Negru pe alb nr 25

Revistă de cultură

Nr. 25/2 (martie – aprilie) 2016

1

Redacţia Negru pe Alb

În acest număr au colaborat:

Directori: Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Gheorghiță Mocanu – prozator, membru USR, fondator al site-ului Negru pe Alb

Redactor şef:

Liviu Gogu Secretar de redacţie:

Cristina Geambaşu

Redactori: Agafia Drăgan – poezie Anastasia Moldovanu – Basarabia Claudia Elena Peter – proză, artă Elena Alec – poezie Florin T. Roman – redactor editorialist Ioana Zadic – traduceri Lăcrămioara Teodorescu – artă Liliana-Corina Glogojeanu-Boia – proză, limba noastră Maria Niculescu – spiritualitate Ovidiu Dinică – eseu Victor Bivolu – medalistică şi numismatică Corector: Cristina Geambaşu Tehnoredactor: Liviu Gogu E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com Coperţile: – nr. 1 – Pictură de Simona Derecichei, prelucrată grafic de Horaţiu Peter;

– nr. 3 – Pictură de Horia T. Sălăgean; – nr. 4 – Pictură de David Alexandru.

Atenţie!

Autorii răspund în totalitate de conţinutul şi autenticitatea textelor publicate!

ISSN: 1843 – 018X

2

- Adrian Grauenfels - Adrian Păpăruz - Alina Florica Stasiuc - Ana C. Ronescu - Angi Cristea - Anişoara Iordache - Arbatel Filotheanu - Bogdan-Sorin Goglea - Camelia Stan - Cătălina Beşliu - Camelia Ardelean - Constantin Bidulescu - Cornelia-Ecaterina Mesaru - Cornelius Ioan Drăgan - Costică Nechita - Costel Zăgan - Cristian Blinda - Diana Olteanu - Dorina Pop - Dragoş Nicolae Iordăchescu - Dumitru Ichim - Dumitru Istrate-Rușețeanu - Ella Blue - Elena Mirca - Florentin - Florin Alexandru Stana - Florin Alex Petrache - Florian Ruse - Gheorghe Pârlea - Ioan Grigoraş - Ioan-Nicolae Muşat - Ion Ionescu-Bucovu - Liliana Trif - Lilioara Macovei - Liuba Botezatu - Luminița Scotnotis - Maria-Ileana Tănase - Mihaela Moşneanu - Mihai Cotea - Mihai Horga - Mihai Katin - Mircea Coroș - Mircea Florin Caracas - Mirela Grigore - Mirela Orban - Nicolae Vălăreanu Sârbu - Ovidiu Blăjan - Puiu Alexandrescu - Rodica Constantinescu - Silvia Giurgiu - Stelu Pop - Tihon Tit - Valeriu DG Barbu - Veronica Șerban - Violetta Petre

Editorial Negru pe Alb Cu durere şi dragoste pentru artistul contemporan Florin T. Roman MOTTO: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.” (definiția platoniană a poeziei, ce poate fi extinsă asupra artei, în general) „Şerpi sub piele”, „venin”, ”holograme”, „Sexy” (cu majusculă), „Extraterestru” (cu majusculă), „sinucigaş”, „epileptic”, „coşmar”, „nitroglicerină”, „aragazul vechi din beci”, „boschetar”, „sens giratoriu”, „sadic”, „monştri”, „kim basinger” (cu minuscule), „tokio” (cu minusculă), „dumnezeu” (cu minusculă!), „excitare” (sexuală – n.s.), „BMW”, „facebook”, „țigară”, „chiloți”, „sex prin telefon”, „playlist”, „6,7 pe Richter”, „urma sexului meu imprimată pe cearceaf”, „laptopuri fierbinți”, „horcăit”, „mutant”, „greața intră prin perete”, „funcționar public”, „schizoid”, „sanatoriu”, „fibrilații”, „ghena blocului”, „masturbare on line”, „făt bleg”, „păpuşi lipsite de sex”, „pădure radioactivă”.

Cuvinte şi expresii generatoare de emoții profunde, nu-i aşa? Constituie doar o modestă parte din cuvintele şi expresiile folosite în poezia contemporană. Le-am extras din câteva „opere literare” premiate la unele concursuri (importante!) de poezie şi proză desfăşurate în cursul anului 2015, inclusiv din „poezii” laureate cu Marele premiu sau cu Premiul întâi.

Se vede cu ochiul liber că unii dintre poeții şi prozatorii ce recurg la astfel de „metafore” au talent. Dar vai de emanațiile lor literare! Jale! Unde ați întâlnit, în marile opere ale literaturii, asemenea inepții? Îmi iubesc toți semenii, iar pe poeți îi iubesc ceva mai mult, şi de aceea mă doare cumplit când observ cum harul poetic se risipeşte irecuperabil în creații groteşti, lipsite nu doar de valoare estetică, ci de orice fel de valoare. Scriam într-un editorial anterior că sunt benefice concursurile de poezie şi de proză pentru că stimulează creația artistică şi sporesc calitatea acesteia. Există poezii mai reuşite şi poezii mai puțin reuşite, în funcție de „numărul” talanților, de „calitatea” inspirației şi de „cantitatea” transpirației. Dar nu înțeleg cum poți să numeşti „creație artistică” aşa ceva? Cum poți să publici aşa ceva? Cum poți să premiezi aşa ceva? Asta înseamnă că stimulezi prostia.

Iar specialiştii (directori de instituții culturale, redactori de reviste, administratori de site-uri literare, critici de artă, organizatori de festivaluri şi concursuri de creație artistică, jurați) care promovează asemenea elucubrații sunt direct răspunzători de starea mizerabilă în care se află o parte însemnată a literaturii române contemporane şi de „trend”-ul ei spre fundul prăpastiei. Cine sunteți voi, cei ce vă autointitulați „oameni de cultură” şi promovați antitalentul, non-valoarea, mizeria morală? De unde ați apărut, ca să distrugeți ce a mai rămas bun în Cultura română? Sunt de acord să promovăm prin orice mijloace talentul, dar numai talentul folosit cu rost şi cu rânduială. Dacă n-ar fi încurajate inepțiile, autorii talentați şi-ar schimba sensul de mers spre literatura autentică, frumoasă cu adevărat.

Mi s-a spus, acum un an şi ceva, când am început să particip mai intens, ca poet şi publicist, la viața culturală din România, că în citadela artei există „găşti de cartier” şi că pe la concursuri premiile se dau, cu unele excepții, în interiorul găştilor sau între găşti conivente, pe pile, pe „Sexy” (am văzut în nişte reviste literare fotografiile unor premiante - foarte frumoase, recunosc!), pe nepotism, pe şpagă. Atunci n-am vrut să cred aşa ceva, dar dovezile au apărut una după alta şi în final m-am văzut obligat să accept că lucrurile stau întocmai.

Mergeam pe mâna lui Dostoievski, cel care, prin glasul prințului Mîşkin, spune că frumusețea va salva lumea, şi credeam că poezia va fi una dintre bărcile de salvare, dar… vai! Ca din toate domeniile societății româneşti, şi din Cultura postmodernă (dacă se mai poate numi cultură) valoarea autentică este ejectată fără jenă, prin toate resorturile corupției morale generalizate.

Durerea e cu atât mai mare cu cât sunt conştient că dispunem de numeroase valori autentice: am citit poezii şi texte de proză bune şi foarte bune, care au participat la concursuri fără să primească nici măcar o simplă mențiune. Acum îmi explic mai bine de ce valorile culturii româneşti sunt recunoscute mai întâi în afara granițelor țării şi abia după aceea, de voie, de nevoie, şi în interiorul lor.

Se ştie că diferența dintre modernism şi postmodernism constă în faptul că modernismul ignoră tradiția, pe când postmodernismul o neagă de-a dreptul. Se observă însă mai puțin că între cele două curente există şi o asemănare esențială: ambele sunt trepte ale depărtării omului de Dumnezeu (adică de bine, de adevăr, de dreptate, de frumusețe, de bucurie).

Desigur că o anumită parte a culturii contemporane rămâne totuşi cultură, în sensul ei clasic, consacrat. Însă, generic vorbind, pot să afirm că arta contemporană (dacă se mai poate numi artă) o luat-o razna rău de tot, a devenit „sexy”, „hologramă”, „extraterestră”, „schizoidă”, „de coşmar”, „sinucigaşă”. E o dovadă clară că Nietzsche avusese, în felul lui, dreptate, când a strigat, la sfârşit de secol XIX, prin glasul unui personaj de-al său: „Dumnezeu a murit!”. Într-adevăr, credința în bine, în adevăr, în frumos, în dreptate s-a veştejit în sufletele majorității oamenilor actuali. De ce ar face excepție poeții, scriitorii, muzicienii, pictorii, sculptorii, arhitecții, regizorii, actorii? Cu adâncă durere îmi aduc aminte de cuvintele lui Petre Țuțea: „Omul actual e stupid şi inform, amestec de veselie infantilă şi tristețe de animal bolnav”. Cu aceeaşi adâncă durere constat şi eu că intelectualul român de azi (inclusiv artistul) a devenit un maimuțoi darwinist constipat ce stă cu spatele la Biserica strămoşească şi cu gura căscată la tot ceea ce vine din occident.

Un astfel de intelectual, tânăr, cu har poetic (ştiu) şi cu bune intenții (cred) mi-a spus că am talent de poet, dar sunt depăşit, demodat, ca şi… Coşbuc (sic!). Habar n-avea ce compliment mi-a făcut! O duduie de pe un site literar, care chiar are anumite calități de critic literar, mi-a explicat că „orice avansează în lumea aceasta, se rafinează, chiar şi poezia”. „De ce să ne raportăm la autori de acum 100 sau 150 de ani?” se întreba stimabila doamnă. Oamenii ăştia, de altfel inițiați în genul liric, îi consideră desueți pe Eminescu, Verlaine, Minulescu, Esenin, Arghezi, Tagore! Vă dați seama unde ne aflăm? Vă dați seama care e gândirea artistului, a criticului contemporan? Ei consideră depăşită până şi generația lui Arghezi, care din „bube, mucigaiuri şi noroi”

3

creea „frumuseți şi prețuri noi”, motiv pentru care procedează invers: Sub masca „Art pour l’art”, căutând originalitatea cu orice preț, pentru a se afirma cât mai repede, din frumusețe crează mizerie. Foarte conştienți de faptul că au intrat într-un nou secol, artiştii de la începutul secolului XX au căutat, mai presus de orice, să fie moderni şi originali. În aceste condiții „schimbarea devine adevărata forță motrice; inovația, scopul fundamental. Câțiva artişti ajung până la a-şi antedata lucrările pentru a le face să pară mai originale”- arată criticul de artă britanic Mary Hollingsworth. Se vede bine că istoria se repetă şi la debut de secol XXI. Dar să sacrificăm frumusețea pentru originalitate, pentru a epata, pentru a ne evidenția repede şi facil, pentru a ne satisface egocentrismul? Hmm... Artişti ca Pablo Picasso au constituit o modă culturală, care nu s-a remarcat atât prin valoare artei, cât mai ales prin originalitate. Ca şi în filozofie, în artă se căuta, cu orice preț, originalitatea. Din cauza unui complex de împrejurări favorabil (noutate absolută, şocare, publicitate, teribilism, snobism, prostie) Picasso şi alți reprezentanți ai unor curente precum suprarealismul, dadaismul, expresionismul, cubismul ori Pop Art au devenit celebri. Operele lor „artistice” se vând şi astăzi la prețuri exorbitante. Picasso însuşi a recunoscut, la un moment dat, într-o exclamație care a cam fost uitată: „I-am păcălit pe toți şi m-am ales cu o mulțime de bani !” Eu unul, ca un perimat ce sunt, n-am înțeles niciodată mâzgălelile lui Picasso. Fereşte-mă, Doamne, să le înțeleg. Păi, dacă le pui lângă „Gioconda” pe „Domnişoarele din Avignon”, Gioconda face infarct de groază.

Fraților, odată cu curentele astea a început să fie promovată subcultura şi mai apoi anticultura! Vreți dovada? Iat-o: Se vede cu ochiul liber că din asemenea curente s-au inspirat „marii scriitori” de mai târziu, precum Dan Brown, Joanne K. Rowling, Paolo Coelho, Sandra Brown şi Danielle Steel, care, dacă în loc să se apuce de scris, s-ar fi apucat să facă „sex prin telefon” sau „masturbare on line” (iertați-mă, am folosit două expresii din poezia contemporană premiată), ar fi fost acum mult mai aproape de Dumnezeu. Bietul cititor contemporan, intelectual sau nu, i-a aruncat la coşul de gunoi pe Homer, pe Dante, pe Cervantes, pe Shakespeare, pe Balzac, pe Dostoievski, pe Eminescu şi, ca să fie în „trend”, s-a apucat să citească marfă „cool” de genul „Codul lui da Vinci”, „Harry Potter”, „Alchimistul”.

Eugen Lovinescu afirma sus şi tare că “orice operă de artă e morală”. I. Al. Brătescu-Voineşti subinia şi el că „în arta autentică şi în cultură, în general, nu pot să încapă viciul, inesteticul, vulgarul, scandalosul. Arta are menirea de a purifica omul şi de a-l apropia de Dumnezeu, nicidecum de a-l nimici în bezna animalității”. Or fi depăşiți şi Lovinescu şi Brătescu-Voineşti?

A propos, pe la mijlocul unei piese de (hai să-i zicem, totuşi, teatru), care se juca într-o sală de spectacole din Arad prin 2014, un actor s-a dezbrăcat complet gol şi a pronunțat o replică vulgară (era, nu-i aşa, un actor deschis spre noutate, care juca într-o piesă postmodernă, pusă în scenă de un regizor, nu-i aşa, adaptat vremurilor, după un scenariu al unui scriitor aflat la modă). În acel moment o bătrânică (demodată şi decrepită, probabil), animată de Sfântul Duh (demodat şi decrepit şi el, nu?) sa ridicat în picioare şi a spus cu glas tare: „RUŞINE SĂ VĂ FIE!”, apoi a părăsit sala, trântind uşa cu un gest asemănător celui cu care Iisus dărâmase tarabele schimbătorilor de bani din Templul din Ierusalim. Într-un interviu pe care l-a acordat ziarului „Adevărul” în vara anului 2015, artistul nostru emerit Marin Moraru răspundea astfel la întrebarea de ce nu mai joacă în filme: „Ce să fac? Cu beep-uri d-astea de nu te mai saturi de ele: <<’te-n gură, ‘te-n nară, ‘te-n suflet>> şi alte lumânări... Asta este oribil, aşa ceva nu se poate! Ei cred că sunt <<reali>>, că sunt normali, că asta-i realitatea. Cum pot eu să mă duc să fac aşa ceva? Cum pot eu să deschid gura să zic <<’te-n nară>>? Spune-mi şi mie. Toate filmele româneşti fără asta nu există. D-asta nu mă duc la film. Nu se poate aşa ceva...” Întrebat fiind de ce nu se mai duce nici măcar la teatru, artistul a răspuns: „Pentru că văd urâțenii, trebuie să le spun ce am văzut şi nu pot să-i mint. De obicei le spun că am alte chestii de făcut”. O fi depăşit şi Marin Moraru? Într-un studiu temeinic documentat privind „STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI”, Al. Florin Țene constată apariția unui nou curent literar, pe care îl denumeşte „proglobmodern” şi care constituie o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, „cu încercarea de a înlătura mâzga postmodernismului opzecist al cărui poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare”. Exegetul constată, cu obiectivitate, următoarele: „Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare – colocvialitatea ironică, folosind semnele de punctuație nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demențializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, obsesii viscerale, autoexecuțiile eului şi simțiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeți care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii: ei susțin că toți poeții care nu se supun imperativului scriiturii sunt considerați păşunişti şi tradiționalişti”. Într-un eseu publicat pe site-ul „Confluențe literare” (Ediția nr.1794 din 29 noiembrie 2015) şi intitulat „AFLAREA ÎN TREABĂ, O CONSTANTĂ A MAJORITĂȚII CĂRȚILOR LANSATE, George Petrovai, un alt critic pe care îl simt (şi din alte lecturi) apropiat de sufletul meu şi totodată de esența Culturii româneşti autentice, continuă ideea domnului Țene, arătând că „Din nefericire pentru actul creator, arta zilelor noastre (cu postmodernismul în frunte) îşi permite atari lejerități în concepție şi scriere (rare înfiorări estetice, dar nici vorbă de idei călăuzitoare sau de un minim respect pentru gramatică, peste tot în arta contemporană compozițiile fiind deschise oricărei interpretări, ceea ce la limită se cheamă nici una!), încât nu se mai pune problema raportului logic dintre formă şi conținut, respectiv dintre jocul imaginației şi discernământul critic, ci cea a unui dadaism cuprins de pandalii, în care orice este îngăduit şi nimic nu este cert: Este îngăduit să faci din poezie un eseu aproximativ şi în eseul fără cap şi fără coadă să aşezi forme lirice niciodată finalizate, este îngăduit să scrii toate numele proprii cu literă mică şi să le pretinzi elevilor ortografierea corectă, după cum îți este îngăduit ție, profesorul de limba română, să scrii <<dintro dată>>, iar ca poet (tot mai mulți dintre asemenea dascăli se pretind poeți) să construieşti imagini cu adevărat vrednice de cacademicianul-poiet A. Toma, cel care scria la vremea lui: <<Câine rău, nu intrați! Ba intrați şi-n cap îi dați...>>” Adresânduse multora dintre tinerii poeți şi prozatori contemporani (unii talentați, alții din start ratați), care doresc să urce în fugă şi cu orice preț treptele afirmării artistice şi să facă bani frumoşi din propriile „best-seller-uri”, în acelaşi articol George Petrovai le arată acestora, cu degetul, obrazul: „Cei mai mulți dintre artiştii de geniu ai omenirii (François Villon, Cervantes, Vincent van Gogh, F.M. Dostoievski, Eminescu, Franz Kafka etc.) au avut de luptat toată viața cu sărăcia. Ba mai mult, despre Kafka – artistul situat aproape de noi şi neînțeles de contemporani – se ştie cu certitudine că şi-a tipărit pe banii lui şi în tiraje de ordinul sutelor câteva dintre cărțile devenite referențiale în literatura universală după moartea sa”.

4

Voichița Tulcan Macovei arată, într-un articol publicat la 2 martie 2016 pe STARPRESS (valcea-turism): „Din păcate, multe din cenaclurile apărute în timpurile noi, cuprinzând tineri sau vârstnici deschiși spre nou, interesați de tot ceea ce <<poate deveni posibil>> inclusiv în creație, s-au axat, aproape în exclusivitate, pe fenomenul postmodernist, oglindind <<timpul libertăților>> în care scriitorul poate şi chiar <<trebuie să facă>> tot ceea ce-și dorește. Scriitori hotărâți să respingă orice normă, să iasă, așadar, întru totul, din orice tip de normalitate. Arta, literatura, devenea un joc cu orice fel de convenție, opera literară devenea <<un text>> ce permitea intertextualitatea, parodierea, ironizarea, libertatea mergând, cum avea să stipuleze teoreticianul curentului, Mircea Cărtărescu, până la <<decanonizare, fărâmițare, hibridizare>>”. Într-adevăr, „marele scriitor român contemporan”, aflat pe valul care, cică, ar duce spre premiul „Nobel”, explică, apreciază şi laudă fanteziile oligofrene, pornografice şi scârboase ale curentului anticultural şi anticreştin aflat la modă acum, la început de secol XXI: „Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derâdere, fantazează. Nu există pentru el valoare stabilă și inatacabilă”. (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc”, București, Humanitas, 1999, p.101). Şi totuşi, trebuie să admit că, de fapt, cultura unei patrii este chipul acelei patrii. Iar postmodernismul redă fidel fața patriei române din vremurile noastre, cu foarte multe suflete aride şi pustii (pe care eu le-am numit „populația României”. Dar în acest moment de marasm vine să mă încurajeze olteanul meu drag Tudor Vladimirescu, reamintindu-mi că „Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Altfel spus, patria română nu este populația, ci poporul (adică turma cea mică a păstorului Hristos, care a rămas fidelă credinței noastre strămoşeşti, ortodoxe, culturii şi Limbii Române născute şi crescute între zidurile mănăstirilor şi bisericilor, călăuzitoare de-a lungul vremii spre bine, spre frumos, spre adevăr, într-un cuvânt – spre Dumnezeul cel Adevărat). Înainte de final, nu pot să nu redau frumoasele cuvinte ale domnului Calotescu Tudor Gheorghe: „Poezia (a se citi arta, în general – n.s.) trebuie să facă frumosul şi mai frumos, poezia trebuie sã îndulcească amarul, să amorțească dorul, să întâmpine iubirea. Poezia nu e despre cum <<să-ți bagi ceva în ea de viață>>. Nici măcar despre cum să te îmbeți ca să nu mai simți viața. Poezia nu trebuie să goleascã sufletele. Poezia trebuie să vindece. Nu să deschidă bubele puroiate ale orgoliului nostru! Şi, cum bine spune confratele nostru într-ale poeziei, Adrian Suciu, <<poezia e atunci când e>> şi niciodată altfel. Restul sunt doar cuvinte fachiruite, strâmbe, aduse de spate, cu capul spart şi ochii scoşi. Cât să-mi trezeascã un fior pe şira spinării. Ca atunci când vezi un ied cu gâtul tăiat, țipând ca un copil”. („POEZIA TREBUIE SĂ VINDECE SUFLETE” - site-ul „Dialoguri culturale”, 9 ianuarie 2016, rubrica de „Caligrafii”) Dar cred că am uitat să spun câte ceva despre trei dintre cele şapte arte. Mda... Să vedem: muzica noastră contemporană: manelism, hip-hop-ims, dubstep-ism, rock agresiv, play-back - emoție egal zero; sculptura contemporană: batjocorire inexorabilă a pietrei, a marmurei, a lemnului, a bronzului - sensibilitate egal zero; arhitectura contemporană: zgârie-nori, forme groteşti, fierbeton, termopane - estetică egal zero.

X Cu siguranță, Cultura română este şi va rămâne patria creştină a cuvintelor latino-slavone, a doinelor şi horelor coborâte din veşnicie, a culorilor, a formelor, a gesturilor morale şi estetice, a lacrimilor sincere de jale şi de bucurie, cu origini ancestrale sănătoase, cu piscuri înalte şi prăpăstii adânci şi având capitala Eminescu. În ea nu-şi vor putea face loc niciodată emanațiile vulgare, schizoide, mizerabile ale unor bieți diletanți ce fac risipă de cerneală sau, mă rog, de tastatură, numai de dragul de-a colecționa diplome, de a-şi vedea numele şi aberațiile „literare” prin revistuțe „de cultură”, de a bea şampanie pe la festivaluri de artă şi de a da interviuri pe cine-ştie-ce canale regionale de televiziune, care oricum mustesc de sub- şi de anti-cultură. Pentru că, la urma urmei, orice s-ar spune, cultura fără Dumnezeu nu-i decât un ziar bun de împachetat brânză.

Câtă vreme mai există artişti talentați, sinceri şi nedispuşi la compromisuri (care, ca şi Eminescu de pildă, nu prea iau premii pe la concursuri sau pur şi simplu au renunțat să mai participe la ele), câtă vreme mai există exegeți (prea puțin băgați în seamă de contemporanii lor) precum domnii Al. Florin Țene, George Petrovai, Voichița Tulcan Macovei, Calotescu Tudor Gheorghe, rămân optimist în ceea ce priveşte viitorul Culturii noastre naționale. Încăpățânându-mă să rămân „depăşit”, „demodat”, am ales ca şi de acum înainte să mă lupt cu urâțenia acestor tulburi ani, din micul meu colț de veşnicie, unde am onoarea să stau la masă cu alți desueți, vetuşti, demodați, precum Coşbuc, Eugen Lovinescu, Brătescu-Voineşti, Marin Moraru, bătrânica de la teatru şi cu exegeții amintiți mai sus, masă la care vorbim toți cu admirație despre Ovidiu, Shakespeare, Eminescu şi la care compun versuri folosind în continuare „clişee expirate”, precum: „flori”, „vise frumoase”, „dor”, „credință”, doină”, „nădejde”, „gingăşie”, „grație”, „tandrețe”, „privighetori”, „rămurele”, „Dumnezeu” (cu majusculă), „oameni”, „lacrimă”, „răsărit”, „asfințit”, „Ştefan cel Mare” (cu majuscule), „Cozia” (cu majusculă), „bucurie”, „primăvară”, „copii”, „pace”, „lumină lină”, „îngeri”, „fericire”, „porumbei”, „mângâiere”, „cântec”, „fluturi”, „zefir”, „zbor”, „surâs”, „dragoste”.

POST SCRIPTUM: ATENȚIE! Urmează un joc de cuvinte care ar putea avea un puternic impact emoțional asupra cititorilor!

Este vorba de concluzia editorialului de față: Cu excepțiile de rigoare, cele şapte arte contemporane constituie tot atâtea zerouri mari şi perfect rotunde. Am putea adăuga la ele pe cel de-al optulea mare şi perfect rotund zero, care exprimă valoarea curentului artistic denumit postmodernism. Prin urmare, cei opt de zero reprezintă cele opt roate de la cele două remorci cu care vor fi transportate la groapa de gunoi a istoriei rebuturile culturii române contemporane. Cele două remorci vor fi tractate de către onorabilul şi puternicul tractor denumit „Timp” (care este cel mai impasibil şi mai inatacabil critic de artă al tuturor timpurilor). Acest tractor, denumit aşadar „Timp”, va fi condus, în trei schimburi, de către trei muncitori calificați, pe nume Eminescu Mihai, Caragiale Ion Luca şi Slavici Ioan, care au lucrat un timp la ziarul „Timpul”, unde au căpătat experiență în separarea, îndepărtarea şi topirea deşeurilor culturale din toate timpurile.

5

Am însă şi o veste bună: Dragi artişti contemporani, încă mai aveți timp să vă întoarceți în timp la timpurile în care erau încurajate, promovate şi stimate valorile perene ale umanității (peren însemnând un timp foarte îndelungat, uneori identificabil cu Veşnicia).

Vă aşteptăm cu dragoste şi cu răbdare.

Eseu Negru pe Albl Eminescu, supus recuperării proletcultiste - anul 1950 Ovidiu-Cristian Dinică Informațiile necesare alcătuirii acestui articol au la bază colecția revistei Viața Românească și se referă la anul 1950.

Deceniul al cincilea din secolul al XIX-lea este caracterizat prin stagnarea literaturii române sub impulsul curentului proletcultist. În această perioadă, tonul realității socialiste fiind impus autoritar prin doctrina ideologică socialistă, care avea ca obiect principal omul nou, amorf, lipsit de sentimente, dar puternic încărcat revoluționar . În scopul transformării radicale a conștiințelor, un rol important revenea culturii, artei, care trebuia remodelată în deplin acord cu voința maselor populare supuse ideologic. În 1948 se constituia Uniunea Scriitorilor, pentru a efectua un control eficient asupra vieții literare și a jalona noile orientări ideologice. În 04. 08. 1949, ziarul Scânteia, oficiosul Partidului muncitoresc român anunța acțiunea de reconsiderare a literaturii, a clasicilor noștri astfel: Nimic din ceea ce a fost sănătos în trecut, nimic din ceea ce poate fi de folos luptei pe care o duce astăzi poporul nostru, nu se cade să rămână pradă uitării. Să dăm un puternic și neîntrerupt avânt operei patriotice de scoatere la lumină a culturii progresiste din trecut, pentru a face din ea parte integrantă a culturii noi, socialiste, sub conducerea Partidului.

Anul 1950 marca centenarul nașterii lui M. Eminescu, ocazie care trebuia folosită pentru penetrarea în rândul maselor a principiilor considerate progresiste de către doctrina de partid. Metoda preconizată era substituirea criteriilor de adevăr și respect pentru cultură cu învățătura marxist-leninistă, studiind totul în spirit partinic.

Astfel, se propunea ca trecutul să fie acceptat parțial şi preluat în spirit critic. Eminescu era respectat pentru poemul Împărat şi Proletar iar restul operei sale, adânc reanalizată, pentru a primi spirit novator şi prelucrată popular. Se promova puternic poetul Dumitru Teodor Neculuță, 1859-1904, precursor al proletcultismului, pentru activitatea sa revoluționară, căruia i s-a acordat calitatea de membru post mortem al Academiei Române în, 1948. Ion Vitner îl numea pe Eminescu drept Poetul culorilor sumbre, considerându-l nebun şi exponentul marii boierimi cu tendințe retrograde, intelectual în derută. In vâltoarea acelor ani şi de înlocuire a valorilor, Ion Vitner, un modest critic avea să-l înlocuiască la catedră pe G. Călinescu. Lui G. Călinescu, exegetul care îl consideră, în tonul epocii, pe Eminescu “Un propagandist de serviciu”, Eugen Campus, în articolul Din Problemele Reconsiderării Clasicilor Noştri, după ce recunoaşte afilierea criticului la ideile socialiste, îi reproşează influența ideologiei burgheze în opera sa. Este puternic criticat şi Mircea Eliade pentru că îl citează pe Mihai Eminescu şi deranjează jocul agramat pe care clasa politică a vremii încearcă să-l facă. În acei ani, Eminescu trebuia să fie folosit ca exponent al ideilor socialiste, recunoașterea formării sale sub influența filozofiei germane fiindu-i refuzată. Tudor Vianu, răspunzând anchetei revistei Flacăra în Ianuarie 1948, la Perspective pentru Reconsiderarea lui Eminescu scria: "Trebuie arătat că, prin elementele puterii sale, prin atâtea din temele şi procedeele, prin întregul lui mesaj liric, Eminescu aparține literaturii lumii, fiind ultimul mare romantic european".

Acest punct de vedere a fost considerat de critica proletcultistă ca burghez retrograd. Eminescu, în conformitare cu criteriul oficial pentru deceniul al cincilea, avea voie să fie considerat un revoltat „din perspectiva prezentului, pentru a desluşi mai bine trecutul, privind lucrurile din punct de vedere marxist-leninist de pe pozițiile avansate ale clasei muncitoare, pentru înțelegerea confuziilor ideologice la majoritatea operelor sale, care au fost scrise într-o vreme în care gradul de dezvoltare al mişcării muncitoreşti era încă departe de cel de astăzi”, susținea acelaşi redactor Eugen Campus de la Viața Românească în nr.

7 din 1950. Ca principiu metodologic în epocă, pentru receptarea creației lui Eminescu se propunea reconsiderarea trecutului progresist, chiar confecționarea lui, dacă este cazul, şi negarea gradului de alcătuire sănătoasă a operei poetului, aceasta fiind proclamată în majoritate cu caracter burghezo-moşieresc, contestând influența filozofiei germane în creația sa. Contestarea surselor de inspirație puteau minimiza rolul poetului în epocă şi încadrarea sa într-un curent literar, izvoarele acceptate puteau proveni doar din mediul proletar. Exacerbată a fost necesitatea perceperii lui Eminescu drept un produs al clasei proletare, dar acest lucru se justifică prin necesitatea creării influenței la nivelul larg al maselor proletare în epocă. în 1950 apare un volum de poezii Eminescu, având prefață de N. Moraru la editura EPLA. Atitudinea lui Eminescu este percepută, citez: „ca a unui revoltat, spiritul său nu cunoaşte legile de dezvoltare ale societății şi deci a drumului de urmat, ci numai ura poetului împotriva claselor exploatatoare, poetul a prețuit confuziile ideologice, înfrângerile sale, alunecări în şovinism şi pesimism, noi situându-ne pe poziția clasei muncitoare, apreciem revolta sa contra exploatatorilor, patriotismul său” - închei citatul din acelaşi redactor Eugen Campus. În 1997, în revista Minimum din Tel Aviv, Eugen Campus declara: „Pe vremuri, am fost redactor la secția de critică a Vieții Româneşti. Nu sunt deloc mândru de activitatea mea în acea epocă. Dimpotrivă. Atras de idealul ajutorării celor obijduiți, m-am lăsat influențat de proletcultism, străduindu-mă să fac totuşi critică obiectivă. Conştient de păcatele scrisului meu în epoca respectivă, mă consolez oarecum cu faptul că am refuzat cu îndârjire să devin membru al partidului comunist, ceea ce era destul de riscant.”

6

Opera lui Eminescu a dăinuit şi va dăinui dincolo de influențele politice ale unei epoci trecătoare. Această perioadă rece a anilor '50 în literatura română a evoluat după deschiderea adusă de sfârşitul lui Stalin. În 1956, apare primul volum de poezii de Nicolae Labiş. În 1960, începe epoca modernă în poezia română, cu volumul Sensul Iubirii de Nichita Stănescu.

Dor de Basarabia Negru pe Albl Românii basarabeni între geopolitică și identitate.

Anastasia Moldovanu Aș dori să fac imposibilul, să șterg cu buretele tot ce se scrie și se spune despre acești oameni – de bine sau de rău – și să rămânem singuri în fața adevărului adevărat, să avem tăria să ne privim în ochi unii pe alții. Poate doar în așa fel vom afla cu adevărat ce fel de specie umană suntem și de unde am apărut. Sau altfel spus: - În ce constă esența tragismului basarabean? E un strigăt al existenței și al neputinței în fața unei realități, intenționat supusă perversității. Izvorul acestui fenomen ar trebui căutat în trecutul de cel puțin a două secole, dar și mai precis ar fi să ne coborâm prin evul mediu, atunci când înrâurirea binefăcătoare și influența spirituală a altor popoare s-a perpetuat și în epoca de tranziție de la feudalism la capitalism. De această influență n-au fost privați nici frații noștri vecini și nici alte popoare din regiune, însă până la urmă ei au reușit să se instaleze în matca normalității, având în prezent o realitate concret determinată. Noi însă, deși suntem acasă, în teritoriu legitim, rămas de la predecesorii noștri străbuni, parcă nu am avea dreptul la o realitate normală. În lupta de eliberare națională a popoarelor europene de sub jugul Imperiului Otoman, un rol important l-a avut Rusia, care a dus o serie de războaie cu această forță de temut. La momentul apariției Rusiei ca forță influentă în Europa Răsăriteană încă în sec. al XI-lea, ea era deja cunoscută prin lupta împotriva ocupației tătarilor, ”Hoarda de Aur”. În sec. al XVlea, Moscova avansează ca metropolă culturală pe continent, devenind o a treia Romă, deoarece era succesorul final al Imperiului Roman și al Imperiului Bizantin. Secolele al XVIlea şi al XVII-lea reprezintă perioada în care istoria poporului rus este cunoscută ca centru important al luptei pentru independență, iar începutul sec. al XVIII-lea, datorită reformelor lui Petru I, este caracterizat prin începerea „europenizării”, dar și prin întărirea Rusiei Țariste în partea de sud-est a Europei, devenind astfel, în secolul al XIX-lea, o putere regională. Atât Rusia, cât și conexiunile racordate mai devreme la elementele civilizației şi mentalității moderne, relațiile strânse cu Italia și Austria, au avut o importanță incontestabilă pentru populația principatelor din Moldova și Muntenia. Așezarea geografică a teritoriului dintre Prut și Nistru a adus ghinion mai în toate timpurile, transformând populația băștinașă în una expusă, lovită și vulnerabilă la cele mai decisive momente ale istoriei. În această ordine de idei, uneori e firesc să reamintim că la 1812 Rusia și-a dorit nu numai Basarabia, ci toată Moldova de până la Carpați. Apoi Moldova până la Siret. În cele din urmă, s-a mulțumit cu teritoriul dintre Prut și Nistru și a fost o pradă nesperată în preajma invaziei napoleoniene. Ne dăm bine seama că puteau fi niște posibilități care ne-au trecut precum glonțul pe lângă ureche, puțin a lipsit ca România să nu fie în forma ei actuală, ci să aibă o suprafață de două ori mai mică sau să nu existe deloc, iar poporul român să rămână unul dezmembrat, lipsit de propria-i statalitate. Au trecut mai bine de două secole de când românii basarabeni, asemeni unei hrinci de pîine, au fost tăiați cu lama cuțitului de la habitatul său de jure et facto. Cât n-am vrea s-o recunoaștem, dar în acest răstimp, aici, practic, s-a format o nouă populație, modificată identitar, conformându-se realității care a persistat. Aceasta alimentează faptul că, în prezent, societatea moldovenească este separată în două tabere beligerante ireconciliabile, care nu doar că nu se suprapun, ci alcătuiesc însăşi esența conflictului ideologic, identitar şi etnolingvistic. Ca și acum două sute de ani de la ocupația rusească, Basarabia era privită diferit de adepții sau oponenții acelei guvernări. Despre aceasta putem să judecăm și din surse, cuvenite să le apreciem ca veridice, din motivul că ar fi neapartenente la ceva sau cineva, povestite din tată în fiu sau scrise în calitate de memorii, observații și însemnări din timpul călătoriilor. Dar și aici mai este un moment necesar de comentat, și anume despre autor, care din clipa când s-a decis să-și împărtășescă gândurile sau emoțiile, desigur va fi mai atent la detalii care i-au fost mai aproape percepției sale. Un rol important aici este factorul limbii vorbite. Publicistul basarabean Pavel Crușeveanu (în l. rusă Павел Александрович Крушеван), a editat la 1903 lucrarea Bessarabia, una dintre cele mai luminoase cărți depre Basarabia.

A fost jurnalist, publicist și politician rus de origine română. Însă la 1886, într-un capitol din lucrarea sa „Что такое Россия? Путевые заметки” (”Ce este Rusia? Însemnări din călătorie”) scria următoarele... "Basarabia este alipită la Rusia de optzeci și șase de ani. Ciudat, dar, dintre toate granițele periferice, aceasta este aproape singura care n-a costat poporul rus nicio picătură de sânge ( mă refer la momentul aderării sale, fără a atinge acea parte a Basarabiei, care i-a fost luată Rusiei, și apoi recucerită ). Și, în toți acești optzeci de ani, basarabenii moldoveni nu au prezentat nicio ostilitate sau tendințe separatiste, chiar și în momentele dificile pentru Rusia, ca anii 1853-1885". Prin aceste rânduri se subînțelege că autorul a dorit să-și exprime gândul că basarabenii sunt gata să se sacrifice pe altarul rusificării și nicăieri nu scoate în vileag faptul istoric că moldovenii despre care scrie sunt români basarabeni. În acea vreme, autorul, fiind de orientare extremă-dreaptă, era colaborator la tenebroasa instituție țaristă de spionaj și diversiune Ohrana, care dirija din umbră organizația monarhistă extremistă și xenofobă ”Sutele negre”, participând activ la acțiunile de masacrare, comandate de politica țaristă. Interesant însă, este faptul că, la 1862, la

7

solicitarea guvernării țariste a raportului-statistic despre Basarabia, alți cercetători istorici ruși ca A. Zaşciuk și A. Iațemirskii, care s-au preocupat de studiul istoriei, demografiei și climei din Basarabia, caracterizându-i pe moldoveni, afirmau în raport: "... Însăși denumirea 《rumâni》 (râmleni), păstrată de neamul moldovenilor, ne dă motiv să considerăm că ei sunt de provenire occidentală". Pe de altă parte, un alt publicist moldovean, Zamfir C. Arbure, cam în aceeași perioadă de timp, în lucrarea sa Basarabia, în secolul al XIX-lea, Buc. 1898, ne relatează "...De gradul de instruire a populației depindea şi rezistența în fața rusificării, de aceea ruşii au suprimat prin toate metodele şcoala românească din Basarabia Țaristă..." Până la anexarea la Imperiul Rus, Basarabia luase parte egală la dezvoltarea culturală românească, iar contribuția Basarabiei în această perioadă era astfel sintetizată și de marele istoric Ştefan Ciobanu: „Provincia dintre Prut şi Nistru l-a dat pe Alexandru Lăpuşneanu, iar lui Dimitrie Cantemir îi plăcea să-şi tragă originea din mârzacii Cantemir din Bugeacul Basarabiei. Marele cărturar al vechimei, Miron Costin, a fost pârcălab de Hotin, iar Vasile Alecsandri a avut un înaintaş care ar fi fost vameş la Tighina... Originea familiei scriitorilor Văcăreşti din Muntenia este în ținutul Sorocei. Din Basarabia se trage şi familia marelui Mihail Kogălniceanu.”

