Negru pe alb, nr 16 by Liviu Gogu

Nr. 16/5 – august, septembrie-2014

Revistă de cultură

NEGRU PE ALB

Redacţia Negrupe

Alb

Director Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Spicuiri din cuprins

Redactor şef: Ion Ionescu-Bucovu – scriitor, membru USR

Editorial – Gheorghiţă Mocanu – Amintiri în negru pe alb

Redactor şef adjunct şi corector: Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

Ion Ionescu-Bucovu – Ion Minulescu

Secretar general de redacţie, tehnoredactor şi webmaster, Liviu Gogu

Adrian Grauenfels - Centenar Julio Cortazar 1914 - 1984 Poezie

Secretar de redacţie: Claudia-Elena Peter

Umor Proză

Redactori: New Generation – Marcela Mocanu şi Mircea Codreanu

Mariana Dobrin Anastasia Moldovanu Lăcrămioara Teodorescu Anca Trăistaru Ioana Zadic

Eseuri Hobby - Victor Bivolu – Numistoria

E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com

Arte: pictură, teatru Universul cărţii: - Dragoslavele – Pr. Ion Răuţescu (Prof. Georgeta Blendea Zamfir) - Nu vreau să fii singur în noaptea aceasta – Nuţa Istrate Gangan

Copertele 1, 2, 3 şi 4 – desene de Alexandra Valentina Miron

Basarabia – Cuvântul scris şi posteritatea – Anastasia Moldoveanu Spiritualitate creşrină – Cuvânt despre neprihănire – Ardeiaş Mario

ISSN: 1843 – 018X

Editorial

Negrupe Alb Amintiri în negru pe alb

În viaţa unui om se întâmplă multe lucruri, unele extrem de plăcute, altele mai puţin aducătoare de zâmbet şi bună dispoziţie. Ambele ne marchează existenţa, mai ales nouă, celor iubitori de artă şi frumos, în general, care zicem noi, că suntem mai sensibili decât alţii. Am făcut această minimă introducere pentru a putea intra în subiect, anume de a discuta despre acest site Negru pe alb. Chiar dacă vremurile, situaţiile de moment, predispoziţia temporară şi multe altele au determinat uneori absenţa mea de pe acest spaţiu, cu siguranţă, cu sufletul am fost permanent aici. Nu cred că a existat zi să nu intru puţin să iau pulsul, chiar şi atunci când nu mai eram activ, aici, ca administrator-fondator. Poate nu toţi ştiu că am fost din primele zile alături de Elena Vornicescu la fondarea acestui site. Îmi amintesc şi acum ziua în care mi-a zis ce intenţii are: că este dispusă din salariul ei de bugetar, în detrimentul tuturor greutăţilor familiale şi de altă natură, să susţină financiar un asemenea demers. Îmi amintesc discuţiile cu ea şi cum mi-a solicitat să mă gândesc la un nume pentru acest forum. I-am dat numele Negru pe alb, cu gândul la Negrutzi, bineînţeles, şi astăzi mă simt şi eu oarecum mândru că, iată, spaţiul cultural zămislit atunci de noi şi Mariana Dobrin sau domnul Goga, alăturându-se imediat şi doamna Corina Glogojeanu-Boia, cuprinde peste o mie de membri iubitori de artă şi cultură. Spuneam despre ataşamentul creat în timp şi nu pot să nu vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut aici. Este minunat cum am interacţionat atâta vreme cu atâtea caractere şi personalităţi culturale. Cum ne-am făcut unii altora cunoscute creaţiile literare, gândurile şi sentimentele, bucuriile şi necazurile. Cum s-au apropiat trăirile personale între oamenii aflaţi chiar şi pe alte meridiane, alte tărâmuri, pe unde viaţa ne poartă paşii. Dar ce este poate cel mai important lucru este acela că acest site a realizat o legătură de suflet între două Românii, aşezate simetric de o parte şi de cealaltă a Prutului. O legătură între oamenii care iubesc arta şi cultura şi care şi-au oferit pe tavă gândurile şi creaţiile lor, fiecare cum a crezut că se poate manifesta cultural. Din acest punct de vedere, Negru pe Alb este cu mult înaintea altor forumuri culturale, el fiind deja un fenomen, ce contribuie la realizarea unităţii celor două Românii. Iată cum graniţa spirituală dispare uşor dintre noi cu ajutorul unor asemenea demersuri culturale. Lucrurile preţioase se păstrează în cutiuţe mici, spune o zicală. Lucrurile importante, cu esenţă maximă de originalitate şi putere de pătrundere a sufletelor românilor de pe ambele maluri ale Prutului încap în asemenea gesturi cum este acesta al înfiinţării şi susţinerii unui spaţiu cultural de genul celui îmbrăcat în straie simple Negru pe Alb. Îndrăgită la maxim, de cele mai multe ori, hulită de alţii, invidiată de unii, Elena Vornicescu a mers mai departe şi îşi vede de drumul ei, de visul ei de atunci, de la început. Ştiu că a trecut de foarte multe ori prin momente de mare cumpănă, când a vrut să cedeze în faţa unor atacuri murdare, sau în faţa unor caractere urâte care au atacat acest spaţiu şi persoana ei, totul doar din invidie. Am fost şi eu ţinta acestor atacuri şi calomnii. Timpul le-a rezolvat pe toate, dar ce este mai important decât toate aceste sincope este faptul că spaţiul cultural a rămas în viaţă şi asta se datorează exclusiv Elenei Vornicescu. Mulţi ne-am supărat în timp, am plecat, am revenit etc etc. Dar ea a rămas şi a îndurat tot şi iată este şi acum aici, rezistând obstacolelor de ordin afectiv şi material. Am scris în grabă aceste gânduri, acum, în această dimineaţa de septembrie, pentru că viaţa este şi aşa scurtă, după cum ştim toţi şi cred că merită să spună cineva şi aceste lucruri despre oamenii care chiar merită respectul nostru, al celor care beneficiem şi ne bucurăm în fiecare zi de oportunitatea de a citi, a posta, a ne delecta cu scrierile venite din partea confraţilor noştri din toată Europa şi de pretutindeni. La mulţi ani, Negru pe Alb, chiar dacă astăzi nu este o zi omagială, dar fiind septembrie cel tulburător şi nostalgic, se vede că am fost şi eu atins de această nostalgie cu miros de toamnă .

Gheorghiţă Mocanu, fondator al site-ului Negru pe Alb, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Gânduri despre site (I) de Elena Vornicescu Zilele acestea a revenit pe site un membru care, datorită unor circumstanţe, a lipsit o perioadă mai îndelungată şi a rămas profund impresionat de realizările noastre.Recunosc, îmi creştea inima de bucurie, citind înalta apreciere, dar i-am spus că cea mai mare realizare o constituie oamenii acestui spaţiu virtual. Pe drept cuvânt, aşa cred eu. Aici poţi întâlni tânărul care e în culmea fericirii pentru dragostea ce o poartă fetei de peste drum, sau bătrânul care ştie că e pe la apus de soare şi are încă atâtea de realizat în viaţa asta, părintele care s-a dus după o bucată de pâine pentru cei patru băieţi ai săi şi acum scapă o lacrimă pe fotografia flăcăilor, care cât e ziua de mare bat mingea pe toloacă, iar mama îşi face griji că nu au mâncat azi toată ziua, zburdând. Întâlneşti femeia, care îsi plânge singurătatea ce nu-i oferă fericirea de a fi numită cu numele cald de mamă, sau mama care care şi-a pierdut fiul pe meleaguri îndepărtate şi, încuind durerea în sufletul său, zâmbeste ,,fericită" şi spune bunicilor că nepotul lor drag o duce bine şi e fericit, numai ca nu cumva durerea pierderii să-i răpească şi pe ei .Aici întâlneşti şi pe acel om slab din fire care, din cauza unor eşecuri, îşi îneacă amarul în pahar, dar care are un talent extraordinar, dar şi pe femeia care ar fi o adevărată Agatha Christie, însă pe care soarta a pus-o în faţa tejghelei şi se bucură mult, când nu intră vreun cumpărător şi are posibilitatea să înşire pe hârtie cuvintele unui interesant roman mort din născare. Aici poţi vedea, în loc de fotografia proprie, poza unei lupoaice ce urlă la lună, exprimând astfel starea emoţionantă pe care o trăieşte seară de seară, când încearcă să înşire pe hârtie poezia din suflet , dar soţul o aruncă la coş, spunându-i că mai bine i-ar curăţa încălţămintea decât să scrie braşoave. Şi totuşi, poezia iese din sufleţelul ei, atunci când se aud primii cocoşi prin sat, iar soţul doarme dus în lumea sa materială ... Etc etc etc... Fiecare cu visele sale, cu bucuriile şi necazurile sale, cu dragostea şi ura,cu realizări şi dezamăgiri. Toţi - cu emoţiile lor, pe care le imprimă în cuvântul artistic. Citind ceea ce au aşternut fiecare pe hârtie, rămânem adânc impresionaţi la un text cu metafore superbe, imagini artistice inedite, dar şi dezamăgiţi când citim o poezie fără valoare literară. Şi atunci ce se întâmplă la postarea acestui text? Unii ,,fug" de el de parcă s-ar murdări, alţii încearcă să ...murdărească pe autor şi cu ton supărăcios îl sfătuiesc să repete cursul gimnaziul la cei 60 de ani ai săi. Cred că e foarte dureros, când ţi se dă asemenea sfaturi şi atunci nu ai ce face decât să omori poezia din tine . Rog mult, nu trebuie să ne supărăm pe autor, căci în spatele fiecărui cuvânt e o bucurie sau o tristeţe, e o dragoste sau o dezamăgire, o speranţă sau o iluzie pierdută. În spatele cuvintelor înşirate pe hârtie e măria sa Viaţa, care e atât de complicată, atât de dureroasă uneori, atât de dură că nu toţi şi nu întotdeauna găsim cuvântul potrivit pentru a reda ceea ce simte realmente autorul. A aşeza cuvântul în emoţia trăită şi a ţese o imagine inedită e un DAR şi trebuie să recunoaştem că nu toţi îl avem şi să nu ne supărăm când cineva vrea să ne ajute. Dar nici celui care stăpâneşte cuvântul poetic nu-i stă bine să ,,înăbuşe"poezia din sufletul omului care simte necesitatea de a o scrie. Da, azi a scris o poezioară simplişoară, fără sofisticate metafore şi rimele sunt cam uzate, dar dacă va primi un sfat constructiv, sunt sigură că mâine va veni cu un text căruia mulţi îi vor da like. Cunosc câţiva membri pe site, care la începuturi erau trimişi să citească manualul de clasa a cincea , dar care acum scriu minunate texte şi sunt apreciate mult de cei care au acel DAR, de care am vorbit mai sus. A crescut valoarea textului nu că a ţinut cont de ,,sfatul" dur, ci pentru că a ţinut cont de sfaturile constructive ale colegilor de site, s-a autoinstruit, a citit şi comentat textele membrilor reţelei mereu comparând cu propriile texte . O problemă a site-urilor literare este şi plagiatul. Categoric sunt împotriva lui. Recunosc, am instalat în calculatorul meu un program antiplagiat şi dacă vreun text îmi dă de bănuit-verific. Spre bucuria mea nu avem în ultimul timp asemenea cazuri. Mereu mă întreb:de ce oare unii încearcă să fure gânduri, emoţii străine şi mi-am dat seama de nişte lucruri . Plagiatorii sunt de trei feluri. Unii nici nu ştiu că sunt hoţi de idei şi sentimente, căci pe internet bântuie şi mizeria plagiatului fabricat. Alţii sunt hoţi din născare, care fură nu numai poezia, ci şi cartea din magazin, o bijuterie de la vecină, maşina cu banii încasaţi de la o serie de magazine, ba chiar şi un nume şi-l asumă nelegitim. Despre aceşti plagiatori vom discuta altă dată Acum aş vrea să mă opresc la a treia categorie de plagiatori pe care îi ,,fabricăm" noi . Da , da! Noi! Scrie omul cum poate, dar uite că se găsesc nişte,, genii", care în loc să-i dea nişte sfaturi prieteneşti, să-i arate unde nu e chiar bine, nu fac altceva decât să atace persoana, să-l numească cu nişte cuvinte înjositoare şi atunci ce-i rămâne autorului? Unii capătă un complex al inferiorităţii şi aruncă poezia din suflet, pustiindu-l, alţii fug de pe site de ruşine, iar alţii, pentru a ieşi din ruşinea suportată, merg la încălcare de lege, atât penală cât şi morală - fură textul cuiva şi-l dau drept al lor, ,,câştigând" în felul acesta buna reputaţie pe care o avuseseră. Greşit total, căci orice crimă mai devreme sau mai târziu, este descoperită. Haideţi, dragii mei, să-i ajutăm pe aceşti oameni să nu meargă la încălcări, să nu fugă de pe site, ci să-şi menţină valoarea de om şi să crească valoarea artistică a textelor sale .Cineva mi-a dat un ,,sfat" - să-i scot de pe site pe cei care nu pot scrie şi să invit doar valori. Cunosc un asemenea site. Niciodată nu voi recurge la acest pas. A fi poet nu e obligatoriu pentru fiecare . Literatura are nevoie şi de cititori , dar a fi OM e necesar ca fiecare să fie. Din acest considerent susţin că cea mai mare realizare a acestui spaţiu sunt Oamenii.Pentru azi cam atât. Aştept păreri. Poate nu am dreptate...

Eseu

Negrupe Alb

ION MINULESCU - poetul care a reabilitat romanţa tradiţională (medalion literar) de Ion Ionescu-Bucovu La şaizeci şi trei de ani, pe 11 aprilie 1944, Ion Minulescu moare subit la Bucureşti în urma unui colaps cardiac provocat de emoţiile bombardamentului teribil din 4 aprilie 1944, în plină glorie literară. Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de dispariţia atât de surprinzătoare a poetului ”Romanţelor pentru mai târziu”. Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare şi excentrică, atât în îmbrăcăminte cât şi în spirit, mereu strălucitor şi mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate şezătorile literare pe care le patrona, recitindu-şi poeziile. Fiu de oltean din părţile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf şi mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viaţă lipsită de griji, începe şcoala la Piteşti şi debutează în poezie la 16 ani. Termină liceul la Bucureşti şi pleacă la Paris ca student, rămânând şase ani fără a-şi finaliza studiile. Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca “belle époque”. În acest timp capitala Franţei trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism şi suprarealism în poezie, între naturalism şi reformele proustiene în proză şi între impresionism şi orientările novatoare impuse de fauvism şi cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie, ci asimilat cu valorile perene ale artei. Aici poetul îi cunoaşte pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunoştinţă cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise şi Giacometti. Poezia se redimensionează musical şi pictural, proza prin opera lui Proust şi Gide se modernizează, teatrul şi cinematograful intră într-o nouă fază. Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viaţa. Reîntors în ţară după şase ani, vine cu un aer nou de schimbare şi când îi apare în “ Convorbiri critice” romanţa “În oraşul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: “ Rogu-te, cine-o fi Minulescu? “În oraşul cu trei sute de biserici” este ceva nepreţuit. Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Brava lui! De mult n-am mai avut aşa o impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…” Minulescu a fost un funcţionar cu grad înalt în ierarhiile de presă şi cultură, un om cu relaţii care n-a dus grija banilor, a fost onorat şi lăudat, a călătorit mult şi a avut o viaţă de familie împlinită. Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în timpul vieţii 6 volume de versuri ce i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică şi plastică etc. În anul 1914 s-a căsătorit cu pictoriţa şi poeta Claudia Millian, fosta soţie a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucreţia. Opera lui a avut în epocă, dar şi după aceea, un destin mai puţin obişnuit. Receptarea ei frizează senzaţionalul. Romanele “Coregent la limba română”, “Roşu, galben şi albastru” şi “Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiogafic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul şi nuvelistul Minulescu cultivă misterul şi realismul sentimental ieftin şi senzaţional, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest. Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creaţiei minulesciene, deşi în timpul vieţii piesele lui au făcut furori. Între 1921 şi 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi, garnisite cu patetism şi grandilocvenţă. Opera lui care a trecut graniţa timpului a fost poeziea. El a reabilitat romanţa sentimentală, gustată de contemporani dar şi de cititorii de astăzi. Comentariile critice discern noutatea, alura şocantă a versului, ciudăţeniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului şi a expresiei poetice, dar şi muzicalitatea. Perpessicius vede în poezia erotică minulesciană „cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desfiinţează ca poet în pamfletul „Seara”. ”Zgomotul operei sale- arată Arghezi- nu a trecut pragul cenaclurilor şi al cafenelei, din inspiraţie îi rămân exteriorităţile disparate, firimiturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupuită a unei imagini...e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism...el cântă numerele paisprezece, douăzeci şi unu şi şapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcându-se în obscurităţi... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucrubaţie de cititor naiv şi umflat...e plin de cuvinte străine... verbalism insipid şi de prost gust...mahalagiu epatat şi rafinat de cinematograf...” Acest pamflet îl supără pe scriitor şi în anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a ţinut seamă de Arghezi, care de altfel i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există nişte flash-uri portretistice ale unor contemporani, nişte caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un ţânţar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „ o sticlă ce Cotnar, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „o perlă fină, strivită de copita unui măgar.” Succesul „Romanţelor...” este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune că „... poetul se înfăţişază pe sine ca un reprezentant al artei viitoare...” El impune figura unui poet urban atât prin motive cât şi prin stările de spirit, pe care le cultivă. Şi îşi ia ca aliat publicul. Poezia lui vine de la Eminescu şi Macedonski pe care aproape la început îi pastişază.După Eminescu romanţa intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare, Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.

După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului. Venit de la Paris, o ia metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Ştefănescu-Est. Prezenţa sa în boema bucureşteană capătă strălucire la Terasa Oteteleşteanu, fieful literaturii de avangardă. „O cafenea este pentru artişti o universitate”- va zice Arghezi. Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă recondiţionarea romanţei eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e şi cea mai superficială. El rupe versul tradiţional şi-l „ răscăcărează”-cum zice Arghezi- în unităţi asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare. Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferenţa auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă şoapta, îngânarea, lamentaţia cu declamaţia şi emfaza. Noua romanţă practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor: „Eu sunt o-ncrucişare de harfe Şi trompete De leneşe pavane Şi repezi farandole, În lacrimi port impertinenţa sonorelor mandole.” Sau: „Eu sunt o-mperechere de straniu Şi comun, De aiurări de clopot Şi frământări de clapeÎn suflet port tristeţea planetelor ce-apun Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...” Mulţi comentatori au evidenţiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se desluşesc numai formele gigantice. În „Roamnţa soarelui” se desfăşoară o perspectivă planetară: „Dau fluviilor graţii de reptile, Dau mărilor priviri fosforescente, Iar munţilor dau zare, aspecte de gorile, Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.” El face din romanţă o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creaţii celebre. Enigma eternului feminine devine şi mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca şi senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă: “Lesbos mi-a dedicat un templu, Citera altul, Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile Şi-argintul Monezilor cu efigia lui Eros-blond Din Orient, Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…” Erosul reprezintă tema şi, în acelaşi timp, mitul cel mai consistent al romanţei. In “Strofe pentru toată lumea” şi mai ales în “Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însuşi numeşte “romanţa meschină”: “Dac-ai crezut c-ar putea să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător ne-am vindecat.” Minulescu a trecut încet –încet de la simbolism la baroc. Romanţele lui sunt mărfuri de import aclimatizare pe sol românesc. El a îmbogăţit natura poeziei româneşti cu un peisaj nou şi peisajul simbolismului cu un colţ de natură indigenă. El persiflează simbolismul. Peisajele minulesciene sunt baroce, nu numai prin parcurile cu statui şi nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului. În versurile lui se întreţesc: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimentul evadării, şi, uneori, şi poza cu declamatoriul. Romanţele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesturi teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În “Ecce homo” el este “ o-mperechere de straniu/ Şi comun,/ De aiurări de clopot/ Şi frământări de clape...”: „Eu sunt o armonie de proză Şi de vers, De crime Şi idile, De artă Şi eresÎn craniu port Imensul, stăpân pe Univers, Şi-n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles!...”

Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotica a lui MINULESCU este cea mai personala de la Eminescu încoace. Asteaptă-ţi tăcut biruinta Şi candela minţii nu-ţi stinge Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Ion Minulescu - A XI -a poruncă Ascultă, priveşte şi taci!... Ascultă, să-nveţi să vorbeşti, Priveşte, să-nveţi să clădeşti. Şi taci, să-nţelegi ce să faci... Ascultă, priveşte şi taci!

Când braţele-ncep să te doară, De teamă să nu-mbătrâneşti, Rămâi tot cel care eşti Aceeaşi piatră de moară Când braţele-ncep să te doară!...

Când simti că păcatul te paşte Şi glasul Sirenei te fură, Tu pune-ţi lacăt la gură Şi-mploră doar sfintele moaşte Când simţi că păcatul te paşte!...

Iar când, cu ochii spre cer, Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci, Ascultă, priveşte şi taci!... Din braţe fă-ţi aripi de fier Şi zboară cu ele spre cer!...

Când simţi că duşmanul te-nvinge, Smulgându-ţi din suflet credinta,

REFERINTE CRITICE: N. Davidescu, Aspecte, I; Camil Petrescu, in Cetatea literara, nr. 3, 1926; E. Lovinescu, Critice, VII, IX; Perpessicius, Mentiuni, I; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice;T. Vianu, Figuri si forme literare, 1946; E. Sperantia, Amintiri din lumea literara, 1967; MINULESCU Tomus, 15 poeti; Maria Badescu, in Arges, nr. 1, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; D. Micu, inceput; C. Ciopraga, Literatura; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; E. Manu, Sinteze si antisinteze literare, 1975; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; E. Manu, /. Minulescu si constiinta simbolismului romanesc, 1981; I. Pop, in Steaua, nr. 1, 1981; Al. Piru, in Ateneu, nr. 1, 1981; N. Carandino, in Astra, nr. 2, 1981; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 3, 1981; V. Fanache, in Steaua, nr. 12, 1981; MINULESCU Zaciu, in Steaua, nr. 12, 1981; F. Aderca, Contributii, I; C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; P. Mareea, Concordante si controverse, 1983; D. Dimitriu, Introducere in opera lui Ion Minulescu, 1984; D. Micu, Modernismul; MINULESCU Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; Adriana Iliescu, Poezia simbolista romaneasca, 1985; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu, 1985; I. Pop, Jocul; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; Sina Danciulescu, Poetica minulesciana: interpretari critice, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; R. Boureanu, Vazuti in oglinda timpului, 1987; I. Negrila, Insemnari despre scriitori, 1987; C. MINULESCU Popa, Clasici si contemporani, 1987; F. Aderca, Contributii, II; I. D. Balan, Repere critice, 1988; D. Caracostea, Scrieri alese, II, 1988; S. Mioc, Anamorfoza si poetica, 1988; MINULESCU Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; Perpessicius, Scriitori, IV; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III.

Marin Preda: “Băiete, ăştia vor să mă termine!” de Ion Ionescu-Bucovu În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre ,,Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să–l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea ,, Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii” Am stat câteva zile în satul Siliştea –Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete (Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o ţărancă bătrână, care pe atunci stătea la fata ei, Ilinca. Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce m-a frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din ,,Moromeţii”, m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa, care era bătrână şi bolnavă. ,,Domnule Preda, i-am zis eu, poate o să vă mire, am luat o lucrare...‟‟ ,,Aaaa, da ştiu, mi-a povestit Piru despre tine... Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca, de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă? La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu‟ Diţă ce mai face?” După ce i-am dat eu toate informaţiile cerute, i-am povestit intenţia mea de a face o radiografie a personajelor, comparând realitatea personajelor din sat cu felul cum au fost ele prezentate în roman.,,Ar fi interesantă, monşer, dar ai grijă...” Priveşte albumul printre ochelari şi se opreşte la maică-sa. ,,Nu puteai si tu s-o pui să se îmbrace mai bine! Şi Ilinca, tot îmbrobodită...” Am tăcut tot timpul, urmărindu-l cu o curiozitate diabolică.,,Ăsta cine e?”- fixează el ochii pe un personaj.,,Fostul dumneavoastră coleg de şcoală, acum e vânzător la MAT!” ,,Băă, da‟ nu-l mai cunosc, s-a schimbat!” Aprinde o ţigară şi trage cu foc din ea. Urmăreşte cu o curiozitate de copil toate fotografiile. Pe unii nu-i mai cunoştea, îmbătrâniseră. Pe alţii îi căina. ,,Amărâţi mai sunt, parcă în roman eu nu i-am văzut aşa!” Timpul a trecut.

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată, din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Silişte, la care am participat si eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la Alboaica, sora lui, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist io motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i ramână un asemenea semn. El, imi spunea sora lui, de câte ori venea pe acasă, le povestea că prevestea ceva, avea presentimentul morţii iminente.,, Mă urmăresc...” le spunea. ,,Cine?” ł-a întrebat ea. Şi el tăcea. Nu i-a răspuns. În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o cameră a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara, la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somptuos al Mogoşoaiei, singur sau în compania altor scriitori, cum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gură. El se confesa rar şi numai prin întrebări. ,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari, de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune. ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispreţuia, adică majoritatea ,,creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică şi nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culoarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoară, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu, ca prieten, să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică, Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te, trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat. ,,Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată, în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha,să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?‟ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!” i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vină el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?” l-a interogat soţia.,, Da, m-a întrebat direct: « Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul” »? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa această scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau altceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid, cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului. ( Date culese din Revista AS, AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas. Marin Preda a fost luat in vizorul Securităţii după aparţia romanului "Delirul", roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial întro lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea în pregătire un alt roman în care intenţiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru în obsedantul deceniu. În romanul "Cel mai iubit dintre pământeni", eroul principal pomeneşte la un moment dat despre "era ticăloşilor". Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreună cu o valiză plină cu documente care se aflau în fişetul lui personal, au dispărut imediat dupa moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod, atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în faţa armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât si pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum, el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politică a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea, care a spus într-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din orasul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăteanului său, pe nume Galiceanu, dar această aluzie avea să o plătească cu viaţa, deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adica iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară Securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa-zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu, care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum si a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilineţ la Ankara, ca să dăm numai cateva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului. Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât inainte, cât şi după evenimentele din decembrie „89. Detractorii lui au incercat să minimalizeze valoarea literară a operelor sale, declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem însă cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu Securitatea care primea note informative despre el, chiar şi de la bunii lui prieteni, sau de la unii colegi de breaslă, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele Securităţii. In Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) a lui Marin Preda, dosar care cuprindea patru volume şi era intitulat "Editorul" , există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972, în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifest[ri negative cu privire la politica partidului şi statului nostru". Dup[ "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa-zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, Securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale". Se cunoaşte faptul că Marin Preda era în evidenţa Securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armată de agenţi care îl supravegheau în permanenţă. În notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR « Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Într-una din aceste note se preciza că în anul 1965, Marin Preda fusese la Paris, unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". În luna ianuarie 1972, un alt informator al securităţii, care semna "Arthur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". În baza acestor note, cât şi a unui referat al Securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Românească" s-au făcut dese perchiziţii noaptea. Cât priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţă, citind declaraţia criticului literar Marin Mincu, căruia nu i se publicau lucrările, fiind acuzat că în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul editurii l-a apărat însă, punând la punct pe un denigrator al acestuia, printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa-zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevarat aristocrat; el avea răbdarea nobilă să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe si naturaleţe. De asemenea, el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organică de a tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea." La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară, întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste. Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni" foloseşte la adresa lor epitete, precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabilă. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct in aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viaţa politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul". Cu câteva zile înaintea morţii lui, după cum declara fratele său, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea şi i-a mărturisit, "sunt un om terminat", exact ca în cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Roşii", carte care a dezvăluit Occidentului adevărata faţă a dictatorului român. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearşaf în gură, sau i-au pus o pernă pe faţă, "astupându-i orificiile respiratorii", după cum reiese din raportul întocmit de IML. Cea mai autorizată părere asupra morţii lui Marin Preda rămâne însă cea a medicului Şerban Milcoveanu care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat după moarte, este convins că a fost otrăvit cu cianură de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea lividă specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un roşu deschis", culoare specifică celor morţi în urma inhalării cianurei. De aceeaşi părere este şi fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Şi Aurora Cornu, prima lui soţie, a declarat într-un interviu acordat la Paris Lucreţiei Bârlădeanu "Dupa ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin, nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat... În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", scriitorul C. Turturică, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă, ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă pe scările de la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva dintre ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai băut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului. Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărut ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert

este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp, Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime, el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie. La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuînd în lamentabil? După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare… Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea… Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus, care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune. Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Caragiale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia… Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii, ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar. Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…” Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!” După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai pentru că este un mare scriitor, ci şi pentru că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…"

Centenar Julio Cortazar 1914 - 1984 de Adrian Grauenfels S-a născut în Belgia la Bruxelles, tatăl fiind ataşat diplomatic la ambasada Argentinei. Când Germania ocupă Belgia, copilul Cortázar avea numai 4 ani, familia sa a revenit la Buenos Aires unde au locuit într-un cartier numit Banfield. La 6 ani tatăl dispare, abandonându-şi soţia şi pe sora mai mică a lui Cortazar. Casa lor şi curtea din spate devin subiecte de inspiraţie scriitorului. Despre această perioadă, el scrie unui amic: “ eram serviabil, foarte vulnerabil, teribil de singur”. Era un copil bolnăvicios, îl găseai mai mult în pat citind cu sete. Mama sa vorbea câteva limbi şi ea adora cititul, îi aduce cărţile lui Jules Verne autor pe care Cortazar îl va admira toată viaţă. În 1975, scrie în magazinul Plural: “Mi-am petrecut copilăria într-o ceaţă plină de goblenuri şi spiriduşi, cu un sens al spaţiului şi al timpului total diferit de cel al altora din jur.”

La numai 18 ani se califică profesor de şcoală elementară. Mai târziu se înscrie la Universitatea Buenos Aires la cursuri de filosofie şi limbi străine, dar din motive financiare este nevoit să renunţe la studii fără vreo diplomă. În 1938 sub pseudonimul Julio Denis publică un volum de sonete “Presencia” pe care mai târziu îl reneagă, textul nefiind suficient verificat. Îşi va lua obiceiul să publice cărţi care să exprime cu exactitate ce dorea el să spună. Devine profesor (1944) de Franceză la Universitatea din Mendoza, dar îşi da demisia în 1946, presat de politica Peronistă. Va lucra ca traducător şi apoi devine directorul unei companii comerciale numită Camera del Libro. În 1949 publică piesa “Regii” bazată pe mitul grec al lui Theseus şi al Minotaurului . Persecuţiile regimului Peron vor continua, în 1951 Cortazar emigrează în Franţa unde va rămâne până la moarte. Din 1952 devine traducător pentru UNESCO. Traduce din spaniolă Robinson Crusoe şi povestirile lui Edgar Allan Poe cu un succes unanim recunoscut. A călătorit intens, dar revenea mereu la Paris sau la casa sa din Saignon, în sudul Franţei. În ultimii ani de viaţă devine activist pentru drepturile omului în America Latină. Sprijină revoluţia Sandinistă din Nicaragua, revoluţia cubaneză condusă de Fidel Castro, cât şi guvernul socialist Allende din Chile. Cortazar a avut relaţii de lungă durată cu trei femei. Prima, Aurora Bernardez , era o traducătoare argentiniană cu care se căsătoreşte în 1953. Se despart în 1968, când Cortazar se complică cu Ugne Karvelis, o editoare şi producătoare de filme lituaniană, care se identifică total cu vederile lui politice. Cortazar vizitează Cuba în 1963 ,o călătorie fascinantă urmată de multe altele. Ultima sa căsătorie este cu scriitoarea canadiană Carol Dunlop. După decesul lui Carol în 1982, Aurora Bernardez îl va acompania de-a lungul leucemiei sale incurabile. După cum dorea Cortazar, Aurora va moşteni drepturile de autor pentru întreaga sa operă . Este înmormântat la Paris în cimitirul Montparnasse. A scris nenumărate nuvele, strânse într-un volum: “Sfârşitul jocului şi alte povestiri” Inventează o scriere non-lineară, deschisă, citirea este lăsată la întâmplare după pofta cititorului, o formă mult apreciată de Vargas Llosa şi Garcia Marquez. Ca şi James Joyce, Cortazar foloseşte monologul interior, conştientizarea simţurilor, dar cel mai influenţat pare a fi de surrealism, de Noul Roman Francez, cât şi de estetica jazzului. Nuvela “El Perseguidor” (Acompaniatorul) este bazată pe viaţa celebrului saxofonist Charlie Parker. A mai scris drame, poezie, ficţiune dar şi texte combinate cu desenele sale, fotografii, ilustraţii etc în manieră” Almanahului Magilor “, cărţi de largă circulaţie în Argentina rurală. A tradus intens şi cu talent din limbile spaniolă şi engleză. Viitorul Şi ştiu foarte bine că nu vei mai fi. Nu vei mai fi pe stradă, şi nici in susurul ce ţâşneşte noaptea din stâlpii ce o luminează, şi nici în gestul de-a alege meniul sau în surâsul ce face mai uşoară chifla împănată cu de toate din subteran, în cărţile împrumutate şi în acel „la revedere, pe mâine!” In visele mele nu vei mai fi, în soarta stranie a cuvintelor mele, nici în numărul de telefon, sau în culoarea unei perechi de mănuşi, a unei bluze. Voi fi furios, iubirea mea, dar nu pentru tine, şi nu pentru tine voi cumpăra prăjituri, la colţul străzii mă voi opri, la colţul unde tu nu vei coti, şi voi zice cuvintele ce se zic şi voi mânca lucrurile ce se mănancă, şi voi visa lucrurile ce se visează, şi ştiu foarte bine că nu vei mai fi, nici aici înăuntru, carcera în care incă te păstrez, nici afară, în acel fluviu de străzi şi de poduri. Nu vei mai fi deloc, nici măcar amintire, Poezii traduse în limba română - Geo Vasile

iar când mă voi gândi la tine mă voi gândi la un gând ce în chip obscur încearcă să-şi amintească de tine. Dacă trebuie să trăiesc Dacă trebuie să trăiesc fără tine, oricat ar fi de greu şi sfâşietor, - supa rece, pantofii scâlciaţi sau când îmi va fi lumea mai dragă va fi să irumpă creanga uscată a tusei ce-ţi latră numele deformat, vocalele de spumă, iar de degete mi se vor lipi cearşafurile, şi nimic nu-mi va mai da pace. Nu voi invăţa nici aşa să te iubesc mai tare, dar văduvit de fericire, voi afla cât îmi dăruiai uneori numai stându-mi alături. Asta vreau să-nţeleg, dar mă-nşel: va trebui ca grinda să prindă brumă, încât cel ce se-adăposteşte sub portic să priceapă lumina din sufragerie, şervetele de lapte şi aroma pâinii ce-şi trece mâna brună prin crăpătură. De-acum atât de departe de tine precum un ochi de celălalt, din această dizgraţie pe care o iau pe seama mea se va naşte acum privirea ce-o meriţi.

