Negru pe alb, nr 24

Revistă de cultură

Nr. 24/1 (ian. – feb.) 2016

1

Redacţia Negru pe Alb

În acest număr au colaborat:

Director: Elena Vornicescu – jurist, Republica Moldova, fondatorul site-ului Negru pe Alb.

Redactor şef:

Liviu Gogu Secretar de redacţie:

Cristina Geambaşu

Redactori: Agafia Drăgan – poezie Anastasia Moldovanu – Basarabia Claudia Elena Peter – proză, artă Elena Alec – poezie Florin T. Roman – redactor editorialist Ioana Zadic – traduceri Lăcrămioara Teodorescu – artă Liliana-Corina Glogojeanu-Boia – proză, limba noastră Maria Niculescu – spiritualitate Ovidiu Dinică – eseu Victor Bivolu – medalistică şi numismatică Corector: Cristina Geambaşu Tehnoredactor: Liviu Gogu E-mail: fnegrupealb@yahoo.com revista_negrupealb@yahoo.com Coperţile: – nr. 1 – Prelucrare grafică de Horaţiu Peter; – nr. 3 – Pictură de Georgeta Onofrei – nr. 4 – Colaj de fotografii ale statuilor lui Mihai Eminescu, din țară și străinătate, realizat de Victor Bivolu

Atenţie!

Autorii răspund în totalitate de conţinutul şi autenticitatea textelor publicate!

ISSN: 1843 – 018X

2

- Adrian Grauenfels - Adrian Paparuz - Aga Lucia Selenity - Ana C. Ronescu - Andreea-Geanina Panzariu - Angi Cristea - Ariel Eldamadi (Sorina Zota) - Augustin Jianu - Bogdan-Sorin Goglea - Camelia Stan - Cătălina Beşliu - Camelia Ardelean - Constantin Bidulescu - Costică Nechita - Costel Nicolau - Costel Zăgan - Diana Teodora Cozma - Dorina Pop - Dragoş Nicolae Iordăchescu - Dumitru Ichim - Elena Mititelu - Elena Mirca - Florian Ruse - Gabriela Ioniță - George Terziu - Gheorghe Pârlea - Ioan Grigoraş - Ioan-Nicolae Muşat - Ion Ionescu-Bucovu - Ixari Artemie - Liliana Trif - Lilioara Macovei - Liuba Botezatu - Maria-Ileana Tănase - Marian Hotca - Mihaela Moşneanu - Mihai Binom - Mihai Batog-Bujeniță - Mihai I. Cepeha - Mihai Katin - Mircea Coroș - Mirela Grigore - Nicolae Nicoară-Horia - Nicolae Văduva - Nicolae Vălăreanu Sârbu - Puiu Alexandrescu - Rodica Constantinescu - Silvia Giurgiu - Spiridon Râmniceanu - Stelu Pop - Vasi Cojocaru - Violetta Petre - Vlad Badrajan

Editorial Negru pe Alb „Miorița” din perspectivă teologică Florin T. Roman Motto: Diferența dintre un ateu şi țăranul român este următoarea: Ateul se întreabă: oare există viață după moarte? Țăranul român se întreabă: oare există viață înainte de moarte? În numărul 151 al revistei Oglinda literară, domnul Miron Manega procedează la o analiză interesantă şi oarecum inedită a „Mioriței”. Dumnealui contestă caracterul de fatalism al baladei, afirmând că „versul <<Şi de-a fi să mor>> a fost omis, fie din prostie, fie din neatenție, fie cu intenție, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al nației. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducție, spre obediență, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică)”. Autorul articolului are dreptate. Dumnealui continuă: „Miorița este un testament. În testament i se spune legatarului (oiței bârsane, în cazul de față) ce să facă în cazul în care el (ciobanul) va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă”. Aici autorul articolului are şi nu are dreptate.

Se ştie că poporul român a fost (din păcate nu prea mai e) profund creştin. De aceea producția folclorului românesc „Miorița” se aseamănă şi este, consider, chiar inspirată de Evanghelia lui Iisus Hristos. E, de fapt, chiar Evanghelia, transpusă la spațiul - teritorial, dar mai ales spiritual - românesc (denumit de Blaga, după cum se ştie, „spațiu mioritic”).

Balada „Miorița” constituie, într-adevăr, un testament. După cum păstorul Iisus lasă Noul Testament (Evanghelia) oilor sale cuvântătoare, reprezentate de Biserică, la fel ciobanul moldovean lasă un testament turmei sale de oi, reprezentată de Miorița – oaia cea năzdrăvană.

Balada foloseşte conotații şi chiar termeni esențiali identici cu cei evanghelici: rai („gură de rai”), cioban, turmă, oi, omor, nuntă, mireasă, preot, stea (Steaua de la Răsărit), mamă (Maica Domnului).

Se vorbeşte de trei turme de miei, cu trei ciobănei. Se poate spune că unul dintre ciobănei e Iisus, iar ceilalți doi sunt fariseii şi cărturarii, invidioşi că oile îl urmează pe Iisus.

Păstorul cel bun, victimă a uneltirilor celorlalți, e moldovean, aşadar de la răsărit, ca şi steaua lui Iisus: „Trei crai de la Răsărit/ Cu steaua-au călătorit”.

Iisus foloseşte adeseori în Evanghelie termeni pastorali, afirmând că El este păstorul cel bun, iar cei care îl urmează sunt oile sale (Ioan, cap.10; Luca, cap.15 etc.).

Pe de altă parte, Iisus defineşte relația dintre El şi Biserica Sa în termeni specifici nunții, de-a lungul întregii Evanghelii (se numeşte pe Sine mire, iar Biserica o numeşte mireasa Sa: Matei 22, 1-14; Matei 25, 1-13; Apoc. 21, 2 etc.).

Păstorul-victimă din „Miorița” vorbeşte şi el despre moartea sa ca despre o nuntă: „Să le spui curat/ Că m-am însurat / Cu-o mândră crăiasă, /A lumii mireasă” şi pasajul continuă cu alți termeni specifici ritualului de nuntă (preoți, nuntaşi, lăutari). În profunda şi sublima baladă românească este evocată, implicit, şi suferința Maicii Domnului din zilele în care Fiul ei se afla în stare de arest şi apoi în momentele răstignirii: „Dacă-i întâlni/ Măicuță bătrână,/ Cu brâul de lână,/ Din ochi lăcrimând,/ Pe câmpi alergând,/ Pe toți întrebând...”

Argumentele analogiei continuă: Şi Iisus, şi ciobanul din Miorița sunt invidiați (că au oi mai multe şi mai cornute) şi trădați (pentru câțiva arginți). Amândurora li se premeditează moartea. Amândoi cunosc acest lucru şi amândoi îşi acceptă destinul. Iar „felul în care un om îşi asumă destinul e mai important decât însuşi destinul său” (Humboldt). Ambii sunt conştienți că numai sămânța care moare va da roadă (Matei 13, 3-9, 31-32; Luca 8, 4-15). Atât în Miorița cât şi în Noul Testament este evidențiată relativitatea valorilor materiale şi sunt promovate iertarea vrăjmaşilor (inclusiv a propriilor ucigaşi, care constituie apogeul iubirii) şi credința în viața de apoi. Într-adevăr, aşa cum susține domnul Miron Manega, nu este exclusă o luptă de autoapărare. Iisus s-a apărat, dar nu prin luptă fizică (I se adresează lui Petru: - Pune sabia la loc, căci cel ce ridică sabia de sabie va pieri), ci prin cuvânt (I se adresează celui care l-a pălmuit: - Dacă sunt vinovat, dovedeşte, iar dacă sunt nevinovat, de ce Mă loveşti?) Cuvintele ciobanului mioritic „Şi de-a fi să mor” lasă şi ele loc ipotezei autoapărării. Dar pentru spiritul „Mioriței” acest aspect devine secundar: e mai puțin important dacă are loc o acțiune de apărare sau nu. Important este că ciobanul din Miorița (aşadar românul autentic) se pregăteşte să moară ca Iisus, iertându-şi ucigaşii şi având nădejdea că va învia ca şi El. Împărtăşind, probabil, această interpretare, Dan Puric defineşte „Miorița” ca fiind o „sublimă înlănțuire sufletească de ordin moral superior, aşezată inocent şi demn în fața crimei.”

Concluzionând, cred cu toată convingerea că „Miorița” constituie o afirmare a identității dintre destinul românului şi destinul lui Iisus, un destin tragic, al suferinței şi al morții, care nu este deloc lipsit de demnitate ci, dimpotrivă, e un destin ce, valorizând credința, nădejdea şi dragostea va deveni în final victorios, prin Înviere întru viața şi fericirea de veci.

3

Medalion aniversar Mihai Eminescu Negru pe Alb Romanul epistolar “Eminescu-Veronica Micle” Istoria unei corespondențe Ion Ionescu - Bucovu După înmormântarea lui Eminescu, la care participase discret, într-o trăsură acoperită, ferită de ochii lumii, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o panglică roşie, strânsă în cele patru colțuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondența mea cu Eminescu - a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”. Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub panglica cu pricina, ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri :„ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah,ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simțit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul, ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta, de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligența până la Târgu Neamț. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte, ca un leitmotiv, versurile lui Eminescu pe tema morții şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: ,,O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus… Să dorm, Să dorm pe veci” Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Țigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor călugărițele de primprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreagă de prieteni, speriați de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeților, a vizitat-o şi doctorul, căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei, care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile (medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea, pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură şi l-a înghițit cu cu o poftă demențială.

Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuței Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu, care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face...

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopții, clopotele mănăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu, a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…

Veronica a fost înmormântată de mănăstire şi îngropată lângă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieții, jelită de călugărițele mănăstirii.

După moartea ei, scrisorile pe care le și le împachetase cu migală, lăsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber, să le păstreze cu sfințenie și, după un timp nedefinit (alții spun după 100 de ani), să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel, atât Veronica Micle, cât și Mihai Eminescu știau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.

Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu, care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, București - 1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată, după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii. Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc, în premieră, date noi despre viața lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.

Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle-Sturdza a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o

4

corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici, care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.

Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle-Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv. fermă”.

Eu am făcut prima dată cunoștință cu unele din scrisorile de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z. N. Pop, cel care m-a îndemnat să scriu romanul “Martirii lui Eros”, a fost primul lector al cărții şi m-a încurajat s-o termin. Era vorba de “Corespondență - Veronica Micle, Ed. Dacia 1979”. Eu le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile, care sunt texte elaborate, și alta e să citești scrisorile lor, care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z. N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu, pe care le-a comentat cu lux de amănunte.

Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronicăi ca să se dea publicității, cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937, când o tânără profesoară de limbi clasice fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia, Graziella, nepoata de frate a Adelei Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor, Ana Maria, pentru meditare.

Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella (care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra, Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai.

Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929, la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei, Graziella și cu nepoata ei, Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei, dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate, mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorcea - Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle - DULCEA MEA DOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT”, editura Polirom, 2000, cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite.

Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.

După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica Micle, colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi.

Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cluj, întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.” Și acum, să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta - martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu (mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și, dintr-o dată, apare Christina Zarifopol-Illias, ținând cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată, judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!

Poeziile neștiute ale lui Eminescu Ultimele versuri au fost scrise cu doar o oră înainte de moarte şi sunt răscolitoare.

Cosmin Zamfirache Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit în 1883, vorbindu-se de epuizare psihică, şi a fost internat în repetate rânduri în spitale şi ospicii în următorii şase ani. Luna iunie a anului 1889 l-a găsit la Institutul doctorului Şuțu, unde era internat. Cel care a văzut

5

momentul dramatic ce a grăbit moartea poetului a fost frizerul Dumitru Cosmănescu sau „Dumitrache”, aşa cum îl striga Eminescu. Mărturia lui a ajuns la urechile familiei sale şi a fost publicată de ziarul „Universul” abia în 1926.

La mijlocul lunii iunie, Mihai Eminescu l-a chemat pe Dumitrache ca să-l tundă. Înainte însă, fiind o zi călduroasă, poetul a vrut să se mai plimbe cu Dumitrache prin curtea Institutului, unde era internat. În timpul plimbării, poetul l-a întrebat pe Dumitrache dacă știe să cânte „Deșteaptă-te române!” Atunci, frizerul i-a spus că nu. Eminescu a vrut să-l învețe cântecul pe care-l îndrăgea și a început să-l intoneze cu vocea lui formidabilă de tenor, despre care s-a vorbit mult în presa vremii. În acele clipe, poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap de un “nebun” care se plimba și el în curtea Institutului Caritatea, situat pe strada Plantelor în București.

Din cauza loviturii puternice, Eminescu a căzut și i-a spus lui Dumitrache să cheme repede medicul fiindcă se prăpădește. Frizerul, șocat de întâmplare, l-a anunțat. Doctorul Șuțu l-a consultat pe poet și a spus că totul va fi bine. Dar, peste două zile, la 15 iunie, la ora 4 dimineața, genialul poet Mihai Eminescu a murit. Imediat după moartea lui Mihai Eminescu, medicii au găsit în halatul poetului un mic carnețel cu versuri. Erau ultimele poezii ale poetului, scrise în sanatoriul pentru boli psihice, unde a stat internat în ultimul an de viață. Se presupune că una dintre poezii a fost scrisă de Eminescu în ultima oră de viață.

Cauza oficială a morții a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carnețel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel, aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viață.

Ultimele poezii ale lui Eminescu Poeziile găsite în carnețel au fost scrise, spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viață, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morții apropiate. Poeziile nu au titlu şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. ”Din notesul despre care am făcut mențiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889. În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.

Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier.

După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn; Nişte cetăți Veghind întinsele Şi necuprinsele Singurătăți.

Orice noroc Şi-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc.

Până ce mor, Pleacă-te,îngere, La trista-mi plângere Plină de-amor.

Nu e păcat?

Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carnețelul din halat. Pe acelaşi carnețel, mai era scrisă o poezie, intitulată de redactorul de la ”Fântâna Blanduziei” - ”Viața” şi pe care a publicat-o în aceeaşi revistă pe 1 august 1889. ”Toamna pomii înfloresc/ Şi se scutură toți pomii de flori,/ Iar inimile noastre/ le prinde fiori./ Veniți în lumină / copii drăgălaşi / şi faceți cu mine-mpreună / sălaş.”

Poezii contestate de critici Deşi poeziile sunt incluse de D.G. Morțun în ediția sa din 1890 cu poeziile lui Eminescu, sunt critici importanți precum George Călinescu sau Perpessicius care neagă posibilitatea scrierii acestora după 1883. Mai precis, aceştia spun că după 1883, din momentul în care s-a declanşat criza maniacală a poetului urmată de scandalul de la Capşa şi anunțul public făcut de poet că vrea să-l omoare pe rege, Eminescu nu mai era capabil să creeze şi să scrie poezii coerent. Şi asta din cauza tulburărilor psihice de care suferea, motiv pentru care a fost plimbat de la un sanatoriu la altul, atât în țară, cât şi înstrăinătate, sfârşind în 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuțu de pe Strada Plantelor din Bucureşti. În special Perpessicius este de părere că aceste poezii au fost scrise în 1879 şi reluate în anii de boală.

Teoria ,,marei întunecimi”, lansată de G. Ibrăileanu, a fost acceptată de mai mulți eminescologi din perioada interbelică, printre care şi Perpessicius, Torouțiu şi Călinescu. Perpessicius spunea în anul 1954: ,,Deci, toată cariera lui s-a terminat la 33 de ani. După acea perioadă, într-adevăr, nimic din ceea ce a mai încercat după aceea – fiindcă, într-adevăr, a mai apărut o publicistică un timp - dar nu s-a mai putut ridica în niciun caz la valoarea lucrurilor definitiv statuate”, scria Nicolae Iosub în numărul din 8 iunie al anului 2014.

”Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore” Cu toate acestea, mărturiile contemporanilor prezintă un Eminescu cu multe momente de perfectă luciditate şi chiar creativ. Aceştia consemnează chiar recitarea unor versuri de către poet. Totodată, o parte dintre creațiile sale valoroase au apărut

6

şi după 1883, anul ”marii întunecimi”. De exemplu poezia ”La Steaua” a fost compusă în 1886 la Băile Repedea de la Iaşi şi mai apoi publicată în ”Convorbiri Literare”. Apoi, o adevărată capodoperă, poezia ”De ce nu-mi vii”, a fost scrisă în sanatoriul de la Mănăstirea Neamțului în 1887. Tot la Mănăstirea Neamțului, mai apar o serie de versuri scrise într-o scrisoare destinată Veronicăi Micle:”Aşternut în iarba verde/ În poiană, către sară/ Aştept luna cea de vară/ După deal ca să răsară./ Şi privesc cu drag la valea/ Ce se-ntinde hăt departe…”, sunt primele versuri ale poeziei dedicate Veronicăi Micle. Mai apar ”Kamadeva”, ”Nu mă înțelegi”, ”Sara pe Deal”, ”Dalila” dar şi numeroase traduceri, inclusiv din Puşkin.

Contemporanii săi spun că, deşi în sanatoriu compunea, fără hârtie şi alte mijloace de scris, multe poezii au fost pierdute din aceşti ani. Când reuşea, scria până şi pe pereții camerei, sau când punea mâna pe o hârtie, cum s-a întâmplat cu acel carnețel, îl umplea de versuri. „Scria cu ce apuca şi unde putea. Păreții odăii erau mâzgăliți cu mucuri de țigări, de chibrituri”, preciza Ilie Ighel, care îl vizitase la sanatoriu.

Un alt colaborator al „Fântânei Blanduziei” şi un admirator al lui Eminescu, Alexandru Hodoş, mărturisea după o vizită la poet: ”Câte bucăți de hârtie pe care Eminescu avea obiceiul să-şi însemneze, în cea dintâi formă, neînchegată bine, idei şi impresii, câte chiar din acele pe care-şi însemna şi bucăți săvârşite nu s-au pierdut şi de acestea, pe care le-a risipit întâmplarea”, scria redactorul într-un număr din decembrie 1889 al ”Fântânei Blanduziei”.

Chiar şi Alexandru Vlahuță reține o serie de versuri recitate de Eminescu, la o vizită pe care i-o făcuse la sanatoriu.

Mai mult decât atât, fără să aibă pe ce scrie, poetul îi face lui Vlahuță, un adevărat colaj, din mai multe poezii imaginate. ”Rostirea lor îl încălzea, şi ochii, şi glasul i se înviorau. Am ascultat uimit peste 20 de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe, foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă”: ,,Atâta foc, atâta aur,/ Ş-atâtea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vieții/ Ai revărsat, părinte”, preciza Vlahuță după vizita din martie 1889.

Boala îl ajuta să creeze Chiar şi medicii moderni care au studiat cazul şi boala lui, nu exclud creația la Eminescu după 1883. Aceştia susțin, inclusiv medicul neuropatolog Ovidiu Vuia, care-i dedică un adevărat studiu, arată că poetul a fost diagnosticat total greşit cu sifilis, paralizie şi o „întunecime a minții”. Prin prisma ultimelor cercetări se arată că Eminescu a suferit de sindrom bipolar, cu alternanțe de depresie şi manie, fără însă să-i fie afectată creația. Din contră, era mai creativ în perioadele de depresie decât de obicei. Mai mult decât atât, medicii moderni susțin că Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur, un tratament aplicat greşit pentru sifilis, boală de care nu suferea poetul. Acesta avea nevoie doar de îngrijire şi o atmosferă plăcută. ”După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat, administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat în locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenți, a suferit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el, pe bună dreptate, s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina, în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. S-a concluzionat că dacă Eminescu era tratat în străinătate pentru sindrom bipolar şi ar fi fost lăsat să fie înconjurat cu afecțiune de admiratorii săi, ar fi apucat bătrânețea şi ar mai fi scris încă destule capodopere.

Articol preluat de pe site-ul Adevărul.

A consemnat Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

In memoriam - Locul creatorului în societatea românească pornind de la cazul Eminescu Ariel Eldamadi (Sorina Zota) „Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime, nici specialiştii, acesta e adevărul. Şi lucrul e limpede de arătat: din cele câteva mii de file ale manuscriselor eminesciene, zeci şi zeci de file sunt scrise în limba germană. După ştirea noastră, nimeni nu le-a descifrat şi folosit încă. Nu ne dăm seama, fireşte, dacă descifrarea lor ar schimba ceva în cunoaşterea lui Eminescu (poate că la capitolul pregătirii şi instrucției lui ele ar aduce o contribuție esențială, poate că în vreuna din notațiile lui figurează un gând extraordinar), dar a ține seama de tot ce s-a păstrat din scrisul şi notele lui este o datorie pe care oricine o va găsi elementară. Totuşi nu ne-am îndeplinit-o.”

Constantin Noica[1] Genialitatea lui Mihai Eminescu pare să-i fi făcut cumva o defavoare - dacă luăm în considerație faptul că, ori de câte ori se vorbeşte despre el, mai tot omul se gândeşte şi evocă la nivel subtil doar latura poetică, plină de savoare şi conținut, iar publicistica în domeniul social şi politic pare, pentru cei mai mulți, o latură, dacă nu ambiguă, atunci în mod sigur puțin mediatizată sau cunoscută.

Mulți eminescologi au luat în considerație şi au studiat ambele laturi ale lui Eminescu: poet romantic de geniu şi ziarist asumat în considerațiunile sale cu privire la societatea românească a timpului său - în care atitudinea şi spiritul ascuțit, plin de atenție, au demonstrat pe deplin - chiar periculos de clar, dragostea pentru națiunea română (folosim cuvântul dragoste aici chiar şi cu riscul[2] înțelegerii lui printr-o prismă posibil demodată, poate chiar răsuflată pentru unii contemporani de-ai noştri).

7

Actualitatea lui Eminescu este incontestabilă în societatea românească. Conjuncturile politice şi sociale par să se „îngrămădească” în a ne oferi un „súi géneris” déjà vu cu privire la „perspectiva sa globală asupra fenomenelor şi mentalităților care reapar şi după o sută şi mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise.”[3] Publicistica lui a fost privită mereu cu degetul la gură în imitarea semnului tăcerii. A fost cenzurată, a fost interzisă. În memoria poporului din care a apărut a fost lăsată să existe doar în dimensiunea lui de poet, deşi activitatea lui de bază a fost cea de ziarist.

Sub îngrjirea lui Perpessicius - care a editat manuscrisele originale ale lui Eminescu - apar şaisprezece volume, dintre care numai cinci cu conținut de poezie, iar restul alcătuite din articolele scriitorului din perioada 1870 -1883 şi 1888 - 1899.

Cu toate acestea, reacția multor „intelectuali” este una care sună cam aşa: „sunt rodul unei minți atacate de boală, în căutarea unei bucăți de pâine.”[4] În condițiile în care Eminescu beneficia de o conştiință excepțională, atentă la cele mai mici detalii şi cu o vizibilă tendință spre perfecțiune, nu mai putem spune că ceea ce publica scriitorul în Timpul mai poate fi numit doar o corvoadă acaparatoare, destinată primirii unei sume de bani spre menținerea existenței de zi cu zi. În schimb, putem să ne gândim la dimensiunea oferită de articolele publicate de Eminescu, a ziaristicii timpului său şi nu numai.

Activitatea jurnalistică a lui Eminescu este privită în timpul vieții lui de contemporanii literați doar ca o acțiune făcută la „comandă”, dictată de partidele aflate la putere. În Eminescu – Fragmentarium - Nicolae Iorga pune lucrurile în matca lor firească şi afirmă despre toate supozițiile pline de „bunăvoință” ale detractorilor ziaristului-poet că, toate, reprezintă „o mare injurie, fiindcă omul - (Eminescu, n.n.) a crezut fiecare rând pe care l-a scris şi n-a avut în viață decât nenorocul pe care l-a avut pentru că s-a îndărătnicit să nu scrie decât ce corespundea cu conştiința lui cea mai lămurită, cea mai incapabilă de a fi schimbată.”[5] Nicolae Iorga este poate primul scriitor care aduce lumină în cazul gazetăriei şi articolelor publicate de tânărul poet - atunci când subliniază falsitatea perceperii unui Eminescu nebun, sau care publică doar pentru a trăi - în articolul scris în 1903 - Eminescu şi generația de astăzi - Cu prilejul unei cărți nouă.. „Eminescu, care făcea totul cu o conştiință fără greş… oricât de mult l-ar fi răpit de la masa de lucru a versului său necontenit cizelat până la înveşmântarea lui cu toate atributele perfecțiunii - ziaristica a însemnat pentru Eminescu mai mult, mult mai mult decât o simplă îndeletnicire remuneratorie şi temporară, (...) iar ziaristica s-a transformat sub pana lui (...) întro adevărată şi permanentă profesiune de credință.”[6] Comunicativitatea eminesciană este pusă în valoare de scrierile destinate - nici unui cenaclu literar, nici prietenilor - ci însuşi neamului, spre trezirea egregor-ului şi conştiinței române, prin punerea în lumină a adevăratelor conotații din activitatea puterii conducătoare.

Din articolele „pierdute prin ziare” ori din caietele nepublicate „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici țintind necontenit idealul” [7](s. n) Tot Iorga limpezeşte adevărul intențiilor reale ale contemporanilor tânărului poet: Maiorescu apare cu primul volum de poezii ale lui Eminescu de abia după ce ziaristul este declarat „nebun”, iar confrații literari se simt, în sfârşit, consfințiți prin eclipsarea lui, în vreme ce Haşdeu manifestă un „adânc dispreț pentru” poet prin hohote batjocoritoare.”[8] Ca de fiecare dată, rebeliunea tinerelor generații aşază lucrurile acolo unde le e locul, căci tineretul este singurul care simte pulsul viu al lui Eminescu şi începe să-l imite: îşi lasă părul lung, se uită crunt şi fix în ochii vorbitorului şi lansează „moda” halucinatorie stârnită de invectivele adresate celui „acuzat” de „nebunie”, în timp ce, fără multă paradă, colectează bani pentru susținerea lui.

Una dintre calitățile gazetarului Eminescu ca jurnalist este aceea că merge direct la sursă şi evită să scrie „după ureche”, iar locul în care poate fi găsit de cele mai multe ori e Parlamentul. El este unul „de-al casei” în această instituție - redă exact activitatea ei în paginile ziarului Timpul - şi participă ca auditor şi spectator – uneori dezamăgit, alteori curios, iar în alte ocazii amuzat, la polemicile furibunde, ori inutile, ale celor aleşi la cârma destinului istoric românesc. În aceeaşi măsură, îşi face drum şi în Senat ori Camera Deputaților. Eminescu descris de Perpessicius - îşi scrie articolele în urma vizitării acestor sedii politice în reculegerea „odăii lui de sihastru”[9] şi este, în calitatea lui de jurnalist, un autor de cronici dintre cei mai versatili, dar, mai ales, vigilenți cu putință, cu ochiul şi pana îndreaptată permanent atât pe evenimentele interne cât şi pe cele externe, „în stare să redacteze în goana condeiului şi pe o filă de maculatură un editorial polemic, un entrefilet de urgență, o revistă a ziarelor”[10] sau „un reportaj parlamentar.”[11] Filologul şi lingvistul Sextil Puşcariu pune, la rândul său, o tuşă cu totul deosebită asupra modului de exprimare eminescian, atunci când menționează norocul nostru ca neam de a avea bărbați mari, care „au ştiut să îndrume mersul nostru cu înțelepciune”[12], iar despre Eminescu spune că: „n-a fost numai un geniu ce şi-a spus cuvântul incidental în limba românească, ci acolo unde a vorbit el începe graiul sonor al bărbăției însăşi în literatura noastră, cu el am trecut pragul în vremurile nouă.”[13] Cazul Eminescu şi locul creatorului în societatea românească este studiat îndeaproape din punct de vedere filosofic de Noica. În Cuvânt împreună despre rostirea românească al lui Constantin Noica, acesta luminează un capitol care – chiar dacă aparent pus pe „tapetul” literaturii româneşti, în special prin „Luceafărul” - ne referim la trimiterea cognitiv-filosofică subînțeleasă a poemului, nu este evidențiat aşa cum ar trebui din punctul de vedere al limbii române.

“E de necrezut cum s-a scris la noi, atât de adânc despre Eminescu, în timp ce mijloacele de lucru asupră-i n-au fost întotdeauna la înălțimea gândului critic. N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu – care trebuia, totuşi făcută şi ea spre a se alcătui un index” [14] spune filosoful şi eseistul retras la Păltiniş, cu referire la conceptele de infinit şi infinire propuse de Eminescu în Sărmanul Dionis, termeni care îl provoacă în „jocul ielelor” pe gânditor şi îl determină să remarce extraordinar de

8

fin şi profund nevoia lui Eminescu de a crea „doi termeni noi, ba încă să-i şi pună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu; pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.”[15](s.n.)

Ca fin observator eminescian, Noica face o constatare interesantă cu privire la limbajul lui Eminescu, aceea că dicționarele româneşti fac trimiteri de orice fel cu privire la natura şi înțelesul cuvântului infinit, inclusiv italienescul infinitamente - care nu pare să aibă nicio noimă în româneşte – dar nici unul nu se ocupă de terminologia propusă de romanticul poet român. Cu toate că noțiunea „infinire” ce desemnează la Eminescu sfârşit fără niciun sfârşit - termenul nu poate fi catalogat drept infinit simplu „deşi termenul apare în câteva rânduri la Eminescu, dicționarele noastre nu-i fac niciun loc încă.”

Toată această trimitere la limbajul eminescian are scopul de subliniere a profundei autenticități care a însoțit permanent condeiul lui Eminescu în tot ce a lăsat în scris, cu precădere în planul socio-filosofic.

Note [1] apud - Bucur Popescu - Mihai Eminescu, Opera Politică -1880 - 1883, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pg. IV. [2] Aşa cum îl citează pe Eminescu şi. conf. univ. dr. Valeriu Râpeanu, cunoscut eminescolog: „Scrierile cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naționalitate sunt mofturi” - Eminescu, Editura Fundației „România de mâine”, Bucureşti, 2000, colecția Mari ziarişti Români, pg. 9.

[3] Valeriu Râpeanu, op. cit pg. 9.

[4] Nicolae Georgescu - Boala şi moartea lui Eminescu - Criterion, 2007, http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:WCXF3N-yUmIJ:l...

[5] Nicolae Iorga - Eminescu - Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 311.

[6] Valeriu Râpeanu - Eminescu, Mari Ziarişti români, Editura Fundației „România de mâine”, pg. 5.

[7] N. Iorga,- Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 86.

[8] Ibidem, pg. 84.

[9] Perpessicius - Eminesciana - Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pg. 70 [10] Ibidem, pg. 70 [11] Idem.

[12] Antologie – Eminescu poetul național - Editura Eminescu, Bucureşti 1983 - Sextil Puşcariu, Mihai Eminescu, pg. 87.

[13] Ibidem, pg. 87 [14] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pg. 63.

[15] Ibidem, pg.63.

Violetta Petre

Toamna glas dă ruginiei frunze-aşa cum el a vrut, Când în lumile tăcerii a plecat să se-odihnească; Steaua de la răsăritu-i, dintre noi a dispărut Ca, de dincolo de ceruri, printre stele să renască.

Eminescu n-a murit, este-n fiecare floare!

Diminețile se-mbracă în poeme de lumină; Astăzi să-l primim în inimi, umbra lui din noi răsare Şi doar Domnul să îl ierte, de-a avut, cumva, vreo vină!

George Terziu

Eminescu n-a murit Ninge cerul peste toate, cad poeme printre noi Albe păsări călătoare, fără casă, fără țară; Câte-un vers ninge Copoul, în formație de doi, Teiul abia stă-n picioare, un Luceafăr să apară.

Piatra tace pe alei, să-i audă pasul moale; În păduri, izvoare-aşteaptă, fruntea să îi răcorească, Marea s-a oprit la țărm, cu ghiocul prins de poale, De iubiri, de Veronica, Eminului să-i ghicească.

EMINESCU MEU

''Floare-albastră'' îl aşteaptă de-o vecie şi mai mult; Se zăreşte primăvara îmbrăcată-n strai de gală, Nuferi galbeni stau cu vara peste creştet mai demult, Ploile adapă versul şi de-njurături îl spală.

Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă și bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea

9

Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină și ceapă Îl doare o mână și capul îl doare În vreme ce bea niște apă.

Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri Îmi vor face statui și evenimente Apoi vor merge cu sentimentul de turmă Cu mare fast să se-mbete…

Au nevoie de mine ca de aerul nopții Dacă mori devii ideal, Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia Cădea peste noi, ca un val.. Într-o zi a plecat departe, departe Într-un alt spațiu terestru Prietenii mă cheamă să bem o pălincă Iar a murit Eminescu

Costel Zăgan

O zi cât o poezie Din cuvinte şi din amintire ninge cum n-a nins de-un an peste viața noastră cu iubire…

Mihai Katin

Din cuvinte şi din amintire Eminescu se-ntrupează iar, o, năravul nostru din nefire îl aruncă unii ca pe-un zar…

Eminescu se-ntrupează iar, ninge cum n-a nins de-un an, îngerii dau stelele cu var, ninge, Doamne, eminescian…

Ning cuvinte, vai, şi ning tăceri din posteritate până ieri…

Eminescu nu a murit Eminescu nu a murit.

Altfel, marea ar fi o făptură inertă Şi corăbiile n-ar mai avea vreodată catarge, Codrii n-ar şti ce înseamnă arama toamnei, Geniul vinovat de naşterea stelelor Ar rămâne exilat în pustiuri.

Eminescu e aici, se plimbă anonim, ne cuprinde În imensitatea ochilor săi, Ne lasă în cutreierarea sufletului Cu care încă mângâie frumuseți de femeie, Ne regăseşte, epigoni zgomotoşi Ce dăm foc sentimentelor, Să vedem mai bine praful drumului.

Eminescu e singuraticul, e cel atât de simplu, de ascet, E ultimul de la o lansare de carte, Neştiutul, neadulatul, Te-ar durea prea tare să-i asculți vorbele, Ai surzi auzindu-i visele.

Kamadeva, zeul indic, Pe bulevardul dâmbovițean al resemnărilor Repetând la nesfârşire:

Nicolae Nicoară-Horia

Eminesciană… „Cu perdelele lăsate șed la masa mea de brad”, Gândurile de sub tâmple ca tăciunii-n sobă ard Și secundele flămânde se aud bătând în ceas, Cum aș vrea să stau cu tine-n seara asta, la taifas; De nimic să nu ne pese, nici de „liniștea uitării,” Nici de Dorul tău cel singur, veșnicit la malul mării, Să vorbim de toate cele până cade peste noi, Din tăriile albastre, vremea cea mai de apoi...

“Ce-ți doresc eu ție Dulce Românie!”

10

Viața ta nu poate nimeni pe pământ să o-nțeleagă, Să te-ntreb de Veronica, ce ți-a fost atât de dragă, De Ardealul înspre care, fiind băiet cu mult curaj, Tu veneai spre „Mica Romă”, salutând-o de la Blaj,

Costică Nechita Pe sub aripi de Luceafăr Tremură lunca și codrii Sub însemnul lui Gerar, Sus pe deal te cheamă plopii, Dar tu treci pe-aici mai rar!

Despre Apusenii unde, prietenul meu drag, eu știu Tu te-ai dus să stai de vorbă cu un geniu trist, pustiu, Când pe-un Munte sta călare, Horia cel tras pe roată, Mi-e atât de dor de tine, cum nu mi-a fost niciodată!

Cerul și-a întins betele Peste albele morminte, Ziua curge spre vâlcele, Noaptea-și pune noi veșminte.

Te-au făcut nebun păgânii, unii dintre ei șovin, La icoana ta cea dulce, pururea o să mă-nchin Și în Țara cea de glorii, cât o fi poporul meu, Tu vei dăinui de-a pururi între el și Dumnezeu! ............................................................................. „Cu perdelele lăsate șed la masa mea de brad”, Se aud cum peste mine stelele din ceruri cad Și Luceafărul străluce, rece și tot mai departe, Câtă nemurire, oare, pe-amândoi ne mai desparte?

Tu răsari peste genune Și din negura de vremi, Ăstei lumi ai dat un nume, De urgii nu te mai temi!

Ai umplut cerul cu stele Luminând a noastră fire, Tu, luceafăr, printre ele Și a noastră moștenire!

