Negru pe alb, nr 14 by Liviu Gogu

Nr. 14/3 – 2014

Revistă de cultură

NEGRU PE ALB

Redacţia Negrupe

alb

Director Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Secretar general de redacţie, tehnoredactor şi webmaster: Liviu Gogu Redactori: Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Mariana Dobrin Claudia Elena Peter Anastasia Moldovanu Lăcrămioara Teodorescu Ioana Zadic Ovidiu-Cristian Dinică

Spicuiri din cuprins Interviu – Dumitru Ichim – Omul de lângă noi Poezie

E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com

Umor Proză Universul cărţii

Coperte: - 1: Mask II- Grafică, Christiana Iliopoulou Hopârtean (Grecia); - 2: sculptură de Mircea Coroş - 3: The kiss - Grafică, Christiana Iliopoulou Hopârtean; - 4: Renaşterea, Nina Vizireanu

Eseuri Hobby - Victor Bivolu – Un numismat buzoian Arte: pictură, teatru

ISSN: 1843 – 018X

Războiul Crimeii Învăţământ şi educaţie Basarabia - Chişinău, oraş cu umeri albi de piatră

Spiritualitate creşrină - Judecarea și condamnarea lui Iisus, reevaluare judiciară

REPORTER Omul de lângă noi Interviu propus de Elena Vornicescu Admirăm, iubim, idolatrizăm oameni cu renume, îi venerăm şi suntem aproape convinşi că aşa s-au născut, cu succesul în palme, îi credem mai norocoşi, credem că Dumnezeu i-a mângâiat un pic mai mult pe creştet decât pe noi... Rar, însă, ne gândim, care a fost tributul plătit acestor victorii, prin ce au trebuit să treacă şi câte au avut a înfrunta. Cine i-a sprijinit şi cui le poartă recunoştinţă pentru ceea ce sunt astăzi? Despre toate aceste momente, dar şl despre devotament, curaj, motivaţie şi dragoste nesfârşită, ne-am propus să vorbim cu omul de lângă noi. Unul dintre ei este şi Dumitru Ichim. Zilele acestea i-am solicitat Domniei sale un interviu . Nu, nu m-a refuzat, dar cu o oarecare sfială mi-a spus că, recent, a mai dat un interviu si dacă dorim, putem să-l reluăm. De ce nu? Îl reluăm. Unde mai pui că, citind interviul realizat de Flavia, am găsit răspunsul acelei sfieli când am pomenit de interviu. Deci , iată-l pe omul de lăngă noi - Dumitru Ichim. FLAVIA TOFAN (Universitatea din Cluj) – INTERVIU CU DUMITRU ICHIM PENTRU REVISTA ”STEAUA” Poet şi eseist, preotul doctor ]n teologie Dumitru Ichim demonstrează cât de anevoioasă este supravieţuirea spirituală a diasporei româneşti. Născut în 1944, în judeţul Bacău, se stabileşte în Canada, în 1973. Împreună cu soţia sa, Florica Baţu, la rându-i, o remarcabilă scriitoare şi poetă – membră a USR, desfăşoară o susţinută şi rodnică activitate în rândurile comunităţii româneşti din Kitchener, Ontario, contribuind, printre altele, la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la zidirea unei biserici ortodoxe. Colaborează la numeroase publicaţii din Statele Unite, Canada, Germania şi din România. „De unde începe omul” (1970) marchează debutul său ca poet. A introdus în literatura română pentru prima dată stilul poetic haiku şi tanka, publicând volumele de poeme haiku: Valea nisipului de aur (1977), Urmele (1977), Fântâna luminii (1993), poeme tanka: Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier (1987), Pasărea cu şapte aripi (1993) şi volume de versuri: Melcul (1981), Cerşetorul porţilor de rouă (2001), Poem imaginar dramatic în cinci tablouri (2003), Floarea fântânilor pierdute (2003), Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (2012), Apa morţilor (2013). ─ Fundamentală poeziei dumneavoastră mi se pare revelaţia „mormântului gol”. De ce clădesc oamenii ziduri peste el? ─ Încep prin a vă răspunde indirect. Întotdeauna am evitat interviurile. Poate din sentimentul inconfortabil că eşti cumva circumscris, pus într-o cuşcă de „celebritate” şi arătat mulţimilor, poate şi din timiditatea de a nu „fi prins în cuvânt’”. În fine... E bine că aţi început cu metafora „mormântului gol”. Nu cred că mulţi poeţi au avut atâtea necazuri ca mine în a fi înţeleşi corect pe ce limbă cântă. Sintagma la care vă referiţi este din poezia Globalizare, din penultima carte, apărută în 2012 la Eikon, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Fiind plecat de 40 de ani din România, fac parte dintre condeierii uitaţi de lume în Canada şi tratat ca o fosilă „desţărată”. Se uită că hotarele ţării nu sunt numai nişte borne, şi acelea destul de înghesuite şi ruinate geografic, ci adevăratele hotare sunt cele din cuvânt, spirit şi adevăr. Atâta timp cât mă rog româneşte, sunt „înţărat”, nu numai liric, ci deplin ─ sunt lut românesc, sunt cuget românesc, sunt simţire românească. ─ Scuzaţi că vă întrerup. Termenul „desţărare” a rămas de pe vremea primelor valuri de emigranţi români, avea alt context. Nu acceptaţi, totuşi, puţină „desţărare”, trăind aproape jumătate de veac în altă ţară, scriind într-o cultură deosebită nu numai de cea românească, ci chiar de cea europeană, practicând un alt mod de a gândi, de a te exprima etc.? ─ Absolut deloc. În cazul unui român, trăind în afara României, principiul vaselor comunicante nu funcţionează ca în fizică. Faptul că vorbesc şi în altă limbă nu-mi sărăceşte limba română şi, dacă, hai să zicem, te îndoieşti de o nuanţă lexicală, ce? E mare ruşine să pui mâna pe un dicţionar? Mai mult chiar. În cazul meu, fiind preot în Kitchener, Ontario, am creat aici o mică Românie. Pe o proprietate de cinci hectare, avem Centrul Cultural Românesc (una din săli are 500 de locuri), unde ne păstrăm, exact ca în ţară, limba, tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti, avem Festivalul Folcloric Bănăţean (la a 45-a ediţie anul acesta, consecutiv an de an), avem cenaclu literar, avem biserică zidită româneşte din temelii, pictată ortodox cu toţi sfinţii martiri, cărturari şi voievozi ai neamului nostru: Antim Ivireanu, Ştefan cel Mare (chiar pe iconostas), Constantin Brâncoveanu şi familia, Daniil Sihastru, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Dimitrie Aromânul din Basarabi, sfinţii martiri ai Ardealului etc. Deci, care e diferenţa între această comunitate românească şi o comunitate dintre hotarele ţării de acasă? ─ Da, e o situaţie deosebită care, oarecum, v-a privilegiat. Nu credeţi? ─ Nu. Dimpotrivă. Mă refer la imaginea greşită despre poetul Dumitru Ichim. Şi revenim de unde am plecat. Când cineva se apleacă pe o carte cu poeziile mele, din două mişcări m-a desfiinţat. Fiind cleric, stilul meu trebuie neapărat să fie bisericesc, ori liturgic şi, indubitabil, arghezian, în cazul cel mai fericit. Cartea „Psaltirea apocrifă a dreptului Iov” la care am făcut referire, a fost recenzată de unii fără măcar să fie deschisă sau, poate, răsfoită în fuga unui taxi. Aşa m-am trezit că „psaltire”, în intenţia mea însemnând o colecţie de poeme, de psalmi ar fi o replică inspirată după o carte bisericească de slujbă cu acelaşi titlu. Ca să nu mai vorbesc de „apocrifă”. Într-o recenzie

„savantă”, cineva începea cu... apocrifele descoperite la Qumram şi săracul cititor avea impresia că sunt... arheolog sau muzeograf. ─ Asta o spuneţi ca o glumă, nu? ─ Bine-ar fi să fie singura „perlă” din interpretările date cărţii. Fără a te flata, eşti printre puţinele persoane, care ai situat poezia exact în contextul liric al scrisului meu. Globalizarea la care mă refer nu are absolut nicio legătură cu geografia, politica globalizării sau nu ştiu ce teorie a conspiraţiei. Una din figurile de stil ale poeziei este cea a imprevizibilului artistic. Fără imprevizibilul artistic, poezia nu ar fi altceva, hai să zicem, decât un tabel similar cu cel al mersului trenurilor. Cuvântul folosit de artist poate să rămână ceea ce de obicei este ─ piatră de zidire sau piatră de lapidare, dar şi... piatră preţioasă, dacă îi găseşti imprevizibila muchie de diamant a diferitelor valenţe ale luminii. După ce ai citit poezia „Globalizare”, foarte uşor poţi să-i dai titlul de „Lumen” (lume = lumină), intenţia autorului revelându-se la cercurile ce se nuntesc unul din altul: glob = lume = lumină. În mitologia greacă, „globul” androgin este elevat spre prima treaptă de lumen prin crearea lumii (bărbat şi femeie). Înţelesul mai adânc al acestei „globalizări” îl găsim în referatul biblic din Geneză, prin crearea lumii: pământ + viaţă. La acest glob androgin trebuie să fim atenţi la ceea ce ne sugerează etimologiile celor două entităţi, cele două cercuri concentrice ale lui lumen ca lume, care vor naşte pe cel de al treilea, care le va transcende pe amândouă. În această „globalizare”, globul androgin este elevat la sublinierea componentelor lui: pământ + viaţă (Adam, în ebraică, înseamnă pământ, iar Eva (Işa), se traduce prin viaţă). Viaţa este creată din pământ, alegoric Eva fiind creată din „coasta” lui Adam. Pentru ca această „globalizare” să fie perfectă, lumen-ul nu poate fi numai la nivelul creativ de lume (pământ + viaţă = Adam + Eva), ci înălţată la cel de-al doilea nivel (etimologic şi ontologic), al luminii. Fiinţa umană nu a rămas la nivelul de glob biologic (pământ + viaţă), ci a devenit persoană (chip şi asemănare a lui lumen = lumină). Numai în calitate de persoană, omul poate fi lume şi lumină, în relaţie cu lumen-ul suprem, de care este invitat să devină co-creator al lumii prin „punerea numelor”. Fără acest act teandric, nu am fi putut vorbi niciodată de antropologie, ci doar de zoologie. Riscul teandriei ne-a dus la paradoxul „mormântului gol”. Ori este mormânt şi atunci nu poate fi gol, ori este gol şi atunci nu poate fi mormânt. Un paradox nu este un neadevăr, ci, dimpotrivă, tocmai esenţa lui doxa, care „globalizează’” adevărul, plineşte „adevărurile” noastre. Cum nu pot fi două adevăruri, nu ne rămâne decât Adevărul, pe care, neputându-l cuprinde, îl sugerăm prin paradox. Ce este adevărul? se întreabă toată filosofia greacă, şi însuşi Pilat e curios. Răspunsul este Logosul, Cuvântul, scris cu majusculă. ─ Aţi putea spune aceasta prin alte cuvinte? ─ Aş sugera cartea lui Martin Buber, „I and Thou”, concepţia lui Maxim Mărturisitorul şi a Părintelui Stăniloae despre cuvântul ca gnoză, raţiune plasticizată, în relaţie cu Cuvântul soteriologic, persoana a doua treimică. Mai clar, aş face o paranteză. Ca profesor, filosoful Paul Tillich îi întreba pe studenţi. Ştim că „existenţă” (ex+sistere) înseamnă a sta afară din ceva. Ştim că lumea, creaţia, existenţa a fost ex nihilo, adică a ieşit afară din nimic. Întrebarea este: existenţa care „a ieşit afară din” pe ce stă? La care tot el răspundea ─ existenţa stă pe Cuvânt. Pe acest Cuvânt stă şi misterul soteriologic al „mormântului gol”, afirmaţia prin negaţie. Omul, nu numai că dialoghează, el se exprimă şi se cunoaşte prin cuvânt, ca persoană, este cuvânt, iar acest cuvânt are sens numai în relaţie cu alte cuvinte, pentru că şi aceste cuvinte sunt spuse după „chipul şi asemănarea” Cuvântului. Clădirile cultice, „biserică”, „sinagogă”, „moscheie” etc., sunt litere, dar duhul este cel care dă viaţă, duhul Cuvântului. Poetul este slujitorul şi preotul cuvântului. El are misiunea grea de a mântui lumea prin kalokagateicul cuvântului ca principiu dătător de viaţă. Crizele lumii de azi izvorăsc din rătăcirea de la „globalizarea” poruncită de Cartea Cărţilor: „Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”. Omul e chemat, prin poet, să fie cuvânt plin, nu vorbă goală, persoană, nu gloată, identitate creativă unică, fiecare având talentul lui. Finalul poeziei nu mai trebuie explicat prin vorbe. El e strigăt şi mesaj de întoarcere a omului spre cuvântul ce duce spre Cuvânt ─ identitate şi destin ─ adevărul că pentru omul ajuns la globalizarea teandrică, „mormântul e gol” . ─ Mâzgălim pe globul pământesc „meridiane şi gratii”, observaţi într-un loc, şi, din acest motiv, am fost lăsaţi repetenţi „în clasa întâi de pământ”. E cu putinţă să ne răscumpărăm neputinţa şi pustiul din noi? ─ O limpezire a ideii de „glob” şi „globalizare” realizăm prin ceea ce menţionezi, prin „mâzgălirea” lumii noastre. Lecţia de geografie e o altă pildă a tragediei umane, cataclismul care are loc în fiinţa umană, când se rupe din armonia kalokagateică. Este apocalipticul, nu ca revelaţie de cer şi pământ nou, ci pragul eshatologic de urâţire a lumii: „Când s-a întors/ Învăţătorul, din scrisul la tablă/ s-a îngrozit, văzând cum şcolarul/ îi mâzgălise globul pământesc/ cu linii paralele/ meridiane şi gratii.// Rămas fără cuvânt, /l-a lăsat repetent/ în clasa-ntâia de pământ.” Învăţătorul e scris cu majusculă, deci este Cuvântul. Şcolarul, „rămas fără cuvânt”, prin actul lui, se rupe din transcenderea spre lumen, ajuns la „mi-e urât de” ─ expresie atât de sugestivă a singurătăţii. Mai mult chiar, el aduce şi celorlalţi din jur ofilirea spre meontic, gustul de nefiinţă, ceea ce existenţialiştii, în frunte cu Sartre, vedeau în aproapele „tu ─ iadul’”. Finalul poeziei e acelaşi ca în Globalizare. Şcolarul este pus să-şi „repete pământul”, nu prin metempsihoză sau reîncarnare, ci prin restaurarea omului-cuvânt prin Cuvântul „mormântului gol”. Numai astfel „e cu putinţă să ne răscumpărăm neputinţa şi pustiul din noi”, folosind expresia ta. Limba română e capabilă de subţirimi şi străvezimi ale cugetului, cum observa Blaga ─ este o limbă a filosofilor, aşa cum latina a fost a celor din Evul Mediu. Astfel, repetentul nostru este „trezit” pentru „trezvie” (nu contează dacă nu găsim cuvântul în DEX), iar „pustiul” fiinţei umane îl va răscumpăra „pustia”, despre care vorbesc poeţii şi sfinţii în războiul lor nevăzut pentru a ajunge la „frumuseţea cea dintâi”. Oare nu cumva mânuitorul cuvântului prin artă trezeşte în noi „nostalgia paradisului pierdut”, se întreba unul din martirii slovelor noastre. ─ Neştiinţa noastră merge atât de departe încât „nici să murim nu ştim”, o facem „de-a-ndăratelea”. E o boală specifică omului modern? A muri se poate învăţa?

─ Răspunsul e dat de Eminescu: „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. El mă duce cu gândul la o anecdotă pe care Nicolae Balca, profesorul nostru de filosofie, ne-o povestea. La Socrate vine cineva cu rugămintea să-i predea copilului lui nişte lecţii de filosofie. Când să se învoiască asupra plăţii, Socrate îi cere 10 drahme pe oră, tatăl copilului, ca să scadă din preţ, precizează că odrasla lui nu e un începător că a mai luat lecţii şi cu un alt filosof. Atunci Socrate îi cere 20 de drahme: zece ca să-l dezveţe de ceea ce a învăţat înainte şi zece, ca, după aceea, să-i poată preda filosofia potrivit metodei lui. Deci, care ar fi modul de „a muri corect gramatical”? Despre existenţa noastră, ca viaţă, „ştim că nu ştim nimic, cum spunea Socrate, iar despre moarte, ce am învăţat e greşit... gramatical. De aici, nonsensul vieţii în faţa morţii sau invers. În amândouă cazurile, pentru că nu ne-am născut cu acest zid interior, începem gramatica la „timpul imperfect”: „Născut am fost la timpul imperfect/ şi nimic/ nu a rămas în mine/ (măcar un tril de borangic) /să nu se vândă,/ în afară de/ propria mea neştiută osândă, / ca un vid / ca să păzească alt vid/ pentru care va trebui să fiu împuşcat/ plătind pentru taxa de zid”. Ce este acest zid ? Fiind vorba de o „neştiută osândă”, moştenind vina altora, acesta nu poate fi decât Zidul Plângerii, pentru că am fost născut la „timpul imperfect”. Soluţia potenţială a evitării acestui Zid al Plângerii ar fi fost să ne fi născut cu acest zid în noi. În felul acesta, am fi început gramatica morţii cu „perfectul simplu”: „De ce nu ne naştem cu zidul în noi?/ Ar fi perfect simplu./ Sau oare n-am găsi undeva/ să-l împrumutăm,/ iar apoi,/ după trecerea vămii,/ să-l dăm înapoi?”. Dar, nici de moarte, nici de viaţă nu scăpăm. Acest zid trebuie ispăşit, dar cum? „Aceasta e mai greu de spus/ când perfectul tău/ cu îndoiala din altu-i compus”. Mă întrebam mult, în şcoala primară, cum, logic, poate fi ceva „perfect”, dar şi „compus”. Compus cu ce? Prin poezie, avem posibilitatea de a învăţa fiinţa umană această translogică folosită de gramatica luminii... ─ Aţi spus gramatica luminii? Există aşa ceva? ─ Oare nu m-ai întrebat, dacă se poate învăţa cum să mori? Şi atunci nu ne trebuie o gramatică a lui lumen? Verbul „a fi” înseamnă „a deveni prin lumină, Lumină”. Uite cât de clar ne întreabă Kierkegaard despre această realitate translogică, nu pentru că danezul nostru nu ar fi auzit de genunile ontologice ale lui einai, ci, tocmai interogativ, să le sublinieze abisul neînserat: „Ascultă ţipetele unei femei în durerile facerii la ora naşterii, priveşte zvârcolirea agonică a unui muribund în ultimele clipe şi dumireşte-mă şi pe mine dacă un lucru care începe şi sfârşeşte în felul acesta ar putea fi pragul unei imense bucurii?” Şi atunci, de ce ne speriem de moarte? Din neştiinţă. Degeaba săracul Socrate striga prin iarmaroc oamenilor: gnothi seavton! Nu filosofia începe cu cunoaşterea omului, ci mântuirea lui, starea de „trezvie” întru Cuvântul dătător de lumină. „Nici să murim nu ştim/ după reguli de-adevăratelea/ ci pe dos, de-a-ndăratelea,/ deşi cu moartea ne spălăm în fiecare dimineaţă,/ pentru fiecare rid – / o lacrimă”. „To be or not to be, that is the question!” De ce cădem la ultimul examen? Care este greşeala? Care este răspunsul corect? ─ Să fiu sinceră, nu ştiu, dar bănuiesc că răspunsul dumneavoastră nu poate fi decât al unui teolog, altfel la o problemă atât de serioasă cine ar putea să răspundă? ─ Poetul. Să nu uităm că teologul şi poetul sunt colegi, stau în aceeaşi bancă şi amândoi se pregătesc întru slujirea Cuvântului prin cuvânt. Şi o spun fără nicio reticenţă că, de multe ori, la examen, se întâmplă ca poetul să fie cel care îi „suflă” teologului rezolvarea problemei şi nu invers. Fiind colegi de clasă, poetul, îi „suflă” răspunsul pe care ar fi trebuit să-l dea ca să nu cadă la examen: „Noi stăm cu spatele la zid/ şi nu invers./ Ce oare melcul ne-a-nvăţat,/ o viaţă-ntreagă/ predându-ne spirala?” Pentru teolog, răspunsul e clar, doar spus poeticeşte. La ce zid ar putea să se refere, decât numai la Zidul Plângerii? Metaforă şi simbol cosmic. Dintr-odată, interpretarea noastră despre moarte, în faţa Zidului, ia o întoarcere de 180 de grade. Cum? Melcul (simbolul învierii în poeziile mele) este cel care, o viaţă, ne-a predat teoria spiralei. Cercul lui thanatos în loc să se închidă implacabil, sigilându-ne destinul, se deschide spre alt cerc ─ taina spiralei. Muream greşit pentru că stăteam cu spatele la zid, moartea ca moarte neroditoare de viaţă. Ca să învăţăm a muri corect înseamnă să nu evităm, să ocolim acest Zid al Plângerii (revelaţia sacrului, al templului dărâmat şi restaurat în trei zile). De realitatea zidului depinde existenţa unui dincolo ─ umbră a celor viitoare. Am întors spatele ucigaşilor noştri, care pot să ne omoare numai trupul, dar, privind ca-ntr-o oglindă Zidul Plângerii, trecem peste ceea ce ne era condiţie şi găsim sensul morţii tocmai în putinţa harică a lui dincolo, transcenderea în a deveni „templu al Spiritului”, folosind expresia Tarsianului. Dacă moartea prin execuţie se face cu spatele la zid, a învăţa să mori „corect gramatical” este: „Să mori cu zidu-n faţă,/ măcar o singură dată – corectul,/ că niciodată/ n-o să-ţi mai vină timpul/ mai mult ca perfectul” (sublinierea noastră ). Acest „mai mult ca perfectul” al morţii noastre este exprimat în literatura sacră a spiritualităţii iudeo-creştine, printr-un cuvânt cheie, pascha = trecere, însemnând sublimul libertăţii, naşterea spre o realitate nouă „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer”. Abia după ce ai învăţat cum se moare „corect gramatical”, ai ajuns la libertatea socratiană a lui gnothi seavton, la care face aluzie şi Martin Heidegger, afirmând că, „dacă duc moartea în viaţa mea, o recunosc şi o înfrunt direct, atunci îmi voi elibera sinele de anxietatea morţii şi mârşăviile vieţii ─ şi numai atunci voi fi liber să devin eu însumi”. ─ Dacă nu mă înşel, volumul din 1970, cu care aţi debutat în poezie avea ca titlu o întrebare: „De unde începe omul?” Care ar fi răspunsul? ─ (Râzând cu poftă) Am abia .... 70 de ani! De ce atâta grabă cu un răspuns? Lucrez la el de o viaţă întreagă. Dacă persoana a doua a divinităţii se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu, iar dacă omul este creat după „chipul şi asemănarea” Lui, înseamnă că omul este şi el cuvânt în devenire spre Cuvânt şi se naşte contemporan cu lumina. Nu zicem despre naşterea cuiva „că a văzut lumina zilei”? Care lumină a zilei pe la 2-3 noaptea? Oare nu e vorba de „lumen”? Bunăoară, animalul e circumscris în legile lui. Un bou nu poate să devină „mai bou”, pe când omul este o perpetuă devenire ca persoană, până când se identifică a fi cuvânt: „îţi dau cuvântul meu’”, „ai cuvântul meu”, „pe cuvântul meu’”. Unuia care se limitează numai la nivelul de specie umană i te adresezi cu: „fii om!”, „fii om de cuvânt”, „cunoaşte-te pe tine însuţi”, conform chemării tale de cuvânt, care a văzut lumina cea adevărată şi a primit Spiritul ceresc.

A te purta „omeneşte” este deja depăşirea busolei biologice; când ne orientăm spre „orizontul (răsăritul) cel de sus”, numai omeneşte să ne îndumnezeim din şi prin Cuvânt. Poetul din „De unde începe omul” glumea într-un mod amar despre această devenire a cuvântului, ca fiinţă umană: „Niciodată lângă este,/ Totdeauna lângă oare,/ Un alt eu de lângă mine/ Aşezatu-mi-a ulcioare.// Dincolo mă ispiteşte,/ Cestălalt nici nu mă ştie,/ Cine mi te-a pus în faţă/ Braţ greşit de terezie?/ Şi sunt doi care se luptă:/ Eu cu eu, mine cu mine?/ Mă privesc într-o oglindă/ Şi salut: Mulţi ani, străine!” ─ E vorba de o alienare în această căutare? ─ Nici pe departe! Devenirea nu e evoluţie, ci „a bea liniştea lui Dumnezeu”, citându-l pe Georg Trakle, „dintr-un izvor din codru”, spus altfel, devenirea omului urmează alte legi decât ale „mutaţiilor” , cele ale iubirii. Cuvântul, chiar cel gramatical, capătă sens prin alt cuvânt, omul se limpezeşte spre genunile lui, numai prin alt om. Drumul spre îndumnezeirea omului nu trece nici prin biserică, nici prin temple zidite de mână omenească, ci numai prin celălalt om, care şi el este cuvânt ca şi tine. Alienarea începe când în celălalt vezi un obiect necesar şi nu subiect de dialog, când celălalt îţi devine oglindă: „Mă privesc într-o oglindă/ Şi salut: Mulţi ani, străine!” În iubire, nu există oglindă, pentru că numai sărutul este măsura omului. „Aceasta-i minunea, spunea Rilke, care se întâmplă de fiecare dată cu cei care iubesc cu adevărat: cu cât dăruiesc mai mult, cu atât au mai mult”. Şi tot el, despre această înflorire a lui Dumnezeu în om, o devenire a „omenescului’” până la nivelul când „orice obiect al iubirii este punctul de centru al paradisului”. ─ Am observat în verbul dumneavoastră un spirit al taumaturgicului prin frumos sau, folosind un citat din Novalis: „Poezia vindecă rănile pricinuite de raţiune”. Aţi putea comenta acest aforism? ─ Fiecare lucru este un cuvânt al Creatorului şi fiecare cuvânt are o raţiune. Conform filosofiei lui Maxim Mărturisitorul, vorbim despre o raţiune divină plasticizată, am putea zice, acest zbor al Spiritului Sfânt, pe care, în Geneză, îl găsim în „Duhul lui Dumnezeu [care] se purta pe deasupra apelor”, acel „tohu vabohu” fiind chemat spre forme raţionale. Fiinţa umană nu se opreşte la starea de existenţă, ci şi-o înglobează depăşindu-o spre esse-nţialitatea „chipului şi asemănării” Cuvântului, ousia lui ducându-l pe om prin întruparea Cuvântului la „homoousios to Patri”. Aici este marea taină. Dăruitul este şi dăruitor, primitorul fiind, în acelaşi timp, şi ofertă, „ale Tale dintru ale Tale”. Raţiunea (zborul Spiritului pe deasupra netocmitului în devenire, spre forme raţionale) nu este oprită la pragul formelor existenţiale, şi explicarea lor, nu devine ceva decorativ în actul spre esse, ci drum, semn, cale de revelaţie naturală spre supremul paradox al revelaţiei supranaturale ─ iubirea. Aceasta nu este posibilă fără homoousitatea Cuvântului, trei persoane şi o singură ousie. Dumnezeu se recomandă lui Moise, spunându-i că numele lui este „Eu sunt cel ce sunt”, dar un esse monologic nu este posibil fără taina treimicului. Cât timp raţiunea adânceşte această taină, ea este cunoaştere abisală a spiritului, zborul lui pneuma spre genunile Iubirii şi, în felul acesta, este ferită, prin iubire, de a deveni idol. Căldura credinţei oferă raţiunii noi primăveri de prospeţime şi creştere. Iată de ce raţiunea din silogismul lui Descartes se înfundă în capiştea idolatriei. În locul „cunoaşterii de tine însuţi”, Descartes găseşte de cuviinţă că raţiunea îşi este suficientă sieşi, socraticul lui cognosco e înlocuit cu dubito. În locul „cunoaşterii” şi al „conştiinţei” (com+scire), punem temelia casei pe nisipul „îndoielii”: dubito ergo cogito. Faptul că te îndoieşti nu te duce la cunoaşterea adevărului, pentru că adevărul este ceva în care trebuie să crezi, să ai încredere, nu să te afli în treabă de dragul de a fi „cugetător”, din specia de libre penseur. Credinţa îţi dă „cunoaşterea” şi „conştiinţa”, dar îndoiala unde te duce? Dubito ergo cogito. Ei şi? Cogito ergo sum! De unde până unde „cogito” are vreo legătură cu „sum”? Cum spunea, nu ştiu care mare gânditor, a cugeta te face cugetător, dar esse-nţialitatea omului constă în cu totul altceva. Şi, pentru a rezuma ideea lui Novalis că „poezia tămăduieşte rănile raţiunii”, mă convertesc la cartesianism cu o mică reformulare: amo ergo sum! ─ Interesantă şi originală interpretare. ─ Ei, nici chiar aşa! Scriu cu pana, dar nu mă împăunez cu penele altora. E ceea ce am învăţat de la dascălii mei. Poate, mult mai clar şi mai limpede, despre acest amo ergo sum e exprimat atât de sugestiv de scriitorul Aurel Sasu în prefaţa „Cuvântul din cuvânt” la cartea „Psaltirea apocrifă a dreptului Iov” (Eikon, 2012): „Poezia lui Dumitru Ichim vine către noi dintr-un miez de noapte, ascuns lumii de lacătul tăcerii. (...) Drumul lăuntric al omului a fost o lungă pribegie în nădejde şi o deprindere cu răzvrătirea sufletului făcut primejdie cetăţii. Nu e, totuşi, în adâncul acestor lamentaţii psaltice, arghezianul gust otrăvit pentru prădarea piezişă a sfinţeniei, ci fericita memorie culturală a iubirii, a comuniunii în duhul tainei şi a nepătrunsului tâlhărit de presimţirea rădăcinii de lumină”. Şi aici, neapărat, trebuie să fac o mărturisire. La sfârşitul lui 2012 (după vreo două operaţii de cancer, pierderea soţiei Florica Baţu Ichim, în 2010, atac şi operaţie la inimă, bolnav cu o altă boală fără diagnostic precis etc.) căzusem într-o depresie într-adevăr... ioviană. I-am dat telefon lui Aurel Sasu să-mi iau rămas bun înainte de a pleca... dincolo. A fost singurul om, în acele momente groaznice, care mi-a întins mâna. În numai zece zile a apărut Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, la Eikon, prin grija poetului Vasile G. Dâncu, în condiţii grafice extraordinare. ─ Şi apoi? ─ Colac peste pupăză. Era cât pe ce să rămân numai cu colacul. Încă o operaţie, destul de gravă, dar unde merge mia, merge şi suta. Vorba ecologiştilor: iarba rea nu piere niciodată. ─ Într-o publicaţie bisăptămânală din Canada, „Agenda românească”, mi-a atras atenţia, în numărul din octombrie, un articol intitulat Anul 2013, anul literar Dumitru Ichim, semnat de profesorul Constantin Teodorescu şi... ─ ...vedeţi ce înseamnă să ai un „naş” bun? Dacă nu ar fi fost Aurel Sasu să mă încurajeze în momentul acela de depresiune, poate că toate manuscrisele mele ar fi ajuns la gunoi. În anul 2013, „mi-a rodit soarele”. La Cluj apare, la editura Eikon, „Apa Morţilor”, cu o prefaţă de mult regretatul Valeriu Anania. Apoi, în volume bilingve, cele mai multe poezii văzând lumina tiparului pentru prima oară: Den vita tiden – Timp alb, în traducerea Dorinei Brânduşa Landen, cu o prefaţă de Muguraş Maria Petrescu (Editura Hans Erick Forlag, Skarblacka, Suedia), „Heshet e pafejuara” – Nelogoditele tăceri, traducere în albaneză de Baki Ymeri, prefaţă de Dumitru Velea (Editura Rozafa, Prishtine), „The Ideogram of my Soul” – Ideograma sufletului meu, traducere de Muguraş Maria Pe-

trescu, prefaţă de Theodor Damian, postfaţă de Muguraş Maria Petrecu (Editura Gracious Light, New York) şi „Le solitudini della pietra” – Singurătăţile pietrei, traducere de Danilo Tomassetti şi Maria Niculescu, postfaţă de Dumitru Velea (Editura Ginta Latina), toate apărute în 2013. ─ Într-adevăr un an deosebit! ─ Din coincidenţă (să mă laud tot eu, că-s vestit pentru...smerenie!), tot în octombrie Asociaţia Româno-Albaneză a apreciat apariţia volumului „Nelogoditele tăceri” printr-un număr special al revistei Albanezul şi o diplomă de excelenţă, proclamând pe autor „Omul anului 2013”. Vorba lui Minulescu...absolut din întâmplare!

Universul cartii ”Viaţă şi destin” de VASILI GROSSMAN Prezentare de Mihai Cotea Viaţă şi destin, “unul dintre cele mai îndrăzneţe acte de condamnare a sistemului sovietic din câte s-au scris vreodată” (The Wall Street Journal) face o incursiune răvăşitoare în istoria celui de Al Doilea Război Mondial văzut de ambele părţi ale baricadei, în dictatura stalinistă şi în lumea lagărelor, pentru a fi, în final, o poveste despre umanitate. Considerat o capodoperă a literaturii ruse şi universale, Viaţă şi destin este o carte cu o istorie ieşită din comun, roman monumental, de aproape o mie de pagini, cartea lui Grossman este interzisă în Uniunea Sovietica: KGBul confisca manuscrisele, copiile la indigo şi notiţele romanului, sub pretextul că este mai subversiv chiar decât Doctor Jivago al lui Pasternak, iar Stalin, pe patul morţii, il califica pe Grossman drept duşman al poporului. La zece ani după moartea autorului, un prieten, Semion Lipkin, face rost de ultimul exemplar existent, microfilmat de agenţii KGB, şi îl scoate din ţară cu ajutorul cercetătorului rus Andrei Saharov şi al scriitorului Vladimir Voinovici. În 1980, cartea apare în Elveţia, iar în 1988 este permisă publicarea ei în URSS. Vasili Grossman (1905-1964) este una dintre figurile marcante ale rezistenţei antitotalitare. Criticile la adresa colectivizării şi a represiunii politice din URSS duc la interzicerea cărţilor sale, gloria lui Grossman fiind, în cele din urmă, ca şi a lui Bulgakov sau Pasternak, postumă. Săptămina aceasta soseşte din tipografie romanul Viaţă şi destin al lui Vasili Grossman, o apariţie de excepţie în cadrul colecţiei Biblioteca Polirom. Considerat o capodoperă a literaturii ruse şi universale, Viaţă şi destin este o carte cu o istorie ieşită din comun. Fără a se lăsa descurajat de dificultăţile întâmpinate la publicarea romanului anterior, Pentru o cauza dreapta (1949, apărut în revista Novii mir intre 1952-1954), Grossman a început lucrul la proiectata continuare a acestuia: Viaţă şi destin, în 1952. Acţiunea cărţii se desfăşoară pe fundalul bătăliei de la Stalingrad, dar ramificaţiile ei cuprind întreaga Rusie, de la cotul Donului până în lagărele Gulagului, conturând fizionomia unei epoci dramatice şi înfăţişând destine memorabile. Pe lângă criticile la adresa sistemului totalitar, anumite aspecte ale romanului sugerează o strânsă analogie între nazismul german şi comunismul sovietic. Salvat ca prin minune, un exemplar microfilmat al cărţii a ajuns în Elveţia, unde a fost publicat în 1980. În Rusia, o primă ediţie, imperfectă şi trunchiată, a apărut în 1988, un an mai târziu fiind publicată ediţia definitivă, după care s-a realizat prezenta traducere în limba română.

eseu Arta veritabilă de Arbatel Filotheanu Oamenii sînt asemenea unor antene care atrag anumite energii şi resping alte energii, în conformitate cu rezonanţele lor, bune sau rele. În actuala epocă întunecată nici nu e nevoie să se precizeze care sînt energiile predominante atrase de marea majoritate a oamenilor în aura lor, pentru că se vede cu ochiul liber, dar întrucît cei mai mulţi au privirea tulbure, trebuie precizat clar că energiile predominante sînt inferioare, larvare, tamasice. Obstacolul cel mai mare în calea evoluţiei spirituale la majoritatea artiştilor acestei lumi este orgoliul imens, dublat de o ignoranţă pe măsură sub aspectul Ştiinţei Sufletului. Această Ştiinţă a Sufletului se dobîndeşte DOAR printr-o practică spirituală asiduă, atentă şi corectă; asta dacă îţi permite karma, în sensul că este posibil ca şi după o practică asiduă să nu ajungi la rezultate remarcabile, pentru că datoriile karmice sînt atît de mari, încît numai după ce ele vor fi plătite în întregime, vei beneficia de roadele eforturilor tale, respectiv TREZIREA ADEVĂRATĂ A SUFLETULUI şi poate chiar REVELAREA SINELUI DIVIN NEMURITOR DIN FIINŢA TA! Cei mai mulţi receptori de artă, habar nu au că inspiraţia apare în urma unor procese oculte de rezonanţă cu anumite sfere mai mult sau mai puţin elevate din Macrocosmos, în conformitate cu rezonanţele mai mult sau mai puţin elevate ale artistului. Căci INSPIRAŢIA VALOROASĂ PARVINE, DE FAPT, DE LA ANUMITE ENTITĂŢI ELEVATE sau planuri din macrocosmos şi nu este în niciun caz „ creaţia” artistului! Artiştii care cred despre ei înşişi că sînt creatorii operelor lor valoroase (în cazul în care chiar sînt valoroase acele opere), dau dovadă de o totală ignoranţă a aspectelor ezoterice, PENTRU CĂ NIMENI, NICIODATĂ, NU A CREAT CEVA CU ADEVĂRAT VALOROS DIN PROPRIA-I MINTE SAU DIN EGOUL PROPRIU ! Şi faptul de a nu şti acest adevăr esenţial naşte un orgoliu megaloman sau paranoic, cum s-a petrecut în cazul celor mai mulţi artişti din actuala epocă a orbirii spirituale generalizate. Iar pentru a înţelege cît mai bine DE CE NU ESTE POSIBIL să se creeze ceva cu adevărat valoros sau genial din egoul propriu, trebuie neapărat să avem cîteva informaţii fundamentale. 1. Fiinţa umană, de oriunde ar fi ea, este alcătuită din Spiritul Etern, numit Sine Divin, care este ESENŢA NEMURITOARE CREATĂ DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU TATĂLMAMA. DOAR ABSOLUTUL DIVIN este CREATORUL LUMINII DIVINE, care CREAZĂ TOT CE ESTE FRUMOS, SUBLIM şi care în lumea noastră se numeşte ARTĂ VERITABILĂ. 2. Sinele Divin este „îmbrăcat” în teaca SUFLETULUI. 3. EGOUL sau Ahamkara este personalitatea pămînteană pe care o manifestă SUFLETUL în fiecare viaţă, şi cuprinde statutul social cu toate particularităţile sale. 4. MINTEA este instrumentul EGOULUI în lumea fizică (care EGO este instrumentul SUFLETULUI, care Suflet este corpul SINELUI DIVIN ATMAN în Creaţia Divină). MINTEA are cinci nivele: 1. Mentalul obişnuit 2. Mentalul superior 3. Mentalul iluminat 4. Mentalul intuitiv 5. Supermentalul Ceea ce se află dincolo de minte se numeşte SUPRAMENTAL. Dacă se aseamănă mentalul cu obturatorul unui aparat de fotografiat, atunci, cu cît pătrunde mai multă Lumină Divină în acel mental, cu atît este el mai elevat şi mai pur. Ce înseamnă ca un artist să fie inspirat ? Înseamnă că mintea artistului are acces la nivelele superioare ale mentalului enumerate mai sus, care sînt sfere macrocosmice reale, ci nu doar fantasmagoriile vreunui teoretician vestic oarecare! Operele de artă geniale, deci şi poeziile, aparţin Supermentalului, iar a fi inspirat, înseamnă că mintea artistului a avut acces la mentalul iluminat sau intuitiv pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp; de obicei aceste inspiraţii fiind fulguraţii extrem de scurte. Deci a fi inspirat este una, iar a fi genial este altceva ! Sigur că există sintagma inspiraţie genială, dar în contextul acestui articol se face delimitarea clară între un artist inspirat şi un altul genial, prin aceea că în cazul artistului inspirat, el a avut acces relativ rar la sferele superioare ale mentalului macrocosmic, de la planul mentalului superior, la mentalul iluminat şi intuitiv, pe cînd artistul genial, nu doar a avut acces mai des la supermental, ci chiar a creat o VIZIUNE NOUĂ, foarte ORIGINALĂ prin conţinut, plus stilul unic şi inconfundabil. Supermentalul este lumea privilegiată a zeilor şi planul de origine al celor mai înalte creaţii artistice! În paranteză fie spus, într-un vis mi s-au transmis cîteva poezii pe care, dacă le-aş fi reţinut la trezire corect şi în întregime, aş fi devenit cel mai mare poet al lumii noastre din toate timpurile, într-atît de stranii erau acele poezii prin conţinut şi noutatea lor cu totul şi cu totul uluitoare!