Eseu despre dragoste și lumină de Laurenţiu Negruș-Costin În una din postările mele anterioare am încercat să cuprind dragostea pe care un părinte o poate nutri pentru copilul său. Nu știu dacă am reușit să cuprind, cu adevărat, dragostea părintelui. Este o dragoste fără limite care, în mod normal, nu are cum să fie cuprinsă în totalitate în versuri. Dupa cum am mai spus în alte scrieri, INFINITUL NU ÎNCAPE ÎN FINIT, ÎN MĂRGINIT. Dar vin cu o întrebare. Dacă acest tip de dragoste este infinit, atunci cum este dragostea pentru persoana pe care o iubești, persoana care este completarea ta pe Pământ? De multe ori am încercat să definesc această dragoste. Am ajuns la concluzia că nu o pot defini. Poate, pentru simplul fapt, că nu e vorba de dragoste. Poate că e vorba de simbioza a două stări, ori de alternanţa acestor două stări. Și aici vorbesc de felul în care prezenţa fizică lângă persoana iubită produce o explozie interioară, versus dezorientarea totală de care îndrăgostitul este stăpânit atunci când persoana iubită nu este lângă el. Pot spune că dragostea este suma acestor două trăiri. Iar dacă aceste două trăiri sunt infinite prin dimensiunea lor, atunci dragostea poate fi finită? Deducem că dragostea este infinită. Și dacă am spus anterior că infinitul nu poate fi mărginit și cum am stabilit că dragostea este infinită, putem spune că dragostea nu se sfârsește niciodată. Ia doar diferite forme, în funcţie de ponderea cu care fiecare din cele două componente participă la formarea „întregului”. Poate lua, de la forma nedefinită, trăită în interior și prea puţin vizibilă exteriorului, până la forma clamată în exterior, dar mai puţin trăită în interior. Dar, indiferent de forma pe care o îmbracă, ea este cea care unește două suflete. Dacă am încerca o definiţie a sufletului vom constata că nu suntem tocmai în măsură să-i dăm definiţia exactă. Pentru că el nu poate fi vizualizat, observat și analizat de simţurile noastre recunoscute în vaga sintagmă „clasice” Și atunci importăm o astfel de definiţie bazându-ne pe trăirile interioare, iar din ceea ce culegem „vedem” că sufletul este liber, într-o permanentă mișcare. Avem obligaţia de a ne mișca între extremele a tot ce ne înconjoară. Cel care se va fixa într-un singur loc, într-o singură idee, fixat în autosatisfacţie va gusta sau chiar va trăi din roadele acelui loc, dar atât! Nu va ști niciodată ce e dincolo de micul său univers încastrat în graniţele autosatisfacţiei dobândite. Pentru el aproapele nu există. Proximitatea nu există. Există doar punctul în care el se află și atât.... In antiteză cu fixarea și fixaţia într-un singur punct, a unui singur punct/idee, spiritul care alege a se deplasa între extreme este mult mai câștigat. Poate că atingerea extremelor este înţeleasă ca fiind o stare de instabilitate. Sau însăși pendularea între extreme va fi catalogată astfel. Dar cine sunt cei care vor afirma asta? Sunt cei care nici măcar nu își dau seama de infinitatea ce se desfășoară între cele două extreme. Ceea ce este frumos este faptul că pentru fiecare persoană în parte aceste extreme sunt unice. Fiecare dintre noi își alege extrema superioară, fiecăruia dintre noi soarta îi alege extrema inferioară. După cum se poate observa, folosesc cuvântul „extremă” și nu „limită”. Eu, prin cuvântul „limită” definesc ceva care este palpabil, care poate fi atins, care prin asocierea observator - limita atinsa dă imaginea câmpului dintre observator și această limită, dar nu prezintă ce se întâmplă dincolo de această limită, ce este dincolo de această limită. Ei bine, am stabilit mai sus că dragostea este infinită, că nu are limite. Prin urmare, putem relaţiona aceste raţionamente și vom ajunge la concluzia că niciodată nu vom ști cu adevărat ce înseamnă dragostea. „A ști” poate fi interpretat ca o axiomă emisă în urma centralizării unor experimente successive, având același rezultat, rezultatul însuși fiind urmarea observaţiilor îndelungate. Dacă (și cum) aceste observaţii sunt filtrate de simţurile de bază ale omului, atunci cum vom defini dragostea luând ca mijloace de observare aceste simţuri? Eu consider că dragostea nu este imaginea văzută prin prisma acestor simţuri. Consider că dragostea nu este un rezultat sau un cumul de rezultate al receptorilor fizici. Încerc să dau un exemplu: Omul care se prezintă în faţa unei persoane cu un anumit defect de vedere (să zicem un fel de discromatopie socială) este același om care se prezintă și în faţa unui om fără defecte de vedere. Dar oare persoana lui va fi la fel pentru cei doi receptori? Deși este aceeași persoană, ea va fi simţită, înregistrată, catalogată diferit. Care este mecanismul sau alchimia care se declanșează în procesul dragostei când cel cu „discromatopie” „vede” mai bine persoana din faţă decât celălalt? Ori, în cazul auzului, de multe ori cel cu un auz mai slab va fi capabil să audă cântecul interior în persoana de care se îndrăgostește, în timp ce persoana fizic perfectă nu va auzi nicio notă din simfonia dragostei. Dacă lumea poate fi observată, analizată prin simţurile noastre, nu înseamnă că o putem înţelege în totalitate. Și atunci, dacă un lucru relativ finit, aflat între niște limite, nu poate fi explicat și înţeles cu adevărat bazându-ne doar pe simţurile noastre, cum oare am putea spune că în dragoste (care am stabilit că este infinită) ne putem baza pe aceste simţuri? Deci, dragostea nu este un rezultat al receptorilor fizici. Dragostea nu este apanajul simţurilor clasice. Dragostea aparţine unui altfel de sentiment. Dragostea se simte prin... dragoste! Dragostea se trăiește! Dragostea nu are formă, nu are trup. Ea nu poate fi încadrată într-un șablon. Ea nu va urma un anumit clișeu. Traseul ei este diferit de cel al trupului. În timp ce, mai devreme sau mai târziu, trupul cade, dragostea se ridică! Trupul este energofag, în timp ce dragostea generează energie. Trupul aduce robia sufletului, în timp ce dragostea îl eliberează. Lumea (a se citi societatea) îi impune niște limite, dragostea îi lasă libertatea să viseze spre Infinit și să se miște spre Infinit.

Atingerea acestui infinit depinde de noi. Depinde de cine ne îndrăgostim, când ne îndrăgostim, câtă dragoste oferim, câtă dragoste putem primi. Dacă mă refer la persoana de care ne îndrăgostim, aceasta este cea care ne dă energia necesară pentru depășirea limitei superioare amintită anterior, acolo unde se află doar dragostea. Doar o singură persoana este în stare să ne dea această energie. Iar această persoană trebuie aleasă cu sufletul. Dacă fac referire la momentul în care ne îndrăgostim, atunci acel moment este startul bucuriei și al fericirii. Iar acestea pot trece pe lânga tine, ori poţi trece pe lângă ele, iar dacă nu ai experienţă suficientă nici măcar nu le vei recunoaște. „Câtă dragoste oferim și câtă primim”. Mulţi spun ca dragostea în exces sufocă. Dar ceea ce îţi oferă libertate, expansiune sentimentală, ce îţi oferă Infinit nu poate fi niciodată în exces. Problema este să nu oferim și să nu primim mai puţin decât necesarul individual. Pentru că drumul dintre normalitate și limita inferioară poate fi în acest caz foarte scurt. Iar dincolo de limita inferioară, se află tot dragostea, dar partea ei întunecată, care nu face obiectul acestui pseudoeseu. Dragostea este Lumina, iar Lumina este dragoste! Fiţi permanent îndrăgostiţi și veţi fi aproape de Lumină! În ceea ce mă privește, mulţumesc, în felul meu, pentru tot, adresând o... Mulţumire interioară Căci ce poate fi mai sfânt Decât fericirea Clipelor, când pe Pământ Întâlneşti iubirea?

M-ai luat, Doamne, din pământ Şi mi-ai dat un suflet M-ai făcut aşa cum sunt, Prizonier în cuget.

Tu mi-ai dat motivul cert De-a spera că-n viaţă, În imensul ei deşert Voi găsi speranţă.

Ai pavat al vieţii drum Cu singurătate Şi mă regăsesc acum, Prizonier în fapte.

Azi trăiesc eternul mit Iubirea deplină Şi urmez nemărginit Drumul spre Lumină.

Dar îţi mulţumesc smerit Pentru-a mea menire, Pentru drumul hărăzit Către fericire.

Universul cărţii Negrupe Alb Dragoslavele Menit să poarte generic, în bine, dragoste în numele său, satul Dragoslavele a însufleţit inima părintelui Ioan Răuţescu şi el i-a dedicat o monografie apărută, în prima sa ediţie, în 1937, volum premiat de Academia Română. În 2014, prin osârdia Obştei Moşnenilor Dragosloveni, vede lumina tiparului a treia ediţie, anastatică, la editura braşoveană Arania. În 550 de pagini, împătimitul autor a izbutit să pună Istoria Universală a întregului mileniu al doilea ca esenţă a satului care, in extenso, rodeşte în fibrele fiecărei aşezări româneşti, venind pe firul istoriei de la Zalmoxe până în zilele noastre. Preotul Ioan Răuţescu ne uimeşte cu bibliografia extinsă a cărţii, oglindă a aproape întregului mileniu al doilea. Se regăsesc aici hrisoave vechi care dau sevă paginilor însufleţite de o limbă dragă nouă, din cronicile scrise de cronicari, din documente descoperite în mănăstiri, din biografii de ctitori de biserici. Ca un stup de albine, cartea „Dragoslavele” conţine munca migăloasă a autorului, care nu a omis niciun izvor pe o perioadă de secole. Luptele de la Posada, prezente şi în basmele româneşti, sunt evidenţiate în documente istorice înfăţişând celebra stratagemă românească gândită întru apărarea pământului natal. Ar trebui ca în Grecia, pentru completarea cadrului istoric, să se organizeze pentru turiştii străini excursii de la mare la Sfinx şi la Bran prin Posada, locuri pline de strălucirea istoriei venind pe fir argintiu din vremea pelasgilor, despre care ghizii ar putea vorbi fără contenire. Într-un asemenea cadru geogra-

fic şi spiritual se plasează satul Dragoslavele. Domnii Ţărilor Române apar în carte din hrisoavele prezentate de autorul cărţii “Dragoslavele”, folosind o limbă românească de o puritate emoţionantă, o limbă a sfârşitului de secol XIX, cu intenţia de a ne determina să înţelegem complexitatea realităţii istorice şi lingvistice, oglindă a mileniului al doilea, în speranţa că nu vor dispărera cărţile, cum nu au dispărut manuscrisele unei lumi specifice, împodobită cu amănunte şi nume care vor dăinui. Cu o minuţiozitate de cărturar, aducându-şi aportul la cunoaşterea zonei printr-o muncă sisifică, preotul Ioan Răuţescu oferă o chintesenţă a bibliografiei timpului, realizând o operă majoră de salvare naţională într-un volum al unei epoci demne de admiraţie, mai ales prin realizarea unei panorame a satului Dragoslavele, punct de trecere, vamă şi simbol al unei populaţii cu oameni deosebiţi. Ar trebui ca această capodoperă a vechimii poporului român să fie sursă de inspiraţie pentru Istoria României, după cum nobleţea uimitoare a preotului Ioan Răuţescu să fie un exemplu pentru naţia noastră cu o cultură de cel puţin 2000 de ani înainte de Hristos. Acest preot şi-a iertat duşmanii, le-a făcut slujbă catolică soldaţilor nemţi morţi în război, deşi i-au ucis tatăl. Aceasta, cu toate că era ortodox. Literatura de dezvoltare optimizantă, în direcţia promovării iubirii, de punere în lumină a duşmanilor, păleşte faţă de aura figurii autorului cărţii “Dragoslavele” care trimite din epoca şi spaţiul său gânduri pentru un viitor luminos pe care şi-l imaginează şi în care ideal ar fi să întoarcem şi obrazul celălalt, după cum a propovăduit Iisus. Autorul, exemplar în munca sa de furnică, studiind tot ce s-a scris până la el în materie de istorie, a iubit enorm satul Dragoslavele, punându-i în lumină importanţa în spaţiul de vis, cu păduri, munţi şi loc de trecere între vechile ţări. A existat un drum al chihlimbarului, mai vechi decât drumul mătăsii, prezentat în monumentala lucrare. Strămoşii românilor au trasat un drum prin Dragoslavele pe care autorul l-a împodobit cu nestematele tradiţiei satului său, costume purtând însemnele scrierii de la Tărtăria, remarcabilă prin faptul că poartă horoscopul fiecărei persoane care poartă costumul popular. Obiceiurile, tradiţiile, viaţa socială sunt capitole ale cărţii, vorbind despre un sat de excepţie din ţara noastră care i-a adăpostit pe vechii aurari din preistoria Daciei, realizatori ai unui tezaur unic în lume (vezi lucrările “Strămoşii românilor” şi “Preistoria Daciei”). “Veşnicia s-a născut la sat”, spune expresiv Lucian Blaga, motto folosit în carte. In nuce, cartea preotului Ioan Răuţescu devoalează o viaţă şi o cultură uimitoare, timpul, regele universului, fiind îmbogăţit cu elemente de port, tradiţii, jocuri ce uimesc până la extaz. Ancestralitatea vine ca o tornadă, nimic nu se uită. Familia preotului Răuţescu este aceea care pune în lumină urmaşilor strălucitoarele figuri care s-au perindat în veac. Dedicată şi pasionată, fiica preotului Ioan Răuţescu i-a ridicat o statuie tatălui său la Câmpulung, într-o atmosferă de mare sărbătoare naţională, şi îi redactează cărţile. În plus, a pus o placă memorială pe casa preotului din Dragoslavele şi nu numai atât. Elena Petroşanu Răuţescu îşi umple întreaga viaţă cu ridicarea unui tron de lumină, aşa încât merită o stalactită a culturii poporului român, sprijinind bolta plină cu stele ale unui neam care îşi cere drepturile adevărate în cunoaşterea universală. Intrinsec, zestrea purtată până la noi de cartea “Dragoslavele” împrăştie bogăţia spiritualităţii naţionale şi este necesar să o difuzăm oriunde în lume. Prof. Georgeta Blendea Zamfir, Preşedinta Academiei Daco-Romane, filiala Braşov Nominalizată la Premiul Nobel

Nuța Istrate Gangan - Lansarea volumului de versuri ,,Nu vreau să fii singur în noaptea aceasta,, Un eveniment editorial important a avut loc recent, peste ocean, în Statele Unite ale Americii. E vorba de lansarea ultimului volum de versuri al poetei Nuţa Istrate Gangan. Sunt de fapt două volume. Unul în limba engleză “No one dies of a broken heart (no one lives)”, coperta Dan Sîrbu, traducere Adrian George Sahlean şi unul în limba română “Nu vreau să fii singur in noaptea aceasta” Ambele au fost lansate în acelaşi timp şi sunt disponibile pe Amazon.com şi pe alte site-uri de vânzare de cărţi americane. Redau mai jos, integral, prefaţa volumului în limba română, prefaţă semnată de Dan Stoica: „Poetă americană de expresie română, Nuța Istrate Gangan ajunge în acest volum, „Nu vreau să fii singur în noaptea aceasta...” la o expresie matură, atât tematic cât și tehnic, a universului liric din care își trage seva artistică. Fraza asta introductivă ar trebui un pic detailată, pentru că are incluse în ea concepte mai puțin folosite în câmpul cultural românesc. (din care semnatarul acestor rânduri nu mai face nici el parte, deși, ca și autoarea analizată, folosește limba română ca mijloc de expresie). NIG e prin simțire și unghi de privire al realității legată de modul de a vedea și simți al americanului de azi. Aceeași luciditate și detașare care în spați-

ul românesc poate părea sarcasm și desentimentalizare. Patetismul este prins și strâns de gât (în laț sau cu mâinile goale). Dar pateticul mustește în fiecare poezie a autoarei, așa că sunt înclinat să cred că întregul volum este o vânătoare a resturilor de sentimente care cad în afara traseelor morale desenate și acceptate de autoritatea prezentului de pe continentul nord-american. Ironia anglo-saxonă unge întregul edificiu al discursului poetic și dacă ar fi un autor român la care ne-am putea raporta pentru a o aduce pe NIG într-un câmp comun al discursului liric, atunci acesta ar fi Macedonski, mai ales cel din Rondeluri. Poeziile sunt fiecare bine strânse în chingi, cu o arhitectură imagistică și tehnică de sugestie finisate și, aș adăuga, care trec scena, ajungând direct la inima publicului cititor. Dacă asta va bucura sau va întrista, rămâne la alegerea celui care simte (resimte) interiorul cuvintelor în timp ce lecturează poemele. Ce m-a impresionat pe mine a fost bogăția metaforică care nu obosește, scoțând mereu din mânecă imagini, comparații, sugestii noi pe o tematică repetitivă până la obsesie: pierderea iubirii, imposibilitatea acordului sufletesc și trupesc între cei care se iubesc. Sentimentul-resentiment al pierderii substanței de viață odată cu retragerea contactului cu ființa iubită se dovedește o sursă de inspirație niciodată secată (secătuită) pentru discursul liric. NIG este o poetă matură, cu un punct de vedere personal asupra celor ce ne povestește în poeziile sale. Fiorul de gheață pe care privirea lucidă îl provoacă atunci când se oprește asupra peisajului derizoriu al fericirii-nefericirii e al Eu-lui* personaj și este compensat de uimirea pe care puterea de a imagina plastic ciudățenia viului. Lumea lirică din volum are nevoie de aerul iubirii pentru a supraviețui și acest aer ori este epuizat, ori se va epuiza dintr-o clipă în alta. Trebuie talent și perseverență în acest soi de discurs literar, lucruri pe care poeta le are și le demonstrează din plin în acest volum. Notă *E bine să facem distincția între eul-imaginar al oricărui autor și persoana creatorului (al poetei în cazul de față). Cele două nu se suprapun. Literatura (și în cazul acesta avem de a face cu o literatură de calitate neîndoielnică) absoarbe eul auctorial și îl pune să existe în același spațiu imaginar cu versurile, poveștile pe care le spune-creează. Persoana reală este în altă parte și nu are puncte de atingere cu acest „personaj-dirijor”. Scriitorii plătesc taxe, se uită la televizor, comunică pe internet, suferă de boli, se vindecă, se îndrăgostesc, mănâncă și uneori și strănută când e curent în cameră. Eul auctorial e imun la realitate, dar extrem de sensibil la curenții fanteziei în care se scaldă ca în apa primară a creației.”

A consemnat Liviu Gogu

Poezie

Negrupe Alb

Llelu Nicolae Vălăreanu-Sârbu

Între mine şi cel dinafara mea se creează o punte pe care trec zilele, uneori înroşite cu sângele sărbătorilor dar, de cele mai multe ori anoste, îngropate-n anotimpuri de praf. În ele mă-ncearcă un fel de moarte treptată până sare calul şi chiar se întâmplă de nu-mi mai amintesc nimic.

Între mine şi mine

Miză

Nu mai sunt cel pe care-l caut înlăuntru, în mine sălăşluieşte femeia cu părul de vânt, cu ochii dezghioacă zăpezile de miez şi nu se plânge când se uită pe sine la tâmplele copacului ce-mi ţine umbra pe loc.

Cu cearcăn de lună, ochii adânc priveau cum rodiile se coc absorbind lumina în amiezi săvârşind dulcele-n fruct, de eram una cu zilele verii. Cerul din aripi scuturând se topea-n miresme de ploi pe faţa pământului de se mirau păsările de unde atâta apă.

Priveşte cum noaptea se ţine de încheieturi, trece prin întunericul încărunţit devreme asemenea pietrelor grăbite pe drumuri, de pleoapele mă dor de însingurare şi fruntea-i umezită de brume reci.

Chiar înflorind, ierburile se tămăduiau singure urcând lemnul în tulpina splendorii.

Când se crăpa de ziuă, la strigătul ultim al cocoşilor se strângeau coapsele nopţii şi înflorau macii, pietrele coborau pe treptele dimineţii rupând gura târgului rostogolindu-se-n gropi, de gropile se împăunau cu aşteptări utopice că vor dispărea de pe străzi.

Adrian Grauenfels Vara poetului Îţi scriu cum e vara noastră prăfuită, fierbinte, dementă şi noi demenţi, iar îndrăgostiţi, trântiţi la pământ de ploaia care nu se întâmplă sub soarele nebun inchizitor de sudoare de coşuri pe feţele adolescenţilor aceasta este vara noastră muncitori şi poeţi marinari din filme, legate de catarge zeiţele dezmiardă din fundul paharului cu mentă rece ochii tăi aduc veşti despre furtună şi inima mea care arde..

Mai mult de un stat de om deasupra de stat, noi cei de azi mizăm că se vor naşte alţii cu dorinţele noastre împlinite.

Pe urma urmelor caut Uneori îmi caut urmele scurse-n rădăcini, să le scriu în amintiri. Tăcerea împrumută vârsta înţeleaptă, mă căptuşeşte pe interior golul, trecutul fuge singur înapoi nimeni nu-l vede, poartă câteva rămăşiţe sub aripi.

Boris Marian

Zilele se deapănă într-un singur sens, drumurile-s asemenea unor şerpi obosiţi oasele, zăpezi intubate dincolo de ierni, pomi înfloriţi pe neaşteptate, ochii. Numai în braţe pot strânge norocul, o singură dată şi sunt mereu atent să nu mă ocolească. Pe urma urmelor caut, un suport pe care să urc încrederea

Durere

iar visele, stele în care încing hore îngerii.

Imi este inima o aripă frântă, În frunte port o rană adâncă, Sapă suflarea în aerul dur, Trăiesc cu durerea în plin huzur, În sfera de sticlă e sufletul-jar, Doar întunericul n-are hotar, Pe roata norocului sunt schingiuit, De ce aştepţi, Doamne, să fii iubit? Sau nu mai aştepţi. ................................................. Intreb Timpul, pentru ce trăim? Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim, Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită demult, Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult, Nu ţi-e teamă, iubita mea, nu ţi-e teamă defel Că vom fi pradă Viermelui mişel? Nu mi-e teamă, iubitule, Cu tine voi fi, Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi. Atunci pentru ce, oare, ne-am născut? Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi

Între tăcerea mea şi a ta Ea avea faţa unui măr din cele rumene din soiuri vechi autohtone cu o îmbrăţişare caldă de culori pe buzele soarelui. Trup de lut vorbitor într-o trestie înaltă păşea gânditor prin anotimpul copt, între tăcerea mea şi a ta lumina făcea popas unde-n miezul strălucitor prinde gust de fruct mai dulce decât zahărul brun, mai aromat ca frunzele de mentă. Visul se încorporează pe neaşteptate într-o entitate sublimă, abia percepută de îngerii care rup rândurile obişnuinţei şi-ţi pun la ferestre fluturi în primăveri fără de sfârşit.

V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi, In certuri mărunte şi de prisos M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost, Iară voi, în altă viaţă venind Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

Iubirea se naște în adagio atent şi lent, temeinic, degajat fără principii, fără socoteală încet şi rar, durabil, elevat.

Mihai Marian

În pas de deux vin unul către altul, Ea – virtuoasă, El – mai rezervat El - forță, Ea - o grație în saltul îmbietor ce cheamă neîncetat. Fac ambii în neştire pași de-întâmpinare se lasă prinsă ea, el o ridică-n sus, şi-o poartă, o învârte, pân‟ la-mbrăţişare, cu iz de-împreunare în nespus...

Sunt un car...

Vor trece ani, s-or perinda amurguri va încolţi ceva, ceva se va rata, dar vor rămâne-n neguri (pentru repetare) urme senine, pictate de o floare şi o sămânţă de nu-mă-uita.

Sunt un car tras de cai încărcat cu alai din talâmuri, dorinţe și fapte. Caii mei – inima căruțaș - mintea mea buciu-i gândul, mă mână, mă bate. Merg pe drum – prin destin Calc în gol sau în plin Fug de glod și de gropi, caut sate. La oraş nu prea vin nu mă vreau la festin ocolesc al lui iz de departe.

Maria Niculescu

Mă hrănesc cu pelin beau din cântece vin uneori mă îmbăt din dreptate . Zbor la vale-n declin trag la deal în suspin cu credinţa mai scap de păcate. *** Şi biciul cu şuier în aer pocneşte Caii-i îndeamnă, cu flişchiu-i ciupeşte. Hamul e strună, în carne se-mplântă, Râmă potcoavele, drumul frământă...

Creaţii literare dedicate Zilei Limbii Române

Tropa-trop, țoca - țoc Este loc de noroc... Di-i căluţilor, mai e pân‟ la noapte... Tropa-trop, țoca-țoc Tuc-tuc... Tuc-tuc... Luptă inimă cât ceasul mai bate Tic-tac, tic-tac, tic-tac... Di-i-i...

FLORI DE SUFLET Acrostih Zefir sfios cum fulgul, cu aripi de silfidă, Iveşte-te-n efluvii ce, norii, îi desfidă, Urmează blândă cale spre bolţile albastre, Aşterne flori de suflet şi gândurile noastre, Lăsând, în unduire, stârnind înfiorare, Iubirea-nvăluită cu aurul din soare; Mirific le-ncunună cu nimb de curcubeie,

ADAGIO

Brodează-n jur cu stele, uimit în loc să steie-

Voi lăuda o viaţă, şi-ncă una.

Iubindu-ne frăţia, alesul - simţământul, Iisus şi-Acel ce-i Unul, Cel ce ne-a dat Cuvântul, Rodirea cea de taină cuminte, mlădioasă, Ofrandă dumnezeie-n a sufletului casă,

Arar cuvânt, cu-a sa menire rară, ’Nălţa-mă-va, din ce în ce, spre ‟Nalturi, Transcende-voi în era selenară.

Miracol al unirii cu-ai noştri fraţi de sânge Ales liant şi sacru, jur-împrejur ne-o strânge, Nunti-vor flori de vorbe, muri-vor spini şi iască, Eu, tu,-nălţa-vom ode în limba românească.

Irina Lucia Mihalca

GRAI ROTUND ŞI-APARTE Acrostih Să ne unim prieteni, să ne iubim ca fraţii, A‟ noastre mâini unite, să-nconjure Carpaţii, Răsune imn spre slavă, în vreme să rămână, Brinda-vom, deolaltă, în limba cea română.

De unde vii şi unde pleci?

Aprindeţi, dar, făclia, cu aurul din soare, Trăi-vom, în Lumină, arară sărbătoare! Ofrande-nmuguri-vor; din inimi preacurate Al nostru – purpur – rugul, va naşte nestemate,

Îmbrăţişaţi am trecut, prin vălul de vis, spre tărâmul florilor şi-al iubirii, (niciodată nu e prea târziu să ajungi acolo) tu şi eu, în dansul libertăţii, privindu-ne, două chipuri, două trupuri, două inimi care bat într-un ritm şi-un suflet, al tău şi al meu, în ochii tăi văd lumina, în ochii mei o regăseşti, iar cerul e mai albastru, în armonia lumii cântăm acelaşi cântec, binecuvântând aceste clipe şi infinitul lor.

Risipă va să facem în grai rotund şi-aparte, Extaziind pe Domnul, pe fiecare-n parte, Arpegii de lumină pe portativ de zare Lua-vor locul umbrei, tăcerii care doare, Iar notele-n solfegiu vor fi înscrise-n slova Mirculos de dulce din Serbia, Moldova, Blagoslovită, încă-n Ucraina, slova sfântă, Imaculată, pură, poporul meu ce-o cântă.

Prin dimineţi sparte şi întunericul ce ne-nconjoară, primejdia despicată le-nghite, furtuni ne răscolesc absenţa atât de dureros, în foile unei cărţi sunt ascunsă, ca un povestitor desfăşor cuvintele de la început până la sfârşit, în toate există un timp pentru a trăi şi-un timp pentru a muri, o viaţă este sigur.

Imperiul fericirii, în Ţara Românească, Rămâne-va de-a pururi, în veci va să domnească. O, Doamne, fă să piară colţoasele hotare, Mlădie şi rotundă, vrem, România Mare A neamului, străveche, să-mpărtăşim credinţa, Nepreţuitul, graiul, cunoască biruinţa, E-al împlinii darul, spre-a ne-mplini fiinţa.

Treziţi trecem frontiera, nu mai există întoarcere, nu mai vedem la fel chiar dacă continuăm să visăm, - o dorinţă, un zbucium, o încântare şi-un zbor, o parcurgere, o redescoperire, manifestarea luminii Mă copleşeşti, eşti cât puterea vieţii, a învierii într-o nouă formă, săpată-n palme şi-n carnea mea, dintotdeauna ai fost aici. Simţi iubirea cum curge-n trupurile noastre, ne umple vasele, ca un râu al vieţii, într-o nouă formă se ridică şi ia, apoi, alt drum? Apropiaţi ca două săgeţi în tolbă, în noi vibrează atingeri aninate de-naltă tensiune.

VRAJĂ ÎMBĂTĂTOARE Acrostih Miracol când rostesc, mă-ntremur toată, Iar că-l trăiesc, mă-ntremur şi mai tare, Rodirea-n sine, cum şi a ei urmare, A existenţei vrajă mă îmbată. Bucură-mă, suflet, cât ţi-e vrerea! Iar tu, Cuvânt, cu Duh mă înveşmântă, Lumină-mă, Lumina ta e sfântă, Undeşte-n gând, declină-ţi, dar, puterea. Lacune de găsi-vei, mă învaţă Cuvintelor să dau candoarea, sensul, Un Dumnezeu ce-L am şi-al Lui Imensul

Mi-e dor de atingerile tale, inimă de înger, de îmbrăţişările, de zâmbetul, de adierea cuvintelor tale! La tine totul e armonie şi-un necuprins, însăşi cuvântul suntem, din noi se naşte totul,

încep să trăiesc în tine adevărata viaţă! Să anulăm orice datorie în lacrimi!

în noapte – râuri negre. Miroase-a foc în amurg martir, e roşu, roşu, roşu în cruce şi-n zig-zag – artă infantilă.

Sunt fericit să te simt, dacă asta nu ai înţeles, cu tine vreau să fiu, în braţele tale, acolo să rămân! Te simt în mine, te gust cu tot fiorul, belşugul desfătărilor ţi-aduc, simte-mă cum îţi pătrund fiecare parte a trupului! Ne-am invadat inversându-ne polii, acum şi etern, cine altcineva în această lume te va iubi aşa? Mi-ai preluat trăirile, o forţă a vieţii, fără limite, reîncep să exist, o energie m-aruncă-n oceanul tuturor dorinţelor.

Trec stele orizontal pe fond de sirene – un roşu orizontal.

Sunetul imaginaţiei În asfinţit glasurile-au început să uite, tac învăluite-n ceaţă – se nasc tăcerile de toamnă la umbra trunchiului morbid – greierii s-au transformat în gânduri, redau ecouri roase de-amintiri.

Andreea Violeta Bobe

Sunetul imaginaţiei redat cu dor în ecouri şi spirale – un veşnic murmur de mandolină priveşte-n delta liniştită-a firii – cu calm, cu dor sunetul frunzelor în cor.

Am scrijelit o scrisoare de iubire… Am scrijelit o scrisoare de iubire folosind formule chimice, Am vărsat oxitocină peste ea, Apoi în veşmântul alcalin al celulozei am îmbrăcat-o precum un bebeluş în haine moi.

Adrian Paparuz

Ca-ntr-o reacţie chimică ceea ce vine se întoarce într-o altă formă , dar la fel de profund iubirea e un paradox ştiinţific pe care arta-l descifrează-n simţurile noastre. Am încercat să cuantific ceea ce există-ntre noi, dar n-am ajuns decât la un nonsens.

Valentin Tufan Absintia Are graniţe bizare de-a lungul buzelor tale coboară pe coapsa stângă abrupt continuă şerpuit chiar pe lângă inimă (unde vameşii tăi permanenţi erecţi verifică vizele de intrare) şi urcă până la casacadele ochilor (minuni dumnezeieşti).

Roşu orizontal

În Absintia se moare invers se moare din iubire acută se moare de fericire de speranţă (toată lumea vrea să moară aici),

Controversat amurg inert, palid, diluat – un felinar cu opaiţ ce-mi aprinde chipul. Cade peste scările osoase şi dârele de roşu cătrănit –

am fost dictator în Absintia o veşnicie şi un pic primul ucigaş cu diplomă de înger din acest eden unic.

Ceacâra lumii

Acum condamnat la nemurire pe viaţă cerşesc exilat doar încă o şansă (ca simplu cetăţean absent) la eutanasiere prin sărut

Tu ai un ochi albastru şi unul verde (sau poate invers) lumea nu ştie asta (deşi culori ar mai fi fost) lumea te iubeşte şi gata tare-tare o face îţi trimite inimoare fluturaşi buziţe pupici mulţi pupici.

Absintia, don't cry for me i will be back...

Femeia cu pantofi albaştri

Nici inima tu nu o ai roşie nici măcar nu e pe stânga singurătatea ţi-a făcut-o maro dar nici asta nu se vede (uneori se opreşte să se uite pe geam în sufletul oamenilor) eşti iubită eşti foarte iubită pentru că dai dai tot ieftin şi te faci mică tot mai mică să poţi încăpea în nimicnicia fiecăruia în preaplinul tuturor tu nu eşti altfel eşti chiar altfelul aşteptat dorit ca un mântuitor cu o cisternă de mir pe autostrada spre iad

Are sufletul gri şi flecuri metalice (pentru aleile nepietruite din oraşul iubirilor tomberon) în fiecare dimineaţă cu singurătatea la braţ îşi bagă dezinvoltă toate picioarele ei lungi în albastru şi numără (din nou) gropile din trecutul său şi de pe bulevard până la metrou se îngroapă cu mulţimea grăbită spre nicăieri să adune ochi lipitori de pulpe (căprui verzi dar mai ales albaştri în ton) uneori câte un trup viril rămâne târât de ochii de pe coapse iar femeia cu pantofi albaştri surâde îl lasă acolo toată ziua izbit de scări de semafoare de copaci

lumea te iubeşte tare pentru că le-ai rupt somnul în bucăţele mii pentru că ai făcut din demoni îngeri apoi i-ai împuşcat în direct chiar în frunte

doar noaptea în patul ei îl eliberează (cu desfăcătorul de ochi) şi îl lasă să o cutreiere filantroapă până dimineaţă

tu ai un ochi albastru şi unul verde dar o vreme ar trebui să îi laşi închişi să poţi inventa din nou lumea

(nici unul încă nu a supravieţuit) şi femeia cu pantofi albaştri se încalţă din nou să caute ochi (prin metrou).

Răuvoitorii jubilează şi sporesc miza la pariuri – nu pot concepe să piardă un profit gras. Cei porniţi pe jos, de jos,

Constantin Mironescu

cu încălţările lor ieftine se poticnesc, din ce în ce mai greu se ţin pe picioare, unii chiar s-au prăbuşit, alţii se târăsc pur şi simplu... şi-au pierdut încrederea de sine. Răuvoitorii însă jubilează, jubilează indecent de gălăgioşi.

ŢIPĂTUL DE BUHĂ Ţipătul de buhă întunericul nopţii îl sparge – cioburi de noapte cad peste capetele prinse în malaxorul vremurilor noi acoperite deja de mucegaiul ideilor învechite, inabil resuscitate,

NICI ŢIPENIE, DOAR VIPIA SUVERANĂ Sub soarele ucigător, numai eu şi Bărăganul... şi praful înecăcios, ridicat în urma căruţei pe drumul de ţară... nici ţipenie, doar vipia suverană – aerul tremură în zare, fierbinte...

şi o lume de umbre se desprinde din ceţuri devorate de intrigi ce, odată, le adunase la un loc şi se pune în mişcare într-o direcţie contrară, de dragul unei opoziţii chiar formale, lepădându-se de obscurantismul poleit cu nimicuri sclipicioase – de kitsch –...