După răpirea rusească din 1812 însă, firul acestor legături a fost rupt şi Basarabia s-a pomenit izolată în mijlocul torentului rusificator. S-a văzut că ruşii nu aveau niciun interes să ajute cultura poporului, cu atât mai puțin dacă ea se făcea în limba națională. De atunci basarabenii români au trecut prin mai multe regimuri de administrare, toate fiind diferite. Au cunoscut țari și regi, apoi pe tătuca Stalin și o întreagă pleiadă de conducători cu renume ai dictaturii, ca până la urmă să trăiască în cel mai "democrat" regim. Doar timp de 22 de ani basarabenii s-au simțit la ei acasă, pe timpul României Mari, după care a trebuit iarăși să revină în forță vechiul ”pericol românesc” pentru mai toți locuitorii din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Este lesne de înțeles de ce atunci, pentru mine spre exemplu, persista întrebarea frecventă, adresată bunicului meu referitor la timpul când i-a fost mai bine să trăiască – pe timpul rușilor sau al românilor? Răspunsul primit m-a lăsat fără răspuns, (evident, eu așteptam altceva) – "rușii mă duceau toată vara la săpat acopuri, [окопы = tranșee] iar de la români primeam bătaie" (spunea bunicul, unicul care s-a salvat de deportare, trăitor în trei din multiplele regimuri, născut la 1903 în cadrul Imperiului Țarist Rus).

Reproșul venea din partea lui taică-meu (n. 1923) – "primeai bătaie pentru că erai leneș la învățătură". Referitor la acest subiect, aș vrea să menționez că guvernul țarist promova o politică antinațională specială pentru acest teritoriu. Pe de o parte, exporta intens în Basarabia elementele străine, ”periculoase”, ”nesupuse”, care nu împărtășeau ideile de supunere față de țarul rus sau cultul religios impus de acesta, iar, pe de altă parte, le asigura legal existența din contul bunurilor imobiliare (pământul și alte facilități) ale băștinașilor. În rezultatul acestei strategii tendențioase, populația băștinașă a rămas devalizată și deznaționalizată, devenind mult neomogenă din punct de vedere etnic, lingvistic și cultural. Pentru basarabeni, pământul în acele condiții era unica șansă de a exista cumva, de aceea cartea, în percepția multora din ei, nu era în avantaj. Deși astăzi cu stupoare descoperim materiale inedite despre personalități basarabene din sec. al XVIII-lea - al XIX-lea, plecate pentru totdeauna de la vatră, afirmându-se glorios în toată lumea.

Lansarea RSSM (2 august 1940) a făcut mai apoi să ne punem mai multe întrebări ce vizează entitatea de basarabeni în cadrul legal, deoarece în hotarele ei au intrat teritoriile dintre Prut și Nistru, fără o parte de Hotin din nord și fără o parte din sud, fără Ismail și Cetatea Albă, dar a fost inclus teritoriul de peste Nistru, adică Transnistria, fără Basarabia Istorică. Basarabenii ar însemna, aşadar, că sunt astăzi numai cei ce s-au născut până în 1944 între Prut şi Nistru, în România Mare. "Basarabeni, 《adevărații basarabeni》, ar fi, aşa luând lucrurile, doar specia rară, în dispariție accelerată, a 《fericiților》 născuți în România Mare şi care trăiesc încă în R. Moldova, dar şi în România, Ucraina şi atâtea alte țări ale lumii, inclusiv în Germania, unde însuşi şeful statului este 《neamț basarabean》, după cum chiar domnia sa afirmă – se spune în volumul de memorii „Sub patru regimuri pe toate continentele", București, 2014, al distinsului Arhitect Doctor Alexandru Budişteanu, basarabean născut în RSSM. Autorul identifică cele patru regimuri în care, fie că a trebuit să trăiască, fie că a optat pentru unele din ele: regimul românesc, creştin, democratic şi național în perioada interbelică (1928-1940); regimul de ocupație sovietică despotic şi comunist (1940-1941); revenirea la un regim românesc în perioada 1941-1945, urmat de cel deal treilea regim, cel comunist românesc instaurat în 1945-1989, cel instaurat în 1989, autorul regăsindu-se în cel din urmă, nădăjduind să trăiască "într-o Românie păşită şi ispăşită pe drumul unei veritabile democrații creatoare şi decente". A. Budişteanu mai spune că, pentru mulți dintre basarabeni, ”destin basarabean” "înseamnă că te-ai născut într-o localitate, pe o stradă, într-o casă şi nu te-ai mutat nicăieri. Te-ai născut, de exemplu, cetățean al României Mari. Locuind exact în aceleaşi condiții, devii, peste noapte, cetățean sovietic. După un an de zile, redevii cetățean român. După trei ani de zile, locuind nemişcat tot acolo, devii din nou cetățean sovietic. După 47 de ani, şezând pe aceeaşi prispă, devii cetățean al Republicii Moldova". În volum, reflecțiile autorului invocă și despre cum se trăia în România interbelică, despre comportamentul sovieticilor în Basarabia ocupată, despre realitățile din România comunistă, despre studiile autorului la Moscova, unde s-a „adăpat" de la ştiința sovietică, despre cum a devenit arhitect şi urbanist român, ș.a. Un alt ghinion al basarabenilor este și acel fapt că, după căpătarea independenței, nu s-a urmat exemplul Țărilor Baltice care, odată cu implozia URSS în august 1991, au revenit la starea de normalitate, la situația lor antebelică de state independente. Pentru Moldova dintre Prut şi Nistru, normalitatea ar fi fost reunirea cu România, însă situația a fost de așa natură că s-a convenit la crearea unui al doilea stat românesc. Acest ghinion ne urmărește până în prezent, și după douăzeci şi cinci de ani de independență. Și mai mare ar fi dezastrul dacă, în condițiile de guvernare a unui așa zis guvern proeuropean, am nimeri iarăși sub administrația rusească. Exemplu elocvent este dezmembrarea Ukrainei.

Perspectiva edificării unui stat funcțional şi a unei societăți ce ar împărtăşi acelaşi set de valori şi repere comune este, practic, fără viitor astăzi în Republica Modova. În percepția comună despre situația la care s-a ajuns se stipulează că "în Republica Moldova există două „adevăruri”, aflate la extremități diferite, asupra aceloraşi evenimente istorice şi fenomene etnolingvistice". Iar acestea sunt manifestate cu pasiune, cu înverşunare chiar, devin elemente-cheie ale unor platforme politice care se alimentează reciproc, contestându-se una pe alta în avantajul ambelor părți şi în detrimentul societății. Cum este posibil să conviețuiești în condiții de normalitate într-o societate cu viziuni diametral opuse? După mai bine de un sfert de veac de polemici

8

aprinse şi de încercări temerare de a pune în practică una sau alta dintre versiunile celor două ideologii aflate în conflict, este vădit necesar să se tragă nişte concluzii. Deși în ultimul timp se observă o creștere până la 25% în rândurile populației spre tendința de unire cu Patria-mamă, totuși, majoritatea populației încă nu conștientizează efectul de pe urmă al acestui act, unic în felul său (căci alte opțiuni nu mai au românii basarabeni), întru ispășirea ca neam. Tendința de creștere spre unire se explică prin speranța că s-ar putea face mult mai mult pentru a elimina aceste confuzii de percepție dincoace de Prut. Una dintre sarcinile strategice în raport cu Republica Moldova ar trebui să fie tocmai înlăturarea oricăror speculații şi răstălmăciri pe marginea naturii relațiilor dintre cele două state românești. Altfel zis, Bucureştiul trebuie să-şi dorească să aibă o imagine la fel de bună şi la Chişinău, şi la Bălți, şi la Comrat, şi la Tiraspol pentru a determina apariția unor simpatii în mijlocul unor pături din ce în ce mai largi ale cetățenilor din Republica Moldova. Definiția juridică a unui stat atenționează calitatea lui ca instrument care trebuie să servească unor scopuri precise: binele cetățenilor săi. Însă cetățenii moldoveni pleacă, îndeosebi românii basarabeni, în fiecare zi de la unu până la zece persoane, ori despre acest fenomen al migrației, convingător și cum nu se mai poate mai veridic, ne vorbește solicitarea la cote mari a serviciilor consulare și a ambasadelor de pe teritoriul țării. Realitatea este de așa natură că Statul Republica Moldova devine unul eșuat, el nu mai este capabil să satisfacă bunăstarea poporului său, prin urmare el trebuie înlocuit. Limba, cultura, națiunea sunt semnificații și realități ce deschid frontierele.

Note: - Zamfir C. Arbure. Basarabia în secolul XIX, Chișinău 2001 - Iurie Colesnic. Chișinăul nostru necunoscut : [Pavel Crușeveanu]. – Chișinău, 2015

Studioul ”Moldova-Film”. Evoluția filmului documentar moldovenesc (1950-1990) Anastasia Moldovanu În anii regimului sovietic, despre arta și cultura Republicii Moldova de astăzi nu s-au scris prea multe lucrări ample.

Totuși, nu putem nega faptul că există istoriografia sovietico-moldovenească, în care sunt cercetate aspecte, fenomene, metodologie, dar mai toate sunt realizate din perspectiva principiilor și a directivelor centrale, în detrimentul dezastruos al elementului specific național. Evocarea problematicii, care în context temporal pare depășită, poate fi considerată ca un răspuns la aceste restanțe, dar și ca un răspuns obiectiv la întrebările ce apar la timpul prezent. Situația dată poate fi atribuită și domeniului cinematografie națională, considerată de admiratori și specialiști la modul general ca fiind cea de-a șaptea artă. În 2014, la Chișinău apare un amplu studiu monografic Arta cinematografică din Republica Moldova (identificată pentru Premiul Național, 2015), care vine cu o reexaminare critică a concepțiilor perimate ce au stat la baza filmografiei sovietice. Filmul moldovenesc a fost preocuparea majoră a istoriografiei sovietice, dat fiind faptul că evoluția lui din perioada timpurie și până la independență a avut loc în timpul sistemului sovietic dictatorial. Această stare de lucruri a generat o ruptură dureroasă dintre istoria cinematografiei și istoria societății. Micul studiu propus spre lectură, realizat în baza a mai multe surse de referință, scrise de diferiți autori, își pune drept scop să evidențieze ideea că, și în perioada de tristă faimă, oamenii cu verticalitate au reușit să înfrunte realismul socialist, spunând, prin toate mijloacele posibile, adevărul.

Dezvoltarea cinematografiei moldovenești a fost în mare parte de competența instituției ”Moldova-Film” și a organizației profesionale ”Uniunea Cineaștilor” din Moldova dintre Prut și Nistru. Uniunea Cineaştilor a fost creată în octombrie 1962, Studioul „Moldova-film" a fost înființat la 26 aprilie 1952. Anul 2012 a fost pentru studioul ”Moldova-Film” un an de cotitură.

Se împliniseră 60 de ani de la fondarea lui, iar în curând acest centru de creație și cultură va marca încă un jubileu. În massmedia, şi mai ales în presă, acest eveniment a fost elucidat destul de intens de un segment larg al populației, ceea ce denotă un interes sporit față de activitatea acestei instituții. De unii s-a calificat ca un fost „colos", de alții s-a apreciat ca un produs ce încă urmează să se declanșaze și să ajungă în plină înflorire.

Printr-o decizie a Ministerului Cinematografiei din URSS, a fost creat la Chişinău Studioul de Cronică şi Filme Documentare. Activitatea de mai departe a Studioului a fost obiectul de studiu al mai multor cercetători, critici de cinema, regizori, actori, scenarişti, operatori, deoarece de ea este legată istoria de evoluție a cinematografiei locale. De fapt, şi până la deschiderea Studioului au fost făcute încercări de realizare a unor cronici de film pe diferite subiecte, realizate în perioada timpurie de constituire a RASSM, iar din presa periodică aflăm că se muncea în paralel și asupra constituirii unei reviste cinematografice - Moldova sovietică, care edita lunar până la trei numere, cu un spectru divers de subiecte filmate. Deci începutul producției cinematografice în Moldova se referă la perioada ianuarie 1928, când, pe lângă Colegiul (tehnicumul) de Cinematografie din Odesa a fost format un grup special de corespondenți de cronică cinematografică cu scopul reflectării permanente a diferitor aspecte din viața republicii autonome în revista «Кинонеделя» (Săptămâna filmului). Filmologul V. Andon scrie, în cartea Apariția filmului moldovenesc, că înființarea Studioului „Moldova-film" înseamnă o nouă etapă în istoria cinematografiei moldoveneşti, doar că cercetările în domeniu devin un timp îndelungat pasive şi înguste, deoarece se făceau referințe numai la istoria şi activitatea lui, ori asta însemna lipsa unor principii metodologice, a unui concept național în această direcție. Acest neajuns a început să fie treptat depăşit abia în anii '80, secolul XX, când la nivel unional, dar şi în alte țări din Europa, se desfăşurau conferințe şi simpozioane teoretice, ce puneau în discuție problemele metodologice şi metodica de studiere a istoriei filmului. Alături de cinefilii vestiți din oraşe ale fostei URSS, la aceste forumuri de prestanță participau şi reprezentanți din Moldova. În istoria filmului moldovenesc deja se acumulase o practică de debut şi un material bogat despre cinematografie, şi deci apăruse necesitatea de sistematizare a acestor experiențe.

9

Studioul „Moldova-film" a fost conceput inițial ca un Studio de Cronică și Filme Documentare. În primul an de existență, Studioul a produs două filme documentare (nonficțiune): Codrii şi Conservele moldoveneşti. Se resimțea o lipsă acută de cadre locale, de aceea realizatorii acestor filme erau cineaști sosiți de la Moscova, Odesa şi Kiev. La o distanță de două decenii, cineastul Dumitru Olărescu, doctor în studiul artelor, spunea despre aceste filme că, deși s-au plăsmuit şi idei mari, ele erau dominate de spiritul „revoluționar", adevărata față a filmului documentar al timpului (sfârșitul anilor '50). În pofida cererii, fenomenul artistic era trasat de intervențiile timpului (dezghețul hrușciovist) și în cinematografia sovietică se căutau intens noi modalități de exprimare, astfel lărgindu-se diapazonul de activități. În 1957, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Moldova Cu privire la reorganizarea Studioului de filme documentare din Chişinău în Studioul de Filme Artistice și Cronică Documentară „Moldova-film".

Studioul este reorganizat într-unul de film documentar şi artistic. De fapt, a fost un act consfințit legal, deoarece prin acest statut, organizația şi-a asumat mai devreme, prin apariția filmului muzical Motive moldovenești, o producție de sinteză, care făcea cunoştință publicului larg din URSS cu creația populară a moldovenilor, prin demonstrarea unor secvențe din arta muzicală (Capela corală „Doina"), arta dansului popular (Ansamblul de dansuri populare ”Joc”), fragmente din spectacole teatrale, ce se montau pe scena teatrelor moldoveneşti. Crearea filmului Motive moldovenești, precum si altele care au urmat - Leana (o producție a Studioului ”M. Gorki” după scenariul dramaturgului moldovean L. Corneanu) și Andrieş (producție a Studioului din Kiev, după povestea scriitorului moldovean E. Bucov), au demonstrat o realitate despre scriitorii, compozitorii și actorii moldoveni, care deprindeau și acumulau în ascendență calități profesioniste în arta filmului. Această afirmație este un fapt convingător, consemnat și în История советского кино (Istoria filmului sovietic), o monografie amplă în patru volume, apărută în decursul anilor '70 la Moscova. Din 1957, în dezvoltarea și evoluția filmului moldovenesc, rolul principal l-au jucat tradițiile populare, folclorul și literatura, componente ce au însoțit la acel timp cinematografia națională, iar producțiile filmice realizate din această perspectivă - Baladă haiducească, Ultima lună de toamnă, Asteptați-ne în zori, Se caută un paznic, Când se duc cocorii, Gustul pâinii, Poienile roșii ş.a. au devenit simboluri de valoare create de cineaștii moldoveni. Filmul Când omul nu-i la locul lui, după scenariul scriitorului moldovean Ion Druță și în regia lui G. Komarovski (1958), a marcat debutul procesului de creație a cineaștilor moldoveni în domeniul filmului artistic de lung metraj. D. Olărescu comentează acest subiect: "din anul 1958 studioul începe producerea filmelor la comanda diferitelor ministere și instituții de stat, care cere implicarea cineaștilor în însușirea specificului unor noi specii ale cinematografiei de nonficțiune: filmul didactic, de popularizare a științei, tehnicopropagandistic și filmul publicitar. Se conturează o nouă filă în evoluția cinematografiei locale. Respectând deja tradiția acumulată, se observă tendința spre formarea unui nucleu al regizorilor avangardiști din scriitori și poeți naționali, cunoscuți bine publicului. În mare parte ei se prezintă ca și scenariști ai filmelor pe care le produceau. Acest moment a jucat un rol decisiv în diversificarea genurilor de film (baladă lirică, telenovelă, dramă de cinema, povestire romantică). In anii 1960 debutează, în calitate de regizor cu primul său film de ficțiune Aşteptați-ne în zori, cineastul și poetul Emil Loteanu. Rolurile în film au fost jucate de actorii cunoscuți S.I. Șcurea, I. Guțu, D. Caraciobanu și I. Codău. Alte filme importante ale acestei perioade, realizate în baza operelor literare ale scriitorilor autohtoni, au fost Ultima lună de toamnă, scenariul de I. Druță, Armaghedon, scenariul de L. Mișcenco și G. Meniuc, Omul merge după soare, scenariul de V. Gagiu, Această clipă, scenariul și regia de E. Loteanu, Se caută un paznic, scenariul de V. loviță ş.a. Către anii 1970, în cadrul Studioului „Moldova-film" prindea contur o nouă platformă de creație, alcătuită din tineri cineaști, mulți dintre cei care își făcuseră studiile la prestigiosul Institut Unional de Cinematografie (VGHIK) din fosta URSS. Printre aceștia erau regizorii E. Loteanu, V. Gagiu, V. Pascaru; operatorii V. Ciurea, V. Calașnicov, P. Balan, I. Bolboceanu, I. Burghiu, V. Brescanu. Au mai făcut cursuri superioare de regie și scenaristică V. loviță, Gh. Vodă, A. Codru. Actori de film, reprezentanți ai mai multor generații, și-au început cariera tot în această perioadă: D. Darienco, C. Constantinov, I. Ungureanu, M. Volontir, S. Toma, V. Ciutac, D. Fusu, M. Sagaidac, V. Voinicescu, M. Soțchi, S.I. Șcurea. Evident, începe o nouă perioadă și în studiile de referință se menționează că, istoria filmului moldovenesc, deși dezvoltat la școala rusă de cinematografie, s-a suprapus totuși pe o practică filmică autohtonă. La baza acestui început a stat literatura română clasică și modernă, care formează la cineaștii moldoveni viziunea, stilul de a gândi și a concepe imaginea în mod metaforic, specific felului nostru de percepere și expunere. Filmologii susțin că, pentru conceperea mai reuşită a mesajului, producătorii recurg la utilizarea metaforelor şi a simbolurilor, a figurilor de stil, selectează un anumit limbaj cinematografic.

Toate aceste mijloace artistice lărgesc conținutul ideatic, valoarea estetică şi măresc forța emotivă şi cea de pătrundere în esențele mesajului. Criticul de teatru și film E. Mațievschi-Hăbăşescu, membră a UNITEM, care a conceput şi imprimat la Radio Moldova peste 200 de emisiuni la care au participat mulți actori, regizori etc., afirma într-un studiu că "filmul nonficțiune, ca şi documentarul, are eroi din realitatea concretă, dar văzuți de creatori în spiritul şi poezia vieții trăite omeneşte din plin". În definirea filmului de nonficțiune un rol important l-au avut şi scriitorii români. Această părere este susținută de filmologii moldoveni (A.-M. Plămădeală, D. Olărescu, A. Dumbrăveanu ș.a.). În studiul Interpretări cinematografice, D. Olărescu, vorbind despre personalitatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ca simbol-metaforă, în care s-au concentrat mai multe noțiuni sacre ale poporului, cum ar fi statornicia, demnitatea, măreția, dârzenia şi dragostea de Țară, menționează că şi scriitorii români, la rândul lor, au fost aceia care i-au copleşit pe cineaştii moldoveni. Cu referire la subiect, despre impactul și rolul artei cinematografice

10

ne spunea şi scriitorul Mihail Sadoveanu, care încă de pe la 1919 o percepea şi o formula ca fiind egală cu literatura. Criticul D. Olărescu deduce o unicitate între opera sadoveniană şi perceperea cinematografică de la noi ori, mai bine zis, calea parcursă de la filmul Venea o moară pe Siret (1929) şi până la pelicula Păcatul (1991) a servit drept un punct de reper pentru cineaştii moldoveni. Această situație a condiționat premise și posibilități noi de avansare a filmului documentar, şi anume afirmarea filmului național de nonficțiune.

Arta de film este o artă de sinteză ce îmbină literatura, pictura, muzica şi teatrul. Cinematografia națională şi-a croit drum din aceste virtuți, formându-şi profesionişti care au îmbrățişat toate aceste domenii. Lucrările de succes ale Studioului „Moldovafilm", create în a doua jumătate a anilor '60 - Fântâna, Piatră, piatră, De sărbători de regizorii Vl. loviță şi S. Saka, Nunta si De-ale toamnei de Gh. Vodă și P. Bălan, Trânta şi Bacchus de A. Codru și P. Pozdneacov, cât şi de alți cineaşti -, vin însă în disonanță cu ideologia partidului comunist. În cadrul diferitor întruniri (Plenara a treia din decembrie 1964 a Uniunii Cineaştilor din Moldova, ședința biroului comitetului central al PC al Moldovei din 7 aprilie 1970) activitatea Studioului era dur criticată.

Filmologul Ana-Maria Plămădeală publică unele spicuiri din acele hotărâri, conform cărora, în activitatea Studioului ”Moldovafilm”, s-au constatat deficiențe și greșeli serioase... [într-un șir de filme, prezentarea veridică a vieții noi este substituită cu idealizarea modului de viață feudal, cu tradiții arhaice perimate, toate considerate ca o exprimare a spiritului popular. Idealizarea trecutului o putem urmări clar în filmele ”Malanca”, ”Fântâna”, ”Bacchus”]… A urmat cenzura, care miza pe o ”nouă cinematografie, plină de conținut şi idei majore”, adică o ideologizare totală a filmelor artistice şi documentare. Rezultatul a fost că s-a format o nouă realitate de ecran, lipsită de valori şi limbaj filmic, ce se distanța tot mai mult de realitatea propriu-zisă.

Acest adevăr a făcut o breşă în tabăra cinefililor, unii nu au rezistat, alții s-au conformat regimului, producând valori eronate, gen grandomania, utopia, specialiști atotștiutori, colectivism, industrialism, evidențiind astfel principiul de conjunctură al regimului totalitar: toți suntem egali! Filmele create în această perioadă au subminat mult popularitatea produselor ecranizate şi au lăsat amprente adânci în psihologia spectatorului. Totuşi, în anii '70, cu toate că la partizanatul politic impus de dictatura sovietică s-au profilat, spre exemplu, individualitățile cineaştilor A. Codru, V. Druc, I. P. Bălan, ei, prin tot ce au demonstrat, au avut capacitatea în acel timp să aprecieze la justa valoare actul de creație în sine, au reuşit, bunăoară, prin limbajul filmului de nonficțiune, să creeze acea stare de poezie în operele lor ce nu se vede, dar se simte. Astfel, lucrările lor sunt pline de inedit şi originalitate (filmele Firul viu, Meşterul anonim, Răstignirea, Duminica Floriilor, Purtarea crucii, Tăierea capului Sf. loan Botezătorul). Înseşi titlurile filmelor sunt deja nişte simboluri, nişte metafore creatoare de mitologie ce leagă spiritul etnonațional de cel universal cosmic, leagă un timp concret de cel mitic. De un înalt profesionalism sunt apreciate filmele estetice ale regizorului Vlad Druc Mielul Hoora, Pământ natal, Copilul tău, în care autorul reuşeşte să creeze din sinteza de valori, gândite şi trecute prin percepția sa, un conținut de concept deosebit.

Un început nou se profilează în arta cinematografică națională în anii '80, ea este completată cu noi filme despre trecutul istoric glorios al poporului nostru, îndeosebi cu tematică revoluționară. Atât împrejurările, cât și protagoniștii evenimentelor vorbesc despre faptul că în acest segment de timp filmul de nonficțiune a cunoscut un deceniu de explozie artistică de plinătate a ideilor, de interes față de om şi problemele lui. Proiectele filmice puneau accentele pe realizarea documentarului-portret al personalităților, comunităților, colectivelor de muncă şi artistice, mai toate atestând un succes valoric în plan artistic regizoral, imagistic şi literar. Performanțele în activitatea Studioului au fost reprezentative și prin implicarea unor scriitori cu nume în literatura basarabeană ca V. Vasilache, E. Loteanu, Gh. Malarciuc, A. Busuioc cu scenarii tematice diverse, configurând o nouă structură a dramaturgiei. Regizorii Mircea Cistrugă, Vlad Druc, operatorii Pavel Bălan, Iulian Florea, lon Bolboceanu, Andrei Calașnicov, azi artişti împliniți şi mult apreciați, încercau atunci să depolitizeze documentarul, ghidându-se pe specificul etnonațional al tradițiilor seculare şi creştineşti. Se implicau în arta filmului nonficțiune si maeştrii de la secția filmului ficțiune - Anatol Codru, Vlad loviță, lacob Burghiu, Emil Loteanu. O temă actuală era crearea portretelor personalităților naționale, care prezentau şi caractere vii, ale căror însuşiri şi fapte emoționau prin conținutul bogat în viziuni, imagini, fapte (filmele lui A. Codru Alexandru Plămădeală, Arhitectul Şciusev, Dimitrie Cantemir). Este lansată trilogia de filme a lui E. Loteanu dedicată personalităților, compozitorului Eugen Doga, actorilor de film Grigore Grigoriu şi Svetlana Toma, în care regizorul combină reuşit secvențe biografice din viața eroilor săi, filmate documentar, cu cele din filmul de ficțiune cu aceiaşi protagonişti. De o deosebită apreciere se bucură şi filmul Fântâna, creat de regizorul Vlad loviță. Această operă ne-a lăsat un fond ideatic de o superbă narațiune cinematografică, care a însemnat o epocă întreagă în documentarul moldovenesc. Însă în condițiile unui regim totalitar, cum era cel sovietic, s-au realizat şi multe filme lipsite de reală valoare, ce răspundeau la apelul partinic „de a ridica nivelul ideologic al maselor", ignorându-se tematica vitală, plinătatea caracterelor, limbajul expresiv, bogăția modalităților artistice.

Până la momentul în care s-a ajuns cu cercetarea problemei în cauză, se poate menționa că filmul documentar național creat în teritoriul dintre Prut și Nistru poate fi comparat cu cel european, are istorie şi continuitate, este unitar în tot spațiul românesc. Momentele de incertitudine, care ne macină pe toți, deja în decurs de peste două decenii, au un impact negativ asupra unor sfere de activitate din viața socială. Însă cinematografia națională, construită şi cimentată în decurs de aproape un secol pe tradiție, literatură şi folclor şi pe interacțiunea reciprocă dintre ele, se află în deplină facultate de acumulare a forțelor cu potențial creativ nou, ce poate să depăşească limitele impuse de orice situații.

Note: - Arta cinematografică din Republica Moldova. – Chișinău, 2014 - Andon, V. Apariția filmului moldovenesc, Chișinîu, 1986 - История советского кино: 1917-1967 (în 4 vol.), M.,1978, Vol. 4: 1952-1967, p.305-311 - Plămădeală, A.-M. Film,folclor și literatură, Chișinău, 1985, P.8 - Olărescu, D. Filmul la răspântie de veacuri, Chișinău, 2008

11

Din realizările numismaticii comemorative ale Băncii naționale a Republicii Moldova – 7 Text adaptat de Victor Bivolu

În data de 25 decembrie 2000, Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic un set de monede comemorative (din care prezint aici doar trei) dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau, în plan central, stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția "50 LEI” și, urmărind circumferința monedelor, inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau, în plan central, în relief, imaginea mănăstirii cu porțiuni de peisaj și în partea de sus, urmând circumferința monedei, inscripția „MĂNĂSTIREA... (denumirea mănăstirii)”.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele: valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 25 decembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.

biserică are hramul Pogorârea Sfântului Duh și este zidită în anul 1870, pe timpul stareților Ieronim și Natanail. La Mănăstirea Hârbovăț se păstrează și vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Gârbovița”, dăruită în anul 1790 de către soția colonelului rus Nicolae Albaduev, ucis de un cal în poarta mănăstirii. Acest așezământ monahal a fost deosebit de rău încercat în perioada închiderii forțate și violente a mănăstirilor, Hârbovăț rămânând unul din ultimele bastioane ale rezistenței ortodoxiei împotriva comunizării regiunii.

Mănăstirea Hârbovăț este situată pe valea râului Ichel, la aproximativ 10 kilometri de orașul Călărași. În partea de nord se învecinează cu satul Hârbovăț iar spre est și spre sud poate fi admirată pitoreasca vale a râului Ichel. În mănăstire viețuiește o obște de călugări. Mănăstirea Hârbovăț a fost întemeiată în anul 1730 de către boierul Constantin Carpuz. Însă, după părerea unor istorici, mănăstirea a fost întemeiată în veacul al XVII-lea de către câțiva călugări fugari, veniți din mănăstirea Bersan – Polonia, iar numele ei ar proveni de la unul din cei dintâi călugări - Ioanichie. Până în anul 1812, mănăstirea a fost de trei ori incendiată de turci și tătari, motiv din care toată arhiva mănăstirii a fost distrusă.

Construită din piatră, biserica avea și câteva chilii din lemn care au fost de mai multe ori arse de turci. Tot atunci a ars și trapeza de lemn. Pe locul unei biserici de lemn mai vechi, în anul 1816, Ștefan Lupu și soția sa Elena, născută Brăiescu, au ctitorit biserica de vară a mănăstirii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în anul 1870 a fost construită biserica de vară Pogorârea Sântului Duh. Biserica Adormirii Maicii Domnului a fost reînnoită la 1828 și 1855. Către mijlocul secolului al XIX-lea, complexul monastic era deja constituit.

El îngloba biserica din 1816, chiliile călugărilor, trapeza, acareturile și alte edificii. În cadrul mănăstirii se află o biserică de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, zidită de mireanul Ștefan Lupu – ulterior monahul Serapion. Cealaltă

Prin anii '60 ai secolului XX, Mănăstirea Hârbovăț a rămas una dintre ultimele mănăstiri care mai funcționau.

Monahii care erau alungați din locurile lor de metanie se retrăgeau aici. Aici se refugiaseră călugării de la Căpriana, de la Țigănesti și din alte mănăstiri. După un lung și crunt asediu armat, rezistența este înfrântă în anul 1962, când agenții KGBiști „confiscă” și cheile mănăstirii. A doua zi au sosit organele de miliție, susținute de armată cu tancuri, pentru a preveni o posibilă revoltă, asemenea celei de la mănăstirea Răciula.

Multe dintre odoarele și obiectele bisericești aflate aici au fost distruse și arse. Ostașii au distrus subsolurile bisericii Pogorârea Sfântului Duh, unde erau înmormântate fețele bisericești. A fost distrus altarul și catapeteasma. Cele șase clopote ale bisericii au fost coborâte și duse din mănăstire.

Icoanele, cărțile, arhiva au fost arse. Imediat după desființare, mănăstirea a fost transformată în școală pentru copii cu handicap. Biserica a devenit clubul școlii, iar subsolurile ei depozite. Mai târziu, această biserică a ajuns să fie grajd pentru animale. Între anii 1988-1989, administrația școlii a început sa restaureze mănăstirea. Școala a funcționat până în primăvara anului 1992, când, la cererea credincioșilor din satele învecinate, după evacuarea școlii a fost reînființată mănăstirea de călugări Hârbovăț. Starea complexului monahal era dezastruoasă. Numai biserica Adormirii Maicii Domnului arăta mai bine, după o reparație din anii 1990 - 1991. În

12

toamna anului 1993, biserica de vară Pogorârea Sfântului Duh a fost reparată și sfințită. În anul 1992, după o mică reparație și amenajare, a fost sfințită biserica de iarnă Adormirea Maicii Domnului. Biserica are un plan tradițional, dreptunghiular.

Deasupra pridvorului se înalță turla clopotniței, cu patru nivele, în formă pătrată. Împărțirea interioară a bisericii este, de asemenea, tradițională: pronaos, naos și altar. Altarul are un iconostas din anul 1997. Plafonul bisericii are formă semicilindrică. Pictura interioară e simplă și sumară. Pereții sunt împodobiți cu diferite icoane, cum ar fi cele ale Sfântului Pantelemon, având o bucățică din moaștele sfântului, încadrată într-o stea cu șase colțuri din argint, Sfântei Varvara și altele. Pe un tetrapod se află o copie a icoanei făcătoare de minuni Acoperământul Maicii Domnului. Arhitectura bisericilor de la Mănăstirea Hârbovăț este caracterizează de stilul moldovenesc tradițional, cu influențe eclectice și în special pseudo-bizantine. Sfânta mănăstire Hârbovăț este cunoscută mai ales prin icoana sa vestită – Maica Domnului cu Pruncul din „Hârbovăț”, datând de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Icoana este singura relicvă recunoscută ca prototip pentru reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul, din lungul șir de reprezentări cunoscute în pravoslavia rusă.

Cinstirea ei se face la data de 1 octombrie, când este strămutată pentru întreaga perioadă a iernii la biserica metropolitană din Chișinău. Primăvara, în ziua de 23 aprilie, se readuce la mănăstire, rămânând acolo întreaga vară. Icoana se află în această mănăstire din anul 1790, fiind acoperită cu o ferecătură bogată, decorată cu diverse obiecte donate de evlavioși.

Rareș doar a reînnoit biserica „Adormirii Maicii Domnului”, construită pe timpul lui Ștefan cel Mare.

La început mănăstirea a fost construită în totalitate din lemn, ca mai tîrziu, în 1545 să fie înălțată în piatră biserica de vară "Adormirea Maicii Domnului". În anul 1840 este înălțată biserica "Sf. Gheorghe" și la 1903 “Sf. Nicolae”. La Căpriana a existat și cea mai mare bibliotecă mănăstirească din Moldova, cu multe cărți și hrisoave de valoare, printre care pomelnicul mănăstirii Dobrovăț, care începea cu primul ctitor al mănăstirii - Ștefan cel Mare - și se încheia în anul 1821.

După anul 1924, acesta s-a pierdut. Aici a trăit și cronicarul Eftimie al Moldovei, solul domnitorului Alexandru Lăpușneanu la Moscova. În anul 1698, Constantin Antioh Cantemir va închina mănăstirea Căpriana - mănăstirii Zografu de la muntele Athos. Începînd cu anul 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni întreprinde ample măsuri de reorganizare și reconstruire a mănăstirii. Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (1545) în această perioadă este reconstruită aproape din temelie. În anul 1840 este construit paraclisul de iarnă "Sf. Gheorghe" (acum Sf. Nicolae) de către egumenul Teofilact, iar în anul 1903 este înălțată biserica nouă de iarnă "Sf. Gheorghe", anterior numită a "Înălțării Maicii Domnului". Clopotnița a fost construită în anul 1812 și avea nouă clopote. După anul 1947 de aici au fost alungați călugării, iar mănăstirea a fost transformată într-un sanatoriu pentru copiii bolnavi de turbeculoză. Oficial, închiderea mănăstirii a avut loc în anul 1962. La începutul anului 1989, locașul a fost redeschis, începându-se lucrările de restaurare. Biserica cea nouă, cu hramul Sf. Gheorghe a fost construită din cărămidă roșie, în anul 1903, pe locul fostei biserici "Înălțarea Maicii Domnului". Arhitectura ei poartă amprenta eclecticii și a stilizării de tip pseudo-bizantin, conținând însă și unele elemente ale vechii arhitecturi moldovenești. Pictura din interior este bine păstrată. Recent a fost restaurat iconostasul. Planul bisericii este alungit și treflat în partea naosului și altarului. Astăzi biserica este restaurată și deschisă pentru credincioși.

Mănăstirea Căpriana (întemeiată în anul 1429) este unul dintre cele mai vechi lăcașe de cult din Republica Moldova, situată într-o zonă pitorească de pădure, la 40 kilometri nord-vest de orașul Chișinău. Ea a fost timp îndelungat reședința mitropolitului Moldovei, a fost ctitorită de domnitori, printre ei și Ștefan cel Mare, aici au trăit cronicarul Eftimie și unul dintre primii poeți ai Moldovei – Chiprian. Există câteva ipoteze privind întemeierea Mănăstirii Căpriana. Conform primeia, mănăstirea ar fi o ctitorie a lui Alexandru cel Bun, care i-a dăruit doamnei Marena "Mănăstirea de la Vișnăvăț, unde este egumen Chiprian".

Mănăstirea inițial s-a numit Vișnăvăț, după numele pârâului din apropiere (care astăzi se numește Ișnovăț). Data acestui hrisov este 10 februarie 1429. Din epoca lui Ștefan cel Mare (anul 1470), datează două documente care atestată trecerea "Mănăstirii Vișnăvăț" sub oblăduirea mănăstirii Neamț. Întrunul din aceste documente este atestat actul daniei, de către doamna Chiajna, a prisăcii lui Chiprian de pe Botne, mănăstirii Neamț. În deceniul patru al secolului al XVI-lea, denumirea Vișnăvăț este înlocuită de denumirea Căpriana.

Sub acest nume mănăstirea figurează în inscripția slavonă de pe scoarța Evangheliarului, dăruit de Petru Rareș mănăstirii la 1545; aceeași denumire figurează și în descrierea celei de a doua domnii a lui Petru Rareș (1541-1546), efectuată de cronicarul Grigore Ureche. Unii istorici susțin însă că Petru

13

Mănăstirea Vărzărești este cea mai veche vatră de rugăciune din spațiul dintre Nistru și Prut, ctitorie a boierului Stan Vărzari, fiind atestată documentar pentru prima dată la 25 aprilie 1420, într-un act emis de către Alexandru Voevod (aprilie 1399 – ianuarie 1432), Domnul Țării Moldovei, în vederea daniilor făcute lui Pan Vena vornicul, pentru dreapta și credincioasa lui slujbă. Deși este pomenită numai la această dată, Mănăstirea Vărzărești a fost întemeiată cu mult mai înainte de data semnării acestui act, din considerentul că era destul de populară la acea vreme, din moment ce a servit drept punct de reper pentru trasarea hotarelor moșierești. Mănăstirea este situată la 70 kilometri distanță de orașul Chișinău, lângă satul Vărzărești din raionul Nisporeni, și la 32 kilometri distanță față de cea mai apropiată gară – Bucovăț. Complexul monastic de la Vărzărești are o planificare deschisă și lejeră.

mănăstirii Vărzărești întrunește douăsprezece monahii, două maici-rasofoare și douăzeci și cinci de ascultătoare, stareță – egumena Gheorghia (Claudia Plăcintă), duhovnic Arhim.

Serafim Plăcintă și doi părinți slujitori.

Mănăstirea este amplasată pe un loc deosebit de pitoresc - o colină înaltă (una dintre cele mai mari altitudini ale țării: 391 metri), cu o vegetație abundentă. Este zidită la 3 kilometri mai spre sud față de vechea așezare, având și deschidere spre sat. Pitorescul ansamblului se datorează mai ales faptului că mănăstirea este amplasată pe un loc ridicat (satul fiind situat în vale), care accentuează dominanta ei verticală. Astfel, mănăstirea poate fi observată de la distanță, fapt ce constituie un stimulent psihologic pentru credincioși.

Deschiderea mănăstirii spre sat relevă dubla misiune pe care a avut-o aceasta de-a lungul timpului, mai întâi cea istorică – rolul de fortăreață, fiind clopotul protector al ținutului Lăpușnei, și cea spirituală – prin care s-a împletit credința străbună cu destinul neamului. Deși, oarecum, retrasă de văzul lumii, accesul la mănăstire pentru pelerini și vizitatori se poate face prin cele două șosele care leagă mănăstirea de capitala țării: o șosea care șerpuiește pe vale, prin Strășeni și Vorniceni spre Nisporeni, iar alta ce străbate pădurile pitorești de pe dealuri, ocolind Mănăstirile Condrița, Căpriana și Hâncu.