Accesul mentalului la sferele din ce în ce mai elevate ale Creaţiei Divine face diferenţa dintre un (1) artist sau poet mediocru şi (2) unul talentat, (3) inspirat sau (4) genial. Nu poţi fi genial dacă te declari tu însuţi ca atare, sau dacă o face vreo terţă persoană neiniţiată pentru tine ! Adevărata ARTĂ de cea mai înaltă factură, de cea mai profundă valoare, care dăinuie în timp, poate fi autentificată numai de către un Ghid Spiritual pe deplin îndumnezeit, pentru simplul motiv că doar cineva care are acces conştient permanent la nivelul cel mai înalt prin identificare perfectă cu fiinţa sau obiectul cunoaşterii, este capabil să simtă fără greş subiectul cercetat. (Sigur că în decursul timpului talentele remarcabile sau geniile n-au aşteptat aprobarea scrisă a vreunui sfînt pe deplin realizat spiritual sau Eliberat în viaţă, fiindcă aceştia nu numai că sînt destul de rari, dar nici nu se ocupă de asemenea validări, însă afirmaţia de mai sus a fost făcută cu scopul de a atrage atenţia că o autentificare mai presus de orice îndoială poate parveni de la o fiinţă umană pe deplin îndumezeită). Iar cînd un artist a fost dependent de alcool aproape toată viaţa lui, cu greu se poate spune că are un mental elevat care să îl pună în rezonanţă cu sfere foarte înalte din macrocosmos, ori cu fiinţe foarte elevate spiritual. Şi cînd acel poet numit Dan Giosu, scrie : „Tu, piatră-n somn!/ Tu, rouă grea!/ Doar întunericul plăpîndul/ sufletul meu îl răcorea/ să mor frumos, să bată vîntul”. Deci un om căruia „doar întunericul sufletul i-l răcorea” ... se pune întrebarea legitimă unde se află poziţionat sufletul acelui poet în raport cu Lumina Divină ?...Ce rezonanţe atrage în aura sa un poet al cărui suflet este răcorit DOAR de întuneric ?!... Aurobindo oferă ca exemplu versuri cu nuanţe ILUMINATORII la Rimbaud: ”O, anotimpuri, o, castele, / Ce suflet nu are defecte?” Următorul vers scris de genialul Mallarmé vine direct din mentalul iluminat : „Gheţarul transparent al zborurilor stolurilor care încă nu s-au înălţat.’’ (Din păcate, la traducerea poeziei se pierde o parte apreciabilă din inefabilul ei). „Ceea ce caracterizează în mod esenţial toate operele izvorîte din planul Iluminat, spune Ghidul meu spiritual, este o uluitoare şi sublimă cuprindere luminoasă ce ne apare ca o curgere de lumină paradiziacă.” Aşadar, la acel nivel foarte elevat nu încape nici ceaţa, nici tristeţea, nici întunericul, care sînt numai cîteva elemente repetate obsesiv în poezia giosiană ! Fiecare cuvînt, fiecare gînd, fiecare gest al nostru crează rezonanţe bune, rele sau neutre. Şi acestea au fost doar cîteva exemple la un poet care s-a autodefinit drept geniu şi cel mai mare poet român în viaţă, atunci cînd trăia printre noi, dar care, în opinia mea, doar a avut oarece talent, spontanietate jucăuşă şi uneori a fost inspirat. Ceva asemănător s-a petrecut şi cu Nichita Stănescu, numai că imaginea acestuia a fost umflată de critica autohtonă disproporţionat de tare în raport cu valoarea sa şi o simplă căutare pe internet mi-a arătat că s-a înfiinţat o lojă masonică avînd numele poetului fără ghilimele, cum e cazul cu M. Eminescu, trecut în ghilimele ca lojă înfiinţată. Afilierea la masonerie a lui Nichita Stănescu explică deci de ce i s-a făcut atîta publicitate unui poet care a scris tone de maculatură de-a dreptul jenante pentru statutul unui poet aşa-zis genial, (fiindcă masoneria, fiind orientată anti-divin, doreşte cu tot dinadinsul să promoveze obsesiv anti-talentele), dar printre aceste tone de gunoaie se găsesc şi cîteva poezii sensibile şi atît! (Părerea mea despre umflarea hiperdimensionată a valorii poeziei stănesciene mi-a fost confirmată ulterior chiar de Ghidul meu spiritual !) Subiectul artei veritabile este însă mult mai vast şi aici au fost oferite numai cîteva repere pentru cei care doresc să înţeleagă, ori să aprofundeze cunoştinţele corecte despre artă la modul general şi inspiraţia artistică, la modul particular. Fiindcă există aspecte ezoterice cu mult mai fascinante despre arta veritabilă, care ar putea fi accesate de cei interesaţi, dacă ar urma cursul de Shivaism caşmirian al excelentului profesor Nicolae Catrina. O altă piedică în calea evoluţiei proprii, pe lîngă orgoliul megaloman, sau o altă confuzie în mintea majorităţii artiştilor din epocile întunecate este aceea de a crede despre ei înşişi că EI oferă lumii perlele nepreţuite ale operelor lor, că EI îmbogăţesc lumea cu perlele lor, că EI sînt responsabili pentru elevarea spirituală a celorlalţi oameni! Toate aceste ifose sînt născute dintr-o penibilă ignoranţă, fiindcă nici artiştii aceia grandomani, nici majoritatea minţilor receptoare nu au cunoştinţe iniţiatice necesare care ar fi dezumflat egourile fudule şi supradimensionate ale acestor pseudo-artişti ca pe baloanele sparte! În lumina acestor cunoştinţe iniţiatice autentice, artistul sau receptorul artei ar afla că Sufletul individual este cel care alege toate elementele definitorii ale fiecărei încarnări în lumea fizică în parte, cu toate particularităţile trupeşti, sociale, mentale, precum şi ce talente va manifesta personalitatea în viaţa respectivă. Evident că aceste alegeri se fac în conformitate cu karma individuală şi cu tendinţele cele mai proeminente ale sufletului respectiv, pentru că fără anumite înzestrări latente, nu poţi pretinde să vrei să fii un Mozzart sau un Eminescu. Iar alegerea artei de către un suflet are drept scop, în PRIMUL RÎND, ELEVAREA ŞI PURIFICAREA SUFLETULUI PROPRIU AL ARTISTULUI şi abia în secundar elevarea şi purificarea receptorilor. Elevare şi purificare care poate să se producă realmente, dacă artistul respectiv este modest sau smerit, ca şi în cazul minţilor receptoare sau, dimpotrivă, nici elevarea, nici purificarea nu se realizează decît anemic şi parţial, dacă artistul respectiv scapă frîiele controlului şi ale bunului simţ şi o ia pe arătura grandomaniei ori a paranoiei ! Aspectul cel mai important care merită subliniat în contextul artei veritabile fiind acela că artiştii trebuie să aibă sufletul trezit într-o proporţie suficient de mare, fiindcă sensibilitatea artistică elevată este dată chiar de acea trezire sufletească. Dar ca peste tot, există grade şi nuanţe diferite de trezire a sufletului, numai că infatuarea, megalomania, fudulia, alcoolismul, egoismul, răutatea, lipsa de caracter nu aparţin unui suflet trezit în nici un caz, oricît de îngăduitori am fi cu noi înşine sau cu cei pe care îi numim artişti geniali, în schimb aceste neajunsuri de caracter au fost apanajul

cîtorva genii în epoca întunecată, mai cu seamă în aria culturală occidentală şi asta pentru că, pe de o parte, artiştii valoroşi sînt doar nişte relee prin care Spiritul transmite ceea ce este necesar atunci şi acolo, iar pe de altă parte, starea de genialitate defineşte doar o anumită faţetă a artistului respectiv, ci nu ansamblul tuturor trăsăturilor sale de caracter, iar aspectele deficitare arată că acei oameni nu şi-au integrat respectivele neajunsuri de o manieră armonioasă în fiinţa lor. Consumul substanţelor euforizante, ca alcoolul, drogurile sau banala cafea, au drept efect o anumită deschidere sau receptivitate aurică, însă nu cu planurile elevate ale Creaţiei Divine, ci cel mai adesea cu planurile inferioare şi dacă la începutul degringoladei alcoolice e posibil ca în cazul unor fiinţe ceva mai trezite sufleteşte să fie inspirate de entităţi elevate, pe parcurs, prin consumul excesiv şi intoxicarea gradată, atît a corpului fizic, cît şi a celor subtile, fiinţa umană respectivă se împotmoleşte în nămolul tot mai imund al unui demonism exacerbat prin orgoliul afişat, de care ea însăşi nu este cîtuşi de puţin conştientă! Şi uite aşa se face că în epocile de orbire spirituală generalizată, cum este actuala epocă, arta veritabilă este foarte rară din cauza rezonanţelor demoniace ori satanice predominante, cultivate îndeosebi prin intermediul masoneriei mondiale, al cărei idol fiind Lucifer şi ceata sa, evident că din întuneric nu se poate naşte decît întuneric, spoit uneori cu varii elemente moralizatoare, ca să dea bine la publicul naiv şi dezinformat! De altfel, operele geniilor recunoscute ca atare sînt inegale ca valoare, cum se ştie de cei mai mulţi dintre noi, fie că este vorba de o bucată muzicală, de o carte sau chiar de o poezie. Inspiraţia genială poate să fi provenit la un vers din supermental, la alt vers din planul iluminat, iar la un alt vers din planul vital. Acest fapt se datorează lipsei unui antrenament riguros de tip yoghin, care permite artistului pe lîngă purificarea minţii şi a subconştientului, branşarea conştientă pe durate de timp suficient de lungi la planurile cele mai elevate ale Creaţiei Divine, cum ar fi supermentalul şi supramentalul. Spre final, doar pomenesc succint departajarea pe care iniţiatul Gurdjief o face între Arta Obiectivă şi Arta Subiectivă şi închei, spunînd că subiectul este cu mult mai vast decît ceea ce s-a schiţat aici pe mai puţin de cinci pagini. Probabil că va fi extins ulterior, mai ales dacă se va dori această continuare, cu precizarea că estetica indiană prin exponentul ei principal cel mai cunoscut, Abbinavagupta, este cu mult mai profundă şi fascinantă decît tot ce s-a cunoscut în cultura occidentală pînă în prezent. Şi aceasta deoarece Abbinavagupta a fost o fiinţă pe deplin îndumnezeită, deci Eliberată Spiritual, care avea acces permanent la supramental, ca atare, învăţăturile sale erau de sorginte divină, ci nu tratate intelectuale mai mult sau mai puţin corecte ori speculative, specifice esteticii şi filozofiei occidentale! În antichitatea indiană, „cuvîntul KAVI desemna inseparabil pe cel care vede Adevărul şi pe poet. Cineva era Poet pentru că era Văzător.Această evidenţă a fost însă uitată."

Încotro ne îndreptăm? de Ion Ionescu – Bucovu Unul din profesorii mei din Școala pedagogică ne spunea că cine nu are modele rămâne rătăcit toată viaţa. Modelele sunt exemplarele pe care ne place să le urmăm. Modelul rămâne un fundament pe care se construiește personalitatea noastră. Primul meu model pe care am pus ochii a fost tatăl meu, de la care am învăţat cinstea și munca cinstită în viaţă. Al doilea model a fost învăţătorul meu. Îl priveam adesea pe fereastră când trecea la școală și m-am îndrăgostit de el , îmi plăcea cum vorbea și cum se comporta cu noi. Era un om punctual, plin de viaţă, cu harul de dascăl, care ne pregătea nu numai pentru a ști carte, dar și pentru viaţă. Și de atunci, mi-am pus în gând să devin învăţător și să-i urmez calea. Și am făcut-o. Ajungând la Școala pedagogică din Câmpulung-Muscel, am întîlnit unul din oamenii care mi-au schimbat viaţa. Este vorba de directorul școlii, Ilie I. Stănculescu, autor al unei Pedagogii, un mare pedagog, care a dat ţării mii de învăţători, răspândiţi în toate colţurile României. De la el am învăţat punctualitatea și încrâncenarea în muncă. În fiecare dimineaţă, la ora 7, directorul școlii intra pe poarta instituţiei, cerea raportul de la elevul de serviciu și mergea la cancelarie. Apoi trecea și inspecta sălile de clasă. Târziu de tot am fost la mormântul lui să-i pun o floare, drept recunoștinţă și am aflat cu stupoare că i-a fost furată crucea de pe mormânt din cimitirul Flămânda. Tot acum, alţi doi profesori mi-au trezit dragostea faţă de limba românâ. Este vorba de profesorul Miron Holban și de profesorul Augustin Popescu, mai târziu, Augustin Z.N. Popp, marele eminescolog, care și-a închinat întreaga viaţă culegerii de manuscrise eminesciene, fotografiilor, actelor etc. Profesorul Miron Holban mi-a trezit dragostea de literatură prin felul cum ne vorbea despre scriitori, cum ne diseca opera literară, cum ne corecta ortografia, cu blândeţe și înţelegere, cum ne trezea dragostea pentru lectură. Augustin Z. N. Popp ne povestea zile întregi în amfiteatrul școlii despre viaţa și opera lui Mihai Eminescu, alături de nepotul lui Eminescu, colonelul Eminescu, ne prezenta diafilme și diapozitive cu imagini din viaţa familiei poetului sau din viaţa lui Eminescu și a iubitei lui, Veronica Micle. A fost atât de îndrădostit de Eminescu, încât își transformase casa în muzeu. Rămăsese sărac, dând bruma lui de leafă pe manuscrise și acte vechi sau alte obiecte

aparţinând marelui poet. Chiar cumpărase și rochia de mireasă a Veronicăi de la căsătoria cu Micle și o pusese la expoziţie. Nu știu ce s-a ales de toate acestea după moartea lui și a soţiei. Ar fi fost bine( sau poate a și făcut-o) să le predea Muzeului Literaturii Române, pentru că nu a avut niciun urmaș. După școala pedagogică, dornic să-mi îmbogăţesc cunoștinţele, am urmat cursurile Institutului pedagogic de trei ani din București. Aici mi-am dat seama că încet-încet am ieșit din proletcultism, deabia acum am început să cunosc marile opere ale literaturii române. Începuseră să se reediteze marii clasici, să apară studii critice, profesorii își dăduseră drumul la gură, era un fel de liberalizare de după 1960. Profesori ca Boroianu, Bulgăr, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru Micu, severul C. G. Nicolescu, Ion Zamfirescu, reputatul profesor de Istoria teatrului, Piru, Ion Rotaru și alţii mi-au accentuat dragostea pentru limba română. Pe unii din ei aveam să-i întânlesc și la Universitate, unde m-am înscris după terminarea institutului. La Universitate încă mai circula umbra lui Călinescu la ale căror cursuri se strângea mulţime de bucureșteni de toate profesiile pentru a-i asculta litaniile literare. Istoria lui literară circula pe sub mână și rar puteam să punem mâna pe ea. Profesorul Grigore Brâncuș, Gh. Muntean, Emanuel Vasiliu, Valeria Guţu Romalo, Crohmălniceanu, mai tinerii Al. Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, m-au convins definitiv că cititul și scrisul e o boală frumoasă de care n-am să scap toată viaţa.Toţi erau oameni de la care aveai ce învăţa. Acești oameni m-au format pe mine ca profesor și ca om și le port o deosebită stimă până voi închide definitiv ochii. Elevii și studenţii de astăzi mai au asemenea repere? Poate sunt un om al trecutului și nu înţeleg încotro merge societatea. Dar să-mi fie iertat dacă greșesc, lumea de astăzi nu mai are repere. E foarte adevărat că după 1989 s-au schimbat multe. Oamenii s-au îndreptat spre meserii care aduc banul, unii chiar l-au îndrăgit atât de mult, încât au uitat buna cuviinţă. Vor banul chiar vânzându-se pe ei. Sau conștiinţa lor. Veţi zice că așa e capitalismul. Care capitalism? Noi am ieșit dintr-o junglă și am intrat în alta. Capitalismul așezat are repere și modele pe care le respectă. Presa, mă refer mai mult la televiziuni, ne aduce mereu în faţă pseudomodele pe care tinerii, neavizaţi, le iau drept modele. Viaţa s-a manelizat, nu se mai citește literatură, nu se mai ascultă muzică bună, în special cea clasică, nu se mai învaţă temeinic. Școala a devenit bordel, facultatea o fugă după diplome, doctoratele formale cu lucrări compilate și plagiate. Politicienii fanfaroni plecaţi după pricoapsă. Nu se mai respectă instituţiile statului, profesorii, bătrânii, bolnavii etc. O societate în firea ei trebuie să se trezească, altfel dispare. Cine s-o facă? Poate tânăra generaţie care vine după noi, educată în ţări din occident, precum pașoptiștii la 1848. Sau tinerii rămași aici care muncesc cinstit să fie luaţi ca exemple. Dar înainte de toate stă în puterea noastră să ne trezim și să-i trezim și pe alţii că așa nu se mai poate. Sărăcia s-a răspândit ca o plagă și ne sufocă. Munca a devenit o rușine. Goana după averi o virtute. Încotro ne îndreptăm?

Eveniment Despre Războiul Crimeii şi influenţa lui pozitivă în istoria României de Liviu Gogu În ultima perioadă subiectul „Crimeea” este unul des abordat şi îndelung dezbătut, pe toate posturile de televiziune, în presa scrisă ori pe Internet. Se rosteşte numele micii peninsule din nordul Mării Negre cu teamă, cu uimire, cu îngrijorare, cu tristeţe, cu neîncredere... Situaţia pare să fie acolo destul de confuză şi încordată. Europa stă cu ochii aţintiţi asupra zonei Mării Negre, dar şi asupra Kremlinului şi aşteaptă cu sufletul la gură viitoarea mişcare a lui Vladimir Putin. Următorul pas al Moscovei e greu de anticipat şi nu sunt eu în măsură să fac previziuni pe această temă. Eu doar, ca un îndrăgostit de istorie ce mă consider şi pentru că azi, cu sau fără voia ei, Crimeea se află din nou, după 160 de ani, în centrul atenţiei universale, mi-am propus să aduc în faţa cititorilor aspectele principale ale conflictului militar derulat pe la jumătatea secolului al XIX-lea în această peninsulă, conflict care a rămas în istorie cu numele de „Războiul Crimeii”. Confruntarea respectivă a fost una destul de importantă la acea vreme, însă faptul că noi cei de azi ştim destul de puţin despre ea, este pentru că în perioada comunistă era menţionată doar în treacăt, întrucât nu dădea bine să acorzi o prea mare importanţă unui eşec al „fratelui” de la răsărit, iar după 1989 studiului istoriei, în general, nu

prea i s-a mai acordat atenţia cuvenită. Studiat sau nu, ori cunoscut de un număr mai mic sau mai mare de oameni, Războiul Crimeii şi-a avut o importanţă deosebită în evoluţia ulterioară a evenimentelor ce aveau să se deruleze, după încheierea lui, în zona carpato-dunăreană. Războiul Crimeii a izbucnit în vara anului1853 între Rusia şi Turcia, la puţin timp după ce Principatele Române reuşiseră să obţină retragerea trupelor de ocupaţie, ţariste şi otomane, pe care cele două imperii ni le trimiseseră, cu aproape cinci ani în urmă, ca să ne „salveze” din Revoluţia de la 1848. Iată cum vede A.D. Xenopol, în lucrarea sa Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, vol.2, influenţa pe care a avut-o Războiul Crimeii asupra Unirii Principatelor de la 1859: „Dorinţele românilor, pe care ei [revoluţionarii de la 1848, aflaţi în pribegie-n.a.] nu se oboseau a le repeta la fiecare prilej, culminau în una mai cu seamă, care cuprindea pe toate celelalte: unirea principatelor. Această idee mântuitoare s-a îndeplinit în urma războiului de la 1853…” Pretextul acestui conflict s-a născut din neînţelegerile apărute între călugării catolici şi cei ortodocşi, în zona Ierusalimului, care-şi disputau întâietatea folosirii locurilor din vecinătatea Sfântului Mormânt. Pe fondul acesta, Imperiul Ţarist, care încerca de mai multă vreme să-şi aroge protectoratul asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, încercă să-l obţină acum, când Poarta recunoscuse Franţei acest drept asupra creştinilor catolici (care erau în număr mult mai mic decât cei ortodocşi) de pe teritoriul său. Adevăratul motiv, se pare însă, că era dorinţa ţarului de a controla din interior politica Constantinopolului şi de a-şi extinde cât mai mult influenţa în Balcani, în detrimentul – fireşte – intereselor Imperiului Otoman în această zonă. Refuzul Înaltei Porţi de a da curs cererii ruşilor în forma în care aceştia o exprimau, avea să ducă la ocuparea, în luna iulie 1853, a Principatelor Române de către trupele ţariste, ca un tur de forţă menit a le arăta turcilor unde duce încăpăţânarea lor. Poarta însă, deşi conştientă de slăbiciunea ei, întrucât se afla pe un trend descendent al parcursului său istoric, se baza, în rezistenţa ei la aceste presiuni, pe sprijinul puterilor occidentale, Anglia şi Franţa, în primul rând, dar şi Austria şi Prusia. Conducerea trupelor ţariste de ocupaţie a fost încredinţată comandantului şef Mihail Dimitrievici Gorceacov. Primul convoi rusesc, condus de generalul Anrep d’Elmpt, a pătruns în Principate trecând Prutul pe la Leova (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2), la data de 3 iulie 1853, îndreptându-se spre Bucureşti pe traseul: Fălciu-BârladTecuci-Focşani-Buzău şi intră în capitala munteană la 15 iulie, „…binecuvântat de mitropolitul Nifon” – după afirmaţia lui Nicolae Iorga (Istoria românilor, vol. 9). La 28 iulie, ajunse la Bucureşti însuşi Gorceacov, iar grosul trupelor sale, pătrunseră în Moldova, trecând Prutul pe la Sculeni şi deplasându-se prin Iaşi, către Galaţi, Brăila şi Focşani. Tot acum, Gorceacov ia sub ordinele sale şi oştirile celor două principate, cu scopul de a le utiliza în păstrarea ordinii interne. Primim astfel, din documentele vremii, preluate de istoricii de mai târziu, câteva informaţii, destul de sumare, dar edificatoare oarecum, despre armatele de care dispuneau la acea vreme Muntenia şi Moldova. Aflăm astfel că oastea Moldovei era formată „…din 4005 oameni şi 926 cai, încadraţi într-un regiment de infanterie, un escadron de ulani, o baterie călăreaţă, un regiment de jandarmi compus din 14 companii, călări şi pedeştri, un batalion de grăniceri călări şi trei canoniere pe Dunăre” iar oastea Munteană „…însuma 15492 oameni şi 480 cai, încadraţi în trei regimente de infanterie, un divizion de ulani, o baterie de artilerie, un regiment de dorobanţi, un batalion de grăniceri, un batalion de pompieri şi patru canoniere pe Dunăre.” (Ion I. Nistor – Istoria românilor, vol.2). Domnitorii Principatelor Române (Grigore Ghica – în Moldova şi Barbu Ştirbei – în Muntenia) rămân în funcţii până pe la jumătatea lunii octombrie, adică până când Poarta declară în mod formal război Rusiei (10 octombrie 1853). Ţarul declară şi el război turcilor, la 1 noiembrie 1853. Destinase acestui scop circa 70000 de ostaşi, concentraţi în zona Galaţiului, pe care-i considera suficienţi în confruntarea cu un Imperiu Otoman aflat în agonie. Cu toată slăbiciunea lor însă, aceştia din urmă au reuşit să opună ruşilor un număr semnificativ mai mare de oameni (aproximativ 120000), concentraţi la Dunăre sub comanda lui Omer Paşa. Prima confruntare între armatele celor două imperii are loc la 4 noiembrie 1853, la Olteniţa, unde ruşii suferă prima înfrângere. În mod surprinzător însă, turcii nu fructifică această victorie şi, comiţând o inexplicabilă eroare tactică, se retrag şi, părăsind Olteniţa, se deplasează pe malul drept al Dunării, în Bulgaria, spre a se pregăti de iernat. Pe la sfârşitul lunii noiembrie fu rândul ruşilor să repurteze o victorie însemnată în faţa otomanilor, de data aceasta însă, într-o confruntare navală, în portul Sinope „…şi nimiceşte aici o flotă turcească, ce stătea la ancoră, încărcată cu proviziuni ce trebuia să se ducă într-un port al coastei asiatice, ucigând vreo 4000 de oameni şi prefăcând în cenuşă corăbiile turceşti.” (A.D. Xenopol – Războaiele dintre ruşi si turci…, vol. 2) În ianuarie 1854 turcii mai obţin o victorie terestră împotriva trupelor ţariste, la Cetate şi Calafat (cu ajutorul, parese, al partizanilor olteni). Situaţia de la Sinope determină Franţa şi Anglia să trimită vase de război în apele turceşti. Ruşii consideră acest fapt unul de ostilitate îndreptat împotriva lor şi din acest motiv, la 21 februarie 1854 declară război celor doi aliaţi occidentali ai turcilor. Odată intrate în război, Franţa şi Anglia atacă Odessa, vizând în perspectivă Sevastopolul şi sprijină, pe uscat, în mai multe rânduri, acţiunile lui Omer Paşa, aflat în dificultate în confruntările cu trupele ţariste. Din motive strategice, dar şi, pare-se, ca urmare a unei epidemii care izbucnise în zonă, în perioada iulieseptembrie 1854 trupelor ruseşti părăsesc principatele şi se grupează în totalitate în Crimeea. Tot acum, se petrece un eveniment destul de controversat şi regretat ulterior de către Poartă: se încheie convenţia turco-austriacă de la BojadkiKeny, care consimţea, printre altele, ca Austria să ocupe principatele în cazul retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul acestora, fapt care s-a şi produs în scurt timp.

Aliaţii debarcă în Crimeea la 14 septembrie 1854. Întâmpină o rezistenţă firavă din partea trupelor ruse pe râul Alma, apoi înaintează spre Sevastopol, pe care-l asediază. Se duc lupte destul de grele aici, până la venirea iernii, care însă nu reuşesc să încline decisiv balanţa în favoarea nici uneia dintre părţi, Iarna a fost una teribilă, care a oprit pe tot parcursul ei desfăşurarea ostilităţilor. În timpul acestui armistiţiu forţat impus de iarnă, moare ţarul Nicolae I (pe 2 martie 1855). Îi urmează la tron fiul său Alexandru al II-lea, care decide continuarea războiului. Luptele din preajma Sevastopolului sunt reluate, odată cu îmblânzirea vremii şi continuă până pe 8 septembrie 1855, când apărarea sa este străpunsă şi oraşul e cucerit de forţele occidentale. Victoriei din Războiul Crimeii, i-au urmat lungi discuţii şi polemici între forţele participante, dar pentru viitoarea Românie, importantă a fost hotărârea Convenţiei de la Paris, care s-a semnat în august 1858 şi care, aşa cum am mai spus, a creat condiţiile efectuării actului Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859. Iată cum prezintă Ion I. Nistor în Istoria românilor, vol.2, prevederile Convenţiei de la Paris referitoare la Principate: „În locul numirii cerute, de România, dorită de divanuri, Convenţia acceptă numirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. În loc însă de un singur Domn şi o singură reprezentanţă, Convenţia impuse Domn separat şi adunare obştească separată pentru fiecare principat. Puterile garante recunoscură însă prin Convenţie uniunea vamală între ambele ţări, unificarea regimului de măsuri şi greutăţi, cetăţenia şi organizarea unitară a oştirii naţionale cu drapeluri deosebite, dar cu o panglică comună de culoare albastră, înlăturându-se totodată şi toate deosebirile de organizare, pentru ca la momentul oportun ambele oştiri să poată fi unite într-un singur corp militar. Convenţia mai prevedea instituirea unei singure curţi de casaţie pentru ambele Principate. Iar pentru a îndruma unificarea legislaţiilor din ambele ţări, se instituia comisia centrală de la Focşani, oraş de graniţă, compusă din consilieri munteni şi moldoveni, cu misiunea de a pregăti proiectele de legi de interes comun pentru ambele Principate. Convenţia menţinea suzeranitatea porţii, fixând şi tributul pe care fiecare din cele două principate urmau să-l plătească…” De remarcat îndrăzneala şi ingeniozitatea cu care forţele progresiste ale vremii au ştiut să exploateze în interes naţional, în ciuda multor piedici apărute preponderent din interior, acele oportunităţi providenţiale pe care Convenţia li le-a pus la dispoziţie, făcând posibilă dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca Domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 şi ca Domn al Munteniei, la 24 ianuarie, acelaşi an. Nu vreau să închei înainte de a exprima aici o întrebare, care chiar dacă izvorăşte dintr-o temere, are în ea şi germeni de speranţă: ar avea oare şi oamenii politici de azi, suficientă inteligenţă, ingeniozitate şi îndrăzneală, încât să observe la timp o oportunitate, s-o înţeleagă, să-şi sacrifice unele interese personale sau de grup, şi s-o fructifice în interes naţional? Mi-ar plăcea să cred că da!... Doar că acum, o altă întrebare de-o ironie amară vine să-mi tempereze optimismul: are oare poporul român capacitatea de a produce oameni politici adevăraţi şi patrioţi, la fel de repede cum, pare-se, naşte Crimeea oportunităţi?… Bibliografie: - Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol, 2, Editura Biblioteca Bucureştilor-2003, pag, 104-126; - N. Iorga, Istoria românilor, vol, 9, Bucureşti – 1938, pag. 237-268; - A.D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, vol. 2, pag. 163-243; - N. Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului român, Tipografia „Neamul românesc” –1909, pag. 41-60;

9 MAI 1877 de Ovidiu-Cristian Dinică Afirmarea în planul politicii externe a Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei a depins de tratate şi convenţii internaţionale. Prin Tratatul de la Paris din 1856, care înlocuia protectoratul rus cu garanţia comună a marilor puteri (Regatul Unit al Mării Britanii şi Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia) şi a Imperiului Otoman se acorda posibilitatea celor două principate aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman să între pe calea reformelor aduse de principele Alexandru Ioan Cuza şi continuate ulterior de Carol I. Sub Carol I se promulgă în luna iunie 1866 Constituţia ţării în care se stabileşte ca Principatele Unite să se numească România, fără a fi menţionată dependenţă faţă de Imperiul Otoman. Perioada cuprinsă între 1866-1876 a fost folosită de guvernele conservatoare şi liberale, care s-au succedat la conducerea ţării, pentru încheierea de alianţe cu popoarele balcanice subjugate de turci. Se configura o nouă hartă a Europei. România pe plan economic întâmpina greutăţi în dezvoltarea sa datorită lipsei capitalului necesar, dar şi a inexistentei unui sistem vamal pentru a o apăra de concurenţa produselor străine. În acest sens, se poate menţiona Convenţia comercială impusă de Austria şi Ungaria în 1875 care a contribuit la întărirea autonomiei vamale, dar prin care se acordau înlesniri la import produselor venite din aceste ţări. Interesele politice diferite ale marilor puteri europene care toate convergeau spre influenţă economică în Balcani se grupau în jurul Chestiunii Europene cu privire la existenţa Imperiului Otoman. Astfel, Rusia era direct interesată de controlul la gurile Dunării şi

de accesul la Marea Mediterană pentru flota sa civilă şi militară, cât şi de dominarea Basarabiei. Austria se temea de mişcările naţionale ale minorităţilor şi era interesată de integritatea Imperiului Otoman. Franţa se opunea intereselor Rusiei, iar Regatul Unit dorea restrângerea influenţei Rusiei în Europa. Din punct de vedere al creştinătăţii, Rusia era susţinătoarea ortodoxiei fiind cea mai mare ţară ortodoxă. Izbucnirea revoltelor din Herţegovina în 1875, urmate de cele din Bosnia şi Bulgaria, aduceau un nou prilej de instabilitate. „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austroungar Julius Andrassy) chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei şi îi sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care şi garantarea libertăţii religioase a creştinilor. În scurt timp, pe scaunul Imperiului Otoman s-au succedat trei sultani, datorită instabilităţii interne a imperiului, ultimul fiind Abdul Hamid - al doilea care a contribuit la reprimarea insurgenţilor. Acest aspect a influenţat decizia Rusiei de a interveni ca apărătoare a creştinătăţii, ea dorind şi redobândirea drepturilor pierdute prin tratatul de la Paris din 1856. Pregătirile pentru declanşarea războiului au început în 29 septembrie 1876 cu întrevederea de la Livadia unde România şi-a dat acordul ca Rusia să treacă trupele sale armate pe teritoriul românesc, cu respectarea integrităţii şi neamestecului în treburile interne ale României. Înţelegerea de la Livadia a fost parafată la Bucureşti la 4 aprilie 1877. Acest acord reprezenta un risc asumat de către România, prin renunţarea la sprijinul puterilor garante semnatare ale tratatului de la Paris din 1856, jucând totul pe acordul doar cu Rusia. Sprijinul solicitat de Rusia evidenţia prudenţa acesteia în a preîntâmpina declanşarea unui război general în Balcani. Pentru România, care solicitase, în prealabil, pe cale paşnică, recunoaşterea independenţei sale în toamna-primăvara 1876-1877 la Conferinţa marilor puteri de la Constantinopol, unde a primit răspuns negativ, în timp ce în noua constituţie a Imperiului Otoman se regăsea ca regiune privilegiată, era o singură soluţie: aceea de a obţine Independenţa: pe câmpul de luptă. La data de 21 aprilie 1877, Turcia bombardează oraşul Brăila. În 26 aprilie, România răspunde atacând fortăreaţa Vidin. Guvernul României recunoaşte la 29 aprilie starea de război şi întreruperea relaţiilor cu Turcia. Suma de 914000 lei care reprezenta tributul către Înalta Poartă a fost transferată ministerului de război. În data de 9 mai Mihail Kogălniceanu - interpelat în Parlament - a declarat festiv independenţa României spunând; “Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare… suntem o naţiune liberă şi independentă.” Pe 10 mai 1877, prin semnarea de către Domnitorul Carol I a actului de declarare a independenţei, acesta a căpătat putere de lege. Pe plan european, Franţa a primit cu rezervă acest act, în timp ce Turcia şi Regatul Unit au primit cu ostilitate declararea războiului. Războiul a fost puternic susţinut de întreaga populaţie, moral dar şi cu contribuţii băneşti şi materiale. Pe front faptele de vitejie au fost unanim recunoscute ca merite deosebite ale tinerei şi bravei armate române. Marele Duce Nicolae a solicitat expres, în urma respingerii de către turci a două atacuri ruse, intrarea armatei române în Război. Solicitarea a fost făcută telegrafic în data de 19 iulie 1877, unde „turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti.” Dialogul purtat între cele două părţi asociate a stabilit ca trupele ruse şi române din zona Plevnei să fie plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul român Al. Cernat. Armata romană a contribuit din plin, reuşind să cucerească, cu grele pierderi estimate la 10.000 de oameni, reduta Griviţa 1 şi 2 de la Plevna. Pe parcursul a şase luni grele de luptă, armata română cu un efectiv de 50.000 soldaţi a contribuit, alături de armata rusă care avea un efectiv de 250.000 soldaţi la cucerirea redutelor Rahova, Vidin, Smârdan. După terminarea războiului, independenţa trebuia recunoscută. La tratativele de la San Stefano reprezentatul României - colonelul Arion - nu a fost primit, Rusia asumându-şi responsabilitatea reprezentării şi pentru România, cu scopul de a obţine ieşire la Gurile Dunării. Tensiunea dintre cele două ţări s-a agravat, ducând spre conflict armat. Au intervenit celelalte puteri şi au organizat Congresul de pace din iunie-iulie 1878 de la Berlin, unde reprezentanţii României, respectiv Brătianu şi Kogălniceanu, au fost acceptaţi la audieri, dar nu au fost şi ascultaţi. România primeşte Independenţa şi unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. Recunoaşterea independenţei a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu referire la obţinerea cetăţeniei de către cetăţenii altor etnii stabiliţi în România. Moldova avea un număr mare de cetăţeni de diferite etnii pentru care se solicita acest drept. Ca soluţie - s-a acceptat modificarea acordării cetăţeniei după un stagiu de zece ani şi pe baza unei cereri personale. Au fost prevăzute şi excepţii pentru persoanele care aveau merite deosebite în artă, cultură sau erau veterani ai Războiului de Independenţă. Primele state care au recunoscut independenţa au fost Austro-Ungaria, urmate de Rusia şi Germania în februarie 1880. Germania a condiţionat recunoaşterea de promulgarea Legii de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, pentru a satisface cerinţele bancherilor germani. Ulterior şi celelalte puteri europene au recunoscut Independenţa României. Impactul cucerii Independenţei a deschis calea marilor transformări şi a culminat cu realizarea României Mari la 1 decembrie 1918. Biobliografia: -Mihai Pelin- Caderea Plevnei -Radu Theodoru -Cronica Eroica -Colectiv de autori - Cronica Participării Armatei Romane la Războiul pentru Independenta -Coordonator Ion Coma n- România în războiul de independenta 1877-1878

Poezie 2. Amintirile acestea vin însoţite de zgomotul sec al uşii de la ieşire de sunetul ascuţit al tocurilor pe dalele albe într-o noapte atât de fierbinte încât aburii asfaltului topeau gleznele trecătorilor şi carnea se desfăcea de pe oase îndelung măcelăreşte

Nuţa Istrate Gangan

3. În noaptea aceea am învăţat că pot trăi fără să respir

Dacă te-aş desface din jurul meu te-ai sfărâma

4. (Sau amintire în devenire) Ştii caricatura aia ridicolă o inimă şi un creier I am with stupid

Durerea aceasta te sfârtecă îţi împietreşte chipul palme reci şi albe au rămas sculptate pe coapsa fierbinte dinţii înfipţi în mărul unui genunchi

cine de fapt este stupid?

dacă te-aş desface din jurul meu te-ai sfărâma statuie cu inima ciobită

Adriana Anuşcă

umbră desprinsă de pe zidul plângerilor mele ochii tăi nu îmi mai spun astăzi nimic din ce-mi spuneau cândva gura doar o linie strânsă nu mă mai atinge ars şi îndelung

Pământul strămoşilor

degetele nu-mi mai desenează pe piele poeme

Pământul strămoşilor mei se aude plângând.

peste nopţile noastre s-a aşezat lumina sfâşietoare a unei dimineţi în care ne-am trezit strânşi unul în celălalt

Un dor de România şi de Basarabia îmi aduce în minte rădăcinile caniculare – pe sub Prut trecând. Lăncile din valuri, din lacrimi, din dorul de linişte din trecere, din întregire îşi întind

la o mie de mile distanţă

Un dor de o ţară Un cântec de rugă Sau de război se-nalţă Cu vârf de lance-ascuţit – Adânc înfipt în inima infinită a miilor de mame flămânde Însetate mereu Cu ochii la Soare. Tu Eşti

Două trei amintiri despre tine 1. Amintirile despre tine nu vin niciodată singure cum să-ţi spun să mă înţelegi tu care n-ai ştiut cum să desparţi ploaia de furtună tu care n-ai ştiut că râdeam în hohote doar pentru că sfârşisem toate hohotele de plâns

Tu eşti ceea ce caut – Un sol Tu eşti ceea ce este – Rădăcină – Tu râzi din ceea ce se hrăneşte dorul de ţara ta, România, din rădăcina care curge pe sub Prut spre Basarabia.

Un dor de-Eternitate cântă Pe urmele strămoşilor mei...

Stejărel Ionescu

Anca Cecilia Potinteu

Ne mor caii Mor caii de atâta durere se împuşcă în lună asfinţitul în inimi e doar sfâşiere iar noi uităm ce e iubitul, coboară caii sub ţărmuri de ape caii şi mânjii de foc coboară în adâncuri să se adape fugari de durere şi fără noroc,

Aşa s-a inventat roata

mor caii pe câmpuri şi şesuri, dealurile sunt pline de cai de stârvuri, cadavre şi leşuri în noi e durere şi plânset şi vai,

Motto: Când moare un om, el este spălat şi îmbrăcat cu grijă… Când se naşte un om, el este spălat şi îmbrăcat cu grijă…

se aprind peste câmpuri şi dealuri şi văi focuri de zi şi focuri de noapte ard stârvuri de cai peste tot în văpăi pe drumuri de fum ei merg spre eternitate.

Ziua de după moartea mea o să fie frumoasă ca azi. Soarele o să iasă tot pe după bradul acela rar, o să îmbrăţişeze stânca dragă ce-mi bate la uşă dimineaţa, fără a se sinchisi de pregătiri, dragilor, o să vă cadă oblic pe feţe şi altcuiva, altundeva, o să-i amintească de un sărut de vânt, ştiţi sărutul acela de primăvară, când buzele au gust de aer şi frunzele cu care tocmai s-au îmbrăcat toţi încep să vorbească, să vorbească şi totul e chiar aşa în reluare, luare, are… În ziua aceea, ecoul va fi tot ecou, cerul tot cer, planeta se va încăpăţâna să se rotească netulburată, repetând structura materiei de la început, vorba Poetului, singură eu, eu voi fi însuşi sărutul acela sublim şi senzaţia cuiva, îl simţi, nu-i aşa, de pe acum…

Cristina Geambaşu Ana Lui Manole Vântule, tu mână-ţi norii către alte zări târzii, aburii, rătăcitorii, fă-i de văluri străvezii, în privirea-i să mă ţii. Du-mă, vântule, din spate, du-mă grabnic, să ajung

înainte de amurg, până nu e încă noapte... Fă-mă, râule să curg, că mi-e dor de-ale lui şoapte şi mi-e dor de ochii lui ca patima gândului, gândului cel negrăit, dinainte de iubit. Lună, ţine-mă de mână, du-mă, lună, ca în vis spre sufletul lui deschis ca o poartă în pustie, braţul lui, cuib să îmi fie, lună, fată sidefie... ... Vai, ce nouri grei se-adună şi ce vânt de miazănoapte umflă pâraiele toate, de nu-ţi mai aud din şoapte şi tu fugi, lună nebună! Presimţiri negre mă-ncearcă, unde eşti, Manole, unde? O pasăre strigă parcă şi în neguri se ascunde, am pierdut cărarea largă şi nu te găsesc niciunde. Bate-n mine ploaie deasă, fulgerele mă orbesc, păduri mari nu mă mai lasă să te-ajung, să te găsesc, întuneric e în mine, împrejur frică şi frig, am pierdut drumul spre tine şi nu mă auzi de strig! ...şi-ţi tot văd chipul livid, Manole, parc-ai murit, iar bezna ca de granit se ridică-n juru-mi, zid şi-o aripă grea mă ţine sub o umbră ca de plumb... dar, Manole, vin la tine, o sta ploaia şi ajung!

atât de suave într-o lume alienată

Angela Cristea

cele mai intense trăiri apar din venusiana mare de alge... pe o insulă de corali ne vom îndrăgosti repetabil, adamic şi ne vom reinventa karma şubredă ca în visele contaminate de o iubire iremediabilă, fără echivoc!

salvăm suflete mediocre de crime imaginare nu ai timp să mă împarţi cu destinul ploaia fierbinte a eului meu rudimentar te acoperă cu mătase roşie destrămată dezbrăcat de toate învelit în butaforica mea aură între două chemari ardente insipiri zăpezile de negru aromate sufocante ai adunat în palmele-ţi robuste cenuşa zilelor de ieri cu ea ai pictat amintirea mea halucinantă şi îi dai foc lui decembrie în piaţa publică niciodată nu se vor topi zăpezile celeste flacăra lor luminează sufletele insipide ca şi cum ar fi o torţă într-un noian de negru tu eşti acolo doar când ninge şi mă aştepţi.

Sublimul Pe drumul însingurat, printre mii de fericiri spontane, am întâlnit aura ta străvezie şi-am îmbrăcat-o în haina purpurie a sufletului meu spartan m-ai locuit şi te-am aprins cu flacăra cuvintelor nerostite luminile tale incandescente au deschis secrete învelite în mătase roşie te-am purtat ca pe o mască sublimă peste nuditatea mea avidă şi am rescris cu tine istoria ca un altfel de cuceritor... pas cu pas soarele de curcubeu al zenitului ne-a fericit singurătăţile cu miros de gutui

Zăpezi de negru Respirăm între două sentimente incolore fumul carbonizat de ţigări sau de moarte îţi desenează liniile frânte în tristeţi ale feţei ochii înguşti rănesc aerul cu miros de fericiri efemere

Umbra albastră

Cel cu litera întoarsă îndrăzni spre Cel Preaînalt: ''Nu-ţi cer Livada, aleasa; dă-mi moștenire pustiul, așa, cum numai dunele știu-l!''

Trăiesc ca şi cum soarele nu te-a atins linear şi fără contur azuriu calc pietrele incandescente şi arsura cuvintelor nerostite te minte că exist în penumbre

Răspunsul: ''Dacă poţi să-l faci să te iubească, să fie al tău, până la moartea zării!'', dar deșertul, văzând o fetiţă plângând, a fugit cu tot nisipul lui și a făcut-o să râdă pe marginea mării.

n-am ore n-am vorbe n-am lumini să pot trupul tău albăstrui să-l descriu nu am certitudini mascate doar spini sau speranţe sparte în cioburi zglobii stiu că vei veni rar în ceasuri de blazări vise mute şi tonuri argintii astfel vom măsura universul apele vor curge deplin orice adiere mlădie crengile le va scoate din ritm

''Dă-mi, cuvenita-mi noapte departe de Tine, să mă desferic din haos în haos, noian de-ntuneric, așa cum Ţi-am fost, primul născut al nopţii și al puterii!''

pădurile grave vor naşte dorinţe niciun regret cerul nu-l va locui suntem inamici în timpul lui Azi şi logodiţi cu copacii ne ştim nu este pădure să nu ne umbrească şi nu este soare să nu ne atingă ca fluturii galbeni ţi-am scris de departe iar Tu cu albastru ai lăsat să mă ningă.

''A ta să fie, fără de soare, precum înaintea căderii în număr și solstiţii, de poţi s-o iubești!'' Dar apărură îndrăgostiţii sub noapte, și n-a mai fost întuneric că toate pleiadele treceau pe lângă ei înflorind cu lumina în șoapte.