Mă opresc la fântâna cu cumpănă din Bărăgan, să-mi spăl faţa de arsuri şi să-mi oblojesc rănile... Timpul s-a dilatat – secundele au durata minutelor, minutele durează cât orele... nici nu mai ştiu de când mă aflu în acest loc, numai eu şi Bărăganul sub soarele ucigător , cu vipia suverană neîndurătoare şi văluriri de aer fierbinte în zare...

Dar totuşi spre unde? în lipsa unei ţinte nicidecum înalte, ci mai bine conturate în vaga dimensiune a egalitarilor într-o existenţă mediocră din care elitele au fost izgonite cu huiduieli. Ţipătul de buhă întunericul îl sparge însă în mii de cioburi şi mai înfricoşătoare alungându-i şi pe ultimii îndrăzneţi având temeiuri solide să aspire spre alte orizonturi.

BALTA Balta se întinde la soare, cuprinsă de toropeală, ca o femeie satisfăcută după o partidă de sex, fără să-i pese de cei care clevetesc pe seama sa, şi... bălteşte liniştită, tot bălteşte, căci a văzut multe la viaţa ei şi ştie ea ce ştie…

CEI PORNIŢI PE JOS, DE JOS Despre cei porniţi pe jos, de jos, ce să vă spun?... li s-au tocit încălţările ieftine, le-au schimbat de 3-4 ori şi tot nu au ajuns la ţintă – e atât de departe...

În definitiv, balta nu deranjează pe nimeni – tocmai acesta e atuul ei principal, pare lipsită de viaţă: niciun val, nicio undă –

o stare de încremenire totală, apă stătătoare… ce vrei?! Dar apele liniştite pot fi şi adânci… şi ce se mai amuză balta , chicotind fariseic, pe seama celor care se culcă pe-o ureche, fiindcă ştie ea ce ştie…

În umbra unui vechi bordei stăpân pe a sa lume, sub împletiri de fagi şi tei trăia un tânăr june.

Ea se hrăneşte din starea de lene, din starea cronică de nepăsare, din lipsa de implicare şi din laşitate, din fuga de răspundere atunci când trebuie luate decizii importante, din starea de ,,lasă că se poate şi aşa!”, din frica de a privi adevărul în ochi amăgindu-ne cu ce avem: mult, puţin, (să-i multumim lui Dumnezeu!), oricum, are balta peşte!”

Fără de-a fi desăvârşit credea în idealuri Şi tot spera, necontenit, Ale schimbării valuri. El tot căta spre cer deschis că va veni o vreme când lumea falnicului vis covor se va aşterne. Şi astfel anii s-au întins tot aşteptând momentul De-a uni în al său vis trecutul cu prezentul.

A plouat torenţial cu lăcomie şi prostie şi balta s-a revărsat peste maluri inundând lunca şi ogoarele şi totul bălteşte, bălteşte… a crescut stufăriş şi păpuriş peste tot, s-a întins mătasea broaştei ca o pecingine… nu se ia nici o măsură: balta este suverană şi… bălteşte, bălteşte…

Iar simfonie îi părea eterna aşteptare Căci inima în piept afla a stelelor chemare. Privea in jur, cum, în dezmăţ, se dezveleau ruine Şi-al lumii îndelung ospăţ îşi consuma destine.

Toţi, de la ,,opincă până la vlădică”, se consolează însă cu ideea că ,,are balta peşte!”… şi totul bălteşte, bălteşte… şi balta impasibilă şi neutră, dar atât de ipocrită, care se tot lăţeşte şi se lăţeşte…

Şi totu-i pare fără sens, o lume muritoare. Dar sus, întregul Univers Îi schimbă-a lui visare.

Mecanica indeciziei sentimentale

Deodat‟ o linişte tăcu în cerul plin de stele, Iar o cometă se născu mai mândră decât ele.

În veacuri, azi, fără de sens, dar ieri fără păcate, când nu doream a căuta prin ceruri nestemate,

În corp de pulberi îşi turna a stelelor lucire Şi din misterul lor forma tulpina şi-a sa fire.

Pe când aveam un infinit şi ne ştiam menirea, de-a fi în locul hărăzit necunoscând iubirea,

Se îndrepta către Pământ drept simbol al dorinţei de-a fi etern aşezământ Cuvântului, Credinţei.

Când nu ştiam a ridica spre cer a noast‟ privire, Iar sensul vieţii-l imbrăca a negrului umbrire,

În drumul ei îşi desfăcu Cea tainică privire Şi spre bordei îşi abătu a dragostei simţire.

Pe când credinţa de a fi egali cu nemurirea era motiv de a jertfi amorul şi trăirea,

Şi de pe-o rază coborî Simbol, fără de vină Şi o caldură izvorî Pal, împrăştiind lumină.

Laurenţiu Negruş-Costin

Nu te uita la lumea tao temniţă-n mişcare Ca un puhoi de piază rea ce naşte şi-apoi moare.

El sta cu ochii mari închişi cu frica lor de moarte, Ca doi cărbuni pe vatră stinşi ce focu-i stă să-i poarte.

Ea, neavând nimic firesc doar garduri nevăzute, un loc în care locuiesc destinele cazute,

Căci le e frică de etern, de setea ce îi arde, Că în al dragostei teren s-or scufunda în noapte.

Aruncă laţuri de pelin ce sufletul ţi-l prinde Şi nu ai crez într-un destin ce nu îl poţi cuprinde.

Lui îi e frică de-nceput şi de-ale vieţii ape, Pe care, el, biet chip de lut, în veci nu le-a străbate.

Nu vei mai fi peren mormânt sau prizionier în temeri De vei urma al meu cuvânt, ale iubirii cereri.

Asa că, tace, în suspin Dar în a sa furtună E pasere înfiptă-n spin ce cântul îşi adună.

Trăind al dragostei fior Tu lumea ta o lasă, să fii al cerului pridvor, iar eu să-ţi fiu mireasă.

’’De nu te ştiu azi sau ce eşti de te-am visat soţie, Ai coborît din căi cereşti să-mi dai răspuns, deci fie...

Eternul mire tu să-mi fii vei împlini destine Tu, lasă jos, printre stafii, Lumeştile ruine

Te lasă-n lumea mea şi-n glas Trimite calde vorbe, A’ mele gânduri de pripas, Uşor, o să le-aprobe.”

Destinul pe care-l urmezi clădit e pe suspine. Tu, de vei vrea să mă urmezi, te-i ridica la mine.

Precum o ploaie cade lin pe ţarina-nsetată Cu glasul dulce, cristalin, cometa-i se arată:

Să te-ncălzesc cu al meu gând, cu-a’ fericirii lacrimi. Să înşirăm, în doi şi-n rând, A’ sufletului patimi.

- “Te-ndreaptă în vis, încetişor te uită în odaie, Priveşte-n suflet şi-n amor a iernii vâlvătaie.

Să-mi fii tu salbă de alin, Iar semn de preţuire oi ridica a nost’ cămin pe bolţi de nemurire.

Tu, de eşti singur pe pământ şi sufletul îţi arde Nu este apa să te sting şi toate-ţi sunt deşarte.

Oi pune coperiş din flori pe bolţile de stele, Cu fericirea să le-nsori, să străluceşti ca ele.”

O, prinţul meu, tu, azi… suspini, te pierzi într-o idee Şi îţi fereşti ochii senini de-a dragostei scânteie.

El sta în gânduri tremurând, privirea lui e pară. Şi a sa voie, gând prin gând cuvinte desfăşoară:

Iar plânsul îţi e vers şi foc lăuntru îţi e doină, Căci inima îţi stă în loc căzută-n a sa moină.

- “E drept că-n astă lume grea, Când soarele apune, nu străluceşte nicio stea iubirii a-i da nume.

Azi eşti legat prin legământ în propria cetate, În spaţiul tău, prea gol şi strâmt, iubirea nu încape.

Cât e de drept al tău zefir ce raza ţi-l aduce Când eu plătesc luminii bir cometei ce străluce.

El îşi închise al său gând despre-a sa menire, Iar cometa, tremurând, se stinge în uimire: “Cum poate azi, un muritor să cuteze, dară, de a fi stăpânitor peste-a sa comoara?”

Mă-îmbeţi cu şoapte de amor să te urmez în cale, să fiu eternul călător Pe-ale schimbării pale.

Se sting patimi în înalt şi pe cerul rece… Iar cometa, în asalt Cercul şi-l petrece ………………………. Trecu un an, trecură trei dar vraja nu se lasă, Căci el privind în urma ei Tristeţea îl apasă.

Dar, ca în braţe să te prind, să-ţi pun cununi de laur Şi dor de viaţă să-ţi aprind să fii al meu tezaur, Şi ca să rup al meu suspin din temniţi de tăcere Tu înţelege al meu chin şi-a mea dulce durere.

Pe cer, în locul prea iubit, el vede şi suspină că a rămas nestingherit un petec de lumină.

Şi drept e că nu am orizont pe fruntea-mi tot plecată Dar nu aduc niciun afront crezând în a mea soartă.

În coada de cometă sta, lucind, ca o minune, un nor de pulbere de stea trăind deşertăciune.

De vrei să zbor, ca doi să fim Pe ceruri înstelate, Tu te întreabă ce jertfim Deci… şade şi socoate

Iar dincolo de el, un gol... un negru fără margini, Al întunericului sol, o carte fără pagini.

Tu eşti lumina unui vis ce umple a mea noapte Eu.. întuneric şi abis şi prizionier în fapte.

Priveşte-n jurul său uimit şi vede-asemănarea. Căci Universu-i pustiit şi nu-înţelege starea.

Îţi este drumul nesfârşit pe bolte luminânde, Iar eu, cu pasul mărginit, Nu-l voi putea cuprinde.

Căci el iubea făra-a întâlni fiinţa părăsită Încă spera că va veni şi ziua hărăzită,

Tu eşti o flacără arzând Şi… poate, prea fierbinte! Când tu iubirii tremurând decizi să-i fii sorginte.

Când, poate aici îşi va afla, a sorţii dulce cale Sau inima în piept va sta de dragoste şi jale.

Dar eu rămân biet muritor şi n-am gând de mărire Sau să trăiesc etern amor captiv în nemurire.

Îşi ridica din nou spre cer Privirea sa senină Şi-a lui interne temeri pier Căci vede-a sa lumină.

Tu îţi urmează vrutul mers Etern străluce-n noapte. Şi vei străbate-n în Univers celeste cercuri, şapte.

Cum ea în toate-l aştepta şi în eternitate Din ale ceruri tot cernea iubirii, calde şoapte.

Acolo sus, tu vei afla întreaga ta menire Eu voi trăi făr- a blama prea cruda despărţire.”

Şi din străfundul unui dor recheam-a sa lumină Un glas de îngeri într-un cor pe buze-i se imprimă.

Îşi încheie al ei ocol şi-a cercului lumină Şi, din acelaşi loc, simbol, fără păcat sau vină,

- “O, te iubesc nemărginit şi mă cufund în noapte Căci văd pe locul tău dorit doar praf de nestemate.

Ea reveni către Pământ şi chiar de ani trecură, Jos, clipele sub jurământ, trăiau iubirea pură.

Cât îmi lipseşti, n-ai cum să ştii cât lipsa ta m-apasă, Întoarce-te, te rog să vii şi să-mi devii mireasă!

Ajunse colo pe Pământ se transformau în fapte. De au trăit în legământ Te-ntreabă şi socoate…

Oi merge sus, cu tine-n zbor spre locul de lumină Şi al iubirii dulce dor să-l scuturăm de tină.

Poate au fost un cuplu sfânt... Vom şti în veacuri, oare? Dar ce e sigur, pe Pământ, nu vor pieri-n uitare.

Eu îţi voi fi aşezământ Când ziua se va naşte Şi îţi voi fi cer şi pământ Eternul vom cunoaşte.”

Aşa şi noi, asemeni lor, ne naştem din trecuturi Şi fiecare-i călător spre-a‟lumii începuturi.

Ea asculta din al său cerc a dragostei chemare Cum ani şi veacuri se petrec când inima tot doare.

Şi, de ar fi să respectăm tot ce am fost odată, Poate într-o zi o să aflăm o dragoste curată.

Proza

Negrupe Alb Năluca (fragment din romanul „Zborul”)

de Eliza Roha

„(...) Eliberat din platoşa bicisnicului trup emaciat de bătrâneţe, forţe pe care nu şi le bănuia îl invadau ca o apă vie. Bucuria de a trăi gâlgâia prin fibrele subtile întinerite, ce zburdau într-o libertate fără margini. Avea o alcătuire compactă şi n-o avea. Îi era imposibil să se autodescrie ori autodefinească, parcă era într-o altă viaţă care nu opera cu valorile celei din care tocmai ieşise. Ştia cu precizie un singur lucru: redevenise tânăr şi muzici din alt tărâm, de un alt fel îi năvăliră în noul corp, pe cât de neverosimil, pe atât de ciudat în înţelegerea pământeană. Muzicile îi refăceau simţurile, cele cunoscute, adică ale copilăriei, ale tinereţii, ale maturităţii puternice, o stare de beatitudine de necuprins cu gândul ori cu firea îi umpluse ceea ce s-ar fi numit fiinţa actuală şi o atracţie de nestăvilit îl purta către ceva sau cineva. Nu mai gândea. Doar simţea. Se avânta pe un traseu ondulatoriu, un fel de dans al bucuriei de a exista, el însuşi părea o formă buclată de energie, feeric colorată ce alerga către o altă formă, de fapt se căutau reciproc, îi simţea apropierea plăcută. Nicio piedică nu se ivi în cale, ţinta părea mai puternică decât orice altceva. În sfârşit, simţi adieri provocatoare, îl trecură apele tuturor configuraţiilor iubirii, se simţi şi prunc adăpostit la sânul mamei, dar şi tânăr aflat la zenitul forţelor, de parcă el însuşi s-ar fi metamorfozat într-o iubire totală ce înainta, irepresibil, către o alta, căutătoarea sa, într-un joc al subtilităţilor fremătătoare. Era îndrăgostit! Iubea din nou, cu speranţă, cu disperare, o beţie a simţurilor, o stare euforică îl propulsau cu forţe nebănuite înspre mimoza învăluită în mister. Înţelese atunci, cu rămăşiţele minţii de pământean, că nu exista avere mai mare decât tinereţea şi că doar ea aducea starea de fericire, în rest, existenţa însemna un balast purtător de amintiri mai bune ori mai rele, iar faptele vieţii încercări întâlnite pe treptele purificării sufletului. Dar toate aceste reflecţii doar tre-

cură, tangenţial, pe lângă noua sa fiinţă. Din văzduhuri senine se întrupa, tot mai vizibil, splendoarea unei fiinţe create din frânturi de vise, mireasă neîntinată. Plutea serafic cu unduiri delicate, pletele îi zburdau graţios, acoperindu-i chipul, iar trupul gingaş părea făcut din lumini paradisiace. Simţea tumultul iubirii tinereşti cum îi da ghes către fata ce-l întâmpina cu braţele desfăcute, gata de îmbrăţişare. Mii de fire se întreţeseau, apropiindu-i. Muzici cu inflexiuni ademenitoare îi sporeau nesaţul privirilor hipnotizate de făptura edenică. Aluneca, atras fără scăpare, apropierea ei frisonându-i alcătuirea. O uşoară atingere a trupurilor făcute din lumină îi produse o stare de euforie nemaiîncercată vreodată. Valuri de întoarse văzduhuri îi despărţiră de parcă s-ar fi aflat într-un dans ritualic. Fata se înălţă cu mişcări jucăuşe. El porni în zbor s-o prindă, dar o forţă nesăbuită îl absorbi din înaltul abisurilor către care înainta fericit, trântindu-l înapoi, în somnul terestru. Minunea zborului durase doar câteva secunde lumeşti, însă infinit mai mult în spaţiul întins al timpului. Spiritul lui Avram-Avram nu se lăsă învins. Se linişti doar cât să inducă în eroare cealaltă parte a fiinţei sale, condensate, doritoare să rămână între graniţele pământene, şi apoi, brusc, se avântă înspre tării, golit de gânduri, cu o singură dorinţă. Să zboare către iubita nepământeană. De data asta, luă un cu totul alt ascendent astral, intră pe un alt culoar, neidentificat încă în ciudatele sale vise. Cu cât înainta către înălţimi, cerul se însenina răsturnând către planetă globuri luminoase, când albe, când feeric colorate, în pasteluri diafane, atingându-l cu adieri prietenoase. Oare acesta să fie raiul? Să fi scăpat atât de uşor de vămile văzduhului din basmele copilăriei, de capcanele vampirilor energetici ce luau forme bizare, când de monştri, când de fete şi femei atrăgătoare? De teamă să nu fie din nou azvârlit în atmosfera protectoare nu încetini viteza. Urca vertiginos printre straturile luminate, apoi simţi mângâieri îngereşti. Se linişti fără să vrea şi pluti o vreme fără griji şi temeri. Simţi cum fiecare fibră a componentei sale energetice se desfăcea, răsfăţată de soarele iubirii. Silueta iubitei prindea contur, apropiinduse vertiginos. Încerca o senzaţie plăcută, nemaiîntâlnită cândva. Întinse braţele către chipul iubitei peste care se hârjoneau ondulatoriu pletele. Cu un efort greu de imaginat reuşi să îndepărteze cât de cât firele rebele, doar cât să-i distingă trăsăturile. Se cutremură. Îi surâdea spectrul morţii. Brusc, între ei, se aprinse o flacără gălbuie ce-l îndepărtă de apariţia de coşmar. O lumânare imensă se apropia dinspre linia violetă a orizontului apărut pe neaşteptate. O durere cu străluciri albe în zigzag îl scurtcircuită undeva în lobul occipital. Trupul i se zbătu preţ de o secundă, apoi se trezi. Deschise ochii cu încetinitorul. Se afla acasă. De dincolo de perdeaua ce fâlfâia mai să zboare pe fereastra deschisă, se auzea ciripitul păsărelelor și rumoarea oraşului. Răsuflă uşurat(...)”.

Ion Ionaşcu şi-a... furat nevastă (I) (Din ciclul de povestiri "Amintiri moştenite") de Gheorghe Pârlea Pacea satului aproape că se-aşezase de-a binelea în făgaşul ei. Războiul, în frânturile lui aduse de pe front, ori din zonele de acces spre locul înfruntării, ajungea încet-încet în arhiva nescrisă a memoriei. În Delenii de Sus, bărbaţii îşi îmblânzeau amintirea morţii, care, cine ştie cum, i-a ocolit, iar femeile cele batjocorite de calmucii stepelor şi-au potolit spaimele, ascunzându-şi mai bine tainele. Doar câte una din aceste nefericite nu-şi putea găsi liniştea. La poarta ogrăzii lui Ghiţă Pâslă, Safta, nevasta gospodarului, tocmai povestea Frăsânei lui Pălălaie ce pacoste a trebuit să înfrunte biata Anica lu' Donose: - Frăsână, am să-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu' Donose? - Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş' sat... N-are cumva un băiet de vreo cinci anişori? - Aşa-i, Frăsână, chiar de ea vorghesc. Şi anume dispri plodu' ei vreu să-ţi zic ceva... Da' cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi. - Cum zâci mata , ţaţă Saftă ... Şi, mă rog, ce vrei să-mi spui dispri plodu' Anicăi? Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei: - Că băietu' acela nu-i făcut cu bărbatu' ei. - Vai di mini!...Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu' ei, cheie di biserică!... - Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da' săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu' Ţugulea. Şi uite-aşa Frăsâna a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa

lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele, chiar dacă li-i greu să-şi ţină poftele-n frâu. Şi Safta lui Ghiţă Pâslă se grăbeşte să-i dea lămuriri Frăsânei: - Anicăi, cum-necum, i-o făcut mare poznă un sălbatic din aceia cu căciuli ţuguiete. Da' ci zâc eu di unu', când ştiu ghini că nici ceilalţi n-au fost mai omenoşi cu ea... Şi de la Frăsâna a aflat taina asta jumătate din femeile satului. Destule dintre ele, când îl vedeau pe bietul băiat al Anicăi, îl arătau din ochi şi-şi dădeau coate, şoşotind, ca acum Ileana lu' Oajdea, către Maria lu' Iepure: - Uite căzăcelu', tu Marie, ci frumos creşte! Numai di n-ar avea apucăturili lu' tată-său... Seca-i-ar sămânţa! Că ne-o spurcat neamu' hoardele pustiului... - Şî Anica, săraca! are zâle bune cu omu' ei? întreabă curioasă Maria. - Numai ea ştie. Da' are un bărbat tare di treabă. Pânea lu' Dumnezău! Creşte omu' progenitură străină în bătătura lui, ca şi cum îi făcut di el. Mai rar om ca aista! * Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei. Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nădejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamăsa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar, ori de câte ori îi venea un asemenea gând, îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tânăr. Şi-apoi nici nu prea era lămurită că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe. Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotărârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat, îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânără, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea. Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu' Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea, care i-a aruncat broasca în pat. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă dovedită. Cea de-a doua fată, care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion, era Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodăriile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului. Desigur, horele obștii uneau perechile care se plăceau, la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului, se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu' Rostogol şi Ileana lu' Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei, ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului. După spartul horelor, de un timp încoace, Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără grabă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta: - Ioane, o vorbă avem noi doi!... Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea... Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane...

- Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap... Ca neam ce-mi este. - Ştiu eu multi, flăcăule... Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a' tăi, dacă mă iau după Ruxandra me', îs di culoarea şopârlei, Ioane… Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc... Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete... Şi eu, cu fata me', n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu' satului!...

Revenind la reverie (AlchiMia) de Mihai Cotea Am reușit din nou. După mulţi ani… Pe când eram mică îmi așezam mereu privirea și gândurile în oameni și frunze. Așa am făcut și acum, ca într-un deja-vu. Înainte-i priveam gol, fără vreun scop, imaginaţia mea lucra fără vreo destinaţie anume. Am reușit din nou acest lucru acum, după mult timp, am privit fără să judec, dar mai e ceva… i-am simţit pe toţi, m-am identificat cu ei, până și cu frunza aceea ce se rotea într-un dans ritualic doar de ea știută. Mai erau și musculiţele… Doamne, ce fericită eram când drumul lor se intersecta cu mine și gândurile mele pentru un moment. Le priveam analitic și într-un fel mă intrigau… Efemeride… ce știu ele de viaţa lor? Cum și-o planifică și, mai important, au conștiinţa că au profitat de ea îndeajuns? Noi, oamenii, creștem deseori frustrări pe această temă, cu precădere la senectute, dar nu e o regulă. După un ciclu generos de ani, incomparabil mai mare decât al multor fiinţe, naștem regrete la linia de final pentru diverse evenimente și atitudini ”greșite”. Dacă viaţa e o competiţie, cum am fost educaţi s-o vedem, atunci trecerea liniei de start trebuie să fie o mică victorie. Ce? Nu-ţi convine locul ocupat? Zi mersi că ai avut un loc în viaţa asta… Și așa mi-am petrecut duminica privind oamenii și trăindu-le emoţiile, imaginându-mi cum e să fiu ca ei. Pe de-o parte m-am simţit din nou copil, pe de alta, inima mea nu s-a confruntat nicicând cu atâta maturitate. Jocul acesta de roluri m-a ajutat. În secret, mi-aș fi dorit să fiu actriţă, dar nu a fost să fie. Nu cred în destin, dar nici vorba ”așa a fost scris să fie” nu mă lasă rece. Iar dau de contradicţia lăuntrică. O las așa, că mă râcâie din nou și mi-am propus să fiu pacifistă, să păstrez cadoul copilăriei regăsit în mine.

Tristeţea ca aliment (AlchiMia) de Mihai Cotea Obișnuiam să o sorb dimineaţa devreme. Îi adulmecam aroma cu izuri de melancolie letargică ce mă purta spre nicăieri. Uneori o tăiam în feliuţe egale și mă serveam din ea zilnic fără a simţi vreodată senzaţia de saţietate. Alteori o făceam fâșii. Mă îmbrăcam cu ea, o scoteam la vedere ca pe un trofeu. Eram o paiaţă… Nu-mi propusesem să fac din tristeţe un aliment de bază în viaţa mea scurtă. Am cântărit și mi-am dat seama că soluţia nu se afla aici, oricât de mult m-aș fi înfruptat din ea, nu primeam niciun nutriment auxiliar sufletului meu, dimpotrivă. Începea să devină amară, poate la început n-am sesizat, dar apoi nu mai puteai ignora gustul. Îmi ardea gâtul conștiinţei care-mi dădea semnale disperate să mă opresc pentru că suferea. Nu-mi place să văd suferinţă, așa că m-am oprit. Ce autoritate putea avea conștiinţa de mi-a impus, aproape, să renunţ la ea? Niciuna. Ea e doar trecătoare, dar importantă. Folosesc conștiinţa ca pe un vehicul terestru de adaptare la situaţiile laice. Cuvântul cel mai greu l-a avut sufletul, eul. Când s-a infiltrat și aici tristeţea și promitea să devină supărătoare m-am dumirit. Eu nu m-am născut așa. N-am primit-o în dar și nici ca moștenire de la strămoși necunoscuţi, cu atât mai puţin n-am achiziţionat-o în prealabil. Tristeţea a venit cu un scop, a avut invitaţie. Am început s-o invit în momentul în care am uitat de Mine și m-am concentrat mai mult pe ambalaj. N-ar fi fost o greșeală așa de mare, dar repetată a început să aibă consecinţe. Tristeţea a fost una din ele… Au trecut multe zile până să aud alarma. Ba chiar mă făceam că n-o aud… dar atunci a devenit insuportabilă. Tristeţea se împerechease cu durerea și născuse un plod hidos care mă chinuia continuu. I-am dat și-un nume nefericitului prunc. Cam banal, ce-i drept, dar i se potrivea: „conștienţă”. Nu era ușor să privești ”conștienţa”, dar era necesar pentru a realiza cum se pot scrie destine din părinţi condamnaţi. Destinul ei a fost unul frumos, m-a ajutat pe mine să-mi deschid ochii și să nu mai fug de oglindă. A început rece pentru ca mai apoi să devină tot mai caldă și împăciuitoare. Nu aveam de ales, trebuia să mă văd. Abia după ceva timp de la acest eveniment mi-am dat seama cât rău îmi făcuse regimul bazat pe tristeţe. Mă transformase îngrozitor, efectele se vedeau cu ochiul liber, dar nu erau ireversibile. Știam că mai pot face ceva. Știam că mă pot dezintoxica de tristeţe. Și atunci a apărut dragostea…

Prin glodul destinului Volumul I (fragmente de roman)

de Ela Nicolau Într-un loc uitat de lume, mi-a fost dat să cunosc şi să înţeleg lumea. Când m-am născut, tatăl meu a hotărât că eram băiatul pe care şi l-a dorit mereu. De aceea, doar pentru el am fost Milu. Pentru toţi ceilalţi am fost şi am rămas Ela. Eu am avut un loc special în inima lui, deşi sora mea mai mare Camelia, sau celelalte două surori care s-au născut după mine, ar fi avut acest drept. Însă nu ştiu cine hotărăşte locul fiecăruia în inima cuiva. Mămica desigur, ne-a iubit pe toate. Doina, mezina familiei, a fost totuşi şi a rămas marea ei slăbiciune, care a devenit cu timpul un fel de pedeapsă. Camelia avea patru ani când am venit eu pe lume, destui cât să aibă grijă de mine. Îmi spunea că, la vremea aceea aveam tupeul să-mi exprim nemulţumirile prin plâns. Când am deschis ochii să văd lumea, chiar fără s-o înţeleg prea bine, am încetat să mai plâng, deşi îmi doream de multe ori s-o pot face. Căsoaia în care am petrecut primii ani din viaţă, eu nu mi-o amintesc. Era o încăpere întunecoasă făcută din chirpici, cu un ochi mic de geam fixat direct în spărtura peretelui. Acolo am locuit cu toţii până ce a fost gata casa, care era în lucru. Camelia, încuiată în căsoaie împreună cu mine, trebuia să-mi poarte de grijă, numai că atunci când îmi era foame, sau făceam pe mine şi mă umpleam toată, nu mai ştia ce să facă şi o apuca spaima. În timp ce plângeam fără oprire, ea trăgea disperată de uşa căsoaiei şi ţipa cât putea. Încercând să iasă afară, dădea cu pumnii în geam, până ce într-o zi l-a spart, şi-a rămas atârnată cu capul afară. N-a uitat nici în ziua de azi, bătăile pe care le-a încasat la vremea aceea din cauza mea, dar nu mi-a reproşat nimic. Nu ştiu dacă s-a obişnuit , sau a acceptat că trebuie să fie bătută, dar mai târziu, ori de câte ori era părtaşă sau martoră la asemenea scene, reacţiona instinctiv, aşa cum o inspira momentul. La doi ani după mine a venit pe lume Felicia, care de mică a fost foarte tăcută şi absentă. Pe măsură ce creştea, se legăna privind în gol, într-o lume a ei, departe de tot ce era în jur. Nu supăra pe nimeni cu nimic, dar nici nu puteai pune bază pe ea. După încă doi ani, mămica a plecat din nou cu burta mare, şi-a venit acasă cu o făptură roşcată şi pistruiată, destul de plângăcioasă, la care toţi ne uitam ciudat. Nu ştiu dacă neapărat pentru asta, a devenit răsfăţata mamei şi ţinta de bătaie a Cameliei. Încă de mică era atât de rea, încât nu mai ştiam cum să-i facem faţă. Mai târziu, am mai avut o soră, Nicoleta, care a trăit doar câteva luni. * În zilele lui bune, tătăica se mai ducea cu ea pe dealuri, o ajuta să ducă bagajul la şosea, dar nu ştiai niciodată când îl apucau toanele şi mai rău încurca treburile. A contribuit şi el atât cât a putut la greul familiei. Iarna pleca prin nămeţi în pădure şi îl vedeam venind acasă cu un lemn gros pe umeri, îl tăia bucăţi şi ne făcea focul în sobă. Câteodată mai prindea câte un iepure în capcana pe care o lăsa unde ştia el. Au fost momente frumoase care îmi dădeau un vag sentiment de siguranţă şi încredere. Din păcate, celelalte care au dominat, au spulberat din mine orice urmă de încredere şi au pus în loc ceva care a fost mult prea greu de dus. După ce nu s-a mai dus la lucru, a fost dominat de grija de-a face rost de bani pentru băutură. Părea că este tot ceea ce contează pentru el. A început prin a vinde din casă tot ce se putea pe bani de nimic, pentru o seară la bufet. Nu era mare lucru, dar pentru nişte oameni săraci, era totul. Plăpumile pe care mămica le făcuse ca zestre pentru noi, în speranţa că ne vor asigura un trai liniştit cu soacrele, ţolul pe care l-a ţesut pentru noi cu acelaşi scop, toate cusăturile din dulap sau de pe pereţi, au dispărut fără să le mai dea de urmă. Când a terminat cu toate acestea, a vândut animalele de pe lângă casă, pe care mămica încerca mereu să le răscumpere, atunci când reuşea să afle pe unde erau date. Până la urmă ne-am fi împăcat cu situaţia, dar partea cea mai rea era că, după ce bea, se stârneau toţi demonii din el şi nimeni cu nimic nu-i mai făcea pe plac. Stătea la bufet până se închidea, apoi venea o jumătate de drum cu Pantel Bejenaru, prietenul de suferinţă cu care împărţea necazul. Uneori se mai oprea pe la el sau stătea căzut pe drum; aşa se explică faptul că ajungea acasă de fiecare dată când noi dormeam. Când era la fântână, se oprea de fiecare dată şi urla cât îl ţineau puterile. Îmi părea că vocea vine din visul meu îndepărtat. Deschideam ochii, încercând să alung coşmarul. În liniştea nopţii, vocea lui tunătoare întorcea ecoul de peste pădure:

„Comandaaa! A venit Ghiţă a lui Prepeleaaaa! Cucoanăăăă! Nu auzi cucoanăăă? Am spus comandaaaaa! Aude Slobozia, aude Pocreaca, aude Blaga şi tu nu auzi cucoanăăăă? Comandaaa!” Urma un şir lung de înjurături în care invoca: altarul, biserica, cristoşii, candela, dumnezeii, crucea...toate ale măsii. Era momentul când săream toate din pat tremurând de spaimă. Ştiam ce urmează. * Camelia era mai slobodă la gură, dar a avut grijă de noi. Ne mai şi bătea când considera necesar, era dreptul ei şi nu-i purtam supărare. Nu era uşor când rămânea singură cu noi încercând să ne potolească foamea până ce venea mămica. Când epuiza toate mijloacele, ne spunea poveşti să uităm de foame. Apoi făcea un plan de aşteptare ca un joc sau un concurs. Eu mergeam la fântână să văd când apare mămica. După o oră venea Camelia să aştepte şi le ţineam eu de poveşti pe cele mici. Cea care o vedea venind, ne dădea semnalul că putem fugi toate înaintea ei. Doina suferea cel mai mult când pleca mămica. Fugea după ea pe drum şi urla de ne ştia toată lumea. O ţineam cu forţa amândouă,după care avea grijă Camelia să-i aplice câte o corecţie de fiecare dată. Cum auzea că vine mămica, era prima care ajungea direct în braţele ei. Se punea pe plâns s-o convingă cât de rău a fost tratată, iar mămica ne arunca vorbe de ocară pentru cât eram de rele, în timp ce o pupa duios s-o liniştească. Ajungeam acasă şi scotea bunătăţile pe rând. Stăteam în jurul ei copleşite de bucurie şi nerăbdare. Ştia ce ne place, astfel încât de fiecare dată eram răsplătite din plin pentru lunga aşteptare. Aducea pâine neagră, sângerete, tobă, tocană de legume, gem, halva şi eugenii. Pentru tătăica avea ţigări şi un bănuţ pentru bufet. Cât era plecată, el îşi mai făcea de treabă prin grădină, pleca prin pădure sau nu ştiu pe unde umbla, dar nu stătea acasă. Ne lăsa să ne descurcăm de capul nostru. Grea a fost această aşteptare toată perioada copilăriei. Se întâmpla de multe ori să nu vină la vremea la care ne aşteptam. Făceam rondul la fântână până se lăsa întunericul, apoi continuam să aşteptăm cu fruntea lipită de geamul uşii, dar tot nu apărea. Dezamăgirea era obositoare, ne culcam flămânde cu speranţa că dimineaţa ne va trezi zgomotul uşii când intră mămica. Niciuna dintre noi nu a putut uita momentele lungi de aşteptare însoţite de foame, dar nici bucuria pe care am trăit-o ca răsplată. Trăirile noastre au fost la extreme, iar proporţia nu a fost egală. Cu toate acestea, nu ne-am plâns la nimeni, n-am cerşit şi n-am făcut nimic de care să ne ruşinăm.

Prinţesa și patefonul

de Ion Ionescu-Bucovu

Era prin anul 1946, primăvara, pe timpul foametei… O zi caldă de primăvară. Noi, copiii, ne jucam desculţi prin curtea casei părăsită de curând. Ne mutasem în pomostul din partea tatei și aici casa rămăsese pustie. Din când în când veneam cu vacile prin grădină și ne jucam toată ziua prin acareturile părăsite. Într-o zi, ne pomenim cu o căruţă la poartă, în care erau niște oameni străini. Strigară la mine: -Măi, băiatule, ia vino până în drum să discutăm ceva! Tu mă cunoști pe mine? -Nu vă cunosc! -Eu sunt primarul satului, mă! Unde e tac’to? -E sergent de stradă la București! -Și mă-ta? -E cu unchiul Stancu la plug… -Dă-te, domnule Nardie, jos din căruţă! - se adresă primarul celui ce mâna caii. Și se dădu jos din căruţă o matahală de om cu o faţă pătrată de bandit, cu părul lăieţ care-i atârna pe ceafă și cu niște haine largi care-i stau pe el de împrumut. Fără să mai zică nimic, deschiseră porţile cele mari și traseră căruţa în curte. Privii la ei. Era o căruţă mocănească cu coviltir. În câteva clipe umplu curtea pustie cu copii, nevastă-sa aruncă jos tot calabalâcul, dezlegă caii și-i băgă în grajd. Apoi veni la mine: -Tu ești proprietarul? -Da, zic eu, dar ce vreţi să faceţi? Primarul se dădu mai lângă mine și-mi șopti la ureche: -Mă, zice el încet să nu-l audă nimeni, ăștia sunt jidani moldoveni, îi bag în casă la voi pentru un timp, avem ordin de la stăpânire… au fugit și ei de seceta asta din Moldova… Femeia, înzorzonată cu ii și cu panglici, era pe măsura bărbatului, oacheșă, dălângă, cu picioare rotofeie, grasă și înaltă. -Ce să facem? - vine ea la mine. Că ne-a blestemat Dumnezeu cu nenorocirea asta care a căzut pe capul nostru… -Unde-i cheia? - veni namila de om la mine. -E la mama! -Du-te și spune-i mă-tii c-o cheamă primarul până aici! -Și vacilor ce le fac?