Printre mănăstirile Republicii Moldova, Mănăstirea Vărzărești este unică prin faptul că păstrează vie amintirea și spiritul vremurilor trecute: prin chiliile construite la sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul secolului XX, care, deși se află într-o stare deplorabilă, stau mărturie de trecerea grăbită a timpului spre veșnicie. Mănăstirea Vărzărești este un punct de atracție nu numai prin faptul că este cea mai veche mănăstire din spațiul basarabean și că menține un duh de sihăstrie, chiar dacă se află în apropiere de sat, dar și din motivul că găzduiește sub ale sale bolți Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele „de la Vărzărești”, o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, precum și multe părticele de moaște ale sfinților care, prin prezența lor, îndeamnă atât viețuitoarele din mănăstire, cât și pelerinii credincioși să păstreze duhul trăirii autentice a vieții întru Hristos. *** Aici se încheie prezentarea seriei de monede comemorative reprezentând principalele lăcașe de cult din Republica Moldova. În numerele următoare ale revistei voi continua prezentarea altor monede comemorative emise de Banca Națională a Republicii Moldova.

Pe un soclu consolidat cu contraforturi joase și masive se înalță biserica principală, cu hramul „Sf. Dimitrie” în partea nordică și cea estică a bisericii sunt situate chiliile, asemănătoare caselor de locuit. Arhitectura mănăstirii respectă arhitectura tradițională moldovenească, combinată cu elemente ale clasicismului tardiv. Formele clasicizante sunt cele ce determină aspectul arhitectural și artistic al bisericii.

Ea are o lungime de 27 metri și o lățime de 11 metri. Până în prezent a fost restaurată biserica Sf. Dimitrie (în interior încă nu sunt finalizate toate lucrările de restaurare, se lucrează la pictură). A fost construit un bloc locativ pentru maici, dotat cu bucătărie, trapeză, brutărie, prescurărie și croitorie, care la momentul actual se află în reconstrucție. Acum obștea

New Generation Negru peAlb Poetul Cornelius Ioan Drăgan S-a născut la Vaslui, în prima zi de toamnă a anului 1981. A urmat liceul teoretic Mihail Kogălniceanu, secția filologie, unde s-a îndrăgostit în mod iremediabil de poezie și literatură în general. A urmat cursurile Facultății de Economie si Administrarea Afacerilor Al. I. Cuza. din Iași, pe care a absolvit-o în anul 2004, precum și cursurile Facultății de Psihologie Al. I. Cuza. din Iași, aceasta din urmă fiind absolvită in 2014. Mai are si două mastere terminate - unul de Studii Europene şi Unul în Managementul Resurselor Umane.

Momentan lucrează în cadrul Asistenței Sociale și Protecției Copilui Vaslui, ca economist.

Activitate literară - poezii publicate în diferite reviste și ziare autohtone vasluiene precum Ecouri literare, Adevărul de Vaslui, Elanul, revista Iuventa (din Iaşi) precum si revista Onyx (revistă care apare în Marea Britanie). De asemenea, publică şi pe Internet, pe diferite site-uri de literatură.

14

Mai nou, este membru al Cenaclului literar Qpoem (Qpoem este un cenaclu virtual de poezie înființat și susținut de Editura Paralela 45) unde este destul de activ, apărând în câteva antologii săptămânale.

Ca distincții literare mai însemnate se numără acum premiul II la secțiunea poezie-debut girată de „Literatura de azi”, la Festivalului-Concurs Național de Literatură „Alexandru Macedonski”. sunt dulce coaptă și te urmez oriunde

Bling bling Cad în amintire Cu paharu’ gol pe jumate

Ieri ea îmi crea puseu de sânge Linia copsei ei mă urmărea Ca un câine flămând Negru întrupat

Tronez pe canapea Învăț să scriu Verb Tv –ul merge ca un Aparat de făcut zgomot

La doișpe’ fix mi-a stat inima Ea mă vrăjea În ureche Cu limba

Bling bling Și lupul cade În fumul țigării Tăcute

Vals mârșav Poetul este destinat unei iubiri nemiloase Poetul pare schingiuit pus la colț Poetul este beat uneori Valsează un vals vienez

Ea stă în norul de deasupra-mi Din sufrageria beată Cu inelarul ating Chipul ei albinos Și ușor ea Dispare

E o mârșăvie în părul tău poete Bogat în versuri albit pe alocuri Mișcările-ți de vals te apropie Mai mult de perfecțiune

Bling bling Sună telefonul Inspirația Se sparge în noapte

Poetul valsează vals Poetul se renaște Fără rime Linia ringului de dans e depășită

Ieri când mă grăbeam să ajung în stație Mâine poetul va fi chemat la frizerie Unde i se va decapita poemul Cu tot cu păr Cu tot cu vals Cu rima albă Neîmperecheată Nebărbierită

Am văzut-o pe ea Cărând ghiozdanul în colțuri Ea nu era mai mare decât un pumn de orez Și nu avea coaste - în schimb Avea aripi Când mă grăbeam așa voiajor Ea s-a izbit de mine și mi-a cerut să o iert Sunt o minoră și te supun păcatului

Eveniment Negru pe Alb Festivalul-concurs de Literatură „Alexandru Macedonski”, Ediția a III-a La Palatul Șuțu (Muzeul București) din București, sâmbătă 19 martie a.c., au debutat manifestările dedicate lui Alexandru Macedonski, poet, prozator, publicist, reprezentant de seamă al etnicilor macedoneni, cunoscut și pentru disputele duse pe linie literară cu diverși erudiți ai vremii, precum Eminescu și Caragiale.

Organizate de Asociația Macedonenilor din România, manifestările au avut drept scop evocarea personalității poetului, acesta fiind unul dintre simbolurile cele mai marcante ale acestei etnii, dar, în același timp, și al literaturii române. Dezvoltate pe cele două zile ale weekendului, dar prins, totuși, în corsajul activităților zilelor de lucru, ziua de sâmbătă a fost dedicată festivității de decernare a premiilor la cea de-a treia ediție a Festivalului-concurs de Literatură „Alexandru Macedonski”.

15

În discursul de deschidere a galei, dna Constantina Dumitrescu, președinte al Asociației Macedonenilor din România, a prezentat principalele motive ce au stat la baza acestui eveniment, evidențiindu-i latura sa spirituală și afectivă, arătând determinarea domniei sale de a dezvolta și pe viitor aceste manifestări, dorind să fie un exemplu de forță literară, în special pe latura calității actului de creație. Concursul de literatură este, așadar, un principal scop, o motivație puternică pentru scriitori, fie ei consacrați, cât și debutanți, fie poeți, fie prozatori, să-și mobilizeze energiile pentru a genera frumosul prin slova meșteșugită, cele patru secțiuni de premiere derivând din acest demers.

Un element surpriză, chiar și pentru principalul organizator, a fost înmânarea „Trofeului Generozității”, pe care dna Constantina Dumitrescu l-a primit, prin mijlocirea dnei Camelia Cazacu, pentru dăruirea cu care președinta Asociației Macedonenilor din România își dedică resursele, atât cele materiale, dar, mai cu seamă, cele spirituale, în crearea acestui eveniment, dar și a multor altora, similare.

Dna Odilia Roșianu, redactor-șef la revista „Literatura de azi”, a ținut să precizeze că acest concurs are girul colectivului redacțional al cărui membru este, propunând debutanților premianți să-și ofere câte un poem din cele ce se aflau pe lista celor trimise spre jurizare în cadrul concursului ca să fie publicate în cadrul revistei, precizând că are girul dlui conf. dr. Daniel Cristea Enache, președintele festivalului-concurs, acesta din urmă neputând să fie prezent din cauze obiective.

Au mai luat cuvântul membrii juriului: Aurel Maria Baros, aici ca președinte al juriului, dar și în principala sa calitate, aceea de președinte al Filialei Proză a USR București; Constantin Pădureanu, scriitor, membru al USR; lector univ. dr. Davin Vlad; Ion Maria, poet, membru al USR; Mihai Măceș, scriitor.

La secțiunea „poeți consacrați”, premiul III a fost înmânat d-lui Valentin Irimia, pentru primul său volum de poezie.

Premiul II a poposit la Ploiești, la dl Adrian Păpăruz, premiul I fiind adjudecat de dl. George Tei. Premiul III de la secțiunea „scriitori consacrați” i-a fost înmânat bucureștencei Clelia (Bucur) Ifrim pentru volumul „Rudele Domnului”, locul II fiind adjudecat de Monica Mureșan pentru „Oglinda Gândului”, iar premiul I fiind obținut de Radu Călin Găvan.

Nu neapărat pentru a prelungi emoțiile debutanților, a urmat un intermezzo muzical-artistic. A recitat actrița Doina Ghițescu din lirica lui Macedonski, iar Liliana Mateian a cântat melodii inspirate din folclorul macedonean.

Emoțiile au fost mai scurte pentru fălticeneanul Gabriel Todică, fiind primul strigat din lista debutanților, acesta adjudecându-și premiul III la secțiunea „poeți debutanți”, cu o lirică inspirată de galaxia sentimentelor desprinse din „Pecetele Stelare” ale lui Mircea Motrici. Locul II de pe podium a fost ocupat de Cornelius Ioan Drăgan, iar premiul I a poposit în mâinile dnei Florentina Loredana Dalian.

Premianții secțiunii de proză pentru debutanți au fost: locul III, Diana Gluck; locul II, Adriana Gabriela Aldea; iar premiul I a fost înmânat dlui Liviu Gogu din Buzău.

Ziua de duminică a fost dedicată manifestărilor conexe, fiind alocate unor lansări de carte: „Biblice, dacice, macedonice”, publicate sub sigla Editurii „Macedoneanul”, colecție de eseuri istorice semnate de Mihai Măceș; „Pietrele Soarelui”, Ed. „Liana Dumitrescu”, colecție de poezii semnate de Angi Cristea.

Peste toate acestea a vegheat poetul…

(Foto și text: GINA-MARIA TODICĂ) Sursa: Ziarul sucevean „Crai Nou”, din 23 martie 2016

Poezie Negru pe Alb Dumitru Ichim

Lumina-n lăcrimare rodindu-și diamantul, Ești umbră-n stih cu timpul, veciilor iscoada, În zodiac de poker schimbi cartea și amantul, Ca șalul de pe umeri, mai crin decât zăpada.

De te-am iubit? Știu codrii, apus din moarte furu-l! Țesându-te ecouri, din catifea, de psalmă, Suflarea-mi dând, viață să-ți aibă koh-i-noor-ul, Ce-a străbătut tristețea adverbului prin palmă.

PSALM ÎN DUH DE KOH-I-NOOR

Aripile de flutur ți le-am lăsat, ca faur, Vor fi în veac frumoase sub acu-mi lung, de aur!

Menit fu koh-i-noor-ul, rival să n-aibă-n geme, Cleștarelor genunii prădându-le răsfățul, Dar, mai presus, e duhu-i ce nu-nserează-n vreme, Ce doar poetu-i știe blestemul și ospățul.

16

Își potrivea în oglindă Ia, cât să îi cuprindă Freamăt viu de moarte nouă, Zori ai boabelor de rouă, Leagăn de noi dimineți.

PSALM RĂMAS NESPOVEDIT Chiar spovedirii gândul, tot gard rămâne, 'ncalte Scump nardul din rostire de n-ar sfârși nespusul.

Nu-i așchia sub rouă, cuib de comori înalte?

Dar dorului fuiorul n-ai cum să-l torci cu fusul.

Inimă cu nouă vieți, Mi-ai lăsat în custodie Mantia-ți de păpădie.

E-al codrului amurgul, până la schit, psaltire, Fior rotund dă apei când cerbu-o bea de lună.

Ca norul uit de hartă, pe cerul Tău, Iubire, Regească mi-e coliba când crești Tabor din strună.

Fi-ți-ar dorul tău să-ți fie!

Trufaș sfideze gândul! Duminică mi-e ramul Și-ntoarcere-n vacanță peronul trist al gării!

De mânc' jăratec caii, din fulger fă-le hamul, Ca-ntr-un sărut ia-mi stropul și dă-mi ființa mării,

Mircea Florin Caracas

Că nopții ce nu-i noapte, grădini voi fi-n risipă, C-am fost cu heruvimul contemporan de-aripă.

Ana C. Ronescu Fantezie Real și ireal Se-ntrepătrund în noapte Și norul este-un val, Luna un strop de lapte.

Pământu-i dizolvat în univers.

A astrelor orchestră Începe-o uvertură.

A muzicii lumină Încerc s-o prind în vers …

Țâfna unei mimoze de oraș Se-ntoarce iar țâfnoasa primăvară. Și, vai! Cât s-or mai lăuda poeții, Când vor sosi cu ghiocei în gară, Că au topit, cu lira lor, nămeții.

Rânduri arse, de iubire

Grădina încă moțăie pe-o rână Păzită de balaurii de ceață, Tresare-n somn o salcie bătrână, Ca sluga hoață prinsă la dulceață.

Iubire, autocombustie, autoardere.

Iubire, devoratoare autoconsumare A sufletului. Sublimă luminare - iubire, A ființei transfigurare, transformare.

Fiorul, viclean strateg, așteaptă Ispite spre o nouă cruciadă.

Iscoadele îi tălmăcesc, în șoaptă, C-au surghiunit crăiasa de zăpadă.

Iubire, foc al dragostei dogoritor Iubire, prin foc curățare, mistuitor.

Iubire, arătare a omului interior.

Ritmul iubirii-i curățitor, de viață vestitor.

Inimă, loc lăsat tainic de rugăciune.

Inimă,văzutul și nevăzutul să se-mpreune!

Lehămețit de-atâta gălăgie Se-nfoaie, violet, un toporaș; Ce-i zarva asta? 'ntreabă-o păpădie.

Nimic. Se-ntoarce o mimoză în oraș!

Mișcarea tainică a mării

Inimă haihui

Mare, valurile tale lovesc țărmul Într-o tainică mișcare.

Nu poate fi asemănat zbuciumul Decât cu-a inimii zbatere.

Umflare uriașă reverberarea mării, O alunecare, un zâmbet aruncat zării.

Cu fiecare val alb simți curgerea ca o smulgere, Sunetul valurilor iscă-acel freamăt de-aducere.

E smulgerea ca o presiune imensă.

Du-te inimă, haihui Nici pe creste, nici pe grui Nici pe șes, nici pe zănoagă Nici pe uliță, pribeagă Nici pe albie secată Unde-ți oglindeai odată Rotunjimea de fecioară Ce, mirată, întâia oară

17

Acea platoș-a inimii e-n eliberare-intensă.

La orizont, lumina difuzează, toată zarea pare-a fi cuprinsă, Ancora de lumină spre țărm aruncată-i de soare.

Capătu-i strălucește să mă prind de ea cu mirare.

Mă plămădește-n ruguri, cum apele-n uluce, tu, Maică, iartă Omul...

Coboară-l de pe Cruce!

Ioan Grigoraș & Liliana Trif Dragoş Nicolae Iordăchescu

Simfonia unui gând Axis Mundi

- În suflet mi-ai aprins un foc, Simt o iubire selenară Cântând în tainicul său loc Din inimă, lacrimi de ceară

Atunci m-ai luat de mână, între două Semne, m-ai închis într-o piatră și mi-ai dat să beau sânge.

Cad în năframă, un vulcan Sărută un picior de lavă, Sunt mii de gânduri și-n pian Urcă octavă cu octavă.

Acolo unde picură cerul sunt cei din neamul meu, stau înghesuiți într-un pește ciclopic; uneori vin anotimpurile peste ei unele albe, altele roșii; zăbovesc împietriți cu luna în spate, cu soarele încărnat pe trupuri, așteptându-mă; un șir lung, bărbați și femei, între două Semne...

Imagini curg și se topesc Pe aripi verzi de primăvară, Pe buze am un gust livresc Și-ți caut sânii într-o doară.

- Te-am conjugat doar la prezent Din prima clipă, iar trecutul, În felul meu inconștient, L-am ignorat. Trăiesc minutul

Același Sânge.

Ce-n pieptul meu a deșteptat Vulcanul pasiunii pure, Sărutul tău ca un stigmat, Acolo-n mijloc de pădure

Tu, Maică, iartă Omul... „Geea, slăvita, născu mai întâi, asemenea sieși, Cerul cu stele-mpânzit, de jur împrejur s-o cuprindă, Zeilor celor ferice în veci lăcaș să le fie.”

(Hesiod, Theogonia, v.126)

Ca un arcuș alunecând Pe coarda trupului subțire În simfonia unui gând Ne-a înrobit de-atunci, iubire!

Mă plămădește-n stele, împodobind mirese, la poarta nopții verde să mă închin în pripă, menhir bătut pe muchie, secunda mi-e risipă, o rună este Moartea, când lutul rod își țese.

Ioan Grigoraș Cod roșu de indiferență

Din palme,-n mozaicuri, ascunsă în cuvinte, o infinită undă - doar prundul se răscoală; monah e ceru-n stingeri, un strai ticsit de smoală îmi înconjoară tâmpla, în oase... oseminte.

azi nu mai caut rimele închise ieri în tivul îngust al indiferenței sau pur și simplu consider că viața e prea albă să mai fie cuprinsă-ntr-un poem

Mă plămădește-n iarbă, în răsărituri pale, liturgic tu mă strigă... o cetină bătrână înhamă pluguri albe la trupuri de țărână sunt caii mei telurici, îmi tropotesc agale.

azi sunt un număr fără nume un număr ireal format dintr-o înșiruire de șapte cifre

18

când s-a adunat în ochii tăi atât de mult albastru când s-a răcit atât de tare planeta încât stația meteorologică trimite atenționare după atenționare

Semne de primăvară Izvorul de munte ce printre stânci suspină, Ceasul în care zorii înving a nopții stea, Lumina soarelui ce-n codrii se anină Și vântul ce adie după o iarnă grea, Sunt semne de primăvară. .

Flori ce mijesc pe câmpul în care toată iarba Cu frăgezimea-i verde abia a răsărit, Făclia zilei care spre ape-aduce jalba Clipelor dinainte de-a iernilor sfârșit, Sunt semne de primăvară. .

Minunea învierii, când clipa regăsirii Se cuibărește-n suflet, în gând și în simțiri, Dorința de mai bine din vuietul trăirii Ce-ntinde peste lume a' plapumei iubiri, Sunt semne de primăvară.

azi e cod roșu de indiferență iar noi așteptăm acea mult trâmbițată încălzire globală ****** azi doar singurătățile rimează între ele două câte două ploaia cade neregulat pe claviatură fără început fără sfârșit ca și-n concertul neterminat pentru pianină mecanică ating cu vârful unui gând o notă scăldată nu demult în soare acum Si bemol îmi pare un țurțur de gheață înfipt în acolada inimii și încep să amestec culorile din fiecare amurg transformat în răsărit negru-abanos cu albastru verde crud și carmin

Adrian Grauenfels

dar nu reușesc să recompun curcubeul să transform codul roșu de indiferență în efect de seră cum să topim ghețarii de la poli dacă n-avem parte de-o încălzire globală?

Ioana Zadic

Zborul Bondarului Îmi bâzâie în cap un bondar, sper că e de gen feminin cred că vrea să facem dragoste sau să luăm masa împreună la un mare hotel-restaurant vegetarian să ne putem înghionti cu picioarele pe sub fața de masă brodată cu întâmplări una în care călătoream cu un avion mic mic, alb alb, peste o mare mare și nu găseam drumul spre noapte a două călătorie se petrecea la Roma, sub un pod asfaltat plin de statui sinucigașe marmură de carara neagră din care te ciopleam asudat și tu strigai ahhhh mai ales te gâdilai când polizam sânii tăi plini de lapte mmm cum aș fi vrut să simt gustul dulce al copilăriei, să-ți cercetez genunchii, degetele cu care mă trăgeai ca să mă respingi apoi șoldurile balansate neastâmpărate care se mișcau sub mine, în mine în direcții noi, neprevăzute de fizică până când bondarul zbura ostenit visând la un pat cu perne și ziare picante la o bere rece și un somn strașnic fără obligații, știi cum e din când în când un picior ți se zbate în somn, semn de bună amintire..

Venind clipa Venind clipa-n care umbra s-a ascuns de mândrul soare, Toată-ntinderea de ape se învăluie-n răcoare...

Mă cuprinde-o reverie... Munți, câmpii, păduri, izvoare Alintate sunt de ploaie, de lumină, de culoare. .

Venind clipa-n care dorul mi-a adus iubirea-n poartă, Totu-i plin de armonie... Bucurându-se de soartă Lumea și-a ascuns podoaba iernilor. Natura mortă S-a umplut de frumusețe... Totu-i transformat în artă! .

Venind clipa-n care gândul m-a purtat spre azi, spre mâine, Spre salcâmul de la poartă, spre cuptoru-n care pâine Se va coace-n seri de vară și spre lanul plin de grâne Zâmbetul mă însoțește, mă transformă și rămâne.

19

Privește jos Cum cad picăturile reci, oarbe, Acolo libertatea strigă De iubire sau oroare, Cât mult te doare că ești exilat, Betonul ți-a trasat frontiere și vise, Ești protejat, nu-ți rămâne Decât să dai ție sau ploii un nume...

Mihai Katin

Camelia Ardelean

Nu vă mai văd, nu vă mai știu Nu vă mai văd, nu vă mai știu, În ochiul stâng un capricorn Privește prin ocheanul de alamă umerii lunii Biciuiți de singurătatea albastră.

E a voastră, sau poate sunt urme vechi de aripi Smulse în anotimpul când Capricornul încă îi aducea reginei câte o picătură din apa zeilor.

Nu vă mai văd, nu vă mai știu, În ochiul drept mi se zbate umbra inimii și o pasăre oarbă Vrea să învețe culorile de adio Și cum arată fumul eclipsei, cercul de aură neagră în care Ne stingem tăciunii de dragoste și ură, De neființă îndurând pielea necesară Sisificei dureri tactile căci altfel cum Ați mai ține Babilonul în spate, cum l-ați ridica cu propriile oase Uitând cine și ce spune, doar Să ajungeți sus, acolo unde ochiul frunții Vă simte atât de ușori, de fericiți în tăcere.

Nu vă mai văd, nu vă mai știu, Ochii mei sunt ca palmele arse, simt doar Mângâierea ușoară de noapte Când stelele mă orbesc cu strigătul lor În căutare de suflet.

Hăituiți de cuvinte Când suntem hăituiți și de cuvinte, Tranșați în „adevăr” sau „ficțiune”, Lipsiți de-un firicel de rațiune, Ciocnim paharul plin cu jurăminte.

Purtăm la gât doar talismanul vorbei, Atingerea-i de gheață, ca oțelul.

Ea se strecoară-n jur, precum prâsnelul, Și chiar imită-nțepătura cobrei.

Dar, așezând noi fraze pe tocilă – Țepușe vii, un armament – dezastru, Nu ne-nălțăm spre un benefic astru, Ci ne-atacăm pe noi, c-o escadrilă.

Nu pierdem bătălia, ci războiul, Săpându-ne în lut, de-acum, morminte, Dar scufundați în mâl cu luare-aminte, Toți tragem după sine-n van noroiul...

Protection

În balansoarul vieții

Unde stai?

Mai sus de primul copac, De firele urbane ce-ți aduc Senzația de lumină și sunet cotidian, Te resemnezi urban în același pătrat, Sufletul ți-a pus tapet până la fereastră, Ai o inimă de roșu, una albastră Cât plutești imponderabil în starea de siguranță, De relaxare cu propriile gânduri și tăceri, Pe ziduri curg dureri, spaime, închide ușa de o mie de ori, Dincolo fericirea printre orori, În cubul tău de beton ești alt om, Altă figură și față, te înfășori în propria-ți viață Și asculți de jos, de sus, râs și plâns, Copii, iubiți, vorbe repetate infinit.

Unde stai?

Mai sus de primul nor, Mai jos de ultima ploaie, Lumina te caută prin odaie, Îți vorbește în culori, îți face fereastră,

Pornim tăcuți pe-un drum spre nicăieri, Captivi fiind în terna noastră viață.

E greu, îngenuncheat, să nu disperi, Să mai visezi o nouă dimineață.

Un mâine cenușiu și cam bolnav Ne-așteaptă răbdător, ca o chemare Spre un niciunde gol, cu aer grav, Jucându-se cu noi în balansoare.

Căci viața ne ridică, uneori, Pe culmi de glorie nebănuite, Căzând apoi, amețitor, din sori, Printre genuni – speranțe risipite.

Stelele dorm, coșmarurile-s vii, Ne balansăm în vise-amăgitoare.

Oarbă lumină-n suflete pustii, Realitatea-i umbră fără soare.

20

poate puțin teatral și puțin patetic Nori încruntați de ploi și aspru vânt Picură lacrimi de singurătate, Goi am venit, plângând, pe-acest pământ, Goi ne vom duce spre eternitate…

păcat vor spune cei mai mulți ridicători de pietre ar fi putut măcar să își aleagă o zi ploioasă asfaltul ar fi rămas curat sufletul aproape virgin și noi semiînălțați iudaic

Adrian Păpăruz

doar eu am rămas funie legănată de cer în așteptarea iertării

Cornelia-Ecaterina Mesaru te-ai făcut clepsidră nisip îmi curgi prin cord din auricul în ventricul mi te furișezi în sânge alergi odată cu el pe circuitul singurătății mele axiomatice mi-ai legat visele în celulele tale adn-ul meu se reinventează clipă de clipă cameleonic mi-ai clonat sufletul după strigătul tău am devenit urlet mor de tine epidemic incurabil fericit și nefericit deodată cineva din mine poate ultima santinelă îmi șoptește să mă salvez până când nu voi fi tu și eu în același timp androgin fără identitate

Mamei Îmi răscolește viața sadic durerile din piept (cum a făcut-o în fiecare zi din ea, în mod inept) și rănile-mi adânci ce neîncetat tot sângerează, îmi fac din zile nopți, și nopțile mă țin trează; oricare drum eu l-aș alege mereu... e "cel nedrept" că pașii mei n-au învățat formula : "tatonează!" Și atunci îmi pare că nimic nu mai contează doar îngerii din cer și mama, ce mă veghează. * A fost și a rămas cu mine mereu la bine și greu şi îmi spunea ades: te rog, fii bun, copilul meu, du-ți crucea demn și nu-ți pierde răbdarea hrănește-te cu ea, e pita ce aduce-ndestularea, cu ea, copilul meu, ceasul de cumpănă trece mereu şi te ajută să-nfrunți minciuna, răutatea, trădarea… (chiar dacă pare uneori, unora, o alegere inutilă) astăzi las trecutul în urmă, fără jenă, ori milă. * Cenușa lui din pumnul meu mic, în zare risipind, mă rog Domnului Bun și măicuței mele, umilă, să-mi pot spăla sufletul, printre lacrimi zâmbind. cu credința din povețele mamei să-mi reaprind iubirea de adevăr, 'semeni ca pe-o lumină-feștilă (să nu-mi mai simt viața ca fiind searbădă, inutilă) din rădăcini smulg brațele răului ce m-a-nconjurat bucurându-mă, Domnul, mama, nu m-au abandonat! * pân' la ziua sortită, oricât mi-ar fi drumul de lung, o să-l străbat cu înțelepciune, fără pic de ezitare, în brațele Domnului și al măicuței când o să ajung, în genunchi, să le dau slava pentru iubirea lor mare!

un fel de dinozaur divin

cronica unei veșnicii încheiate te-ai sinucis singură într-o duminică goală din culpă fără să știi că dragostea pe care ai vrut să o îngrămădești în inima tatuată cu mine era mult prea ascuțită la capătul ales ai rămas brusc uimită cât de ușor alunecai în asfaltul fierbinte dinaintea credincioșilor lacomi izgoniți de țipătul meu demonic pe acute n-ai spus nimic te-ai stins fericită lumânare plină de dragoste

21

Morala :

Elena Vornicescu

Dacă stai mereu ursuză - fără nicio scuză deși nimeni nu te-acuză, nici umorul, nici amorul nu te-amuză!!!

Poezii modificate genetic (8) Tăcere

La Egoul meu la poartă Zace o speranță spartă Ruginită, fără toartă, Ca busola fără hartă Sau ca frișca fără tartă; Oropsită de o soartă Când anostă, când deșartă, Căutând prin lumea moartă Să învie vechea artă A iubirii fără ceartă Care pe toate le iartă, Ca nimic să ne despartă De DIVIN !!

tac tac în durerea clipei netrăite sunt singura frunză a visului adormit în iarnă care mai poate zbura când mugurii dau în floare țărâna uscată ar înghiți orice de setea lacrimilor eu nu voi plânge undeva este un soare

Ovidiu Blăjan

undeva este un soare în frica de întuneric

Mai e puțin...

Mai e puțin - doar cât să urc Rămâne doar mă descurc Cu clipele fără hotar Din avatar.

Arbatel Filotheanu

Mai e puțin - doar cât să sper Și tot răgazul efemer Din revărsatul univers S-ar face vers.

Mai e puțin - doar căt să spun La câte maluri mă adun Cu valul, ascultând mereu Oftatul meu.

Poezii modificate genetic (7) O meduză cam mofluză și la gură fără spuză, alungită în ecluză lâng-o duză andaluză pe o buză de prăpastie difuză, nu departe de-o peluză... arăta ca o burnuză la ventuză (sau era ușor lehuză?)...

Mai e destul - fără să știu Din nepăsare de ce scriu, Fără să las cuiva ceva Din munca mea.

Costel Zăgan

Derutată și confuză ori posibil cam obtuză dacă se ferea de-o muză fără sutien și bluză care o tenta de zor cu mesaje de amor trimise din archebuză peste o cambuză...

Psalmul poetului Să-ți urc Golgota poezie să bat pironul unui epitet

22

dar până când fir-ar să fie îmi mai permiți să fiu poet Mai bat pironul unui epitet metafora-și deschide rana din trupul ultim de sonet îmi culeg sângele cu cana Metafora-și deschide rana dar până când fir-ar să fie nu-mi uit condiția umana și-ți urc Golgota poezie

Și să îl pui pe suflet de câte ori ți-e frig, În lunga, albă iarnă, când din zăpezi te strig...

Angi Cristea

Mai bat pironul unui epitet în stâlpul infamiei că-s poet

Erezia soarelui pătrat

Super slim

Firește cuvintele sunt lacrimi ale lucrurilor Însă tot nu înțeleg cum de se-aude atât de clar plânsul unui lan de de maci Amurg floral teoria relativității generalizată la întreg câmpul ne subtilizează brusc atenția Vrem, nu vrem a doua zi o luăm de la capăt Răsărit miazăzi apus miazănoapte Roza vânturilor pe înțelesul îngerilor Din patul nopții soarele ridică bariera cerului Firește lacrimile sunt cuvintele lucrurilor

logica după care voi ajunge să îmi creez mâinele perfect este excepțională împart un azi super slim cu un ieri înmulțesc mii și mii de timpi efemeri caut seva secundelor în fiecare pară luna palidă îmi pare o gutuie amar de amară artificiul acesta îmi convine sunt doar un om cu o sută de fețe care a urcat un munte până în vârf a coborât dealuri agonizând și a hrănit graurii de la câmpie cu semințe vii adun singurătăți de ordinul zece în timp ce abolesc sperietorile fericirii stoluri de gânduri trec în formă de V printre culori pastelate primăvara își are aritmiile ei corzile zilei dezacordate aș ridica la pătrat doar dragostea care timbrează emoții atât de mică îmi pare clipa de numărat anii de numărat morții

Violetta Petre

cele zece poze ale irealității Cina poemelor

trăiesc drama de a respira noncolor în parcul devastat de singurătăți băncile depopulate aburii cailor în galop cu realitatea totul se clișeizează

Nu cer prea mult, străine, doar lasă-mă să-ți scriu Cum vine primăvara și-n ea aș vrea să-ți fiu Și lacrimă, și floare, și resemnat poem, Și-n nopțile de veghe, mă lasă să te chem!

devin monștrii care alunecă pe rampe incapabili de o umbră de mister irealitatea lor se volatilizează iar din epicentrul sufletului teiubescurile devin longiline

Și lasă-mă să-ți bântui prin gând, să aflu când Vei vrea să vii la cina poemelor, călcând Pe firul ierbii fraged, covor cu seve verzi Și-o să-nfloresc cu tine și trebuie să crezi Că nu te voi atinge, te voi lăsa să stai Departe de poeme, doar un surâs să-mi dai, Să îmi primești ofranda - un ultim vers pribeag, Dar nu mă spune lumii și nu mă da-n vileag!

valul de vii asimetrici se contorsionează pe străzi diminețile orașul fierbe cafea câinii așteaptă la taverne stăpâni de o zi miroase a zambile atât de puternic încât din vitrine sar pe trotuar femei pe tocuri de 16 cm cu glezne subțiri strânse în ciorapi lycra niște coapse dezordonate părul întins până scârțâie ca niște corzi bine unse de viori poeme-cofraj

Nu cer prea mult, străine, doar lasă-mă să-ți cânt Vivaldi-n anotimpuri ce mor într-un cuvânt!

Tăcerea ta mi-e dragă și să vorbești nu-ți cer, Primește-mi doar poemul pe care ți-l ofer!

Atâta-ți dau la cină și-apoi te las să pleci; Să te îmbraci cu versu-mi, că nopțile sunt reci!

23

cu-n soi de neștire de cine mai sunt unde și când inimi albastre, roșii, verzi, violete mă plimbă prin cosmos și-a luminilor cete Eu nu-s, nu mai sunt ori sunt peste tot, dar unde ești tu, ești viu, ori ești mort?

M-am pierdut printre nori caut inima ta să revin înapoi… mă privești răvășit, spui că suntem doi, în ochi îți găsesc inima mea, sunt acum, ești aici, ești al meu, sunt a ta…

Ovidiu Dinică Sărutul Cu rujul albastru al nopții nu poți decât deschide ușa neantului oferind zâmbete aduse liniștit din colțul opus al camerei unde lumina sărută întunericul poți scrie referate despre viteza cu care se întâmpina amurgul într-o continuă schimbare a decorului în care oscilează privirea căutând răspuns însinguratului sărut

Nucul Un nuc creștea odată în curtea casei mele, Ziua zâmbea spre soare, iar noaptea – înspre stele.

Creștea cum nimeni altul, vânjos și lat în spete, Și-ades copiii casei la umbră-i făceau cete.

Pe brațele-i vânjoase ne legăna pe rând Și fremăta voios când ne vedea râzând, Iar în coroana lui noi depănam povești, Ori făceam alte hazuri de pici…, copilărești.

Liuba Botezatu

Avea magie nucul, de îngeri fiind plin În zile lungi de vară cu soare și senin, Iar toamnele, întruna, cu nuci el dăruia Pe cel ce după orele de școală-l colinda.

Dar într-o zi de joacă când i-alergam prin ramuri Cu alți copii de-o seamă, împărtășind noi daruri, I-am rupt un braț din fugă, un braț ce m-a iubit, Un braț care apoi nicicând n-a mai rodit.

Poem naiv cu inimi Te simt… îmi trimiți inimi din ochi, le arunci în eter sperând să le prind din praful de stele ce luminează în gând incandescente, sfidează distanțe de ani lumină și vin înspre mine.

Le simt… sunt inimi albe, plutind în roiuri peste creștetul meu, le primesc vreau să iubesc, simt cum îmi cresc aripi în mine multiplicate coboară în piept și roze devin un dulce venin, ce nu ne lasă deștepți să fim…

Coboară din nou, sunt fluturi de-acum încerc să îi strâng, să-i adun în pumn și să-i arunc înapoi spre eter dar mai aprig revin, dulce mister…

Sunt în mijlocul meu, se dizolvă în șoapte cresc mari, aurii, cum merele coapte sau roșii devin, nici nu mai știu sunt moale, sunt caldă; o ploaie-n pustiu…

Dar explozia lor mă aduce-n simțire

Și au fost lacrimi multe, și frunzele-i plângeau, Nici îngeri, nici copiii nu îl mai colindau, Doar ramurile-i triste a dor mai fremătau Când micii săi tovarăși pe-alăturea treceau.

Trecură apoi toamne și ierni, și veri de-a rândul, Piticii au crescut, a-îmbătrânit și vântul.

Nucul s-a prăbușit de dor și de alean Pentru ai săi micuți cu ochii de mărgean.

Eu mi-am luat răsplata, și brațul meu s-a rupt, Atunci trăindu-i focul cel care l-a durut.

Nucul privea-n tăcere la puiul cel de om Ce a-învățat iubirea de la un simplu pom… Și-acum revine-n vise străjerul meu, ca domn Din altă galaxie, încoronat ca OM, Pe brațe purtând daruri și îngeri, și copii, Și predicând Iubirea spre alte veșnicii.

24

Nici glasul nu e glas, nici soarele nu-i soare, Nu-i luna să mai ningă, nici rosturi de ninsoare, Dar zorii nu sunt zori, când nu știi că mă doare Că frunza nu e frunză, iar floarea nu e floare!

Camelia Stan

Stelu Pop Secunda-n care uit să te iubesc!

Nu știu să definesc cum de persistă Balansul nostru tipic pământesc, Amnezic mă trezesc că nu există Secunda-n care uit să te iubesc!

Iubire perpetuă

Și iar visez c-au înflorit castanii, Că-n armonii cu tine mă-mpletesc, Nu s-a ivit, când se perindă anii Secunda-n care uit să te iubesc!

ce poate fi iubirea? iubirea e o vorbă, un cuvânt, o simbolistică… un lucru sfânt ? mai poate fi, ea, o fărâmă din ales gând, sau… poate fi un scâncet de sentiment, prin suflet alergând? ce poate fi iubirea? …o vorbă, un cuvânt, sau o fărâmă de gând? și poate…

Sunt fir tăcut de iarbă timpurie Când rândunele soarele vestesc, De s-a născut, mi-aș imputa-o mie, Secunda-n care uit să te iubesc!

Tresar zăpezi topite ca la soare De gânduri lungi ce încă pribegesc Și nici bătrânul ornic nu mai are Secunda-n care uit să te iubesc!

Un ritm de vegetații iar abundă, Sfidând zăpezii rostul ei firesc, Din timpul meu durerea îmi inundă Secunda-n care uit să te iubesc!

poate roua ce-mi cade printre gene, se rostogolește-n palma ta râzând, să fie gândul ce se pierde-n vreme, să fie visul care se prelinge-n gând? nu-mi frânge inima, iubire!

De-aș pierde mult ori multe mi s-ar cere, Să pot să trec zăgazul pământesc, Aș regreta din timpul care piere, Secunda-n care uit să te iubesc!

nu-mi frânge inima, iubire dă-mi lacrimi, dă-mi suspine, dă-mi săruturi, plăcere, fericire… lasă clipa cea trecută în seama clipei care vine… și totuși… dă-mi iubire… dă-mi iubire! ce poate fi iubirea?

Că frunza nu e frunză, iar floarea nu e floare!

Când zorii nu sunt zori, tu nu știi că mă doare Că frunza nu e frunză, iar floarea nu e floare, Când cerul nu e cer, culoarea nu-i culoare, Nici gândul nu e gând, e-al unuia, oricare!

iubirea e o vorbă, un cuvânt, o simbolistică… un lucru sfânt ? mai poate fi, ea, o fărâmă din ales gând, sau… poate fi un scâncet de sentiment, prin suflet alergând? ce poate fi iubirea? …o vorbă, un cuvânt, sau o fărâmă de gând?

Când primăvară nu-i decât pe crengi afară, Când focul nu e foc, nici glasul nu-i vioară, Când versul nu e vers, metafora nu-i plină, Nici vreme parcă nu-i, sau este mai puțină?

Când noaptea nu e noapte, tu nu știi că mă doare Și trupul, și ideea, și luna când apare, Când gândul nu e gând, suspinul... răsuflare, Atâta înflorire, în alb și roz mă doare!