Dumitru Ichim

Iov continuă ospeţirea din rodul de viţă, de grâu și din tot ce-i cântase grădina de la mugur până-n procov. Cu ispită se-ntoarse cel rău: ''Știi ce? Ce-ar fi să îngădui lui Iov să-mi fie slugă și ucenic? Nu-i darul acesta aproape-un nimic?'' ''Bine. Să fie-al tău! Ah, nu cumva să uiţi! Va trebui să mergi cu el, cum cere târgul, pe scurtătura drumului de apă de la izvorul inimii până la bobul din pleoapă, așa cum v-am croit când v-am luat măsura mărimii de inel.''

DRUMUL APEI CU NUMELE IOV Vorbeau acum la fel ca-naintea căderii. Cel Unul în faţa celuilalt. Iov îi servea spre ospăţ din rodul viţei și al grâului.

FLOAREA CONULUI DE PIN

Ion Ionescu-Bucovu

De la mine începeau pădurile până la Vârful cu Dor. Când te strigam numele tău se năștea din setea de zbor spre neînceputele ape de gând netrecute, băute numai de primul cocor. Nu știam iubitei să-i dau nici flori de colţ în cuvânt, nici regalul de crin, nici iberica roză din râvna minunii, ci sălbatic fiindu-mi copacul, din neamul ascunsului pin, ţi-am dăruit ca semn poveștile lunii oprite în conul cu raze de lemn.

Imn închinat dragostei Să nu fugim din amintiri acolo găsim raiul pe pământ şi neperechi albastre de dor zburând cu aripi de libelule seara când luna vindecă singurătăţi şi ne mângâie pe obraz să păşim încet printre plopii incendiaţi către dragostea noastră care ne-aşteaptă la răspântii printre ploi de stele şi licurici înainte de Paşti în luna dulce-a lui april ne sărută îngerii şi părul tău trece prin mine ca un râu părul tău de aur prăfuit de brume unduind în bucle blonde valuri face trestia vibrează limpede visându-l ochiul dus în doruri îngenunche gândul peste steaua dulce care stă să cadă nu mă pot întoarce să te văd cum vii tu mireasă dulce lasă-mă în gându-mi să te simt regină peste plaiuri sure să te am în sânge ca pe-un râu de luncă răcorindu-mi faţa noaptea-mi stă în cale luna nu mă lasă să mă-ntorc la tine să-ţi văd ochii umezi de atâta dor trupul mi-e adaos tremur de emoţii ochii tăi luceferi când îi văd mă dor jocul meu de-a moartea mă ucide parcă de îţi văd făptura jocul meu de-a viaţa-mi cheamă herghelii de îngeri şi golit de suflet parc-aş vrea să vii umbră călătoare stea de ger în moarte chipul tău de gheaţă de Ondină rece mă îngheaţă parcă nordul e în tine un blestem de umbre care te doreşte părăsiţi de zei mila ne-a uitat flămânzim iubirea regretăm trecutul unde este scutul care ne ferea de fiare barbare fruntea mea pe tine e rază de soare ce cade pe mare plouă cu miresme ne plimbăm perechi ne topim în noapte cântă mierla sură cântă-n întuneric printre albe sălcii noi veghem în cuiburi la iubirea noastră păsări călătoare peste-o mare-albastră plină de cocori unghiuri în ocoale către lumea lor lumea muritoare la margini de soare… ne soarbe lumina sângele se zbate când ne vom vedea ţipete lunare ţipete în noapte când ne piedem singuri pe-o stingheră stea din pulpele tale marmoră-am să fac

Era tot ce puteam să-nfloresc când nu îndrăzneam să-ţi spun te iubesc din reavănu-mi lut și-april din tărie. Te bucurai de conul de pin copil fiind de prima-i jucărie, și-mi spuneai că va fi ostrovul de taină tăcerilor noastre ... Nu cumva o fi fost și-un sărut, că altfel fiind cerul din nou altui cer se-ncepea, privirea-ţi numai pe-atuncea-având, ca zările mării, tristeţi atât de albastre? O fi fost, o fi fost.. dar ce rost? Focu-i stins, drumu-i fum... De va fi să-l găsești, con de foc și ostrov, con de pin, rătăcit prin sertare, grijă ai să nu-l calci în picioare, zic și eu, din greșeală. Inima-i încă desculţă iar conul înţeapă ca așchia spartei oglinzi, cu vârf ascuţit de crai nou, înţepând peste apă străpunsul de seară până la os de ecou... Pe amândoi, ai grijă, la fel o să ne doară.

te-nfăşor frumoaso în mătăsuri albe din trupu-ţi frumos fac statui de vise din buzele tale apă de izvoare tu sfinţeşti cu pasu-ţi mozaicuri verzi de ierburi brumate mi-ai întins în faţă raiuri peste ape am băut otravă din buzele tale mi-ai aprins în suflet candele curate cu mir de tămâie mi-ai trezit vederea cu palidul iris dintr-un paradis trena ta suavă foşnetul veciei frunze scăpărând până hăt departe până peste secoli până la mormânt… buza ta pândeşte un sărut făţiş şoapte înnodând dezgropăm cuvinte din vechimi uitate râzând ca bufonii şi orbi printe lucruri orbi pe întuneric ne iubim în gând goală şi sărmană ai rămas furată de un ochi parşiv magică iubită gura ta de fosfor cade-n ochi nociv şi te soarbe toată ca un sorb de mare în vârtej-tornadă nu vrea să audă nu vrea să trăiască dar vrea să te vadă s-au aprins vitralii în palatul nostru într-un aer suplu ne jucăm de-a viaţa ne jucăm de-a moartea în aceste clipe cântă muzici sacre timpu-ncremeneşte ascultăm pe Straus tu eşti Mesalina dulce ca o fragă eu sunt Menelaus Dunărea albastră trece iar prin noi valsul de iubire pe viori de vis ne trezeşte iar rupe amintiri firul le adună sunete sparg cerul şi lumini de stele cad pe părul tău pare că-ntre noi doarme somnul lui însuşi Dumnezeu…

vrem să ne lipim cu frunţile de lună, să aşteptăm când miezul de noapte vine spre noi cu fiori reci de moarte.

Parcă ieri te-am văzut Parcă ieri te-am văzut te plimbai prin seara lui Modigliani printre frunzele puse în lanţuri de vânt parcă ieri numele noastre îmbrăţişate se sărutau în seara albastră sub ploaia de stele sub umbra de lună parcă ieri eram nebun şi tu erai nebună ce odisee orgolioasă între doi rătăciţi parcă asediasem Constantinopolul cu dragostea noastră eram barbari şi dădeam foc iluziilor incendiile se urcau la cer şi ardeau mozaicurile cetăţii imperiale ţipau genunchii tăi sub imperiul flăcărilor braţele tale căutau fulgerul numai timpul rodea la rădăcina noastră şi ne făcea copaci bătrâni taie luna litere de vis răspândind cuvinte metafizice pe cer umbre calde din tine cad pe amintiri chemând frigul din somnul despărţirii…

Seară de primăvară

parcă ieri te-am văzut ce idilă frumoasă se instalase între noi cântau fluturi la flaut într-o muzică hieratică a fost un coşmar frumos romantici nebuni care-au sfâşiat poezia cu o rază rătăcită de lună.

Se înfrunzesc copacii-n primăvară, sinucigaş, vântul le trece prin tâmple, mugurii plesnesc târziu prin lumină, tăcute izvoarele susură prin răsuri, o fântână doarme pe cumpene, ciutura ei se leagănă-n gol ca un ochi somnambul ce visează erori, mă doare amurgul ce cade pe dealuri şi seara ce soarbe tăcute minuni, trec zeii călări spre antice zbateri şi chipuri ciudate de oameni-fantome, mi-e frică de mine, mi-e frică de tine, să nu ne fure din hău de-ntuneric, corpurile noastre prinse-ntr-un sărut. lasă-mă-n seară lângă umbra ta, vreau să te cunosc mai bine, să-ţi propun să jefuim cerul de stele şi lângă genunchiul tău cel alb să prânzim la cina cea de taină jimbla noastră coaptă-n căpistere. umbra mea cu umbra ta, două arătări, fericite că se iubesc pe frunze de arţar şi pe ţâţe de viori şi pe rana unei flori, ai ochi de cicoare, frumoaso, cu căldura din tine topeşti zăpezile, omori timpul şi-l faci melancolie, eşti ca furtuna care rupe valul în două, nu mai avem trupuri, ne cresc aripi, sorbim neodihna din dragostea noastră, ne doare noaptea de-atâta dor,

Eternul labirint Călăresc pe un centaur, aud zeii lumii toţi cum se războiesc prin ceruri pentru nişte nimfe moarte, şi pe guri de paradis în alaiuri de nuntire în matricea de lumină, zorilor sabat se-adună, iar e lună, cer senin, mii de luminiţe vin, licuricii, trup de fosfor, luminând a fericire decorează-ambiental acest timp de primăvară, doamne, ce mai frumuseţe, în acestă dulce seară, vin, iubito, să-ţi arăt peste munţi şi peste văi, ochiul meu nociv albastru ce se uită pe furiş, peste chipul tău de ceară căutând prin luminiş, cade praf din zimţii lunii ce-a incendiat tot cerul şi coboară ca în basme pe linţolii peste noi, unde e Apollinaire să descrie acestă seară, să privească prin vitralii zeii ce se războiesc? Dar Baudelaire pe unde doarme, prin ce cimitir de neguri, versul lui ce-aprinse lumea nu s-a stins nici în prezent, precum apele-n ecluze, cad morfemele în rime,

o simfonică orchestră pe un lac plin de venin, dureroasă-i dragostea când e singură în noi, ca fântâna părăsită, fără ciuturi şi izvoare, ca o mută liturghie rătăcită-n domuri-ruine, ca un fulger care cade într-o mare de amar. unde-i ochiul nebuniei ce mereu se-ascunde-n noi, unde-i dorul de ispite din chivotul de aramă, când venea sinucigaş, subţiratec şi gingaş, să-i dau aripi ca să zboare dincolo de depărtare, să se piardă-n crâng foios printre silfi şi printre iele, aceleaşi vorbe de prisos, aceleaşi vorbe infidele, unde eşti, umbră de femeie, să pot să te cuprind cu ochii, printre natura violetă, prin golfuri şi ţinuturi goale, prin timpul ce s-a scurs din inimi şi s-a pierdut în infinit, prin cerul nopţii plin de stele în labirintice-ocoale, sau prin oceane cu meduze suind prin văi triangulare…

Sunt toamna ta Eu sunt o toamnă... Cu aurul schimbat pe primăveri, cu verdele copt, încolţit parcă ieri. Sunt toamna ta... Cu-amurguri de foc, înlănţuite de vânt, cu glasuri tăcute, amorţite de cânt. Sunt toamna caldă a ta... Cu raze-ncă ieri de rouă-alăptate, azi bruma din frunze ling, însetate. Sunt toamna dulce a ta... Cu merele coapte, uitate-n livadă, cu podgorii întinse-ncărcate de roadă. Sunt toamna cuminte a ta... Cu brazde adânci în pământul zbârcit, cu firul de grâu abia răsărit.

Elena Roşca

Sunt toamna bună a ta... cu crizanteme-n duminici pe masă, cu-aromă de pâine caldă în casă. Sunt toamna de aur a ta... împodobită-n veşmântul regal, cu sceptrul în mână, autumnal. ...Sunt toamna ta... Tu – un aprilie tânăr mereu, aprilie-al meu...

Ziua comorilor risipite Cine îţi cântă, iubite...

Mai ştii ce zi e azi? E ziua unei urme lăsate pe cer, a unui fum efemer... e ziua unei pierderi de comori regăsite... o zi a cuvintelor nerostite pentru vise – o zi neagră de doliu pentru tine – împliniri de orgoliu şi ce mă fac eu cu ziua aceasta? Când noapte–i chiar de e soare-n fereastră, să trec peste ea-n calendar? Dar în fiece zi, iarăşi şi iar ea se întoarce cu faţa spre mine nu lasă loc pentru ziua de mâine, mai ştii ce zi e azi? O clipă, care te face să cazi de pe culmi însorite cu-aripile frânte... E zi de comori risipite...

Iubite, la tine cântă greieri în noapte? Dar teii umbroşi înfloresc îndrăzneţ? Asculţi ca şi-aici a izvoarelor şoapte? Auzi glasul cucului trist şi răzleţ? La tine soarele-i la fel de fierbinte şi ploaia de vară face bulbuci? Acolo amurgu-i la fel de cuminte? În arşiţa zilei ai umbră de nuci? Dar codri în freamăt ai pe-acel plai? Poama se coace-n cununi ruginite? Şi lanuri cu spice de aur tot ai? Mai joci pe la nunţi şi acolo, iubite? Acolo copiii sar pe toloacă de-a valma cu mieii, zburdalnici ca ei? Da' hore de-a noastre acolo se joacă, cu fete codane, cu chipeşi flăcăi? Mai spune-mi, iubite, neşovăit: graiul e dulce , auzu-ţi alintă? E bun pentru doine, pentru iubit? Atunci ...spune-mi, cine îţi cântă?

Dimineţile copilăriei Am revenit pentru un timp în dimineţile copilăriei...

Unde mai pot vedea o căprioară alergând înspre izvor, cu paşii feciorelnici şi uşori, prin iarba-nrourată, de-o sperie şi-un tril de ciocârlie...

rămânea între noi enigma era un erou sau un ticălos un general strategic fricos? curajos? un poet fără voce sau un filosof bâlbâit poate un orator strălucit? un rege fără tron! un tată devotat

Unde pădurea-mprăştiată pe coline însorite se-ntinde pân-la poartă, de parcă vrea să intre în ogradă, să mă împreunez cu ea - un tot întreg şi-o simt domestică şi şoptitoare; unde prin iarba mătăsoasă vreau s-alerg, ca printre merii înfloriţi din mica mea livadă...

ce pion mă simt în faţa morţii sale...

Josephina Alon

Unde răsună-n cor atâtea glasuri – tainice, răscolitoare; De la pupitru, cu drept nemuritor conduce cântul lor privighetoarea; numai o pupăză şi-o mierlă se abat din ritmul armoniei... Unde un iepure-mi ţâşneşte sub picioare când mi le scald în roua din câmpie şi în argint curat luceşte iarba către soare, de ameţesc de-atâta bucurie...

Mi s-a-ntâmplat o poezie... Mi s-a-ntâmplat o poezie, un fulger, pe cerul inspiraţiei rostogolit din sfere neştiute...

...Acolo, unde etern ori efemer devin într-o clipită, de-i simt nimicul şi puterea ei...

Cuvinte, ce liniştea din suflet mi-au răpit-o cu dansul lor frenetic, sub ploia torenţială de lacrimi din ochii-mi visători...

Adrian Grauenfels

Versuri ce mi s-au zvârcolit în visurile-mi absurde, de unde le-am cules cu migală, cu-o plasă de prins fluturi primăvara... Şi poezia mi s-a-ntâmplat...

Kadish Azi am fost la o înmormântare incredibilă desfăşurare cunoşti bine un om dar de fapt nu-l cunoşti

Doar amintiri... Mulţi trec prin viaţa noastră şi-apoi dispar într-un colţ al minţii lăsând amprentele lor adânc în memorie acolo unde culorile pălesc.

modestia vorbelor sale este o virtute? cum ştim cine se află în spatele unei feţe? vorbeam, tăceam împreună la o bere două ore, apoi plecam îngânduraţi acasă

Mulţi vin şi pleacă, agăţaţi de încâlcite franjuri,

iar câteodată agită ale sufletului coarde...

te-aştept cu fiecare clipă, să mă închin ţie, precum unui zeu, mai dăm răgaz de o iubire, două...să-ţi fie îngăduinţa singur ţel, când plouă cu Pleiade’n Univers, vei înţelege din zboru-ţi al meu zel, rămâi cu mine o vreme, mai am de primenit al tău harnaşament, şi de trasat pe nebuloase un drum, un drum... traseu dement... un drum mai am de străbătut, din plinul drumului de început, mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în umbra ta ... în urma ta...

Timpul îngăduitor ne vindecă simţirea hărţuită şi într-o zi, se-aprind scântei incandescente ce luminează fantomele trecutului ce-au revenit în viaţa noastră, doar simple amintiri...

Dragoste poznaşă... Dragoste poznaşă scăldată în hormoni şi chimicale ce-mi zburdă năucite prin vinele albastre...

Clepsidra tornadelor din noi... cu ce-am rămas? Timpul scurs din trinitate şi ...spaţiul ce umple clepsidra tornadelor din noi, toate ne sunt măsurate visuri - pieziş, zboruri...zboruri mereu amânate, izvoare - lacrimi prelinse printre pleoape amorţite-n aşteptări tristeţi în octave... dureri ce nu mai dor cu atât am rămas cu holograma timpului scurs din trinitate şi spaţiul ce umple clepsidra tornadelor ...în noi.

Inima mi-ai ispitit, docilă te-am urmat, nu m-am ferit de pietre, cu viaţa le-am sfărmat... Oh, Doamne, mulţumesc pentru emoţiile intense ce sufletul mi l-au aprins.... flăcări zvăpăiate de extaz şi zguduiri terestre pe-aripi de Phoenix...

Ultima haltă... opreşte dom'le ceferist, pentru-o secundă, carul, căci am o vorbă, de vorbit, cu-acarul... eu, i-am cerut să-mi definească, sus pe boltă, o stea, el, cere plată în avans şi vrea să m-amăgească cu un fulg de nea,

Pop Stelu

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

... un drum de străbătut... suflet, drum pierdut... ... un drum de străbătut... un drum mai am de străbătut, din plinul drumului de început, mai lasă-mă, un bob zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în umbra ta ... în urma ta... Adastă timp...rămâi o vreme printre ruinele sufletului meu,

Nicio umbră Zidindu-se fiecare-n fiecare pietrele templelor se plâng de liniştea din interior. Policandrul spânzurat îşi aprinde luminile, nu mai fumegă nicio ceaţă-n priviri.

şi mai răsuflu o vreme. Tu priveşti meşteşugul şi arzi ca o flacără la poalele muntelui de gheaţă prin care vom trece amândoi dincolo în paradisul alb de lumină. Aici ne vom încrusta anii pe o tăbliţă de jad până la apusul în stea, o cruce de sticlă ne va veghea trecutul.

Feţele se sfinţesc umede şi lucioase, zâmbetele copiilor consimţind cuminţenia. Nu predică nimeni dar se aud cuvintele în fiecare cum se clădesc. Între linii punctele nu se ating de margini, cercurile sunt ochiuri de cer în oglindă. Oglinzile se pierd unele în altele, nu există nicio umbră în cupele de vin

Iertată

Limpede începe să ningă setea şi foamea se termină înainte de vreme.

Durerea este un drum spre înţelegere, naşte suferinţă şi crez în mântuire. Cum fiecare mamă naşte o iubire, se împlineşte-n Dumnezeu femeie. Cuvintele-i sunt frunzele unui copac, hrănesc trupul şi copiii cu dragoste, aidoma păsărilor, asemeni fiecărei vietăţi luptând.

În trupul firav Cum ninge între bucurie şi moarte, mă revolt uitat în cercul frigului cu o uşă deschisă prin însingurare la care Dumnezeu bate şchiop.

Dealtfel este minunea care primeşte viaţa din poruncă, o aduce pe pământ, înfruntă misterios păcatul, pentru a fi iertată, ruga-n sfioasă plecăciune o înfloreşte.

În trupul firav cu teama spânzurată de bătrâneţe, am în buzunar vechile chei pentru a deschide sufletul îngheţat. Nu-i uşoară trecerea prin deznădejde sapă în mine vanitatea şi urcă odată cu sângele-n inimă.

Soarele răsare-n ochii ei şi noaptea.

Acum sunt convins toţi cei care-şi uită cuvântul îşi muşcă buzele şi-i roade încet cariul lemnului uscat pe dinlăuntru, timpul le trece prin viaţă neobservat până iese din spaţiu.

Mirela Orban

Ziua când lumina se va desăvârşi Noaptea înghite oraşul unde mi-am mutat dragostea şi speranţa, din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele care-mi ţes trecutul brăzdat pe obraz. În aşteptatele întâmplări noaptea asta este prima aflată sub un văl de mister, ziua când lumina se va desăvârşi, voi căuta în van norocul prin care elefantul trece prin urechile acului. O voce strigă într-un imens gol din care ecoul nu-i mai răspunde singurătatea-i o linişte, doare înlăuntru ca pe o păsărea lipsa de aripi, ca pe un om lipsa de inimă. Nimicul se strânge-n mine ca o pată de culoare, ies în afara lui desculţ, nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă cheamă, doar eu mă agăţ cu funii de viaţă, o spânzur de creanga cea mai de sus a timpului

Poezii din volumul “Sub arcade, secunda”, Ed. ArtBook, Bacău

Prin iarba cu miros de busuioc Smulsă din turnul de piatră unde împătuream răvaşe alb-negre şi le îndesam spasmodic în golurile din zidul tăcerii când orologiu-mi suna doisprezecimile m-am trezit desculţă pe prispa vechii case chemată prin iarba cu miros de busuioc a timpului nemăsurat

de glasul străbunului acoperit de glie cu blândeţe rostind scriptura rămasă încrustată în coaja nucului

cheamă îmbobocite nuiele de salcie sunt plete-n vânt legănate

în vatra coşcovită un tăciune aprins fumegă.

în pământul mustind de istorie adânc înfipte mă ţin locului rădăcinile

Poate că

nu sunt doar eu în mine înfloreşte o primăvară.

Poate că niciodată n-am să înţeleg de ce am stat tăcută în hăţişul lumii iubeam pe-ascuns iertam pe-ascuns muream încet de doruri nerostite spre-alte doruri

Lucica Dragoş

Poate că niciodată n-am să înţeleg nici cum un tril de primăvară a trezit sufletul amorţit în hibernare prea singur şi poate că mult prea obosit

În Duminici Ascult cântecul zorilor înveşmântat în picuri de rouã dangãtul clopotului din turla bisericii ne cheamã la întâlnirea cu Dumnezeu El care ne-ndrumã paşii şi ne deschide poarta spre cer

Şi toate simţurile-n cor au explodat salvându-se de unde le-am închis de atingerea luminii înviate îmbrăţişarea caldă m-a cuprins

între rãsãrit şi asfinţit trecem prin lume o trudã imensã e viaţa noastrã în mânã şi-n suflet cu Cartea Sfântã cu umilinţã şi pioşenie venim sã-l cinstim sã-l slãvim.

O linişte adâncă s-a lăsat iubeam şi nu ştiam nici cât, nici ce… iubeam doar primăvara asta ca de basm poate că niciodată n-am să ştiu de ce…

Bătrânul ceas din vechiul turn În locul numit Ţinţirim unde Turnul lui Ştefan veghează de veacuri cândva era locul în care ne dădeam întâlniri între colegi şi prieteni acum doar pensionarii îşi plimbă câinii în lesă pe aici iar ceasul din turn a amuţit de mult mutându-şi ticăitul în inimile noastre.

Nu sunt doar eu În explozie inspir aerul reavăn plămânii însetaţi inundă simt gustul ierbii proaspete sămânţa din nou încolţeşte prin porii trupului trezit avidă de viaţă adulmec braţe înfrunzite de lumină cu muguri de floare gata să plesnească

demn harnic frumos şi bun clãdeşte Lumea.

Biblioteci în cimitir Pe aleea dintre cruci mă bântuie liniştea sufletelor celor dedesubtul pietrelor de mormânt care se roagă necontenit pentru iertarea noastră aici fiecare cruce are în ea o poveste sau poate poezia unei vieţi e asemeni unei cărţi arhivate în cea mai mare bibliotecă a adevărurilor care au existat vreodată am să intru din nou în biserica uitată de la capătul aleii unde s-au spovedit cândva bunicii şi părinţii mei e locul în care Dumnezeu te eliberează de toate poverile.

Liliana Badea Cârstea Noi suntem împreună Noi suntem de o seamă cu istoria, Noi suntem împreună pe pământ. Avem un singur suflet, o chemare, Avem o singură durere-n gând. Ne plânge cerul depărtarea, Ne plânge râul pe hotar. Noi vrem mereu şi totdeauna Şi deocamdată în zadar. Ne-au sfâşiat şi ne-au minţit întruna Şi rânduri-rânduri ne-au înstrăinat. Noi suntem stânca ce îndură vântul Dar nu se sfarmă niciodat'.

Arhitecturalã

Noi suntem încă apa şi pământul De la-nceputuri şi din veac Şi răsăritul şi apusul Se întâlnesc în noi, neîncetat.

În scorbura sufletului fagurele cu mierea cuvintelor pulseazã miresme de mirt şi busuioc din ele Omul

Şi nu ne vor ierta nicicând străbunii Şi nu ne vor ierta cei mici De vom lăsa în vreme să se piardă Tot ce-au agonisit Şi noi lăsăm aici...

IN MEMORIAM DRUM FĂRĂ ÎNTOARCERE de Victor Bivolu Suflarea buzoiană e tristă și mai săracă pentru că își pierde valorile. Nu de mult, am aflat că omul ION ROMANESCU ne-a părăsit în săptămâna de după Paști - 25 aprilie, în săptămâna luminată. Tradiţia spune că cei plecaţi în această săptămână sunt fericiţi și iubiţi de Dumnezeu. Deși avea vârsta biologică cu puţin peste 83 de ani, afișa o mină veselă, tinerească, plină de un optimism contagios pentru cei din jurul său. A fost o personalitate a Buzăului prezentă în largi orizonturi de activitate. A servit patria ca pilot militar de unde a ieșit la pensie. Parcă îi văd bucuria de pe chip și strălucirea din ochi când îmi vorbea despre avion. El se visa și la vârstă înaintată, plutind în împărăţia norilor și mângâind manșa avionului nărăvaș! O dată mi-a povestit că, în situaţie de pericol, a pus avionul pe burtă după ce, în prealabil, a trecut pe sub o linie electrică de înaltă tensiune, retezând spicele unui lan de porumb. Deși era

un om pus mereu pe glume, nu am niciun motiv să cred că putea fabula. Omul Romanescu a îmbinat în mod armonios viaţa de familie, are doi copii așezaţi la casele lor, cu cea de militar, dar și cu pasiunile sale de suflet - arta teatrală și literatura. Timp de 18 ani a fost actor la Teatrul popular Buzău, jucând alături de viitoare nume ale scenei românești. A scris texte pentru spectacolele de brigadă artistică ale vremii. Ca aviator militar în rezervă a fost membru al ARPIA, al cenaclurilor literare buzoine Viaţa Buzăului și Alexandru Sahia, a cenaclului umoriștilor buzoinei “N.Gr.Mihăiescu NIGRIM” precum și al Asociaţie buzoiene de istorie și cultură “ Origini”. Eu l-am cunoscut ca epigramist, domnia sa este cel care mi-a insuflat dragostea de epigramă și care m-a condus la cenaclul epigramiștilor buzoieni. A scris aproximativ 20 cărţi, a compus mii de catrene, dar și epigrame cu poantă discretă sau mai deocheată, s-a manifestat cu succes în domeniul poemelor - sonete și rondeluri. Sunt convins că în lumea pe care și-a ales-o va fi numit responsabil cu buna dispoziţie. Odihnește-te în pace, maestre! Postez mai jos o epigramă din creaţia sa și o încercare de replică versificată din partea mea:

Și mai jos am aplicat două catrene proprii, în semn de apreciere și omagiu, pentru omul deosebit, care a fost Ion Romanescu:

NE-POT = NU POT de I. Romanescu LUI ION ROMANESCU LA VENERABILA VÂRSTĂ DE 83 DE ANI

Nu mă mai cert cu nevasta, Vreau să trăiesc cu ea-n pace, Că s-ar putea, …la vârsta asta, “Ne-potu”… să nu ne-mpace.

Spirit vioi şi tenace, De-l cunoşti, sigur îţi place, Te vrăjeşte, ca bonom, Când vorbeşte... de-avion.

SFATUL ARTILERISTULUI

LUI ION ROMANESCU – AVIATOR ÎMPĂTIMIT

V-o spune un om de tun; Dacă vreţi în casă pace, Cu friptură şi-un vin bun Veţi vedea… se poate face.

Rebusist, epigramist, Niciodată nu e trist, Iubeşte viaţa de zor, Visând ...la manşă şi zbor!

Învăţământ-educaţie Personalitatea preşcolarilor creativi de Lucreţia Ionescu Buiciuc Perioada preşcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică şi se caracterizează printr-o creştere a intereselor, a aspiraţiilor şi a aptitudinilor implicate în satisfacrerea plăcerii de explorare a mediului. Datorită dezvoltării imaginaţiei, copilul descoperă că prin intermediul ei se poate transpune în orice situaţie, fie ea şi fantastică, pe când in realitate, situaţiile de viaţă sunt restrânse şi banale ca semnificaţie. Legată de această contradicţie se dezvoltă dorinţa de a crea, de a schimba, de a-şi imbogăţi şi de a trăi din plin viaţa. Vârsta preşcolară mică şi mijlocie ( 3 - 5 ani ) În perioana preşcolară mijlocie, pe plan psihologic, se intensifică dezvoltarea limbajului (între 3 şi 5 ani se reţin cam 50 de cuvinte pe lună). Se observă dezvoltarea autonomiei datorită progreselor realizate în diferite componente ale personalităţii. Se intensifică dezvoltarea cunoştinţei de sine, fapt ce se exprimă prin creşterea opozabilităţii, a dorinţei de a atrage atenţia asupra sa.

Jocul devine in perioada preşcolară mijlocie o activitte de bază, incărcată de caracteristici active de manipulare a experienţei de viaţă, a observţiilor, a emoţiilor, a acţiunilor, a conduitelor ce se vehiculează în ambianţa sa, păunând în evidenţă o mare experienţă social achiziţionată (Ioan Sima, 1997, pag. 21). De asemenea, copilul are o mare capacitate de a crea verbal şi comportamental roluri, prin mijloace imitative, prin care reconstituie episoade din realitatea inconjurătoare (jocul cu rol şi subiect). Curiozitatea devine mai amplă şi abordează mai pregnant relaţiile dintre fenomene (relaţii de dependenţă, de cauzalitate, de condiţionare). Copilul devine mai sensibil la semnificaţiile evenimentelor. Conduitele lui devin mai nuanţate şi incorporează mai multe reacţii şi adresări, dar creşte şi fragilitatea sa afectivă (crize de prestigiu). Îi plac poveştile, prezintă interes pentru cărţi cu imagini, pentru desen, modelaj, jocuri cu cuburi, teatru de păpuşi ori marionete, T.V., desene animate Vârsta preşcolară mare ( 5 - 6/7 ani ) Preşcolarul mare (5-6 ani) manifestă o mai mare forţă, agilitate, inteligenţă, in situţii uşor penibile. Câmpul atenţiei este dominat de o înţelegerte mai profundă a situaţiilor. In perioada preşcolară mare, activitatea creatoare este evidentă, cu tendinţe de diferenţiere. Desenul, muzica, colajele, construcţia, mozaicul interesează foarte mult copiii. La fel micile serbări, poeziile, jucăriile, jocurile cu cântece din colectiv sunt binevenite. Capacitatea de învăţare devine activă şi este dublată de interese de cunoaştere, care incorporează şi firme mai evoluate, de simbolizare, in care acţionează integratori verbali ( alimente, păsări, flori, fructe). În grădiniţă, copilul traversează programe educative care-i măresc sensibilitatea intelectual-observativă, işi abilitează cu manipulaţii artistice (ateliere de creaţie plastică de pe lângă muzeee). Se consideră că simbolistica inafantilă este impregnată de un decalaj între dezvoltarea afectivităţii faţă de cea intelectuală. Dominaţia planului imaginativ este evidentă ca suport al dezvoltării simbolistice ludice, dar şi a unei anumite coloraturi a univesului mental al copilului. Cunoştinţe despre natură şi om Observarea fenomenelor din natură şi societate, contactul direct cu lucrurile naturale, cu plantele şi animalele, cu elementele vieţii sociale, constituie principiul de bază al dobândirii, elaborării şi exprimării verbale a informaţiei de către copii prin cunoaşterea mediului inconjurător. În cadrul acestei activităţi se practică mici „experienţe” de cultivare a plantelor şi în colţul naturii vii, prilej pentru copii de a descoperi condiţiile de viaţă ale organismelor vii (vegetale şi animale), legăturile cauzale dintre fenomene, li se dezvoltă curiozitatea şi comportamentul explorator. Se realizează şi obiectivele educaţiei morale: conlucrarea în grup, formarea intereselor, aptitudinilor şi a deprinderilor practice de protejare şi îngrijire a animalelor şi plantelor Aceste informaţii sunt fructificate creativ , dar şi prin alte activităţi, ca mijloc de expresie independent şi personal. Copii modelează din plastelină, desenează, pictează plante şi animale, coluţurile naturii vii, ale locurilor de joacă. Sunt deosebit de importante aceste „producţii” ale creaţiei expresive spontane şi libere, rod al jocului fanteziei copilului, necontrolată încă de rigorile gândirii. Impresiile dobândite prin activităţile de observare sunt valorificate creativ prin povestiri pe o temă de tipul "Gradina zoologică" pentru a observa animalele sălbatice. În jocurile de creaţie, preşcolarii invaţă să se identifice cu diverse roluri socio-profesionale ale adulţilor, ce prezintă importanţă pentru formarea eului, a imaginii de sine prezente şi viitoare a copilului. Această fază contribuie la înţelegertea semnificaţiei sociale a ocupaţiilor şi a muncii adulţilor, şi-l apropie pe copil de viitoarele roluri profesionale pentru care va trebui să opteze şi să ia decizii in viitor. Dezvoltarea vorbirii. Dezvoltarea intelectuală a copilului este dependentă de ambianţa culturală determinată, adică de ceea ce societatea îi oferă ca mijloace de acţiune, de reprezentare imaginativă, de simbolizare şi comunicare. Copilul preşcolar incepe să cunoască interiorul şi exteriorul grădiniţei, strada pe care merge spre grădiniţă sau alte locuri dragi lui. Incepe să fie interesat de condiţiile de viaţă, de activităţile şi profesiunile umane de bază, ca şi bunurile implicate in aceste activităţi (agricultură, ateliere, frizerie, librării, etc.), percepţia de spaţiu şi timp incepe să devină operativă. In toate aceste aspecte este implicată dezvoltarea şi operarea cu limbaj. Perioada preşcolară poate fi socotită drept perioada in care se realizează învăţarea limbii materne, numărul cuvintelor înţelese şi rostite de copil crescând până la aproximativ 1000, in jurul vârstei de 3 ani, atunci când se asigură o permanentă comunicare între adulţi şi copii. Pentru a asigura formarea unui fond lexical corect şi eficient e necesară o muncă organizată şi continuă. Jocul, cu multiplele lui valenţe, reprezintă cel mai eficient mijloc de transmitere a cuvintelor şi de formare a noţiunilor de care copiii au nevoie. Folosirea jocurilor didactice dă posibilitatea verificării activităţii creatoare, copiii se lasă antrenaţi cu multă uşurinţă, participarea lor nu este formală, jocul dezvoltându-le procese psihice precum: gândirea logică, memoria şi imaginaţia creatoare. Jocul oferă copiilor o sumă de impresii care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor despre lume şi viaţă, totodată măreşte capacitatea de înţelegere a unor situaţii complexe, creează capacităţi de reţinere stimulând memoria, capacităţile de concentrare, de supunere la anumite reguli, capacităţile de a lua decizii rapide, de a rezolva situaţii - problemă, într - un cuvânt dezvoltă creativitatea. Fiecare joc are reguli. Atunci când un copil vrea să se joace cu un alt grup de copii, el acceptă regulile în mod deliberat, voit. Cu alte cuvinte, el va accepta normele stabilite, adoptate şi respectate de grupul respectiv, înainte ca el să intre în joc. Cerând copiilor să respecte regula de bază a jocului, formularea intrebării

şi a răspunsului în propoziţii complete, pentru a putea obţine jetonul necesar, aceştia se vor deprinde cu vorbirea cursivă şi coerentă, pe care o vor utiliza apoi şi in alte imprejurări. O altă funcţie importantă a jocul , în acest context, jocul fenomen de derivare prin care ”curentul impulsurilor, dorinţelor, intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieşire din ficţiune, în joc, atunci când realitatea nui oferă suficienţe de manifestare” Dezvoltarea creativităţii în joc presupune, în primul rând, formarea la copil a ideii jocului, priceperea de a alege conştient jocul, de a şi-l imagina, de a găsi mijloace optime de realizarea a proiectului, de a folosi cunoştinţele acumulate în timpul activităţilor instructive. În joc, copiiilor le pot fi formulate sarcini mai conplexe, pot fi introduse norme de comportament mult mai dificile decât în timpul activităţilor instructive. Caracterul atractiv al jocului, bogăţia sa emoţională, mobilizează forţele copilului, îl determină să stăruie în atingerea scopului Pe lângă faptul că educă răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea, atenţia, memoria, aceste jocuri au o calitate în plus, deoarece obligă copiii să-şi manifeste prezenţa la joc prin intermediul lexicului. La vârsta preşcolară, dezvoltrea exprimării verbale face importante progrese. Diferiţi autori (Ch.Buhler, W.Stern) au dat diferite valori de vocabular, mediu, maxim şi minim la copii până la 6 ani. La 3 ani vocabularul maxim – aproximativ la 1000 cuvinte, minim de 400, mediu de 700-800 de cuvinte, pentru ca la 6 ani vocabularul maxim să fie de 2500 cuvinte. O importamţă aparte in viaţa copiilor o au şi cărţile. Vârsta preşcolară este cea mai propice pentru a obişnui copilul cu cărţile, pentru a-i deschide apetitul pentru ele, a forma un viitor cititor. Cercetările arată că citirea poveştilor poate începe din primele luni de viaţă. Copilul este aşezat confortabil în braţele mamei sau al tatălui, iar părintele îi citeşte cu cartea ridicată în faţa ochilor, astfel încât bebeluşul să vadă o imagine colorată care să-i stârnească simţurile. În cursul micii şcolarităţi se formează capacitatea de citit-scris şi aceasta impulsionează progresele limbajului. Copilul capată cunoştinte despre structura morfo-semantică a cuvintelor. Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă, desen, istorie, observare a naturii, cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. BIBLIOGRAFIE Teresa Amabile, Creativitatea ca mod de viaţă, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997 Marian Bejat, Talent, inteligenţă, creativitate, Edit. Stiintifică, 1971 Ioan Sima, Creativitatea la vârsta preşcolară şi şcolară mică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997 Ana Stoica, Mariana Caluschi, Ghid practic de evaluare a creativităţii, Editura Universitatea "Al. I.Cuza",Iasi, 1989 Alexandru .Roşca, Creativitatea, Edit. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972

Miracolul de prof. Angela Cristea Motto: Hristos " Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor, ( Matei 19,14) Mama reprezintă pentru fiecare copil o fiinţă înzestrată cu toate virtuţile din lume, precum şi locul unde te simţi protejat, reîntors la matricea universală a iubirii divine. Cu toate acestea, se întâmplă să existe şi mame denaturate care dau viaţă unor prunci şi îi părăsesc încă de la naştere, ca şi cum ar fi o povară , uitând că adevărata lor misiune este să dea fiinţă, să zămislească, să rodească, să continue lanţul creaţiei universale. Cea mai nobilă misiune este ,,irepetabila povară'' (Adrian Păunescu) a naşterii. Prin ea, noi, femeile suntem o părticică din misterul universal al genezei şi ne dumnezeim dăruind lumii fiinţe înzestrate karmic cu un destin pozitiv, prin harul dragostei materne şi cu ajutorul divinităţii atotprotectoare. Excepţia de la regulă se numeşte instinct ucigaş, alienarea speciei umane aflate în evoluţie. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul acelor mame pentru care zămislirea, procreaţia reprezintă o damnare, un blestem, o dorinţă de a ucide darul lui Dumnezeu. Dacă în India femeia este venerată ca o zeiţă pentru că este un simbol al fertilităţii, la noi fe-

meile sunt fie emancipate (nu îşi doresc să se mulţumească cu statutul de mame), fie inferioare cultural şi emoţional (incapabile să îşi asume misiunea divină). Când Eva a părăsit edenul nu a comis doar păcatul originar; ea, aparent, a regresat, dar de fapt s-a înnobilat cu sarcina de a conduce lanţul uman prin timp cu ajutorul harului divin al procreaţiei. Copiii sunt fiinţe venite din sorgintea misterioasă a universului, sunt mici ,,extratereştri,, care nu pot fi părăsiţi ca un simplu bagaj într-o gară, nu pot fi aruncaţi ca o haină veche, nu pot fi ucişi în pântecul mamelor. Asemenea lui Iona, cel înghiţit de un chit pentru că a refuzat poruncă divină, ei îşi vor striga durerea din întunericul locului sacru unde se formează pentru a ieşi la lumină. (Marin Sorescu). Miracole există! Unul dintre miracole este acela că un copil nedorit, supus unui avort traumatizant, a supravieţuit miraculos şi s-a născut în ziua sfântă de Crăciun, absolut sănătos şi cu un suflet de o generozitate molipsitoare. Alt miracol este acela al supravieţuirii unui trup fragil de fetiţă nou-născută, care a avut neşansa să apară într-o familie în care mama dădea naştere unor prunci din inconştientă şi obişnuia să îi arunce după ce le dădea viaţă. Locul ales pentru a scăpa de micile făpturi era unul îngrozitor: latrina - sau mai pe înţeles, wc-ul din spatele curţii. Ultima naştere, soldată poate cu aceeaşi prunc-ucidere, a cauzat însă moartea acestei făpturi inconştiente, iraţionale, denaturate, numită ,,mamă", în urma unei hemoragii masive. Numai astfel autorităţile s-au sesizat, pentru că aşa-numitul tată, era, la rândul său, un om vicios, un alcoolic . Cei trimişi cu misiunea de a căuta trupul micuţei victime au fost oripilaţi când, după demolarea insalubrului wc, au descoperit trupuşorul firav al noului-născut (o fetiţă), introdus într-o pungă de plastic, cu hârtie igienică în guriţă, apoi aşezat într-o pernă peste care erau aşezate pietre grele. Scos la lumină, copilul a început să plângă, spre surprinderea celor ce l-au salvat, doar pentru a proba pruncuciderea, toţi fiind convinşi că nu mai este în viaţă. Imediat, acel copilaş a fost preluat de SMURD şi i s-au acordat îngrijiri medicale. Şansa i-a surâs atât de mult acestei fetiţe, încât a fost înfiată de o familie fără copii din Iaşi. Iată cum dreptul la viaţă a triumfat, ca şi în primul caz, cum o tragedie a fost, în sfârşit, evitată, iar mama naturală şi-a pierdut viaţa din propria inconştienţă. Mihai Eminescu, al şaptelea copil din cei unsprezece ai familiei Eminovici, a scris o poezie ,,O, mamă" cu gândul la fiinţă cea mai iubită a copilăriei sale, blânda Raluca Juraşcu, cea care îşi ţinea copiii pe lângă ea ,,asemenea unei cloşte,, (George Călinescu) şi îi ocrotea de asprimea tatălui, Gheorghe Eminovici, justificabilă prin dorinţa de educaţie a fiilor săi. Tot mama, Raluca, l-a ascuns pe micul Eminescu în podul casei pe când acesta, copil ca toţi copiii, fugise de la şcoală pentru a reveni la moşia de la Ipotesti, lângă pădurea copilăriei. Nici mama lui Ion Creangă, Smaranda, nu a fost numai o mamă autoritară cu anumite calităţi de pedagog. Ea era în stare să înveţe împreună cu fiul său (ca personaj, Nică, din ,,Amintiri din copilărie") numai ca acesta să ajungă preot. Exemplul cel mai relevant, acum, în apropierea sărbătorilor pascale, ar fi însă cel al Fecioarei Maria, care a dat naştere lui Iisus, pruncul divin, predestinat a purta povara umanităţii pervertite, prin care omenirea a primit exemplul asumării păcatelor, al sacrificiului suprem, al iubirii materne necondiţionate, al respectului şi al dragostei filiale, precum şi al responsabilităţii paterne . Un copil nu este numai un dar al divinităţii, este şi o grea şi ,,irepetabilă povară!”