-Lasă, că avem noi grijă de ele! Dar namila de om nu mai așteptă nicio cheie. Se duse la căruţă, luă un baros și dintr-o lovitură rupse lacătul și intră în casă. Între timp droaia de copii se răspândiseră prin curte ca furnicile, șapte, opt, nu putui la început să-mi dau seama câţi sunt, toţi frumoși, cu părul cârlionţat, blonzi, ca neamul lui Izrael, jumuleau ceapa ciorii crescută pe lângă gard și-o băgau în gură și-o mestecau ca leșinaţii… Apoi se urcară în niște salcâmi și începură să culeagă flori albe, îmbobocite. Doi dintre ei se dădură lângă gard și-și scoseseră puţele lor mici să urineze. N-aveau pantaloni, erau îmbrăcaţi în cămăși albe, largi, probabil din ciolofibră sau din americă, ce le-atârnau până la călcâie. -Bă, veni un vecin la mine, un flăcău care a făcut războiul, care trăsese cu coada ochiului în căruţă, ia privește și tu ce-i în șușleţ! Mă dădui mai aproape de căruţă și privii pe sub coada ochiului. -E o fată, zise ăla, să fiu al dracului dac-am mai văzut așa ceva! E zâna-zânelor căzută din cer! Privii și eu mai insistent, era o fată, să fi avut cam cinsprezece ani, strălucea de frumuseţe ca nălucile din închipuirea mea… ţinea în braţe un mare buchet de flori și era îmbrăcată ca o arăpoaică din haremul sultanului din Stambul, cu o rochie înflorată cu toate florile câmpului pe ea. Ţinea în poală un căţel și privea la noi nepăsătoare. Îi cădeau bucle blonde peste faţă și peste obrajii ei roșii, iar din piepţii rochiei prea sumară îi ieșeau niște ţurloaie de ţâţe ca două delușoare rotunde și cu moţ în sfârc. Deasupra capului, peste părul ei cârlionţat își pusese o coroniţă de flori culese de pe câmp, amestecând toate culorile din lume ca în cusăturile iilor oltenești. Piele nărânzată, nici albă, nici brună, mirosind a mirt și-a levănţică, lucea-n sclipiri de aramă și de argint cu forme rotunde, pârguite; mâini, coapse, gât, piept, pulpe, doldora de frumuseţe ca iluminările Sulamitei din Biblie… -Scoală, Prinţeso, zise bulibașa, ce mai stai, scoal’ și ajut-o pe mă-ta la cărat ţoalele-n cas’ că v-ajunge atâta zdroncăneală timp de o săptămână! Când se sculă Prinţesa și se lungi, vecinul meu făcu ochii mari și rămăsese ca prostul încremenit, înlemnit, zăpăcit, cu mintea rătăcită; tăcea ca bolângul cu ochii holbaţi la ea. Fata sări ca o căprioară din căruţă și de-abia acum își dezvălui adevăratul farmec, avea totul în ea la locul lui, și mâini, și cap, și picioare, proporţii și rotunjimi care te uimesc și te fac să faci o mie de crime pentru ea, chit că vei sta în temniţă șapte vieţi! - Bă, zise vecinul meu, Ioniţă, eu simt că de la asta mi se trage ori moartea, ori fericirea! Am făcut război, am scăpat de la Cotul Donului și din Tatra, m-am tăvălit ca un tâmpit pe lunca Mureșului în lupta cu nemţii, am umblat și-n răsărit și-n apus, da’ să fiu eu al dracului dac-am mai întâlnit așa făptură! Eu mă duc s-o întreb cum o cheamă! Fata se uită cu ochi de felină la noi, își legănă trupul ei de trestie și-o luă spre maică-sa c-o găleată în mână, călcând rar, arcuindu-și șoldurile cu o nepăsare rară. Fără să ne dăm seama, soarele căzuse peste deal ca un zeu înjunghiat la beregăţi, împroșcând tot cerul la apus cu un sânge de purpură. Ziua cu duhorile ei trecuse pe nesimţite, căldurile se ostoiseră și se lăsase cu aripile ei nevăzute pânza albastră a înserării, cu mângâieri de vânt răcoros prin salcâmii proaspăt înfloriţi, cu parfum de zambile și busuioc crud. Se ivise spre Cornul Caprei printre salcâmi o lună șuie și se-aprinsese paraclisierul cerului cu o mie și una de luminiţe care se jucau ca licuricii pe sus, dor din dorul nostru de-a ajunge la ele cu aripi sau fără aripi și de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru bucuria ce ne-o făcuse cu această Prinţesă, care căzuse colac peste noi și ne furase minţile. Toată valea Bucovului cânta ca o orgă acompaniată de scârţâitul fântânii și de glasul brotăceilor cu corul lor pe mai mute voci. -Ioniţăăă! - se-auzi peste sat glasul piţigăiat al maică-sii - hai acasăăăă, pe unde dracului umbli, că nu vă mai săturaţi de umblat… tu nu vezi că găinile s-au culcat nemâncate? Ioniţă plecă acasă supărat foc și eu îmi luai vacile și o luai pe vale spre casă cu ele. Trecură câteva săptămâni bune de la venirea lor… Mama, când auzi, se supără rău și-i scrise lui tata la București să vină acasă că Dinu, primarul, ne-a băgat beleaua în casă. Și chiar belea era, căci brandabură ăla repară gardurile, ară mândreţea de ţelină pe unde pășteam vacile, își aliniase droaia de copii și-i puse la sapă și o semănă cu pepeni. Nouă, tuturor, ai casei, ne interzise să mai dăm pe acolo; dacă avem ceva de luat, să cerem la el, altfel o păţim! Într-una din seri mă chemă la gard Ioniţă, vecinul, și-mi spuse: -Băăă, la ăștia nu e lucru curat, baborniţa aia citește toată noaptea Tora, legea lui Moise, e jidani, ăla citește o ditamai cărţoaia de Marx, e comunist; Prinţesa dansează la patefon de-o găsesc dracii, despuiată ca o naiadă… e balerină… și ăia micii joacă pocăr pe beţe de chibrite! -Cum ai aflat, nea Ioniţă? - îl întreb eu curios. -Am furat pâinea mamei de pe corlată, făcuse pâine în ţest să plece la plug și eu am luat-o și-am dezmierdat pe flocos, adică pe câine: na, la tata, na! până a tăcut… și așa mi-am pus în gând să-l termin, să-i bag ace cu ghemotoace de câlţi în mămăligă să se ducă dracului… -Tu ești nebun! Te prinde ăsta și te spânzură de limbă… -Îl bag în aia mă-sii! Până n-oi pune mâna pe Prinţesă nu mă las, ori eu cu Prinţesa în braţe, ori el mort!

-Și cum faci? -Păi asta e, că nu știu cum să fac! Fură tu cheia de la pătul și dă-mi-o mie! -Cheia de la pătul e la noi acasă! Vreai s-o duci în pătul? -Cam așa ceva… -Și dacă ea nu vrea? -Nu se poate să nu vrea! Tu nu înţelegi că eu nu mai am somn și odihnă până n-oi pune gheara pe ea? O îmbăt… îi fac eu ceva… Într-una din seri trecui pe la prunii din grădină și-o găsii pe Prinţesă întinsă pe-o pătură pe iarba verde, citea o carte. -Suntem oaspeţi buni, zise ea, nu furăm prune! Dacă ne trebuie îţi vom cere ţie! Cum te cheamă pe tine? - mă întrebă ea cu un glas fin, de clopoţel. Îi spusei cum mă cheamă, îmi repetă de vreo câteva ori numele și tăcu, rușinată de privirile mele insistente. Se juca în mâini cu vreo patru pietricele, le arunca pe rând în aer și le prindea. -Auzi, mai zise ea, n-ai vrea să-mi spui și mie cum îl cheamă pe prietenul tău? -Nu mi-e prieten, mi-e vecin! De ce întrebi? -Nu știu de unde-l cunosc! -N-ai de unde, acum câtva timp a venit acasă din război! -Zăuuuu? - făcu ea ochii mari. Și ochii îi jucară ca două mărgele legate pe o aţă și rămaseră cu luminile albastre întoarse spre mine ca doi tâlhari prinși asupra faptei. -Pe tine cum te cheamă? - o întrebai eu emoţionat de atâta îndrăzneală. - Frida! - zice și tace. Tac și eu și ne privim lung unul pe altul; prin pruni jucau umbrele înserării, de undeva o caţă sparse cu glasul ei înţepat liniștea serii, acea liniște stânjenitoare care se așezase între noi. -Și ce faci aici? - o întreb eu. -Păzesc bostănăria! - repetă ea de câteva ori și râse dezvelindu-și mărgelele albe ale dinţilor. În acel semiîntuneric, faţa ei căpătase străluciri de opal. -Și unde sunt ai tăi de te-au lăsat singură? -Cum, zice, nu știi? -Ce să știu? -Că nu sunt ai mei! Și se uită la mine curioasă că o astfel de știre banală n-a ajuns până la mine. Aaaa, adică nu știi, că ăștia - și arătă spre casa lor - nu vor să spună! Tăcui. N-o mai întrebai nimic. O văzui că se întunecă la faţă. Citii pe faţa ei și-n glasul ei o umbră de nefericire și nu vrusei s-o mai întreb nimic. De ce să-i mai umblu prin micul ei trecut care poate era tragic? Plecai acasă și nu dormii toată noaptea. O visai crăiasă prin pădurea Bucovului și eu o duceam în braţe, îi culesesem flori și-o împodobisem ca pe-o zână și pluteam cu ea pe valea Bucovului, prin poieniţele de pe malul râului, într-o nespusă fericire; o sărutam și-o strângeam la piept și ea mă săruta și-mi mângâia cu mâinile ei faţa mea de copil. Trupul ei cald se lipise de mine și dulcele ei alint mă făcuse să mă simt în al noulea cer; senzaţii negustate mă stăpâneau și mă ameţeau ca pe un nebun exaltat de închipuirile lui. Undeva, peste râu, în pădure, am dat de tatăl lui Ioniţă, care înnebunise din cauza altui copil, mort în război, pe nume Gheorghe, care se făcuse ţăndări la Cotul Donului. Sărise cu căruţa în aer și din el rămăsese, povesteau camarazii lui, numai câteva bucăţi de carne. Tatăl își făcuse un pătuiag, se urcase în el și da să mănânce boabe la păsările cerului. Când ne văzuse pe noi începuse să strige tare: «Tu ești, Gheorghe? Gheorgheeee!» Era parcă un patriarh cu barba albă și lungă până-n pământ, purta o cămașă albă cu niște pantaloni de aba, rupţi, aproape zdrenţuiţi, citea Biblia, Facerea lumii, și din când în când, ca la un ritual, își striga copilul pierdut în luptele de la Cotul Donului… «Bufff! – făcea - așa a murit băiatul meu!, sfârtecat în mii de bucăţi de cartușele bolșevicilor… Staţi aici, copii, ne-a invitat el, vă cunun eu», și-a plecat, zicea că se duce să ia patrafirul și cădelniţa de tămâie. Eu cu Frida ne-am suit în pătuiag și ne-am culcat pe fân, fân dulce și moale care mirosea a aglice și-a viorele și-a parfum de fân și-a răcoare de luncă, și-a fericire, o dulce și dureroasă fericire… Frida se aciuase în sufletul meu și-o dulce sărutam pe faţă și pe gâtul ei alb, îi desfăcusem cămașa și-i luam corpul milimetru cu milimetru la sărutat, pe gât, pe coapse, pe sâni, dulcile ei rodii, pântecul, picioarele… Lună beată, abur dulce, noapte feerică, plină de gâze, păsări peste tot, cântau într-o nuntire celestă, stelele pluteau printre noi, roiuri-roiuri, urcam încet pe scări de mătase spre infinit… «Gata, veni umbra nebunului, trezi-ţi-vă, c-am sosit!» Și m-am trezit cu imaginea lui pe retină. M-a cuprins o gelozie și-o ură, vecine cu moartea, faţă de Ioniţă. O iubeam pe Frida, o iubeam atât de mult încât aș fi făcut acum ceea ce zicea că face Ioniţă pentru ea, adică moarte de om! Când m-am întâlnit cu Ioniţă peste vreo săptămână i-am spus: -Știi că prinţesa te cunoște?

-De unde? -De unde, de neunde, dar te cunoaște! M-a întrebat pe mine despre tine! Zice: nu știu de unde-l cunosc… -Mi-ai făcut rost de cheia de la pătul? -N-o mai găsesc! - i-am răspuns, deși o aveam în buzunar. Am luat altă vorbă, ce, eram prost să-i dau eu cheia de la pătul să se iubească el cu Frida acolo? Ioniţă s-a chiorât ce s-a chiorât la mine, văzând că bat în retragere, și m-a ameninţat: -Măăă, nu fi prost, tot pun eu gheara pe ea! Am aflat cum o cheamă. Frida o cheamă, nume de orient, din Șeherezada, eu nababul, împăratul, și ea cadâna, o iau și plec cu ea la București, ce dacă nu-mi dă mama și tata voie, ăla ce-a făcut dacă ţineau atâta de mult la el, s-a dus, săracu, nevinovat pe lumea cealaltă, i-au sfârtecat celovecii corpul în mii de bucăţi… Are să urle tata în pădurea Bucovului după el cât o putea… Frida, auzi tu, i-am mătrășit câinele și acum mă ascund pe sală la voi, după scândurile podului ca s-aud ce vorbesc ei în casă… Sunt de prin părţile Tecuciului, ea a fost prin Ardeal, pe Valea Mureșului, nu știu cu ce ocazie, că povestește și plânge și gesticulează și se ceartă cu bulibașa ăla… Într-o zi ne-am luat inima-n dinţi și ne-am dus cu Ioniţă la ea în grădină. Legase un preș de doi pruni și-și făcuse un fel de șezlong aerian în care se da huţa toată ziulica cât e de mare la umbra prunilor. - Bună, Frida! - îi zic eu ca mai apropiat. - Bună, băieţi! - răspunde ea, foarte prietenos, cam rar daţi pe-aici! Vă e frică de ăsta - și arătă către casă - să nu vă apropiaţi, că trage nebunul în voi! Să vă feriţi, că nu știe multe! Staţi jos pe iarbă la o gură de vorbă, că m-am plictisit singură… Eu, domnule Ioniţă, nu știu de unde te cunosc pe dumneata… - Îmi pare bine, domnișoară, zise el, privind-o pe sub sprâncene, lumea e mare! - Nu ești dumneata cel din Târgu Mureș? Ioniţă săltă din umeri. - …soldatul din Târgu Mureș care… Și zicând „care”, se uită la noi într-un fel anume, închizând un ochi din cauza razelor solare care-o împiedicau să ne privească în faţă și tăcu. - Băăăă, sări el și se bătu cu palma peste faţă, dumneata ești? - Îhîîî! - îngână fata, zâmbindu-i complice. Într-o clipă își reaminti întregul film. Plecase în misiune cu încă doi soldaţi de la infanteria motorizată să reţină un tren la marginea orașului. Stătuseră prin porumburi pe rambleul căii ferate o zi întreagă, tot așteptând să treacă trenul. Pe seară reușiseră să desfacă două traverse și să scoată liniile din șuruburi. Trenul era încărcat cu jidani, direcţia Germania, în faţă un vagon era plin cu nemţi înarmaţi care trebuia să-l păzească; era ultimul tren care mai putea trece… Ei primiseră o misiune precisă: să oprească trenul, să imobilizeze pe nemţi și să elibereze deţinuţii… Oamenii trebuiau să fugă în pădure peste linia ferată. Erau șase vagoane și locomotiva… Aveau la dispoziţie zece minute… Totul mersese bine până la un punct. Trenul deraiase și se oprise, cei doi îi imobilizaseră pe nemţi în vagoane, el dăduse drumul vagoanelor cu deţinuţi și oamenii, copii, bătrâni, femei, săreau și fugeau care încotro vedeau cu ochii. “Repede, repede!”, îi îndemna Ioniţă, supraveghind această acţiune. De undeva, de deasupra trenului, se auzi un foc automat de armă. Privi îngrozit. Era un neamţ. Nici el nu-și explica cum ajunsese acolo. Secera mulţimea care fugea, unii cădeau, alţii o luau aiurea cu sângele târâș, îngroziţi de măcel. Din mulţime se desprinsese o pereche de oameni, un om și o femeie cu o fetiţă între ei, pe care o strângeau la piepturile lor. Cade întâi mama, apoi tatăl, fetiţa se apleacă să-i salveze, trăgea de ei și nu putea să-i mai ridice. Soldatul o vede, fuge la ea, o ia în braţe și fuge cu ea prin mărăciniș spre poalele pădurii… Fata striga îngrozită: “Mama meaaaa… tatăl meuuuu…” “Taci! - strigase soldatul la ea și-o privise în ochi - taci din gură și zi mersi c-ai scăpat tu!” și zicându-i “tu” scoase batista și-i șterse lacrimile și praful de pe obraz și-i descoperi o gropiţă sub batista umezită de lacrimi. Tremura toată, Ioniţă și-a desfăcut mantaua și a înfășurat-o, a strâns-o în ea și apoi în braţe. “Te implor, fată, să taci!” - striga el zadarnic. Ascultă ca un iepure la pândă. Mitraliera încetase. Se-auzeau strigăte, vaiete, ţipete și gemete. De undeva de la Canton un cocoș cântă un cucurigu lung. Apoi vocea camaradului: “Soldat Ioniţă Andreiiii! Soldat Ioniţăăă Andreiii! Punea mâinile pâlnie la gură și striga cât putea: Soldat Ioniţăăă Andreiii…” Tăcuse. Voia să salveze fata cu orice chip. Aștepta să se lase seara și să se strecoare cu ea la Canton. “De unde e familia ta?”- o întrebase soldatul. “Din Cluj!” - răspunsese fata. Scena aceasta trecu prin faţa lui ca un film. Acum îi privi zâmbetul și descoperi gropiţa din obrazul drept. Când fata termină acel “îhîîî” lung, Ioniţă nu se mai putu abţine, se repezi la ea, o luă în braţe și începură să se sărute ca nebunii. Pe faţa fetei apăruseră lacrimile, plânge în hohote: - Acolo mi-au rămas ultimele amintiri, îngâna ea printre lacrimi. Și vina e a ta… Dacă mă lăsai să mor, făceai cea mai minunată faptă din viaţa ta… Poate azi nu mă mai chinuiam pe-aici… Dacă te-mpușcau și pe tine?

- Nu știu, Frida, poate așa a fost să fie! Eu știu că te-am lăsat la Canton în grija unor oameni; eu am plecat la unitate… Ce s-a mai întâmplat cu tine de la Canton? - Am stat șase luni la orfelinat la Cluj, apoi a veni o mătușă de la Tecuci și m-a luat. Între timp a murit și mătușa și am rămas la ăștia! - și arătă spre curtea plină de puradei. - Cine sunt ei? -O șatră de lăieţi… Cu toată seceta care venise pe capul nostru, pepenii acelui om se copseseră. Ioniţă vine la mine și mă ia la furat pepeni. Erau niște lubeniţe mari, ca purceii, printre vrejuri. Îi udase întruna, zi și noapte, cărând apă de la fântâna cu ciutură din vale de la Coșerii. -Știi ce, zice Ioniţă, Frida, deși s-a făcut frumoasă, nu mă mai interesează! Noaptea pe lângă cimitir îmi era tare urât și locul cu pricina era așezat răzor cu morţii. Luna strălucea ca faţa unei fecioare și arunca razele ei galbene pe pământ. O javră de câine lătra în sat și fântâna încă mai scârţâia din cauza, probabil, a unei femei rătăcite. Mirosea a fum de paie în aerul rece al nopţii. - De ce? - îl descos eu bucuros. - Pentru că-i știu trecutul, îi știu chinurile și viaţa ei atât de tristă; Frida nu mai are acel mister al fetelor de care să te îndrăgostești! Poate-mi fi cel mult o soră, dar nu iubită, răspunse Ioniţă trist și îngândurat. Atunci când unei femei i-ai desfăcut toate sertărașele și-ai văzut ce are în ele, nu te mai interesează… Eu m-am bucurat mult în sufletul meu: Frida era deci liberă pentru mine… Am stat cam o oră printre mărăciniș să se întunece bine, timp în care el mi-a povestit cu de-amănuntul toate scenele groaznice prin care trecuse în acea misiune. Îmi derulase întregul film, scenă cu scenă, filă cu filă… Apoi am plecat tiptil spre grădina cu pepeni. Am sărit gardul de nuiele și am ascultat. Nu se auzea nici ţipenie de om. Tăcerile se așternuseră peste sat ca-ntr-un pustiu. Niște cârpe de nori alburii alunecau pe cer, închizând și deschizând ca o imensă perdea de mătase întreaga fereastră a cerului. Un foc de armă de undeva de lângă noi veni ca un adevărat trăsnet. Avusese dreptate Frida, nenorocitul trăgea de-a binelea în cine-i ieșea în cale. Am fugit. În graba cu care sărisem gardul înapoi, Ioniţă scăpase într-o imensă groapă și nu putea să mai iasă. Îl așteptai cu sufletul la gură lângă umbrele crucilor din cimitir. Veni la mine gâfâind: - Bă, ia privește, să fiu al dracului, am descoperit o comoară! Îmi întinse un pumn de giuvaieruri care străluceau fantastic în diferite culori sub lumina pală a lunii. - Unde le-ai găsit? - În groapa în care-am căzut! S-a rupt un lemn cu mine și-am alunecat peste ele… Tăcurăm și împărţirăm marfa. A doua zi mă întâlnii cu Frida și-o invitai prin pădurea Bucovului. Fata primi bucuroasă invitaţia mea, se-mbrăcă ușor cu o rochie de vară cu toate florile câmpului pe ea, voalată și decoltată, și plecarăm pe un colnic aproape de sat. Frumuseţea ei mă robise, voiam să-i intru în graţii și luasem la mine toate giuvaierurile să i le fac ei cadou. Mersesem într-un ochi de pădure pe malul apei, ne așezasem jos în iarba mare și acolo am îndrăznit să-i spun: - Frida, eu te iubesc! În acea clipă am simţit cum totul stătuse în loc, și vânt, și apele Bucovului, și soarele, și pământul din marea lui rotaţie… Numai inima mea bătea ca ieșită din băieri. - Și eu, dragul meu! - îmi șoptește ea, încet, la ureche, și eu, repetă ea și se apropie de mine și ne-mpreunarăm întrun sărut mistuitor. După ce ne dezlipirăm din acel sărut, urmară câteva clipe de tăceri. Apoi îi șoptii tot la ureche: - Închide ochii! - De ce? -Ai să vezi! Îi închise. Scosei bijuteriile din buzunar și începui s-o împodobesc cu ele. Șiruri-șiruri de mărgele i le prindeam de după gât, strălucind peste pielea ei roză, pe mâini îi puneam brăţări și inele de aur și de argint, în piept i-am prins un colan mare de aur, i-am atârnat în urechi cercei de safire și topaze, o diademă i-o prinsesem pe cap, peste părul ei auriu. Apoi am privit la ea, o gătisem ca pe-o regină, cea mai bogată regină din lume! Se sculă și se privi și ea în oglinda apei, veni la mine bucuroasă, râzând; închise iară ochii și-mi șopti: -Sărută-mă! O sărutai, o cuprinsei pe după mijlocelul ei subţire și o dusei în braţe pe iarbă. Ne uitarăm clipe întregi unul la altul electrizaţi de puterea dumnezeiască a dragostei. Toată ziua am stat cu ea în pădure și mi-a povestit viaţa ei. -De unde le ai? - mă întrebă ea într-un târziu, cu ochii aprinși de fericire. I-am spus de unde le am și i-am povestit întâmplarea. Ea a rămas câteva clipe pe gânduri, s-a ridicat și a început să plângă. Își smulgea mărgean cu mărgean și le arunca pe oglinda apei. -Astea sunt lucruri spurcate! - a mai apucat ea să mai zică și s-a ridicat și a plecat.

Supărat, eu am luat-o încet după ea. Nu știam ce s-a întâmplat. Am condus-o acasă și-am tot insistat să-mi spună și mie ce s-a întâmplat cu gestul ei. N-a vrut să mai deschidă o vorbă. Acasă la ea am găsit zarvă mare. Șeful postului de jandarmi cu doi soldaţi îi legase butuc pe balaoacheș și pe soţie și-i arestase, încărcaseră copiii într-o mașină să-i ducă la orfelinat, iar Fridei i-au spus: -Mâine pleci cu primul tren la București! O organizaţie evreiască internaţională s-a interesat de soarta ta și te-a dat în custodie unei rude din Cluj. Se strânsese tot satul pe ei. Lumea vorbea că Ioniţă povestise prin sat întâmplarea cu bijuteriile și, după declaraţia dată de el la post, șeful de post, care era pe urmele lor, i-a arestat, deoarece aveau legături cu o bandă de hoţi din pădurea ţandăra, care spărseseră conacul moșiei de la Mozăceni și furaseră toate bijuteriile. După ce au plecat toţi, a rămas numai Frida singură. Și-a făcut bagajul și a doua zi s-a dus la gară la tren. Cineva o văzuse pe o bancă la umbra unor castani cu patefonul în braţe, așteptând trenul. Mie mi-a lăsat un bilet de adio. “Dragul meu, te-am iubit cum n-am mai iubit pe nimeni în viaţa mea! Dar iubirea noastră n-are viitor, tu ești încă un copil nevinovat… Adio!” Am rămas cu biletul în mână, căutând-o pe Frida ca pe-o nălucă prin amintirile mele.

Joint, raţiune și putere (4) (fragment de roman) de Claudia Minela Cineva spunea că ,,există ceva mai trist decât bătrâneţea şi anume să rămâi copil o viaţă întreagă. Adică să ai mintea unui copil şi să te comporţi astfel‟‟. L-aş contrazice, spunând la rându-mi că un copil este maleabil, ca o plastilină, pe care oricine o poate modela cum vrea, doar dându-i puţină încredere în el. Un copil simte şi iubeşte sincer, râde sincer, se exprimă sincer, are încredere în cei din jur, spune lucrurilor pe nume, are lumea lui fără minciună, o lume bună şi frumoasă în care toţi se iubesc, o lume în care e veşnic soare. Atunci când nu te mai porţi ca un copil, când nu mai poţi râde din tot sufletul, când nu mai poţi visa, când încetezi să mai vezi lucrurile frumoase din jurul tău- umbra unui copac, zborul misterios al unui porumbel, mersul anevoios al unei gărgăriţe pe firul de iarbă înrourat - copilul din tine moare şi individul devine, indubitabil, un monstru ignorant care distruge totul în calea lui, fără scrupule, pentru că nisipul nu mai modelează castele la malul mării, ci năruie vieţi, călcând pe cadavre pentru a ajunge sus, pe val, de unde nu mai vrea să coboare. Îşi doreşte din ce în ce mai mult, supremaţia, asocierea cu Dumnezeu, pentru a împărăţi lumea, îşi va dori să fie el Dumnezeu, precum şi-a dorit Lucifer. Un copil nu-şi doreşte să împărăţească lumea, ci doar dragostea, atenţia părinţilor săi şi jocul, inventând artificii năstruşnice. * Copilul din Elia a murit de la vârsta de zece ani, odată cu părinţii săi, într-un accident de avion. A fost crescută de mătuşa sa, avocat renumit, o femeie ahtiată după câştig, o femeie aspră cu ea însăşi. Vorbele ei cădeau asupra copilei de atunci, ca focul unui pluton de execuţie, mutilându-i sufletul. ,,Bărbaţii sunt o sursă de câştig şi doar un moment de relaxare, fetiţo, să ţii minte asta! Niciunul nu e capabil să iubească femeia, decât dacă îi este supusă. Să nu te laşi dominată de sentimente, pentru că vei simţi focul iadului. Fii stăpână pe tine, independentă, nimeni să nu-ţi tulbure gândirea, altfel vei deveni încă o victimă manipulată, sclava nr. N de pe lista cuceritelor slabe.‟‟ A înţeles mai târziu vorbele ei, pe vremea când era studentă la drept, atunci când l-a întâlnit pe Liviu Stoenescu, frumosul profesor de drept constituţional, un bărbat cu 15 ani mai în vârstă decât ea. Relaţia lor a fost scurtă , din cauza năravului prost de a cuceri alte şi alte studente, de fiecare dată alte victime inocente îi cădeau în plasă. Aventurile pasagere ale bărbatului au luat sfârşit odată cu accidentul avut la ski, pe pârtia Arlberg din Austria, excursie organizată de el, când Elia a terminat anul doi. A rămas paralizat de la brâu în jos. Nu se ştie cum ajunsese în prăpastia de la poalele muntelui, toţi apropiaţii spuneau că stăpânea perfect sportul de iarnă şi cunoştea foarte bine pârtia pe care o survola ades, de câte ori avea ocazia. Susţinea cu tărie că fusese

împins de un tip îmbrăcat în negru, care a trecut pe lângă el ca fulgerul. Degeaba s-au făcut cercetări, atentatorul nu a fost găsit niciodată. De atunci Elia evita orice apropiere, de orice natură, scut ce bara loviturile nedorite, devenise o femeie pragmatică şi rece, închisă, o femeie sigură pe ea. Singurul om care-i câştigase încrederea era un medic psiholog, Ics, aşa-i spunea, pentru că bărbatul nu punea preţ pe nume, bani, oameni, relaţii… ci doar pe viaţă. Îl cunoscuse la sala de fitness, care se afla lângă cea de aerobic, sală pe care Elia o frecventa de trei ori pe săptămână. Ics era un tip bine făcut, trăgea de fiare, practicase cândva sport, se mişca cu mare uşurinţă la tenis, trăia sănătos. Ordinea în care îşi ţinea echipamentul, modul frust de a spune lucrurilor pe nume, blândeţea din voce, uşor senzuală, concepţia despre viaţă, o făcuse să-şi dorească des compania lui. O asculta într-un mod special, descoperind în ea o altfel de Elia, rafinată, sensibilă, având slăbiciune pentru artă, în speţă pentru pictura lui Pierre Soulages şi pentru cea a lui Sabin Bălaşa, cel din urmă, un artist care înţelegea şi aprecia femeia expunând-o, printr-o cromatică celestă, într-o lumină dincolo de cunoaşterea proprie. Pierre Soulages, prin arta sa, pictură în negru, reuşea să treacă dincolo de gândurile Eliei, descoperind femeia din ea, ca pe o intrare în iad. Se regăsea în cele două stiluri – albastrul- cerul, pacea linişteanegrul, femeia introvertită, diabolică, capabilă să ucidă pentru a-şi păstra poziţia socială, independenţa. Ascultau ore în şir Rahmaninov, Andre Rieu, Chris Spheeris, Kenny G. Învăţase de la el că viaţa trebuie sorbită, strop cu strop, că nu trebuie să-i refuzi nimic, că este foarte important să te cunoşti şi mai ales să fii sincer cu tine însuţi, să-ţi accepţi defectele şi să faci din ele calităţi, pentru a putea merge mai departe… O învăţase să uite trecutul, să renunţe la prejudecăţi, să fie ,,futut‟‟ la maxim prezentul, aşa cum îi plăcea lui să spună, referindu-se, desigur, la modul de a-ţi trăi viaţa din plin. A fost greu să se descopere pe sine, apoi totul a decurs normal.

Colega de la arte - prima întâlnire de Claudia Elena Peter Astăzi, în loc să zac cu vreo carte în mână până soseau cheflii, m-au apucat crizele dereticării, trimiţând în locul comun de origine pe fratele meu, unic responsabil pentru dezastrul în care trăiam, deşi eu eram de acuzat în egală măsură. Nemernicul, parcă simţind ce-l aşteaptă acasă, își găsi brusc nişte cursuri după masă, la care nu putea cu nici un chip să renunţe. Lucrând eu acolo, cu mănuşi de gumă pline cu cele mai ameninţătoare soluţii, am constatat că nu-i dădusem adresa Mirei, iar nici frate-meu n-o făcuse, confirmându-mi telefonic că sunt un mare bleg. Şi aproape am terminat curăţenia doar de dragul impresiei vizitatoarei mult aşteptate, ce avea să mă lase cu buza umflată, după ce mi-am pierdut degeaba bunătate de zi. Mai bine făceam schiţe la compoziție pentru severa profă Petrovsky, mai bine-l terminam pe Bulgakov, ajunsesem chiar la zborul Margaretei, mai bine nu făceam absolut nimic. Poţi să-ţi faci un autoportret de bou, Ştefane, mi-am autoironizat cu amărăciune metamorfozarea animalieră, deşi biata bovină n-avea nici o vină. Acuzându-mă eu aşa de tembelism, am auzit-o pe destoinica Lisa, căţeaua vecinului, lătrând furioasă, precedată imediat de ţiuitul enervant al soneriei. Bucuros că frate-meu apărea ca receptacol al enervării mele crescânde, am deschis uşa cu furie. În cadrul ei însă, în locul personajului aşteptat, colega mea de la arte plastice, Mirabela, mă privea surâzătoare, ținând în mână o floare mică într-un ghiveci de ceramică, pictat şi aplicat cu pietricele colorate din sticlă. Planta era de fapt un mic cactus, îmbrăcat în floricele mici, galbene, asortate cu bluzița ei în aceiaşi culoare, ce-i desena subtil incredibilii sâni. - Te poţi uita şi la faţa mea acum! mă aduse frumusețea cu picioarele pe pământ. Bună seara, Mirabela, poţi intra! continuă tot ea, ironică. M-am dat la o parte din cadrul uşii, constatând că eram în costum de scandal, jegos şi transpirat ca un câine. O jenă de propria arătare mă cuprinse brusc în faţa perfecţiunii ei inumane. - Nu faci curăţenie pentru că am venit eu, nu-i aşa? surâse obraznic, intră azvârlindu-şi privirea prin casa închiriată de mine și frate-meu . - Cum ai ghicit, fă-te comodă, în frigider găseşti bere, pe undeva sărăţele, eu mă duc să fac un duş! Am dispărut rapid în baia cu miros de proaspăt, potolindu-mi cu greu bătăile nebune ale inimii. Mi-a zis tata că va veni odată o femeie ce-mi va întoarce totul cu susul în jos, nu puteam crede că a venit atât de repede. Eram prea tânăr şi prea necopt pentru a simţi ceea ce-mi transmitea aroganta asta din capitală. Nu eram normal să vreau să mă însor cu ea după nici douăzeci patru de ore de când o cunoşteam. O imensă fericire mă cuprinse constatând, curat fiind, că totuşi a venit. Eram doar noi doi singuri şi, teoretic, mai aveam vreo oră până se reuneau petrecăreţii. Mi-am pus cămaşa albă descheiată senzual la gât, ce nu dădea greş niciodată, pantalonul de piele cu centură lată şi cizmele cu carâmb înalt, fără să-mi pese că exageram rău de tot cu înțolitul, doar era ditamai toamna, cald, soare, ruginiu… romantic al naibii! Cu pleata udă pe spate m-am înfiinţat în camera transformată într-un loc surprinzător de civilizat, mimând o atitudine cât mai sexi cu putinţă. Mira stătea cuminte pe unicul fotoliu din cameră, picior peste picior, fără să facă nimic. - Deci, unde e cheful? întrebă rotind iar privirea în jur. Sper că nu mi-ai întins vreo capcană? - De ce toţi mă acuză azi de relele omenirii, eu care m-am spetit să-ţi fac impresie!