25

Veronica Şerban

Ion Ionescu-Bucovu

Te iert

semne de primăvară

Te iert, chiar dacă timpul nu ne iartă Gândul dușman, ascuns adânc în noi, Ce inima despică cum ramul în altoi,

galopează sălbatic timpul peste strigătul tăcerii, s-au topit visele, a sosit ceasul privighetorii, în acestă primăvară cântecul pietrelor va deveni rapsodie, unde psalmii vor curge ca mierea-n amurg, unde mânjii murgi vor zburda pe coline, unde răcoarea stelelor târzii mă va înfiora, unde va râde cerul când palmele mele vor modela lutul tău albastru de amforă virgină; ce desfrâu frumos e primăvara, când pământul vorbește de dragoste, când luna și soarele alunecă pe poteci de aur, când pădurea confundă cerul cu pământul, când priveliștile copilăriei devin ulițe spălate de luceferi; ninge lumina petale cu îngeri, arde câmpia în vraja de stele, pădurea din mine se-aude foșnind, printre trilurile de privighetori, trăgând poveri de verde și albastru dintr-un ocean de muguri ce se nasc într-un mister al învierii noastre.

Nici vorba grea scrâșnită într-o șoaptă.

Prin amintiri găsit-am numai zloată.

Le-aș vrea spălate cu torențiale ploi Când iert, dar timpul nu curge înapoi Să-împrăștie furtuna grea, iscată. Îți iert și pașii rămași pe veci strigoi Iar zâmbetul, ți-l trec de acum la ticuri.

Mai iert și neputința visului în doi Când timpul strică tot neînvățat cu trucuri.

Adulmecând iubiri cu alte gusturi noi Ne umplem astfel viața, cu nimicuri.

Maria-Ileana Tănase

Clopotul din suflet Ai înnodat de suflet privirea mea senină, iar prin tunelul timpului ți-a devenit lumină, gândul flămând rămâne încă de planton și numai tăcerea aleargă-ntr-un marathon.

destin eu am trăit prin netimpuri hărțuit de destin, ca-ntr-un cavou închis, surpat într-o tăcere stranie; prin inima mea au trecut cohorte de himere, buze nevăzute m-au sărutat, poate ale iubitei sau ale morții, încă mai respir, încă mai iubesc lumina lunii, ferindu-mi tristețile stranii de gunoaiele fetide ale acestui secol; însingurat, răstignit cu brațele spre stele,

De tâmple ai legat toți anii ajunși amintire, cu speranța să renască anotimpul iubire și chiar de nu-s cărări, spre alte primăveri, încă ne-ntoarcem cu gândul la ziua de ieri.

Puntea cuvintelor e împrejmuită de tăceri iar sub porțile trecutului vânzolesc străjeri, dar, fără să vreau, ating clopotul din suflet, gândurile se ciocnesc și se-aude un tunet. Închid pleoapele și-alung dorul să te caute, iar prin templul tăcerii se deslușesc șoapte, ești veriga ce mă ține prinsă de visul nopții, chiar dacă nu te văd demult, prin fața porții.

26

am ridicat mrejele de pe vise și mi-am îndreptat aripile acolo unde veșnicia naște clipa…

unde greierii nu tac ... mă trezesc la polul singurătății în mirosul rozelor, idei ciudate dorința îmi seacă trupul de femeie surghiunită în propriile trăiri muierile de pe uliță își mănâncă unghiile la barul din colț ziarul citește chipul cancerului eu vreau să mă duci pe câmpia unde greierii nu tac sub tortura brațelor, în muguri de jasmin când țâțele mele plâng fiorul sfârcurilor bâjbâie fesele precum orbul lumina fiara sălbatică intră în peșteră și umple scorbura trupului de frumos ...

Florian Ruse

Ultimă senzație Ce trăire ți-ai putea compara-n anvergură, cu momentu-acela când, de-odat', ajungi a-ncepe, să-ți simți, cumva, sfârșitul și-n ultima nervură, așa jalnic de-aproape, c-abia-l mai poți percepe?

Florin Alexandru Stana

Cu cel din urmă suflu viața-ți când și-o propune, ca-n grabă, -ntr-o bună zi, de sineși să te scape, oare-ți vei spune-n glumă că tot rău-i spre bine, sau în loc de ironii ți-oi aminti dulci clipe?

Atuncea când te-oi afla c-un pas în neființă, intuind că nu e rost de nicio amânare, fi-vei oare năpădit de-a fricii influență, sau curiozitatea îți va fi delectare?

Cu tine (în tăcere)

Ori, poate, când în sfârșit vei ajunge-a constata, că n-ai să fugi niciunde de iminenta-ți moarte, o relaxare-absurdă mintea îți va-ncorseta, într-atât încât nimic să nu te mai frământe?

te-am regăsit în tăcerea ta abisală fulgerată nu mai sunt străin în tine am întins aripi am străbătut neantul albastru primul soare mi-a fost cruce tăcut mi-am băut paharul în tăcere... cu tine...

Elena Mircă

căutam... mă trezisem muşcată de coapsă eternitatea curgea pe-un cearșaf de mătase lumina se lipise de sticla geamului precum floarea ce-și pierde corola sub buzele albastrului căutam rădăcina în pulsul unei inimi în sfera celor îndrăgostiți căutam deschizătura sufletului în flori de narcis când femeia simte viața și în umbră.

Satira Inteligenței Te-aș captura, Inteligență!

Mi-e frică. Înțepi!

Cugeți neprincipial, dar cu inteligență.

Tresari când ești contestată, asumându-ți culoarea

27

cenușie...

Cât de drag îți sunt eu ție, Inteligență! ( cugetarea unui cap sec ) Arunci cu pietre inteligente, dar neinteligibile...

Auzi doar geamătul gardului lovit sistematic.

Ricoșeuri scurte, inteligibile...

Gardul rămâne, gard!

Tu, cu ricoșeurile... inteligente.

devenise cântecul meu.

Cunoșteam tonul și versurile le știam, nu înțelegeam însă mesajul mă temeam …

- Mergi și închide ușa la pod! mi-ai zis: …era din lemn proaspăt, Hmm! Mirosea a nou.

- Mai întâi repară scara o treaptă e ruptă… copilul știe! ți-a spus: Copilul a prins treapta.

Acum scara e întreagă.

Steaua zâmbește într-un colț de lacrimă.

Of, ce-i ducea grija!

Diana Olteanu

Urc, apoi cobor. În spatele casei grădina se-ntinde protectoare peste meri și pruni și-o mână de salcâmi.

A plouat negură, negură.

Mici pâraie mai curg cenușiu, lângă verdele crud.

Cu degetul lipit pe zâmbetu-i blând, Ea îmi face semn să ocolesc mâlul și-mi așază condurii turcoaz pe colț curat, lipsit de tristețe, luminându-mi un pas, doi pași, cu flacăra din ochiul stâng, cea aprinsă într-o joi înainte să plece în lumea ei de stele.

Liniștea mea Paște iarba câmpului tău, Îmi treci prin coasa cuvântului șoaptele: ,,Iubitul meu, Iubitul meu!”

Ai închis în mine ziua de-april Și vai, ce doare golul din spatele tăcerilor!

Durerea mea stă pitită lângă durerea ta, O simți, o știi. Într-o zi voi fi doar o stea călătoare Și-atunci, atunci, îți vei dori să ai o sărbătoare Să-mi spui: ,,Vino, iubita mea, iubito…

Plouă.

Hai să ne facem Soare!”

Pe strada sufletului tău, clipele au miros de smirnă.

Doar o candelă pâlpâie încă...

Acolo, din când în când, așez praf de sori să păstreze vie lumină.

- Nu plânge, nu mai plânge! ți-a șoptit: Într-o zi, sufletul tău va primi haine noi și-un alt zâmbet.

Caută-l în sertarul din stânga pe care l-ai trântit furios când încercai să-ți explici cum este cu “negarea negației”! ……………………………..

Deja?

Au cântat cocoșii…

Trist…

La poarta inimii tale, doar un cuc mai șoptește și te-acoperă în fiecare vis cu pana lui de singurătate.

Eu știu, înțeleg.

Gândurile transparente nu țin de cald noaptea.

Pe ulița visului meu primăvara e acum monument.

Pe el am încremenit toate gândurile.

Doar câteva secunde timide mai curg, fără final, pe clapele unui pian dezacordat …la margine de toamnă.

De mână cu o stea

Știi? o stea m-a ținut azi-noapte de mână.

Ce fină și moale mângâierea ei!

Iar cântecul

28

Dumitru Istrate-Rușețeanu

Ziua ținând cât o viață, Iar noaptea cât o moarte.

Ne-ar striga, dar îngerii I-au stors în pumni Cuvintele, Cu mustul lor Înmiresmându-şi Zborul.

Într-o zi

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Dumnezeu n-are de unde mă ști, Niciodată n-am fost în cer Să fur cireșe.

Mă port cu El ca un nenăscut.

Oricâte pietre de moară I s-ar lega de gât Vieții mele Mi-e ușoară. Într-o zi va veni Dumnezeu Să-și recupereze Cuvântul Din care Fiecare a smuls o literă, Lăsând în loc caninul.

Ne va spune Că nu există moarte, Doar șansa de a face O călătorie Împrejurul necuprinsului său.

Chiar și venirea ta Trăim într-un ungher la marginea lumii, pe aici nu mai trece nimeni și nu se știe de noi.

Ne întâlnim aproape-n fiecare zi; ne cunoaștem apucăturile și metehnele, niciunul nu se dă mare, suntem într-un cerc imaginar din care razele nu pleacă ci vin mereu jucăușe și binefăcătoare.

Suntem puțini și învățăm, să spargem orizontul îngust.

Departele ni se pare atractiv, câțiva dintre ai noștri au scăpat din strânsoare și ne trimit vești.

Chiar și venirea ta e un semn că putem fi liberi să zâmbim la o scânteie de gând sub stele.

Confesiune Sunt poet, adică un om iritat Că destinul lui e leneș Nu se agită, nu se sictirește, Aplecat peste coala de scris Amestecă-n cuvânt Apa, focul și aerul.

Umblu cu-n păianjen în Buzunar, Când doresc să ating cerul Cu sufletul Îmi pune la îndemână Un fir, Dacă vreau să văd lumea Dintr-o altă dimensiune Mă înghite, depune ouă …dintr-unul ies eu Cu chip de păianjen.

Rememorare Pe vremuri aveai ochi de pisică, cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul și fără de alt sprijin urcai prin suflet, îmi umpleai toate golurile cu mângâieri înfrățindu-ne cu iubirea.

Mai târziu ai devenit o alunecare pe trupul cu brațele trase pe roată de frânghii aspre, înmuiate în apele nopții fără tălpi de lumină și oprire-n zăgazuri.

Nichita Stănescu - in memoriam A murit Nichita?

Nu cred!

O fi nimerit din greşeală Sub talpa lui Dumnezeu Şi acum Nu mai iese de acolo Fiindu-i cald şi bine,

Lângă tâmple mi se deconcerta orașul, timpul avea picioare de lut, zilele care mai zăboveau pe umeri îmi îngreunau mersul lângă tine până la epuizarea durerii.

29

în mii de nestemate, cu frivolitate privesc în urmă: nu se mai văd nici cerul, nici umbra cerului, nici cuvintele, nici necuvintele, dar tu încă știu cine ești, te mai recunosc după forma inimii și după cicatricea de pe destin; și suspin.

Florin T. Roman Timpul a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele trebuia să apună. Leșul lui se scurgea printre secole arse de furtuni glaciare, printre suflete stoarse… Zgâriat pe obraz de cuvinte haine plângea cerul, mâhnit, cu comete-suspine, iar pe-o geană de dor un schelet de aripă survola rătăcit pas târziu, neagră clipă …

Doar ecoul în vis și-n lumină rănit al clepsidrei de versuri, suspina la zenit…

Eu, în timp ce urcam dând din aripi, spre ea, mi-am pierdut amintirile cărnii pe-o stea și în urmă privind, tulburat, am văzut cum condiția umană se reface în lut.

Gheorghe Pârlea

Scrisoare către fratele basarabean Îți scriu cu dor de-aici, nu de departe, Din nou scrisoare lungă, dragă frate. Îți scriu cu sârg, mereu făr’ să primesc Întors la noi cuvântul tău frățesc. * Deși de-aici aproape-mi ești în zare, Te știu aflat stingher peste hotare.

Deși eu de te strig vârtos, tu mă auzi, Hotarul silnic dintre noi ne lasă surzi. * Of, dragul meu, ce îți făcu străinul De nu îi mai auzi mamei suspinul?

Ce strâmbătate-ți croi, frate, soarta De nu mai vrei deloc s-auzi de tata? * Hai frate, vin’ să ne scăldăm în Prut, Ca-n vremurile cele de demult! Și să ne tolănim în soare-apoi pe mal, Scrutând Carpații cu Ceahlăul tutelar. * Iar destupând auzul cel din veac, Să-l auzim pe Horea la Albac. Și-apoi să dăm pe val o mândră floare, S-o ducă Prutul veste pân’ la Mare. * Nu-i chiar așa de aprig, frate, bietul râu, Hai, vino de-l înfruntă grabnic pân’ la brâu!

Căci iată eu pe mal abia aștept Să-mi strâng cu drag iar fratele la piept. * Și-aminte ia acuma, dragă frățioare, Adăst să fie asta… ultima scrisoare!

Omnia vincit amor!

Iată, stau aplecat peste această ultimă coală a caietului în care îmi scriu poeziile.

E o coală albă, imaculată. Singura.

Foaia imaculată odrăslește cuvinte nedeslușite, din care tu îmi răsari, zveltă și nobilă, precum o aristocrată bizantină cu umerii goi și cu fruntea senină, castă ca Athena, orgolioasă ca și Casiopeea.

Mă iei la braț și urcăm împreună sub clar de lună într-o nacelă cât o jumătate de nucă, purtată în zbor de o pasăre colibri, amândoi înveșmântați în raze de lumini argintii ca în haine de bal, tu purtând la gât o salbă din bătăile inimii mele, eu purtând pe cap o coroană de luceferi încă nenăscuți, tu fredonând rapsodii în cinstea primăverii, eu declamând tăceri impermeabile, de Shakespeare.

Urcăm, urcăm și Pământul e tot mai mic.

Simt cum în mine se naște și crește un imperiu de cruci, tu ai rămas în urmă, să culegi trandafiri și sentimente însângerate, eu te aștept foșnind ca un sinistrat al florilor cerului. Și iarăși urcăm, urcăm, fără popas, și cerul e tot mai aproape, se destramă, iată, rozele și zborul, tu mă strigi dintre urme de cuvinte: Omnia vincit amor! Omnia vincit amor!

Eu nu-ți răspund și ecoul tăcerii produce albastru. Închinăm un pahar de senin, închinăm și urcăm, iată, tocmai am trecut de cer, am lăsat în urmă și cuvântul cer, îmi zâmbești și surâsul tău dezintegrează emoțiile

Nu ucideți grădinarul Rup petale din corola Toamnei sufletului meu, Cât le mângâie-aurora, Cât se scaldă-n curcubeu. *

30

De-s petale înecate În lumină și culoare, Strângeți-le voi pe toate Și le presărați în zare. * Iar de-i searbădă petala, Nu ucideți grădinarul, Ci primiți-i învoiala Că-și va bea singur paharul.

o vară rău matinală imi curge prin vine de-mi vine să mă înțelepțesc așa dintr-o dată și să scriu un tratat despre efectele firului de iarbă asupra psihicului gri petrol bej sau a celui fără nuanță”

Agafia Dragan

Florin Alex Petrache

Haos interior Te privesc cu tăcerile strânse-n pumni într-o nemișcare cenușie dincolo de margini e haos aripi însetate bat miezul somnolenței mai șerpuiesc încă progeniturile ispitelor seduse de o iluzie ascunsă-n propria realitate zid de amăgire îmi revendic dreptul de a fi pasăre sau femeia copac c-o nepăsare amețitoare să ascult cum urlă lupii în secătuirea din noi și într-o emoțională hibernare să aștept cutremurul o altă revărsare a iubirii din mine

Poate mă veți ține minte Cine va mai ține minte, Că am fost și eu copil?

Când mi-a căzut primul dinte, Mă dădeam în ringhișpil ? (călușei, carusel) Cine va mai ține minte, Că am fost adolescent?

Că eram foarte cuminte, Dar un pic efervescent?

Cine va mai ține minte, Că am fost și eu matur?

Că am fost un bun părinte, Dar acum merg în "retur" ?

Poate mă veți ține minte, Când pe placa de cavou, Va fi scris: "Luați aminte...

Eu am fost un mare Bou!"

Dincolo de beznă Cândva mă voi regăsi într-o ultimă rugăciune am să-mi înmoi sufletul umil în miezul iubirii sfinte fericită poate voi avea înaltul fără să cunosc sfâșietoarea disperare focul înainte să mă rostesc dincolo de beznă

Alina Florica Stasiuc

Cândva am să mă aflu învingătoare în toate luptele pe care le-am dat sau nu le-am dat am să adun într-un geamăt tot ce am iubit și tot ce am știut amăgiri suspine bucurii nimicuri și cu toate acestea am să mă târăsc în față LUI într-o ultimă așteptare

să nu te miri dacă-ți spun eu nu-s cu toate oile-acasă bunăoară azi mi-am scos sufletu-n parc să îi zic ”zăludule miroase a verde și-așa

Cândva am să fiu una cu eterul piatră și rădăcină

31

am să-mi aud numele nenumăratele strigări dintr-un trecut neștiut de mama și de lumea care m-a legănat când nu am fost cuvânt pasăre în ochiul LUI sau gând

Tihon Tit

Hic et ubique

Je suis Bruxelles

cocorii iubite aștept la porți să-mi descifreze calea aceea parte în care mă absorb să renasc în cuvinte o goană nebună mă sfâșie din urmă să-mi adulmec pașii. doar tu sălbatică înflorire sprijini tăcerea elegiatic între teluric și candelă în golul rămas crește adâncul dulcele amar din cupa cu vin negru prins între iluzii

Universul scrie pe boltă ’’Je suis Bruxelles” Literele-s albe, luminate și mult întristate, Cu picături roșii plâng în lacrimi de comete, Sufletele ucise-n vrăjbă de fanatismul crud.

Peste universul învrăjbit de fanatismul urii, Orașul speranțelor prin porunca cea divină, Pe Crucea lui Einstein de dincolo de Soare ’’Je suis Bruxelles” e scris cu sângele cel roșu.

Religia, credința lor, metamorfozată-n ură, Gloanțe, foc transformă în umane suferințe, Milioane de speranțe sunt ridicate în galaxii, Printre țările unite prin ’’Je suis Bruxelles”

și corbii iubite veghează flămânzi căderile aici și peste tot setea turbată ce-mi macină drumul seceră lumina și nu mă opresc închise sunt porțile de nu mă găsesc

Mirela Orban

iubirea ajunge mereu acasă

Dum spiro spero

se oprește la brutăria din drum ia o lipie frământată cu calm și de câte ori trebuie îmbrăcată în cojoc gros de scoarță coaptă pe cărămida încinsă sub vorbele atâtor bătrâni o așază pe masa din bucătărie cu grija pruncului abia născut înfășat în albă pânză și frânge bucăți fierbinți

La capăt de drum cu vise apuse, Atâtea cântece rămân nespuse.

Undeva adastă un dor nepătruns, Un vis de iubire-n frunze ascuns. În amintiri născute din visare, Însingurarea-și află alinare.

Iluzii aromate de vechi vibrări Ascund nostalgic tăcute chemări.

iei una în mâinile împreunate ca pe-o fericire o iei ca pe-un suflet fără prihană ca pe-un leac dăruit ție în porții mici și dese în duminici nemăsurate ea împrăștie prin tine dogoarea grânelor mirosul verii rostul învățăturii când explodează pe cerul gurii tale cuminecătura

Când soarele curge-n seară arămiu, S-adoarmă la sân de lună argintiu, La început de drum la capăt de cărare, Unduie tăcut un gând de împăcare.

Nimic nu e iubite, întâmplare, Nici ziua de azi cu clipe amare. Încearcă tristețea să-și facă popas Dum spiro spero atât ne-a mai rămas.

32

Poate că...

Poate că niciodată n-am să înțeleg de ce am stat tăcută în hățișul lumii iubeam pe-ascuns iertam pe-ascuns muream încet de doruri nerostite spre alte doruri Poate că niciodată n-am să înțeleg nici cum un tril de primăvară a trezit sufletul amorțit în hibernare prea singur și poate că mult prea obosit Și toate simțurile-n cor au explodat salvându-se de unde le-am închis de atingerea luminii înviate îmbrățișarea caldă m-a cuprins O liniște adâncă s-a lăsat iubeam și nu știam nici cât, nici ce... iubeam doar primăvara asta ca de basm poate că niciodată n-am să știu de ce...

Dorina Pop

Nevoia de cuvinte (acrostih) Ne hrănim cu iluzii Existăm în tăcere Vom amprenta concluzii Osândite în... miere, Insă când vrei să răspunzi Aștepți o consiliere.

Dacă litera speră Ea, dulce mesageră...

Rodica Constantinescu

Cuvântul? Se îmbracă, Urcă solemn pe-o treaptă Vede (în drum) o carte In care-și cere parte.

Nu știu oare-a reușit?

Tu, eu, noi ne-am tot gândit.

El elegant ne-a zâmbit.

Te-ai așezat în cuibul meu

Lilioara Macovei

Un foc dumnezeiesc, poete,-n dar primești Atunci când zbori, zâmbind printre cuvinte, Purtat ești de o muză cu aripi îngerești Ce-ți dăruiește har din locurile sfinte. Începi s-aduni trăiri, dorințe tăinuite Alături de un gând ce-n rimă se preface, Torent de simțăminte suflarea o inundă Și pentru-o clipă răul în umilință tace.

Cuvântul se așterne curat și-n simplitate, Ades cu stângăcii de veșnic ucenic, Fiind doar o urmă mică pentru eternitate, Prin el îmi cunosc calea și pot să mă ridic.

Dar dincolo de rimă, el tainic tălmăcește Mesaj adus de lună, subtil și rânduit, De suflet și iubire, de pace îmi vorbește Ca eu să înțeleg ce rost am de-mplinit.

O, dulcea mea minune, sublimă poezie Mi-ai fost trimisă-n dar din zarea cea senină, Ai poposit în cuibul din toamna mea târzie Să mângâi al meu suflet ce își dorea lumină.

Ferice fii, poete! Când versuri plăsmuiești, Căci ești un spirit liber ce zboară către cer, Prin dor și poezie, pământu-mpodobești Și-n suflete așezi trăiri ce-n veci nu pier.

La ceas de bucurie (Ziua mondială a poeziei) Te-am întâlnit acum ceva vreme în câmpul de cuvinte și n-am mai fost în singurătatea deplină, Mi-am înviorat spiritul și răbdarea a dat peste mine suprimându-mi mânia poate și ostilitatea matură, Mi-ați arătat un ceas cu două limbi, Una de iubire și una de încredere și-am adunat încă un om lângă noi legați indestructibil prin Dumnezeu, Nu am căutat fascinația iluzorie și numai cu voi am împărțit mângâierile, Numai cu tine am plimbat luna spre soare

33

sau invers, acordându-mi-se toate instrumentele muzicale fără să știu versurile, Numai cu voi orizonturile mele au îngânat fragmente de doină cu mai puține suspine de tânguire, Cu tine n-am ajuns la deznădejde, Cu voi n-am izgonit ideea de a segmenta beatitudinea chiar și în mii de bucăți.

Vântul ar putea să-i spună Pe unde îmi umblă gândul, Ce pustiuri de furtună Mă învăluie cu rândul Și ce freamăt mă cuprinde Când pășesc sub clar de lună.

Focul inimii se-aprinde Și timid o prind de mână.

La ceas de bucurie mă închin vouă și vă rog să primiți iubirea mea.

Dau năvală simțăminte Ce credeam că-s în uitare, Tremuratul mă cuprinde Vrând să-i fur o sărutare!

Mihai Horga

În a ochilor abisuri Rătăcesc fără scăpare Și purtat de alte visuri Pietre bat pe trotuare.

Fraga buzelor mă-mbie, Gândul pare să asculte Și să cadă în robie Sub chemări necunoscute.

Sus, pe cer atârnă luna Prinsă de ascunse ațe, Raze împletesc cununa Celei care-mi stă în brațe!

Odă Poeziei!

(De ziua mondială a poeziei!)

O, dulce miez al poeziei Din tine să mă-nfrupt – visez Punând sub vraja fanteziei Idei, ce prin cuvânt sculptez Dar, până să ajung la miez Zidind la versuri, însetat Amara coajă îți forez În ritm și-n rimă-ncorsetat Ca un ocnaș cobor în mine Și mă înham la greu supliciu Creației să-i pun rubine Infim e orice sacrificiu…

Puiu Alexandrescu

Marea Sedus văzduh, din ploi ivit Să schimbe-n aur luna nudă Rugă de-altar să se audă Peste nisipul risipit

Costică Nechita

Și cum din clopote să bată Din noaptea fără de sfârșit Se cerne-n cerul izbăvit Seninul cald; un trup de fată La mal s-aducem timpul iară În gând să luminăm cuprinsul Tu ești ispita, eu sunt prinsul Și te rostesc a mia oară!

Sub a cerului cunună

Marină

Pași mă duc pe nori de stele Tulburându-mi înțelesul, Iar în ochii dragii mele Se cufundă universul!

Nu poți imagina culoare Mai viu dezastru să producă Pe coama gândului ulucă Lăsată liberă să zboare

34

monitorizând emoțiile cine decodifică ADN-ul? distorsionând universul cine decodifică gândul?

Prea des se-ndeamnă-n iris pasul Ascunsă-n cerc căutătură Silaba „tu” se-ntoarce-n gură Uimit și gol se frânge glasul Cum fructul copt e întruparea Și plânsul florilor deschise În ochii tăi cuminți cresc vise Ce-n spart talaz repetă marea.

conectându-ne la rugăciunea colectivă cine decodifică conștiința?

Ploaia Se culcă norii pe pădure Îi soarbe verdele oval Și plânsa ploii lor urgie Mustește-n solul estival.

Valeriu DG Barbu

Înalte pânze de corăbii Revarsă-n frunze stropii vii Întinse aripi trec, vedenii, Prin lumi de apă argintii.

Noroc ucis. Pe dâmb de piatră Un ram uscat. Și a căzut Din cuib strivit, un pui de buhă În doliul nopții ce-a trecut.

în orașul acesta ar părea că surâsul este un delict din aer radarul îți notează viteza de îndrăgostire la prima vedere oameni contururi trec fără să se atingă cerșetorii pe trotuar în folosul comunității sunt precum agenții de la asigurări – dau polițe pentru mântuirea trecătorilor semafoarele te bat pe umăr să îți vândă roșul pe sub mână contururile au număr de înmatriculare azi circulă doar cele impare și te poți îndrăgosti doar dacă poți smulge măcar un surâs în aer multe urme de roți ziua (sau viața) o treci întotdeauna pe galben verdele a fost o iluzie și nu ești un cerșetor în furia ta smulgi măștile până rămâne doar prima vedere

Anişoara Iordache

Cine decodifică? pipăind al zborului cânt cine decodifică libertatea? mirosind a durerii floare cine decodifică suferința? rătăcind pe străzi neatinse de proorociri cine decodifică semnele? gustând din tămăduitoarea liniște cine decodifică armonia? analizând frecvența cuvintelor cine decodifică sensul? studiind legea universală a universului cine decodifică iubirea?

leagăn acele cruci acolo sus pe dealuri nu sunt cruci sunt leagăne acele case pe care cerul le trage în sus prin șfara hornurilor nu sunt case

35

ele sunt doar sfeșnice acele umbre du-te-vino dinspre case, dealuri, ceruri nu sunt oameni sunt lumânări care se mai dau uneori în leagăn

n-am întâlnit în mine ruga, n-am inventat încă alean destul cât să mă-audă Maica... o clipă arde cât un an este vorace neputința nu mă-nțeleg!... istovitor nu pot traduce încă șoapta, nici pe șăgalnicul ...fior mă dogoresc, desigur, flăcări ...mă-ngheață întrebări uitate destinul, sorții par monede, mult prea rotunde și prea plate un viitor aș întâlni, de n-aș privi mereu în spate sufletul viu îmi murmură, sângele cald îmi tulbură se-nvolbură mirate-n șoapte pe ape... șoapte în ape... șoapte

Elena Alec

Luminița Scotnotis

poem în jurul inimii Plin de miere dulce Raiul de Măr, sătul e ca de iarbă suflete tu, îi ești ...zăvorul! și-un nor pierdut, doar salbă E-o cârciumă pământul ăst' până-n prăsele se împlântă și de-o beție i se-ntâmplă nu-i taină spusă fără ...rost

am obosit prietene hei prietene ia-mi te rog îngerul de pe mâna dreaptă obișnuiește să-mi grăbească hotărârile și eu care mă opresc într-un ritm de infinit dansând nu-mi închipui că pot călători captiv prin amintirile lui dă cu el de visul din care-a căzut să-mi scoată lutul de sub unghii pentru-a-și reclădi aripile pierdute la jocuri de noroc o viață-ntreagă mi-a stat ca o himeră în degete spunând că mă cunoaște de când își croiau pietrele straie de lacrimi în cer dezlegând iluzoriu blestemul fântânilor seci strigă-l s-audă de-l chemi pe cealaltă parte a somnului meu am să-ți recunosc că mă trec nerăbdările lui prin cuvintele unui poem neatins de poftele orbitelor lumi am un timp deasupra căruia ți-aduc o veste din rătăcire drumul e lung și-am obosit anonimat din țipătul ploilor sunt un răsărit orfan într-o formă cheie pot să deschid până și poarta raiului că de iad nu mă tem cenușile nu cunosc un alt drum pe când îngerul acesta vorbește-n toate gândurile mele

Femeie sunt, o coastă fericită a ostenit în mine jinduitul vers adăpostesc sub tâmplă - gândul în rest, un rest!!! de ...Univers Suflet vopsit în carnea ploii prefac insulte în șanse minimale iar dacă visul e tăinuit imund să-l disipăm! Există altă cale?

M-oi contopi cu tine și la chip amesteca... și-n feluri felurite vreo jalbă de vei scrie în nisip silabisit să ți-o traduci în minte!

Filozofia sângelui nu-i simplă când curge dintr-o eră spre alt veac trebuincioasă-i este a iubirii sferă un slalom e virtutea prin ...păcat!

murmur mă las certată de tot cerul că îți cerșesc iar mângâieri de parcă-a șovăi e-o cruce și-un vis străin de mântuiri fiece veghe îmi străpunge neliniștile chiar în ochi descânt aștept, un sfat să-alunge arsura strânsă-ntr-un deochi tot chinuim nopți ne-ncepute, tot alinăm o dimineață ce n-a venit, dar așteptăm, de dinainte de-a fi viață pe tâmple mir pătează visul, tot colcăie răscolitor mi-aș țipa frica, dar mi-e teamă! de ce în pace ...nu am spor?

36

când păsările sună în concert și prin păduri se-arată ochi de ciute.

Ioan-Nicolae Mușat

Între pământ și cer e viață iar! În lumea asta verticalizată zăpada se transformă într-un dar ce curge peste primăvara toată. Și voi rămâne-o lună, poate trei... cuprins într-o amiază timpurie, să mă salveze florile de tei de neînmiresmata păpădie.

Omul este pentru că devine Omul este pentru că devine Bucuria lui Dumnezeu!

Prezența Lui, perspectiva Lui, Vederea, auzul, nădejdea, lucrarea, credința Lui.

Cătălina Beşliu

De aceea este, În adâncul cel mai adânc al omului Nostalgia de Dumnezeu, Nostalgia Grădinii lui Dumnezeu, De aceea Înainte de-a se aduna lacrima omului Lăcrimează Dumnezeu Și chiar înainte de strigătul de bucurie al omului Înfloresc pe pământ zâmbetele Domnului.

despre a-mi fi ai putea să-mi ierți deznădejdile? nu știam că deznădejdile se iartă, credeam că se iau în brațe și se alină până-și ridică sus capul. ai putea să-mi ierți singurătățile? nici astea nu știam că se iartă, credeam că se adună până dau mai mult ai putea să-mi ierți așteptările? nu știam că se iartă, credeam că se trimit, ai putea să-mi ierți neliniștea? da. ai putea să-mi ierți furiile? da. ai putea să mă ierți pentru că-ți sunt? nu. asta ar însemna să nu-mi fii. să nu-ți fiu ce? întrebarea....

Cu mult mai mult decât ce pare a fi Fiecare om este ce trebuie să fie În bucuria Domnului, Mai mult decât un zbor spre înalt, O pogorâre a înaltului pe pământ….

Omul este ca să fie În ciuda tuturor piedicilor: Bucurați-vă dar, Lucrându-vă, păzindu-vă În Grădina Maicii Domnului !

Bogdan-Sorin Goglea

Ella Blue Târziu primăvăratic

Scrie-mi

Au înflorit castani în timp de mai sub umbra rebegitului april, se-ntorc culori în pământescul rai iar fructele se nasc într-un pistil.

Dacă într-o zi Simți că tac Scrie-mi

Când așteptarea lamei de cosaș devine tot mai scurtă și mai vie miroase-a crud, a verde pe imaș și depărtarea iscă o stihie.

Amintește-mi să gust Albastrul Acolo unde zenitul Cunună cerul Și marea

Tot ce părea mai trist și mai inert devine tot mai vesel și mai iute

Numără clipe Sau valuri

37

Când se sparg la țărm În lipsa mea

Sunt luna ce-aprinde arbustul, Sunt norul ce-noată-n ocean, Sunt gustul ce soarbe dezgustul, Sunt ziua pierdută de an.

Și pescăruși Cu aripi înroșite de zbor Sau de soare

Sunt floarea crescută-n perete, Sunt înger cu aripi de plumb, Sunt jena privirii şirete, Sunt grâu într-un lan de porumb.

Scrie-mi Unde se duc norii Să-și verse ploile Peste ce muguri însetați Se revarsă lumina

Sunt beznă-n amiaza târzie, Sunt muntele spart de ocean, Sunt barcă-n torent, de hârtie, Sunt zi, sunt şi lună, şi an.

Și cărui fir de iarbă Îi e dor de talpa mea

Sunt doar călimară ce plânge, Şi pana ce scrie cu sânge.

Scrie-mi Despre viață Dacă într-o zi Simți că tac

Cristina Geambaşu Cristian Blinda

Un băiat obişnuit Reproş

De unde ai venit, din ce uitată zare, cu trupul obosit de-atâta căutare, şi unde pleci, hai-hui, tovarăş doar cu vântul, pe drumul nimănui, furându-mi mie gândul?

Îmi aparține ziua... așa credeam cândva, că pajişte mi-e viața, ce nu cunoaşte margini, acum văd cușca strâmtă topită-n lava ta, vulcan de stări surprinse în nişte vagi imagini.

Din ce-ncercate sorți, din care amintiri, pribeag pe drum îți porți tristețea din priviri şi zâmbetul timid, puțin prevăzător, băiat obişnuit, mereu rătăcitor?

Credeam că eu sunt liber să zbor pe al meu gând, străjer stingher pe-ntinsuri, înaripat cu vise, acum văd sfori legate de pasul meu plăpând şi-un păpușar, pe scena acelor visuri stinse.

Spun oameni, c-au văzut prin alte lumi, cândva, pe-un țărm necunoscut, fugară, umbra ta şi te-ai oprit o clipă, să-ți tragi sufletul greu, făcând din vis risipă peste destinul meu.

Când mă hrănea credința unor promisiuni, credeam, înalt, în tine, şi mă hrăneam cu tine, acum, la întâmplare, morminte şi minuni oferi... te văd departe, sec tipărind destine.

Vorbeşte-mi despre tine, vorbeşte-mi despre lume, în vraja ta mă ține, băiat fără de nume şi uită-a ta chemare către nemărginire, cu şoaptele-ți amare, vorbeşte-mi de iubire. ...

De-atunci ştiu că în viață nimic nu-i important, decât să dai speranță, cum el m-a învățat şi de iubeşti, la rându-ți vei fi şi tu iubit de-acel pe care-l cauți, un om obişnuit.

Acum, că ştiu că-s numai actor pe scena ta, prins în decorul zilei, după cortina stării, suflerului, tu spune-i că-n van e şoapta sa, rănit îmi e timpanul şi rolul dat uitării...

Sunt...

Sunt orbul ce-admiră apusul, Sunt surdul ce-l cântă pe Bach, Sunt mutul ce-aprobă cu plânsul, Sunt şi cerșetor, şi-mpărat.

38

întinde către mine brațe de sălcii verzi şi pune-mi semn un nufăr, în zări să nu mă pierzi.

Minte-mă De-s fluture bezmetic, ce caută lumină, să mă aştepți în noaptea cu luna cea mai plină, şi să mă minți că luna e doar un felinar, şi să mă minți că noaptea-i conturul tău neclar şi-am să te cred, că-n tine eu rătăcesc demult, tot răvăşind seninu-ți cu-al aripii tumult.

Prefă-te că eşti creangă, de-s pasăre hai-hui, în palma ta cea verde, cuminte să mă sui, să îmi găsesc odihnă, măcar pentru o clipă, când capu-mi voi ascunde, plângând, sub o aripă şi minte că mi-eşti cuibul, şi că îmi eşti acasă când îmi pansezi aripa de zboruri grele arsă.

Şi să îmi spui în treacăt că tu eşti al meu mal când vezi că n-am astâmpăr şi mă prefac în val.

Adună-mă cu grijă, spre mare să mă duci, în setea ta voi stinge toți stropii mei năuci,

Şi înveleşte-mi somnul cu al iubirii pled, şi că exişti mai spune-mi, că ştii că eu te cred...

Proză Negru pe Alb Portarul Culeasă și adaptată de Florin T. Roman Era odată, într-un orășel îndepărtat, un bărbat cam de cincizeci de ani, care trăia, împreună cu soția sa, dintr-o modestă leafă pe care o primea de la lăptăria orașului, unde lucra ca portar. Viața nu le făcuse cadou niciun copil. Bietul portar și soția lui nu știau nici să scrie, nici să citească.

După ani buni de muncă la lăptărie, într-o zi, pe neașteptate, sosi o veste ca un trăsnet: în țară se dăduse o lege conform căreia toți portarii trebuia să aibă studii de cel puțin patru clase. În ziua aceea portarul plecă amărât acasă, întrucât, gândea el, la vârsta sa înaintată, nu mai avea dispoziția necesară să învețe a scrie și a citi. Nevasta lui primi cu aceeași amărăciune vestea.

Timp de o lună după concediere, bietul portar se tot gândise ce să facă și unde să se angajeze. Cine-l mai primea pe el la vârsta lui? Și într-o seară, târziu, nevasta îi zise: – Măi, omule, tu știi că eu mă pricep să gătesc bine, iar tu ești un om foarte ordonat și chibzuit. Ce-ar fi să luăm împrumut niște bani din bancă și să deschidem o mică prăvălioară?

Zis și făcut: Peste încă o lună, girând cu casa, cei doi luară un împrumut bancar și-și deschiseră acasă, în camera de la stradă, un modest restaurant cu două mese.

Dar femeia gătea nemaipomenit, iar el, având dar de sus, amenajase micul restaurant cu foarte bun gust, astfel încât, peste puțină vreme, nu mai puteau face față comenzilor. Astfel ajunseră cei doi soți să închirieze un spațiu mai mare undeva, în centrul orașului, amenajară în stil original noul restaurant și din două mese se făcură douăsprezece. Totodată, angajară două chelnerițe.

Dar lucrurile nu se opriră aici. Clienții se înmulțeau, afacerea prospera și ei abia mai făceau față. Și uite-așa mai deschiseră încă două restaurante mari și frumoase. Li se duse vestea până departe, și într-o zi se treziră la ușă cu un domn elegant, ce coborî dintr-o trăsură luxoasă, trasă de doi cai nemaipomeniți. Domnul întrebă de patron și când fostul portar veni la el și îl invită la o masă în separeu, domnul îi spuse că este un mare om de afaceri și îi propuse să încheie un contract de colaborare, contra unei sume de un milion de dolari. Bietul portar era să scape paharul din mână. Ceru o oră timp de gândire, interval în care se consultă cu soția sa, și cei doi căzură de comun acord să accepte oferta. Și iată că peste o lună, micul întreprinzător era așteptat în frumoasa gară a unui mare oraș din țara respectivă, de către un bărbat ce era îmbrăcat ca un surugiu, care îl conduse cu trăsura până la o imensă clădire cu mai multe etaje. După ce coborî fu condus până la etajul al doilea și apoi fu introdus într-un birou de dimensiuni mari, cu mobilă scumpă, unde, la o masă lungă, de nuc, înșiruiți unul lângă altul, îl așteptau cinci domni îmbrăcați în costume din cea mai fină stofă. În capul mesei, omul nostru îl recunoscu pe omul de afaceri care îi propusese colaborarea. Afaceristul îi prezentă pe cei cinci domni ca fiind avocații firmei și apoi îi oferi un scaun, la aceeași masă, față în față cu avocații. După ce micul nostru patron se așeză, stingherit, la masă, apăru o secretară cu cafele iar unul dintre avocați scoase dintr-o mapă o mulțime de hârtii, pe care le puse pe masă, în fața musafirului. Urmară cinci minute de liniște.