Proză Eu din tine

de Mihai Cotea

Mă privesc pe mine în oglinda din tine. E ca la bâlci, mă văd diform, schimbat, cu un alt chip, de nerecunoscut. Mă privesc pe mine în oglinda cuvintelor tale și ceva nu se potrivește, mintea nu mi-e la loc, ochii nu mă mai reprezintă… mă vezi altfel. De ce? Când am inversat măștile? Trebuia să mă anunţi din timp că nu mai sunt eu, cel de ieri, și de ce aș fi fost? Regula nu spune că ne schimbăm în fiecare moment? Prea multe întrebări… Iau din tine ce-mi convine… te răstălmăcesc, cresc în mine și mă autoacuz într-o doară… îmi place să mă doară, spuneai. Mie mi-e frică de durere, mereu mi-a fost… asta o știu demult, dar poate mă înșel. Tu mă cunoști mai bine… eu nu mă întâlnesc mereu cu mine, cu totul din mine, tu o faci, poţi opina, ai niște drepturi… E o jenă ce mă ţine când mă gândesc la sine… să nu fiu capabil să mă recunosc în oglinda ta? E o noutate. Ar trebui să fiu mai entuziasmat căci, la urma urmei, se întâmplă ceva nou cu noi după atâta timp: nu ne recunoaștem! Avem ocazia să începem de la zero, ca niște bătrânei cărora viaţa le-a dăruit prilejul să se cunoască din nou prin intermediul Alzheimer-ului. Zici că noi nu avem nevoie de intermediari? Așa mi-a plăcut și mie să cred, mai ţii minte?

Cum poate cineva fi prins la mijloc într-un cuplu? Suntem doar doi, nimeni nu e la mijloc. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, „Stuck in the middle”… cât îmi plăcea, încă îmi place, dar sensul începe să-i dispară. Întrun cuplu nimeni nu e la mijloc, decât atunci când apar terţi/ terţe. Dar noi am trecut de etapa asta deja și nici nam ars-o, am consumat-o lent și… corect? Pe când o reîntâlnire cu noi? Poate seara, înainte de culcare, înjghebând un dialog rămas în aer, un dialog ce umple încăperea și mă sufocă când nu ești aici și mintea mea monologhează în gol. Monologhez dialogul nostru. E nostim, nu? Mai păţesc așa uneori, discut în capul meu cu tine, imaginându-mi ce mi-ai putea replica. Mereu e altfel… viaţa bate filmul. N-am găsit încă situaţia aia ideală în care fiecare ne dăm dreptate și lăsăm să treacă impasul. De obicei rămân unele pete, nu ne curăţăm trăirile îndeajuns, sentimentele… și petele mucegăiesc pentru ca la următoarea discuţie să constatăm miraţi (?) că sunt tot acolo… dar un pic mai mari. Iar nu te-ai spălat îndeajuns… În viaţă e bine să te păstrezi cât mai curat posibil, în dragoste preferăm murdăria. Da, murdăria ne motivează pe mai departe, nu punem la socoteală suferinţa, face parte din joc, o iei la pachet… și e un pachet mare și unsuros, alunecă mereu din mâini, dar care ar mai fi farmecul darului? Cel mai mare farmec îl are atunci când îl aștepţi, visezi la el, nu atunci când îl ai… când îl primești poţi fi chiar dezamăgit uneori. Așa e și cu dragostea, e mereu ideală când visezi la ea, nu și când o primești. Atunci devine problematică, trebuia să știi să-i faci faţă indiferent că-ţi place ambalajul sau nu, indiferent de ce daruri aduce. Să ne bucurăm de cadoul adus de fiecare celuilalt, de imaginea noastră din celălalt, căci totul e un cadou mare și inestimabil odată cu trecerea timpului… acum am șansa să mă re/cunosc în tine… Bună, Mihai!

Astăzi o să vorbesc despre gând de Zadic Ioana Astăzi o să vorbesc despre gând. Oricât vom încerca, nu vom ajunge gândul. Acesta zboară spre necunoscut, mai repede decât ne dăm noi seama. Nimeni nu și-l poate controla în totalitate. Toate faptele măreţe, dar și toate dezastrele pricinuite de om lau avut ca punct de pornire. Ce m-a făcut să scriu aceste cuvinte? Mi s-a născut un gând și a început să-mi furnice buricele degetelor. ,,Scrie despre ape și păduri, despre primăvara care acum și-a intrat în totalitate în drepturi, despre zâmbetele sincere pe care le-ai văzut astăzi pe buzele copiilor de la școală, despre gândurile care îţi trec prin minte în timp ce te războiești cu tastele, despre...'' -mi-a șoptit acesta. Alt gând mi-a spus încet : ,, De ce să împărtășești aceste lucruri cu alţii? Poţi doar să mă lași să zburd în mintea ta, mai abitir decât un mânz de curând născut și apoi să-mi dai drumul să plec spre alte zări, fără ca nimeni să afle. '' Eu m-am bucurat de vizita celor două gânduri și a altora care mi-au dat bineţe în timp ce am scris aceste câteva rânduri. Am zâmbit unora dintre ele și m-am încruntat când au venit altele. În loc de final al acestei epistole, am ales să vă mai împărtășesc un gând. Vă doresc tuturor să aveţi tot binele din lume și să vă bucuraţi de fiecare clipă, de fiecare plăsmuire a minţii, de fiecare răsărit de soare, de... Pe mâine!

Nea Tache

de Vasile Dumitru

Mama a terminat de spălat farfuriile în oala cu apă caldă de pe plită, le-a clătit în cratiţa așezată alături, pe un scaun, le-a șters cu un prosop curat și le-a dus în sală, în bufet. Tata stă întins în pat, învelit cu plapuma, rezemat cu ceafa de perna ridicată pe tăblia dinspre fereastră. Trage adânc din ţigară apoi suflă fumul spre tavanul din scânduri vopsite cu crem, scânduri aduse de la o casă boierească, dărâmată de stăpânul ei pentru a construi o alta nouă. Scândurile sunt lungi cât camera, crăpate în fel și chip, linii negre care ocolesc nodurile, ţesând desene imaginare. Spre ele urcă leneș fuioarele albastre de fum, în unduiri de șerpi transparenţi. Mama se spală pe mâini, turnându-și apă dintr-o cană de tablă emailată, roșie ca un măr, își dă jos basmaua lăsând să îi curgă liber părul ondulat, negru cu viţe albe, se dă după ușa deschisă a șifonierului și se schimbă în cămașa de noapte, stinge lampa, se închină cu faţa la icoană, face o cruce și deasupra noastră și se urcă în pat, lângă tata.

Printre perdelele albastre, înșirate pe o aţă de fitil, se vede o stea înţepând bezna nopţii de iarnă. Câinele se plimbă prin curte și latră o dată, mirat de atâta tăcere. Doar fumul se mai mișcă, târându-se spre colţurile tavanului. - A murit Tache, zice mama aproape în șoaptă. - Dumnezeu să-l ierte, răspunde tata, apoi ia ţigara din scrumiera așezată la îndemână, trage adânc din ea și jarul se transformă într-o gărgăriţă fosforescentă, suflă fumul spre tavan și tace câteva secunde. S-a liniștit, sărmanul! Mult s-a mai chinuit! Trecea zilnic spre pădure, apărea de undeva de dincolo de fântâna de la Tatoșu, ca o arătare, un cap de măgar și deasupra o faţă lungă, prea lungă, cu bulbii albi ai ochilor ca doi nasturi mari din sidef, se mișca încet, exasperant de încet, măgarul era ca un mecanism, avea un mers de ceasornic, nu se abătea de pe mijlocul străzii, nu întorcea capul, doar fluturările urechilor trădau viaţa, măgarul trăgea o cotigă pe scândura căreia stătea cocoșat un om, un bărbat înfiorător de slab, doar piele galbenă atârnând pe oase, din căciula maronie, roasă pe la margini, curgea o faţă lungă, hieratică dacă nu ar fi fost albul ochilor, parcă fără sprâncene, un nas ascuţit, străveziu, o gură deschisă, căzută, cu buze vinete... - Bună dimineaţa, rosteam tare. Omul din droașcă nu schiţa niciun gest, doar ouăle ochilor se întorceau spre mine, pupilele păreau niște pete decolorate, pleoapele aveau tiv roșu, buzele parcă se mișcau puţin, apoi totul se stingea ca o părere, mâna cu biciul se mișca ușor, ca o fluturare de aripi de liliac, măgarul clătina o ureche și grupul trecea prin faţa mea, încet ca o secvenţă slow-motion dintr-un film hiper-realist... În spatele droaștei mergea ţanţoșă o capră, mișcându-și în cadenţă urechile și ţâţele, capra întorcea spre mine doi ochi galbeni-tăioși, cu lumini de brici, și răspundea salutului meu: - Be-e-eee… - Dar de ce a suferit? îndrăznesc să întreb. - Ee, tată, poveste lungă… Jarul se mișcă în semicerc dinspre scrumieră înspre tăblia patului, se aprinde așa cum străluceau cărbunii de la fierăria lui nea Sile, când acesta apăsa, cu tot trupul aplecat, pe scândura foalelor, zăbovește acolo sus cât să-și liniștească strălucirea, apoi începe să se miște ușor prin aer, semn că tata gesticula, nu putea să rostească o vorbă fără a arăta cu mâna “ce și cum” chiar și așa, în întuneric. Eram eu mic pe când el era o cruce de flăcău, înalt, lat, cu chimir la brâu, mereu cu biciul în mână. Avea doi cai de ziceai că sunt zmei, ieșeau scântei de sub copitele lor când trecea Tache cu căruţa pe stradă, el în picioare, ţinea hăţurile cu o mână, învârtea biciul cu cealaltă, chiuia și caii atingeau ţărâna cu burţile, așa alergau, aveau nările cât pumnul (jarul se mișca în zigzaguri scurte, sacadate, lăsa dâre de lumină pe retina mea, puteam să desenez povestirea tatei!) și pufăiau ca locomotiva! Se fereau femeile, copiii intrau în curţi, bărbaţii ridicau mâinile a mustrare de parcă ar fi zis “hoo, nebunule, o să omori pe careva!” dar n-avea cine să audă, căruţa lui Tache era deja departe, doar praful se ridica spre vârful salcâmilor, să se uite dincolo de sat, spre zarea largă, doar-doar s-o vedea vreun nor cu burta doldora de ploaie… Jarul zburător s-a mai domolit, se apropie de locul unde îmi imaginez că este capul tatei, un cap cu părul creţ, sur, cu o frunte bombată și cu riduri adânci, semn că tata râdea cu toată faţa, ridurile erau arse de soare dar despărţite de dungi albe ce se vedeau doar când tata se spăla afară, în curte, aplecat peste lighean, cu ochii închiși, cu clăbuc peste tot, frecând cu palmele-i aspre pielea tăbăcită de soare, de vânt și de gânduri, se auzea de parcă dădea mama morcovi pe răzătoare, hârști-hârști-hârști, pielea frunţii se mișca în sus și în jos arătând liniile albe… Sub sprâncenele drepte odihneau două pete verzi cu nervuri maronii, nasul era proeminent, pomeţii reliefaţi, arși de soare ca două coji de pâine prea coaptă, o barbă rară, dar aspră, tata se bărbierea numai duminica dimineaţa, când mama era plecată la biserică, îmbrăcată în haine negre, cu pantofi negri, lustruiţi de soră-mea cu o cârpă, tata stătea în curte, pe un scaun, atârna oglinda scoasă de la lampă în gard, întindea cu o mână pielea obrazului și cu cealaltă plimba briciul prin spuma albă și bogată ca barba lui Moș Crăciun, se auzea de departe, de parcă tata ieșise la coasă: hâârști! Așa făcea și coasa cu care tăiam iarba prin miriște! Ocolisem colţul pădurii, eram departe, departe tare de sat, de ceilalţi copii cu care mergeam în fiecare zi cu vacile la păscut, îmi spusese nenea Mitică de miriștea de dincolo de pădure, nearată și cu iarba până la glezne… Cum am dat cu ochii de miriște, aproape că am rămas înlemnit, nea Tache coborâse din cotigă, stătea în picioare lângă ea, măgarul era legat de o hulubă și stătea nemișcat în soare, cu urechile pleoștite și cu buza de jos atârnând, moţăia și visa grăunţe cred, capra era legată de suian1 cu o sfoară lungă, se plimba prin iarbă și alegea numai vârfurile înspicate de mohor, nea Tache era ca un băţ învelit în haine, cocârjat, frânt de la mijloc, înfășurat cu un brâu de cânepă peste care avea chimirul din piele, probabil că fără el i-ar fi căzut trupul în iarbă și picioarele ar fi început să umble bezmetice, nea Tache se ţinea cu o mână de cotigă și cu cealaltă încerca să taie iarbă cu o coasă scurtă… M-a auzit și s-a întors cu tot trupul, parcă era sudat de sus până jos, m-a privit cu ochii ce păreau două pufuri de păpădie, gata să se împrăștie dacă aș fi suflat spre ei și a rostit cu o voce slabă, dar caldă: - Tu ești a’ lu’ Chipirișteanu? 1

Suian = căruţă uşoară cu un singur cal, leucă. (DEX)

- Da, nea Tache, sunt ăla micu’... - Știu, frac-to ăla mare e la oraș, la școală, bravo lui, da’ cum ai ajuns până aici? - Mi-a zis nenea Mitică... - A, bărbatu’ Lenuţii, sor-ta, îmi ia el vorba din gură. - Da, el. Nea Tache, nu mă lași pe mine să tai iarbă? - Da’ știi? Nu te-am văzut niciodată cu tac-to la treabă! - Păi cât am fost mic am fost cu mama la vie, la brigadă, acum sunt mare, merg cu vaca. Știu să cosesc, nea Tache, mi-a făcut tata o coasă mică, are mâner din ţeavă, să nu se rupă ușor, am dat cu ea și prin vie, știu să ocolesc o cracă, un mușuroi... - Ai grijă să nu îţi dai cu ea în picior, zice nea Tache, întinzându-mi coasa. Apoi s-a urcat, chinuit, în căruţă, a scos din traistă pâinea, brânza și sticla cu apă și a început să mănânce, cu ochii fixaţi pe mine. Vaca păștea pe lângă capră, măgarul stătea ca o statuie din bronz, vara se întindea, leneșă, peste pădurea ce era verde aici, lângă noi, dar albăstrie în depărtare, peste miriștea care amesteca cioatele galbene ale paielor de grâu cu florile de cicoare, cu spice de mohor sau vârfuri de știr, peste orizontul în care linia ferată părea un fermoar ce unea pământul cu cerul. O cioară care vâslea prin aerul de vată, a coborât brusc pe o aripă, curioasă, a cârâit o dată, scurt, trezindu-mă, am scuipat în palme și am tras prima brazdă, hâârști! Nea Tache bea apă din sticla de borvis, împingea sticla în sus, nu putea să dea capul pe spate, gâl-gâl-gâl și omuleţul se plimba în sus și în jos deranjând cutele pielii de pe gât, ochii erau tot aţintiţi spre mine, ori spre nicăieri, doar mie mi se părea că mă urmăresc... Am umplut droașca cu iarbă, am înhămat măgarul, am strâns funia caprei și am zis: - Gata, nea Tache! - Să trăiești, nepoate, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Avea glasul stins și o lucire umedă pe cocoloașele ochilor. Soarele stătea în genunchi la marginea zării, își făcea rugăciunea de seară, vaca a mugit scurt, privindu-mă cu ochii ei mari de parcă ar fi spus „hai că mă doare ugerul, e drum lung până la viţel”, am mai privit odată bărăganul ca o tavă cu plăcintă așezată pe masa Domnului, m-am simţit ca un voievod rotindu-și privirea peste ţară și am pornit spre casă. - Era neam cu noi? întreb eu șoptit, să nu deranjez pânza de liniște ce se întindea dinspre boaba de lumină a candelei. - Era văr cu mine, răspunde mama. - Purta două brâie și vara, zic eu. - Avea mijlocul rupt, iese din întuneric și vocea tatei, aducând cu ea și firul subţire al luminii de jar. Stai să vezi! A fost o vară uscată de nu creștea nici chirul, a mai nesuferită buruiană. Ţin minte că tata, bunică-tu, muncea la Pană pe moșie, cât era ziua de mare și fierbinte de ardea cămașa în spate, pentru un pumn de mălai pe zi, mălai pe care mama, bunică-ta, îl fierbea seara imediat, cu puţină sare și atât, noi stăteam pe lângă ea ca puii de rândunică în cuib, cu ciocurile căscate... Tot satul gemea, numai Tache râdea cu hohote în căruţa lui, de parcă nu-i păsa de nimic. Tata avea doi boi care arătau ca doi pisoi jigăriţi, numai coaste, era în stare să le dea lor mălaiul, zicea el, că o gospodărie fără boi se topește ca zăpada primăvara, tata era negru la faţă, nu l-am văzut niciodată cu noi la masă în vara aia, cred că ne lăsa nouă totul, mama era mai tot timpul lângă icoane, făcând cruci, oamenii prin sat păreau morocănoși, supăraţi, numai Tache, cu o mână la chimir și cu biciul în cealaltă privea de sus, ca vătafii... Într-o noapte fără lună, venea de la crâșmă, crâșma lu’ nea Ilie, vecinu’ lu’ Tache, Stoian. Mai-mai să dea peste căruţa oprită pe cărare, lângă poartă. - Care ești, mă? a zis nea Stoian. Din căruţă – nimic! Parcă ar fi auzit horcăieli, parcă nu. - Care ești, mă? repetă nea Stoian și aprinde un chibrit. În lumina slabă a văzut doi ochi holbaţi, fixându-l. S-a repezit în curte, strigând la geam “nea Ioanee, hai că e Tache mort în căruţă”! S-a aprins lampa în casă, apoi nea Ion, în izmene, se repede la poartă. Tache era rupt tot, picioare, mâni, dinţi sparţi, mort, ce mai… Ani de zile a zăcut, oblojit cu buruieni, cu alifii, i-a făcut popa maslu peste maslu, geaba! Rupt a rămas! Fără brâu e ca un snop de paie nelegat, se împrăștie pe jos… - Dar cine să fi făcut asta? - Lasă-l, omule, ce-a fost a fost... - Să se odihnească, făi femeie, n-am avut nimic de împărţit cu el, de ce nu l-aș lăsa acum în pace? Dar dacă își vedea de câmpul lui era acum bunic, la cât era de falnic trăia mult și bine. Nu i-a plăcut munca, ziua bea și noaptea fura din hambarele de la conac! Urciorul nu merge de multe ori la apă... Cine știe câţi paznici o fi bătut la viaţa lui... - Ai auzit tu asta? - E, am auzit, nu a descoperit jandarmul nimic, de unde să știu eu? Vorbește lumea la crâșmă... - Gura lumii slobodă! - Da’ nici fum fără foc! Mama s-a răsucit pe pernă, tata a apăsat chiștocul în scrumieră, mi-am tras plapuma peste cap, după ce am mai privit o dată steaua ca un ochi alb. Căldura m-a luat în braţe, toropindu-mă...

Casa de la ţară de Claudia Elena Peter Tata vinde casa de la ţară. Iar eu, departe de el şi de casa noastră sunt uluită de golul deciziei sale. Acolo e locul naşterii mele. Casa de la ţară m-a primit tăcută, cu pereţii zugrăviţi proaspăt în var, decoraţi cu model alambicat trasat cu forma, tranşat drastic de o dungă cărămizie și imprecisă, de mâna unui maestru plictisit de trendul anilor optzeci. Eu ţipam uluită de surprinzătoarea lume înconjurătoare, casa ofta din podul de lemn încărcat de fân. Eu priveam către nemărginirea tavanelor înalte şi denivelate, iar soba de teracotă verde îmi ţinea isonul, dezvăluind în şoapte de limbi cu foc, istorii demult uitate. Casa asta nouă o făcuse tata când era flăcău, cu puţin timp înainte de-a se urca cu mama pe bicicletă pentru a fugi în satul vecin să se căsătorească. Iar pe drum, vrednicul agent de post a renunţat să-i mai amendeze că se dădeau doi pe-o bicicletă, auzindu-le intenţiile. „Dar martori aveţi, măi copii?” i-a întrebat la fel de uluitul primar de la comună şi-o chemă pe tanti Saveta, femeia de serviciu, deoarece nevastă-sa, primăreasa, îşi pusese părul pe moaţe şi nu se putea înfiinţa aşa în faţa jurământului. Tanti Saveta scăpă şi o lacrimă, nu ştie nimeni de ce, iar mama şi tata trăiesc fericiţi şi azi după aproape treizeci şi cinci de ani. Le-a fost cu noroc graba şi împotrivirea familiei, de s-au luat ei aşa, singurei, într-o zi de primăvară, pentru a-şi pune pirostriile. Casa cea bună i-a primit surâzătoare, având ferestre cu obloane de lemn ce se deschideau în afară şi mobile masive căpătate de tata zestre. Iar afară, viţa de vie se întindea nebună deasupra curţii, peste parii înfipţi de bunicul, cu gândul de-a scutura covoarele, cum văzuse el la oraş în faţa blocurilor. La început, ai mei stăteau în aceeași curte cu bunicii. Tinerii în casa cea nouă, cu camere decomandate. Iar părinţii tatei, aciuiţi în căsuţă, vechea locuinţă, într-o cameră mare. Pe soba de tuci bunica fierbea veşnic o mâncare. Aveau două paturi înalte, pline cu perne umplute cu pene, iar în jurul mesei imense pe care bunicul o numea personificat „măsoi”, tronau două laviţe din lemn unde ne strângeam cu toţii. Căsuţa îmi era mai dragă decât casa, deşi bebeluş fiind, nu avea nimeni voie să mă ducă acolo. Se temeau de peretele dinspre grădina Ionii mâncat de igrasie, aburul fierturilor bunicii şi tuberculoza bunicului, chiar dacă suferise de ea în vreme de război, acum cinzeci de ani. Copil crescut, mă strecuram prin cârpa decolorată pusă la uşă vara în calea muştelor şi râdeam bunicului ce se bărbierea duminica în spatele măsoiului, ascuţindu-şi tacticos briciul pe o curea lată din piele. Nimeni n-avea voie să deranjeze cumva precizia mânuirii periculosului instrument în jurul gâtlejului. Cu toţii aşteptau, neîndrăznind să păşească în curte până sfârşea. Mie îmi zâmbea şi-l priveam tăcută, respirând doar atunci când mâna sa osoasă se dădea în susul şi-n josul curelei, captând pentru o clipă splendoarea soarelui în luciul lamei. Ce drag îmi era bunicul! Ce-mi plăcea să-mi şterg faţa de faţa sa, cu barba crescută moale şi cafenie în timpul săptămânii. Ce-mi plăceau poveştile sale din război, care plictiseau pe toată lumea, deoarece erau de un nefiresc lipsit de eroism, deşi câştigase ordinul Mihai Viteazul, nu se ştie pentru ce. Bunicul nu se lăuda cu misiunile de interceptare ale informaţiilor în spatele liniilor inamice, nici cu fuga printre tancuri. El suferise de foame, iar peste ani şi ani, doar amintirea foamei rămăsese din gloria războiului. Și spaima ei încă stăpânea poveştile ticluite totuși cu haz, cel mai adesea despre furturi de găini, gâşte şi ouă în drumul spre şi dinspre Stalingrad. Bunica, fată simplă, dintr-o familie cu nouă copii, îi spunea bunicului „soţu’.” Îşi amintea ca o adevărată actriţă dramatică, doar momentele neplăcute ale vieţii ei, dramatizând evenimentele comune familiei, care bunicului i se păreau fericite şi ei nu. „Ce ne făceam dragă, dacă n-avea soţu’ pensie aşa mare?”, se văita necontenit în ultimii ani, când situaţia materială nu mai era deloc o problemă de supravieţuire. „Iaca, ne mutăm la copii, trăim ca domnii, la oraş!”, replica optimistul casei. Bunica îşi făcea multiple cruci şi mima o criză de sufocare. Pentru ea, corvoada cea mare o reprezenta venitul la oraş. Să stea închisă în bloc, să se „năduşească”. Deşi sosea deseori când eram mică s-o ajute pe mama cu copiii. Aducea în apartamentul modern, cu covoare pictate abstract și mobile sculptate în lemn masiv, ceva din tina curţii, impregnată ipotetic pe şosetele ei de lână. Plângeam întotdeauna distrusă şi pe ascuns, când pleca acasă, ea înspăimântată de străzile aglomerate şi de oamenii ce treceau fără s-o salute, eu de singurătatea ce se năruia insuportabilă peste mine fără ea. Bunica ne cocea plăcinte şi tricota veste în dungi multicolore. Iar când mă ducea la şcoală, se ţinea strâns de mâna mea, surâzând palid, disperată că o abandonam în faţa clădirii plină cu gălăgioşi copii. O pândeam apoi de la fereastra de pe holul clasei cum rămânea înfiptă în trotuarul de vizavi, până suna intrarea şi se pornea înfricoșată pe drumul către casă. Şi mama credea că bunica mă ducea pe mine la şcoală! (...) Bunicii s-au prăpădit demult, iar casa nu mai e la fel. Curtea invadată de iarbă m-a înspăimântat. Paturile înalte, perfect aranjate, goale. Laviţele ne găzduiau încă în jurul măsoiului, iar noi toţi încercam să ne distrăm la masă, păstrând aparenţele. Fiul meu e mare de-acum, fotografia lui cu doi dinţi stă pe peretele de lângă oglindă, şi-mi aminteşte tot de bunicii mei, care l-au privit ca pe o icoană prima oară, fără să îndrăznească să-l ia în braţe. „Noi suntem bătrâni!”, se justifica bunicul atunci, de parcă bătrâneţea lui era nepotrivită cu inocenţa bebeluşului,

iar mâinile lor aspre şi bătătorite de munca la câmp, ar fi rănit pielea perfectă a strănepotului. Lângă fotografia lui se află panoplia generaţiilor. Un fel de panou decorat cu pozele membrilor familiei, printre care tata, copil mic, alături de sora sa la târgul satului, supărat că i-au pus la gât lanţ de turtă dulce şi flori mov de sărătură, asemeni fetelor. Căutasem toată copilăria asemănarea cu băiatul furios din fotografie. Eu eram fata tatei, dar surioara mea îi moştenise asemănarea fizică. Adolescentă însă, o descoperisem pe mama, cu părul ei minunat până la talie, cu gene încărcate de rimel, fustă mini şi pulovere albe croşetate, celebrând frumuseţea modei hippy, în timp ce pe tata moda îl făcea ridicol, cu pantaloni trapez şi perciuni. Dar nici cu mama nu mi se părea că seamăn, deşi toţi ziceau asta. Ea era frumoasă, fericită, eu supărată ca tata, deprimată ca bunica, neînţeleasă ca bunicul. Revoltată ca neamul ăsta, al cărui sânge picură azi în mine. Am moștenit trăsături de caracter fizice şi psihice inexplicabile, ce mă fac să reacţionez intuitiv în situaţii, depăşindu-le surprinzător. Am găsit în rezolvări ajutoare senzitive, soluţii ce nu sunt numai ale mele. Şi-mi spun că aşa ar fi făcut şi bunicul, sau tata, sau sora mea. Ei sunt toţi în mine, aşa cum suntem în pereţii casei bune şi a căsuţei, în curtea unde creşte iarbă deasă, în grădina fără straturi, în via cu sperietorile de ciori rămase jalnice păzitoare ale singurătăţii. În lunca violet şi-n dealurile Ghergheleului şi Gorganelui, pe luciul diamantat al bălţii pescăriei. În tot sătucul aşezat domol pe coama lină, străbătut de pârâul Băgului şi traversat de Drumul Vinului. Ne auzim în jurul măsoiului, cum tăia tata mămăliga cu aţa, iar bunicul băga de vină mâncării prea sărate sau prea lipsite de sare. Bunica surâde împăciuitoare, „pe-o ureche-mi intră, pe alta-mi iese!”. Mama privește cu drag pe cei ce-au adoptat-o demult, când ai ei s-au prăpădit. Tata șugubăţ, îi tachinează pe toţi, sora mea postată în uşă, grijind de copiii ei şi de-ai mei, liberi și neîmblânziţi. Eu tăcută, cu ochii în colajul foto, de unde generaţii apuse surâdeau crispate din cadranele alb-negru, cu margini ondulate. Da, bunicii nu mai erau. Unii unchi şi mătuşi s-au dus şi ei. Verişorii şi fraţii împrăştiaţi prin lume, fiecare căutându-şi locul. Azi, casele nu mai sunt ale noastre, iar altă familie îşi va pune pozele pe altă panoplie. Tata vinde casa de la ţară, dar amintirile noastre nu le vinde nimeni … tată!

Lut

de Sa-Tok

Apartamentul cu o odaie era destul de spaţios, 65 de metri pătraţi, însă puţin semăna a locuinţă, mai mult a atelier. Pe pereţi, prin colţuri, pe podea, zăceau tablouri, zeci de tablouri. Toate începute, dar nici unul dus până la bun sfârșit. Părea că tablourile au venit din altă lume, o lume a îngerilor, a demonilor, o lume unde moartea se plimbă printre oameni. Majoritatea tablourilor redau lupte, lupte între bine și rău, lupte ce se dădeau în interiorul autorului, în interiorul lui Manole. Jos, pe lângă pereţi, prăfuite, se odihneau o sumedenie de obiecte din ceramică. Ochiul unui artist experimentat avea să spună că nu sunt chiar reușite, dar pentru Manole ele erau o comoară, erau făcute de mâinile sale. În odaie mirosea a lut, lumânări, tămâie și mort. ”Aromele” erau puternice, dar cel mai mult lupta mirosul de ceară cu cel de mort. Manole stătea în picioare, cu o carte în mână, având în faţă desenată o pentagramă. Fiecare colţ al pentagramei era încălzit de câte o lumânare, în jurul ei o sumedenie de cărţi, haotic aruncate, răscolite, uitate. Manole citea din cartea pe care o ţinea în mână, glasul său suna neîncrezut. Cuvintele ce le rostea erau în ebraică, unele dintre ele demult moarte. După ce termină de citit, Manole făcu o brazdă în palmă și picură în interiorul pentagramei. Apoi așteptă și cu cât timpul trecea, înţelegea că nu i se va răspunde. O furie nebună puse stăpânire pe el, zvârli cartea ce o ţinea în mijlocul pentagramei, pentru a o lovi apoi cu piciorul. Lovea în tot ce nimerea: lumânări, cărţi, figuri din lut, pumnii i se spărgeau de pereţi, distrugând tablourile, atât de iubite înainte și atât de urâte acum. La un moment dat, obosit, se opri, în jurul său era dezastru, dar nu-i mai păsa acum de nimic, începu să râdă cu un râs bolnav, strigând: - Dumnezeu nu există, nu există demoni, îngeri, nu există viaţă după moarte, nu există nimic... Râsul se transformă în plâns, căzu la podea și se făcu ghem. Ochii săi căutau ochii Irinei și îi găsi, priveau în gol. Irina zăcea în același loc unde o lăsase acum trei zile, pe gât se mai observau urmele mâinilor sale: „E moartă, eu am ucis-o… poate se preface, ce este moartea?... Doamne, și totuși cât e de frumoasă, Dumnezeu nu există... nu, nu există!”. Manole își șterse lacrimile, amintindu-și clipa aceea când mâinile sale strângeau gâtul Irinei, nu dorea s-o ucidă, doar să o sperie. Atunci când a înţeles că în faţa sa e un corp neînsufleţit, sărise într-o parte de parcă era fript, din clipa acea nu s-a mai atins de ea. De ce o făcuse? El, care o singură dată a ridicat mâna la o femeie, o singură palmă... Atunci și acum o făcuse din gelozie. Cazul cu palma se întâmplase acum doi ani, crezând că Irina îl înșeală, o lovise, ea, calmă, îl privise în ochi și-l întrebase: „Ţi s-au terminat cuvintele?”. Manole se pierduse, aștepta strigăte, lacrimi, frică, dar ea, calmă, îl privea în ochi. Înţelegând ce a făcut, s-a aruncat în genunchi, cerându-i iertare, Irina s-a ferit de el, îndepărtându-se, î-a șoptit: „Fii bărbat!”, de atunci nu a mai îndrăznit niciodată să ridice mâna la ea, vorbele Irinei i se înfipseseră în piept: „Ţi s-au terminat cuvintele? Ţi s-au terminat cuvintele?”. Dar gelozia oricum îl mânca, uneori avea impresia că toată lumea din jur îl minte, că prietenii săi, împreună cu Irina, ascund ceva de el. Își pierduse încrederea în toţi, ea era frumoasă, oare cine nu și-o dorea, iar el, cine era

el, ce putea să-i ofere în afară de dragostea sa? În afară de dragoste și gelozie. Uneori o urmărea când ieșea în oraș cu prietenele sale, în adâncul sufletului dorindu-și să o prindă cu cineva, înșelându-l. Cu trei zile în urmă, Irina îi spusese că pleacă, nu mai rezistă așa, că a obosit de gelozia lui. Manole, strigând, o întrebă: „Ţi-ai găsit pe cineva?”, dorind să audă „Da” și „Da” ca răspuns a primit. Erau ultimele cuvinte pe care le-a spus Irina, ce a urmat mai apoi, Manole își aducea aminte prin ceaţă. Își mai șterse o lacrimă: „Te iubesc, auzi Irina, te iubesc, am vrut să-mi vând sufletul pentru a te readuce la viaţă, dar nu există nici Diavol, nici Dumnezeu. -Există! Cuvintele veneau din spatele său. La auzul lor, Manole sări în picioare, fotoliul pe care îl răsturnase în furie, acum stătea așezat la locul său, iar în el se făcuse comod un bărbat de vreo patruzeci de ani. Bărbatul purta un sacou alb, pantaloni negri, cravată albă, cămașă neagră. Pantofii albi străluceau în contrast cu pălăria neagră. În mână ţinea o bucăţică de hârtie în care presăra tutun, udase hârtia cu limba, făcu o ţigară și o aprinse. - Cine ești? Întrebă Manole. - Am sute de nume, răspunse bărbatul, la fel cum Dumnezeu are mii, desigur. „Cel care aduce lumină” mie îmi pare cel mai tare. - Lucifer, Manole nu întrebă, știa. - Apropo, cred că ar fi bine să știi, Irina nu te-a înșelat niciodată și nici nu și-a găsit pe altcineva, doar că a obosit de gelozia ta. Cel care aduce lumină zâmbi, zâmbetul său era ca un rânjet de câine care e gata să muște. - Probabil ar trebui să-mi fie frică de tine, dar nu mi-e! Manole nu minţea, așa și era. – Nu ai ce pierde, știi ce e cel mai periculos pe pământ? Un om care nu are ce pierde. – Vreau să o readuci la viaţă și apoi fă ce dorești cu mine. – Nu pot, Cel care aduce lumină zâmbi, trăgând din ţigară. – Dar credeam... – Sunt stăpânul pământului, al infinitului, dar nu și al cerului. -E în Rai? – Nu se știe, sunt unele lucruri pe care nu le cunoaște nimeni în afară de Egova și să învie morţii fără El, tot nu poate nimeni. Dar m-ai chemat și am venit să închei un pact, nu pot s-o întorc, dar pot să-ţi dau alta, la fel ca ea. – Clonă? – Nu, nu clonă, o vei face singur, cu braţele tale, Cel care aduce lumină mișcă din mână și-n faţa lui Manole apăru un morman de lut. – Lut? – Nu e un lut obișnuit, e lutul din care Dumnezeu a făcut primul om, eşti talentat, ai putea să-ţi faci o altă Irină. Ce spui, batem palma? Ochii lui Manole se aprinseră, fără să întrebe de ce totul e aşa de simplu răspunse „Da”. – De corpul neînsufleţit al Irinei, mă ocup eu, Cel care aduce lumină mai făcu o mișcare cu mâna și trupul neînsufleţit dispăru. – Nu semnăm nici un contract? întrebă Manole. – Nu, sufletul tău deja e al meu, un „da” e de ajuns, voi oamenii nu prea cunoașteţi forţa cuvântului. Ceva se auzi la geam, Manole întoarse capul, i se păruse, când reveni, Cel care aduce lumina nu mai era, dispăruse. În seara aceea, Manole, obosit, dar mândru de sine, adormi, gândind că Irina era capodopera lucrărilor sale, poate s-ar primi chiar mai bine decât cea adevărată. Nu avu visuri, demult nu mai visa în somn, visa doar aievea, cu mâinile în lut. Când se trezi, Irina nu era la locul său, pentru o clipă se sperie, apoi o observă la geam, nu din lut, ci din carne și oase, vie. Nu avea nici o haină pe ea, Manole luă o pătură și se apropie învelindu-i umerii. Peste o clipă, Irina se întoarse cu faţa și Manole o privi în ochi. Ochii Irinei erau morţi, pentru o clipă gândi că sunt doi ochi orbi, că poate undeva a greșit el, dar nu erau orbi, vedeau, doar că erau goi, lipsiţi de aripile sufletului. Satan, la tronul eternităţii, viclean privea spre pomul vieţii, gândind: ce dacă o să corup un muritor cu un fruct? zis și făcut, peste o clipă apăru la o răscruce pe o aripă...

Căpitanul Vasile de Mihaela Moșneanu Vasile mergea agale şi legănat pe marginea trotuarului, sughiţând întruna. Era insuportabil de cald, în jur de treizeci şi cinci de grade. Cum era şi normal, toată lumea era îmbrăcată sumar, dar pe el când îl vedeai, rămâneai involuntar cu ochii mari şi cu gura căscată de uimire. Îţi dădeai seama din primul moment că nu era zdravăn la minte. Era îmbrăcat într-o uniformă militară kaki şi, parcă n-ar fi fost de ajuns, avea şi-o manta groasă şi uzată cu ,,epoleţi” dintr-un material de pânză roşie, cârpiţi de el însuşi. Dacă cineva intra în vorbă cu el, lua repede poziţia de drepţi şi ducând mâna dreaptă la chipiu, saluta: "Să

trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!" Era greu să nu râzi când îl vedeai şi îl auzeai, mai ales copiii râdeau de mama focului şi strigau la el ,,Căpitaneee!" sau ,,Căpitan Vasile de la cavalerie". Deşi nu era atât de bătrân, să fi avut în jur de şaizeci de ani, toţi îl considerau un bătrânel care îşi pierduse minţile de când murise Maria, fata lui, într-un accident de maşină. Soţia lui, Tanţa, după o vreme, s-a aruncat în Dunăre. Nu mai suportase biata femeie, când a văzut că după moartea fetei, Vasile o luase razna. A preferat în sufletul ei, mai bine să moară, să fie lângă fata ei. Fata nu mai era cu ea şi pe deasupra, nici cu Vasile nu se mai înţelegea deloc. Locuia întro garsonieră la etajul doi într-un bloc de pe faleza din Orşova, în faţa magazinului Billa, cu vederea spre Dunăre. Garsoniera era sărăcăcioasă, cu geamul spart într-un colţ. În ea nu avea decât o măsuţă rotundă, un scăunel de lemn cu spătar şi în loc de pat avea o saltea relaxa veche. Fiind vară şi cald, nu-i trebuia nici măcar o pătură, mai ales că nu prea dormea el acasă. Îşi petrecea nopţile prin parcul General Dragalina din faţa vechiului hotel Dierna, sau pe insula parcului, în preajma restaurantului Pescăruş. Era mai tot timpul pe străzi, umbla de colo - colo, se plimba tot timpul şi cine îi dădea mai multă atenţie, repede se prezenta cu obişnuitul său salut: "Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi!", după care cerea o ţigară, ceva de băut - berea era preferata lui, dar nu refuza, dacă era rost, şi ceva tărie - sau ceva de mâncare.Domnişoarelor si doamnelor, după ce saluta în felul lui, li se adresa cu "Săru'mâna, tanti!" Avea în buzunarul drept de la manta vreo două - trei plase mototolite, pentru cazul când i se făcea cuiva milă de el să-i dea ceva de mâncare. Cerea şi bani, dar foarte rar, când îi venea lui goanga. Spunea că are o datorie şi că trebuie să o plătească urgent. Cine îl cunoştea, râdea, dar dacă se nimerea cineva necunoscut şi nou pe-acolo, atunci îi dădea din milă, chiar dacă îl credea sau nu. Spunea că îi trebuie un milion şi oamenii îi dădeau ceva mărunţiş. El mulţumea, spunând că vede el cum se descurcă să mai facă rost până la un milion. Mergând Vasile pe marginea trotuarului şi sughiţând, deodată, i se păru că o vede pe fata lui Maria, înaintând spre el. Era o fată înaltă, îmbrăcată într-o rochiţă albă cu bretele. Părul negru îl avea puţin mai lung peste umeri, prins într-o clamă şi-o gentuţă neagră cu bretea pe umărul drept. Se opri în loc ca o stană de piatră şi se luă repede de fata care se îndrepta spre el cu paşi grăbiţi: - Marie, Marioara mea dragă, stai! Aşa de dor mi-a fost de tine. Doamneee! S-a-ndurat Şefu' din cer de mine şi mi te-a trimis înapoi, aici pe Pământ. Dar fata înaltă şi brunetă, care lui i se păruse că este Marioara lui dragă, ţipă la el: - Căpitane Vasile, nu sunt Marioara ta, lasă-mă-n pace! Dacă nu te dai din calea mea, să ştii c-am să chem poliţia, ai înţeles? - Marioară, nu eşti tu? îngână Vasile şi căzu în genunchi. - Nu mă, căpitane, eu sunt Monica, vecina ta de bloc.Uită-te atent la mine, ce dracu', mă? Că doar mă cunoşti! Vasile îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre ea şi-o privi atent, preţ de câteva clipe. Monica îl privi şi ea curioasă, căci acum putea să-i vadă faţa de aproape, mai bine ca niciodată. Aşa puteai să observi că are o fizionomie plăcută. Avea o faţă lungă cu frunte înaltă, iar de sub frunte se vedeau doi ochi mari şi cafenii, umbriţi de gene negre şi lungi. Deasupra ochilor trona o pereche de sprâncene stufoase şi arcuite. Mai avea un nas drept şi-o gură cu două buze roşiatice şi frumoase. Obrajii bucălaţi şi-o bărbie cu gropiţă, pe care nu le observai prea bine de la distanţă, datorită mizeriei ce-o avea pe faţă şi părul grizonat, puţin cârlionţat care ieşea brusc de sub chipiul cu care era atât de mândru când saluta. ,,Dacă n-ar fi aşa nebun, dacă nu ar umbla îmbrăcat aşa şi s-ar spăla, n-ar fi un om urât căpitanul. Doamne, ai milă de el!”gândi Monica. Căpitanul îşi sterse faţa cu amândouă palmele şi sări repede în picioare. Îşi trecu mâinile peste ,,ţinută" şi luânduşi repede poziţia de drepţi, salută, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: - Să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Săru'mâna, tanti! Apoi, o întrebă repede:Tanti, ai o ţigară? - Am, căpitane, stai să-ţi dau! Scoase din gentuţa sa un pachet de Winston Lights şi îi dădu o ţigară, după care îşi luă “la revedere” de la el şi îşi văzu de drum. Vasile rămase puţin pe loc, uităndu-se după ea. După aceea îşi reluă drumul său agale şi clătinat, mergând pe mijlocul trotuarului de data asta.Merse înainte fără nici un scop, până ajunse în faţa parcului. Doi copii care aveau în jur de cincisprezece ani şi veneau dinspre Billa, începură să strige la el în batjocură: - Căpitane Vasile, ce ne mai raportezi? - Mă nesimţâţilor ce sunteţi voi, aşa vorbiţi voi cu căpitanul vostru de la cavalerie? Pă' voi ştiţi cine-s io? Io îs mare căpitan de cavalerie, mă boaţe de oameni ce sunteţi voi! Paştele mamii voastre de golani! Aici, unul dintre copii îi trase una după cap, făcând să-i cadă chipiul pe astfalt.Dar, ca prin minune apăru un tânăr ce avea în jur de douăzeci de ani şi se luă de cei doi: - Bă, vă ia mama dracu' dacă vă mai luaţi de el. Sunteţi mai nebuni ca el, dacă vă prindeţi mintea cu el. - Păi, ne-a înjurat şi ne-a făcut golani, răspunse băiatul care-i dăduse una după cap. - Pă' şi ei s-au luat de mine, îşi bat ei joc de mine, io, care sunt căpitan Vasile Marinescu, un mare căpitan de cavalerie. Ce? Nu le este lor ruşânie, aşa puţân? Marius, băiatul care apăruse, îi veni să râdă când îl auzi vorbind aşa, dar se abţinu şi îi luă la goană pe ce doi puşti. După aceea îi ridică de jos chipiul şi punându-l înapoi pe cap lui Vasile, îi spuse: - Mă' căpitane, lasă-i şi tu în pace, că sunt nişte proşti. Nu-i mai băga în seamă! Luând poziţia de drepţi, căpitanul îi răspunse: - Da să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! - Ai grijă de tine, mă căpitane, îi răspuse Marius, zâmbind.