Oști trecut-au pe sub zare, Tu în versuri le-ai cântat; Generații… câte, oare, Te-au iubit și ascultat?

Elena Mititelu

De prin ramuri azi bătrâne Curg broboade reci de gheață, Doruri s-au făcut fărâme Pe sub teiul plin de viață.

Timpu-și scutură prigoana Prin toate ungherele, Tu demult ai oprit goana, Dar și revederile.

Dor de Eminescu

Chipul tău plin de mistere Cu privirea-ți glaciară, Între două emisfere Urcă lin și lin coboară.

Luceafăr sfânt, de dorul tău, Natura-ntreagă s-a schimbat; Alunecând totul în hău De când spre astre ai plecat…

Eu simt că ne priveşti mereu, Te simt că eşti chiar supărat, Luceafăr sfânt, de dorul tău, Natura-ntreagă s-a schimbat.

De te-ar întoarce Dumnezeu, Pe unde ai cutreierat, Te-ai supăra poate mai rău…

Dar toate, astăzi, s-au schimbat, Luceafăr sfânt, de dorul tău!

11

Concurs Negru pe Alb Poeziile premiate la concursul „Odă bărbaților” PREMIUL I – Liliana Marcela Trif BĂRBATULUI Te-ai zămislit din lacrimă și humă, Dar suflu-a fost să-ți iei tot din femeie, Te-ai întrupat din ea, femeia-mumă, Ca para ce se-aprinde din scânteie!

Fără de rost, ca pasărea străină, În preumblare vagă și impară, Ai fi umblat bolnav de-aceeași vină, Perechea ta de n-ar fi fost s-apară!

E implacabil dublul, în destine, Bărbatului viteaz de prin balade, Femeie pe potrivă i se-nchine, Ca-n matematici, două acolade!

BĂRBATE, RITUALUL VIEȚII MELE Tu eşti altarul primului meu vis, Pe care-am ars intens, ca o scânteie, Lumina ei, atunci, în Paradis, Desăvârşind-o, m-ai numit femeie.

Întregul cosmos parcă nu admite Să te-ntregească singur, vei afla!

Bărbate, doar femeii îi promite, Căci nu poți fi complet fără de ea!

Sunt lut din lutul tău dogoritor Suflat de Dumnezeu şi-acea chemare O strig în catedrale, când mi-e dor De gura ta. Ce binecuvântare

Eu te găsesc în gânduri și-n idee, Mi-e dragă tâmpla ta ce-ncărunțește Şi mulțumesc, în gând, că sunt femeie, Fiindcă doar tu ești cel ce mă-ntregește!

Mi-aş mai putea dori, când eşti aici Şi părul mi-l cuprinzi cu mâna stângă, Să mă săruți pe gât? Tu mă ridici Până la cer, faci îngerii să plângă.

Ei n-au trăit aceste nebunii, Păcate omeneşti, deşertăciune, Dar câte vieți la rând mi-ar trebui, Bărbate, să te ‘nalț în rugăciune.

PREMIUL al III-lea - Elena Alec

Din coasta ta m-am întrupat celest, Sau mi-ai împrumutat o jumătate De inimă şi fără vreun protest, Îți aparțin de mii de ani, bărbate?

PREMIUL al II-lea – Camelia Stan

A IUBI IUBIREA, ÎNGEREŞTE! Au trecut zile albe, alte zile se vor naşte, Înger alb, ce-aş fi eu de nu te-aş cunoaşte?

E vremea îngerilor, voi bărbații mei doriți Sunteți îngeri albi, oh-da, atunci când ne iubiți...

12

MENȚIUNE – Cora Dimitriu

Tot îngeresc e un sărut furat, cu ...dinți Nu te va lăsa, gustu-i fără nume, să minți.

“Trec, trec zorii fără noi, când iubim puțin” Să purtăm dulcele pe buze, niciodată venin! Şi ce dacă? Viața-i prea grea şi complicată, Iubesc doar îngeri albi, lor mă dărui toată!

Bărbați îşi spun adesea, doar mie se supun Cu un firesc atât de-ntreg, cald, tandru, bun!

MENȚIUNE - Camelia Stan

ŞI-ATÂTA DOAR: TE VOI IUBI! Când fi-va doar cer între noi, când fi-vom doar zbor, când florile în nori ți-or duce petale înrourate ce vor plânge, când soarele va înflori sporind lumina răsăritului din Noi… Atunci, cu sufletul ființă, cu trupul dor, cu gândul zbor, te voi îmbrățişa cu brațe-ramuri înflorite şi-ți voi sorbi seninul din priviri, în degetare de dorință şi candoare.

Iar pe genunchii răsfățați de sărutare ți-oi creşte aripi… Şi-atâta doar: TE VOI IUBI!

ȚIE… M-aș face zâmbet dacă-aș anina La colț de buze ce șoptesc iubire Și-ntr-o culoare poate-aș aduna, Iubite, ceasul nost' de fericire!

M-aș face râu dac-aș putea a curge Sub brațul tău, plecat către vâltoare Și ai privi, iubite, cum se scurge, Cosița mea, scăpată din strânsoare!

MENȚIUNE – Maria Giurgiu

M-aș face pas pe drumul către tine, Ca să scurtez distanțe și meniri, Femeie-ți sunt, bărbate, și-mi convine Un drum cu zeci de mile… de iubiri!

De-ar fi ca ochiul tău să lăcrimeze, Cu suflu cald, durerea ți-aș usca, Că nu ți-e dat tristețea să vibreze Decât în vers născut sub pana mea!

M-aș face glas, când gândul nu-ți grăiește, Să-ți pot șopti, bărbate, cu grăbire, Că doar făptura ta mă veșnicește, Când împărțim… aceeași nemurire!

SCARĂ SPRE INIMA LUI Tu întregește-l, dăruindu-i focul sacru din spiritul tău, fii pentru el femeie, fii totul!

13

Transformă-te-n țărmul unde găsește refugiu când se simte învins și pierdut, fii terenul solid în care să-și poată înfige rădăcini, să-și extragă vigoarea și forța de-a se ridica!

Iar prin surâsul și iubirea ta insuflă-i optimismul și-ncrederea-n sine atunci când o pierde.

Devino talismanul care-l susține, încurajându-l să meargă-nainte, să-și ajungă limanul.

Fii tu eminența cenușie ce se ascunde-n spatele lui.

Amintește-ți că, din vremuri străvechi, în spatele fiecărui mare bărbat au existat brave femei.

Fii îngerul lui veghetor din umbră, iubindu-l mereu și el îți va coborî veșnic scara și ușa-ți va deschide spre inima lui.

A consemnat Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Organizatoarea concursului

Dor de Basarabia Negru pe Albl 75 de ani de învățământ artistic superior în Republica Moldova Anastasia Moldovanu, Chișinău Jubileul a fost marcat în împrejurări festive, la sfârșitul lui noiembrie 2015, în contextul sincronizării a mai multor evenimente publice frumoase – 1 decembrie, sărbătoarea națională a României, aprinderea luminițelor pe bradul de Crăciun și 75 de ani de la fondarea Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP). O serie de evenimente comemorative sub genericul „75 de ani de învățământ artistic în R. Moldova” au evoluat în zilele 25-26 noiembrie la Chişinău, fiind organizate de AMTAP. Din cele mai reprezentative a fost Conferința științifică internațională cu genericul Educația artistică: realizările trecutului și provocările prezentului, prilejuită de aniversarea a 75 de ani a Conservatorului Moldovenesc de Stat, instituție premergătoare Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Republica Moldova. Conferința, în calitate de for științific a menționat că învățătura muzicală și educația artistică existentă înainte de anul fondării instituției au fost chezășia succeselor de mai departe - școala coregrafică, instrumentiștii, școala de canto academic și cea de canto popular, lucruri incontestabile, care sunt parte din patrimoniul național al Republicii Moldova. Reprezentanți din opt țări - Armenia, Bielarus, Israel, Moldova, Serbia, România, Rusia, Ucraina, prezente la conferință, au abordat, pe parcursul a două zile, diverse tematici privind educația artistică, arta muzicală, etnomuzicologia, etnologia, arta teatrală, multimedia, artele plastice, arhitectura, designul, științele socio-umane, culturologia, managementul ș.a. În forma ei actuală, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice a fost instituită în baza reorganizării Universității de Stat a Artelor (înființată prin comasarea Academiei de Muzică „G. Musicescu” și a Institutului de Stat al Artelor, în 1999), la 1 septembrie 2002. Conservatorul de muzică și artă dramatică, fondat la 1 ianuarie 1919 a fost prima instituție de învățământ artistic din Chișinău. În anul 1928, la inițiativa lui G.Enescu și în legătură cu sărbătorirea jubileului de 10 ani de la Marea Unire, instituția a fost numită Conservatorul „Unirea”. În anul 1940 este redenumit Conservatorul de Stat din Chişinău. Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Republica Moldova este succesoarea Conservatorului şi a instituțiilor de învățământ muzical care şi-au desfăşurat activitatea la Chişinău începând cu 1 ianuarie 1919. Pe parcursul istoriei sale, instituția şi-a schimbat de mai multe ori denumirea şi structura. În prezent, Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice acoperă toate domeniile de învățământ artistic universitar și postuniversitar, în iulie 2006 a fost acreditată, iar trei ani mai tîrziu, în iulie 2009 a obținut certificatul de acreditare științifică. Timp de 75 de ani, din anul fondării și până în prezent, instituția a avut circa 75 de promoții, a pregătit 14 500 de specialişti.

Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice dispune de un corp profesoral-didactic format din personalități cunoscute ale muzicii, teatrului, artelor plastice, precum I. Josanu, M. Munteanu, Gh. Mustea, Gh. Ciobanu, A. Durbală și alții. Pregătește interpreți de muzică clasică, muzică ușoară și muzică populară, compozitori, dirijori, muzicologi. Printre absolvenții instituției sunt artiști ai poporului și laureați ai premiilor naționale și internaționale: Maria Bieșu, Serghei Lunchevici, Tamara Ciobanu, Eugen Doga, Veronica Garștea, Mihai Munteanu și alții. Instituția încorporează patru facultăți: Artă instrumentală, Compoziție și Muzicologie; Artă vocală, Dirijat și Pedagogie

14

Muzicală. Facultățile muzicale ale AMTAP pregătesc specialiști în toate domeniile artei muzicale: muzică academică compoziție, muzicologie, interpretare instrumentală, canto academic, dirijat coral și simfonic; muzică populară - interpretare instrumentală, canto, etnomuzicologie; muzică ușoară și jazz - interpretare instrumentală și canto; Teatru, Film și Dans. La această facultate sunt pregătiți specialiști în toate domeniile artei teatrale, artei cinematografice, artei coregrafice și managementului cultural-artistic. Absolvenții facultății activează în toate teatrele din Republica Moldova, la Compania „Teleradio-Moldova”, în instituțiile de cultură, la Studioul „Moldova-Film”, în calitate de actori, regizori, dramaturgi, scenariști, teatrologi, pedagogi, maeștri de balet, directori și manageri de teatru, de cămine culturale, Arte Plastice. La această facultate sunt pregătiți specialiști în toate domeniile artelor plastice: pictură, grafică, sculptură, artă decorativă aplicată, design interior, design vestimentar, design textil.

Academia oferă studii universitare (licență și masterat) la toate specialitățile, precum și studii de doctorat la specialitățile Artă teatrală și Artă muzicală.

Un alt eveniment interesant, pregătit și realizat de oamenii instituției în legătură cu jubileul învățământului artistic a fost lansarea expoziției cu genericul Valorile prezentului prin prisma trecutului. Clădiri și amintiri. S-a încercat să se facă o trecere prin filele istorice ale clădirilor, patru blocuri de studiu și administrare în care își află reședința actuala a AMTAP. Au fost expuse circa 50 de surse bibliografice și literatură despre istoria clădirilor vechi. Instituția este moștenitoarea unui patrimoniu național valoros, trei dintre imobile sunt incluse în registrele naționale ca monumente de istorie și arhitectură de însemnătate națională.

Pentru cititori ar fi interesantă și o informație complementară legată de acest subiect. Chișinăul are multe clădiri vechi, învăluite de mister, care ascund istorii din viețile mai multor generații. Unele sunt renovate, altele sunt uitate şi distruse, iar multe dintre ele au dispărut deja.

Blocul din strada Mateevici nr. 111, supraviețuind deja celui de-al doilea secol, mai păstrează și astăzi un parfum special din acele timpuri. La una din adunările nobiliare din 1899 s-a decis să se aloce un teren pentru construcția unui imobil pentru patronatul copiilor familiilor de nobili. Clădirea a fost concepută și construită după proiectul arhitectului Vl. Țâganco, servind ca pension pentru copiii de nobili, avizat în 1902, finisat în 1905. În același an ea a fost cedată Ministerului Învățământului, devenind sediul gimnaziului nr. 3 de băieți din Chișinău. În timpul Primului Război Mondial, din 1914 pînă în 1918, în interiorul clădirii a fost dislocat Spitalul Militar. Tot în această clădire, din decembrie 1917 pînă la 27 martie 1918 și-a ținut lucrările Sfatul Țării. La 27 martie 1918 aici s-a votat Actul Unirii. În anii interbelici, clădirea a avut mai multe destinații. În 1925 a fost gazda primei expoziții internaționale din Basarabia în prezența regelui Ferdinand, reginei Maria, prim-ministrului I. C. Brătianu, a altor membri ai guvernului și delegațiilor din orașele și satele basarabene, apoi a trecut în adminstrarea Ministerului Educației Naționale, iar din anul 1934 a devenit sediul Facultății de Științe Agronomice a Universității din Iași, filiala din Basarabia. În perioada postbelică a fost blocul adminstrativ al Institutului Agricol. Din 1985 devine sediul de reședință al AMTAP. Un alt bloc al instituției (se află în aceeași stradă), A. Mateevici nr. 87, care, deasemenea, are o istorie destul de interesantă. A fost conceput drept adăpost pentru bătrâni, ideea venind din partea principesei Eufrosinia Fiodorovna Veazemskaia, născută Krupensakaia, care în anul 1897 a primit moștenire un teren de pământ cu condiția de utilizare filantropică. Moștenirea o alcătuia un vast teren viran, cu o parte de pădure, un lac, fînețe și o parte a unui pîrău care traversa proprietatea. Se presupune că arhitectul clădirii a fost același arhitect Vl. Țâganco. La începutul secolului XX s-a început construcția Azilului pentru Bătrîni. Arhitectura este realizată în stil eclectic, cu reminiscențe ale stilului clasic.

Clădirea cu etaj a fost ridicată pe un plan în formă de teu prin amenajarea unui scuar în fața clădirii, cu o puternică retragere de la linia roșie a străzii pentru a proteja locuitorii azilului de animația străzii. În anii interbelici în clădire își stabilise sediul Fundația Ținutul Nistru, în perioada postbelică aici s-a aflat Consiliul de Miniștri, din 1964 în clădirea vechiului azil activează AMTAP. Blocul nr. 4 al Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice se regăsește în fostul conac urban al familiei Cazimir-Cheşco, de pe strada Serghei Lazo, nr. 24. Este cea mai veche clădire din Chișinău (datează din anul 1858) și reprezintă o adevărată operă de artă - conacul unde a locuit cândva Natalia Cheşco, regină a Serbiei, fiica unui colonel basarabean. Primele informații documentare datează din vara anului 1855, când a fost cumpărat de la licitația organizată de Dumă un lot de pământ cu o suprafață de 1800 stânjeni pătrați de către Elizaveta Loran. Casa cu 11 odăi, construită după un proiect confirmat de Comisia de Construcții şi Drumuri în noiembrie 1857, a fost vândută principelui Mihai A. Cantacuzin, după care, conacul intră în posesia Zamfirei Cazimir-Cheşco; aceasta este vizitată aici de nepoata sa Natalia Cheşco… Fostul conac este astăzi un monument de arhitectură de însemnătate națională, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la inițiativa Academiei de Ştiințe a Republicii Moldova. Expoziția a fost considerată de mai mulți participanți ca un bun început în valorificarea documentară a istoriei patrimoniului chișinăuian. Prin aducerea în centrul atenției a trecutului unor clădiri vechi sau încercat și niște acte recuperatorii, de a reda faima și demnitatea de odinioară, simbolul nostru identitar.

Domeniul învățământului artistic include activități și a altor instituții de artă – școli de artă pentru copii și adolescenți: „A. Şciusev”, Liceul-internat de Artă „I. Vieru”, Colegiul de Arte „A. Plămădeală”. Prima instituție de acest gen apare în Moldova în anul 1887 ca Şcoala serală de Desen, condusă de T. Zubcu, transformată în Şcoală municipală de Desen în 1902, sub îndrumarea lui V.Ocuşco. În 1919 şcoala este reorganizată în Şcoală de Arte Frumoase, director fiind numit sculptorul A.

15

Plămădeală, care a deținut această funcție pînă în 1940. Principalele obiecte de studiu erau: Istoria Artei predată în diverse perioade de E. Maleşevschi, P. Constantinescu-Iaşi, N. Țâganco; Sculptura - de A. Plămădeală; Artele Decorative erau îndrumate de A. Baillayre, Grafica de Ş.Cogan; Anatomia Plastică de doctorul A. Şimanovschi.

Facultatea „Arte Plastice şi Design” a Universității Pedagogice de Stat „I .Creangă” a fost înființată în anul 1979, ca structură didactică. Scopul ei constă în pregătirea cadrelor didactice cu o calificare superioară în domeniul artelor plastice cu specializarea orientată pe domenii - Pictură (inclusiv pictura religioasă), Desen şi metodica predării, atelier de Grafică de şevalet, Desen, Anatomie Plastică, Pedagogie şi Psihologie, Arte decorative cu Design vestimentar, Batic, Tapiserie, Ceramică, Giuvaiergerie şi Sculptură.

Muzeul Național de Artă din Moldova este singura instituție de acest profil din Republica Moldova. Anul 1939 se consideră anul fondării de către sculptorul A. Plămădeală, atunci când organizează Pinacoteca pentru oraș, adunând vreo 160 de lucrări ale artiștilor plastici. Custodele-şef al Pinacotecii a fost numit Auguste Baillayre. După structura actuală Muzeul este constituit din următoarele subdiviziuni: artă națională medievală care include icoane şi obiecte de cult din secolele al XVI-lea – al XIX-lea; artă națională contemporană ce reprezintă opere de pictură, grafică, arte decorative şi sculptură create între anii 1944 – 2005; artă vest-europeană din secolele al XVI-lea - XX; arta rusă din secolele al XVII-lea - XX şi arta orientală, cu precădere, stampa japoneză din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, care enumeră circa 400 de opere. Actualmente, patrimoniul MNAM numără peste 39.000 de opere, care reflectă dezvoltarea artelor plastice din sec. al XV-lea - XXI. În muzeu permanent funcționează expoziții de artă europeană, rusă și orientală.

Bibliografie: 1 Învățământul muzical la Chișinău: istorie și contemporanietate, Chișinău, 2004, 116 p.

2 Centrul istoric al Chişinăului la începutul secolului XXI : Repertoriul monumentelor de arhitectură, Chișinău, 2010, Pag. 329, 333 3 https://chisinauorasulmeu.wordpress.com/category/conservatorul-unirea-din-chisinau/

”Țesut viu. 10X10” O carte scrisă de Emilian Galaicu-Păun Anastasia Moldovanu, Chișinău La Chișinău a fost considerată cartea anului 2015 propusă spre lectura comunității.

Scris de pe poziții de polemică, volumul a axat în jurul său deja de mult timp critica literară de la noi și de peste Prut. Cartea este o provocare deosebită prin cuprinsul textului, prin sintagma limbajului abordat și, în fine, prin felul ei de a fi. Scriitorul Emilian Galaicu-Păun a dezvăluit în fața cititorilor gândurile care îi răvășeau inima și conștiința în timpul celor aproape 14 ani, cât a durat scrierea cărții „Țesut viu. 10X10”.

Cursul la o a doua editare a cărții l-a dat însuși Gheorghe Erizanu, directorul prestigioasei edituri ”Cartier”, care se postează în avangarda procesului literar din Republica Moldova. Din 2011, de la apariție și până la republicarea lui în 2015, romanul a reușit să se impună nu numai ca titlu, dar și ca brand de carte. Pe parcursul acestor ani, cartea și-a adunat și înmulțit cititorii prin intermediul lansării ei în diferite structuri intelectuale și cu ocazii ale evenimentelor culturale de la noi și de peste hotare, a fost prezentată în nenumărate rînduri pentru cititorii interesați, a servit drept temă de discuții la serate literare. Acest fapt vorbește despre popularitatea scriitorului E. Galaicu-Păun, unul din cei mai culți poeți români contemporani, laureat al Premiului Național 2015 al Republicii Moldova pentru antologia de poezie ”Arme grăitoare” (Cartier, 2009), un volum în care, după cum menționează însuși autorul, fiecare poem de aici se construiește pe osatura unui fapt de viață (în proză).

Pentru a observa și, mai apoi, a înțelege scriitura lui E. Galaicu-Păun este bine să ne întoarcem în timpul în care scriitorul a conceput o carte sau alta, o idee sau un personaj, deoarece absolut tot ce scrie, retrăiește prin sine, prin fiecare celulă a țesutului său, iar rezultatul obținut seamănă cu o împletire de trăiri personale ce-și regăsesc locul într-o convergență de contexte, completate cu referințe literare de specialitate. Este principiul de scriere al acestui scriitor. Ar fi un indiciu să apelăm mai întâi la ce spune autorul despre cartea Țesut viu. 10x10, ca mai apoi să purcedem la discuția propriu-zisă. De fapt, cea mai bună recomandare în acest sens o citim din Mic îndreptar de lectură, prefața cărții: ”nici un personaj/fapt nu este autobiografic, nu există însă personaj/fapt care să nu-și aibă corespondentul în viața autorului – direct sau prin ricoșeu. În acest sens, din cele cîteva piste de lectură, se poate merge pe cea cronologică, și atunci cititorul ar putea să înceapă cu cap. 8 și să încheie cu cap. 4.

Cum însă romanul s-a construit pe principiul Decalogului, nici numărătoarea obișnuită (de la cap. 1 la 10) nu-i de ignorat”.

Cititorul neinițiat în parcursul evenimentelor din trecutul regimului totalitar ar fi bine să fie îndrumat să citească printre rânduri, așa cum, bunăoară, o face autorul, scriind. Și nici puțină istorie a apariției acestei cărți nu este de prisos, din contra, ne-ar facilita procesul de lectură. În timpul rezidenței ICR la Paris în octombrie 2010, E. Galaicu-Păun, ca bursier al Institutului a avut fericita ocazie să-și exercite în acest context experiența pariziană personală. În cadrul unui interviu despre proiectul cărții el spunea...

Scriu de peste un deceniu la un roman-palimpsest, Țesut viu. 10 x 10, în care Decalogul îşi dă mâna cu Decameronul. Altfel spus, un soi de chassé-croisé continuu, unde locurile și epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămân

16

aceleaşi, de la un cap la altul. Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, fiecare capitol „răsturnând” o poruncă din cele zece ale Decalogului, fără a profana câtuşi de puțin Sfânta Scriptură, ci mai degrabă spre a surprinde până şi-n faptele cele mai banale scânteia divinității. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuți la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiți, în timp ce morții revin mereu în discuție, amintire, acțiune. De fapt, nu există frontiere etanşe între lumea noastră şi lumea cealaltă, ambele funcționând ca un tot întreg. Nu în ultimul rând, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal”, „temă principală cu variațiuni”. Desfăşurarea programului de rezidențe de către ICR Paris, fireşte că l-a impulsionat pe E. Galaicu-Păun, „impregnat” de oraşul-lumină, să-și iradieze întreg romanul, cu atât mai mult, că acțiunile unuia dintre capitole s-a desfăşurat şi la Paris, mai exact în Cartierul Latin.

Ziarul emigranților basarabeni Gazeta ”Basarabia” a scris în aprilie 2013 despre lansarea cărții din data de 25 martie în incinta Ambasadei Republicii Moldova de la Paris în fața unui public destul de numeros. Nicolas Trifon, scriitor francez de expresie română, prezent la serata literară spunea despre acest roman că nu i se potrivește calificativul simplificator de „postmodernist”. O fi, probabil, fiindcă literatura română basarabeană a trecut de la modernitatea neîmplinită a perioadei sovietice direct la o etapă superioară, la altceva. La un scris indicibil, pe alocuri greu de descifrat, dar atât de „al nostru”. După apariția cărții în 2011 la Chișinău, lansarea ei în fața cititorilor nu s-a lăsat mult așteptată. Se zvonea despre un roman, ca cel mai bun al literaturii române basarabene din toate timpurile, o spuneau chiar criticii avizați - o scriitură elaborată, construită cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, pagină cu pagină. Un roman încurcat, bulversant, iar pe alocuri terifiant. Țesut viu. De preferință, în 10 capitole. Vladimir Beşleagă (veteranul și unul din cei mai venerați scriitori români contemporani din Basarabia, autorul romanului ”Zbor frânt”, care și după 50 de ani de la apriție este tot atât de actual pentru realitățile basarabene) spunea la acea lansare, că, după o astfel de carte nu mai ai nimic ce să scrii, fiindcă aici a fost spus totul. Deși atunci E. Galaicu-Păun nu l-a contrazis, el a avut să spună multe publicului și cititorilor săi. Urma să apară volumul de poeme A-Z.best (Chişinău, ed. Arc, 2012), în care se constata primul sens de abecedar poematic, un caleidoscop de la A la Z, acele alfa şi omega latineşti, în care încap cele mai bune poeme de la noi, acel the best of the best de la A la Z ( M. Pilchin).

La discuțiile și întrunirile sale cu cititorii scriitorul E. Galaicu-Păun repetă cam de fiecare dată, că este persoana care preferă mai degrabă să întrebe decât să răspundă. În necesitatea noastră, a cititorilor, de a-l numi perfecționist în apele literare românești, autorul Țesutului viu parcă a prevăzut aceasta, lăsându-ne la sfârșitul cărții avertismentul : „Pur și simplu, această nevoie de perfecțiune constă în faptul că o carte se publică la un moment dat, dar lucrul la ea nu se sfîrșește niciodată. Niciodată atît timp cît autorul trăiește” Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert și ”Doamna Bovary”. Cartea este scrisă într-un stil literar aparte, în stilul lui E. GalaicuPăun (wow!), matematic, o tehnică a scrisului unde există doar text intens, scriitură fără spații libere, fără de replici și dialog, în care se resimte ceva sufocant din perioada unui timp despre care mulți îl cunosc din lecturi sau povestiri, iar alții îl mai simt și astăzi pe cont propriu. O tehnică apreciată mult de regretatul literat român Gh. Crăciun, care, la rându-i, o utilizează în romanul său Pupa russa pentru a urmări evoluția din lumea comunistă din România a personajului feminin Leontina Guran.

Prin libertatea deplină a posibilităților artistice şi imaginative, autorii reușesc să se apropie de structura internă a textului - Cărțile adevărate se scriu din interior. Cărțile pe care le-am scris, cărțile care m-au scris (E. Galaicu-Păun). În carte există un singur spațiu: cel al limbii române. Unitatea de măsură a acestui roman este fraza, când ceva nu se întâmplă cu personajul, se întâmplă numaidecît cu fraza (în literatura universală de până la G. Flaubert literații scriau operele mânuind cu fapta, după, și însuși Flaubert începe deja să se joace cu fraza). Miezul acesta și este unicitatea scriiturii lui E. Galaicu-Păun, o dublă realizare a romanului prin personaje și succesiunea de fraze și nu de episoade. Textul este unul inegal prin posibilitatea care o oferă - intervalul larg al personajului și forma de prezentare ale diferitor situații. Spre deosebire de alte lucrări-piloni ai literaturii românești din Basarabia, romanul lui E. Galaicu-Păun începe de la sfârșitul acțiunii. Plăcerea textului o resimțim atunci cînd este însoțit de un limbaj impresionant, elegant, cu trimiteri la link-uri (la propria pagină, la alte surse). Dar pare să fie și o contradicție a scriiturii lui E. Galaicu-Păun care vine din caracterul său profund erotic. Deși aparentă, această contradicție, menționată în unele cronici literare, ea are loc tocmai din cauza că în carte lipseşte erotismul tradițional care are în vedere cuplul – un el și o ea; mai degrabă s-ar putea numi un roman al seducției între scriitor și cititoare; o carte între obscenitate și până la sublimul etajat (M. Ivănel). Toate aceste momente au loc, după părerea criticilor, din necunoaștere și lipsa imaginației (atunci când ușor se confundă pornografia frumosului cu pornografia instinctului), deși romanul are deschideri hermeneutice ale imaginației cititorului. Proza scriitorului ilustrază o configurație postmodernistă a erosului, în care codul sufletesc al iubirii este înlocuit cu cel corporal, cu valoare deopotrivă hedonistă şi culturală (N. Corcinschi). Pin intermediul limbajului, autorul trece cu ușurință de la o zonă la alta, cu multă cuprindere a problemelor, personajelor, faptelor. Romanul, conținutul căruia cuprinde straturi armonice fără cusururi, vine cu o nouă încărcătură morală – erotismul lui Bataille, un punct pe care trebuie să-l cunoaștem. În scris, ca şi în iubirea carnală, spaima, fascinația, violența, însoțind procesul despicării, implică tensiunea problematizantă (tensiunea negativității, o numeşte Bataille). Autorul face totul în mod autentic, el nu dă aprecieri, este un personaj și el. De la sublimul limbaj, la tragism, la retorici învechite, combinând astfel noțiuni contrarii - uniunea, plăcerea imensă – durerea ș. a. ”Țesut viu. 10x10” - o carte ca un tot întreg, o carte cu toți nervii dezgoliți, unde autorul poate să smulgă cititorulul din comoditate. Criticii situează romanul la limitele de frontieră, sub semnul livrescului, unde nu se mai poate delimita

17

literatura de existență. Cartea este un omagiu formal adus unor scrieri (corespondențe) în baza celor zece porunci ale Decalogului, dar care nu se respectă întocmai, ele fiind supuse unor răstălmăciri literare. Conceptul ”țesut viu” transpune din două momente: primul vorbeşte despre căldura lucrurilor familiare (refolosirea hainelor vechi); cel deal doilea - despre cruzimea aceloraşi lucruri familiare (pisica, închisă într-un sac de pânză și omorâtă). Dar în definitiv romanul lui E. Galaicu-Păun este unul palpitant și la gradul cel mai înalt de natural - erotism, scene tari de tortură psihică şi fizică, KGB, comunism, microrealitate, macrorealitate, texte de agățat, pasaje comice, escaladări dramatice, bancuri sovietice, poveşti cu strigoi. Și, mai mult decât atât, un roman profund, sufocant, care nu se poate citi între pauze și nu propune o lectură din plăcere, ci mai degrabă una din necesitate pentru acei care la momentul lecturii sunt cunoscuți cu o minimă ”tehnică a securității”, și pentru gînditori, care să aprecieze la justa valoare trecutul pentru necunoscători. Istoria mi-a stăruit în minte 20 de ani, ca apoi să pot scrie despre aceste lucruri – mărturisește autorul și în acest context face referire la Leagănul respirației de Herta Muller, o capodoperă care nu are egal în literatura europeană actuală - „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte”. Scriitorul a scris această carte din memorie, folosind la maximum instrumentul ei de bază cuvântul, pe care l-a fransformat în fraze, pe alocuri labirintice, greu explicabile, dar cu un impact major asupra cititorilor. Descoperim în această scriitură un omagiu editorial care prelungeşte ecoul unor vieți zbuciumate sau a unor tragedii umane, unii din noi fiindule contemporani. Şi, totodată, un demers de suflet care arhivează, pentru viitorime, o lecție dureroasă de vulnerabilitate a omului.

Autorul a dat mai multe caracteristici acestui volum. Este un roman al memoriei, deoarece sunt amintiri din perioada deportărilor staliniste, dar este prezentat și un altfel de 7 aprilie 2009 (revoluția Twitter). Este un roman-bibliotecă, deoarece se fac multe trimiteri la cărți și autori preferați. Este un roman incomod, deoarece nu se ține seama de conveniențe sociale și lingvistice. Totuşi, mai mult este un roman-trăit, un roman-biografie a vieții sale.

Efortul scriitorului de a pune cartea în capul mesei, iar gândirea în regimul care poate s-o ferească de ruginire, a fost recompensat nu o singură dată....

Bibliografie.

- Galaicu-Păun, E. Țesut viu. 10x10. / Ch.,2015 - http://www.cartier.md/carti/arme-graitoare/846.html

Din realizările numismaticii comemorative a Băncii Naționale a Republicii Moldova - 6 tehnice ale monedelor sunt următoarele: valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 25 decembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.

Text adaptat de Victor Bivolu În data de 25 decembrie 2000, Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic un set de monede comemorative (din care prezint aici doar trei) dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau, în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția “50 LEI” și, urmărind circumferința monedelor, inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau în plan central, în relief, imaginea mănăstirii cu porțiuni de peisaj și în partea de sus, urmând circumferința monedei, inscripția „MĂNĂSTIREA... (denumirea mănăstirii)”. Caracteristicile

Mănăstirea Japca este situată în județul Soroca. Localitatea Japca, aflată la 160 de kilometri nord de Chișinău, este bine cunoscută vizitatorilor prin mănăstirea de maici de aici, care a fost singura funcțională în perioada sovietică. Nu se știe cu certitudine când a fost întemeiată această mănăstire. Aflată la circa 45 kilometri sud de Soroca, pe o stâncă de piatră din apropierea Nistrului, ea a avut la începuturi un stabiliment

18

rupestru. Conform legendei, fondatorul mănăstirii din Japca a aici este interzisă folosirea electricității, radioului, televiziunii, fost ieromonahul Izechiil, originar din Lvov, care a călătorit dar mai ales a internetului. prin Basarabia. Consolându-i pe locuitorii din Japca (din cauza invaziei tătarilor, nu le-a lăsat biserica), acesta le-a propus să amplaseze biserica în stânca ce se afla în nemijlocita vecinătate a satului. Cu timpul, lângă biserică au fost cioplite chilii și astfel a început Izechiil să adune călugări.

Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1693.

Se crede că un călugăr de la mănăstirea Deleni (din dreapta Prutului) a venit aici la finele secolului al XVII-lea și, în stâncile de pe malul Nistrului, a săpat o biserică purtând hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, întemeind un schit rupestru, în care a viețuit împreună cu alți câțiva frați. În anul 1770, ieromonahul Teodosie reface schitul, care fusese dărâmat de un cutremur și pustiit de hoardele tătărești. În anul 1825 se înalță biserica din piatră cu hramul „Înălțarea Domnului”, pe cheltuiala moșierului Constantin Stati. Se construiesc chilii din piatră, terminate pe vremea arhimandritului Onisifor. Tot atunci a început construcția anexelor gospodărești și amenajarea sfântului lăcaș şi a fost fondată biblioteca. În anul 1849, Mihail Lobov, un mare funcționar din Chișinău, construiește biserica de iarnă cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. În 1916, biserica „Înălțării Domnului” este lărgită, ajungând să aibă trei altare. În timpul primului război mondial, călugării sunt transferați la mănăstirea Hârjăuca, aici aducându-se călugărițe ortodoxe refugiate de la mănăstirea Lesna, din Polonia.

Mănăstirea Japca este singura mănăstire din Republica Moldova care a rămas deschisă în toată perioada sovietică.