Afaceristul sparse tăcerea și îi spuse eroului nostru: - Acestea sunt exemplarele contractului de colaborare. Am încercat să stipulăm clauze favorabile atât nouă, cât și dumneavoastră. E ceva în neregulă?

Bietul oaspete mai tăcu două minute, după care se hotărî să răspundă, cu jumătate de glas:

39

– Da, e o problemă.

– Spuneți, zise afaceristul.

– Știți, eu nu știu nici să citesc, nici să scriu.

După ce se trezi din nedumerire, omul de afaceri se ridică, emoționat, de pe scaun și li se adresă avocaților: – Domnilor, vă dați seama unde era acuma omul acesta dacă, pe deasupra, știa să scrie și să citească?

La care musafirul răspunse involuntar, oftând: – Ehe, eram portar la lăptărie !

Aventuri în pădure Silvia Giurgiu Era un început de toamnă fierbinte încă, dar sătenii nu se lăsau păcăliți cu una cu două, deoarece iarna era inevitabilă și gerul său mușcător trebuia îmblânzit cu provizii serioase de lemne. Într-o dimineață de septembrie, când geana zorilor încă nu se hotărâse să se ridice de pe ochii întunecați și înlăcrimați ai nopții, Ana simți pe umăr atingerea fermă a maică-si, ce o chema din lumea viselor, la o realitate prozaică și aspră.

– Hai, somnoroaso, scoală-te, că taică-tu a pregătit deja carul să mergem în pădure! Trebuie să aducem acasă grămada de lemne pe care am făcut-o săptămâna trecută și până ajunge el cu căruța, noi amândouă mai strângem câteva uscături, căci ne trebuie pentru cuptorul de cărămidă, când facem pâine.

Fata mormăi ceva, foarte nemulțumită și dădu să se întoarcă pe cealaltă parte, ca să-și continue somnul. Citise până dinspre ziuă la romanul pe care îl începuse de câteva zile și pe care numai noaptea îl putea devora, căci ziua era foarte multă treabă în gospodărie și mama ei nu prea îi căuta în coarne, când era vorba de muncă. Mai era puțin și se termina vacanța, dar nui părea rău, căci oricum nu se prea bucurase de ea. Intenția ei de a mai gusta puțin din deliciile somnului se spulberă când vocea mamei se ridică cu încă unul sau două tonuri. Încruntată și enervată de-a binelea, Ana sări din pat, aruncând pătura de perete.

– Gata, m-am sculat! Ești foarte obositoare când te apuci să bombăni de la primele ore ale zilei! Vreau să văd dacă ești tot atât de insistentă și cu neisprăvitu' ăla de fii-tu, care trândăvește toată ziua și nu îndrăznești să-i zici nimic! Pe el nu-l deranjezi și îi asculți cu smerenie toate balivernele pe care vi le îndrugă de câte ori e de făcut vreo treabă, după care dispare ca măgarul în ceață! Tragi de mine și nu mă lași nici măcar să-mi fac temele pentru școală!

– Gata cu discuțiile! i-o tăie scurt maică-sa. Stai numai cu nasul în carte de parcă ai ieși vreo profesoară!

– Poate că aș ieși, dacă m-ai lăsa să învăț!

– Îmbracă-te mai repede și mănâncă ceva ca să mergem, că acu vine prânzul!

Supărată foc, Ana ieși din casă și încercă să-și evapore nervii în răcoarea umedă a grădinii. Se așeză pe malul lacului plin de nuferi înfloriți și respiră cu lăcomie parfumul amețitor al ierbii abia tăiate. Acela era templul său și se calma ca prin farmec de câte ori venea aici. Ca un foc din ce în ce mai domol, mânia se stinse treptat. Din curte auzi glasul părinților ce se pregăteau de plecare. Tata pornise tractorașul și agăță de el căruța cu ajutorul mamei.

– Dar copiii ăia unde sunt? întrebă el. Cristi trebuie să vină cu mine, că iar se fofilează, cum face el de obicei!

– A zis că vine cu noi peste vale, improviză repede mama. Acum se pregătește, mănâncă și el ceva și vine. Cât ocolești tu pe drum, noi am și ajuns pe scurtătură.

Ana auzi și clătină din cap cu amar. ,,Uite cum își apără feciorul! Și apoi se plânge când îi face zile fripte! Numai ea l-a răsfățat așa! Pe noi, ceilalți, ne exploatează ca pe niște asini, în timp ce pe el îl cocoloșește ca pe un prinț.” Dar se ridică și cu pași sprinteni, porni să înfrunte o nouă zi.

– Ai mâncat? o întrebă mama. Să nu mai sari peste mese, că știi ce probleme ai cu stomacul!

Ana o privi scurt, gata să-i dea o replică dură, dar se stăpâni. Uneori se îndoia de iubirea mamei, dar numai când se simțea frustrată și exploatată. Alungă gândul urât și se dojeni cu asprime. Sigur că o iubea în felul său, dar era o femeie foarte dârză, dură din cauza vieții dure pe care o ducea, muncind până la epuizare și pretinzând de la familia ei același lucru. Nu prea se încurca ea cu sentimentalisme, dezmierdări sau cuvinte de alint. Nu primise și nu știa să ofere. Atitudinea pe care o adopta cu Cristi, fiul cel mijlociu era o excepție ciudată, căci tocmai cu el ar fi trebuit să își folosească duritatea caracterului. Dar el reușea mereu s-o păcălească, transformând în comedie orice situație neplăcută, reușind de fiecare dată să iasă din încurcături cu glume și cuvinte mieroase. Adevărul e că toți cădeau în capcanele lui iscusite și oricât se acuzau unii pe alții că erau prea toleranți cu el, îl iubeau și-l ocroteau ca pe un mielușel neajutorat. Inclusiv Ana, care era foarte scandalizată de părtinirea mamei, îl apăra cu înfocare când intra în vreo belea și de foarte multe ori îl scăpase de mânia tatălui care își pierdea răbdarea când acesta întrecea măsura.

Apucară amândouă cărarea dificilă prin pădurea de stejari seculari, în tăcere. Tensiunea nu de dizolvase încă, dar niciuna nu voia să reaprindă conflictul. Ana se cufundă în gândurile ei, călcând absentă iarba înaltă ce i se încurca în picioare. Mama o urma poticnindu-se și când o auzi respirând accelerat, se mustră că ignorase capacitățile ei fizice, mult mai reduse decât ale sale. Încetini simțitor pasul și o privi îmbunată.

– Ai obosit, mamă? Hai să ne așezăm un pic pe butura asta, să ne mai tragem sufletul ! surâse înduioșată când văzu cu ce grabă o ascultă. O cuprinse de după umeri și îi șterse fruntea transpirată. Mama își sprijini capul pe umărul ei trecându-i cu dragoste brațul după mijloc. Rămaseră astfel minute bune, strânse una lângă alta, în tăcere. Restul drumului îl făcură pe nesimțite, râzând și pălăvrăgind vrute și nevrute. Odată ajunse în desișul opac al locului cu pricina, Ana privi neliniștită în jur.

40

– Mamă, în valea asta adâncă, se spune că sălășluiesc porci mistreți! Uite ce locuri sinistre! Hai să stăm mai aproape de drumul acela forestier, pe unde trebuie să sosească tata cu tractorul!

– Nu te teme, porcii mistreți fug mâncând pământul când simt miros de om! o încurajă aceasta, dar cam fără convingere.

Hai la treabă, că acum ajunge tac-tu și nu am adunat nimic! spunând asta, femeia uită curând de sine, absorbită complet de munca ei. Ana se ținu prudentă aproape de cărare, lucrând cu spor. Din când în când o căuta cu privirea pe maică-sa, chemând-o speriată când considera că s-a îndepărtat prea mult. Timpul se scurgea pe nesimțite și grămăjoara Anei crescuse considerabil, când auzi deodată zgomote violente în valea misterioasă. Se îndreptă de mijloc și ascultă îngrozită vacarmul ce părea provocat de o turmă de mistreți cu puii lor. Simți cum panica îi fură mințile și căută cu privirea pe mama ei, care se îndepărtase foarte mult. Acum se afla foarte aproape de valea înfiorătoare și nu auzea deloc chemările ei sugrumate de spaimă. Fu nevoită să-i atragă atenția, aruncându-i în cap cu un vreasc care o lovi în plin, speriind-o foarte rău. Anei îi veni să râdă când îi văzu expresia uluită, dar îi trecu repede când auzi vacarmul apropiindu-se.

– Mamă, mistreții! o avertiză ea înainte de a escalada ca o maimuță cea mai apropiată tufă, dar din păcate și cea mai fragilă, și care se legăna ca o trestie sub greutatea fetei. De chiu, de vai, se puse cât de cât la adăpost, dar se îndoia că mama ei va reuși să fie la fel de agilă ca ea și căută disperată cu privirea o salvare pentru ea. Nu mai avu timp, căci biata femeie ajunse sub copăcelul Anei, abia respirând de spaimă și disperare, cu intenția vădită de a urca alături de fată. Deși i se păru zadarnic, Ana întinse mâna mamei și o trase în sus, dar bietul copăcel începu să se balanseze periculos, destabilizând echilibrul precar al amândurora, iar mama reuși să-și piardă basmaua printre ramurile încâlcite în părul ei. Prinsă în capcana crengilor, nu mai reuși să câștige niciun centimetru de înălțime și rămase imobilizată ca o pasăre mare, cu aripile întinse într-un mod caraghios.

Ana renunță la strădania de a descâlci părul mamei dintre ramuri, sperând ca mistreții nu vor fi tentați să se apropie prea mult de sperietoarea vie și zgomotoasă din copacul-balansoar. Mistreții nu ieșiră deloc din valea întunecată, în schimb, aproape leșinat de râs, urcând coasta în patru labe, rupând vreascuri și răscolind frunzele uscate, ieși diavolul de Cristi, care născocise tot tărăboiul acela pentru a se distra pe seama mamei și a surorii, singure și speriate în pădurea deasă și întunecoasă. Tocmai atunci ajunse și tatăl, care tare se mai minună găsindu-și nevasta cu părul vâlvoi printre crengile unui copăcel patetic. Când află cauza, se porni pe un râs nestăvilit, spre marea supărare a celor două victime. Ana a trebuit să rupă crengile ce-i luaseră mama prizonieră, urmând să i le îndepărteze acasă, cu păr cu tot.

Mare fu jalea mamei când se despărți de cozile ei, de care nu se atinsese toată viața. Le răzbună din plin seara, când reuși să-și ademenească feciorul în casă, cu prefăcută bunăvoință. De cum îl prinse în odaie, rupse linia de croitorie pe spatele lui.

Aurul lui Duran Ion Ionescu-Bucovu Pe timpuri imemorabile, când satul nu luase înfățișarea de astăzi, trăia în Dealul Piscului un om ce-și pusese gospodăria pe loturile proaspăt dăruite de boierul Lixăndrel. Acest om se numea Tudor Dobre; toți sătenii îi ziceau mai pe înțelesul lor, Duran, de la Tudoran.

Bătrânul Duran, fiul lui Motroc, se însurase și luase fata lui Ion Stan Stănică, pe Maria, o fată harnică și bogată. La rândul lor, au avut și ei o fiică, pe Lefterica.

Se spune că fata era foarte frumoasă, pe măsură ce creștea se făcea și mai mândră.

Ieșea la horă îmbrăcată ca o prințesă, cu haine țesute în fir de aur, cu fote și ii numai de mâna ei țesute.

Gospodăria lui Duran era cea mai arătoasă din sat, șase hectare de pământ, șase perechi de boi, două cârduri de oi cu două stâne, zece vaci breze, patru cai, brișcă și alte, și alte acareturi, pătule cu porumb, magazii de grâu și saivan. Și din toată strânsura asta a lui cumpăra galbeni și mahmudele, zicea el că toate-n lume vor pieri, dar valoarea aurului, niciodată! Și aurul îl topea și-l ținea pitit în lada de zestre, în odaie, să-i facă zestre fetei cu el. Și într-una din zile o chemă pe nevastă în tindă și o rugă să ia loc pe prag, să-i spună o vorbă: – Fă, Mario, zice el, îmbujorat la față, fusei pe la nașu Ghiță Băngoi și uite ce aflai: a venit șatra lui Polizache de la Ruși și din bulgărele de aur pe care-l avea, a tăiat gologani să-i deschidă fetei prăvălie. Ce-ai zice dacă am face și noi ceva gologani, să-i trântim fetei o cârciumă în centrul satului, pe Linie?

– Măăă, sări femeia la el, să nu te păcălească țiganii!

– Cum o să mă păcălească? Fac și eu cum a făcut nașu' Băngoi!

– Cum a făcut? Se dădu femeia lângă el, să-l asculte mai cu atenție.

– Cum să facă? Bine a făcut! I-a băgat pe țigani în beci, i-a încuiat, le-a dat aurul, cărbuni și foc, și până dimineața le-a tocat gălbenei de-un ban, de cinci și de zece. A și plecat la Ruși să ia marfă, deschide și depozit de cherestea și cârciumă! Omul ăsta are cap, nu ca noi, care-am alergat toată viața după animale și-am muncit ca niște robi la sapă și la secere, și nu ne-am ales cu nimic!

Femeia stătu pe gânduri ce stătu și apoi îi răspunse: – Treaba ta! Ești bărbat și judeci mai bine ca mine! Poate scoatem și noi fata asta din chinurile muncii! Să stea și ea cu plaivasul la ureche și să numere banii la tejghea!

41

– Făăă, Polizache e-n sat, am să-l chem mâine cu făurăria lui, îl bag în beci în pomostul cel nou, îl încui acolo, îi dau de toate și-i zic: „Băăă, …tu-ți sărindaru' mă-tii, te plătesc cât vreai tu, să-mi tai și mie niște pitaci, că de nu, te duci dracului cu șatra ta cu tot! Să nu faci pe nebunu', că știu că i-ai tăiat și lui nașu'!” Și până dimineața ne bate și nouă ceva gologani!…

Nu dormi toată noaptea, se frământă, se gândi, se socoti și se sculă cu noaptea-n cap, se îmbrăcă binișor, să n-o trezească pe nevastă-sa și plecă spre poiana unde-și așezase Polizache șatra, la Poarta Gârii. Acolo țigănia era în toi, țiganii băteau la căldări, pirandele puseseră tuciul să cășcălească mămăliga, copiii pe lângă ele săreau și se zbenguiau. Duran se apropie de șatră, câțiva câini din căruțe îl luară la lătrat, dar el nu se feri, merse direct la meșterii care băteau fierul: – Unde e, mă, Polizache?

– Da’ ce-ai, boiarule, cu el? - îl întâmpină o pirandă.

– Am o treabă!

– Haaa, Polizache, strigă piranda, lasă-l dracului de somn, se repezi ea la el în căruță, trăgând păturile de pe el, te caută boiarul Duran!

– Ce-are, fa, cu mine? - scoase Polizache capul din așternut, cu somnul neîmplinit.

– Ce să aibă? O treabă!

Când se uită mai bine la om, țiganul sări repede și-și luă pantalonii pe el, își trase o cămașă și se înfățișă în spatele cortului.

– Dumneata ești, nea Tudore? Ce enteres ai cu tetea?

– Băi, Polizache, vreau să-mi faci și mie ce i-ai făcut lu' nașu'! Țiganul stătu câteva clipe și se gândi, apoi îl întrebă: – Ai materialul?

– Am! – Mult?

– Să fie ca o oca, așa!

– Da' știi să-ți ții gura? Că dacă află statu'…

– Cum să nu, nică! Nu mă cunoști? Și, la o adică, stau bine cu șeful de post!

– Atunci rămâne pe diseară!

– Eu zic să coborâți la mine-n ogradă, să deshămați, să prânziți, și la dracii ăștia micii să le dau niște faguri să sugă, c-am umblat la uleie și-am scos mierea! Și la noapte ne-apucăm de treabă!

– Bine, nea Tudore, așa rămâne! Dar, mucles…

Duran puse degetul la gură, în sensul că nu spune nimănui, și plecă acasă.

Pe seară, șatra de țigani se înființă la el la poartă. Deshămaseră caii pe poiană, aprinseseră focul și se pârleau pe lângă flăcările care miroseau a balegă arsă. Poiana se umpluse de țigani și mai mari, și mai mici, desculți și despuiați. Câteva chivuțe cu desagii în spinare și cu plozii în brațe plecară prin sat, după căpătat sau după ciordeală. Polizache cu trei mardeiași intrară în curte la Duran și-l strigară: – Hei, nea Tudore!

Bătrânul ieși cocoșat, cu o furcă în mână, cu care strânsese fânul prin grădină.

– Am venit să ne tocmim! - o retezară țiganii. Ne convine, bine, nu ne convie, salutare și noroc!

– Băi, Polizache, mă știi pe mine cârcotaș? Vă dau cât cereți, pitacii să iasă!

– Cât aur ai?

– Păi nu v-am spus? Ca o oca, așa…

– Dintr-o oca să tot iasă… - zise al doilea țigan, care stătea în spatele lui Polizache.

– Boiarule, zise al treilea, pușcăria ne mănâncă dacă ne prinde șefu' de post, te rugăm să-ți ții gura…

– Bă, băieți, unul este Tudor, tot satul îl știe… Dar c-o condiție…

– Care, boierule?

– Vă încui în beci, să nu știe nimeni de voi!

– Fie, boiarule, dar cu mâncarea și băutura dumitale…

– Vă dau ce vreți voi, numai treaba să iasă bine…

– Ne-nvoim, nea Tudore, hotărî Polizache, după ce schimbă câteva priviri cu cei doi. Batem palma!

– O batem! Și Tudor întinse mâna lui cea slăbănoagă și dădu noroc cu ei. Mâna însă îi tremura. Dacă nu ieșea așa cum dorea el, se ducea pe apa sâmbetei toată munca lui de-o viață. Tot ce muncise el strânsese în acel bulgăraș de aur din lada de zestre a muierii.

Dar vorba e vorbă… Își cărară țiganii foalele, cărbunii și sculele lor și intrară în beci. Le-aduse femeia de-ale gurii, pâine, brânză, lapte covățit, ouă fierte și slană. Pe unul din ei îl trimise la șatră cu o oală de untură și cu un ciurel de mălai, să le dea țigăncilor, să facă și ele mămăligă să-ntingă în untura din tigaie.

– Adu marfa, s-o vedem! - zise Polizache într-un târziu, cu ochii pe sus, să nu se lovească de tavanul beciului.

Duran scoase bulgărele de aur și-l întinse țiganilor.

– Da, se cunoaște, e aur curat! - își dădu cu părerea Polizache, după ce scrijeli cu unchia metalul.

– Curat! - le răspunse Duran, e topit din pitaci galbeni și din mahmudele…

Duran își văzu de-ale lui prin curte până se întunerici, apoi se duse în casă, luă ceva în gură și se culcă.

– Mă, n-auzi, veni femeia din tindă în casă la el, tu te-ai uitat la Polizache ce urât e? De ce-o fi având el buza de jos tăiată în două, ca la iepure?

– Îl dau dracu' cu buza lui, mie să-mi facă bani!

42

Tudor nu dădu ochii-n gene toată noaptea. Se gândea ce să facă mai întâi cu banii. Va pune cârciumă pentru fată, se va duce la Drăgășani cu căruța cu două butoaie să ia vin, va urca și la munte după rachiu… Când va auzi notarul că fata lui are cârciumă… Și așa îi da el ocol Leftericăi, dar acum… Ce, e de vise rele să aibă un ginere notar? Adormi greu și visă un vis. Se făcea că era călător, mergea cu căruța la București, plecase de cu seară de acasă și ajunsese prin Pădurea Țandăra. Noapte neagră, fără lună și fără stele, el mâna caii încet, mângâindu-i cu biciul, în miezul pădurii se-auzea cântând o pasăre de noapte… Prin sufletul lui se strecură o răcoare care-l făcu să se scuture. Se închină: „Doamne, ajută!” Își făcu cruce de două-trei ori, să piară de lângă el toate duhurile rele. Trecuse pe aceste drumuri de zeci de ori, ducea marfă la oraș, putini de brânză, piei de miel, lână, făină, mălai… Deodată se trezi în fața cailor cu trei mogâldețe, păreau să fie oameni. Unul din ei strigă la cai: „Hooo!” Apoi către el: „Dă-te jos, jupâne!” - păru să fie același glas. Și puse mâna pe el și-l trase din căruță, prin licărul unei scântei care seaprinse de la țigara unuia, zări buza spartă a lui Polizache, dar n-apucă să mai zică ceva, că țiganul îi și înfipse un cuțit în spate. Și Tudor se trezi cu acel junghi în spinare. Deschise ochii și privi prin cameră.

– Ce-ai, mă, de ți-a luat Dumnezeu somnul? - îl întrebă nevasta când îl văzu în capul oaselor.

– N-am nimic, mă dor șalele, am răcit pe la grajduri! Și-am visat și-un vis…

– Mai, dă-le-ncolo de vise!

Tudor se sculă, se îmbrăcă și ieși afară. Soarele mija spre răsărit peste buza dealului, încercând să urce pe cer ca o uriașă roată încinsă. De undeva, din marginea satului, se-auzea un lătrat de câine.

– Boiarule, se-auzi o voce din pivniță, ia dă-te-ncoa'!

De-abia acum își aduse el aminte că-n pivniță erau țiganii.

– Ce-aveți, mă, ați terminat treaba?

– Am terminat pe dracu, nu ia fiertură aurul dumitale!

– Adică, de ce nu ia fiertură?

– E slab! Poate mai are boieroaica vreo salbă, să-l îmbunătățim, mânca-te-aș!

Tudor sui pragul și se duse la nevastă: – Auzi, Mario!

– Ce e, mă?

– Dă-te pe sală să-ți spun ceva! Boaitele de țigani spun că nu ia aurul fiertură, dă-mi salba ta de icuşari să-l îmbunătățim.

Femeia stătu pe gânduri puțin, apoi merse în odaie, desfăcu lada de zestre și luă salba de icusari și i-o dădu bărbatului. „Salba de la mama”, gândi ea - îi zisese așa: „Na, mamă, să nu mă uiți! Și s-o dai și tu fetei!” Dar și acum, tot pentru fată făcea ce făcea…

Tudor duse salba bucuros țiganilor și plecă la treburile lui. Țiganii începură iar cioca-boca, cioca-boca pe nicovalele lor, apoi dă-i cu foalele, se afumară, se mânjiră cu cărbuni peste tot și, după câtva timp, iar îl chemară: – Boiarule, ce ne facem, că tot nu ia fiertură!

– Vă omor, …vă sărindarul mumilor voastre de boaite, cum să nu ia, mă, fiertură?

– Poți să ne omori, uite, am topit și icușarii și degeaba!

Ieși Polizache dintre foale și-i zise: – Băi, nea Tudore, ăsta e aurul, ia-l matale și pune-l bine, că vin eu peste o săptămână cu material mai bun și gătăm treaba!

De unde ai tălică aurul, că e moale, breee!

Duran se întunecă la față și scoase un pistol de la brâu și-l îndreptă spre ei: – De unde, de neunde, că voi de aici nu ieșiți fără bani! Vreau bani, mă, voi n-auziți? Cum i-ați făcut lui nașu' Băngoi, sămi faceți și mie… Bani, să-i număr eu… Țiganii începură să se smiorcăie, c-o fi albă, c-o fi neagră, că o să repare ei treaba, că aurul lui Băngoi a fost tare și a ieșit la tiparniță…

- Breee, nea Tudore, pe copiii mei, începu Polizache, dacă săptămâna viitoare nu sunt la mata cu sculele… ce e azi?

Miercuri… uite, cel mai târziu, joia viitoare sunt la mata la poartă… aurul rămâne la tălică, să nu zici că…

– Și icușarii?

– Păi nu i-am topit, mă, nene? Cântărim aurul… nu vezi dumneata că bolovanu s-a mărit…

– Bine, atunci, v-aștept joi, dar să dea dracu' să nu veniți…

Duran se muie, băgă aurul la chimir și-i slobozi pe țigani din pivniță.

Gloata de țigani, când se văzu slobodă, se grăbiră, strânseră corturile și plecară, cu câinii târâș, pe la Poarta Gârii, pe unde veniseră.

– Ce făcuși, mă, cu țiganii? - îl întrebă Maria când se întâlni cu el. Te văd cam supărat, nu cumva te-au păcălit căldărarii?

– Ce să fac? Mai nimic, cică nu ia fiertură, vin joia viitoare cu material mai bun!

– Și aurul unde e?

– La mine la chimir!

– Și salba?

– Au topit-o!

– Cum au topit-o?

– A băgat-o în bulgărele de aur…

– De unde știi tu?

– De la cântar!

– Ia să-l văd și eu!

– Poftim! - scoase el ghiuleaua galbenă de la brâu și i-o puse Mariei în palmă.

Maria luă bulgărele, se uită la el și-l întrebă: – Și țiganii unde sunt?

43

– Au plecat în …aia mă-sii…

– Știi ce, ia dă dosu' până la nașu' și roagă-l să-l încerce el, că-i știe meșteșugul! Te-au păcălit, prostule, țiganii…

Tudor, din galben se făcu negru, fugi în grajdul cailor, încălecă pe calul lui roib și într-o clipită fu la nași-său la poartă.

– Nașule, nașule!

– Ce e, fine Tudore?

– Să-ți spun sau să nu-ți mai spun?

– Ce e, omule, hai în casă! Ai pe finica bolnavă?

– Nu! – Atunci ce te roade?

– Am făcut o prostie!

– Ce prostie, omule?

După o pauză care dură câteva secunde, Tudor începu să se destăinuie în lacrimi: – Am făcut și eu ce-ai făcut mata!

– Ce? – Am vrut să fac aurul bani și m-au păcălit țiganii!

– Cum te-au păcălit? Doar te știu om cu scaun la cap!

– Nu știu, parcă mi-a luat Dumnezeu mințile! Și-i spuse toată tărășenia.

– Și de ce-ai venit la mine?

– Mi-a spus Maria că dumneata cunoști aurul… îl am la mine!

– Hai în casă, să-l încercăm cu oțet!

Băngoi luă un clondir de sub masă, turnă lichidul pe bulgărele de aur și metalul începu să se închidă la culoare.

– Fine Tudore, ai dreptate, te-au păcălit țiganii, e tinichea curată, uite-te și dumneata cum se negrește! ți-au dat aramă în loc de aur…

Tudor nu mai așteptă ca nași-său să termine vorba, încălecă pe cal și-o luă prin porumburi să le iasă înaintea țiganilor.

Așteptă toată după masa pe Drumul ăl Mare, doar-doar se va întâlni cu țiganii, dar degeaba, nici urmă de balaoacheși! Dacă văzu și văzu că nu mai apar, o luă pe drum către Roșiori, poate se va întâlni cu ei. Merse toată noaptea, se întâlnea cu care cu poșircă, cu porumb, cu grâu, cu sare, cu gaz și-i întreba pe oameni dacă n-au văzut o șatră cu două căruțe de țigani. Unul din ei se numea Polizache din Roșiori, cam la patruzeci de ani așa, urât, cu buza de jos tăiată. Toți însă dădeau din cap că n-au văzut și nici n-au auzit de ei.

Spre dimineață ajunse în mahalaua Rușilor, la târgul de vite de joia, şi se prezentă la jandarmerie.

– Ce vrei, dumneata, omule, de ne deranjezi cu noaptea-n cap? - îl luă la rost un soldat care picota pe bancă.

– Domnule jandarm, să-ți spun pățania mea!

– Ce pățanie, frate?

– Un țigan, pe nume Polizache, a venit la mine…

– De unde ești dumneata?

– Din satul Bucov, plasa Slăvești!

– Stai colea jos, pe bancă, să dai o declarație!

– Păi… stai să vezi…

– Ce să văd?

– Să-ți spui cum e tărășenia!

– Spui dumneata tărășenia în scris!

– Stai, domnule, un pic, să-ți povestesc și dumitale pățania mea: a venit la noi în sat o șatră de țigani cu unu Polizache, un țigan cu buza de jos tăiată, și m-a păcălit, a zis că el știe să facă bani… Strânsesem și eu din munca mea de-o viață niște aur și voiam să-mi facă și mie niște goglogani…

– Ce să-ți facă?

– Niște bani!

– Măi, omule, zise jandarmul înfuriat, dumneata cunoști legea?

– O cunosc!

– Știi că cei ce falsifică banii sunt băgați la ocnă pe viață?

– Nu știam!

– Dacă nu știai, află de la mine!

– Bine, dar eu…

– Niciun dar eu… Uite ce e, eu sunt un om bun, îl sfătui jandarmul, du-te dumneata înapoi acasă și să nu mai spui nimănui prostia asta, că intri la răcoare… Ai înțeles?

– Am înțeles, dar cu aurul meu cum rămâne?

– Nu mă interesează pe mine de aurul dumitale!

Duran întoarse calul de căpăstru și plecă de lângă jandarm, negru de supărat. La poarta târgului luă un clondir de rachiu, se așeză pe marginea șanțului și trase câteva guri cu sete. I se părea că tot târgul se învârtește cu el, oamenii erau parcă niște paiațe, peste tot nu-l vedea decât pe Polizache. Într-un târziu, când soarele se lăsase pe după dealurile dinspre Salcia, Duran încălecă pe cal și plecă spre casă. Ieșise luna, o lună cât roata căruței, din ea parcă se scurgea pe pământ o miere galbenă prin ceața nopții și stelele, licurici sălbatici, parcă urcau și coborau odată cu el dealurile. Pe la miezul nopții, aproape de Dobrotești, opri calul, îl legă de un stejar bătrân, și se trase într-o poiană să se odihneasă. Era o liniște ca la începutul lumii. Doar în depărtare

44

cântau niște brotăcei de baltă. Omul mai trase câteva înghițituri din sticla cu rachiu și puse capul jos să închidă un pic ochii.

Adormi greu, printre oftaturi… Ce-i va spune el femeii? Salba ei de icușari de la maică-sa s-a dus pe apa sâmbetei… Și munca lui de-o viață… Printre gânduri, îl înjura pe nași-său, pe Ghiță Băngoi, care venise cu ideea asta… Și el, un prost, își băgase în cârd cu țiganii…

Se trezi în zori, plin de roua dimineții, privi cerul limpede colilie, apoi se întoarse cu privirea spre cal. Merse spre el și-l mângâie, îi pregăti căpăstrul și șaua, se urcă și plecă spre casă. Ceva parcă se răsucise în mintea lui, dar dădea totul pe rachiul băut. Ajunse acasă pe la prânz, le găsi pe nevastă-sa și pe fată plângând. Femeile săriră în întâmpinarea lui și-l îmbrățișară, dar el nu se manifestă în niciun fel. Tăcea și se închina. Parcă-i luase Dumnezeu gura!

– Ce-ai, omule? - îl întreba nevastă-sa, spune-ne și nouă ce-ai pățit…

El tăcea și se închina.

Femeia se duse și aduse pe nași-său. Duran făcu la fel și cu el. Dacă văzură și văzură, aduseră doctorul de la Balaci.

Medicul îl consultă și le spuse c-ar fi bine să-l ducă la spitalul nr. 9 pentru că și-a pierdut personalitatea. Maria vându caii, făcu rost de bani și plecă cu el la spital. În curtea spitalului, lume multă, pacienții se plimbau printre brazi în pijamale, vorbeau și gesticulau. Duran sări de pe alee spre un pacient și-l luă la rost: – Tu ești Polizache, de ce m-ai păcălit, mă, …tu-ți leturghia mă-tii, unde e aurul meu?

– Ce-ai nene, ești nebun?, sări o femeie de alături, probabil rudă cu pacientul. Dumneata nu vezi că omul e bolnav?

Duran, nimic, se năpusti pe el și-l luă la bătaie. O ținea într-una, aurul și aurul… Se strânse lumea pe ei ca la circ. Veni un sergent și-l luară la cabinetul medicului. Femeia îi povesti doctorului tot ce petrecuseră.

Duran o ținea una și bună: – Dom’ doctor, să-mi dea aurul, că-l mănânc!

– O să ți-l dea, stai liniștit!, îl potoli doctorul.

Duran fu internat în spital. Înnebunise de-abinelea. Umbla cu o legăturică de pietricele la el și o arăta pe la toți nebunii: – Am găsit aurul, frate! Uite ce de aur am!

Maria își vându toată averea să-l lecuiască de nebunia lui, dar fu în zadar. La un an muri și ea de inimă rea. Lefterica, fata lor, luă pe notar, un om mai bătrân ca ea cu douăzeci de ani, făcu doi copii, apoi îl părăsi pentru un argat oltean venit prin aceste părți pe moșia Câmpineanca.

Povestea lui Duran cu aurul circulă mult prin sat, până se stinse neamul nebunului.

Femei de lux Dumitru Istrate-Rușețeanu Aveam viața măzgălită rău, visele întoarse pe dos; gândurile mi se dilatau, deveneau groteşti. Ce altceva e credința că poți fi mai mult decât cel cuprins între pălărie şi ghete. Cum nu speram s-ajung în rai decât cu vreo alunecare de teren, începuse sămi ardă buza după o femeie de lux: să-i mulg lapte dintr-un sân, iar din celălalt miere. Deocamdată mi-o reprezentam în imaginație, o desenam pe hârtie, împodobind-o din belşug cu forme şi miresme erotice. Când adrenalina mi-aprindea fitile pe sub piele, mergeam la poarta doi a portului vechi unde, mai ales în zi de salariu, aştepta un cârd de femei uşoare mirosind încă a sudoarea marinarilor străini în care înnotau toată noaptea. La ieşire din şut hamalii interesați înfigeau mâna în una din ele şi, ducând-o la restaurantul cu autuservire, îi încărca mațul cu mâncare ieftină şi bere, iar mai târziu, prin cine ştie ce cotlon, obosit de muncă şi moleşit de băutură adormea deasupra târfei care, de obicei, dispărea cu banii lui.

Când nu eram în dană la descărcat mărfuri o tăiam pe plajă, unde, toamnă fiind, aveam libertatea să construiesc castele din nisip şi gânduri la discreție. S-a întâmplat să găsesc, adus de valuri, un pui de delfin mort; tăiam din el cu briceagul bucăți mici, mestecam cu răbdare să-i simt pe cerul gurii dulce-amarul misterului său. Nu mă temeam că pot suferi o neprevăzută metamorfoză, cât timp sunt materie, în ce altceva mai poate fi prefăcută fibra mea? O altă caracteristică ar fi că hamalul regulează neiubit.

Femeile de lux, care se arătau rar prin restaurantul unde majoritatea clienților sunt docheri, erau rare, trebuia să fii durul durilor să ți-o poți permite. Înfierbântat, fără a ține cont de sfatul prietenilor mei, m-am aşezat la masă în fața unei asemenea trufandale. Era zi de salariu, neştiind cu ce s-o servesc, i-am aşezat pe masă farfuria cu fasole şi ciolan, iar, ca băutură, o sticlă de bere pe care nici nu le-a luat în seamă. A început să mă studieze ca pe un armăsar, cu o privire de geambaş. Şi-a apropiat aşa de mult fața de a mea încât m-a îngrozit gândul că vede în ochii mei alți ochi care o privesc ce ar putea însemna că eu sunt un banal ambalaj pentru altcineva închis în mine, ce-mi mânuieşte voința, gândurile conform scopului său.

Mă teroriza tăcerea dintre noi, voiam să-mi spună ceva, nu eram programat să întrețin o convorbire cu asemenea femeie. În cele din urmă, am încercat să comunic cu ea fluierând Zorba Grecul… Ridicându-se de la masă şi bătând grațios din palme, a început să danseze. Gestul ei era inexplicabil pentru hamalii ce îşi afişau duritatea până şi prin miros. Unul dintre ei, a venit la masa noastră, a mirosit-o pe femeie şi, scuipându-mi disprețuitor în farfurie, a zis. „Tu eşti o legumă, n-ar fi trebuit să pofteşti o femeie de lux.” Nu înțelegeam de ce mă consideră mai slab decât ei. Mi-am încordat brațele să-mi vadă, atât ei, cât şi femeia, muşchii de oțel. Nu capeți aşa ceva decât aruncând pe palet, asemenea lor, saci cu ciment, cu negru de fum, lăzi cu portocale, baloturi de bumbac etc. „Eu merit femeia asta”, zise el rânjind, mângâindu-se cu mâna printr-un loc anume. Acelaşi gest repetat la baie când, spălându-ne de negru de fum, îşi etala podoaba cu gabarit depăşit cu care-l înzestrase, cam la întâmplare, natura.

Ridicându-mă, am aşezat pe altă masă tava şi sticlele cu bere, apoi apoi am aşezat cotul pe masă. Înțelegând, durul şi-a sprijinit

45

cotul de cealaltă parte a mesei, mi-a prins palma şi fiecare încercam să culcăm mâna celuilalt. Văzând că l-am învins, tot n-a renunțat, vroia să plece la camera lui cu femeia de lux.

Mult mai sigur pe sine, a adus sacul de ciment, nelipsind din restaurant, în zi de salariu, când docherii îşi disputau una sau două femei de lux, pentru care primeau bonus consumația. Aveam dinți puternici, prindeam sacul şi câteva secunde îmi imaginam că am în față un pachet de biscuiți ceva mai mare. Cât am lucrat în port, nu-mi amintesc să fi dat vreodată greş. Cum nu s-a întâmplat nici atunci, femeia de lux m-a luat de braț şi, în uralele celorlalți, am ieşit din restaurant.

M-a dus în garsoniera ei, un fel de coajă de nucă pentru mine, învățat să stau ore întregi în cala vaporului şi să descarc de pe palet, adus aici de brațul macaralei. M-a îmbrîncit într-un fotoliu şi, sub privirile mele flămânde, şi-a scos ciorapii, mi i-a aruncat în față. Aştepta să fac ceva cu ei, pentru a-mi potoli dorința am început să-i miros, nu există pe pământ floare care să aibă parfumul ciorapilor de mătase ai unei femei. Înainte de a-şi dezbrăca rochia, a smuls un fir din părul pubian şi, aşezândumi-l în palmă, mi-a poruncit să-l îndrept. Sigur, ştiind că nu-i posibil să îndrepți un fir de păr creț, se amuza. După care a aruncat cheia pe fereastră – eram la etajul 6. "Eu sunt o altă femeie de lux". Nu-mi imaginam, pe moment, ce înseamnă acel altfel. "Încercările copilăreşti pe care la restaurant le-ai trecut cu brio sunt prea puțin pentru ca valvele mele să se desfacă dorinței tale" De pe masă a luat un măr şi, aşezându-se pe spate, mi-a zis: "Vezi acest măr? Din momentul când ai să plantezi trandafirul iubirii în ghiveciul plăcerii eu încep să muşc din măr. Nu accept să termini treaba înainte sau după ce eu am mâncat mărul".

Ispita mi-a plăcut, am uitat de uşa închisă şi cheia aruncată pe fereastră. Totuşi, am zis: "Ce se întâmplă dacă nu-mi reuşeşte testul?" "Voi muri". Văzându-mi nedumerirea de pe chip, s-a ridicat în cot şi a deschis gura: "Privește!" Mi s-au tăiat picioarele, am alunecat în fotoliu, nu mi-a fost greu să înțeleg. Avea sub limbă o pilulă cu otravă, văzusem una la un marinar grec. M-am liniştit crezând că este doar o glumă, ce-i drept sinistră. Aștepta… Cum stăteam locului, mi-a zis: ,"Începe numărătoarea inversă." Calmul ei era suficient să mă convingă de uşurința cu care ar fi strâns între dinți pilula. Întâia oară n-a reuşit să mănânce şi cotorul mărului. A terminat de mâncat mărul înainte ca eu să-i prelungesc iluzia, de fapt un motiv de a exista şi a doua zi. A murit în brațele mele. Dar nu prea m-am consumat din pricina celor întâmplate. Cât timp sunt călător fără viză în acest univers, am avut şi eu o femeie de lux.