Şi fiindcă ştia că urma să-i ceară o ţigară, scoase el una dintr-un pachet de Marlboro roşu şi i-o dădu. După aceea îşi luă şi el “la revedere” ca şi Monica şi îşi văzu de drumul său. Vasile rămase din nou pe loc, uitându-se după Marius. Apoi ridică ochii spre cer, dar nu putu să-l privească din cauza soarelui fierbinte de vară şi uitându-se în jurul său, nu mai văzu pe nimeni. Intră pe una dintre aleile arcuite ale parcului şi o luă spre insulă, către restaurantul Pescăruş. Căută puţină umbră, dar era dificil de găsit aşa ceva pe la ora trei după-amiază. Avea veşnicul obicei să se ducă acolo, pentru că îi plăcea foarte mult lângă Dunăre. Stătea pe-o bancă sau pe zid ore întregi şi privea Dunărea, iar uneori, îşi aducea aminte de fata lui, Marioara, de nevastă-sa, Tanţa şi povestea plângând despre ele. Câteodată îl mai gonea vreun pescar şi pleca, dar nu pentru mult timp. Se apropie de zidul mic de piatră. Privi Dunărea limpede, apoi se uită la panta pietroasă ce cobora de la zid în jos, până la apă, unde se vedeau pietrele de mărimi diferite şi firele de iarbă crescute pe alocuri. Se gândi să coboare puţin lângă apă, dar renunţă. Îşi întoarse privirea spre pomii şi brazii verzi de pe pajiştile frumoase ale insulei, mărginite de o bordură de piatră. Pe aleile ce despărţeau aceste pajişti, se vedeau bănci noi. Apoi se uită spre restaurantul Pescăruş şi admiră clădirea veche. Culoarea sa cărămizie predomina pe lângă galbenul de la terasă şi de la intrare, iar imaginea de ansamblu, oglindită pe suprafaţa Dunării ar fi captivat atenţia oricărui turist, dacă ar fi trecut pe acolo în acel moment. Deodată, liniştea fu spartă de lătratul unui câine alb şi blănos. Avea un bot ascuţit, ca al unei vulpi şi urechi lunguieţe, niște colţi albi ca porţelanul şi era de mărimea unei potăi de casă. Se întoarse spre el, îşi luă poziţia de drepţi şi îl salută: - Să trăiţi, eu sunt Căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Câinele începu să latre şi mai tare la el, agitându-se, dar Vasile îi spuse blând: - Cuţu, cuţu, vino tu la căpitanul tău, hai, vino, frumosule, că eu sunt mare căpitan de cavalerie. Dac' ar şti fraierii ăştia din oraş cine-s io, ehei! Tot chemându-l la el, aşezat pe o bancă şi vorbindu-i blând despre toate bazaconiile ce treceau prin mintea lui rătăcită, câinele încetă să latre şi începu să dea din coadă, apropiindu-se. Începu să-i lingă mâinile încordate, ce le ţinea în poală. Văzând asta, Vasile îl mângâie şi, începând să plângă, îi spuse despre Marioara lui, iar după o vreme, îşi aduse aminte şi de Tanţa - soţia lui, vorbind în continuare câinelui: - Dă-o-ncolo, a dracu' femeie am avut eu! S-a dus şi s-a aruncat în Dunăre singură, ea acuma e cu Marioara, n-a vrut să mă ia şi pe mine, să ne aruncăm amândoi în Dunăre, să fi fost şi eu cu ele. Şi tot plângând şi povestindu-i câinelui despre Marioara şi Tanţa, trecură câteva ore bune. Seara îşi făcea loc încet şi cerul căpăta o nuanţă slabă de portocaliu. Începuse să se răcorească, dar lui îi era la fel de cald, datorită ,,ţinutei" sale de căpitan. Se întinse cu faţa în sus pe bancă, iar câinele rămase lângă el un timp, apoi plecă să dea o raită şi se întoarse lângă el, întinzându-se şi el pe jos, lângă banca unde dormea noul lui stăpân. Vasile dormi aşa, având câinele lângă el, până la miezul nopţii. Dacă nu trecea nimeni pe lângă el să-l trezească făcând gălăgie, atunci dormea patru cinci ore, fără probleme. Acum însă, simţi nişte mişcări în preajmă şi, deschizând ochii, văzu câinele care se foia pe lângă el de colo - colo. Începu să-i vorbească: - Căţeluş alb şi frumos, ce ai? N-ai mai plecat de lângă mine, căţeluşul meu scump? Ia spune-mi, trecu p-aci careva? Şi ridicându-se în şezut, ei, ia să văd dacă am vreo ţigară. Începu să caute prin buzunare, parcă-mi dădu cineva peste zi nişte ţigări, parcă aşa ţin minte… Găsi cele două ţigări pe care le primise de la Monica şi de la Marius, deşi uitase cine i le dăduse. Apoi, căutânduşi un foc printre plasele mototolite, găsi o cutie de chibrituri. După ce se chinui cu două chibrituri, în sfârşit, reuşi cu al treilea să-şi aprindă ţigara Winston şi trase primele fumuri. Deodată, căţeluşul începu să latre cu putere, agitându-se. Imediat, se auzi un ţipăt de fată şi nişte glasuri de băieţi: -Lăsaţi-mă-n pace! striga fata, lăsaţi-mă-n paceee! -Să te lăsăm în pace? Nu te lăsăm, jartea împuţită, în sfârşit, te-am prins şi nu ne mai scapi acum! Auzind, căpitanul sări în sus ca ars şi câinele o zbughi nevăzut de lângă el, în direcţia de unde se auzeau vocile. Între timp, mai apărură doi câini, care alergau în aceeaşi direcţie. Căpitanul Vasile îşi îndreptă paşii în partea opusă a restaurantului Pescăruş. Uitându-se peste zid, văzu o fată şi doi băieţi care trăgeau de ea. Fata se zbătea să scape din braţele lor vânjoase, fără prea mari şanse. Sărind câinii la ei, unul dintre băieţi începu să înjure şi să arunce cu pietre de pe malul Dunării. Furios, Vasile strigă la ei: -Măi golanilor şi ordinarilor ce sunteţi, nu vă e ruşânie, ce-aveţi cu Marioara mea? - Căpitaneee! Sunt Monica, vecina ta, ajută-măăă! Căpitanul Vasile sări zidul şi alergă spre ei. Începu să dea cu pumnii şi cu picioarele în cei doi băieţi, încasând şi el o porţie zdravănă de bătaie. Căţeluşul şi ceilalţi câini lătrau de mama focului. În agitaţia care se iscase, nimeni nu observă că Marius, băiatul care îl apărase pe căpitan la prânz, apăruse pe insulă împreună cu doi prieteni de-ai lui şi numaidecât interveniră între căpitan şi cei doi agresori ai fetei. În cele din urmă, băieţii care atacaseră fata o luară la sănătoasa. Monica era pe jos, speriată şi Vasile stătea lângă ea. El o mângâia pe faţă şi îi spunea: - Gata, fata tatii, gata! Nimeni nu-ţi face rău! Căpitanul tău are grijă de tine, fata tatii. - Bă, Moni, ce dracu’ făceai la ora asta pe-aci? o întrebă Marius. - Am vrut să mă plimb puţin pe insulă şi, uite, am ajuns să nu mai putem nici să ne plimbăm! - Şi nu puteai să te fi plimbat pe faleză? Norocul tău a fost cu căpitanul şi cu noi, fato, că altfel nu ştiu ce-ai fi făcut!

- Nu păţeşte fata asta nimic, atâta timp cât trăieşte căpitanul s-o apere! vorbi mândru Vasile şi fără să se mai ridice în picioare, continuă: Să trăiţi, sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Monica, Marius şi cei doi prieteni ai săi începură să râdă. Monica îi spuse căpitanului: - Căpitanul meu drag, îţi mulţumesc din suflet! Dacă nu erai tu cu câinii ăştia, poate că Marius şi ei nu m-ar fi auzit! Marius! şi voi băieţi, vă mulţumesc mult de tot şi vouă. - Cu plăcere, fată dragă. Ai şi tu grijă pe unde te plimbi de-acum încolo noaptea, îi spuse Marius. - Hai să plecăm de-aci, haidem cu toţii, spuse unul dintre prietenii lui. - Hai, că nu mai suport locul ăsta, spuse şi fata. Băieţii o luară pe Monica între ei, dar Vasile nu se mişcă din loc. Văzând că nu are de gând să vină cu ei, îl chemară: - Hai, căpitane! hai cu noi! - Nu, mă' copii, nu merg cu voi, eu mai rămân pe-aci puţân şi după aia o să plec ş' io. - Cum vrei tu, Căpitane, dar ai mare grijă de tine şi nu-i mai băga în seamă pe toţi proştii. - Da, să trăiţi, eu sunt căpitan Vasile Marinescu, raportaţi! Ai o ţigară? - Am eu, căpitane! spuse Monica şi scoase pachetul de Winston Lights de la prânz, în care mai avea vreo şase ţigări cu o brichetă în el şi i-l dădu, uite-l, e al tău! - Pe toot? se miră Căpitanul, cu tot cu brichetă? - Da, cu tot cu brichetă. - Săru'mâna tanti, mulţumesc! Tinerilor le venea să râdă, dar, de data asta s-au abţinut toţi trei, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei. Deşi se amuzau de multe ori pe seama căpitanului, ţineau foarte mult la el şi le părea rău de situaţia sa. Ştiau că dacă Vasile nu voia să facă ceva, nu era chip să-l convingi în vreun fel. Îşi luară rămas bun de la el şi plecară, lăsându-l cu căţeluşul şi cu ceilalţi câini. Căpitanul privi lung după ei, până nu-i mai văzu şi începu să-şi amintească iar de Marioara lui. Căţeluşul şi ceilalţi câini se apropiară, se aşezară lângă el şi ascultară veşnica poveste despre fata lui - Marioara şi despre Tanţa - soţia sa. Se tângui aşa, îndrugând vrute şi nevrute câinilor de lângă el, care îl ascultară până dimineaţă, când începură să se vadă primii zori ai zilei. Atunci, luă hotărârea să plece de pe insulă cu câinii, care se luaseră după el. Glasul său se auzea din ce în ce mai slab: -Începe o zi nouă fără Marioara mea, a dracu’ să fii, tu, Tanţo!

„Restless Immeasurable” de Lilioara Macovei Nopţile sunt din ce în ce mai insuportabile. Impresia că nu se mai termină, mă sugrumă şi plânsul mă cutremură, stârnind parcă atenţia nu ştiu cărui lucru, căci ce poate fi treaz în miezul nopţii? În lumina geamului ceva este straniu, apăsător şi cu gând aiurea. În aşteptarea unui vis, închid ochii şi spun ,,Tatăl nostru” dar, ca într-o poveste urâtă, înghit sec şi des nodurile puse de-a latul. Nu sunt atentă la ce spun şi-mi porneşte avalanşa descătușătoare de necaz. Mă agăţ de un gând, de un ceva, numai să nu fac zgomot. Mă abţin din zguduiala plânsetului pornit deodată puternic, mă întreb ,,de ce şi de ce” şi continui să trăiesc într-o tristeţe pe care nu aş vrea să mi-o vadă şi cel de lângă mine. Mă zbucium în neştire şi, într-o interminabilă stare de întrebări, îmi duc durerea mai presus de toate. Nu ştiu dacă îmi face bine aşa ceva, nu ştiu dacă sunt mai liniştită după asta, nu ştiu dacă epidemia asta plângăcioasă pe care o am de ceva vreme mă purifică, dar e cert că nu mai am stăpânire pe mine. Mă mint că pot, mă mint că vreau, mă mint că aşa a trebuit să fie şi-mi adun creierul în centrul capului, ca apoi să-l tot izbesc pe unde se întâmplă. Nu am cu ce să-mi cântăresc mâhnirea şi chiar dacă aş găsi, nu ştiu unde ar fi piesele cu care aş putea sămi echilibrez balanţa. Vreau să-mi spun în sine, că tot ceea ce a fost frumos şi bun a fost extrem de scurt, dar sunt o persoană naivă să cred că cerinţa de bucurie este inutilă. Acum, poate da! Nici faţă de propriul meu potenţial nu mai am răspundere acum, îmi trec clipele inutil şi doar în fiecare seară, mă rog lui Dumnezeu să mă întărească în toate.

Dimineţile mi le umplu cu băutul cafelei, amestecând amăreala ei cu amărăciunea mea, uitând parcă de existenţa lumânării. M-am lămurit acuma că mintea mea nu înţelege nimic dincolo de cuvinte, ea numai logica o ştie şi ce păcat că, lăsând povara asta inimii, risc să strig la Dumnezeu. Mintea-mi dirijează gândurile, le aliniază, le compune şi descompune, le taie, le şterge, le readuce, le uită, le memorează, pe când el, săracul, sufletu-mi vrea să străbată încâlcitura asta ca să ajungă la rugăciune, la Dumnezeu. - Doamne, multe nu înţeleg şi cer socoteală, iartă-mi îndrăzneala şi milostiveşte-mă, cu mare mila Ta! Şi iar mi-aduc aminte că speram în minuni şi cât de sigură eram. Poate mă grăbeam şi speriată cum eram, amânam să cred că suntem muritori, dar măcar nu am amânat să mă rog. Atunci şi mintea era deodată cu inima, uitând parcă de neputinţa firii omeneşti. Exact în momentul aflării veştii cumplite ce avea să-mi devină calvar, nu demult, pe când era frumos şi bine, o străfulgerare în vreme de noapte, m-a mâhnit peste măsură. Era un vis, era o previziune, nu am cunoştinţe suficiente să spun şi altora, dar straniul acela mă copleşea. Într-o lume gri şi izolată de alta, în tăcere şi neputinţă, mă miram de ce eram acolo, singură şi plină de griji. Realitatea era alta, dar a început să devină ca în vis. - Ce mă sperie? Cred că nimic, doar că e extrem de grea singurătatea, chiar percepută şi într-un vis, ca să nu mai spun de nevolnicie. - Da, timpul aşterne linişte peste toate! Şi totuşi, noaptea este prea scurtă pentru câte gânduri mă copleşesc! Nu vreau să o mai lungesc că mi-ar fi imposibil să le stăpânesc! - Doamne, în ce încurcătură sunt? Cu ochii deschişi sau închişi, am ajuns să-mi fie frică de depărtare, de nevorbire, de neatingere şi parcă nici flacăra nu mai are putere de a frige, nici ploaia cu tunete nu mai dă dovadă de înviforare, ca să nu mai spun că niciun cântec nu mai are melodie. Mi-am luat impetuozitate, ca să spun: ,,Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.”

TALESTRI, REGINA AMAZOANELOR înfruntând perfidia mamei şi cruzimea zeilor (fragment de roman)

de Aga Lucia-Selenity Pe vremea când Imperiul Babilonian făcea legea în Mesopotamia, în zona Mării Negre legea era făcută de câteva triburi de traci, sciţi şi amazoane. Această regiune era numită Pontus Euxinus, mai exact, Marea mohorâtă şi neospitalieră. Cel mai mare trib de amazoane era situat pe malul râului Auras, într-o zonă muntoasă, plină de păduri şi fâneţe bogate. Acestea erau supranumite fiicele zeului războiului, Antal, fiind considerate nişte războinice de temut, care mânuiau bine toporul de război, arcul şi suliţa. Diossippe, regina amazoanelor, era respectată de traci, babiloni şi, mai ales, de cei care se supranumeau zei - Anunnaki de pe insula-cetate Esagila, din Marea Neagră. Oamenii ajungeau foarte rar pe această insulă, zeii Anunnaki fiind slujiţi de nişte semizei, numiţi Igigi. Totul decurgea într-un ritm normal pentru acea vreme. Amazoanele erau nişte spioane foarte bine plătite de către toate triburile din zonă, aceasta fiind meseria lor de bază. Uneori îşi făceau şi “datoria” de asasini plătiţi. Triburile dispăreau şi se năşteau, dar cel al amazoanelor, conduse de Diossippe, părea să se impună din ce în ce mai mult în regiunea Pontus Euxinus.. Regina amazoană era o roşcată frumoasă, cu ochii mari şi verzi, ce puteau vrăji într-o clipă aproape orice bărbat neatent. Îmbrăcămintea ei de bază era o rochie albă, cu poalele în fâşii lungi şi străvezii. Purta o tunică din piele, lucrată fin cu broderii şi cristale. Aceasta era prinsă la mijloc cu un brâu roşu, purtător de noroc. O venera pe zeiţa vânătorii, Diana, dar nu uita să îi aducă din când în când elogii şi zeiţei frumuseţii, Venera. Avea o fiică, Talestri. Nimeni nu ştia cine era tatăl ei, dar era un lucru caracteristic amazoanelor, să seducă necunoscuţi pentru a concepe copii. Aveau nevoie de urmaşi! Regina era oarecum privilegiată. Tatăl prinţesei moştenitoare era ales de câteva amazoane de încredere. Acestea spionau fii de şefi de trib, prinţi şi regi, îi seduceau pentru a le verifica virilitatea şi, în funcţie de anumite criterii, alegeau viitorul tată, fără ca acesta să ştie. Totul era foarte bine regizat şi plănuit, astfel ca “donatorul” să nu îşi dea seama că va fi tatăl unei viitoare amazoane. Erau foarte bine primiţi şi băieţii care se năşteau în tribul condus de către Diossippe. Aceştia erau crescuţi şi instruiţi pentru lupte sau puşi la treburi bărbăteşti, contrar zvonurilor care circulau printre vecini, că ar fi omorăţi sau făcuţi sclavi. De altfel, în zona stăpânită

de către amazoane, trăiau multe familii paşnice, cu un trai decent şi tradiţii normale, fără să fie afectate de cultul lui Diossippe şi al urmaşelor ei. Oamenii de aici erau chiar favorizaţi de liniştea pe care amazoanele o ofereau zonei de pe malul râului Auras. Comerţul era una dintre preocupările esenţiale ale localnicilor. Oamenii îşi duceau traiul în voie bună, preocupaţi de grijile mărunte din viaţa de zi cu zi. Venise vremea să se găsească un bărbat şi pentru Talestri. - Burneshaaaa! se auzi un strigăt printre zidurile de cărămidă ale cetăţii amazoniene. Era vocea reginei Diossippe. Aşa îşi chema ea, de obicei, generalul armatei, pe amazoana Burnesha. Ea era cunoscută pentru ferocitatea şi cruzimea de care dădea dovadă în lupte. Era robustă şi avea profilul mai mult al unui bărbat decât al unei femei. De altfel, şi în cadrul armatei pe care o conducea, avea un grup de femei feroce, asemeni ei, care înspăimântau oamenii numai la vederea lor. Nu aveau sânul drept, acesta fiind tăiat sau cauterizat încă de când erau mici, pentru a putea mânui mai bine arcul şi purtau nişte costume grele din zale. Erau numite amazoanesoldaţi şi erau preferatele generalului. Burnesha trebuia, însă, să apeleze acum la amazoanele-fruntaş, fetele-spion de o frumuseţe orbitoare, îmbrăcate sumar, doar cu o fâşie de piele maronie ce abia le acoperea bustul, legată în faţă, în zig-zag, cu o sfoară. Nişte fâşii din acelaşi tip de piele erau legate în jurul taliei, descoperind pe ici-colo formele apetisante ale frumoaselor luptătoare. Nu le lipsea niciodata arcul şi tolba cu săgeţi, iar privirile de pajură fermecau bărbaţii din ţările învecinate care nu aveau ocazia să vadă, în fiecare zi, astfel de femei. Ele erau cele care puteau găsi bărbatul potrivit pentru prinţesa Talestri. Burnesha convocase deja cinci amazoane-fruntaş la o discuţie, cu o seară înainte, şi stabiliră un plan cu o delegaţie exactă spre ţările din vest şi sud-vest. Totul era bine pus la punct, se mai aştepta doar un semn de aprobare de la regină, iar acesta se auzi, printr-un strigăt piţigăiat în miezul zilei. În câteva minute, comandorul şi amazoanele-fruntaş, se înfăţişară în sala tronului, o încăpere nu foarte mare, cu pardoseală din piatră şi pereţi îmbrăcaţi în lemn cioplit cu diverse simboluri amazoniene. Tronul, îmbrăcat în catifea de un roşu aprins, era situat pe un mic piedestal şi îţi fura privirile cu accesoriile din pietre semipreţioase. Regina Diossippe stătea plictisită cu o mâna sub bărbie şi cu cealaltă lăsată, lasciv, jos. - Aveţi ceva pentru mine? întrebă ea când auzi paşii inconfundabili ai generalului său credincios. - Charie (formula de salut în Grecia, ceea ce înseamna “pace ţie”), regina mea! o salută respectuos Burnesha aplecându-şi instinctiv capul. Cunosc bine tainele acestei operaţiuni, aşa că le-am ales pe cele 5 prietene bune ale prinţesei, Aela, Celeno, Asteria, Climene şi Liliana. Ele sunt antrenate de mici copile pentru această misiune specială. Burnesha îşi întoarse capul spre cele cinci tinere rămase în pragul uşii. Niciuna dintre ele nu avea mai mult de douăzeci de ani, dar erau instruite, deja, destul de bine în arta războiului şi, mai ales, în arta cuceririi bărbaţilor. - Aş avea totuşi o rugăminte, continuă Burnesha. Regina îşi ridică privirea vădit surprinsă şi o întrebă: - Aşa… ce anume?! - Vreau să merg şi eu cu ele… împreună cu Melestri… - Ceee? Ai înnebunit? Şi cum rămâne cu ce avem de făcut pe aici? Mai sunt nişte tâlhari care vin şi ne “vizitează”, plus că avem şi noi nevoie de multe resurse pentru extinderea cetăţii. Piatra e pe terminate şi negustorii ăştia sunt tot mai mulţi, cred că trebuie să-i mai împuţinăm… - Diossippe, ştii bine că tu le-ai dat voie să vină aici… Ţi-am zis de atunci să-i alungăm, ăştia nici de sclavi nu sunt buni. În ceea ce priveşte administrarea armatei, ce-ar fi să îl lăsăm o perioadă pe Arestes… - Pe nepotul meu? Pe un bărbat?! Pe zeii toţi, ai innebunit detot Burnesha! - Diossippe, Arestes aşteaptă acest moment ca pâinea caldă. Este cel mai potrivit om care mă poate înlocui. Gândeşte-te că am nevoie şi eu de o pauză şi nişte bărbaţi mi-ar prinde bine… - Ha, ha, haaa! Diossippe izbucni într-un râs forţat şi continuă pe un ton sarcastic: - Adevărul este, Burnesha mea dragă, că ai nevoie de o pauză specială pentru că toţi bărbaţii fug de tine… Regina începu să râdă şi mai zgomotos, apoi se opri brusc şi arătă spre grupul de amazoane-fruntaş: - Dar nu sunt de acord ca Arestes să îţi ţină locul. Asta e o blasfemie! Ce zici de Liliana? E tânără, dar… - În niciun caz, Diossippe. E prea tânără şi aş prefera să las în locul meu pe oricare dintre amazoanele-soldat în locul oricarei amazoane-fruntaş. Nu e joacă, e armata pură, e… - Ah… Burnesha… fie cum zici tu. Sunt foarte nemulţumită de alegerea ta, dar îmi dau seama că ai preferat să alegi un bărbat în locul… - Este nepotul majestăţii tale, urmaşul Hyppolitei! - Bineeee… fie! Regina se ridică brusc de pe tron, aruncă o privire dezgustată în jur şi plecă fără să mai zică nimic. Burnesha privi mulţumită spre cele cinci amazoane şi le apostrofă: - Ei, voi! Hai, căraţi-vă şi faceţi-vă bagajele. Anunţaţi-o şi pe Melestri…

- O amazoană-soldat? o întrerupse Liliana uimită. - Ţi se pare că te-a întrebat cineva ceva? Ai auzit tu cumva să fi zis altceva regina ta? Liliana se retrase într-un colţ, încercând parcă să se ascundă în umbră. Burnesha continuă satisfăcută: - Şi… luaţi-vă nişte haine groase pe drum, vine iarna şi mi-e că o să îngheţaţi şi o să vă plătesc de bune! - Avem pelerine groase, căptuşite cu lână aşa că stai, liniştită Burnesha! o apostrofa Climene şi ieşi din încăpere, făcându-le semn şi celorlalte amazoane-fruntaş să iasă. Burnesha, rămasă singură, se apropie de fereastră şi privi afară. Se lăsă o seară însorită peste cetate. - E prea blândă regina noastră, prea blândă… Să vedem ce va urma şi cu Talestri. Unde eşti Hyppolita? Zeul meu Antal, te-ai însoţit cu zeul Enlil? Ţi-ai lăsat urmaşii pradă Venerei? E un dezmăţ total aici! Mmm… Dă-mi puterea, Antal, să fac ordine, să-i trec prin sânge şi sabie, să purific neamul nostru!… Burnesha se rezemă de zid şi începu să alunece uşor în jos. Ajungând pe pardoseală, îşi poziţionă corpul greoi pe genunchi şi îşi acoperi faţa cu mâinile ei vânjoase...

ZEII DIN ESAGILA În tot acest timp, pe o insulă din Marea Neagră, în vestitul templu Esagila, fiul unui mare zeu punea la cale un plan de război. Marduk îşi înfricoşa semenii doar prin simpla-i prezenţă. Cei din neamul lui erau foarte înalţi, depăşind trei, chiar patru metri în înălţime. El, însă, abia trecea cu câţiva centimetri de acei 3 metri. La început a fost atât de complexat de acest aspect, încât a recurs la tot felul de licori făcute de druide, atrăgând mila tatălui, Enki, şi dispreţul unchiului său, Enlil. Enki era o fire blajină, interesată doar de ştiinţă şi progres, în timp ce fratele lui, Enlil, era zeu însetat de sânge. Cum nu reuşise să aibă niciun copil cu femeile anunnaki, îi picase drag Marduk, deşi era greu de înţeles cum putea o bestie ca Enlil să iubească. Încerca să facă din nepotul lui un zeu fără pic de emoţie şi, într-un final, reuşi… - Antal, se auzi vocea baritonală a lui Marduk, zi-le să ne mai aducă nişte vin! - Marduk, vezi că nu o să mai poţi gândi limpede, îi răspunse prietenul lui, mai înalt decât el cu încă vreun metru jumate. Antal era generalul armatei anunnaki, unul dintre cei mai temuţi zei din acea vreme. Elenii şi amazoanele îi ziceau Ares şi se presupunea că ar fi fost crescut şi instruit pe Marte. Nu era chiar atât de rău pe cât spuneau legendele din acea vreme şi şi-ar fi dat şi viaţa, oricând, pentru stăpânul său, Marduk. Îl vedea ca pe un frate mai mic, încă necopt şi răutăcios, asemeni unui adolescent frustrat. - Sigur nu vrei doar nişte apă, e atât de cald? îl întrebă Antal pe Marduk. - Mă vezi mic, mă crezi şi prost? Antaaal! Nu mai sunt copilul ăla mic şi neputincios, sunt ditamai bărbatul şi acum vreau să beau şi să pun la punct barbarii de pe pământul ăsta. Oamenii creaţi de tatăl meu sunt nişte retardaţi, cu toate regulile incluse. Ce-o fi fost în capul lui, când şi-a dorit să creeze altă rasă de sclavi? Cei pe care îi avem acum, igigi, îşi fac bine treaba, sunt niste ordinari instruiţi şi mai au şi femei drăguţe. - Se pare că Marduk îşi intră deja în ritm… se auzi o voce puternică din pragul uşii. Ambii anunnaki, Marduk şi Antal încremeniră în faţa mesei pe care stătea o hartă boţită. Enlil trezea frică până şi în Marduk. - Ia să vedem ce aveţi voi aici, zise Enlil apropiindu-se de cei doi. Apucă harta de un colţ şi o aruncă dispreţuitor pe podea. - Asta e hartă? Nu sunteţi în stare să faceţi nici măcar o hartă notabilă. Să veniţi să vă dau una din hărţile mele mele, sau mergeţi la fratele meu, să vă dea una adevărată. Vai… Enlil se aşeză pe jilţul lui Marduk şi făcu semn unui igigi să se apropie. - Tu, sclav de mâna a doua, adu-mi un pocal cu apă. - Apoi se întoarse spre cei doi anunnaki şi, privindu-i cu autoritate, îi întrebă. - Voi aveţi habar de revolta sclavilor igigi?

Începu să zâmbească la vederea feţelor indecise şi pline de teamă ale lui Marduk şi Antal. Acesta din urmă ştia ceva, dar nu reuşise să-l informeze pe Marduk. - Tu, dragul meu nepot, continuă Enlil, ar trebui să încerci să înţelegi că a fi bărbat nu înseamnă să ştii să petreci, să bei şi să umbli cu femei. Bine, înseamnă şi asta, dar totul culminează cu altceva şi asta nu se predă la cursurile lui taică-tu, nici la cursurile mele, asta se învaţă din experienţă. Te uiţi acum ca boul la poartă nouă, neînţelegând ce vreau să îţi spun. Ei bine, vezi tu, trebuie să scăpăm de sclavii igigi. De toţi! Adică şi de sclava ta preferată, înţelegi?! S-au răsculat în Petra, i-au omorât mai pe toţi ai noştri de acolo. Hefais a fost rănit foarte tare şi acum am rămas şi fără atelierul nostru de arme. Ne-au lovit unde ne doare cel mai tare. Partea rea este că au fost ajutaţi de druide. Vă daţi seama că ei n-ar fi reuşit, singuri, să omoare zei. Să fim serioşi! Aşa că, dragul meu Antal, pe lista celor care trebuie să fie lichidaţi, să treci şi druidele. Ştiu că ai o prietenă bună printre ele, dar ca zeu, nu ar trebui să fii afectat de acest aspect. În ceea ce priveşte oamenii, ei vor fi cei care îi vor înlocui pe igigi. Nu vă miraţi, dragii mei! Într-adevăr, oamenii sunt nişte pitici pe lângă titanicii igigi, dar pot face mult mai multe, veţi vedea în timp. Nu sunt doar nişte simple animale, se vor dezvolta. Aţi văzut amazoanele? - Amazoanele sunt o combinaţie dintre anunnaki şi oameni, sunt altceva! îl întrerupse Antal, fără să îşi dea seama. - Ooo, am atins un punct sensibil Antal? îl apostrofa Enlil, pe un ton zeflemitor. M-am luat de frumoasele tale criminale, nişte biete pământence, anunnaki, se cred semizeiţe… - Păi şi sunt… îl întrerupse Antal. - Sunt pe naiba, a fost Hyppolita, de atunci sângele lor s-a tot scăldat în prea multe ape, îşi continuă Enlil gândurile. - Ape alese cu grijă, adăugă Antal. - Ape de sclavi, dragii mei. De mă mai întrerupi aşa, Antal, s-ar putea să nu mai pupi statut de zeu al războiului. Le putem spăla creierul imediat acestor oameni, chiar şi amazoanelor tale. Vă las acum, să discutaţi lucruri cu adevărat importante şi anume, cum să scăpaţi de sclavii igigi cât mai uşor şi ce facem cu druidele. Părerea mea este că răul trebuie tăiat de la rădăcină. Nu e cazul să le lăsăm să-şi facă de cap mult. Au prea multă putere cu licorile alea ale lor. - Tatăl meu nu se va bucura dacă le lichidăm, se auzi şi vocea lui Marduk. - Părerea lui Enki nu contează mai deloc pentru mine în acest moment. El să îşi vadă de experimentele lui. Să facă altă rasă, alte druide, să le numescă tot aşa sau cum va visa la noapte. Pentru mine chiar nu contează ce vrea să mai creeze, ci să lichidez ceva ce mă indispune atunci când mă trezesc dimineaţa şi, de vreo două săptămâni, chiar sunt indispus. Enlil se ridică, brusc, din jilţ şi dispăru pe uşă fără să mai adauge nimic. Între timp apăru şi sclavul igigi cu apa, Antal îi făcu un semn discret să plece. - Bietul sclav, zise el, fără să-şi dea seama că nu e singur. - Bietul sclav igigi, dar să vezi ce ne vom plânge nouă de milă dacă nu îi facem pe plac unchiului meu, adăugă Marduk. - Ăsta se crede mare zeu, dar dacă i-aş aduce o amazoană, l-aş putea manipula până l-aş face praf. Habar n-are ce fel de femei sunt ele. - Ţii foarte mult la Diossippe, Antal, mult prea mult, îi zise pe un ton dezaprobator Marduk. Mi-e că între tine şi Talestri este o legătură de rudenie, s-au auzit tot felul de vorbe… - Exagerezi, Marduk! Crezi că m-aş fi încurcat eu cu o pământeancă? - Nu ziceai tu că sunt semizeiţe?! Şi părul ei?!... - Lasă, Marduk, hai să discutăm despre altceva! De exemplu, cum să o readucem pe Venera în atenţia lui Enlil? - Ai înnebunit, Antal? Aia nu vine nici dacă îi promitem zece temple în care prostimea să o venereze. Ce ai? Ai uitat de ultima ei vizită aici? - Da, s-a cam ars, frumuşica! - Daaaaa, la propriu. Nu-i place sosul de tartar! Chiar, oare au periat-o şi pe ea sclavii igigi? O fi fost la Petra, lângă soţul ei? întrebă Marduk. - Mi-e greu să cred, răspunse Antal. Mai degrabă aş vedea-o la uşa lui Enlil, visând la Tartar, decât stând lângă soţul ei, în peşterile de la Petra. Mdaaaaa, cred că trebuie să căutăm o variantă de lichidare a sclavilor igigi. Nu avem de ales. - Pe neamul anunnaki, chiar nu am chef să lichidez o specie făcută de tata. - Trebuie să devii un zeu puternic, Marduk! Nu îţi este permis să… - Să fiu puternic, Antal? Oare ce înseamnă acest lucru? Să distrug vieţi şi să măcelăresc visele unor biete suflete, deşi ele se roagă în temple după ajutor? Oare asta înseamnă să fii zeu? Asta înseamnă să fii puternic? Cred că e mult mai greu să pui umărul la treabă şi să încerci să faci şi lucruri bune, acele lucruri pe care încercăm să le întipărim în minte şi în suflet oamenilor. Totuşi e mai comod să lichidezi, nu-i aşa, Antal? - Marduk! Antal, îl apucă de mână şi îl scutură puternic. - Eşti nebun? adăuga el. - Să vedem cât de nebun vei fi tu, când le va veni rândul amazoanelor, zise Marduk şi, dându-şi pelerina peste umăr, plecă grăbit murmurând ceva. - Antal privi îngrozit spre uşa prin care intră, iar, sclavul igigi.

- Marele zeu mai doreşte ceva? întrebă sclavul. Mâinile, mult prea lungi şi greoaie, păreau să-i atârne neputincioase. - Nu! răspunse cu glas domolit Antal. Cum te cheamă? - Jasim, mărite zeu, răspunse acesta, plecând capul cu smerenie. - Jasim, eşti liber să pleci la ai tăi. Mergi şi ai grijă de cei dragi. - Dar stăpâne… - Mergi că de mâine… eh, de mâine povestea se schimbă… Antal ridică harta de jos şi începu să facă nişte semne pe ea. Aerul părea tot mai încins. Porunci să i se aducă nişte apă, dar nimeni nu-i răspunse, aşa că se duse chiar el, bombănind, până la bucătaria cea mai apropiată să îşi ia nişte lipii şi să se răcorească cu apă. Reveni, apoi, nervos în cameră şi îl chemă pe omul lui de încredere, Canaan. În căteva ore, toate locuinţele igigi erau în flăcări şi numai aerul încins duhnea, pentru ultima dată, a tarabe şi locuinţe uleioase, locuri unde îşi trăiseră veacul specia de sclavi, igigi. Trebuia pus la cale un plan şi pentru lichidarea druidelor, dar era mult mai greu. Acestea erau nişte fiinţe net superioare titanilor igigi, dar nu de neînvins. Efortul e mai mare, atât, îşi spuse Antal şi adormi cu duhoarea fumului ce venea dinspre locuinţele uleioase…

VISUL LUI TALESTRI - Vreau să zboooor! Vreau să zboooor! Glasul copilei se auzi, asemeni unui clopoţel, printre stâncile înverzite. Fetiţa simţi din plin aerul cald, primăvăratic, furişându-se pe lângă urechi. Mâinile vânjoase ale tatălui o mai rotiră de câteva ori, după care o lăsară în jos, pe iarba încă fragedă şi umedă. Acesta o privi cu ochii plini de dragoste, aşa cum îşi priveşte un părinte odorul pe care nu l-a văzut de multă vreme. Fetiţa i se aruncă în braţe şi, cuprizându-l cât putea ea de tare cu mâinile ei mici, îi şopti: - Te iubesc, tăticule! Mi-a fost atât de dor de tine! Te rog să nu mai pleci! Talestri se trezi brusc. Vântul pătrundea prin cele două ferestre întredeschise. Probabil zgomotul acestora o trezi. Încercă să îşi alunge imaginile visului, deşi ştia cât de mult o apăsau acele amintiri… “Sunt o amazoană” îşi spuse ea şi, după ce se asigură că a închis bine ferestrele, se cocoţă înapoi în pat. Îşi duse genunchii la piept şi, privind în gol, îşi zise: “Mâine e ziua cea mare, voi pleca în căutarea alesului, celui care va contribui la perpetuarea amazoanelor. Trebuie să fiu foarte atentă la ce voi alege. Să fie oare brunet sau blond? Ah! Ce mai contează? Ideea este să fie din neam bun şi să fie un gladiator, un expert în mânuirea armelor, aşa cum va trebui să fie şi fiicaamazoană… Şi dacă va fi un băiat? Hm… iar mă gândesc numai la tâmpenii. Trebuie să fiu optimistă, chiar nu mi-aş dori un alt Arestes.” Imaginea verişorului ei o înveseli. Liniştea nopţii se tulbură de râsul ei cristalin. Ochii ei mari, de un violet intens, se subţiară de plăcere. Se spunea că seamănă mult cu tatăl ei, se bănuia ca acesta ar fi Antal, iar culoarea nemaiîntâlnită a ochilor şi părului ei, albastrui-violet, s-ar fi datorat tocmai acestei uniuni dintre roşcata regină, Diossippe, şi blondul zeu, cu păr azuriu. Talestri se întinse sub plapuma de lână şi, surâzând, închise ochii. O aşteptau zile grele, ştia asta. O ZI FRUMOASĂ - Ce zi frumoasă! Talestri deschise uşa salonului căptuşit cu lemn de brad şi se aşeză, ca o răsfăţată, pe jilţul de lângă fereastra întredeschisă. Soarele trimitea tăişuri galben-aurii prin draperia de un alb transparent, asemeni unei pânze de păianjen, accentuând reflexele părului ei, cu nuanţe neobişnuite, de violet. -Uite cui îi e bine! se auzi vocea Burneshei din pragul uşii. Comandantul o iubea pe prinţesa amazoanelor, de parcă ar fi fost fiica ei şi îi era credincioasă chiar dacă îi amintea de amazoanele-fruntaş. Vedea în ea o viitoare regină, chiar dacă un pic răsfăţată, dar cu intuiţia şi puterea zeilor Anunnaki, căci aceştia erau strămoşii ei.

- Burneshaaaaaa! Eu zic să vezi de amazoanele tale şi mă laşi, măcar o dată, să-mi beau ceaiul de dimineaţă în linişte. Nu-i aşa, Aela? Talestri privi către prietena ei cea mai bună, aceasta stătea în poziţie de drepţi lângă o fereastră. - Aşa o fi, draga mea surioară, încuviinţă ea. Totuşi, ar trebui să îţi comunic faptul că Burnesha ne va însoţi şi la “vânătoarea” noastră. Talestri începu să râdă cu hohote. Lăsă, pe măsuţa rotundă de lângă ea, bucată de lipie cu miere din care apucase să guste şi se ridică din jilţ. O îmbrăţişă pe Burnesha şi, după ce se aşeză din nou în jilţul ei, continuă: - Adevărul este că, de când mă ştiu, Burnesha a fost umbra mea. Chiar mă gândeam cum ar putea fi… altfel… - Charie! Charie! Maiestateee! se auzi o voce de bărbat. Arestes intră, gâfâind, în salon şi se opri lângă Burnesha. Aceasta îl privi uimită şi-l întrebă: - Nici n-am plecat şi deja îţi intri în rol de şef? Ei, să zicem că pe moment pot aprecia asta. Ia zi, ce-i aşa urgent? - Zeii din Esagila i-au atacat pe igigi! - Şi-au atacat proprii scalvi? întrebă uimită Talestri, rămânând cu gura căscată. - Era de aşteptat, draga mea, se auzi vocea reginei Diossippe. Aceasta întră, vădit grăbită, în încăpere şi se aşeză, comod, în jilţul de lângă fiica ei. Îşi luă cana de ceai, deja pregătită, şi, închizând ochii, sorbi din ea de parcă ar fi gustat din nectarul zeilor. Privi către ceilalţi, care aşteptau să continuie discuţia. Diossippe zâmbi şi întrebă: - Totuşi, nu văd care e problema noastră?! Burnesha îi făcu semn lui Arestes să răspundă. Acesta se fâstâci un pic, apoi, prinzând curaj, începu să vorbească: - Draga mea regină Diossippe, am primit astăzi de la Druida-Mamă nişte licori pentru “vânătoarea” prinţesei Talestri… Arestes zâmbi şmechereşte către Burnesha, iar aceasta îl înghionti în semn să continue. - Druida-Mamă a trimis şi o scrisoare, continuă Arestes, prin care ne solicită ajutorul. Se pare că s-au amestecat în treburile zeilor ajutându-i pe sclavii igigi. Diossippe deveni nervoasă. Se ridică din jilţ şi se îndreptă spre Arestes. Acesta se ascunse, instinctiv, după Burnesha. Regina zâmbi şi, întorcând spatele celor doi, se îndreptă spre fereastra unde stătea Aela şi zise: - Dacă Druida-Mamă ne-a cerut ajutorul, va trebui să facem acest lucru. Este riscant, zeii din Esagila sunt puternici foarte, dar cu puţin noroc, poate ne iartă şi înţeleg că am fost forţate de împrejurări. Draga mea Burnesha, ştiu cât de mult îl venerezi pe Antal, dar ştii şi cât de multe le datorăm druidelor. Sunt surioarele noastre… - N-am putea lăsa chestia cu “surioarele” pentru altă dată? o întrerupse Arestes. - Cam nepoliticos… dar ce poţi întelege tu, Arestes? Din nefericire pentru tine, nu te-am iniţiat destul, astfel încât să înţelegi cât de mult înseamnă promisiunea unei amazoane şi respectul pentru tratatele încheiate. - Şi totuşi, Diossippe, adăugă Burnesha. Să luptăm cu… zeii din Esagila sună aşa, cam ireal… - Ţi-e frică, draga mea? o întrebă Diossippe ironic. - Bineînţeles că nu! răspunse prompt amazoana. Regina se apropie de general şi îi şopti la ureche: - În sfârşit, te poţi bucura de şansa de a lupta lângă Antal. Ce mai contează de partea cui… Diossippe se duse iar lângă masa rotundă, luă câteva înghiţituri de ceai şi, după ce puse ceaşca de lut la locul ei şi bătu de trei ori din palme, adăugă: - Burnesha, tu vei rămâne şi vei face planul de atac împotriva celor din Esagila. Arestes va fi mâna ta dreaptă. Talestri, tu mergi cu fetele tale să-ţi vezi de “vânătoare”. Nu e cazul să te amestecăm în afacerea asta, suntem deja prea mulţi implicaţi. Vădit nemulţumită şi nervoasă, regina părăsi încăperea. Talestri zâmbi forţat către ceilalţi. Nu avea chef nici de “vânătoare”, nici de “afacere”.