Locașul a fost devastat și era pe cale de a fi închis în anii 1959 și 1964, însă s-a evitat această soartă. Călugărițele însă, au fost obligate să lucreze într-un colhoz. La mănăstirea Japca se păstrează cea mai fidelă copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț, pictată în anul 1853, pe vremea arhimandritului Ieronim. Pentru a admira din plin panorama mănăstirii şi a Nistrului trebuie să urcați pe o cărăruie abruptă prin pădure, în vârful masivului de stânci, unde mai jos este situată biserica săpată în piatră. Apoi, urcând și mai sus, puteți admira peisaje cu totul uluitoare, puteți examina în detaliu mănăstirea. Aceasta este deschisă pentru vizitatori, care vin în număr mare, în primul rând din Ucraina şi România, precum şi din Rusia. Statutul mănăstirii este unul foarte sever,

Mănăstirea Țigăneşti se găseste în zona de codru a Moldovei, cam la 35 de kilometri nord-vest de Chișinău, în apropierea satului Țigănești, raionul Strășeni. Așezământul se află într-un loc deosebit de pitoresc, în curtea căruia se află un heleșteu cu apă limpede. În anul 1725, aici a fost construit un schit, ctitorit de boierul Lupu Dencu și de către mai mulți răzeși din satele Cobâlca (azi Codreanca) și Țigăneşti. Unul dintre călugării de la mănăstire, părintele Vartnava, a spus că locul de construire a acestui schit a fost ales anume departe de așezămintele oamenilor, deoarece „călugării trebuie să fie departe de cele lumești, pentru a se dedica doar vieții duhovnicești”. În anul 1846, aici a fost ridicată biserica „Adormirea Maicii Domnului”, în care se află o icoană a Sfântului Pantelimon, inclusiv moaștele acestuia. Prin anii '50, mănăstirea încă mai avea în proprietate 108 hectare de pământ, două mori de apă şi una de vânt şi acolo trăiau 180 de călugări şi frați. În 1960, toți cei 165 de călugări au fost încărcați în camioane şi duşi în direcții necunoscute. Icoanele şi cărțile bisericeşti, sub pretextul că sunt duse la Hârbovăț, au fost arse. Singura icoană care a fost salvată a fost cea a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, dăruită mănăstirii în 1909 de către episcopul Serafim.

Cimitirul mănăstirii a fost ras de pe fața pământului. În incinta mănăstirii a fost deschis un spital de psihiatrie. Bolnavii erau ținuți în chiliile călugărilor şi în biserica de iarnă, iar în biserica de vară se afla depozitul. În 1992 mănăstirea a fost redeschisă.

Edificiile complexului monastic au fost renovate. Biserica de vară cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în stil rusesc, avînd planul dreptunghiular, de dimensiuni mici.

Are două turle în stil gotic, una deasupra pridvorului și alta deasupra naosului. Absidele laterale sunt puțin evidențiate. În 2009 a fost sfințită cea de-a treia biserică, în cinstea icoanei Maicii Domnului „Izvorul Tămăduitor”, deoarece e situată deasupra unui izvor. De curând zona unde se află mănăstirea

19

Țigănești a devenit parc național. O atracție pentru turişti este şi biblioteca impresionantă unde sunt depozitate cărți vechi de peste o sută de ani.

Mănăstirea Hârjăuca este situată pe malul pârâului Hârjăuca, în vecinătatea satului cu același nume, din județul Ungheni, la o distanță de aproximativ 60 de kilometri de Chișinău. Sfântul lăcaș a fost întemeiat în anul 1740, lângă un izvor din codru ce avea proprietăți tămăduitoare. Lăcașul de cult a avut parte de o istorie dramatică din cauza năvălirilor repetate ale tătarilor și a autorităților comuniste care au impus aşa-numitul "ateism științific". Data de întemeiere a mănăstirii diferă, iar în privința ctitorilor, nu se cunoaște cu exactitate cine au fost. Circulă legende care spun că întemeietorii mănăstirii ar fi putut fi călugării Teodosie, Inochentie Sava sau Hârju. Cert este că, pe timpul egumenului Spiridon Filipovici (anii 1818-1846), originar din Muntenegru, mănăstirea cunoaşte o perioadă de înflorire. Anume în această perioadă se construieşte biserica de vară „Înălțarea Domnului”, biserica de iarnă „Sf. Spiridon” și este amenajat frumosul parc, inclusiv lacurile din jur.

Mai târziu aici se construieşte biblioteca, trapeza, corpuri de chilii, şoproane, atelier de cărămidă, toate amplasate într-un complex unic, în armonie cu natura înconjurătoare, astfel încât, timp de un secol, a fost reşedința de vară a mitropolitului Moldovei. De ea este legat tristul episod din istoria bisericii: arderea în sobele mănăstirii a tuturor cărților în limba moldovenească de la locașurile de cult din Basarabia, la porunca Mitropolitului Pavel Lebedev. Între anii 1953 -1993 mănăstirea de la Hârjăuca a fost închisă de către autoritățile sovietice, din anul 1954 fiind transformată în casă de odihnă, iar din anul 1958, în sanatoriu. Biserica mare, cu hramul „Înălțarea Domnului” ajunge sală de sport. Mănăstirea a fost redeschisă abia în 1993, atunci începând şi lucrările de restaurare. *** În numerele următoare ale revistei voi continua prezentarea altor monede comemorative emise de Banca Națională a Republicii Moldova

.

New Generation Negru pe Alb Diana Teodora Cozma S-a născut la data de 16 octombrie 1993 în Baia Mare. Este absolventă a Facultății de Litere din cadrul UTCN-CUNBM și actualmente urmează masteratul, Literatura română și modernismul european la Centrul Universitar Nord din Baia Mare. Este membră a Cenaclului Scriitorilor din Maramureș din 2014.

A publicat poezii în câteva reviste și antologii literare.

A fost premiată în cadrul Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu” ediția a XIXa, cu premiul Revistei Poesis, Satu Mare și cu premiul „Mihai Olos” în cadrul Festivaluluiconcurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Crezul ei artistic este : „Într-o lume învrăjbită, aflată în paragină, unde propria-ți umbră îți pune sabia lui Damocles deasupra capului, singura modalitate de a lupta și de a te apăra de demonul din tine, este scutul poeziei”.

Speriați de clopotele inumane, ne aruncăm pe jos Să căutam monede… găsim doar pietre oțelite!

Dezamăgiți de propria făptură, ne batem cu pumnii în piept și ne-ndreptăm privirea către asfințit strigând disperați, către un Dumnezeu care nu vrea să-și arate chipul, dar care, în fiecare toamnă,

Oglindire În aerul rece de toamnă, durerea nu se simte căci o va stinge ploaia.

Cuțitul nu intră-n rană, lama rece cade pe pământ și se transformă-n zgură.

20

ne trimite câte-o frunză, brodată cu linii oblice.

O frunză în care, chipul nostru palid, se oglindește perfect, căutând disperat perfecțiunea.

Săgeata lui Cupidon Să pășești pe întuneric cu mâinile întinse către cer, traversând prăpastia localizată între infern și paradis pare o încercare mult mai grea decât munca lui Sisif!

Să pășești pe pietre încinse, gravate cu smoală încinsă este de-a dreptul demonic!

Să-ți atingi călcâiul și să vezi cum acesta arde de dorul de a mai călca o dată în săgeata care-l rănește, e un paradox Ahile trebuie să fie nebun să-și dorească un călcâi nou și să creadă că acesta nu va fi din nou străpuns de o altă săgeată înveninată…

Ce groaznic s-ar simți Cupidon dacă și-ar pierde tolba cu săgeți, căci, oare, să fi fost Ahile, cel străpuns de săgeata Pajului?

Cu siguranță, căci Pajul e viclean și nu-și lasă săgețile pe mâna oricui! ………………………………………………………………

Ahile răcni revoltat din întreaga lui făptură: Cum aș putea să mă răzbun ? În ce călcâi să-i înfig lui Cupidon propria-i săgeată?

Stângul ?

Dreptul? În ce direcție să-mi îndrept privirea? Cupidon nici măcar nu are călcâie! ………

El are aripi !

Despre întuneric Mă atrage întunericul la fel cum mă atrage lumina.

Cu toate acestea, l-aș separa de noaptea și bezna morbidă, căci întunericul e altceva!

Nu l-aș putea închide într-un borcan cu formol și nu i-aș putea modela niciodată chipul din lut. Îl vreau intact, neatins și veșnic tânăr! Îl vreau doar pentru mine!

Cu siguranță, el m-ar înțelege de ce nu vreau să-l împart cu nimeni, deși eu nu înțeleg.

M-ar înțelege de ce mă cert cu luna, care-l strânge-n brațe și care-l strigă încontinuu Tată!

M-ar consola și m-ar primi cu tandrețe în brațele reci Căci îmbrățișarea lui m-ar face să dansez tango prin ploaie, chiar dacă nu mă pricep și cu siguranță mi-aș rupe mâinile și picioarele… mi-aș pierde chiar și văzul Iar atunci… aș vedea doar negru prin pupilele dilatate Negru, mult negru, noian de negru… Te-aș vedea pe Tine, Doamne În toată întunecimea Ta!

Marian Hotca S-a născut pe 14 august 1993, în Baia Mare, județul Maramureș. Actualmente este masterand la Etnoturism și Limba română în context european la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca.

Colaborează la mai multe reviste cu profil literar din țară: Argeș, Nord Literar, Oglinda Literară, Dăruiri Literare, Climate literare, Boem@, Citadela, Constelații diamantine, Agora Literară, Mișcarea literară, Nord Cultural, Hypreion, Feedback, Tribuna, Apollon, Nomen Artis, Poesis, Contact International, Regatul Cuvântului etc.

A publicat un volum de poezie „Rătăcind cu Euterpe prin lumina lui Guntenberg”, Risoprint, Cluj-Napoca, decembrie 2014. e mai mult ceață (o ceață ruginie)

mânjire

viziune hibernală

totul e zugrăvit într-o spaimă ce-și mărturisește remușcarea stau cu un ecou rece la tâmplă și cântăresc întâmplările ce nu vor avea niciodată vreun răspuns hotarul acesta fără provincie s-a plictisit de atâtea urme de sinucigași lanțurile răsunau atârnate de cer din când în când mai cobora câte un înger cumplit să facă lumină doar de sărbători

în anotimpul singurătății închegam luminile reci și le plângeam în vise între munții din suflet bătea viscolul durerilor

dar se pare că lumina a ruginit și-n povestea aceasta rătăcită printre file

21

[moartea voastră e urâtă a mea încă nu s-a născut catastrofele agonizează în pământul vostru și cresc în mine haotic departe aș vrea ca toate lucrurile să-și memoreze sfârșitul]

poem fără titlu la răscruce de drumuri am văzut apele pietrele goale cum tremurau în urma clipelor rănite scândurile au rămas bătute în cuie și peste prag n-a mai trecut niciun mort în genunchi am stat până la sânge și-am așteptat lumina din lumină să se facă iarăși chip dar vremea a rămas neschimbată și n-a mai trecut am rămas suspendat într-un prezent suprasaturat fără fundal și imagini clare în urmă n-aș mai fi vrut să văd cine urmează să mai treacă

poem în interval [se pare că totul a expirat până la ultimul punct nimic nu mai poate fi utilizat pentru o reciclare divină vreau o nouă creație nu ambalaje noi pentru lumi vetuste]

poem în interval

Universul cărții Negru pe Alb Martirii lui Eros – Eminescu și Veronica Roman de Ion Ionescu - Bucovu Liliana-Corina Glogojeanu-Boia La prima lansare a romanului la Bucureşti, Eugen Popescu - Directorul agenției Romanian Global News - a spus câteva fraze care mi-au rămas întipărite în suflet: “A scrie un roman despre dragostea dintre Eminescu şi Veronica Micle este o adevărată aventură. Mai întâi, că despre Eminescu s-a scris enorm şi al doilea, critica literară este foarte exigentă cu asemenea opere.

Doar doi mari scriitori s-au aventurat într-o asemenea întreprindere. Este vorba de Lovinescu „Mite” şi „Bălăuca” şi Cezar Petrescu - „Romanul lui Eminescu”. Nici unul şi nici altul nu au reuşit să cuprindă toată perioada dragostei celor doi poeți, adică de la Viena până la sfârşitul vieții lor.

Cartea domnului Ion Ionescu-Bucovu este o apariție singulară în peisajul literaturii contemporane. Această carte este un roman hibrid între biografie şi ficțiune. Cartea urmează toate datele biografice ale celor doi poeți începând cu Viena, unde viața concretă se topeşte în ficțiune.”

Citind cartea cu adânc respect pentru munca domnului Ion Ionescu-Bucovu, pentru perseverența cu care, timp de peste douăzeci de ani, s-a documentat despre viața celor doi poeți, atât în arhive, cât şi pe teren, mi-am dat seama că țin în mână o adevărată comoară a literaturii despre Eminescu, având o miză extrem de ambițioasă: dezvăluirea unor adevăruri ignorate din viața lui Eminescu, având urmări asupra întregii lui creații lirice.

Autorul face din adevărul istoric – care este materie primă - o adevărată creație artistică, având o deplină cunoaştere a tuturor procedeelor narative şi împletindu-l cu ficțiunea, reuşeşte să antreneze cititorii contemporani într-o lectură de profunzime, pe care un documentar sau un studiu istoric n-ar fi putut s-o realizeze.

Cartea prezintă doar relația Eminescu-Veronica, din complexitatea fenomenului Eminescu, ceea ce este, incontestabil, un studiu de mare amploare, iar amestecul de fapte reale cu ficțiunea îi dă o putere de impact uman desosebit.

Autorul introduce în existența personajelor elemente de indiscreție din viața intimă, paranormal, iubire statornică, miracole de credință ale iubirii platonice – toate îndelung cercetate în cei peste 20 de ani. Uneori, el completează goluri din existența personajelor nemenționate de istorie, lămurind părțile obscure şi retuşând portrete psihologice deosebite. În aproape tot romanul constatăm că meritul simplu şi modest al faptelor reale a fost părăsit pentru ceea ce străluceşte, dar şi finalul romanului cu moartea Veronicăi, descrisă ca un blestem al sorții acestor doi poeți nefericiți: …………………………………………………………………………………… “….Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă, ca la moartea lui Eminescu. Şi călugărițele nu dormiră, începură să depene poveşti despre viața ei şi despre dragostea ei cu Eminescu… Se țesea o legendă… Iar clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopții, tot cu lună, şi tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuțul pârâiaş şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…

22

Prinzând de vestea morții de la călugărițele ce se boceau pe cărăruie, doctorul Taussig lăsă trăsura încet şi începu să se închine: - Dumnezeu s-o ierte!

- Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!

Apoi, tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la cap într-o tăcere solemnă şi se aplecă peste masă, rupând fila calendarului care rămăsese la 3 august 1889.

Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul...

Vroia să încremenească într-o legendă...

Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi, pe fereastră, chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi din lumea lui repeta oracular blestemul: „Nici cenuşa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!” ................................................................................................................................

Cu talentul său de poet, eseist şi prozator pe care îl cunoaştem toți, domnul Ion Ionescu-Bucovu ne conduce, de la început şi până la ultima filă, prin toate fazele acestei iubiri neobişnuite dintre Eminescu şi Veronica, începând cu primele lor întâlniri la Viena şi până la moartea Veronicăi – vezi rândurile finale ale romanului redate mai sus. El intră în sufletul personajelor, pătrunde în tainele lor şi redă povestea lor cu sensibilitate şi cu un lirism de excepție. În acelaşi timp, autorul are meritul de-a reabilita persoana Veronicăi Micle, care, cu aportul substanțial al lui Maiorescu, a fost descrisă ca o femeie frivolă şi cu un caracter contradictoriu. În antiteză cu aceste aspecte, în roman Veronica apare ca o femeie echilibrată, care şi-a respectat soțul, dar care şi-a cerut dreptul la viață şi la iubire, îndrăgostindu-se de Eminescu.

Toate personajele cărții şi destinul lor au partituri memorabile în carte, într-un ansamblu impresionant, chiar dacă relația Eminescu-Veronica are cea mai mare amploare, țintind redarea complexității fenomenului Eminescu. În cuprinsul cărții se reliefează adevărul de necontestat că-n această perioadă a tragicei relații dintre cei doi, Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de iubire. Deşi li s-au pus nenumărate piedici în calea dragostei lor, deşi cei doi au cunoscut toate chinurile specifice: pasiune, certuri, intrigi, despărțiri şi reîmpăcări, în fiecare pagină se evidențiază iubirea infinită a acestor doi martiri ai lui Eros, durerea, suferința şi lupta lor cu răuvoitorii din societate, pentru a rămâne pe veci împreună. Legăturile dintre ei durează până la moartea ambilor poeți, căci la aproape 50 de zile de la moartea lui Eminescu, Veronica Micle se stinge şi ea din viață, otrăvindu-se.

Cu o documentare minuțioasă şi bazată pe fapte reale, romanul „Martirii lui Eros – Eminescu şi Veronica” reuşeşte să impresioneze adânc cititorul şi se înscrie cu cinste în galeria marilor lucrări literare dedicate marelui nostru poet Mihai Eminescu.

ELEGII ŞI NOSTALGII de Florin T. Roman Liliana-Corina Glogojeanu-Boia Motto: Uneori apa pârâului e tulbure cu toate că apa izvorului e limpede.

Uneori nu ne sunt clare cuvintele, ideile, ci doar sentimentele ce le dau naştere.

Alteori sentimentele sunt şi ele confuze, Seamănă cu o lacrimă nevăzută, neştiută.

Dar o zi în care ai scris sau ai citit o poezie nu-i o zi pierdută.

Florin T.Roman Din colțul meu de pagină, vă recomand azi o minune de carte, semnată de colegul nostru Florin T. Roman – ELEGII ŞI NOSTALGII. Cred că nimeni nu are dreptul să prezinte sau să judece un autor în viață, fără a citi măcar o operă a acestuia. Iată motivul pentru care am cerut domnului Florin T. Roman să-mi trimită cartea sa de poezii, dorind să descopăr, printre filele sale, măcar un motiv al hotărârii de-a nu mai lansa nicio operă în public, considerând că a fost suficient acest procedeu la celelalte patru cărți ale sale.

Cred că a avut dreptate. În locul unor întâlniri sterile, unde vin mulți care nu au habar ce se prezintă şi nu au citit măcar o filă sau o poezie din cartea ce se lansează, dânsul a preferat o ieşire cu prietenii din breasla literară (preşedintele USR – filiala

23

Arad, redactor şef de revistă locală, directorul editurii unde a apărut cartea, tehoredactori şi ilustratorul cărții). A fost o atmosferă destinsă, la un pahar de vorbă, unde au avut loc discuții aprinse, adeseori contradictorii, despre pilde din Noul Testament, despre diferența dintre poezia clasică şi cea postmodernă, despre Sartre şi comunism, despre Malraux şi condiția umană, despre Camus şi omul revoltat, despre vin şi viticultură şi, nu în ultimul rând, inevitabil, despre situația de azi a culturii române ca atare, dar şi în context internațional. Şi nu a fost deloc rău, căci în pauze, s-a mai recitat câte o poezie din carte.

Domnul Florin T. Roman ne face cunoştință cu o carte de 110 poezii, pline de savoare, care te fac să gândeşti profund, să te simți deştept şi să te bucuri de asta.

Avem de-a face cu un suflet pur, de poet adevărat, romantic, pe cât de vulnerabil, pe atât de intransigent, care în creațiile sale combină zbuciumul interior cu umorul şi ironia, toate având un impact emoțional deosebit: “Dumnezeu, neamul meu, întreaga omenire, întreaga creație, pot încăpea într-o inimă atât de mică, de ostenită şi împovărată ca a mea, ca a ta…”

(Mirări) Subiectul fiecărei poezii pare pus sub masca banală a realității, cu elementele a ceea ce ne înconjoară, numai că toate acestea sunt incluse în ecuație, cu un talent deosebit, transmit idei poetice, idei de iubire, idei patriotice, toate fiind dincolo de experiența profesională.

Cum majoritatea poeziilor poartă definiția de elegie (“Elegia asfințitului”, “Elegia crizantemei”, “Elegia efemerului”, “Elegia unei nopți fecunde”, “Elegia fluturilor”, “Elegie autumnală”, “Elegia paginii goale”, “Elegia satului ancestral”, “Elegia ploii de decembrie”, “Elegia sacrificiului creator”), cititorul este introdus în romantism, în sensuri profunde ale vieții de zi cu zi, care ne fac să înțelegem mai bine definiția searbădă a categoriei literare de elegie şi să admirăm exprimarea lirică a sentimentelor poetului, cu mijloace subtile (dulci epitete şi comparații frumoase): “Obişnuiam să merg cu mâinile la spate ca un țăran împovărat de trudă prin vise cu aluni şi suflete curate încet, ca nimeni să nu mă audă.

Păşeam cântând şoptit în prag de dimineață şi nu ştiau decât notele mele că viselor, ca la prieteni vechi de-o viață, le datoram un cer şi şapte stele.”

(Elegia viselor creditoare) Poeziile, în majoritatea lor, sunt scrise la persoana întâi, ne introduc în scene trăite in copilărie, adolescență, maturitate, ne dezvăluie gândurile şi frământările autorului şi suprapunerea lor peste propriile trăiri. Încântătoare sunt poeziile dedicate micuței Maria – un capitol final: “Magazinul cu jucării”, unde ne lasă liberi să simțim farmecul copilăriei şi inocenței vârstei, când totul în viață este fermecător: “Un pisoi şi o pisică ce erau la grupa mică se jucau cu-n şoricel mic şi trist, bietul de el!

Dar când au crescut mai mari şi-au ajuns şi ei şcolari au făcut blestemăția că şi-au mâncat jucăria.”

(Un pisoi şi o pisică) Pe bună dreptate, domnul Ioan Matiuț – editorul cărții – afirmă că: “Florin T. Roman ne propune o poezie a metaforelor şi a smereniei creştine. Nu oricine poate scrie o poezie de dragoste şi religioasă în acelaşi timp, aşa cum face autorul. În afara talentului şi inspirației, este nevoie de o raportare intimă la valorile şi preceptele creştine. (Vezi “Sfântul Apostol Andrei”, “Sfânta muceniță Filofteia”, “Cuvioasa Parascheva”). Este o poezie sinceră, autentică, prin care trece, ca un fir roşu, sentimental apartenenței la valorile şi tradițiile naționale. (Vezi “Călătorie în ancestral”, “Țara Moților”, “Sabia lui Ştefan”, “Scrisoare către Regina Maria”).

24

Autorul nu caută să-şi impresioneze cititorul adoptând un stil la modă, ci îşi asumă voit farmecul şi muzicalitatea versului clasic, pe care îl frecventează în toate volumele sale de poezie.” În final, nu pot să nu remarc fidelitatea în spirit şi în literă a autorului, care nu face poezie de dragul poeziei, ci ne transmite sentimente, gânduri şi trăiri, exprimându-se în cea mai curată şi mai corectă limbă literară românească, cu o grijă deosebită pentru forma versului şi a cuvintelor, aplecându-se permanent asupra respectării tuturor normelor gramaticale şi ortografice.

Vă îndemn să citiți versurile lui Florin T.Roman, pentru că nu au nicio uscăciune teoretică, nici intenții didactice, sunt nişte confesiuni ale unui iubitor de literatură, care dau o expresie clară concepției despre artă.

Originalitatea şi farmecul versurilor sale constau în intercalarea de sentimente şi stări emotive variate, pe care le etalează simplu şi modest.

Acest lucru se reflectă în versurile celei mai frumoase poezii de acest fel din volum: “Uneori aş vrea să fiu vânt de mai, să mă scald prin infinitele nuanțe de verde ale primăverii, sau măcar un fulg de nea ce se aşează blând pe o față de copil cuminte.

Alteori aş vrea să fiu un voievod generos care să miluie săracii şi să zidească

multe mănăstiri, mari şi frumoase, sau măcar un vultur ce stă solemn pe piscul cel mai înalt al unui munte.

Dar poate că din când în când, când îmi spun rugăciunile de seară sau când compun o poezie, sunt câte puțin din toate astea…”

(Deziderate)

Mihai Eminescu - românul absolut.

Facerea şi desfacerea unui mit de Lucian Boia Ion Ionescu - Bucovu Eminescu nu este perceput doar ca un mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățişează la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă priveşte, am revizuit, printr-o cercetare proprie, fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial), ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.

Lucian Boia Istoricul Lucian Boia, fascinat de miturile româneşti, vezi „Istorie şi mit în conştiința românească” de acelaşi autor, include în marea colecție de mituri naționale şi mitul geniului eminescian.

Această problemă nu este nouă, ea a fost teoretizată de Mihai Zamfir în cartea „Eminescu după Eminescu”, care cuprinde comunicările despre Eminescu prezentate la Colocviul de la Universitatea din Paris-Sorbona din 12-15 martie 1975.

A. Dupont, preşedintele Universității Sorbona, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieți prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie şi care atestă un destin prometeic, al umanității contemporane, chiar în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorința de a da plenitudine şi sens vieții, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.”

Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiință o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relație între eu şi lume.

Acum intervine simbolul ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul, prin încercarea de a restitui semnificațiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice. În lucrarea sa, istoricul Lucian Boia reia această temă, încearcă şi, în mare parte chiar reuşeşte, să treacă prin toate fazele mitului eminescian atât din biografia poetului, considerată ca o fază pre-mitică, până la cariera poetului şi influența operei sale în posteritate, adică etapa mitică şi post-mitică.

25

Dar nu se opreşte aici, dânsul face şi previziuni cu privire la mitul eminescian, arătând că acest mit se „destructurează” sub ochii noştri.

Cartea începe cu o constatare a lui Maiorescu, prin care criticul îl aşază pe poet imediat după Alecsandri, dar care e „…aşa de puțin format”. Sigur că Maiorescu i-a făcut această caracterizare după cele două poezii, primele, de fapt, publicate în „Convorbiri literare”: este vorba despre „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Imediat după publicarea acestor poezii intră în scenă corul „detractorilor”. Legându-se de stângăciile poetului, inerente oricărui început, pe care le reliefase şi Maiorescu, aceşti „detractori” apăruți în „Revista contimporană” (e vorba de Petre Grădişteanu şi un necunoscut sub numele de Gelianu) scot în relief multiplele incorectitudini, „greşeli grosolane de gramatică, de prozodie, de logică”. În anul 1870 canoanele erau sfinte, orice abatere de la regulă era taxată ca greşeală. Eminescu însă ieşea din tipare, el gândea altfel despre poezie.

Capitolul al doilea are ca titlu un vers din Eminescu: „...organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Acum mitul Eminescu îşi lărgeşte aria. Poezia ultimilor ani, limpede şi armonioasă, scuturată de „surplusul” obscurităților din prima fază, inteligibilitatea ei şi muzicalitatea ei au fost factori decisivi pentru consolidarea unei noi etape mitice. Poemul „Luceafărul” sau poezia „La steaua” ne stau mărturie, de asemenea poeziile din „epoca veroniană”; se deschide către un public larg un fel de romanță eminesciană, cum o numeşte Iulian Costache, care prinde la public: "Negocierea gradului maxim de accesibilitate: romanța eminesciană.”

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi, Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu.

Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viața scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta christică, nebunia, adică pierderea facultăților primordiale ale creatorului, imaginea angelică a portretului său fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul – vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia - apoi lipsa de succes din timpul vieții şi, nu în ultimul rând, o iubire extraordinară, neîmplinită cu Veronica Micle.

Nebunia lui Eminescu a alimentat cronica senzațională a vremii, apoi apariția primului său volum de versuri. Caragiale zicea, neînțelegând poezia lui, că: ”… dacă Eminescu n-ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur”. Acum apare şi Macedonski cu epigrama lui prin care îşi semnează condamnarea la moartea literară; impactul epigramei a fost atât de puternic încât nici astăzi, după atâta timp, nu este iertat.

Maiorescu publică, după moartea poetului, studiul „Eminescu şi poeziile lui”, o mare contribuție care este receptată de publicul larg. Eminescu începe să fie acceptat de toată lumea. Apoi Gherea, sub titlul „Eminescu” în „Contemporanul” îşi arogă un Eminescu al proletariatului prin cuvântul proletarului din „Împărat şi proletar” şi „Viața”. „Mare poet - zicea el - imens poet, dar, din păcate pesimist…” S-a răspândit vestea unui trai rău, sărăcia la el „a fost o nenorocită realitate,” zice Caragiale. Acum Eminescu trece în fața lui Alecsandri, punându-l în umbră pe poetul care fusese adulat în epocă. În capitolul al treilea „Admiratori, critici, contestatari” autorul arată că după moartea lui Eminescu se consolidează mitul geniului, trecându-se la faza post mitică. Acum se înmulțesc edițiile: ediția Maiorescu, în 1883, multiplicată ani la rând, apoi ediția Morțun, edițiile Xenopol, edițiile din „Biblioteca pentru toți”, apar monografii consacrate poetului de către Nicolae Petraşcu (Mihai Eminescu - Studiu Critic). Mihai Eminescu pătrunde în manualele şcolare de gimnaziu şi liceu, i se comentează poeziile, elogiindu-le ritmul, rima, simplitatea, Eminescu e prezent şi în şcolile din Transilvania, având „ o mulțime neobişnuită de cititori” apare „Curentul Eminescu” al lui Vlahuță, văzând în imitatorii poetului o poză melancolică şi pesimistă în care se complac. Se tipăresc scrierile în proză. Se ridică noi critici precum Xenopol, Iorga, Aron Densuşianu, Alexandru Grama, canonicul de la Blaj care îl condamnă pe Eminescu pentru faptul că strică tineretul cu versurile lui. Erotismul lui Eminescu este „vulgar”, „carnal şi sălbatic”, „trivial şi obscen”, el vede în Eminescu un imitator din literatura germană, cu greşeli de limbă şi cu o versificație defectuoasă. Pentru România e un mare pericol acest Eminescu, zice el. Un Anghel Demetrescu îl acceptă „pe jumătate”, dar îl critică sever, fără noimă. Furios, Călinescu chiar îl face cretin pe acest Demetrescu.

Odată cu depunerea manuscriselor poetului la Academia Română de Maiorescu, mitologia poetului ia amploare. În capitolul „Un nou Eminescu” istoricul Lucian Boia arată că Iorga este primul care descoperă un nou poet, un Eminescu diferit… opus primului Eminescu”. Prima constatare: o enormă discrepanță între opera publicată şi cea din manuscrise. Acum apar operele lui mitologice din istoria noastră națională, Horea, Avram Iancu, Andrei Mureşanu, Dacia, Ardealul etc., acum iese la iveală românismul, patriotismul şi naționalismul lui. Apar „Scrierile politice şi literare” făcând mare vâlvă printre literați şi politicieni. Eminescu devine susținătorul „Semănătorismului” care a ocupat timp de un deceniu o bună parte din scena literară şi culturală.

Dar acum Eminescu este confiscat de extremişti. Aurel C. Popovici este sedus de „reacționarismul” poetului, vede în el un profet, un deschizător de drumuri în „politologie”. Acum se descoperă un Eminescu antisemit, cu o mare ură față de evrei şi de greci. Dar el n-a avut antipatie xenofobă față de aceștia, el a văzut în ei o pătură superpusă care trăieşte din munca țăranului. Atât evreii, cât şi grecii trăiau pe spinarea omului care munceşte fizic, ocupându-se cu comerțul sau cu alte meserii nelucrative. A. C. Cuza se consideră un discipol al poetului în materie de antisemitism. Tot el scoate „Operele complete” ale poetului. Dar G. Ibrăileanu nu era de acord cu toate poeziile postume. Dragomirescu scria că „Eminescu este cu adevărat numai în poezia lui, şi anume, în poezia lirică.” În cartea „Postumele lui Eminescu” ajunge la concluzia că nu toate postumele sunt publicabile. Acum liberalii şi democrații, adepți ai progresului fac o mare disociere între Eminescu - marele poet şi Eminescu – gazetarul reacționar.

Cu capitolul al cincelea încep „Fanteziile şi plăsmuirile” cu care istoricul îşi construieşte un alt capitol. Acum Eminescu începe să fie al tuturor. Unii îl denigrează, alții îl ridică în slăvi. „Luceafărul” devine un câmp de bătaie. Un oarecare Ordeanu arată că Luceafărul e România, Cătălina e poporul român, Iar Cătălin, alții, străinii, care seduc România. Octav Minar aduce noutăți despre viața poetului şi viața Veronicăi Micle amplificând mitul poetului. Dar colportează şi „scrisori” plăsmuite de el în numele poetului. El e primul care a descris cu lux de amănunte dragostea dntre Eminescu şi Veronica Micle, reabilitând-o în fața denigratorilor.

Capitolul al şaselea începe cu „Tentative biografice şi controverse ideologice” despre poet. Profesorul Boia enumeră biografiile scrise despre poet în această perioadă. Două cărți apar mai importante: „Mihail Eminescu. Viața şi opera sa.” de

26

Nicolae Zaharia şi „Mihai Eminescu” de Gala Galaction. A.C. Cuza, vajnicul naționalist, scoate şi el o lucrare masivă cu titlul „Mihai Eminescu, ca reprezentant al romantismului” împărțită în două volume: „Teoria romantismului” şi „Viața şi opera lui Eminescu.” În acestă carte autorul amestecă de toate, se răfuieşte cu evreii, îl rupe pe poet de Junimea, văzând în el un romantic naționalist. Urmează apoi Lovinescu cu „Istoria civilizației române moderne”. „ Pe cât talentul lui poetic, zice Lovinescu, a lărgit orizonturile creațiunii artistice, pe atât concepțiile lui sociologice, înguste şi fanatice s-au încercat, inutil, să stăvilească mersul revoluționar al civilizației române”.

Capitolul al şaptelea „Deceniul Eminescu” ține aproape până în 1944, dar şi după, fiind un salt, considerabil în mitologia eminesciană. Acum, Eminescu intră în absolut ca spirit românesc dintotdeauna. Acum, naționalismul este în floare, prin mişcarea legionară. O serie întreagă de ideologi radicali ca Alexandru-Vaida Voievod, A. C. Cuza, Octavian Goga la început, Nichifor Crainic se lipesc de ideologia lui şi o sanctifică. România Mare n-a diminuat tensiunea naționalismului, dimpotrivă, a sporit-o.

Acum se face apel la daci şi la romani (apar „Dacia preistorică”, „Getica”, Blaga, cu „Zalmoxe” etc.) Acest tip de naționalism îşi află figura simbolică în Mihai Eminescu.

Punctul culminant a fost când legionarii îl pun pe Eminescu lângă Corneliu Zelea-Codreanu, făcându-l profet şi martir. În timp circulau triadele Horea - Eminescu, Căpitanul sau Zamolxe şi Ştefan cel Mare, Eminescu - Căpitanul; Mircea Eliade de la Lisabona vorbea într-o revistă despre un Eminescu pur românesc: „Eminescu poetul rasei române”. Eminescu devine la Manoilescu şi economist, Petre Țuțea îl numeşte: „românul absolut”, „Luceafărul” lui Eminescu este pus lângă „Miorița” şi „Meşterul Manole” ca simboluri eterne ale poporului român. În sfârşit apare „Deceniul Călinescu” (al optulea capitol) cu a lui „Viața lui Eminescu”. Noi intelectuali din generația tânără se apleacă mai mult asupra operei eminesciene, precum Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Octav Şuluțiu. Acum apare „eminescologia” cu eminescologi de tot felul. Eminescu se studiază în universități, se formează o catedră „Eminescu”, opera lui e analizată în detaliu. ”Viața lui Eminescu” este prima operă majoră necontestată, realizată excepțional. Deşi i se pot imputa multe, rămâne până astăzi ca biografia neîntrecută a poetului. Poetul apare ca personaj literar în „Mite" şi „Bălăuca” de Lovinescu sau în „Romanul lui Eminescu” de Cezar Petrescu. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de Călinescu, Eminescu apare ca „poet național”.

Cu capitolul nouă, intrăm în comunismul antinațional de la „Doina” la „Împărat şi proletar”. După 1945, e greu să mai găseşti o carte de poezii de Eminescu. Pentru un timp a intrat într-un con de umbră. Acum se rescrie o istorie a literaturii române avându-i în frunte pe Alexandru Sahia, Dumitru Theodor Neculuță, pe A. Toma. Dispar Octavian Goga, Rebreanu, Blaga, Arghezi. Poezia „Doina” este interzisă, faimosul Vitner dă tonul noilor interpretări proletcultiste în literatură.