Accidentul Claudia Elena Peter – Pui, știi ce am găsit? Hai, fă și tu o pauză, merită să îți arăt. Uite a naibii ploaie, s-a oprit! Și ce bine că s-a mai răcorit puțin.

Pe ecranul calculatorului lui, o fotografie cu un grup de copii.

– Ce-i asta?

– Uită-te mai bine, în spatele copiilor, aia nu-i Florina Mihăieș?

Am încremenit, deodată parcă viața mea s-a oprit pentru o fracțiune de secundă. Soțul meu citi articolul ce includea poza.

– Elevii școlii gimnaziale Avram Iancu au făcut o excursie, pe drumul spre mare, autobuzul a avut un accident…

– Doamne! L-am împins și am citit într-o privire detaliile. Una din învățătoarele ce au însoțit grupul a decedat pe loc!

Doamne, nu Flori!

– Stai așa, răniții au fost preluați de elicopterele SMURD și aduși în Bucureşti, la spitalul… Câțiva elevi și învățătoarea se zbat între viață și moarte…

– Să mergem acolo, să mergem, pui! Soțul meu mă ascultă, convins de gravitatea situației, văzând efectul pe care vestea a avut-o asupra mea. El nu o știa, nu o cunoscuse. A recunoscut-o din fotografia cu noi două la mare, bronzate și fericite. Îi știa numele din discuții, auzise de efortul pe care eu l-am făcut să o scot din viața mea, să o uit, să mă prefac că nu ar fi existat vreodată.

Accidentul fratelui ei ne-a terminat brusc copilăria. După, n-am mai putut visa la fel. Lumea noastră iluzorie s-a risipit odată cu finalizarea șantierelor și a populării blocurilor de alți copii, de alte prietenii. Accidentul a fost controversat și nu s-a demonstrat niciodată, nimic, dar era absurd să crezi că, la vârsta lui, Dacian ar fi căzut pur și simplu de la etajul patru, de pe balcon. Un copil cuminte, timid și tăcut, ce nu îndrăznea să vorbească neîntrebat nici la școală, că era în clasă cu mine. Ceilalți îl credeau idiot, dar eu știam că se teme să nu greșească, să nu fie pedepsit. N-o să știu niciodată dacă a fost pedepsit Dacian în ziua aceea de duminică dimineața, poate a răspuns greșit la o întrebare, poate s-a aflat în locul nepotrivit… poate a vrut doar să zboare prin ploaie, că răpăia și atunci, de parcă voia să ducă undeva, departe, întreaga noastră stradă. Tatăl lui n-a fost acuzat oficial niciodată, mama lor a fost la biserică în momentul nefericitei întâmplări, iar de la soră-sa Flori, nu s-a putut scoate o vorbă mult timp după! Din ziua în care Dacian a căzut sau a fost aruncat de la balcon, Flori n-a mai fost la fel. Imediat după accident, a plecat la o mătușă în alt oraș, ai ei fiind prea ocupați cu băiatul ce supraviețuise miraculos, dar rămăsese paralizat pe viață. Au fost lunile în care nu l-am mai văzut pe nenea Florin băut, zilele în care tanti Daciana începuse să vină pe la mama și le găseam

46

de multe ori fumând în bucătărie, cu ochii plânși de lacrimi secrete. Iar eu eram fericită că atunci când Flori se va întoarce, mă voi putea juca iar cu ea, fără ca mama să-mi interzică, doar și ele erau prietene.

O căutam la spital, printre copiii răniți, părinți disperați, jurnaliști, curioși, întreaga adunătură umană pe care o tragedie cu multe victime o poate atrage. Numele ei nu era pe niciun fel de listă și deodată mă lovi revelația faptului că poate am confundato, că doar semăna cu ea. Nu o mai văzusem de ani de zile, cine știe cum s-a schimbat. Dar chipul ei, încadrat de o coafură regulamentară de învățătoare, n-ar putea fi al altcuiva. Și privirea ei ce pătrundea prin ecranul computerului, nu aș fi putut să o uit vreodată. Flori avea cei mai frumoși ochi albaștri! Soțul meu mă așeză cuminte în sala de așteptare și se duse înarmat cu poza noastră de la mare, să o caute. Reveni după puține momente.

– Mai e o învățătoare rănită, dar o cheamă Veronica Dumitrean!

Am tresărit.

– Veronica e al doilea ei nume, mamei îi plăcuse fetița din filmul din anii șaptezeci! Știu sigur, ea își ura numele acesta!

– Se pare că acum îl folosește! soțul meu îmi mărturisi îngrijorarea cu privire la inevitabila întâlnire cu personajul controversat despre care auzise atâtea.

Devenind adolescente, amândouă ne-am schimbat. Pe ea aproape am uitat-o în anii în care a crescut-o sora mamei ei. Dar aceasta s-a îmbolnăvit grav și Flori s-a întors la apartamentul părinților, unde doar Dacian se schimbase. Tanti Daciana redevenise umbră, nenea Florin se reapucase de băutură. Flori se descoperise pe unde a fost, era emancipată, avea prieten! Eu, cu doi ani mai mică, nu mai prezentam interes și sufeream, ignorată. Îmi amintesc cum o pândeam de la fereastră, cum râde înconjurată de adolescenții ce-au remarcat-o și ei cât se făcuse de frumoasă. O așteptam pe banca din fața blocului când veneam de la școală, ea trecea grăbită pe lângă mine, doar pentru a-și lăsa ghiozdanul de liceană, pentru a se duce la întâlniri tainice și importante, ce mă supărau cu plânsete ascunse. E mare de-acum, îmi zicea tata, căruia i-am mărturisit marea supărare că Flori nu se mai joacă cu mine. Doamne ferește, interveni mama, o depravată, asta e Flori, să nu te prind că o saluți măcar! Nici ea nu o mai saluta pe tanti Daciana și mie îmi era milă de bietul Dacian, pe care îl scotea în cărucior în fața blocului, ca pe un bebeluș. Odată m-am apropiat de el și l-am salutat, doar fusesem colegi de clasă, de câte ori l-am ajutat la teme! Dar Dacian nu mă recunoscu, se uita fix într-un punct, iar un firicel de salivă îi curse din gură. Îmi amintesc spaima și greața ce mă cuprinse. Prost ai fost Dacian, să cazi tu de la etajul patru!

Soțul meu făcu tot posibilul să intru să o văd pe Veronica Dumitrean, dar, nefiind din familie, a fost imposibil. La fel a fost să mă urnească pe mine de acolo, deși se făcuse seară și ploaia începea iar să bată în geamuri. Când nu mai aveam vreo speranță, am pornit să-mi iau o cafea de la tonomat, enervată că mi s-a făcut foame, deși foamea era un sentiment pe care nu mi se părea normal să îl am în mijlocul unei tragedii umane. Un copil din cei accidentați a murit pe masa de operație și m-am ascuns disperată în brațele soțului meu, încercând să evit disperarea generală. Cum devenisem atât de dependentă de el?

– Hai acasă, pui drag, nu-i de tine locul acesta, aflu eu dacă e ea s-au nu, am mituit vreo doi brancardieri să-mi spună!

Dar, cum afară turna cu găleata, am hotărât să mai stăm puțin, poate stătea și ploaia. (...)

Un om puternic...

Liviu Gogu Vântul înghețat îl lovește tăios în obrajii îmbujorați de ger, dar și de cele două sute de grame de coniac și încă vreo câteva pahare de Tămâioasă Românească, băute în restaurant la „Dacia”, cu vreo câțiva colegi. Firește, el făcuse cinste. Are obiceiul ăsta – bun, crede el – ca după fiecare „afacere” mai de doamne ajută, să-și invite cei mai apropiați colaboratori la un „șpriț”; de fapt, ceea ce numește el așa e o masă în toată regula, cu mâncare aleasă și băuturi de calitate. Firește, nu le dezvăluie niciodată invitaților săi care e motivul chermezei. „Pur și simplu, am chef să mă deconectez din când în când”, răspunde Mircea, de fiecare dată când vreunul dintre ei îl întreabă, mai mult de complezență: „Sărbătorim ceva, șefu?”

Nu sunt proști colaboratorii lui. „Sigur, își închipuie ei cam care-i sursa banilor din care-i cinstesc eu”, gândește Mircea, în timp ce constată cu plăcere că vântul, odată cu aerul rece, îi izbește de față și primii fulgi catifelați de nea din iarna asta. I se pare că toate se leagă atât de bine în viața sa, de la o vreme, încât nu poate să fie la mijloc decât mâna Proniei Cerești. Iar, când Dumnezeu vrea să-ți fie bine, atunci chiar îți e! Chiar și ninsoarea asta s-a pornit exact când trebuia, tocmai pentru a completa, cu un decor feeric, tabloul reușitei lui. Cine altul decât Dumnezeu a pornit-o!?... „Dumnezeu vede lucrurile altfel decât muritorii de rând. El se bucură de toate reușitele noastre... de toate succesele noastre... de toate acele izbânzi, indiferent de natura lor, care ne fac fericiți, dar care stârnesc invidia – și ea omenească – a celor mai puțin dibaci din jurul nostru”, își continuă el gândurile, croite după o filosofie proprie și deloc singulară pe lumea asta. E convins că Dumnezeu nu-i iubește pe cei slabi și amărâți, așa cum pretinde dogma creștină. Dumnezeu e puternic și, în consecință, iubește oamenii puternici... Iar el, Mircea – e absolut sigur de asta –, e un om puternic. Sentimentalismele ieftine nu-și au locul în sufletul unui om puternic... Nici teama nu are ce căuta într-un astfel de suflet...

Un zâmbet discret, abia perceptibil, îi înflori pe fața înfiorată de adierea înghețată a vântului. Îl încântase detașarea cu care tânărul angajat azi împinsese printre hârtiile de pe birou, plicul cu cei cinci mii de euro. „Tipul ăsta știe ce vrea! Va trebui să-l țin pe lângă mine. Îndrumat cum trebuie, ar putea deveni o adevărată mină de aur.” își spuse încântat. Băiatul corespunde profesional cerințelor din fișa postului: are studii superioare (chiar două licențe, plus un masterat; toate la facultăți private obscure, e-adevărat, dar asta nu contravine cu nimic normelor de angajare pe postul respectiv) și vreo trei luni de experiență în domeniu. Cunoștințe teoretice și practice nu prea are, dar aspectul ăsta n-a constituit niciodată un impediment. „Aici, în câteva

47

luni, îi scoți p-ăștia!” îi spusese, fluturând ușor plicul în aer și făcându-l apoi să dispară, cu un gest firesc, în buzunarul interior al sacoului. „Dar, trebuie să ai grijă… Adică, ciocu’ mic și ochii mari!... M-ai înțeles?...” mai rostise, înainte să-i dea de înțeles, printr-o mișcare ușoară a capului și-o privire sugestivă către ușă, că întrevederea se terminase. „Ca să lucrezi la noi, costă, flăcău!” îi stătuse pe limbă să-i mai spună, dar se abținuse.

Vântul a încetat brusc. Sau, poate și-a redus treptat intensitatea până la starea asta de totală acalmie, fără ca el să sesizeze.

Jocul brownian al fulgilor de nea, în luminile dinamice ale farurilor, creează impresia mișcării lor pe traiectorii rectilinii. Doar în aura roșiatică a becurilor de pe stâlpii de iluminat stradal, se vede clar mișcarea lor haotică și lentă, chiar molatică.

O clipă inima-i tresare... Nu!... Nu poate fi vorba de așa ceva... Își zâmbește sieși, superior; „Ochiul meu nu poate fi înșelat... Îi cunosc dintr-o privire... Știu exact de la cine trebuie să iau și pe cine să refuz. Băiatul e deștept... I-am citit-o pe fața aia ascuțită, de vulpoi tânăr… Știe în ce se bagă și, mai ales, știe că un hatâr ca acesta nu se face gratis.” își spune Mircea, alungând instantaneu orice urmă de teamă. La confortabila liniște care se instaurează în sufletul său, contribuie și logica lui solidă, care-i confirmă, chiar fără a mai fi nevoie, că dacă cineva i-ar fi înscenat ceva, nu l-ar fi lăsat să iasă cu banii din birou. Și-apoi, cine să-i însceneze?!... Colaboratorii lui sunt mulțumiți că, din când în când, mănâncă și ei și beau gratis, tânărul angajat e verificat și para-verificat, întrucât a ajuns la el pe filiera obișnuită, iar directorul general are, la rândul lui, învârteli infinit mai mari, pe care Mircea i le știe prea bine... „Dar, ce nu știe un director adjunct cu fler și-un IQ de-o sută douăzeci!?...” își rosti în gând și-și oferă un zâmbet interior plin de auto-admirație, care-l măguli mai tare decât dacă ar fi venit din partea unei alte persoane. IQ-ul acesta „de-o sută douăzeci” îi ieșise la un test on-line, făcut pe un site specializat în așa ceva, despre a cărui seriozitate zic unii c-ar fi cam îndoielnică. Mircea însă nu pune nicio clipă la îndoială corectitudinea rezultatului. „Se îndoiesc ăia la care le iese cu greu un cincizeci la IQ!...”, le taie el, cu sarcasm, elanul celor care se arată neîncrezători.

Gândul la noul angajat i-l aduse inevitabil în minte pe „fostul”, iar acest fapt îi creă brusc o stare de disconfort, pe care încercă să și-l alunge, spunându-și c-a scăpat de el. Chipul posac și privirea rigidă a aceluia însă refuză să se lase alungate din mintea lui. „Dobitocul ăsta continuă să mă bântuie și acum, după ce l-am aruncat pe ușa instituției ca pe-o măsea stricată” își spuse c-o indignare lăuntrică greu de stăpânit. „Credea c-a inventat el apa caldă și dopul de la cadă!”, gândi ironic. Pe ăsta nu-l angajase el, ci predecesorul... ”Alt cretin!... Cretinii se angajează-ntre ei!...”, își zise cu satisfacție. Tot fără să-și dorească asta, lui Mircea-i veni în minte prima confruntare cu „fostul”, petrecută la scurt timp de la numirea sa în funcția actuală. Avea o ofertă din care puteau ieși bani frumoși, dar pe care n-o putea fructifica decât cu concursul acestuia. Îl luase delicat, pe departe, întrucât cam știa în ce fel de ape se scaldă și nu voia să-și aprindă paie-n cap cu „prostul”. Individul însă o ținuse pe-a lui: legea și iar legea. Încercase să-i explice cum stă treaba cu legea... cu „litera” ei, pe de o parte și cu „spiritul” acesteia, pe de altă parte... Că „spiritul” legii trebuie să vizeze atingerea interesului suprem al instituției... Că „litera” legii nu trebuie să stea în calea „spiritului” ei... Că „litera” trebuie să se muleze după „spirit”... Și tot așa... „Fostul” însă o ținuse pe-a lui: legea și iar legea... Fără „spirit”, fără „literă”!... Până la urmă se făcuse cum dorise „capsomanul”. Mircea ratase, la faza aceea, câteva zeci de mii de euro. Dar el nu-i omul care să se lase „păgubit” la nesfârșit de-un „fraier”. I-a trimis pe parcursul a doi ani vreo trei controale, toate încheindu-se doldora de constatări dezastruoase, astfel încât, după ultimul, fu „nevoit” să-l demită pe „nealiniat”, pentru incompetență.

Ninsoarea s-a intensificat pe nesimțite. Acum, spre pământ, din înalturile neștiute ale cerului înnegrit de întunericul aproape material al nopții timpurii de decembrie, cad fulgi imenși și deși, care acoperă în câteva clipe, cu o mantie albă, subțire, griul umezit al trotuarului. Urmele pantofilor lui Mircea se imprimă clar în covorul subțire de nea și se pierd irecuperabil, printre cele ale altor trecători care se perindă pe suprafața lui imaculată. E atâta liniște în aer și-n întunericul înserării, încât, parcă, nici circulația șovăielnică a autoturismelor pe carosabilul devenit deja alunecos, nu reușește s-o tulbure.

Se felicită în gând pentru inspirația de a lăsa mașina în parcarea restaurantului și de a pleca pe jos. Faptul că a băut câteva pahare nu l-a împiedicat niciodată pe Mircea să se urce la volan. Însă, în momentul când a ieșit pe ușa localului și a simțit vântul rece biciuindu-i obrajii, și-a dorit, în mod inexplicabil, să facă vreo câțiva pași, mai ales că nu se afla prea departe de casă.

Adevărul e că a devenit prea dependent de mașină, în anii din urmă. N-a mai mers de multă vreme atât de mult pe jos. A neglijat în mod constant mișcarea, iar asta se vede, în principal, pe burtă, pe șolduri și pe fălcile care au căpătat rotunjimi ce tind să devină dizgrațioase. Își promite sieși acum, călcând prin zăpada pufoasă ca, începând chiar de mâine, să-și facă abonament la o sală de fitness. Nu se mai poate așa!... Dacă la cei nici treizeci și cinci de ani ai săi, începe să arate astfel, probabil că la cincizeci va ajunge un morman umblător de grăsime.

Pentru prima oară de când locuiește aici, apropierea de casă nu-l bucură. Și-ar fi dorit să țină mai mult plimbarea din seara asta feerică. Bucuria îi revine însă ca prin farmec, de-ndată ce privirea-i distinge silueta zveltă a viluței sale, care se conturează destul de șters în lumina gălbuie a becului de pe stradă. „E, cu siguranță, una din cele mai reușite din cartier, dacă nu chiar cea mai reușită!...” își spune. Fața i se destinde involuntar într-un zâmbet larg, fericit. Se oprește câteva clipe și o privește prin perdeaua jucăușă de fulgi de zăpadă. E prima dată când o vede în acest fel. E prima zăpadă din existența ei. Aproape că nu-i vine să creadă privind-o, că la începutul primăverii, nu avea nici măcar terenul pe care se înalță ea acum, maiestuoasă. „Dacă nu eram eu, acum, aici, ar fi nins pe un loc de casă pustiu”, gândi, continuând s-o privească cu admirație. Abia prin aprilie achiziționase locul, la un preț destul de piperat, iar în luna mai, constructorii începeau deja să toarne fundația. În doar câteva luni au ridicat-o și-au finisat-o atât la interior, cât și la exterior. Mai are doar un hop, dar trece el și peste ăsta: nu a reușit să mobileze decât parterul și un dormitor de la etaj. Mai are de utilat două dormitoare și două grupuri sanitare, la etaj, precum și camera și grupul sanitar de la mansardă. Simte brusc căldura plicului cu bani din buzunarul paltonului și zâmbește în noapte speranței că până la Crăciun va rezolva o bună parte dintre ele...

48

* * * — Fii atent, că mi-ai promis!... Eu nu uit!... Să nu crezi că scapi!... rostește, cu un soi de alint plin de speranță, Claudia, nevastă-sa, clătind la chiuvetă una din farfuriile din care tocmai mâncase Mihai, căruia mersul pe jos și răcoarea serii de iarnă îi redeschiseseră apetitul, cu toate că nu trecuseră mai mult de trei ore de când servise masa la restaurantul Dacia, cu colegii.

— Ce ți-am promis? întrebă el, absent.

— Mașina de spălat vase... spuse Claudia, privindu-l cu coada ochiului. Toată strada are... continuă ea, pe un ton voit plângăcios. Chiar și proasta aia de milițiancă și-a luat săptămâna trecută... „Milițianca” e porecla nevestei unui subofițer de poliție din localitate. Femeia nu e proastă, numai că nivelul studiilor soțului ei și funcția lipsită de rezonanță (deși foarte profitabilă, se pare, având în vedere starea lor materială) pe care acesta o ocupă în cadrul Inspectoratului de Poliție, o situează – de fapt, îi situează pe-amândoi – pe o poziție de inferioritate față de ceilalți locuitori ai acestei mici străduțe rezidențiale, care sunt cu toții mari „mahări”, în diverse structuri publice sau private.

— Stai să vedem... Să-i calculăm... răspunse Mircea, atent doar pe jumătate la nevastă-sa, cealaltă jumătate concentrânduși-o la televizor, unde tocmai se dă o știre, conform căreia primarul dintr-un municipiu din Oltenia, a fost ridicat azi de DNA. Pe nenorocitu’ nostru, când l-or înhăța?... schimbă Mircea subiectul după câteva clipe, exprimând – în contextul celor văzute la televizor – o dorință mai veche, dar arzătoare de-a lui, legată de soarta primarului din localitatea lor.

— Care nenorocit?... De ce schimbi vorba?... se supără Claudia, care nu e atentă la ce se spune la televizor.

— Nu schimb nicio vorbă. Am spus că trebuie să facem și noi niște calcule... O rezolvăm și cu mașina ta de spălat vase, stai liniștită!

— Ei!... Când o rezolvăm? întrebă ea, cu glas plângăcios.

— Curând! rosti bărbatul repede, de teamă că nevastă-sa ar putea începe iar să-și etaleze multiplele argumente în favoarea mult doritei achiziții, pe care el le știe pe de rost. Poate chiar mâine! adăugă repede, pentru a preîntâmpina mai mult ca sigura întrebare „Cât de curând?”, care stătea să plece de pe buzele femeii.

Claudia, care își ștergea mâinile pe un prosop de bucătărie, după ce tocmai a terminat de spălat vasele, se repede și-și sărută soțul pe obraz, într-un gest de supremă încântare. Apoi se lasă să cadă ușor pe scaunul liber din dreapta lui Mircea. Îl privi îndelung cum duce mâncarea la gură cu mișcări delicate și cum mestecă fără grabă, în silă aproape. Face totul mecanic, fiind absorbit de ceea ce vede la televizor.

E mândră de soțul ei. De altfel, ea crede cu adevărat în IQ-ul lui de „o sută douăzeci”. Dar nu asta e principala calitate pe care o apreciază la el, ci spiritul înnăscut de orientare și mirosul fin cu care depistează banul chiar și-n piatra seacă. Îl privește admirativ, cu un zâmbet drăgăstos pe buzele-i plinuțe, până când reportajul care-l captivase total se încheie și începe un altul, ce pare că nu-l mai interesează în aceeași măsură.

— Ce ziceai de „nenorocit”? întrebă ea, mai mult pentru a face conversație, revenindu-i în minte doar acest cuvânt din dialogul anterior.

— Care „nenorocit”? îi răspunse el, absent, tot printr-o întrebare.

— Ai zis ceva de… „nenorocitul nostru”…

— A!... Nenorocitu’… Da… Domn’ primar Văleanu! Despre el vorbeam. Ziceam că pe unii-i saltă DNA-ul și pe el, nimic!... Nu s-atinge nimeni de el, deși știu toți cât a furat ăsta… – se porni să turuie Mircea despre subiectul lui preferat: corupția și hoția primarului din orașul său.

— Da’, ce-ai cu el, dragă? Fiecare de descurcă cum poate, rosti Claudia împăciuitoare.

Femeia e în al nouălea cer. În clipa asta simte că nu poate să se supere pe nimeni. Un singur lucru poate s-o mai deranjeze pe lumea asta acum, de când plicul (în care mai rămăseseră vreo patru mii patru sute de euro, în urma chiolhanului dat de Mircea la restaurant) tronează, cu aură de sfânt, pe colțul mesei sale de bucătărie, și anume, să-și retragă bărbată-su promisiunea abia făcută, legată de mașina de spălat vase.

— Ce-am cu el?!... Ce-am eu cu nemernicu’ ăsta, mă-ntrebi? se ambală brusc Mircea, înroșindu-se instantaneu la față. Ai uitat că mi-a cerut cinci mii de euro când am vrut să mă angajez ca șef de serviciu la Primărie?...

Și nopțile sar pe mine ca balaurii Lilioara Macovei Săraca vioară, ce plânset are azi și nimeni nu-nțelege!... Se-nmoaie arcușul, se frânge și cântecul și ce n-aș da să nu mai particip la acest spectacol plin de lăcrimare.

Pe șanțurile frunții curge apă și-mi pare că pletele sunt albe de un minut. Clepsidra pare obosită sau ochii mei? Cine ce are de știut, să știe. Și-așa cine are de luat ia, de dus, duce, de făcut, face, numai că nu cum ar vrea. În acest caz, subliniez doar că până și zările au devenit flămânde când de albastru, când de pământ. De ce-o fi așa? Cine ce are de știut... Uimirea, pare-se că se reabilitează și nu pot prinde firul acțiunii. Nu mă ajută secundele. Se zbat și se dezlănțuie pe tot cadranul ceasornicului.

Este învălmășeală, este perturbare, este rău. S-a strâns gerul în colț de inimă și arde. Este gerul dorului. Arde când este frig, arde în toiul verii.

Oare zilele încep cu asfințitul? Și azi am bătătorit pământul cu pașii mei incerți. Căutam o cărare înmugurită de surâsuri, dar m-am pierdut în niște grădini părăginite cu ierburile înalte, aspre... și mă agățau fără nicio rușine.

49

Umbra mea se împrăștia pe toată casa și mă miram cât sunt de mare. De sus soarele mă căuta spre încălzire și zâmbet. El nu știe că tăvălirea mea este prin mari jaruri.

- Blândule, lasă-ți căldura neconsumată! O bună bucată de vreme, voi căuta doar gheață. Și am tăcut. Am mari provizii de presimțiri și rănile ce-mi fac, se duc în plină inimă. Pelinul ce-l tot mestec în surdină mă prigonește în neființă.

- Oare, obosită de truda gândurilor acestea, mă voi deștepta curând?

Sau voi sta în acest lucru nevrednic de mântuire mai mult decât mi-am imaginat. Și nopțile sar pe mine ca balaurii. Mă cuprind cu întunericul lor șincearcă să mă sugrume tacticos și cu abilitate. Efortul meu de a ieși din strânsoare este o corvoadă fără margini. Străfulgerări de tot felul fac din mine insomniaca profesionistă. Am decăzut în durere.

Nu pot birui. Parcă mă întâlnesc cu moartea. Mi-am omorât somnul. Mi-am omorât somnul? Și nimeni n-a văzut? Sunt criminala mea și sunt în libertate?

- Ce-ai spus?

- Întrebam doar.

Despuierea de dorințe nu mă mai interesează. Sunt nimicitoare și nopțile și sumedeniile de gânduri.

Inima nu are urechi și gura nu mai știe ce să spună. Strigătul, așa ca în pustie e zadarnic și nopțile se tot adâncesc. Până să ajung în zori sunt epuizată. Până la dumirire, se face din nou noaptea.

Oare, de ce este chiar așa? Încercarea de a păcăli traseul acesta spre nu știu unde, dar cu prezumtiva previziune că este de rău, eșuează de fiecare dată.

Să văd dacă muzica, chiar este o expresie explozivă a umanității?

Mai discutăm după...

Răpirea (Partea a treia)

Mihaela Moșneanu Privind în jurul ei înspăimântată, doamna Mariana închise ochii și se rugă Domnului să fie doar un vis urât, apoi spuse în gând ,,Tatăl nostru'' și își făcu o cruce imaginară. Deschizându-i, se văzu în același loc oribil. Era o încăpere aproape goală. Fiind rezemată de peretele gri și mucegăit, începu să observe locul mai atent. Își începu observația, uitându-se prima dată pe lângă ea. Pe jos era o mochetă închisă la culoare, de atâta mizerie. Se gândi că poate nu fusese curățată sau spălată niciodată. Pe alocuri se vedea mult scrum și chiștoace de țigară. Undeva se puteau observa și vreo două trabucuri stinse și strivite de o talpă de încălțăminte bărbătească. Pe pereții murdari și zgâriați se vedeau păianjeni, care leneveau împărătește pe pânzele lor. Unul dintre ei era la câțiva centimetri distanță de ea și un șobolan, ce era la un pas de ea, se mișca pe loc. Puțin mai încolo era o măsuță și trei scaune de lemn vechi fără spătar. Într-un colț erau niște saci mari de iută. Nu putea să își dea seama ce este în ei, dar nici nu o interesa prea mult acest lucru. Peste tot domnea mizeria, mână în mână cu un miros puternic de mucegai, ce-i înțepau nările. Sus pe tavan se vedea un bec agățat de niște lițe întortocheate.

Drept în fața ei, la câțiva metri se vedea o fereastră întredeschisă cu un grătar de fier, iar în partea dreaptă era o ușă cărămizie, ce părea să fie încuiată. Încercă să se miște, dar sfoara groasă de lână îi aduse aminte că nu putea. Cu sfoara aceea bine înfășurată și înnodată, senzația de usturime și de mâncărime o înnebuneau. Îi venea să țipe, dar nici asta nu putea, fiindcă bucata de bandă adezivă o împiedica. Privi nodurile marinărești ale sforii, se gândea cum să le desfacă, dar vedea bine că pentru ea părea imposibil, deoarece nu ar fi avut habar, nici dacă ar fi avut mâinile libere.

Observând din nou păianjenul care era aproape de ea și șobolanul care se mișca întruna, sentimentul de silă îi cuprindea sufletul. Începu să scoată din gât niște sunete ascuțite, mișcându-și capul de la stânga la dreapta, ca și cum ar fi vrut să spună nu.

Tot mișcându-și capul în felul acesta, la un moment dat, căciula îi alunecă pe ochi. Asta o făcu să simtă că nu mai poate. Nu-i venea nicio idee care s-o ajute să scape din acel calvar. Atunci, din cauza spaimei și-a furiei, începu să-și lovească spatele de perete, începându-și mișcările din față în spate, mult timp, fără să fie conștientă de faptul că o durea din ce în ce mai tare. În timp ce își lovea spatele, disperată, până la urmă îi căzu căciula de pe cap. Putu să vadă că păianjenul ce era aproape de ea, se mai îndepărtase puțin și șobolanul nu mai era - se ascunsese undeva - crezu ea. ,,Se bucură'' că măcar scăpase de el. Începuse să plângă pentru că își aduse aminte de soțul ei Tică, cum îl lăsase s-o aștepte cu pâinea, după care gândurile ei se îndreptară spre Mircea. Lacrimile începură să-i curgă și mai tare pe obraji. După aceea își aduse aminte cum fusese luată pe sus de cei trei, apoi de toată lumea. Unde or fi fost toți în momentul acela? Fiind îngrozită și agitată din cauza acelui loc, din cauza situației în care se trezise fără să vrea și pe care n-o înțelegea, realiză cu stupoare că timpul trecuse și se făcuse seară. Nu mai vedea nimic, se întunecase și frigul începuse să-i înțepe corpul. Venirea serii și a frigului o mai înspăimântă încă o dată, făcând-o să tremure foarte tare.

50

Intrase în această stare de mult timp, gândirea ei ajunsese undeva pe o linie de plutire. Pe o parte se gândea cum fusese posibil să i se întâmple ei așa ceva și de ce? Iar pe de altă parte se gândea cum să scape din locul ăla? Și nu în ultimul rând, spaima și sila de situația în care se afla, seara, care o speria foarte mult, pentru că nu era sigură dacă va rezista până a doua zi, când se va face dimineață.

La un moment dat, se auzi scârțâitul ușii cărămizii, care se deschise brusc cu zgomot, ceea ce o sperie îngrozitor pe doamna Mariana. În pragul ușii apăru umbra neagră a unui bărbat și în mâna dreaptă avea o cheie de fier veche, pe care o băgă într-un buzunar. Aprinse becul cu mâna stângă de la întrerupătorul pe care nu-l observase ea, intră și îi spuse: - Bună seara, Livia! Mă mai ții minte? Ți-am promis că... și se opri, uitându-se la ea încremenit. O privea și nu-i venea să creadă. În locul acelei femei căreia el i se adresase familiar, era o altă femeie.

Era un bărbat înalt și solid, de etnie rromă, cu ochii mari, cu un nas acvilin și cu buze groase. Părul creț și ușor grizonant îi era înfoiat și era îmbrăcat într-un costum negru, cu o cămașă albă. Haina de la costum o avea deschisă, cravata îi lipsea și datorită primilor nasturi desfăcuți ai cămășii, i se vedea pieptul păros.

- Doamneee! Ce drac făcură idioții ăștia ai mei? Băi, frate, ăștia au înnebunit la cap, de tot! În loc să mi-o aducă pe Livia, mi-aduseră pe alta! Hei, femeie! Cine dracu ești? Auzindu-i vocea, se sperie și se miră în același timp, mai ales când îi spusese prima oară Livia. Avea impresia că mai auzise această voce, dar nu știa unde și când. Îi desprinse banda adezivă de pe gură și așa putu să vadă ce-i fusese lipit pe gură. Îl privi atentă și încercă să-i vorbească, dar nu putu. Își drese glasul ca să-i poată vorbi și întrebarea ei răgușită și speriată plecă spre urechile individului: - Ce ți-am făcut eu? Ce-ai cu mine, de m-ai răpit și mă ții așa?

- Băi, femeie, începu să urle acesta, proștilor mei le-am dat ordin să-mi aducă pe cineva și ei mi-au adus pe altcineva, mi te-au adus pe tine!

- Bine, începu și doamna Mariana să zbiere, dacă vezi că nu sunt eu, dă-mi drumul! Lasă-mă să plec! Deși tremura de spaimă, repetă, lasă-mă în pace pe mine! Vreau să mă întorc acasă, la soțul meu! Omul o privea încruntat și atent. La un moment dat i se păru că gândurile îi plecaseră în altă parte și că parcă se uita prin ea. În sufletul ei spera că va scăpa din calvarul ăsta. Privindu-l mai atentă, i se făcu teamă de el, se gândi că ar trebui să-i vorbească frumos, că era la mâna lui și că cine știe ce i-ar mai putea face. Și văzându-i privirea în gol, înghiți în sec și, făcânduşi curaj, continuă să-i vorbească blând: - Te rog frumos, domnule! Vezi bine că nu mă cunoşti și nici eu nu te cunosc pe dumneata! Așa că n-are rost să mă mai ții aici, legată în halul ăsta!

Omul o privi din nou câteva clipe și apoi îi spuse puțin răstit: - Băga-mi-aș, să-mi bag! Băi, femeie! Ce drac mă fac eu acum cu tine? Am niște oameni așa de tâmpiți, nu-s buni de nimic!

- Te rog, frumos, dă-mi drumul! Promit că nu spun la nimeni, nimic!

- Tacă-ți fleanca, femeie! Crezi că am de gând să cred minciunile tale? Dacă-ți dau drumu', primul lucru pe care ai să-l faci, va fi să te duci la poliție, și-o încurc rău din pricina ta! Fii bună, nu mă face să-ți trag una, nu mă enerva cu prostiile tale!

- Bine, nu mai spun nimic, îndrăzni ea mai departe, deși tremura de frică, dar atunci ce-o să faci cu mine? Gândește-te, am și eu o familie, am acasă un soț care mă așteaptă de la prânz cu două pâini pe care nu am mai apucat să le cumpăr. Cineva, tot o să mă caute, și tot vei avea probleme din cauza mea, domnule!

- Dacă nu taci, te pocnesc pân' la urmă, să știi! Mai bine, taci! După câteva clipe, o întrebă, cine ești? Cum te cheamă, femeie?

- Mariana, Mariana Alexandrescu mă numesc.

Auzindu-i numele, făcu ochii mari cât cepele și gura căscată lăsa să i se vadă un dinte de aur în partea dreapta a danturii.

Părea foarte mirat și speriat în același timp, la auzul numelui femeii. Se întoarse cu spatele și căzu pe gânduri vreo cinci minute. În scurtul interval de timp, se instală o liniște mormântală, care îi făcu inima cât un purice doamnei Mariana. Apoi se întoarse brusc cu fața spre ea și îi lipi din nou banda adezivă pe gură. Neașteptându-se la gestul omului, ea tresări și începu să scoată aceleași zgomote surde, ca atunci când se trezise din leșin prima oară și văzuse locul acela oribil în care se afla.

- Măi, Mariano, nu știu ce drac am să fac cu tine, dar până mâine-dimineță, rămâi aici cuminte!

După aceea se îndreptă spre ușă, ieși și-o încuie, uitând să mai stingă lumina. (va urma)

Călător prin țara mea Florentin Am pornit, așadar, de pe valea Siretului, înspre prima geană solară a zilei, cu gândul de a cuprinde, înnoită parte pentru mine, calea între cele două mari cetăți ale Moldovei: dinspre cea veche, de scaun, a Sucevei, spre cea a înaltei culturi, dintotdeauna tezaurizată cu precădere aici, orașul celor șapte coline, orașul Iași. Nu aveam în gând zăbava, fiindcă de aici îmi voi împrospăta calea știută mie, înnădind-o întâia dată cu cea înspre Dobrovăț, locul unde măritul Ștefan ne-a lăsat nouă semn și însemn de aleasă taină și cuprindere. Un loc de cald suflet românesc și care, umbrit de faima cetății celor șapte coline, de puțină recunoaștere si mai deloc strigare, s-a bucurat locul unde Măria Sa Ștefan, la Dumbrăvăț, ori Dobrovăț cum este știut astăzi, a genuncheat pentru întâia dată fără vrere, din neputere și boală trupească.

Așadar, după ce am traversat colinele ieșene, alegând apoi calea lui Rareș, deosebită ca așezare de drumul ștefanian (de folos pentru vânătorile domnești, dar și astăzi de trebuință unora dintre noi, drum care căuta loc de trecere pe la poalele Bîrnovei,

51

pe Valea Nicolinei, care-i singura apă curgătoare ce-și urmează cursul pe direcția inversă celorlalte, adică de la sud spre nord o cale care se prelungește de la cumpăna apelor, însoțindu-se mai departe cu râul Dobrovățului), am urcat, așadar, “Buciumul” către ”Răpidea” (Repedea) care-i ultima colină dintre cele șapte ale Iașilor, privind harta dinspre vest spre est. Este unică această înălțare asemenea unui neg uriaș al pământului fiindcă-și dezgolește știutorului locurilor, spre culmea ei, comoara sarmatică a originilor plaiurilor noastre, megaliții calcaroși des înțepați de grote, unici după felul lor în zonă, dar nu numai, și martori irefutabili ai proceselor orogenetice din această zonă. Și nu-i singura minune, fiindcă, tot aici, după câte m-am informat, este singurul loc unde aflăm calcar stalactitizat la suprafață, în culori smaraldice și maronii printre cele marmoreene albe. E un fenomen carstic care, pentru noi, profanii, aduce nu numai mirarea, ci și gândul de recunoaștere a mirificului și autocratismului naturii.

Păcat că intervenția umană democratică a pătruns liber aici și a pus mai presus de orice scrupul și datorie moral-civică dorința mercantilă, transformând această rezervație naturală unică într-o ”zonă turistică a timpului nostru de week-end”, cu toate gunoaiele materiale, sonore și sociale aliate spre a vandaliza, spurca și distruge arealul unde savantul, omul de știință și academicianul român Grigore Cobălcescu, recunoscut ca atare de lumea toată și prin lucrarea de doctorat „Calcarele de la Răpidea”, a demonstrat incontestabil palpabilul teoriei sarmatice; iar familia profesorilor universitari Cumpănașu, administratori de-o viață pământeană ai acestei rezervații, ar muri a doua oară dacă ar vedea cum e siluit acum crezul și odorul împlinirilor dânșilor de-atunci, în vremea când noi știam, chiar și proletari fiind, să ne purtăm domnește.

Cu gust amar și cu pornire de revoltă am urmat calea spre Dobrovăț, regretând într-un anumit fel popasul de la Repidea și faptul că ne-am civilizat democratic. Dar spaimă și nesiguranța adevărată m-au cuprins după ce un indicator, care se arată în ultimă clipă șoferului, mi-a poruncit să pătrund pe un drum de codru ce-ar conveni tălharilor care dijmuiau trecătorii; fiindcă schimbătorul de viteze nu-și mai avea rostul acolo nici pe vreme uscată (șoferii și bidiviul meu motorizat, dar cam trecut și obosit de vreme, știu ei de ce!); iar dacă burează cumva pe-aici, doar utilajele de forță ori tehnicile medievale de deplasare pot purta omul pe-aceste drumuri hleioase care-au fost cândva asfaltate.