Soldăţelul de cristal de Violeta Mihăeş A fost odată...Glasul mamei e atât de blând şi de cald, tot atât de îndepărtat ca...a fost odată. Băiatul abia o mai aude. Toropeala îl cuprinde, îl cufundă într-un somn adânc populat de personaje fantastice. Sunt prietenii lui şi-l aşteaptă mereu pe străduţele oraşului pe care are voie să alerge doar în somn. Ce minunăţie e şi alergatul ăsta! Parcă prinzi aripi şi chiar poţi să zbori, să sari peste blocuri şi peste maşini, să te iei la întrecere cu caii nărăvaşi ai vântului, să uiţi de sfaturile mamei mereu îngrijorată, de interdicţiile medicilor. “Ai grijă să nu te loveşti! Nu alerga! Ai grijă că o să cazi! Ai grijă! Ai grijă!”. Se opreşte brusc la geamul magazinului de jucării. Stă la fereastră şi priveşte fascinat jucăriile de pe rafturi care, parcă îi surâd şi-l cheamă să le viziteze. Îşi lipeşte nasul de geam, se sprijină cu pieptul de sticla rece şi… surpriză : suprafaţa dură devine un ochi de apă şi-l lasă să treacă dincolo. E fericit că poate să viziteze nestingherit uriaşul tărâm plin cu jucării nemaivăzute şi cu care poate să se joace cât doreşte. Uite, într-un colţ corabia piraţilor din Caraibe, uite-l pe Peter Pan, pe Batman şi mai încolo, chiar la vitrina principală, străjuie un castel păzit de doi roboţi uriaşi. La fereastră stă o prinţesă gânditoare care parcă nici nu-l vede. O priveşte şi-i face semn cu mâna. - Hei! Bună seara! Fata se trezeşte parcă dintr-un vis şi-l vede: - Ia te uită! Un soldăţel de cristal. Când te-au adus? - Nu m-au adus. Am venit singur. Şi nu sunt un soldăţel de cristal, sunt un băiat obişnuit care fuge noaptea de acasă! - S-o crezi tu! Şi eu sunt sora ta! Eşti un soldăţel de cristal şi o să-i faci vânzare bună proprietarului. Copiii s-au cam săturat de roboţi, piraţi şi dragoni. Ce ştii să faci? - Păi… ştiu să joc şah, să socotesc, să rezolv cuvinte încrucişate, vorbesc limba franceză şi chiar sunt pe cale să aprofundez chineza. - Hm! O jucărie pentru tocilari…interesantă idee! Sigur o să te cumpere toţi părinţii, iar odraslele or să te arunce sub pat! Oricum, îi vei aduce profit patronului şi el va fi foarte mulţumit, pe când tu vei tânji după zilele petrecute în magazin. - Nu înţelegi că sunt un băiat obişnuit? Nu sunt o jucărie! Tot învârtindu-se în jurul castelului, îşi văzu imaginea într-o oglindă agăţată pe un perete şi încremeni. Era aproape transparent, dintr-o sticlă albăstruie, ca o umbră a unui copil fantomă. Doar în piept îi ardea o flacără: inima lui a cărui bunătate nu putea fi ascunsă. - Ei, acum ce mai spui? Te mai crezi un copil obişnuit? Băiatul nu spuse nimic şi se aşeză pe o bancă. Fata coborî, neîţelegând de ce e aşa speriat. “ - Sunt un băiat obişnuit! Vreau să fiu un băiat obişnuit, asta mi-am dorit toată viaţa. Şi acum ce mă fac prins în acest corp de sticlă? Cum mă mai întorc acasă? Ce-o să facă mama când o să vadă că nu mă mai întorc? Şi mâine trebuia să vină domnul doctor să mă viziteze! Îşi luă faţa între mâini şi începu să plângă deznădăjduit. Lacrimile îi picurau grele şi cădeau cu zgomot pe pardoseala proaspăt lustruită. Fata începu să le adune veselă şi-i spuse: - Ăsta e secretul tău! Plângi cu perle. Cred că valorezi o avere! De ce n-ai spus de la început? - Păi nici eu n-am ştiut! îi răspunse copilul din ce în ce mai speriat. - Hm! O fi un defect de fabricaţie. Să nu spui nimănui că or să te vândă foarte repede. Eu stau în magazin de patru ani şi nu vreau să mai plec. Mi-am găsit castelul ăsta şi stau foarte bine. - Cum ai reuşit să nu te placă niciun copil? - E simplu. Când vrea un copil să mă ia acasă, mă strâmb aşa de urât la el, încât începe să plângă. Părinţii renunţă să mă mai cumpere. - Genial, dar nu te înţeleg. - Păi, chiar că eşti un copil obişnuit. Ce fac aceştia cu jucăriile? Le strică, nu? Ieri am văzut maşina de gunoi cum transporta o mulţime de jucării stricate la cimitirul jucăriilor. Soarta noastră mi se pare nedreaptă: suntem nemuritoare până când ne iau copiii acasă. - Eu îmi ţin jucăriile pe raft şi nu am voie să mă joc cu ele. Ale mele chiar că sunt nemuritoare. - Părinţii tăi ţin chiar atât de mult la jucării? De ce nu înfiinţează casa jucăriilor maltratate? - Părinţii mei ţin foarte mult la mine şi le este teamă să nu mă rănesc. - Păi cu ce fel de jucării te joci? Cu ucigaşi de profesie?. - Nu. Sunt un copil cu o boală rară. Se numeşte boala oaselor de sticlă. Orice mişcare îmi poate provoca o fractură. - Acum îmi explic înfăţişarea ta. Tu chiar vii din lumea oamenilor. Am auzit de boală, dar am auzit şi de copii care s-au vindecat ca prin minune. Cunosc un alchimist care te poate ajuta. - Du-mă la el imediat! Vreau să primesc tratamentul urgent! Mama o să fie foarte fericită! o rugă insistent băiatul.

- Aşteaptă, nu fi nerăbdător! Nu e chiar atât de uşor precum crezi tu! Mai întâi, trebuie să te odihneşti, apoi o să stăm de vorbă, o să te pregăteşti de drum şi abia atunci o să fii pregătit pentru ce te aşteaptă. Soldăţelul nostru intră în castel şi se minună de ceea ce văzu înăuntru. Totul sclipea de curăţenie, în toate ungherele erau fotolii şi scaune pentru invitaţi, mese pline cu tot felul de bunătăţi. O orchestră fără dirijor şi instrumentişti se afla pe un podium şi cânta valsuri vieneze. Atunci simţi cât era de înfometat şi obosit. Zara îl pofti la masă, apoi îl conduse într-o încăpere liniştită şi îl lăsă să se odihnească. Adormi pe dată. Se visă acasă, lângă mama lui, alergând fericit. Mama râdea şi nu-i mai spunea să aibă grijă. Era un copil ca toţi ceilalţi, un copil obişnuit. În tot acest timp, zâna noastră chemă alte zâne mai mici şi le trimise prin magazin să-i aducă toate cele de trebuinţă pentru marea încercare la care se va înhăma băiatul ce-şi dorea din tot sufletul să se vindece. După un somn fericit şi odihnitor, băiatul se trezi şi realiză că nimic nu se schimbase. Era tot în magazinul de jucării, în castelul Zarei, păpuşa cea bună care i-a promis c-o să-l ajute. Fata îi aduse cele de trebuinţă: o armură, o sabie, un arc neobişnuit cu laser şi o oglindă fermecată. - Am nevoie de toate astea ca să-i cer unui alchimist leacul pentru boala mea? întrebă mirat băiatul. -De toate acestea şi de foarte mult curaj, îi spuse Zara. Alchimistul e un vrăjitor rău ce locuieşte în turnul de apă al turnătoriei de oţel de la marginea oraşului. Are leacul, dar n-o să vrea să ţi-l dea lesne. Va trebui să treci prin multe încercări până să-l obţii. O să-i spui că îl ceri pentru frăţiorul tău. Să nu cumva să-şi dea seama că tu eşti cel bolnav, că o să te prăpădească, o să-ţi ia totul şi o să te omoare. Pentru ca să-l înşelăm, o să îmbraci această armură şi astfel n-o să observe că eşti de cristal. Du-te la el şi fă cum ţi-am zis. Ia cu tine doar oglinda şi apoi întoarce-te ca să-ţi spun ce să faci mai departe. Te aşteaptă afară un dragon de foc. El te va călăuzi şi te va păzi de orice primejdie. Să nu-ţi fie teamă. Frica i-a dus la pierzanie pe mulţi. Vrăjitorului îi e teamă de cei curajoşi. Acum du-te şi norocul fie cu tine! Băiatul încălecă pe dragon şi plecă spre locuinţa vrăjitorului. De sus, oraşul părea un carusel cu mii de luminiţe care alergau ameţitor de repede, se roteau şi dispăreau. Ajunse dezamăgitor de repede la destinaţie. Turnătoria pufăia ca un balaur cu foalele-i uriaşe, scoţând flăcări prin nările de fontă incandescentă şi topea între fălcile încinse tone de minereuri preschimbate într-o apă strălucitoare, ca de aur. Copilul, ca vrăjit, vru să întindă mâna şi să bea, dar dragonul de foc îl opri: - Stăpâne, nu te lăsa păcălit, vrăjitorul deja ne priveşte şi te pune la încercare. Ca să ajungem la el, trebuie să trecem prin acest râu de lavă încinsă. Urcă-te pe mine şi nu-ţi fie teamă. Cu foc vom învinge focul! Băiatul făcu aşa cum îi spuse tovarăşul său şi nu păţi nimic. Ajunseră la uşa turnului de apă. - Stăpâne, îi spuse dragonul, de aici trebuie să urci singur. Turnul are o mie de trepte. Urcă-le încet, fără să te grăbeşti. Altfel o să oboseşti şi n-o să reuşeşti. Dacă te afli în impas, uită-te în oglindă si vei găsi răspunsul la orice întrebare. Începu un urcuş obositor. Se gândi la cuvintele de îmbărbătare ale Zarei şi înţelese că nu are nimic de pierdut. Prefera să se prăpădească decât să mai fie bolnav. Inima lui se îmbărbătă şi deveni o inimă de voinic fără teamă, o inimă de viteaz cum numai în poveşti găseşti. Urcă treptele voiniceşte, cu măsură, aşa cum îl sfătuise noul său prieten. Când ajunse să urce până la jumătate, un stol de lilieci se năpusti spre el, încercând să-l doboare şi să-l arunce în hăul ce se căsca dedesubt. Copilul şovăi. Văzuse lilieci doar în cărţi şi pe internet, dar realiză că în realitate sunt mult mai înspăimântători. Se opri, neştiind ce să facă. Oglinda se aprinse şi începu să lumineze ca un soare. Liliecii, speriaţi, se ascunseră în ungherele cele mai întunecate. Plecă mai departe. Urcuşul era anevoios, dar nu imposibil pentru un băieţel care îşi dorea foarte mult să se vindece. Urcă vreo sută de trepte, şi… ce să vezi? O armată de şoricei fioroşi se îndreptau hotărâţi spre el cu scopul vădit de a-l obliga să sară în hău. Pesemne că vrăjitorul reuşise să-i citească gândurile şi să afle că îi era teamă de şoareci. Teama îi cuprinse toată fiinţa şi s-ar fi aruncat în hău dacă nu l-ar fi oprit imaginea noii sale prietene: “Opreşte-te că o să te spargi! Foloseşte oglinda ca pe un scut.” Se opri şi aşeză oglinda în faţa lui. Armata de şoareci, care venea ameninţător spre el, văzu o altă armată care venea să-i înfrunte. Oglinda, fiind fermecată, multiplica la nesfârşit imaginea lor şi soldăţeii neînfricaţi se transformară într-o ceată de dezertori care au dispărut ca prin minune prin găurile întunecate ale pereţilor. Băiatul îi mulţumi în gând Zarei şi plecă fără teamă mai departe. Înţelese pesemne că Zara e o zână bună şi, cu mult curaj, totul va fi aşa cum îşi doreşte el. Urcuşul era greu. Treptele scârţâiau la fiecare pas şi ameninţau să se prăbuşească cu tot cu viteazul nostru în întunecimea de sub picioarele sale. Doar oglinda îi lumina calea şi-l călăuzea pe drumul fără întoarcere. Ajunse la uşa alchimistului şi voi să bată. Din întunecimea unui ungher apăru o bătrână atât de bătrână, că parcă şi timpul uitase de ea, lăsând-o să se usuce ca un cerber la uşa vrăjitorului. Pesemne că în tinereţe fusese o amazoană frumoasă şi neînfricată care păzea intrarea în palatul, care ca şi ea, devenise acum o dărăpănătură. Se propti cu semeţie pe picioarele uscate şi subţiri şi-l întrebă trufaş, cu glas piţigăiat şi tremurător: - Ce vrei? Stăpânul nu mai primeşte oaspeţi de vreo două sute de ani! Crezi că o să te primească pe tine? Băiatul se gândi şi-i spuse: - Dar de două sute de ani a mai ajuns cineva să bată la uşa asta? Aveţi străjeri de nădejde, eu abia am trecut. - Ai dreptate, răspunse bătrâna, dar eu nu te voi lăsa să treci. Sunt hidra cu şapte capete şi o să te mănânc. Cele şapte capete fioroase apărură de niciunde şi băiatul nostru sări speriat îndărăt, aşezând între el şi hidră oglinda. Văzându-şi imaginea reflectată în apele oglinzii, arătarea s-a speriat aşa de tare de chipul îmbătrânit şi de nerecunoscut, încât de disperare s-a aruncat în hău. A treia oară oglinda îl salvase, a treia oară scăpase ca prin urechile acului de primejdia ce-l păştea. Dar greul abia începuse…..

Deranjat de larma provocată, Alchimistul deschise uşa şi-l privi nedumerit pe băiatul îmbrăcat în armură. Era un bătrân uimitor de înalt, cu braţele ca nişte crengi de oţel, cu haina din zale sclipitoare ce-i acoperea picioarele, cu părul alb, lung, stufos şi încâlcit, o adevărată relicvă a timpului. Dar poate că era chiar Moş Timp, cine ştie? - De unde vii şi cine eşti? Copilul răspunse cu teamă: - Sunt un băiat obişnuit şi am o soră bolnavă. Te-aş ruga să-mi dai un leac ca s-o pot vindeca. Toţi cei pe care iam întrebat mi-au zis că doar dumneata deţii secretele lumii şi eşti cel mai mare învăţat. Te rog, ajut-o pe surioara mea şi-o să-ţi fiu sclav pe veci! Băiatul minţise, dar aşa îl învăţase păpuşa şi-l rugase stăruitor ca nu cumva să spună adevărul. Bătrânul l-ar fi prăpădit într-o clipă, doar era un mare vrăjitor. Zâmbind viclean, bătrânul îl pofti cu-n semn să intre. Soldatul nostru păşi cu-n pic de teamă în încăperea luminată doar de flăcările turnătoriei. Abia acum observă că încăperea semăna cu un turn de control din aeroport. Pe sus văzu miile de spiriduşi care munceau în turnătorie şi care nu se opreau niciodată. Vrăjitorul îi supravegea fără încetare şi nu-i lăsa să se odihnească. Se întoarse apoi către bătrân şi-l rugă din priviri să-l ajute. C-un zâmbet prefăcut, vrăjitorul se bucură de musafirul neaşteptat, dar care pica tocmai bine. - O să te ajut, nu-ţi face griji, dar poţi tu oare să înfrunţi primejdiile ce te aşteaptă? Eşti tu oare cavalerul neînfricat pe care de mult îl aştept? - Fac tot ce-mi ceri, Mărite, căci vreau să-mi salvez sora din primejdie! Pune-mă la încercare şi-ai să vezi! spuse băiatul cu mult curaj. Privirea otrăvită a bătrânului îl sfredeli până în inimă şi-i citi dorinţa ce putea dărâma munţii, dar, în acelaşi timp află şi adevărul: era un soldăţel de cristal ce se putea risipi în mii de bucăţi în orice clipă. Vrăjitorul, neavând nimic de pierdut, îi porunci: - Du-te de-mi adă apă vie de la Cascada pierdută! Băiatul îl întrebă: - Dar unde e această cascadă? Cum ajung acolo? - Du-te şi nu mai întreba nimic! O s-o găseşti tu dacă vrei cu adevărat să-ţi ajuţi sora, spuse vrăjitorul, încredinţat fiind că n-o să-l mai vadă niciodată. Băiatul plecă nedumerit, încălecă pe dragon şi se întoarse la magazinul cu jucării. Se înserase şi se gândi să facă un ocol pe la spital, să privească pe geam la ce se întâmplă în salonul de unde plecase. A fost uimit când a văzut-o pe mama lui veghind la căpătâiul altui băiat şi discutând îngrijorată cu medicul. Se apropie de fereastră şi se sperie de ceea ce văzu: el era cel care dormea în patul de spital. Nu mai înţelegea nimic. Care era el, el, cel adevărat? Poate era doar un vis? Nu ştia, dar înţelese că doar rămânând în acest vis va putea să se vindece. Se întoarse la magazinul cu jucării şi-i povesti totul Zarei. Fata îi spuse: - Grea însărcinare ţi-a mai dat pocitania de vrăjitor, dar o scoatem noi la capăt. Tu acum pune de te ospătează şi te odihneşte că drumul e lung şi primejdios. Lasă totul în seama mea şi o să fie bine. Când se trezi, totul era pregătit şi dragonul îl aştepta la uşa castelului. - Dacă vrei să te întorci întreg, îi spuse fata, ascultă-mă bine. Cascada pierdută se află în ţinuturile îndepărtate din nord. Acum e îngheţată şi e păzită de urşi albi, ca niciun pământean să nu poată ajunge la ea. Dragonul te va duce aproape. Să aștepţi până ce pe cer va apărea aurora boreală şi atunci să rupi un ţurţure şi să fugi cât poţi de repede. - Aşa am să fac, spuse băiatul, luându-şi rămas bun de la binefăcătoarea sa. Drumul a fost lung şi obositor. Au ajuns în ţinuturile nordice, iar dragonul l-a dus până aproape de cascada îngheţată, păzită de o mulţime de urşi polari care patrulau conştiincios, fără oprire. - Stai lângă mine şi așteaptă momentul potrivit! îi spuse dragonul. Aşa n-o să îngheţi şi te poţi odihni. Nu aşteptară mult. Pe cer se ivi spectacolul dantelat şi multicolor al aurorei boreale. Urşii albi se opriră şi rămaseră neclintiţi pentru câteva clipe. Băiatul, vrăjit, uită de ce venise şi privea fermecat. - Hei, grăbeşte-te! îl trezi din visare dragonul. Viteazul nostru se repezi spre cascadă, rupse un ţurţure şi o luă la fugă spre dragon. Trezită din amorţire, cascada începu să vuiască cu sunete jalnice, ca de orgă dezacordată. Şi urşii se treziră din visare, încercând să-l prindă pe îndrăzneţ. Acesta fugea cât îl ţineau picioarele, se urcă repede pe dragon care îşi luă zborul, încredinţat fiind că nu le poate ţine piept miilor de fiare care îi urmăreau, cât de dragon de foc era el. Au ajuns din nou în faţa vrăjitorului. Băiatul îi înmână într-o sticluţă apa vie, atât de preţioasă. Ţurţurele se topise de la căldura trupului dragonului şi se transformase în elixirul pe care-l dorea bătrânul. - Acum mă poţi ajuta? Ţi-am adus ce mi-ai cerut, spuse copilul. - Nu te grăbi, mai ai şi alte încercări de trecut până când te vei dovedi vrednic să primeşti ceea ce mi-ai cerut. Acum trebuie să-mi aduci frunze din Copacul şoaptelor. Băiatul plecă fără să mai spună nimic, întrebându-se câte încercări trebuie să mai treacă până va primi leacul promis. - Mult mai grea e încercarea asta. Vrăjitorul vrea să te piardă, dar n-ai grijă, te voi învăţa ce să faci, îi spuse zâna. Copacul şoaptelor se afla într-un deşert de foc, înconjurat de arbori de piatră, neclintiţi. Doar el era viu, hrăninduse din apa unui mic izvor ce se ivea de sub rădăcinile sale şi care forma un lac de forma unui ochi de uriaş ce scruta cerul neîncetat. Când vântul bătea, frunzele sale foşneau, şoptind tot felul de descântece vindecătoare, aducătoare de tinereţe. Vrăjitorul, pesemne, voia să întinerească, de l-a supus la o asemenea încercare primejdioasă.

Dragonul şi soldăţelul nostru au ajuns la marginea pădurii de piatră, aşteptând momentul prielnic să culeagă frunzele şoptitoare. Zara îi spusese să aştepte până vin păsările lui Mawu să se culce pe crengile copacilor de piatră. Au aşteptat momentul prielnic. În învălmăşeala creată, dragonul zbură aproape de coroana copacului şi băiatul reuşi să culeagă suficiente frunze. Frunzele, simţindu-se în mâini străine, strigau ca din gură de şarpe: “Apără-ne, copacule, salvează-ne!”. Copacul îşi întinse deznădăjduit braţele, încercând să-l prindă pe hoţul ce-l văduvise de frunzele miraculoase, dar dragonul se înălţă iute spre înaltul cerului şi se făcu nevăzut într-o clipă. Ajuns la turnătorie, îi dădu vrăjitorului frunzele cerute, crezând că acum va primi ceea ce-şi dorea atât de mult, dar s-a înşelat. Bătrânul îi dădu o însărcinare şi mai primejdioasă: să aducă praf de stea căzătoare din Minele uitate ale elfilor. Se gândea înfricoşat că n-o să le găsească niciodată şi o să rămână pe veci bolnav, neputând să se joace ca ceilalţi copii, să alerge, să meargă la şcoală. Încălecă pe dragon, iar acesta îi spuse: - Nu uita stăpâne că zâna ţi-a spus să aduci nişte oţel topit din turnătorie. Ştiu că alchimistul n-o să ne dea niciodată, aşa că ţine-te bine, o să coborâm în zbor şi-o să ne luăm singuri! Băiatul făcu aşa cum îi spuse dragonul. Când acesta ajunse deasupra râului de metal topit, se aplecă şi luă într-un vas de piatră oţelul curgător, fără ca stăpânul turnătoriei să bage de seamă. Spiriduşii erau prea obosiţi sau nu aveau niciun interes să-i împiedice. Ajunse abătut şi obosit la casa păpuşii, povestindu-i tot ce a pătimit, neîncrezător fiind în izbânda celei de-a treia încercări. Oare unde erau aceste mine uitate, cum le putea găsi? Zara îl linişti, spunându-i că totul e mai simplu de data aceasta. Piticii din magazin îl vor ajuta. Ei au lucrat în aceste mine şi-i cunosc foarte bine pe elfi. Nici nu voi să se odihnească. Plecă spre căsuţa piticilor ce se afla în depozitul magazinului, uitată într-un colţ prăfuit. Piticii erau plictisiţi de atâta aşteptare, bărbile le crescuseră lungi, până la pământ, şi erau atât de încâlcite şi murdare, căci nu le mai ardea lor de dichiseală. Tare se mai bucurară când auziră că vor pleca în căutarea prafului de stea căzătoare. Aşa puteau şi ei să-şi mai desmorţească oasele ruginite de atâta inactivitate şi puteau să revadă locurile unde şi-au trăit tinereţile. În apropierea căsuţei lor era amenajată o cale ferată care urca pe un munte. Băiatul nostru se minună de trenuleţul ce aştepta pe şine. Unul dintre pitici îi spuse: - E trenuleţul nostru cu care coboram în mină. Haide, urcă şi o să te ducem în inima muntelui, acolo unde sunt ascunse stelele căzătoare venite pe pământ. Elfii le-au adunat pe toate într-un singur loc ca să le ferească de răutăţile oamenilor. Toţi ar fi vrut praf din ele şi mulţi s-ar fi îmbogăţit vânzându-l celor disperaţi. Omenirea nu e pregătită încă pentru acest leac miraculos. Băiatul, mut de uimire, sui într-unul din vagoanele trenuleţului, iar piticii făcură acelaşi lucru. Acesta porni cu un şuierat vesel, urcă într-o clipă muntele şi ajunse la intrarea unui tunel. Se opri o clipă, parcă să se odihnească, apoi se avântă fără teamă, dând la o parte perdeaua de întuneric ce străjuia la intrare. Farul său lumina pereţii tunelului, descoperind forme fantastice, ireale ca şi visul pe care-l trăia temerarul nostru. Fermecat de priveliştea inedită ce se perinda prin faţa ochilor săi uimiţi, nici nu băgă de seamă când ajunseră la destinaţie. Trenuleţul s-a oprit într-o sală imensă, luminată de mii şi mii de făclii agăţate pe pereţii de piatră. Un elf le ieşi în întâmpinare: -Bine aţi revenit, pitici iscusiţi! Ce vânt vă aduce pe tărâmurile noastre uitate de lume? Unul dintre pitici îi povesti elfului despre boala băiatului şi că ar avea nevoie de puţin din leacul pe care ei îl păzeau cu atâta străşnicie. De îndată, elfii s-au adunat şi au dezbătut cazul băiatului, nehotărâţi fiind dacă să-l ajute sau nu. Piticul orator a luat cuvântul şi a povestit poporului adunat la sfat toate încercările prin care a trecut temerarul nostru, despre hotărârea şi dorinţa sa nemărginită de a se vindeca şi de a deveni un copil ca toţi ceilalţi. Auzind cuvintele piticului, elfii s-au convins şi i-au dat leacul dorit, rugându-l să nu dezvăluie secretul nimănui. Copilul trăia totul uimit, dintr-un vis în alt vis, neînţelegând ce se întâmplă parcă, sperând din tot sufletul că a ajuns la capăt de drum. Nici nu băgă de seamă când s-au întors în magazinul de jucării. Zara luă din mâna piticilor punguţa cu praful de stea căzătoare, o cântări din priviri şi dispăru cu ea într-o cămăruţă din palat unde nimeni nu avea voie să intre şi pe care o ţinea mereu încuiată, după cum observase şi băiatul. Se întoarse după câteva minute, îi dădu punguţa soldăţelului nostru şi-i spuse: - Mai ai un hop de trecut. Pleci acum şi-i duci punguţa vrăjitorului. Nu aştepţi nicio secundă! Pleci imediat! El nu are ce leac să-ţi dea, o să-ţi explic mai târziu. Ascultă-mă şi fă cum îţi spun! M-ai înţeles? Soldăţelul răspunse: - Nu te înţeleg, dar o să fac aşa cum spui tu. Se urcă pe dragon şi plecă spre turnătorie, acolo unde proprietarul acesteia îl aştepta cu nerăbdare. Îi mai lipsea un singur ingredient pentru reţeta lui de tinereţe veşnică şi soldăţelul de cristal i-l va aduce negreşit. Nu trecu mult timp şi ajunseră la turnul de supraveghere. - Aici te las, stăpâne! îi zise dragonul. O să te aştept în apropiere şi o să plecăm cât de iute putem. Băiatul urcă cu teamă scările, dar şi cu speranţă, ştiind că acesta e capătul drumului şi dorinţa i se va împlini. Bătrânul îl aştepta nerăbdător în faţa uşii. - Mi-ai adus ce ţi-am cerut? l-a întrebat pe soldăţel, când acesta ajunse în capul scărilor. Copilul, cu răsuflarea tăiată de atâta efort, îi înmână tremurând punguţa. Chipul vrăjitorului se schimonosi într-un hohot batjocoritor, îl privi cu răutate pe eroul nostru şi-l împinse pe scări, în jos. Trupul de cristal al soldăţelului se sfărâmă în mii de bucăţi care se rostogoliră ca nişte mici lacrimi de diamant, până jos, pe pământul roşiatic. Câţiva spiriduşi speriaţi veniră la chemarea stăpânului şi adunară într-un sac toate cioburile, până la unul, şi le aruncară într-o prăpastie din apropiere. Dragonul, care îl aştepta, văzu toată întâmplarea. Coborî în prăpastie, luă sacul şi plecă iute către castelul Zarei.

Aceasta îi aştepta şi nu s-a mirat deloc când a văzut ce se întâmplase. A luat sacul şi a răsturnat cioburile, cu grijă, pe o masă. A chemat o întreagă armată de roboţei care stăteau cuminţi în vitrină şi i-a pus să aleagă bucăţelele de sticlă şi să refacă din ele trupul băiatului care avusese prea multă încredere în semeni. Roboţeii s-au pus repede pe treabă şi, în câteva ore, trupul era reconstruit, dar fără viaţă şi plin de crăpături. În acest timp, Zara a topit într-un cazan oţelul adus de la turnătorie, apoi l-a amestecat cu praf de stea căzătoare şi, la sfârşit, a lăsat să cadă în acest amestec, frunzele culese din Copacul şoaptelor. Acum au văzut celelalte jucării din magazin că fata înlocuise toate ingredientele aduse de către băiat şi-l înşelase pe vrăjitor, care primise nişte ingrediente banale, adunate din parcul care se afla în apropiere. Aşteptă ca amestecul să se răcească un pic, apoi lipi fiecare bucăţică cu grijă, aşa încât nu se cunoştea că a fost spart cândva. Toţi observară că trupul băiatului nu mai era de cristal, ci era un trup de copil obişnuit, dar un trup fără viaţă. Zâna luă ulciorul cu apă vie şi spălă acest trup, iar băiatul începu să respire, dormind liniştit. Ea îl strigă încetişor şi el se trezi din somnul greu. - Ce s-a întâmplat? Unde sunt? Se ridică şi alergă spre oglindă. Se privi şi-şi văzu trupul transformat. - Sunt un copil normal, m-am vindecat! Vreau acasă! Vreau să alerg prin parc, vreau la şcoală! Ce fericită va fi mama când mă va vedea, cred că e foarte îngrijorată că lipsesc de atâta timp. Le mulţumi tuturor, îşi luă rămas bun de la Zara şi plecă aşa cum venise, trecând prin fereastra magazinului, direct în stradă. *** În camera de spital, mama veghea lângă patul băiatului care dormea liniştit, cu un zâmbet jucăuş pe faţă. - Visează, spuse asistenta care intrase fără zgomot în cameră. O să vină domnul doctor şi o să-l consulte pentru ultima dată, dar vă spun că totul e foarte bine, operaţia a reuşit! - Ce face soldăţelul nostru, spuse doctorul care intrase, nu s-a trezit încă? Totul e bine acum, corpul a acceptat tijele şi în curând va putea alerga şi se va putea juca la fel ca şi ceilalţi copii. Nu va fi uşor, dar va fi posibil. Băiatul se trezi şi-i văzu pe cei trei în jurul patului. Mama era fericită şi-l mângâia pe frunte, iar cineva îl ţinea de mână. Era asistenta care avusese grijă de el tot timpul cât fusese internat. Surprins, observă că e chiar Zara, păpuşa-zână care-l ajutase în călătoria sa plină de primejdii. Copilul o strânse de mână: - Vă mulţumesc! Asistenta îi zâmbi complice şi duse degetul la gură. Băiatul înţelese că trebuie să păstreze secretul numai pentru el şi că povestea e fără de sfârşit. Selecţii realizate de Liliana-Corina Glogojeanu-Boia şi Claudia Elena Peter

Basarabia Actriţa Constanţa Târţău: un destin frânt în două de Anastasia Moldovanu Anii ’60 ai secolului trecut au fost pentru Moldova din stânga Prutului ani de cotitură în dezvoltarea artei şi culturii naţionale, s-a început procesul ireversibil de revenire la normalitate. Primul teatru stabil, de expresie română în Basarabia a fost şi este Teatrul Naţional „M. Eminescu”, care pe parcursul său de plutire a suferit şi naufragii, dar a şi cunoscut culmile succesului. Un capitol aparte îl constituie perioada de după anii’50 din secolul trecut, când în trupă erau angajaţi noi actori de vocaţie, cu şcoală superioară teatrală, făcută în afara graniţelor ţării, unii dintre ei şi absolvenţi ai Institutului de Teatru, Muzică şi Cinematografie „A. Ostrovschii” din Leningrad (nu este de neglijat faptul, că şcoala teatrală rusească a avut influenţă asupra culturii teatrale de la noi). Dintre noii angajaţi aş vrea să fac referire îndeosebi la Constanţa Târţău, o personalitate notorie în arta teatrală din Moldova, al cărei portret de creaţie poate fi ridicat la valenţele desăvârşirii. A făcut parte din generaţia de aur a actorilor din anii 1960-80. Pentru activitatea sa scenică, Constanţei Târţău i-a fost acordat titlul de Artistă Emerită, ea fiind şi laureată a premiului “Valeriu Cupcea”, veteran al Teatrului Naţional „M. Eminescu”, prima prezentatoare a Televiziunii Naţionale. La 30 aprilie se împlinesc 56 de ani de când Constanţa Târţău anunţa deschiderea primei emisiuni TV din Moldova. Un destin controversat, complex, pe cât de frumos, luminos şi talentat, pe atât de tragic, dureros şi singuratic. Pentru acei care nu au cunoscut-o, dar mai cu seamă pentru acei care au cunoscut-o, numele dat trebuie să fie un moment de reculegere. A fost ... căci în aceste zile am petrecut-o în ultimul său drum la Cimitirul central de pe strada Armenească, Chişinău. Colegii de breaslă îşi amintesc despre maniera ei de joc, despre graţia şi eleganţa care făceau ca apariţiile ei pe scenă să se bucure de un mare succes la public. Însă pentru mulţi, Constanţa Târţău a fost şi mai continuă să fie o enigmă, care o făcea deosebită şi, de fiecare dată, mai frumoasă. Aceste taine, precum şi bunătatea sufletească îi determina pe spectatori s-o

admire şi s-o aplaude. Tinerii de aceeaşi vârstă căutau să se apropie de ea, simţind în persoana domniei sale o forţă nouă, cu orizonturi noi în arta interpretativă teatrală – expresie, pronunţie şi intonaţie în vorbire, maniere de joc, siguranţă în mişcare. A ştiut ca nimeni alta să-şi diferenţieze personajele, să le stăpânească, să le îmbogăţească cu o expresie, cu un gest, cu o mişcare proprie. Născută într-o familie de muzicanţi la 14 septembrie 1930, Constanţa Târţău a făcut cunoştinţă îndeaproape cu muzica şi instrumentele muzicale, dar totuşi, fiind o fire visătoare, de timpuriu a scris versuri. În faţa comisiei de admitere, cu mari reprezentanţi din oraşul Sankt Petersburg (Leningrad) s-a prezentat cu poezii şi proză, după care i s-a cerut să facă şi câteva studii pe subiecte diverse, la propunerea membrilor comisiei. Apoi a plecat să înveţe în oraşul rusesc, revenind în patrie în anul 1952 împreună cu alţi viitori profesionişti V. Cupcea, P. Baracci, Iu. Haso, D. Margine, G. Siminel, G. Prodan. A devenit actriţă la teatrul muzical-dramatic „A.S. Puşkin”(Teatrul Naţional „M. Eminescu”). A jucat în roluri ca: Julieta în „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare, Tatiana în „O fată îşi caută norocul” de V. Vasilco, Haia Livşiţ din „Eroica” de Gh. Malarciuc, Cordelia din „Regele Lear” de W. Shakespeare, Iulia din „Ovidiu” de V. Alecsandri, Liusi din „Opera de trei parale” de B. Brecht, Aza din „Ţiganca Aza” de M. Stariţchi, Tiina din „Tiina” de A. Chiţberg, Victoria din „Două vieţi şi a treia” de F. Vidraşcu, Pani Conti din „Solo pentru orologii” de O. Zagradnic, Zeinab din „Dincolo de uşa verde” de P. Ibraghimbecov, Eleonora din „Casa mare” de I. Druţă, Lavinia din „Toate trei anotimpurile” de A. Busuioc, Veronica Micle din spectacolul „Eminescu” regizat de V. Cupcea, Marta în spectacolul „Interviu la Buenos-Aires” de X. Borovic, Maşa din „Cadavrul viu” de L. Tolstoi, Tamara Ivanovna în „Tata” de D. Matcovschi ş.a. Rolurile interpretate au construit o serie importantă de chipuri originale şi interesante în biografia de creaţie a actriţei. A avut roluri şi în cinematografia naţională, a jucat rolul Mariei Jerdan în filmul, „Crestături spre amintire” (1972), a Panaghiei Ciubotaru în filmul „Mânia” (1974), a mamei lui Făt-Frumos în filmul „Făt-Frumos” de V. Ioviţă (1977), a Lelei Marica în „Vârsta de trecere” (1981), a doamnei Ursulescu în filmul „La hotarul lunii iunie” (1982). A filmat şi în roluri episodice în peliculele: „Lăutarii” de E. Loteanu – o mamă cu doisprezece copii, în „Tragedia basarabeană” de N. Ghibu – o mamă a doi feciori ş.a. La intersecţia dintre deceniile şapte-opt din secolul anterior, în Moldova aveau loc mari schimbări de conştiinţă artistică, mai cu seamă în domeniul teatral. Se simţea necesitatea abordării unui stil nou, specific actualităţii, în care elucidarea problemelor şi temelor acute să cuprindă un număr cât mai mare de spectatori şi ascultători. Aşa a apărut teatrul televizat „Dialog”, care venea la spectatori din casă în casă. Actriţa avea o dorinţă imperioasă de a-şi spune cuvântul în cea de-a şaptea artă. Televiziunea – micul ecran, fiind o ramură de activitate relativ nouă pentru Moldova, a atraso fără ezitare, a fost primul crainic la deschiderea televiziunii moldoveneşti. În timpul activităţii sale în cadrul acestui teatru televizat de tip nou C. Târţău a creat o galerie întreagă de personaje, dintre care cele mai valoroase au fost Inga din „În pofida zeilor” de A. Delendic, Nadi din „Duelul” de M. Baijiev, Vasiluţa din „Casa mare” de I. Druţă, Lizzie Mac Kay din „Lizzie Mac Kay” de J.P. Carter, Elena Colţova din „Ambasadorul sovietic” de A. şi P. Tur ş.a. Prestaţiile sale televizate, cât şi cele radiofonice la „Teatrul la microfon” de la Radio Moldova au remarcat-o şi au făcut-o să fie prezentă zilnic alături de telespectatori şi radioascultători. Un mare merit al Constanţei Târţău a fost că a ştiut să devină actriţa timpului, exprimând aspiraţiile poporului din sânul căruia a ieşit. Nobila misiune de artist şi-a transformat-o în aură de demnitate şi probitate civică. ... Spontaneitatea şi firescul de un fel aparte o făceau o femeie extrem de frumoasă, care a reuşit să aducă în faţa publicului roluri de o sensibilitate extraordinară – sunt unele păreri depre actriţă, sustrase din reperele critice. A ştiut să ne surprindă frumos. Dicţiunea ei melodioasă, curat românească, dulce, răscolea, dădea fiori. Acesta de fapt, era şi motivul pentru care a fost persecutată, ca şi alţi colegi de generaţie de la „Şciukin” (o generaţie de actori moldoveni, care au învăţat la şcoala superioară de teatru „V. Şciukin” din Moscova la începutul deceniului şase), al căror handicap fiind acela că nu cunoşteau limba română şi refuzau s-o recunoască. În urmă cu 24-25 de ani, în teatrele din Moldova o generaţie de actori, acum uitată, umplea sălile până la refuz. La un moment dat, au dispărut brusc. De-aici începe povestea stranie a multor destine frânte, care au fost cauzate nu doar de orgoliile naive ale revoluţiei anilor ’90, dar şi de orgoliile rănite ale acelora care dirijau din culise.

Chişinău, oraş cu umeri albi de piatră de Anastasia Moldovanu Oraşul alb – aşa mai este numit Chişinăul. Şi imnul oraşului începe cu Oraşul meu cu umeri albi de piatră... Este primul vers din poezia „Oraşul meu” scrisă de poetul Gheorghe Vodă. Aceste frumoase rânduri aşternute pe hârtie au fost preluate de compozitorul Eugeniu Doga, transformându-le într-o operă muzical-poetică ce reprezintă astăzi unul din simbolurile oraşului. Nu este întâmplător acest fapt. Istoricul de renume Nicolae Iorga, enciclopedist şi critic literar, fiind în treacăt prin Chişinău pe la 1901, a rămas plăcut surprins de ţinuta europeană pe care o avea acesta ... cu clădiri înalte, din cărămidă roşie, dar printre care îşi făceau loc altele, din piatră albă. Chişinăul este cel mai mare oraş din partea sud-estică a Europei, ridicat la rang de capitală a unui stat, care are o isto-

rie milenară, dar care încă rămâne nedescifrată în mare parte, până astăzi. Există multe teorii şi versiuni despre istoria în devenire a localităţii, cert pentru noi, însă, sunt primele atestări documentare de la 17 iulie 1436 (prima), semnate de domnitorii Moldovei - Ilie şi Ştefan, care au întărit lui Oncea-logăfăt mai multe moşii drept răsplată pentru slujbă credincioasă şi de la 1466 (a doua), fiind legată direct de un document emis de cancelaria domnitorului Ştefan cel Mare, care a întărit „seliştea” Chişinău după Vlaicu Pârcălab, unchiul domnitorului, în posesia căruia satul (viitorul oraş) s-a aflat timp de mai bine de o sută de ani, trecând prin moştenire la nepoţi şi strănepoţi. Istoria de mai departe indică alţi proprietati ai acestei localităţi, ademeniţi fiind în special de posibilităţile sale economice. Geografic, localitatea era aşezată în calea drumurilor comerciale ce veneau din diferite locuri ale Basarabiei: drumul Orheiului, drumul Hânceştilor, drumul Tighinii ş.a. După 1576, stăpân al Chişinăului devine boierul Drăguşi, după 1616 un alt stăpân cu numele de Constantin Roşca, iar de la 1641, printr-un document semnat de domnitorul Vasile Lupu, localitatea trece sub stăpânirea Mănăstirii Sf. Vineri, rămânând în această situaţie până la începutul secolului XIX. Izvoare cunoscute, precum „Descrierea Moldovei ...” de Dimitrie Cantemir clasează Chişinăul de la începutul secolului al XVIII-lea după judeţele Lăpuşna şi Tighina în ceea ce priveşte dezvoltarea şi importanţa lui. Istoria a făcut însă, ca anume Chişinăul să fie localitatea pe care o preferă Rusia drept capitală a viitoarei gubernii (1818). Anume acest factor a condiţionat apariţia unor păreri nejustificate despre constituirea Chişinăului ca oraş, ignorându-se cu desăvârşire istoria de secole a originii acestei străvechi aşezări, mărturiile arheologice, care descoperă aşezări umane, ce datează încă din epoca de piatră. Cu alte cuvinte, un oraş fără de istorie – aşa se doreşte a fi prezentat actualul oraş Chişinău. Însă istoria adevărată, prin sursele sale primare ne mărturiseşte altceva. Deşi nu există o strategie planificată de investigare şi aplicare a cercetăilor ştiinţifice pentru Chişinău, în cazul diverselor cercetări şi săpături de şantier (indiferent de scop), tot mai frecvent apar dovezi incontestabile despre evoluţia oraşului, despre lucrări fundamentale şi durabile în timp. Un moment de popas la acest capitol pot fi catacombele Chişinăului, despe existenţa cărora până nu demult se oscila între mit şi realitate. Recent, în urma unor lucrări de excavare, la o adâncime de circa doi metri, în chiar Centrul Istoric al Chişinăului, căuşul excavatorului a dat de ziduri de piatră care seamănă să fi fost ale unor pivniţe. Dar aceasta este numai la prima vedere. Arheologii însă spun că vestigiile descoperite trădează formele unor pivniţe şi galerii subterane, ce fac parte dintr-un sistem de canalizare/apeduct de la sfârşitul secolului al XIX/lea şi începutul secolului al XX-lea. Astfel de sisteme au existat în cea mai mare parte a Oraşului Vechi şi fac parte din primul sistem de apeduct şi canalizare, construit pe timpul primarului Carol Schmid. La 20 decembrie 1892 a fost dată în exploatare prima tranşă a apeductului orăşenesc, care a pus bazele unei ere moderne în alimentarea oraşului cu apă potabilă. Săpăturile efectuate cu scop de construcţii a noilor imobile descoperă noi şi noi dovezi, care ne pun direct în faţa probelor reale, surprinse alteori şi din informaţiile secunde, pe care ni le pun la dispoziţie unele izvoare ale timpului, cum ar fi, spre exemplu, existenţa unei hărţi cu imaginea vetrei oraşului Chişinău, schematic desenată la anul 1800, care ne dovedeşte, că planimetria de astăzi a oraşului este practic neschimbată. Ceva mai devreme, săpăturile efectuale cu acelaşi scop, în perimetrul dintre Biserica „Măzărache” (datând din anul 1752 şi fiind cea mai veche clădire din Chişinău) şi a întreprinderii de stat „Spaţiile verzi” a scos la iveală amprentele unui sit arheologic important, cu numeroase hrube şi pivniţe, clădite din cărămidă, prezumptiv încă în secolul al XVIII-lea. Şi nu numai atât, au fost scoase la iveală şi alte numeroase vestigii umane, printre care ar fi, după părerea arheologilor ”o instalaţie, probabil, un apeduct din perioada premodernă”, acesta din urmă e şi firesc să fi fost acolo, dată fiind sursa de apă aflată chiar în preajmă. Din imaginile furnizate de mass-media este clar că e vorba de construcţii impunătoare, ample, cu bolţi solide. Evident, iarăşi ne mărturisesc arheologii, „nu putem admite că erau nişte beciuri pentru vinuri, ci subsolurile unor construcţii fortificate, mult mai vechi decât momentul desenării hărţii de la 1800, căci harta nu ne arată nimic de acest fel”. Multe „pete albe” există în cunoaşterea istoriei Chişinăului. Ele pot fi înlăturate doar prin cercetarea continuă, investigaţiile organizate în mod sistematic, profesional şi ştiinţific. Un mijloc sigur de studiu sunt documentele de arhivă. Mai mulţi cercetători, academicieni ca V. Matei, M. Cimpoi, N. Dabija ş.a. din Republica Moldova susţin, că numai în Biblioteca Naţională a României mai sunt încă fonduri basarabene nestudiate de nimeni, în proporţie procentuală de optzeci la sută. În arhivele din Turcia sunt indicate 1500 de documente referitoare la Basarabia; se regăsesc informaţii şi în Anglia, şi în alte ţări, nemaivorbind de Rusia. Situaţia precară în care s-a aflat pământul dintre Prut şi Nistru de-a lungul secolelor a făcut ca arhivele ei să fie împrăştiale în diferite colţuri ale lumii. Restituirea acestor arhive este de datoria cercetătorilor. Unul dintre ei este Iurie Colesnic, un descoperitor de valori istorice, poet, prozator, editor, om politic. El este şi autorul a nouă volume enciclopedice „Basarabia necunoscută”, în care reconstituie istoria Basarabiei prin biografia celor mai de seamă personalităţi al acestui ţinut. Alte trei volume sunt cărţile despre Chişinău – “Chişinăul şi chişinăuienii”, „Chişinăul din amintiri „Chişinăul din inima noastră”. Este în curs de apariţie şi al patrulea volum, cu un titlu provizoriu „Chişinăul din visele noastre”. Fiecare din aceste cărţi îşi are specificul său, dar toate demonstrează stăpânirea adecvată a instrumentarului ştiinţific de specialitate şi disponibilitatea nelimitată în privinţa efortului ştiinţific al lui Iurie Colesnic. Ele se înscriu în circuitul valoric al patrimoniului cultural al oraşului. Această trilogie constituie faţe-

ta Chişinăului de altă dată, îl însufleţeşte prin scriitorii, arhitecţii, artiştii plastici, istoricii săi, prin clădiri şi compexe monumental-arhitectonice, chiar dacă, din păcate au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie. Perioada interbelică reprezintă o pagină aparte în istoria Chişinăului. În 1944, Prutul a fost trecut fără posibilitatea de reîntoarcere de către mulţi basarabeni -„emigranţi”. Cu ei au luat şi o bună parte din viaţa oraşului, din cunoştinţele lor, din activitatea şi dăruirea de sine, dar care a fost mai apoi relatată în România în cadrul unor confesiuni, scrisori, mărturii, autobiografii, fotografii cu notiţe ş.a. Ele constituie vestigii importante din perioada românească a Chişinăului interbelic. Istoria adevărată o fac oamenii. Din aceste destine, Iurie Colesnic a creat spiritualitatea oraşului, din frânturi şi cioburi a reconstituit şi reconstruieşte profilul adevărat al oraşului. Ca un istoric adevărat, el şi-a pornit căutările prin cimitirele şi paraginile Chişinăului. Trecute prin viziunea sa de interpret al istoriei în baza românismului (ţinutul dintre Prut şi Nistru a putut să existe anume datorită acestui românism, deoarece i-a dat posibilitatea deschiderii spre cultură: Basarabia a fost 106 ani în dependenţă faţă de imperiul Rus, dar sufletul nu i s-a alterat), autorul reuşeşte să contureze statutul de capitală culturală a Chişinăului: 37 de personalităţi, activişti în diverse domenii ale artei şi culturii naţionale, 37 de portrete eseistice de model enciclopedic au fost doar câteva dintre subiectele ce fac obiectul celui de-al treilea volum despre valorile basarabene „Chişinăul din inimă” (Iurie Colesnic). El susţine că misiunea celor care studiază astăzi istoria este să menţină echilibrul între valorile trecute şi cele care se nasc. Totodată autorul trage un semnal de alarmă şi spune în cartera sa că în câţiva ani, dacă nu se vor lua măsurile care se impun, tezaurul arhitectural-cultural al oraşului se va degrada. De aceea, în viitorul său volum „Chişinăul din visele noastre” , el încearcă să definească strategia de dezvoltarea pe mai departe a oraşului, în aşa mod, cum a fost visat pe vremuri de arhitecţi şi ideile cărora nu s-au mai realizat. Chişinăul, ca orice alt oraş, este o complexă entitate urbanistică, operă seculară, construită prin creaţia generaţiilor, este expresia materială, politică şi spirituală a poporului, a experienţei istorice şi a tradiţiilor. A rămas în urmă şi jubileul de 575 ani ai oraşului. Chişinăuienii l-au întâmpinat cu fast şi bucurie. Aceasta este istoria, important este să nu fie dată uitării. Construit, ars din temelii şi reconstruit din nou, Chişinăul ne vorbeşte prin mărturiile sale care nu încetează să iasă la suprafaţă din cenuşa substraturilor de provenienţă autohtonă. Referinţe bibliografice: 1. Chişinău: enciclopedie. Editor: Iurie Colesnic. Ch.: S. n., 1997, 568 p. 2. Colesnic, Iurie. Chişinăul din amintire. Ch.: Grafema Libris, 2011, 514 p. 3. Colesnic, Iurie. Primarii capitalei basarabene. In: Limba română: revistă de ştiinţă şi cultură. 2003, nr. 4-5, pp. 39-47. 4. Localităţile Republicii Moldova: Itinerar documentar-publicistic ilustrat: [în vol.]. Alcăt.: Victor Ladaniuc şi Tudor Ţopa. Ch., 2001. Vol. 3, 648 p. 5. Sainciuc, Lică. Colina antenelor de bruiaj. Casa Cărţii „Mitropolit Petru Movilă”. Ch.: ed. Museum, 2000, 95 p. (Col. Scrieri despre Chişinău). 6. Cember, Olesea. Descoperire arheologică în centrul Chișinăului: Primul sistem de apeduct al orașului [Resursă electronică]. Disponibil pe http://diez.md/2014/02/27/descoperire-arheologica-in-centrul-chisinauluiprimul-sistem-de-apeduct-al-orasului/, ultima actualizare 25.04.2014 7. Arheologie în Vatra orașului Chișinău [Resursă electronică]. Disponibil pe http://ochiuldeveghe.overblog.com/article-vatra-ora-ului-chi-in-u-40543791.html, ultima actualizare 25.04.2014

Bogdan Istru – 100 de ani de la naştere La Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, în Sala cu cămin, pe data de 14 aprilie, ora 15.00, a avut loc o serată de comemorare a scriitorului Bogdan Istru: 100 de ani de la naştere. La întrunire au participat scriitorii: Teo Chiriac, Vladimir Beşleagă, Nicolae Roibu, Raisa Suveică, Vlad Zbârciog, Ion Ciocanu, Grigore Chiper, Nicolae Spătaru, Titus Ştirbu, Călina Trifan, Vasile Galaicu, Tudor Ţopa. Moderator – Arcadie Suceveanu. La eveniment au asistat directorul Muzeului de literatură „Mihail Kogălniceanu” Valeriu Nazar şi strănepoata poetului, Cristina. Au fost prezente Radio Moldova şi TV Chişinău. În cadrul evenimentului, actorul Alexandru Dicusar şi grupul de la Teatrul Ginta Latina au interpretat trei cântece pe versurile lui Bogdan Istru. În cuvântul său de deschidere, Preşedintele USM Arcadie Suceveanu a evocat figura lui Bogdan Istru ca om cultivat în spiritul modelelor universale, îndeosebi franceze. A amintit că poetul a fost printre acei câţiva scriitori basarabeni care au fost comentaţi de G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii de la origini până în prezent, stabilind o descendenţă bacoviană a poetului cu deplasare spre poetica lui Arghezi. Istru a făcut parte din generaţia de scriiotori sovietici care a făcut mari compromisuri de ordin ideologic. Este vorba de poemele de proporţii Pohoarnele, Tatarbunar, Canalul Volga-Don. În timpul Perestroicăi, Istru a făcut încercări de recuperare, dar a fost târziu pentru el. În perioada postsovietică s-au întreprins câteva acte de recuperare a operei lui Istru: au fost editate volumele Pasărea albastră şi Vocea memoriei. Bogdan Istru se numără printre acei intelectuali care au semnat în 1988 acea listă de revenire la grafia latină (în calitate de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, a fost plasat primul pe lista cu cei 66 de semnatari).

Anton Moraru a menţionat, în calitate de istoric şi de biograf al lui Bogdan Istru, câteva date importante din viaţa poetului. A menţionat că Istru a evitat în 1949 o persecutare din partea autorităţilor staliniste, eveniment sinistru care l-a marcat toată viaţa. A fost membru al unei comisii de cultură contribuind la crearea Aleii Clasicilor, la readucerea din România a monumentului lui Ştefan cel Mare. Cunoscător fin al limbii române, a contribuit la păstrarea limbii române literare în locul slang-ului transnistrean propagat în perioada imediat postbelică. Ion Ciocanu a scos în evidenţă unele dedesubturi ale poemului Copacul idrasil al lui Bogdan Istru. A fost şi un om al timpului: a respins o prefaţă a lui Ion Ciocanu care stabilea unele carenţe interpretabile ideologic, utilizate în poemul său Pohoarnele. Până la urmă poetul a apelat la o prefaţă a lui Senic. Vladimir Beşleagă a remarcat că aceste comemorări reprezintă un bun prilej de a clarifica ce a fost pentru scriitori acel timp sovietic şi ce au făcut scriitorii atunci. În formule sintetice, Vladimir Beşleagă a remarcat că Istru a fost un personaj simpatic, dar a stat în umbra celor doi idoli sovietici: Bucov şi Lupan. S-a numărat printre cei ce au suferit de dublă identitate. Nu a avut voinţa şi nici combustia necesară ca să revină în forţă la unelte după dezavuarea stalinismului. Victor Prohin a spus că Bogdan Istru a trăit toată viaţa fiind ameninţat de o sabie a lui Damocles. A amintit de câteva secvenţe biografice: la o întâlnire cu cititorii poetul Bogdan Istru a povestit cum a tipărit prima carte, cum a călătorit în Austria şi pe cele 30 de ruble schimbate a cumpărat un volum de Rilke în original. Raisa Suveică a subliniat că, în ciuda vitregiilor timpului, Bogdan Istru a fost extrem de consecvent în lirica sa intimă. A pledat mereu pentru valorile omului simplu şi ale adevărului, pentru baştină. A reprezentat un exemplu de limbă literară corectă. Autoarea este de părere că nu ar trebui scoase în vileag laturile ideologizante ale scriitorilor care au rămas definiitiv cu emblema de sovietici. E nevoie de clemenţă şi îngăduinţă faţă de ei. Călina Trifan a citit, în final, un bun poem de Bogdan Istru, publicat în primele sale plachete din perioada interbelică.

Sursa: site-ul USM - http://dev.uniuneascriitorilor.md/event/bogdan-istru-100-2/

Material cules şi propus de Elena Roşca

UMOR Supărare mare de George Rizescu De cinci zile şi cinci nopţi, toate televiziunile de nişă transmit aceeaşi tragedie. A fost arestat Preşedintele Judeţului, domnul Niminescu! Să recunoaştem cinstit, vestea că omul cel mai puternic al Judeţului este încătuşat ca ultimul borfaş de rând ne-a cutremurat pe toţi mai mult şi mai periculos decât cutremurul cel mare din anii şaptezeci... Cum, cine, şi pentru ce? Acestea sunt întrebările care ne macină la toţi sufletele şi ne fac să stăm cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor, seară de seară, pentru a afla amănunte, păreri, opinii... Ca buni cetăţeni ai Urbei, am plâns şi noi două zile şi două nopţi aşa cum se plânge după un om mort, după care, ne-am dat seama că plânsul nostru are în el ceva fals, nedemn, ceva forţat şi chiar comic... Mai întâi ne-am dat seama că domnul Preşedinte nu poate fi plâns în felul ăsta pentru simplul motiv că domnia sa nu a murit! Cum să plângi ca prostul, în hohote, fie ele şi false, dacă distinsul nostru personaj încă nu a dat ortul popii? Pe ce lume ne aflăm? Nu vi se pare că este vorba despre un „priveghi politic” fals? Aşa cum deja v-am anunţat, domnul Niminescu, graţie unor nenorocite de stenograme surprinse „doloziv”, cum zic amicii săi politici, de nişte procurori „fără conştiinţă civică”, a fost numai un picuşor arestat, adică reţinut de procurori în condiţii civilizate pentru a da socoteală cu privire la nişte fapte de natură penală, atât şi nimic în plus! Ori plânsul nostru era un plâns cu fermitate şi tragism, era ceva ce de regulă se foloseşte numai în cazuri, repet pentru cine vrea să ne dea crezare, de dispariţii definitive şi evident tragice, ori, aşa cum deja v-am spus, aici nu este cazul. Este foarte adevărat că plânsul nostru a fost un pic influenţat şi de felul în care plângeau ziariştii şi oamenii televiziunilor domnului Preşedinte, dar ne-am dat seama la timp că respectivii profesionişti ai ştirilor erau bine plătiţi pentru lacrimile ce le şiroiau pe obraji, ori în cazul nostru, pur şi simplu plângeam ca proştii, fără să primim ceva la schimb! După cum s-a aflat imediat în Urbe, şi trebuie să ştiţi că la noi în oraş se află la timpul potrivit şi cu lux de amănunte orice fel de necaz ori bucurie cu consecinţe în plan comunitar, domnul Preşedinte a fost, iar repet pentru cei care nu dau crezare vorbelor noastre, numai „uşor” arestat pentru nişte nenorocite de fonduri europene, fonduri care, având un regim juridic ceva mai special, şi supuse unei vizibilităţi internaţionale speciale, s-au

„evaporat” undeva graţie unor inginerii administrative ce nouă ne scapă, prin complexitatea lor pur legală, prin firmele economice ale copiilor domnului Preşedinte. Observaţi cât de complexă este tărăşenia? De ce să ne amestecăm noi acolo unde nici chiar cei de la Parchetul anticorupţie, specialişti de vază, plătiţi straşnic de popor, nu reuşesc să se amestece cu vreun folos? Altfel spus, în speţa noastră se joacă un fel de montaj literar-artistic cu un subiect mărunt şi banal, cu un presupus hoţ din zona minunatului nostru regim politic şi un organ de urmărire penală ce vrea de vreo douăzeci de ani să-şi tot facă, chipurile, datoria, dar, din motive pe care noi nu le ştim, doar le bănuim, nu prea reuşeşte nimic... Graţie nenorocitului de eveniment, noi, micimea asta clevetitoare şi fără interes partinic, ne-am mai dat seama că nici domnul Preşedinte al Judeţului nostru nu este aşa cum îl prezintă minunatele noastre televiziuni de nişă, adică nu este un „biet bărbat ajuns la capătul puterilor”, mai ales că, în cazul domniei sale nici nu este vorba despre un caz penal clasic în care legea să se aplice şi să se respecte aşa cum se aplică şi se respectă pentru orice alt prăpădit de cetăţean normal, adică fără funcţii politice aşa cum are domnia sa! Repet, pentru a vă uşura înţelegerea fenomenului şi vă spun încă o dată pentru a clarifica acest amănunt esenţial al poveştii noastre, că în cazul domnului Preşedinte de Judeţ, fapta penală pentru care este acuzat, înainte de a fi o banală faptă penală de furt din fondurile europene pentru care orice muritor de rând ar trebui să fie imediat condamnat la închisoare cu executare, este considerată, prin poziţia specială în politica locală a domnului Preşedinte, o faptă de „luptă politică” dusă cu „duşmănie, rea-credinţă şi înverşunare” de opozanţii domniei sale! Aşa se scrie şi la gazetele noastre locale, aşa se scrie şi prin ziarele cu tiraj naţional şi tot aşa se comentează, seară de seară, de vreo trei zile de la nenorocitul eveniment pe toate canalele de ştiri ale televiziunilor apropiate culorii politice a domnului preşedinte! Cu alte cuvinte, vreau să vă spun, aşa ca să ne fie tuturor clar ca lumina zilei, că orice acuzaţie care i se face domnului Preşedinte, nu poate fi, aşa, o simplă acuzaţie, ci este, dincolo de orice conţinut infracţional al faptei, mai întâi „o acuzaţie cu iz politic”!... Nu ştiu precis, dacă cineva întreg la cap poate să înţeleagă ce spun eu aici! Mai explicit, dar destul de rudimentar în compunerea frazei ar suna cam aşa: un hoţ cu funcţie politică mare, aşa cum în speţa noastră are domnul Preşedinte de judeţ, nu este tocmai un hoţ normal, ca toţi hoţii, şi, în consecinţă, nici nu poate fi arestat ca toţi hoţii ori, Doamne fereşte condamnat ca toţi hoţii! Unii dintre noi, cetăţeni de bună credinţă, cu dragoste şi interes pentru viaţa noastră politică, chiar ne întrebăm dacă oamenii politici importanţi ai ţării nu ar fi mai potrivit să-şi voteze un alt tip de cod penal şi chiar o altă legislaţie în care atât faptele încriminate, dar mai ales pedepsele pentru astfel de fapte, dacă sunt săvârşite de oamenii politici să nu mai fie deloc judecate şi nici anchetate, pentru că aduc prejudicii de imagine clasei politice şi implicit nouă, celor care susţinem cu votul nostru această clasă politică! Sigur, aici nu este cazul să intrăm noi în amănunte de vorbărie specifică justiţiei şi nici de tehnică penală mai ales că dincolo de orice speculaţii pe această temă, noi trebuie să ştim că în Ţara asta care este şi a noastră, cetăţenii, chiar dacă sunt egali la plata taxelor şi impozitelor, egali în drepturi şi obligaţii, egali în sărăcie ori avuţie, nu sunt egali şi în faţa Justiţiei, adică nu sunt egali în zona răspunderii penale pentru faptele lor penale... Pricepeţi ceva din ce vă spun eu aici? Vin în ajutorul domniilor voastre cu o explicaţie suplimentară şi vă spun că, unui prost ca mine, dacă i se întâmplă vreun necaz, imediat plăteşte penal pentru fapta sa... O să spuneţi că aşa este normal, de, cine m-a pus să fiu prost, şi mai ales, cine m-a pus să fac o faptă penală? Aveţi dreptate şi cum observaţi, nici nu comentez! Unde-i lege, nu-i tocmeală şi într-o democraţie sănătoasă orice tip de prost ori de hoţ dovedit trebuie să plătească penal, administrativ şi chiar politic pentru fapta sa! Doamne ajută, aşa să fie şi aşa să se întâmple pentru că vrem şi noi să trăim într-o ţară normală şi într-o democraţie adevărată! Numai că, şi aici trebuie să vă iau drept martori ai evenimentului, la domnul Preşedinte al Judeţului este normal să nu i se aplice aceleaşi reguli, pentru că omul, adică domnul Preşedinte, are răspundere politică imensă şi are familie numeroasă, cu obligaţii pe măsură, plus o turmă de prieteni buni şi foarte buni faţă de care, aşa cum se obişnuieşte în lumea bună, are şi mari datorii morale... Ce nu vrea să înţeleagă lumea asta a noastră, şi este grav că n-a ajuns încă la cultura potrivită acestui gen de înţelegere morală, este faptul că egalitatea asta de tratament juridic, cum spun unii specialişti în drept, nu poate funcţiona, aşa, orbeşte, aşa, necontrolat şi chiar sălbatic pentru fiecare cetăţean român! Păi, una este să te cheme Gheorghe sau Ion, pur şi simplu, şi alta este să te cheme tot Gheorghe sau Ion, dar să-ţi atârni în spatele numelui şi o funcţie politică... Se schimbă imediat situaţia! Gheorghe sau Ion cel simplu (şi, aş adăuga eu, şi cel prost), nu poate să fie judecat în acelaşi fel şi după aceleaşi reguli ca Gheorghe sau Ion care şi-au adăugat în spatele numelor o funcţie politică! Omul cu funcţie politică, dragii mei, are alt statut, alte obligaţii, alte viziuni despre lume şi viaţă, alte răspunderi, ori omul fără funcţie politică este pur şi simplu un muritor de rând şi atât! Ce nu e normal, nu e normal şi lumea trebuie să înţeleagă acest amănunt!

Hoţia lui Gheorghe sau hoţia lui Ion cel simplu, este un fel de hoţie normală făcută de nişte oameni normali, iar hoţia lui Gheorghe şi Ion cu adaos politic sub nume , se înţelege că este hoţie de alt tip, de alt calibru, cu altă încărcătură emoţională şi cu alte interese de luat în seamă în caz de arest ori judecată! Altfel spus, aşa cum vedeţi şi domniile voastre, prostimea asta a noastră ar vrea, nici mai mult, nici mai puţin, să fie judecată în caz de hoţie după aceleaşi reguli cu distinşii noştri politicieni! Simţiţi unde este toată încurcătura şi neînţelegerea fenomenului? Unde naiba s-a mai văzut o aşa prostioară? Cum să fie judecate sluga şi stăpânul după aceleaşi proceduri legale? În ce ţară trăim? Iată de ce, în deplină cunoştinţă de cauză, apreciez extrem de favorabil intervenţia de bun simţ şi de adâncă reflecţie filozofico-politică a domnului Preşedinte Polta, în cazul domnului Preşedinte al Judeţului nostru, care plin de justă indignare, a spus după cum urmează: „Preşedintele nostru este nevinovat! Când o să venim noi la putere o să demonstrăm că numai Parchetul şi D.N.A.-ul sunt de vină că i-au făcut dosar penal doar pentru faptul că este membru al Partidului nostru!”. Corect, domnule Președinte Polta! Dumnezeu să vă aibă în pază, să vă lumineze mereu calea şi drumul drept spre conducerea Partidului spre cele mai înalte năzuinţe, cu remarcabile rezultate în dezvoltarea multilaterală a ţării şi înaintarea noastră direct spre... Aici n-am să mai fac precizările de rigoare, că toată lumea ştie cum se termină această minunată formulă de politică specifică acestei ţări şi nu vreau să fiu considerat drept un fost nenorocit de comunist... Oricum, şi fără să mă pronunţ pe finalul urărilor de mai sus, cu toată vrerea mea, cu toată energia de care sunt capabil şi cu toată dragostea mea pentru conducătorul nostru mult stimat şi iubit, eu aprob şi susţin acest punct de vedere al domnului Polta, cu menţiunea că este demn, cinstit şi foarte, foarte uşor partinic! Am adăugat acest „foarte, foarte uşor partinic” pentru a lăsa să se vadă că judec cinstit o faptă şi o atitudine cinstită, că sunt obiectiv şi chiar recunosc o minimă doză de subiectivism politic în spusele domnului Polta! Vreau totuşi să fiu categoric şi să spun cât se poate de răspicat! Prostimea să-şi vadă lungul nasului şi culoarea obrazului! Un preşedinte de judeţ, şi-l am în vedere numai pe preşedintele judeţului nostru care este de sorginte social democrată, atenţie că nu mai repet şi vreau să le intre tuturor în cap, nu este oare-cine! Are în spate mii de voturi populare, are în primire gestiunea averii unui Judeţ şi mai are de partea sa imaginea politică a unui Partid care, indiferent ce vor spune unii şi alţii, nu poate fi terfelită după bunul plac al unor netrebnici de procurori şi anchetatori de tot felul... Furtul, în cazul domnului Preşedinte, nu poate fi considerat niciodată furt pentru că niciodată un astfel de personaj politic nu poate să fure în sensul clasic al faptei de furt, ori asta n-au cum să înţeleagă derbedeii ăştia de anchetatori! Dragii mei, distinşi cititori şi oameni de rând, un om politic niciodată nu fură, nu minte şi nu ascunde adevărul! Un om politic este mai presus de imaginaţia minţii noastre de oameni normali, este alesul nostru dictat de Bunul Dumnezeu şi se înţelege că niciodată Bunul Dumnezeu nu fură, nu minte şi nu ascunde adevărul! Preşedintele judeţului este împuternicit prin lege să transforme aşa-zisul furt clasic, într-o banală repartiţie legală de fonduri! Aici este minunea şi simplitatea gestului pe care procurorii nu-l înţeleg şi continuă cu încăpăţânare să prezinte o aşa-zisă cheltuială de fonduri europene făcută cu aprobări şi semnături legale, drept un furt sadea, pe motiv că, vezi Doamne, nu avea dreptul domnul Preşedinte al judeţului nostru să facă, exact ce vrea domnia sa cu acele repartizări de fonduri! Păi, bă, prăpădiţilor, dacă nici domnul Preşedinte al judeţului, cel mai important om politic al zonei noastre de interes, nu are aceste drepturi, atunci cine le are? Faceţi voi alte legi şi daţi fondurile europene pe seama prostimii... Treziţi-vă la viaţă, domnilor, priviţi realitatea în faţă şi încercaţi să faceţi diferenţierile ce se impun între faptele unui Preşedinte de judeţ şi faptele unui om de rând! Suntem totuşi un Stat de drept, avem şi noi onoare, principii, valori morale la care să ne raportăm... A venit vremea să diferenţiem justiţia ce se face pentru domnul Preşedinte al Judeţului de justiţia ce trebuie să se facă pentru prostul de rând. Gata cu egalitarismul ăsta nenorocit şi prost înţeles! N-am dat jos comunismul, cu jertfe de sânge şi lupte care au înspăimântat lumea, pentru a rămâne pe cap cu egalitarismul ăsta nenorocit al răspunderii penale, la fel pentru fiecare! Şi mai este ceva ce lumea nu înţelege. Păi, dacă s-ar aproba aşa de simplu aplicarea legii pentru toţi cetăţenii Patriei noastre nu vă daţi seama că Ţara asta ar rămâne fără politicieni? Ar rămâne Patria fără administraţie centrală, fără administraţie locală, fără conducere la armată şi chiar fără o parte însemnată din clericii de frunte ai B.O.R.! Unde am ajunge? Cine ne-ar mai întinde o mână de ajutor? Ce stat din U.E. ne-ar mai considera demni de respect, dacă ne-am aresta şefii politici pentru orice faptă de furt ori corupţie?

În concluzie, aşa, la prima impresie, rog televiziunile de nişă favorabile actualei opoziţii să facă reportaje, să facă filme, să aducă toţi reporterii de care dispun pe micile ecrane şi să ceară împreună cu conducerea noilor democraţi-supra-sociali eliberarea de îndată a preşedintelui nostru de judeţ şi condamnarea fără judecată şi fără alte presupuse proceduri legale a tuturor celor care au adus afronturi acestui minunat om politic, pe care noi, prostimea, sau cum o-ţi vrea să ne numiţi, voi ăştia de la putere, l-am ales de fiecare dată în ultimii douăzeci şi cinci de ani cu peste nouăzeci şi nouă la sută ca procentaj de iubire şi aleasă stimă... Nu ştiu ce cred liberalii, dar dacă tot s-au unit în cuget şi simţiri cu poliţiştii, atunci ar face bine să declare grevă pe termen nelimitat în politica română şi să nu se mai arate electoratului până nu-şi revin în drepturi poliţiştii care au fost deranjaţi de nemernicul D.N.A.! Indignat şi profund jignit, strig ca un om normal: „Jos D.N.A-ul, Parchetul şi orice alt instrument de intimidare politică asupra distinsului nostru preşedinte de judeţ!”. Să lăsăm ipocriziile, să lăsăm prostioarele fără rezultat politic şi să ne ocupăm de revenirea pe scena politică a lui Naste-Curlescu-Neam-Prost şi el, la fel de nevinovat cum este şi Preşedintele judeţului nostru, plus pleiada din jurul domnului Preşedinte de onoare al Partidului super-social, domnul Jean Bordel! Ei sunt eroii naţiei noastre dragi, cinstite şi oneste şi cu ei să mergem spre noi victorii înainte! Fiţi deştepţi, domnilor, politica nu se face cu jumătăţi de măsură... Noi, aşa-zisa prostime, abia vă aşteptăm în mijlocul nostru, să vă depuneţi cât mai repede candidaturile şi să ne oferiţi la fel de repede, plăsuţele alea cu produse pentru nevoile noastre pur animalice, după care, cuminţi ca întotdeauna, să mergem la urne şi să vă votăm interesele, altfel spus, că oameni suntem, să vă iertăm de toate păcatele! Semnez cu mândrie şi cu aleasă dragoste patriotică, Un simplu alegător, uşor, dar foarte uşor revoltat...

când toarnă pelin. Să steie alături aicia, pe zadă, ne cânte vioara o veche baladă şi lacrima seacă şi doruri s-adune la crâşmă de-a pururi durerea apune. Când în jur totu-i ceaţă, Cântul zboară pe strune, Crama e Paradisul, Vinul e ...o MINUNE!!

Mariana Dobrin

Cântăreţii lui Bachus (Parodie la poezia “Cântăreţii bolnavi” de Lucian Blaga)

EPIGRAME - IDILE Declaraţie de dragoste

Ne purtăm cu grăbire pasul nostrum spre cramă, ah, iară şi iară vinul dulce ne cheamă unde lacrima viei în butoaie apune, în timp ce cobzarul cu foc zice-n strune. Paharul nu seacă, butoiul e mare, hangiule toarnă mai cu zor în pahare! Chimirul sub haină este plin, frăţiore, îl golim pân’ la ziuă, curgă vinul izvore! Adă şi o hangiţă cu sânii de crin, în boale ne bage

Eşti comoara mea cea mare, Dragă, mult te preţuiersc! Tu-mi eşti uşă la intrare, De-asta zilnic… te trântesc!

Întrebare -Tatăl tău e terorist? Zău, că simt că-mi pic-o plombă. - Dragă, eşti cam... tupeist! - Nu, iubito, tu eşti BOMBĂ!

Suferinţă Ochii mei au o problemă, Simt că nu mă pot abţine. Ştii care-i a lor dilemă? Nu-i pot dezlipi de tine.

Iar un altul vine după Şi normal că le astupă. Numai că de la o vreme Avem şi ceva probleme: Cel cu pomii de plantat În concediu e plecat.

Propunere discretă Cu-a doua soaţă semeni foarte bine Şi-ţi spun aşa... cu multă bucurie! -De câte ori te-ai însurat, creştine? -Am la activ doar...o căsătorie.

Lipeala N-ai o hartă pe la tine, Domnişoară prea frumoasă? Că m-am rătăcit, vezi bine În privirea-ţi lunecoasă!!!

Epigrame (Citite în şedinţa din data de 05 mai 2014 a Cenaclulului „N. Gr. Mihăescu - Nigrim”, Buzău)

La agăţat

de Liviu Gogu

Corpul tău frumos conţine Nouă zeci la sută apă Şi-al meu, după cum vezi bine, Are-o sete... simt că-mi crapă!

Un punct de vedere diferit de cel bacovian în legătură cu mesajul versurilor „Plouă, plouă, plouă/ vreme de beţie – ” „Plouă, plouă, plouă,/vreme de beţie – ” Scria ieri poetul cu melancolie, Eu, după un secol, fac o completare: Poţi bea şi când ninge, şi-atunci când e soare!

Diagnostic Eşti obsedată de vreo lună, Te-am spionat aşa... pe blat, Că, fără jenă, ai umblat Prin mintea mea nebună.

Resemnare mioritică Nu-nchin o odă bucuriei, Nu am de ce, pentru că-s trist, Nici nu mă las pradă mâniei, Mă mulţumesc doar… să exist.

Argument Ştiu că nu sunt prea înalt, Vezi şi tu că-s mititel, Da-l întrec pe celălalt Când mă sui pe... portofel.

Unei actriţe netalentate Pe scenă este o minune, Îi şade bine-n orice rol... Dar, numai când piesa impune… Să-şi etaleze trupul gol. Sfat de Mărţişor Când iei oraşul la picior, Să-i cumperi ei un mărţişor, Ai grijă s-aibă-n loc de şnur, Ceva-mpletit din… aur pur.

Munca în echipă de Bidulescu Constantin

Unui… neisprăvit Când mori, tot laşi un pumn de oase, Ori într-o urnă ceva scrum, Mă-ntreb: el însă ce-o să lase, Căci e… nimic de pe acum?!... Pe-un câmp curăţat de snopi Nea Ilie săpa gropi. Un sătean mai tinerel Intră în vorbă cu el: – Bravo! nu te-ai plictisit? – Pentru asta sunt plătit. – Dar acel ce vine după De ce oare le astupă? – De acum pân-la asfinţit, Tot aşa, că e plătit. Şi mai află, dacă vrei, Suntem în echipă trei Eu fac gropi pân-la amiază Vine altul şi plantează,

Apelul unui politician către confraţii săi. Acum, când s-a întins hoţia, Din Lunca Dunării,-n Carpaţi, Noi să fim pilde-n România: Să nu furăm… de la confraţi! Păstorit modern (inspirată din reclama tv, la smartphone, cu ciobanul Ghiţă) Ciobanul rumen în obraz Stă-ntins la umbră, în brădet, Şi-şi mână turma pe islaz, De pe smartphone… prin Internet...

Cine vrea ca înţelesu-n Scrisul nostru să-l găsească, Nu-și mai bată capu-aiurea Și nici limba nu-și stâlcească.

Şi berbecii-s trecători Atunci când falnicul berbec, Era în turma lui… pe val, N-avea habar, sărman zevzec, Că va sfârşi… cojoc ori şal.

Noi avem un stil aparte Ce la mulţi le pare-ascuns; Înţelesu-i printre rânduri Sau în titlu. Nu-i de-ajuns ?

La Judecata de Apoi a poeţilor

Haideţi deci să facem versuri Să ne-ascundem în cuvinte... Să se-ntrebe cititorul Dac-avem ceva la minte.

de Mircea Coroș

Dac-o fi vreo condamnare Și poeţii luaţi pe sus, Noi sperăm s-avem scăpare Spunând: C-am făcut rebus ! Și-om vorbi ca somnambulii Ce nu știu ortografia Convingând acea instanţă Că am scris cu pălăria! Noi nu scriem cu adresă Noi nu scriem cu-nţeles Asta e deviza noastră Și scăparea , mai ales !

Noi nu scriem cu adresă, Noi nu scriem cu-nţeles, Asta e deviza noastră Și scăparea mai ales.

Arte... Teatru „Cu pasiune despre teatru: decorul și costumele” -

Interviu cu scenografa Oana Cernea, realizat de Claudia Elena Peter

Pe Oana Cernea am cunoscut-o în urmă cu 15 ani, la admiterea pe care o susţineam amândouă cu mare emoţie, la Facultatea de Arte. Încă de atunci, scopul ei în viaţă, profesional vorbind, era foarte clar stabilit: „vreau să devin scenografă”. După 5 ani de studii și multe spectacole unde a semnat asistenţa de scenografie, a devenit angajată a Teatrului Regina Maria din Oradea. Scenografă cu patalama! Această meserie nu presupune însă exclusivitatea unei scene, Oana a semnat decoruri și costume pentru spectacole montate în teatre din alte orașe, îmbogăţind cu un palmares impresionant frumuseţea și originalitatea fascinantului domeniu al scenografiei. Claudia Elena Peter: Cum s-a înfiripat visul tău de a alege asemenea carieră?

Oana Cernea: Ceea ce-mi aduc aminte cel mai bine din copilăria mea sunt eu, cu un creion în mână, desenând pe orice foaie găseam, rătăcită prin casă sau pictând scene din povești. La un moment dat, părinţii mei au decis că acesta e lucrul care trebuie să-l fac în viaţă, din moment ce e singurul pe care îl fac aproape necontenit. Și se părea că aveam ceva talent. Termenul de „scenografie” ca meserie, l-am descoperit în jurul vârstei de 11 ani de la sora mea, pasionată de teatru, care mă căra cu ea la toate spectacolele Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Aceasta a fost vârsta când m-am îndrăgostit incurabil de teatru, scenă, actori, de tot ce însemna lumea de dincolo de cortina grea de catifea. Spectacolul de teatru era marea mea bucurie, așa încât eram nelipsită de la reprezentaţii. Știam pe de rost replici întregi, făceam acasă schiţe cu decorul și costumele pe care le vedeam pe scenă. În momentul în care sora mea a devenit actriţă și am avut ocazia să pătrund în spatele cortinei și să înţeleg magia care stă în creaţia unui spectacol. A fost imposibil să-mi doresc să fac altceva. Era ocazia de a combina cele două pasiuni ale mele: desenul și teatrul. Din acel moment, cel mai important scop a fost să devin scenografă, iar drumul nu a fost ușor. Dar am simţit întotdeauna că meseria de scenograf mă va „Cenușăreasa”, regia Eugen Ţugulea, scenografia Oana Cernea împlini ca artist, mă va ajuta să eliberez din sufletul meu dragostea și pasiunea pentru teatru. Cum decurge munca scenografului pentru un spectacol? Ne dezvălui puţin pașii în execuţia decorului și a costumelor, partea palpabilă în efemerul teatrului? Întregul proces este frumos și inedit. Fiecare etapă în „nașterea” unui spectacol, a unui decor sau costum are în spate gânduri, idei, pasiune. Totul începe de la textul propus sau ideea principală a spectacolului. În munca unui scenograf prima întâlnire cu regizorul spectacolului este sâmburele de la care pornește ideea scenografică. Apoi urmează munca mea de concepere a schiţelor, în variantele posibile de decor și costume. Acesta este momentul în care sunt liberă să îmi aștern pe foile albe toate viziunile mele năstrușnice sau cuminţi, în legătura cu textul respectiv. A doua întâlnire cu regizorul este cea decisivă în care se stabilește cum va arăta spaţiul de joc, în ce costume vor fi îmbrăcaţi actorii, adică partea estetică ce întregește esenţa conceptului regizoral. În această etapă începe cu adevărat munca de scenograf. De la stabilirea și alegerea materialelor din care va fi confecţionat decorul și costumele, la discuţiile cu personalul tehnic de la ateliere pentru găsirea celor mai bune soluţii de construcţie a decorului, la probele de costum cu actorii și asistarea la repetiţiile pe scenă. Până la partea care mie îmi place foarte mult, finisarea în detaliu a elementelor scenice, etapă în care mă implic personal la fiecare spectacol, executând sau pictând obiecte cu cea mai mare plăcere. Momentul în care decorul este executat este urmat de repetiţia tehnică. Împreună cu tehnicienii de scenă montăm decorul, iar actorii se pot desfășura în libertate în spaţiul de joc, îmbrăcaţi în costumele de spectacol. Este momentul în care un scenograf respiră adânc, realizând că partea estetică a spectacolului prinde contur, apoi se concentrează pe detaliu, încercând să desăvârșească întregul concept scenografic. O dată cu premiera, munca scenografului se încheie, la fel ca a regizorului, cu toate că mie îmi place să am grijă în continuare de Costume pentru spectacolul „Opt femei”, de Robert Thomas, regia spectacolele mele, să mai fiu măcar din Radu Nechifor, scenografie Oana Cernea. când în când de folos la retușarea sau re-

condiţionarea unui obiect scenic. Așa mă simt eu aproape de creaţia mea. Pe lângă scena „oamenilor mari”, ai montat multe spectacole pentru copii, ești cunoscută și ca o talentată creatoare de păpuși. Care din cele două domenii te atrage mai mult? Adevărul este că îmi place la nebunie să fac scenografii la spectacole pentru copii. Mă simt mult mai liberă când încerc să mă transpun în mintea unui copil și să încerc să realizez decoruri care să fie pe placul lor sau rochii de prinţese la care ar visa orice fetiţă. Asta pentru ca îmi dă și ocazia să mă întorc la copilărie. Întâlnirea mea cu teatrul de păpuși a fost pur accidentală. De fapt, am debutat ca scenograf cu un spectacol pentru copii, cu păpuși, in anul 2000: „Aventurile Baronului Műnchhausen” în regia Alinei Hristea, pe scena Teatrului Arcadia din Oradea. Nu cred că am fost conștientă pe vremea aceea ce fel de responsabilitate îmi asum (copiii sunt niște critici foarte severi) și nici de dificultatea „Frumoasa și bestia”, regia Florian Silaghi, scenografia execuţiei unui spectacol cu păpuși. Dar, pe Oana Cernea toată perioada executării decorului și a păpușilor am fost într-un proces de învăţare permanentă. Acea experienţă m-a determinat să mă îndrăgostesc de teatrul de păpuși. Mi-am dat seama cât este de greu să concepi scenografii unde personajele principale sunt niște păpușele de burete sau cârpă, care trebuie realizate în așa fel încât în mâinile actorilor păpușari să prindă viaţă, iar copiii să creadă că ele trăiesc pe scenă. M-am reîntors la teatrul de păpuși după 13 ani, cu mai mult curaj, cu mai multă experienţă și cu o dorinţă arzătoare de a lucra genul ăsta de spectacole și am montat „Frumoasa și Bestia” în regia lui Florian Silaghi. Mi-am dorit enorm spectacolul acesta, pentru că e basmul meu preferat și pentru că doream foarte mult să învăţ cât mai multe despre păpuși și stiluri de execuţie. În realizarea acestui spectacol mi-am pus la bătaie toate cunoștinţele, inventivitatea și dragostea de care am fost capabilă și am încercat să realizez un decor feeric, de basm și păpuși frumoase, mari și foarte expresive pe care le-am decupat din visele mele ludice. Procesul de învăţare a continuat și în realizarea acestui spectacol, de fapt ca scenograf trebuie sa înveţi și să acumulezi în permanenţă, aceasta e partea frumoasa a „Frumoasa și bestia”, regia Florian Silaghi, scenografia Oana Cernea acestei meserii. Lucrez cu plăcere în ambele domenii, pe scena mare și la teatrul de păpuși, dar… daca mă întrebi care este mai aproape sufletului meu, cu siguranţă teatrul de păpuși. Scenografia este mai provocatoare pentru mine. Trebuie să te reinventezi mereu, să te transpui în locul copilului din sală, oferindu-le culoare și bucurie, să le dai șansa să-și vadă visele cu ochii. Să-i îndemni să iubească teatrul. Un spectacol preferat? De obicei aș fi tentată să spun că ultimul spectacol realizat e cel preferat. Sunt multe spectacole care îmi sunt dragi și de care mă leagă amintiri frumoase. Dar, dacă vorbim de spectacolul în care mă regăsesc și care mi-e cel mai aproape de suflet, acesta este „Frumoasa și Bestia”. În general după premiera unui spectacol, odată ce activitatea mea s-a încheiat, mă încearcă un sentiment ciudat de tristeţe. Eu simt actul creaţiei unui spectacol aidoma conceperii unui copil. Odată cu premiera spectacolului trebuie să abandonez acel copil, să-l las în grija actorilor, în aplauzele spectatorilor și să mă îndrept spre altă concepţie. E stresantă munca scenografului? Știu că e nevoie de o mare răbdare pentru a mulţumi regizorul, stafful tehnic, actorii și să impui, în același timp, propria viziune artistică.

Meseria unui scenograf nu e ușoară, este adevărat. Dar secretul cred că stă în răbdarea cu care trebuie să asculţi ideile regizorului, să-i înţelegi concepţia și motivul pentru care vede într-un anumit fel spectacolul. Și mai ales, trebuie să se muleze foarte bine pe ideea de bază a spectacolului. Eu sunt un scenograf care accept și admit că un creator trebuie sa înveţe mereu să-și transforme propria viziune în serviciul spectacolului final. Mai cred că spectacolul de teatru și actorul poate să existe și fără scenografie. Noi scenografii trebuie să servim spectacolul și trebuie să ajutăm să punem în valoare actorul, nu să-l estompăm într-un somptuos decor care nu bucură decât ochiul spectatorului pentru câteva secunde, nu servește întregului con„Mantaua”, după N.V. Gogol, regia Bogdan Huşanu, scenografia Oana cept al spectacolului. Scenograful este perCernea soana care lucrează cel mai mult cu lumea din spatele realizării unui spectacol, acel staff tehnic. Atelierele de producţie de care nu știe nimeni, dar care sunt sufletul spectacolului. Eu am avut norocul de a întâlni regizori și oameni speciali în cariera mea de până acum, oameni de la care am avut de învăţat și care m-au îndrumat și sprijinit în ceea ce am realizat. Cred că e important acest lucru, pentru că mi-au insuflat acel respect pentru meseria fiecărui om în parte și acel drag de teatru care este primordial în această meserie. Care a fost cea mai neobișnuită cerere din partea vreunui regizor sau a unui actor/actriţe? O cerere mai neobișnuită am primit recent din partea regizorului Daniel Vulcu în spectacolul „Ivan Turbinca” pe care l-am montat la Turda. Personajul Scaraoţchi era jucat de o actriţă foarte frumoasă, căreia i-am făcut un costum mulat pe corp. În lupta cu Ivan Turbincă, actriţa trebuia să-și piardă mușchii și să se subţieze. Această idee a apărut în timpul repetiţiilor, după ce costumul a fost executat, deci asta mi-a îngreunat puţin situaţia. Soluţia era ca mușchii să fie din baloane pe care trebuia să le înghesui foarte greu în mânecile costumului mulat, pentru că trebuia să fie umflaţi la o anumită dimensiune ca sa pară naturali. Apoi „mușchii” urmau să fie sparţi cu un ac lipit în capătul sabiei lui Ivan Turbincă. Soluţia o aveam, dar tehnic nu eram sigură că funcţionează. Cel mai greu a fost să o conving pe actriţă să-și deformeze frumoasele braţe și să pară un „drac” în costum de fotbalist american. Totul în favoarea spectacolului, a râsetelor copiilor și a ideii năstrușnice a regizorului. A funcţionat foarte bine și a fost chiar amuzant, dar la început mi-a fost foarte greu să o accept ca pe o soluţie plauzibilă. Unde putem vedea spectacole pentru care ai semnat scenografia și ce pregătești pentru stagiunea asta? Spectacolele mele le puteţi vedea la teatrul unde sunt angajată, la Teatrul Regina Maria din Oradea și recent, am montat două spectacole la Teatrul Municipal Turda. În prezent, lucrez tot un spectacol pentru copii cu păpuși, „Scufiţa Roșie” în regia doamnei Maria Mierluţ. Oana mulţumesc, îţi doresc mult succes și te rog să închei cu un gând pentru cititorii revistei Negru pe Alb? Mulţumesc și eu pentru interviu, iar cititorilor revistei sper să le fi trezit interesul pentru lumea teatrului și îi aștept la Maitreyi”, după Mircea Eliade, regia Chris Simion, scenografia Oana spectacole, atât pe cei mici, cât și pe cei Cernea mari.

Artă vizuală Mihai Cotea – „Când Kippenberger l-a întâlnit pe Picasso” Acest articol este dedicat prezentării unei expoziţii temporare desfășurate la Muzeul Picasso Málaga între 22 februarie și 29 mai 2011 la care am avut plăcerea să particip. „Kippenberger meets Picasso” lasă din start o amprentă de curiozitate vizitatorului în faţa acestei expoziţii centrate pe munca lui Martin Kippenberger (1953-1997) și legătura sa cu figura lui Pablo Picasso (1881-1973). Deși ambii artiști nu s-au întâlnit niciodată, Kippenberger a luat contact cu opera lui Picasso din fragedă pruncie, atât prin reproducerile de pe pereţii casei sale, cât și prin vizitele sale la diferite muzee alături de părinţii săi înstăriţi cu simţ artistic și cu avere. Interesul lui Kippenberger pentru Picasso nu sa centrat atât de mult pe interpretarea postmodernistă a pictorului spaniol, stiluri ori motive, ci, mai degrabă, pe atitudinea sa artistică și pe propria-i punere în scenă ca și personaj public. În anii postbelici, Picasso, mai mult decât orice alt artist, a fost înţeles ca un sinonim al artei moderne care suferea de o înţelegere greșită crescândă în raport cu popularitatea sa. În acest sens, Kippenberger a perceput faptul că popularitatea și creativitatea nu pot fi măsurate doar în legătură cu opera sau produsul, ci și în relaţie cu strategiile individuale dezvoltate de artist. În figura publică a lui Picasso, acesta și-a recunoscut propria identitate ca și „producător de sine”, ceva ce ar putea ajuta la vânzarea atât a personalităţii sale artistice, cât și a muncii foto: metropicturesgallery.com din seria: Jacqueline: The paintings Pablo sale. Simţământul creativ enorm a lui Kippenberger este evident couldn’t paint anymore atât în media tradiţională – pictură, desen și sculptură – cât și în activităţile sale proprii. A publicat mai multe cărţi, a creat invitaţii și postere pentru expoziţii, a publicat cataloage și cărţi ale artiștilor diverși. De asemenea, a fost responsabil de expoziţii, membru fondator al grupului artistic Lord Jim Lodge, a predat la academiile din Frankfurt și Kassel, și-a ridicat propriul Muzeu de Artă Modernă din Syros, Grecia, și a dezvoltat metafora utopiei materializate în reţeaua universală a trenurilor subterane (METROU-Net World Connection). În Germania, Kippenberger a devenit cunoscut la începutul anilor ’80 ca făcând parte din trendul gestico-figurativ care a răsărit din arta conceptuală a anilor ’70, centrată pe investigarea operei de artă ca și produs de ingenuitate lingvistică. Cu toate astea, Kippenberger n-a fost interesat nici de stil, care s-ar fi presupus că se supunea expresionismului convenţional, nici de temele prezentate într-o manieră obișnuită. Din temele reluate de artiști din generaţia precedentă celei sale, artiști precum Jörg Immendorff (1945-2007), Sigmar Polke (1941-2010) sau Gerhard Richter (n.1932), a ales doar temele care aveau legătură cu istoria Germaniei ori erau legate de faptele de zi cu zi, creând opera sa sub influenţa unei atmosfere apropiate de practicile lipsite de pasiune ale culturii punk. De copil arătase o atitudine nonconformistă ce s-a perpetuat în comportamentul său din tinereţe, apoi prin abandonarea studiilor academice și prin spiritul său întreprinzător și aventuros. Graţie acestora, artistul și-a câștigat faima deenfant terrible ce avea să-l urmărească toată viaţa. Cu toate acestea, Kippenberger a fost mai mult decât un agitator. În timp ce prin intermediul primei sale publicări, în 1979, își revendica deja moștenirea artistică a lui Picasso, între 1985 și 1988, pictorul spaniol devenea un catalizator al transformării sale profunde. Prin opera sa, Kippenberger a imitat gesturile eroice ale lui Picasso conferind noi înţelesuri unor

foto: elmundodehedonia.blogspot.com fotografie cu o pictură expusă în 2011 la Museo Picasso Malaga

serii de autoportrete. Aceste picturi, dintre care unele au fost expuse și în perioada menţionată la Museo Picasso Málaga, au fost realizate în timpul unei șederi lungi ale artistului în Spania, anul 1988. În timpul acelei șederi, Kippenberger și-a împărţit garsoniera din Carmona, lângă Sevilla, cu colegul său artist Albert Oehlen. Autoportretele revelează interesul său în efectele sociale și vizuale ale lui Picasso în media, punând în scenă propriul personaj, astfel ajutându-se la construirea entităţii sale în opinia publică ca și artist contemporan. În acest mod, seria anului 1988 a creat debutul celei ce-avea să aibă loc 3 ani mai târziu, Hand-painted Pictures - pe de-o parte o provocare și pe de altă parte o căutare romantică a răspunsului la întrebarea „de ce?”. În 1996, un an după moartea sa, în seria sa de fotografii denumită Jaqueline: The paintings Pablo couldn’t paint anymore (ro. Jaqueline: Picturile pe care Picasso nu a putut să le mai picteze), Kippenberger reușește o fuziune completă de identităţi și de confuzii. Cu toate acestea, prin aceste lucrări nu face deloc referire la seria de picturi realizate de Picasso soţiei sale, Jaqueline Roque, ci la o faimoasă serie de fotografii făcute de Douglas David Duncan (n.1916) la scurt timp după moartea pictorului spaniol. În fotografiile lui Kippenberger, personajele se combină, el însuși adoptă locul maestrului și, în același timp, caută să-și transpună propria fizionomie înspre modelul feminin. Existenţa artistului aici e confundată cu atitudinea și creaţia sa, dar foto: arsmagazine.com face referire și la moarte într-un ton grotesc. expuse în expoziția „Kippenberger meets Picasso”

DESPRE ARTĂ, CU PASIUNE ŞI TENACITATE Claudia Elena Peter de vorbă cu tânăra artistă Iulia Niţă

Claudia Elena Peter:De unde şi de când a pornit această pasiune a ta pentru pictură? Iulia Niţă: Totul a început pe la 9 ani, când eram entuziasmată de desenele Walt Disney. Atunci am încercat să desenez Mica Sirenă, iar rezultatul a fost unul neaşteptat, astfel că de atunci am desenat în continuare. Cred că talentul l-am luat de la mama, care desenează şi pictează foarte frumos şi care de atunci mă îndrumă în tot ce fac. Sora mea mai mică, de 8 anişori, desenează de la 5 ani, aşa că pot spune că fac parte dintr-o familie talentată la pictură şi desen.

Ştiu că eşti elevă a Liceului de Arte „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, îţi doreşti o carieră în lumea artelor, vrei să urmezi şi Facultatea de Arte? Sunt la liceul „Tonitza” din clasa a VII-a şi îmi doresc să continui la Facultatea de Arte, secţia Grafică - Design.

Există o temă care te preocupă în mod deosebit, te simţi mai atrasă de un anumit gen al artelor? Da, îmi place foarte mult sa fac peisaje, pentru că iubesc natura. Apoi natura moartă mă atrage mult, deoarece vreau şi reuşesc să redau cu o mare claritate obiectele, în special fructele şi sticla.

Am văzut că ai încercat să abordezi pictură, desen, mozaic sau chiar icoană, ce îţi place cel mai mult să faci? Pictura o iubesc cel mai mult, dar si celelalte. De curând am realizat prima mea icoană, dar şi primul meu mozaic. Anul acesta, fiind în clasa a XI-a, am intrat la secţia de Arte Murale şi am luat-o de la zero cu mozaicul şi icoana pe lemn.

Ai un model, artistic vorbind? Modelul meu este Claude Monet, un pictor impresionist, care a reuşit să-mi capteze atenţia prin culorile deschise pe care le foloseşte in peisaje, luminozitate şi tuşeu. În afară de pictură, care mai sunt pasiunile tinerei Iulia? Alte pasiuni pe care le mai am sunt: scrisul, fotografia, obiectele hand-made (brăţări, flori, obiecte artizanale) şi actoria.

Iulia Niţă, îţi mulţumesc pentru sinceritate, îţi doresc mult succes şi dacă vrei să transmiţi un mesaj cititorilor revistei Negru pe Alb. Eu vă mulţumesc pentru această ocazie pe care mi-aţi oferit-o să mă întâlnesc cu cititorii dumneavoastră şi pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o luându-mi acest interviu! Iar cititorilor revistei Negru pe Alb le recomand să fie mereu creativi, să se lase duşi pe tărâmul artei cât mai des şi să se uite cu inima şi ochii deschişi la tot ce este in jurul lor! ( Notă: Lucrările prezentate în acest interviu sunt creaţii originale ale Iuliei Niţă.)

“Microbul” numit artă de Lăcrămioara Teodorescu pictură, este mai mult sau mai puţin apreciată, însa trebuie ţinut minte că “frumuseţea se află în ochii privitorului”, așa că nu tot ceea ce eu consider sublim atrage și ochiul altor iubitori de artă.

Alexandrescu Gelu, născut la 20.12.1967

în Râmnicul Sărat, a absolvit Școala Populară de Artă în Buzău 1988 – 1991. A avut numeroase expoziţii in Franţa și Ungaria. De unde pasiunea pentru pictură? Obișnuiam să mă întreb același lucru până nu demult, când mi-am dat seama că mă aflu într-o căutare fără orizont, căci pictura face parte din mine, a făcut parte din mine încă din prima zi a existenţei mele. Nu este, ca în alte cazuri, o pasiune dobândită, ci una care m-a însoţit încă de la naștere. Meritul meu nu a fost decât acela de a o descoperi și de a o cultiva cu sfinţenie în scopul de a o aduce la rang de artă. A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie? Fac parte dintr-o familie de oameni modești, prinși, care mai de care, în vâltoarea vieţii. Niciunul dintre ei nu s-a manifestat în mod evident în acest domeniu, însă cred cu tărie că aptitudinile mi-au fost insuflate, pe nesimţite, de bunica mea, care, ducând o viaţă simplă la ţară, avea un extraordinar simt estetic al culorilor, fapt ce l-am realizat mult mai târziu, privind cu admiraţie deplină covoarele ţesute de ea: adevărate palete de culori, pline de viaţă și pasiune.

Este apreciată pictura în România? Este răsplătit pictorul pentru munca sa? Vreau să cred că pictura încă mai este apreciată, și nu doar în România, ci peste tot în lume. Există mulţi oameni, iubitori de frumos, care investesc în artă, și nu mă refer aici doar la partea materială ci și la cea sentimentală. Avem în România un număr considerabil de colecţionari de artă, de pictură, orașele mari, și în ultima vreme și cele mai mici, se remarcă printr-o serie variată de expoziţii și galerii de artă. Da, cred că pictura este apreciată în România…iar acest lucru este suficient pentru ca pictorul să se simtă răsplătit pentru munca sa. Căci, până la urmă, orice om care, fie creează frumosul, fie îl admiră, se simte deopotrivă apreciat și răsplătit. În ce direcţie se va îndrepta pictura în următorii ani? Toată lumea vorbește că trăim într-un secol al vitezei, o perioadă modernă, complicată, dar sensibilă și dificilă. Cred că pictura va prelua toate aceste atribute ale epocii în care se dezvoltă. Tinerii pictori, deși sensibil mai grăbiţi și superficiali, își vor duce cu succes misiunea la bun sfârșit: vor crea opere de artă tradiţional de moderne.

Credeţi că arta în general și pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp? Nu cred în conceptul de îmbunătăţire a artei. Arta e artă, indiferent de forma ei de manifestare. Și arta nu poate fi decât bună și frumoasă. Evident că, în funcţie de perioada în care a apărut, o operă de artă, o

tul de artă realizat, de a se elibera de o pasiune creatoare profundă și mistuitoare, de a transmite idei și simţăminte și de a colora lumea, de a o face mai bună, mai frumoasă, mai înţelegătoare.

Care este diferenţa dintre un profesionist și un amator? Orice bun cunoscător de artă poate face, cu ușurinţa, diferenţa între un profesionist și un amator. Ce vreau să precizez aici este că nu trebuie să aruncăm cu pietre în amatori. Există oameni care pictează dintr-o simplă pasiune, căci se regăsesc în acest act creativ, se relaxează și se bine dispun. Pictează pentru ei înșiși, se bucură de rezultatele obţinute și jubilează la orice compliment primit din partea celorlalţi. Profesionistul, la rândul său pictează prin și pentru sine, cu diferenţa că sensul muncii sale este unul mai profund, mai elaborat: acela de a-și transpune emoţiile și trăirile în obiec-

Ce transmiteţi iubitorilor de artă? Nu le pot transmite decât mulţumiri, sincere, pentru că sunt și ei “vinovaţi” de perpetuarea acestui “microb” numit artă. Datorită admiraţiei și devotamentului lor, noi, artiștii, găsim puterea să continuăm năpraznicul proces al creaţiei, în vremuri atât de tulburi. Va mulţumim!

Hobby FABRICILE ROMÂNEȘTI DE BANI

de Victor Bivolu

"Un ban nu costă un ban" Dacă Monetăria fabrică monede a căror valoare maximă este de 50 de bani, la Imprimeria Băncii Naţionale sunt realizate valori mult mai mari, cum ar fi bancnotele de 500 de lei.

Instituţiile responsabile cu fabricarea banilor în România sunt Monetăria Statului şi Imprimeria Băncii Naţionale. Prima se ocupă cu baterea monedei, iar cea de-a doua cu emiterea bancnotelor, cantitatea de bani produsă fiind confidenţială. Zeci de profesionişti, a căror identitate nu poate fi dezvăluită, lucrează în aceste instituţii. Aici sunt depozitate uriașe cantităţi de bani şi de metale preţioase, aici fiind lumea tentaţiilor, autocontrolului şi secretului profesional.

Regulile de securitate la care sunt supuşi cei 130 de angajaţi ai Imprimeriei Băncii Naţionale sunt mult mai stricte. În nicio fabrică de bani nu există vreo persoană, nici chiar directorul general, care să poată intra singur în locurile de păstrare a banilor. Imprimeria Băncii Naţionale are sediul în zona de sud a Bucureştiului. Este singura institutie de acest gen din Europa care tipăreşte bancnote pe suport polimeric, adică pe plastic. Prima bancnotă românească a avut valoarea de 20 lei și s-a emis în data de 19 ianuarie 1881.

zarea matriţelor. Petrică Tolbaru lucrează ca gravor în cadrul instituţiei de 38 de ani. Împreună cu tatăl său, Ion Tolbaru, a realizat matriţa cu care s-au tipărit primele bancnote după căderea regimului comunist, cele de 500 de lei.

Lucrul la realizarea matriţei a durat șase luni. Principala provocare a gravorilor a fost acea că echipamentele se învechiseră. Vreme de 25 de ani, din anul 1965 și până în 1990, nu fusese pusă în circulaţie nicio bancnotă nouă, iar investiţii în tehnologii nu se mai făcuseră. Întrebat ce a simţit când și-a văzut munca terminată, Petrică Tolbaru a răspuns: “Ceva mirific, pentru că știi că de la tine a pornit, din sudoarea și mâna ta a ieșit ceva frumos”. După realizarea matriţelor se trece la tipărirea bancnotelor. Fiecare bancnotă este înregistrată la OSIM, fiind protejată conform Legii 312 din anul 2004 privind statutul Băncii Naţionale a României. Pe lângă bancnote, Imprimeria Băncii Naţionale mai tipărește cecuri, bilete la ordin, bonuri valorice, broşuri şi reviste. Bancnotele sunt încărcate în maşini blindate, iar apoi sunt transportate, sub escortă, la Banca Naţională. BNR este este instituţia care coordonează activitatea monetăriei şi a imprimeriei și comandă ce cantităţi de bani să se fabrice, în baza unor studii. Se au în vedere perioadele de preschimbare, nu numai ale monedelor, ci și ale bancnotelor, deoarece, în timp, ele se uzează. Alta era situaţia înainte de 1989, Florea Dumitrescu, guvernator BNR în perioada în perioada 1984 –

În anul 2001, Banca Naţională a luat decizia să renunţe la fabricarea leilor din hârtie pentru că se rupeau uşor, plasticul având şi alte avantaje. Suportul de polimer este mult mai greu de falsificat, aproape imposibil, faţă de suportul de hârtie. Procesul de fabricaţie al bancnotelor începe cu achiziţia polimerului şi a cernelurilor. Atât la monetărie cât și la imprimerie se folosesc doar materiale de import, costurile de achiziţie și fabricaţie fiind secrete. Grafica bancnotelor este realizată de specialiștii BNR.

1989 îşi aminteşte că soţii Ceauşescu ingnorau recomandările specialiştilor B.N.R. Tovarășa Elena se opunea înlocuirii bancnotelor deteriorate pe motiv că tipărirea altora ar fi costat prea mult și că punerea lor în circulaţie ar fi generat inflaţie. Bancnotele comuniste erau confecţionate din materiale de slabă calitate și se rupeau ușor, reprezentând și o mare sursă de microbi. Ceauşeştii se menţineau neînduplecaţi în ceea ce privește înlocuirea lor. Monetăria naţională este un spaţiu care se deschide foarte rar pentru camerele de luat vederi, pentru că o chestiune atât de importantă precum producţia de bani

În unele cazuri, cum este cel al bancnotei de 10 lei, imaginea pictorului Nicolae Grigorescu a fost aleasă dintr-un motiv inedit. În sala de consiliu a Băncii Naţionale este un tablou realizat de maestru și probabil s-a făcut o legătură între personalul băncii și acest artist român, care a dus la imortalizarea sa pe bancnotă. După primirea graficii de la bancă urmează aplicarea, prin intermediul unor programe pe calculator, a elementelor de securitate pentru a preveni falsificarea și apoi reali-

dar și plastilinei nu este deloc uşor. Lucrul la o monedă poate să dureze chiar şi o săptămână. Vasile Gabor îşi aminteşte cum lucra pe vremea comuniștilor. Erau zile în care trebuia să realizeze, contra-cronometru, monede și medalii aniversare pentru soţii Ceauşescu. Amândoi erau sărbătoriţi în ianuarie și mai întotdeauna comenzile veneau în ultima clipă. Machetele din ipsos sunt apoi transformate în machete din răşină. Acestea sunt preluate de un dispozitiv special numit pantograf. Utilajul transpune imaginea de pe macheta din rășină, pe o piesă din metal. Astfel sunt realizate matriţele după care se bate moneda. Procedeul poate să dureze şi până la 35 de ore. Nea Tomiţă, cum îi spun colegii, lucrează la pantograf din anul 1968, el aflând, printre primii, cum vor arăta monedele care urmează să fie puse în circulaţie, dar are obligaţia de a fi foarte discret.

trebuie protejată de ochii indiscreţi. În fotografia de sus este reprezent vechiul sediul al Monetăriei statului, construit pe actualul amplasament al Muzeului ţăranului român. Mai jos admiri prima monedă românească bătură la Monetăria statului - 1 leu 1870 din argint cu chipul regelui Carol I al României.

În monetărie se lucrează cu kilograme de metale preţioase, iar salariile personalului sunt sub 2000 de lei. Monetăria naţională are capacităţi de producţie destul de mari, putând realiza 900 de milioane de monede anual. Ea este situată în zona centrală a Bucureștiului, pe strada Fabrica de Chibrituri.

După ce sunt realizate matriţele, se trece la baterea propriu-zisă a monedelor. Un angajat al Monetăriei care stă zilnic la gura mașinii care scuipă 750 de monede pe minut, le trece prin palme, le caută atent de defecte și le varsă apoi în saci, nu câștigă lunar mai mult de 2000 de lei. Sunt, până la urmă, niște mecanici de utilaje care produc niște șaibe, niște table presate, explică directorul. „Au valoarea pe care o scrii pe ele”, închide orice comentariu șeful de productie. La fel gândesc și „mecanicii”, cel putin declarativ. Majoritatea și-au petrecut ultimii 20 de ani din viaţă acolo și se pun în pielea cofetarului care a făcut prea multă ciocolată la viaţa lui, și acuma i se apleacă. În acest perimetru, în care banii sunt făcuţi la „foc automat”, au acces doar angajaţii experimentaţi, după ce au fost supuși la nenumărate teste psihologice. Se pune întrebarea „Cât costă totuşi un ban? Sunt informaţii confidenţiale, dar directorul general al Monetăriei Statului declară că:

În spatele unor porţi masive, de 80 de ani, aici se bate monedă de către muncitori, care astăzi nu sunt mai mult de 300. Afacerea este profitabilă, deși nu pare. Monetăria se autofinanţează, fiind o firmă care negociază cu Banca Naţională, în fiecare an, cât costa imprimarea stemei și a valorii pe rondele metalice. La fel negociază și cu Președinţia, ori alt beneficiar, cât costă realizarea ordinelor și decoraţiilor naţionale, ori a medaliilor, plachetelor sau insignelor curente. Unii dintre angajaţi, cum sunt cizelatorii, lucrează zilnic cu kilograme de aur. Procesul de fabricaţie începe în atelierul de gravură cu o machetă de ipsos. Macheta este lucrată manual şi reproduce, la scară mare, forma finală a monedei. Vasile Gabor lucrează ca gravor din anul 1967. Este cel mai experimentat din branșă. El a creat aproape toate monedele care au fost puse în circulaţie în ultimii 40 de ani. Are însă un regret: ar fi vrut să realizeze o monedă cu chipul lui Vlad Ţepeș, dar deoarece acesta a fost singurul domnitor pe timpul căruia unde nu a existat îndeletnicirea FURT, nu s-a comandat deoarece era un apropo direct la vechea și încă actuala îndeletnicire românească. Munca de gravor implică talent, dar şi multă migală. Să dai chip pieselor de ipsos

“Un ban nu costă un ban”. Ghiţulete face bani la Monetarie de prin 1986, de când Ceaușescu încă mai bătea lei cu anul 1966, ca să nu știe dușmanul imperialist câtă masă monetară și ce inflaţie are Romania. “Ștampilele” sculptate răbdător de mâna magică a lui Ghiţulete fac cunoștinţă cu pro-

ade Rădulescu s-a ridicat şi a spus. Domne, nu putem să îi spunem român. Pentru un motiv foarte simplu.

ducţia de serie în mașini importate din Germania. De acolo „șaibele” se varsă în cuvele din care ies fișicuri roze, cuminţi, pe banda care duce către ambalajul de plastic. De aici preia legatura Angela Fluerici, care-și menţine condiţia fizică, de prin 1978, trecând dintr-o mână în alta pachetele cu câte 10 fișicuri plastifiate de 10 bani. Cântarul arată 2028-2032 de grame, nicio sutime în plus sau minus, că altfel se rup toate și se caută moneda buclucașă, care a scăpat numărătorii mașinii. Patru grame sunt suficiente ca să se ia tot procesul de producţie de la capăt. La fel s-ar întâmpla dacă vreunui angajat i s-ar rătăci vreo „rondea ștampilată” prin buzunare. De altfel, niciun angajat al Monetăriei nu-și poartă portmoneul cu el. Toate stau închise în vestiare. Dacă au fost cazuri de furt? „Istoria e lungă..., dar au fost înainte de 1989”. Filtrul detector de metale, de la ieșirea din hala de producţie, arată că cinstea se cere testată, totuși, de câteva ori pe zi. Nici n-ar fi vreo afacere: 100 lei în monede actuale de 1 ban cântăresc 24 kg, iar în monede de 50 de bani cântăresc 1,3 kg, ne mai luând în calcul și volumul acestora. Prin urmare, angajaţii Monetăriei privesc problema detașat: “moneda nu-i decât o șaibă oarecare”. Valoarea mică a produsului face nerentabil gândul jafului. Pe lângă monedă românească Monetăria naţională mai produce, contra cost, şi monede ale altor ţări, cum este leul moldovenesc, dar și medalii, decoraţii şi obiecte de cult pe care le vinde prin reţeaua proprie de magazine. Obiectele de cult sunt realizate de numai cinci cizelatori. În ţară au mai rămas doar zece astfel de meșteri. La realizarea odoarelor bisericești se trudește cu lunile și pentru acestea, pe piaţa de profil, Monetăria a devenit un brand care pune la colţ măiestria călugărilor greci. În timpul procesului de fabricaţie au apărut şi apar unele erori. Rezultă astfel monede şi bancnote cu defecte care sunt foarte căutate de colecţionari. “Un 50 de bani poate să coste și 100 de euro dacă este o eroare de batere frumoasă”, spune Daniel Obreja, un colecţionar care a făcut o pasiune pentru leii cu greșeli de fabricaţie. Colecţia sa de bancnote şi monede cu defecte, din toate perioadele istorice, este impresionantă. „Pe o parte e valoarea de 2 lei şi pe cealaltă e valoare de 1 leu”, este doar una din exponate. Să vorbim despre cele mai valoroase piese realizate. Miza supremă pentru colecţionari o constituie primele monede româneşti, polii de aur din vremea lui Carol I. Aceştia sunt cei mai valoroşi lei care s-au fabricat vreodată. „Ultima piesă de 20 de lei, 1868, s-a vândut în 2010 la casa de licitaţii Ponterior din S.U.A la suma de 32500 de dolari, plus comisionul aferent de 20%”, spune Daniel Obreja. Statul roman mai deţine doar patru poli din aur. Trei sunt în Muzeul Băncii Naţionale iar al patrulea la Muzeul Naţional de Istorie. Restul de 196 s-au pierdut, de-a lungul timpului, fără urmă, prin întreaga lume. „Mai apar din când în când la casele de licitaţii la preţuri foarte mari, la preţuri de 20000 de euro, piese foarte, foarte rare, într-adevăr”, declară Viorel Petac, şef cabinet numismatică la Academia Română. Povestea acestor galbeni a început la jumătatea secolului XIX, atunci când politicienii voiau să bată o monedă pentru Principatele Române. Toţi aveau o mare dilemă: cum să se numească? „În cadrul dezbaterilor, Ion Heli-

Dacă te duci la târgul de vite nu poţi să întrebi câţi români face boul ăsta... Normal, a fost un moment de ilaritate, lumea a râs şi şi-a dat seama că e impropriu să se spună, la moneda naţională „român”, povestește Mugur Şteţ, purtător de cuvânt Banca Naţională a României. S-a ales denumirea de „leu” după cea a leuwentaller-ului olandez, monedă foarte răspândită la acea vreme în principate, care avea pe efigie un leu. În anul 1868, Carol I a bătut, în Germania, primii 200 de poli din aur, care au fost aduși în ţară cu vaporul. Cum principatele erau sub ocupaţie turcească, Poarta Otomană a interpretat acest gest ca pe o declaraţie de independeţă şi i-a cerut lui Carol să retragă monedele din circulaţie. Suveranul a luat o decizie inedită. A împărţit galbenii diplomaţilor din întreaga lume, dar şi sultanului. Cercetătorii Muzeului Naţional de Istorie susţin că o parte din galbeni ar fi rămas în ţară. „Există o legendă că o parte din ei ar fi fost depuşi la temelia castelului Peleş...”, afirmă Cristiana Tătaru, istoric la Muzeul Naţional de Istorie. Turcii i-au cerut lui Carol să închidă și prima monetărie a statului, înfiinţată în anul 1870. Fabrica a fost demolată, iar pe vechiul său amplasament a fost construit Muzeul Ţăranului Român. Alte monede din aur, foarte valoroase, sunt cele care au fost puse în circulaţie în timpul lui Carol al II-lea. În anul 1935, fostul suveran a reînfiinţat monetăria statului pe actuala sa locaţie. Ca și în cazul polilor din aur, în ţară au mai rămas doar câteva astfel de exemplare. Acești bani din aur sunt evaluaţi, de către colecţionari, la zeci de mii de euro bucata. Galbenii au fost realizaţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea regelui Carol I, dar orgoliosul Carol al II-lea a decis ca pe monedele omagiale să fie gravat chipul său și nu pe cel al lui Carol I, cum ar fi fost normal. În timpul regelului Carol al II-lea au fost consemnate cele mai multe falsuri din istorie. În ţară, valoroșii galbeni emiși în vremea celor doi suverani au devenit o raritate. Comparaţiile cu Epoca de Aur, în care se băteau bani de aluminiu pe mașini vechi, ce abia dacă scoteau 100 de monede pe minut, par inepte, dar sunt singura ieșire în faţa indiferenţei cu care ţi se răspunde la întrebarea obsedantă: „Chiar nu simţiţi nimic când faceţi bani?”. „E mărunţiș! Altceva era dacă erau bancnote”, punctează șeful de producţie. În ultimii ani, în străinătate, au apărut tot mai mulţi poli din aur falşi, spre surprinderea numismaţilor. Falsificatori sunt

și în ţară, și încă în număr mare, spun poliţiștii Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate. Cei mai mulţi

România și-a anunţat intenţia să adopte moneda euro. Până în prezent nu a fost stabilită o dată oficială. Trecerea la euro implică importante investiţii în echipamente, atât la Monetăria Statului, cât și la Imprimeria Băncii Naţionale. Până când România va adopta euro, tot leul rămâne moneda care ne guvernează viaţa. Și fiindcă vorbirăm despre bani, am scris o epigramă cu referire exact la acest lucru. Iată;

ALTERNATIVĂ "Banii n-aduc fericirea", Spune Corina-n cântul ei, De preţ, zice, e doar iubirea, Şi-atunci mă-ndrăgostii… de lei!.

dintre infractori multiplică bancnote. „Cea mai falsificată din statistici din ultima perioadă este bancnota de 10 lei.Nu neapărat pentru că este cea mai vulnerabilă, cu cele mai puţine elemente de siguranţă, ci datorită faptului că ea este într-o pondere semnificativă în buzunarul fiecărui român”, spune un ofiţer D.C.C.O.. În Romania, mai puţin de 1% din banii aflaţi în circulaţie sunt falși. Este unul dintre cele mai mici procente din Europa. Marea problemă a leului nu sunt nici greșelile de batere și nici falsurile ci faptul că, în următorii ani ar putea să fie retras din circulaţie.

EVENIMENT NUMISMATIC de Victor Bivolu Banca Naţională a României ne face bucuria să admirăm, cel puţin din poză, noul set de trei monede, dedicat aniversării a 175 de ani de la nașterea celui care a fost primul rege al României – CAROL I.

Setul este compus din:

moneda de 100 lei 2014 – metal aur cu puritatea de 90%, diametrul 21 mm, greutatea 6,452 grame Am spus că îmi permit să admir din poză acest set deoarece are un preţ piperat de achiziţionare – 1900 lei (tot setul) și 310 lei (doar moneda de argint). Cine mă sponsorizează? moneda de 1 leu 2014 – metal tombac cuprat, diametrul 37 mm, greutate 23,5 grame

Principalele reprezentări grafice de pe avers sunt câteva momente și realizări din timpul domniei regelui Carol I: Războiul de Independenţă Podul de la Cernavodă Restaurarea bisericii mănăstirii Curtea de Argeș Construirea castelului Peleș

moneda de 10 lei 2014 – metal argint cu puritatea de 99,9%, diametrul 37 mm, greutatea 31,103 grame

Principala reprezentare grafică de pe revers este portretul regelui Carol I cu semnătura acestuia. Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von HohenzollernSigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexan-

dru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între anii 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii regale.

Spiritualitate Creştină Judecarea și condamnarea lui Iisus, reevaluare judiciară Text selectat de Vizireanu Fulvia Procesul, în sens judiciar, cu cele două faze ale sale: una religioasă, iudaică, derulată în faţa tribunalului de atunci Sanhedrinul, şi o alta laică, politică, realizată de procuratorul roman Pilat din Pont(26 - 36 e.n.), desfăşurat cu respectarea aproximativă a canoanelor şi regulilor juridice ale timpului. De la arestarea lui Iisus în grădina Ghetsimani şi până la executarea pedepsei capitale pronunţate, pe Golgota, nu este decât preludiul concret, uman, dar indispensabil, al simbolului teologic, de credinţă reprezentat de Învierea şi ridicarea la ceruri a lui Christos. După cum Patimile ne arată, pe de o parte, la suprafaţa vizibilă, superficială, istoria destul de simplă a unui om nevinovat, trădat de ai săi şi abandonat de mai toţi, condamnat la moarte în urma unei judecăţi care a avut loc, cum am spune astăzi, politically correct, şi astfel eliminat fizic printr-un supliciu infamant şi crud: crucificarea . Pe de altă parte, ca semnificaţie primordială, este vorba de ceva extrem de profund şi esenţial: modul în care Dumnezeu, prin sângele acestui Om, care este Fiul său, a reconciliat universul, în centrul căruia este reîmpăcarea omului însuşi, a noastră, a tuturor de pretutindeni şi pentru totdeauna. Aceste două aspecte definitorii ale Patimilor, având ca instrument de realizare faptică procesul judiciar şi valorificând consecinţele sale, sunt indispensabile unul altuia, interdependente, dar cu implicaţii diferite. Dacă Iisus nu ar fi fost condamnat la moarte şi ucis conform Legii, nu ar mai fi avut loc răscumpărarea păcatelor, respectiv reconcilierea cu Dumnezeu. Situată astfel deasupra firii şi desfăşurată aşa precum a fost dat să fie, Judecarea lui Iisus a contribuit, în acelaşi timp, la crearea bazelor creştine ale procesului judiciar modern, formulând idei, devenite ulterior reguli juridice sacrosancte, precum: libertatea cuvântului, respectul drepturilor apărării, motivarea de către judecător, oricare ar fi el, şi indiferent de condiţii a măsurilor luate, principiile: oralităţii, contradictorialităţii ori publicităţii oricărui proces şi, nu în ultimul rând, supunerea necondiţionată, în sens socratic, faţă de lege şi hotărârile justiţiei, oricare ar fi ele, strâmbe sau drepte. După proclamarea statului Israel, în mai 1948, s-a lansat ideea rejudecării, în sensul revizuirii Procesului lui Iisus, pe motivul că osândirea şi crucificarea "Fiului lui Dumnezeu" avuseseră loc în Iudeea ocupată de romani, de o justiţie care nu era suverană, iar atunci, la peste 1918 ani, sosise timpul să se facă în deplină libertate şi din perspectiva experienţelor istorice. Scopul urmărit era evident acela de a încerca astfel să se pună capăt disputelor milenare pe tema vinovăţiilor şi blestemului biblic ori, cel puţin, să se realizeze un compromis rezonabil pentru cele două părţi (comunităţi) etern implicate: creştinii şi evreii. Iniţiatorii unui asemenea demers au fost un grup de preoţi creştini din Olanda, Germania şi Anglia, precum şi inginerul olandez R.Groskamp şi se pare că s-a bucurat chiar de sprijinul şefului guvernului şi comandantul armatei Israelului de atunci, David Ben Gurion. Totuşi, toate cererile de acest gen au fost respinse de Tribunalul Suprem din Ierusalim prin invocarea şi admiterea excepţiei lipsei de competenţă a instanţei, pe motivul întemeiat că blasfemia, pretinsa mesianitate şi pângărirea Templului nu puteau fi judecate de o instanţă civilă ci, eventual, de una religioasă, cu limitele respective. Cartea „Procesul lui Iisus” a profesorului universitar de drept Mircea Duţu a fost tipărită la Editura Herald de unde poate fi procurată de cunoscători.

Sursa: Historia.ro, autor Mircea Duţu, fragmente

ANIVERSĂRI ŞI COMEMEMORĂRI Aprilie 01.04.1881 S-a născut O.Goga (1881-1938) Academician, poet, publicist, 08.04.1911 S-a născut Emil Cioran (1911-1995) Scriitor şi filozof 09.04.1924 S-a născut Francisc Munteanu(1924-1993) Scriitor, regizor,scenarist 10.04.1914 S-a născut Maria Banuş (1914-1999) Poetă, traducătoare,eseistă 11.04.1944 A murit Ion Minulescu (1881-1944) Poet, prozator,dramaturg 11.04.1858 S-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea(1858-1918)Prozator, dramaturg 12.04.1899 S-a născut Tudor Teodorescu Branişte(1899-1969) Scriitor 16.04.1879 S-a născut Gala Galaction (Grigore Pişculescu) (1879-1961) Scriitor şi teolog 22.04.1894 S-a născut Camil Petrescu (1894-1957) Scriitor şi dramaturg 23.04.1894 S-a născut Gib I. Mihăescu (1894-1935) Prozator şi dramaturg 24.04.1919 S-a născut Mihu Dragomir (1919-1964) Scriitor 24.04.1911 S-a născut Eugen Jebeleanu (1911-1991) Poet,publicit, şi traducător

Mai 01.05.1859 S-a născut Alexandru Philippide(1859-1933) lingvist şi filolog 06.05.1961 A murit Lucian Blaga (1895-1961) Poet,dramaturg, filozof şi academician 12.05.1934 S-a născut Lucian Raicu (1934-2006) critic literar 21.05.1897 S-a stins Tudor Vianu (1897-1964) estetician, critic şi istoric literar, poet, eseist, filosof şi traducător 23.05.1880 S-a născut Tudor Arghezi(1880-1967) Poet şi scriitor 23.05.1913 S-a născut Olga Caba (1913-1995) Scriitor 25.05.1933 S-a născut Eugen Simion critic şi istoric literar, editor, eseist 25.05.1984 A murit Henriette Yvonne Stahl(1900-1984) Scriitoare şi traducătoare 28.05.1864 A murit Simion Bărnuţiu (1808-1864) istoric, filozof, profesor universitar de Ovidiu Dinică

Revista Negru pe Alb â&#x20AC;&#x201C; ISSN: 1843-018X