- Apreciez, sunt convinsă că nu ţi-au murit lăudătorii! Am avut senzaţia că nu-i displace înfăţişarea mea de rocker încălțat. Am adus bere, refuzându-mi paharul clătit din abundenţă cu apă. - Nu vreau să te jignesc, însă eu beau numai din cana mea! Deci, care-i patul tău? - Aşa devreme? Intră în studio, fără să răspundă provocării, fluierând uşor impresionată. Aşeză cactusul lângă patul meu şchiop, pe scândura prinsă în perete pe post de noptieră, unde Bulgakov-ul împrumutat de la Bibliotecă, își răsfira paginile necitite. - Adună energiile negative! Când au divorţat părinţii mei toţi cactuşii au înflorit! - Mulţumesc, înseamnă că floricica mea o să fie perenă! - Aşa am crezut şi eu. Nu glumesc, dar ai adunat în tine foarte multă negaţie, te sufoci câteodată, nu-i aşa? - Şi eu care am crezut că-i de la astm! Îmi propui vreun remediu energetic să scap, un masaj ar fi chiar indicat la cât sunt de stresat! m-am întins către ea. - Bietul băiat, nu prestez servicii la domiciliu, dar sunt convinsă că vei găsi cu uşurinţă persoanele potrivite! - Vai, dar aprecierea ta mă onorează! - Nu era o apreciere! - Aş putea să te sărut! m-am trezit vorbind singur, înspăimântat că-mi glăsuisem gândul. Scuză-mă, nu ştiu ce naiba am, de obicei nu sunt aşa! am ridicat palmele, încurcat. Nu-s pe dracu, comentez apoi în gând, exact cu astfel de replici tâmpite acționez la prima întâlnire, de multe ori m-am întrebat cum de nu m-a pus nimeni la punct până acum. Se pare că-mi găsisem nașul, sau nașa… frumusețea asta transferată în anul trei pictură, cu ochii ei de smarald și părul de catifea, fustele țigănești și surâsul sarcastic. Mira cercetă amănunţit camera mea, ignorându-mă, atingând cu degete lungi de pianistă câte vreun obiect ce-i atrase atenţia, susurându-şi brăţările deasupra lucrurilor mele, stârnind praful de pe ele. Imaginea ei în contre joure-ul înserării se transformă într-o ființă translucidă, enigmatică, coborâtă de pe raftul meu improvizat, din singura carte ce aștepta cam de mult deslușirea. Fotografia din spectacolul unde mă închinam publicului, alături de regizor şi actori, cu decorul meu fabulos în spate îi atrase atenţia. O privi atentă, coborându-și sprâncenele concentrată. Arătam cel puţin ciudat, eram îngrozitor de slab atunci, tocmai mă întorsesem din morţi după accidentul de motocicletă. - Aş fi vrut să fiu actriţă, spuse încet, ca pentru ea. - S-a împotrivit mama ta, marea actriță Marga Duma? am şoptit mirat de tonul ei confidenţial, sensibil. - Nu, nu m-au obligat niciodată la nici o renunţare. - La mine mama pune vina pe artele vizuale pentru toate relele, puteam şi eu să aleg o facultate normală, ştiințe economice, de exemplu, m-am zgribulit de spaimă. Mira râse. - Nu mi te imaginez într-un birou socotind! - Mai bine mă sinucid! În fotografie a fost doar o încercare pentru un examen de regie, nu-i de mine scenografia, prea multă bătaie de cap cu atelierele, tehnicul, actorii, ca experienţă merge! - Eşti un leneş, Ştefan, se vede! Îmi place aici! declară cochetă aşezându-se pe băncuţa învelită în ţoluri ţărăneşti de la fereastră. - Dar tu cum eşti, domnişoară mister, în afară de spiritualitatea indiană ce te mai preocupă? Privi visătoare pe fereastră, către crengile pomilor lui nenea Ghiţă, vecinul, ce-şi izbeau interogativi podoaba de gardul curţii noastre. Îşi aşeză un picior sub ea, descălţând un pantofior subţire, aproape fără talpă. - Îmi place să pictez, spuse simplu. - Deci nici tu n-ai fi fost o bună contabilă! Clătină capul. - Când eram mică vroiam să fiu soţie, mi se părea atât de interesant să ai grijă ce cei din jur, de fapt sunt o leneşă şi eu, nu prea am chef să fac nimic, de aceia mă strecor printre toate. Sunt peşte! Câteodată sunt peşte pe uscat! Şopti ultima parte, cu multă greutate, impresionându-mă prin mărturisirea ce crease între noi un aer tandru. Profilul i se desenă perfect, genele clipeau agale, ochii uşor picaţi în colţuri păreau copilăroşi, iar gura rotundă, extrem de senzuală. - Deci, ce o să faci la compoziție, reveni brusc, ce-o să vedem în portretul lui Ştefan Ardelean? - Dark side of me? - It’s always more interesting! - Aşa-i, dacă n-aş fi fost aşa touble, poate nu te-ai mai fi aşezat cu mine la masă, deşi Angie m-a avertizat în privinţa ta! - De ce bărbaţii se cred centrul universului, o fi o chestie de imaturitate. Pentru universul meu, eu sunt centrul! silabisi aplecându-se spre mine să fie şi mai convingătoare. - Încet devii şi al meu, am spus fără să mă pot abţine. Mira tresări. Se întunecase afară, iar aburi înserării o învăluiau şi pe ea. O secundă am avut senzaţia că vroia s-o iau în braţe. M-am ridicat de pe patul meu șchiop şi-am pornit către ea, dar zgomotele de afară au anunţat implacabil sfârşitul momentului magic, întrerupându-mi gestul. Mira se ridică brusc, încurcându-se în graba cu care se încălţa, de parcă se ferea să nu fie surprinsă într-o ipostază compromiţătoare. Gaşca ce năvăli zgomotoasă, ne găsi pe amândoi în picioare, în faţa ferestrei, în întunericul discret al celei mai subtile intimităţi. Rămase tăcută toată seara, surâzând doar absentă la glumiţele nesărate ale chefliilor, de câteva ori observându-i privirea atentă studiindu-mă, ascunzându-şi rapid interesul când o prindeam în flagrant. Sorbi toată seara o bere, pufăind două trei ţigări, fără a face prea multă conversaţie. E de la sine înţeles că toată suflarea masculină s-a învârtit în jurul ei, elegant refuzată de absenţa-i princiară, ce-o categorisi drept arogantă. Eu credeam că e doar timidă şi discretă şi nu vroia niciun fel de legătură cu amicii mei vicioşi, care azi mi se păreau şi mie extrem de denaturaţi. Lipsa ei de amabilitate

mi se părea că are legătură cu mine, că ea se păstra pentru mine! Deşi refuzul de a o conduce acasă, când s-a decis prima să plece, mă indispuse. Am urmărit-o cum porneşte cu taxiul pe străduţa pietruită, o spaimă ţintuindu-mă locului, la gândul absurd că n-am s-o mai văd niciodată. Târziu, singur în studio îi căutam parfumul printre lucrurile mele ce-i capturaseră atingerea!

Teatru Negrupe Alb Întotdeauna te-a… de Anca Trăistaru Scena 1: El: Hai să fumăm ţigara de după! Prea mult am aşteptat-o! Ea: Ce faci? El: Te mângâi! Nu eşti obişnuită cu asta? Ea: Uitasem cum e! El (îi aprinde bricheta): Fii mângâiată şi cu flacăra noastră! Ea (râde): Mă laşi? Parcă n-ai fi poet! Inventează şi tu ceva mai liric! El: Ai dreptate! Hai să-ţi scriu o poezie pe spate! Şi parcă tu te lăsasei de fumat! Dacă nu mai fumezi, ţi-o scriu în scrum pe spate şi în fum pe sâni! Ea (aproape îl crede): De multe mă lăsasem! Inclusiv de iubire! El: Ce ţi-a făcut iubirea? Ce i-ai făcut tu iubirii? Ea: Pe rând! Iubirea m-a adus aici şi acum! Şi înainte de asta, e poveste lungă şi cu mulţi figuranţi! I-am uitat de la primul până la cel de acum vreo două luni! Simpli figuranţi! Ai grijă! După perfuziile forţate în cariile de recuzite la care eşti regizorul şi personajul, să nu devii figurantul. Compulsii la repetiţii există şi nu sunt deloc invenţii de obsedaţi! El (confuz): Iubita, nu ştii să joci! Ea (hotărâtă): Într-adevăr! Sunt cea mai sinceră actriţă şi sinceritatea nu e calitatea actorilor! Te provoc la un 66 unguresc! Şi provocarea e răspunsul la a doua întrebare! El (intrigat) Chiar îl aştetam! Ea (ezitantă): Ce i-am făcut iubirii? Am desfiinţat-o, lapidat-o, renegat-o, interogat-o ca la inchiziţie, până când a ieşit din conul de inhibiţie şi a spus hotărât „nu”! El (enervat) Şi mai devreme ce a fost? Ea (placidă): În acuplarea ca o mascaradă, m-am simţit mai îmbrăcată ca niciodată! El (şi mai enervat): Îţi chem un taxi! Şi ia un pachet de ţigări, o să ai nevoie! Şi ţine minte, inteligenţa te minte, întotdeauna te-a…! Scena 2: El: Alo... Ea: Ai sunat pentru că... El: ... Ea: Nu-i nevoie de pauze! Ştiu! Călcâiul lui Ahile l-am descoperit! Te-am făcut să ieşi pe scenă! El: Touché! Ea: Aminteşte-ţi doar că zâmbeam şi nu mi-am ascuns faţa dorindu-mi plantaţii de lămâi! El: Ştiu, iubita! Îţi ţin minte fiecare surâs despre care ştiu că le oferi cu parcimonie! Te! Ea: Aştept dovezi de încredere că sunt cea mai sinceră actriţă! Nu pot spune că Nu!, dar nici că Te! Au fost prea multe nopţi anesteziate de cele mai cumplite acuze dizolvate în REM-uri cu scuze „noi nu suntem vise, noi suntem tu, în ipostazele tale nevinovate şi judecate de teste la care nu ai cum să obţii calificative de trecere! El: Nu te aştepta să-mi cer iertare! Ea: Atât de puţin cât de cunosc, nu-mi făceam iluzii! Vreau doar să nu mă măsori cu metronomul dintre două femei, care au minţit la intervale inegale! El: Deci, rămâne...în suspans! Ea: Deznodământul îl vei scrie tu într-un volum de poezie!

Scena 3: Ea: Nu mai am arme de genul „în acuplarea ca o mascaradă, m-am simţit mai îmbrăcată ca niciodată”. Povestea sfârşitului nostru e prea subţire, dar vom reveni. Credeam, totuşi, că aveam dreptul să ştiu dacă a intervenit altă prezenţă feminină – vreau să te ştiu fericit (mai crede cineva în cuvântul ăsta?) orice ar însemna asta! Ştii, totul începe ca întotdeauna din două singurătăţi/totul se termină ca întotdeauna în aceleaşi două singurătăţi/totul începe cu o declaraţie - clişeu şi o sfidare – laitmotiv existenţial/totul se termină într-o poveste prea subţire/prea subţire, chiar şi pentru naivitatea mea sfidătoare/şi singurătăţile îşi văd de-acum de lupul de stepă/din surogatele ce vor urma/dar destul cu recapitularea/nu suntem la o evaluare sumativă/poate doar la o probă finală/ Ştiu, ţi-e milă! El: Ţine minte! Inteligenţa te minte! Întotdeauna te-a…! Ea (aparte): Şi nu ştia că ăsta e ultimul as din mânecă! Dar cumva va afla că entuziasmul se întâmplă cu viteza luminii şi e pansament până la viitorul cu viteza luminii, în acceleratoare de particule!

Dor de Basarabia Negrupe Alb Cuvântul scris şi posteritatea de Anastasia Moldovanu Mă simt îndatorată şi sunt infinit recunoscătoare artiştilor, scriitorilor, cercetătorilor, care produc valori, care, realizându-şi ideile proprii prin opere de creaţie, contribuie enorm la cristalizarea conştiinţei, la continuitatea memoriei noastre. Cu mare fast din partea unor reprezentanţi ai puterii politice, cu ignoranţă din partea celorlalţi şi cu indiferenţă din partea altora, a fost dezvelit monumentul dedicat victimelor deportărilor staliniste la Chişinău, la 23 august 2013. Dar asta nu mai contează. Majoritatea participanţilor la festivitate au fost oamenii, care cu lacrimi în ochi şi cu lumânări aprinse au venit să-i comemoreze pe cei dragi, pierduţi în această tristă vreme de pomină. Este primul gest oficial, primul monument istoric de importanţă naţională destinat tragediei basarabenilor – deportărilor în Siberia şi Kazahstan, unde doritorii pot să depună flori pentru acei, care nu s-au mai întors acasă. Monumentul, autorul căruia este Iurie Platon, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova, ceramist, sculptor, organizator internaţional al procesului creator în artele plastice, se numeşte Trenul Durerii. Monumentul, o operă de artă sculptată în bronz, cu o lungime de 3 metri şi înălţimea de 12 m, face parte din compexul monumental-arhitectonic din Parcul Gării Feroviare, este amplasat în scuarul Gării Feroviare, acolo de unde, cu mai bine de 70 de ani în urmă, sute de basarabeni au fost duşi în Siberia . Pe mine lansarea acestui monument m-a marcat în felul meu, destul de personal. Istoria familiei mele are legătură directă cu evenimentul deportărilor din 1949. Deşi cunosc multe despre această pagină tragică din istoria Moldovei din stânga Prutului, am citit din cărţi, mi-au povestit părinţii şi rudele, totuşi, până la apariţia monumentului eu, parcă nu eram eu. Creaţia artistului plastic Iurie Platon, ideea lui realizată în această lucrare m-a schimbat, m-a făcut să conştientizez lucrurile în adâncul lor. Aşa se face, că în fiecare seară după serviciu, în aşteptarea transportului în staţie mă pomenesc faţă în faţă cu acest monument. Îl privesc minute în şir. În lumina reflectoarelor el îmi trezeşte destulă admiraţie, dar şi un gol în suflet. Compoziţia reprezintă un tren plin cu oameni. Mi se face frig, acest tren este semni-

ficaţia morţii, el se mişcă, iar oamenii se transformă treptat în fiare. Mă impresionează elementul central din compoziţie, figurile dure ale unui bărbat şi ale unei femei cu un copil în mijloc, sau mai binezis mîna protectoare a soţului pe spatele şoţiei, care, forţaţi, pleacă în lumea necunoscută. Aşa şi rămân cu această imagine în faţa ochilor. Gândurile mele se retrag undeva, îndărăt. Îmi aduc minte clar un episod din copilărie, era un sfârşit de toamnă târzie, eu eram cu mama în odaie, lângă sobă. Deodată am auzit o bătaie în uşă, care ne-a luat prin surprindere. Apoi uşa s-a deschis şi în prag a apărut o femeie trecută de vârsta tinereţii, a rostit stingherit un cuvânt „можно”?, neînţeles de mine, un surâs uşor a trecut peste buzele ei. Pe spate avea un şal frumos, albastru în carouri, cu franjuri, pe mîni avea mănuşi albe împletite din lână. Femeia stătea în prag. Priveam speriată când la ea, când la mama. La un moment dat, ochii mamei s-au făcut rotunzi... apoi mama a dispărut după sobă. Din câte îmi amintesc eu, cam aşa s-au reîntâlnit mama şi cu mama ei, bunica mea, care a fost plecată 10 ani şi n-au mai ştiut nimic una de alta. Aveam doar patru ani, era anul 1959. Într-una din zile îmi adunam informaţii necesare pentru responsabilităţile mele la serviciu. Căutând datele de care aveam nevoie în sursa pe care o aveam la îndemână, am ajuns la pagina cu litera „M”. Ochii au citit fugitiv numele satului de baştină. Evident că m-am oprit din răsfoit. Am început să citesc pe nerăsuflate istoria satului meu, atestat documentar în 1583, încă de pe vremea turcilor... Citesc mai departe... „Ridicarea” din 1949... au fost ridicaţi următorii „culaci”... Ioana Bulmaga, Nicolae Bulmaga, Lidia Bulmaga, Ana Caracaş, Sofia Caracaş... şi încă un şir lung de familii. Cu greu m-am stăpânit. Este prima dată când citesc aşa ceva, prima dată, pentru că nicăieri în altă parte nu s-a mai scris despre ei, cu atât mai mult în cărţi. Familiile citate sunt rudele mele, este regretata bunica Ana, născută în 1911, pe care am întâlnit-o prima dată în prag, când aveam patru ani, deportată în Siberia în anul 1949, împreună cu fiica Sofia de 12 ani, sora mamei mele, regretată şi ea. Sunt buneii mei paternali, regretaţii Nicolae şi Ioana, născuţi la sfârşitul secolului XIX, împreună cu fiica lor Lidia de 14 ani, sora tatălui meu, deportaţi şi duşi într-un tren al durerii în Siberia în 1949, la vârsta de 77 şi respectiv de 70 de ani, pe care eu nu i-am cunoscut. Citesc mai departe, privesc imaginile. Neaşteptată pentru mine a fost imaginea „Elevii anului 1955, acum pensionari”, unde am recunoscut-o pe regretata mea soră Alexandra, dar şi mai surprinzătoare a fost imaginea regretatului bunel Maxim, din partea soţului meu, scăpat ca prin urechile acului de deportare, care a lucrat în timpul României Mari la primăria locală şi a cinstit cu mare drag limba română. A doua zi le-am citit şi nepoţelelor mele istoria satului. Curiozitatea şi mirarea se citea pe faţa lor, dar mai ales admiraţia, când priveau imaginea bunelului şi descifrau încântate cele scrise – un brav răzeş din viţă veche. Numărau pe degete generaţiile, ca să înţeleagă de unde vin străstrăbuneii. Fără să vreau am avut o lecţie de istorie, povestind copiilor despre Siberia, despre patimile oamenilor nevinovaţi, strămutaţi de la casele lor şi duşi la capătul pământului, despre dragostea faţă de locul de baştină şi mândria de neam. Nu ştiu dacă va exista o ocazie mai potrivită pentru aceşti copii, nepoţelele Andreea şi Olivia, ca să afle istoria străbuneilor lor. Să nu fi fost cartea cu pricina, poate nu se ivea nici ocazia. Cuvântul scris rămâne pentru posteritate, mai devreme sau mai târziu. Cartea, o ediţie enciclopedică, se numeşte „Localităţile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat”, de Fundaţia Drăghiştea, Chişinău, 2008 – una din cele 11 volume de până acum din proiectul Localităţile Republicii Moldova. Referinţe Localităţile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat. Vol. 8 /Li-M. -Chişinău: Draghiştea, 2008.-P. 226-230 Resurse electronice: http://www.arta.md/cv/platon-iurie.pdf; http://elldor.info/2013/08/monumentul-in-memoria-victimelor-deportarilor-inauguratin-scuarul-garii-feroviare-din-chisinau-primele-persoane-in-stat-au-lipsit-foto

Un jubileu de cincizeci de ani de Anastasia Moldovanu Rezumat. Pentru locuitorii din stânga Prutului, aceste zile, care în curând vor deveni istorie, sunt expresia visului nutrit de secole – reunirea cu Patria mamă, România. Societatea basarabeană este bulversată de mari oscilaţii şi frâmântări, echilibrul forţelor politice înclinând cu argumente „pro” şi „contra” când spre est, când spre vest. Este un moment decisiv pentru majoritatea populaţiei şi balanţa înclină tot mai mult spre vest, în familia europeană, drum sigur spre Unire şi revenirea la obârşie. În tot acest răstimp, s-au schimbat multe elemente constructive ale societăţii noastre şi odată cu ele au fost modificate ideile, părerile, strategiile, priorităţile.

Însă conştiinţa şi cultura unui popor nu se mituieşte cu nimic, de fiecare dată ele se înnoiesc şi revin la albia lor, mult mai statornice. Indiferent de condiţii şi timp, bibliotecile sunt, probabil, slujitorii necondiţionaţi ai culturii, sunt formatorii de valori şi opinii, îşi îndeplinesc cu fidelitate misiunea în calitate de centre de informare, ştiinţă şi cultură în raport cu comunitatea unde activează. Până la urmă bibliotecile rămân o Cetate a Cărţii. În acest context, aş vrea să spun, că pentru toate bibliotecile din Republica Moldova a persistat problema cărţii româneşti, a cărţii scrise în grafie latină. Nu este un secret, şi astăzi ne confruntăm cu întebări de acest gen, când în biblioteci, mai ales din localităţile rurale, persistă cărţile scrise în grafia chirilică. Studiul dat are buna intenţie de a omagia instituţia bibliotecară şi, odată cu aceasta, munca desăvârşită a profesiei de bibliotecar. Este elaborat în baza documentelor apărţinătoare regulamente interne, acte de înregistrare a proceselor de activitate, procese-verbale ale adunărilor lucrătorilor instituţiei, „caiete” de indicaţii metodice, rapoarte de activitate anuale, cronica presei, mărturii ale cititorilor, cartea de onoare, ce confirmă evoluţia Bibliotecii de Arte „T. Arghezi” din Chişinău, ajunsă la o jumătate de secol de activitate. O reţea unită de douăzeci şi opt de biblioteci, filiale ale bibliotecii metropolitane „B.P. Hasdeu”, înfrumuseţează cartierele Chişinăului. Una dintre ele este Biblioteca de Arte „T. Arghezi”, situată în partea de jos a Oraşului Vechi (denumirea de odinioară), în Centrul Istoric al Chişinăului. Prin misiunea pe care o are, biblioteca se prezintă ca un centru cultural important din sectorul Râșcani al capitalei. Recent, instituția a înscris în palmaresul său cincizeci de ani de activitate. Aflată în imediata vecinătate cu Secţia Consulară a Ambasadei România, cu ieşire directă în strada Grigore Ureche (una dintre cele mai vechi străzi, care a luat naştere odată cu apariţia localităţii) biblioteca stă parcă la poarta românismului, primește cu drag oaspeții din toate colțurile țării şi de peste hotare, pune la dispoziția fiecăruia tot ce are mai scump – carțile şi toate resursele informaţionale disponibile, spațiul, căldura și atașamentul prietenesc al angajaților. În timp a devenit cartea de vizită a comunităţii chişinăuiene, activează în interesele ei şi se completează reciproc. Evoluţia Bibliotecii de Arte „T. Arghezi” din Chişinău este constituită din mai multe etape, cauzate de mai mulţi factori, dintre care principalul a fost modul de completare a fondului de carte atât după formă şi conţinut, cât şi în plan numeric. Biblioteca a fost înfiinţată la mijlocul deceniului şase al secolului trecut prin decizia Ministerului Culturii al RSSM şi a Inspecţiei de Stat a Bibliotecilor din anul 1964, cu actul de înregistrare oficială de la 12 martie 1973, atunci când Chişinăul, revenindu-şi după intemperiile lăsate de război, îşi reconstruia încet o faţetă nouă - clădiri şi străzi noi, şcoli, grădiniţe şi biblioteci noi. Biblioteca avea în 1968 un sediu cu o suprafaţă de doar 132 m² pentru un fond cu 23 751 de documente, dintre care 598 erau în limba română. Completarea se făcea prin sistemul centralizat de împrumut bibliotecar, prin tranzacţii de cumpărare din magazinele de anticariat şi din donaţii personale. Predomina domeniul literaturii social-politice după care urma literatura cu referire la artă şi sport, ceea ce însemna că, după factorul politic, care era unul dominant, ce viza întreaga societate, inclusiv şi copiii, o importanţă sporită în comunitate o avea şi dezvoltarea culturală a populaţiei, iniţierea în domeniul artelor frumoase, dezvoltarea sportului şi folosirea utilă a timpului liber. Se contura o tendinţă de orientare a bibliotecii spre un domeniu concret - artele. Instrumentul de lucru principal era catalogul alfabetic şi sistematic de cărţi, un catalog pentru literatura periodică, iar ceva mai târziu a fost creat catalogul sistematic pentru descrierea analitică a documentelor, fişiere tematice permanente şi temporare. Cu fiecare an, creştea şi achiziţia de documente (cărţi, albume, manuscrise, partituri, discuri, imagini cu suport fizic divers, diafilme ş.a.) şi numărul cititorilor, astfel încât biblioteca se transferă în alt sediu, mărindu-şi suprafaţa până la 200 m². În anii 1975-1976, pe rafturile bibliotecii se constată o majorare semnificativă a tipului de documente nespecifice pentru o bibliotecă - documentele de muzică tipărită (note muzicale) şi documente audio (înregistrări sonore), discuri de vinil. Apariţia lor, cât şi a unei colecţii impunătoare de volume-antologii cu completare periodică „Piese de teatru: libretto pentru vorbirea scenică”, selectate din literatura rusă şi universală (mai puţin din cea naţională), prevăzute ca material didactic şi metodic pentru învăţământul artistic, achiziţionarea lor în cantităţi mari, au condiţionat schimbarea denumirii instituţiei din bibliotecă publică în bibliotecă cu statut special: muzical-teatrală (anul 1976). Împrejurările au făcut ca şi întreg fondul de carte să fie supus restructurării, fiind completat îndeosebi, din contul majorării titlurilor noi. Respectiv noului statut, biblioteca avea nevoie de literatură despre istoria artelor în general, inclusiv dicţionare, enciclopedii, albume-seriale despre toate genurile artei, de cărţi despre personalităţi ale culturii, de presă de specialitate. Pentru studierea domeniului vast al muzicii nu erau suficiente numai documentele existente – muzica tipărită, discurile de vinil cu suporturile fizice corespunzătoare, dar era absolut necesară achiziţia literaturii despre muzică şi istoria muzicii, studii în muzicologie. Aici trebuie menţionat faptul că aprovizionarea cu literatură a bibliotecilor din fostele republici sovietice era dirijată centralizat, din marile oraşe ale fostei URSS, doar că această literatură era destinată unui anumit scop, ignorându-se cauza şi interesul naţional. Se ţinea cont de faptul că biblioteca îşi direcţiona activitatea într-un domeniu concret şi este lesne de înţeles

de ce fondul de carte este prioritar în limba rusă. Referitor la domeniul cinematografiei şi al teatrului, se resimţea nevoia în culegeri repertoriale, care să pună accentul pe dramaturgia naţională. În anul 1978, în fondul documentar al noii biblioteci circa 65% îl constituia literatura de specialitate, dintre care documentele în limba română alcătuiau doar 6%. Aparatul informativ-bibliografic a fost supus completării şi restructurării în temeiul noilor schimbări, s-a constituit catalagul tradiţional care avea următoarea structură: catalogul alfabetic de carte şi al notelor muzicale, catalogul sistematic de carte şi al notelor muzicale, fişierul sistematic al articolelor din presa periodică cu durata de cinci ani şi al cărţilor cu durata de zece ani, fişierul ţinutului natal. Mai erau fişiere tematice conform priorităţilor unionale, naţionale, locale şi fişierele de evidenţă ale cererilor onorate şi neonorate din toate domeniille. Noul fişier tematic în domeniul muzicii necesita catalogarea sistematică şi indexarea lor după următorul principiu: identificarea compozitorilor, a interpreţilor sovietici şi străini, a autorilor lucrărilor muzicale (inclusiv în culegeri şi antologii), identificarea vieţii culturale ale oraşelor mari din fosta URSS (Moscova şi Leningrad), a diverselor festivaluri şi evenimente de importanţă internaţională, unională şi locală. Referitor la teatru, la compartimentul Spectacole, au fost introduse divizatoare după denumirea teatrelor, după denumirea spectacolelor în ordine alfabetică, conform jubileelor, evenimentelor teatrale. Obiectivul principal al instituţiei era permanenta completare a fondului cu noi documente tematice de profil. De la an la an, cererea era într-o creştere mai mare decît oferta. Interesul sporit faţă de colecţiile bibliotecii şi în special faţă de partiturile muzicale şi discurile de vinil, documente, care în alte biblioteci nu erau de găsit, necesita din partea bibliotecarilor noi competenţe, servicii specializate în regăsirea informaţiei prin aplicarea resurselor electronice şi accesarea lor pe diferite suporturi fizice, care şi ele se modificau accelerat. La acel timp biblioteca avea în dotaţia sa tehnică corespunzătoare - magnetofoane, aparate de radio cu pick-up, necesare pentru folosirea documentelor audio şi diaproiectoarelor, documentelor video cu suport fizic diapozitiv şi diafilm. Din mărturiile unor cititori ai bibliotecii muzical-teatrale de atunci am aflat că aceasta era unica bibliotecă, o „bibliotecă muzicală” în Chişinău, care punea la dispoziţia melomanilor discurile de vinil şi se putea asculta muzică de calitate. Deşi depăşite (dar nici de cum învechite), discurile de vinil au unele proprietăţi, superioare celor contemporane, fiind însoţite de informaţie consistentă la temă, cu un termen de valabilitate mult mai mare. Astăzi ele fac parte din patrimoniul cultural al bibliotecii şi constituie o rezervă de necontestat după importanţa lor. Sunt valorificate în cadrul activităţilor culturale şi solicitate (încă) de utilizatori. Anii 1976-1985 pentru bibliotecă au însemnat o perioadă intensă de dezvoltare a tematicii de profil. Serviciile speciale pentru utilizatori includeau elemente inovative ce ţineau de avansarea tehnologiei în muzică, prin vernisage şi expoziţii se cultiva interesul faţă de arta plastică, tinerii erau tot mai ataşaţi de lumea teatrului, alimentat pe atunci de prestanţa formidabilă a Teatrului Republican „Luceafărul”. De aceste servicii aveau nevoie în primul rând specialiştii cercetători, cadrele didactice, studenţii şi elevii. Cititorii, tinerii de atunci ne mărturisesc că veneau la bibliotecă nu numai din necesitate, dar şi de faptul că erau atraşi ca un magnet de tot ce se petrecea în acel spaţiu. Către începutul anului 1985 fondul documentar a ajuns la peste 57 000 de documente şi evident, a fost solicitat un nou spaţiu, de astă dată într-un local nou-nouţ (unde funcţionează şi în prezent), un imobil propriu, o clădire în două nivele, diferită de cele din jur, cu o suprafaţă de folosinţă de 546,7 m². Schimbarea de design a sporit mult imaginea bibliotecii. Spaţiul interior îl alcătuiau sala de lectură şi sala de împrumut, secţia organizării şi păstrării fondurilor bibliotecii, sala pentru conferinţe şi manifestări publice, secţia informativ-bibliografică, secţia de prelucrare şi completare a literaturii, vestiarul, antreul. În numai doi ani fondul de carte a crescut până la circa 59 000 de unităţi, dintre care 66% (38716) erau documentele din domeniul artei, educaţiei fizice şi sport şi doar 3115 erau în limba română. La dotarea tehnică s-au adăugat un televizor, electrofoane, un pick-up, un centru muzical, filmoscoape, în total 11 unităţi, indiscutabil necesare pentru deservirea utilizatorilor interesaţi de profilul dat. Schimbarea design-ului interior al instituţiei, amplificarea calitativă şi cantitativă a surselor tehnologice a permis bibliotecarilor să realizeze o serie de noi acţiuni inovativ-informative, care au mărit numărul vizitatorilor. În aparatul informativ-bibliografic au survenit noi completări de fişiere ale referinţelor individuale, ale împrumutului interbibliotecar, ale listelor bibliografice. Sau creat noi fişiere ale literaturii pentru elevi, fişe bibliografice în mai multe ediţii, pregătirea şi desfăşurarea Zilei de informare, Zilei bibliografiei, Zilei specialistului, lecţiilor bibliografice, expoziţiilor, referinţelor şi a mapelor tematice. Mişcările sociale produse la începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea au marcat profund toate sferele de activitate socială, politică, morală şi intelectuală ale vieţii comunităţii. Pentru stiinţa în domeniul biblioteconomiei în general, cât şi pentru biblioteca noastră în particular, schimbările profunde au însemnat în primul rând trecerea la un nou sistem de clasificare CZU şi la transliterare, procesul de transpunere al cuvântului dintr-un sistem de scriere în altul. În perioada anilor 1996-1997 echipa de bibliotecari a reclasificat şi a introdus în baza de date toată literatura domeniului de artă şi practic au fost formate două cataloage noi: sistematic şi alfabetic de cărţi, paralel cu catalogul alfabetic de note, catalogul sistematic de note şi catalogul alfabetic de discuri. În învăţământul preuniversitar specializat, multe şcoli au fost închise, iar biblioteca muzical-teatrală a fost asaltată de un nou val de cititori cu necesităţi de informare în domeniul de profil. După cum s-a spus anterior, fondul de bază al documentelor a fost completat până la 1990, majoritatea dintre ele fiind în limba rusă. Reducerea achiziţiei de carte tematică, lipsa izvoarelor în limba română au fost unele din multiplele probleme cu care s-au confruntat toţi bibliotecarii în acea perioadă. Totuşi, biblioteca menţionată a avut şi unele oportunităţi, care iau permis să facă faţă problemelor şi anume diversificarea ser-

viciilor disponibile, transformarea spaţiului bibliotecii într-un local agreabil şi funcţional pentru desfăşurarea activităţilor culturale, organizarea seratelor de creaţie cu personalităţi marcante din domeniul culturii, prezentările vernisajelor şi expoziţiilor tematice ş.a. Împrejurările au făcut posibile căutarea altor modalităţi de colaborare cu noi parteneri, cu alte biblioteci de peste hotare, în special cu cele din România. O donaţie consistentă de carte românească, discuri şi muzică tipărită venită de peste Prut şi-a găsit locul pe rafturile bibliotecii, ea fiind şi una dintre primele din cadrul reţelei de biblioteci publice municipale, care a început relaţiile de colaborare şi prietenie cu România. Biblioteca era vizitată şi de personalităţi importante din alte ţări. Cronica presei anilor '90 ne relatează despre activităţi de anvergură şi lansări impresionante de carte în incinta „prestigioasei biblioteci de Arte” din capitală, se menţionează o serie de evenimente de amploare din domeniul artelor frumoase, a teatrului şi a muzicii, cu implicarea personalităţilor notorii din domeniul culturii de talia compozitorului Eugeniu Doga şi interpretei de operă Maria Bieşu. Graţie acestor acţiuni fondul a fost completat cu material tematic din donaţii personale ale interpreţilor, compozitorilor şi specialiştilor versaţi în materie de studiu. Integrarea activă a bibliotecii în cursul noilor schimbări şi noilor percepţii din viaţa culturală a societăţii, promovarea acestor noi valori prin colecţiile sale specializate a contribuit la redenumirea instituţiei în Bibliotecă de Arte. În anul 2010, instituţia a primit numele marelui poet român Tudor Arghezi, omul, care a ştiut să îmbine armonios arta peniţei cu arta pensulei. Fondul de carte este compus dintr-o gamă largă de documente inedite, referitor la studiul artei universale şi naţionale, despre teoria artei şi a muzicii, despre arhitectură, pictură, grafică, teatru, cinema ş.a. Din acest imens volum de informaţii au fost identificate toate sursele referitoare la arta şi cultura muzicală a Republicii Moldova, devenind în acest fel mult mai accesibile şi vizibile pentru toţi doritorii. La dispoziţia clientului/utilizatorului sunt amenajate, în prezent, săli speciale de studiu, o sală muzicală cu posibilitatea audierii muzicii, dotată cu un centru muzical „Sony”, boxe pentru dimensiunea sunetului şi microfon, un pick-up pentru audierea discurilor de vinil, CD şi DVD, o sală-atelier pentru studiul în domeniul picturii şi a artelor plastice, locuri speciale pentru relaxare şi informare din presa de specialitate. Programul de muncă este concentrat în realizarea acţiunilor şi manifestărilor în cadrul salonului „Dialogul muzicii cu sufletul”, cenaclului teatral „Melpomena”, cenaclului de pictură „Cupola pătrată”, clubului pentru copii „Sub steaua copilăriei”, Cenaclului de proiecte culturale „Azart”, cenaclului literar „Tudor Arghezi”, clubului „Eruditul”. În orele de după program activează cluburile pe interese, unde solicitanţii sunt iniţiaţi în diverse aspecte, ce ţin de interesele fiecăruia, precum dansurile moderne, fotografie, astronomie, psihologie, religie ş.a. Societatea nouă, informaţională în care trăim este purtătorul unei noi culturi. În aceste condiţii biblioteca îşi reorientează strategiile spre trecerea la o bibliotecă în reţea de tip mixt, care să servească comunitatea prin crearea de noi documente importante de bibliotecă, adică noi suporturi de natură audiovizuală şi multimedia, oferind acces la informaţia comunitară şi globală prin pagina web, blogurile htpp://biblioart.wordpress.com şi htpp://bibliomusic.wordpress.com/, poşta electronică, reţelele de socializare ş.a. Îmbinarea a două împrejurări - tradiţia acumulată pe parcursul a cinci decenii şi timpul prea grăbit de astăzi scoate la iveală noi modele de afirmare care sporesc imaginea pozitivă a bibliotecii. Ca şi acum cinczeci de ani, biblioteca, prin tradiţie artistică, este centrul unde au loc frumoase întâlniri ale oamenilor de creaţie, lansări de cărţi noi, vernisaje şi expoziţii. Sunt realizate activităţi diverse după formă şi conţinut, cu un scop final unic – promovarea cărţii, a lecturii şi culturii, unde participanţii sunt reprezentanţii unui public tot mai larg, mai neomogen, dar care este la curent cu tot ce este nou. Desfăşurarea acestor manifestaţii n-ar fi posibilă fără susţinerea partenerilor noştri, de aceea prioritar pentru bibliotecă este extinderea colaborării cu noi organizaţii din exterior. Conform statutului de bibliotecă specializtă, colaborarea se face cu multe organizaţii de profil, Uniuni de creaţie de la noi şi de peste hotare. Deja, în al cincilea an consecutiv, îi avem parteneri de onoare în realizarea întâlnirilor frumoase, rodnice, în care are loc schimbul de experienţă şi învăţarea reciprocă pe profesioniştii, membri ai Uniunii Artiştilor Plastici din România, filiala Iaşi. Deasemenea, sunt dispuşi la colaborare şi cadrele didactice de la Universitatea de Arte „G. Enescu” Iaşi, care nu ezită să participe la activităţile noastre de program şi de fiecare dată contribuie cu donaţii importante – cărţi, muzică tipărită, reviste de specialitate. Biblioteca întreţine relaţii de prietenie şi colaborare cu biblioteca Colegiului I.C. Brătianu din Piteşti, în vederea pregătirii, participării şi evaluării elevilor la diverse concursuri de competenţă. Schimbarea şi învăţarea pe tot parcursul vieţii este modul de existenţă al bibliotecilor contemporane. Asta face în prezent şi Biblioteca de Arte „T. Arghezi” din Chişinău, care ajungând la o jumătate de secol de activitate îşi adună forţele pentru a fi de folos aici şi pretutindeni. Bibliografie 1. Отчет работы музыкально-театральной библиотеки за 1985 год / Музыкально-театральная библиотека – K., 1985 . – 37 p. 2. Отчет работы музыкально-театральной библиотеки за 1987 год / Музыкально-театральная библиотека – K.1987. – 35 p. 3. Паспорт Государственной массовой библиотеки. Общие сведения. Городская библиотека 22 / Министерство культуры МССР. Государственная библиотечная инспекция. – К.,1967. – 15 с. 4. Паспорт Государственной массовой библиотеки. Общие сведения. Музыкально-театральная библиотека / Министерство культуры МССР. Управление по делам библиотек. – К., 1981.– 18 с. 5. Planul – dare de seamă 1992 / Biblioteca muzical – teatrală. – Ch., 1992. – 8 p.; 6. Planul – dare de seamă 1993 / Biblioteca de Arte. – Ch.,1993. – 7 p. 7. Raport de activitate a Bibiliotecii de Arte 2010 / Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi”. – Ch., 2010. – 47 p. 8. Resurse electronice disponibil pe: http://biblioart.files.wordpress.com/2010/04/afis.jpg/; http://biblioart.wordpress.com/2010/09/02/vernisaj-la-chisinau-in-toiul-sarbatorilor; http://biblioart.wordpress.com/2011/01/15/e-bine-sa-stim-ca/

CELE MAI RECENTE MONEDE COMEMORATIVE EMISE DE CĂTRE BANCA NAŢIONALĂ

A REPUBLICII MOLDOVA

Monumentul “Lumânarea recunoştinţei” este o capelă în formă de lumânare, înaltă de 29,5 metri, în vârful căreia arde o lumină ce este vizibilă pe timp de noapte de la mari depărtări. Acest monument este ridicat pe o stâncă, pe malul Nistrului, la marginea oraşului moldovenesc Soroca, fiind una dintre cele mai importante zidiri in istoria modernă a Moldovei. Această epopee aminteşte de toate monumentele culturii moldovenşti distruse de ocupantul rus, dar şi de toţi eroii anonimi, care au păstrat cultura, limba şi istoria Moldovei în paleta policromă a civilizatiei umane. Ideea de a ridica acest monument îi aparţine clasicului literaturii moldovenesti, Ion Druţă, dar inaugurarea a avut loc în data de 27 martie 2004. De la şosea până la monument se ajunge urcând 600 de trepte, dar efortul este răsplătit de o frumoasă şi largă privelişte ce se deschide ochilor vizitatorului.

de Victor Bivolu La 21 iulie 2014 Banca Naţională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic trei noi monede comemorative (jubiliare).

Moneda de mai sus este dedicată celebrării Monumentului “Lumânarea recunoştinţei” de lângă Soroca. Aversul monedei prezintă stema Moldovei şi înscrisurile; 2014, 50 LEI şi REPUBLICA MOLDOVA, iar reversul prezintă monumentul şi înscrisul LUMÂNAREA RECUNOŞTINŢEI. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt: valoarea nominală – 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 13 grame, forma – rotundă,diametrul – 28 de milimetri, marginea – zimţată şi tirajul – 1000 de exemplare.

Moneda de mai sus estededicată Aniversării a 125 de ani de la înfiinţarea Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău.Aversul monedei prezintă stema Moldovei şi înscrisurile; 2014, 50 LEI şi REPUBLICA MOLDOVA, iar reversul prezintă imaginea muzeului şi înscrisurile: MUZEUL NAŢIONAL DE ETNOGRAFIE ŞI ISTORIE NATURALĂ şi 125

ANI. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt: valoarea nominală – 50 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 de milimetri, marginea – zimţată şi tirajul – 500 de exemplare.

Istoria Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău începe în anul 1889, când Zemstva Basarabiei a organizat Expoziţia agricolă şi industrială, care a stat la baza fondării instituţiei muzeale. Este cel mai vechi muzeu din Republica Moldova. Fondat ca muzeu agricol, pe parcursul existenţei sale, şi-a lărgit treptat domeniul de activitate, creând colecţii ce reflectă istoria naturală, natura contemporană, evoluţia societăţii umane şi cultura tradiţională de pe teritoriul Basarabiei, iar mai tîrziu a Republicii Moldova. În prezent deţine un patrimoniu de aproximativ 135000 de piese. Muzeul a organizat şi prezentat numeroase expoziţii care au pus în valoare lumea animală şi vegetală, bogăţiile naturale ale ţinutului şi au reflectat îndeletnicirile populaţiei. Piese din colecţiile muzeului au fost prezentate la diferite expoziţii organizate în multe ţări din Europa, Asia, America şi Africa. Muzeul, dispunând şi de o mare grădină botanică, este situat pe bulevardul Mihail Kogălniceanu, la nr. 82.

Moneda de mai sus este dedicată Aniversării a 20 de ani de la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova. Aversul monedei prezintă stema Moldovei şi înscrisurile; 2014, 100 LEI şi REPUBLICA MOLDOVA, iar reversul prezintă imaginea stilizată a unei cărţi şi patru porumbei, stema Curţii Constituţionale a Republicii Moldova şi înscrisurile: CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA, ADOPTAREA CONSTITUŢIEI REPUBLICII MOLODVA şi 20 ANI. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt: valoarea nominală – 100 lei, calitatea – proof, metalul – argint, puritatea – 99,9%, greutatea – 13 grame, forma – rotundă, diametrul – 28 de milimetri, marginea – zimţată şi tirajul – 1000 de exemplare.

Constituţia Republicii Moldova este legea supremă şi principală a Republicii Moldova şi a societăţii statului. Constituţia statuează principiile generale ale societăţii din Republica Moldova, drepturile şi îndatoririle cetăţeanului.Ea a fost adoptată în data de 29 iulie 1994 şi conţine 8 titluri, fiecare fiind împărţit în mai multe capitole şi secţiuni. Deasupra am postat stema Curţii Constituţionale, harta, stema şi drapelul Republicii Moldova.

New Generation

Negrupe Alb

Marcela Mocanu

Mircea Codreanu

Ţărâna-mamă

Căutătorul de drumuri

Degetul sângerează sânge de copil. Doare... Odată mama suflastingea focul durerii. Acum, plecată pe drumul neîntoarcerii, nu-i şterge lacrima, nu-i alină durerea. Degetul sângerează. Doare... Cu mâna tremurândă presară praf de ţărână peste rană... Ţărâna opreşte sângele , Ia durerea... Să fie leac de la mama? Ţărâna- mamă...

La fiecare răspântie porneşti pe un drum. La fiecare capăt cineva te aşteaptă. Seminţe luminate de speranţe şubrede, înfloresc nedorit. Târziu, pasul de plumb îndoaie umeri, genunchi, se clatină, striveşte sub călcâi destine, dar trebuie să mergi, să mergi, să găseşti drumul uitării. Şi tăcere. Nici piatra nu are atâta tăcere cât limanul drumurilor căutate.

Umor

Negrupe Alb milenii. Este adevărat însă, că şi ei erau mult mai reticenţi acum, fiindcă funcţiona o lege a Consiliului Divin care pedepsea aspru orice predicţie neîmplinită. Cu toate acestea, întreaga populaţie a planetei era extrem de fericită, fiindcă în acest an, aşa lipsit de importanţă cum părea, se sărbătorea un mileniu de la insurecţia care dusese la ceea ce ei, cu o justificată mândrie, numeau: „Renaştere”! Aşa şi era! În urmă cu un mileniu, întreaga populaţie, sătulă de machiaverlâcurile, jafurile, lăcomia şi prostia clasei politice, a pus mâna pe arme şi a pornit insurecţia. Arme primeau de la nişte filantropi rămaşi într-o admirabilă discreţie, exact aceia care asigurau şi instruirea trupelor. Asta, în timp ce guvernele, în disperarea lor de a se menţine la putere, primeau doar tan-

Planeta fericită

de Mihai Batog-Bujeniţă Anul 3642 era unul atât de lipsit de semnificaţii cosmic, încât până şi cei mai înverşunaţi futurologi nu reuşiseră să găsească un cataclism suficient de terifiant pentru a îngrozi populaţia, aşa cum o făceau, anual, de

curi din carton, obuze umplute cu drojdie de bere sau avioane care nu porneau. Cert este că, în nici şase luni, toate guvernele fură spulberate, iar conducerea a fost încredinţată, pentru prima oară, prin vot cu adevărat universal, unui consiliu format dintr-un preşedinte, numit conform protocolului: Nemuritorul Suprem, întotdeauna un chinez, fiindcă numai ei ştiau să lucreze cu mase mari de oameni, secondat de şase vicepreşedinţi, guvernatorii continentelor, un consiliu restrâns format din trei sute de membri, cei mai bogaţi şi mai inteligenţi de pe planetă, plus un consiliu lărgit cu trei mii de membri, responsabil fiecare cu un domeniu bine delimitat. Desigur, această structură funcţiona ca o străveche curte imperială, deci conspiraţiile, comploturile, asasinatele şi decapitările se ţineau lanţ, dar erau acoperite de cea mai adâncă taină, iar popoarelor li se indusese ideea nemuririi acestor conducători devotaţi doar intereselor planetare. Iar popoarele, ca de obicei, credeau toate tâmpeniile scornite de conducători. Deci, nimic nou în această direcţie. Însă cum milioanele de miniştri şi amploiaţi ai vechilor guvernări dispăruseră acum, beneficiile şi economiile frizau domeniul fantasticului. Nu mai existau graniţe, toţi erau cetăţeni ai planetei, cu drepturi egale în oricare punct al ei, religiile care făcuseră miliarde de victime în istorie erau tolerate fără nici o discriminare pentru că fuseseră înlocuite de cultul Divinităţii Conducătorului şi al Consilierilor, se gestiona cu maximă atenţie bogăţia indivizilor în favoarea bogăţiei sociale, iar legile şi aplicarea lor era păzită cu străşnicie de un sistem juridic incoruptibil, dar şi de forţe special pregătite. Armata planetară era formată din toate armatele preexistente, însă cum nu mai erau diferite ţări, războiul se părea că nu-şi mai avea nici rost. Însă tradiţia trebuia păstrată! Prin urmare, în deşerturi, se amenajară câmpuri de bătălie în care armata, jucând pe două fronturi, făcea nişte măceluri de toată frumuseţea. Acestea era transmise, non-stop la televiziuni, iar bursa pariurilor era în floare. La fel şi câştigurile aceloraşi discreţi filantropi despre care am mai vorbit. Băncile, având în vedere că bunurile produse erau distribuite funcţie de munca depusă şi nu mai era nevoie de bani, preluaseră activitatea de pariuri şi o duceau foarte bine, traficând bonurile valorice ale oamenilor. Desigur, dacă nu voiai să munceşti, erai liber să o faci. Se presupunea că în primele două-trei zile nu mureai şi astfel îţi venea mintea la cap. Apoi, la reînscriere în câmpul muncii, erai trimis în mină sau în armată. După un interval, bine calculat de statisticieni, se considera că ai murit şi erai radiat din controale. În proporţie de 99% chiar aşa şi era, ceea ce dovedeşte onestitatea acestei categorii de funcţionari care înainte vreme se ocupau numai cu umflarea cifrelor de plan.

Legile erau simple şi clare, inspirate din nemuritorul cod al lui Hammurabi! Orice abatere de la normele impuse se pedepsea fără nici o întârziere. Desigur, fiindcă vorbim acum de o justiţie cu adevărat echitabilă şi democratică, inspirată de Divinul Consiliu Nemuritor, nu exista pedeapsa capitală. Vinovatul era doar teleportat în mijlocul oceanului pe o barcă şi dacă se întorcea era absolvit de vină, redat societăţii, iar judecătorii care pronunţaseră sentinţa îi luau locul. Deci, bieţii judecători, ca să nu se facă de râs, îl teleportau pe condamnat într-o barcă putredă aşa că până acum nu existaseră erori judiciare. O singură problemă mai exista şi asta se datora exclusiv climatului de perfectă democraţie al acestei societăţi! Clasa muncitoare, din când în când, sub impulsul unor forţe ostile, antidemocratice, se trezea că vrea drepturi, salarii, bonuri de masă, condiţii mai bune de muncă şi alte genuri de prostii băgate în cap de tot felul de ideologi de doi bani care, o vreme doar, nu se plimbau cu barca pe ocean. În fine, aici interveneau Forţele de Echilibru care, prin mijloace specifice, îi convingeau pe grevişti de marea lor eroare. Resturile discuţiilor dintre Gardienii Echilibrului şi grevişti erau folosite ca îngrăşământ, iar oceanele se umpleau de ambarcaţiuni care, timp de câteva zile, erau şi acestea filmate şi date pe posturi ca să aibă oamenii şi alte subiecte pentru pariuri. Însă, în acest an aniversar, exact din această cauză, a democraţiei excesive, al CM-lea Nemuritor Suprem, a făcut o criză de nervi şi a răcnit la Consiliul înlemnit de spaimă: - Băi, hahalerelor, care vă ţin pă banii şi haleala mea, mâine să mi-l aduceţi la mine pă nemernicu’ acela dă Preşedinte al Academiilor să-i bag io una rece-n izmene, dă să mă ţină minte cât o trăi! Băă-ntr-o mie dă ani, ţineţi minte asta, io-s cel mai dăştept, băăăă! A doua zi, în marea sală a tronului intra, nu tocmai smerit, preşedintele Academiilor, de felul lui de prin părţile fostei Germanii. Un tip înalt, uscăţiv şi cu o moacă foarte plictisită. De pe tronul de aur aflat în vârful unei piramide formată din treizeci şi trei de trepte din marmură neagră se auzi o voce gravă prelucrată electronic: - Slugă netrebnică, tu împreună cu toţi cei care mâncaţi pâinea poporului nu i-aţi dat până acum nimic de valoare! Doar spurcăciuni de jucării cu care i-aţi luat minţile, iar el săracu’ trudeşte din greu în mine, în abatoare, în industrii şi pe ogoare ca să vă hrănească pe voi! Tocmai el, poporul, cel care a creat toate bunurile acestei lumi este un sclav al poftelor voastre neruşinate! Ai două săptămâni să rezolvi situaţia! Dacă nu, învaţă rechineza că o să-ţi folosească! Hai, sictir! În contextul uriaşelor draperii negre care fâlfâiau sinistru şi a muzicii pline de dramatism, avertismentul era de natură să-ţi dea fiori. Extrem de reci!

Numai că neamţul, după ce se ploconi conform protocolului, se retrase cu spatele şi gândi: - Tăticu’, mare gâscan băiatu’ dacă vrea să mă dea pe spate cu jmecheriile pe care le-am instalat noi încă de pe vremea când el nici nu se născuse. Asta-i cu căcănarii! Când urcă pe un tron uită cine i-a adus acolo şi cine-i susţine… Oricum, peste fix două săptămâni, neamţul, punctual din fire, se prezentă cu proiectul de salvare a omenirii din ghearele necruţătoare ale muncii. Soluţia părea destul de simplă. Nişte roboţi cu patru membre superioare care puteau lucra independent, posibilităţi de deplasare cu mare viteză în toate mediile şi o extremitate cefalică foarte mică adaptată strict nevoilor de muncă. Aveau dimensiuni diferite de la unii uriaşi, de cinci metri, până la unii cât un vârf de ac pentru sarcini de mare fineţe. Mut de uimire al CM-ulea Nemuritor Suprem se învârtea printre ei şi bâiguia ceva în chineză. La un moment dat, întrebă totuşi: - Bă, da’ cum ştiu ăştia ce treburi au de făcut şi cum să le facă? Nu durează prea mult până îi băgăm în pâine? - Ooo, Preamărite, numai tu puteai să pui o asemenea întrebare înţeleaptă! Da, sunt făcuţi în aşa fel încât prin simplă atingere cu un muncitor uman din branşă, ei învaţă totul, iar apoi transmit integral cunoştinţele celorlalţi. Ca să nu mai spunem că au capacitatea de a se reproduce, iar urmaşii, să le spunem aşa, sunt perfect integraţi locului şi scopului înaintaşilor. Adică noi nu ne mai batem capul cu pregătirea lor. Singura problemă este că, din timp în timp, cam la trei zile odată, trebuie să se reîncarce. Deci suntem nevoiţi să avem dubluri pentru fiecare, ceea ce din punct de vedere al costurilor… - Băiii, profesore, tu cu ale tele, io cu ale mele, clară! Nu ai tu treabă cu costurile! Hai, pune linia de asamblare în funcţie şi peste o lună să-i văd la muncă! Într-adevăr, peste o lună oamenii erau eliberaţi de îndatoririle profesionale şi în locul lor munceau roboţii. Singura diferenţă era că aceştia nu se lăudau cu bucuria sau cu cheful de muncă. Erau perfect stupizi, deci foarte eficienţi! Preşedintele academiilor fu decorat cu cea mai înaltă distincţie apoi, peste câteva săptămâni, acuzat de sabotarea dragului de muncă al omenirii şi teleportat în ocean. Culmea, neamţul primi condamnarea foarte senin, ba chiar zâmbitor, poate şi din cauză că barca era mai mult o glumă. Însă cu puţin timp înainte să se scufunde, îngânând un străvechi cântecel: Deutschland, Deutschland aber ales, apăsă pe butonul unei telecomenzi şi din ocean ieşiră patru roboţi uriaşi care l-au transportat urgent pe o insulă considerată pustie, dar pe care roboţii o amenajaseră cu câteva zile înainte şi au rămas împreună cu el pentru nevoile zilnice. Astfel, profesorul putu să se dedice unei pasiuni din tinereţe,

studiul fluturilor, departe de ochii şi hachiţele atotputernicilor. În rest, omenirea era extrem de fericită fiindcă se ocupa doar cu activităţi creative. Sculptura, pictura, poezia, romanele, piesele de teatru sau muzica cunoscură o dezvoltare atât de puternică, încât tot ce se crea, evident cu munca roboţilor, se şi distrugea pentru a face loc altor creaţii. Până şi ţăranii, mai conservatori de felul lor, o duceau numai într-un joc şi o voie bună, cu beţivăneli, răsturnat muieri pe la garduri, cimilituri şi snoave, aşa cum îşi doriseră milenii de-a rândul. Supremul Nemuritor, proaspăt scăpat cu viaţă dintr-o conjuraţie extrem de bine concepută (mde, nivelul creativ atinsese toate segmentele sociale), rânji în nasul Consiliului şi spuse plin de greaţă: - Bă, de nu ieream io, gaia vă lua, că poporu-i foarte-al dreacu’ când e esploatat! Hai, flit, să nu vă mai văd în faţa ochilor că vă trimit şi pe voi la vâslit pe ocean! Consilierii se retraseră zâmbind slinos, chipurile extrem de fericiţi că au un asemenea conducător genial. Da’ ce era în căpăţânile lor… Atotputernicia Supremului era acum şi mai evidentă fiindcă se baza pe fericirea fără margini a noroadelor. Pentru că, hai să fim sinceri, cum să nu fii fericit când nişte maşini tâmpite muncesc şi-ţi asigură tot confortul necesar, iar tu o arzi prin crâşme îngânând poezii pe care nu le înţelege nimeni, adică eşti genial, sau faci sculpturi din plastilină cam la fel cu poeziile. Numai că… Modalitatea de a învăţa a roboţilor, prin transfer direct, a introdus, destul de repede, în circuitele superioare, unele virusări specifice oamenilor. Prin urmare, la un moment dat, după câteva luni de muncă fără pauză, unul din ei s-a oprit, s-a rotit în jurul axului şi a scos un fel de muget. Transmisese în reţeaua lor de comunicare că sunt nişte boi care hâiesc spre huzurul altora. Ca să dea un semnal că situaţia nu le convine s-au adunat în faţa sediilor unde lucrau, şi-au pus cele patru membre în şolduri, şi au început să scoată sunete anapoda, fiecare cum putea. Guvernul, destul de impasibil, a trimis trupele de jandarmi ca să discute cu ei şi să-i convingă să se întoarcă la muncă, folosind mijloacele din dotare. Surpriză! Peste numai două ore de dialog trupele de jandarmi erau făcute chisăliţă şi aruncate peste gard. Guvernul, cam sictirit de rezultate, scoase armatele din platouri şi le dădu o misiune de luptă adevărată. Bucurie mare pe soldaţi, mai ales că li se promisese şi o permisie de o lună în Hawai, după victorie. Ceva însă nu a funcţionat cum trebuie. Ori că militarii uitaseră să se bată, ori că roboţii sustrăseseră din memoria oamenilor şi unele amintiri cu filme de război, nenorocirea s-a produs. Prin urmare, s-a putut vedea în direct, la televizor, cum pumnii uriaşi ai coloşilor zdrobeau nu numai tancuri, avioane, blindate sau rachete, ci şi capetele tuturor celor care aveau nefericirea să se

afle în jurul lor. Cei mai mărunţei se dovediră şi mai eficienţi. Sugrumau, secţionau sau sufocau orice li se părea lor interesant. Peste trei zile armatele erau doar mormane de resturi, din care deja se selectau metalele pentru construcţia altor roboţi. Jaleeee! Omenirea o cam băgase pe mânecă şi zadarnic răcneau poeţii ode şi imnuri de slavă, iar pictorii imortalizau pe pânze eroi cu patru membre, că ăia nu înţelegeau nimic şi au început să omoare, în dreapta şi în stânga cu o frenezie ce putea fi interpretată ca fiind fericire. Era desigur o simplă iluzie. Se ştie doar că roboţii nu au sentimente, ca să nu mai vorbim de aceştia care aveau, după cum ne amintim, extremitatea cefalică foarte redusă. Însă omorârea tuturor oamenilor nu a potolit furia ucigaşă a maşinilor aşa că, din lipsă de combatanţi dar şi de creier, au început să se dezmembreze reciproc. La început uriaşii au avut un mic avantaj. Apoi mărunţeii i-au devorat şi, în cele din urmă, întreaga civilizaţie a rămas un morman de fiare contorsionate. Doar în insula neamţului nu s-a întâmplat nimic deosebit. Roboţii lui nu prea munceau, stăteau mai mult pe sub palmieri şi intrau în stand-by când şi cât voiau, mai rădeau câte un ulei de cocos, o mai lălăiau pe plajă sau, la nevoie, prindeau fluturi. Deci nu aveau nici o nemulţumire. Însă neamţului, rămas acum singurul om din lume, deşi îl chema Adam, această linişte nu prea i-a folosit la nimic deoarece Acela care făcea femei din coaste de bărbat îşi întorsese de mult faţa de la planeta asta.

– La pictură-i talentat Şi mie mi s-a-ntâmplat, A pictat o anacondă Ziceai că-i adevărată Şi-am ieşit în fuga mare Printr-o uşă, tot pictată.

Frigiderul Vecinul meu s-a bucurat Când frigider şi-a cumpărat. Pe cel vechi l-a dus în stradă Trecătorii să îl vadă. Frigider excepţional Încă este funcţional. Gratis, pe-un bilet scria, Cine vrea poate să-l ia. Şi-a stat pân-la asfinţit Frigiderul neclintit. Peste-o zi a pus pe el Un altfel de bileţel: Dacă dai o sută lei E al tău şi poţi să-l iei. Mult apoi nu a durat Până când el a scăpat De grija ce îl apasă. Că abia intrat în casă De el s-a debarasat: Frigiderul s-a furat!

Liviu Gogu

Bidulescu Constantin

Talentul

Epigrame (prezentate în şedinţa din 08.09.2014, a Cenaclului Umoriştilor „N. Gr. Mihăescu-Nigrim”, Buzău)

Azi pe tatăl lui Gigel L-a luat cu ameţeală, A sunat un domn profesor Să vină urgent la şcoală. – Fiul dumneavoastră ieri A pictat pe bancă-o muscă Ce părea foarte reală. Făcând o mişcare bruscă Să nu zboare, am decis, Să omor eu creatura Însă eu vă spun cinstit Mi-am luxat încheietura.

Statutul câinilor comunitari în Europa Europa cu-un bun plan, Făcu pe străzi să nu mai vezi Nici urmă de câini de maidan, Ci doar… euromaidanezi!

El, cocălarul calificat, vorbeşte tare, vorbeşte porcos… scoate portofelul, îl deschide, îl închide, îl vâră la loc în buzunarul de la spate… Când nu manevrează portofelul, mâinile-i se plimbă ţepene pe lângă corp, depărtate, voind s-arate lumii un marele dorsal pe care, în imaginea despre sine îl are, cu siguranţă, mult supraevaluat. Merge, flancat de cei doi, fireşte, până în capătul aleii, unde se întoarce brusc, ca la comandă, la stânga-mprejur, mişcare urmată, bineînţeles şi de escortanţi şi parcurge din nou aleea, care n-are mai mult de cincizeci-şaizeci de metri, de data asta în sens invers. Un ucenic îl bate pe umăr când şi când, admirativ, iar celălalt îl soarbe din ochi, constant, privirea-i păstrând aceeaşi expresie idiot de idolatră, chiar şi atunci când nu-l priveşte. „Luaţi bă, cin‟zeci dă lei, să mâncaţi şi voi o şaormă”, rosteşte la un moment dat zeul-cocălar, plin de bunăvoinţă, întinzând celui cu privirea idolatro-idioată o bancnotă verzuie, după ce, în prealabil, mai extrăsese de vreo două ori portofelul şi-l introdusese la loc, tot de atâtea ori. „Da‟ o bere, şefu‟?”, îndrăzni timid celălalt ucenic. „Beţi, bă, şi-o bere!” veni prompt răspunsul „şefului”. Apoi, aducându-şi aminte de un aspect important: „Da‟ nu acu‟!... Mai staţi v‟o cinci minute să vedeţi cum o salt paia.” „Aia”, pe care individul o indică printr-o mişcare a capului, e o brunetă cu o expresie vulgară, dar bine înfiptă în vreo doi metri şi ceva de picioare, care se vedeau aproape în întregime de sub o tentativă de fustă de blugi. Mai sus, o pereche de sâni, bronzaţi de la naştere, evident, stau gata să erupă dintr-un decolteu mai mult decât generos. (Deh!... politică de marketing!...) După jocul impertinent al ochilor ei migdalaţi, dar şi după foiala incitantă a şoldurilor prelungi, nu există nici un dubiu că şi ea aştepta cu nerăbdare să fie „săltată”. Şi asta nu pentru că dimensiunile marelui dorsal al cocălarului ar fi impresionat-o peste măsură, ci pentru că, evident, a ochit mişcările de scoate-bagă pe care le parcursese, cu scurte întreruperi, portofelul individului. Ba, mai mult, nu i-a scăpat nici manevra cu „Luaţi, bă, cin‟zeci dă lei…” manevră care făcuse şi ea parte, fireşte, din planul de „săltare” şi care trebuia să facă dovada generozităţii manevrantului. Lângă ea pe bancă, stă o femeie la vreo cincizeci de ani, probabil codoaşa, sau poate-o fi maică-sa… Cine ştie?!... Femeii i se scurg evident ochii după portofelul cocălarului, care, se află acum chiar în dreptul băncii lor şi care mai scoate o dată portofelul şi, fireşte, îl introduce la loc. Băncile, vreo zece, dispuse simetric de-o parte şi de alta a aleii, sunt toate ocupate, iar ocupanţii, în general persoane în vârstă, dar şi câţiva liceeni cu ghiozdane multicolore, par a-şi vedea de treburile şi de discuţiile lor nestingheriţi. Cu toate astea, ceva trădează la toţi parcă o anumită încordare. Sau poate mi se pare mie. Poate doar eu sunt puţin încordat… Puţin iritat… Sau, poate mai mult… Cocălarul are o tactică, sau poate că nu e pregătit încă să intre-n discuţie cu bruneta, căci nu se opreşte, ci continuă, însoţit de cei doi „căţeluşi” să se deplaseze arătânduşi muşchii, până la capătul aleii. Aici se întoarce iarăşi, aproape din mers, fără să se oprească, şi vine hotărât spre banca lascivei. Vine întins, cu paşi hotărâţi. E sigur de reuşită. Genul acesta de femei nu refuză un portofel plin. Poate chiar o cunoaşte. Ajunge la bancă. „Maidanezii” se

Mulţumirile câinilor comunitari din România, transmise Uniunii Europene Măicuţă, Europă mare, Doar tu ştiuşi să ne salvezi, Şi din potăi comunitare, Făcuşi… euromaidanezi! Docilitate Îmi spunea tata, lozincard: „Oriunde-n viaţă-ai să faci haltă, Vezi să nu dai cu-oiştea-n gard!” De-atunci dau doar… cu bâta-n baltă! În atenţia celor predispuşi să dea… „cu bâta-n baltă” Chiar în strai impermeabil, Şi încălţăminte-naltă, Te „uzi” greu remediabil, Dacă dai… cu bâta-n baltă. Constatare… morbidă Să fii din nou copil ai vrea, La vârsta mumiilor, Dar şanse ai doar de-ai cădea, În… mintea copiilor. Universul satului modern Azi agricultura-i şchioapă, Iar oieritul fără viaţă, Ţăranii nu mai vor la sapă, Ciobanii-şi iau brânza din… piaţă.

Cocălarul Am ajuns de vreo jumătate de oră în Gara de Nord, şi încă mă învârt fără nicio ţintă pe sub cupola-i enormă. Fiul meu, care trebuia să vină să mă ia cu maşina din gară, m-a anunţat, încă dinainte ca trenul să oprească la peron, că s-a ivit ceva neprevăzut la serviciu. M-a rugat să nu mă supăr şi să-l aştept. Fireşte că nu mă supăr. Am băut deja o bere la o terasă din incintă, iar acum simt nevoia unei guri de aer proaspăt. Ies în faţa gării şi, printre coloanele imense ce o străjuiesc, zăresc verdele plăcut al parcului de vizavi. Mă bucur că există încă. Deşi în Capitală am fost destul de des în ultima vreme, prin Gara de Nord n-am mai trecut de mai bine de zece ani şi m-am temut o clipă că elanul constructivo-demolator al perioadei de tranziţie să nu-l fi şters de pe faţa pământului. După ce fac vreo câteva ocoluri consistente, pentru a ajunge pe partea cealaltă, întrucât nu vreau să traversez ca „mogâldanul din provincie” prin locuri nepermise, iatămă, în sfîrşit, păşind pe una din scurtele alei ale parcului cu pricina. Parcul!… Locul liniştit, oaza de vegetaţie în verdele căreia vii să-ţi clăteşti retina, locul unde te retragi pentru câteva minute ca să-ţi ostoieşti sufletul maculat parcă de mizeriile întâlnite peste zi… De unde clătit retina?!... Care ostoire a sufletului?!... Iată! Apare el, cocălarul. Vine însoţit de alţi doi… cocălari în devenire… ucenici de cocălar…

opresc respectuos la doi paşi mai în spate. El se apropie; bruneta-i face loc pe bancă. El vorbeşte, ea ascultă. Nu aud ce-i spune. Sunt prea departe. Ea şi femeia de cincizeci de ani zâmbesc. El continuă să vorbească. Dă din mâini. Ea zâmbeşte, mai departe. La un moment dat clatină din cap a negaţie. „Să vezi că m-am înşelat”, îmi spun, „nu merge cu el”. El vorbeşte şi gesticulează. Ea dă din cap afirmativ. El se ridică. Se ridică şi ea. El porneşte înainte, iar ea-l urmează. El face un gest cu mâna către cei doi „învăţăcei”, care au rămas derutaţi în mijlocul aleii, neştiind dacă se cade să-l urmeze, ori nu. Îi scoate din încurcătură tot culturistul închipuit, care le aruncă peste umăr un „Voi, valea!... la şaorma!...” Au plecat. Parcul respiră parcă mai liniştit. E doar o părere, fireşte. Eu însă mă simt mai în largul meu. Ceilalţi?... Nu ştiu!… Brusc şi involuntar îmi concentrez atenţia asupra unei zone a corpului; cea care intră în contact cu portofelul meu. Îl simt. Este la locul lui. E subţire… e anemic. Cu ce are-n el, nu ştiu dacă cei doi ucenici ar fi mai putea să bea şi bere, după şaorma…

După ce m-am însurat, Cei din jur îmi spuneau grasul, Aveam mofturi de bărbat Şi nu-mi mai cunoşteam nasul... Toţi mă implorau cinstit, Ca să las mai moale glasul, Oare m-au văzut tâmpit? Şi de ce să cobor nasul?! Viaţa-ntreagă m-am distrat, Pe unde-mi făceam popasul, Ce-mi spunea tata-am uitat Şi n-am mai măsurat nasul... Fără bani, bătrân, golan, Boala şi-a-nceput balansul, Casa-mi este pe maidan, Simt uşor că-mi pică nasul... Ce va fi, când n-oi mai fi...? Cin’ mi-o face parastasul? N-am nevastă, nici copii, Să-mi pună-n ţărână nasul... Iartă-mi, Doamne-nvârte roata, Măsurând-o cu compasul, Poate mi se schimbă soarta... Şi nu mi-o mai creşte nasul!

Elena Mititelu

Ca mâine mă duc...mă duc... Vreau aşa...de bun rămas, Să nu fiţi ca mine – cuc, S-aveţi măsură la nas!

Horga Mihai Măsura nasului De mic, taică-meu mi-a spus, Să-mi măsor cu grijă nasul, Iar eu, pe unde m-am dus, Cu cei buni îmi ţineam pasul... Anii, iată, au trecut, Mi-a venit vremea de ras, Timp în care n-am ştiut, Decât să mă uit la nas...

Ghicitoare prelu(cr)ată

În zadar îmi spunea mama, Să nu mă întrec cu vasul, Ascultam – pândit de drama – Că-ncepea să-mi crească nasul...

O tipă vorbea duios Pe cearceaful prețios Pe un mal cam nisipos Mângâind gâtu-i frumos (Pardon - trei palme mai jos) „Ciufulici, ciufulici! Tu mi-ai dat mie servici Mi-ai dat bani, mi-ai dat mâncare Mi-ai adus și-o avansare

În club seara mă duceam, Îmi plăcea cum sună basul, Doamne, ce mai crai eram, Nimeni nu-mi ajungea nasul...

că mi-l dă mamaie. De ce să mă culc pe el? Să mă cultiv? Mă superi, Licuţă, eu sunt cultivată, dacă nu ai observat, eu sunt stilată, dacă nu vezi atitudinea mea! Mă faci sămi fie milă de tine şi n-aş vrea, că eşti bărbat frumos! Dar atât, pe când eu... şi frumoasă şi deşteaptă, cum bine spuneai tu la ceas de adevăr! Ei, never, nu-mi ajungi la nas!

Acum m-ai trimis la mare Tu meriți să stai la soare!” P.S. Cu cine vorbea?-Hai, ghici! (Că nu sunteți copii mici...)

Lilioara Macovei Va să zică, eşti cursantă! Never, nu-mi ajungi la nas!

- Uimirea, că tu draga mea Duţa, ştii engleză, nu a fost atât de copleşitoare pe cât este vestea că frecventezi cursurile de fermier la centru. Mă dai dintr-o uimire în alta, ştii că mi se poate ridica tensiunea? Ce-ţi trebuie ţie cursuri pentru creşterea animalelor? De unde faci tu rost de animale? Eu ştiu că trebuie să ai vaci, oi, capre, porci, struţi, găini şi tu în afară de pisica leneşă şi şoareci la greu, mai ai ceva la secret? Nu ai nici măcar un câine, că voiai să împrumuţi unul să mă rupă când voi veni la tine. Ţi-a luat mamaie unul din piaţă? Şi nu a dat cam mult zece ouă? Chiar nu glumesc, mă îngrijorezi, tu! Să ştii că asta cu timpul pierdut am lămurit-o, nu mai caut soluţii, am aflat între timp că unul Proust a pierdut, săracul, timp întins pe vreo nouă volume şi nu i-a mers aşa rău, din contră, a devenit scriitor. La mintea mea care este odihnită, nu crezi că-mi poate merge mult mai bine? Eu am grijă de tine, mă doare inima să te ştiu acolo la cursuri. Nu era mai bine să fi stat noi amândoi pe aceeaşi treaptă? Nu se rupea, Duţo! Am mai slăbit de dorul tău, nu mai sunt aşa înfipt în pământ. Că mi-a şi spus aseară grăsuţa, că atunci când m-a cunoscut - să fi trecut vreo lună de zile, oare? aveam pantalonii atât de mari, încât numai pe autostradă se puteau călca. Păi, da, eram bine, aveai grijă de mine, dar m-au slăbit dorurile tale. Da, m-am întâlnit din greşeală, acuma să înţelegi cum îţi spun eu, nu o caut, nu mă interesează. Nu m-am supărat pe ea, am vorbit mai altfel, s-o fac de râs. Ce i-am spus? Că este atât de voluminoasă că nu încape nici în inima mea, nici în gândurile mele. Nu a priceput, dar am plecat, nu mai vreau să stau de vorbă cu ea. Eu te vreau pe tine, că tu ştii să faci mâncare bună, să speli ca maşina, să te descurci aşa în general şi eşti şi frumoasă, că nu degeaba mă chinuiam să-ţi scriu cuvinte duioase. Te iubesc, Duţo, că alta aşa mai supusă mie, nu am avut. Când nu aveam eu idei, te descurcai singură şi apreciam acest lucru. Ne era bine la amândoi, dar ţi-a venit să te scarpeni cu mâna stângă la urechea dreaptă şi mi-ai ruinat planurile. Acuma, eşti şi la cursuri şi mă-mbăt cu apă rece, că n-o să dai tu iubirea noastră pe cine ştie ce prezumtiv iubit apetisant. Să mai sper, sau iar mai arunci un never? Am ajuns să-mi fie frică de-un cuvânt şi mă mai dau bărbat deştept… Vai de capul meu, că zace frica-n mine, ca talentul de cursantă în tine!

- Eu nu m-am dus la cursuri, aşa de dorul lelii, am intenţii serioase şi necesităţi la fel, când e vorba despre fermă. Am aflat că se dau bani din nişte fonduri mari şi noi, tinerii, avem priorităţi. Să vii după amiază la mine, că mi-am tras birou în cămara mamaiei, să te înscrii la audienţă. Cum de ce, să-ţi explic ce înseamnă prioritate, ok ? Să reluăm ! M-am gândit că pot face lucruri mari, căci eu, Licuţă, când îmi răsare în cap o idee, apoi fixă este, chiar dacă e numai una. Lasă, că ştiu eu ce fermă îmi voi face! Mori tu de grija mea, că nu am animale să populez o fermă ! Ce ştii tu despre aceste lucruri? Cât m-am rugat eu, seara şi dimineaţa, ca să ajung cursantă, nu crezi dacă îţi spun! În primul rând că sună foarte interesant şi când am văzut că este rostul de acumulare de cunoştinţe, nu am ratat ocazia. De care? Îţi dai tu seama câte persoane vin la cursuri? Am acuma la cunoştinţe… te întrec. Nu de astea, ci de cele predate? Mă laşi? Eu ştiu mai bine decât predatorii ăştia, ce şi cum se face la un animal. Ştii ce mă încântă mai mult? Cum o să fie terapia aia muzicală la vaci, căci e stimulatoare de lapte, nu o să capete insomnii viţeii, oare? Ce să facă taurul? Nu-mi iau taur, iau acolo măcar un bou, aşa de amuzamentul caprelor, aşa spune la terapii. Da, Licuţă, caprele râd şi ele ca orice om şi dacă boul e bou până la capăt, apoi râd de crapă pietrele în patru. De la profesor ştiu! Găinile, nu se vor culca odată cu noi, le voi pregăti de un somn liniştit, ca să nu aibă stres la conceperea ouălor. Poate îmi cumpăr şi oi, să văd cum îmi organizez bugetul luat de la Fonduri. Vrei să fii ciobanul meu? O să-ţi pară rău, eu o să-i dau ciobanului gipies şi tabletă, apoi peste un an, îi cumpăr şi maşină. Nu de tuns oile, maşină de maşină şi nu mă mai persifla, că nu aşa te ştiam de capabil. Mi-am dat seama că-mi bat gura degeaba! Nu maş putea baza pe tine ca ajutor, never! Da, am şi pământ

Artă

Negrupe Alb

Pictura ca o pasiune de Teodorescu Lacramioara Am cunoscut-o prin lucrările sale pe care le-am descoperit din întâmplare. Se numește Alexandra Valentina Miron, și este născută pe 2.01.85. Am rugat-o să îmi răspundă la câteva întrebări despre pasiunea ei și cu toate că timpul îi este limitat din cauza serviciului, și-a găsit un răgaz pentru a răspunde.

De unde pasiunea pentru pictură ? Pasiunea pentru desen o am de mică, dar m-am apucat mai serios de vreo trei ani. Motivația e un fel de descărcare emoțională prin desen. Eu lucrez ca recepţioner într-un hotel de 4 stele în Cipru, de 250 de camere. Deci, îți inchipui că văd mii de oameni în fiecare zi pe care mă străduiesc să-i fac să se simtă bine, indiferent de cum mă simt eu, sau dacă am vreo problemă în familie. Emoţiile asociate sunt diferite, depinde de subiect...dar o lucrare de artă este subiectivă...fiecare om percepe în felul său realitatea înconjurătoare, așa cum percepe diferit și o lucrare de artă. Desenul pentru mine este o pasiune din copilarie, dar acum la maturitate am început să mă mai perfecţionez cât de cât. Desenez și atât... folosesc creioane, rareori cerneală... haşura, de obicei destul de liber, nu-mi plac desenele unde te întrebi... mmm, asta o fi o poză modificată în photoshop sau un desen?! Arta pentru mine este singurul lucru nemuritor care transcende timpul. Motto-ul meu: întotdeauna e loc de mai bine! Mă consider în primul rând artist și apoi recepţioner... îmi place meseria de recepţioner, oricât de banală ar fi . La prima vedere este foarte greu să nu dai frâu sentimentelor și să fii permanent cu zâmbetul până la urechi. Voi continua să desenez...poate la un moment dat, Doamne ajută, mă voi apuca și de pictură...dar nu prea am loc în casă să stochez toate lucrările .

Desenez înainte de muncă...câteva ore pe zi, dar nu în fiecare zi. Lucrez şase zile pe săptămână, deci la un desen de 20 de ore, cam două săptămâni îmi ia să-l termin...depinde de sezon. Dacă e iarnă și hotelul e închis, desenez pe furiș în recepție. Am învățat singură, dar am făcut vreo zece ore de pregătire (așa, per total, în cinci ședințe) . În 2007 m-am hotărât să dau la facultatea de arte, dar apoi am obținut o bursă de studiu în Grecia... și nu am mai dat la arte . Apropo de asta, am studiat limbi străine - greaca și portugheza, iar apoi ASE – Facultatea de marketing... poate până la bătrânețe ajung și la arte. Dar studiez de una singură istoria artei, cât și tehnici de desen, anatomie, proporții etc. Nu-mi place să mă plictisesc.

-A fost cineva în familie cu aptitudini în această direcţie ? Matușa mea avea un talent deosebit, dar a devenit profesoară de fizică. -Credeţi că arta în general şi pictura în special s-a îmbunătăţit în ultimul timp? Arta se schimbă permanent, dar este singura care transcende timpul, singura nemuritoare. -Este apreciată pictura în Romania? Este răsplătit pictorul pentru munca sa? Despre pictura din Romania nu știu foarte multe, căci nu am studiat artele, tot ce am făcut până acum am făcut singură, studiez istoria artei pe furiș la serviciu, iar în puținul timp liber, desenez . -În ce direcţie credeți că se va îndrepta pictura în următorii ani ? Sper ca în viitor să existe în continuare pictura tradițională, căci lucrurile se îndreaptă din ce în ce mai repede către digital. Sunt și unii artişti foarte talentați în domeniul digital, dar nimic nu miroase mai bine decât uleiul pe pânză. -Care este diferenţa dintre un profesionist şi un amator ? Profesionistul are o groază de idei și studii de specialitate. Fără să cunoști anatomia și proporțiile, dar și fără o imaginație bogată, nu ajungi departe -Ce transmiteţi iubitorilor de artă ? Iubitorilor de artă nu vă lăsați bătuți, perseverați, căci în această viață scurtă avem atâtea de învățat, atâtea de văzut, atâtea de simțit. Vă mulţumim!

Fascinanta pictură a Ramonei Pintea, pe meridianele lumii. de Georgeta Blendea Zamfir Incitantă şi dezinhibată, pictura artistei Ramona Pintea parcurge traseul mirific de la un clasic învăluit în aură postmodernă până la un megamodernism punctat de accente clasice. Pictura practicată la Londra şi expusă colectiv, învolbură talentul adolescentei Ramona, în unduiri de forme pe fundal întunecat, înfricoşat de un destin prea devreme încercat, de orizontul străinătăţii. Alegând designul vestimentar, deşi pasiunea ei era pentru pictură, Ramona a lucrat ca designer de modă la case renumite, hotărând să-şi întemeieze propria casă de modă Monice. A învăluit cu creaţii vestimentare cele mai mari magazine londoneze şi prezenţa modelelelor ei există în reviste celebre. Dupa 19 ani în străinătate, Ramona are prilejul să se întoarcă în ţară şi să aibă un respiro de care profită ca să se afunde în creaţia ei de suflet – pictura. Realizează peisaje şi flori învăluite într-o mantie împăienjenită de tente moderne. Unul dintre aceste tablouri este licitat la un bal de caritate cu 1000 de euro. Ceea ce relevă următoarea etapă a creaţiei artistei sunt admirabilele ei cupluri care se privesc, se sărută, fac dragoste. Romantismul intrinsec al pictoriţei se revarsă în frumuseţea şi diafanitatea figurilor. Expresia de amor începe în senzualitate şi dragoste eternă. Povestea înfloreşte împreună cu misterioasele flori care nu lipsesc din tablouri ca “Mirobolantele iubiri”, “Inefabila trăire”, “Nud în astral” etc. Ramona parcurge în tablourile ei minunate etape de culori, albastru, roşu, galben ca o undă de ancestralitate a dragostei pentru esenţa spiritului românesc, care a rămas în dorul ei de ţară. Ca o izbucnire a primăverii “Casa de artă“ a Ramonei este inundată de un nou stil al îmbinării unui corp de floare cu un fundal de culori zburătăcite în mega modernism. Admiratoare a naturii în mijlocul căreia aleargă mereu prin parcuri bătute de inflorescenţele divine, Ramona Pintea ne îmbată în ultimele creaţii cu picături de stele nemuritoare prinse în inflorescenţe cu suflet primăvăratic, în culori povestind fiecare un strat din viaţa ei fascinantă. Expoziţia Art Fusion Gallery de la Miami, la care directorul galeriei a accentuat “Poveste, senzualitate, culoare” a făcut să fie admirată de mii de vizitatori. Expoziţia de la Palatul Cesianu Racoviţă l-a determinat pe criticul de artă Paul … să afirme faptul că Ramona nu refuză romantismul, dar îl îmbracă în haine contemporane.

Hobby

Negrupe Alb Monede cu stema orașului Brașov s-au bătut și mai târziu, în timpul luptelor dintre principele transilvănean, Gabriel Bathory și domnitorul muntean, Radu Șerban.

NUMISTORIA de Victor Bivolu PRINCIPI TRANSILVĂNENI CU MERITE ÎN BATEREA DE MONEDE

Aici este reprezentată moneda de un taler, bătută la Bra-

șov, în anul 1601. Pe avers se distinge pajura austro-ungară, cu

aripile larg desfăcute, iar pe revers stema plină de istorie a orașului de la poalele Tâmpei - Brașov (în limba germană - Kronstadt și maghiară - Brasso). A se compara cu stema color actuală a Brașovului, postată mai sus! Sigismund Bathory (1572-1613) principe al Transilvaniei, în mai multe rânduri, între anii 1588 – 1602, a acordat oraşului Brașov dreptul de a bate monedă. Din acea perioadă, se cunosc câteva monede bătute aici, ele recunoscându-se după stema orașului care este expusă pe una din fețele monedelor.

Deasupra am postat moneda de un ducat din anul 1612. Pe avers este stema Brașovului cu înscrisul DEVS PROTECTOR NOSTER, ceea ce s-ar traduce DUMNEZEU - APĂRĂTORUL NOSTRU, iar pe revers este reprezentat Sfântul Stanislav și inscripția PATRONA VNGARIAE = PATRONUL UNGARIEI.

Mai sus am aplicat moneda de un ducat din anul 1613, ce ne prezintă pe avers stema orașului, iar pe revers pajura cu aripi desfăcute.

remarcabile, dublate de un mare simţ politic. Mai jos este reprezentată moneda de 10 ducați din aur bătută în anul 1616. Aceasta cântărește 34,63 grame și s-a vândut în anul 2004 pentru suma de 11500 euro.

A fost căsătorit cu Ecaterina de Brandenburg, care i-a succedat în scaunul principatului Transilvaniei pentru circa un an, după moartea sa. La vârsta de 16 ani a luat parte la campania antiotomană din Valahia, iar la 20 de ani era deja comandant. Mai jos sunt reprezentate monede de un ducat, de argint, din anii 1614, 1616 și 1618 cu design și inscripții asemănătoare celor din aur.

Gabriel Bethlen (în maghiară Gábor Bethlen) (născut în anul 1580 la Ilia, actualul județ Hunedoara și decedat în anul 1629 la Alba Iulia) a fost principe al Transilvaniei între anii 1613 – 1629. Dacă sus am aplicat sigiliul princiar al lui Gabriel Bethlen, mai jos am postat două monede de un ducat din anii 1614 și 1615 cu chipul principelui pe avers, iar pe revers o stemă a principatului din vremea domniei sale. Pe avers apare înscrisul GA.BET.D.G.P.T. - GABRIEL BETHLEN PRIN MILA LUI DUMNEZEU PRINCIPE AL TRANSILAVANIEI, iar pe revers PAR.RE.HV.DOM.ET SI.CO. - DOMN ALE UNOR PĂRȚI ALE REGATULUI UNGAR ȘI COMITE AL SICILIEI. Aceste monede cântăresc în jur de 3,14 grame aur fiecare și s-au comercializat, în cadrul licitaților internaționale, cu suma de 3400 euro per bucată.

După abdicarea lui Sigismund Bathory, Bethlen, fiind de confesiune calvină, se alătură taberei nobiliare antihabsburgice, susţinându-l pe Moise Secuiul la tronul Transilvaniei. După înfrângerea acestuia, se refugiază în Imperiul otoman, unde stabileşte relaţii cu demnitarii sultanului (‟‟îi cunosc firea turcului‟‟ – va spune el mai târziu). Aici este reprezentată moneda de un ducat din 1619, de argint, grea de 34,75 grame, bătută la Alba Iulia. În partea stângă a reversului se vede pajura austro-ungară luânduși zborul, iar în dreapta se disting cele șapte turnuri de cetate (aluzie la numele german al Transilvaniei - Siebenburgen - șapte cetăți, șapte mari orașe transilvane).

Tatăl său s-a numit Francisc şi a venit în Ardeal de dincolo de Tisa, iar mama sa, pe nume Drusiana Lazăr, era din secuime. Datorită faptului că avea tenul mai închis la culoare, lui Gabriel Bethlen i se mai spunea "Ţiganul". A dat dovadă de calităţi

În fruntea unor forţe otomane încearcă să se apropie de Transilvania, dar fără succes, reuşind să scape din mâinile haidu-

cilor din slujba împăratului cu preţul pierderii bunurilor personale. Astfel, prestigiul său în rândurile nobililor pribegi creşte şi aceştia vor să-l aleagă principe. Mai jos am prezentat moneda de un ducat aur, din anul 1620, grea de 3,41 grame, bătută tot la Alba Iulia.

devenind unul dintre cei mai mari latifundiari ai Transilvaniei şi membru al anturajului principelui, care îi asculta sfaturile. Monedele aplicate mai jos sunt de un taler din argint, din anii 1621 și 1622 și se recunosc prin prezenţa pe revers a sigilului princiar.

Realist pentru vârsta de 23 de ani, el refuză şi-l susţine pe Ştefan Bocskay (1604-1606). Îl convinge apoi pe acesta să se revolte împotriva Habsburgilor şi apără hotarele Ardealului. Mai jos am prezentat monede de un ducat aur, bătute în anii 1620, 1621 și 1622 în orașul Kremnica (denumire germană - Kremnitz) din Slovacia. Pe avers este aplicat chipul principelui, fără chipiu, iar pe revers patronul Ungariei - Sfântul Stanislav.

Dar orientarea sa turcofilă a intrat curând în coliziune cu cea proaustriacă a lui Bathory, care a încercat sa-l lichideze. Prevenit, în 1612 Gabriel Bethlen se refugiază din nou la turci, unde este primit de sultan, care îl numeşte principe şi-i pune la dispoziţie trupe. Moneda de mai jos este de 3 creițari, din anul 1622, vândută la o licitație din anul 2004 pentru suma de 850 de euro.

Deşi este proscris de Dietă, Bethlen înaintează sprijinit şi de oştile muntene si moldovene, iar Bathory fuge şi este ucis la Oradea de către haiduci. În acest context, la 23 octombrie 1613, Stările îl aleg pe Bethlen ca principe al Transilvaniei. Mai jos este reprezentată moneda de un ducat din aur, grea de 3,41 grame, bătută în anul 1622 la Baia Mare (denumire maghiară - Nagy Banya). A se vede inițialele N și B de pe reversul acestei monede!

În calitate de general şi consilier al principelui, el primeşte în dar cetatea Hunedoarei şi funcţia de comite de Hunedoara. În timpul păcii încheiate cu Habsburgii in 1606, el se va căsători cu Suzana Karoly, fiica unui mare nobil din nordul Ungariei. Moneda de mai jos este un dinar de argint, bătut în anul 1621, la Kremnitz.

După moartea lui Bocskay, deşi Stările îl aleg pe Sigismund Rakoczi ca principe, Bethlen îl susţine pe Gabor Bathory, până într-atât, încât Rakoczy îl arestează. La scurt timp după aceea, în 1608, Rakoczy renunţă la tron în favoarea lui Bathory, susţinut de Habsburgi şi aprobat de sultan la intervenţia lui Bethlen, eliberat între timp. Iniţial relaţiile Bathory – Bethlen au fost bune, Bethlen primind daruri consistente, printre care cetatea Devei, şi

Conştient că ţara trebuie guvernată în acord cu naţiunile componente şi dorind să-şi asigure venituri consistente din impozitele saşilor, principele le va retroceda acestora Sibiul în 1614, după ce ei i-au jurat credinţă. Politica sa cultural-religioasă va fi orientată spre promovarea protestantismului şi lupta împotriva contrareformei simbolizată de către habsburgi. Mai jos este pre-

arată bunăvoinţa amabilă cu linguşiri şi prefăcătorii‟‟. Mai jos, am prezentat mai multe monede de câte un groșen (anii 1625, 1626, 1627, 1628 și 1629) bătute la Baia Mare (N-B). Aceste monede s-au comercializat la o licitație internațională, din anul 2008, pentru suma de 32 dolari americani fiecare.

zentată moneda de 24 creițari, bătută în anul 1623 la Kremnitz. A se vedea inițialele K și B, de pe reversul acestei monede!

A fost descris de un contemporan ca un ‟‟calvinist zelos care rareori ieşea fără o Biblie in buzunar‟‟, dar, calculat, a avut grijă ca disputele de ordin religios să nu afecteze unitatea ţării. A intervenit prin măsuri fiscale în favoarea preoţilor romani şi l-a confirmat pe episcopul Teofil de la Prislop. Pentru atragerea românilor la calvinism şi lutheranism, se vor traduce şi tipari în română numeroase cărţi religioase. Aici sunt aplicate două monede de câte un groșen, din argint, din anii 1625 și 1626, vândute la o licitație din anul 2009, pentru suma de 75 dolari americani per bucată.

Când otomanii i-au cerut, câţiva ani mai târziu, să plătească tributul şi să se alăture cu oastea sa armatei lor, le-a răspuns că nu le poate face pe amândouă, dând exemplu situaţia iobagului pe care nobilul nu-l poate chema la război simultan cu încasarea dării. Mai mult, când otomanii i-au cerut cedarea cetăţilor Lipova şi Ineu, va reuşi să-i determine să accepte numai cedarea Lipovei, acumulând capital diplomatic în faţa sultanului, capital folosit în campaniile antihabsburgice. Aici este postată moneda de doi taleri, din argint, grea de numai 83,98 grame, comercializată la o licitație recentă pentru suma de 2000 de euro.

Politica sa externă va fi una antihabsburgică, conflictele alternând cu tratatele de pace. Habsburgii vor sprijini chiar un complot împotriva sa, descoperit la timp, precum şi pe marele nobil maghiar Gheorghe Homonnai, ca pretendent la tronul Transilvaniei, pe care îl va invinge in 1616. Prin cele două păci de la Târnava (1615,1617) Bethlen va recupera cetăţile din Partium (vest) şi recunoscut principe. În schimb, într-o anexă secretă, principele a promis ajutor împăratului împotriva otomanilor. Acesta este un groșen argint din anul 1623, bătut la Baia Mare (Nagy Banya N-B).

El şi-a exersat calităţile diplomatice şi în medierea conflictului polono-otoman din 1620-1621, când a obţinut condiţii bune penru otomani. Politica sa economică a făcut posibilă participarea ţării în Războiul de 30 ani (1618-1648), dus de principii protestanţi germani contra împăratului catolic de Habsburg. Tratatele de la Trnava cu Habsburgii nu îi garantau o pace în securitate cu aceştia, după cum se exprima el însuşi în instrucţiunile date solilor trimişi la Poartă în 1614.:”cu neamţul nu se poate trăi în pace, deoarece el se înrămează incontinuu în scopul cucerii Transilvaniei, Ţării Românesti, Moldovei, Budei, Belgradului şi Timişoarei, deci este mai bine a se acţiona preventiv, adică îm-

Cunoaşterea turcilor la ei acasă i-a permis sa aibă o atitudine diplomatică eficientă faţă de ei ca principe, asa cum reiese din instrucţiunile pentru ambasadorul Baltazar Kemeny: ”Domnia sa… să aibă în vedere firea turcului, care, unde recunoaşte o stare de frică, acolo încearcă să–i stea pe gâtul, grumazul oricui, oriunde. În schimb acolo unde e ţinut cu măsura cuvenită, acolo şi el

preună cu turcii a porni o ofensivă împotriva împăratului habsburgic”. Mai jos este prezentată o monedă de un ducat aur, din anul 1628, bătută la Baia Mare, deși nu se observă inițialele N-B.

Bethlen a dorit să ajungă şi singur stăpânitor al Moldovei şi al Munteniei, dar s-a lovit de opoziţia turcilor, care nu aveau nici un interes să îl lase să întreprindă o astfel de acţiune. Ca urmare, el a păstrat pentru mai departe bune relaţii de vecinătate cu domnii acestor ţări române de dincolo de Carpaţi. Cand a murit la 11 noiembrie 1629, Gabor Bethlen a lasat succesorului său, care era soţia sa, un stat autonom puternic şi cu prestigiu în Europa.

Momentul favorabil pentru acest plan l-a constituit revolta cehilor contra împăratului din 1618, fapt ce a declanşat Războiul de 30 de ani. El a întreprins trei campanii împotriva Habsburgilor în 1619, 1623 şi 1626, în cursul cărora a ocupat teritorii în Ungaria de nord şi Slovacia, a asediat Viena şi a câştigat bătăliile de la Bratislava (9 octombrie 1620) şi Nove Zamky (1621). Ultima monedă prezentată este de un taler argint, din anul 1622, bătută la Baia Mare (N-B)

Spiritualitate creştină Negrupe Alb Cuvânt despre neprihănire de Ardeiaş Mario „Cercetaţi Scripturile...” Ioan 5:39 Scriptura se constituie într-un izvor nesecat de înţelepciune pe care Tatăl nostru a lăsat-o la îndemâna fiecăruia. Iar cercetarea aprofundată va descoperi celui pasionat amănunte relevante asupra calităţilor ce vor face diferenţa între cel pierdut şi cel pe care Dumnezeu îl declară neprihănit. Mai ales că în perspectiva încheierii istoriei dezvoltării păcatului şi a iminentei apropieri a ceasului judecării lui Dumnezeu, (Apocalipsa 14:6), o corectă înţelegere a calităţii procesuale la care este chemat fiecare, ”Voi sunteţi martorii Mei - zice Domnul - voi şi Robul Meu pe care L-am ales”, (Isaia 43:10), indică necesitatea unei percepţii adecvate a adevărului biblic. Dincolo de lectura superficială, la un studiu mai atent, se poate observa că ordinea cărţilor vechi testamentare respectă o anume logică: mai întâi cărţile istorice, apoi cele poetice, iar în final cele profetice. Dar, pentru o mai bună înţelegere a ideilor, este necesară şi o corectă încadrare în timp a evenimentelor relatate, precum şi o corelare adecvată cu cele contemporane lor. Spre exemplu, evenimentele relatate în cartea Esterei se încadrează între cele reletate în Ezra şi cele din Neemia, iar evenimentele relatate în toate aceste trei cărţi, au loc după cele expuse în cartea lui Daniel. De aceea, în paralel cu textul Scripturilor, ar fi necesară şi o hartă cronologică a istoriei biblice, care ar permite o mai simplă orientare în timp. Aceasta ar facilita observarea multor aspecte rămase până acum în obscuritate. Spre exemplu, Ezechiel precizează că cele consemnate de el se petrec începând cu ”anul al cincilea al robiei împăratului Ioiachin”, (Ezechiel 1:2) adică anul 592 îHr, şi până ”în anul al douăzeci şi cincilea al robiei, la paisprezece ani după dărâmarea

cetăţii,” (Ezechiel 40:1), adică anul 573 îHr. Corelând datele istorice cu cele relatate de Ieremia şi Daniel, se poate ajunge la o viziune detaliată asupra întâmplărilor petrecute în acea perioadă, viziune care ar putea oferi unele amănunte esenţiale asupra a ceea ce consideră Dumnezeu a fi neprihănirea, deoarece ”gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”, (Isaia 55:9,10), şi mai ales că ”dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”. (Matei.5:20) În acest sens, ar fi de folos examinarea următoarei situaţii: O clasificare surprinzătoare Într-o perioadă tulbure a istoriei poporului ales, când, datorită apostaziei generalizate, (Ezechiel 8), o parte a poporului era în robia babiloniană în urma primelor două deportări (605 şi 597 îHr), iar distrugerea Ierusalimului era iminentă, cuvântul Domnului expune situaţia folosind o imagine intuitivă foarte puternică (Ezechiel 14:13-20), care se referă la două evenimente epocale din istoria veche: potopul şi distrugerea Sodomei. Într-o paralelă cu cazurile lui Noe si Lot, cuvântul Domnului foloseşte ca exemplu de neprihănire pe eroii istoriei vechi testamentare: ”Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea dedânduse la fărădelege,...chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor,” (Ezechiel 14:13,14), idee care se repetă de încă trei ori, în versetele 16, 18 şi 20. Ca o primă observaţie, se remarcă faptul că cei trei eroi ai neprihănirii evocaţi în Ezechiel 14:14,20 nu sunt menţionaţi în ordine cronologică: Iov a trăit înaintea lui Daniel. O a doua observaţie este că la ora la care Ezechiel scria aceste rânduri, Daniel era în viaţă având vârsta de aproape 30 de ani, fiind departe atât de apogeul carierei cât şi de sfârşitul vieţii sale. Nu se fac statui celor în viaţă, însă faptul că Dumnezeu îl enumeră pe Daniel între Noe şi Iov evocă mai degrabă imaginea podiumului unei întreceri sportive, unde învingătorul este aşezat în mijloc, indicând spre ideea că Daniel a fost un personaj unic, cu totul ieşit din comun. Pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să comunice prin aceasta se impune examinarea fiecăruia dintre cele trei cazuri. Despre vremurile antediluviene se găsesc doar câteva informaţii, în Geneza 3-6. După apariţia păcatului între pământeni, degradarea morală s-a produs într-un ritm alert, aşa încât “Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: "Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut; căci Îmi pare rău că i-am făcut." (Geneza 6:5-7). În tot neamul acela de oameni, însă, “Noe a căpătat milă înaintea Domnului.” (Geneza 6:8). Dumnezeu cunoaşte inima omului, şi de aceea îi şi vorbeşte lui Noe despre potop şi despre singura şansă de salvare. “Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: "Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul. Fă-ţi o corabie din lemn de gofer;... Şi iată că Eu am să fac să vină un potop de ape pe pământ; tot ce este pe pământ va pieri. Dar cu tine fac un legământ; să intri în corabie, tu şi fiii tăi, nevasta ta şi nevestele fiilor tăi împreună cu tine.” (Geneza 6:13-18). Deşi până atunci nu plouase niciodată pe pământ şi nimeni nu putea înţelege ce înseamnă un potop, Noe Îl crede pe Dumnezeu şi se apucă să construiască corabia. “Aşa a şi făcut Noe: a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.” (Geneza 6:22). A fost o întreprindere costisitoare şi solicitantă: au lucrat 120 de ani. Credinţa lui Noe i-a fost socotită drept neprihănire şi prin ascultarea sa, împreună cu el a fost salvată şi familia lui. De altfel, pentru că la Dumnezeu “nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” (Iacov 1:17), într-o situaţie similară de criză acută, Lot a avut parte de un acelaşi tratament: ”Domnul a zis: "Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi coborâ acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti." (Geneza 18:20,21). În dorinţa de a salva ce este pierdut, Dumnezeu rămâne obiectiv: “Avraam a zis: Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni." Şi Domnul a zis: "N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni." (Geneza 18:32). Şi, pentru că Domnul este Cel “care face milă, judecată şi dreptate pe pământ!”, (Ieremia 9:24), Lot nu a pierit împreună cu Sodoma, căci “îngerii au stăruit de Lot, zicând: "Scoală-te, ia-ţi nevasta şi cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuirea cetăţii." (Geneza 19:15). S-ar părea că prin neprihănirea lui, Lot şi-a salvat viaţa sa, precum şi pe ale nevestei şi fiicelor sale. Iar Petru şi consemnează că Domnul “a scăpat pe neprihănitul Lot,” (2Petru 2;7), însă Moise explică faptul că “Dumnezeu Şi-a adus aminte de Avraam; şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului” (Geneza 19:29). Neprihănitul Iov Cu Iov, însă, situaţia este cu totul alta. Iov este un personaj fabulos ce a trăit în perioada premergătoare exodului, şi despre care Moise a auzit, probabil, de la păstorii Madianului. Este prima dată când se ridică cortina şi este îngăduită o privire asupra scenelor ce se desfăşoară înaintea tronului lui Dumnezeu. În timpul congreselor locuitorilor lumilor din univers, faţă de aroganţa Satanei, Dumnezeu evocă în două rânduri neprihănirea lui Iov afirmând că “Nu este nimeni ca el pe pământ.” (Iov 1:8, 2:3). Cu acest prilej se oferă o explicaţie a felului în care lucrează pârâşul fraţilor care cere lui Dumnezeu dreptul de viaţă şi, mai ales, de moarte asupra fiecărui locuitor al pământului pretinzând că el poate demonstra că toţi îi aparţin prin păcat: “Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (Luca 22:31). Se remarcă trei categorii de încercări prin care Satana îl provoacă pe Iov ca şi pe toţi cei ce vor să trăiască în neprihănire, să se dezică de Dumnezeu. El cere, în primul rând, îngăduinţă să-i provoace pierderi materiale şi să-i lovească pe cei din jur. Dacă cel vizat rezistă, Satana cere îngăduinţă să se atingă de trupul lui, afectându-i sănătatea fizică. Iar dacă acesta continuă să reziste, urmează cea mai grea încercare: presiunea psihică pe care vrăjmaşul o exercită asupra ţintei sale prin cei din jur. Fără să înţeleagă ce face, nevasta lui Iov este prima dintre portavocile Satanei, sugerându-i lui Iov: "Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori!" (Iov 2:9). În rând cu ea, prietenii şi cei bine intenţionaţi, care sar în ajutorul celui greu încercat, în cazul de faţă, “Trei prieteni ai lui Iov, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama, au aflat de toate nenorocirile care-l loviseră. S-au sfătuit şi au plecat de acasă să se ducă să-i plângă de milă şi să-l mângâie.“ (Iov 2 :11). Nu degeaba circulă proverbul ce afrmă că “Drumul spre iad este pavat numai cu bune intenţii”. O demonstrează prietenii lui Iov, cei veniţi spre a-i alina suferinţa şi a-l mângâia. Elifaz din Teman îşi prezintă sigla de pe cartea sa de vizită: “În clipa când vedeniile de

noapte frământă gândul, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, m-a apucat groaza şi spaima, şi toate oasele mi-au tremurat. Un duh a trecut pe lângă mine şi tot părul mi s-a zbârlit ca ariciul. Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi am auzit un glas care şoptea încetişor: "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?” (Iov 4:13-17). Satana îl supune pe Iov unui tir încrucişat. El poate fi recunoscut aici în patru ipostaze – 3 Satane şi un Sătănel (tânărul Elihu) – repetându-i obsesiv lui Iov: “Recunoşte ca ai păcătuit!” Şi ce face Iov? Iov îşi clamează nevinovăţia. Doar era neprihănit. Şi apoi, Însuşi Dumnezeu afirmase neprihănirea lui: “Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău." (Iov 1:8, 2:3). Spre deosebire de cei care citesc astăzi Scripturile, problema lui Iov este că, la ora aceea, el nu avea cunoştinţă despre disputa care avea loc înaintea tronului Măririi Lui Dumnezeu referitor la cazul lui. Bietul Iov! Iov îşi susţine neprihănirea atât prin enumerarea faptelor sale bune, cât şi prin enumerarea păcatelor pe care nu le-a comis. El şi-a făcut o profundă examinare a conştiinţei, şi nu a găsit nici o pată. Ce minunat este ca omul să îşi simtă conştiinţa curată, să ştie că niciodată nu a avut vreun motiv de a cere iertare cuiva! Isus oferă un asemenea exemplu în pilda celor doi închinători (Luca 13:9-14). Asemenea lui Iov, după cele declarate de el însuşi, fariseul chiar nu avea motive pentru a cere iertare de la Dumnezeu. Doar nu se cere iertare pentru faptele bune. Dar, chiar şi în suferinţă, de ce se plânge Iov? Oare conştiinţa sa curată nu îi aduce pacea? Se simte, oare, abandonat de Dumnezeu? Iată că David socoteşte că este “Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!”, de cel “căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!” (Psalmii 32:1,2). David nu a experimentat neprihănirea lui Iov. Deşi o mare parte a vieţii sale a fost hăituit chiar de către cei pe care îi iubea şi îi servea. David ştia să se apere şi de duşmani, dar şi de cei ce se pretindeau a-i fi prieteni. Pe Iov îl compătimea însuşi Satana cu faţă umană. Iar el, fără să işi dea seama, ajunsese să susţină tezele acestuia: “Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?" (Iov 2:10). Şi chiar şi Moise nu a sesizat eroarea: “În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui.” (Iov 2.10). Mulţi sunt cei care, deşi nu au ajuns nici pe departe standardul de neprihănire al lui Iov şi nici nu au avut parte de atâtea suferinţe deodată, au mult mai multe reclamaţii şi revendicări la adresa lui Dumnezeu. Îl judecă în fel si chip şi Îl găsesc vinovat de toata suferinţa şi de tot răul din lume. Solia primului înger, cel ce aduce lumii Evanghelia veşnică, se constituie într-un puternic avertisment împotriva tentaţiei fireşti de a proceda astfel: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui;” (Apocalipsa 14;6). Este chiar prima reacţie umană de după căderea în păcat. Atât Adam cât şi Eva L-au găsit vinovat şi L-au acuzat pe Dumnezeu pentru că, prin creaţia Sa, a adus la existenţă pe cei care, chipurile, le-au provocat căderea: femeia şi, respectiv, şarpele. Îngerul indică, totodată, şi atitudinea corectă înaintea Majestatii Sale: “închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!" (Apocalipsa 14:6). Însă Iov urmăreşte doar “să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu.” (Iov 13.3). Aprofundând, însă, textul cărţii, se observă că prietenii lui Iov, ale căror discursuri erau preluate de la Procurorul şef, se erijează, de fapt în avocaţii lui Dumnezeu, pledoaria lor fiind în apărarea dreptăţii Lui. Auzi, adesea, oameni ai credinţei care îi citează fără discernământ. Este scris în Biblie? Ce mai contează cine a enunţat replica? “Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace; te vei bucura astfel iarăşi de fericire.” (Iov 22;21) Pare a fi o altă versiune a proverbului în care omul este sfătuit să trecă puntea prin legături de frăţie! De fapt, Satana I-a propus şi lui Isus cooperarea în realizarea misiunii Sale şi I-a garantat că Îi va pune lumea la picioare! Ce răspunde, însă, Dumnezeu? El indică spre lucrurile care sunt dincolo de posibilitatea falsificării prin atingerea umană, unde semnătura Sa este şi va rămane inconfundabilă: ursul mare care îşi plimbă puii pe bolta cerului, cămările grindinei, gestaţia căprioarei, şi, mai mult ca orice, strigătul puilor de cioară către Cel ce le pregăteşte hrana. Peste timp, Isus va folosi această imagine ca un argument suprem împotriva religiei grijilor şi îngrijorărilor: “Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totusi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteti voi cu mult mai de preţ decât ele?” (Matei 6:26). Este argumentul care provoacă schimbarea radicală de atitudine a lui Iov, poate cel mai tulburător pasaj al întregii cărţi: "Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă." (Iov 42;5,6). Fabulos! Aşa sună pocăinţa celui neprihănit! Pentru că, înaintea lui Dumnezeu şi neprihănirea se pocăieşte! Ce minunat este când omul nu trebuie să facă un talk-show cu Satana pentru a ajunge la acest nivel al înţelegerii Majestătii Sale Dumnezeul Universului! Exclusivitatea lui Daniel Care este, însă, situaţia lui Daniel? Spre deosebire de Iov, el nu a fost singur, ci era printre “copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei, cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba haldeilor.” (Daniel 1:3,4). Aşpenaz, căpetenia famenilor dregători, i-a luat din Iudeea la ordinul împăratului Nabucodonosor în anul al treilea al domniei lui Ioiachim (605 îHr) în urma primei acţiuni de cucerire a Ierusalimului, când, după bătălia de la Carchemiş, unde armata babiloniană a zdrobit coaliţia asiriano-egipteană condusă de către faraonul Neco, (cel care l-a ucis pe regele Iosia la Meghido în 609 îHr), marcând încheierea existenţei imperiului asirian, reducând Egiptul la nivelul unei puteri locale, nesemnificative, şi lărgind, totodată, graniţele imperiului până la Nil. Pentru înţelegerea corectă a educaţiei primite de către aceşti tineri în familiile lor, trebuie consemnat că la vremea copilăriei lor, încă nu fuseseră scrise cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Ezra, Neemia, Estera, o parte din profeţii mici, şi, evident, nici cartea lui Daniel, ai cărei eroi vor deveni. Însă cele învăţate acasă au avut o influenţă totală şi decisivă asupra hotărârii unora dintre ei de a rămâne statornici celor deprinse în copilărie şi prima tinereţe, deoarece credinţa lor era că acestea sunt cu totul adevărate, chiar dacă, unele dintre ele, cum ar fi şi faptul de a intra în foc fără a fi ars, păreau neverosimile. A fost o hotărâre de importanţă vitală, deoarece, odată intraţi sub comandă străină, multe dintre cele ce li se ordonau şi dintre cele ce trebuiau învăţate aici contraziceau flagrant lucrurile deja deprinse şi ştiute de acasă, aşa încât la fiecare pas apărea pericolul pedepsei datorită nesupunerii, pedeapsă, în unele cazuri, capitală. Doar o încredere deplină în Auto-

rul făgăduinţelor referitoare la protecţia asigurată în cazul unei ascultări totale, putea justifica o asemenea hotărâre. Însă, şi credinţa creşte şi se fortifică prin practică. Prima încercare se referă la regimul alimentar. Împăratul îi onorează cu bucate de la masa lui, însă tinerii sunt nevoiţi să refuze, considerând că astfel, riscul de a consuma carne şi vin jertfite idolilor este prea mare, şi, aşa cum se ştie încă de la jertfa lui Cain, pe altar nu se pun zarzavaturi. Primele rezultate ale acestui exerciţiu de credinţa îl conving şi pe şeful personalului curţii regale şi se amplifică până la reuşita deplină: “Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi înţelepciune” (Daniel 1;17), aşa încât împăratul Nabucodonosor “a stat de vorbă cu ei: dar între toţi tinerii aceia nu s-a găsit niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. De aceea, ei au fost primiţi în slujba împăratului. În toate lucrurile care cereau întelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.” (Daniel 1:19,20). Istoria consemnată în cartea lui Daniel arată că credinţa puternică a acestor tineri în Dumnezeul părinţilor lor, credinţă încercată prin foc, nu numai că li s-a socotit, ci a şi fost neprihănire veritabilă. Dacă nu erau cu desăvârşire curaţi, focul i-ar fi distrus împreună cu necurăţiile lor. În schimb, acolo, în văpaia focului, ei L-au întâlnit pe Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt, demonstrând că pentru cei ce îşi încredinţează soarta în mâna Lui, chiar şi vatra unui cuptor aprins poate deveni un loc de promenadă. Ca şi fundul marii, în timpul exodului. Sau ca şi luciul apei, în cazul lui Petru. Şi precum străzile de aur de pe malurile râului vieţii, în dimensiunea veşniciei. Este de subliniat longevitatea carierei lui Daniel la conducerea treburilor împărăţiei, ultima consemnare fiind făcută “În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei” (Daniel 10:1), adică 68 de ani sub opt împăraţi. Precum Iosif in Egipt, “Dumnezeu a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele.” (Daniel 1:17). Însă, spre deosebire de faraon, împăratul Babilonului şi-a uitat visul. Iar Daniel, în urma unei descoperirii divine, îi povesteşte acestuia propriul său vis şi interpretarea simbolurilor conţinute de el. Reacţia lui Nabucodonosor este uimitoare: el, cel mai puternic pământean al momentului, se închină înaintea unui rob evreu ce se închină Dumnezeului cerurilor. Însă nu acest lucru îl va aşeza pe Daniel între Noe şi Iov. El a dus o viaţă de supunere fată de Dumnezeu, demonstrând cât de important este ca cei ce conduc treburile împărăţiilor pământului să fie supuşi regelui regilor. Iosif a pregătit în Egipt salvarea poporului său într-o vreme de foamete mare. Daniel a pregătit în Babilon salvarea poporului său ce urma să vină în robie, într-o perioada în care ar fi putut foarte uşor să dispară prin stepele Asiei în negura istoriei, precum cele zece seminţii ale regatului de nord. Deşi aşezat în posturi de uriaşă răspundere, el a lucrat cu aceeaşi credincioşie ca şi în slujba lui Dumnezeu şi “întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un duh înalt” (Daniel 6;3). Dacă pentru tovaraşii lui Daniel încercarea vieţii a venit în tinereţe, pentru Daniel clipa de cumpănă vine la senectute, când Satana credea, probabil că puterile au început să îl lase şi vigilenţa să scadă. Calităţile lui Daniel, deşi apreciate de împărat, interesat în a le exploata în folosul său, trezesc invidie şi ascut rivalităţi. Este greu de acceptat ca un rob străin, fie el şi Daniel, să fie aşezat deasupra ta în ierarhia imperială. Iar Satana este neobosit în a semăna ură şi invidie. El îi atâţă pe noii duşmani ai lui Daniel, ca să-i studieze activitatea, doar-doar vor găsi măcar un motiv de pâră. În acest demers, ei îl aveau aliat chiar pe turnătorul şef, expert în arta pârei: “Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile împărăţiei.” (Daniel 6:4). Erau mulţi, şi aveau şi timp, şi răbdare, şi râvnă, fiind convinşi că, până la urmă, tot îi vor găsi ei ceva. Însă Daniel se dovedeşte a fi desăvârşit în toate: “Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău.” (Daniel 6:4), aşa încât Satana în persoană declară prin reprezentanţii săi: "Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel” (Daniel 6:5). Dumnezeu îl declară neprihănit pe Iov iar Satana Îl contrazice, însă pe Daniel, însuşi Satana îl declară neprihănit, dar nu pentru a-l premia, ci pentru a-i pregati o cursă perfidă, pe măsura desăvârşirii sale. Dacă tovarăşilor săi li s-a impus închinarea idolatră sub ameninţarea flăcărilor unui cuptor de cărămizi din câmpia Dura, lui Daniel i se interzice închinarea înaintea lui Dumnezeu sub ameninţarea leilor. Nu se precizează, însă, şi identitatea îngerului care a închis gura leilor. Si nici dacă acesta a purtat vreun dialog cu Daniel. Pentru că, în acest moment de criză, cerul i-a oferit protecţie, însă momentul apogeului încă nu sosise. Dar nu va întârzia. În asemănarea lui Isus Daniel a continuat să se roage lui Dumnezeu chiar şi sub ameninţarea pedepsei capitale, şi chiar într-unul din aceste momente , ”pe când vorbeam eu încă în rugaciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.” (Daniel 9:21). Identitatea solului ceresc este, acum, precizată: "Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc” (Luca 1:19). Iar circumstanţele întâlnirii lor, deasemenea: “Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump.” (Daniel 9:22,23). Se observă că îngerul Gabriel foloseşte impersonalul: ”a ieşit cuvântul”. Pentru că, în limbajul curent, noi exprimăm acţiunile lui Dumnezeu folosind tot impersonalul: ”plouă”, sau: ”tună”. Acţiuni ce Îl au la origine, evident, pe Creator. Se mai observă că Daniel este declarat acum ”preaiubit şi scump”. Ioan, apostolul iubirii, era supranumit ”ucenicul preaiubit”. Daniel este şi scump pe deasupra. Este, însă, interesant de aflat pentru care motiv cerul nu l-a declarat ”preaiubit şi scump” atunci când Satana îi recunoştea desăvârşirea. Pentru desăvârşirea sa, Satana i-a oferit un loc în groapa cu lei. Dumnezeu, însă, are căile Lui. În temniţa egipteană, Iosif nu era lăsat singur, căci “Domnul era cu el. Şi Domnul îi dădea izbândă în tot ce făcea.” (Geneza 39:23). Daniel a fost în compania leilor doar o noapte. Şi chiar dacă leii ar fi avut o atitudine ostilă faţă de el, “Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.” (Proverbe 16:7). Şi fiarele sălbatice nu posedă perfidia oamenilor. Aspectul cel mai important ce se impune, însă, observaţiei, este momentul exact în care Dumnezeu îl sublimează pe Daniel: “Când ai început tu să te rogi”. Se pare că în textul rugăciunii lui Daniel se găseşte cheia înţelegerii motivului care îl situează pe Daniel pe cea mai înaltă treaptă a podiumului desăvârşirii, ca neprihănit între cei neprihăniţi. Aprofundând rugăciunea lui Daniel, se oferă prilejul de a însuşi învăţături înalte. Întorcându-se de la războiul în care a biruit coaliţia celor patru regi ce cuceriseră Sodoma şi îl luaseră captiv pe “fratele său, Lot”, ofertei lui Bera, împăratul Sodomei, "Dămi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.", Avram îi răspunde: “Nimic pentru mine!” (Geneza 14:21,23), probând că nu era mate-

rialist. Imediat, “Domnul a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.". (Geneza 15:1) În rugăciunea sa, Solomon cere lui Dumnezeu ”înţelepciune şi pricepere, ca să ştiu cum să mă port în fruntea acestui popor!” Ca răspuns, “Dumnezeu a zis lui Solomon: "Fiindcă dorinta aceasta este în inima ta, fiindcă nu ceri nici bogăţii, nici averi, nici slavă, nici moartea vrăjmaşilor tăi, nici chiar o viaţă lungă, ci ceri pentru tine înţelepciune şi pricepere ca să judeci pe poporul Meu, peste care te-am pus să domneşti, înţelepciunea şi priceperea îţi sunt date. Îţi voi da, pe deasupra, bogăţii, averi şi slavă, cum n-a mai avut niciodată niciun împărat înaintea ta şi cum nici nu va mai avea după tine." (2 Cronici 1:10,12). Neprihănitul Daniel şi-a “întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.” (Daniel 9:3), şi îşi asumă păcatele poporului său, (Daniel 9:5-15), păcate pe care nu le-a gândit şi nu le-a făptuit niciodată, dar pentru care, asemenea lui Hristos, a trebuit să suporte deportarea şi robia babiloniană. Mijloceşte, însă, pentru poporul acesta, cerând lui Dumnezeu ca, după îndurarea Sa cea mare, să abată mânia şi urgia de la cetatea Ierusalimului: “Ascultă, dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească faţa Ta peste Sfântul Tău Locaş pustiit! Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!" (Daniel 9:17,19). Iată un alt mod în care se pocăieşte cel neprihănit. Şi cum îi răspunde Dumnezeu? Un alt fel de răspuns divin Daniel spune că " În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împăraţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia.” (Daniel 9:1,2), făcând referire la proorocia conform căreia “Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani.” (Ieremia 25:11) "De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi si voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.” (Ieremia 29:10) Cercetând referinţele istorice, se observă că au fost patru deportări ale populaţiei lui Iuda în Babilon. Prima deportare a avut loc în anul 605 îHr (Daniel 1:1-4), ocazie cu care Daniel şi tovarăşii săi au ajuns la curtea imperială. A doua deportare a avut loc în anul 597 îHr, (2Regi 24:8-17, 2Cronici 36:1-9), când regele Ioiachin, curtea regală şi o parte a populaţiei au luat calea exilului. A treia deportare a avut loc în anul 587 îHr (2Regi 25:1-7, Ieremia 39:2-7), cu care ocazie au fost dărâmate şi arse Templul lui Solomon şi Ierusalimul, iar regele Zedechia şi aproape întreaga populaţie a luat calea exilului Babilonian. A patra şi ultima deportare a avut loc în anii 582-581 îHr, după asasinarea lui Ghedalia, numit de către Nabucodonosor dregător al Iudeii (2Regi 25:22-25, Ieremia 39:14). Ieremia precizase şi cum se va încheia robia babiloniană: “Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice” (Ieremia 25:12). Această profeţie se împlineşte în anul 539 îHr, când, “chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul haldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani.” (Daniel 5:30,31). După un an, în anul 538 îHr, împaratul Cir, (coregent cu socrul său, Darius medul) a emis primul decret privind eliberarea iudeilor din robia babiloniana: “În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: "Aşa vorbeşte Cirus, împăratul perşilor: "Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o Casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim.” (Ezra 1:1-3), împlinind, astfel, ceea ce profeţise Isaia din partea Domnului, spunand: “Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El Îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor." (Isaia 45.13). Un calcul elementar arată că, între anul 605 îHr, când Daniel şi tovarăşii săi au luat calea robiei, cu ocazia primei deportări, şi anul 538 îHr, când, în urma decretului lui Cirus, Zorobabel conduce primul contingent al celor eliberaţi şi repatriaţi, în număr “de patruzeci şi două de mii trei sute şaizeci de insi, afară de robii şi roabele lor, în număr de şapte mii trei sute treizeci şi şapte.” (Ezra 2:64,65), cea mai lungă perioadă a robiei, au trecut numai 67 de ani, şi nu 70, cum spusese Ieremia, celelalte perioade de robie fiind de 59, 49, şi, respectiv, 43 de ani. Prin Cirus, Dumnezeu a emis un decret de graţiere care reducea perioada robiei cu trei ani. La rugăciunea lui Daniel! Şi aceasta pentru că “Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:24). Fabulos! Pe vremuri, Dumnezeu căuta “un om, ... care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul.” (Ieremia 5:1). Doar un om! “Un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară” (Ezechiel 22:30). Măcar unul! Şi în alte vremuri, Dumnezeu ascultase cuvântul unui om. Dar acesta spusese că "Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte." (2Regi 20:10)! Închinarea - o problemă vitală Dincolo de cuvinte şi expresii, în plan ideatic, se observă că obiectul disputei dintre Iov şi prietenii săi este, de fapt, caracterul lui Dumnezeu. Satana nu vine înaintea Suveranului universului pentru a-L acuza, deoarece minciuna nu poate înfrunta adevărul. Îl bârfeşte, însă, pe la colţuri prin gură supuşilor săi, prin care prezintă minciuna drept adevăr, atribuind Creatorului lucrarea sa distructivă. Prin insinuările ce vor să pară laude, reuşeşte să îl influenţeze până şi pe Iov. Răspunsul Domnului, din Iov 38-41, este la obiect, fiind adresat, în egală măsura lui Iov, prietenilor lui, Satanei, şi, deasemenea, tuturor celor ce vor să cunoască realitatea. Pentru că, în fond, viaţa veşnică este conştientizarea Realităţii. Deasemenea, se poate observa că o dispută ideatică similară se regăseşte şi în cartea lui Daniel, însă aici, ţinta este mintea împăratului. Dumnezeu îi descoperă lui Nabucodonosor istoria în simboluri, sub forma evoluţiei păcatului în om, (umanismul), până la falimentul total al acestuia, când “Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care... va dăinui vesnic.” (Daniel 2;44). Împăratul, însă, sub impresia celor aflate, uită visul. Realizând importanţa momentului, ”a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe

descântători şi pe haldei ca să-i spună visele.” (Daniel. 2;2). Toţi aceştia erau cei prin care Satana a stăpânit minţile regilor şi împăraţilor în toate timpurile, căutând să-şi perpetueze dominaţia pe pământ. Deoarece şi Satana este limitat, neavând capacitatea de a cunoaşte gândurile şi visele oamenilor, slujitorii săi îşi recunosc neputinţa. Este momentul în care Daniel Îl prezintă împăratului pe Cel Prea Înalt. Recunoscându-şi visul, împăratul este copleşit, se închină înaintea lui Daniel, şi recunoaşte că, "Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul împăraţilor, şi El descoperă tainele!" (Daniel 2:47). Este de înţeles că Daniel nu i-a vorbit lui Nabucodonosor între patru ochi, ci în sala tronului, în faţa tuturor curtenilor. Aflând conţinutul visului, reprezentanţii Satanei, pretinzând că sunt oameni de ştiinţă care cunosc legile cerului, au prezentat împăratului propria variantă semnificaţiei acestuia. Ei susţin că interpretarea lui Daniel este greşită, că împărăţia Babilonului nu va avea sfârşit, aşa încât el, Nabucodonosor, este, nu doar capul, ci este întregul chip, şi este cu totul de aur, şi că piatra din finalul visului nu este decât un asteroid care va lovi, cândva, planeta şi va provoca sfârşitul lumii. Vinul Babilonului. Această teorie a fost vehiculată de-a lungul istoriei şi circulă şi astăzi fiind confirmată recent şi de către experţii de la NASA. Teoria “întelepţilor” îl măguleşte pe împărat, care face din ea politică de stat, pe care o impune în câmpia Dura. După experienţa tovarăşilor lui Daniel din cuptorul aprins, când însuşi Nabucodonosor constată că “chipul celui de al patrulea seamană cu al unui fiu de dumnezei!" (Daniel 3:25), el recunoaşte, în final, că: “nu este niciun alt Dumnezeu care să poată izbavi ca El." (Daniel 3:29). Totuşi, prin această recunoaştere, disputa nu încetează, pentru că Satana nu-l slăbeşte, ci îi readuce obsesiv în minte că el este chipul de aur: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?" (Daniel 4:30). Cultul personalităţii a fost şi continuă să fie idolatrie, ce sfârşeşte în nebunie. Pentru 7 ani Nabucodonosor îşi pierde raţiunea. Când îşi revine, el declară că “laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!" (Daniel 4:37). Subiectul închinării îl va confrunta, peste timp, şi pe Darius, când “Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înalţa, în timp de treizeci de zile, rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei.” (Daniel 6:7). Însă, după ce Daniel s-a despărţit de leii din groapă, Darius a statutat public că “Dumnezeul lui Daniel este Dumnezeul cel Viu si El dăinuie veşnic; Împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveste şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ.” (Daniel 6:26,27). Problema închinării este sintetizată de proorocul Ilie pe muntele Carmel: "Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!" (1Regi 18;21), indicând faptul că “împărţirea inimii” este o soluţie iluzorie, care nu funcţionează. Revenind la consideraţiile iniţiale, se poate observa că, la vremea în care “Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.” (Geneza 6:12), prin neprihănirea sa, Noe şi-a salvat familia. În situaţia în care se afla Iuda în vremea aceea, Dumnezeu arată că atunci “când va păcătui o ţară împotriva Mea dedându-se la fărădelege”, dacă ţara ar fi pustiită de foamete (Ezechiel 14:13), sau de animale sălbatice (vers. 15), de sabie (vers. 17) ori ciumă (vers. 19), “şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea zice Domnul Dumnezeu - că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor." (Ezechiel 14:20). Uimitor! Acelaşi Noe, avand aceeaşi neprihănire, nu şi-ar mai putea salva familia în ţara lui Iuda. Ceea ce înseamnă că situaţia lui Iuda era mult mai gravă decât cea a populaţiei antediluviene! Ori a Sodomei! Care ar putea fi cauza reală? Aparent, fără însemnătate O identificare corectă a unor aspecte, aparent nesemnificative, dar care au generat urmări catastrofale în istoria poporului lui Dumnezeu, poate deschide perspectiva unei înţelegeri noi asupra fenomenului apostaziei, care ar putea fi benefică în vederea abordării provocărilor prezentului, dar mai ales, ale viitorului. În perspectiva instalării în Ţara Făgăduinţei, “Domnul a vorbit lui Moise în câmpia Moabului, lângă Iordan în faţa Ierihonului. Şi a zis: "Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: "După ce veţi trece Iordanul şi veţi intra în ţara Canaanului, să izgoniţi dinaintea voastră pe toţi locuitorii ţării, să le dărâmati toti idolii de piatră, să le nimiciti toate icoanele turnate şi să le nimiciţi toate înălţimile pentru jertfe.” (Numeri 33:50-52), Şi Dumnezeu precizează şi condiţiile esenţiale ale reuşitei: “Dar dacă nu veţi izgoni dinaintea voastră pe locuitorii ţării, aceia dintre ei pe care îi veţi lăsa, vă vor fi ca nişte spini în ochi şi ca nişte ghimpi în coaste: vă vor fi vrăjmaşi în ţara în care veţi merge să vă asezaţi. Şi vă voi face şi vouă cum hotărâsem să le fac lor." (Numeri 33:55.56). Şi ce consemnează istoria? Copii lui Israel au urmat o logică elementară păguboasă, conform căreia, dacă duşmanul tău e mai puternic şi nu-l poţi înfrânge, asta nu înseamnă că tu eşti de vină, ci că dumnezeul lui este mai tare decât dumnezeul tau, şi ar fi în interesul tău să i te închini şi acelui dumnezeu, ca să devii şi tu mai puternic. Şi Israel nu a putut să biruiască popoarele pe care Domnul i le dăduse în mâna, şi “Ei n-au izgonit pe canaaniţii care locuiau in Ghezer, şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim până în ziua de azi, dar au fost puşi să plăteasca un bir.” (Iosua 16:10). Urmarea? Peste timp, Dumnezeu constată cu durere că “Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17)! Cum a fost posibil ca poporul sfânt să devină idolatru? Simpla observare a fenomenului istoric arată că popoarele canaanite aveau fiecare câte un idol: Baal, Astarteea, Chemoş, Moloch, Dagon, Marduk, Nimrod, Bel, Nebo, Tamuz, şamd. Însă “poporul lui Dumnezeu”, observându-şi vecinii, şi-a însuşit toţi idolii şi practicile lor religioase. Peste timp, Dumnezeu prezintă prin Ezechiel situaţia reală: în templul de la Ierusalim, “la uşa porţii de la curtea dinăuntru, care caută spre miazănoapte, era locul idolului geloziei care stârnea gelozia Domnului.” (Ezechiel 8:3), în Sfânta “erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase şi toţi idolii casei lui Israel zugrăviţi pe perete de jur împrejur. Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni din bătrânii casei lui Israel; fiecare din ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie." (Vers. 10-11), “la intrarea porţii Casei Domnului dinspre miazănoapte stăteau nişte femei care plângeau pe Tamuz.” (Vers. 14), iar “în curtea dinăuntru a Casei Domnului la uşa Templului Domnului, între pridvor şi altar, erau aproape douăzeci şi cinci de oameni, cu spatele întors spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soarelui spre răsărit.” (Vers. 16). Ce dezastru! Peste timp Isus învăţa că ”tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău” (Matei 6;6). Altfel spus, este esenţial cine

anume locuieşte odaia de sus. Isus S-a împărtăşit cu ucenicii Săi într-o “odaie mare de sus, aşternută gata” (Luca 22:12), ceea ce indică faptul că Tatăl nostru ne-a dotat cu o minte pregătită pentru a-L cunoaşte, lucru confirmat la Cincizecime, de primirea Duhului Sfânt în acelaşi loc. Realitatea? "Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri? Căci ei zic: "Nu ne vede Domnul; a părăsit Domnul ţara aceasta!” (Ezechiel 8:12). Generalizarea stării de apostazie este descrisă şi prin cuvintele: “oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire!” (Ezechiel 14:3). Şi idolii lor sunt mulţi. "Care-ţi este numele?", l-a intrebat Isus. "Numele meu este "legiune", a răspuns el, "pentru că suntem mulţi." (Marcu 5:9). Şi dacă Iov îşi probează neprihănirea enumerând fapte, Ezechiel se referă la gândurile inimii. Fiule, dă-Mi inima ta Subliniind importanţa covârşitoarea a castităţii, ştiinţa de astăzi oferă explicaţii consistente asupra fenomenului idolatriei. Academicianul rus Piotr Garjajev arată faptul că, din punctul de vedere al telegoniei, o ştiinţă născută prin aplicarea fundamentelor gândirii cuantice în domeniul genetic, omul, la fel ca şi animalele şi plantele, este holografic, asimilabil textelor, pentru că conţine în el gândurile şi cuvintele lui Dumnezeu. Acest lucru poate explica fenomene ce nu au putut fi înţelese prin cunoştinţele geneticii materialiste. Spre exemplu, dacă o zebră se împerechează cu o iapă, nu iese nimic, căci genomurile lor sunt incompatibile. Dar peste un timp, iapa poate să nască mânji vărgaţi. Genetica clasică consideră lucrul acesta ca fiind o aberaţie. S-a demonstrat, însă, că cromozomii pot memora informaţia nu numai pe cale materială, ci şi pe cale ondulatorie, prin undele emise de către molecule şi atomi. Chiar dacă materia seminală dispare în timp, ea lasă totuşi, în urmă, o amprentă informaţională care nu va dispărea din memorie. Materia seminală radiază holograme sub formă de fotoni şi unde radio. Aceste holograme sunt imagini informatice ce se întipăresc acolo. Dacă o fată are mai multe contacte premaritale dezordonate, deşi pare ridicol, după căsătorie ea va da naştere la copii corciti. Prin extrapolare, se poate înţelege cum arată o corcitură religioasă. Deşi se închinau în templul de la Ierusalim, “copii lui Dumnezeu” mai ardeau şi tămâie, şi aduceau şi jertfe pe înălţimi şi sub orice copac verde, îşi treceau copii prin foc (în valea Ben Hinom), chemau morţii, practicau vrăjitoria, ghicitul, prostituţia sacră, şamd. Ce tablou dezolant! Peste secole, gnosticii repetau procedeul în creştinism... Aplicaţia personală este clară. Omul dinăuntru se închină, omul dinafară exprimă, doar, această realitate. Pentru că, la nivelul minţii omului, judecarea caracterului lui Dumnezeu şi închinarea sunt echivalente. Când Dumnezeu este găsit nevinovat, inima Îl va percepe ca atare, şi Îi va încredinţa gând după gând, în totalitatea lor. Inclusiv cele legate de problemele vieţii de fiecare zi. Dumnezeu va ajunge să ocupe întreaga minte, ceea ce înseamnă dragoste şi pasiune. Isus recomandă să “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.” (Matei 6:32,33). Se observă că, la întâlnirea cu Daniel, îngerul Gabriel îi detaliază o viziune anterioară ce îl preocupa, aducându-i elemente suplimentare lămuritoare, dar nu îl anunţă despre semnarea decretului de graţiere, subiectul rugăciunii sale, acest lucru fiind trecut în subsidiar. Dumnezeu cunoaşte gândurile omului. Cu o altă ocazie, Gabriel îi spune: "Daniele, cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum!” (Daniel 6:12). Calea neprihănirii. Dacă omul vrea, totuşi, să caute singur soluţii problemelor sale, în final le va găsi. Şi vor fi destule. Pentru că “Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”. (Proverbe 14;12, 16:25). Căile păcatului. Fiecare om este răspunzător de propriile alegeri, cărora le va suporta consecinţele. “Dina a ieşit să vadă pe fetele ţării” (Geneza 34:1). Astăzi, Dina nu ar mai avea nevoie să iasă ca să le poată vedea. Vin şi singure. O asaltează, chiar. Prin cablu şi wireless. Şi sunt multe, şi insolente. Astăzi Dina ar trebui să se ascundă de fetele ţării. Actul pocăinţei începe cu reînvăţarea limbajului creatorului, cercetând scripturile. Pentru că, mai mult ca oricând, omul de astăzi are la dispoziţie o varietate uriaşă de surse de informaţie. Poluate. Riscul de a devini corcitură spirituală este uriaş. Cum se poate defini gradul de puritate acceptabil înaintea lui Dumnezeu? Răspunzând tânărului bogat, Isus a fost întrebat: "Atunci cine poate fi mântuit?" (Luca 18:26). Deoarece “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va intâmpla şi la venirea Fiului omului.” (Matei 24 :37). În zilele lui Noe, un potop de ape a înecat tot pământul. La venirea Fiului Omului, un potop de foc va arde tot pământul. Căci “În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldura, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” (2Petru 3:10). Ca un cuptor de cărămidărie din câmpia Dura. Încins de şapte ori mai tare. Atunci, trei tineri L-au întâlnit în flăcări pe Fiul lui Dumnezeu. Dar cine va putea sta înaintea Lui în ziua aceea? “Slava Dumnezeului lui Israel a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina de in şi care avea călimara la brâu. Domnul i-a zis: "Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo." (Ezechiel 9:3,4). Neprihăniţii care se pocăiau de păcatele altora. Pentru că, “în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14:5), Ca şi Iov şi Daniel. Şi, după cum pe fiecare dintre cei “şapte mii de bărbaţi”, acei iluştri necunoscuţi “care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-au sărutat." (1Regi 19:18), Dumnezeu îi cunoştea personal, aidoma, şi pe cei al căror nume este scris în Cartea Vieţii Mielului. şi cărora le va fi adresată invitaţia "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu!” (Matei 25:34). A Lui să fie lauda şi gloria în etern! Amin!

ISSN: 1843 – 018X

ISSN: 1843 – 018X 68