Dar inconfortul și efortul oricărui călător este compensat deplin dacă oprește o vreme în pădurea care este străbătută de acest drum ce l-a purtat și pe Rareș Petru, cândva, spre lăcașul de mântuire ridicat de tătâne-su. Fiindcă, alături de imaginile de măiestrită renaștere a lumii înconjurătoare, maestra "primăvară" oferea trecătorului și un adevărat cor de cântări ale aripatelor podoabe pădurărești, pe care și reportofonul parcă se temea că nu le va înregistra veridic, roșind tremolat din toate ledurile sale când i-am dat o așa misie. Iar ciuboțica cucului (Primula officinalis) și tufele de hasmațuchi (Anthriscus silvestris) mărginitoare codrului spintecat parșiv de panglica lutoasă a drumului, aromau mătăsoșenia aerului împădurat, așa precum doar în amintirile copilăriei am regăsit egalul.

Traduceri Negru pe Alb Îndrăgostiții ridică învăpăiatele pleoape.

Mohorâtele strigăte ale corăbierilor Mereu le urmează steaua și noaptea; Și vâslele bat în ritmuri domoale.

Primăvara în poezia universală Grupaj realizat de Ioana Zadic

Lângă ziduri căzute-n ruină Curând înfloresc viorelele.

Sfios înverzește și tâmpla solitarului.

GEORG TRAKL (1887 - 1914)

Nu știu dacă vreo altă poezie prinde mai bine esența primăverii decât haiku-ul. Schimbările din natură au fascinat prin ineditul lor poeții din Țara Soarelui Răsare. Prin urmare, am ales un exemplu care mi s-a părut potrivit.

Versurile eternului Goethe reprezintă cu succes lirica germană. Am ales o superbă poezie tradusă în limba română de către Nicolae Dabija, pentru a exemplifica.

Haiku Primăvara începe din nou; o nouă nebunie se-adaugă celei vechi.

KOBAYASHI ISSA (1763 - 1827)

Cântec de mai Totul serbează Și cântă împrejur: Valea-nflorită, Aprinsul azur! Și tremură orice Frunză pe ram!

Stăpân pe huceaguri E-al păsării neam!

Dorul din piept Nu-l stăvilești!

Nici poeții austrieci nu s-au lăsat mai prejos. Sper să îmi dați dreptate!

În primăvară Pași întunecați scuturau zăpada ușor, În umbra copacului,

52

Să vezi! Să auzi!

Acum să trăiești!

Iubire! viața Îți este dragă; Tu ai creat Lumea întreagă!

Tu dărui – frunză Bătrânului nuc; Lanului – aur, Ramului – suc.

Vino la mine Chip îngeresc!

O, cum mă iubești!

Cum te iubesc!

Când lăcrămioara Răsare-n desiș, Și pasărea – cerul Îl ia pieptiș!

Doar dragostea ta Îmi trebuie mie, Ea-mi dăruie viață Și bucurie!

Există în toate Un dor de-a trăi Fi-vei ferice De mă vei iubi!

JOHANN WOLFGANG GOETHE (1749-1832)

sub piept lovește-n caldarâm o minge și ziua pe trotuare se prelinge, lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate ies pomii toți cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi, oare cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roșii sărută-n creștet noaptea pe hotare Cocoarele revin din depărtare și mor în primăvară ofticoșii...

NICHITA STĂNESCU (1933-1983)

Focuri de primăvară Îngânând prin văi tăria sună ramul, sună glia.

Focuri ard, albastre ruguri.

Pomii simt dureri de muguri.

Prinși de duhul înverzirii prin grădini ne-nsuflețim.

Pe măsura-naltă-a firii gîndul ni-l dezmărginim.

Ce-am uitat aprindem iară.

Sub veșminte ne ghicim.

Căutăm în primăvară un tărîm ce-l bănuim.

Din lipsa spațiului, nu pot face un periplu mai amplu prin poezia universală. Totuși, un ultim exemplu cred că ne arată că poeții din toată lumea sunt fascinați de frumusețea acestui anotimp, de renașterea naturii și a sentimentelor.

Căutăm pămîntul unde mitic să ne-alcătuim, ochi ca oameni să deschidem, dar ca pomii să-nflorim.

LUCIAN BLAGA

Primăvara Primejdii dulci alcătuind sub gene, mi te ivești istovitor de dulce cu sânii bulbucați zvâcnind să culce pe ei sărutul lutului, alene.

După lecturarea acestor minunate versuri, sper să priviți anotimpul reînvierii cu ochii sufletului!

Te stingi încet din mine, iară

Umor Negru pe Alb – Postul este de director adjunct și trebuie să fiți mereu în preajma întreprinderii, mai ales că eu plec des în delegații. Îmi pare rău.

Intră al doilea candidat.

Numele: Ionescu, domiciliul București, vârsta ..., studii: Universitatea de drept, economie și științe Marseille, Franța, înălțimea: 1,60 m.

– Domnule Ionescu, noi avem în întreprindere 4 000 de angajați și un conducător e bine să fie mai înalt, mai impunător... Îmi pare rău.

Intră alt candidat.

Numele: Mateescu, studii: Facultatea de Geologie și Geofizică.

– Îmi pare rău, noi căutăm un cadru tehnic pe profil mecanic.

– Domnișoara secretară, cheamă, te rog, alt candidat!

Nume: Voicu, studii: Facultatea de informatică, Iași.

Constantin Bidulescu Interviuri La o mare întreprindere din București, conducerea vrea să angajeze un director tehnic cu rang de director adjunct. Anunțul a fost postat și s-au prezentat mai mulți candidați. Directorul general, așezat comod la birou, roagă secretara să introducă primul candidat. Citind C.V.-ul candidatului - numele: Popescu, domiciliul: Ploiești, vârsta..., studii: Universitatea Politehnică din București, Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice. Masterat în Management Internațional la Wurzburg în Germania.

– Mda... Și, dacă vă angajăm, vă mutați în București?

– Nu pot, am doi copii la școală și nu pot schimba școala la mijlocul ei. Dar am mașină și fac naveta.

53

– Domnule Voicu, noi avem nevoie aici de creativitate, de imaginație. Încercați să faceți un exercițiu de imaginație.

– Da, eu imaginație am, că zicea și unchiul meu din Minister că nu mă întrece nimeni la inventat lucruri noi.

– Cum se numește unchiul dumneavoastră din Minister?

– A, nu, a spus să nu-i pronunț numele, să nu se creadă că este nepotism. Dacă reușesc, să fie pe meritul meu. Numele vă este cunoscut, v-a ajutat și pe dumneavoastră să ajungeți director.

– Domnișoara secretară, copiază, te rog, actele domnului pentru angajare.

– Și totuși cum se numește unchiul?

– Care unchi?

– Cel din Minister.

– Nu am niciun unchi în Minister, n-ați cerut să fac un exercițiu de imaginație?

– Ne pare rău, secretara îmi spune că avem foarte mulți informaticieni. Bună ziua!

Un alt candidat bagă capul pe ușă.

– Poftiți, luați loc. Noi aici avem nevoie de oameni onești, curați și să spună adevărul în față.

Apropo, v-ați șters pe picioare pe covorașul de la intrare?

– ... bineînțeles.

– Îmi pare rău, la intrare nu este niciun covoraș. Bună ziua!

– Domnule Director, mai este un singur candidat.

– Să intre!

– Tinere, te-am urmărit din prima zi de când lucrezi la noi. Ești muncitor și perseverent. „Perseverența este răbdare concentrată” cum a spus Thomas Carlyle. Ai avut ambiția să termini facultatea și ai terminat-o. Chiar dacă în șapte ani. Chiar după două luni, din simplu angajat, ai avansat șef de secție și apoi, după șapte luni, inginer șef.

Acuma, pentru că nu am găsit pe nimeni care să corespundă, te angajez pe post de director adjunct și poate, cine știe, mâine, poimâine... îmi iei locul. Felicitări!

– Mulțumesc, tată.

Fii optimist. Și dacă fire albe-apar, Și părul este tot mai rar, Când senectutea e frumoasă, Însă de mulți neînțeleasă, Să nu fii trist.

Fii optimist.

De-ți sunt copiii-n depărtări, Chiar și nepoții-n alte țări, Se vor întoarce într-o zi, Când dor de glie s-o trezi, Deci nu fi trist.

Fii optimist.

La loto de n-ai câștigat, Și nu vei fi nicicând bogat, Sărac sau gros la portofel, Sfârșitul este tot la fel, Deci nu fi trist.

Fii optimist.

Cu șeful dacă te-ai certat Nu-i chiar așa de minunat, Dar vei trăi cu mult curaj...

Din ajutorul de șomaj. Și nu fi trist.

Fii optimist.

La un concurs când ai postat Și doar penultim ești votat, Nu ești acum pe loc fruntaș, Dar nici codaș, Deci nu fi trist. Și dacă lipsuri tot mai sunt, Vei ține cont de-un amănunt, Ușor va fi, nu bănuiești, Dacă vei ști să și zâmbești...

E primăvară, nu fi trist, Fii optimist.

Gheorghiță Mocanu

Fii optimist!

La vot

Fii optimist.

De este rece, vânt sau ploi, Cum este uneori la noi, Când norii negri se adună, Curând apare vreme bună, Deci nu fi trist.

Să mergi la vot, e-o datorie.

Am fost mereu, fără-ndoială, Numai că, mereu, bădie, Noi îl votăm și el ne-nșală!

54

L-am ascultat și l-am crezut, Ne-a spus mereu o aiureală Și pentru că l-am susținut Noi l-am votat și el ne-nșală!

Ne-a dat un pix și o găleată Și ne-a chemat la zbenguială, Dar e frumos, că nu o dată, Noi l-am votat și el ne-nșală!

A zis că drum o să ne facă Și n-am recurs la bănuială.

Mereu ne pune-aceeași placă, Noi îl votăm și el ne-nșală!

Dar, gata, anul ăsta, frate, Nu ne prostește cu-abureală.

Ne-am deșteptat, nu se mai poate!

Noi să-l votăm și el ne-nșală!

Că dacă iar ne păcălește Și umblă iar cu amăgeli, Noi îi promitem bărbătește Să-l apucăm de socoteli...

KOB: - Ei bine, fie! A fost o vizită profesională și de afaceri – deși eu sunt total împotriva afacerilor, cum știe o lumentreagă. „Ciordeală să fie, dar să luăm şi noi” era doar o metaforă...

R: - Vorbiți serios?

KOB: - Ți se pare că zâmbesc? Acesta e rânjetul meu filosofic. Deci, am venit să învăț o distinsă academiciană citirea frazelor tip „piramidă răsturnată”. Nu cred ca ești tu în stare să pricepi asta. Ai citit ceva din opera mea?

R: - Sigur, chiar recent am citit “Imperiul cadavrului mânzului sec, umplut cu ziare”, de-atunci sunt fană…

KOB: - Las' că știu eu cine ești. Deci, fraza cu cracii-n sus e ultimul strigăt, să spun așa, în jurnalism. Se începe cu o propoziție cât mai lungă și întortocheată care, în esență nu trebuie să spună mare lucru. Ba, ar fi recomandat să nu spună nimic. A doua propoziție, ceva mai scurtă, trebuie să o rezume pe prima, și tot așa pană se ajunge la cuvinteverdict, definitive, clare, dramatice, chiar tragice, gen: „mizerabil”, „niciodată”, „pă veci”, „mirobolant”, „i-diot”, „punct”, „cap-pătrat”, „mațe-goale”, „buze-fripte” etc, etc, etc. Al doilea scop al vizitei a fost, după cum spuneam, unul de afaceri, i-am propus rectorului Academiei, prietenului meu d'-o viață și d'-un capital, să ne scoatem bârnele din ochi și să punem de-un teren de tenis, aici, în fața clădirii. Vom avea, astfel, o perspectivă largă și clară pentru a râde de paiele din ochii tuturor. Cred ca va fi minunat. Magnific. Extravagant. Plastifiant. Voglio una donna! La vânătoare de guzgani, înțelegi? N-am timp de explicații, ziaristul a devenit un prestator de servicii, eu... m-am clasicizat!

R: - O ultimă întrebare, când vom avea bucuria de a vă vedea din nou, în librării?

KOB: - Curând. Chiar acum voi intra în librăria de vis-avis, își lansează unu' un roman autobiografic și mă duc să-i trag un pumn în barbă...

R: - Bine, dar de ce?!

KOB: - Preventiv. Dacă nu-mi place biografia lui?

R: - Domnule Kreuzer Omohomescu-Bardă, vă mulțumesc, sunt...

KOB: - Ehee! Ai fi putut fi!

Ana C. Ronescu Interviu cu un vampir clasic în viață Mă aflu în fața Academiei de Înalte Studii pentru Arte și Meserii ''Să țesem frumos - cu arnici – bârfe și știri cu sclipici – toate pentru ora cinci''. Am făcut de două ori turul clădirii pentru a-i citi numele - firma îmbracă în totalitate această prestigioasă instituție de cultură. Ba, chiar, ultimul cuvânt a trebuit sa fie scris pe bodega de alături.

Ce caut aici, mă veți întreba. Nu mă întrebați?! Eu, totuși, răspund: sunt aici pentru a încerca interviul vieții mele de reporter debutant. Și, nu oricui, ci celui mai independent și contondent ziarist al patriei, autor de proză scurtă, articole ultrascurte, de romane, foiletoane, cronici de film și tromboane. Ați ghicit, nimeni altul dăcât domnul Kreuzer Omohomescu-Bardă, despre care am informații că s-ar afla în această clădire, un fapt obișnuit în ultima vreme pentru domnia-sa.

Dar, iată-l că iese și se-ndreaptă spre parcarea Academiei, unde bolidul său Dromichete 1100 face ravagii printre puștii din cartier. Și-au prins tricicletele de bara din spate, convinși că până nu apare Depanarea, nu-i niciun pericol. Mă apropii și încerc interviul vieții mele, Doamneajută!

Reporter: - Buna ziua, domnule Kreuzer OmohomescuBardă! Sunt reporter la Radio*** Kreuzer Omohomescu-Bardă: - ...așea, și?!

R: - Și aș dori să vă pun câteva întrebări despre...

KOB: - Dar multe mai vrei tu, măi băiete!

R: - Sunt fată...

KOB: - Las' că știu eu cine-mi ești! Și cu asta închei, vei găsi mâine în “Minciuna cu picioare multe” editorialul meu și acest interviu.

R: - Care interviu?! Nici n-am apucat să vă-ntreb - cu ce treburi la Academie?

55

Mircea Coroș

Cel mai bun M-au întrebat doi tinerei De cel mai bun epigramist. Și le-am răspuns, nu-s conformist...

Suntem vreo trei.

Dumnezeu ne-a dat două urechi și-o gură De când existăm, Ușor să răzbim, Mai mult s-ascultăm, Decât să vorbim.

Spre absolut (Rondel) De la egipteni "cetire" Multe-s de recunoscut: Zei cu capul lor cornut, Demoni, hierofanți, menhire...

Un tânăr absolvent este chemat la Minister – Tinere, nu-i un mister, Te fac șef în Minister.

– Vă mulțumesc chiar și-n genunchi, Și vă ador stimate... unchi.

Piramida-i la-nceput Faraonică zidire; De la egipteni "cetire" Multe-s de recunoscut!

Epigrama Frumoasă ca o regină, Epigrama-i cristalină. Ținta când nu e deplină, Parcă-i plină de rugină.

Mulți români în rătăcire, Vrând s-ajungă-n Absolut, Unui "guru" s-au vândut, BIVOLARU-având numire...

Acul și sacul Pe-un mic ac îl ceartă sacul, Nu cari nimic și nu-i firesc. Îi dă replică și acul, Da, dar eu te peticesc.

Ca la egipteni "cetire".

Eu te-am făcut, eu te omor (Rondel)

Epigrame...

Vă spun și nu glumesc, parol, În epigrame pun catran, C-avem aicea mult petrol, Să nu uitați că-s prahovean.

Eu te-am făcut, eu te omor!

Conform expresiei, citată, Economia țării, iată, Distrusă e cu drag și spor !

Istoria, că bravi ne-arată, O ștergem pentru viitor...

Eu te-am făcut, eu te omor!

Conform expresiei, citată.

Armata Suntem geniali Avem, nu v-așteptați, Mai mulți generali Decât avem soldați.

Ca-n filmul cu piratul chior, Ce n-avea cine să-l combată, O-ntreagă flotă fu prădată De sub stindarde tricolor...

Mirela Grigore

Eu te-am făcut, eu te omor !

EPIGRAME Constantin Bidulescu Femeia Poți să fii politicos, În preajma unei femei, Sărutând mâna frumos, Dar... să nu-ncapi pe mâna ei.

Mărinimie Vecinul meu nu este-o acritură, Om bun, îl împrumut, de conjunctură, Iar el, drept mulțumire, are-n gură Vorbe de duh, de sfinți... și-o-njurătură.

Poeții Mereu îngâni, De vrei, nu vrei, Din doi români, Poeți sunt... trei.

Între prieteni Milostiv, eu îl băgam în casă, Când nevasta-l lua în zeflemea, I-arătam că-s prieten și îmi pasă Și-acum divorțează... soața mea.

56

Politicienii adoră „Le Nozze di Figaro” Ca fluturii se-nalță, se avântă, Purtări alese-n simț și-au strecurat, Recent, ascultă arii și toți cântă, ,,O mamma mia, non mi sgrida!”, sunt curat.

Teroare... pe plai mioritic S-o spunem clar şi răspicat: Trăim de veacuri risc etern!

La viața noastră,-i atentat, Orice... şedință de Guvern.

Confirmare Ca fluturașii zburători, Se plimbă-abil din floare-n floare, Bărbații sunt seducători Și rămân des... cu ochii-n soare.

Avertismentul politicienilor români adresat teroriştilor islamişti Lăsând de-o parte tot cinismul, Noi cu tărie vă somăm: De nu-ncetați cu terorismul, Venim la voi şi... candidăm!

Liviu Gogu

Impactul legii care interzice fumatul în locuri publice Azi, ştirea se propagă-n mase, Simt fumătorii şocuri reci.

Mulți dintre ei vor să se lase...

De mers în cluburi, discoteci.

Renume E-aici un paradox greu de-nțeles: Când vinul are,-n zonă, fin buchet – Că-i stors din soi de strugure ales – Mizilu’-i renumit doar prin... oțet.

Artă Negru pe Alb De vorbă cu David Lăcrămioara Teodorescu Prima expoziție a lui David a fost organizată de Centrul de Promovare Turistică Iași, pe 17 aprilie 2013, de către d-na Carmen Chiorcea, directorul acestei instituții.

Astăzi o să vă vorbesc despre David, un băiețel cu ochii vioi, căruia îi place să picteze și care, datorită talentului său și a oamenilor minunați pe care i-a avut în jur, a reușit să fie promovat chiar și peste hotare. Nu îți vine să crezi că un copil de vârsta lui a reușit atât de multe lucruri.

David Alexandru este născut la 9 august 2005 în Iași.

Este elev al Liceului Teoretic "Miron Costin" Iași, în clasa a 4-a. Cu toate acestea, este membru al Asociației iArt (International Artists) din 2014.

Desenează în creion, cărbune și peniță. Pictează în apă, ulei și acril.

A început să picteze icoane pe sticlă de la şase ani. Are lucrări în colecții particulare din SUA, Germania, Canada, Elveția, Malaezia, România, India, Austria și Iran.

A expus la Londra, Washington, Viena, Teheran, Chișinău, Palatul Parlamentului și Iași.

A câștigat peste 90 de diplome internaționale și naționale.

A ilustrat trei cărți ale autoarei Alexa Mihaela, editate de Centrul de Promovare Turistică a Iașului. În perioada 29 mai – 2 iunie 2015 a fost invitat la Viena de către Institutul Cultural Român, pentru a-și expune lucrările. În perioada 24 iulie - 1august 2015, David a fost invitat în Kerala, India de către Invis Multimedia, pentru filmarea unui documentar în urma câștigării unui concurs organizat de această firmă.

57

Nu a moștenit talentul din familie, e un dar primit de la Dumnezeu. Fratele său mai mare, Eduard, este principalul său critic, acesta fiind cu unsprezece ani mai mare. Cu toate că este cunoscut peste hotare, David are cea mai mare satisfacție atunci când îi sunt apreciate și admirate lucrările în România.

David a evoluat atât cu sprijin din partea persoanele care au dorit să îl ajute, dar și cu ajutorul unor fundații. De o lună se pregătește în particular cu Alexandra Gheorghiu, ilustrator.

Dacă nu ar fi desenat, cu siguranță ar fi cântat, căci are o voce foarte frumoasă.

Pictează după natură, se inspiră din albume dar și din imaginație. Pictează când dorește, poate fi și seara, și dimineața, și în tramvai... are tot timpul după el un caiet de schițe. I-ar plăcea foarte mult ca iubitorii de artă să încerce să înțeleagă și să ia în serios și pictorii... copii.

În perioada 5 - 11octombrie 2015, a fost invitat în Teheran, Iran, în urma câștigării unui festival internațional de desen, la categoria lui de vârstă. În urma câștigării acestui festival David a fost invitat să fie membru în juriul acestui concurs la ediția din acest an, 2016.

La sfârșitul lunii martie, David va expune în Nairobi, Kenya, la invitația Ambasadei Române din Kenya și Tanzania. Tot atunci va fi lansată și cartea “Nunta maimuțelor“, autor Lisa Christoffersen, ilustrată de David.

Experimental Workshop, Expoziție de artă vizuală De Claudia Elena Peter

Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, a lansat invitația la vernisajul expoziției de artă plastică „Experimental Workshop 2016”, ediția a II-a la Galeria de Arte Vizuale Oradea (str. Republicii nr. 15). Manifestarea reunește

58

un grup de treisprezece tineri plasticieni, absolvenți ai școlilor de Artă din Oradea, Cluj și Timișoara: Horia Blînda, Tiziana Cellino, Dates Cîmpeanu, Simona Derecichei, Ovidiu Horațiu Gui, Dan Hora, Adrian Peter, Claudia Elena Peter, Carmen Romocean, Șerban Roșca, Horea T. Sălăgean, Paula Sgîndar, Diana Suiugan. „Experimental Workshop” este la cea de-a II-a ediție a manifestării expoziționale, prima fiind în anul 2012, ambele evenimente în organizarea pictorului Horea Sălăgean și găzduite de Galeria de Arte Vizuale Oradea.

Scopul experimentului, declară curatorul Horea Sălăgean „este acela de a oferi tinerilor artiști ocazia de a-și expune propriile experimente emoționale, împărtășindu-le, totodată publicului iubitor de artă”. Tema experimentului din acest an este UMANUL. Pe simezele galeriei sunt expuse în jur de 35 de lucrări în diferite tehnici de lucru (ulei pe pânză, grafică, sticlă, tehnici mixte). Expoziția a fost deschisă de pictorul Ovidiu Corneliu Sălăgean, profesor la Liceul de Artă Oradea și curatorul evenimentului Horea Sălăgean.

Ca și participant direct la eveniment, doresc să împărtășesc cititorilor o parte din emoția întâlnirilor de acest gen. Tema comună, Umanul, nu a îngrădit creativitatea artiștilor, ci i-a stimulat spre o căutare personală a omului dezvăluit în variante surprinzătoare. Umanul transcende în exprimări estetice diverse, de la reinterpretări ale maeștrilor în lucrarea artistei Carmen Romocean, la măștile ce ne duc cu gândul la carnavalul venețian ale Simonei Derecichei.

59

Horea T. Sălăgean

Simona Derecichei

Crochiul ironic-stilizat al lui Dates Câmpeanu, autoportretul neidealizat a lui Horea Sălăgean. Chipul clarobscur, abia deslușit din fibra sticlei al artistului Adrian Peter, compozițiile complexe realizate de Ovidiu Gui, finețea griurilor delicate ale Tizianei Cellino, sfinții lui Dan Hora.

Horea Blânda

Ovidiu Gui

60

Dan Hora De la exuviile red&green ale Claudiei Peter, la speranța ”Hope” a lui Horia Blânda și interogațiile îndrăznețe ale corpului feminin, la Diana Suiugan.

Diana Suiugan

Adrian Peter

61

Claudia Peter

Carmen Romocean

Artiștii au realizat o expoziție complexă dezvăluind fațete ale conceptului umanului, în tehnici și mijloace ale artei contemporane.

Teatru și film Negru pe Alb AFERIM, dragi români! Am rămas la fel…

(18 MARTIE 2015 / COLTULCULTURAL)

Mihai Cotea Zilele trecute am avut plăcerea să vizionez la cinema (uau!) cu o audiență ceva mai mare decât la alte filme românești (deci mai mult de două persoane, cu cea care mă însoțea), Aferim! Am râs, mai cu poftă, mai cu o lacrimă-n colț de ochi, m-am scandalizat (oare de ce?) și m-am transpus în epocă preț de două ore… de fapt, nici n-a fost nevoie să ies din epocă (doar am renunțat la smartphone și alte cele), pentru că lucrurile, pe ansamblu, stau cam la fel ca în dragul secol XIX. La noi, pe toată Țara Românească, luată ca stat, ceva mai măricel azi, găsim aceleași stereotipuri pornind de la cel de bază, referitor la țigani. Cu el voi începe, dar mă voi opri doar la patru imagini ce-au devenit arhetipale în cultura (tușesc) noastră.

Nu, țiganii nu mai sunt sclavi la boier și nu mai au de ce să se teamă de vreun zapciu care să-i calce pe coadă. Azi sunt sclavii liberi ai sistemului, într-o societate ce, instituțional vorbind, s-a schimbat doar aparent la față comparativ cu cea din secolul XIX. Societatea de azi e și mai încărcată instituțional, nerezultând de aici vreun randament eficient. Îi privește pe ei acest lucru? Ne privește pe noi toți, căci, la o adică, din partea statului nu ne putem baza pe niciun ajutor de Doamne ajută în caz de nevoie. Țiganii sunt primii care au nevoie de ajutor în sens de orientare și pregătire spre acele segmente de piață unde ei se identifică și pot oferi plus valoare. La fel și noi, restul. Dar, orientare ioc! Ieși de pe băncile școlii și te arunci, nene, în apa nepăsării sociale total nepregătit după un sistem de învățământ șubred. E care pe care, cel ce rezistă în jungla de asfalt se poate mulțumi cu o asigurare de sănătate oferită de bravul Minister al Sănătății care veghează pentru noi și un salariu cât să supraviețuiască. Deh, și sărac și cu pretenții!

Nu generalizez, doar sesizez o situație des întâlnită la noi, incluziv la mine, șomerul absolvent.

Toate ar fi cum ar fi dacă s-ar opri aici, la stereotipurile țigănești, dar în film apare și discursul înflăcărat al popii cu privire la ”jidovi”. Vă amintiți de scena în care el descrie legenda ”Jidovilor Uriași”? Dacă nu, o puteți citi aici. Și, ca să nu mă lungesc, puteți citi într-un post anterior de-al meu, privirea de ansamblu a unor români cu privire la evrei. În film, ei nici nu sunt considerați oameni de către preot.

Astăzi s-ar zice că ei ”dirijează” lumea din umbră, că au acces la multe resurse pe care le-ar folosi împotriva noastră, a ”bieților” creștini. Conspirația adusă la zi…

Cu privire la cel de-al treilea stereotip… aici trebuie să analizăm mai profund relația tată-fiu dintre Ioniță și Constandin.

La prima vedere, relația lor m-a dus cu gândul la un film românesc ce se petrece în zilele noastre, produs tot de Ada Solomon, bazat pe aceeastă legătură, Principii de viață. Recomand.

62

Tații și fiii rămân neschimbați, indiferent de epocă, dar metehnele? Le-am adus din XIX în XXI. Constandin, într-o scenă, e preocupat de fiul lui care, la vârsta sa, ar trebui, crede el, să înceapă inițierea în ale vieții. Și, după ce se interesează de o fată pe care o cunosc amândoi, spune cam așa: ”Ție-ți plac femeile sau ești sodomean? Că dacă ești sodomean, te omor cu mâna mea!”. Sună cunoscut? Să îndrăznească, numai, pruncul să se nască homosexual, că va plăti pentru această ”greșeală” cu vârf și îndesat în cazul multor familii din ziua de azi. Deasta există Noua Dreaptă, ca să ne ”îndrepte”, de-asta se ascund homosexualii în fel și chip ajungând, unii mai sensibili, la sinucidere pentru că ”ceva e în neregulă cu ei” și nu mai pot suporta presiunea socială. Ca să se convingă, Constandin face ceva ce încă se mai poartă izolat (sper), merg împreună la curve. Dar, cum zice el, ”să-i dea o curvă curată, nu o țigancă”. Înapoi la argument.

Trecut și acest episod, la moșia boierului o găsim pe nevastă bătută și izolată pentru că a preacurvit. Bine, bine, dar știrile de la ora 5 nu ne arată cazuri aproape identice? Bărbatul dacă are amante, femeia trebuie să închidă ochii, ”c-așa-s ei”, dar dacă femeia calcă strâmb e inevitabil o curvă și e anatemizată pe toate părțile. Și ar mai fi fost multe de spus și despre greci (fanarioți), turci, muscali ș.a.m.d. Intenția mea e să pun degetul, a mia oară, pe o rană deschisă și să arăt lumii fața noastră adevărată. Cu toții suferim de stereotipuri, eu le am pe ale mele, voi pe ale voastre, dar hai să le ținem în frâu și să nu coborâm panta aia periculoasă spre cine știe ce alte tărâmuri spre care ne-ar duce aceste imagini. Scrisul e singura mea armă, ca umanist, iar dragostea, e singurul antidot la discriminare.

Omul e predispus să eticheteze, încă din cele mai vechi timpuri și lucrurile, ușor, se schimbă, dar cea mai mare schimbare vine de la fiecare dintre noi, din conștientizare. Aferim are acest dar, ca multe alte filme, să ne pună pe gânduri și să ne tragă un semnal. Asta e menirea artei. Restul ține de noi…

Toate-s vechi și nouă toate… după 180 de ani.

Aferim, dragii mei, că ați ajuns până la finalul acestei postări! Nu mă urâți prea mult, face rău la ten…

Univresul cărții Negru pe Alb Umberto Eco - un bibliofil de „nota zece” Dorina Pop Am început să-mi clădesc admirația pentru Umberto Eco având ca temelie dialogul dumnealui cu Jean-Claude Carriere din volumul: Nu sperați că veți scăpa de cărți. În spatele cuvintelor am descoperit două suflete însetate de cunoaștere. Lectura a fost captivantă. Emoția transmisă sa transformat în timp în dorința de a mai citi și alte cărți pe același „calapod” – dialoguri între personalități.

Astfel l-am înțeles mai bine pe Socrate (din “Dialogurile lui Platon”) și pe Mario Vargas Llosa (vezi dialogul acestuia cu Gabriel Liiceanu, editura Humanitas, 2007). Dacă aș putea cerne preferințele după mesajul transmis de fiecare în parte, în vârful piramidei preferințelor personale l-aș așeza pe Umberto Eco. Mi-am impus „să-l cunosc mai bine”. Aveam la îndemână multe variante pentru a-mi îndeplini dorința, dar căutam o portiță pe care să mă-ntâmpine doar pe mine, sau mă rog, fugeam de aglomerația instalată la romanul Numele Trandafirului. Așa am poposit cu drag (spre lectură) printre paginile volumelor: Memoria vegetală și Confesiunile unui tânăr romancier scrise de autorul nominalizat în titlu.

Cuvinte admirative și argumente ar fi multe, dar „în goana spre... punct” poposesc puțin în ultimul capitol ar cărții oglindită în introducere – „Ce să faci cu biblioteca ta după moarte?”. Întrebat de moderatorul dialogului, Jean-Philippe de Tonnac, ce părere are despre soarta colecțiilor personale de cărți după trecerea în neființă, Umberto Eco a răspuns: „În ce privește colecția mea, n-aș vrea să fie dispersată, evident. Familia va putea s-o doneze unei biblioteci publice ori s-o vândă prin licitație publică. Va ajunge atunci în biblioteca unei universități, completă. E singurul lucru care mă interesează.”

Dorința de a conserva „întregul” – biblioteca, într-o locație importantă este de aplaudat. Nu știu ce ar străluci eventualei donații: calitatea achizițiilor sau cantitatea (aproximativ 55 000 de volume), căci eticheta va zâmbi etalând spre nemurire un nume – Umberto Eco! Astăzi, de ziua dumneavoastră și se cade o caldă îmbrățișare alături de urarea: La mulți ani, maestre! …………………………………………………………………………………………………………

Tăcerea s-a așternut peste urarea din finalul postării mele. Maestrul s-a ridicat spre... CER, însă opera lăsată moștenire umanității îi va conserva peste timp „trecerea”.

Fie ca drumul spre eternitate să-ți fie presărat cu flori, aplauze și recunoștință.

Condoleanțe familiei îndurerate.

(19 februarie 2016)

63

Să scriem şi să vorbim corect Negru pe Alb 15 cuvinte sau expresii pe care românii le scriu sau le pronunță greșit. De ce este incorect să spunem „servici“ Irina Rîpan Unele dintre cuvintele folosite greșit în vorbirea curentă nu există în dicționar, în timp ce altele, în special neologismele, sunt pronunțate greșit din obișnuință sau din ignoranța vorbitorului.

1. “Inopinant”- forma corectă a cuvântului este "inopinat" și înseamnă, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX), “neprevăzut”, “neașteptat”, o acțiune la care nu te gândești.

2. “Bleumaren”- forma corectă a cuvântului este “bleumarin”. Termenul a fost împrumutat din limba franceză (bleu marine) și precizează nuanța de albastru închis.

3. “Flebețe” este forma greșită a cuvântului “feblețe” (înclinație, slăbiciune, atracție pe care o simte cineva pentru o persoană, o activitate -DEX 1998). În ultima vreme, specialiștii au constatat că numărul celor care folosesc greșit cuvântul preluat din limba franceză este destul de mare.

4. “Vroiam”. Potrivit Dicționarului ortografic, ortoepic și morfoologic (DOOM), cele două verbe din limba română care exprimă voința sunt “a vrea” și “a voi”, nu “a vroi”, deci formele corecte sunt “vream” și “voiam”.

Aici trebuie să comentăm mai pe larg acest verb, deoarece, datorită unor confuzii care apar în cursul folosirii lor în textele literare, nu se urmează niște reguli mai stricte. Maria Sava – cunoscut lingvist roman – ne precizează următoarele: ”A vrea” și “a voi” sunt doua verbe distincte și, în același timp, foarte asemănătoare. Ca semnificație sunt aproximativ identice. Ca proveniență, nu. “A vrea” vine din latinescul volo pe când “a voi”, are origine slavă (cf: voliti, după DEX).

Atât verbul “a vrea” cât și "a voi" au conjugări complete (nu sunt defective).

1. Din rațiuni fonetice, verbul “a vrea” implică unele probleme cum ar fi conjugarea la indicativ imperfect “eu vream”, “tu vreai”, “el vrea”. Deși formele există, sunt considerate arhaice sau regionale. Limba modernă le-a înlocuit cu formele de imperfect ale verbului a voi : “eu voiam”, “tu voiai”, “el voia”. Această conjugare este în conformitate cu standardul Academiei.

2.Verbul “a voi” este un verb regulat, de conjugarea a IV-a, cu sufix incoativ –esc, la prezent.

Ex: “eu voiesc”, “tu voiești”, “el voiește” etc. În limba română, tandemul a vrea – a voi este și auxiliar. Pentru a forma viitorul, avem nevoie de prezentul verbului “a vrea” plus infinitivul verbului de conjugat.

3. Acest prezent al verbului a vrea este, de fapt, o conjugare hibridă a verbului “a voi” (fără sufixul incoativ de prezent -esc) și “a vrea”. Singura persoană unde este lesne de recunoscut verbul a voi este “eu voi” și singura formă unde putem lesne recunoaște verbul “a vrea” este “ei, (ele) vor”.

(Nota mea) 5. “Bacnotă”. Corect este “bancnotă”, dar foarte mulți vorbitori de limba română folosesc forma greșită atunci când se referă la banul de hârtie.

6. “Repercursiune”- forma corectă este “repercusiune”. Dacă în cazul cuvântului “bancnotă” mulți dintre vorbitori au tendința să excludă o literă, în cazul cuvântului “repercusiune” apare în plus, în mod greșit, un R. 7. “Monstră” – forma corectă a cuvântului este “mostră”, dar foarte mulți vorbitori de limba română obișniesc să folosească forma greșită, care include în plus litera N. 8. “Hilar”- forma corectă a cuvântului este “ilar” atunci când este folosit cu sensul de “amuzant”, “hazliu”. Cuvântul “hilar” are mai multe sensuri, unul dintre acestea este specific anatomiei și se referă la “hil”, “porțiunea de la suprafața unui organ pe unde pătrund vasele sangvine și nervii” - DEX 2009..

9. “Renumerat” – forma corectă a cuvântului este “remunerat” (retribuit, a plătit).

10. “Dragele mele” – formularea corectă este “dragile mele”. Forma feminină a adjectivului “drag” este “dragă”, iar pluralul cuvântului este “dragi”, nu “drage”.

11. “Așează”. Forma corectă a verbului “a așeza” la indicativ prezent, persoana a III-a, singular, este “așază”, nu “așează”.

Conjugăm el, ea (se) așază, nu el, ea (se) așează.

12. “Servici”. Acest cuvânt nu există în DEX, forma corectă este “serviciu”.

13. “Nu fii corupt”. Forma corectă este “nu fi corupt”, căci imperativul negativ se formează cu infinitivul verbului a fi. Doar forma de conjunctiv negativ a verbului, persoana a II-a, singular, se scrie cu doi ii: “tu să nu fii “ 14. “Țigare”. Potrivit DEX, corect este “țigară”, nu “țigare”. Greșit este și “ghiuvetă”, forma corectă a cuvântului fiind “chiuvetă”.

64

15. “Mi-ar place” – forma corectă este “mi-ar plăcea”. Modul condițional-optativ se formează din terminațiile aș, ai, ar, am, ați, plus infinitivul verbului (a plăcea). Verbele la infinitiv care au terminația –ea își păstrează forma și la condițional-optativ.

Sursa: adev.ro/o4qb3m

„Iașul sau Iașiul?“ - o dispută lingvistică istorică între nordul și sudul țării, tranșată de specialiști după principiul „uzul face norma“ Cezar Pădurariu Ieșenii folosesc cel mai frecvent în scriere varianta "Iașul". Cum se pronunță articulat corect numele orașului Iași s-a transformat de-a lungul timpului într-un „război“, purtat la nivel popular și chiar academic, între moldoveni și dâmbovițeni.

Lingviștii consultați de „Adevărul“ au încercat să tranșeze disputa. Atât normele academice în vigoare, cât și scrierea folosită în sudul țării favorizează, pentru articularea hotărâtă la cazul nominativ, varianta "Iașiul".

Unele substantive proprii pluralia tantum manifestă tendința de refacere a unei forme de singular (marcate de articolul definit), adecvate specificului individualizator al numelor proprii: Bucureștiul/Bucureștii, Iașiul/Iașii, Paștele/Paștii etc. [...]", este menționat în Gramatica Academiei, 2005, vol. I, p. 123.

Cu toate acestea, majoritatea moldovenilor consideră o blasfemie folosirea altei variante de articulare, în afară de "Iașul".

Cei mai importanți lingviști din Capitala Moldovei concordă în argumentații potrivit cărora "revolta" populară locală este justificată. Pentru a explica de ce privilegiază varianta "Iașul", lingvistul Stelian Dumistrăcel, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică și Științele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași și șef al Departamentului de Dialectologie din cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, filiala Iași, citează un principiu enunțat de marele lingvist român Eugen Coșeriu: "În lingvistică, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor. Lingvistul nu trebuie să uite niciodată că limbajul funcționează prin și pentru vorbitori, nu prin și pentru lingviști". "Din cauză că localnicii (ca toți moldovenii) nu pronunță «înmuiată» (nici) consoana ș, forma curentă în vorbire este Iaș (deși se scrie Iași). Pornind de la pronunție, în scriere, forma articulată a devenit Iașul, ca în numele revistei «Iașul literar». Când, recent, pe afișe diverse apare Iașiul (...ospitalier, să zicem), lumea culturală din capitala Moldovei protestează ca la o anomalie!“, scrie profesorul Stelian Dumistrăcel într-un articol publicat în nr. 178, ianuarie 2014, al revistei "Timpul". Cercetătorul ieșean constată, cu umor fin, că niciun moldovean autentic nu s-ar încumeta să scrie sau să pronunțe "Iașiului". Aceasta deoarece i s-ar părea că seamănă cu dâmbovițenii care pronunță șiah în loc de șah.

"Iată și alte enunțuri cu aceeași formă: «Sărbătorile Iașului 2013»; printre manifestări, «Noaptea albă a Iașului»; s-a publicat și «Harta Sărbătorilor Iașului», după cum a existat și «Spotul oficial al Sărbătorilor Iașului». Dar, în textul știrilor despre orașul nostru publicate în ziare din București, vom întâlni curent forma de genitiv Iașiului, ca și cum ni s-ar corecta o anumită greșeală (de tipul copil, nu copchil)", adaugă Stelian Dumistrăcel în articolul din revista "Timpul". Este „corectă” forma Iașul sau Iașii? Cea de-a doua formă este cea originară, reprezentând echivalarea în limba română a formei gramaticale ce apare în documentul primei atestări a numelui, redactat în slavonă, datînd din 1408.

De altfel, așa se scria până în secolul al XIX-lea. "Cităm câteva titluri de notorietate ale lui Alecsandri, "Iașii în 1844, o fiziologie”, și "Iașii în carnaval" (1845), o comedie, sau "Magaziile (magazinele) Iașilor", o prezentare de factură publicitară a lui C. Negruzzi (1846).

Astăzi, istoricii și oamenii de cultură inspirați de aceștia susțin folosirea exclusivă a formei Iași, pe care mai ales primii o promovează și în titluri de opere", mai scrie Stelian Dumistrăcel în "Timpul". Cu toate acestea, se pot constata și ușoare forme de incoerență discursivă apărute în scrierile unor oameni de cultură ieșeni. "Tradiția culturală este păstrată și de titlul albumului semnat de Valentin Ciucă, "Iașii, între medieval și modern" (2008), dar, culmea ironiei, apariția editorială a fost anunțată și comentată în ziare sub enunțul „Manual de iubit Iașul”!

Diferite oscilații sunt prezente și în titlurile cărților unui monograf sui-generis al orașului, Ion Mitican: "Cu Mihai Eminescu și Ion Creangă prin Târgul Ieșilor" (1990), "Cu Iașii mână-n mână" (1997, în colaborare cu C. Ostap), dar "Iașul între adevăr și legendă" (2000, cu același colaborator), după cum emisiunea unui post de televiziune, avându-l ca invitat pe I. Mitican era titrată "Iașul lui Mitican". Așadar, astăzi, Iașii, ca nume al orașului, pare să reprezinte o formă ușor arhaică, respectiv o selecție și o preferință de coloratură elitistă", comentează Stelian Dumistrăcel. Contraexemplu: Hușii, nu Hușul. Pentru a explica cel mai bine cum uzul a ajuns să facă norma în cazul articulării numelui propriu Iași, Stelian Dumistrăcel vine cu un exemplu concludent, toponimul Huși, aproape identic din punct de vedere etimologic cu cel al cazului în discuție: "Deși este vorba de pronunțarea moldovenească a aceluiași sunet, nimeni n-ar scrie Hușul (genitiv Hușului), ci doar Hușii, (episcopia) Hușilor. Dar nimeni nu ne mai poate... întoarce de la „Iașul nostru drag” (impusă de uz). Forma „Iașii noștri dragi” ne dă doar impresia unui plural cumva suspect!".

George Pruteanu a privilegiat varianta Iașul O părere similară în cazul pronunției numelui orașului Iași a enunțat și regretatul lingvist George Pruteanu : "Din punctul de vedere istoric (etimologic), "Iași" e un plural (numele deformat al unei străvechi populații sarmatice, "iazygii"). Dar, ca și în alte câteva cazuri (București / Bucureștii / Bucureștiul, Galați / Galații / Galațiul/), bunul-simț comun acceptă greu ideea de plural, care dă impresia c-ar fi mai multe localități într-una. De aceea, deși persistă și formele articulate de plural, gramaticienii (ex.: Al. Graur, "Puțină gramatică", Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 45; Mioara Avram, "Gramatica pentru toți", Ed. Humanitas, Buc., 1997, p. 57) recomandă singularul. În privința formei "Iașul", e o chestiune de fonetică laâ mijloc. Lipsa unui semn pentru “i scurt”* (s-a pledat pentru el!) ar fi dus la o pronunție greșită a cuvântului "Iaș**iul", la fel ca "saș_i_ul" sau "scat_i_ul". De aceea s-a eliminat i-ul, iar această formă are și o bună tradiție în

65

urmă: publicații cu lungă existență au purtat titlurile: "Flacăra Iașului", "Iașul literar", a scris George Pruteanu într-un articol publicat pe blogul personal în februarie 2008. (a consemnat Liliana-Corina Glogojeanu-Boia)

Hobby Negru pe Alb ISTORIA JOCURILOR OLIMPICE (1980 - 1988) Republicilor Sovietice Socialiste, Rusia de astăzi), în perioada 19 iulie - 3 august 1980. Mai jos este postat logo-ul Jocurilor Olimpice - Moscova 1980.

Text adaptat de Victor Bivolu La această ediție a jocurilor au participat 5179 sportivi din 80 de state ale lumii, care s-au întrecut în 203 probe sportive din 21 sporturi diferite. Statele Unite ale Americii nu au participat la jocuri, protestând împotriva invaziei Afganistanului de către armata sovietică. Decizia președintelui american Jimmy Carter a fost urmată de alte 65 de țări ale lumii, printre care Albania, Canada, Chile, China, Egipt, R.F.G., Iran, Israel, Japonia, Coreea de Sud, Niger, Pakistan, Panama, Paraguay, Turcia, Tunisia și Zair. Jocurile au fost inaugurate prin discursul președintelui sovietic Leonid Brejnev pe stadionul central moscovit Lenin. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos, ce are următoarele caracteristici tehnice: diametrul – 60 milimetri, grosimea – 6,8 milimetri și greutatea – 125 grame.

Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel: locul I – U.R.S.S. cu 195 de medalii, locul II – R.D.G. cu 126 medalii și locul III – Bulgaria cu 41 de medalii. În acest clasament, România s-a poziționat pe locul 7 cu un total de 25 de medalii (6 aur, 6 argint și 13 bronz), participând cu 239

A XXII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Moscova, capitala Uniunii Sovietice (U.R.S.S. – Uniunea

66

sportivi (cea mai numeroasă participare din istorie). Sportivii români medaliați cu aur la aceste jocuri au fost:

Corneliu Ion – tir, pistol viteză individual

Nadia Comăneci – gimnastică, sol și bârnă

Ștefan Rusu – lupte greco romane, 68 kilograme

Ivan Patzaichin și Toma Simionov – canoe echipaj, 1000 de metri

Sportivul care a primit cele mai multe medalii la aceste jocuri este sovieticul Alexandr Dytiatin, care la gimnastică artistică a obținut 3 medalii de aur, 4 de argint și 1 de bronz.

Sanda Toma – canotaj, simplu vâsle

67

din care 20 de aur și locul III – R.F.G. cu 59 de medalii, din care 17 de aur. Aici România a obținut cel mai important succes olimpic din istorie, fiind reprezentată de 127 sportivi. În timpul ceremoniei de deschidere pe stadionul „Memorial Coliseum” din Los Angeles, la defilarea pe națiuni, sportivii români au fost întâmpinați prin ridicarea de pe scaune și aplauze, ca reacție la decizia de a sfida boicotul țărilor socialiste sub influența U.R.S.S. Sportivii români medaliați cu aur la aceste jocuri au fost:

A XXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Los Angeles, S.U.A., statul California, în perioada 28 iulie – 12 august 1984. Mai jos este postată mascota Jocurilor Olimpice - Los Angeles - 1984.

Ecaterina Szabo – gimnastică, sărituri, bârnă, sol.

La această ediție a jocurilor au participat 6797 sportivi din 140 de state ale lumii, ce s-au întrecut în 221 probe sportive din 23 sporturi diferite. Jocurile au fost inaugurate prin discursul președintelui Ronald Reagan pe stadionul local Memorial Coliseum. Ca răspuns la boicotul american al Jocurilor Olimpice din 1980 de la Moscova, 14 state est europene și altele din blocul comunist inclusiv U.R.S.S., Cuba și R.D.G. au boicotat aceste Jocuri Olimpice. Au fost trei excepții: România, China și Iugoslavia. Se spune că au existat negocieri secrete cu China și România pentru ca aceste state să treacă peste decizia U.R.S.S. și să participe la jocuri, ba chiar se spune că România ar fi primit 120000 de dolari pentru asigurarea transportului delegației sale la Los Angeles. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos, ce are următoarele caracteristici tehnice: diametrul – 60 milimetri, grosimea – 6,8 milimetri și greutatea – 125 grame.

Doina Melinte – atletism, 800 metri

Valeria Răcilă – canotaj, simplu vâsle

Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel: locul I – S.U.A. cu 174 de medalii, locul II – România 53 de medalii,

68

Petre Becheru – haltere, 82,5 kilograme

Nicu Vlad – haltere, 90 kilograme

Maricica Puică – atletism, 3000 metri

Ion Draica – lupte greco romane, 82 kilograme

Anișoara Cușmir Stanciu – atletism, săritura în lungime Vasile Andrei – lupte greco romane – 100 kilograme.

Ivan Patzaichin și Toma Simionov – canoe echipaj, 1000 metri Simona Păuca – gimnastică, bârnă

Elisabeta Lipă și Marioara Popescu – canotaj echipaj, dublu vâsle

69

Agafia Constantin-Buhaev, Nastasia Ionescu, Tecla Marinescu - Borcanca, Maria Ștefănescu -Mihoreanu – canoe echipaj, 500 metri

Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja și Florica Lavric - canotaj echipaj, 4+1 rame

A XXIV-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Seul, capitala statului Coreea de Sud, în perioada 17 septembrie – 2 octombrie 1988.

Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraș, Simona Păuca, Mihaela Stănuleț și Ecaterina Szabo – gimnastică, echipe.

Regret faptul că pentru medaliații de mai jos nu am găsit nicio fotografie de grup pe care să o postez aici.

Petre Iosub și Valer Toma – canotaj echipaj, 2 rame fără cârmaci Ioan Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anișoara Sorohan și Maricica Țăran – canotaj echipaj, 4 + 1 vâsle Rodica Arba și Elena Horvat – canotaj echipaj, 2 rame fără cârmaci

Au participat 8465 de sportivi din 159 de țări ale lumii care au concurat în 263 de probe din 27 de sporturi diferite.

După boicotul de la Jocurile Olimpice din 1976, 1980 și 1984, și aceste jocuri au fost boicotate de Coreea de Nord și Cuba, iar Etiopia, Nicaragua și Seychelles nu și-au permis să-și trimită sportivii din motive economice. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos, ce are următoarele caracteristici tehnice: diametrul – 70 milimetri, grosimea – 9,8 milimetri și greutatea – 231 grame.

La această ediție a jocurilor olimpice, cel mai medaliat sportiv a fost atleta română Ecaterina Szabo, care a obținut patru medalii de aur și una de argint.

Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel: locul I – U.R.S.S. cu 132 de medalii, locul II – R.D.G cu 102 medalii și locul III – S.U.A. cu 94 de medalii. Într-o perioadă a Olimpiadelor politice, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca la Seul 1988 să meargă doar cine urma să ia medalie. De aici a rezultat o prezență minimă a delegației

70

tricolore, dar şi o eficiență remarcabilă din punctul de vedere al palmaresului. În plin război rece, sportul nu putea rămâne separat de interesele marilor puteri, aşa că dictonul cu „important e să participi” s-a transformat în „important e să-i boicotăm pe adversarii noştri politici”. Americanii nu au mers la Moscova 1980, ruşii le-au întors favoarea la Los Angeles 1984. Românii au profitat din plin, obținând atunci rezultate istorice, la ediția din '84 clasându-se pe un loc 2 general, care acum nu mai poate fi atins nici în cele mai fanteziste vise.

Urma Seul 1988, iar lupta dintre vest şi est continua să se dea pe tărâm politic. Coreea de Nord se lupta cu Sudul, aşa că aliații comuniştilor au decis să nu se prezinte. Au lipsit națiuni de genul Albania, Cuba, Madagascar, Seychelles, Etiopia sau Nicaragua. A existat însă un adevărat proces de negociere pentru ca țările din fostul bloc comunist, în frunte cu URSS, să participe. A fost o ediție extrem de curioasă din punctul de vedere al României, deoarece nu am fost prezenți decât cu 63 de sportivi, în condițiile în care la Moscova am avut 228, iar la Los Angeles 124. Era însă perioada în care Ceauşescu se pregătea să anunțe că am scăpat de datoriile externe, şi cureaua trebuia strânsă la maxim, iar o delegație prea numeroasă, atât de departe, era probabil privită ca o cheltuială nepotrivită înaltelor idealuri ale comunismului. Un oficial al sportului românesc a declarat: "Motivul pentru care nu am fost decât cu 63 de sportivi a fost strict politic. S-a spus clar dinainte că nu va merge decât cine are şanse la medalie. Ceilalți nu trebuiau să se califice, deşi ar fi putut s-o facă, pentru că baremurile nu erau atât de greu de îndeplinit. Dar trebuia să-ți asumi responsabilitatea că sportivul respectiv merge să ia medalie.

Aici au avut de suferit cel mai mult cei tineri, care ar fi putut fi pregătiți pentru olimpiadele următoare şi care ar fi câştigat o experiență adevărată prin prezența lor acolo. Eu am fost cel care s-a ocupat de deplasarea delegației României şi nu am reuşit să-i conving pe cei cu putere de decizie nici măcar să ne dea un alt avion pentru a ne transporta materialele, gen bărcile, canoele etc. Aşa că singurul avion cu care am mers la Seul lam transformat în bou-avion. În spate stăteau materialele, iar în față sportivii. Erau atât de înghesuiți, încât stăteau cu picioarele la gură. Nu au fost luați în delegație nici măcar cei strict necesari, mă refer la antrenori sau oficiali. În schimb, Emil Bobu a ştiut să dea jos din avion pe cineva din COR pentru a se urca el.” Pentru o delegație atât de subțire rezultatele au fost de-a dreptul spectaculoase. Am terminat pe locul 8 la general, cu un total de 24 de medalii. Dar, atenție, de fapt, din cei 63 de oameni prezenți s-au întors acasă cu medalie pe gât 48, pentru că între sporturile medaliate au fost cei de la canotaj, de exemplu, unde erau mai mulți reprezentanți la o singură probă. Totuşi, cine poate ştii cam care ar fi fost bilanțul final dacă am fi mers cu întreaga delegație cu care România ar fi putut să se califice, pentru că în mod sigur ar mai fi fost loc şi de alte medalii. Campionii români la aceste jocuri au fost:

Paula Ivan – atletism, 1500 metri.

Sorin Babii – tir, pistol liber.

Vasile Pușcașu – lupte libere, 100 kilograme.

Rodica Arba și Olga Homeghi – canotaj echipaj, 2 rame fără cârmaci.

Daniela Silivaș - gimnastică, paralele, bârnă și sol.

71

Cel mai medaliat sportiv la aceste jocuri olimpice a fost înotătoarea est-germană Kristin Otto care a obținut şase medalii de aur.

În numerele următoare ale revistei voi continua prezentarea istoriei jocurilor olimpice de vară.

Curiozități Negru pe Alb Curiozități biografice (și nu numai) despre scriitori români - Partea I Culegere realizată și aranjată de Florin T. Roman *I.L.Caragiale și-a făcut debutul la revista umoristică „Ghimpele”, în 1873, la vârsta de 21 de ani. *Calistrat Hogaș nu a scris decât la bătrânețe, după îndelungi examene de conștiință. *Radu Tudoran (pe numele său adevărat Nicolae Bogza) a fost fratele mai mic al lui Geo Bogza. *Șerban Cioculescu a fost discipolul lui Eugen Lovinescu. *Eugen Simion a primit numeroase distincții și titluri științifice, între care Legiunea de Onoare a Franței (2002). *Gala Galaction, Ioan Agârbiceanu, Alexei Mateevici și Ion Creangă au fost preoți, iar Tudor Arghezi a fost o vreme călugăr. *Ștefan Petică, întâiul simbolist declarat și veritabil, a avut tuberculoză. *Filologul Ovid Densușianu a compus și poezii, sub pseudonimul Ervin. *Ion Minulescu a fost și romancier. *Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !” Ulterior pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. La fel s-a întâmplat și cu poetul Ion Caraion, acuzația fiind de „trădare”. *Romanul care i-a asigurat lui Dinu Săraru consacrarea este „Niște țărani”, apărut la Editura Eminescu în 1974. *În iulie 1886 Eminescu a urmat o cură de hidroterapie la băile Repedea de lângă Iași. *Nicolae Labiș a trăit doar 21 de ani. *Bogdan Petriceicu Hașdeu a deținut titlul de prinț, fiind înrudit cu Ștefan Petriceicu, fost domnitor al Moldovei. *”Forbes” a calculat onorariul lui Dinu Săraru pentru debutul său ca romancier cu „Niște țărani” la 52.000 lei, echivalentul a 3.500 de dolari la valoarea anului 1974. *Mircea Mihăieș a debutat în 1989, cu volumul „De veghe în oglindă”. *Romanul lui Dinu Săraru „Niște țărani” a fost ecranizat în regia lui Mircea Daneliuc sub titlul „Vânătoarea de vulpi” (1980). *Camil Petrescu a fost la un moment dat directorul unei reviste de fotbal. *Ioan Slavici era un foarte bun cunoscător al limbii maghiare. *Adrian Păunescu s-a născut în Copăceni, jud. Bălți, România (azi Republica Moldova). Este unul dintre cei mai prolifici autori contemporani. *Salariul lui Dinu Săraru ca director la Teatrul Mic, în anii ’80, era de 5.000 lei pe lună. *Radu Paraschivescu a debutat cu romanul „Efemeriada” (Editura Libra, 2000). *Piesele lui Matei Vișniec au fost jucate în peste 30 de țări, inclusiv în S.U.A. și Japonia. *După ce a publicat „Albatrosul ucis”, Nicolae Labiș a fost luat în colimatorul securității. *Alexei Mateevici a fost o perioadă profesor de limba greacă la Semnarul teologic din Chișinău. *M. Kogălniceanu a întemeiat, în 1840, revista „Dacia literară”, care a apărut însă în prima etapă doar un an de zile. *Emil Cioran, Octavian Goga, Lucian Blaga și Nicolae Breban sunt fii de preoți. *Alexei Mateevici s-a stins din viață la Chișinău, răpus de tifos exantematic. A fost înmormântat la cimitirul central de pe strada Armenească din același oraș.

72

*Norman Manea s-a născut în 1936, în Suceava, iar în 1986 a plecat în S.U.A. Este considerat unul dintre marii scriitori români din exil. *Rebreanu a ținut, pe la 50 de ani, un regim de slăbire. *Virgil Carianopol a câștigat premiul S.S.R. în 1937, cu cartea „Scrisori către plante”. *Șt. O. Iosif a fost un traducător de înaltă valoare. A tradus, printre altele: „Blestemul bardului” de Uhland; „Grenadirii” de Heine; „Lenore” de Burger. *Liviu Rebreanu, Lucian Blaga și Nichita Stănescu au fost propuși pentru Premiul Nobel. *Numele real al lui Tudor Arghezi a fost Ion Nae Theodorescu. *Eminescu a fost, printre altele, prim-redactor la „Timpul”, revizor școlar la Vaslui și bibliotecar la Biblioteca Universității din Iași. *Numele real al Ninei Cassian a fost Renee Annie Cassian. *Rebreanu a fost, pe rând, președintele S.S.R., șeful Direcției Educației Poporului și directorul Teatrului Național. *Marin Preda a fost luat în vizorul Securității după apariția romanului „Delirul”, roman care aducea în actualitate, în termeni pozitivi, profilul moral al mareșalului Ion Antonescu. *Ștefan Augustin Doinaș a fost student al lui Lucian Blaga. *I.L.Caragiale este descendent dintr-o familie de actori. Ion Vinea, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Rebreanu au avut soții actrițe. De asemenea, fiica lui Gala Galaction, Elena, a fost actriță. *Se spune că la compunerea poeziei „Moartea căprioarei”, Labiș s-a inspirat dintr-o poveste adevărată, cu excepția faptului că în realitate nu a fost vorba de o căprioară, ci de un căprior. Ceea ce se știe cu siguranță este faptul că tatăl său, învățătorul Eugen Labiș, avea, într-adevăr, permis de deținere a unei arme de vânătoare. *Alexandru Vlahuță i-a fost naș de cununie lui Octavian Goga la prima sa căsătorie, cu Hortensia Cosma. *Grigore Pisculescu este numele adevărat al lui Gala Galaction. *O mare parte din cărțile lui Anton Pann sunt opere de specialitate: Axion, Cântări liturgice, Kalofonicul etc. *Rebreanu a fost prieten cu Gala Galaction. *Octavian Goga a debutat publicistic la vârsta de 16 ani, în ziarul Tribuna (Sibiu), cu poezia „Atunci și acum”, semnată „Tavi”. *Rebreanu scria aproape numai noaptea. *Nicolae Labiș era sensibil și altruist, dar era totodată un însingurat, lipsit de iubirea vreunei fete. *Adresându-se celor care îi acuză pe unii dintre poeți, scriitori, membri ai clerului Bisericii creștine, de colaborare cu regimul comunist, și anume Grigore Vieru, subliniază: „Eu știam că un cântec frumos despre limbă, pe care l-am scris în anii bolșevici, un poem frumos despre tricolor, despre neamul nostru, nu va trece dacă nu voi scrie o strofă, două, trei, despre Lenin. Nu scriam din rătăcire un astfel de poem, dar știam că dacă nu scriu o astfel de strofă despre Lenin, (despre partid nu am scris niciodată), cartea mea nu va trece. Și eu știam foarte bine că cititorul cuminte, frumos și înțelept, va trece peste strofa asta și va găsi în întreaga carte niște versuri creștinești - nu zic geniale, nu zic frumoase - despre mama, despre pământul nostru, despre limba română pe care eu niciodată nu am numit-o limbă moldovenească”.

Spiritualitate creştină Negru pe Alb după răstignirea Sa din Vinerea Mare. Data de început a Paștilor marchează începutul anului ecleziastic creștin.

Taina Paștelui este pentru fiecare creștin, prin toate aspectele sale, inclusiv prin cel liturgic, obiectul unei reflecții spirituale și prin aceasta ea se găsește în centrul experienței religioase. "Știm că Paștele n-a fost de la început o instituție imuabilă și uniformă, ci o realitate vie aflată într-o continuă dezvoltare" (Cantalamassa, "La Pâque dans lâ Eglise ancienne"). Evoluția istorică a diferitelor tradiții liturgice reflectă procesul de dezvoltare teologică a diferitelor epoci, arătându-l ca pe un fenomen natural și dinamic.

Paștele este înnoirea mistică, în inima credinciosului, a acestei treceri de la moarte la viață, care constituie semnificația profundă a evenimentelor pomenite: moartea și Învierea lui Hristos. Prin aceasta, acțiunea sfințitoare a acestei sărbători își găsește apogeul în Botez și Euharistie.

Paștele este o sărbătoare a cărei dată este variabilă și în jurul căreia sunt fixate alte sărbători, precum Rusaliile. Regula după care se calculează ziua exactă a fost stabilită la Sinodul Ecumenic de la Niceea, în 325 e.n. Astfel, Paștele Ortodox este sărbătorit, în fiecare an, în duminica imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară. Dacă această duminică se suprapune peste Paștelor iudeilor (14 Nisan – a șaptea lună

Paștele Paștele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi

73

a anului ecleziastic și prima lună a anului civil în calendarul ebraic), sărbătoarea va fi mutată în duminica următoare. Înainte de întruparea Domnului existau două calendare: unul al egiptenilor - de 365 zile și altul al romanilor, de 355 zile. Anual, rămânea o diferență de timp de zece zile între aceste două calendare, și chiar între fiecare dintre ele și calendarul solar. Împăratul roman Iuliu Cezar, în anul 46 î.Hr, aduce o îndreptare a calendarului. Acest calendar, numit "calendarul iulian", a fost folosit de întreaga creștinătate, timp de 15 secole. Pe 24 februarie 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a făcut o reformă, iar de atunci calendarul s-a numit "gregorian" sau "stilul nou". În anul 1923, la un congres ținut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotărât să renunțe la calendarul iulian și să adopte calendarul gregorian.

De menționat că data Paștilor se calculează și în prezent pe baza calendarului iulian. De aici neconcordanța cu data Sfintelor Paști din Biserica Catolică.

Paștele (latină pascha; ebraică ‫פסח‬, pronunțat pessach pentru Paștele evreiesc, ebraică ‫פסחא‬, în forma arameică, pronunțată pascha pentru Paștele sau Paștile creștine; greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în creștinism și iudaism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.

Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantinolatină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Termenul ebraic de Paști a trecut prin forma lui aramaică - Paskha ‫( פסחא‬folosită până azi în ebraică pentru a denumi Paștile creștine) în vocabularul creștin, pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creștină, adică patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștele evreilor din anul 33. Obiectul sau motivul Paștilor creștine a devenit cu totul altul decât al Paștilor evreilor, care fusese la vremea respectivă celebrat de Isus și apostoli, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind ulterior, după o parte din teologii creștini, altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.

O altă interpretare, speculativă, bazată pe limbile greacă și latină, și răspândită în secolele trecute la catolici, a fost aceea de pascha – passione, de la passione – suferință (în greacă πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă). Unele limbi germanice numesc această sărbătoare după zeița Eostre: - germană Ostern (das), germana superioară medievală: ōsteren din vechea germană superioară: ōstarun, ōstarūn (formă la plural) - engleză Easter, dialect northumbrian: Eostre (În engleza medievală: ester, estre din engleza veche: ēaster, ēastre. Alte denumiri ale Zeiței Mame a fertilității, reînvierii și zorilor: Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron and Ausos). La greci, zeița era numită Eos iar la romani Aurora. Ambele denumiri, germană și engleză, provin din rădăcina indo-europeană aus — a străluci.

Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștile se serbează în duminica imediat următoare primei luni pline după echinocțiul

de primăvară. Paștile creștine au o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălțării Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare. Anumite culte creștine, deși având la bază aceleași noțiuni religioase, nu consideră sărbătoarea de Paști relevantă, acestea fiind: Martorii lui Iehova, Adventiștii de Ziua a Șaptea etc.

Paștele este sărbătoare religioasă celebrată de evrei în amintirea eliberării din robia egipteană și ieșirii lor din Egipt (Exodul), sub conducerea lui Moise. Sărbătoarea Paștelui celebrează evenimentul fondator din relatarea biblică care este eliberarea evreilor din sclavia egipteană. E legat deci de peripețiile Ieșirii (Exodului) și suferințele îndurate de popor în deșert (de unde interdicția pâinii dospite în mesele festive), ca și de întâlnirea lui cu Dumnezeu. Istoric vorbind, sărbătoarea repetă o practică sacrificială uzuală în vechiul Orient, sacrificiu care era modul comun de adorare al unui zeu pentru religiile tribale pre-mozaice și contemporane lui Moise.

Paștele evreiesc este o sărbătoare anuală fixă din calendarul iudaic, care începe în ziua de 14 Nisan. Spre deosebire de Paștile creștine, care începe obligatoriu într-o duminică, data de început a Paștelui evreiesc poate cădea în orice zi a săptămânii. Nisan este a șaptea lună a calendarului evreiesc actual. Calendarul ebraic nu coincide însă cu cel civil universal (care este bazat pe calendarul creștin gregorian). Este de precizat că în calendarul religios evreiesc din antichitate, luna Nisan, care durează de la luna nouă din martie până la luna nouă din aprilie, după calendarul gregorian), era prima lună a anului, conform poruncii divine: Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. (Exodul 12,2).

Conform tradiției ebraice, sărbătoarea Paștelui trebuie să cadă primăvara. Pentru ca Nisan și Paștele să cadă primăvara, și nu în alt anotimp, se adaugă câte o lună suplimentară (numită Adar II) în anumiți ani. Dintr-un ciclu de nouăsprezece ani, anii 3, 6, 8, 11, 14, 17 și 19 au câte 13 luni lunare, în loc de 12 luni. Acest calendar stabil, folosit și în prezent, a fost introdus în secolul al IV-lea, pentru a se asigura corelarea cu calendarul solar și anotimpurile. Paștele se celebrează timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea, primele și ultimele două zile, la evreii din Diaspora impun respectarea strictă a regulilor religioase asemănătoare cu cele ale Sâmbetei. La evreii din Israel acest lucru se aplică numai în prima și ultima zi de Pesah.

Paștele sau Paștile Blajinilor este o sărbătoare religioasă, considerată de unii ca fiind creștină, iar de alții ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu influențe creștine considerabile. Sărbătorită preponderent în Europa de Sud-Est, această sărbătoare are la bază pomenirea celor decedați, și anume a rudelor și prietenilor apropiați. De Paștile Blajinilor

74

credincioșii vizitează mormintele rudelor/apropiaților de la cimitire, le aduc în ordine, iar după slujbă preoții săvârșesc sfințirea lor. De obicei, Paștele Blajinilor se sărbătorește după şapte sau opt zile de la Paștele propriu-zis, duminica și/sau lunea respectiv. În localitățile (rurale) mai mari, unde sunt mai multe cimitire într-un sat, sărbătoarea are loc mai multe zile, începând de sămbătă. Țara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este Republica Moldova, unde ziua de luni de după duminica Paștelui Blajinilor (la o săptămână după Paștele creștin-ortodox) este declarată oficial ca fiind zi liberă. În capitala Republicii Moldova, în Chișinău, tradițional de Paștele Blajinilor municipalitatea pune la dispoziția populației rute de autobuz gratuite către cel mai mare cimitir din țară și unul din cele mai mari din Europa – Cimitirul Sfântul Lazăr (Doina). La slavii de est ortodocși există o sărbătoare similară, numită Radonița (Радоница) la ruși, Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni. Învierea lui Iisus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină ortodoxă, catolică și reformată. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini. „Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii și fariseii la Pilat, zicând: Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viață: După trei zile Mă voi scula. Deci, poruncește ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină și să-L fure și să spună poporului: S-a sculat din morți. Și va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. Pilat le-a zis: Aveți strajă; mergeți și întăriți cum știți. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.” — Evanghelia după Matei 27:62-66. Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor biserici printre care și Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Greco-Catolică sau Biserica Reformată. Este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul datorită calendarului adoptat de o Biserică sau alta (calendarul gregorian sau calendarul iulian.

Isus din Nazaret sau Iisus Hristos , Christos sau Cristos (în aramaică ‫ישוע‬, Ieșu, în ebraică ‫יעּו ֵע‬, Ieșua arhaic Iehoșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n., conform Bibliei la Betleemul Iudeei, ca fapt istoric probabil la Nazaret — d. ca. 30 e.n., Ierusalim) este fondatorul și figura centrală a creștinismului, și unul din cele mai importante simboluri ale culturii occidentale, majoritatea bisericilor creștine considerându-l drept Fiul lui Dumnezeu, drept Mesia cel vestit de Vechiul Testament iudaic și drept al doilea personaj al Trinității creștine.

Isus a fost un predicator iudeu din Galileea, Iudeea, ce a trăit în timpul ocupației romane a Israelului, a fost botezat de către Ioan Botezătorul, și a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat. Conform tradiției creștine, căreia i se datorează în mare măsură ceea ce se cunoaște despre Isus, principalele texte sursă care discută despre Isus sunt cele patru evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament.

Trăsăturile fundamentale ale imaginii sale în creștinism se datorează anumitor evenimente majore ale existenței sale relatate în Biblie: Nașterea, Minunile săvârșite, Crucificarea și Învierea, precum și învățăturii și retoricii discursului său. Cu numele Isa ibn Maryam (Isus fiul Mariei), Isus este considerat de Islam unul dintre principalii profeți ai lui Allah. De asemenea Coranul menționează și o a doua venire a lui Isus, în strânsă legătură cu sfârșitul lumii sau judecata ei și anume Isus se va reîntoarce drept ajutor al lui Mahdi.

Dezvoltarea reprezentărilor lui Isus Hristos, fără luarea în seamă a chipului său real sau presupus istoric, a dominat din antichitatea târzie până în prezent. Formele de expresie centrale ale acestei imagini îl reprezintă pe Hristos tronând ca Atotțiitor în Biserica Răsăritului, iar în Biserica Occidentului pe Hristos răstignit ca Mântuitor. Conform tradiției, acceptată în general ca adevăr istoric, Isus s-a născut în jurul anului 4 î.e.n. și a murit în jur de 30 e.n., fiind martirizat prin răstignire.

Evangheliile lui Matei și Luca, precum și Evanghelia după Toma menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata (Mt 1-2. În general, istoricii consideră așezarea Nazaret ca locul nașterii sale, aceasta fiind localitatea prezentată de autorii evangheliilor sinoptice drept „domiciliu al familiei sale” (Mc 6,1; Mt 13,54; Lc 2,39). Nazaretul pare cea mai bună aproximare a locului nașterii lui Isus. Ca alternativă unii numesc Betleem de Galileea, o așezare la 10 km de Nazaret, deoarece Betleemul Iudeei nu poate fi luat în seamă din lipsă de dovezi arheologice că ar fi fost locuit în timpul lui Isus. În ortodoxism, Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Acestă dogmă arată că Iisus ca ființă divină a existat în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh, înainte de întrupare. Astfel se păstrează egalitatea între persoanele Sfintei Treimi. Conform unei doctrine ontologice, Iisus ar fi preexistat în ceruri, înainte de concepția sa, concept legat de Sfânta Treime.

Paștele ortodox va fi sărbătorit, în anul 2016, în data de 1 mai, potrivit calendarului creștin ortodox. Paștele catolic va fi sărbătorit în data de 27 martie, potrivit calendarului romanocatolic.

Surse: https://ro.wikipedia.org/wiki CreștinOrtodox.ro

'Ți-aduci aminte, domnul meu cel sfânt?

Aveai de mers pe Via Dolorosa, În spate apăsat de Greaua Cruce, Deja știai, el, drumul, unde duce Și că, din spini, înmuguri-va roza; A Mântuirii Cale, cu iubire, Deschis-ai, nouă, înspre înainte, Purtând asupra Patimile, Sfinte, Ai împlinit - înaltă - a Ta menire. Ții minte? În Grădina Ghetsimani,

A consemnat Maria Niculescu

Maria Niculescu 'Ți-aduci aminte, Domnul mei cel Sfânt?...

Era-ntr-o joi spre vineri când, la moarte, Te-a condamnat Pilat, urma s-ai parte De grele suferinți, spre-a fi înfrânt.

75

Erau a' Tale clipe numărate, Ultima noapte-a Ta de libertate, Te judecau micimea, neumanii.

Prieteni, opt măslini, în cea grădină Stăteau drept martori rugăciunii Tale, Uitat de ucenici pășeai, agale, Gândind la Iuda, fruntea-Ți sta senină.

Plecat-ai din Capela Flagelării, Iar la Pretoriu-ți puse în spinare Cea Cruce, Tu, în dragostea cea mare, Zâmbeai, iertai, iubeai chiar și samsarii.

O, "Ecce Homo!"- mi Te prezentase Mulțimii, omul crud, cu suflet negru, Doreau a răstigni un om integru Toți cei de la-nălțimi, de spețe joase.

Cu liniște în suflet, umilința De-a fi încoronat cu spinii urii Ai înțeles, cum și a nemăsurii Înjositoarei fapte, Tu, ființa, Tu, Omul Dumnezeu ce, fără milă, Împins ai fost pe Drumul Crucii, Sfinte! Îngenunchind sub greul necuminte, Sub ochii răi din ceata lor senilă.

Acolo, între Poarte, mai Ții minte?

Ai întâlnit pe Maica Preacurată, Și-acum, podeaua-n piatră, își arată Stigmatul încălțărilor fierbinte De-atâta foc și-atâta-ndurerare, Când își văzu a ochilor Lumină Batjocorit, găsindu-I-se vină Iubirea spre a lumii-ntregi salvare. Îți tot dădea târcoale doamna Moarte, Iar Cirineanul Simeon, spre-a duce Din ce în ce împovărate Cruce, Te-a ajutat, s-o porți spre mai departe.

Pe-a Veronicăi vrednică mahramă, Pictată cu sudoarea frunții Tale Ce-nmiresma iertare-n lunga Cale, Cât din iubirea pură, mai cu seamă, A chipului născu Icoana Sfântă; Erai sfârșit, Tu, darnică ființă, Voiai s-alungi a lumii neputință, Nu-nțelegeau ce-anume te frământă, Mai greu ca greaua Cruce, care-apasă; Și-acolo, în Capela Franciscană Căzut-Ai iar și-n marea-Ți neprihană Ai mângâiat pe Maica Ta duioasă, Femei, mironosițe și-alte, multe, Ai luat în seamă, ele, mângâiate, Îți răsplăteau cu șir de nestemate, Știau-durerea mută-să-Ți asculte.

Pe Golgota fu, Crucea, îngropată, Deposedat fu trupu-Ți, de veșminte, Umil Ai îndurat, 'Ți-aduci aminte?

Durerea nu sfârși nici de-astă dată.

Ai fost supus la groaznice canoane, Dar a-nceput, a lumii, mântuire, În toate-a biruit a Ta Iubire, Iubeai și-nveninatele piroane!

La Sfânt Mormânt, cu pietre lustruite

De rugăciuni și lacrime vărsate, Sub ochii Sfintei Maici îndurerate, A curs scena Iubirii răstignite.

Pe Rocă, a Calvarului-pe nume, Pe cea Golgotă fost-au ridicate Trei cruci, pentru acei ce-aveau păcate Și nu se bucurau de-un bun renume.

Te-au pus în rând cu cei tâlhari. Ce, oare, Determinat-a hotărârea dură?

Doar teama, ura fără de măsură Și mai ales prostia, că nu doare!

Dintre tâlhari, cu inima mai bună, Unul Te-a apărat, al doilea - vină Găsi, cum că ignori a Ta, Divină Putere, vorba lui era taifună.

Tâlhar, Tu, cea mai vrednică Ființă?

A înțelege-i peste-a mea putere!

Voiau să piardă-a lumii scumpă-avere, LUMINA ȘI IUBIREA-NTRU CREDINȚĂ.

Soldații- îți dau oțet să bei și, glume, Pe seama Ta-poporului-mai marii Făceau, se pretinzând cu duh-ilarii!! Știau, la ură, gloata, să îndrume.

Scuipat, bătut, împuns de baionete, Rugai pe Tatăl de a lor iertare, În inimă purtai înflăcărare, S-o risipești, voiai, spre inimi bete.

Cam pe la ceasul șase,-ntunecimea Se așternu, iar Soarele pierit-a, Din Templu curs-a, cu nemiluita Perdea de ape, îngrozind mulțimea.

Nori negri coborât-au pe pământul Cu oameni mici, iar fulgerele, toate, Trăsneau, urlau cu voci nemăsurate, Nu Te voiau, al răilor, înfrântul. "!O, Doamne!" ai strigat cu voce tare, Încredințându-Ți Duhul spre-al Tău Tată, Natura, toată, sta străfulgerată, Iosif, cel sfetnic bun, cu-ndurerare A luat în brațe trup făr'de suflare, Te-a-nfășurat în giulgiu și-n mormântul Săpat în piatră, el, Te puse, Sfântul Sabat venea spre-a lumii-ntâmpinare.

Dar când adus-au mir și-arome rare Femeile, pe trup ca să te ungă, Nu Te-au găsit, privirea le-era lungă, Nici bolovanul nu era-n intrare; Se închinau spunându-și :"Ce minune!"

Apostolii, nici ei voiau să creadă, Gândeau c-Ai fost nevolnicilor pradă, Dar ai deschis a minții lor lacune, Tu Le-Ai deschis și inimă, și minte, Spunând de suferința Ta cea mare Ce-avea drept scop mirabilă urmare, Spre Slavă, cu o inimă fierbinte, Înluminat, Lumină spre-a aduce Acelor mulți, Iubirea ce așteaptă, Dorind să meargă-n Lumea ceea Dreaptă, Ți se-nchinând, se închinând la Cruce.

76

77

ISSN: 1843 – 018X

78