De-abia în 1948 poetul revine în atenția autorităților, dându-i-se titlul post-mortem de membru al Academiei Române. În 1950 se sărbătoresc 100 de ani de la naşterea poetului, apar volume de poezii prefațate de A. Toma sau M. Beniuc. Poetul este sărbătorit de muncitori cu Gheorghe Gheorghiu-Dej în frunte şi cu principalii lideri ai partidului. Dan Deşliu îi ridică osanale poetului în poezia „Sfărâmat-am orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, I. Vitner cuvântează, legând soarta fericită a artiştilor de azi de soarta crudă lui Eminescu. Este sărbătorit şi la Ateneu, unde participă Petru Groza, Ana Pauker, Chişinevschi, unde Sadoveanu ține un discurs, „banal, ca întotdeauna”. În exil, anticomuniştii îl sărbătoreau şi ei, justificându-şi rezistența față de regim, în numele spiritului național românesc; în 1948 Eliade, în Franța, pune bazele Asociației culturale “Mihai Eminescu”, se editează revista „Luceafărul”, la Frankfurt se pun bazele Bibliotecii Române, unde se editează poeziile lui Eminescu.

Eliade îl elogiază pe poet spunând: ”Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea (…) Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu…” În exil la Lisabona, Carol al Doilea organizează şi el cu „duduia” sărbătorirea lui Eminescu. Legionarul Papanace publică la Roma o conferință sub titlul „Eminescu, un mare precursor al legionarismului”. În țară Eminescu este trunchiat şi cenzurat, de asemenea şi critica literară care nu convenea partidului.

După comunismul internaționalist urmează „Comunismul naționalist” al lui Ceauşescu, cu care istoricul Lucian Boia îşi începe al zecelea capitol. Acum, interpretările eminesciene intră într-o nouă fază. Reeditările eminesciene sunt nenumărate, dar trunchiate, se publică criticii interbelici precum Ibrăileanu, Lovinescu, Caracostea, G.Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu etc. Eminescu este elogiat. Nimeni nu mai e ca Eminescu, iar Eminescu suntem noi. „Şi pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus - Eminescu.” - zice Marin Sorescu.

Noi critici literari, precum Negoițescu, Noica, Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, George Munteanu, augustin Z .N. Pop, D. Vatamaniuc, Perpessicius îşi aduc noi contribuții la opera eminesciană. Apariția Ediției Complete a operelor lui Eminescu întregeşte mitul Eminescu. „După comunism - zice autorul în capitolul al unsprezecelea - Eminescu se află între apoteoză şi respingere. Odată cu ieşirea din comunism, Eminescu este întors pe toate fețele. Se desfac frâiele din imperativele ideologice. Susținătorii lui Eminescu merg cu argumentațiile „spre infinit”, Petre Țuțea îl defineşte ca „sumă lirică de voievozi”, ridicându-l la rangul de „român absolut”, basarabenii îl iau ca steag alături de Ştefan cel Mare, ca întregitor al românilor şi ca profet: „Eminescu să ne judece” - zice Grigore Vieru, sociologul Ilie Bădescu îi consacră un volum de sociologie, reactualizând gândirea lui sociopolitică.

După anii ’90, mitul Eminescian se rupe. În 1998 se declanşază marea ofensivă anti-Eminescu. „Dilema” din 27 februarie 1998 anunță un Eminescu deasupra imaginii bancnotei de 1000 de lei. Inițiativa a fost a lui Cezar Paul-Bădescu, el având şi un argument: „Când, în timpul liceului, m-am dus pentru prima oară acasă la o profesoară de română (…) doamna mi-a spus, în cadrul intim al sufrageriei, taina întregii literaturi, aşa cum meşterul îi împărtăşeşte ucenicului preferat secretele meseriei. „Să ții minte asta cât vei trăi (…), Eminescu e deasupra tuturor, e indiscutabil şi absolut, apoi vin, la egalitate, pe primul loc alfa şi cei trei mari beta.” Cum eu am rămas nedumerit (Cezar Paul) mi-a explicat ea termenii ecuației, adică: Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia”. „Poezia lui Eminescu nu mă încântă - zice el - de fapt, ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară - era, deci, lipsită de substanță”.

27

La rândul lui, poetul însuşi era „ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart". Textele adunate în „Dilema” exprimă opinii diverse, relativizându-l pe poet, toate afectând mitul Eminescu. „Nu am nicio afinitate spune unul dintre cei mai vehemenți „contestatari”, îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet de secol al XIX-lea, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi (…) cam primitive.” Leonida Lari îi numeşte pe aceştia „drept nulități şi trădători”. Nicolae Manolescu în „Eminescu pro şi contra” arată că şcoala şi idolatria din regimul comunist „au făcut din Eminescu un mit intangibil” aşezându-l mai presus de critică. „E cazul - zice el- să vedem dacă mai e citit, şi dacă nu mai e, din ce motive.” Un răspuns îl dă Marius Chivu. El spune „…elevii fug când aud de Eminescu”, „este nu ignorat, ci urât de elevi”.

Timpurile s-au schimbat. Altădată adolescenții erau fanii liricii eminesciene. Acum tocmai aceasta li se pare desuetă şi siropoasă.

Dan Alexe îl aşază pe Eminescu într-un grup de „bieți versificatori romantici”, „personaje jalnice”, „de necitit”. De ce acest dispreț? Se caută cauzele. Ion Stanomir îi defineşte „reacționarismul”, raportat la soarta țărănimii. Ruxandra Cesereanu scoate în evidență „agresivitatea” articolelor politice. Problema se complică, sar entuziaştii şi apărătorii poetului. Între cei doi critici avizați ai timpului, Manolescu şi Eugen Simion, se produce o fractură în interpretările eminesciene.

Conservatorul Eugen Simion îi acordă mai multe şanse poetului, publicându-i în facsimil toate manuscrisele, Manolescu pledează pentru „despărțirea” de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective. Capitolul despre Eminescu din Istoria lui Literară este destul de sever. Pentru cei mai mulți, Eminescu rămâne cel mai mare poet şi publicist, atingând toate domeniile imaginabile, văzându-l specialist în fizică, medicină, sociologie…

Ziua de 15 ianuarie a devenit prin lege Ziua Culturii Române, unde se spun cuvântări fără acoperire.. În capitolul „Complotul” istoricul Lucian Boia combate ultima teorie a complotului urzit de spionajul austro-ungar asupra poetului. În niciun caz Eminescu nu a fost omorât de aşa-zişii spioni, ci a murit de o boală care bântuia în acele timpuri.

Diagnosticul lui nu a fost sifilisul, ci o prăbuşire psihică de tip maniaco-depresiv, tratat prost cu mercur şi cu alte metode empirice.

Importantă a fost şi „O componentă mitologică a amintirilor”, care a făcut ca viața şi personalitatea poetului să fie scoasă la iveală de prieteni sau de istoricii literari, exagerându-i anumite laturi. În capitolul „Cum nu este cunoscut Eminescu în lume”, autorul combate aşa-zisa universalitate a creației eminesciene.

Eminescu nu poate fi tradus în alte limbi. El este Eminescu numai în limba română. Degeaba a fost tradus şi răstradus, rezultatul a fost nul. Eminescu nu a fost receptat cum trebuie de străini. Într-un Dicționar de autori de Laffont şi Bompiani, Eminescu are numai 62 de rânduri, față de Preseren cu 72 de rânduri sau Petofi cu 126 de rânduri. În concluzie, ne spune istoricul Lucian Boia, mitul Eminescu începe a se disloca. Doar viitorul va hotărî soarta lui.

Mi-am permis să fac şi un rezumat al cărții pentru ca cititorul care nu are acces la carte să treacă prin toate aspectele mitului eminescian şi să disece cu mintea lui ce a însemnat Eminescu pentru cultura noastră. Şi acum câteva păreri despre carte. Lucian Boia este profesor la Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franța. În cartea “Eminescu – românul absolut” el nu s-a aventurat în hățişul criticii literare despre poet. A făcut doar un inventar al creşterii şi descreşterii mitului geniului Eminescu, realizând un tablou destul de reuşit al mitologiei eminesciene. Dar a relativizat şi unele concepte despre poet, care fuseseră prinse în cuie de critică. Mari opere de critică literară care se fixaseră ca eterne despre poet, se zdruncină şi sunt puse în discuție. Este foarte adevărat că nu toți cititorii vor fi de părerea lui, mitul Eminescu va mai dura mult. Dilematicii care l-au supus unor critici cam anoste sunt puțini şi lipsiți de consistență. Marea masă a cititorilor îl adulează şi-l respectă ca pe un mare poet şi un Zeu al românității. În interviul pe care l-a dat la TVR, Lucian Boia a mărturisit că a fost îndrăgostit de Eminescu din copilărie şi mai ştie şi acum, pe de rost, cea mai mare parte a versurilor lui. El a considerat ca o datorie a sa față de poet, când a scris această carte, chiar dacă nu face parte din specificul profesiunii sale de istoric.

Poezie Negru pe Alb Ioan Grigoraș

acolo unde platoșa nu poate săruta cămașa de zale atârnată de amurg nici nu mai ghicesc în palmă liniile se frâng în atâtea noduri că nici acarii nu pot să le mai descifreze uneori înmoi degetul în zațul cafelei negru ca abisul care transformă stropii de rouă în coșmaruri despuiate și desenez pe omoplații fiecărui vis forma sânilor tăi încălțați în sandale romane

alea jacta est mă tem de noapte de mormintele fără cruci ascunse în fiecare ungher al pieptului

28

ca soldații lui Pilat când au răstignit cuvântul

Liliana Trif

adorm cu ei în brațe și mă zbat îi frământ de parc-ar fi aluatul bing-bang-ului primordial și mă tem mi-e teamă de cuvinte de noapte de moarte de mormintele fără cruci care răsar după fiecare virgulă

A mai plecat un înger A mai plecat un înger să caute în lume O veste despre vina iubirii şi-a găsit Durerea nesfârşită a oamenilor singuri, Disprețul, nepăsarea şi mult prea obosit

la rădăcina fiecărui punct și vreau să strig cât mă ține albia valsului vienez mi-e teamă

A renunțat să spere că undeva, departe, În miile de umbre ce merg spre nicăieri, Se află măcar una ce poate să inunde Cu linişte deplină bizarii pasageri.

o carte de tarot bârfea la o țigară că cine iubește mult se teme să piardă

A mai plecat un înger să caute dreptatea În cărțile închise, dar totul în zadar, Când praful sancțiunii pecetluieşte gândul Poveștile-s citite din ce în ce mai rar.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

Şi nimeni nu mai crede de-acum în bunătate, S-a risipit fărâma de adevăr demult Şi albul din colinde refuză să se-aştearnă Peste orgoliul care ne-a devenit un cult.

Gardă la regina de alb - Din tot noianul de povești pictate Pe buza ars-a timpului târziu, Iubirile rămân alambicate, Doar dragostea mă-mbracă-n argintiu.

A mai plecat un înger, el, ultimul, iar cerul I-a-ncredințat lumina sub aripile-i mari S-o cearnă peste toate oprobriile lumii, Să ierte, să ne spună, că noi destinatari

Azi mut din nou, dar cu regina albă (Nu stă cu-ntreaga lume la taifas Nici nu compune versuri la o halbă Ca dama neagră care s-a retras)

I-am fost întotdeauna iubirii absolute Oricât am renegat-o, mereu purtăm în noi, Suflarea unui înger ce n-a-ncetat să spere Că vom găsi, spre ceruri, cărarea înapoi.

Și pot să zbor fără să fac rocadă, Să stau în șah nu pot, chiar dac-aș vrea, Te văd zâmbind... m-ai prins demult în nadă, Mă înalț pe cer știind că ești a mea.

Elena Mirca

- Pioni sunt mulți pe scena lumii vastă, Iubirile-s mimate tot mai des, Nebuni s-au aliat jucând canastă, Nimic nu e lipsit de interes.

Doar între noi n-a bâjbâit orgoliu’, Ce alianțe m-ar putea curta, Când damele de ieri îmbracă doliu Şi regele în şah nu va mai sta?

dimineața în buzunarele bolnavului am rămas în stația care miroase a vodcă precum fluturele amorțit în pânza unui coșmar din noapte troleibuzele grăbesc spre "telecentru"

Înveşmântați în alb păşim pe-aleea Care desparte pacea de război, Regina, uneori, sau doar femeia Ce-ntoarce cursul vremii înapoi.

29

mi se-ngroapă dimineața în buzunarele bolnavului care îmi promite că-mi va dărui aripile măcar două stații leg promisiunea cum leagă alcoolicul cuvintele de pe un pod pe altul între funiile metalice șoaptele îngerilor de sub pălăria clădirii unde ne-am băut sufletele

Matematica inversată a Morții Uneori, toate morțile mele sunt ca nişte schelete de cai, muşcă din pietre cu osul alb.

Păşesc printre ele şi-mi scald tălpile în cerul Tău.

Alteori, toate morțile mele sunt ca o turmă de licurici, tropotul lor aprinde întunericul cu lămpi de buzunar.

Tu eşti Luna, eu sunt Cercul.

departe de suferință primăvara pe-o gură de om.

aștept o picătură de ulei lunecă pe șold îmi port înfrângerile pe-un câmp de maci tăcerile dor, întind mireasma dintr-o tindă în alta singurătatea își întinse pânzele, sting lămpile... doar eu și apa, brațul tău imaginar pe greutatea sânilor templul îmi deveni ca bojdeuca întunecată din valea-popii salcâmii... strivirea siberiilor între seceta ochilor după aur liniște... atâta liniște că mă sufoc aștept ca nufărul deschis sub buzele calde beția profunzimii dimineața evei în lumina de la căpătâi iubite deschide-mi temerile între două palme răstignite.

Nu mai pune pământ peste toate morțile mele, nu îngropa Infinitul, nu mai pune pământ...

Apoi am luat-o de la Început.

Tu eşti Cercul, eu sunt Luna. Încă respir...

Maria Niculescu

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Sonnet 1 De ce faci rău mințindu-mă că bine Tu vrei să faci prin ceea ce îmi dărui, Când, dimpotrivă, cu-aşa dar tu nărui Iubirea sfântă ce-nflori în mine?

Cum ar fi...

Cum ar fi, ca într-o zi, în locul tău, să moară umbra mea, în locul tău, să moară umbra mâinilor mele, în locul tău, să moară umbra degetelor mele, în locul tău, să moară umbra buzelor mele, în locul tău...

De ce te-nverşunezi, ci spune-mi, cărui Fals inventat motiv răspunzi şi cine Putea-va, decât eu, să se încline Acelui rău asupra cărui stărui?

Cum ar fi, ca într-o zi, în locul meu, să moară umbra ta, în locul meu, să moară umbra atingerii tale, în locul meu, să moară umbra zâmbetului tău, în locul meu, să moară umbra sărutului tău, în locul meu...

Păcatul tău cu-atât mai mare este, N-ai vrea să ştii iubirea ta cât doare, Nici neputința-mi darul să-ți conteste, Oh, cât aş vrea să fiu nesimțitoare!

Să uit, să nu mai sufăr, să trec peste Darul cel rău, ori nu mă crezi în stare?

Ar mai exista „te iubesc”?

30

Sonnet 2

Mama

Dorinți cuminți se-ndreaptă înspre tine, Se-adaugă în somnu-ți alb de vise Cu pajişti verzi, lagune, zări promise, Cu lacuri mângâiate de-opaline,

mama este cântecul de dor care sfâșie văzduhul sufletului din depărtate zări sfidând legile timpului

Celestiale raze; el, Ulise, ’Ți-apare veşmântat în straie fine Îl însoțesc, prin valuri moi, ondine, Ce-mpart, la muritori, albe narcise.

mama este rădăcina spre identitatea care îndepărtează linia orizontului din lumina ochilor sfidând legile cunoașterii

Sunt pentru tine, scumpă şi-adorată; Din țări de el, de tine-nchipuite, Podoabă minunată, delicată

mama este lumina spre poarta iubirii care spală cu iertare gestul bolnav al fiului rătăcitor sfidând legile reverberației

Îți dărui-va‚ ’ți fi-va împlinită Dorința de-aşteptare-nflăcărată, O, tu, Calypso, cât vei fi iubită!!!

mama este trecutul etern al vremii care urzește viitorul omenirii din dragoste și chin sfidând legile Apocalipsei

Mirela Grigore

mama este drumul spre casă pe care îl străbați cu gândul din depărtări sfidând legile dorului

Poeme HAIKU

mama e trecutul care înnoadă viitorul de prezent sfidând iarna vieții...

Tematica - flori de gheață prin flori de gheață raza lunii se-ascunde în șapca veche * iar flori de gheață jaluzele noi la geam în casa mamei * tabloul tatei o lacrimă picură pe flori de gheață * doar flori de gheață în privirile mamei raze de soare * iar flori de gheață am aflat acum de ce suspina mama * un du-te-vino și-acum flori de gheață pe geamul mamei

Andreea-Geanina Panzariu

Sunt acolo M-au căutat îngerii, Dar n-am fost acolo să-nchid ochii, Atunci când m-a căutat viața Am fost aproape de sunetul clopotului.

Pescăruşii se zbat sub zidurile tale Dar niciun zbor sângeros Nu-mi scoate marea Din tâmple.

31

Dacă-i dat naturii vrere de zăpezi sau vreme bună, Așteptăm ne ningă iară doar cu tril de clopoței Și ca-n vis de peste vreme, a ta strângere de mână Să-mi tresară iar în palmă, ca-ntr-o joacă pe alei!

Eu sunt acolo Deşi de mult nu mă mai cauți Şi mă întreb De ce Dumnezeu amestecă vieți Ce nu se pot trăi împreună?

Nu mai ninge, dar magia nu se pierde-n amintire, Chiar de-n viață multe rosturi ostoiesc clipa și anii, Ne rămâne-n taină dorul când în raiul de iubire, Ning zăpezile albastre, cărunțind pe vârf castanii!

Camelia Stan Dumitru Ichim

Un cuvânt…

Psalmul de consolatione philosophiae

Trist se-ndoaie umbra lunii, pe sub valul de ninsoare, Câte-un câine se aude cu lătrat prelung, a ger, Doar salcâmii, impasibili la natura care moare, Adăpost mai fac, vremelnic, la un porumbel stingher!

Că lumea-i o părere, s-o creadă ei, să zică...

De-a brațelor slăvire, mă-ntreb și eu: Dar dacă... ?

Te strâng și mai puternic, ca-n cuib de rândunică.

Nu-n sân ascunsă-i toată filosofia greacă?

Poate și-a pierdut perechea-n aspra iernii viscolire Iar acum, în neclintire, varsă tristul lui amar, Nu cutează decât vântul, în teribilă vuire, Ca să rupă din omături boabe de mărgăritar!

La hanul perlei negre, ei, și? Ce-i cu rădvanul Cu caii albi ca dorul și negri - coapsă murii?

Aprins-a policandru până-n tării castanul, Cum să vorbești de moarte sub bolțile pădurii?

Sub un adăpost ce pare doar grămadă de omăt, Un Azor se opintește în troiene, la lătrat, Scutură din cap și sare pe picioare, îndărăt, Ca să-și facă datoria, chiar de neaua l-a scăldat!

Ne-așteaptă-n oală vinul mai vechi ca năsălia.

Până vom fi ulcioare, gaudeamus dară!

Ce-i dincolo, nu moartea, ci doar Iubirea știe, La fel ca trandafirul când spini răsar să-l doară.

La ferestre gerul crește flori de gheață străvezie, Un copil, suflând pe sticlă, face dalbe rotocoale, Iar palat în taină urcă, din desenu-i pe hârtie, Și-nvelește surioara, peste gleznele ei goale!

Cu pielea lui de șarpe, ce bine-ți stă pantoful! „Mai mândră decât moartea!”, mă-ngână filosoful.

Psalmul albastrului de Voroneț Trist se-ndoaie umbra lunii, pe sub valul de ninsoare!

Uluită-n amorțire de zăpezi ce vin pe rând, Mâine-am să aștept poștașul, cu-n răvaș ori o scrisoare, Astfel că te rog a-mi scrie… măcar unul, un cuvânt!

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul, Că întreabă veacul, la Voroneț zugravul, Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă, Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Ning zăpezile albastre!

Ning zăpezile albastre, cărunțind pe vârf castanii, Luna palidă, rotundă, parc-ar cere îndurare, Tot așa cum legi sihastre ne-mpletesc trupul și anii, Gerul aspru iar ne-ngheață la obraji și la picioare!

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!

La fel de de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.

Poate așa Iubirea din plinul de lumină Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Pe sub gene adumbrite de o lacrimă fugară, Se amestecă reflexe de culoare, din cercei, Și mi-e clar că niciodată, de când știu întâia oară, N-a părut așa minune zâmbetul din ochii tăi!

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire, Numai când țipi cu iadul, poți fi iubind, Iubire!

32

Eu, în conjugarea verbului „a fi”

Psalm la modul gramatical al iubindului Măsură a Iubirii? Cum să-i măsori tristeții Junghierea de lumină, când perla se răzbună?

Măsură are moartea din calculul lopeții, Dar dragostea e jocul de-a Dumnezeu, pe strună

Eu nu doar sunt, Chiar am și fost – Nu doar în joacă, Ci cu rost.

Bunicul nu mai este, Dar eram în el, Celulă, zis, Ori un genom – Cuvinte plăsmuite-n om.

Doar trebuia să fie tata, Și-apoi, și fiul, Cel ce sunt, și-am fost – Și gata: Ajuns-a pân’ la mine roata.

Trecutul naște-n el prezentul Și-apoi, prin el, și forma de „va fi”; Deja eu am pornit Spre acea zi, Numită viitorul; Anume cel ce cheamă viul Din suflarea Cerului Izvorul.

Nepoatele mi-s chezășie Că eu, în spirit, Ba și-n trup, Nu voi muri, Căci curg (Odat’ cu timpul) În conjugarea verbului „a fi”.

Când inima îi cere veciei moștenirea, Când răsuflarea-i cântec din ochi de peste ape, Că Ziditorul mării îi puse-n om iubirea, Cu rai și iad alături, vecini în strop de pleoape.

Când bei din nemurire, crezi, timp că-ți mai rămâne, Ceva rămas prin cioburi spre tânga cea năroadă?

Iubirea-n toate-i astăzi, că nu se-mbracă-n mâine Secunda care-nșfacă dumnezeirea-n pradă.

Diacul, rău mă ceartă, că-n spini floresc colindul, Schimbând infinitivul, cu-alt infinit - iubindul.

Gheorghe Pârlea

Mugure de-aripă Îmi pipăi omoplatul uneori, Cu ochii ațintiți adânc în nori Şi întrebându-mă în pripă: Să fi avut cândva aripă?

Iar de-am avut-o, când a fost?...

De-mi are întrebarea rost, Înseamnă că de mult, cândva, Strămoşul meu chiar le avea… Şi înger tainic, pământesc, Îl văd, în cinul îngeresc, Zburând pe-acord de lerui-ler Între pământ şi ‘naltul cer.

Nicolae Văduva

Nu-mi este frică!...

*

Îmi pipăi omoplatul uneori, Cu ochii ațintiți adânc în nori, Făcând de întrebări risipă: De ce, doar urmă de aripă? Şi cum de noi, în timpul nostru, Pierdut-am zborului tot rostul?

Nu-mi este frică!...

Se-mprăştie țiglele, Pică.

Vântul îşi sparge furia-n mine.

Se clatină uşa, cenuşa morților se ridică Din vatră; Nu-mi este frică, vezi bine!

Ca haitele de lupi Blesteme lungi, ascuțite, Îmi intră pe sub piele, Se propagă-n dendrite Sfârâind din clonț de ciuvică; În gâtlej mi-se-nfige o lupoaică sinilită…

Nu-mi este frică!

Nouri roşii, de grindină, grei, Se adună cu capete de balaur;

*

Îmi pipăi omoplatul uneori, Cu ochii ațintiți adânc în nori Şi mult mă mir cum poți să cazi Dinspre un ieri înspre un azi Şi cum, aşa, din clipă-n clipă Rămâi cu-n mugure de-aripă. *

Acum, în iarna mea de-aici, din sat, Adăst ca bobul meu din omoplat Să aibă-o dăruită primăvară Spre-a zămisli din el o …aripioară.

33

Când sânge le pică Din beregățile tăiate peste sufletul meu, Agățat de ultimul plaur Voi stoarce toată spaima din ei…

Cât timp mă aştepți şi mă vrei Nu-mi este frică!

Nu-mi este frică!...

Cui îi pasă dacă va mai fi pomenit În amintirea comună a zidurilor pe care Şi-a agățat umbrele.

Ciudat felul de a apropia infinitul cântând obsesiv Cu tonuri joase veşnică pomenire, Bucuria se îmbracă în negru, moartea se amuză până la lacrimi, Un umor absurd filosofează în locul secundelor când nimic Nu mai are locul său şi răgazul, Inima bate asemenea paşilor, nu picură, Pompează, bubuie, vibrează şi gâfâie.

Absurdul acestui carusel are o singură concluzie Retoric neştiutor de zborul Fără aripi.

Unde s-a mai pomenit?...

Şi aspirantul şi poetul... Şi aspirantul și poetul își duc în suflet clarinetul cu care cântă, ca buhaii, pe unde-și pasc apașii caii…

Ehei, ce vremuri!... Cârciumarii aveau fetițe cu fundițe și le cântai pe sub rochițe și-n serile adânci, ploioase, le beai din gură tămâioase…

Nimic nu este repetabil Nimic nu este repetabil în jocul cotidian, În dialogul necesar descifrării unui perete Ce ne sprijină inima de care Agățăm zilele prăfuite.

Nimic nu este la fel în culoarea Cerului pe care îl parcurgem în cercuri zilnice, Neştiind cât de sus sau de jos Am învățat să ne ridicăm În dialogul necesar descifrării unei ferestre Pe care tragem perdeaua gândurilor Să nu privească nimeni la noi în suflet, Acolo unde macii se hrănesc cu lacrimi de vrăbii, Acolo unde ascundem vinurile scumpe Pentru noaptea în care descoperind Că secundele ne sunt identice Nu ne rămâne decât Să ne-mbătăm de moarte...

Nu apăruse internetul și nici pisicile porcoase și aspirantul și poetul cântau prin bâlci cu clarinetul și toate fetele focoase își risipeau spre ei buchetul de țâțe roze și zemoase… În serile adânci, de chin, când ți-aș cânta pe sâni, puțin, ai pierde-a timpului aripă și te-ai lăsa topită toată, iar noaptea, parcă rușinată, când ți-aş sorbi din ei dulceața n-ar mai aduce dimineața.

Adrian Grauenfels

Mihai Katin

O poezie pentru Gellu Naum

Oglindiri

muezinul zbura împreună cu noi şi striga în microfon: rugați-vă ! sunt în delir şi îşi ducea mâna la frunte vulturi orbi mă purtau peste case vedeam prin ochelari infernul din ceață în haremuri se dansau dezmățuri femeile de ceară se aplecau pentru desfătul bărbaților din ele picurau lacrimi de ceară străveziul lor până la suflet mă emoționa nimeni nu le prindea cu plasa de fluturi nimeni nu arunca cu pietre şi nici cuțitele nu sclipeau în umbră

Ciudate sunt oglindirile vieții, Durerea alături de râsul bolnav, spaima Lăcrimând ruşinată şi atât de apetisantă În porții de adrenalină necesară rațiunii ce se vrea flagelată.

Este acum ca niciodată, Aşa începe povestea în care Unii fac pomană copiilor şi alții Se veselesc la pomana porcului, acelaşi termen, aceeaşi scenă, Doar destinul împarte orb şi nepăsător.

Unii trăiesc de pomană, alții de pomină,

34

cernem noroiul la limita dintre suflet şi lut, cu tristețea brațelor rotunjite în îmbrățişări goale de noi.

Satisfăcuți, agonizăm într-un zâmbet, preludiu unei iubiri frânte într-un recviem.

iubita

mea şoptea: te părăsesc nu mai am nevoie de tine ar trebui să te muți cu părul tău alb într-o grădină să izgoneşti gândurile că mai ai viață şi din glasul ei începu un tzunami cădea tencuiala de pe case şi clopotele făceau ding dong în vântul toamnei noastre păsările se întorceau la cuiburi singure, fără pereche erau de cristal şi se spărgeau cu zgomot eu le adunam şi le lipeam cu gumă de mestecat

parteneri cu nepăsarea devorăm nemulțumiri. dar cine să spargă oglinda adâncului?

nimic nu va mai fi ca înainte, mi-a spus pricepi?

În umbră-mi rămâne atâta nimic Prin timp ce mai am păşesc dihotomic, În umbră-mi rămâne atâta nimic.

Fatidic un gând s-agață de pământ Când inima-şi sapă în urmă mormânt.

Câte degete ai la picioare?

Ce frumos m-ai părăsit în diez şi soprano alto ce mângâiere e curgerea cuvintelor printre degete şi năluci albe ca un pantof de nuntă curajul tău de a simula insurmontabile prăpăstii sau definiții ale verbului a dormi cu cineva sau singur deci la plural, într-o acoladă gândită mental, sigilată şi arhivată de două ori în casa cea plină cu saci şi pene cu care încercam să zbor între Scylla şi Charibda pe când eram mic şi visam

La orizont plutesc vise de-o clipă, Torță aprinsă pe neagră aripă. În trenă amintirile curg cioburi Şi toamna se stinge în miez de culori.

Cu suflet îngenunchiat de țărână Voi naşte oare din altă fântână?

Sau nimicul nimic află din mine Când alte simțiri vor curge de mâine.

Până atunci, muşc, lupoaică flămândă, Inima caldă din orice secundă Până când moartea-ncepe să tresară Şi viața-mi este licoare amară.

la ce visam? acum sunt mare şi urât vine o vreme când nu te mai uiți în oglindă e inutil, doar cerul gurii mai vorbeşte tot felul de prostii, aberații despre dragoste sau socialismul spaniol sau cine a mai murit şi cine nu Ohh, vai ce tânăr era, o floare nu alta, un mare poet..

Într-un vis de verde stau la apus de nopți sau poate la răsăritul din mine uitat cândva în crâng la o răspântie de drumuri unde doar veştejirile se adună în visul de verde din ochiul închis al fântânilor păsări câte aşteptări au murit în pădurea tristă decolorate în fumul alb din iarba strivită de tăcere îndoieli renunțări iluzii la sânul cocorilor răniți de timp copacii sunt păsări cu pieptul zdrobit ce ireal se zbat amețiți de uimirea necuprinsului îi văd îi ascult cum cântă cu capul plecat pe umărul pământului nu le-aud niciodată glasul doar vântul descifrează taina împăcării adieri de aripi îşi poartă îndemnul

apoi îmi fac un ceai albastru şi mă gândesc la tine oare câte degete ai la picioare?

Agafia Dragan

Parteneri cu nepăsarea Suntem atât de singuri, parteneri cu nepăsarea… dureros de orbi, dureros de surzi, decupăm altare uitării,

35

peste aşteptarea lor am să-mi ascund elegiile sub scoarță şi eu alintată să trec cu depărtarea într-un vis de verde

Nu mă-ncred Nu mă iau după himere care vin și nu-mi dau pace, Căci acestea zdruncină tot ce-n conștiință zace.

Nu mă iau după ispite. Văzând cai verzi pe pereți Nu-i poți călări spre munte, căci te-aruncă în scaieți. .

Nu mă iau după reclame, care multe-s mincinoase.

Cumperi ochelari de soare pentru zilele geroase Și te-ntinzi cât nu-ți ajunge plapuma la cheltuit, Iar când îți verifici cardul te-apuci singur de vorbit. .

Nu mă-ncred în vorbe goale căci m-am ars de multe ori.

Am crezut în mierea vorbei ce dădea mii de fiori Și mi-a amărât ființa, m-a făcut să mă-ndoiesc Și să cântăresc cu mintea, după care să-ndrăznesc.

Sub tremol de iluzii frânte Sunt zile în care mă îmbrac în otravă când frica de necunoscute țărmuri muşcă din inima prinsă-ntr-un mâine incert pornesc la vânătoare cu o fărâmă de adevăr topesc gândurile înflorite într-un descântec să le aud cum urcă în miez şi eu dezgolită să curg într-un sâmbure de întuneric spre acea parte din mine unde am fost pasăre albă lupoaică flămândă în ochiul necuprinsului înainte ca noaptea să-mpartă timpul cu ziua când un cuvânt de lumină desena imaginea iubirii înafară asurzitorul strigăt al tăcerii înăuntru neliniştea liniştii

Violetta Petre Hedonism M-ai dăltuit în piatră ca pe o galatee Să-ți fiu cea ideală, femeie dar şi zee; Să mă seduci sălbatic, pe-o margine de vară Când visele-mi se plimbă, nebune pe-o vioară.

Am brațe de orantă şi-ngenunchez în naos Dar ruga mea se pierde şi sângerează-n haos; M-ai întrupat în evă, dar viața ta mireană E plină de păcate şi lacrimă pe geană.

Ioana Zadic

Ai inversat legende şi-ai măsluit istorii În care, eroi suntem şi cei mai mari notorii; Nu ți-am întins eu mărul, nici nu aveam de unde Că-n stânca din siberii, sămânța nu pătrunde.

Pustietăți sihastre mi-erau şi pat şi masă În pântec galateic eu mă simțeam acasă; Acum mă-nveți plăcerea, c-ar fi supremul bine Hedonică lozincă ce plânge, azi, în mine.

Cu Domnul stau pe-o bancă la povești Cu Domnul stau pe-o bancă la povești, Ne spunem câte-n lună și în stele...

Sorbim un ceai din aburinde cești Și eu înșir doar lucruri efemere. .

Apoi icnesc cu suflet încărcat, Îmi las privirea-n jos, cu stânjeneală, El mă măsoară blând și împăcat, Cum mama a făcut-o prima oară. .

Seamă mi-am dat că efemerul timp Pe care îl petrec în astă lume Nu-l pot întoarce, am doar un răstimp Să las în urmă fapte și un nume.

Dar în versuri n-am să tac...

Strânge-mă în brațe, iarnă şi mă ninge şi mă-ngheață Într-o cupă de tăcere din cristalul cel mai pur!

M-oi topi îmbrățişată într-o nouă dimineață 'N care-or răsări magnolii violete, împrejur. Şi din mine-or să țâşnească ploi de lacrimi nevăzute (Au în ele noaptea-ntreagă-n care-am aşteptat să treci Să m-aduni de prin troiene şi din ochii blânzi de ciute); Tu, îmblânzitor de vise, mă îmbraci în haine reci.

Urlă haitele flămânde în pustiul din poeme, Corbii muşcă din cadavre - biete versuri fără glas; Nocturna chopiniană mai suspină-n cer şi geme Şi din toată pledoria un cuvânt a mai rămas.

36

atâtea ape de topaz ce s-au pierdut în zare, într-un nemărginit talaz, pe nesfârșita mare.

Unde să-l ascund de tine şi de foamea ta de sânge, Când eşti peste tot în mine, metastază fără leac? În genunchi te rog, iubite, poezia nu mi-o frânge!

Te-oi lăsa să-mi iei iubirea, dar în versuri n-am să tac...

atâtea flăcări în apus atâta clar de lună, în nopțile care s-au dus, atâta voie bună.

Ion Ionescu-Bucovu istorie

atâta dragoste și vis, ce ni se-arată- n cale, e doar căderea în abis, o clipă călătoare

peste vatra părintească au trecut numai nebuni, când voiau să ne robească, am ascuns doina-n cărbuni.

Angi Cristea

după ce treceau nebunii scoteam doina pe afară și ieșeau din veac străbunii și priveam la ei cum ară. ne lăsam cenușa roabă, pentru cât muncisem singuri puneam pruncii să ne soarbă din găvane și din linguri.

Viața la mall

mai dădeam vieții obol câte-un suflet după soartă, rămâneam pe cerul gol cu durerea noastră moartă.

prin oraș a început febra cumpărăturilor îmi lipsește luna plină râul rece aroma fânului norii risipiți ca niște ani pe străzi taxiuri claxonează galben taximetriști ne cer bani moși crăciuni se învârt grăbiți în vitrine un autobuz dă buzna pe trotuar bătrânul acela care moare cu pensia necheltuită în buzunar ar cumpăra ore viața la mall nu are miros de garofițe mereu te întrebi împingînd la cărucior oare caii vor mai paște iarbă mâine? dacă poeții scriu pe wall neputințe cu o carapace de suflet de ce își înfundă mâinile în rutina zilei? cine va rămâne ultimul să stingă lumina ce înger când din galopul zilei rămân doar secundele mutele? trage vitrina din dreptul inimii să îmi odihnesc liniștea care crește între fire de iarbă pe lista mea nu voi pune creioane pensule culori voi pune lumini brazde de pământ voi pune sori la coadă se stă ca în strană fără să respiri se plătește cu bani cash nu cu trandafiri îmi amintesc de firele de lămâiță cum striveam fragi între dinți și mă scăldam în miros de regina-nopții cu genunchii juliți ai un card pentru o noapte la stână? dacă nu dă-mi o gură de lună

când veneau, voiau a trece, peste gurile de rai, noi mâncam cina cea rece și hrăneam atâția crai. le dădeam pâinica frântă și mălaiul din hambar, dar ne-am luat cu ei la trântă, i-am gonit peste hotar…

atâtea... atâtea amintiri se sting, cu aripile frânte, atâtea viscole ne-nving, prin viață-atâtea trânte. atâtea doruri ne dobor, atâtea gânduri blânde, se duc ca apa de izvor, ca florile plăpânde. atâtea vieți se duc în van, sub fericitul soare și trece timpul în avan pe neguri călătoare.

37

ieri striveam iarba cu piciorul înotam printre cuvinte lucioase azi alerg în orașul cu o mie de guri să cumpăr cărucioare pline cu viermi de mătase cât se va mai bea poezie? cât vom mai locui într-un glob? nu se știe nu se mai știe...

Le cernem de nisipuri, cărând aluviuni, Extensia luminii zidește curcubeie, Iluzii prohibite, spălate de furtuni, Se-avântă către ceruri, plutind ca niște zmeie.

Camelia Ardelean

Prin stele cu gondola, apaticii fugari, De umbre și de scâncet ni-e plină odiseea, Cu soarta în atele, vremelnicii hoinari, Accedem nemurirea, râvnind Casiopeea...

Pe creste de-ntuneric purces-am osteniți, Dar licărul speranței ne crește-adrenalina, Cu soarele pe tâmple – urmașii de samniți, Săpând în răsărituri, percepem cornalina.

Cristina Geambașu

În pași de iarnă Adoarme universul, se scutură perdeaua, Pe cerul fără vârstă, de nori cu frunți cutate, Cu grația-i divină, domol, dansează neaua, Adusă de-anotimpul cu pletele-i buclate.

De alb

Stăpână peste ghețuri, alunecă agale, Își poartă senectutea pe umerii-i, cu fală, Ascunsă de broboade și-adusă rău de șale, Pășește „îmbufnata”, pufnind câte-o rafală.

Cu-atâta alb și liniștea se-ncarcă, miroase-a Nord ca într-un basm cărunt, e-atâta așteptare-n noi, de parcă un înger stă să cadă pe pământ.

Cu țurțuri la ferestre, ne-ntâmpină-ncruntată, Sub cearcăne de stele, șireată, stă la pândă, Îi scapără sub gene privirea-i rimelată, Când toarnă peste vise, rânjind, a ei osândă.

E-atâta alb și-atâta castitate că vin să ne adulmece jivini, închide-mă în munți ca-ntr-o cetate, fă-mă altar, la mine să te-nchini.

Pe chipu-i fantomatic se-nghesuie, livide, Secunde amorțite de crivățul macabru, În strigătul naturii, lumina se divide, Tronează peste lume-al zăpezii candelabru.

De-atâta alb, am devenit de sticlă și dacă vrei din cioburi să mă strângi, cu trupul tău mă apără de pâclă, fă-mă altar, din ochii mei să plângi.

Aproape istovită pe-a clipei noptieră, Mi-adun singurătatea din leagănu-i emfatic, Troiene de mătase ridică frontieră Spre vântul ce suspină cu aeru-i astmatic.

Înnoadă strâns cărările spre lume și încă dinainte să mă-ntrebi, către cetatea fără veac și nume lasă doar harta urmelor de cerbi.

Pitită în căsuța ostatică tăcerii, Aștept înfrigurată sublima sărbătoare, Pogoară-ncet Ajunul pe treapta gri a serii, Se naște-n taină Fiul, păstorul de mioare...

E-atâta alb în noi și frig în toate că devenim două statui dansând, mai ard pe buze urme de păcate și-un înger stă să cadă pe pământ.

Prin stele cu gondola...

Vis cu Andersen - Kay

Prin stele, cu gondola, tomnatici călători, Așternem la răscruce visări mirobolante, Trudindu-ne la vâslă, culegem dintre sori, Adesea, printre pietre, candide diamante.

Mă aşteptai cu flori de ger în geam şi țurțuri, lacrimi reci - nu le vedeam...

Mă aşteptai în troica cea nălucă

38

şi mă durea un dor ascuns de ducă, dar nu-l înțelegeam.

- Unde să pleci?... şoptea în cămin focul.

- Prin care vânturi şi prin ce nămeți îți vei găsi, întârziat, norocul? mă întrebau portrete din pereți… Și nu ştiam şi nu-mi păsa, ți-aş fi dat toată tinerețea mea în schimbul unei sărutări de gheață să sui cu tine-n troica ta cu trei cai zvelți de ceață.

o iau încet pe urmele de ren până ce am s-ajung la geamul tău.

Cuminte-am să aştept să-ți văd obrazul iluminat de strălucirea grea şi răbdător am să-ți ornez pervazul cu neaua ninsă din ființa mea. Şi dacă paşii tăi grăbiți te-or duce spre Sudul căruia i te închini, m-or face iar copii, într-o răscruce, în dreptul meu să te opreşti puțin.

Veni-vor sceptici, cu-ochii lor să vadă o întâmplare prea de necrezut, c-a luat-o razna omul de zăpadă şi a plecat cu tine către Sud.

Şi am fugit cu tine-n lumea mare, n-aveai răspuns şi n-aveam întrebare, uşoară, troica ne purta departe, nici nu ştiam dacă spre viață sau spre moarte, sau doar visam... dar nu-mi păsa cât timp țineam în palme mâna ta.

Adrian Păpăruz

Purtai cercei din licăr pur de stele, troica lăsa-n zăpadă urme grele şi zurgălăii-n coamele de cai îi auzeam doar noi, se închideau nămeții înapoi, tu ape de cristal în ochi aveai când către mine căutai cu-atâta dor... puteam să mor, puteam să mă prefac în sloi, că nu-mi păsa, regina mea.

să vorbești de singurătate e interzis ilegal imoral de singurătatea mea am urlat lup indecent insistent gol spre toate goliciunile lunatice stelare imaginare inventate renegate sub geamul tău mai ales am urlat inutil imbecil indocil dar urletul meu lavă s-a izbit mutește hoțește sufletește de tăcerile tale lungi cronice fenice amestecate legal moral tumoral atemporal

Dar basmul n-a fost scris pentru noi doi şi într-o zi vraja s-a rupt c-un scârțâit prelung, de fier şi-ai dispărut şi m-am întors cu pas durut către prezentul meu stingher de praf, noroi şi lut.

Dar poate că mi-a mai rămas un vârf de sticlă-n piept, un țanc de gheață, de pripas, ce îmi înțeapă inima, că tot te vreau, prea recea mea, şi te aştept tăcut.

Omul de zăpadă Sunt încă prizonier la Polul Nord, și, uite, fulgii nu mai pot să cadă, dar am să fug, cu iarna mea cu tot, să-ți aduc ție ultima zăpadă.

Am obosit să fiu un biet totem pentru-nghețatele păreri de rău,

39

cu liniștea unei lumi aproape neexistente

Aripile-s mereu la mine că mi-ai întins pielea pe gard n-ai niciun pic zău de rușine nu-s tânăr Doamnă totuși ard Chiar dacă-i frig și nu-s acasă scântei și fum tot o să iasă

să vorbești de singurătate… ruletă rusească

înainte îmi plăcea înapoia ta să tac până la un miliard să-ți aripez cerul cu fulgi albi să-ți pictez sânii cu eunuci cenuşă să te respir ori de câte ori ardeai toată în mine

Ana C. Ronescu

acum urc sângerând numele tău fără destinație stelele sunt mai frumoase de jos iubito fă o minune inventează ceva adu-mă înapoi nici un rai nu seamănă cu tine

Dom’șoara Taxă a-ncasat-o! (parodie după „Cântec pentru tovarășul Plan” de Dan Deșliu) Săr’na! Ce mai faci dom'șoara Taxă?

Tot frumoasă, tot frumoasă?!

Da’, parcă te-ai îngrășat un pic?

A… cred că e de la tolba voluptoasă Ce-ți cade, grațios, pe coapsă!

Nici salopeta nu-ți venea rău, zău!

Acel roșu-lălâu, de dalie Crea, uneori, iluzia C-ai fi subțirică-n talie Am auzit că verișoara Șpagă Nu vrea să se lase tunsă.

E-adevărat?

Hai, nu fi tristă, am glumit!

Ești la camera ascunsă!

Costel Zăgan La sat veșnicia moare-n fiecare zi Viitor vândut în vorbe și trecut scos la mezat albatros ieșit din ciorbe timp rănit taman la sat Trecut scos iar la mezat și prezent bucșit cu bube îngeri scoși vai la arat ulii dresând doar hulube Prezent burdușit cu bube albatros plutind în ciorbe unde este al meu nume viitor vândut în vorbe Și trecut scos la mezat viața mea moarte la sat

Epigon De ce-aş spori cu-n mugur pădurea-n primăvară, când scrisă-i toată frunza - mereu, întâia oară țesută-n spată deasă pe-albume de smarald, hrănind cu ochi de rouă setoșii ochi, ce ard nervuri de veșnic verde?

Dar algelor din prund, la ce folos lumina sticlind a verde crud, când vîlced val le spală nisipul ce se-afundă în smârcuri ca de smoală, visând piatră rotundă? În plop, destulă-i frunza iar trunchiul, mult prea drept, fac inutil cuvântul care-mi zvâcnește-n piept.

Un vis prin vis se pierde.

Cuvintele îmi ard în gură Nu-s tânăr Doamnă totuși ard chiar dacă-i frig și nu-s acasă că mi-ai întins pielea pe gard să vezi ce naiba o să iasă Chiar dacă-i frig și nu-s acasă aripile-s mereu la mine dar ție Doamnă nu-ți mai pasă când pe obraji îmi curg rubine

40

Maria-Ileana Tănase

iubire ninsă e iarnă și ninge’a iubire a norilor tăcută privire pe sufletul tău se lasă când Luna își reclădește casă noaptea își cerne mătasea de aur și lumină totul lucește în alb – sfântă - mirifică – grădină e ger e frig cu flori de iubire ninge stele de nea se preling rând pe rând… iarna lin plânge.

În altă viață Demult destinul nu face favoare, ca pe răzor să crească-o floare, tot mai grăbit, timpul se destramă şi viața devine simplă panoramă.

Scriu, este tot ce pot să mai fac, mângâi cuvântul să nu fie opac, doare să te ştiu trist, însingurat, iar tăcerea s-a apucat de oftat.

Augustin Jianu

Pe strada speranței s-a-noptat, cuvântul se sufocă, îl ții ferecat în gânduri ți-am rămas parapet o ştii demult, dar acum îți repet.

Reflecțiile mele sigur vor fi afect, chiar dacă-n spațiu nu au efect şi din această lume fără poartă, în altă viață vom avea o soartă.

Nelinişte amânată E vreme de bilanțuri anonime, Prezentul mi se pare aberant, Când n-am nici timp să mă împac cu mine, S-aleg esențialul din neant.

Stelu Pop

Mai cumpănesc trăirea în balanță, Și-ncerc un dialog subliminal, Când totul pare fără de speranță Aș inventa discursul radical.

Un adevăr dușman cu împăcarea, Renaște mărul biblic duplicat, Și cât aș vrea să pot avea răbdarea, De-a renunța la ce-am de demonstrat.

prima ninsoare

O inimă ce bate-n agonie, De vultur muribund planând apter, Mi-aduce-aminte de zădărnicie, Și de nimicul clipei efemer.

poate fulgul de nea ce-mi cade printre gene e strop din roua toamnei pierdut în dalbele troiene poate fulgul de nea ce-mi picură din suflet se rostogolește-n palma mea râzând să fie timpul ce se pierde-n vreme să fie visul care se prelinge-n gând... ninge peste sufletul meu ninge cu flori de iubire e-atâta liniște încât aud sărutul fulgilor de nea pe ochii mari de copil neștiutor pe buzele-mi arzânde de plăcere pe sufletul ce rătăcește în marea de tăcere ninge ninge cu flori de iubire...

Îmi mai rămâne doar însingurarea, Și-o ultimă privire din înalt, A ochiului sticlos deprins cu zarea, Un martor mut în ultimul asalt.

41

şi ți-aş fi cântat cel mai frumos cântec, dar duc crucea deznădejdii până la revedere.

Elena Vornicescu

Dorina Pop

Se întorc colindătorii Cer senin, cu mii de stele, rogu-te, una din ele, să îmi dai, pe cea mai dalbă, c-am plecat, din sat, în grabă şi acolo am uitat steaua mea de colindat.

Vreau cu ea să cânt colindă până la bunica-n tindă.

Să m-aşez la gura vetrei, cum odată Nică-a Petrei, tuturora să le spun despre bunul Moş Crăciun, cum a stat înzăpezit de Siberii gârbovit, scuturând omătul greu, paşii-i poartă Dumnezeu înspre noi, soră şi frate...

Vine Moşul, pe-nserate!

Un fulg și-ncă-un fulg pe trotuar Un fulg și-ncă-un fulg pe trotuar Zăpada se adună grămadă Și existența-i până-n februar Se așterne liniștită-n stradă.

E vremea albului din statuar Mutat azi în omul de zăpadă, Un fulg și-ncă-un fulg pe trotuar Zăpada se adună grămadă.

Integrată-n recele sanctuar Aș face totuși o acoladă: N-aș vrea să rup fila din calendar Când neaua a ieșit la paradă, Un fulg și-ncă-un fulg pe trotuar.

Lilioara Macovei Cu „nasul” în virtual

Viitoarea reîntâlnire

Cu „nasul” în virtual Am uitat că mai exist.

Pare-a fi ceva banal, Dar eu sunt aventurist.

n-am clipă de altă poveste, gândurile mă fură, mă duc şi mă-neacă în uimiri şi-acum... anotimp cu nostalgii serbai bucuria vieții ei acum... îmbrățişez amintirea şi ziua şi noaptea mă zbat între cifre, zile, analogii, nevrând să înțeleg aproape nimic, răscolesc patimi, stârnind furtuni sufleteşti prin cuvinte murmurânde, te-aş fi strâns la piept azi, dar cred că uzi florile acolo, pe poteci verzi, în liniştea paradisiacă azi, ți-aş fi spus de o mie de ori te iubesc

Zilnic am un ritual: Stau pe facebook! Sunt fixist?

Cu „nasul” în virtual Am uitat că mai exist.

Mama-mi ține-un „ritual” Și mai dă un acatist...

Eu mă mut eventual Pe twitter, rapid și trist.

Cu „nasul” în virtual...

Academia inocenței Șoaptele pietrei s-au pierdut în destinul care s-a încurcat într-un fir de praf, când viața a cerșit o ultimă plimbare.

42

La cumpăna zâmbetelor, lumina împrumută respirația stâncii, apoi va clădi realitatea pe-un petic de frunză.

Ninge, ninge fluent şi insistent linişte, linişte, iată vin pe a vieții cărare Anul cel Nou şi Vasile cel Mare.

Argintul se cerne peste câmpuri, pe ape, pe case, pe codrii, pe zboruri de corbi şi pe nedumerirea mea, peste garduri se-aştern capiteluri de nea.

Ninge, ninge subtil şi versatil cu fulgi şi cu şoapte de noapte, păşeşte genetic Botezătorul pe stele, pe nori cenuşii şi pe visele mele.

Câtă linişte… Pare că lacrima gheții a-nghițit soarele cu tot cu cerul. Şi ninge, ninge curat şi aristocrat fulgii blânzi şi pufoşi dansează pe aripi de vânt rece în ritmuri de Vivaldi gerul Bobotezei îmi îngheață cuvintele în aer când invoc primăvara din prag la capătul dinspre februarie Trei Ierarhi se-ntâlnesc în poetul din mine cu versuri încă nescrise.

Fluturi de gheață fredonează armonii ancestrale în zbor, lupii le răspund pe mai multe voci, în cor. Şi ninge, ninge fragil şi sublim ca-ntr-o poveste de Frații Grimm şi pe străzile tainice ale stărilor mele de spirit.

Te-aş îmbrățişa, dragă iarnă, până la dezintegrare, până la umilă mirare, dar mi-e milă de castitatea ta efemeră, de fragilitatea ta austeră.

Toarce viforul nori cenuşii peste dealuri ca pe-un caier miliarde de aripi infinitezimale se împletesc mistic în aer.

Ninge, ninge cast şi vetust, ca-ntr-un roman al lui Proust, ninge cu fulgi şi cuvinte, se-aşază ultima ediție a iernii peste lume, cuminte.

Iată, urme de paşi prin omăt şi prin frământările-mi târzii.

Ninge, ninge genial de banal.

O sanie trasă de-un cal, plină de amintirile verii, trece discret peste discul palid al lunii, natura întreagă pluteşte în alb maiestuos, iar eu visez la gura sobei că beau o cană de vin fiert cu Eminescu, de ziua lui. Şi ninge, ninge profund şi fecund, ninge armonios şi duios peste nepăsarea omului de zăpadă şi peste rănile omului din carne şi os.

Ninge, ninge dureros de frumos…

Din aventura albului, clipa extrage emoțiile ascunse printre petalele vântului și împachetează mucegaiul și restul din minciună. În joaca negației cu verbul a fi supraviețuirea, balansându-se pe o creangă de măslin, se reîncarnează sub pasul ploii.

Florian Ruse

Haiku Vântul pe peron Tren întârziat haltă-n straie de brumar – vântul pe peron Pe lac Fluture-agitat salcia pescuiește.

Ce de stele-n lac!

Ultim fulg Ram îngreunat – ultimul fulg doare mut deodată: crac!

De sărbători Singurătate sărbători fericite, să n-ai cui zice...

Florin T. Roman

Anotimp muribund

Ninsoare în luna lui Gerar

Iarna asta-i grav bolnavă de-astenie de zăpadă, plânge-n ploaie cu suspine: Aştept ninsoarea, nu mai vine.

Iarna asta postmodernă Şi-a lăsat magia-n bernă,

Ciuleşte-ți urechile, suflete al meu şi-ascultă cum plânge cerul de ianuarie cu lacrimi de zăpadă; în palmele tristeții azi s-a născut o stea.

43

cerul norii şi-i respinge: Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Iarna asta-i grav rănită de-o ură nestăvilită, de ger crunt între destine: Aştept iubirea, nu mai vine.

Iarna asta e pe moarte, stă în fulguieli deşarte.

Oare patimi vor învinge?

Aş vrea să ningă, nu mai ninge.

Copil cu sanie – lacrimi line: Aştept un zâmbet, nu mai vine, Omul de nea rănile-şi linge: Aş vrea să alb, dar nu mai ninge.

Când te pierzi risipitor, dintre sfinți căzând, să nu uiți de al tău dor, să iubești arzând.

Gând sălbatic, gând străin, ce te vrea ucis, ca între oameni tu trăind, să-ți revii din vis.

Bogdan-Sorin Goglea

Ixari Artemie Dor... doare Un "a" și-un "e" de pui în dor, el "doare", contur de inimi desenat duios, o pasăre ce, cu aripi ușoare, etichetează sensul de frumos. Îl simt în spuza unei nopți de ceară, călătorind pe coama unui nor și cu surâsul meu de pierde-vară a reteza un "e"...îmi e ușor.

Rămâne doar să te privesc pe tine, Sorbind dintr-o licoare cu amor, iubita mea, să prinzi puteri divine și să retezi un "a"...să-mi fie "dor"!

Ne vom drege Mântuirea Noi nu trăim, ci scuturăm minciuni, Dintr-un copac stropit cu pesticide, Nu credem în nimic, dar vrem minuni.

Oameni cu fețe, suflete stupide.

Ne închinăm la zei de mult stricați, Tot felul de cutii și becuri sparte, Nu-mi este frică, nu vom fi uitați.

Noi nu trăim să fim uitării parte.

Neștiință La mine spațiul nu funcționează pentru că timpul răni îmi generează și drumul nesfârșit îmi scoate-n cale doar ape triste și idei agale!

Dacă mai scriu ceva din vreme-n vreme e pentru că îmi amintesc cum geme cel din ruptura largă de genune.

Fărâmițez secunde și lacune, colonizez fără cuvânt condeiul și câmpul de tristeți arde crâmpeiul de bucurii și timpuri fermecate lăsând în urmă inimi ferecate.

Altar nesfânt îmi este însăși soarta, ca suflet orb ce nu-și găsește poarta, pământul mi-a rămas singur sorginte.

Fac slalom printre spații de cuvinte.

Doi, trei mai scriu povești peste povești, Alți patru-cinci citesc a lor zidire.

Dar printre toate astea pământești, Nu mai găsim versete de psaltire.

Iar Făcătorul nostru dăinuiește, Mai vii, mai morți ne întâlnim cu El. Iar dacă aurul în foc se lămurește, Ce suntem noi, să nu mai vrem Model?

Ce suntem noi, să ne distrugem viața, Ca după, viață să ne cerem înapoi.

Trăind, murind, noi tot avem speranța, Că ne vom drege Mântuirea din gunoi.

Să te mai zbați!

Confesiune

Și ce-ar fi, să te mai zbați, în libertatea-ți tristă, astăzi ești, mâine "ai fost" în tot ce mai există.

Și au aflat toți brazii ce mult nu am știut, prin spasme de rășină strigară: - Ai pierdut! Și plânsul lor sălbatic, agonizant și rece s-ar fi înfipt în suflet, meteahna să îmi sece.

44

Am să vorbesc cu munții despre abisul meu, veniți din niciodată, plecați înspre mereu, mă-ndeamnă cu răcoare să nu mă șterg pe frunte și să unesc cu piatră a sufletului punte.

Ajuns-am la izvorul care-mi arată șoapta, am vrut să beau cu gândul, dar am băut cu fapta și ceasuri prea albastre, din pulberea lor fină, formară târnăcoape și mi-au săpat lumină.... ...Apoi privesc în goluri, departe sunt de mine, copaci de amintire se scutură de tine, la umbra seculară a lor mă-ntind pe spate: - Aș vrea să uit, iubito, aș vrea dar nu se poate!

Cătălina Beşliu

Despre dimineți târzii și alte clipe

Mircea Coroș

dimineța am o singură vină, dorm, trec pe lângă mine clipe, inconfundabile ca o definiție se petrec tragedii, uite, vecina de la patru își îngroapă bărbatul, în China mor oameni dimineața mereu dorm, mă trezesc când soarele e perpendicular pe viață, pe străzi, pe anotimp, e momentul optim să clipești nu ai ce uita, ce șterge, ce amaneta poți doar să treci strada asta dacă ai fost cuminte și ți-ai dotat sufletul cu o trecere de pietoni. și așa e greu, pentru că nu știi dacă au prioritate îngerii, demonii sau rudele decedate intervine și vremea, dacă plouă e momentul sa treacă doar curci, dau bine la suflet când le îndeși pe gât harta cea la care se uită vițelul, da e o poartă, da' duce undeva! dacă ninge, îngheață apele și mă trezesc fără țigări. da, fără țigări, n-am știut niciodată cum să definesc ziua aceea în care rămân fără, dacă e soare, îmi amintesc unde mi-am lăsat țigările, bunicii, câmpiile, aluziile, depărtările dar nu e relevant, dimineața dorm, când mă trezesc parcă sunt eu, cam asta e tot ce contează!

RONDELUL CODRILOR DE ARAMĂ Au tăiat codrii de-aramă Și pădurile de-argint După acte care mint Nimeni neluând în seamă!

Dând corupției "alint" Falși urmași de tați, de mamă, Au tăiat codrii de-aramă Și pădurile de-argint.

Scriu rondeluri telegramă Trist de cele ce-ți prezint, Că prin tristul labirint Ce retrocedări se cheamă Au tăiat codrii de-aramă RONDELUL UNEI LUMI CIUDATE E un mister ciudata lume Și noi amestecați în ea!

N-ai cum să scapi chiar dac-ai vrea, Purta-vom deci același nume

Despre pietre și alte stări a plouat astăzi. da, a plouat. nu trebuia să ningă? trebuia. e vina pietrei, iar a uitat să fie.

De rătăciți și EL și Ea Frumoase clipe să însume...

E un mister ciudata lume Și noi amestecați în ea!

Mari înțelepți făcea-vor glume Că restul suntem proști sadea, Nepricepând nici HĂIS nici CEA Sentinței lor găsind cutume...

cină frugală cu două lacrimi uneori norii se despart de cer nu pare greu mi-am spus

E un mister ciudata lume!

45

hai să mă despart de pământ am urcat până la șapte am tras draperiile m-am așezat în fața monitorului ronțăind ceva spre dimineață citeam prognoza meteo.

dragostea miroase puțin a Dumnezeu eu însetata de cel puțin o fântână de vise am despuiat statuile cerșesc aiurea la capăt de pod întâmplă-se ce-o fi să se întâmple! cămășii mele i-am răsturnat cerul în poală... pe guler ros i-am peticit trei frunze albul să n-o doară m-oi oferi ca ultim dar de nuntă împătimindu-te pe tine dragostea miroase puțin a Dumnezeu, și-i bine! bietele mele bucurii vor fi ferestre în ele oglindindu-se alt cer contagios de tandru un smoc de gânduri ce flutură...altfel cortegiu sau promenadă viața tot se trece nu toți îngerii au aripi începe să se vadă!

Elena Alec

În urmă pârâu frunzele, frunzele am întrebat urma ta inteligentă cândva azi sugrumată ca o cravată prea verde de gândul prea bun * sfatul bietului stilist ce-i timpul pierdut n-are nicio şansă din-demult, cât m-a durut! mi-am lăsat cearcăne toamna asta să-mi țină-n frâu singurătatea privirii merg mână-n mână cu umbrele mele, despuiate şi-n urmă pârâu frunzele frunzele * întrebările pentru tine se bulucesc... disconfort ritmic şchioapătă-n urma mea iubire se iau la trântă care să-mi fie cântecul zilelor scurte nopților albe şi puține * simt că pierd chiar şi ce n-am ştiut ce nu am avut, vis împrumutat rob dorințelor de început vezi? nu putem fără noi, iubire ne mințim dragostea dincolo de fire... * ...am iarna aproape, atât de aproape semn e bruma pe buza paharului plin cu venin fiorul din palme paşii amestecați aiurea pe trotuar cu frunze de castan şi un cer prea senin... * din fericire nu este un zvon ieftin, o nebunie furată din păcate e mult mai meschin o iarnă în plus anul ăsta nopților arse de lună un vis mai puțin…

Rodica Constantinescu

Te strig fără ecou Te caut şi înfrunt minciunile şi gerul Într-un amurg ce nu-l mai vreau pustiu, Spre ajutor invoc cuvântul cald şi cerul, Poate numai aşa dorință am să-ți fiu. Încerc să-ți aflu paşii cu mersul lor tiptil Prin seara ce coboară cu-nfățişare tristă, De vânt mă simt lovită şi plâng ca un copil, Acel copil din suflet ce încă mai există.

Alerg cu visu-n palme adulmecând o urmă Sperând că voi ajunge în loc de nori ferit, Găsesc însă un câmp atins de timp şi brumă Pe care tu eşti singur, de ceață amăgit.

Te strig fără ecou prin gând şi tânguire, Dar vine corbul iernii şi vrea să mă doboare, Căci a simțit suflarea ce cheamă a ta iubire Şi iată, mă împinge spre o perfidă zare.

Chiar de voi sângera, iar viața-mi va fi trudă Am să înfrunt himera ce-a vrut să te-nconjoare, Tăcute rugi voi face ca vrerea să-mi audă, Sfințind apoi cărarea cu smirna din altare.

46

Mihai Binom

Vasi Cojocaru

Uitat

Haiku

Am uitat să scot acel perete, Prea înalt și-armat cu amintiri, Am uitat să șterg acele fețe Ce-au devenit veninul de iubiri.

De-aș uita că pot să mai respir Clipe dulci mi-ar fi trecutul, De-aș uita prezentul în delir Nu aş mai şti senzația... sărutul. ...

Visez la lumea care-ar fi a ta, Dar am uitat că somnul meu s-a stins, Mai licăresc speranța de-a ierta, Dar am uitat că undeva nu sunt.

Nopțile te-ascund în șoapte, De-aș uita că pot să le ascult Fug fiorii reci, pierduți pe spate, De-aș uita... uitat eram demult.

meditație grandoarea deșertului în firul de praf Gutuie părăsită Pe ram ignorat Parfum dulce-amar Fân plin de șoapte Înfloresc vinovate Flori de câmp roşii furtună-n toamnă sub maree de frunze drumeag înecat Germinație Sub tăcutele zăpezi Temeiul pâinii.

Liuba Botezatu

Grăunți de aur Truda gliei de-o vară Luminând cina. vraja nocturnă în zori, frunze captive în basm înghețat.

Flori argintate Oprite-n înflorire Inimi brumare.

Între mine şi Cer Între mine şi Cer n-a mai rămas decât un cerc şi-un pas de zbor pân’ voi atinge Absolutul, şi-l voi reîntâlni pe Dumnezeu…

Lumina Albă, revărsată în cascade, Va cânta osanale-n jurul meu şi păsări multe-or ține locul de lăute, şi Aurore vor dansa pe curcubeu!

Un pas de zbor mai am s-ajung acasă... şi un cerc.

Un pas mi-a mai rămas spre Dumnezeu...

Năluci de ceață Urmăresc din pădure Plânsetul iernii.

Vlad Badrajan

Să ningem, iubite!

Cămaşa

Să ningem, iubite, cum ninge orașul de seară Văzduhul s-atingem așa cum ar fi prima oară, Să ningem agale; suav și molatic să ningem, Ghețarii din inimi cu roiuri de fulgi să îi stingem.

S-a-ntors lumea pe dos S-a-ntors ca o cămaşă Şi nimănui nu-i pasă: Toți cântă, merg voios.

Hai să visăm cum în noapte luna ninge pe cer Cu raze alb-astre, învelind pământul de ger. Și valsând peste străzi, peste case, peste apus, Să ningem, iubite, ca fluturii, iarna, în sus!

Şi poate că-i mai bine Când nu simți urzătura.

Pe dos e cusătura, Dar nasturii ne rod.

47

Dacă mergi la munte, Cască mult pe drum, contra oboselii Să ştii că plăcinta e bună la voce Iar dacă totuşi îți înşeli amanta cu nevasta Cască mult pe drum Pentru a nu-ți afecta educația Atunci când trenul merge la munte Şi dacă citești cărți Vei avea o voce frumoasă Când vei cânta pe munte Despre şcoala din vale

Doare de-i cămaşa Cum trebuie-mbrăcată, Care altfel o poartă Să simtă nu mai pot.

Arde ca o torță Durerea-n ei valuri. Şi strigă. Fără nasturi Cămăşile-s de forță.

Strigam atunci şi eu Şi gata să se-ntoarcă Cămaşa sta-n cravată De strigătul meu!

PERSONAJUL PRINCIPAL Târziu, în noapte, bat clopote arămii Personajul principal intră în poveste Aripi ciudate îi maschează fața Spune ceva despre secunda următoare Spune ceva despre metafora serii Eu îl ascult în vreme ce mestec semințe Nu înțeleg ce spune, dar îmi place vocea lui Şi gesturile lui, de femeie tristă Mă bucur că mi-a intrat în casă personajul principal Mă voi afișa mâine cu el la muncă Toți mă vor invidia ca pe o carte nouă, Celebră, pe care nu o voi scrie niciodată.

L-am așteptat de mult și acum e aici Îi tremură vocea și aproape plânge Mi-l imaginam mai înalt și mai sigur pe sine El îmi spune bolborosind ceva depre vreme Şi despre păsări călătoare Mă las furat de privirea lui fixă Şi-ncerc să țin pasul cu vocea Apoi, deodată, îmi dau seama că mă enervează puțin, Apoi mă plictisește, apoi îmi vine să-l zbor pe geam, Vai de el personaj principal A ieșit din carte să-mi termine nervii Să mă ducă în lumea lui paralelă Şi să-mi spună ce vreau să aud Închid ochii minții cu mâna pe telecomandă Poate voi adormi sau voi da la alt personaj principal

Cămaşa-i ca un şarpe: Lunecă pe corp După mărul copt Cămaşa-i ca un şarpe.

Străduitor am spus S-aud-o lume largă C-a ei suflare-ntreagă În piepturi s-a ascuns.

Când gândul mi-a ajuns Un om cu nota zece “Cămaşa-i invenția secolului 12!” Scurt, simplu mi-a răspuns...

Două cârduri de păsări albastre Două cârduri de păsări albastre Zburau tot mai aproape şi mai aproape Zburau în cerc Aşa au apărut ochii tăi.

Soarele galben, de miere Se lasă-n apusul roşu al buzelor tale.

Toamna din copaci cădeau tristețile tale.

Mă bucuram când te făceam să zâmbeşti şi se ivea o frunză verde în raze de Lumină.

Stropii de ploaie ca mii de oglinzi de simțuri Făceau să te simt aproape.

Puiu Alexandrescu

Apoi veni iarna... Nici păsări, nici frunze, nici apusuri... În acea iarnă te-am întâlnit.

Acum suntem pe acelaşi cer. E cerul şapte.

Suntem în Soare, în păsări, în apusuri, răsărituri şi frunze.

dorința

George Terziu

să te respir, aș vrea, de-un milion de ori măcar, să-mi intri goală în plămâni și să-mi vindeci tusea și guturaiul singurătății. mi-ai face bine la splină,

POVEȚE Nu lăsa școala să-ți afecteze educația Nu lăsa trenul să-ți citească el cărțile Nu-ți înşela amanta cu nevasta

48

la ficat sau la inimă, dar mă tem zău, mă tem, că mi-ai traumatiza gândurile acaparându-le, că m-ai schimba substanțial cu felul tău de a merge, de a zâmbi, de a-ți duce mâna la tâmplă. cred c-aș deveni un pic altul sau, mai grav, un alt eu, un străin, pur și simplu. ca atare, încerc să păstrez o distanță rezonabilă, de o politețe aproape perfectă, întrebându-mă permanent care dintre noi doi va fi pierdut mai mult.

și să te caut să te am ca pe-o povară vorbă-ntreagă-n cerul gurii gând știut pe dinafară te iubesc te vreau statornic dă-mi și ia-mă deopotrivă fără teamă fără maluri lasă-ți carnea în derivă n-are-a face cum e vremea cât e pâinea cât e vinul rupe tu în părți egale lumea binele și chinul!

de ce? cu el la braț tu ai plecat zâmbind spre nicăieri, cu capul sus și, poate, cu ceva regret îmi zic de ce nu, chiar un pic mai mult nu știu ce preț mai are-acum cuvintele de-atunci scăldate-n mângâieri să chem și să-ți arăt că am greșit punând tăceri în locul unde iar se-ndeamnă inima să bată, că fără tine n-are rost nici luna plină și nici clipa nici muzica viorii nici umbletul spre mâine nici ploaia de septembrie și nici gândul bun nici lumea asta toată

Ioan-Nicolae Mușat

De-aş putea să fii fericită!

De-aş putea să fii fericită Aş reaşeza fericirea după Cuvântul lui Dumnezeu Cu toate puterile mele Iar cu restul puterilor M-aş bucura pentru fericirea ta Care nu se va lua de la tine, iubire De-aş putea să fii fericită Aş reaşeza întreaga istorie a omului După Cuvântul lui Dumnezeu Cu toate puterile mele Iar cu restul puterilor Aş mai trăi un pic în fericirea ta Care nu se va lua de la tine, iubire

egalitate

De-aş putea să fii fericită Aş căra în spatele meu toată lumea În fericirea adevărată dată de Cuvântul lui Dumnezeu Cu toate puterile mele Iar cu restul puterilor Aş fi şi eu un pic fericit Alături de toți, alături de tine Care nicicum nu vei putea să pierzi fericirea, iubire

mi-am păstrat și mie visuri dincolo de haina minții omenește să-ți dau ție ce mi-au dăruit părinții să te chem

49

De-aş putea să fii fericită Aş face ceva, cât de cât, în universul acesta În Cuvântul Domnului, să te merit, Cu toate puterile mele Iar cu restul puterilor M-aş îmbăta de bucuria că eşti fericită Cu fericirea care nu se va lua de la tine, iubire !

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Acum gustați visul coșmar

Mai rămâne o singură cale

Și-a vrut fiecare un dumnezeu al lui după chipul său și-a crezut dumnezeu care să-i dea libertățile, închipuirile, poftele toate

Când nopțile mele nu mai au somn e prea târziu să le pun busuiocul sub nas,

Așa s-au crezut oamenii liberi și-au făcut, au lucrat, cumpărat și vândut ce au vrut libertatea fiecăruia hotar fiind libertăților…

zilele se năpustesc peste ele cu franjuri de lumini strălucitoare pe umeri.

Prin mine trec întortocheate cărări dar toate se înfundă-n întuneric,

Din închipuiri în închipuiri, din minciuni în minciuni și din vise în vise, înșelându-se singuri, înșelându-i pe alții și-au zidit oamenii Turnul Democrației și celelalte turnuri și ceilalți idoli , mai mari și mai mici…

Așa s-au crezut oamenii stăpâni pe ei înșiși, pe viețile lor, stăpâni pe planetă, pe calea viitorului….

mai rămâne o singură cale pe o pantă abruptă ce alunecă-n hău.

Lumina pe care o zăresc se va desminți şi pământul cu trupuri se hrăneşte, treptat şi-n taină se vor naşte copiii altui veac sângerând de nerăbdare, trece şi el grăbit mai deprte, timpul se înnoieşte cu el însuşi la nesfârşit.

Așa timpul, adevărul, cu migală în snopi și în șure a adunat toată nebunia oamenilor n-a trebuit să-i dea foc, s-a aprins de la sine urgiile se rostogolesc de-a valma peste oameni, ținuturi popoare, iar țipetele nu se pot arcui în cuvinte…

Oamenii se vor plimba prin univers şi-n urma lor plinul dă pe afară, se umple gol după gol neîntrerupt dar niciodată golul cel mare.

Nimeni nu începe să creadă

Unii, mai fanatici ca toți: Omorâți-vă copiii dar salvați idolul, salvați democrația noastră! Și-am ucis popoare-n avorturi.

Sacrificați-vă pentru idoli! Și-am murit zidind castele de fum…

Nimeni nu începe să creadă din bunătate sau pentru micile ori marile realizări obținute ci mai degrabă din lipsa de încredere în sine, îşi caută un refugiu de linişte până se conving de mijlocirea care se impune, pentru păcatele ce se cer iertate cu penitență şi rugă.

Ne-au furat cuvintele de-aceea nu ne mai înțelegem !

Ne-au furat sensurile, ne-au furat visele !

Așa idolii din idoli mușcau de sfârâia carnea oamenilor și popoarelor….

Sigur e bine să te trezeşti şi în ceasul din urmă, decât deloc, angajat pe drumul credinței în dreptatea eternă c-un glas spăşit şi sfătos să chemi semenii spre Dumnezeu, pentru ca pildele mântuitorului să fie înțelese şi urmate-n milostivire.

Eu ce să vă spun, mângâiere e oare? acum gustați visul coșmar dar, amar cu amar peste-amar și vă veți trezi ca oameni, ținuturi, popoare…

Cu prea multă bogăție, lipsă de respect şi intoleranță, se uită de cei săraci cu duhul încât cred că mai exista o lume

50

în care îşi vor vedea visul cu ochii.

Dar cine poate spune cât de puțin despre această viață a energiilor pozitive în care se trăieşte într-o îndestulare divină fără conducători hrăpăreți ce-şi însuşesc partea din steaua ta pentru sufletul lor cum se întâmplă pe pământ.

Tu te ascunzi în mine ca o nălucă cu gândurile mângâiate de bucurie, părul întunecat de tăcere şi aşteptare miroase a ceva nedesluşit şi ochii căprui rubine ale dimineții.

Nu te superi pe nimeni, stai în cerdac şi asculți cum plouă monoton, se desfăşoară uniform picurile a somn streaşinile sparg tăcerea pământului, apoi vine un val de mângâiere şi se-aşază lângă tine ca umbra unui făt-frumos.

O toamnă-n trupul tău cu rod Toamna se scutură-n trupul tău cu rod, dorințele împlinite freamătă pe un pat de frunze uscate, ploile se pornesc dinspre păduri, norii alunecă obosiți între deal şi vale.

Păsările se strâng la sfat gata de drum ținuturile calde din sud le aşteaptă, vântul se plimbă prin mirişti lăsate de noapte la marginea cerului.

Când valul se pierde şi urmele-s şterse paşii tăi ating uşor sunetul şi umbra nevăzută e-n mine de pază o toamnă-n trupul tău cu rod.

Proză Negru pe Alb Copilărie mutilată Silvia Giurgiu Îngrozit şi tremurând amarnic, cu inima bătând să-i spargă pieptul, Iliuță spera ca bestiile apocaliptice care îl urmăriseră înfuriate şi înfometate ca şi el, de altfel, să nu descopere gaura prin care trupul său firav se strecurase în acel precar adăpost. Le privea cu ochii dilatați de spaimă şi îngrijorare, rugându-se la îngeraşul pe care îl invoca de câte ori vreo năpastă îl teroriza. Doar pe el îl mai avea de când tatăl lui plecase la război şi-l lăsase cu surioara şi mama în casa de lemn murdară, săracă şi foarte friguroasă. Amintirea lui îi dădea mereu senzația aceea ciudată şi supărătoare de înțepături în ochi, care făcea să-i curgă lacrimi şiroaie pe obrajii murdari. Mânios, le şterse cu mâneca zdrențăroasă a hăinuței, izbindu-se dureros cu spatele de zidul casei sub al cărei pridvor se adăpostise de teama câinilor.

O voce de femeie supărată se auzi deodată dojenind fiarele întărâtate, dar văzând furia cu care acestea insistau să alunge "demonul" care le invadase teritoriul, intrigată, coborî scările de lemn ale pridvorului şi nu mică îi fu mirarea când zări, printre scândurile putrezite de timp şi ploi, doi ochi înlăcrimați ce implorau ajutor. Pricepu într-o clipă de cine era vorba şi alungă cu asprime câinii ce făceau un tărăboi de parcă trebuiau să apere casa de cine ştie ce mare pericol. Tot satul cunoştea drama acestui copil alungat de acasă de o mamă fără suflet, ca să nu fie nevoită să-i poarte grija. Ioana lui Covac, aşa cum era cunoscută în sat, era o femeie de treizeci de ani, de o frumusețe uluitoare, măritată de cinci ani cu un bărbat de toată isprava, care se îndrăgostise de ea iremediabil, deşi în afară de frumusețe nu mai avea nimic atrăgător. Lenea, cruzimea şi egoismul acelei femei deveniseră proverbiale în toată comuna şi mai era ea cunoscută şi pentru altceva. În casa ei, când un bărbat intra pe uşă, un altul ieşea pe fereastră! Până să se mărite, orgiile în care era protagonista principală, scârbiseră lumea satului într-atât, încât o alungaseră dintre ei cu pietre şi amenințări cu moartea. Pe vremea aceea, înainte de cel de-al doilea război mondial, moralitatea era la mare preț şi valorile încă nu se pierduseră.

Fără să dea prea mare importanță ruşinii şi oprobiului cu care îşi murdărise renumele, Ioana îşi luase bocceluța cu câteva zdrențe pe care le avea şi plecase în lume să-şi câştige existența. Nu lăsa pe nimeni în urmă care să-i plângă exilul. Din familia sa mai existau vreo două mătuşi din partea mamei care o renegaseră de când rămăsese orfană şi nu le mai văzuse de ani buni.

Astfel, după lungi şi sinuoase căutări, îşi găsise de muncă la o fermă viticolă aproape de Bucureşti. Acolo primea cazare şi masă, deşi câştigul nu era cine ştie ce, dar pentru ea era mai mult decât putuse spera. Cum îi era obiceiul, Ioana reuşea mereu să se fofileze în tovărăşia vreunui bărbat, completându-şi astfel câştigurile într-un mod mult mai comod. Într-o zi, când culesul viilor era în toi şi muncitorii îşi umpleau gălețile într-o clipită cu ciorchinii uriaşi, Ioana îşi vedea de treabă cântând cu vocea ei cristalină un cântec de dor şi alean. Tovarăşii o ascultau fermecați şi munceau mai cu spor. Nu departe de ea, un tânăr străin, abia angajat la fermă, se opri din cules şi se lăsă învăluit de vocea aceea dulce. Inima îi tremură de doruri şi tristeți doar de el ştiute, în timp ce lacrimi demult îngropate mustiră timide în ochii albaştri. Un impuls nestăvilit îi purtă paşii către locul de unde izvora acea cântare îngerească şi soarta lui fu pecetluită. Iubirea însăşi răsărea dintre frunze de vie şi struguri copți, îngenuncheată ca pentru rugăciune. Ochii lui vedeau ceea ce sufletul însingurat căuta.

51

Astfel, Ioana dăduse lovitura vieții sale! Urmară câteva zile de dragoste mare, promisiuni, speranțe şi la urmă... împlinirea.

Se întoarseră în satul Ioanei după vreo lună, cu ceva bani puşi deoparte pentru căsătorie şi un modest început. Sătenii clătinau din cap neîncrezători de aşa noroc pe capul Ioanei, dar îl căinau în şoaptă pe la porți, pe bietul Nicolae, care habar nu avea în ce belea căzuse. Se căsătoriră fără prea multă ceremonie căci niciunul nu avea familie sau prieteni care să-i însoțească. Imediat după cununie, Nicolae se apucă să repare ce se putea din căsuța Ioanei, căci risca să le cadă în cap de la o zi la alta. De bine, de rău, îşi începură traiul în sărăcie mare, dar iubirea le lumina şi le încălzea nopțile geroase. Ioana părea că îşi băgase oarecum mințile în cap şi îşi dădea silința să devină o nevastă cuminte şi vrednică de bărbatul ce o binecuvântase cu dragostea şi respectul lui. În casa umilă prin care bătea vântul şi sărăcia, viața prindea rădăcini şi, după un an de la unirea lor, se auzi plânset de copil. Sătenii, mulțumiți de întorsătura pe care o luase viața proscrisei, lăsară garda jos şi îşi văzură de ale lor. După un alt an, se născu al doilea copil. Acum Ioana şi Nicolae aveau un băiat şi o fetiță de toată frumusețea pe care îi iubeau ca pe ochii din cap.

Bărbatul muncea cu ziua pe unde se ivea câte ceva, deşi ocazii nu prea erau, că lumea era săracă iar războiul bătea la uşă.

Ioana îşi creştea copiii fără prea multă tragere de inimă şi uneori mai bombănea când de una, când de alta, dar Nicolae nu prea permitea abateri şi comentarii nelalocul lor. Îşi iubea nevasta şi copiii, iar pentru el familia era sacră. Era un tată exemplar şi copiii îl adorau. Nu avusese cine să-l țină prin şcoli sau să-i dea o educație corespunzătoare, mai ales în vremurile acelea, dar tot reuşise să se ducă trei ani la şcoală, unde învățase să scrie şi să citească, ceea ce în vremuri atât de grele nu era puțin lucru. Prin podul unei case căreia îi reparase acoperişul, găsise o carte zdrențuită de timp şi roasă de şoareci pe care o luase acasă, o curățase cu respect şi grijă şi o buchisea seara după cină, înainte de a adormi copiii, care îl ascultau cu ochii mari şi gurile căscate, deşi nu înțelegeau mare lucru. Erau mici, dar el îi educa cum ştia, căci observase că Ioana nu prea se ocupa de ei cum trebuie. Ba auzise şi nişte vorbe care îi furaseră liniştea şi încrederea, însă era hotărât să nu dea crezare zvonurilor.

Nu a mai avut ocazia să le dezmintă, căci a venit mobilizarea şi a trebuit să plece la război, cu inima sfărâmată şi cu grija familiei ce rămânea în voia sorții. Băiatul, Iliuță, avea aproape patru ani când Nicolae luă calea prăpădului, iar fetița nu împlinise trei. Multe familii au fost decimate de pârjolul războiului şi jale multă a îndoliat casele şi sufletele oamenilor. Ioana, eliberată de jugul căsniciei, nu plânse prea mult plecarea bărbatului. Dar în curând resursele de trai se terminară şi copiii cereau mâncare zi de zi, iar ea nu avea ce să le dea. Tot mai sâcâită şi mai mânioasă, începu să-i maltrateze, să-i închidă în casă, fără căldură sau mâncare, lăsându-i singuri până la căderea serii, când venea acasă din peregrinările ei, cu stomacul plin şi poftele trupului împlinite. Le aducea câte un colț de pâine de pe la biserica unde aştepta să-i ofere cineva vreun colac sau vreo îmbucătură sau de pe la sătenii care îi dădeau câte ceva din milă pentru copii. Vestea că Ioana îşi lasă copiii să rabde de foame şi sete în casă cu zilele, se răspândi repede în sat şi oprobiul public renăscu mai ceva ca înainte. Ioana se înhăită cu un amărât care cerşea, ca şi ea, pe la uşile caselor şi ale bisericilor şi, după numai două luni de la plecarea bărbatului în război, îl aduse în casă, alungânduşi băiatul. Nu era loc în casă pentru toți, aşa că Iliuță, fiind mai mare, îşi putea cerşi singur bucata da pâine. Pe fată o lăsă în casă, dar cum o încuia cu zilele fără apă, mâncare şi căldură, se stinse în tăcere după trei luni.

Vecinele, răpuse de milă, încercaseră de multe ori să deschidă uşa şi să-i ducă ceva de mâncare, căci o auzeau scheunând ca un cățeluş când se trezea din agonie. Nu mai avea putere să plângă, biata făptură! Iliuță venea în fiecare zi la fereastă cu câte un coltuc de mămăligă rece şi câte două trei fire de ceapă smulse de prin răzoarele sătenilor, să le dea surioarei, dar nu putea să intre. Stătea acolo şi-i îngâna frânturi de poveşti din cărțulia tatei şi ea se liniştea o vreme din suspine, lipindu-şi degetele de fereastra rece. El se unea cu ea prin geamul murdar şi stăteau aşa până când mâna aceea descărnată aluneca într-un alt leşin. Întro zi când veni, ca de obicei, sub fereastra casei, nimeni nu-i mai răspunse! După ce îşi epuiză toate forțele şi plânse toate lacrimile, după ce sfârşi toate rugăciunile către îngeraşul în grija căruia îl lăsase tatăl lui, se duse la casa aceea să ceară ajutor, dar câinii îl asaltară, silindu-l să se ascundă sub pridvor.

- Iliuță, ce faci aici măi copile? Doamne, puțin a lipsit să nu te sfâşie fiarele astea! Of, suflețelule, vino încoace să îți dau ceva de mâncare! Floarea îngenunche în țărâna amestecată cu fulgi şi găinaț de găină şi-l trase pe micuț afară din cotețul acela improvizat. Se auzi un fâşâit prelung şi Iliuță ieşi din vizuină fără o mânecă la hăinuță şi cu brațul brăzdat de o zgârietură urâtă.

Lacrimi de durere îi țâşniră din ochi şi se întoarse să-şi recupereze mâneca din cuiul mare şi ruginit care i-o sfâşiase.

- Las-o copile, stai să îți văd mai întâi rana asta! Îi şterse obrajii plini de praf, pânze de păienjeni şi lacrimi, cu şorțul ei, îl mângâie duios pe părul ciufulit şi slinos, apoi îl duse în casă trăgându-l de mânuță.

- Ce-i Iliuță, de ce te împotriveşti? întrebă Floarea mirată de opoziția băiatului. Nu vrei să îți dea tanti Floarea ceva de mâncare? Nu refuzi niciodată, ce ți-a venit acum? Băiatul clătină din cap plângând şi o trase de mână către uşă. Nu voia decât să-l ajute să deschidă uşa aceea blestemată unde surioara lui suferea încuiată şi abandonată de trei zile. Femeia înțelese, dar încerca să-i explice că nu putea sparge uşa şi se strădui să-l liniştească. Însă copilul o trăgea după el cu toate puterile, plângând tot mai tare.

- Bine, hai că merg cu tine să văd ce se întâmplă.

Sigur micuța doarme, de aia nu răspunde.

Dar în sufletul ei încolți o presimțire sumbră.

Noaptea trecută fusese un frig teribil şi micuța zăcea acolo singură de zile întregi, fără foc şi mâncare sau

52

apă. Văzând disperarea lui Iliuță, chemă două vecine, se înarmară cu un topor şi deciseră să spargă uşa, chiar dacă îşi riscau pielea. Noul bărbat al Ioanei era un om violent şi fără niciun Dumnezeu. Strigară pe nume copila minute în şir, cu speranța că era doar adormită sau leşinată, dar nu primiră niciun răspuns. Iliuță o strigă şi el şi plângea zgâriind uşa cu unghiile însângerate.

Când sfărâmară uşa cu lovituri de topor, imaginea care li se prezentă ochilor fu de coşmar. Ceea ce până cu câteva zile în urmă fusese un copil, acum era o formă împuținată, chircită, țeapănă, din al cărei corp se înfruptau doi şobolani blestemați. Femeile se luară îngrozite cu mâinile de cap, plângând. Încercară să-l scoată pe băiat afară, dar acesta călca, plin de ură şi cu o furie animalică cei doi şobolani ucişi cu toporul, prea absorbiți de plăcerea festinului lor pentru a-şi mai lua măsuri de apărare.

”CCC (compania cuvintelor combinate)” Lilioara Macovei Mi-am cufundat capul în imensitatea de cuvinte. Voiam să fie multe, mari, mici, cunoscute sau mai puțin, să fie diverse, să fie frumoase. Şi nu mă străduiam aşa mult să le dau prioritate în a le aranja pe rânduri, veneau ele pur şi simplu. De mult voiam să le țin companie. Îmi doream lumea asta. Nu ştiu dacă acest univers ducea lipsa mea, dar mi-am luat o doză de îndrăzneală care nu mi-a mai împurpurat obrajii până acum în aşa mod şi-am deschis o uşă.

Plăcuța care era scrisă caligrafic cu negru mi-a adus aminte de catalogul din prima clasă. Învățătoarea nu avea întregi două degete de la mâna dreaptă, dar scria ca la carte.

- Cum, ca la carte?

- Exact cum este actul pe care l-am găsit în lădița tatei, acolo unde el ținea multele lui hârtii document. Acel act, era o împroprietărire cu pământ şi era scris cu migală şi într-un anume fel, eu laş numi încântător.

Am deschis uşa şi înăuntru nu am găsit pe nimeni. Era amiază, era şi cald, mă gândeam eu, că nu era normal să fie o încăpere neîncuiată.

- De ce să fie încuiată?

- Pentru siguranță, că doar nu pentru colecția de lacăte.

Am păşit pe vârfuri ca pe covoarele împăraților. Sfiala îmi umplu ființa, dar nu dădeam înapoi. Peste tot erau cărți şi aranjate într-un anume fel. Ochii mei stăteau pironiți pe nişte exemplare cu coperți de piele şi oboseala nu le dădea semne. Am întins mâinile spre raftul maro. Aici, toate cărțile erau cu învelitori cafenii din carton pufos de atâta umblătură prin lume. În această linişte de mirare, m-am aşezat pe un scaun de la o măsuță de lemn. Foşneala primelor pagini m-a încântat. Miam ridicat ochelarii de la ochi şi-am privit auditoriul select. Buzele se frământau într-un ritm moderat, stârnind curiozitatea celor prezenți. Mâna dreaptă era de serviciu. Mişcările ei puțin ample, parcă mângâietoare pentru aer, te duceau cu gândul la mama, când îți explica rugăciunea. Cine să spună ceva? Ce să întrebe? Toate veneau spre admiratori aşa, ca la carte, la timp şi cu explicații pe înțelesul lor. Fiecare gândea cum voia, alegea sfârşitul după plăcere sau antipatii. Deveniseră bogați în doar câteva zeci de minute. Ce magie o fi fost asta? Cum o fi făcut-o fata asta atât de firavă? Ştie ea toate sunetele cuvintelor? Înțelege ea toate sensurile lor?

- Copii ce sunteți, de ce vă amăgiți? Este foarte simplu. Vedeți că pe raftul din dreapta sunt cărți noi. Nu aveți curiozitatea, ce comori puteți găsi acolo?

Povestea era de-acum ştiută, doar finalul era o surpriză. Dar, cum să citească şi ei cartea? Cum să simtă mirosul de cerneală?

Cum să rămână coperțile nemângâiate?

Voi nu vreți să le arătați magia voastră?

Mă întorc în toamnă Elena Mircă Mă lovesc de scările reci, de arțarii de la colțul barului ce-şi mai perindă ultimele frunze pe băncile fără scânduri şi cărarea ce duce spre clădirea cenuşie unde mă întorc în fiecare toamnă.

Vin spre locul unde țipătul se ascunde în pernă, boala nu se vindecă, speranțele sunt din ce în ce mai mici. Tu m-ai aşteptat sub aroma salcâmilor, eu mă întorc abia în toamnă. Venim din lumi diferite, cărând desagele grele, încăierați în propria luptă pentru existență. Eu, din hăul întunericului cu ochii sticloşi, rânjind colții la fiecare foşnire a vieții, nu pot să-mi controlez reflexul apărării, au rupt demonii din coaste până am sălbăticit fără a mai putea desluşi culorile. Am supraviețuit printre cei stăpâniți de vicii ce şi-au hrănit poftele pe spatele obosit, mi-am pierdut chipul din oglindă, vocea, identitatea... viața mă-mbrânceşte des sub coaste, mă pierd printre voci străine... dar mă regăsesc pe această cărare unde clădirea spitalului oncologic are lanțurile ei, ochii tăi, vorbele care au topit nesiguranța, vin peste ani, pe betonul unde inima a-nceput să se trezească la viață, pe verdele în care mi-am desfăcut aripile, vin, să-ți ascult vocea, strâng lacrimile, culeg zâmbetul, înaintez pe coridorul în care ți s-a topit umbra, ajung la salonul unde erai când m-ai strigat, deschid uşa în care-ai bătut îndrăzneț cu mesajul nebuniei de-a iubi, chiar şi-atunci când lichidul din şira spinării curgea în căldarea din proceduri, când în pupila ochilor, roşul îşi făcea cuib, ai ştiut să mă iubeşti

53

din iadul tău, oare ce puteam spune eu, între două respirații de viață, disperare şi teamă, când între două iaduri creştea o planetă a speranței, un singur cuvânt prin care ne-am iubit într-o zbatere de inimă, dragostea nu are timp, ea pur şi simplu vine cărarea unde m-am regăsit... tu.

Umbra albă Mihai I. Cepeha Şedință de lucru la clinica de cardiologie vasculară. Alături de personalul specializat participă şase studenți la medicină, care, deşi subiectul întrunirii este chiar colega lor, Marta, nu au drept la cuvânt. Şeful clinicii, doctorul Cristea Leon expune problema: - Concluzie în urma testelor şi analizelor de laborator: avem un donator şi doi bolnavi compatibili, un bărbat de 50 de ani şi o fată de 20 de ani...

- Nu e numai o fată, e colega noastră, Marta! nu se pot abține studenții.

- Ştim foarte bine cine este, dar nu voi hotărâți aici şi acum! replică şeful clinicii; apoi către echipă: - Ce propuneți?

- Eu cred că, în situația de față, nici nu avem ce discuta, spune unul dintre medicii de față. Vârsta primează.

- Aşa ar trebui să fie, numai că... vedeți voi, Marta, tânăra în cauză, are un organism care îi permite o perioadă de aşteptare mai lungă, în plus, donatorul nu este perfect sănătos, la viața lui a fumat şi băut cam mult.

Acelaşi medic, singurul care-şi permite comentarii, anticipează: - Vreți să spuneți că, fiind mai tânără...

- Exact! îi taie Cristea elanul. O să-mi spuneți că toți suntem bolnavi încă de la naştere. Ştiu că nu e corect din punctul vostru de vedere, dar, uneori, există şi alte considerente de care trebuie să ținem seama.

- Nu înțelegem! spun, aproape în cor, cei prezenți.

- Îmi pare rău că nu vă pot motiva decizia mea în acest moment, dar, printre altele, nu vreau să pun o inimă de bărbat unei femei. Va trebui să acceptați propunerea mea de a-l opera pe Ilie.

Agitație şi între medici, şi în asistență. Doctorul Cristea se ridică în picioare şi hotărăşte: - Dacă ne pierdem în discuții, nu mai operăm pe nimeni. Fiecare la treaba lui, ştiți ce aveți de făcut, după aceea puteți apela consiliul medicilor, iar eu voi suporta consecințele, oricare ar fi ele. Studenții pot asista prin monitoare.

O vreme, echipa doctorului Cristea forfoteşte prin blocul operator, pregătind intervenția.

Urmează ore de tensiune pentru toată lumea prezentă şi, când totul ia sfârşit, studenții se reped pe urmele doctorului, dar fără succes. Acesta se retrage în cabinet şi cere o cafea. Păzind ibricul aşezat pe un reşou antic, asistenta ține să-i amintească: - Ştiți bine că nici inima dumneavoastră nu e tocmai în ordine, ar fi bine să vă luați o pauză mai lungă.

Doctorul nu-i răspunde. Soarbe o gură de cafea şi dă să pună ceaşca pe birou, mâna îi tremură puțin, ceaşca îi alunecă şi se răstoarnă. Asistenta se grăbeşte cu un prosop, însă el o opreşte cu un gest al mâinii şi priveşte țintă cum pata de lichid maroniu capătă forme bizare care-l fac să simtă junghiuri prin piept.

- Semn rău, spune asistenta ștergând, în cele din urmă, petele. Dacă doriți, continuă ea, vă pun alta.

- Nu-i nevoie. Poate că ai dreptate. După fiecare astfel de operație mă simt epuizat fizic, dar mai ales psihic. E ceva în subconştientul meu care se îndoieşte de ceea ce fac. * Undeva, într-un spațiu nedefinit, în fața unui pupitru plin de butoane şi a unui ecran la fel de indefinit, o Umbră Albă, fără chip, stă în picioare şi urmăreşte interviul doctorului Cristea dat unei domnişoare de la o televiziune locală: - Ce şanse credeți că are bolnavul?

- Are toate şansele, altfel nu procedam la intervenție.

- Nu vă este teamă de complicații?

- Cum să nu?! În tinerețe am învățat că neprevăzutul este prezent peste tot, nu numai în medicină. Acum nu mai sunt aşa de convins. Să sperăm că Cel de Sus va fi de partea noastră. Un eşec în cazul Ilie ar fi o mare dezamăgire pentru mine şi un păcat față de acea frumusețe de fată.

Silueta fără chip din fața ecranului comentează: - Cel de Sus a rânduit altfel treburile, doctore! Ai încălcat nişte orânduieli divine. Cum iți permiți tu să le schimbi? Eu ce fac acum?

O voce de neunde îi răspunde: - Vezi? Şi tu ai incertitudini, Înger al Morții, omul este şi el o creație divină şi are libertatea de a alege. Ba, mai mult, este şi el un creator! Tu trebuie să stabileşti dacă alegerea lui este corectă.

- Mda! se resemnează Umbra Albă şi începe a manevra butoanele de pe pupitru. Tastează: „Marta la 20 de ani – Enter”.

Ecranul se întunecă.

- Mda! repetă umbra şi modifică tastarea: „Marta la 40 de ani – Enter”.

Pe ecran apare un tânăr de vreo 25 de ani îmbrățişând o doamnă cu ochii înlăcrimați.

- Nu-ți fă griji, mamă, totul va fi bine. E doar o misiune obişnuită, nu se va întâmpla nimic rău. Ai să vezi!

54

- Mda! repetă operatorul în alb. Cum vine asta? O să am ceva de lucru!

Modifică din nou tastarea.

Pe ecran reapare doctorul Cristea părăsind clinica şi îndreptându-se către casă singur în maşina lui veche.

La un semafor, doctorul duce mâna stângă la piept, apoi depăşeşte intersecția, opreşte maşina în marginea trotuarului şi îşi lasă capul pe volan.

- Nu, nu aşa! se revoltă cel din fața ecranului. Trebuie să vedem ce şi cum.

Fără convingere, Cristea îşi reia drumul către casă, acolo unde nu-l aşteaptă nimeni, burlac fiind. Meseria nu i-a lăsat timp de altceva, a trebuit să aleagă şi a ales. Mereu a trebuit să aleagă, chiar şi azi, cu acel transplant.

- Dacă am greşit şi acea tânără frumoasă nu rezistă? Sigur, burlăcia m-a influențat.

Dacă n-am ales bine? îşi repetă în gând cuprins de îndoieli. Am ales cu inima un transplant de inimă!

Intră în casă şi se aşază pe fotoliu, unicul din casă. Închide ochii şi ațipeşte. * Umbra fără chip manevrează iarăşi butoanele. Pendula din camera doctorului bate ora exactă. Cristea se trezeşte şi o priveşte. În locul cadranului, un ochi uriaş scanează încăperea şi se opreşte în ochii lui.

- Mi-a sosit ceasul? întreabă el pe nimeni.

Ochiul din pendulă coboară spre piept, pătrunde în el şi proiectează pe ecranul Umbrei Albe o inimă în suferință, dar strălucitoare ca un diamant.

- Mda! Probleme mari, doctore, mari de tot! Dai viață altora, iar tu ar trebui să vii cu mine. Ce mă fac?

- Ei! se aude Vocea de Neunde. Nu te mai tângui! Vezi? El a ales, acum e rândul tău.

- Mda! Să zicem că mai sunt speranțe. Am să cercetez arhiva însoțitorilor, mormăie Silueta în Alb, umblând iarăşi la pupitru.

- Ilie dragule, eşti primul pe listă! Te-ai ales cu o piesă de schimb cât de cât funcțională, să vedem ce faci cu ea acum! * Ilie Pe un drum abrupt de munte coboară cu mare grijă un cortegiu de oameni smeriți. De jur împrejur numai brazi. În loc de coşciug, în fața cortegiului se află Ilie. Păşeşte demn ca un mare şef, nu-l deranjează că merge spre eşafod. Într-un loc anume, procesiunea se opreşte pentru execuție. Panta fiind prea mare le îngreunează procedurile, aşa că se hotărăşte amânarea ei până jos, la ieşirea din pădure, pe o câmpie întinsă şi însorită.

Rămas în urma cortegiului, doctorul Cristea găseşte o potecă de-a curmezişul pădurii şi alunecă pe ea, ajungând jos înaintea tuturor. În fața lui, sprijinită de ultimul copac, stă cuminte o fată frumoasă îmbrăcată în alb. Cristea îi aruncă o privire şi dă să se apropie, dar fata nici nu clinteşte. Uitând de restul lumii şi nedumerit, porneşte mai departe spre câmpia din fața lui. * Doctorul deschide uşa salonului şi îl priveşte pe Ilie din prag. Simțind mişcare în apropiere, Ilie deschide ochii pentru prima dată după operație. Pădurea a dispărut. Încă buimac, nu prea are habar despre ce şi cum i se întâmplă. Caută în jur. Îşi priveşte branula înfiptă în mână şi înțelege că se află într-un spital. Zgomotele ce pătrund prin uşa deschisă îi atrag atenția. Abia acum păşeşte şi Cristea spre el, spunându-i: - Omule, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap!

Ilie se pipăie pe creştet şi-i răspunde: - Cred că n-a găsit nimic în el şi s-a lăsat păgubaş. Doctore, nu ştiu cum, dar tocmai te-am visat. Ce zici că fac eu aici? se prosteşte Ilie. Nu îmi amintesc să fi venit de bunăvoie.

Sarcasmul lui Ilie îl face pe Cristea să zâmbească şi să-i răspundă în acelaşi fel: - Nu ştiu!

Apoi către asistenta însoțitoare: - Ai idee ce caută la terapie intensivă?

Ironia celor doi o face şi pe asistentă părtaşă: - Cred că cei de la salvare sunt de vină. Domnule doctor, bolnavul are vizitatori. Le putem permite o scurtă vizită?

- Cum să nu?! În câteva zile îl vor putea lua cu totul. La revedere, omule!

Doctorul iese urmat de asistentă şi în salon intră nevasta lu Ilie, Maricica şi fiul lor, Nelu, care-l şi întreabă: - Eşti treaz de mult, tată? În loc de răspuns, Ilie le cere socoteală: - Voi m-ați adus aici?

- Hodorogule, eşti gata să dai colțul şi tot cu gura mare! îl amendează Maricica.

- Nevastă dragă, am murit o dată şi ştiu cum e.

- Cum e, tată? întreabă Nelu fiind sigur că nu va primi un răspuns mulțumitor.

- E bine, zice Ilie, e bine că nu mai ştii nimic. Şi, mai ales, nu doare, lucru foarte important, ştiind că toată viața-i o durere.

- Tată, cred că ai nevoie şi de un psiholog, după operația asta, deşi mă îndoiesc să te poată lecui.

- Dar doctorul, ce zice doctorul, mă mai munceşte mult pe-aici?

55

- Nu prea mult. Zice că celelalte măruntaie sunt bine, dar tot va trebui să renunți la unele obiceiuri.

- Îmi închipui, numai că nu cred să fiu în stare.

Maricica îl încurajează: - Ba ai să fii! Mie nu-mi trebuie piatră de moară la casă, că nici eu nu sunt de fier. * Acolo, undeva, Umbra Albă: - Mda! Nesemnificativ. E prea devreme să îmi dau cu părerea. La treabă, însoțitorule! ordonă ea. Să trecem mai departe, * Marta Câțiva paşi mai încolo, într-un alt salon, colegii o vizitează pe Marta. Cele două fete se aşează de o parte şi de alta pe pat, în timp ce băieții rămân în picioare.

- Eşti bine, Marta? întreabă una din fete.

- Încă sunt bine, mulțumesc lui Dumnezeu!

- În cazul tău, Dumnezeu este doctorul Cristea, spune unul dintre băieți.

- Nu-l judecați, se roagă Marta, face şi el ce poate.

- Ba nu! Tu nu ştii, dar a avut ocazia să-ți facă transplantul şi a făcut altă alegere. Va trebui să dea socoteală, nu merge chiar aşa!

- Eu ştiu că pentru mine a făcut totul şi va face în continuare, iar dacă a renunțat la mine în favoarea altcuiva, înseamnă că are şi motive, şi soluții. Nu aveți de ce să-i contestați autoritatea. Eu am convingerea că a făcut ce trebuie.

- Ca toți bolnavii, ierți pe toată lumea.

- Ba nu! Voi nu-mi cunoaşteți istoricul bolii. Dacă v-aş spune că alt medic nu mi-a dat speranțe mai mult de 35 de ani? Şi nu numai asta, când am vrut să mă înscriu la liceu, directorul m-a respins după ce mi-a citit fişa medicală, i-a spus mamei că a mai murit în şcoală un elev bolnav de inimă şi nu vrea să mai aibă necazuri. Cu chiu, cu vai, m-am înscris la un liceu de la țară, la mătuşa mea. De atunci mi-a intrat în cap să mă fac doctor cardiolog, să pot ajuta mai ales copiii.

- Copiii? Ce tot spui acolo?

- Chiar vreți să ştiți?

- Suntem colegi şi orice despre fiecare contează. În plus, ne perfecționăm profesional.

- Aveam doar 13 ani. Nu-mi place să-mi amintesc, dar ce spuneți voi poate fi un argument să trec peste rețineri.

- Noi ştim doar că afecțiunea ta nu este ereditară, ca urmare, trebuie că ceva s-a întâmplat, dar asta nu înseamnă că...

- Aşa este. Oricum, eu am timp destul şi m-am săturat de singurătate, aşa că, prezența voastră nu poate să-mi facă decât bine. Dacă şi voi aveți timp de pierdut...

- Şi dacă n-avem, ne facem! declară băieții aducând de pe hol trei scaune.

Marta se ridică în capul oaselor, îşi coboară ochii spre mâinile ce se frământau cu un tremur uşor şi începe să-şi amintească. * - Mda! Chiar aşa! Şi eu vreau să ştiu! îşi exprimă curiozitatea Umbra Albă în timp ce face o nouă tastare: „Marta la 13 ani – Enter”.

Ecranul se colorează. * Un gard mare de beton desparte portul de cartierul vechi. În apropiere, prin triajul de cale ferată intră şi ies din port trenuri care țin drumul spre cartier şi spre lunca Dunării, închis mai tot timpul cu o barieră, făcându-i pe trecători să se aplece sau să treacă de-a dreptul peste şine.

Duminica e pe sfârşite.

Câțiva copii de-ai locului, obişnuiți cu manevrele ce nu se sfârşesc nici zi, nici noapte, se joacă pe terasament.

Din vale, dinspre plaja Dunării, se apropie o motocicletă cu o fată şi un băiat. Bariera începe să se închidă. Crezând că poate fi depăşită, tânărul forțează şi se apleacă. Fata... * - S-a lovit de ea. Nu mai spune, că mă strânge-n spate! se plânge una din colegele Martei.

- Acu, ce să mai... spune tot! o îndeamnă băieții.

- Păi, cam asta-i tot. Fata avea rude prin zonă şi tot uitându-se după ele, a pierdut din vedere bariera, care aproape că i-a retezat capul.

Fetele se ridică de pe patul bolnavei scuipându-şi în sân: - Marta, ne îmbolnăveşti!

Băieții, mai nesimțiți, nu le iau în seamă şi insistă: - Şi tu unde eşti în povestea asta?

- Eram acolo, cu ceilalți copii, număram traversele sau ne chinuiam să mergem în echilibru pe şine. Eu eram singura cu fața spre barieră, am țipat şi am leşinat. Mai târziu mi-au povestit ceilalți că la țipătul meu s-au întors şi au văzut cum motocicleta a continuat să meargă vreo câțiva metri cu fata având capul dat pe spate ca o glugă.

56

- Îți bați joc de noi! se revoltă fetele. Tu ne povesteşti un film de groază!

- Treaba voastră, eu v-am avertizat. M-am chinuit mult să-mi alung din minte întâmplarea. Acum, după ce v-am spuso şi vouă, parcă nu mă mai sperie aşa de tare. În salon intră doctorul Cristea şi asistenta lui de suflet.

- Ți-am auzit povestea, Marta! Sunt şi eu copleşit. Pot să accept că de atunci ți se trag afecțiunile cordului. Poate vor înțelege şi colegii tăi. Pentru tine am o variantă mai bună, dacă aveți răbdare. Vedeți voi, ca medic, umblând atât de des prin măruntaiele oamenilor, mi-am dat seama cât de fragili suntem şi m-a cuprins o nelinişte cumplită. Este unul din motivele pentru care nu am vrut să te operez, Marta. O intervenție de reparare a valvelor inimii şi un stent pe aortă are mai multe şanse decât transplantul unei inimi deja obosite.

Unul dintre studenți observă: - Cu alte cuvinte, Ilie e condamnat în continuare?

- Măi, copii, încep să mă supăr! E clar că vor trece mulți ani până să vă lămuriți cum e cu medicina asta, ce poate şi ce nu poate ea să facă. Ilie e bine mersi şi ar putea să trăiască mai mult decât dacă inima lui ar fi fost sănătoasă.

Studenții tac.

- Cred că v-am spus destule şi dacă v-am ofensat cumva, a fost fără intenție. Acum vă las! încheie doctorul şi ieşi către celelalte saloane.

Asistenta întârzie puțin pentru a verifica aparatura, iar la plecare le spune celor prezenți: - Voi ştiți că şi doctorul Cristea, Cristea Leon, este bolnav de inimă, şi noi nici măcar nu ştim cât de grav? Ştim doar că şi lui i se trage din copilărie.

Studenții cască ochii în urma ei fără să apuce a mai întreba ceva. * Umbra Albă: - Mda! I-a cam încurcat pe flăcăi. Ia să vedem ce spune arhiva despre Cristea! * Cristea (Puiu) Puiu, un puşti de 5 ani mângâie în brațe un pisoi negru şi priveşte prin ochiul spart al unei fereastre zăbrelite către grajdurile de peste drum. Trei cai se hrănesc dintr-o grămadă de fân împrăştiată pe jos în timp ce trei bărbați se pregătesc să le pună hamurile.

O femeie slăbuță se apropie de gard şi strigă spre cei din curte.

- Nea Vasile, ştiu că şi matale mergi la lucru, aşa că te rog să-i spui lu’ Tanti ...

- Uite-o colo! Du-te şi-i spune tu, că noi am cam întârziat şi iar ne freacă şeful.

- Da’ mai are ce vă da de lucru, că pădurea nu-i fără sfârşit?

- Mai sunt câteva râpe, sus de tot, unde tractorul nu poate intra, de-aia ne grăbim. Abia dacă ajungem până-n seară şi-avem de stat acolo până sâmbătă.

- Greu şi la matale, nea Vasile, greu! Atunci, te las, mai zice femeia îndreptându-se către grădina în care o femeie mai în vărstă stă ghem deasupra unor straturi cu ceapă şi pătrunjel...

- Ce-i, măi, Lucica, iar ți-a venit rândul la bucătărie? întreabă Tanti, îndreptându-şi spinarea.

- Rândul îmi vine în fiecare zi, numai că acuma trebuie să fac şi tura unei colege care s-a îmbolnăvit. De-aia te rog pe matale să mai arunci un ochi către băiatul meu, că a rămas singur, închis în casă.

- Da' mâncare are?

- I-am lăsat acolo câte ceva.

Tanti începe a se căina.

- Of, măi, Lucica! Cât o să te mai chinui aşa? Nu vrei să-ți caut pe cineva?

- Nu, Tanti! Trebuie să vină al meu.

- Când? De patru ani îl aştepți.

- La iarnă sunt cinci, Tanti, adică jumătate din pedeapsă. Trebuie să-i dea drumul.

- Să dea Domnul, fată, că ți-o fi şi ție! Ai ajuns cât o scândură, mă şi mir că te mai ții pe picioare!

- O să fie şi bine, Tanti!

- Cum zici tu! Mergi unde ai treabă.

Tânăra femeie se întoarce la puştiul din geam şi-l pupă prin ochiul spart.

- Să fii cuminte, puiule! Da? - Da, mama! Când am să mă fac mare, mă duc eu la lucru şi stai tu acasă!

- Bine, mamă! oftează femeia îndepărtându-se. * Umbra Albă mormăie ca de obicei: - Mda! Nu-mi place! Mă deprimă poveştile astea. Grea sarcină mi-ai dat, Doamne. Treaba mea era alta.

Apoi, răstit, către însoțitori: - Mâțelor, mi-ați umplut arhiva numai cu jale. Vreau altceva!

Mâțele dispar în ecran.

57

Brățara... de tinichea Liviu Gogu Soarele se strecoară tiptil-tiptil spre asfințit plimbând conștiincios, peste șanțuri și gardurile caselor mai mult sau mai puțin procopsite, umbra lungă și deșucheată a domnului Petrescu, zis „Condei”. Bătrânul a fost până de curând învățător în sat, iar, de când s-a pensionat are pe inimă o piatră mare cât casa, ce-i apasă până aproape de pragul infarctului, inima pătrunsă de ceva vreme de-un orgoliu pe care nu și-l cunoscuse înainte de pensionare. Domnul Condei... pardon!... domnul Petrescu, preocupat toată viața lui de până acum să pună „condeiul” în mâna tinerilor săi învățăcei – cu sau fără voia lor – nu observase până mai ieri că viața în sat se schimbase. Nu sesizase că oamenii nu mai trăiesc ca acum aproape cincizeci de ani, când terminase el ”Liceul Pedagogic”, cel ce-și înalță și azi silueta impozantă pe fostul bulevard Karl Marx, din Buzău și care acum a revenit la denumirea pre-comunistă de „Școala Normală”. Văzuse brusc, ca și când s-ar fi făcut dintr-o dată lumină-n sat, că până și cei mai proști elevi ai săi – întorși de pe meleaguri străine, unii, sau angrenați în activități comerciale, alții – și-au făcut niște case de se-nvârt după soare; au condiții „mai ceva ca la bloc”, cum se exprimă ei cu mândrie și emfază.

Gânduri legate de acest aspect i se învârt și acum prin cap, în timp ce calcă, cu grija impusă de rigiditatea accentuată a articulațiile sale îmbătrânite, pe fâșia neasfaltată dintre șanț și marginea drumului, spre a nu stânjeni traficul bolizilor de tot felul, care au apărut și ei în sat ca ciupercile după ploaie în anii din urmă.

Bătrânul Condei nu vrea să-și facă vreo vilă, acum, la bătrânețe. N-are el banii și ambițiile lui Lică Parastas, care uite ce palat și-a ridicat, după ce numai el știe ce-a-nvârtit prin Occident, vreo doi ani de zile. De fapt îl cheamă Vasile Cojanu, dar tot satul îl zice „Parastas” după bunicu-său, care cică nu scăpa nicio pomană, decât dacă erau prea multe-n același timp și nu putea s-ajungă la toate. Din pomana ălora „de-afară” și-o fi făcut și „ăsta micu’”, azi, averea, cine știe!?... Lui Lică, firește, el îi pusese condeiul în mână. De fapt, nu prea reușise să i-l pună, pentru că micuțului (pe atunci) Parastas nu prea-i plăcuse nici să scrie, nici să citească. Dar școala – crede bătrânul Condei – îi plăcuse, altfel nu se explică de ce ținuse neapărat să stea șase ani în ciclul primar, în loc de patru.

Prin urmare – că uite cum i-o iau gândurile pe arătură! – nu la vreo vilă visează bătrânul și ursuzul dascăl, ci la niște condiții, cam „ca la oraș”, în bătrâna și modesta lui căsuță, care nici când fusese nouă nu ieșise prea mult în evidență. Mai precis, își dorește o bucătărie pentru doamna Petrescu, în care să-i curgă apă caldă și rece la chiuvetă, precum și-o baie cu cadă și WC. Iar pe-amândouă le vrea, firește, placate cu gresie și faianță, așa cum trebuie să fie într-o casă modernă de om destupat la minte, cum, fără lipsă de modestie, știe că este.

Acum, din fericire, piatra de pe inima bătrână și bolnavă a domnului Petrescu, zis Condei, și-a redus considerabil din greutate. Asta mulțumită faptului că, de mai bine de o lună, în magazia din spatele casei sale, stau depozitate, claie peste grămadă, materialele necesare efectuării schimbărilor mai sus arătate – pentru a căror achiziție s-a băgat dator pe patru ani la un CAR din Buzău. Dar, bucuria și relaxarea prilejuite de procurarea materialelor fu scurtă. Și asta pentru că, pe măsură ce timpul a început să se scurgă de la acel moment, o altă grijă s-a născut și a început să crească în sufletul și mintea dascălului; una izvorâtă și alimentată zilnic de teama că acestea se vor deteriora din cauza condițiilor improprii de păstrare pe care le oferă respectiva încăpere, dacă nu va găsi mai repede niște meseriași care să-i facă, bine și ieftin, mult-dorita reamenajare.

A lăsat în urmă clădirea școlii, care, deși maiestuoasă în inima lui, acum îi pare măruntă, eclipsată oarecum de sala de sport, mare și... gri, construită de curând din fonduri europene. Mai are puțin până acasă. Totuși, când ajunge la intersecția unde trebuie să facă la stânga pentru a intra pe străduța pe care locuiește, se răzgândește și o ține tot înainte. S-a hotărât în ultima clipă, fără să ezite, deși cele două sacoșe de cumpărături făcute la oraș, îi tensionează excesiv mădularele brațelor și-i dau furnicături în buricele degetelor. Hotărârea însă, o dată luată, îl face să uite de toate acestea. Tot ce știe și simte acum e că trebuie să meargă neîntârziat să discute cu Fănică a’ lu’ Ștefan Bărdacă. Multă lume-l laudă pe Fănică!... Cică face de toate: face zidărie, pune gresie și faianță, se pricepe și la instalații sanitare, ba, chiar și la instalații electrice, cică-ar fi artist. Bătrânul nu prea crede în existența reală a acestui gen de factotum, de mulți-calificați, de pricepuți la toate, de indivizi pentru care nicio meserie n-are secrete... Dar, dacă oamenii spun, așa o fi!...

E drept că nu prea ar vrea să apeleze la el și din alte motive. Cel mai importat dintre ele ar fi că și ăsta i-a fost elev acum vreo cincisprezece-șaisprezece ani... și, nu unul bun. Iar, cu taică-su, cu Ștefan Bărdacă, avusese oarece discuții la vremea respectivă, acesta acuzându-l pe față că-i persecută odrasla, pentru că el nu vine să-i aducă plocoane, cum fac alți părinți. Asta-l duruse mult la vremea respectivă pe domnul Petrescu. Îl mai doare și acum, când își aduce aminte de acele momente. E-adevărat, nu refuza atunci când un părinte sau altul, mai pe înserat sau în plin zi, venea la el acasă cu o găină amărâtă, cu vreo sticlă de vin acru, ori de țuică puturoasă, cu vreo halcă de porc, mai mult grăsime – înainte de Crăciun, ori cu vreo pulpă amărâta de miel – în Săptămâna Mare. N-avea pretenții. Oamenii erau săraci. Nu ceruse niciodată nimic, nimănui. Considerase însă că cele primite i se cuvin. Așa erau vremurile... Dar, Dumnezeu i-e martor, că-ntotdeauna căutase, pe cât posibil, să nu țină cont de ele... Șiacum, după toate astea, iată-l la poarta băiatului lui Ștefan Bărdacă, pe care, prin clasa a doua, i se pare, era cât pe-aci să-l lase repetent. Acesta însă se purtase totdeauna politicos cu el și – spre deosebire de taică-su, care-l privise cu dușmănie până închisese ochii, acum câțiva ani, în urma unui accident pe șantier – nu arătase niciodată că i-ar purta pică pentru asta. Oricum, nu se simte confortabil aici, în fața porții de metal în care se pregătește să bată cu o piatră în formă de ou turtit, culeasă de pe marginea drumului.

S-a înnoptat de-a binelea. Doar luna nouă ivită pe cer deasupra casei acoperite cu tablă roșie ondulată, a lui Fănică, mai sparge cu razele-i plăpânde, ce izvorăsc din cornul ei ascuțit, bezna care s-a așternut pe nesimțite peste sat.

58

Cele câteva ciocănituri date cu piatra aceea turtită în rama metalică a porții, răsunară aproape sinistru în liniștea prematură a serii. Abia după a treia rafală de ciocănituri, lumina galbenă a unui bec anemic se împrăștie cu timiditate de după colțul casei și tot de acolo se auzi bufnitura unei uși închise în grabă sau scăpate, probabil, din mână. Foarte curând, în lumina palidă a becului, se ivi silueta durdulie a Fănică.

– Bună seara, Fănică! salută bătrânul.

– Bună seara! răspunse Fănică, chinuindu-se să deslușească în lumina slabă a lunii, chipul vizitatorului. Abia când se apropie la doi pași de poartă, recunoscu chipul sobru al fostului său dascăl. A!... Domnu învățător!... Dumneavoastră erați?...

Poftiți... poftiți!... rosti precipitat și oarecum încurcat, tânărul meseriaș, deschizând larg poarta grea, metalică.

– Mulțumesc, Fănică! Nu intru. Mă-ntorc de la oraș. Am cam întârziat pe acolo și m-așteaptă nevasta de o grămadă de vreme să-i duc cumpărăturile... Știi cum sunt femeile!... se scuză domnul Petrescu. Vreau doar să vorbesc ceva cu tine, încercă el o introducere mai bruscă în subiect, spre a nu lăsa să se vadă stinghereala pe care o simte în mod cu totul inexplicabil în fața fostului său elev, deși primirea respectuoasă de care acesta i-o făcu, îi umplu sufletul de căldură unei bucurii pe care n-o mai simțise de multă vreme.

Intră direct în subiect și îi explică lui Fănică, în câteva fraze, care era rostul vizitei sale. Încercă apoi să-i dea cât mai multe amănunte legate de lucrările pe care ar dori să i le facă, de materialele pe care le-a procurat deja, de preferințele și pretențiile sale și încă altele de felul acesta. În timp ce vorbește, dintr-un reflex profesional, bine înșurubat între deprinderile sale de dascăl bătrân, fixează cu privirea chipul luminat de lună al interlocutorului, pe care citește deznădăjduit aceeași expresie idioată pe care o afișa și pe vremea când era elev și nu reușea să priceapă o iotă din ceea ce preda el în clasă.

Se opri încurcat. „Vorbesc degeaba!” gândi. Îi veni însă brusc ideea salvatoare: – De fapt… ce atâta vorbă, Fănică!... reluă, înainte ca celălalt să apuce să pună ceva. Treci, mai bine, când ai timp, zilele astea, pe la mine și-ți arăt acolo, la fața locului, ce și cum vreau să fac.

– Exact, domnu’ învățător!... Asta vream să vă zic și io… Să vă propui, adică… Da, să știți că nu pot să m-apuc de lucrare mai devreme de lunea ailaltă… Sunt prins până peste cap… Ați avut mare noroc că m-ați găsit la ora asta acasă!…

– Înțeleg!... E bine de luni într-o săptămână. Dar, până atunci, te rog eu să-ți faci timp o jumătate de oră, într-o zi în care ești tu mai liber și să vii să vezi despre ce e vorba… Poate trebuie să mai cumpăr ceva… Tu te pricepi mai bine…

– Da, domnu’-nvățător!... Trec duminica ce vine!... Duminica nu lucrez. Sunt și io creștin, ce dracu’!... * * * Duminică, așa cum promisese, pe la ora zece dimineața, Fănică se înființase la domnul Petrescu acasă, ca un om de cuvânt ce se afla. Analizase cu atenție frontul de lucru… măsurase din priviri lungimi, lățimi, înălțimi… numărase, calculase, analizase, explicase, se încurcase și-n final decisese: mai era nevoie de două cutii de faianță – una, din cea verde, pentru baie și una, din cea cărămizie, pentru bucătărie – de vreo zece metri de țeavă, cinci coturi și doi saci de adeziv. „Și, dac’-o mai fi nevoie de ceva, vedem atunci!”, conchisese el, cu un aer de cunoscător. Se înțeleseseră, firește și asupra costului întregii lucrări și, chiar dacă domnului Petrescu i se păruse cam piperat, a acceptat în cele din urmă și au bătut palma.

Odată înțelegerea încheiată, bătrânul a trecut la îndeplinirea părții care-i revenea lui din convenție, mergând chiar a două zi la singurul magazin din sat care comercializează materiale de construcții, de unde a cumpărat tot ceea ce-i recomandase Fănică.

Acesta însă, nu s-a prezentat la muncă în „lunea ailaltă”, așa cum stabiliseră, ci abia „lunea ailaltă” după „ailaltă”, adică o săptămână mai târziu. Firește că domnul Petrescu a înțeles și acceptat motivele „obiective”, care au determinat întârzierea și șia înăbușit supărarea ce stătuse, la un moment dat, gata să izbucnească.

Abia din ziua în care Fănică s-a apucat de treabă, a început calvarul bătrânului dascăl și al soției sale. Cel mai bun și cel mai multicalificat meseriaș din sat când lucra, mai mult stătea, iar când stătea… nu lucra, firește, deloc. Bașca, într-o zi venea pe la ora zece și pleca pe la trei, în alta venea la prânz și pe la patru-cinci își făcea drum acasă, să dea mâncare la animale și nu mai revenea, ba au existat și zile când n-a venit deloc, sub diverse pretexte.

Lucrarea înaintează greu, dar domnul Petrescu e mulțumit că… totuși înaintează. De fapt, aceasta merge după principiul „doi pași înainte, unul înapoi”. Adică, de regulă, din tot ce face Fănică dimineață, cam jumătate trebuie să dărâme și să refacă după-amiază, asta în cazul în care-l prinde după-amiaza la muncă, altminteri totul de amână pentru ziua următoare. Nici aceasta n-ar fi o mare problemă dacă toate aceste repetir-uri nu s-ar face cu materialele beneficiarului, adică ale domnului Petrescu.

Bătrânul dascăl privește cu îngrijorare neconcordanța dintre viteza amețitoare cu care scade cantitatea de materiale procurate pentru realizarea lucrării și viteza de melc cu care aceasta înaintează.

– Măi, Fănică – îi spuse, la un moment dat domnul Petrescu, văzând că magazia unde depozitase materialele era aproape goală, iar lucrarea abia dacă trecuse puțin de jumătate – văd că materialele s-au cam terminat, iar tu mai ai o grămadă de lucru.

Parcă văd că mâine, poimâine, mă trimiți să mai cumpăr ba de-aia, ba de-aia… Lucrează și tu mai cu grijă, că portofelul meu nui sac fără fund.

– Domnu’ învățător, așa e în munca asta a noastră… a mea și-a lu’ ăștia ca mine, vreau să zic… Mai e și pierderi…

– Mai sunt, măi Fănică… Așa te-am învățat eu, pe vremuri, când mi-erai elev, îl corectă dascălul din obișnuință.

– Mai sunt… mai e… Tot un drac! Replică meseriașul, nederanjat de observația fostului său învățător. Eu de la început, de când v-am pus să luați un sac de de-aia… o cutie de de-ailaltă… am știut că n-o s-ajungă – continuă, întinzând meticulos adezivul pe o placă de faianță. Da’, io nu-mi bat joc de banii clientului… Nu-l pun să ia mult odată și la urmă, să-i rămâie materiale… Cum face alții!... Nu!... Io am un principiu, domnu’ învățător: mai bine ia omu’ mai puține la-nceput și dacă mai trebuie, se duce și mai cumpără un sac de adeziv, sau unu’ de glet, sau de ce-o mai trebui… Da’, asta atunci când văd io că-i

59

aproape să se termine… Iar, dacă nici astea n-ajunge, se mai duce odată, mai ia un sac… și tot așa… Da’, nu bagă bani degeaba în materiale, ca după aia să rămâie cu ele și să le-arunce prin cine știe ce magazie!…

– Principiul tău e bun, nimic de zis și eu n-am nimic cu principiul… Eu nu sunt de acord cu risipa asta de materiale… De exemplu: pui faianța pe o jumătate de perete, nu pui cum trebuie distanțierele alea de plastic între plăci, faianța se hâiește, spațiile devin inegale și-atunci trebuie s-o dai jos… Nu mai poți, firește, să folosești același adeziv, așa că-l cureți pe cel vechi de pe plăci, faci alt adeziv și pui din nou faianța pe perete… iar distanțierele le pun eu, că tu uiți… Și tot așa, în fiecare zi… Și, pentru că observațiile domnului Petrescu se țineau lanț, într-o altă zi orgoliul de meseriaș „policalificat” al lui Fănică se revoltă și-i răspunse, cu o impertinență reținută, pe fondul unui zâmbet ușor obraznic: – Mă dădăciți ca la școală, domnu’ învățător!...

Discuția fu generată de observația bătrânului, legată de faptul că două plăci de gresie din baie le montase vizibil mai sus decât pe celelalte.

– Te dădăcesc?... întrebă dascălul, fixându-l cu ochii mijiți, zâmbind subțire pe sub mustață. Bine, Fănică!... Nu te mai dădăcesc. De azi, fiecare gram de material irosit, fiecare centimetru de țeavă irosită… și alte asemenea, ți le scad din banii pe care am să ți-i dau pentru manoperă.

– Apoi, nu așa, domnu’ învățător!... sări ca ars Fănică, afișând o mimică speriată de-a binelea. În condițiile astea, io cu ce mă mai aleg?... Mai bine dădăciți-mă, consimți el, împăciuitor.

Alegerea lui Fănică se dovedi inspirată. Dacă n-ar fi ales dădăceala, în urma montării instalației sanitare, ar fi plecat, la finalul lucrării, fără niciun ban. Ba, poate că ar mai fi adus de acasă, ca să-l despăgubească pe domnul Petrescu, pentru materialele stricate. Bătrânului i se rupea sufletul când vedea câtă țeavă de polipropilenă – pe care dăduse o grămadă de bani – toca inutil fostul său elev. Nu mai zicea însă nimic. Doar aștepta sfârșitul acestei teribile aventuri. Îl aștepta cu resemnare. „Ce mai pot face?” își spunea. În creierul lui răsuna permanent, ca un dangăt de clopot, expresia „De s-ar termina odată!” repetată fărăntrerupere, la intervale egale, făcând să-i vibreze parcă aievea întreagă cutie craniană. Cu zgomotul acesta-n minte, se mai duse de două ori în ultimele două zile, la magazinul de materiale de construcții, a doua fiind chiar în ziua în care Fănică declamase cu mândrie și emfază: „Gata, domnu’ învățător! Am încheiat! Nu mai trebuie decât să facem proba, apoi îmi dați banii și-am plecat!...” Numai bine însă, la probă constatară că trei coturi nu fuseseră bine lipite și, deși apa nu țârâia pe acolo, se formau totuși, în toate cele trei locuri, mici picături, care creșteau timp de vreo câteva secunde – unele mai rapid, altele mai lent – după care se desprindeau și se prăvăleau, strivindu-se, parcă-n dușmănie, de gresia proaspăt montată. Firește, eliminarea problemei presupune, așa cum am arătat mai sus, un nou drum la magazin și alți bani cheltuiți.

Din fericire, la final, după ce Fănică deschise robinetul care permite apei să pătrundă în instalație și după ce pipăiră amândoi, cu atenție și emoție, fiecare îmbinare a țevii, respirară ușurați. Totul e în regulă, iar dangătul acela ca de clopot, încetă instantaneu să se mai producă în mintea bătrânului. Toată supărarea acumulată pe parcursul perioadei cât Fănică-și etalase în gospodăria sa „măiestria” de meseriaș poli-calificat, pieri ca prin minune. O bucurie ghidușă puse stăpânire pe sufletul și inima domnului Petrescu, în clipa în care, după ce deplasă pârghia robinetului pe poziția de apă caldă, la numai câteva secunde, simți apa călduță mângâindu-i degetele. Iar bucuria-i crește parcă, pe măsură ce apa care se scurge cu-n foșnet intens și regulat, devine tot mai fierbinte.

– Ei!... Meserie, domnu’ învățător!... Așa-i?... rosti Fănică, privindu-l din ușa băii, cu-n zâmbet până la urechi, de parcă el ar fi inventat apa caldă.

Bătrânul își întoarse alene privirea spre el, îl privi o clipă, fără să spună nimic și fără ca expresia de încântare, care-l stăpânește, să sufere vreo modificare.

– „Meseria-i brățară de aur!”, mai știți… cum ne spuneați dumneavoastră la școală? continuă Fănică mândru de el, încurajat poate de tăcerea și de zâmbetul fericit al dascălului.

– Da, așa este! În general, meseria-i brățară de aur, dar a ta-i de… tinichea, măi Fănică!... rosti bătrânul Condei, privind cu aceeași expresie fericită, jetul de apă călduță care-i gâdila plăcut podul palmei. Dacă găseam și eu unul cu „brățară de aur”, mai făceam o baie și-o bucătărie, din materialele-alea pe care le-ai stricat și cu care mi-ai umplut curtea…

Decrețeii (fragment)

Costel Nicolau Nu s-a schimbat mare lucru pe fond. Televizoarele au devenit mai subțiri, mai mari şi mult mai inteligente. Câinii sunt acum nişte lorzi şi nu mai mor de drum lung. Doar proştii au rămas la fel şi încă mai mor de grija altora...

Era în vara lui ’93, în august, la a doua sesiune de bacalaureat din acel an. Recunosc că habar n-aveam cum o să fie, pentru că la prima sesiune lipsisem. O zbughisem prin iunie cu alți trei tovarăşi de-acasă, crezându-ne trimbulinzi, cu cucuri valutare în cap şi cu vise de mărire spre Italia. Era perioada granițelor închise, dar cine dracu’ se gândea atunci la asta? Aveam cu noi câteva schimburi, câteva cărți si un atlas geografic. Am ajuns numai doi dintre noi doar până în Turcia şi ne-am întors peste vreo lună la fel cum am plecat, însă cu vreo cinci kile’ mai puțin de fiecare.

60

Nu-mi era frică de examen pentru că mie îmi era frică doar de chestiile pe care eu le consideram atunci importante şi pe care le puteam număra pe degetele de la o mână.

Stăteam pe un pervaz de geam la etajul I al clădirii unde se ținea prima proba la română-oral, însoțit doar de un rebus "Flacăra" şi de o juma’ de creion din ăla tip HD pe care-l purtam ştrengăreşte la ureche şi-mi vedeam de cuvintele mele încrucişate. În jur, în toată clădirea şi în curte era tot felul de lume agitată şi forfotă ca la bâlci. Toți acei colegi cunoscuți şi necunoscuți erau însoțiți de mămici, tătici, bunici şi alte neamuri din dotare, ca atunci când plecau tinerii recruți în armată şi toți, cu cățel, cu purcel îi conduceau bocind sau chiuind la gară.

Maică-mea fusese, săraca, şi ea cu mine, da’ am expediat-o strategic, spre nemulțumirea ei şi spre satisfacția mea, pe motiv că vreau să mai repet câte ceva înainte de a intra în examen. Aşa cum stăteam eu cu rebusul meu şi cu radiera creionului în gură, pe care o făcusem ferfeniță între dinți, fără să-mi dau seama, şi tot gândindu-mă la soluțiile din careu, la intrarea clădirii liceului îşi făcuse apariția o maşină pe care o cunoşteam de la o poştă, cu tot cu şoferul ei, şi care aducea cu ea părinții unui bun coleg de-al meu, care erau mari şefi de habar n-am ce, încă de pe timpul comuniştilor. Fireşte, scena mi-a atras atenția şi mi-a mărit curiozitatea în momentul când maşina s-a oprit exact la intrarea principală, unde era aşteptată de directorul-adjunct şi gras al liceului şi, pe de-asupra, şi preşedintele comisiei de examinare. Domn’ Director era însoțit de femeia şi omu’ de serviciu, care au ajutat la descărcarea şi la dusul suvenirului din maşină, suvenir care era, nici mai mult, nici mai puțin decât un televizor color marca ,,NEI’’. Ăsta era televizor din-ăla mişto, la care se făcea reclama aia cu papagali vorbitori şi, probabil, cu penaj frumos colorat, că eu îi văzusem doar la un "Sirius-256" alb-negru, luat de ai mei în rate prin ’84, de la cooperativa sătească.

Mi-aduc aminte că astea noi costau aproape cât o Dacie şi se vindeau la ANA ELECTRONIC, la Bucureşti, firma lu’ Copos, care acum e scriitor de elită la ,,Mititica’’. Ştiți momentul ăla când îți fuge pământul de sub picioare şi o teamă egală cu moartea te cuprinde subit, ca o gheară de pasăre răpitoare, în plex? Asta am început să simt şi eu la vederea scenei cu pricina, scenă care, brusc, m-a trimis într-o altă dimensiune. Eram un Niculae Moromete plin de friguri şi de sudoare rece peste tot. Tremuram din toate încheieturile şi o panică pe care nu mi-o explicam pusese stăpânire pe întreaga mea ființă. Îmi era pentru prima oară frică.

Nu mai ştiu sigur cât timp a trecut până să intru. Totul îmi vâjâia şi mi se învârtea în cap ca o moară de vânt pe furtună. Cu un ultim efort am tras adânc aer în piept, mi-am luat inima-n dinți şi am intrat. Îmi amintesc cu greu şi doar secvențial toate câte s-au petrecut înăuntru. Nu-mi amintesc deloc, dar deloc câți profesori erau în comisie, ce fizionomii aveau sau dacă mai erau şi alți colegi de-ai mei în sală. Examenul l-am luat cu notă mare şi cu teama că NEI-ul o să fie peste cunoştințele mele despre Rebreanu şi Labiş, care mi-au picat ca subiecte şi pe care-i iubeam din toată inima...

Multe s-au schimbat de-atunci. Nu s-a schimbat mare lucru pe fond. Televizoarele au devenit mai subțiri, mai mari şi mult mai inteligente. Câinii sunt acum nişte lorzi şi nu mai mor de drum lung.

Doar proştii au rămas la fel şi încă mai mor de grija altora...

De un tânăr Aga Lucia Selenity A fost o dată ca niciodată un rege într-o țară dintr-o altă lume. Totul mergea ca la carte, țara creştea văzând cu ochii, încât regele se gândi că ar avea nevoie de un om de încredere, care să îl ajute. Divanul îşi făcea bine treaba, dar nu mai făcea față ca odinioară. Într-o zi, cineva îi recomandă un tânăr care părea să aibă mult potențial. Regele îl cântări din priviri, îl întrebă despre una-alta, apoi se hotărî să îl ia lângă el, să fie administratorul țării. Entuziasmul tânărului se văzu din prima zi când, arătând spre un țăran, zise: - Cam trist e bietul om. Prea strict eşti cu oamenii, dragul meu rege! Cred că ar trebui să fim mai buni. Uite-l pe cel de lângă, ce vesel e! Mai şi cântă!

- Da! răspunse regele, dar nu are atâtea griji, pământuri şi acareturi ca primul. Totuşi, te las să îți exerciți atribuțiile aşa cum vei găsi de cuviință. Te rog să te simți liber.

Tânărul parcă asta şi aşteptă. Se urcă pe un cal şi fugi în lumea largă. Începu să țină prelegeri despre bunătate şi viață liberă, despre idealul unei vieți în care binele triumfă şi totul se transformă într-un rai adevărat. Repede îşi făcu aliați, iar lumea începu să îl aclame. Deodată, totul parcă înflori în întreaga țară. Oamenii începură să fie veseli încontinuu şi plini de voie bună. Tânărul ajunse la palat şi se înfățişă mulțumit în fața împăratului, cu inima crescându-i de fericire. Împăratul zâmbi, dar nu îi spuse nimic, spre dezamăgirea omului de încredere. Nu trecu mult timp şi oamenii începură să vină la palat cu tot felul de cereri, care mai de care mai pretențioase, pentru a pune în aplicare noua lege, în care binele să guverneze. Tânărul încercă să găsească soluții şi reuşi să îi ajute pe toți. Dar cererile creşteau pe zi ce trece, oamenii începeau să devină nemulțumiți, că nu li se mai răspundea la timp, că petrecerile nu se organizau chiar în fiecare zi, cum şi-ar fi dorit, că lumea nu are motiv de sărbătoare decât o dată la două-trei

61

zile. Omul regelui încercă să îşi ducă planul în continuare, aşa că luă din galbenii palatului ca să îi mulțumească pe toți. Câteva zile se făcu linişte şi parcă soarele începu să fie iarăşi vesel. Bineînțeles că cererile apărură din nou şi tânărul ajunse iar cu ochii la galbenii împăratului. Nemulțumit de întorsătura lucrurilor, el se duse la rege şi îl rugă să îl ajute. După ce discutară, se întoarse spre mulțime şi ținu un discurs, în care îi anunța că nu şi-au mai plătit dările şi visteria începe să se golească. Oamenii începură să strige: - De unde şi până unde dări, dacă se doreşte o țară în care să domnească veselia şi bucuria?

- Bine! Dar trebuie să şi muncim! Cine a zis că nu se va munci? întrebă tânărul. O să împart locuitorii în mai multe părți şi le voi da să aibă grijă de anumite animale, pasări şi întinderi. Celor care vor reuşi să adune roade cât mai bogate, le voi dărui calul meu cel alb.

Calul alb era privit ca o adevărată comoară, aşa că oamenii au fost de acord cu această propunere. După câteva săptămâni, tânărul veni disperat la rege: - Dragul meu, ocrotitor! Preamărite împărate! La mare ananghie sunt! Oamenii, în loc să muncească, s-au apucat să dea foc lanurilor pe care le aveau în gospodării celelalte echipe şi să le otrăvească acestora animalele. Totul a luat-o razna, țara se duce de râpă! Te rog să mă ajuți!

Regele îl privi calm şi îi răspunse: - Dar ai toată puterea! Te rog să te foloseşti de ea.

Tânărul îl privi cu reproş pe rege şi se îndepărtă de el gândindu-se că regelui nu-i mai pasă de țară. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre divanul domnesc. Acolo îl aşteptau câțiva boieri cu zâmbete ironice pe buze.

- Hai! Ia un pahar de apă şi revino-ți! îi zise unul dintre boieri.

Cu o mişcare automată, tânărul luă paharul şi trase totul pe gât, cu o sete de nedescris.

Ochii i se împăienjeniră şi se făcu beznă. Se trezi într-o altă încăpere. Lângă geam se vedea clar umbra regelui şi a unuia dintre boierii din divan. Când îşi dădu seamă că tânărul se trezise, regele se apropie de pat şi îl întrebă: - Ia zi! Învățat-ai ceva din tot ce ai făcut? Îți pot da şansa să o iei de la capăt. Vrei?

- Nu ştiu, bunul meu rege, ce am învățat! răspunse tânărul. Dar cert este că, dacă e să o iau de la capăt, nu aş mai aplica regulile mele, care nu se bazează decât pe o poveste fantasmatică, ci aş merge pe drumul deja bătătorit şi bine-ştiut. Abia după ani de experiență se poate veni cu îmbunătățiri. Şi încă un lucru mi-e clar. Bunătatea asta e de mare preț, dar trebuie ținută în cui!

Alambicul Gabriela Ioniță Vântul doar ce se ițise. Mergea elegant, ca un gentleman cu maniere alese, fără să facă prea mult zgomot sau deranj peste câmpurile Todireştilor. Zăpada şedea la locul ei, cumincioară, albind aşternuturile înnegrite de arătura tomnatică, pădurile, drumurile şi mai tot ce îi ieşea în cale.

Nea Vasile, poreclit şi Chițâgoi, mâna roibul în pas domol pentru a nu obosi mânzocul. Cât se uita înainte pentru a ține drumul drept, cât înapoi, după mânz.

- Hai, copăcel, copăcel că mai avem oleacă pân acasă! Ce cauți în şanț, ai?

Mărunțelul se burica, se afunda mai tare în zăpadă, se apuca de scâncit cât să întoarcă iapa capul, apoi mai prindea la minte şi ieşea din şanț! O vreme mergea spăşit pe lângă căruță.

- De nu te-oi lăsa eu în pădure să te mânce lupii, lasă, lasă! îl amenința bădia, strunind totuşi calul să meargă în pasul mărunțelului.

Când uita de sperietura ce tocmai o trăsese, iar se apuca de zburdat! Nimerea tot în şanț!

De la un timp vântul începu a-şi pierde din eleganță. Sufla aşa, mai țărăneşte, mai din topor. Plictisit a colinda de unul singur, şi-a chemat şi consoarta cu el. După cum şuiera, ori avea şapte guri şi foarte multe de povestit, nu toate cu voie bună, ori avea mai multe neveste!

Drumul principal o ținea întins până la Crucea. De la Crucea, unde-şi avea poştaşul crâşma "M-o lăsat muierea", drumul o lua la stânga, tăind dealurile Crucii, dealuri unul şi unul: rotunjoare, dulci ca sânii unei femei tinere ce-a alăptat.

Cum îl trăgea inima pe Vasile să țină drept până la "M-o lăsat muierea", să dea pe gât un vin fiert şi-o vorbă cu cine-o fi, că se găseau mai mereu clienți la crâşmă, numai el ştie! Dar însuma douăzeci de kilometri până acasă, douăzeci curat! Dacă tăia câmpul pe la Stănişoara, în patru kilometri ajungea la pădure, peste alți doi ieşea taman în margine la baba Rusanda, iar deacolo până acasă mai avea o azvârlitură de băț! Aşa că făcu stânga, tot cu ochii după mânz: - Hai, băiet, hai, c-acuşi intrăm în pădure la dos!

62

Nu mai era de glumă, au prins vânturile a se ciondăni fugărind ciorile, trezind zăpada din somnul ei, uruind şi scârțâind prin ramurile copacilor cuvinte nedesluşite. Perdele de ninsoare se ridicau de la pământ, perdele de ninsoare coborau din cer! Cu vifornița în față, nea Vasile îşi croia cu greu drumul. Şi mânzului îi trecuse de joacă!

Au intrat la timp în pădure, două vârticuşuri au prins a se împleti şi dă-i horă! Mărunțelul le lipsea!

Numai ce-a răsărit luna, spoind cărările cu o luminiță gălbuie şi-adâncind tainele pădurii.

- Mă, nărodule, mă, ține-te de mamă-ta, c-aici te las! Lupii-s de tine! Numai din cauza ta m-o prins noaptea hălăduind prin pădure! Auzi? Că nu eşti mâță, s-ai nouă vieți; jumate din ele oricum ți le-ai mâncat, îl boscorodi Vasile pe mânz, nu atâta că-i era a-l certa, dar ca să-şi facă si el curaj! Hututui ai venit pe lume, nu ca toți din neamul tău, mai, mai să-ți cânt prohodul şi tot hututui prin ogradă, să te râdă şi găinile, nu alta! Ştia bădia ce spune! Mânzul zburdalnic îşi găsea locul numai când dormea, în rest alerga de zăbăug când îl scotea în țarc, arunca picioarele în părți, nu înainte, îşi băga botul prin toate troacele cu mâncare la păsări şi câte şi mai câte. Într-o zi a rămas cu o căldare aninată de cap; ce zuruială a făcut! Zdrăngănea găleata de inox izbindu-se de leațurile țarcului, speriind orătăniile. Era ca la circ: găinile umblau ca zăludele când pe sus, când pe jos, în încercarea de a zbura, dar cu aripile tunse, mai zboară dacă poți! rațele, grămadă toate, o gură țineau! mac-mac-mac-mac! maaac! mac! zur înainte, zur înapoi, după cum le fugărea mânzul; cocoşul, ca unul ce se ținea a fi jupân la el în bătătură, fâlll! în capul căluțului! doar că în cap era căldarea! În altă zi îi trecuse moartea pe sub ochii copilăroşi: Ionel, prâslea de nepot, s-a urcat în cireş să-i taie uscăturile; a pornit drujba şi-a scăpat-o! pe lângă grumazul mânzului! Ca o morişcă se învârtea drujba printre păsări!

Pădurea, prietenoasă la înfățişarea soarelui, era înşelătoare acum: cărările păreau neştiute, copacii străini, iar liniştea apăsătoare.

- Târrr! Ia stați oleacă! Ne-am rătăcit! Nu mai zic a cui e vina! spune tare, răspicat, uitându-se țintă la mânz. Te-o prins foamea acuma, că eu am timp să stau să țocăi tu?

Bădia se dă jos din căruță, cercetând locul: cărare, cărare, cărare; toate la fel, pe care s-apuci?

Nu şi-a terminat gândul când urletul a străpuns tăcerea codrului. În spatele saniei trei perechi de ochi prinseră a luci; parcă erau licurici, dar licuricii nu urlă!

Nea Vasile n-a fost bine clădit nici în tinerețe, darămite acum, în iarna vieții! Mărunțel de statură, pirpiriu la trup, n-a dus niciodată lipsă însă de un dram de minte şi de un car de suflet.

Se uită la lupi, se uită la mânz, se uită la calul care fornăie, doar o scăpare, doar o slăbiciune să simtă jivinele şi mânzu-i ca şi sfârtecat. În sanie bădia are alambicul, un cazan de făcut rachiu; el era pricina drumeției! Desprinde o serpentină şi apucă a bate în butoiul de cupru, nu înainte de a-şi face o cruce apăsând cu degetele fruntea încrustată de ani, mijlocul puțintel şi umerii uşor aduşi în față "Doamne, apără şi păzeşte! Fie-ți milă de bobocu ista de mânz!"... De gălăgie, lupii au rămas pe loc, iapa a înaintat, aşezând sania de-a lungul răspântiei celor trei cărări, cu mânzul în partea stângă iar lupii în partea dreaptă.

- Mă, nărodule, o venit lupii după tine? a prins a răcni bătrânul tot bătând în alambic, împungând cu privirea întunericul pentru a ține numărătoarea lupilor: unu, doi, trei.

Aşezați pe labele de dinapoi, lupii aşteaptă. Li se desluşesc coamele zburlite şi colții. Scrie luna pe colții lor! Mârâie îndârjit.

Câte unul îndrăzneşte să se apropie. Cu toporişca într-o mână, cu cealaltă bătând cu străşnicie în alambic, bătrânul merge pe lângă căruță chiuind, lăsându-se pe baza instinctului iepei. Parcă ştiind că puiul ei este în pericol, iapa ține pasul cât să bată el toba aceea făcătoare de rachiu. Şi-ar fi putut țâşni să-şi încerce norocul! Ca să ajungă la mânz, lupii trebuiau să treacă mai întâi de moş. Deci ar fi putut scăpa şi odorul ei! Chiuitura răsună în somnul pădurii ca un semn că nu toți şi toate dorm.

- Hai cuțât, cuțât, cuțââât Cât în viață am trăit Am iubit ci mi-o plăcut, măăăi!

Mai merg o bucată în zornăiala alambicului, se apropie haita prea tare, iar stau: moşul gata să lovească cu toporişca, iapa fornăind încordată ca un arc, lovind amenințător zăpada cu copita, mânzocul mâlc lângă iapă, lupii pe labele de dinapoi, luna scriind pe colții lor şi chiuitura care în sălbăticia nopții pare ca o rugă!

- Scoală, mândruțo, din somn Nu mă vezi că eu nu dorm!

Cerne o ninsoare blajină, nu-i ger, iar dac-ar fi, cine să-l mai simtă?! Moş Vasile Chițâgoi nicidecum! Are fruntea plină de broboane reci, obrajii aprinşi ca jarul şi mâinile încleştate: una pe topor, alta pe serpentină. Simte cum îl lasă puterile: nici chiuitura n-a fost straşnică, şi bătaia în alambic a fost cam moale, inima-i ajunge în gâtlej făcându-l să chiuie întretăiat, iar picioarele, de atâta mers de-andăratelea, prind a-şi aminti de câți ani îl slujesc şi-ar vrea un răgaz de odihnă. Se opreşte.

- Adică sunteți mai şireți ca mine? le strigă moşul lupilor. Vreți să mă sleiesc, să nu mai pot mânui toporişca, să vă îmbuibați din mânzoc fără trudă, fără luptă? Că nu oasele mele le vreți voi!

S-au oprit şi lupii. Nu dau semne că s-ar grăbi să atace, nici că ar dori să plece, doar mârâie la vorbele bătrânului.

63

Bădia, mai mult decât îndârjirea lupilor, le simte rânjetul, parcă ar fi batjocoritor, parcă ar râde de neputința lui. Îi priveşte în ochi pe fiecare, îşi potriveşte toporişca mai bine în mână: - Aşşş! Mânca-v-aş sufletul! Păi rea socoată v-ați făcut, măi diavolilor! Dacă nu la toți, unuia tot îi crăp țeasta! Că n-o fi nici primul, poate ultimul o fi - cum o vrea Dumnezeu, să-mi fie sfârşitul aici - da' primul nicicum! De ăştia ca d-alde voi am mai țuguiat eu, treizeci de ierni în urmă să tot fie, da n-am uitat cum! Hai Steluțo, hai mânzoc, hai cu Dumnezeu-nainte, că nu mor, tăicuță, caii când vor câinii, chiar de-s lupi! îndeamnă bătrânul.

Mai merg în zornăiala alambicului, mai poposesc, le mai ține moşul câte-o predică lupilor, scrijelind întunericul cu privirea, doar, doar o da de drumul bun spre casă, dar niciun copac nu-i pare cunoscut şi nicio zare nu i se înfățişează, semn că s-ar termina pădurea. Coamele lupilor par arici uriaşi îmbrăcați în diamante, aşa strălucesc. Luna, cuibărită în creştetul unui copac îi dă moşului motiv de glumă: - Aburcă-te oleacuță, că de-o fi să cazi, te mâncă lupii; lume făr de doi cai şi-un ghiuj s-o mai văzut, da făr de lună… hai, aburcă-te! De-ai putea să-l iei şi pe năpâstorcu ista mic, mi-ar fi mai bine, îi spune bătrânul întorcând o clipă ochii spre mânzoc, pentru a-l arăta lunii. În clipa următoare simte muşcătura în braț, iar ochii lupului în ochii lui. Din pricina izbiturii alunecă, îngenunchind.

Toporişca-i cade. Un fel de bucurie pune stăpânire pe el; parcă aştepta momentul acesta!

- Tu ai să mori primul, diavole! şi împlântă serpentina alambicului în ochiul lupului.

- Hai cuțât, cuțât, cuțââât De trei ori te-am ascuțât…

Nu ştie ce-a fost prima dată: zăpada însângerată, schelălăitul sau bubuitura! Pădurarul cu puşca la cătare destrămă cântecul plin de Dumnezeu al bătrânului! Se umplu pădurea de schelălăit! * La cârciuma "M-o lăsat muierea", bădia Chițâgoi a venit cu rachiul lui de-acasă. Că doar n-a luat alambicul degeaba şi-a chiuit juma de noapte lupilor!

- Ia mai zi o strigătură, moşule, de-aia de scoală şi morții din morminte, darămite pe mine din somn! îl îndemna pădurarul. Şi moşul, numai inimă, striga: - Hai cuțât, cuțât, cuțât…

Străinul (fragment) Spiridon Râmniceanu Că binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac!

Pavel, Cor. II. Aşa ploaie nu se mai văzuse de multă vreme la acele înălțimi unde oamenii îşi aveau gospodăriile. Toată primăvara fusese secetă şi, chiar acolo, în munte, pământul se crăpase uscat, izlazurile se înroşiseră, iar animalele înfometate îşi umpleau burțile cu apă nefolositoare, bulucinduse în pârâul Smoleanului, acum un fir gălbui, turburat în copite şi pierdut în lacul sărat, cu apa scăzută.

Dar, pe negândite, fără un alt semn, târziu după-amiezi, oamenii simțiră vântul rece rostogolindu-se ca un val pe lungul pârâului. În dezlănțuirea lui rupse nucii Mariei din vale şi smulse, prăvălind de-a valma, câțiva brazi din muchie de la Câlnăianu. Tot atunci s-a aflat că dezrădăcinarea unui fag a răsturnat Crucea lui Dobre, ceea ce ar fi fost un semn prevestitor dacă s-ar fi cunoscut la vreme. Bănuind că vijelia le poate aduce necazuri, oamenii se îngrijeau de adăpostirea animalelor, dar când văzură norul argintiu tivit cu galben ridicându-se dinspre miazănoapte, atunci au ştiut că prăpădul se însoțea cu grindini.

Sfoara albicioasă se ivi în ropot de armate, smulgând frunzele copacilor, pisând pământul lipsit de ierburi şi acoperindu-l cu gheață strălucitoare.

Omul urca spre odăi cu paşi rari, nici osteniți, nici avântați, lovit în creştetul gol de piatra măzărată. Cu greu au tras gospodarii drumul acesta spre muchie, trudind ani de-a rândul, dar acum puteau sui carele la casele lor trecându-le peste dunga zimțată de piatră ce le înconjura, ca nişte ziduri de cetate, Valea Sării. Şi drumul acesta îl urca acum, sub ploaia cu grindină, străinul, singur, cu părul încărunțit, ud, lăsat pe spate. Îşi ferea doar ochii cu mâna pusă streaşină deasupra sprâncenelor, iar pe dosul ei piatra se aşezase ca pe o cornişă.

Vasile a coborât maidanul dinspre Vărzărie cu grabă şi aproape de Piatra Spartă l-a ajuns. „Nu-i de pe la noi”, îşi zise el privindu-l pieziş, apoi îi spuse: - Zoreşte, vino cu mine, ne înmoaie până la piele!

64

Străinul nu-l privi şi nu dădu alte semne că l-ar fi înțeles, păşind la fel de liniştit, aşa că Vasile încetini, mergând cu el în acelaşi pas şi plecându-se puțin, să-i vadă ochii ascunşi sub palmă. Piatra se rări şi o ploaie deasă îi luă locul, înnoptând pământul. Îi luă brațul şi-l trase înainte pe făgaşul care cobora de acum, apoi, la izvorul lui Pavel, feri drumul trecând prin grădini şi printre garduri, cu omul ținut strâns, ducându-l la casa lui. Intrară prin spate în polata joasă, gonind câinele sur, ivit dintre lemne, ce se repezea ca turbat la picioare, lătrând cu urlet stârnit ca de mirosuri de fiară.

Anica făcuse focul în vatră şi Ileana, fata lui de măritat, precum şi Ionuț, al doilea copil, sosit mai târziu, îşi uscau hainele din care ieşeau aburi uşori. Nevasta aprinse lampa iar copii se traseră deoparte. Vasile le făcu un semn scurt din cap, ochii lui albaştri arătau spre uşa de lemn galben ce ducea spre casa-mare.

- Ieşiți! le zise el şi copiii se scurseră iute, luând cu ei lampa ce fumega din cauza vântului. Anica întrebă din priviri şi, pricepând că nu poate fi de folos, îşi urmă copiii, lipăind cu tălpile goale pe podeaua de lut. Luă din mers un ştergar şi, când păşi pragul dintre odăi, întoarse repezit privirea spre cei doi oameni care stăteau stingheri, nemişcați, în mijlocul polatei.

- Adu un macat, femeie! zise bărbatul, scoțând căciula neagră, plină de apă, şi aruncând-o scurt pe pat.

Au rămas ca mai înainte, față în față, luminați dintr-o parte de focul din vatră, cu umbrele jucându-le negre pe pereți, privindu-se în ochi, ca împietriți de farmece. Anica a intrat înțepenind stană în dreptul uşii, cu mâna la gură, simțind un junghi de spaimă când îi văzu tot acolo, ca două stafii înlemnite, aşa cum îi lăsase. Încăperea se lumină deodată, undeva pe aproape trăsni şi bubuitul se prăvăli cu ecouri în vale, zgâlțâind geamurile prinse de mântuială în cercevele. Străinul întoarse privirea spre femeie, iar ea văzu cum din orbite două flăcări galbene se scurg şi se prind ca două lipitori, arzându-i fața şi pieptul. O slăbiciune de leşin o făcu să îngenunche, dar nu scăpă de groază decât atunci când se rostogoli pe lipeală, scâncind înăbuşit în pânza țesută ce o adusese bărbatului.

- De ce eşti proastă, Anico? O certă cu glas egal Vasile, mai mult îngrijorat decât cu supărare.

Femeia se ridică repede, făcu semnul crucii şi se uită înspăimântată spre străin, dar ochii lui, privind undeva, departe, păreau întunecați de dureri tainice ce aşezaseră între ei două dungi adânci, semn, pentru cine îl cerceta stăruitor, aducând mai mult a întrebare.

- Vasile!...

Nehotărârea i se citea în glas, în timp ce încerca să desluşească ce zace în sufletul şi în privirea turburată a acestui om.

Văzu, cu mintea ei de mamă, copilul alungat căutând sprijin şi ocrotire, îl ghici alergând urmărit de spaime, îl văzu prins şi pus la cazne pe care mintea şi trupul lui, fragede amândouă, păreau a nu le putea duce.

- Vasile, să plece din casa noastră!

- Pe aşa vreme nu-l putem lăsa fără adăpost. Tu rămâi acolo, la copii, până se usucă omul, apoi te chem eu!

Străinul închise ochii. Abia atunci îl văzu cu adevărat. Îi atinse fruntea înaltă, acoperită cu şuvițe de păr încărunțite, aproape uscate. „E tânăr, gândi Vasile, dar are părul înspicat, o fi venit din puşcării, numai acolo se întâmplă grozăvii care te albesc. Nui greu să te întorci de acolo cu părul sur sau schilodit pe viață. La minte are omul ăsta hiba!”

Sprâncenele păreau mai groase cu umbra de deasupra pleoapelor adăugată prin închiderea lor pe dunga genelor ce tremurau uşor. Apoi văzu buzele cărnoase şi roşii ca de femeie, gândindu-se ce multe păcate putuseră isca pe acolo pe unde umblase el, pe unde amăgise, pe unde înşelase… Era gura ispitei! Privirea i se coborî spre gât, unde, legat de un şnur negru, subțire ca o ață, strălucea un giuvaer de argint, o nucă picurată cu buline negre, dintre care ieşeau vârfuri ascuțite ca nişte spini. Ridicând-o de pe piept, văzu rănile şi vru să i-o smulgă, prinzând-o strâns în palmă; se înțepă, dar trase smucind. Străinul se aplecă puțin, zâmbi, deschise ochii şi vorbi pentru prima oară: - Nu se rupe, dar dacă o vrei ți-o pot da!

- Nu-mi doresc o asemenea osândă! Îți făcuse rană la piept şi voiam să te scap de ea.

Omul descheie nasturii cămăşii din pânză subțire de mătase şi o scoase, aruncând-o pe pat. I se vedeau acum fibrele încălecate ale muşchilor şi pielea albă, întinsă, prin care vinele albăstrui se țeseau abia scrise, ca într-o marmură. Apoi Vasile îi dădu jos nădragii negri, îl înveli în macat şi îl aşeză pe un scaun, aproape de foc.

- Acum puteți veni, Anico!

Se îngrămădiră în uşă. Nevasta, prima, cu lampa în mână, străbătu încăperea, o aşeză pe masă şi, după o rânduială de mult cunoscută şi deseori repetată, toți se apucară de treburile care la reveneau. Focul se înteți, țuica apăru pe masă şi mămăliga dădu în clocot.

- Noroc, omule, şi gânduri bune! închină gazda.

Străinul bău scurt, fără ca pe față să i se citească urma lăsată de arsura ce se scursese pe gât.

- Mulțumesc, spuse omul. Întinse mâna, umplu păhărelul de două ori şi tot de atâtea ori bău țuica dintr-o înghițitură. Gazdele se opriseră acolo unde-i găsise fapta străinului, privindu-l uluiți de călcarea datinelor.

- Mă iertați pentru necuviință, am să vă răsplătesc.

- Să-ți fie de bine, zâmbi Vasile, înmuiat şi el de tărie, dacă mai bei două-trei, n-ai să le mai poți duce! Are peste patru’şcinci de cenți, e frunte şi e veche, o am de trei ani. O păstrez pentru sufletul meu şi beau din ea un păhărel, duminica la prânz, ca tot omul.

S-au apropiat de masă şi Ileana puse farfuria cu lapte dulce înaintea oaspetelui, aşezând-o cu grijă, cu amândouă mâinile, ca pe un lucru de preț. Când mulțumi, zâmbi fetei cu ochii întredeschişi, lucitori, iar maică-sa, urmărind ce se întâmplă, văzu mai multe lucruri dintr-o dată. Fecioara se înfioră roşindu-se în curățenia ei, apoi se retrase deoparte, în umbră, de unde îl privea pierdută cum sorbea laptele ducând farfuria la gură, aşa cum o primise, susținută de palme. Fata simți un ghiont şi se trezi, mai

65

ruşinată încă. Apoi Anica citi în privirea bărbatului străin un fulger de-o clipă încărcat cu dorințe păcătoase, flăcări de viciu şi desfrâu prevestind necazuri.

Străinul mâncă doar lapte şi nu răspunse altor îndemnuri. Plecându-şi capul, ținti podeaua şi brațele le odihni pe masă, ieşite din învelitoarea care-i alunecase de pe umeri. Se înfioră de răcoarea care se lăsase şi-şi pierdu privirea prin ochiul mic al ferestrei prin care se vedea o palmă de cer albastru, curățat de nori. Ionuț deschise uşa negeluită şi în polată reveniră zgomotele naturii reînviate. Oaspetele îşi îmbrăcă hainele de acum uscate. Anica stinse lampa şi, prin uşa deschisă, din spatele ultimului nor sidefiu alungat de pe cer, soarele pătrunse în odaie, orbindu-i.

- Eu am să plec acum, le spuse străinul netezindu-şi părul pe creştet.

- Rămâi la noi peste noapte, zise Vasile, doar dacă alte treburi care nu suferă amânare te silesc la drum…

- Vreau să vă răsplătesc pentru bunătate.

- Pentru atâta lucru nu se cade să primim ceva - Grăbiți-vă să primiți astăzi ce vă dau, căci mâine aş putea să vreau să uit binele, iar voi să vă căiți de a nu fi fost astăzi înțelepți… Luați de la mine răsplata care vi se cuvine şi buni rămâneți mai departe, chiar dacă necazurile vă vor zdruncina încrederea!

Străinul îşi scoase cu grijă giuvaerul pus din nou la gât, dezlipind şnurul negru adâncit în carnea de pe ceafă şi-l întinse băiatului.

- Eu nu aştept nicio răsplată… dar fără voie, o voi primi, până la urmă vine şi pedeapsa, căci hotărârea a fost luată de la începuturi. Ea se îndeplineşte cu scurgerea timpului… şi nisipul din clepsidra mea s-a scurs. De vreți sau nu răsplata, aceeaşi va fi urma ce o voi lăsa aici.

Băiatul întrebă din ochi părintele, care nu încuviință darul şi străinul aşeză pe fața mesei albe nuca de argint pe care acum stropii păreau roşii, picături de sânge.

- Să ştii, copile, sunt multe fapte de neînțeles în lume şi chiar marii învățați sau alte babe vrăjitoare, oricât s-ar strădui cu ştiințele lor, nu vor putea desface coaja groasă care ascunde înțelegerea acestora. Trebuie să ne plecăm în fața lucrului nedezlegat atunci când mintea noastră suferă în chingile neputinței.

- Drum bun, străine, îi ură Vasile când acesta păşi peste prag şi îşi înfundă în noroiul curții pantofii cu talpă subțire, de domn.

Ieşiră toți patru să-l privească cum pleacă spre miază-noapte, de-a dreptul prin ogrăzi şi ocoluri, cătini şi mărăcinişuri, trecând peste gardurile scunde sau găsind iute pârleazurile. În urma lui câinii se repezeau să-l rupă, dar se întorceau chelălăind, ca loviți de ciomag. Se apropia de Lacul Sărat, unde Smoleanul îşi pierdea apele şi care acum, în lumina înserării, se vedea ca un ochi negru tivit cu pulberea albă a sării ce începuse să se zvânte şi să strălucească. În spatele alunilor îl pierdură din vedere şi se întoarseră la treburile lor. Ileana se îndreptă năucă, pe furiş, pe drumuri ce duceau pe ocolite tot spre lac, dar Anica o văzu şi presimțirea rea i se cuibări în inimă. O strigă, dar fata nu întoarse capul, aşa că alergă după ea până o ajunse. Îi înfipse mânioasă mâna în păr, o întoarse către ea pălmuind-o şi o aduse acasă. Apoi o închise în camera din față cu gratii la ferestre.

Oglinda lacului părea nemişcată. Înserarea cuprinse valea iar noaptea care urmă nu aduse nimic nou. Liniştea locului stărui până dimineața. Doar câinii se dădură a fiară, scurt şi rău, dar se potoliră repede. Jivina se îndepărtase, ascunzându-se în pădure.

Ziua întâia după trecerea străinului a început pentru locuitorii din Valea Sării în aceeaşi ceață aşternută de-a lungul văii, plutind nemişcată deasupra lacului din care se ridicase. Ca de obicei, soarele linse Vârful Porcului, cu cele două stânci golaşe ca doi colți cu strungă, un gol în care nimeni nu putuse ajunge, datorită pereților drepți ai stâncii, loc despre care toți credeau că ar ascunde comori. Nimeni nu ştia cum ajunseseră acolo cei care le îngropaseră. Pe măsură ce soarele se ridica, razele lui piezişe măturau coasta de miazănoapte a văii şi brazii negri crescuți acolo. Ei îmbrăcau tot muntele, până la marginea ochiului sărat al lacului.

Nu se ştie cine a zărit primul minunea, dar oamenii începură să se strige unul pe altul, adunându-se la baza râpii. În timp ce se minunau, clopotul se auzi tras de primejdie. Sosi şi popa Gheorghiță, se holbă încremenit, apoi se închină scuipând în dreapta lui. Fusese răscolit de un om de taină din locul unde, de ani buni, îşi pierdea averea şi mințile, hrănind prin păcate cenuşa rămasă după arderea visurilor de tinerețe.

Luciul apei se stinsese şi lacul arăta acum ca o covată plină de noroi, cu fundul drept ca o bătătură de sare amestecată cu mâl roşu în care zăceau stricate lucruri ale oamenilor, aruncate aici ca nefolositoare. Ivit de după muchea Câlnăianului, soarele aşternu văpaia galbenă mai jos de fostul hotar al apelor şi, pe măsură ce înainta, nămolul luminat se împietrea deodată albit, iar copiii simțiră, în joaca lor, cum glodul tare le frigea tălpile. Fugiră pe mal. Într-un ceas, toată troaca lacului strălucea ca argintul poleit şi apele Smoleanului care mai ajungeau pe pojghița lucitoare, fierbeau şi se făceau abur luat de vânt şi dus aiurea.

66

Dar ceea ce îi uimea pe toți, erau urmele lăsate de omul ce trecuse de la miazăzi spre Vârful Porcului şi care îşi înfundase picioarele o jumătate de palmă în nămol. Acum, din tiparele paşilor, fuioare leneşe de aburi galbeni de pucioasă se legănau ca viperele şi se destrămau încet în înalturi.

- Părinte, doar o slujbă poate să dezlege locul de blestem, îl rugară pe popa Gheoghiță femeile cuvioase.

- Nu toate lucrurile neînțelese sunt ale diavolului, precum nici toate cele lămurite nu sunt ale Domnului, răspunse acesta cu glasul stins de zgura adunată în atâția ani de păcătuire. Învățătorul şi primarul sosiră ultimii, aflară totul de la oameni şi tăceau, prostiți de neştiința hotărârilor pe care toți le aşteptau de la ei. (…)

Răpirea Partea a doua Mihaela Moşneanu Doamna Mariana este căsătorită cu domnul Costel Alexandrescu, un fost miner, care în prezent e pensionar. Iarna îşi petrece timpul liber cu cititul şi vara, cu pescuitul. Sunt cele două ocupații de bază ale domnului Tică, aşa cum îi spune toată lumea. Atât prietenii, cât şi toți cunoscuții săi îl respectau şi-l îndrăgeau foarte mult. Au un copil de douăzeci şi doi de ani, care este plecat în Italia la muncă.

Atunci când Mircea îi anunțase că vrea să plece la muncă în străinătate, doamna Mariana nu a fost de acord, dar domnul Tică i-a spus: - Măi, Mari, e tânăr şi simte nevoia să plece, să vadă lumea şi să facă ceva cu viața lui. Ce să facem? Să-l ținem aici? Nu putem să facem acest lucru, trebuie să învețe singur, pe pielea lui, censeamnă viața. Noi l-am crescut, l-am educat şi l-am pus pe picioare, dar nu putem să-l ținem legat de noi, dacă vrea să plece.

- Da, măi, Tică, dar poate să lucreze aici în țară, şi poate să învețe ce e viața şi aici.

- Da, sunt de acord cu tine, dar dacă el vrea să-şi întindă aripile mai departe, de ce să-l oprim? Tu, când m-ai cunoscut pe mine, cum a fost când ai tăi s-au împotrivit relației noastre? Îți aduci aminte?

- Da, îmi aduc aminte, dar şi tu ți-aduci aminte că, până la urmă, mami şi tati te-au iubit de parcă tu ai fi fost copilul lor şi eu aş fi fost nora? Începuseră să râdă amândoi, aducându-şi aminte de acele momente, dar el a continuat: Mari, draga mea, dacă băiatul vrea să plece, apoi să plece, da? Îl lăsăm să plece, da?

- Bineee!... Dacă tu vrei aşa, deşi mi se rupe inima să-l ştiu departe printre străini, fără cineva care să-i poarte de grijă.

S-au luat în brațe atunci, s-au îmbrățişat cu toată dragostea şi cu tot respectul care şi-i le purtau de douăzeci şi trei de ani, de când erau împreună, în timp ce amândurora li se iviseră lacrimi în ochi, gândindu-se că singurul lor copil vrea să plece, să-i lase singuri. Şi Mircea plecase peste o lună în Italia cu Dinu, un prieten de-al lui. Atât domnul Tică şi doamna Mariana, cât şi doamna Cati, împreună cu domnul Victor Paulescu, părinții lui Dinu, care locuiau în blocul unde era magazinul, le-au făcut bagajele celor doi tineri şi i-au lăsat să plece. Băieții au plecat singuri, deoarece n-au vrut să fie conduşi până în stație, spundu-le părinților că sunt acum bărbați, că ştiu foarte bine unde să aştepte autocarul şi că se descurcă singuri să se urce în el.

Domnul Tică are şaizeci de ani şi un început de burtă, dar înălțimea sa îl avantajează din punct de vedere fizic. Este îmbrăcat în pijamaua sa bleumarin şi într-un capot negru de iarnă, liniat pe margini şi la guler cu o dungă albă. Are o față lungă, fruntea înaltă, doi ochi mari şi căprui, împrejmuiți de gene negre, nasul drept şi buzele de un roşu-deschis. Sprâncenele, şi ele negre, parcă creionate pe tenul său măsliniu, părul grizonant, tuns scurt cu breton completează fizionomia sa.

Apartamentul lor cu două camere este la etajul unu. Soțul Marianei stă pe un scaun în bucătărie şi ține un ziar în mână. Îl citise pe tot de ceva timp, dar soția lui nu mai venise cu pâinea. Se gândi în sinea lui că ar fi trebuit să ajungă de mult acasă.

Privind spre masă, văzu cele două farfurii cu ciorbă, care se răcise de mult, şi cele două linguri. Apoi, privirea i se îndreptă spre aragazul cu patru ochiuri şi cuptor, pe care rămăsese oala roşie cu polonicul în ea. După care începu să se uite peste tot ce era în jurul său. Şi unele amintiri începură să se perinde prin mintea sa, de parcă se întâmplau aievea. Prima amintire, cea mai recentă, fu aceea în care soția lui pusese mâncarea în farfurie. Când să se aşeze la masă, văzuse că în plasă era doar un colț de pâine şi îi spusese: - Tică, nu este pâine. Trebuie să merg să cumpăr.

- Iar ai uitat să te uiți la timp dacă-i pâine, iar pleci şi vii peste o oră, zise el bombănind.

- Nu, nu, dragul meu, îmi iau repede geaca, fularul şi căciula, şi-am plecat. În două sau trei minute sunt înapoi.

Merse, se dezbrăcă de capot şi se îmbrăcă aşa cum am mai povestit la început, înainte de a fi luată pe sus de cei trei golani.

Apoi se întoarse spre el şi îl sărută pe obraz, în timp ce el tot bombănea să vină repede acasă. După care plecă, ieşind pe uşă şi nu mai ajunsese înapoi nici acum. Îşi mai aminti cum se treziseră azi-dimneață. El deschisese primul ochii, îşi întinsese brațul drept peste ea şi o luase în brațe, gândindu-se că e aşa de frumoasă. Nu ştia de ce, dar dimineața, de multe ori îl cuprindea un sentiment de duioşie şi făcea acest gest de fiecare dată. După vreo două minute, se trezi şi ea. Îl privi prima dată somnoroasă, dar imediat, ochii ei îl mângâiară cu o privire caldă, ceea ce îl făcu s-o ia în brațe strâns şi s-o sărute cu foc, după care făcură dragoste. După aceea se lipiră unul

67

de celălalt, el sărutând-o pe frunte şi ea mângâindu-i spatele, mai stătură aşa vreo cinci minute fără să spună niciunul dintre ei, nimic. La un moment dat, ea spuse: - Nu mai stau, merg să pun de-o cafea.

- Mai stai puțin, apoi faci cafeaua sau ce vrei tu, draga mea.

- Ei, aş mai sta eu, dar astăzi trebuie să fac mâncare şi curat.

- Lasă, ai timp să le faci pe toate astea, doar nu eşti în armată, nimeni nu te grăbeşte.

Ea îl privi zâmbind şi îi spuse: - Daaa, las' că ştiu eu că nu-s în armată, dar când îți va veni foamea, parcă văd cum mă vei întreba dacă e gata masa şi cum vei fi nerăbdător să mănânci.

- Ei, şi de când îți pasă ție aşa de mult de nerăbdarea mea? Din câte ştiu eu, întodeauna îmi spui că imediat e gata masa, după care mă laşi să bombănesc de unul singur, îi răspunse el râzând, aşa cum faci şi cu pâinea, când vezi că nu mai este. Pleci, spui că vii repede cu ea, dar te-ntorci peste o oră.

- Ei, lasă, că trebuie să ne ridicăm amândoi, eu fac cafeaua şi tu vii să o bem împreună. