte mai mari sau mai mici frumos aşezate asemeni pieselor pe tabla de şah odată se făcea că-mi îngheţase o aripă şi planam în derivă deasupra casei tale care lumina ca o făclie în noapte atunci m-am speriat de moarte nu c-am să cad frică-mi era să nu-ţi dărâm casa.

Vreau primenire De-atâtea ori îmi zic că am s-o fac la mine-n cap să sap cărări bătătorite de focuri îmblânzite să las un singur trac pentru iubire Vreau înnoire! Îmi zic a câta oară și mă pornesc să fac o ordine în minte să las loc de cântec cu care să vindec dar ca și înainte iar, pe dinafară, tac Vreau înnoire! Nu-i rugă - e strigăt de-mi calc pe umblet prin focul umed și suflu în spuză pentru o muză să-l reaprind și să prind sens ne-nțeles, vis de neprins... dar cum să o fac dacă tac? Că eu cine sunt? dacă șuier atunci când îmi vine să plâng și nu iau pe nimeni de guler pentru un loc în rând? și nu dau din coate când vin din spate, cu toate că griji mă împing... și mă ning, dar trec peste toate

singur în noapte când pun papion la gând... Să nu cânt?

DEDICAŢIE (creatorilor de pe site-ul Negru pe Alb) Uneori ne grăbim şi pornim prea devreme Alteori - prea târziu ne oprim, Rătăcind printre hăuri de vreme N-avem timp să trăim şi uităm să iubim. Scoatem pâinea prea crudă sau când e răscoaptă, Preţuim ce-am pierdut, risipim clipe-n drum, Dăm averi pe plăceri, consacrăm viaţa toată Pentru nu-mai-ştiu-ce, nu-ştiu-cui, nu-ştiu-cum... Uneori... Oarecum... Orişicum... Câteodată... Alteori... Nicidecât... Nicidecum... Niciodată... Slavă, Domnului, mai sunt oameni pe lume Care nu-ntârzie, cu toate că nu se grăbesc Ei din vreme-n vreme ne-adună, ne strigă pe nume, Ne dau pilde de viaţă, la timp ne trezesc.

Cristian Pop Cer Partea umbrită a soarelui descrisă-n romanul de-o pagină, ajungea până la picioarele ei. Şi-o duceam bine, bine de tot... vieţuind într-o debara, doar noi şi îngeri holbaţi, sub zodii contrafăcute, made in Taiwan. Ca totul să se termine frumos, m-am înscris la concursul: ‖ Viaţa ca un traseist dalmaţian, observat atent cu ochiul liber... de orice constrângere optică.‖ Şi-o duceam bine, bine de tot. La finalul acestei vieţi răbdătoare am să cer, alt cer.

Construiţi din stele - întoarcerea Furtuna de nisip a generaţiilor anterioare rămâne-n lume, ca un vânt purtat peste nisipuri de mare. Mamă şi fiu... dăltuind treaptă după treaptă, lustruindu-le cu pericol şi strigăt. Lumina... e coşmarul prezentului, ce va fi vreodată. Senzaţii rarefiate-n memorii vechi, cedează, se-ndepărtează. Contemplarea stârneşte lucrurile, ca o zgândărire întru excitare. Dincolo de nori... e dincolo de înţelegerea umană. Prin fapte inumane am devenit o specie curajoasă şi curioasă, în timpul unui mare pericol. Neputinţa acceptării locului în univers, este însăşi soarta noastră, căutând detalii de atingere a cunoaşterii. Ne trebuie imaginaţie şi neîncredere. O parte din noi ştiu viaţa trăind şi pierind: -în atomi puternici ca soarele -soarele cât un univers... -universul rătăcit într-un atom de soare. Măiastrele adevăruri ale universului le vom uni cu o maşinărie perfectă, într-o cale de cunoaştere spre sine. Zburăm ca puful de păpădie cu sămânţă, bântuind un cosmos virtual, nemărginit de timp şi lumină, între lumea noastră şi realitate. Pământul... e-un ţărm universal al cunoaşterii. Poate reuşim întoarcerea.

Sunt o piesă mică dintr-un fermoar închis Pământul în mod voit omite să mă mai nască şosetele îmi ştrangulează glezna mă copleşesc amintiri din altă viaţă cu imagini fugitive despre o lume abătută dar cineva comandă o compresie de timp printr-o beznă actualizată încerc întoarcerea spre începuturi urcând prin odăi cu uşi în toţi pereţii gulerul

mă irită făcându-mi alergii sub paşii mei treptele se-nmulţesc la nesfârşit o privire dilatată prinde ceva de dincolo gânduri străine mă bârfesc furişându-se după mormanele de moloz din suflet nebunia frumoasă a vieţii am mai spus-o am introdus speranţa în logică doar atât mânecile le-am ridicat la strânsoarea cotului am scos cravata şi mi-am dezlegat şireturile undeva printre inimă şi minte se varsă un sunet de corzi lungi Pământul ăsta e un pian imens m-am trezit rostogolindu-mă la picioarele templului altei lumi nu-mi amintesc nicio rugăciune şi nicio haină nu mă mai strânge

Gherbaluta Gabriel

transfer (lucifer/gândac de bucǎtǎrie) întorși în ou demonii viseazǎ noi cǎderi au parte doar de coșmarul albului de pe aripi ce pictor înnebunit de gustul absintului i-a alungat din ramǎ? coșmarul continuǎ mânuit cu grijǎ de gândurile noastre (știu îmi spui iar sǎ am grijǎ cǎ dacǎ îmi doresc ceva se va îndeplini și ce dacǎ… acum nici nu-mi doresc sǎ fiu paznic la incubatorul demonilor din noi doar martor dacǎ se poate sau nu? ) e vremea încondeierii, iubi pune iepurașii la pǎstrare

bobocii de rață au devenit lebede cred cǎ negre cǎ albul l-ai terminat vopsind aripile omizilor în care ne-am întors pentru a mai încerca senzația metamorfozei în fluturi ne transformǎm dar din umeri continuǎ sǎ ne creascǎ cruci întorși în ou demonii viseazǎ noi cǎderi au parte doar de coșmarul albului de pe aripi ce pictor înnebunit de gustul absintului i-a alungat din ramǎ? coșmarul continuǎ mânuit cu grijǎ de gândurile noastre (știu îmi spui iar sǎ am grijǎ cǎ dacǎ îmi doresc ceva se va îndeplini și ce dacǎ… acum nici nu-mi doresc sǎ fiu paznic la incubatorul demonilor din noi doar martor dacǎ se poate sau nu?) e vremea încondeierii, iubi pune iepurașii la pǎstrare bobocii de rață au devenit lebede cred cǎ negre cǎ albul l-ai terminat vopsind aripile omizilor în care ne-am întors pentru a mai încerca senzația metamorfozei în fluturi ne transformǎm dar din umeri continuǎ sǎ ne creascǎ cruci

cum sǎ te deghizezi în bugs bunny suntem manipulati, iubito unde e încǎlzirea aia de care ne simțim amenințați de fiecare datǎ când deschidem cuvintele? e atâta gheață pe fluviu și în vamǎ… la ultima ploaie de varǎ a plouat cu idoli bucǎți mari de gheață cioplite de un sculptor înnebunit de dorință și singurǎtate e o amǎgire cǎldura asta cum amǎgiri îs și grǎdinile semiramidei poemul ǎsta ar trebui sǎ poarte haine groase și o pereche de mǎnuși din lânǎ

poate așa îl pot feri de rǎcealǎ fluviul e doar o bucatǎ de gheață iar plaja din vamǎ banchizǎ invadatǎ de inuiți noi unde naiba ne mai suntem cu glaciațiunile astea? poemul ǎsta are (îți spun) doi ochi și un singur cuvânt nu poate supraviețui iernii din luna lui cuptor fǎrǎ cǎldura soarelui dar dacǎ totul e manipulare…

lepǎdarea de narcis

sǎ mǎ recompun acolo nu cǎ îmi era greu dar era enervant prea ușor se clǎdea un puzzle care se strica apoi imediat apoi nu mai reacționam așa fǎceam schimb cu imaginea din oglindǎ rǎmâneam eu acolo și o alungam pe ea între oameni sǎ mai socializeze și ea mie începuse sǎ îmi fie bine în recele de gheață al argintului din apele oglinzii acum,( dacǎ vrei sǎ stii ce fac ) îți voi rǎspunde cǎ am rǎmas înțepenit între dincolo și aici încerc sǎ ating cu picioarele pardoseala ochii mei privesc nedumeriți din interiorul oglinzii agitația pe care restul de mine o produce printre voi, muriților!

o parte din mine a rǎmas lipitǎ în oglindǎ la început mǎ speriam și încercam

Proza

Negrupe alb Şi-afară e o vreme de Lilioara Macovei

Pe câmpul întins, arid şi pustiu, Tamire îşi târâie picioarele pline de praf. Rochia fâşii, de culoarea gândului sinistru, îi presupune înfăşurarea trupului. Pustiul vieţii ei s-a întâlnit cu puştiul ţinutului la care spera că-i va fi de vindecare. Golul din ea era unul de tip hău, cu toate perspectivele de a deveni incomensurabil. Deznădejdile și neputinţele s-au unit împotriva ei. Neîmplinirile nu erau în prim plan, dar ajutau la crearea unui urât fără de sfârşit. Mersul pe aici eliberă o minte plină de calcule, o inimă plină de suferinţe, un trup plin de neadaptări şi toate la un loc o îndemnau spre cuminţenie. - Hei, tu moară stricată, nu mă amăgi că macini timpul! Cine eşti să spui aşa? Nici clepsidra perfectă nu-şi face laude nicăieri. Tu speri ceva? Şi nu mai învârti apa că nimeni nu-ţi măsoară ziua şi noaptea nici atât. Şi-a tăcut. Cine să te contrazică, cine să te aprobe? Un pustiu selenar, cu sugrumări de gânduri şi idei, frică şi dorinţă de răzbunare, cu porniri şi ţeluri neatinse, Doamne, Doamne! Imagine de apocalipsă. Scaieţii uscaţi erau duşi de vântul obrăznicuţ până hăt departe depozitându-i ca şi cum erau sub mâna nevăzută a unui gospodar dibaci. Câte un exemplar îşi schimba direcția atingând rochia Tamirei ca şi când provocarea pentru o replică nervoasă, era fără îndoială realizată după un plan diabolic. Hotărârea ei se dezlănţuia. Nu se ciocnea cu nimeni, nu impresiona cu nimic. Era confortabil acest ambient. Dar nu ţinea mult, căderea în nevolnicie era consecinţa pierderii iluziilor. Rătăcea cu bună ştiinţă şi se încăpăţâna în demersul acesta al ieşirii la capăt. Pe undeva, îi învia ceva numit vis cu ochii deschişi. Poate un galben în câmp, poate un roşu la apus, poate un albastru pe cer... dar nu, nu! Nu era nici o culoare. Se băteau numai gândurile cu visele. Erau contopite unele în altele şi mintea ei obosită le confunda fără remediu. Când atingea altădată sferă colorată a lumii, apoi cu siguranţă împlinea o dorinţă a inimii ei. Împletea nuanţe de drag, de avere a sufletului şi mituia într-un fel timpul nebun, măcar pentru un presupus popas. Toate s-au scurs într-un bol ermetizat, devenind monotone şi greoaie. Direcţia drumului o ştia, între timp s-a întâmplat ceva rău. Pătrunsese pe cele mai sperioase intersectări devenind

deodată toate divergente şi-aşa a ajuns la câmpul imens al întrebărilor. Tălpile primeau înţepături care muşcau din inimă şi trauma se adâncea. Voia să strige, dar cine să audă? Voia un strop de apă, dar de unde izvor? Undeva era o fereastră şi privea chinuită de neclaritate. Vălul pus întorcea situaţia pe dos. Lupta singură fără temei şi nu putea să îndepărteze impuritățile. Somnul o doboară şi nu ştie unde-i este patul. Caută loc de odihnă chiar şi acolo, dar apare o altă dezamăgire. Există în frământări o refractare subtilă, înşelătoare, dar i-a prins firul. Se ruşinează de multe ori de trivialitatea din jur, dar închide ochii şi probabil se roagă. Minunile ei ar vrea să fie ale altora. Ea face parte din stropul de apă sau crâmpeiul de cer, bobul de grâu ori firişorul de ţărână şi niciunul nu ar mai vrea nimic, nici chiar să li se întâmple mici miracole. - Dumnezeul meu şi al tuturor celor care te iubesc, ai ochi şi pentru mine! Vreau să am iubire pentru toţi, vreau să mă ajuţi! Ochii iscoditori de lângă mine caută calea pentru distrugere, nu-i lăsa că se vor obişnui să facă asta. Dă-le, Doamne, griji noi! A intrat din nou în camera dezamăgirilor. Uşa s-a închis şi-au pornit îndoielile să umble peste tot. S-a topit aspiraţia, s-a pierdut dorinţa, zadarnică zbatere. Cine să pătrundă acolo? Cum? Nu eşti dorit, nu eşti abil! Sau poate aşa trebuie! Şi-afară e o vreme de vis sinistru. Notă: Ilustratia aparţine autoarei..

Fantasma soldatului neîntors de la război (războiul în amintiri moștenite)

de Gheorghe Pârlea Prolog Se zice că de la începutul existenţei umane şi până în prezent au trăit vreo 81 de miliarde de oameni. Dacă am scădea cele şapte miliarde, cât numără populaţia Lumii în prezent, ar rezulta că au murit până acum vreo 74 de miliarde de semeni. Câţi dintre aceştia au murit de moartea aceea năprasnică, pe care, într-un fel, cei dispăruţi şi-au asumat-o? Mă refer la cei morţi în războaie... Întrebarea, desigur, e retorică, dar ea duce către o presupunere: războaiele omenirii au întipărit pentru veşnicie în fiinţa umană instinctul fricii de acest gen de moarte. De aceea, dintotdeauna printre ostaşii plecaţi la luptă, unii dezertează. Şi-ar fi fost mult mai mulţi aceştia dacă fricii de moarte în luptă nu i s-ar fi opus frica de moarte în faţa plutonului de execuţie, alcătuit din propriii camarazi. *** Unul din sătenii noştri - povestesc cu oarece nehotărâre bătrânii satului -, trecut binişor de vârsta cătăniei, a fost mobilizat şi el prin '41, în ultimul război mondial. Cel chemat la oaste, Gheorghe Dinvale, odată ieşit pe poartă, avea mică nădejde să-şi mai poată strânge în braţe cei trei prunci şi nevasta. Prin stepele Răsăritului, unde nimeri cu unitatea sa în retragere, moartea învelea pământul cu o cergă necuprinsă de trupuri ostăşeşti. În faţa iadului arătat lor pe Pământ, destui nefericiţi cărora încă nu le venise clipa, rămaşi fără comandanţi sau scăpaţi de sub autoritatea lor, îşi pierdură demnitatea de soldaţi şi încercau să caute scăpare chiar şi în gaură de şarpe. Printre ei, şi miroslăveşteanul nostru. Câţiva dintre aceşti fugari care sperau doar să amâne moartea cu vreo câteva zile, câteva săptămâni, se îndreptau înapoi, spre vest, fără prea multă lămurire asupra locului unde voiau s-ajungă. Şi în pribegia lor, nefericiţii pândiţi acum de moarte nedemnă întâlneau adesea tabere de ţigani-căldărari. Oamenii aceştia ai trecutului trăiau după regulile neamului lor nomad, iar autorităţile nu le impuneau apatrizilor legile locului prin care colindau. Aşa îi încolţi în minte lui Gheorghe Dinvale să-şi afle prin ei scăparea de glonţul plutonului de execuţie. Deşi căldărarii ştiau că-şi pun şi ei viaţa în primejdie dacă se va afla că au tăinuit un dezertor, proscrisul de la apa Moldovei găsi bunăvoinţă la bulibaşă. Dar asta numai cu înţelegere sub jurământ de moarte că românul va plăti tăinuirea cu preţul lepădării de neamul moşilor şi strămoşilor săi, adică devenind unul de-al lor. Corturarii aceştia vor fi zăbovit o vreme prin părţile Bugeacului, până ce au trecut Prutul cel blestemat să despartă un neam. Poate mânaţi de dorul ascuns al românului, şatra s-a aciuat de la un timp prin părţile Neamţului, nu prea departe de meleagurile ce zgândăreau dorurile ascunse ale lui Gheorghe Dinvale. În sat, după încheierea războiului şi întoarcerea din refugiu, oamenii aşteptau cu sufletul la gură supravieţuitorii ori scrisorile autorităţilor cu privire la soarta celor care nu s-au mai întors. Mulţi au trebuit să-şi jelească morţii, sau să-

şi hrănească speranţa că dispărutul va apărea cândva, ca o nălucă ce avea să tulbure uliţele satului. Cu unii s-a întâmplat minunea întoarcerii acasă, cu alţii nu. Casa lui Gheorghe Dinvale a rămas pentru totdeauna bântuită de fantasma oşteanului neîntors de la război. Dar dacă te ei după gura lumii, peste ani, din când în când, pe uliţa satului în care-şi avea gospodărie miroslăveşteanul de demult dispărut, un bătrân căldărar, singur şi tăcut, purtând, doar ca pretext, vreun cazan sau vreun ceaun în spinare, zăbovea prin preajma unei case anume şi arunca priviri ascunse şi înceţoşate de lacrimi, amare în loc de sărate, peste gardul acelei gospodării. Altădată, doi căldărari mai tineri, în timp ce reparau stricăciunile metalice ale localnicilor, puneau întrebări indiscrete despre familia lui Gheorghe Dinvale. Destui clienţi ai acestor întreprinzători ambulanţi îşi dădeau ghionturi ascunse pe seama faptului că unul dintre făurari era leit mezinul din sat al ostaşului neîntors din război. Fiii celui dispărut, gospodari vrednici pe la casele lor, n-au putut sta cu mâinile-n sân, după toate aceste şoapte care îi ocoleau. I-au descusut pe câţiva căldărari din preajma celor care păstrau taina şi, astfel, au aflat identitatea celor doi făurari ambulanţi şi locul în care s-au împământenit ai lor. Ajunşi într-un sat de lângă Roznov, la vatra statornică a nomazilor veniţi dinspre părţile Nistrului, cei doi fraţi miroslăveşteni găsiră acolo un bătrân căldărar care-şi pierduse de mult timp graiul. Ori, poate, se prefăcea că i s-a întâmplat asta, ca astfel, pentru fiii si nepoţii lui din Miroslăveşti, el să rămână mereu soldatul-erou Gheorghe Dinvale, cel dispărut în război.

Bucuria strălucirii Capitol din romanul Cartierul Proletarilor (manuscris premiat cu menţiune la Concursul Naţional de Literatură 2012, ţinut sub egida USR.)

de Adrian Scriminţ Intensitatea luminii parcă pâlpâia acum cu o tărie mai mare. Sau cel puţin despre lucrul acesta încerca să îi încredinţeze Jan Scarlat. Îşi privea cu mândrie creaţia, ofticat întrun fel că nu se gândise la improvizaţia aceea dinainte. O studia pieziş, căutând să o vadă prin fumul care îi evada din ţigară. -Acum e altă treabă! jubilă el. Sper că n-o să mai cutezaţi să îmi spuneţi că nu vedeţi să citiţi! Astea-s bărbi. Din iubire pentru şcoală, lecţiile pot fi învăţate şi pe întuneric. Ce credeţi, că în copilărie, la mine în sat, în sălbăticie, învăţam la lumina neonului?! Aveam lampă cu petrol. Aia pute, nu ca asta pe ulei! îi certa, mai mult cu voioşie. Dezavantajul e că din cantitatea asta de ulei am fi putut prăji câteva porţii bune de piciogi, da las‘, şcoala cere sacrificii. Zic popii că hrana spirituală are întâietate celeilalte... Îi cerceta pe rând, chinuindu-se să îi încarce cu o veselie falsă. Tăcerea lor îngândurată şi încruntarea celor trei cufundaţi cu nasurile în cărţi şi în caiete îi contestau acest lucru. Nu îi răspunseră decât pocnetele voioase ale boabelor de porumb care se coceau pe tavă. Săreau din când în când şi îl mai trezeau pe Jan din propria nemulţumire. Se apleca sprinten, le culegea de pe covorul nemăturat, şi şi le îndesa cu precauţie în gură. Mai scăpa câte-un suduit nevinovat atunci când îl ardea vreo grăunţă. Întorcea cu mişcări rapide porumbul de pe tavă şi îşi ferea adesea degetele ca să nu se frigă. Dacă o făcea, sufla nemulţumit peste ele ca să şi le răcorească. Liniştea încăperii luminate mocnit de lampa improvizată adâncea gândurile bărbatului făcându-l să se cufunde undeva departe, în trecut. Tava pe care sărea cucuruzul era incandescentă, dându-i senzaţia că era întins el însuşi peste dânsa. „Dacă aşa mă dor degetele de mi se face frig când mă ard la ele, cum naiba s-or fi simţit ăia... puşi de vii la fript pe vreun rug?! Îngrozitor o fi fost şi pentru debilii ăilalţi, care se adunau să se zgâiască întocmai unor gură cască, să se cutremure nesiliţi de nimeni de urletele nefericiţilor cocoţaţi acolo, să îşi facă o memorie pe vecie cu mirosul cărnii lor. Păi numai când îmi ia foc păru‘ de pe mâini îl simt şi îmi aduc aminte de el până şi după o lună, d-apoi de mirosu‘ cărnii umane?!‖ Aroma boabelor de porumb încinse pe plită îl făcu pe bărbat să îşi uite subit mirosul firelor de păr pârlit de pe braţ şi să îl aducă cu gândul în bucătărie, acolo unde trebuia să fie: -E gata bă şi şarja asta! Prinse cu agerime tava cu două ştergare înfăşurate în jurul palmelor şi le turnă conţinutul înfometaţilor într-o farfurie de metal, înviorându-i peste măsură. -Luaţi mă, înfulecaţi, acuma, cât aveţi timp! Că dacă vine cumva curentu‘, se ia gazu‘... Toate au un rost pe lumea asta, ce credeţi voi! Nemâncaţii îşi înfigeau cu mişcări pripite palmele în castronul de metal, şi le umpleau cumpătat cu provizii, nu prea multe, căci boabele îi ardeau cumplit, le scuturau cu mişcări vioaie şi suflau isterizaţi peste ele. Le ronţăiau în grabă, aproape fără să le simtă gustul, iar cei cu dinţii cariaţi, fără se le mestece cu prea multă insistenţă. -Încet băă, că vă-necaţi!! îi dojenea. Presăra peste grăunţe, printre movila de degete şi palme, jeturi firave de apă şi sare. -Aşa se mănâncă ăstea!

Înfulecau şi îi dădeau lui Jan impresia că nu îl ascultau. Uneori îşi frigeau limbile, scuipând blestematele de grăunţe înapoi în palme. Singurul care se abţinea de la această preocupare era Mălin, mezinul familiei, care îşi molfăia nemulţumit ceaiul din sticlă, îndulcit pe jumătate. Aştepta înghiţindu-şi saliva în sec pâinea la cuptor, proaspătă ca piatra, să se moaie şi să se delecteze cu colţul acesteia. Era o tehnică deosebită pe care familia Scarlat o învăţase de la membrii familiei Purcărete, aşa cum şi aceştia o învăţaseră de la alte familii. Pâinea pe care o mânca omul raţional, pe care şi-o procura pe cartelă, era cufundată în apă, întoarsă pe toate părţile şi de-abia după aceea era vârâtă la cuptor. Când prindea mirosul nostalgic de brutărie trebuia mâncată urgent, căci, după răcire, doar cu dalta şi cu ciocanul mai putea fi tăiată. -Aţi văzut mă cum am pus oglinzile ăstea?! îl lovi prieteneşte peste cap pe cel mai apropiat dintre dânşii, pe Călin. Pe cea mai mare în spatele lămpii, din ea se propagă lumina în asta pe care am pus-o în colţ, şi de-acolo... ar trebui să bată în aia mai îndepărtată. Cel puţin teoretic, aşa ar trebui să fie. Băgaţi la cap, că s-ar putea să rămâneţi şi voi în beznă când o-ţi fi pe la casele voastre! La cum stau treburile... până şi la lumina lunii de pe cer o să avem cândva raţie. Intensitatea luminii în încăpere rămase aceeaşi, dezminţindu-i toate oglinzile şi toate teoriile. Nu îl leză prea mult faptul acesta. Principiile acelea de fizică nu erau ale sale ci, ale oamenilor de ştiinţă. Luă cu paşi repeziţi lampa de pe masă ca să observe starea pâinii din cuptor. Deschise uşa maşinii de gătit şi aburul aromat ţâşnise de urgenţă primprejur, deblocând gâtlejurile nemâncaţilor care înghiţeau în sec. -Mai trebuie încă. Mai aşteptaţi! De ciorba rămasă pe fundul olii vă iert, că de-o săptămână întreagă vă înfruptaţi din acelaşi lucru... Mai înşiră o şarjă de boabe de porumb pe plita încinsă presărând dintr-un pahar stropi minusculi de apă pe de-asupra, şi apoi sare. -Aşa se face mâncarea. Ăstea-s reţete culinare de la mine din sat, din cătunul îndepărtat în care m-am născut, neelectrificat nici măcar în ziua de astăzi. Delicatesele ăstea îmi amintesc de locurile natale. Aşa se nasc geniile bă—ridică brusc glasul—din obscuritate!! Îi privea de sus, cu un aer superior. Îşi deschise apoi braţele ca să pară mai convingător: -Ia uite: lumină, oglinzi, boabe aromate de cucuruz, pâine la cuptor. Ce vreţi mai mult de-atât?! îi întrebă, studiindu-le chipurile posomorâte. Aaaa, că v-am pus să învăţaţi, de-aici vă izvorăşte vouă nemulţumirea... Jan Scarlat se enerva brusc, şi acest lucru se simţea din patima discursurilor sale. Băieţii înţeleseră lucrul acesta şi îşi îndesară în trunchiuri capetele cu câţiva centimetri. -Ce-o să mă mai înjuraţi voi cândva că nu v-am bătut atunci când a trebuit să puneţi mâna pe carte şi să nu ajungeţi nişte simple gunoaie. Aşa îi înjur şi eu acum pe ai mei, că nu m-au cotonogit cândva şi m-au lăsat să mă descurc de capul meu. De-abia spre bătrâneţe m-au pălit şi pe mine aspiraţiile, de m-am pus singur cu burta pe carte ca să ajung mecanic de locomotivă. Nu... eu nu aveam timp pentru învăţat, alergam după toate fustoacele din sat, şi apoi... visu‘ meu era să sar aşa... prin toate şanţurile, că de aia am fost atâţia ani un păduche de buldozerist, voiam aventură! Jan Scarlat trecu în altă atmosferă. Barometrul îi coborâse de la voie bună la depresie. -Ia nu mai staţi bă aşa, ia săriţi unu‘ dintre voi şi spălaţi maldăru‘ ăla de vase! Matei, simte-te! Paşii molcomi ai băiatului se îndreptau spre chiuveta îmbâcsită în acompaniamentul mormăiturilor. O palmă prietenoasă, ştearsă cu vârful degetelor şi aplicată aproape de vârful capului, îl scoase pe protestatar din nehotărâre. -Gura şi nu te mai văicări! Să le lustruieşti de să-mi văd mustaţa în ele, auzi? După acest ordin, Scarlat se reapucă să agite boabele de porumb proaspăt puse pe plită. Îl distra zelul prin care se serveau cu grăunţe ceilalţi copii, care îşi amestecau degetele în castronul deja golit. -Dă bă şi mie!! urlă Alecu, împingându-l brutal de umeri pe Luca. -Ho băă, că mai vine o tură! îi arbitră de urgenţă. Îi cerceta pe rând, căutând pe cineva anume: -Călin, lasă cartea aia că şi aşa stai cu ochii ţintuiţi numai în desene, şi du-te de dă drumu‘ la radio! Voiam să-l deschid mai târziu, ca să mă ţină bateriile până când o începe Vocea Americii, da-i prea linişte-n casă. Domnii mei, moacele dumneavoastră posomorâte mă obosesc... Zicând acestea îşi aţinti privirea pe fereastră. Cartierul dormea cufundat în beznă. În ciuda acesteia, pe trotuarele întunecate se zăreau câteodată şi contururile şterse ale rarilor trecători. Aceleaşi forme le aveau şi plopii dimprejur care dormeau pe verticală. În rest... pustietate. După ce spionă toate acestea, Scarlat trecu la pânditul ferestrelor celorlalţi locatari. Din spatele unora pâlpâia jalnic lumina, transmiţându-i unde de extaz: „Naivii, ce să le fac eu dacă n-au prea copilărit pe la ţară şi nu ştiu să îşi improvizeze lămpile? Ce, îţi trebuie absolvirea unei facultăţi ca să îţi treacă prin diblă să pui în faţa unui opaiţ nişte oglinzi?! Mda... nu oricine-i Jan Scarlat! Ăsta nu-i un nume obişnuit al vreunei stele: „CZ-327-OXM-44212‖—pierdută într-o oarecare galaxie. Bravo nene, da ce-şi închipuie bieţii muri-

tori, că sunt un terchea-berchea, un neant, o hahaleră, o „andromedă‖?! Ia să-i văd... Să apară dumnealor de prin văgăuni, să îndrăznească să se confrunte niţel cu înălţimea sa Jan Scarlat!‖ Alte ferestre începură să îl pălească în mândrie cu lumina lor, înciudându-l de dincolo cu o mare veselie. Unele dintre ele păreau a fi iluminate pe de-a-ntregul cu neon şi, cei de dincolo, arătau celorlalţi privitori din întuneric că ei se deosebeau de toţi, pentru că trăiau.„Da ce dracu‘ bă, ăştia şi-au construit generatoare de curent personale?!‖ Lucrul acesta îl lovi definitiv în orgoliu. Îşi întoarse nemulţumit faţa spre camera sărăcăcios luminată. „Ce-i pasă lu‘ nevastă-mea, ea nu stă ca toanta pe întuneric şi cu şase hămesiţi pe creştetu‘ capului!—îl reapucă toate nemulţumirile. Măcar acolo la muncă are lumină, gogoşi şi chifle la discreţie, poate să-şi fiarbă şi macaroane dacă trebuie, se înhaită cu toate colegele ei muncitoare de la serviciu şi râd şi povestesc într-una, pe când eu...‖ -Ptiu ce-aş bea o bere, mama mă-sii! îl mângâie frenetetic pe cap pe cel mai aproape dintre ei, pe Alecu, de îi zburli părul. Brusc, ochii i se opriră pe Matei, care îşi scutura degetele înroşite de muşcătura apei de la robinet şi îşi plimba buretele tocit dintr-o mână în alta. Făcea lucrul acesta cu mişcări atât de dese încât irită bărbatul: -Spală-le mă, nu-ţi bate joc de ele! Ălea-s oale spălate?! Tu nu vezi că râncezeşte untura pe ele? -Da‘ e prea rece apa!—mormăi cu o voce gâtuită de durere. Grăsimea nu vrea să se moaie! Jan se repezi către băiat cu paşi exageraţi. Unora le-ar fi trebuit opt să străbată întreaga încăpere, el o înghiţi doar din trei. Din reflex, Matei îşi urcă braţele în vârful capului ca să îi slujească drept coif de apărare împotriva ploii de palme pe care o plănuia să i se reverse. -Ia mă cârpa asta şi dă-le boalii luciu! Chiar nu te duce deloc mintea? Se întoarse agitat către fiu-său Călin: -Şi tu dai drumu‘ odată la radioul ăla, bă? -Da-s desprinse bateriile! bombăni fiul său. -Băă... că trebuie să vă torn minte-n cap cu polonicu‘! îi creştea treptat nemulţumirea. Prinse cu câteva mişcări dibace lamelele din spate ale aparatului de catalizatori. -Că greu a fost! îi trimise nefericitului o palmă ştearsă peste creştet. Măă...—îi prinse în palmă bărbia scuturându-i-o energic. Gândiţi, că de aia v-o dat Maica Domnului minte! Bateriile erau mari, dreptunghiulare, confiscate de pe locomotivă. De-a lungul nopţilor fără curent electric îşi făcuseră cu succes meseria, să hrănească cu energie difuzorul şi să mai ajute încăperea să iasă din atmosfera depresivă. Dar acum păreau că obosiră. Se auzi un cârâit lung şi, din depărtări, pe aripile undelor, răzbăteau scânteieri de bucurie: „ ... senin, de lumină plin, ghioceii ţări-nfloresc, Mulţi ca florile, vii ca zorile, comunişti ai patrei cresc... Soarele şi pionierii...‖ -Paştele şi dumnezeii...—întrerupse ritmat Scarlat veselia refrenului. Fă mă dracului ceva cu cutia aia că o fac ţăndări! Călin cumpătă rapid la însărcinarea încredinţată de tată-său şi concluzionă că trebui să sucească butonul receptorului până la tăcere. -Răhăţi-ma-ş printre ghioceii lor! se descărcă scârbit. Depresia puse din nou stăpânire peste camera semi întunecată. Însă tăcerea nu era definitivă, boabele de porumb pocneau alarmate, amintindu-i lui Jan că trebuiau luate de pe tavă. În timp ce îşi încolăcea în jurul palmelor două ştergare ca să nu şi le frigă, se răsti la spălătorul de vase: -Lasă-le mă naibii de vase! Mai mult le-ai înăclit decât să le speli. Las‘, că pe celelalte le-o spăla mamă-ta când s-o întoarce mâine de la serviciu! Reumplu castronul şi hămesiţii tăbărâră pe dânsul. Alergau într-o dezordine vioaie şi îşi abandonau grăunţele încinse din căuşurile palmelor prin locurile pe unde apucau, departe de ceilalţi suferinzi. În curând fu şi rândul pâinii ca să fie scoasă din cuptor. Mirosul inundă atât bucătăria, adunând boabe de rouă pe pereţii reci îmbrăcaţi în faianţă, cât şi gurile hulpave ale celor care nu se mai săturau. Scuipau câte-o dată dărăbul de miez incandescent în căuşul palmei, suflau peste el un val de aer rece, după care şi-l introduceau din nou în gură. Bărbatul, dacă nu zărea pe întuneric lucrul acesta, le auzea horcăielile: -Ho băă, luaua-r dracu‘ de treabă că vă opăriţi gâlejurile. Şi nici nu-i bună să o devoraţi clocotită, lăsaţi-o boalii să se răcească!! După urletele bărbatului, pofta nesătuilor dispăru într-o oarecare măsură. -Hai, la teme, rapid, la învăţat! Cei trei şcolari începură cu sârguinţă să îşi vadă de îndeletnicirile care aveau cândva să îi facă demni societăţii. Matei iscălea de zor... -Tu ce scrii acolo bă? -O poezie. -Te-au apucat creaţiile pe întuneric?! Nu îi răspunse. Ridică doar nesigur din umeri. -La urma urmei, genialităţile se ridică din mizerie mă; din foamete, murdărie, lipsă de curent şi comunism, luara-r dracu să-l ieie! Şi... ce ar trebui să cuprindă poezia dumitale? -Învăţătoarea spunea să compunem o pezie despre tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre pionieri, partid sau... despre ce vrem noi—îi explică cu un timbru mormăit, fără să îşi ridice ochii cufundaţi în caietul de citire. Spiritul patriotic al lui Jan Scarlat se însufleţi instantaneu: -Mă, dacă te prind că scrii despre aşa ceva, te şifonez ca pe-o hârtie şi te bag cu mâna mea în difuzoru‘ radioului ca să cânţi tu de acolo: „Soarele şi pionierii!‖

-Ştii bine că nu-mi place să scriu despre aşa ceva! îl admonestă urgent băiatul. Peste cameră, se lăsă din nou tăcerea. În această linişte deplină se distingea clar traseul creionului peste foaia de hârtie, pâlpâitul molcom al lămpii cu ulei, ronţăitul boabelor de porumb, plescăitul miezului de pâine din gura lui Mălin, ceasul care îşi târâia plictisit secundele şi, apa de la robinetul cu garnitura stricată care picura într-una. Scarlat întinse mâna după ţigările fără filtru pe care şi le aruncase deunăzi pe masă. Nu mai avea multe. Aruncă precaut pachetul înapoi fără să se atingă de niciuna. Dacă rămânea în pană cu fumatul se omora. Nu ştia doar ce să facă cu plictiseala. Se îndreptă cu o lehamite sporită spre cuva chiuvetei şi începu să spele cele două oale şi să înlăture untura depusă cu două seri în urmă pe fundul tigăii care prăjise cartofii pai. Le freca vârtos cu bucata de cârpă putredă, insistând peste toate suprafeţele slinoase. Îi era mare ciudă că nu putea să îi demonstreze lui fiu-său contrariul. I-ar fi spus: „Vezi bă, aşa se spală vasele! Te tot plângi ca o domnişoară...‖ Îi îngheţaseră şi lui mâinile. Freca isteric vasele şi scuipa printre dinţi sudălmi dese. Aruncă ofticat oala cea mare şi roşie printre celelalte tacâmuri îmbâcsite, puse să se usuce. Oala protestă, înjurând cu zgomot furculiţele, castroanele, farfuriile şi lingurile care zăceau deja în cealaltă cuvă. Nu se lăsară nici ele mai prejos, din vârful grămezii ce o formaseră o împinseră pe betonul duşumelii, ştirbindu-i smalţul de pe o toartă. -Când ţi-am zis să stai aici, aici să stai, bisericuţa mă-tii!!! urlă retrântind-o la loc. Şi voi ce vă zgâiţi aşa bă?! îşi îndreptă brusc privirea spre cei pe care îi uimea. Nasu-n caiete! Îi mai rămăsese tigaia cu toarta fragilă, prinsă numai într-o jumătate de şurub. Era cea mai slinoasă dintre toate. Pe palmele înroşite ale bărbatului se întinsese abundent untura. Nu avea cu ce să se şteargă, iar aceasta parcă i se cerifica. Îl enerva acum totul: întunericul, inaniţia, radioul, apa rece şi... simpla prezenţă a celor din jur. Observă un detaliu care îl duse în vârful disperării: presiunea gazului scăzuse până la maxim, iar flacăra pâlpâia cu zvâcniri anemice. -Dumnecaţii... s-a luat şi gazu‘. Şi eu care voiam să înmoi parodia asta de tigaie! Începu să îi dea lustru cu mişcări disperate, sincronizate odată cu pulsurile inimii. Îşi înlătura depunerile de untură de pe palme pe muchia găleţii de gunoi. Se încăpăţâna. Deşi părea o muncă sisifică, trebuia dusă până la capăt. Dintr-un aspect năcleios, tigaia căpătă cu greu unul uleios. Boabele pulverizate pe teflonul ei prindeau strălucire. Scarlat freca la ele cu o patimă dublată şi, mâinile înroşite îl dureau până în suflet. Cânta printre gemete: „Soarele şi pionierii, şi-au dat mâna peste ţară, Şi-n adâncu‘ primăverii... paştele şi dumnezeii!‖ Trânti scârbit tigaia peste celelalte tacâmuri, deconcentrându-i pe toţi din plictiseala în care se adânciseră. -Nasu-n caiete bă!! se răsti doar la cei care erau şcolari. Din depresia întunericului îl încredinţară că îi urmau ordinele şi, îl priveau cu băgare de seamă pe sub sprâncene... Tăcerea încăperii mai era uneori deranjată de penultimii care prinseseră cândva viaţă: Alecu şi Luca. Se jucau cu nişte jucării stricate, cu două maşinuţe de mărimea palmei. Uneia îi lispeau rotiţele din faţă, iar cealaltă nu le avea deloc. Bârâiau amândoi, imitându-le motorul. Deşi fierbea în sinea sa, Scarlat nu se putu abţine să nu îşi demaşte un zâmbet forţat, găsit între două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului. -Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare veselie. Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse spre dânsul capul timp de o jumătate de secundă, parcă reproşându-i deranjul. -Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic, măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie, să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci de ani, să vă văd pe toţi pe la casele... Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă de lumina puternică a becurilor din bucătărie şi din hol. -Mda... a venit curentul. Şi uite—pipăia din loc în loc caloriferul—că vine şi căldura. Să nu îmi spuneţi că nu aveţi acum condiţii proprice ca să fiţi ascultaţi. Pe Jan Scarlat îl păliră brusc talentele didactice. Se uită în grabă peste blocul lui Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul. -Fă-le şi brunze bă! Desenezi flori, iarbă, fluturi, păsărele şi copaci chei?! Da ce-s de la Hiroshima?! Sunt radiaţi săracii? Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă creionul şi începu să le contureze copacilor frunzele contra cronometru. Desenă printre crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi, urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre în adâncul ascuns al stării psihologice. -Desenează bă mai departe! Ce... te-ai descurajat?! Băiatul îi mormăi ceva indeductibil. -Zi mă mai tare, ce nu-ţi convine? parcă această întrebare i-o puseră ochii care îi ieşiră pe jumătate din orbite. Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul care i se pusese în gât şi, îi răspunse cu un glas plâns: -Am vrut să desenez cireşe, nu mere! Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă creionul roşu şi începu să împovăreze crengile din desenul silitorului şcolar cu cireşe care stăteau gata gata să fie culese. -Na mă—îi reazvârli creionul—eşti fericit acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să laşi spaţii goale! Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi, cu aceeaşi silă, umplea crengile misteriosului pom împopoţonat cu mere ionatane cu cireşe sănătoase. Se străduia să îşi înăbuşe singur plânsetul, palmele dese ale bărbatului care s-ar fi abătut asupra sa l-ar fi convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se amuza de ciudata altoire a pomului fructifer. Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se distra de acolo, de pe banca improvizată a bucătăriei. Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod, să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel de „neanţi‖, care

îl luau în râs în faţă, şi apoi, când soseau zilele examinării mecanicilor de locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească despre: circuitul curentului de la pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce supape pătrundea aerul comprimat acţionând procesul de frânare. -Văd că radiezi tovarăşu‘ student. Intuiţia mea părintească îmi denotă faptul că a-i fi tobă de carte. Întoarse scaunul cu spatele spătarului spre dânsul, se aşeză, îşi sprijini deasupra coatele şi îşi împreună strâns palmele sub bărbie. Îl scruta ca la o anchetă făcută de comisarii de miliţie... cu răbdare, un zâmbet aşezat pe ochi şi o mimică cinică. -Puţină linişte vă rog! Şcolarii şi cu Mălin care adormise cu biberonul în gură amuţiră, mai puţin Luca şi cu Alecu, care îşi împotmoliseră maşinile într-o mlaştină şi le forjau acum până la refuz motoarele... -Ia zi-ne mătăluţă, cât fac doi ori doi? Răspunsul veni întârziat şi nesigur, pupilele căutând cu deznădejde ajutor de la fratele mai mare: -Patru... -Aşaa...—îşi frecă bărbatul palmele cu bucurie. Da... cât crezi mătăluţă că fac doi ori trei? Alex se panică de-a dreptul. Poate că ştia răspunsul, îsă maxilarul i se încleştase şi nu voia să i-l elibereze. -Şase!! îi şoptea repetat Matei, din spatele lui taică-său. Îi arăta şi degetele, parcă cu disperare, poate că cel chestionat avea să le observe şi apoi ar fi reuşit să le şi descifreze. -Spune mă! Frate-tău îţi şopteşte de-l doare limba, şi tu tot n-ai bunul simţ ca să îl auzi. Îşi întoarse cumva capul cu dojeneală spre sufleur: -Zi mă mai tare, să auzim şi noi! Ce, avem între noi secrete?! Matei nu îndrăzni să crâcnească. Îl reapucară subit talentele literare. Începu să încropească poetic cuvintele pe care şi le imaginase în beznă. -Am să mă ocup eu şi de tine drăguţule! îi aruncă taică-său din treacăt, fără ca să binevoiască să îl privească. Hai măi, cât fac trei ori doi? îl întreba cu o voce enigmatică. Alex nu cuteza să i se uite în ochi. Se blocase. Îşi luase postura umilă a unui credincios adus de vreun popă cu forţa la slujbă, îşi plecase umil capul, îşi împreunase cu smerenie braţele în jurul pieptului, se gârbovise ca să dea o însemnătate mai deosebită momentului şi îşi ridică umerii într-un fel al său de apărare. Atât cât îi putea permite traiectoria ochilor, zărea cum bărbatul îşi desfăcea tacticos centura cu gesturi uşoare, tărăgănate, ca să îi dea pe deplin de înţeles privitorului la ceea ce avea să ia parte. O studia atent, deşi făcuse de nenumărate ori cunoştinţă cu dânsa: lucioasă, lată, grea, cu catarama solidă şi stema impregnată a Republicii Populare Române. Jan Scarlat o făcuse uitată atunci când trebuise să se elibereze din armată. -Poate ne ajută la socoteli „Centurica!‖ Îi face o deosebită plăcere să ni se asocieze, aşa, să socializăm puţin, să chicotim, să râdem pe seama celorlalţi, să ne amintească puţin şi de tabla înmulţirii... Alex se pierduse de tot cu firea. Mecanismul autoapărării începea să îşi pună amprenta pe dânsul, închizându-l într-o altă lume. Îşi ridicase ochii şi se uita undeva departe, pe fereastră. -Ia vino mătăluţă încoace! Bărbatul se ridică brusc şi îl prinse uşor de mânecă. Gesturile tutorelui îl treziră urgent la realitate. Îşi trase violent braţul eliberându-se din strânsoare. Dădu cu ochii şi de centura din mâna strânsă a acestuia. Dintr-un instinct construit odată cu scurgerea timpului, se retrăsese cu câţiva paşi mai în spate. Jan Scarlat nu se pierdu cu firea, înaintă spre el cu nişte paşi molcomi, fără să îi grăbească, doar avea tot timpul din lume. Îl prinse pe nefericit de încheietura braţului. -Lasă-mă bă! îl atenţionă panicat. Lasă că le-oi învăţa eu, dăle-ncolo de înmulţiri... -Da pân-acuma ce bisericuţa ma-mii ei de viaţă ai făcut bă?! Îl prinse vârtos de ceafă şi îi îndoi în aşa fel trunchiul încât fesele să îi fie expuse în afară. Cureaua cea grea şi lată începuse să i le jupoaie, cu pocnete stridente, ca de bici. Cele şase muşcături ale sale îi reamintiră băiatului rezultatul înmulţirii. Îi dădu drumul din strânsoare. Nefericitului i se umflaseră pleoapele şi avea ochii plânşi. Un nod dureros, care i se puse în gât, îi înăbuşea încă lacrimile. Era disperat. Citise de zeci de ori blestematele de înmulţiri şi... tot nu îi intrau în minte. Era conştient că vor urma şi alte lovituri, îl cunoştea prea bine pe taică-său. Cât era de călit cu bătăile, a doua serie n-ar fi putut să o suporte şi îl îngrozea faptul acela. Scarlat îi abandonă centura pe masă, în faţa ochilor, ca să se sfătuiască mai bine. Nu se grăbea, nu era presat cu timpul, fraterniza cu acesta. De-abia peste încă o zi intra în tura de muncă. Îşi aprinse o ţigară şi îl privea prin fumul des al acesteia. -Murim de curiozitate să aflăm cu toţii, cât fac trei ori patru! Nu-i aşa bă? întoarse brusc capul către toţi ceilalţi care luau aminte la el din umbra luminată a celor două becuri: din bucătărie şi din hol. Nu îi răspunse nimeni. Îl prinse din nou cu mişcări rapide şi isterice. În timp ce îi apleca ceafa, nefericitul negocia printre suspine: -Nu da tăticule, promit că le învăţ! Îţi dau cuvântu‘ meu că altă dată nu mai fac!

Nesupunerea aceea irită bărbatul. Trebui să îşi dubleze efortul. Prin exteriorul mâinii încleştate se zăreau firicele de vene verzui, care pompau cu hărnicie oxigenul... -Treci în bisericuţa... Pocnetele centurii începură din nou să îi sculpteze fesele. Veneau într-un ritm sacadat, continuu, fără să îi mai acode necăjitului timpul ca să mai respire de durere printre ele. Pe la a treia lovitură scăşnea, pe la mijlocul lor începu de-a dreptul să plângă şi, aproape de încheierea ultimelor, zbiera în toată regula. -Centurica ne atrage atenţia că trei ori patru fac doisprezece, domnul meu! Nu îi răspunse. Rămase undeva cu privirea pierdută în spaţiu. Lacrimile mari îi alunecau pe luciul obrajilor, îşi luau rămas bun de pe barbă şi făceau pe urmă cunoştinţă cu podeaua sinistră de beton. Acelaşi lucru îl făcea din solidaritate şi Luca, penultimul dintre ei. La vârsta lui nu înţelegea mare lucru, însă dacă frate-său mai mare plângea, era de datoria lui de frate mai mic să îl susţină. Însă plânsul acestuia era sinistru, neînţeles nimănui, poate nici lui însuşi şi, nu prevestea nimic de bun augur... -Cum vrei bă să te faci inventator, dacă nu ştii nici măcar tabla înmulţirii? Nu îi răspunse. Nu voia să se facă inventator. Asta dorea taică-său să scoată din el... Visul lui era să devină păpuşar. -Cât fac mă patru ori patru? Îl cerceta lung, cu ofuscare, scârbit parcă de tăcerea unui prostănac pe care îl avea în faţă. Îi trânti cartea de aritmetică direct în creştetul capului: -Ia manualu‘ şi-nvaţă! Prostu‘ dracului! Dacă îţi mai aplic încă şaişpe lovituri îţi despic fesele mă... calule! Se întoarse cu mişcări neaşteptate spre Matei, care stătea pitit în colţul mesei, de parcă de-abia atunci îşi adusese aminte de dânsul: -Ia să auzim tovarăşu‘ poet, ce-ai compus mata? Parcă se ghemui şi mai adânc în scaunul în care şedea. Îl scruta cu nesiguranţă pe sub sprâncene şi, pupilele i se mutau când la el, când la centură. Începu să îi recite aproape mecanic, fără vreo oarecare intonaţie: -Vara, de Scarlat Matei: „Te iubesc frumoasă vară, ca pe-un stol de rândunele, Ziua ta e-atât de caldă, ca un astru dintre stele. Holde, lanuri aurii, munţi şi ape străvezii, Zumzetul de pe câmpii, te aşteaptă ca să vii...‖ Ochii lui Jan Scarlat scăpărau scântei. Erau sângerii. Deşi nu îl privea îi simţea încordarea. Nu îi zărea decât pumnii strâşi, sprijiniţi de masă, gata pregătiţi parcă să o sfărâme. Toţi ceicinci fraţi şi Mălin care dormea amuţiră. Până şi ceasul de pe perete îşi târâia mai precaut secundele, iar picăturile dese care ieşeau pe ţeava robinetului cu garnitura stricată se împuţinară, toate acestea în aşteptarea reacţiei bărbatului. Scrutarea sa îl ţintuia cu apăsare, din profil, mai mult pe sub o sprânceană. Stătu în felul acesta lăsând îndelung secundele în aşteptare. Îşi ridică apoi uşor trunchiul, îşi suci bărbia spre dânsul şi, îl ţintui cu ambii ochi. Dacă îi prindeau viaţă era greu de spus. Îşi ridică în faţa bărbiei palmele ca într-o oglindă, dând privitorului, fără voia lui, un context simbolic, asemănător însemnătăţii rugăciunii unor popoare islamice... Începu uşor să îşi împreuneze şi să îşi distanţeze palmele, întocmai unui aplaudat psihozic, care se accentua frenetic, îndemnându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Din spatele tăcerii, din sfârâitul opaiţului care uitase să se stingă şi din scâncetele lui Alex care se forţa cu frică să nu mai bocească izbucniră aplauze slugarnice, imitându-le cu succes pe cele ale tatălui. Printre ele, îi răzbătu pe urmă vocea, cumpănitoare, părând a avea un rol de îmbărbătoare: -Eşti prea bun ca să te faci inginer mă, te fac profesor universitar... ―Eu nu vreau să mă fac profesor universitar, eu vreau să mă fac pădurar!‖ îl contrazise Matei un gând, cu un zâmbet sincer impregnat pe chip. -Mai scrie încă o dată poezia asta pe o bucată de hârtie! O duc cu mine la servici. Mi-ai înfrumuseţat ziua!—îi ciufuli vioi părul, care, dacă nu i-ar fi fost tuns şcolastic, i s-ar fi ciufulit cu siguranţă. O să moară de ciudă Cornel, pe locomotivă. Tinicheaua! Zicea: ―Fata mea este cea mai îndemânatică elevă de la cursurile de ţesut cu mâna de la Căminul Cultural de la mine din comună! Păi bravo nene, compari aspiraţiile şi divinitatea unui poet... cu o ţesătoare?! Paştele şi bisericuţa... Uite, că mă enervai!...

Petrea Căţelei (urmare 1)

de Daniela Tiger și Ion Vanghele Când veniră pescarii cu mreana, ieşi împărăteasa în faţa lor. -Aţi adus peştele? -Da, Luminaţia voastră. A tras peştele la Grigorie al nostru că l-a văzut mai năuc, bărbos şi mai slab Grigorie făcu un pas înainte şi lăsă târna la picioarele împărătesei. În târnă se întindea un peşte frumos, de culoare verde măslinie cu pete pe el. Avea mustăţi lungi de ghinărar, răsucite ştrengăreşte şi pe frunte purta o coroniţă. -Dar peştele acesta mi se pare foarte ciudat. Ce-i aia de pe capul lui? -E mascul Măria Ta. Sunt nişte tuberculi granuloşi cărora noi pescarii le numim "podoabele dragostei". -Am auzit că şi oamenii, desigur o parte dintre ei, au parte de podoabe asemănătoare. Pescarii începură să râdă uşor, punând mâna cu sfiiciune la gură.

-Aşa este, luminată Doamnă, răspunse unul dintre ei. - Dar asta când se duce mreana la alt bărbătuş şi îl lasă pe fostul cântând din nai. Împărăteasa le dădu câte un galben şi îi lasă să plece. -Unde este bucătăriţa? întrebă împărăteasa. -Aici sunt Luminaţia Ta. -Auzi? Să iei peştele acesta de 5 kg. şi îl găteşti. Te descurci? -Cum să nu, prea Luminată împărătiţă. Am luat ediţia din acest an „Master chef" cu master chefii Bontea şi Scărlătescu. -Mă bucur. Ia spune cum ai să procedezi? -Păi îl spăl, îl curăţ de solzi, îi scot intestinele, apoi îl tai rondele. Aş putea dacă doriţi să scot din cap o ciorbă foarte bună, să va lingeţi pe degete. -Nu mulţumesc. Ca să mă şterg pe mâini folosesc şerveţelele. Poate împăratul. Aşa... continuă. Sau asta este tot? -Presar un praf de sare şi îl las cam o jumătate de oră să capete gust. Pe urmă fac un amestec de pesmet cu boia dulce. Trec bucăţile de peste prin pesmet şi boia apoi le pun la prăjit în tigaie. O să iasă peştele prăjit la care putem adăuga în farfurie mujdei de usturoi şi alături o mămăliguţă caldă şi moale să... Bucătăriţa îşi lua seama că mai pomenise chestia aceea cu linsul aşa că o lasă baltă. Împărăteasa înghiţi în sec. -Bine fată, te las să faci ce trebuie şi să vii te rog cu el la mine în cameră când are să fie gata. -Cum este voia Luminăţiei voastre. Bucătăriţa lua târna cu peştele, şi se duse în bucătăria palatului. Nu mult după asta, un miros plăcut de peşte prăjit umplu palatul de la turnurile cele înalte, până la pivniţele cele mai adânci. Cei de la pază simţiră cum le chiorăie maţele, mai dihai că urletele lupilor în codru în plină iarnă. Împăratul leşină. Ca să îşi vină în fire, i se dădu o farfurie cu mici şi o sticlă de bere Ciuc. De-abia, de-abia îşi veni în simţiri că era să leşine din nou. În sfârşit, ca să nu mai lungim vorba. Ieși un peste prăjit de toată frumuseţea. La pofta cu care îl mâncă împărăteasa, ar fi trebuit să facă două perechi de gemeni, una de băieţi şi alta de fete. După opt luni, burta împărătesei arăta rotundă ca o lună plină şi în noaptea aceea, împărăteasa născu un prunc frumos, alb la faţă, cu părul blond căzut pe umeri şi îl numi, „Spic de Grâu". Ar fi putut să îl numească Mreană împărat, sau Solzişor în prima etapă a copilăriei, după tatăl său, ori dacă intenţiona să fie un erou, putea să îl boteze Pardaillan sau Cartouche, după ţigările fără timbru care treceau graniţa în mod incognito. Dar în sfârşit. La naştere, orice femeie este puţin traumatizată, iar altele rămân aşa multă vreme, se apucă de năzbâtii, descoperind că sunt poete, deşi nimeni nu le confirmă iluziile doar aceia care le vânează pentru profitul lor intelectual de un leu şi douăzeci de bani. Ce este drept, împărăteasa nu se apucă să scrie poezii sau romane pe site-urile de literatură fiind o femeie deşteaptă si cu un mare bun simţ. Preferă să moară în mod discret, lăsându-l pe împărat să se descurce cum o putea şi pe prinţișor în condiţii asemănătoare. Acesta se descurcă mai repede, găsindu-şi doi prieteni de joacă. Aveau aceeaşi vârstă cu el şi semănau toţi trei între ei de parcă erau fraţi: Pe unul îl chema ca pe maică-sa, -„Master chef " şi pe celălalt „Petrea Căţelei".

„Coroniţa de Sânziene” de Danaela De mică învăţasem să îmi fac coroniţe din toate florile câmpului, în ordinea înfloririi lor după voia LUI. Cele mai dragi? Toate. Uneori adăugam un bujor sau un trandafir. Doar câte unul, prins ca o nestemată în mijlocul frunţii. Sau îmi făceam coroniţe din frunze, iar fire lungi de iarbă îmi alunecau pe spate. Puneam gingaşele flori de mac să–mi fie orbitoarele lumini care să anunţe că exist. Nu ştiu ce gând se strecura în mine pentru a împlini aceste adevărate ritualuri, dar copilăria, apoi adolescenţa, mi-au fost marcate de ele. Şi, mai încoace, de câte ori am avut ocazia, le-am împletit. Nu rupând orice floare. Nu pot face asta. Spun o rugă şi ştiu că Zâna Florilor mi le dăruieşte. Cred în poveşti cu toată fiinţa mea. Florile parcă se apleacă sub degetele mele şi se desprind cu uşurinţă. Nu le doare! Florile de SÂNZIENE! Legendele despre EA le ştiu de mică, de la Bunicu'. O venera. Mângâia florile Ei cu gestul, cu vorba, cu privirea… Erau ca nişte domniţe scoborâtoare din stele. Iar când îmi aducea într-o anumită dimineaţă o coroniţă, parcă strălucea el. Mult timp nu am înţeles de ce nu mă lăsa tocmai din florile de sânziene să-mi fac singură coroniţă, dar m-am obişnuit cu ideea că aşa trebuie, să mi-o aducă el de prin cine ştie care loc vrăjit. Apoi, într-o bună zi, mi-a spus că e timpul să îmi fac singură prima mea coroniţă. Eram deja adolescentă, eram în vacanţă şi nu mă mai săturam ascultându-l vorbind sau tăcând, în lungile noastre plimbări pe dealuri, pajişti, prin lanurile de grâu cu maci. Era noaptea magică a Sânzienelor, a Doamnelor, urmaşe ale Marii Doamne, coborâtoare din stele, cum aveam să aflu mai târziu, pe pământul nostru, pentru a ne fi îndrumătoare de neam prin cele şi prin cei pe care avea să îi iniţieze.

M-am pregătit minuţios pentru magica noapte atât de aşteptată. O noapte de basm, caldă şi plină de miresme care te cuprindeau din toate părţile. Am ajuns într-o poiană luminată de raze puternice de lună. Bunicu a început o rugă, parcă adresânduse unei fiinţe apropiate, dar faţă de care avea un imens respect/adorare. „Roagă-te şi tu‖, mi-a şoptit blând. „Iană–Sânziană, dăruieşte-mi cununa de aur!‖, am spus, fără a-mi mai aminti ruga învăţată dinainte. Am privit întrebătoare spre Bunicu, în ai cărui ochi am văzut aprinsă o flacără de mândrie: „Doar sunt nepoata lui preferată!‖, am gândit, neînţelegând atunci altceva. Am început să culeg florile galbene şi fragile, care aveau o putere ca de oţel în ele. Firele se unduiau uşor sub degetele mele şi, am împletit cununa pe care Bunicu', cu un gest sacru, mi-a aşezat-o pe cap. Am simţit cum o pulbere de aur se revarsă din creştetul meu, prin tot corpul. Am rămas tăcuţi amândoi în magia care ne cuprindea din ce în ce mai puternic, fără putinţă de împotrivire. Simţeam tot mai clar cum sunt purtată spre alte tărâmuri, în alte spaţii şi timpi, spre o depărtare pe care am purtat-o în adâncurile mele de atunci, de care începeam să devin conştientă datorită… coroniţei. „O mare de fiinţe alcătuite din cele mai frumoase vibraţii aurii este înaintea mea. Văd marea de capete dintr-o sală imensă, de fapt un spaţiu imens, ale cărei margini doar bănuiesc că există. Nimeni nu întoarce capul spre mine, dar, cum înaintez, se deschide o cărare care se reface la loc după ce trec. Ajung în primul rând. În faţă este un spaţiu cu o putere mult mai mare. Apar trei Fiinţe dintr-o lumină care îi învăluie şi îi cuprinde treptat pe toţi. Ştiu, fără să-mi spună nimeni, că trebuie să păşesc spre ei. De fapt, ei mă atrag prin forţa lor în centrul spaţiului. Alunec ca o boare şi rămân în măreţia care începe să mă cuprindă. Un cerc de Lumină începe să se contureze deasupra noastră, cuprinzându-ne în razele care coboară din EL. Ploaie de aur, cu cele mai fine şi mai strălucitoare lumini pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Pătrunde blând în mine transformând total fiinţa care am fost până acum. Mai trăisem stări asemănătoare în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor făcute cu Bunii şi Marii Învăţători. Dar acum, parcă e totalitatea tuturor acelor clipe. De fapt, mult mai mult. Reverberaţiile din jur se transformă în sunete care se adună ca o uriaşă sferă, cuprinzându-ne în ea. Apoi explodează, îndreptându-se spre toate lumile Creaţiei. Rămân nemişcată în vibraţia sunetelor. Ele se înalţă spre Lumina de deasupra cercului în care suntem, revenind apoi ca o stare de împlinire asupra tuturor. Cele trei fiinţe de lumină mă cuprind într-o contopire în care devenim un tot din care se desprinde doar o UNICĂ fiinţă, asemănătoare şi totuşi diferită de mine. Am fost UN întreg, suntem şi acum, dar în două fiinţe. Sunete vii de uimire se înalţă spre cerul de deasupra. Înţeleg că, pentru această clipă, am fost pregătită îndelung. Dar menirea mea aveam să o aflu în curând, cu o bucurie imensă când mi-ai spus: „Vei fi prima întrupare a FEMEII pe Pământ. Zeiţa Femeie apoi Femeia sacerdotesă, Iniţiatoarea. Vei deveni iniţiatoarea Iniţiaţilor. În misiunea Ta, vei primi ajutor de la Cel care s-a format odată cu tine, pentru o nouă devenire pe planeta care vă este dată în grijă. Voi veţi hotărî ce aveţi de făcut, prin respectarea Legilor divine ”. Glasul pătrunde adânc în mine. Nu voi uita niciodată menirea care mi-a fost dată spre Împlinire. Cercul de Lumină de deasupra capetelor noastre mereu va exista, cunună care ne este şi ne va fi veşnic legământ. Veşnic! Acesta va fi primul simbol pe care îl voi dezvălui celor de pe planetă. Mii de fiinţe de lumină mă vor însoţi. Vor fi timpuri când cei de pe planetă le vor vedea în toată splendida lor frumuseţe. Apoi, grupul lor se va restrânge în temple, unde tot vor fi adorate. Îi vor iniţia pe cei desprinşi din EL, care vor uita mai repede cine sunt, ce menire au. La unele fiinţe, puritatea şi frumuseţea lor va deveni motiv de mândrie şi de orgoliu. Aşa se vor înveşmânta în straie groase, grosiere, trebuind apoi să înveţe să le transforme în veşmânt de lumină prin multe treceri, prin multe vieţi pe pământ. Prin multe dureri şi pierderi, prin despărţiri de cei cu care coboară ca parte a lor pe planetă. Toţi şi toate desprinşi din noi, cei DOI - UNU dintru acest Început al Începuturilor. Ne vom regăsi într-un Final, într-o deplinătate care va cuprinde planeta atât de iubită. Mereu vor fi spirale de lumină, de legătură cu TOTALITATEA FIINŢEI. Mulţi o vor simţi singuri, din când în când, mulţi vor vrea şi vor învăţa să devină pe deplin conştienţi de ea. Învăţături care se vor transmite mereu şi mereu". ☼☼☼ În jurul meu, apar fiinţe gingaşe, a căror bucurie se revarsă în mine, parcă întregindu-mă. „Sânzienele!”, şoptesc şi retrăiesc clipele de până acum, de pe pământ, ca parte desprinsă din Marea, Divina Întrupare a Cerului, a Femeii coborâtă şi prin mine aici, pe pământ, în deplinătatea splendorii EI. „Noi am ales să nu fim niciodată întrupări, tu, da! Şi te iubim pentru asta, pentru Puterea de care dai dovadă. Ne cutremură durerea dorului din tine. Este mai mult decât putem noi trăi, dar înţelegem. Vibraţia noastră nu se mai poate transforma, ea este limita noastră, aşa, ca în această noapte, unica din an. Şi pentru ea am făcut mari eforturi, dar de dragul celor ca tine, lângă care vrem să fim. Dacă am coborî în materie, ne-am dezintegra.‖ Unele au făcut-o fără Voia Divină, iar acum sunt… Flori, sunt disipate în multe flori. Fiecare floare cuprinde/are o mică vibraţie dintro zână sânziană. Nu ştie nimeni dacă vor putea vreodată redeveni Fiinţe de lumină. De asta se spune că totul este viu pe planetă. Când cineva rupe o floare şi nu se roagă înainte, o rupe cu tot cu vibraţia din ea. Şi ne doare pe toate. Atunci când auzim ruga, ridicăm vibraţia din acea floare, şi ea rămâne în spaţiul planetei, luminând. Durerea provoacă perturbaţii atmosferice

uneori, cum spuneţi voi. Când e prea mare cantitatea de durere provocată, atunci şi revărsarea de durere e pe măsură. Dar oamenii nu mai ştiu asta şi se înspăimântă de cutremure sau de ploi torenţiale sau de tsunami. Tu eşti cea din grupul nostru care a ales întotdeauna să FIE pe pământ. Ai retrăit în noaptea asta formarea TA, ca şi a noastră, a tuturor. Suntem toate EA, fiecare în parte, dar şi ca întreg. Chiar în această viaţă, vei avea multe de îndurat, de învăţat, dar îţi vom dărui din bucuria noastră mereu. De asta ai fost adusă aici, în această noapte. Cândva, va mai fi una, dar doar dacă vei fi împreună cu EL. Atunci, menirea ta va fi aproape de împlinire. Vei fi conştientizat multe din cele ce le-ai aflat în această noapte, dar pe care o să le uiţi. Ele vor rămâne în tine, în memoria celulelor tale. Ele îl vor atrage cândva şi pe EL. Până atunci, vei învăţa pas cu pas ceea ce ţi-ai propus. Îi vei învăţa şi pe alţii. Partea umană, magnetismul planetei, va fi un mare învăţător în a te detaşa. Grea durere provoacă această detaşare, înţelegere, care le va fi dată multora, dar puţini vor avea puterea de a o pune în practică. Vei vibra cu sufletul multora, unii vor vibra mai puternic cu al tău. Atunci vei trăi clipe de fericire. Dar fugare. Nu vor fi împlinirea pe care o ştii, aceasta va veni doar când vei fi pe deplin pregătită. Şi EL, la fel. Are multe de împlinit. Va şti şi el mereu că te caută. E la fel de puternic şi de minunat ca şi tine. Vă vom ocroti pe amândoi, aducându-vă din când în când aminte unul de altul. De întâlnit, sigur vă veţi întâlni. Această informaţie nu ţi-o vom şterge, ca să-ţi fie mai uşor, ca să poţi să te ridici din clipele grele, umane. Dar încrederea în ea îţi va aparţine întotdeauna. În această viaţă, ai multe de conştientizat şi apoi de dus la împlinire, pentru tine, dar şi pentru alţii. De aceea, te vom ajuta mereu în ceea ce ţi-ai dorit când ai depus jurământul. ☼☼☼ CUNUNA! Mă trezesc din visare, ducând repede mâna spre Cununa de pe cap. Simt atingerea florilor ca pe cea mai mare şi mai deplină confirmare că visul nu a fost doar un vis. Bunicul mă urmăreşte atent. Nu întreabă nimic. „Acum ştii‖, spune el. „Mai târziu, vei şi înţelege‖, spune blând, apropiindu-mi capul de pieptul lui. „Toate au un timp al lor, căruia nu i te vei putea împotrivi‖, îmi spune cu o umbra de durere în glas. O lacrimă curge din ochii lui, vestind timpurile care au să vină. ☼☼☼ Zânele sunt şi au rămas pentru mine ca o mărturisire din gândirea necunoscută a lui Dumnezeu pe care noi oamenii vrem a o cunoaşte. Cântec fără de cuvânt pe care doresc să îl cuprind în mine, să învăţ că nu sunt singură ci în acord cu natura fremătând de bucuria Ei: Cartea din care învăţ să citesc atunci când devine realitate descoperită între două secunde din inima mea, asemeni iubirii. Zânele sunt parte din farmecul Femeii. Poporul Cheyenne vorbeşte despre Femeia Stea care a coborât din Ceruri pe Pământ. Sau în alte legende se spune că ea a apărut în manifestare dintr-o lacrimă a Zeului care a căzut pe pământ şi a format un lac. La suprafaţa apei a îmbobocit un lotus, care deschizându-se, a revelat-o pe zeiţă. Dar la noi?! Aici Ea a devenit şi Zâna Zânelor care strălucesc în jurul ei sporindu-i frumuseţea atunci când îi mărturiseşte LUI iubirea. Iar zânele lacurilor, şi pădurilor şi florilor şi a tot ceea ce este scris în Cartea Vie a Vieţii, sunt aşa, mereu, sub Binecuvântarea Ei şi a Lui, asemeni îngerilor. De zâne trebuie doar să te bucuri, aşa cum te bucuri de Dumnezeu. Altminteri ele te pedepsesc învăţându-te ce trebuie să faci. Zânele – Gândul frumos al lui Dumnezeu plin de Iubire, pe care ÎL vedem doar cu ochi de copil. Iar natura fiind parte din Creaţie , în care El însuşi este cuprins, cele care ne însoţesc în cunoaştere sunt zânele. Ele nu ne spun nimic, doar se joacă cu noi, cântă cu noi, ne iau în dansurile lor vijelioase ca o părere de adiere de crezi că armonia este nemişcare de la un capăt la celălalt al nemarginilor, tu plutind asemeni unui vis. Sunt Iubire!

„Dacă…” de Agafia Drăgan Zăcea de ceva vreme. Cu fiecare zi care trecea parcă mă pietrificam, mă detaşam de el fără să vreau, încet, încet, nu-l mai cunoşteam. La început încercasem să mă mint, să îl mint. Îi simţeam frica şi lupta, dorinţa de a mai fi puţin. Nu-l înţelegeam, nu-i înţelegeam încăpăţânarea de a suporta chinul. Nu ştiam ce mă doare mai mult prezenţa morţii sau durerea lui. -Te doare, tată? -Mă doare,fata mea. Îl priveam golită de gânduri şi sentimente, străină . Mă speria lipsa asta a mea de compasiune." E totuşi tatăl meu Cum pot fi aşa de... Obsedant, o dorinţa mă bântuia fără putinţa de a o înăbuşi. ― De s-ar termina odată!‖ ―Doamne! Ce e cu mine cum pot să gândesc aşa?‖ Şi totuşi

nu puteam să mă opun acestei dorinţe…. Niciodată nu şi-a plâns durerea, se stingea, tăcut ( ştiam de la medic că durerile sunt cumplite) şi atunci, întrebăm mirată, iar şi iar. -Te doare tată? -Mă doare fata mea. Stai lângă mine aici pe pat, vreau să vorbesc cu tine. Mă ţinea de mâna fără să mă privească. A început să-mi şoptească frânturi din viaţa lui. Sărea de la una la alta, obositor. Încercam să-l ascult. Nu puteam, cuvintele păreau fără înţeles. -Să mă ierţi, fata mea. Am tresărit. -De ce să te iert? Întrebarea a rămas nerostită, obsedantă în mintea mea blocată. Şi întrebam iar… mecanic… -Te doare, tată? -Mă doare, fata mea. Îmi vedeai nerostita întrebare şi spuneai: -Sunt fericit că pot să te mai văd. Ţi-ai cerut iertare de la mine. De ce, tată? Ce aveam să-ţi iert? Ce am să-ţi iert? Pentru ce tată mi-ai lăsat povara iertării tale? Am înţeles atunci câtă iubire era în tine. Am înţeles acum de ce nici un geamăt nu ieşea de pe buzele tale, de ce luptai. A venit apoi o propoziţie şi în urmă ei tăcerea. - Să nu mă uiţi, tată! Am aprins mecanic o lumânare, o strângeam cu ambele mâini, aş fi vrut să te prind de mâna, să te întreb ceva dar o amintire din copilărie se trezise în mine. Bunicul îmi spusese la moarte bunicii că nu e bine să întorci omul când moare din drum, că se chinuie. Te-am privit tăcută, priveam un corp bătrân. Nu, nu ere tata. Tata rămăsese să locuiască în mine. Am crezut că nu mai respiri şi ţi-am închis uşor ochii cu mâna, atunci te-ai ridicat puţin cu o ultima forţare şi ai scos un geamăt. Geamătul ăsta, tată, parcă purta în el cuvintele…. -Să nu mă uiţi tată!… De atunci cuvintele se zbat în mintea mea în întrebări. -Cum să nu te uit, tată? -Cum să te uit tată? Atâta de puţin te-am cunoscut, atât de multe aş fi vrut să-ţi spun şi nu am făcut-o. Dacă aş fi avut timp… Timp am avut… Dacă... oare de câte ori am spus dacă în viaţa mea? Şi oare de câte ori voi mai spune încercând să găsesc o scuză fragilă care să-mi minimalizeze vina. Dacă... aş fi putut să-i spun, să-i arăt cât îl iubesc, dacă i-aş fi acordat mai mult timp, dacă aş fi încercat să înţeleg, să ascult. Dacă…

Poftă de viaţă (din seria AlchiMia)

de Mihai Cotea Mi-era foame… din nou. Senzaţia îmi luase minţile și nu era pentru prima oară, în ultimul timp începea să se întâmple tot mai des. Devenisem obișnuită cu senzaţia de foame, aproape că făcea parte din mine. Aici, la orfelinat, îţi organizezi timpul după orele meselor, ba chiar începi să și gândești în funcţie de ele. Se apropia ora de care îmi era teamă cel mai mult. Toţi o știau, începuse viermuiala. De fiecare dată când auzeam sunet de oale sau tacâmuri, simţeam cum ne transformăm tot mai tare. Nu eram doar eu, eram toţi dezumanizaţi până la urmă. Descoperisem cu câteva nopţi înainte că asta conta cel mai tare, acesta era preţul cel mai scump – un stomac sătul mergea dincolo de amiciţii sau pacturi… valori efemere… eu nu mai aveam prieteni, toţi ne vedeam ca pe niște posibili concurenţi pentru acel blid cu mâncare. Concurenţa era acerbă și nu se ierta nimic. Când, în sfârșit, venea ora servirii mesei, metamorfoza schimonosirii sufletului era în floare și de aici începeau să se declanșeze reacţiile exterioare: îmbrânceli, înjurături, scuipături… pe unii îi admirasem cu ceva timp înainte, asta mă durea cel mai tare. Cel mai trist era să realizez faptul că toţi căutau câte un câștig ‖delicios‖ de la celălalt. Dacă îmi furi ‖ceva bun‖ de la bucătărie, poate te ajut și eu cu ce ai nevoie. Ce nevoie să am? Aveam aceleași nevoi ca și ei, tot o porţie de mâncare… Trist era că acum îmi dădeam seama că senzaţia de foame devenise de nestăpânit și mă controla. Nu mai reușeam să fac doi pași fără să mă gândesc la o recompensă ‖dulce‖ sau ‖sărată‖. Gusturile difereau mereu, nici măcar nu alternau, nu le puteam învăţa mersul. Trăiam o tristeţe de fiecare dată când îi vedeam în ce se transformă pentru acel blid cu mâncare. Mie mi-era rușine să mă exteriorizez, deși eram la fel ca ei, de ce să nu recunosc? Mâncarea începea să mănânce din sufletul meu zi după zi, șiatunci intram într-un cerc vicios. Pe de o parte aveam tristeţile mele pe care le duceam de ani de zile și care nu-mi dădeau pace, pe de altă parte apărea și mâhnirea asta nouă faţă de comportamentul celorlalţi… toate acestea îmi hrăneau frustrările și implicit pofta de mâncare. Viaţa la orfelinat devenise o vânătoare în care cel mai tare conta prada nu și modul în care vânai, acesta putea fi murdar, lipsit de principii ori de etică… dar ce erau astea? Și-așa nu ţineau de foame. Nouă, tuturor, ne era prea foame, unii spuneau că suntem ‖generaţia flămânzilor‖, dar nu ne foloseam această foame spre ceva util, constructiv, ci spre beneficiul propriu. Nici măcar nu ne mai ajutam semenii, nu ne alinam niciodată foamea unii altora, doar individual, egoist. La finele zilei cu ce rămâneam? Nici măcar cu senzaţia de foame adevărată, darămite cu prieteni lângă noi… ne mâncaserăm unii pe alţii.

… Îmi amintesc amarnic de vremurile acelea când îmi era foame… acum îmi este sete, dar setea mea merge spre abstract, spre necunoscut și spre explorare. Simt că am ajuns pe o cărare mai dreaptă. Nu știu sigur încotro curge această apă nouă în care mă scald, doar știu că acum am reușit să trec de apa nonvalorilor alături de amici adevăraţi, singurii cărora le pasă și de altceva în viaţă. N-a trebuit să fac o selecţie sau și mai rău, să le dau probe de loialitate, a trebuit doar să-i învăţ să înoate (chiar dacă o fac contra curentului uneori), așa cum am învăţat și eu… pentru asta mi-au rămas recunoscători, așa cum le sunt și eu lor pentru lecţiile învăţate. Dă-i omului mijloacele necesare și îl vei fi ajutat cum nu se poate mai mult! Am o poftă nebună de viaţă, o poftă de lecţii de viaţă pentru a-mi ostoi, totodată, setea de cunoaștere. Eu sunt Mia.

Terapie de grup de Anca Potinteu Bună, sunt Sanda și sunt dependentă de... nu așa se spune în filme? Acel moment când ai realizat în sfârșit care era problema ta și ai umplut perna de lacrimi de furie, când după o serie de palme și două cutii de îngheţată de vanilie ai reușit în sfârșit să te recunoști și, calmă, să-ţi faci calculele în funcţie de noua realitate, veche de fapt. Mă urăsc. Mă urăsc cu toată puterea de care sunt în stare. În ochii mei nu sunt demnă nici să strâng gunoaie de pe stradă, nici să curăţ toaletele publice. Îmi risipesc toată energia căutând contraargumente să par cinică celor care mă iubesc, cu speranţa că poate într-o zi vor înceta să o facă. Abia atunci, scăpată de laţurile acestui sentiment, voi putea să mă urăsc deplin, astfel încât să-mi găsesc locul în infern prin alegerea sublimă a propriei morţi. Cum de mă iubește cineva? Nici eu nu știu, printr-un miracol în care nu cred, am o viaţă așezată, cu familie, copii, casă și mașină, mică afacere și rate la bănci. Soţul mă iubește, bărbaţii întorc capul după mine când îmi aranjez părul și urc pe tocuri, scriu versuri... Versuri, nu poezie, poezia se naște în mintea cititorului ca un certificat de calitate a scrisului. Și atunci? Să o luăm de la început... Prima dată când mi-am pus problema frumuseţii aveam vreo 8-9 ani, o faţă negricioasă, cu ochi ca piperul și o tunsură băieţească cu breton. Mă uitam în oglinda din dormitorul părinţilor mei și încercam bijuteriile de mireasă ale mamei, un colier și niște clipsuri cu pietre transparente care-mi răneau urechile. Mama era o femeie frumoasă și caldă, cu un simţ natural al eleganţei, moștenit și de sora mea. Eu priveam la contrastul puternic dintre tenul meu și strălucirea podoabelor și-mi spuneam, aproape indiferentă, dar cu voce tare: Ce urâtă ești! N-o să se însoare nimeni cu tine! Apoi mă ridicam simplu, le puneam înapoi în sertarul secret și ieșeam pe stradă cu cheia la gât, probabil în chef de a-mi umili vecina de la parter, cu un an mai mare decât mine, cu vastele mele cunoștinţe de matematică. Aveam o gândire logică, deși asta nu m-a împins spre disciplinele reale, dimpotrivă, păream atrasă de orice lucru ce mă predispunea la reverie. Îmi amintesc cum venea doamna învăţătoare acasă la noi, era prietenă cu mama și-i spunea că visez cu ochii deschiși la oră, o ruga pe mama să-mi promită ceva, o ciocolată, o bicicletă (ţineţi cont că asta se întâmpla înainte de 89), numai să fiu mai atentă. Mă simţeam ca Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe..., asta nu pentru că îmi promisese mama ceva, ci doar pentru că poate singurul lucru atractiv pentru mine atunci erau basmele. Le citeam cu răsuflarea tăiată și le retrăiam când puteam, mai ales dimineaţa, căci școala începea la 10 și eu eram gata la 7 când pleca mama, după ce-mi împletea cele două codiţe groase și mi le lega cu bile roșii cu elastic, ca cireșele. Atunci, așteptam să se facă liniște pe coridor, încuiam ușa cu grijă, cu aceeași cheie de la gât și urcam până la etajul 4 al blocului, în uscătorie, deschideam geamul și priveam trecătorii ce de la distanţa aceea grozavă îmi păreau niște biete furnici. Apoi mergeam la școală, alergam, mai bine zis, după ce auzeam clopoţelul, la școala de peste drum, încercând să-mi evit colegii, mai ales pe unul cam șmecheraș care mă fugărea prin curtea școlii să-mi tragă de echipamentul de sport, pe vremea aceea o pereche de chiloţi negri și un maieu alb... Aveam o singură prietenă, Mălina, singura care avusese tupeul să-l repeadă pe colegul îndrăzneţ. Visam adeseori la școală, stam cuminte în bancă și-mi imaginam curbe periculoase cu noul meu Pegas, mă îndreptam spre trotuar și mă fura dunga drumului și aproape cădeam... nimic nu se compara cu senzaţia aceea de ameţeală! Nimic, nici măcar dulcea legănare programată pe malul râului mai târziu, când îmi vedeam rudele adunate bocindu-mă și dând din cap a neînţelegere, adică de ce să se omoare din dragoste, așa de tânără, la 16 ani, mai ales că dragostea nu i se refuza, ci dimpotrivă... adăugam eu și râdeam cu hohote, oricum, din albia râului terasat mai erau câţiva metri buni până la apă, tentativele mele de a-mi stârni autocompătimirea erau jalnice. O dureroasă fugă de tot ceea ce erau și apreciau ceilalţi a fost adolescenţa mea, fără prea mulţi prieteni, dar cu o iubire ciudată și convenabilă. Nu-mi amintesc să-mi fi spus că sunt frumoasă, doar că mă iubește și mă privea fix cu ochii ăia mari arcuiţi și mă săruta violent de parcă vroia să mă înghită pe loc cu gura aia frumoasă, crestată. Îi priveam umerii largi în timp ce desena nebun, încercând să-și explice probabil închipuirile ce-i populau mintea neagră... Nu mă dorea sau nu știa să-mi spună, oricum, conversaţiile și scrisorile noastre făceau cât o sută de acte fizice, simţeam dependenţa de el dureros fizic și senzaţia de lipsă de aer era la ordinea zilei. De restul nu-mi amintesc, au venit și au plecat tot așa, fără să mă clintească din împietrirea în care mă lăsase el. Gândul vieţii monahale cam pe atunci m-a prins, când îi provocam mamei reacţii foarte puţin materne cu tricourile mele negre și largi și atitudinea antisocială. Eram o sălbatică irecuperabilă în stare să stea zile întregi în casă fără altceva decât o grămadă de cărţi fără niciun alt scop decât acela de a mă face să evadez dintr-o realitate neprietenoasă. Ambiţia cu care mă mândream, cu care terminasem liceul în primii 10 și cu care intrasem la facultate tot așa, mă părăsise, lăsând locul unei indiferenţe din care am ieșit greu. Priveam la spectacolul zilnic din care doar răzvrătirile colegilor mai mari mă făceau să rânjesc diabolic. Apoi m-am cufundat în studiu, în obsesia scrisului viu, acela care nu numai că trăiește singur, fără autor, dar se și ridică și complotează împotriva lui. Înghiţeam texte cu o poftă neostoită, ferici-

tă că îmi găsisem în sfârșit calea. Apoi l-am întâlnit pe soţul meu. Avea același fel de ochi, aceeași privire fixă la care se adăuga dorinţa de mine, dorinţă pe care n-am înţeles-o niciodată. Au urmat câţiva ani grei în care fericirea îmi bătea la ușă și eu refuzam să-i deschid, de frică. Aveam coșmaruri în care viaţa bună ce mi se deschidea înainte dispărea înainte de a începe. Mă trezeam noaptea și mă rugam să mai trăiesc un pic, să nu mor acum, când îmi era în sfârșit bine, când găsisem pe cineva căruia nu-i păsa cum mă îmbrăcam, cât mă îngrășam, dacă mă fardam sau nu, căruia îi păsa de mine și vedea frumuseţe în locuri în care nici nu gândeam să o caut. Ce frumoase timpuri în care iubirea era de-ajuns... - Sanda? Domnișoară Sanda! Mă auziţi? Chemaţi-l pe doctor, cine e de gardă? - Antonescu, de la interne. - Bun și ăla, spuneţi-i că iar a depășit 48 de ore de somn. Iute, că e în REM. Rezidenta își trase halatul ce-i atârna doar pe un umăr și se apucă de studiat fișa. Sanda era pacienta ei, studiul ei de caz pe care-și scria teza, așa că rezerva Sandei era prima oprire din tura de weekend. Anamneza ei era din cele mai ciudate. Practic își ducea viaţa în somn, dormea mai mult decât orice altă persoană, iar când se trezea își amintea tot ce visa. Problema era că somnul îi era populat de coșmaruri cu efecte groaznice asupra psihicului. În puţinele momente de trezie fusese diagnosticată cu stres posttraumatic de... somn, în lipsa altui termen specializat. Simptomele erau din cele mai grave: depresie, anxietate, iritabilitate, labilitate, culpabilitate, toate manifestate surprinzător, în vis. La trezire, Sanda cerea imediat hârtie și pix și începea să-și noteze visul. Vestea despre jurnalul și boala ei ciudată făcuse deja turul televiziunilor, ocazie cu care spitalul din mica urbe fusese asaltat de escroci cu pretenţia de vindecători miraculoși. Rezidenta fusese aceea care ţinuse piept invaziei, care, cu ordine precise și scurte, a restabilit ordinea în secţie. Tot ea o plimba pe Sanda seara, pe alei lăturalnice prin parcul spitalului, și o asculta cu atenţie, ca pe o prietenă cu probleme. Asta conta enorm pentru pacientă, ca fiind singurele momente în care se simţea, după spusele ei, normală. Rezidenta bătea cu degetele un ritm nervos pe bara albă a patului și când intră infirmiera izbucni: - Ce durează atât? - Domnișoara doctor, eu l-am anunţat, domn doctor a... a râs, a zis că nu-i nicio grabă. - Poftim?! Și se repezi spre ușă, când o mișcare a Sandei îi tăie elanul. - Melania! se auzi o voce stinsă... - Acum îţi aduc. Iute, adu caietul, o repezi rezidenta pe infirmieră care, de data asta se mișcă repede, astfel încât în două minute Sanda scria. - Am visat că eram la o întâlnire de terapie de grup, știi, cum arată în filme cum se adună drogaţii și alcoolicii... - Încet, draga mea, nu ne grăbește nimeni... nu ţi-e foame? întreba așa într-o doară, se știa că, până nu nota tot, Sanda nu mânca nimic. - Da... și-mi făceam un rezumat din viaţa mea, dacă o pot numi așa... - Nu te grăbi cu concluziile, îţi amintești? Am vorbit despre asta... - Da, nimic nu e sigur, nimic nu e definitiv, știu... Ciudat cum în vise sunt foarte sigură, ele vin ca o concluzie, ca un rezultat al unor îndelungi reflecţii, de parcă în spatele meu cineva notează ce fac eu în timpul zilei și apoi îndeasă tot în mașina de spălat de unde le scoate albe, clare. E chiar ciudat, de parcă nu-i destul că mă dedublez, nu-i destul că alta ca mine îmi trăiește viaţa în somn, îmi mai trebuia un eu-judecător... Îl simt urmărindu-mă, chiar și acum, cu un aer sfidător, de parcă ar fi însuși destinul, marele păpușar care scrie în cartea vieţii... Rezidenta o asculta cu ochii mari, uitând să mai noteze la rândul ei în agenda medicală primită cadou de Crăciun. Pentru prima dată era acaparată cu totul de visul pacientei ei. De obicei, deși cu destule detalii, visele nu erau așa de exacte. Sanda nota și citea în același timp cu voce tare parcă dintr-un manual interior din care părea că doar copiază. Fără greșeli, fără ștersături, fără dubii. - Melania! Am citit că stresul posttraumatic are un mare avantaj, deși eu l-aș numi neajuns. Chipurile, boala asta îţi provoacă incapacitatea de a trăi sentimente de dragoste... Și Sanda râde la vederea chipului nedumerit al prietenei ei, rezidenta. Îţi dai seama? Tu, cu frumuseţea ta sculptată, ai putea, dacă ai avea boala asta, să reziști oricărui atac de seducţie de la doctorii primari... și știi că sunt unii la neuro deloc de lepădat... Dar ar și trebui să simulezi la greu ca să te încadrezi în peisaj... O doctoriţă cu succes în amor și timp liber pentru asta este un paradox, nu? Și Sanda se porni pe un râs care, ca și somnul, părea că nu se mai termină. - Ai terminat? se încruntă rezidenta. - Da, „iubirea era de ajuns‖. Crezi că iubirea e de ajuns? și ochii Sandei clipiră serioși. - O fi, pentru îngeri, mormăi ea și se cufundă în lectură... Of, Sanda, ăsta e vis sau...? - E pregătirea pentru vis, draga mea, și Sanda zâmbi misterios. Vino la noapte să vezi, o să încerc să visez viu, poate o să și vorbesc. Oricum, am auzit că au adus un aparat de înregistrare a frecvenţei REM, aș vrea să fii și tu acolo... - De unde știi.... - Șșșt! Am visat... să nu crezi că scriu chiar tot... Deseară, ne vedem deseară! Și Sanda dispăru pe culoarele albe cu linoleum albastru, lucios. ........................................................................................................................................................................ - Domnișoară doctor, treziţi-vă, începe! Domnișoară doctor! - Ce-i? Ce s-a întâmplat? - Sanda! Visează! Și vorbește! Toţi doctorii sunt în rezerva ei! A început experimentul! Rezidenta sări din pat, luă repede o gură de apă rece, își stropi faţa răvășită și-și legă părul negru, încurcat, într-o coadă, la spate. Apoi ieși val-vârtej din camera de gardă rezervată doctorilor și rezidenţilor și se îndreptă cu pași repezi spre secţie.

Holul alb era pustiu, iar neoanele clipeau straniu în pătratele lor metalice din tavan. Îi veneau în minte cuvintele Sandei din prima zi de internare: Știi de ce sunt verzi pereţii saloanelor de spital? Sau cei din blocul operator? Imaginează-ţi chirurgii de orice fel care nu văd decât roșu în faţa ochilor toată ziua (și aici Sanda izbucnise în râs), au nevoie de o suprafaţă de anulare a efectului negativ din retină. În loc să vadă tot restul zilei pete verzi pe pereţi albi, văd o singură culoare unde se confundă toate spaimele și toate reacţiile adverse posibile... În camera Sandei era liniște totală. Toţi rezidenţii și medicii de gardă stăteau și urmăreau aparatul care transmitea impulsurile nervoase la un calculator. Nu se auzea decât ţârâitul de greier al aparatului și un fel de pocnituri de parcă în interiorul lui era prezentat un film cu uragane, la radio. Sanda stătea ridicată pe o pernă, cu mâinile adunate sfătos într-o poziţie semi-cristică, purtând pe cap coroana de electrozi. - Începe, șopti doctorul Vasilescu, un bărbat de vreo 40 de ani, singurul care credea posibilă o oarecare revenire a pacientei. Din aparatul ce zbârnâia acum destul de tare plecau două cabluri spre un calculator medical special conceput pentru descifrarea impulsurilor EEG. Pe monitor urma să apară în timp real transcrierea visurilor Sandei... „Rezidenta sări din pat, luă repede o gură de apă rece, își stropi faţa răvășită și-și legă părul negru, încurcat, într-o coadă, la spate. Apoi ieși val-vârtej din camera de gardă rezervată doctorilor și rezidenţilor și se îndreptă cu pași repezi spre secţie. Holul alb era pustiu, iar neoanele clipeau straniu în pătratele lor metalice din tavan. Îi veneau în minte cuvintele Sandei din prima zi de internare: Știi de ce sunt verzi pereţii saloanelor de spital? Sau cei din blocul operator? Imaginează-ţi chirurgii de orice fel care nu văd decât roșu în faţa ochilor toată ziua (și aici Sanda izbucnise în râs), au nevoie de o suprafaţă de anulare a efectului negativ din retină. În loc să vadă tot restul zilei pete verzi pe pereţi albi, văd o singură culoare unde se confundă toate spaimele și toate reacţiile adverse posibile...‖ Rezidenta făcu ochii mari și se sprijini de pat. - Nu o atinge! strigară câţiva din jurul ei și încercară să o tragă înapoi. Era prea târziu. Sanda se trezise și o privea zâmbind: - Ai reușit! Ai venit! și-i întinse braţele. - Da, sunt aici, bâigui Melania, dar de unde știi că... - Ţi-am spus că nu scriu tot... doar n-o să le dau acestor brute cheia spre... - Șșșt! Te aud, sunt chiar aici... - Nu ne mai pot auzi, draga mea, acum visezi, dormi... ...................................................................................................................................................................... - Domnule Vasilescu, se impune o hotărâre și un diagnostic, insistă doctorul Antonescu, urmărind cu mâinile încrucișate reacţia colegului său de la neuro, pe care era oarecum invidios. - Sigur că da, diagnostic este deja, dar asta nu ne ajută la elaborarea unui tratament... Cel mai bun tratament pentru pacientă pare să fie, paradoxal, externarea. Oricum, episoadele manifestându-se doar în stare de inconștienţă, în somn, ele nu constituie un pericol pentru ceilalţi. Va avea nevoie doar de asistenţă permanentă, tot restul vieţii. - Perfect! fu de acord șeful clinicii, te rog, Vasilescule, întocmește epicriza și fișa de externare. Fișă de externare Numele pacientului: Sanda Melania Greceanu Diagnostic la internare: tulburare de personalitate de tip paranoid cu evoluţie spre schizoid Evoluţia bolii: favorabilă Diagnostic la externare: ______________________________ - Nu mai râde, Sanda! - Cum să nu râd? Le-am stricat aparatul! Hahahaha!

Cadoul de Rygett Iunie 1960. Şcoala generală a unui sat uitat de lume. - Copii, ştiţi voi cât de frumos este să dăruieşti? Te simţi împlinit şi inima îţi tresare când vezi zâmbetul de pe faţa acelui ce primeşte darul, nu-i aşa? - Ba da, tovarăşa învăţătoare, rostiră timid câţiva elevi dintre cei ce erau în fruntea clasei la învăţătură. În băncile din spate însă, câţiva mai neobrăzaţi murmurau încet cu feţele încremenite a mirare. - I-auzi, cadouri...zise unul dintre ei, eu n-am primit niciodată unu' ... - Linişte acolo în spate, fiţi foarte atenţi. Azi vom învăţa cum să dăruim! Ia să vedem, ştie cineva cu ce ocazii se fac cadourile? O fetiţă din banca întâi a cărei mămică era chiar tovarăşa învăţătoare ridică două degete.

- Lidia? - De ziua de naştere, tovarăşa învăţătoare! -S igur că da! Altcineva? - Carmen! - De moş Gerilă, spuse fetiţa al cărei tată , fiind şofer pe maşina cu cisternă transporta laptele sătenilor către oraş. - Adevărat! Mai ştie cineva? - De ziua numelui , pe mine de exemplu, mă cheamă Elena, deci la Sf. Constantin şi Elena, dar şi la ceilalţi sfinţi din calendar. - Buun, ce copii isteţi! Dar ia să vedem , numai de zile mari putem dărui? Cine ştie? Se lăsase linişte, doar o fetiţă cu chip de înger şi părul blond prins într-o buclă răsucită frumos în vârful capului, parcă ar fi vrut să ridice mâna şi nu prea îndrăznea. Citise ea, într-o carte de poveşti despre un băieţel care îi dăruise odată mamei lui o floare culeasă de pe islazul din apropierea casei , pe care o zărise când se juca împreună cu alţi copii. Învăţătoarea, ştiind-o pe fetiţă timidă o încurajă să vorbească. Fetiţa prinse curaj şi începu să spună povestea... - Foarte frumos ! Şi de ce crezi tu că i-a dăruit floricica mamei lui? - Pentru că o iubea tare mult ... - Bravo! Uite ce înseamnă cu adevărat să iubeşti. Dar se pot face tot felul de daruri , să-i bucurăm pe cei dragi, nu-i aşa copii? De exemplu , ce-ar fi , ca fiecare dintre voi să se gândească pentru Luni, la un cadou .Orice vreţi voi. Înveliţi frumos darul în hârtie şi îl aduceţi la şcoală. Nu uitaţi, nimeni nu-şi scrie numele pe pachet. Trebuie să fie o surpriză. Da? - Daaa, dădură copii din cap în semn de aprobare. - Acum strângeţi-vă în linişte ghiozdanele şi mergeţi acasă. Aveţi timp Sâmbătă şi Duminică să vă faceţi temele. Luni, toţi cei 32 de copii din clasa a patra se prezentară la clasă fiecare cu câte un pacheţel în mână. Le depuseră pe catedră aşa cum le spusese învăţătoarea şi aşteptau nerăbdători sunetul clopoţelului. - Bună dimineaţa copii! - Bună dimineaţa, răspunseră în cor. - Observ că v-aţi făcut temele, bravo! Catedra gemea de pachetele de toate formele învelite unele în hârtie de ziar altele în pânză de toate culorile. Cei ai căror părinţi erau ceva mai înstăriţi îşi permiseseră să învelească pachetul în hârtie albă. - Buun!Acum să vedem la ce daruri v-aţi gândit să oferiţi cuiva drag vouă .Vom numerota pachetele de la 1 la 33 apoi vom face 33 de bileţele cu aceleaşi numere,ca pentru tombolă.Le amestecăm bine şi fiecare dintre voi va extrage numărul cadoului pe care îl va primi. După vreo 10 minute învăţătoarea începu să strige catalogul în ordine alfabetică. - Bădele Lidia! - Da, tovarăşa învăţătoare! Te rog să extragi un bileţel şi să ne spui numărul extras. - Numărul nouă! - Să vedem, pacheţelul cu nr 9 este al tău. Poţi trece la locul tău în bancă. Mai departe,Ciochină Marian! Băieţelul blond cu faţă rotofeie sări vioi din bancă. Nu prea îi plăcea lui să înveţe carte dar la năzdrăvănii era primul mereu. Îşi luă pacheţelul cu numărul extras şi plecă la locul lui chicotind înfundat. Rând pe rând fiecare elev intră în posesia pachetului cu numărul extras,aşa încât mai rămăsese un singur pacheţel, cam mototolit ce-i drept, şi care revenea tovarăşei învăţătoare, pentru că şi dânsa participa la joc. În bănci, copiii fremătau de nerăbdare să deschidă pachetele, dar trebuiseră să aştepte. - Aşadar, toată lumea are pacheţelul pe bancă. Să vedem ce daruri am primit. Desfaceţi uşor pachetele şi aruncaţi ambalajul în coşul de gunoi. Trebuie să păstrăm curăţenia în clasa. Şi începură să se audă foşnete de hârtie ruptă în timp ce învăţătoarea le privea înduioşată chipurile luminate de bucurie la vederea darului. Erau copii simpli, majoritatea provenind din familii sărace,care se bucurau sincer de micile surprize. Aşezate frumos pe bancă, apărură cât ai zice peşte, cărţi de poveşti,carioci, mici jucării de plus,caiete, săpunuri,câte o pereche de şosete, mănuşi, fulare împletite din lâniţă de către bunici, etc... Fiecare pusese în pachet ceea ce crezuse de cuviinţă. Un singur băieţel stătea posomorât în ultima bancă şi nu îndrăznea să deschidă pachetul. Ştia că mama lui nu avusese bani să cumpere nimic. O duceau foarte greu. Nici măcar încălţări nu aveau toţi cei 8 fraţi şi fiind apropiaţi ca vârste, veneau cu rândul la şcoală. Învăţătoarea ştiindu-l mai retras şi că provenea dintr-o familie foarte săracă, el fiind al cincilea copil, îl încurajă zâmbind. Primise o cărticică de basme de Petre Ispirescu. Nu ştia el prea bine să citească dar tare s-ar fi bucurat, însă îşi aduse aminte că în pachetul lui mama lui pusese doar o turtă de mălai, tăiată frumos în pătrăţele şi pudrată cu puţin zahăr tos, şi învelită într-un ştergar curat. Ştia că era tare bună , pusese mama mai multe ouă decât de obicei şi mirosea aşa frumos dimineaţa când o scosese din cuptorul maşinii de gătit, că îi venea s-o rupă atunci pe loc şi să-şi potolească foamea. Ba chiar luase şi o joardă peste funduleţ, să ţină minte că trebuie să o ducă întreagă la şcoală, să n-o facă şi mai tare de râs. Îi era ruşine că erau atât de săraci... În fine, ce-o fi , o fi... Aştepta cuminte în banca lui. Pachetul cu turtă de mălai căzuse tocmai la fetiţa tovarăşei învăţătoare,care privea uimită căutând privirea mamei. Nu ştia ce să facă. Mirosul o îmbia să guste,dar ştia că nu e bine să mănânce numai ea. Aşa fusese învăţată , să împartă cu cei din jur ceea ce avea. Ridică sus două degeţele . - Tovarăşă învăţătoare , îmi daţi voie să împart din darul meu colegilor de clasă? Învăţătoarea, mândră de fetiţa ei răspunse pe loc. - Bineînţeles!

Şi o privi cu lacrimi în ochi. Împărţi fetiţa fiecărui copil câte un pătrat de prăjitură, care dispărea ca prin farmec, atât de gustoasă era, să mai fi fost.. Băieţelului nu-i venea să creadă, era fericit.Şi îi fusese atât de ruşine...plânsese o ora întreagă rugându-se de tatăl lui să-i dea câţiva bănuţi, deşi ştia bine că nu are de unde. - Copii, cum a fost prăjitura? - Buuună! - Astăzi am învăţat o lecţie de viaţă frumoasă E atât de plăcut să dăruieşti şi să primeşti,nu-i aşa copiii? - Daaaaaaa! răsună clasa de glasuri zglobii. - Acum se cuvine să şi mulţumim pentru darurile primite. - Mulţumim frumos, rostiră copiii într-un murmur dezordonat. Darul primit de învăţătoare stătea stingher într-un colţ, pe catedră. Învăţătoarea uitase de el, atât de mulţumită era de chipurile luminoase ale elevilor ei. Nici nu-şi dădu seama când trecuse ora, când clopoţelul sună anunţând recreaţia. Sala de clasă se goli imediat şi rămase cu ochii aţintiţi pe colţul catedrei. Nu mai avusese timp să desfacă pachetul ei. Dar nu mai conta. Lecţia fusese un succes, şi spera să rămână întipărită în mintea copiilor. Desfăcu totuşi hârtia de ziar mototolit,şi mare îi fu mirarea când dezveli conţinutul. Trei coceni, curăţaţi de boabele de porumb fără doar şi poate de către purceii cuiva într-o cocină plină de noroi. Rămase cu gura căscată, dar bănui pe loc cine era în stare de aşa grozăvie. Avea în clasă, un ţigănuş , al cărui tată nu punea preţ pe valorile morale. Îi cunoştea foarte bine pe toţi părinţii elevilor ei. Se gândea cu tristeţe ce s-ar fi întâmplat dacă acel pachet era pe masa unui copil şi se bucură că era la ea. Avea să vadă ea cum îl aduce pe calea cea bună pe micul ştrengar , doar asta era datoria ei, pentru asta alesese să fie învăţătoare. Ştia că nu e uşor dar trebuia să încerce. Aşa că îl chemă la cancelarie în recreaţia următoare şi îl întrebă. - Spune-mi copile, cum ţi s-a părut lecţia de azi?. Băiatul lasă ochii în pământ. - Ce ai învăţat tu din lecţia de azi? Ţi-a plăcut darul primit? - Da, răspunse cu jumătate de gură... - Ce îmi poţi spune despre darul tău? - Iertaţi-mă tovarăşa învăţătoare, zise cu lacrimile curgând pe obraz, vă promit că nu mai fac... Chiar e frumos să dăruieşti!

Din jurnalul Elizei de Elena Mirca Mi-e frig... Îmi înconjor umerii cu mâniile, cu setea de a trezi acel fior dezvelit de mângâierea braţelor, tremur ca un pui pierdut de cuib, de casă, nu îmi ascund lacrimile, acum sunt în vizuina mea, aburii ce plutesc în gol, joacă precum o stafie sub ochii mei. Mi-e frică şi frig, sunt obosită şi închid pleoapele, încercând să visez la ceva frumos, să suspin după mierea buzelor, să mă hrănesc cu amintiri care mi-au părut doar o frântură de secundă. Gustul sărat nu mă mai dezamăgește, se deschide o micuţă cărare printre umbrele întunecate, simt sărutul rece al pământului sub gleznă, înaintez ca o nălucă fără să realizez, nu mă înalţ, mă pierd prin ceaţa cenușie între coșmaruri ce își deschid gurile spre mine. O peșteră cu rădăcini noduroase își cască ochii printr-o răsuflare de vânt, mișcându-mi pletele supărat pe umeri. Îmi frec ochii, nu înţeleg de ce ajung aici în fiecare vis și nu îndrăznesc să intru în ea...Un suspin din adânc îmi dă fiori reci... dar pășesc în gura beznei, aerul umed îmi mângâie faţa ca un sărut al morţii, înfiorându-mă, suspinul jalnic se auzi din nou, parcă simţeam cum spaima își înfipse ghearele în spatele meu. Mă mișcam ca o stafie pe un tărâm a celor pierduţi, simţământul de sub picioare trezea o usturime insuportabilă, doream să mă opresc, însă mica lumină de la capătul tunelului mă chema prin strigătul ce tăia la inimă, cu fiecare pas inima începea să se zbată cât mai tare, realizând că frica îmi îngheţa încheieturile. Pipăind pereţii mucegăiţi, mă mișcam pe coridorul întunecat, rupând cu tâmpla pânzele de păianjen strângându-mi umerii cu un sentiment dezgustător, cu o presimţire călcam pe cozile năpârcilor care în orice moment își vor injecta veninul în călcâiul meu, tremurând de emoţie, spaimă... Dinţii începură să-mi clănţăne de parcă se cutremura tot pământul, înaintând spre mica lumină ce ducea spre o ușă de sticlă. Cu fiecare mișcare, inima năștea lovituri asurzitoare, îmi astupasem urechile, totul era atât de tulburător, zgomotul pământului de sub picioare, respiraţia deasă, strigătul ce-mi exploda timpanele crescând sub orice pas, doream să închid ochii și s-o iau la goană, însă ajunsesem în faţa ușii. Am întins mâniile și-am atins sticla rece... dincolo era un dormitor luminat de o candelă... părea să fie gol. Un scâncet din ungher îmi atrase atenţia la colţul întunecat, până ochii mi se obișnuiră cu lumina... era o fetiţă în jur de nouă ani, părul ei castaniu îi acoperea faţa, nu mă vedea, am strigăt-o și am început să mângâi sticla, să o conving că nu era singură, ea suspină ca un animal sălbatic ce simţea primejdia, refugiindu-se în ungherul întunecat şi acoperindu-și faţa cu mâniile tremurânde. O altă mișcare mă lipi de sticla rece, el era acolo... un suspin sfâșietor izbucni din mine, făcându-mă să mă prăbuşesc în genunchi, ochii mi se împăienjeniră de lacrimi, căutam cu unghiile o mică crăpătură, să pătrund dincolo de geam. În mintea mea trebuia să se întâmple ceva groaznic, încă nu știam, dar simţeam cu tot sufletul, lovind disperată în zidul de sticlă...el își întinse

braţele murdare spre ea, copilul se ghemui hăituit în colţul înnegrit, strigând disperat după ajutor, eu loveam îngrozită în peretele străveziu ce părea să zdrobească pumnii care lăsau urme de sânge. Strigătele noastre se uneau într-un freamăt tânguitor. Degetele de gheaţă rupseră haina ce o proteja de ochii bolnavi, strigătul ei îmi spinteca fiinţa, loveam ca o bestie turbată, căutând acea fărâmă de speranţă că o voi salva. În urechi șuiera râsul bestial când trupul lui acoperi fiinţa ce își întindea mâniile nevinovate spre mine. Înecată în lacrimi de disperare, loveam peretele ce rezista, durerea îmi fulgera sufletul, începusem să tușesc, o greutate insuportabilă presa în pieptul meu, împiedecându-mă să respir, să îndur, să trec peste mal, ochii înroșiţi îngheţaseră pe peretele de sticlă uns cu sângele meu, pumnii încă nu încetau să lovească, durerea ce se ridica dinlăuntru, nu se compara cu cea care era în faţă. În minte, îmi rămăsese blocată imaginea diabolică a lui, abuzând de sufleţelul care se dizolva între flăcările iadului... Genunchii îi tremurau, puterile o părăseau, iar suspinul ei se stinse ca un abur înghiţit de întuneric... Am închis ochii, încercând să îmi ascult inima ce îmi sărea din piept, liniștea mă înveli într-un sentiment rece. Se făcu liniște… o liniște de moarte, am deschis ochii, mirându-mă, mă aflam într-un alt loc total diferit, cămașa mea de noapte mirosea a flori de mai, odaia necunoscută, rece, străină, filmul meu se blocase când el întunecă lumina candelei... Ultima respiraţie se stinse când adevărul îmi fulgeră mintea... sângele începu să circule rapid, îmi încleștasem pumnii ca o bestie ce era pregătită să își atace vânătorul, cu dinţii încleștaţi realizam câtă ură producea în mine această făptură ce îmi deschise ușa coșmarurilor, devenisem ca o turbăciune ieșită din cușca chinurilor cu ochii stinși de suferinţă, exista numai o ușă, una a răzbunării în care cugetul meu rămăsese răstignit, ciocănind în fiecare coșmar. Era timpul... acum era clipa... cel care mă dezbrăcă de cămașa purităţii și mă îngropă în scârbă, dezgust, el își scuturase sămânţa peste trupul care trebuia într-o zi să îmbobocească să înflorească, monstrul care își hrănise ochii din fiinţa care murea în rușine, în păcat.. acel simţământ care mă umplea secundă cu secundă, de dorinţa de-a mă răzbuna, acea fiinţă păgână ce îmi răpise visurile, deschisese oglinda urâciunii, oglindindu-mi suferinţele de lungul zilelor... el acum era în faţă. Tremuram gata să izbucnesc... însă... am rămas nemișcată, înghiţind în sec, studiind omul ce părea mai mult ca o umbră, în minte plutea un ecou... oare nu aveam eu un Răzbunător ... sub văzul meu trupul lui se prefăcu întru-n morman de nisip suflat de vântul supărat printre peșterile întunecate ale minţii, ca o mărturie pentru mine. M-am trezit savurând fiecare șuviţă de lumină ce îmi inunda dormitorul, mi-am scos picioarele de sub plapuma caldă și am respirat adânc, de parcă noaptea îmi păru o veșnicie şi cu mers leneş, m-am strecurat în bucătărie. Era duminică.. ţinând în mână cana de cafea, mi-am lipit obrazul de geamul rece, ascultând bătăile inimii care încă rămăseseră în ritmul intens. Sentimentul trăit dincolo îmi îmbrăca chipul într-o umbră de tristeţe, rănile încă nu se prinseseră, dureau mistuitor în suflet, iar cugetul meu încă nu înceta să strige după răzbunare... Buzele lui îmi încălziră umărul prin sărutări moi, era el, bărbatul care adusese acum lumina în viaţa mea...m-a întors cu faţa spre el şi privindu-mă blând în ochi, îmi spuse: - Ţi-am spus eu astăzi, cât de mult de iubesc? Zâmbeam… sosise acel timp în care Cel de Sus îmi vindeca rănile cu dragoste.

Un gropar numit Speranţă de Arbatel Flohteanu Trăia la o margine de lume, un gropar numit Speranţă. La o vreme i-au murit animale, precum urmează: mai întîi i-a murit capra, dar nu în păpușoi, ci într-o depresiune, apoi scroafa, cam la vreo săptămînă. Apoi i-a murit vaca și atunci s-a enervat tare de tot ! A fost așa de furios că vreo lună a băut tot ce se putea bea în ogradă, inclusiv o găleată cu apă murdară, confundată cu alta care avea apă curată. Ultimii au murit calul și cîinele, iar cele cîteva păsări rămase fuseseră lăsate parcă pentru a arăta cît de mare era dezolarea prin cîrîiala lor continuă. Cînd i-a murit Bucuria Vieţii, adică nevasta, s-a supărat atît de tare, că trei ani a fost negru pe dinăuntru și pe dinafară! Ce-i drept, e drept, că în ultimii zece-doisprezece ani Bucuria se cam acrise și stafidise, dar tot era mai mult decît nimic!... De atîtea morţi în familie, părea firesc să devină groparul nu doar al celor de-ai casei sale, ci și a întregului sat și astfel mai căpăta cîţiva bănuţi pentru traiul zilnic. Apăruse și o vorbă care devenise un fel de avertisment de piază rea : dacă ajungi ca groparul Speranţă, nu mai ai nici o speranţă! Nedumerirea groparului era mare deoarece nici animalele și nici nevastă n-au dat semne de boleșniţă înainte de a închide ochii definitiv, iar despre vreo molimă nu putea fi vorba, pentru că numai asupra casei sale se abătuse năpasta. Dacă s-ar afla ce nume dăduse fiecărui animal în parte, s-ar înţelege mai abitir adîncimea nenorocirii. Capra avea numele de Veselie, pentru că sărea hop-ţop de colo-colo. Scroafa era alintată cu numele de Avuţie, vaca era strigată Milostenie! Calul se numea Curaj și cîinelui i se spunea Mila! Doar pisica mai trăia, în afară de găini, poate pentru că numele ei de Fiţoasa o proteja cumva. O numise astfel fiindcă arareori se lăsa mîngîiată, de cele mai multe ori mîţa zborșinduse la el sau chiar zgîriindu-l fără un motiv aparent. Mai avea trei fete și un fecior. Dar pînă să le vină rîndul lor, trebuie precizat că popa făcea pe deșteptul, cam ca majoritatea popilor de pe meleagurile noastre, fiindcă pe faţă era mieros nevoie mare, iar pe din dos golea cutia milelor și chefuia cu femei ușoare mai departe de casă, pentru a nu afla cunoscuţii ce probă de ipocrit uns cu smoala iadului era! Așadar popa făcea

pe deșteptul și-l îndemna să citească povestea lui Iov, pe care groparul Speranţă a citit-o în cele din urmă, dar n-a înţeles prea mult din ea. Nu se asemăna nici în credinţă cu Iov, nici în curăţenie sufletească, iar cînd l-a lovit năpasta, s-a mîniat foarte, ca să nu mai vorbim de supărări. Ce-i drept, a căutat să nu înjure, să nu ocărască, nici să hulească numele Domnului Dumnezeu, chiar dacă i-au mai scăpat unele cuvinte despre cel cu coarne... Totuși, în unele dimineţi se trezea rușinat ori supărat pentru că în somnul cu vise înjurase de Dumnezeu!... Groparul Speranţă se lăsase de tutun și spirtoase după o vreme, de voie - de nevoie, fiindcă îl dureau rinichii. O fi auzind el destul de des vorba aceea cum că toate au rostul lor și nimic, nici măcar un fir de iarbă nu se mișcă fără voia Domnului, însă ce nu înţelegea el era de ce atît de multe năpaste doar pe capul lui? Cît despre copiii săi, aveau niște porecle care vorbeau de la sine. Cea mică era Șerpoaica, pentru viclenia și răceala inimii ei, fata mijlocie era poreclită Egoista, cea mare Fudula, iar feciorului i se spune Hoţul. Toţi patru trăiau în lume de multă vreme, mai mult decît bine, după cum se zvonea, însă se știe doar că mai binele este dușmanul binelui ! După ani și ani, prea mulţi ca să le mai ţină socoteala cineva, groparul Speranţă simţi că i se apropie sfîrșitul. Boli multă vreme, ba agoniză și mai mult, dar în mod curios nu-și dădu duhul și pare că mai trăiește și astăzi pe acele meleaguri, unde pînă și lumina zilei era întunecată aproape ca noaptea!

Teatru Negrupe alb SUNT NEBUN ŞI ASTA E! de Anca Trăistaru Cu mulţumiri, lui Ştefan Mircea Ciocănel! ACTUL I Bar, bistro, aer liber, foarte multă lume, etc... De undeva apare Radu într-o cămaşă de forţă desfăcută căutând scăpare, ascunzându-se, uitându-se în stânga-dreapta, cerând ajutor să fie ascuns, etc... Afară se aud voci, strigăte pentru un moment, apoi se pierd... Radu începe să se relaxeze, trecând de la o stare la alta... RADU (privind în jurul lui, mulţimea de oameni, ţipă): Prea mult loc gol în jurul meu! (liniştit) Prea mult loc gol şi ea nu e! În schimb, e ce a mai rămas din ea! (scoate din buzunar o păpuşă cu un ştreang de gât). De când eram mic, îmi plăceau păpuşile. Am primit odată o păpuşă care vorbea, dar nu prea mult... Mama zicea că o cheamă Ana si că e sora mea. Si era păpuşa mea preferată...e singurul lucru care m-au lăsat să o iau acolo (face o grimasă) la... Nopţile mi le petreceam acolo, ştiţi voi, unde, vorbind cu păpuşa, întrebând-o dacă e bine acolo unde e. (confuz) Ciudat, nu îmi reproşa nimic, doar zâmbea, aşa cum mi-o amintesc eu pe Ana, cu o expresie de copil care ştie prea multe pentru vârsta ei! (nostalgic) Avea patru ani când am văzut-o ultima oară...părea că se dă într-un leagăn, dar coarda leagănului îi era înfăşurată în jurul gâtului. (confuz) Apoi, pe mine m-au trimis în locul acela (face o grimasă)! După cinşpe ani, sunt din nou (stă pe gânduri) în (pauză lungă) să-i spun libertate? Şi trebuie s-o găsesc (hotărât) Neapărat! (ţipă) Prea mult loc gol în jurul meu! (îşi schimbă brusc dispoziţia, calm şi liniştit): Cămaşa asta e doar un accesoriu...eu de fapt sunt un actor, face parte din recuzita mea de la viitoarea mea piesă de teatru, îmi exersez, da fapt, următoarea reprezentaţie! E o piesă despre nebunie, despre nebunie şi clişeele care o înconjoară. (Spre clienţii bistro-ului): Care are mai multă prezentă de spirit? Tu? Bun! Spune-mi, care e frica ta cea mai mare? Repede, fără oglinzi, fără ricoşeuri! Clientul barului – o femeie (pe gânduri): Să nu fiu abandonată! Radu (pentru o fracţiune de secundă, îşi reia grimasa, apoi revine la dispoziţia calmă şi liniştită): Abandonul e doar în tine! Stai în prezent şi nu vei fi abandonată! (revine la starea de agitaţie): Eu am fost abandonat într-un loc (semnalizează cu o grimasă), dar vorbeam cu păpuşa şi ea îmi ţinea drept mamă, tată, iubită (revine la tonul calm, liniştit): Cine-mi împrumută o fisă de telefon? (unul din clienţii barului, vizibil amuzat, îi aruncă o fisă de telefon) Radu (iese afară şi, la telefonul public, formează un număr) (clienţii barului nu aud conversaţia) Alo? (calm, liniştit): Cred că ştiţi cine sunt, nu aveţi nicio şansă să mă găsiţi! Trebuie doar să mi-o aduceţi pe ea! Dacă nu, mă sinucid! Timpul curge în defavoarea voastră! Gândiţi-vă la presa nemiloasă „pacient evadat dintr-un spital de psihiatrie de maximă securitate, se sinucide‖.(din ce în ce mai agitat) Vreau s-o văd peste o oră la adresa Bulevardul Libertăţii numărul 5, singură, neînsoţită de voi, nebuni cu halate albe pe scrie: „Dr. în Ştiinţe Medicale‖ (agitaţia e în crescendo) Dacă vine cu voi, mi-am pregătit o doză bună de somnifere, am vreo cincizeci de pastile (râde) ce credeaţi voi că fac cu tratamentul vostru de seară? (din nou agitat) le înghit în faţa voastră! Să vă văd cum vă descurcaţi cu poliţia şi cu presa şi cu imaginea pe care o păstraţi în faţa autorităţilor (după o pauză, în care interlocutorul vorbeşte, dezamăgit şi furios, în acelaşi timp) Nu, nu voi mai crede minciunile pe care mi le spuneţi de cinşpe ani încoace. Vreau s-o văd! S-a înţeles? (revine în bar, liniştit, amabil) Oh, mulţumesc pentru fisă,

distinse domn! Ştiţi, o fisă are două feţe! Bineînţeles că da! Pe o parte poate fi nebunia, pe o parte normalitatea. Dar ştiţi ce e ciudat, că nicio imprimerie de bani n-a reuşit să graveze o monedă cu o singură faţă! (se caută în buzunare) Ah, aveam şi eu o fisă ( o aruncă în aer) Cap! Asta să fie nebunia sau normalitatea? Nu amândouă vin de la cap, de la acelaşi cap? (gânditor) Trebuie să mă gândesc serios la problema asta pentru rolul meu! (schimbă brusc firul ideilor) Dar, dumneavoastră, distinse domn, ce credeţi? Nebunia şi normalitatea pot avea loc în acelaşi cap? Domnul (la început, evaziv, apoi din ce în ce mai sigur pe ideile lui): Tinere actor, hai să-ţi spun o poveste despre un amic de-al meu. Îl cheamă Paul. Paul a avut întotdeauna obsesia normalităţii! Eu (se corectează repede) el a vrut să facă întotdeauna lucrurile aşa cum le făceau toţi oamenii din jurul lui...dacă ei râdeau, râdea şi el, chiar dacă nu i se părea nimic amuzant; dacă oamenii sufereau, încerca şi el să sufere; chiar dacă nu era autentic. A trăit multă vreme aşa, obsedat de a fi ca cei mulţi, până când a înţeles că „cei mulţi‖ nu există! Şi ca să-ţi răspund la întrebare, nu numai că nebunia şi normalitatea sunt în acelaşi cap! (hotărât) Nebunia şi normalitatea sunt în fiecare cap! Radu ( cu o tentă profundă de gânditor): Dar, totuşi, moneda nu cade întotdeauna pe aceeaşi parte! Ţine de soartă doza de nebunie sau de normalitate? (Ca un profesor, la şcoală) Haideţi, răspunsuri. Cel mai bun va fi premiat cu o cămaşă de forţă! (râsete) O domnişoară din bar (compliantă): Uite, pentru că dovedeşti atâta profunzime în probleme atât de sensibile...am şi eu o poveste! A mea! M-am născut nebună, probabil, nebună voi muri! E ceva genetic. Dar am învăţat că oamenii pentru care soarta a ales pajura sunt limitaţi în viziunile lor despre nebunie, îţi vor pune etichete, te vor marginaliza... Şi Paul avea dreptate să încerce să fie ca toţi ceilalţi, dar eu cred invers! „Cei mulţi‖ există, dar la urma urmei „Zi ca ei şi fă ca tine!‖. „Cei mulţi‖ de-abia aşteaptă încă un membru în cercul lor îngust, majoritar. Şi dacă ai curajul (accentuează cuvântul „curajul”) să te manifeşti diferit, aşteaptă-te să fii pe muchie...nici, nici. Un fel de ciudăţel, care pentru „cei mulţi‖ e subiect de amuzament, de bârfă, la şcoală, la birou. Concluzia era că nebună fiind, mă bucur de nebunia mea în fiecare moment şi ea se bucură odată cu mine. Dar sunt prudentă cu „cei mulţi‖...am învăţat că, în afară de nebunie, nimic nu e cu adevărat al meu. (Hotărâtă) Părerile celorlalţi despre mine nu-mi aparţin, dar le pot controla astfel încât să trăiesc şi PRINTRE ei şi CU mine! Atâta tot. Dacă e o problemă de soartă, pe ce parte cade moneda...asta e ca şi „ce-a fost întâi: oul sau găina?‖. Mai bine, acceptăm partea pe care ne-am născut şi ne facem halucinaţia plăcută. Ah, şi mult succes în rolul tău! Ai toate şansele de reuşită! Radu (grăbit): Cât e ceasul? Mă scuzaţi, dar eu trebuie să mă retrag! Mi-a făcut plăcere! Mă duc să-mi exersez rolul şi în altă parte!

ACTUL II Decor: Bulevardul aglomerat indicat în conversaţia telefonică Radu (agitat): A trecut o oră. Prea mult loc gol în jurul meu! (liniştit) Prea mult loc gol şi ea nu e! (agitat, strigă) Nu e, nu e, nu e! (priveşte în depărtare, inspectează toate femeile din jurul lui, nedumerit): O fi ea? Sau ea? Sau ea? (brusc, apare Ana, sora lui) Ana (îl îmbrăţişează): Oh, Radu! Credeam că n-o să te mai văd niciodată! Radu (radiază de bucurie şi stupefiat, în acelaşi timp): Trăieşti, trăieşti, trăieşti! Ana: Da, trăiesc...Cred că ne-au spus aceeaşi minciună amândurora! Ţie ce ţi-au spus? Radu (sec): Ce să-mi spună? Că te-am omorât când aveai patru ani! Şi de-atunci m-au dus la spitalul ăla. Dar cum s-a întâmplat? Adică, nu are nicio logică. Dacă tu trăieşti, eu n-ar fi trebuit să fiu acolo! Ana (molatică în voce): Uite, o să-ţi povestesc! Dar e o nenorocită de confuzie! Uite, eu mă dădeam în leagănul din faţa blocului (nostalgică) Îţi mai aminteşti blocul în care locuiam? De fapt, tu mă dădeai în leagăn, nu ştiu ce s-a întâmplat şi mi s-a înfăşurat coarda leagănului în jurul gâtului, am fost în comă. Dar m-au salvat. Dar au găsit la tine, păpuşa aia cu cu ştreangul de gât! Cât eram în comă, pe tine te-au dus la spital şi mie mi-au interzis să te caut vreodată! Radu (intrigat): Şi apoi? Ana (cu tristeţe): Ai fost acuzat de tentativă de fratricid. Şi totul, numai de la păpuşa aia cu care ne jucam noi doi. Mai ştii, cum ne-a venit să-i punem un ştreang de gât? Radu (amuzat): Văzuserăm un film horror, cu păpuşi voo-doo şi spiritism şi din-astea. Şi am zis să încercăm şi noi. (râd amândoi) (trist) Şi, în spital, de ce m-au convins că te-am omorât, de vreme ce ei ştiau că nu-i aşa...puteau măcar să-mi spună că am încercat, dacă asta-i varianta oficială? Ana (şi mai tristă): Vezi tu, asta ţine de politica din societatea din ultimii cinşpe ani pe care n-ai cum s-o cunoşti! Cu cât mai mulţi nebuni sau infractori sunt în spatele gratiilor, cu atât se consideră că societatea e mai sănătoasă! Radu: Aiurea! Ana (cu bucurie): Dar, acum totul va fi bine! (din ce în ce mai bucuroasă): Bine, bine, bine pentru totdeauna!

ACTUL III Decor: Acelaşi bar. Apar Radu şi Ana! Se stârneşte o agitaţie teribilă a clienţilor barului. Toţi (la unison): Uite, nebunul! Huuuoooooo!

Pe fundal, se aude un dialog: - Cum ne-a păcălit că-i actor! Bine că au venit cadrele medicale şi ne-au lămurit ce-i cu el! Auzi, şi-a ucis sora de patru ani! Putea să ne facă şi nouă ceva! - Doamne ajută că nu ne-am ales şi noi căsăpiţi! Radu (entuziasmat): V-o prezint pe sora mea! Toţi (la unison, către Ana): Doamnă, aveţi grijă, ar putea să vă ucidă! E nebun de legat! Ana (confuză): Ce tot vorbiţi? El e fratele meu şi, vă rog, puţin respect! Nu sunteţi nimeni să-l judecaţi indiferent ce aţi văzut sau auzit. O voce (revoltată): Uite, cum a păcălit-o şi pe asta! Ce nebun periculos! Radu (urlă): Linişte! (Se face linişte) Radu (calm): Când nu ştiaţi că sunt nebun, parcă am fost mai sinceri unul cu altul! E de ajuns o părere autorizată şi percepţiile voastre se schimbă? Dumneavoastră, doamnă, cu teama de a nu fi abandonată şi Paul, cu obsesia normalităţii şi domnişoara nebună, dar care se bucură de nebunia ei, nu mai sunteţi aceleaşi persoane de când aţi auzit un diagnostic la adresa mea? Toţi: Nebunule, sunăm acum la poliţie, la spital, să te ia! Radu (resemnat): Nu-i nevoie! Mă duc şi singur! Ştiu drumul! Ana (impulsivă): Radu, ce faci? Nu-i lua în seamă! Avem prea multe lucruri frumoase să trăim, să ne povestim, ca să te iei după părerea lor! Radu (trist): Nu, Ana! De data asta, n-ai cum să-nţelegi! Eşti prea mică! Nebun este cel care trăieşte identic cu lumea mare! Eu mă duc în lumea mea mică! Sunt nebun şi asta e! GÂND-FILOZOFIE „A se returna filosofilor naturii” Preludiu: Ora de economie, clasa a XI-a Eleva: Am și eu o întrebare, domnule profesor! La ce folosește economia? Profesorul: La anu` o să mă-ntrebi la ce folosește filosofia... Ora de filosofie, clasa a XII-a: Profesorul: Ai de gând să rămâi corigentă și anul ăsta? Eleva: Niciodată nu mi-aţi răspuns la întrebarea de anul trecut! După zece ani: Între timp, economia devenise o pictură barocă ce se ţesea peste tavane și subsol; peste biblioteci cu „romane‖ de economie politică, economie antreprenorială, economie de piaţă, economie și comportamentul consumatorului și peste un hol – nu labirint! – la al cărui capăt se zărea firav lacătul raftului anemic etichetat acataleptic „Filosofie‖. Se pare că întrebarea mea de adolescentă nu mai are nevoie de răspuns. Dar mă gândesc cu o plăcere maliţioasă la profesorul acela pe care, acum, elevii îl sictiresc: „Filo-ce? Asta-i vreo înjurătură la modă sau ce?‖ Da, e o înjurătură în caruselul pragmatismului – doctrină filosofică, atenţie! (dar nu singulară!). Da, e o erezie anacronică și pașnică mototolită într-un plic fără destinatar și cu ștampila oficiului poștal: „A se returna filosofilor naturii!‖ De la mirare, condiţia sine qua non a filosofiei, a mai rămas dialogul între băncile goale ale facultăţilor de profil: - Nici măcar nu mă mai miră că suntem ca la începutul umanităţii...tabula rasa! Cine să-și mai scrie chiar și copiuţe pe noi? - Dacă nu te miră, transferă-te și tu la Comunicare, A.S.E., sau Știinţe Politice! Poate e vina noastră că gândirea se transformă într-un șir indian de reflexe, care la prima trecere de pietoni nesemnalizată, prin aceleași reflexe, alunecă într-o himeră a asfaltului și înghite o porţie consistentă de petrol în loc de o „ascuţitoare‖ mintală. În schimb, îndoiala – metafizică, ontologică sau existenţială – se transformă subit în...certitudinea imperativului (ce-ar zice un Kant al zilelor noastre în încercarea de a-și adapta „imperativul categoric‖?!?) de ne situa minimal! Minimal – înarmaţi cu nevoi elementare și aspiraţii de clișeu – la infrastructura piramidei motivaţiei! „înarmaţi cu nevoi elementare‖ - și, astfel, filosofia e ciuruită! Angoasa, o altă calitate ce împinge spre filosofie, a împrumutat-o psihiatria de la o casă de amanet a statisticii și o tratează după normele manualelor de introducere în știinţă. Da, filosofia e ciuruită! E o plagă deschisă care încă deranjează prin caracterul ei, în curând fantomatic! Deranjează pentru că intelectualii – fie ei și economiști – încă își amintesc să-i aducă un corolar la mormântul pe care ea, filosofia, și l-a înălţat cu spiritul de predicţie ce o caracterizează, încă din timpul perioadei de glorie! Un matematician rebel îl va mai pomeni pe Pitagora, în afara teoremei; un fizician va mai vorbi de Arhimede și Newton, dincolo de curricula academică. Dar auditoriul? Dacă filosofia ar fi o piesă de teatru, spectatorii ar fi incognito și n-ar îndrăzni să aplaude decât acasă, ca pe vremea Securităţii!

Dor de Basarabia Negrupe alb Scriitorul Ion Proca de Anastasia Moldovanu Arta scrisului a fost o necesitate de a se manifesta, dar şi de a trăi a scriitorului Ion Proca. Pe această cale şi-a pus în valoare individualitatea, s-a afirmat într-un mod artistic inconfundabil, descendent din legenda încă nescrisă a Coloniuţei (satul de baştină), astfel satisfăcându-şi cerinţele sale estetice şi spirituale prin munca în calitate de ziarist, poet, prozator, dramaturg şi traducător. Aici mai adăugăm şi calităţile sale ca om de omenie, căruia i-a fost dragă viaţa cu tot ce încape în ea - cu bune şi cu rele. Aceste cuvinte sunt ca o confirmare a uneia din mărturisirile lui I. Proca, spuse înaintea morţii : am avut o viaţă frumoasă, am făcut ceea ce mi-a fost drag sufletului meu - am scris, că am avut această plăcere şi necesitate... Activitatea vastă a poetului vorbeşte de la sine şi este greu să mai adaugi ceva, fără a fi ceva în plus. A scris în antologii, în ediţii aparte şi în ediţii periodice proză, poeme şi versuri pentru mari şi mici, publicistică şi teatru, a scris amintiri şi a construit interviuri, a scris povestiri şi schiţe, scenarii de film şi dramaturgie, a gândit jocuri pentru copii, a scris şi a tradus în limba rusă. Urmele lui frumoase (vorba poetului Iulian Filip) au rămas cuprinse între filele scrierilor sale şi lăsate ca moştenire pentru toată lumea care l-a cunoscut în realitate sau prin intermediul cărţilor sale, multe la număr, mult peste 20. Un nou volum, Un veac de dor matern (omagiu adus mamei interpretului Ion Dolănescu la cei 101 ani) urma să apară în septembrie, însă n-a mai reuşit. La începutul lui cireşar a plecat, s-a stins. N-am reuşit nici noi, admiratorii şi cititorii, să-i aducem toate semnele de respect, de aceea, drept omagiu ne pronunţăm cu recunoştinţă pentru a fi mai aproape de tot ce a creat cu gândul şi cu inima şi ne-a lăsat ca moştenire. În anii de tristă faimă şi-a îndeplinit cu meticulozitate munca sa de publicist, demonstrând verticalitate, opinie şi personalitate, lucrând în calitate de redactor-şef la revista Glasul Naţiunii, îl găsim şi la posturi de răspundere în ce priveşte munca literară la revista Femeia Moldovei şi ziarul Tinerimea Moldovei, a lucrat ca redactor-şef la ziare raionale şi redactor la studioul Moldova-film. Acestea sunt doar unele spicuiri din întreaga sa biografie. Contribuţia lui Ion Proca în valorificarea patrimoniului cultural-naţional este foarte mare. A scris despre oamenii de bună credinţă din spaţiul geografic segmentat între cele două ape, dar şi dincolo de ele, s-a închinat până la pământ în faţa acelora care au trudit şi trudesc pe pământul lăsat nouă din străbuni, a scris şi pentru deportaţii strămutaţi, oferindu-le scrieri de leac, (vorba criticilor) astfel că, fiind adunate toate aceste destine, alcătuiesc o carte, după cum o numeşte şi autorul - Cartea îndoliată. Fiind adânc marcat de dispariţia unor mari personalităţi, şi fiind-ui sortit să devină cronicarul unor asemenea triste întâmplări, autorul nici nu putea să-i zică într-un alt fel. Prin munca sa şi-a dorit să lase posterităţii urmele faptelor înaintaşilor noştri care au activat în diverse domenii, dar mai cu seamă în domeniul teatral-artistic. O bună parte din opera sa e dedicată oamenilor culturii şi artei. A scris, şi a scris bine şi inspirat, despre talentaţii actori, regizori, interpreţi, profesori ca Grigore Grigoriu, Emil Loteanu, Serghei Lunchevici, Nicolae Sulac, Ion Zaharia, D. Caraciobanu, E. Malcoci, Gr. Urschi - nume notorii în cultura naţională. Cărţile lui, care au fost întotdeauna aşteptate şi erau un motiv de bucurie pot fi comparate cu o epopee filmică, se completau una pe alta şi deci, erau în strânsă continuitate. Pentru a le crea, autorul, detaşându-se de toată lumea, rămânea de unul singur, faţă în faţă cu personajele sale, care, trecându-le cu iscusinţă dintr-o carte în alta capătă continuitate veridică, oferindule echilibru, rezistenţă, caracter în timp şi câmp de acţiune. Fiecare revenire a sa în mijlocul cititorilor cu prilejul lansării a unei noi cărţi, d. Ion Proca venea împovărat de idei şi griji, pentru că fiecare nou volum îl simţea şi mai aproape de suflet. Şi de fiecare dată, impulsionat şi inspirat fiind de buchia slovei marelui Arghezi încerca să ne readucă la dragostea sfântă faţă de ţarină; împătimit fiind de universalitatea copilăriei prin vorba lui Creangă, scriitorul I. Proca, prin mijloace artistice caracteristice numai lui încerca să ne includă în lumea copilăriei sale, care de fapt este o lume fascinantă, a noastră, a tuturora. Şi de fiecare dată, foarte simplu, plin de umor şi metafore pe potrivă reuşea să ne transpună în acea perioadă şi să retrăim din nou bucuriile copilăriei. Spre exemplu, în cartea sa Cum avea să moară Stalin autorul se întoarce iarăşi la „antica‖ sa copilărie (a câta oară?), oferindu-ne posibilitatea să cunoaştem mai mult, pentru că descrierile sale cuprind un spaţiu geografic destul de vast, din Africa la Coloniţa, Cruzeşti, Tohatin, Budeşti (sate dimprejurul Chişinăului). În dependenţă de motivul scrierii, axându-se şi pe descrierea geografică, limbajul narativ este foarte plăcut, căci la momentul oportun, sunt folosite în expresiile sale şăgalnice şi multe regionalisme, împrumutate de la diferite popoare şi localităţi, mahalale sau vecini. Cartea are o tentă politică, uneori mai directă, aspră, alteori mai lentă. Tema deportărilor este un fragment dureros pentru tot neamul nostru şi cu părere de rău, la declanşarea acestui proces, „l-a vânatul‖ oamenilor au contribuit şi unele „cozi de topor‖ din satele noastre. În carte se întâlnesc fragmente, descrierea veridică a cărora nu poate lăsa indiferent pe nimeni (arestarea bunelului, care se propune pe sine, numai ca să fie lăsaţi la vatră nepoţii). Istoricul se perindă în această carte, cuprinde o perioadă destul de vastă, autorul ne pune în faţa noilor descoperiri prin bogăţia de evenimente şi fapte, de personaje populare şi istorice. Tot în plan istoric este scrisă şi o altă carte Noi nu mai vrem pământ (cartea are doi autori - I. Proca şi A. Plugaru), în care problema pământului aici, la noi, capătă noi interpretări în concepţia autorilor, adică primirea unui pământ nou, purificat şi să fie înlesnit acest proces de anumite condiţii – pământul să fie eliberat de cei care-l întinează prin înrobire, prin necinste. Se vrea un pământ pe care să-l lucreze ţăranul, pe care să-l transmită viitorimii în toată frumuseţea lui.

Ion Proca a scris în mai toate genurile literare, dar unele teme, deosebit de preţioase pentru el le-a dezghiocat anume în proză. Astfel a scos la iveală pagini memorabile despre viaţă şi destinul dramatic al omului în romanele sale Ridicarea şi Mareşalul umbrelor, în care se întretaie spiritul său perspicace de publicist cu abilitatea sa de cronicar al faptelor. Subiectul dat vine să întregească şi conţinutul unui alt volum întitulat Poiana cu heruvimi, în care autorul specifica, că este vorba despre nişte Amintiri de pe când erau cu noi. Prin intermediul amintirilor şi arta de a scrie, autorului îi reuşeşte să creeze nişte portrete literare deosebit de vii ale celor plecaţi dintre noi, încât îţi dai seama (fără să-i fi cunoscut) că viaţa omului e comoara cea mai de preţ pe care o are el. Atât în ediţii mai vechi cât şi în cele mai noi protagonistul se centrează pe abordarea tematică a problemelor ce ţin de cultură, de folclor autentic, de demnitate şi onestitate, de familie şi tradiţii, de problema satului şi de înţelepciunea populară. Pentru mediile literare I. Proca este omul, poetul, prozatorul eseistul şi scriitorul care scrie frumos, scrie poezie şi texte în maniera lui Tudor Arghezi, scrie sagă literară, pentru că a dezghiocat ce a văzut în imagini literare, descrie momentele de adevăr ale vieţii noastre. Scrie ce vede şi ce aude, este un om de acasă. Această latură îl caracterizează. Îşi retraduce poezia sa din Eminescu, Blaga, Arghezi. Necătând că a scris mai tot timpul, în literatură s-a afirmat mult mai târziu. El vine la noi dintr-un debut îndepărtat în revista Cultura pe vremea când era încă elev la Coloniţa. A făcut temeinic o şcoală gazetărească şi una literară. Exemplu lui I. Proca este calea de evoluţie a unui scriitor. Deşi a rezistat, i-a fost imposibil să se conformeze cenzurii şi dictaturii comuniste, căci nu se încadra în cerinţele realismului socialist. Participarea sa la cartea de debut, antologia Şapte poeţi moldoveni a fost foarte îngreuiată. S-a realizat ca poet şi scriitor prin cărţile sale de mai târziu Poiana cu heruvimi, La oină, Coloniţa Infinitului, Părinţii, Ridicarea, Poieniţa verde, Pe un mugure de pământ, Prispe de sâmbătă seara, Noi nu mai vrem pământ, Mareşalul umbrelor, Mai aproape de departe...pătrunde vocea lui Sulac, O viaţă cât o moarte de lungă. Fulguind în filmele lui Emil Loteanu ş.a. De un sens adânc, limpede şi profund se caracterizează şi poetica scriitorului. El face poezie din orice fapt de viaţă, din orice gând sau vis. După cum se menţionează de unii scriitori, genul de poezie a lui I. Proca îşi are cititorul ei, auditoriul ei. ...fiindcă atunci când îl amesteci în vârtejul comun, dispare aroma, splendoarea, fineţea şi trăirea acestei poezii, care curge la vale asemeni unui izvor, fiind convinsă că într-o zi, deasupra lui se va apleca un om însetat...(scr. Iu. Colesnic). Prin prospeţimea imaginilor şi originalitatea discursului poetic se evidenţiază poeziile: La casa cu grinzi bătrâne, Trece luna peste nori, Sentimental ca un pitpalac, Gloria din spice, Tată, cântecul meu, În lunga lui aşteptare, Părinţi, Nimic comun, Şi numai mama; Nici chiar în vis, Spovedania întâia, Spovedania a doua, Spovedania a treia, Spovedania a patra, Inima doinei, De la Creangă amintire, Inimă de Căpriana ş.a. În încheiere aş vrea să aduc în atenţia cititorului unele rânduri din Nevinovat poem al lui Ion Proca: Sunt veselul poet de Coloniţa / Bogat cum n-a mai fost un altul, / Înfig în dulce aer furculiţa / Şi-s bucuros că m-a uitat asfaltul. // Sunt bucuros că pot să plâng / Pe firul ierbii care m-a-nţărcat, / Să-ngenunchez la poalele de crâng / Şi să mă spăl cu ramul de păcat. În tumultul şi efervescenţa zilelor de astăzi recomandarea cărţilor lui Ion Proca ar fi cele mai potrivite spre lectură, ar fi ca o mică evadare spre linişte şi relaxare. El este poetul buneilor şi al părinţilor, al casei şi al gliei. Referinţe : -Proca, Ion. Biobibliografie. – Chişinău : Ed. Grafema libris, 2008. – 191 p. -Proca, Ion. Cum avea să moară Stalin / I. Proca. - Chişinău : Ed. Grafema libris, 2011. -Proca, Ion. Noi nu mai vrem pământ / I. Proca, A. Plugaru : Prezentare grafică : I. Puiu. – Chişinău : Ed. Plugarul, 1997. – 200 p. -Proca, Ion. Poiana cu heruvimi / I. Proca. – Chişinău : Ed- Grafema libris, 2007. -[res. elecr.]disponibil pe : http://biblioart.wordpress.com/2012/02/28/scriitorul-de-colonita-ion-proca – ultima actualizare la 04.07.2014

Clopotul de Anastasia Moldovanu Din copilărie m-au atras clopotele. Îmi aduc aminte, cum într-o bună zi taică-meu venise acasă cu nişte clopote mici şi sunătoare. Ţinea la ele cu sfinţenie. Le-a primit spre păstrare de la un alt consătean, căci dânsul nu mai putea să caute de ele. Erau de la biserică, care nu mai funcţiona de ani buni. Câte odată mi le arăta şi începea să-mi povestească. Tata spunea că clopotele pentru sat sunt foarte importante. Ele duc vestea, şi bună, şi rea. Fiecare clopot este construit în felul său şi deci, are şi o funcţie anumită – unul vesteşte, altul jeluieşte, altul doineşte. Şi nu fiecare din noi poate să le mânuiască, ci doar clopotarul, care pricepe sunetul lor. Bătaia lor se auzea până hăt, departe şi ascultându-le fără să vreau, clopotele au început să-mi placă. Le cunoşteam după felul cum băteau şi-mi dădeam seama că ziua dată era o sărbătoare religioasă însemnată, sau că era un început ori un sfârşit de slujbă în biserică, sau că cineva mergea pe ultimul său drum şi mirenii îşi luau rămas bun de la el. De felul cum se produceau acele sunete, îmi devenea clar, că clopotul era un semn de legătură dintre mine şi lumea din jur. După acel dialog, mă simţeam oarecum altfel, mă simţeam mai sigură pe sine, cu atât mai mult, că taică-meu îmi spunea, că atunci când clopotele bat, duhurile rele se ascund. Cu timpul am început să cunosc mult mai multe lucruri despre clopote. Istoria lor se trage încă din antichitate şi s-au impus prin sunetul lor grav şi amplu. La diferite popoare şi religii el semnifică ceva specific, însă clinchetul clopotelor sau al clopoţeilor are pretutindeni puterea de purificare. Astfel, clopotul devine simbo-

lul chemării divine, supunerii faţă de cuvântul lui Dumnezeu, sau după cum se explică în dicţionarele despre simboluri, o comunicare între cer şi pământ, o chemare eternă a timpului. Acest Simbol prolific îşi găseşte expresia şi în literatură, mai cu seamă în poezie. În „Sara pe deal‖ M. Eminescu armonizează clopotul cu mişcarea sonoră - /Clopotul vechi împle cu glasul lui sara/; O. Goga asociază freamătul poeziei sale cu simbolul clopotului în „rugă‖ şi „chemare‖ - /Clopotul… Copilăria-şi plânge/; în poezia „Părinţii‖ D. Matcovschi sugerează motivul clopotului prin curgerea vremii şi a generaţiilor - /Şi clopotele bat din veşnicii /. În romanul „Clopotniţa‖ de I. Druţă îl aflăm pe eroul principal, Horia „stând cu faţa la soare, cu ochii închişi, aşteptând să bată clopotul din Piaţa Biruinţei‖- clopotul /a oftat încet, domol, o singură dată; vibrează încet peste oraş dangătul lui, măsurându-i clipele, orele, viaţa…/ Dar să revenim totuşi la ale noastre şi să constatăm, că tradiţia veche se pierde în contextul zilelor de azi. Ea a cedat în faţa modernismului. Astăzi rar unde mai întâlneşti oameni cu profesia de clopotar. Mai bine de 70 de ani atât la noi, dar cred şi în toate ţările, care au trecut prin comunism, clopotele au tăcut. Pe meleagurile noastre au tăcut la direct, dar la figurat n-au încetat să bată nici pentru o clipă în sufletul fiecărui creştin. Aceasta şi explică tendinţa de a readuce la viaţă tradiţia veche. Ba ici, ba dincolo, în satele Moldovei ele se mai aud în cadrul manifestărilor culturale din timpul sărbătorilor creştine. În ziua de Sfintele Paşti anul acesta s-a organizat într-o localitate din centrul Moldovei un festival al clopotului. Copiii curioşi au aşteptat cu nerăbdare începerea evenimentului şi deşi clopotarul a întârziat cu mai bine de două ore, totuşi sărbătoarea a avut loc. Clopotarul fusese prins şi la ceremonia pascală de la catedrala metropolitană ―Naşterea Domnului‖ din Chişinău, dar n-a putut să rateze întâlnirea cu oamenii din acel sat. Clopotele sunt aidoma unor instrumente vii, însufleţite, căci în sunetul lor fiecare află ceea ce doreşte. E ceva trist şi vesel în acelaşi timp. Ai impresia, că prin ―vocea‖ lor te aude o lume întreagă. În urmă cu vre-o cîţi-va ani în republica noastră a avut loc Concursul Internaţional al clopotarilor, la care au participat clopotari din Moldova, România, Rusia şi Ukraina. Prin intermediul acestor oameni talentaţi, care s-au întrecut în măiestrie, venind cu un program special, s-a vestit întregii lumi despre eveniment. Deşi moldovenii nu au aceleaşi tradiţii în domeniu precum le au ruşii şi ucrainenii, totuşi, în cadrul acelui concurs s-a dovedit că avem şi clopotari cunoscuţi. Iscusinţa şi dibăcia clopotarilor a demonstrat că se poate de spus foarte multe cu ajutorul clopotelor, că sunt tehnici interpretative de invidiat, când cu două mâini se poate de mânuit 12 şi mai multe clopote astfel, încât toate să fie într-o totală armonie, ―vorbind‖ totodată fiecare în parte, cu glasul său. Cam despre această artă se străduia şi tatăl meu să-mi tălmăcească în copilăria mea.

New Generation

Negrupe alb Hotca Marian

Locul şi data naşterii: Baia Mare, 14.08.1993 Ocupaţie: Student la Facultatea de Litere, specializările Limba şi literatra română şi Etnologie, Centrul Universitar Nord din Baia Mare. Reviste unde au apărut poemele mele: Nord Cultural, Revista Română, Nord Literar, Oglinda Literară, Omniscop, Răsunetul, Revista Singur, Melidonium, Cetatea Culturală, LitArt, Dăruiri Literare, Climate literare, AVA (Agenda Valorilor Actuale), R.O.C.A.D.A, Basarabia Literară, Revista Română, Destine literare (Montreal), Boema, Dunărea de jos, Revista Nouă. Date de contact: e-mail: mary.vip14@yahoo.com Facebook: https://www.facebook.com/marian.hotca.9 Baia Mare, strada Firza, nr. 114 A, Judeţul Maramureş, Cod poştal, 430002

Dimineaţa

căci soarele cu raze străine doarme întins peste toată grădina.

Tot (uni)vesul azi e vibrare de trandafir, lumină de stele cenută în frunze dumnezeieşti sub pasul molatic al unei dimineţi.

O rază îşi deschide geana liliachie şi toată lumina zburdă în trupul de smirnă a rozelor feciorelnice, topite în mănoase parfumuri.

Cuvântul n-am unde să-l mai strecor în unghere cu glasuri divine,

e astăzi metaforă oglindită în perle întunecate de la atâta armonie şi cânt.

Linişte O frunză oglindind în ea întreg universul vibrează sub umbra sticloasă a zorilor; din lujeri disipativi de crin timpul sudează rugăciunea mea în tăcere.

Mister de vară Soarele e o margaretă lipită de cer cu aura miezoasă a îmbolditoarei tăceri.

Mi-am dizolvat cuvântul în roua dimineţii şi am simţit iarba mai aproape de sufletul meu încolăcit în boboci nedesluşiţi de înmiresmată lumină.

Fascinaţia-mi aleargă ca un ghepard incoagulabil între atâtea flori ce zămislesc ligamente liliachii de lumină.

Rugă

Unduirea verzuie a verii înmoaie sub clapele timpului cuvinte mântuite în limite noduroase de iactant mister.

Păsări cu ciocul ca un psalm celest ascund în inima mea orbite concave de triluri divine; secunda ce cutreieră grădinile unite într-un atom ogurliu grăbeşte lumina să ţeasă în viduri pivotante aceleaşi parfumuri cu dor ohabnic.

Sunt trandafiri ce fumegă fluvii de miresme integrând în ochii mei intonaţii fertile cu insolubile reverii.

Mi-e ochiul îmbibat în aripi de fluturi şi îmi înalţ privirea în nesfârşite pagode de roze fumegând a tămâie.

Şi mă revărs îmblânzit de aceeaşi lumină în acelaşi parfum plutind ca o frunză pierdută într-un ecou înlănţuit până-n eternitate.

Armonie Cratere

Dimineţile noastre vibrează în temple de verdeaţă adunând în roze solare întreg universul râzând

Văzduhul verii îşi deschide noi cratere de verdeaţă, e ceasul când din oglinzi înfrunzite vor curge scântei de parfum.

cuvântul e greu ca o libelulă metalică ce scârţâie o veşnicie în Totul divin

Între coline năpădite de iasomie soarele doarme pe respiraţia naturii şi eu ca o săgeată neşlefuită mă înec cu sărutul luminii.

şi din ape umbrite de lumină răsar ciocuri diamantine trezind la viaţă parfumul icoanei tale ce emană tămâie

Îmi caut prin buzunare, secundele ce învaţă temeinic murirea, le găsesc, le strâng la piept, şi mai respir încă o dată vara ce trece prin mine.

sânge hoinar curge în lugeri de crin scăldaţi în astralul parfum

Întuneric

Iasomie

Depărtarea ca un obraz de copil închide în glasul ei pal şi livid cascada învolburată de lumină; mi-e umărul mai greu de întuneric şi carnea mai fierbinte de durere.

Să scuturăm depărtarea: de soare, de stele stinse, de vânt, de nori şi de atomi, de începuturi trecute şi sfârşituri iminente, să-l lăsăm gol şi sapienţial ca visul cel nedesfăcut.

Văd turmele înflăcărate ale nopţii cum bătătoresc în copite aurora desfrunzită a trandafirilor.

Să ne ascundem visarea în versuri nesmălţuite, şi când lumina din florile de smirnă se va juca cu apusul de portocală, noi să culegem flori de iasomie.

Mi-e sufletul un izvor tulbure prin care curge apele timpului neîmblânzit, mi-e inima o umbră de furnică şi spaima un munte încreţit ce coboară aproape spre infinit;

Păşind în prăpastii adânci de întuneric eu te voi pierde într-o spirală amorfă şi nu-ţi voi duce lipsa neesenţială, căci spiritul meu vlăguit iubeşte doar florile de iasomie, udate cu dumnezeiasca Melancolie.

Dar tu, negru al nopţii eşti brăţară plină de smoală aşternută vara peste universul meu indeterminat.

Lumină

Ĭmĭtātĭō lūcis

Doarme soarele în târsă lângă izvorul cu vise apoase şi razele m-apasă pe vorbele nespuse.

Miezul zilei se închide într-o sămânţă crudă de mac şi eu adorm pe stamina îndurerată a iasomiei deschizând cu gândul un soare neesenţial.

Ochii mi-i frâng în rădăcini reconfortante, dar îi deschid ca o rană în umbra dimineţii.

Nu mai e nevoie de lumină! căci parfumul orelor amestecate cu drojdia răsăririi a zămislit între genele mele nearticulate petalele albe ce imită lumina.

Cresc şi mă desfac în aceeaşi durere cu miez de lumină şi beau libertatea idealizării.

Închide-te soare într-o piatră sângerândă de foc şi culcă-te pe muşchiul arborelui de smirnă, căci îţi va mângâia somnul carbonizat licoarea solemnă a unui crin astral.

Magnolie Într-o floare de magnolie văzduhul cloceşte miresme astrale, petale ca obrajii unui copil se desfac emanând seninul zilelor de vară.

Lumina închide-o şi lasă-te gol ca începutul!

Vântul se desface în cascade de praf ameninţând strălucirea să-şi omoare versul de borangic ţesut de păianjen.

Ape Erau ape mângâiate de surâsul cerului şi dintr-un brad încremenit în eternitate, soarele cu raze profetice

sculptează lumile acvatice în stihuri psalmodice.

să-şi cioplească din clipele apuse veşminte jilave pentru vară.

Erau pietre de humă topite în ponoare ce înfloreau sub zborul disolutiv al unei libelule ruginite, şi auzind cum îi scârţâie zborul îmi pierd ochii grizaţi în mătăsuri luxuriante de baltă.

E visul mai adânc ca începutul unei lumi nedefinite şi pasul prinde rădăcini de dor în paie îndurerate ce vor scăpa azi de povara înrourată a dimineţii.

Se apleacă o răchită spre dumnezeire când clopotul bate în efluxuri de dor şi hipnotizat de strălucire iau toate apele cu mine în veşnicul zbor.

E ceasul tot mai arid şi ard în căpiţe sufletele noastre secerate, înfrăţite de-acum cu soarele dormind în ostroave de verdeaţă. Strâng la pieptul meu uscat frunze concave de busuioc pentru vântul opalescent ce va cădelniţa în sufletul meu toată mireasma augurală a verii.

Clipe de vară Vreau să-mi bată inima mai tare în flori de iasomie şi vântul ca un ecou mântuit

Umor

Negrupe alb

RUGĂCIUNE ÎN TIMPUL INUNDAŢIILOR Doamne, apă-ai dat prea multă, Doar o rugă îţi mai spun: La români, te rog, m-ascultă, Dă-le şi ceva … săpun!

Mariana Dobrin

PARTEA BUNĂ A INUNDAŢIILOR Tot ţăranul de la sat Şi-a dorit o zi la mare, Dumnezeu le-a ajutat, Are-n curte fiecare. CONCEDIUL PE GRATIS A sosit vacanţa mare Şi concediu-i rezolvat: Stau la mine-acasă-n pat, Cu picioarele în mare.

INUNDAŢIILE LA ROMÂNI INUNDAŢIE ÎN ŢARA LUI PAPURĂ-VODĂ Inundaţia cumplită Nu e cea de ploi lăsată, Mult mai grea şi nesfârşită E …prostia revărsată.

CADOU DE LA INUNDAŢII Făr‘-un chior în buzunar Anu-acesta fiecare A primit acasă-n dar Câte-o porţie … de mare.

INUNDAŢIE PÂNĂ ÎN PODUL CASEI Pe apă nu mai cheltui bani Să-mi schimb confortul vechi, rural, Bazinu-n pod e natural, Că pot să dau … şi la duşmani.

La un moment dat din iaz a ieşit o arătare care a scos un răget, iar în lumina lunii părea că are trei picioare. Cu toate că venea spre ea cu un mers ciudat, Nunuţa nu se sperie nici măcar când animalul o trânti la pământ şi, fără să piardă nici o clipă, intră în miezul problemei, scăpând-o pe loc, de spaime şi frustrări, deşi, de durere, îi ieşiseră ochii din cap. Nimeni nu avea însă timp de astfel de amănunte. Totul a fost scurt şi zguduitor ca un şoc electric. Nunuţa însă nu s-a pierdut cu firea şi când dihania s-a ridicat mormăind, ea a apucat-o de unul din picioare şi i-a spus scurt: nu pleca că îţi crăp capul!Probabil că monstrul pricepea alternativa, aşa că a devenit docil, iar fata a aplicat pe el toate cunoştinţele sale, până acum teoretice. Nici ăla prost, s-a arătat interesat de explorarea cognitivă a anatomiei interne şi externe folosind cu pricepere toate oportunităţile oferite. Către al doilea cântat al cocoşilor, fiinţa a plecat chiuind şi s-a aruncat în iaz, iar Nunuţa, deşelată, dar fericită, a plecat către casă ţinându-se de garduri. Era convinsă că avusese de-a face cu un extraterestru, aşa cum văzuse ea la televizor şi se considera norocoasă că dăduse de unul bine dotat şi nu cu unul dintre cei plini de bale, gheare şi colţi, care au apucături foarte ciudate. După o vreme, membrii familiei au ajuns la concluzia că fata înnebunise, aşa că au împrăştiat povestea în tot satul şi îşi priveau odrasla ca pe un fel de viţel cu două capete, spre liniştea tuturor. Între timp, însă, femeile din sat, neputând rezista ispitei de a verifica faptele la faţa locului, ieşeau noapte de noapte la malul iazului, care de care mai despuiată şi mai plină de curiozitate. Într-adevăr, nu de puţine ori, unele norocoase erau vizitate de monstru, ceea ce le dădea câteva zile de plăcută visare şi sporea semnificativ numărul viitorilor tătici. Au fost dovediţi şi unii impostori care încercau să profite de situaţie, iar dezamăgirile se încheiau cu o dare în vileag plină de ridicol. Îngrijorată de faptul că, probabil, Nunuţa spunea adevărul, mama ei a luat o sticlă de vin şi, îngândurată, s-a dus la părintele Gherasim să-i spună cum stă treaba, iar acesta să-i citească din cărţi, că părintele era recunoscut pentru marea sa înţelepciune. Pentru orice eventualitate, se spălase şi ea peste tot. Părintele Gherasim, acum bătrân falnic, de aproximativ şaptezeci de ani, avea un păr bogat, albit de vreme şi un glas profund care stârnea în femei tot felul de gânduri în totală contradicţie cu textele ce se rosteau în altar. Tinereţea părintelui se putea contabiliza în registrul de botez al bisericii unde, în majoritatea cazurilor, scrisese cu mâna lui în dreptul numelui celui botezat „Doamne, ocroteşte neamul meu şi iartă-mi toată rătăcirea“. Preoteasa încercase o vreme să-i mai scurteze cărările dar, copleşită curând de cei şapte copii pe care îi avea, îl lăsă în plata domnului. Se zvonea, că puterea părintelui venea de la un clondir cu apă de la sfântul munte, pe care îl ţinea mereu asupra sa şi din care sorbea din când în când. Cu excepţia unor babe care arătau ca nişte prune uscate, toate femeile îl venerau pe părintele Gherasim, iar bărbaţii îl respectau şi îl admirau, chiar dacă spuneau că în clondir era de fapt ţuică şi că treaba cu sfântul munte era, doar aşa, pentru muieri. În felul lor toţi îl iubeau şi se mândreau cu el pentru că erau totuşi rude, mai mult sau mai puţin apropiate.

INUNDAŢIA CU CELE MAI GRAVE CONSECINŢE Cea mai gravă pentru noi, Este bine să se ştie, Nu se trage de la ploi, Ci se trage … din prostie.

Mihai Batog-Bujeniţă Monstrul Nunuţa a rămas gravidă. În sine, faptul era unul banal, deoarece aici, în Botoroaga, fetele rămâneau frecvent gravide înainte de a se căsători, fiindcă înţelegerile şi actele necesare unei astfel de acţiuni durau mult peste limita de răbdare a fetelor care, de pe la paisprezece ani, deveneau foarte nervoase şi se temeau să nu facă vreo boală de cap dacă mai pierd vremea. Firesc, la nuntă, mireasa, că fată nu-i mai putem spune, aşeza la masă şi cei doi-trei copii pe care îi avea semn că este sănătoasă şi preţuită de flăcăi. Problema cu Nunuţa era că, în comunitate fiind considerată, nu ştim după ce criterii, proastă şi de urâtă, toată lumea se mira că i se întâmplase şi ei, ce-i drept pe la optsprezece ani, ca un bărbat să o considere aptă şi de alte activităţi decât munca în grajd. Familia a primit vestea cu calm, iar bătăile pe care le primea de la mamă, tată şi cei doi fraţi nu aveau conotaţii vindicative, rebarbative, sau coercitive, ci reprezentau calea cea mai scurtă pentru a se afla numele făptuitorului, considerat de altfel un tâmpit, pentru a-i pune în cârcă, cu orice preţ, comoara la care râvnise. Ce povestea însă Nunuţa umplea familia de mirare, dar şi de păcate, pentru că, necăjiţi, oamenii înjurau şi drăcuiau de mama focului, neputând să priceapă nimic. Pe scurt, povestea Nunuţei suna cam aşa: – Prin luna mai, într-o sâmbătă, s-a dus la fostul cămin cultural care acum se numea discotecă, cu speranţa că, în învălmăşeală, poate o confundă vreun flăcău şi o scoate afară să o scape de spaima de a muri fată bătrână, că uite, mâine-poimâine împlineşte vârsta majora- tului şi râdea tot satul de ea. Se şi pregătise pentru eveniment spălându-se peste tot şi renunţând la chiloţi, ca să nu complice cu nimic acţiunile eventualului doritor. La discotecă era un chef general, bărbaţii fiind suficient de beţi, dar nici unul nu părea chior, aşa că, singura invitaţie a primit-o a fost din partea patronului care, văzând că stă singură, i-a dat o mătură să adune de pe jos cojile de seminţe şi chiştoacele, că era pericol de incendiu. Nunuţa a făcut şi asta, aplecându-se cât putea de mult, doar-doar o băga pe cineva la idei, dar degeaba, aşa că, luată de toate căldurile, a ieşit în spatele discotecii, unde era un iaz şi şi-a dezbrăcat rochia, deoarece simţea că ia foc, deşi era udă toată.

Părintele o ascultă cu atenţie pe mama Nunuţei, goli sticla de vin şi spuse plin de năduf: „vezi, tu, măi Mărie, dacă mă iau după voi şi vă las să vă cotârciţi cum vă duce capul, faceţi numai copii tâmpiţi şi aveţi numai necazuri. S-o trimiţi pe fată la mine, să văd eu ce pot să aflu de la ea, că poate dau de urma derbedeului‖. Tulburată de glasul grav dar şi de înţelepciunea părintelui, Maria, de altfel femeie tânără, dădu să-i sărute mâna, dar nimeri, ca de obicei, sub patrafir, aşa că la plecare părintele era mai puţin amărât. Nunuţa ajunse la părintele a doua zi, iar acesta o primi cu blândeţe, dându-i câteva palme zdravene şi sfătuind-o să spună repede tot că altfel sub pragul bisericii o îngroapă. Lipsită de alternativă, Nunuţa, proastă şi cinstită, spuse ce ştia ea, iar părintele căzu pe gânduri şi o trimise acasă, blagoslovind-o numai cu câteva înjurături foarte meşteşugite. Părintele, cu adevărat un om înţelept, ştia de la botez cum îi dăruise Dumnezeu pe copiii de sex bărbătesc şi ajunse la concluzia că doar trei sau patru tineri puteau corespunde descrierilor confuze ale Nunuţei. Însă unul era dărâmat de băutură, altul avea o muiere nesătulă, Vasile era la puşcărie şi mai rămânea Călae, văcarul, care, însă, era atât de prost că dacă îl întrebai unde-i este fundul nimerea răspunsul după mai multe încercări. Venise din armată cu porecla Tripodul, însă cum sătenii nu erau preocupaţi de expresii din limba neogreacă, îi spuneau, mult mai simplu Pulărău. Intrat la bănuieli, părintele trimise după Călae care, crezând că e rost de ceva colivă, veni într-un suflet şi, după ce luă câteva Sfinte Psaltiri în cap, mărturisi totul dintro suflare. În sâmbăta cu pricina, fiind cam beat, se scălda în iaz, când a văzut pe malul celălalt o femeie care stătea goală puşcă în lumina lunii şi îşi smulgea părul din cap. Cuprins de un creştinesc sentiment de compasiune a gândit să facă şi el un bine şi uite, chiar l-a făcut, iar pe nebunele alea de muieri intrate în călduri era şi păcat să nu le astâmpere. Apoi, spăşit, îşi întinse mucii pe faţă şi concluzionă cu un ton filozofic: „acum, asta e!“ Părintele gândi că, uite, prost-prost, dar are dreptate însă îi mai dădu câteva palme de-i scăpărară ochii şi spuse grav: „te duci la fată şi sâmbătă veniţi să vă unesc în faţa Domnului, că altfel ochi de cumătru cu mine nu mai ai. Marş!“ Mulţumit de modul în care a decurs discuţia, Călae făcu exact cum îi spuse părintele, aşa că, sâmbătă, după slujba de cununie, porni şi nunta la casa miresei. Toată lumea era fericită, doar părintele stătea în capul mesei puţin melancolic gândindu-se la implicaţiile viitoare ale schimbării zestrei genetice a comunităţii. Oftă şi îşi spuse resemnat: o să-i ia dracu! Dracul însă era deja printre meseni, mai precis printre muieri care îşi făceau socoteli despre cum vor împărţi darurile lui Călae.

De rude care vlaga vor să-ţi sece Sau punga fluturată goală-n piaţă De soacră când priviri are, de gheaţă, Că ai venit acasă după zece. Să râzi poţi de orice şi de oricare De cel ce crede că putere are Şi e doar un nimic fără coloană Sau ţoapa care zice că-i cucoană… Dar pentru mine de tot râsul pare Umorul pensiilor militare!

EPIGRAME FIECARE CU ALE LUI Masă mare, lume bună Şi taraf de chef domnesc Se prind unii-n joc de mână Alţii tot ce prind, halesc! NEDUMERIRE LA FESTIVAL Mese-ntinse, fast, culoare, Ţuică, zaibăr, dulci copile, Dar în public e rumoare De ce ţine doar trei zile? LA SPOVEDANIE De-i preacurvia greu păcat Fiind osânda foarte grea… Spune-mi părinte, l-a rugat, Cum procedăm ca să nu prea… FINALUL CONCURSULUI DE ARUNCAT BOLOVANI O spun atleţii, pehlivani, Şi chiar se face să-i asculţi Că-n ţara asta bolovani Sunt, din păcate, foarte mulţi. LA BALUL VÂNĂTORILOR Cârnăciori şi răcituri, Spată friptă de vânat, Au fost şi afumături, De-aia m-am şi afumat REPROŞUL EVEI LA 60 DE ANI De şarpe-am fost ademenită Şi recunosc, m-a răsfăţat, Dar azi nu intru în păcat Doar pentr-o râmă pricăjită! SINDICATELE GRECEŞTI SPUN CĂ VOR FACE ŢARA NUMAI RUINE Să fie Grecia-n ruine? De asta vor, e un truism, Fiindcă ştim cu toţii bine Ei la ruine fac turism.

SONETUL UMORULUI Râzi ca tot omul de ceva în viaţă Căci de eşti trist ea tot aşa îţi trece Râzând poţi face însă din cald rece Când vipie-i afară şi ţi-e greaţă

- Auzi dragă și rechinii ăștia, zece lei biletul! S-a scos C.F.R.-ul că nu era rentabil şi de-acum tre` să vin cu rechinii. Zece lei biletul, mică dragă! Mică-sa, întreprinzătoare din fire, odată ce-i lumină ideea, mai tare ca bradul de Crăciun, doar vin sărbătorile și soţul s-a cam pus pe hibernat după pensionare. - Să facem și noi un ban cinstit, că Vasile cu pensia lui... vai și amar după atâţia ani de muncă, mai mare rușinea, Jeni dragă! Fata aprobă, oftând a susţinere. Vasile săracul, prins în capcana afaceristelor, încerca zadarnic o palidă justificare. - Cum să mă duc femeie la oamenii ăia, să-i chem la mine în mașină, să-i duc io prin satele lor? - Ei că mă scoţi din sărite, cum, cum? Așa bine să-i chemi, că ies bani bun cu rechinitul! La zece lei de persoană, faci două, patru sau cinci curse pe zi, trei persoane în mașină, ia-ca un milion jumătate pe zi. La o lună întreagă... nu știi socoti, Vasile? Stai ca prostul și aștepţi pensia, după patruzeci și cinci de ani de muncă, mai mare rușinea! - Mai mare rușinea, ticule! îi ţinu isonul mă-sii și fata. Vasile oftă apocaliptic și adăugă cu o ultimă umbră de revoltă: - Io conduc Ravecă, dar cu oamenii nu vorbesc, că io nu știu să vorbesc cu oamenii, să mă întrebe cât îi costă! - Asta cam așa e mică, nu știe! aprobă fata dramatic. - Nu știe! șuieră nevasta întărind remarca cu un gest furios din mână. N-a știut el niciodată, de ce mi-o fi plăcând în tinereţe... dracu știe, Doamne iartă-mă! Bine, bine, facem cum zic io, veni tot Raveca cu ideea salvatoare. Vin cu tine. Tu conduci, asta nu cere mare scofală. Io vorbesc cu oamenii, că doar n-oi fi eu mai puţin rechin ca alţii! - Adevărul e că nu ești! aprobă hâtru șoferul. - Viu și eu bunule! sări ţâncul Iliuţă, nepotul preferat. Tot seamănă cu bunu-său, ochii mari și blânzi, burtica proeminentă, are și el drag mare de motor și șofereală. - Auzi mică, să vie și el! sări Jeni furioasă că numai soră-și lăsase copilul la mămica, iar ea se chinuia cu fetele singură la oraș. Nici bărbatul ei n-o ajută prea mult, că parcă tot ca biata mica nimerise și ea, un molâu. - Nu se poate dragul bunicii, se îmblânzi și bunica în faţa ochișorilor ca mura ai pruncului, mica și ticu merg să facă bani, să luăm oameni la ocazie, să-i ducem în satele lor. - Viu și io bunule! plângea copilul, să li se rupă sufletul nu alta. Vasile ofta mângâind căpșorul bălai, ca al bietei sale mame, menajeră în Spania. Cum să nu-i faci o bucurie copilului, Iliuţă e lumina ochilor bunicilor, că n-avea nici mămucă, nici tătuc! - Bine, bine, se înduioșă Raveca, dar stai cuminte în mașină, nu te-apuci să povestești oamenilor cine știe

AVANTAJELE INTEGRĂRII EUROPENE În U.E. dacă nu eram Nu ne-ajutau americanii Iară noi singuri nu puteam S-avem războaie cu afganii.

Claudia Elena Peter „Doi rechini și un peștișor” (după o întâmplare adevărată povestită de Teodor Peter) Vasile era un om tare fericit! Ieșise la pensie de numai două luni și-și savura trândăveala cu voluptatea călătorului neostenit ce fusese în cei patruzeci și cinci de ani de muncă. Șofer pe tir, bătuse ţara în lung și-n lat atâta amar de vreme. Cunoștea ca-n palmă toate drumurile naţionale, orășenești, rurale, pe vremi și vremuri fel de fel, în zgâlţâitul ritmic al motorului, săltând precis gropile stradale, admirând peisajele înconjurătoare, ascultând interpreţii populari cu melodii motivaţionale. De când se pensionase, îi era lehamite să mai conducă. Pur și simplu nu mai avea chef deloc! Bată-l norocul de volan, că-i fusese drag atâţia ani, iar de-acum simţea un nod în coșul pieptului când își vedea Daciuţa de nouă generaţie, așteptându-l stingheră ca o mireasă părăsită. Mai greu era cu nevasta, Raveca. Toată ziua clanţa-clanţa pe capul bietului om, ba s-o ducă la supermarket în oraș, ba la fată și nepoate. Sau cine știe ce trasee mai stabilea neobosita, cu dorul ei permanent de ducă cu tot. Ea se pensionase demult, iaca să tot fie vreo zece ani de când s-a închis combinatul de cherestea și a ieșit pe ordonanţă. Cu nici un chip n-a mai vrut să lucreze, doar câștiga destui bani călătorul fiind şofer pe tir de marfă. Acum, de când își regăsise și el solemnitatea demnă a reîntorsului, și-și plantă în sfârșit rădăcinile în domiciliul conjugal, Raveca îl bănuia de neadaptare, de boală şi depresie, fiindcă citise ea-ntr-o revistă pentru femei, că așa devin oamenii la pensionare. Nu vroia să priceapă că așa liniștit cum era acum Vasile, n-a fost el niciodată. Tot pe drum, pe drum, de-o viaţa-ntreagă. Să nu-l înţeleagă că vrea și el să stea în casă, în ogradă, cu nepotul Iliuţă după el. Dar planurile de regăsire spirituală ale lui Vasile nu se potriveau cu cele ale Ravecăi, fată de cioban din zona Lăpușului, harnică și voluptoasă, ce n-o oprea oboseala și treburile casei nici noaptea în somn, când sărea din pat și ţipa disperată: „Vasileee, lupuuu!”, reminiscenţă a perioadei când lupul la oi fusese ameninţarea supremă. Ea nu era deprimată de ţipa ca nebuna și după patruzeci de ani de când fusese fată mare la taică-său? Dar bietul Vasile, da, că n-avea chef să se urnească după toate prostiile ei! Într-o zi, gata, se porni Raveca pe acţiune. Planul îl făcuse demult cu fiică-sa mai mare, Jeni, ce-i dădu ideea într-o sâmbătă când veni la ei de la oraș nervoasă foc, că era fire aprigă ca mă-sa.

ce. Şi nu ai voie să stai în faţă cu bunul, că ne amendează poliţia și-apoi vai de ea rechineală! Copilul sări la gâtul adulţilor, până și mătuși-sa Jeni se îmbună de bucuria băiatului. Ea nu făcuse decât fete. Ce-și mai dorise Nicu al ei un băiat! De-ar fi avut fecior, poate stătea și Nicu al ei pe acasă. Bine că-l făcuse soră-sa pe Iliuţă, nici ea nu știe cu cine și-l lăsă pe capul mămicii, de nu mai avea timp și de fetele ei. Dar așa e viaţa, grea, unii stau ca proștii și trag, alţii o trag și ei, dar în alt mod, prin străinătate! De departe iarna surâdea încă prietenoasă. Norii lăptoși se întindeau până departe peste munţii cernuţi, străbătuţi cu înfiorare de Bistriţa aurie și îngheţată. Satele mândre se înșiruiau spre fala gospodarilor, dealurile încremenite desenau livezile liniare, cu forfota neînmuguritelor sale crengi. Vasile căscă prelung, cu dor de hibernare. Raveca cerceta neobosită călătorii, să le citească din mersul mașinii dorinţa de autostop. Iliuţă cânta peltic un hit de pe radio. Așa se porniră pe făcut afaceri, mica, ticu și nepotul, doi rechini și-un peștișor!

Respect pentru voinţa poporului Pe-al său iubit conducător, Poporul-l vru mai „şlefuit‖; El se supuse-ascultător, Şi-umblă de-atunci numai… „pilit‖. Rugă conducătorului iubit Iubite-al nostru preşedinte, Dacă ne eşti un bun părinte, Fă să fim, eu şi ai mei fraţi, Copiii tăi… abandonaţi! Epitaf… reformei „Aici muri reforma-n chin,‖ – Scrie pe-o placă la Guvern – „Şi dup-aşa un crud destin, Noi îi dorim un somn… etern!‖ Unui… neisprăvit Când mori, tot laşi un pumn de oase, Ori într-o urnă ceva scrum, Mă-ntreb: el însă ce-o să lase, Că e… nimic de pe acum?!...

Liviu Gogu Epigrame prezentate în şedinţa din 02.06.2014, a Cenaclului „N. Gr. MihăescuNigrim”, Buzau

Din învăţăturile unui tată, către fiul său - conducător auto. Înainte să te-nsori, Iată ştirea ce-ţi aduc: Barza vine-adese ori, Din… pană de cauciuc.

Apel la 112, pe timpul inundaţiilor ―Să vină forţele armate‖ – Strigau neveste disperate – ―Că altfel ni se-neacă soţii, Din crâşmă până-n faţa porţii!‖

Artă

Unui chirurg bun, dar… şpăgar În munca lui de demiurg, Observă-i mâinile atent: În timp ce dreapta-i de chirurg, Stânga-i de… popă, evident!

Negrupe alb „Despre religios și laic” în creaţia lui Dorin Macovei, artist plastic contemporan De vorbă cu Claudia Elena Peter Despre Dorin Macovei, s-a mai scris în revista Negru pe Alb. Iar faptul că revenim constant la el, înseamnă doar o firească recunoaștere a unui artist consacrat, ce are amabilitatea de împărtăși din opera și activitatea sa artistică. Un artist recunoscut în mediile de referinţă ale picturii religioase, cu precădere în zona Moldovei. Un artist titrat, cu studii aprofundate în domeniul plasticii, licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxa, Universitatea Al. I. Cuza, Iași, profilul Artă Sacra, secţia pictură bisericeasca, anul 2009. Profesor, doctorand - specializarea: Pictură monumentală, la Universitatea de Arte ,,George Enescu”, Iași, Facultatea de Arte Plastice, Decorative si Design.

Ne-a dezvăluit o impresionantă activitate în domeniu, multe biserici păstrează impregnate pe pereţi, mărturia decorării cu scene iconografice.. Voi enumera locurile acestea magice, pentru a onora munca unui om, ce-și denumește opera: Lucrări de pictură monumentală.

- Biserica cu hramul ,,Mihail și Gavriil” din Berești-Tazlău , Bacău, între anii 1999-2000, pictura monumentală realizată în tehnica al secco; - Biserica din Moreni, Bacău, între anii 2000-2001, pictură monumentală realizat in tehnica al secco; - Biserica cu hramul ,,Mihail și Gavriil” Liliac, Neamţ, 2001, pictură monumentală realizată in tehnica al fresco; - Biserica din Orasa, Bacău, între anii 2002-2004, pictură monumentală realizată în tehnica al secco; - Biserica romano-catolica din Nicorești, Bacău, 2003, (panouri mobile) - Biserica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, Bacău între anii 2005 – 2006 pictura monumentală realizată în tehnica al fresco; - Biserica romano-catolică din Buhonca, Neamţ, 2006 (panouri mobile, in maniera romano-catolica); - Ansamblu monumental (troiţă), pictură pe zid – tehnica acryl , Pădureni, jud. Bacău; - Ansamblu monumental (troiţă), pictură pe zid – tehnica acryl , Orbeni, jud. Băcau ;

- Biserica cu hramul ,,Sf. Dimitrie” din Nicolae Bălcescu, Bacău, între anii 2008-2009, pictura monumentală realizată în tehnica acryl; - Biserica cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul”, Bacău, între anii 2009-2011, pictură monumentală realizată în tehnica al secco; - Biserica veche (ortodoxa) din Siretu, jud. Bacău, între anii 2012-2013, pictură monumentală realizata în tehnica al secco.

Cu toată această impresionantă activitate în domeniul picturii religioase, pictorul Dorin Macovei este și un artist „de atelier”. Creând tablouri personale, originale, inspirate cu precădere din frumuseţea naturii sau de eternul feminin. Voi dezvălui puţin din personalitatea unui om, prin răspunsurile sincere și obiective pe care mi le-a oferit. Claudia Elena Peter: Ce v-a determinat să alegeţi această profesie? Dorin Macovei: Îmi aduc aminte că am început să desenez de foarte mic, înainte chiar de a merge la școală. Am experimentat de mic vocabularul minunat al artelor vizuale și totul a decurs și evoluat normal, fără să-mi propun asta. Pasiunea pentru pictură a fost deci, o constantă a vieţii mele și un lucru firesc, natural, care m-a însoţit până în acest moment. Mărturisesc că a fost mai mult un dar de la Dumnezeu decât propria alegere.

C.E.P.: Ce înseamnă arta religioasă pentru dumneavoastră? D.M.: Spre deosebire de imaginea profană, icoana de tip bizantin prezintă omul restaurat înconjurat de natură, restaurată și ea. Acestea ne apar în Lumina de la începuturi, când omul necăzut se bucura din plin ca fiind creaţia lui Dumnezeu. Imaginea sacră este așadar o privire asupra unei lumi pierdute, pe care o păstrăm încă în inimi ca într-o cristelniţă.

Icoana ne îngăduie legătura cu această lume pierdută și comuniunea cu Dumnezeu. Cei ce zugrăvesc icoane fie ele pe lemn sau perete, au o mare și importantă răspundere. Numai printr-o viaţă smerită, rugăciune și multă trudă, ne învrednicim de ajutorul și participarea Duhului Sfânt și Harului Său pentru a încununa cu succes acest demers ziditor. Prin icoană găsim calea către Dumnezeu și accesul la comuniunea și asemănarea cu El. C.E.P.: Deși sunteţi foarte cunoscut prin prisma artei religioase, am descoperit că nu sunteţi doar un „zugrav” de pictură bisericească. Arta laică reprezintă o importantă parte a muncii artistice și a personalităţii creatoare? D.M.: Da, am practicat foarte mult timp doar pictura de șevalet. Acest tip de pictură îţi lasă o mai mare libertate în exprimare, viziune și tehnică. Lucrez și în prezent pictură de șevalet cu mare plăcere.

C.E.P.: Din seria temelor atacate, mi-a atras atenţia în special tablourile cu figuri umane, feminine, realizate într-o manieră abstractă, cubistă. Ne puteţi dezvălui puţin din conceptul realizării acestor lucrări, tehnica, sursa de inspiraţie? D.M.: Seria femeilor în manieră cubistă a fost un experiment vizual în care am încercat să abordez tema ,,eternului feminin” cu un ochi puţin diferit. Stilizările formelor au aici un rol tot mai pregnant, iar viziunea la început ,,cuminte” a căpătat pe parcurs un accent aproape abstract.

C.E.P.: Observ că natura este de asemenea un bun factor de inspiraţie, aţi realizat superbe transpuneri ale naturii peisagistice pe pânză. Sunt locurile dragi imortalizate pe pânză, sau doar rodul imaginaţiei? D.M.: Dintotdeauna natura a constituit elementul principal de inspiraţie pentru artiști în general. Artiștii au însă rolul de a o interpreta și reda potrivit concepţiei lor. În peisajele mele aţi observat poate că natura a fost reconstruită și supu-

să regulilor ,,severe” ale artei. În acest fel până și un simplu peisaj poate impresiona, acest demers artistic dându-i putere expresivă, simbolică și poate emoţiona și stârni trăiri artistice din cele mai puternice. C.E.P.: Nu pot să nu aduc în discuţie pregătirea dumneavoastră profesională, studiile aprofundate în domeniul picturii. Cât din artistul ce sunteţi azi este rolul formării academice, și cât rolul experienţei „în câmpul muncii”? În cazul dumneavoastră acest „câmp” fiind schelă în dificila pictură bisericească sau atelierul în pictura de șevalet? D.M.: Ca și în oricare alt domeniu și în cel artistic este nevoie de studiu aprofundat, multă pasiune și multă muncă. Studiul în liceul de profil și în universitate este și el necesar și util deoarece aici ești îndrumat de dascăli cu experienţă, unii cu mari calităţi, artiști desăvârșiţi la rândul lor. Cred cu tărie însă că un rol deosebit în această profesie îl constituie munca intensă dusă în singurătatea atelierului, studiile și experimentele personale, fără de care nu-ţi poţi clădi un drum, o personalitate și o linie proprie. C.E.P.: Se poate trăi din artă în România de azi? D.M.: Da, fac asta de câţiva zeci de ani buni și o fac cu succes.

C.E.P.: Despre omul Dorin Macovei, din spatele artistului, ce ne puteţi dezvălui? Cum este el? Care sunt pasiunile lui? D.M.: Aici nu am prea multe de comentat, sunt un om obișnuit, la fel ca toţi oamenii. Despre pasiuni, ce să spun… pictura, pictura și iar pictura. Un drum pe care l-am ales și m-a ales. C.E.P.: Vă mulţumesc pentru sinceritate, mult succes în carieră. Mi-ar place să încheiaţi cu un gând pentru cititorii revistei Negru pe alb? D.M.: Vă mulţumesc și eu! Cititorilor revistei Negru pe Alb le transmit un gând bun și îi apreciez pentru interesul lor întru artă.

Interviu cu Ramona Pintea de Lăcrămioara Teodorescu Zilele trecute am descoperit picturile ei care m-au fascinat. A transpus frumuseţea fizica şi interioară pe care le posedă în fiecare lucrare a sa. A dorit să împartă dragostea, gingăşia şi tandreţea cu fiecare privitor, punând un strop din sufletul său frumos în fiecare lucrare. A avut plăcerea să ne răspundă la câteva întrebări şi să ne împărtăşească din experienţa sa. De unde pasiunea pentru pictură ? Am fost pasionată de mică de pictură. Când aveam 6 ani mama m-a dus la un curs de pictură la recomandarea educatoarei de la școală. Se pare că din copilărie am fost o perfecționistă. Țin minte că la prima oră, am avut impresia că eu am pictat cel mai urât și am refuzat să mai merg. Am descoperit cu adevărat pictura doar după ce am plecat la Londra în 1991. Mi s-a părut fascinant că la școală am putut să-mi aleg ce ore doresc eu, am ales pictura și design

vestimentar. Pictam cu atâta pasiune, la fel ca și acum, ore în șir, fără să mă opresc. La expoziția de la finalul anului am realizat că eu aveam de 3 ori mai multe lucrări decât colegii mei.

A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ? După cum îmi spune familia, bunica mea din partea tatălui era o stră-stră nepoată a lui Epaminonda Bucevschi, care a fost prieten cu Eminescu. Am văzut și un arbore genealogic la una dintre mătuși, a fost foarte interesant să văd această legătură. Mama mi-a spus întotdeauna că am un talent moștenit. Din partea tatălui meu au fost mai mulţi pictori, dar Bucevschi este singurul care are un nume cunoscut. Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp ? Cred că arta este în continuă mișcare, la fel ca societatea. Arta este mult mai fluidă, mai accesibilă și foarte diversă iar prezența ei în viața cotidiană este inevitabilă. Această diversitate este extraordinară. Fiecare poate să își aleagă un curent, un stil de artă/pictură sau poate să se deschidă la mai multe.

Este apreciată pictura în Romania? Depinde cum măsori aprecierea. Dacă întrebăm ―Sunt românii deschiși, curioși interesați de pictură?‖ Răspunsul este ―Sigur că da‖. Mulți români au aceste valori ale culturii în general și sunt foarte deschiși , deși poate sunt mai puțin deschiși la arta contemporană. Dacă întrebăm ―Există o piață pentru artă în România?‖ Aici răspunsul este mai timid. Este o piață emergentă destul de mică, care trebuie reeducată ca să treacă peste anii în care arta nu avea un rol pe piața deschisă. Este răsplătit pictorul pentru munca sa ? Eu nu cred în acel mit al pictorului sărac care moare de foame cu pensula în mână. Fiecare om este răsplătit în munca pe care o face. Așa cum sunt medici, avocați, profesori care câștigă foarte bine sunt și alții care nu pot să se descurce de la o zi la alta. În general în arte și sport discrepanțele sunt și mai mari, ne uităm la actori, la fotbaliști sau chiar pictori. Eu nu cred că răsplata are de-a face cu felul muncii pe care o depui ci cu cât de pasionat ești, cât de mult îți dorești să crești, să înveți, să te îmbunătățești tu pe tine. Este bine să nu pornești la drum cu convingerea greșită că dacă vrei să fii pictor vei fi sărac. Pornește cu ideea că vei face tot ceea ce-ți stă în putință să devii cel mai bun pictor care poți tu să devii, să fii în competiție cu tine însuți și atunci rezultatele vor veni de la sine. În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani ? Eu nu urmăresc trenduri în pictură sau în artă, cred că aceasta este munca criticilor de artă. Pictez ce mă impresionează, ce mă atrage. Încerc să exprim iubire, frumusețe, speranță în picturile mele. Sunt un om optimist, deschis și doresc să aduc o mică bucurie celor care-mi admiră picturile. Îmi doresc ca cei care-mi colecţionează picturile să se regăsească în momentele lor de fericire, de pasiune, de dragoste. Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ? Este o mare diferență. Este foarte bine să te deconectezi de la viața de zi cu zi și să pictezi câte ceva din când în când, dar este cu totul altceva să te dedici, să te lași consumat, să-ți canalizezi toate eforturile în aceeași direcție. Pictorul profesionist o face cu toată pasiunea lui, cu toată ființa lui, cel puțin așa văd eu lucrurile. Nu cred că sunt pictori care merg cu plictiseală la muncă, cum ar fi în alte meserii. Trebuie să fii foarte vigilent, foarte strict cu tine, să mergi la atelier și atunci când nu ai chef, și atunci când nu ai inspirație, trebuie să te motivezi singur, iar această motivație vine doar din pasiune. Ce transmiteţi iubitorilor de artă ? Să-și facă timp pentru artă în viețile lor. De multe ori suntem foarte aglomerați, obosiți, stresați, dar este important să mai respirăm, să ne deconectăm, să mergem la un vernisaj, să cumpărăm un obiect de artă care să ne aducă bucurie de câte ori îl vedem. Viața este prea scurtă și prea frumoasa pentru a ne aglomera în permanență și a uita pentru ce trăim. Va mulţumesc pentru acest interviu şi va doresc realizări pe mai departe.

Hobby

Negrupe alb

EVENIMENT NUMISMATIC MULȚUMESC B.N.R !

de Victor Bivolu Caracteristicile tehnice ale monedei de aur sunt următoarele: valoarea – 100 lei, metal – aur, puritatea – 90%, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, calitatea – proof, cantul – zimțat și tirajul – 150 de exemplare.

CELE MAI RECENTE MONEDE COMEMORATIVE (JUBILIARE)

EMISE DE CĂTRE B.N.R. În data de 23 iunie 2014 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic trei monede cu design asemănător, dar valori diferite, dedicate aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Universității din București. Aversul monedelor redă imaginea Universității din București la 1864, portretul lui Alexandru Ioan Cuza, întemeietorul acesteia, inscripţiile în arc de cerc „ROMÂNIA‖ și „ALEXANDRU IOAN CUZA‖, valoarea nominală, stema României și anul de emisiune „2014‖. Reversul monedelor prezintă o imagine conținând frontonul unei intrări a Universităţii din Bucureşti; inscripțiile „1864‖ - anul înființării și „BUCUREȘTI‖. Prețul cumulat de vânzare, fără TVA, al unei monede de aur și una de tombac este de 1560 lei.

Caracteristicile tehnice ale monedei de argint sunt următoarele: valoarea – 10 lei, metal – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greuta-

1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.

tea – 31,103 grame, calitatea – proof, cantul – zimțat, tirajul – 400 de exemplare și prețul unitar de vânzare fără TVA – 310 lei.

Caracteristicile tehnice ale monedei de tombac sunt următoarele: valoarea – 1 leu, metal – tombac cuprat, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 23,5 grame, calitatea – proof, cantul – zimțat și tirajul – 150 de exemplare.

Universitatea din București este o instituție de învățământ superior de stat din București, fiind fondată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Decretul domnesc nr. 765 din data de 4 / 16 iulie 1864, care a divizat Colegiul Sfântul Sava (existent) în Universitatea București și actualul Colegiu Sfântu Sava. La începuturi Universitatea București reunea într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere. Universitatea București este considerată ca succesoare a structurilor de învăţământ superior inaugurate de Academia Domnească în anul 1694.

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ Revoluţia de la

Clădirea centrală a Universității București a fost ridicată pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu iar piatra de temelie a construcției a fost pusă în data de 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de către caimacanul Alexandru D. Ghica, în prezența reprezentanților marilor puteri, atașați la București. *** În data de 30 iunie 2014 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic două monede cu design asemănător, dar valori diferite, dedicate Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni - Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Aversul monedelor prezintă biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și icoanele a trei dintre cele patru hramuri ale acesteia: Sf. Gheorghe, Sf. Parascheva și Sf. Nicolae, candela de deasupra mormântului voievodului Constantin Brâncoveanu aflat în biserică, stema României, anul de emisiune „2014‖ și valoarea nominală, iar la exterior, în arc de cerc, inscripțiile „ROMÂNIA‖ și „BISERICA SF.GHEORGHE NOU BUCUREȘTI‖. Reversul monedelor redă portretele Sfinților Martiri Brâncoveni, așa cum sunt reprezentate în tabloul votiv din biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, anul evenimentului comemorat „1714‖, în interior, circular, inscripțiile „SF.RADU SF.ȘTEFAN SF.CONSTANTIN SFETNICUL IANACHE SF.MATEI‖ și „SF.VOIEVOD CONSTANTIN BRÂNCOVEANU‖, iar la exterior, în arc de cerc, inscripția „SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI‖.

Caracteristicile tehnice ale monedei din aur sunt: valoarea – 100 lei, metal – aur, puritatea – 90%, forma - rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame, calitatea – proof, cant – zimțat, tiraj – 250 exemplare și prețul unitar de vânzare fără TVA – 1520 lei.

Caracteristicile tehnice ale monedei din argint: valoarea – 10 lei, metal – argint, puritatea – 99,9%, forma rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, calitatea – proof, cant – zimțat, tiraj – 250 exemplare și prețul unitar de vânzare fără TVA – 310 lei.

Cea mai importantă ctitorie a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, Biserica Sfântul Gheorghe Nou este situată chiar în centrul Bucureştiului. Este singura biserică din capitală, ctitorită de Brâncoveanu, care a rezistat timpului, putând fi admirată și astăzi. Dintre sfintele odoare ale acestei biserici amintesc; mormântul Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, mâna Sfântului Ierarh Nicolae, icoana făcătoare de minuni a Sfintei cuvioase Parascheva (Sfânta Vineri), icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din secolul XVIII, sfântul epitaf lucrat de Maria Brâncoveanu în timpul exilului și candela din argint filigranat de deasupra mormântului domnesc. Mormântul domnitorului martir aflat în biserică a fost acoperit în anul 1720 de către doamna Maria Brâncoveanu, soția domnitorului, cu o placă de marmură albă, pe care nu a scris nimic pentru ca nu cumva turcii să-l profaneze, știut fiind faptul ca voievodul Constantin Brâncoveanu fusese condamnat de către turci pentru trădare. În anul 1914 s-a descoperit candela de argint de la mormânt cu inscripția: ‖această candelă, ce s-a dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod… iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)‖. În fața intrării principale a bisericii se află statuia voievodului-ctitor Constantin Brâncoveanu.

tinent iar el informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Istanbul, unde a fost torturat pentru credința sa și pentru a preda toată averea sa. El și cei patru copii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) precum și sfetnicul Ianache) au fost executați, prin decapitare, în data de 15 august 1714, iar trupurile lor aruncate în mare. Pentru că au refuzat, cu prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. În urma domniei lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil, ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi. Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.

Câți dintre noi ne-am da viața pentru păstrarea credinței strămoșești? Trăim vremuri tulburi când și pentru un bănuț ne vindem prietenul. Pilda oferită de brâncoveni să rămână în conștiința noastră pe veci! Mă închin în fața unor astfel de înaintași! Mulțumesc B.N.R. pentru că prin aceste premiere numismatice îmi oferi șansa să cuget mai mult asupra valorilor umane. Doamne, binecuvântează ROMÂNIA!

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 – 1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă. În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra știrilor de pe întregul con-

Spiritualitate creştină Negrupe alb Mirul de Ardeiaş Mario „Cercetaţi Scripturile...‖ Ioan 5:39 Îndemnul lui Isus de a cerceta Scripturile este adresat tuturor. Însă faptul de a-l urma şi felul în care o face, cade în responsabilitatea fiecăruia. Statistic vorbind, omul de rând abordează Cuvântul lui Dumnezeu considerând că aici va găsi calea către cer, către viaţa eternă, fapt ce confirmă afirmaţiile lui Isus: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică‖ (Ioan 5:39). Spre surpriza lui, însă, în Scriptură Îl va întâlni pe Hristos care, la fel ca şi pe Pilat, îl aduce la o răscruce: „Dar ce să fac cu Isus care se numeşte Hristos?‖ (Matei 27:22). Conform principiului minimei rezistenţe, însă, omul se mulţumeşte să râcâie puţin pojghiţa la suprafaţă, preferând să nu insiste. Este dificil să sape mai adânc, să persevereze, mai ales când întâlneşte unele neconcordanţe care îi provoacă teama de a nu-şi pierde bruma de credinţă ce abia începe să i se înfiripeze în suflet. Seminţele scepticismului Mai degrabă victimă decât beneficiar al unei educaţii eminamente ateiste, omul aruncă o simplă privire în jur şi poate constata cât de mult diferă între ele credinţele bisericilor şi denominaţiunilor active, care citesc, totuşi, aceeaşi Biblie. Acest fapt îi provoacă o precauţie sporită, din teamă de a nu greşi. Este dificil să descopere fisuri în ceea ce a crezut, şi deci, preferă să-şi astupe urechile în faţa oricăror idei şi argumente. Omul este mulţumit cu starea şi locul în care se află şi încearcă să-şi conserve poziţia în biserica sa, ca să nu-şi piardă, cumva, locul din cer pe care i l-a făgăduit duhovnicul. Însă constată în jurul său atâta necredinţă, încât îi e frică să nu se molipsească. Scepticismul este contagios, şi mai bine ignoră argumentaţia acestuia, decât să plece urechea şi să îl confrunte. Însă nu poate bănui pierderea uriaşă pe care o va înregistra, pentru că refuzul confruntării îi va activa tocmai sămânţa îndoielii plasată adânc în inima lui încă din Eden, căci sămânţa aceea este vie şi în timp, îi va eroda şi bruma de credinţă pe care o are, şi îl va duce la pierzare. Isus a avertizat asupra dispariţiei cvasitotale a credinţei între oameni în preajma revenirii Sale în glorie şi mărire „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?‖ (Luca 18:8). Mulţi se îndoiesc astăzi de realităţile Bibliei, admiţând, în schimb, teorii care explică universul prin hazard. Iar aceia dintre ei care depăşesc cadrul mediocrităţii, animaţi de dorinţa de a avea propriile lor opinii fundamentate pe realitate, după o simplă lectură a Bibliei, se consideră că au înţeles tot, şi, împiedicându-se de unele neconcordanţe aparente, ajung să ridice o întreagă serie de obiecţii privitoare la credibilitatea acesteia. Fără a cunoaşte istoria din spatele textului biblic, oricui i-ar părea greu să accepte posibilitatea ca, timp de un mileniu si jumătate, peste 35 de oameni diferiţi în ce priveşte orizontul lor cultural, de la păstori până la împăraţi, să poată scrie o lucrare atât de complexă, atât de unitară în idei. Mulţi consideră că aici e vorba de o conspiraţie menită să înrobească minţile oamenilor. Este de observat că, legat de istoricitatea cărţilor Biblice, sunt mulţi cei care consideră astăzi că Bibliile aflate în circulaţie sunt tâlcuite în aşa fel încât ceea ce s-a petrecut în vremurile nou testamentare să pară că a fost prezis cu mult timp înainte, contestând astfel predicţia divină şi mesianitatea lui Isus. Cartea profetului Daniel este un exemplu edificator în acest sens. De asemenea, sunt destui cei care se îndoiesc de realitatea istorică a vieţii lui Isus, argumentând cu contradicţiile dintre relatările evangheliilor şi ridicând obiecţii cu privire la gradul de credibilitate al acestora. Şi, obiectiv vorbind, asemenea îndoieli se ridică de multe ori chiar şi printre cei care cred şi aşteaptă venirea Sa. Ignoranţa este de condamnat. Lipsa studiului biblic autentic va duce la o viaţă spirituală la mâna a doua, în care omul se hrăneşte cu deşeurile minţilor altora. Însă credinţa lui va fi doar o iluzie, deoarece în lipsa unei informări corecte, „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească” (Isaia 29:13). De cealaltă parte, studiul superficial îl va pune în situaţia de a-şi risca credinţa, deoarece îndoielile ridicate de părerea vulgului sunt seminţe vii şi active care încolţesc şi cresc, manifestându-se printr-o slăbire inconştientă, dar progresivă a credinţei. Iar aceste seminţe ale îndoielii se capătă precum gripa, când îi strănută careva în faţă incultura lui. Pentru că, este regretabil, dar omul necredincios îşi etalează ignoranţa cu mândrie şi nonşalanţă, făcând caz de ea şi virusând, astfel, minţile cu care vine în contact. Care ar fi soluţia eficientă? Fără seamăn pe pământ „Cercetaţi Scripturile‖, îndeamnă Hristos. Biblia este o lucrare complexă alcătuită din 66 de cărţi scrise de 35 de autori, fiind, sub acest raport, o carte a cărţilor. Însă Biblia este cu adevărat Cartea cărţilor, nu numai datorită conţinutului spiritual al învăţăturilor sale, ci şi, mai ales, datorită gradului de credibilitate aflat deasupra oricărei îndoieli. La o evalua-

re atentă şi documentată, se va constata că, prin comparaţie cu toate celelalte lucrări ale antichităţii, sub raportul atestării manuscriselor, cărţile ce alcătuiesc Scripturile sunt, de departe, cel mai bine reprezentate. Cercetătorii în domeniu afirmă că la ultima numărătoare, s-a consemnat existenţa a 5686 de manuscrise greceşti ale Noului Testament, în afară de alte peste 9000 de manuscrise în alte limbi (exemplu: siriacă, coptă, latină, arabă, etc.). Dintre aceste aproape 15.000 de manuscrise, unele sunt seturi complete ale carţilor noutestamentare, altele sunt cărţi sau pagini disparate, iar câteva nu sunt decât fragmente. Prin comparaţie, Iliada lui Homer se găseşte în 643 de copii manuscrise, operele lui Demostene în 200 de exemplare, iar celelalte lucrări supravieţuiesc într-un număr redus: cele ale lui Tacit în 20 de exemplare ,ale lui Cezar în 10 exemplare, ale lui Herodot în 8 exemplare, iar operele lui Platon şi ale lui Pliniu cel Bătrân în câte 7 exemplare. Şi cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au pus sub semnul îndoielii istoricitatea evenimentelor relatate de respectivele lucrări. Sub un alt raport, cercetătorii au probat faptul că, aproape toate cărţile aparţinând Noului Testament au fost scrise până în anul 70e.n., la 20-40 de ani după evenimentele descrise în evanghelii, ceea ce indică spre o acurateţe foarte ridicată a descrierilor. De asemenea, un alt parametru de considerat este intervalul de timp scurs între momentele datării originalelor şi celor mai timpurii copii care au supravieţuit, parametru ce poate oferi un indiciu asupra gradului de conformitate al copiilor în raport cu originalele. Dacă pentru cărţile nou testamentare copiile cele mai timpurii sunt datate la aproape 25 de ani după originale, în cazul operelor lui Homer, primele copii sunt datate în 500 de ani după originale, la cele ale lui Pliniu cel Bătrân de aproape 750 de ani, ale lui Tacit si Cezar de aproape 1000 de ani, ale lui Platon de aproape 1200 de ani, în timp ce primele copii ale operelor lui Herodot şi Demostene sunt datate la aproape 1400 de ani după ce au fost scrise originalele. De asemenea, este de menţionat că între anii 303 şi 311 e.n, împăratul roman Diocleţian a ordonat patru edicte de persecuţie împotriva creştinilor, edicte care cereau şi distrugerea cărţilor şi manuscriselor lor. Mii de manuscrise au fost distruse în întregul imperiu pe parcursul acestor persecuţii. Dar, chiar dacă Diocleţian ar fi distrus toate manuscrisele, el nu ar fi reuşit să anuleze capacitatea de a reconstitui cărţile Noului Testament, întrucât aşa numiţii părinţi ai Bisericii primare, Clement din Alexandria, Irineu, Iustin-Martirul, Origen, Tertulian şi alţii, au citat cărţile Noului Testament atât de amplu, (mai exact, de 36.289 de ori), încât, numai pe baza acestor citate ar putea fi reconstituit întregul Nou Testament, cu excepţia a 11 versete. Iar referitor la exactitatea reconstituirii copiilor, experţii în critica textuală Brooke Westcott si Anthony Hort au apreciat că gradul de puritate al textului de astăzi depăşeşte 98.33%, excepţiile făcând referire la semne de punctuaţie sau diferenţe de ortografiere a câte unei litere, acestea neinfluenţând în nici un fel înţelesul mesajului conţinut. Remarcabil! Nici o altă lucrare a antichităţii nu este atât de bine documentată cum este Biblia. Bruce Metzger, profesor la Princeton şi mare erudit în Noul Testament, a arătat că Mahabharata hindusă este copiată cu o acurateţe de 90%, iar Iliada lui Homer cu 95%. Prin comparaţie el apreciază că gradul de acurateţe al Noului Testament depăşeşte 99.5%, iar procentul de aproape 0.5% ce rămâne incert nu afectează nici o doctrină a credinţei creştine. Iată, deci, că, aşa cum s-a afirmat, credibilitatea Biblei este deasupra oricăror îndoieli! Ce s-ar mai putea obiecta? Iată ce: Motive de îndoială Scepticii contestă credibilitatea mărturiilor autorilor cărţilor biblice, indicând spre diferenţele care apar în descrierea evenimentelor menţionate. Este un aspect care confruntă, şi faţă de care fiecare trebuie să îşi precizeze poziţia. Spre exemplu, Matei spune că la mormântul lui Isus a fost un înger, în timp ce Ioan menţionează doi. Pentru mulţi această contradicţie de detaliu ar fi de natură să distrugă credibilitatea relatărilor. Se ştie că mărturia mincinoasă se demască prin detalii! Studiul atent al textelor arată, însă, că lucrurile stau exact invers, că detaliile divergente întăresc argumentul că relatările aparţin unor martori oculari. Doi reporteri diferiţi ce relatează acelaşi eveniment aleg să includă detalii diferite în relatările lor. Doi martori oculari independenţi văd rareori aceleaşi detalii şi nu vor descrie niciodată un eveniment folosind exact aceleaşi cuvinte. Ei vor reda acelaşi eveniment major dar se vor deosebi asupra detaliilor. De fapt, un judecător care audiază doi martori prezentând acelaşi eveniment şi descriind detalii identice folosind aceleaşi cuvinte, va concluziona, pe drept cuvânt, că cei doi s-au vorbit, în prealabil, pentru a-şi pune în de acord declaraţiile. În cazul de mai sus este normal ca cele două relatări să difere, din moment ce acestea sunt descrieri făcute de martori oculari. Poate că Matei îl menţionează pe cel care a vorbit, „îngerul a luat cuvântul şi a zis‖ (Matei 28:5), în timp ce Ioan arată că Maria „a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus‖ (Ioan 20:12).La o examinare atentă, se constată că scrierile Noului Testament nu se contrazic între ele, că detaliile divergente arată că relatările sunt mai degrabă complementare decât contradictorii. Într-un studiu de referinţă asupra a ce se constituie într-o dovadă juridică, Simon Greenleaf, profesor de drept la Harvard, arată că s-a convertit la creştinism în urma unei cercetări atente a mărturiilor noutestamentare, ajungând la concluzia că cele patru Evanghelii ―ar fi primite ca dovezi în orice instanţă de judecată, fără cea mai mică ezitare‖ (sursa : Norman Geisler, Frank Turek, - Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu). Obiectiv vorbind, înţelegând că Scripturile se constituie într-un veritabil manual de instrucţiuni pentru omul aflat în fascinanta aventură a cunoaşterii, este raţional de aprofundat în studiu mai degrabă aceste aspecte care par a fi contradictorii, şi a căror înţelegere poate oferi o nouă perspectivă fascinantă, care ar putea schimba radical percepţia asupra acţiunilor lui Isus. Cu atât mai mult cu cât există asigurarea divină că nici o întrebare nu va rămâne fără răspuns: „CheamăMă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti‖ (Ieremia 33:3). Se pare, deci, că, în mai toate situaţiile, aparenţele ascund un univers fascinant, care aşteaptă să fie căutat şi descoperit. Invitaţia e făcută.

La cină în casa lui Simon leprosul Iată că „Cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El” (Ioan 12:1,2). Evenimentul este relatat de toţi cei patru evanghelişti, însă, aşa cum s-a menţionat mai sus, relatările lor coincid în unele aspecte importante, dar diferă în unele amănunte. Matei şi Marcu arată că întâmplarea s-a petrecut cu două zile înainte de sărbătoarea Paştelui „După două zile era praznicul Paştilor şi al Azimelor‖ (Marcu 14:1), în timp ce Ioan o plasează cu şase zile înainte. Matei, Marcu şi Luca localizează cina în casa unui fariseu, Simon leprosul „Pe când şedea Isus la masă, în Betania, în casa lui Simon, leprosul‖ (Marcu 14:3), dar Ioan nu precizează locul, ci spune doar „acolo‖. Este de remarcat faptul că, dintre cei patru evanghelişti, doar Matei şi Ioan au fost discipolii lui Isus, număraţi între cei doisprezece. Marcu pare să fi fost martor la mai multe evenimente, ca de exemplu la prinderea lui Isus în Ghetsimani „După El mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el; dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală” (Marcu 14:51,52), fiind un apropiat al grupului. Însă dr. Luca a întreprins cercetări amănunţite asupra evenimentelor, „am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele‖ (Luca 1:3), după un anume interval de timp de la producerea lor. Ca un veritabil reporter al vremurilor biblice, a interogat sute de martori oculari, având astfel posibilitatea realizării unei imagini statistice, de ansamblu. Lucrările lui, atât Evanghelia cât şi cartea Faptelor apostolilor, sunt recunoscute de critică pentru exactitatea în amănunt a relatărilor. Studiul comparativ atent al textelor biblice oferă cercetătorului pasionat posibilitatea înţelegerii aprofundate, ca şi aceea de a trăi aievea întâmplarea, pentru a putea aprecia obiectivitatea relatării amănuntelor. Se observă faptul că grupul număra treisprezece persoane, în afara cercului apropiaţilor care îi însoţeau de obicei. Fiind invitaţi la cină în locuinţa unei familii, este de presupus că gazda a amenajat spaţiul aşa încât să poată încăpea toţi invitaţii, inclusiv Lazăr, căci „Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El” (Ioan 12:2). Acum, intrând în atmosferă, se poate înţelege că nu toţi cei prezenţi erau aşezaţi în imediata vecinătate a lui Isus. Probabil că acesta era flancat de către gazdă şi de umbra Lui, adică de preaiubitul Ioan. De asemenea, este de observat faptul că, după obiceiurile vremii, mesenii nu erau aşezaţi pe scaune ci culcaţi în jurul mesei, aşa cum menţionează şi Ioan, că „Unul din ucenici, acela pe care-l iubea Isus, stătea la masă culcat pe sânul lui Isus. Şi ucenicul acela s-a rezemat pe pieptul lui Isus‖ (Ioan 13:23,25). Pe de altă parte, nu toţi erau focalizaţi în orice moment pe Isus, ci mai discutau şi cu vecinii lor. De aceea, amănuntele relatate diferă. Între cei patru evanghelişti probabil că Ioan a fost cel mai aproape de Isus, iar Luca a interogat şi gazda, relatările lor putând fi considerate ca fiind cele mai veridice. Iar amănuntele care le diferenţiază de celelalte, pot căpăta o importanţă deosebită în apreciere. De exemplu, Ioan este singurul care arată că Marta, sora lui Lazăr, servea la cină. „Marta slujea‖ (Ioan 12:2). Fiind aşezat lângă Isus şi, probabil că Ioan a fost servit şi el de către Marta. E posibil ca la masă să mai fi servit şi altcineva, iar ceilalţi nu au observat-o pe Marta. Este de remarcat că şi Luca consemnează o ocazie în care Isus a fost servit la masă de către Marta „nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, dar, să-mi ajute‖ (Luca 10:38-40).Cele petrecute la cină în casa lui Simon leprosul se încadrau deci în nota obişnuită. Şi totuşi... un gest neobişnuit. Un gest neobişnuit În timpul cinei, de Isus se apropie „o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump” (Marcu 14:3), mirositor, adică o esenţă ce se extrage din rădăcina unui arbust care creşte în Himalaia, folosit şi astăzi în industria parfumurilor. Doar Ioan consemnează numele femeii, anume Maria, sora lui Lazăr si a Martei „Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ‖ (Ioan 12:3). Ceea ce urmează este prezentat în mod diferit de cei patru: Matei şi Marcu susţin că mirul a fost turnat pe capul lui Isus, „după ce a spart vasul, a turnat mirul pe capul lui Isus‖ (Marcu 14:3), în timp ce Ioan şi Luca spun că Maria I-a spălat picioarele cu mir „stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir‖ (Luca 7:38). Probabil că varianta lui Ioan şi Luca este cea adevărată, ceilalţi fiind la oarece distanţă şi, poate neatenţi în acel moment. Fapt e că, odată eliberat din vas, mirul a umplut încăperea de parfum, „a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului‖ (Ioan 12:3). Parfumul mirului nu a ajuns instantaneu în toată încăperea, însă, pe măsură ce ajungea să fie simţit de fiecare, toată asistenţa şi-a concentrat atenţia asupra lui Isus. Reacţia mesenilor a fost promptă. Ioan consemnează faptul că „Iuda Iscarioteanul a zis: De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?‖ (Ioan 12:5), iar „Isus a zis: "Las-o în pace; căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna‖ (Ioan 12:7.8). Probabil că Matei şi Marcu erau sub efectul surprizei gestului şi nu au remarcat persoana care a comentat, însă au auzit şi consemnat remarca şi răspunsul lui Isus. Ei vor fi gândit, în inimile lor, că parfumul nu se foloseşte la spălatul picioarelor, motiv pentru care au şi relatat varianta amintită, a mirului turnat pe capul lui Isus. Pe de altă parte, chiar poziţia în care erau aşezaţi mesenii, culcaţi în jurul mesei, aşezaţi radial cu picioarele spre exterior, favoriza mai degrabă accesul la picioarele mesenilor, decât la capul acestora. De asemenea, este greu de imaginat că Maria, care ar fi dorit totuşi ca gestul ei să treacă neobservat, să se fi strecurat printre Isus şi cel de lângă El ca să ajungă să îi toarne mirul pe cap. Tot astfel este remarcabil faptul că mulţi comentatori biblici atribuie gestul Mariei Magdalena, cu toate că Ioan a precizat clar identitatea acestei femei: „Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnav era fratele ei‖ (Ioan 11:2). Isus spunea că voi „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică‖ (Ioan 5:39), dar cercetându-le, oricine poate cunoaşte adevărul. Inclusiv despre Mariile din viaţa lui Isus.

Luca expune o apreciere asupra femeii, şi anume faptul că era „o femeie păcătoasă din cetate‖ (Luca 7:37), amănunt pe care l-a dedus din relatarea gazdei, deoarece el consemnează şi dialogul dintre Simon leprosul şi Isus, asupra identităţii şi gestului femeii „fariseul care-L poftise şi-a zis: "Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă‖ (Luca 7:39). Numai Dumnezeu ar fi putut cunoaşte gândul lui Simon leprosul, iar Isus Îşi demonstrează dumnezeirea răspunzând gândului fariseului, „păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate‖ (Luca 7:47). Remarca privind iertarea păcatelor este un argument în plus pentru dumnezeirea lui Isus, numai Dumnezeu poate ierta păcatele omului. Probabil că Matei şi Marcu erau prea departe şi atenţi la comentariile lui Iuda şi nu au auzit cele discutate, însă este raţional de acceptat faptul că Ioan, care era mereu lângă Isus, din delicateţe, a preferat să nu amintească nimic referitor la problemele Mariei. Ioan este sensibil. El observă şi consemnează discursul lui Isus din ultima seară, care ocupă aproape un sfert din Evanghelia sa, însă trece sub tăcere amănuntul cu privire la păcatul Mariei. Un exemplu de urmat. Gestul Mariei ar putea părea greu de explicat, însă relatarea biblică poate oferi detalii semnificative. Când ajutorul întârzie Maria se afla între cei pentru care Isus a avut un sentiment deosebit. Prietenia manifestată faţă de familia ei este denumită „iubire‖ de către Ioan: „Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr‖ (Ioan 11:5). Fraţii Săi L-au renegat, însă El a găsit căldură şi dragoste acasă la Lazăr. Relaţia lor a trecut printr-un moment extrem atunci când „Surorile au trimis la Isus să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav‖ (Ioan 11:3). Alarmate de boala lui Lazăr, dar absolut încrezătoare în faptul că iubitul lor prieten, Isus, Acela care îi vindeca pe toţi cei care apelau la ajutorul Lui, va putea rezolva imediat problema, chiar şi spunând „numai un cuvânt‖ (Matei 8:8), Marta şi Maria I-au trimis un mesaj ce se voia a fi doar informativ, dar era, de fapt, un strigăt de ajutor. Însă „Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte‖ (Ioan 11:4), adică nu se pune problema unui pericol real pentru viaţa prietenului Său. De fapt, şi când fiica lui Iair murise, Isus îi liniştea pe părinţi, asigurându-i că „fetiţa nu a murit, ci doarme‖ (Luca 8:52). De această dată, Isus spune că boala lui Lazăr este „spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea‖ (Ioan 11:4). De aceea, „când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era‖ (Ioan 11:5). Privind în urmă, se poate înţelege decizia lui Isus, însă atunci, în mijlocul evenimentelor, numai El ştia ce face, şi a demonstrat că ştie ce are de făcut. Fapt este că Isus nu a răspuns chemării celor două surori din Betania, iar Lazăr a murit. Pare că, spunând că boala lui Lazăr nu este spre moarte, Isus a anticipat greşit evoluţia stării de sănătate a acestuia, însă faptul că a zăbovit încă două zile aşteptând, parcă moartea acestuia, demonstrează că El a ţinut în permanenţă lucrurile sub control. De partea cealaltă, însă, efectul a fost teribil. Marta şi Maria I-au trimis mesajul, care, printre rânduri, era un strigăt după ajutor, amintindu-I lui Isus că cel care are nevoie acum de sprijinul Său este chiar cel pe care El îl iubeşte. Şi dacă pentru oricine I-a solicitat ajutorul, pentru orice lepros sau orb, şi, mai mult, şi chiar şi pentru cine nu I l-a cerut, cum a fost bolnavul de la scăldătoarea Betesda, Isus a reacţionat prompt, şi a vindecat pe oricare dintre ei, de această dată, nu a răspuns chemării. Şi cele două surori au resimţit din plin durerea morţii fratelui lor, amplificată, însă, de lipsa de reacţie a lui Isus. Inexplicabilă, de altfel. Însă „în urmă a zis ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea‖ (Ioan 11:7), iar „Când a venit Isus, a aflat că Lazăr era de patru zile în mormânt‖ (Ioan 11:17). Erau zilele de jale, când durerea este teribilă, iar familia nici măcar nu şi-o poate plânge în linişte, când „mulţi din iudei veniseră la Marta şi Maria, ca să le mângâie pentru moartea fratelui lor‖ (Ioan 11:19). Isus nu se duce acasă la ele, şi nici nu intră în sat. Ar trebui înţeles faptul că Isus nu mergea singur, ci era mereu însoţit de un alai pestriţ, denumit generic gloată, sau mulţime. Aşa că, ajungând în zonă, s-a dus careva şi acasă la cele două surori, ca să le dea de veste. Iar „Când a auzit Marta că vine Isus, I-a ieşit înainte; iar Maria şedea în casă‖ (Ioan 11:20). Marta nu o anunţă şi pe Maria, ci doreşte să Îl întâlnească singură. Şi, cum L-a văzut, „Marta a zis lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!‖ (Ioan 11:21). Poate că nu l-a dorit aşa, însă era un reproş. Ce-ai făcut? Pe unde ai umblat? De ce nu ai venit când Te-am chemat? Unde erai când noi aveam o nevoie disperată de Tine şi de ajutorul Tău? De ce l-ai abandonat ghearelor morţii pe fratele meu? Căci dacă ai fi fost aici, nu-l lăsai să moară! Dar acum? Ce aş mai putea să fac? Însă dincolo de toate acestea, Marta este raţională, şi chiar şi într-o asemenea durere, nu îşi pierde luciditatea, iar credinţa ei răzbate peste toate, căci nu a uitat cu Cine vorbeşte. „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu‖ (Ioan 11:22). Răspunsul lui Isus a fost clar: „Fratele tău va învia‖ (Ioan 11:23), însă credinţa Martei avea un capăt de sus, dincolo de care n-a reuşit să treacă: „Ştiu‖, I-a răspuns Marta, „că va învia la înviere, în ziua de apoi‖ (Ioan 11:24), şi chiar şi explicaţiilor detaliate ale lui Isus, ea le răspunde prin enunţarea crezului ei: „cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume‖ (Ioan 11:27). La mormântul lui Lazăr Marta a mers apoi şi a chemat-o şi pe Maria. Se pare că inima Mariei era altfel, şi, poate chiar din această cauză Marta a preferat să vină singură, mai înainte de a veni şi cu Maria. Poate că a vrut să-şi descarce durerea fără ca să adauge încă ceva în plus durerii Mariei. Cum a aflat de venirea Sa, Maria s-a grăbit să vină să Îl întâlnească, iar cum „L-a văzut, s-a aruncat la picioarele Lui‖ (Ioan 11:32). Pare că sentimentele Mariei faţă de Isus erau speciale, căci şi cu alte ocazii, când Isus era în vizită la ei acasă, ea stătea „jos la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui‖ (Luca 5:39). Atunci Îl asculta, dar acum Îi plânge durerea sfâşietoare care-i răscoleşte inima: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!‖ (Ioan 11:32). Se observă că Maria foloseşte aceleaşi cuvinte ca şi Marta, însă reacţia lui Isus este total diferită. Dacă faţă de Marta Isus Şi-a păstrat calmul asigurând-o de învierea lui Lazăr, faţă de Maria, „S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat‖ (Ioan 11:33). Nu au reuşit să Îl tulbure fariseii, demonii, stihiile naturii, şi nici Satan în persoană, însă în faţa durerii

sfâşietoare a Mariei, duhul Său se tulbură, şi, mergând spre mormânt, „Isus plângea‖ (Ioan 11:35). Deşi ştia bine că peste câteva clipe îl va învia pe Lazăr, a fost biruit de durerea ei şi, faţă de cei de faţă, Dumnezeul universului plângea în Fiul Său. Este de consemnat. Totodată este de meditat de câte ori plânge Dumnezeu. Solomon spune că „Mai bine te duci întro casă de jale‖ (Eclesiastul 7:2), poate pentru că se oferă şansa de a plânge împreună cu Cel Atotputernic. Deasemenea, este un exerciţiu absolut benefic pentru spiritul fiecăruia, acela de a încerca să se amestece printre cei veniţi să prezinte condoleanţe celor două surori, pentru a observa scena cu atenţie. Isus este acum în centrul atenţiei, toate privirile sunt îndreptate spre El. Nu mai avusese nimeni ocazia de a-L vedea plângând, aşa că îşi ziceau: „Iată cât îl iubea de mult‖ (Ioan 11:36). Însă unii din ei, făcându-se ecoul gândului celor două surori, „au zis: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?‖ (Ioan 11:37). Pe undeva, toţi gândesc la fel. Indiferent de epocă. Dar „Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt. Mormântul era o peşteră la intrarea căreia era aşezată o piatră‖ (Ioan 11:38). Simţământul în faţa morţii şi mormântului este înfiorător. Iar El l-a trăit din nou, în faţa mormântului lui Lazăr, şi îl retrăieşte la mormântul fiecărui copil al Său biruit de păcat, călcat în picioare de tatăl morţii. Fiorul duhului Său a fost observat de toţi, căci fiecare avea privirea aţintită spre El. Spre stupoarea tuturor, însă, El cere să „Daţi piatra la o parte‖ (Ioan 11:39). Este un moment de şoc, nimeni nu s-ar gândi vreodată să încerce, aşa ceva nu se face. Prima care îşi revine din şoc este Marta, care protestează „Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile‖ (Ioan 11:39), însă Isus insistă, şi, în final „Au luat, dar, piatra din locul unde zăcea mortul‖ (Ioan 22:41). Toţi ochii Îl urmăresc, toţi sunt stupefiaţi de ceea ce se desfăşoară în faţa lor. Unii pot considera gestul lui Isus ca o profanare a mormântului lui Lazăr, însă toţi sunt sub impresia lacrimilor şi durerii afişate de Cel care până mai ieri râdea de boală şi de ameninţarea morţii. Iar El Îşi ridică mâinile spre cer şi se roagă Tatălui. Cuvintele Îi sunt auzite de cei din preajmă, iar Ioan le consemnează, însă gestul şi atitudinea pot fi văzute de toţi. Dar ceea ce a urmat i-a şocat şi mai mult, căci Isus S-a apucat să îl strige pe Lazăr, însă nu ca toţi ceilalţi care îl boceau, strigându-l „Lazăre, Lazăre, de ce ne-ai părăsit, de ce ai plecat?‖, sau „Lazăre, unde eşti, pe unde umbli, pe noi cui ne-ai lăsat?‖, ori ce se mai boceşte pe la morţi. Isus pare că îl cheamă pe mort să iasă de acolo, căci „a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!‖ (Ioan 11:43). Dar de El am uitat! Nu este atât de dificil de imaginat scena. Tensiunea este maximă, şi toţi sunt cu sufletul la gură. Mormântul e deschis, din mormânt începe să răzbată duhoarea putrefacţiei, iar Isus îl cheamă pe mort să iasă din mormânt. Şi dacă până acum Îl urmăreau pe El, acum toţi privesc cu inima la gură spre intrarea în grotă, către întunericul mormântului. Nu se mai aude nici o şoaptă, tăcerea e deplină. Şi, în clipa care a urmat, „mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar‖ (Ioan 11:44). Nu există precedent în istorie. Ei sunt primii muritori ce au avut ocazia să asiste la un asemenea eveniment, să vadă pe viu, cu ochii lor cum un mort ce zace de patru zile în mormânt, un cadavru intrat deja în descompunere, se ridică şi iese din grotă. Este un exerciţiu dificil acela de a găsi cuvintele care să poată descrie emoţia momentului. Toţi privesc mortul care merge, şi nu pot să-şi creadă ochilor. Preţ de o clipă, la mormântul lui Lazăr s-a aşternut o tăcere de mormânt. Faţă de lipsa generală de reacţie, pentru a-i readuce la realitate „Isus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă‖ (Ioan 11:44). Treziţi din reverie, toţi îl înconjoară pe Lazăr, toţi vor să îi vadă faţa, să îi audă primele cuvinte, să încerce să îl atingă, să îi vorbească, într-o singură clipă Lazăr a devenit cea mai importantă făptură creată de Dumnezeu, primul cadavru în care s-a putut vedea la un asemenea nivel lucrarea puterii divine, iar ei, fiecare dintre ei, va putea să afirme că a fost martor, că a văzut cu ochii lui. Euforia este generală. Când va ajunge să le povestească altora, fiecare va deveni, la rândul său, eroul zilei, mai erou decât era Lazăr în ziua învierii sale. Iar acum, proaspătul înviat este condus acasă cu alai, într-o bucurie greu de descris în cuvinte. Isus însă, Şi-a încheiat misiunea. A rămas deoparte, cu discipolii Săi, bucurându-Se de bucuria generală. După care S-a retras din zonă, îndreptându-Se către alte destinaţii, căci nu mai avea decât foarte puţin timp la dispoziţie, deoarece „sunt douăsprezece ceasuri în zi‖ (Ioan 11:9), Ioan nu descrie ce s-a petrecut apoi, cum au ajuns acasă, reacţia lui Lazăr şi toate celelalte ce au mai urmat, pentru că ei deja plecaseră. El nu consemnează decât faptul că în urma celor petrecute, „Mulţi din iudeii care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El‖ (Ioan 11:45). Demonstraţia mesianităţii Sale a fost, de această dată, incontestabilă. Dacă în cazul fiicei lui Iair, actul învierii a putut fi contestat, căci El Însuşi declarase că „Copila n-a murit, ci doarme‖ (Marcu 4:39), de această dată, cadavrul lui Lazăr, aflat de patru zile în mormânt, era deja în descompunere. Târziu, când faptul petrecut a intrat adânc în conştiinţa fiecăruia, când cei veniţi să prezinte condoleanţe au început să se retragă, şi casa să se golească, şi-au adus aminte şi de Isus, pentru că, de fapt, Isus era Cel care l-a înviat pe fratele lor, Cel care le-a şters lacrimile din ochi şi orice urmă de durere din suflet, aducându-le o asemenea mare bucurie, şi ele nici nu au apucat să-I mulţumească. El Îşi făcuse treaba şi Se retrăsese împreună cu discipolii Lui. Iar ele nici nu Îl băgaseră în seamă, atât de mare era emoţia şi bucuria lor, uitaseră complet de El. Iar El, cu modestia care Îl caracteriza, S-a retras, să nu le stea în cale. Aşa era Isus, apărea când şi unde era nevoie de ajutorul Său, iar când bucuria vindecării îi cuprindea pe toţi, El se retrăgea. Niciodată nu dorise să iasă în faţă, căci nu era interesat de publicitate, nu Îl caracteriza vedetismul, din contră, „Isus le-a poruncit să nu spună nimănui; dar cu cât le poruncea mai mult, cu atât Îl vesteau mai mult‖ (Marcu 7:36). Pentru surorile lui Lazăr însă, faptul că nu au apucat nici să-şi ia rămas bun de la El şi nici măcar să-I mulţumească, a provocat un regret profund. Sufletul lor a plâns cu lacrimi amare la gândul acesta. Ar fi dat orice ca acest fapt să nu se fi petrecut niciodată, ar fi vrut să întoarcă timpul înapoi, dar era prea târziu.

În familia lui Lazăr, Marta este o fire pragmatică, atentă la bunul mers al lucrurilor şi la etichetă, ea îşi acceptă şi îşi îndeplineşte sarcinile fiind responsabilă şi activă. „Marta era împărţită cu multa slujire. Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu” (Luca 10:40,41). Maria, în schimb, este o fire sensibilă, şi de asemenea, neconformistă. Ea are alte preocupări decât celelalte femei. Deşi in epocă, femeile nu obişnuiau să participe la întrunirile şi discuţiile bărbaţilor, Maria este fascinată de prezenţa şi discursul lui Isus. Maria s-a aşezat jos la picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui (Luca 10:39). Ea trăieşte fiecare moment cu o înaltă intensitate. Este remarcabil faptul că, deşi amândouă i-au adresat aceleaşi cuvinte „Marta a zis lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”(Ioan 11:21), Isus reacţionează puternic la spusele Mariei. De fapt Isus nu îl plânge pe Lazăr, pe care, oricum, ştia că urma să îl readucă la viaţă, ci este cutremurat de durerea sfâşietoare din sufletul Mariei. Pe de alta parte, Maria este de asemenea o fire cochetă, ca întotdeauna, şi în epocă, multe femei se preocupau de felul cum arată, de prezenţa lor. Vorbind despre podoabe, Petru enumera împletitura părului, purtarea de scule de aur sau îmbrăcarea hainelor(1 Petru 3:3). Este de înţeles că, aşa cum lumea era pasionată de mirosuri, comerţul cu mirodenii fiind practicat încă de pe vremea lui Solomon, şi parfumurile ocupau un loc aparte în viaţa lor. Şi în viaţa Mariei. Unii oameni sunt pasionaţi de artă,alţii fac pasiune din diverse lucruri ,unii se ataşează de un tablou,alţii îşi lipesc inima de câte o maşină. Maria din puţinul ei îşi cumpărase „un litru de mir de nard curat,de mare preţ”(Ioan 12:3),pe care un expert precum Iuda iscarioteanul l-a estimat la „300 lei‖ (Ioan 12:5).Remarcabil ! Iuda L-a vândut pentru numai 30 de arginţi. Din nou în Betania Isus a revenit în Betania cu şase zile înaintea morţii Sale, dând astfel curs invitaţiei la cină a unui fariseu, Simon leprosul. Acesta, consătean cu Lazăr, în faţa evidenţei unui Lazăr din nou viu, a dorit să îl cunoască personal pe Isus, fapt pentru care l-a invitat şi pe Lazăr. Probabil că ar fi dorit şi el să îi ceară ajutorul lui Isus pentru boala sa, însă statutul îl împiedica să apeleze la El în mod direct. Iată un motiv plauzibil al acestei cine. „De obicei, în Betania Isus venea acasă la Lazăr. Probabil că Simon a apelat la ajutorul Martei pentru a organiza evenimentul întrucât Marta slujea. Cu şase zile inainte de Paşti, Isus a venit în Betania. Acolo I-au pregătit o cină. Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau la masă cu El.” (Ioan 12:1,2). Iar dacă după ce l-a înviat pe Lazăr au uitat să îi mulţumească lui Isus, Maria nu a vrut să lase să treacă şi această ocazie. Şi a hotărât să-I facă un dar Domnului. Un dar pe măsura inimii ei pline de recunoştinţă pentru că şi-a recăpătat fratele. Ar fi dorit să-I dăruiască chiar inima. În final, s-a gândit la ce ar fi avut ea cel mai de preţ, aşa sia amintit de sticla ei cu parfum. Omul de rând, când îşi cumpără un parfum bun, un lux pe care nu şi-l poate permite oricând, îl foloseşte la ocazii deosebite, poate la o întâlnire, sau într-o vizită, dar, oricum, nu în fiecare zi; pentru fiecare zi îşi ia un parfum mai accesibil. Probabil că Maria şi-a dorit mult parfumul acela şi a sacrificat multe ca să-l poată cumpăra. Însă Isus era Isus. Dacă mâine i-ar veni omului în casă cineva atât de special ca El, pentru a-şi exprima respectul şi consideraţia faţă de oaspetele său, oare ce i-ar putea dărui? Poate că, precum Maria, l-ar parfuma cu parfumul său preţios, pufpuf pe păr, pe barbă, şi, atât, gata. Să renunţe la toată sticla? Greu! Dar ce face Maria? Ce a simţit ea în acel moment, este minunat! Sufletul îi era atât de plin, încât a dăruit ce avea ea lipit de inimă, şi a dăruit totul Domnului ei! Dar nu l-a pufăit pe păr sau pe haine, ci a vrut să ducă gestul până la capăt. Însă gura vasului era prea îngustă, aşa fel încât să nu poată curge mult, ca să nu se risipească. Ori cu picătura nu-şi putea umple pumnul, aşa că „a spart vasul‖ (Marcu 14:3) ca să curgă tot, mirul fiind amestecat cu lacrimile recunoştinţei ei! Gestul ei a avut darul de a-i surprinde pe toţi, aşa cum şi gestul lui Isus de a-l învia pe Lazăr i-a şocat pe toţi. Însă Isus nu a fost surprins. „Isus ştia tot ce avea să I se întâmple‖ (Ioan 18:4). El a văzut că inima Mariei era plină şi a vrut să-i ofere, astfel, prilejul de a I se închina. Pentru că gestul ei este un veritabil act de închinare. Aşa cum şi acea „văduvă săracă a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan‖ (Marcu 12:42), tot aşa Maria a închinat Domnului ei ce avea mai de preţ. Iar acest mod de închinare provoacă astăzi pe oricine doreşte să I se închine cu adevărat. Şi ce oare ar fi dispus să-I închine omul, dacă El este Domnul său? Păcate şi păcate Este de observat faptul că Matei şi Marcu nu o identifică pe femeie ca fiind Maria, sora lui Lazăr. Ei spun doar „o femeie‖ (Matei 26:7) însă Luca o identifică a fi „o femeie păcătoasă din cetate‖ (Luca 7:37). După cum a fost menţionat mai sus, dr. Luca a căpătat informaţii despre acest eveniment chiar de la gazdă, de la fariseu, şi tot de la el cunoştea şi amănuntul despre statutul acestei femei, că era păcătoasă „Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: "Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă."‖(Luca 7:39). Probabil că, din această cauză, mulţi comentatori contemporani o identifică, conform tradiţiei, cu femeia adulteră, „cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie‖(Ioan 8:3), pe care Isus a scăpat-o de la moartea prin lapidare, iertându-i păcatele: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti‖(Ioan 8:11). În optica lor, această femeie practica cea mai veche meserie din lume, păcătuind, astfel, de fiecare dată, prin călcarea celei de-a şaptea porunci din decalog. În acest sens, faptul că Isus o iartă presupune că nu a iertat-o numai de ultimul păcat, ci de toate cele comise până atunci, şi, probabil că erau multe. De altfel Luca menţionează că, în răspunsul adresat fariseului, Isus declară că „păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult‖(Luca 7:47). Iată motivul pentru care tradiţia atribuie identitatea acestei femei Mariei Magdalena. Însă Ioan a specificat clar că este vorba despre Maria, sora lui Lazăr. S-ar putea afirma, deci, că Maria, sora lui Lazăr era o femeie de moravuri uşoare? În acest caz este explicabilă şi existenţa mirului în proprietatea ei. O astfel de femeie trebuie să aibă o prezenţă plăcută, să fie mereu împodobită, parfumată, aranjată, să atragă privirile oricui priveşte către ea, să fie seducătoare. În acest caz, consideraţiile de mai sus referitoare la motivul real care a provocat gestul Mariei sunt nefondate.

Dincolo de o apreciere superficială, o evaluare aprofundată a întregii situaţii demonstrează eroarea considerentelor tradiţiei. În societatea iudaică a vremii femeia nu avea statutul de astăzi. Este cunoscut faptul ca emanciparea femeii este un fenomen modern şi contemporan început cu mişcările feministe de la sfârşitul sec XIX cu mişcarea sufragetelor. De altfel, şi astăzi sunt multe ţări în societăţile cărora statutul femeii este mult inferior statutului bărbatului. Aceasta era situaţia şi în societatea iudaica contemporană lui Isus. Din acest punct de vedere, prin neconformismul său, Maria putea trece oricând drept o femeie de moravuri uşoare. Cel puţin în ochii unui fariseu. De altfel, cu un anume prilej, Isus chiar le atrăsese atenţia fariseilor că „vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu‖ (Matei 21:31). Amfitrionul era, de fapt, fariseu. Ori, fariseii erau campionii neprihănirii. Cel puţin după propria lor opinie. Biblia menţionează rugăciunea unui fariseu, în care acesta nu face decât să-şi enumere meritele prin contrast cu „vameşul acesta‖ (Luc.18:11). Categoric, în ochii unui fariseu, păcatele proprii puteau fi numărate pe degete. Este plauzibil că şi Simon se percepea pe sine în acelaşi fel „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt!‖ (Isaia 65:5). Absolut, în ochii unui „asemenea sfânt‖ autoîndreptăţit, imaculat, toţi cei din jur nu sunt decât vameşi şi curve. Problema este, însă, că etalonul folosit, în general, de aceşti farisei, nu era legea celor 10 porunci, o bagatelă pentru ei, ci totalitatea prescripţiilor rabinice, care îl acuzau chiar pe Isus că le permite cam multe ucenicilor săi : „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă‖ (Matei 15:2). Oricum, doar faptul că l-a înviat pe Lazăr îi procurase, în ochii fariseului, lui Isus un anume statut, altfel „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei‖ (Luc.15:2). Este remarcabil faptul că Isus vorbeşte fiecăruia la nivelul minţii lui. Este motivul pentru care Isus a folosit atât de des pildele. Categoric, un rai în sânul lui Avraam este nebiblic, însă, Isus foloseşte modul popular de percepţie al raiului şi iadului pentru a explica realităţile împărăţiei lui Dumnezeu. Tot astfel, Isus îi explică lui Simon că el, neprihănitul, nu-şi atribuia decât câteva păcate, de aceea şi avea nevoie de puţină iertare. Vameşii şi curvele, da, ei au nevoie să li se ierte mult. De aceea Isus şi recunoaşte în dreptul Mariei multe păcate care necesitau multă iertare, conform percepţiei fariseului. Este clar că Maria oricum nu era ca celelalte femei, cu nasul în cratiţe, având alte preocupări. Chiar această deosebire constituia în ochii marii majorităţi un păcat grav. Până şi Marta o acuza de acest lucru. De aici, însă, la statutul de femeie de moravuri uşoare atribuit de tradiţie Marie Magdalena este cale lungă. Mai mult decât orice mir Tehnologia actuală permite vizionarea în sistem 3D. Omul poate vedea ficţiunea ca şi cum ar fi acolo, aievea. Însă Scripturile nu prezintă ficţiuni, ci întâmplări din viaţa reală. Studiul ei aprofundat permite oricui o experienţă nemijlocită de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, întrucât orice paragraf prilejuieşte ocazia meditaţiei, îi permite să fie acolo, lângă Isus, la locul şi în mijlocul acţiunii. Pe măsură ce aprofundează studiul, experienţa devine tot mai vie, Îl poate întâlni pe Isus. Şi astfel va începe să-L poarte peste tot cu sine, în mod real, să discute, să-I ceară sfatul, să I se destăinuie. Cum spune poetul, „şi să adormi cu Mine-n gând, ca să visezi de Mine‖. Atunci va ajunge să fie un creştin autentic. La o evaluare corectă, se remarcă faptul că Isus şi-a dăruit viaţa. Viaţa Sa. Dacă omul Îi acceptă darul, atunci viaţa lui Isus, care este eternă, devine viaţa sa. Căci eternitatea omului începe aici. Ce Îi va dărui el? Primul lucru va fi atenţia lui. Îi va da atenţie, Îl va băga în seamă. Dar nu prin programe de închinare. Se poate observa că oamenii cântă ieslea, steaua, Ierusalimul etc., dar asta nu înseamnă decât un ritual. E felul omului de a se închina. În fond, în acest fel ei nu I se închina lui Hristos ci imaginii Lui din inima lor. Ca unui chip cioplit, ca unei icoane. Este în practica cultului personalităţii Maria I s-a închinat în felul ei. A făcut-o ca pe un ritual. Dându-I atenţie lui Hristos, omul va urma întâi invitaţia Lui de a cerceta Scripturile şi Îi va dărui din timpul său. Pentru studiu. Apoi Îi va dărui timp pentru meditaţie, şi, încet, încet, Îi va dărui gând după gând, până ce El va începe să crească în inima sa. Timpul petrecut cu Isus înseamnă, de fapt, partea din viaţă pe care I-o dăruieşte fiecare. În sensul acesta Pavel sfătuieşte pe oricine : „Gândiţi-vă la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ‖ (Coloseni 3:2). Isus din Nazaret este Hristosul,trimisul lui Dumnezeu care,înainte de a pleca înapoi a promis că: „Mă duc să vă pregătesc un loc...şi…Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi‖ (Ioan 14:2,3) Urmând îndemnul lui Isus „Cercetaţi Scripturile‖ omul găseşte Cuvântul lui Dumnezeu, care, aşa cum afirmă Pavel, „…este viu şi lucrător‖ (Evrei 4:12). Fiind singurul antidot eficient împotriva virusului îndoielii, singurul antivirus capabil să inactiveze scepticismul. „Scripturile mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa.‖ (Ioan 5:39,40). Este tristă aceasta constatare făcută în dreptul iudeilor contemporani cu Isus. Însă, pentru omul de astăzi, invitaţia Lui este onorantă, dar în acelaşi timp obligă. Cine alege să îi dea curs, precum Maria,va face alegerea câştigătoare : „dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”(luca10:46). Pentru că, aşa cum afirma Carl Lewis, „Există, în ultimă instanţă, doar două feluri de oameni, şi anume: aceia care-I spun lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta‖, şi aceia cărora Dumnezeu le va spune la sfârşit: „Facă-se voia ta‖. Numele Lui să fie binecuvântat în etern! Amin. Notă : S-a folosit textul Bibliei în traducerea D. Cornilescu.

ISSN: 1843-018X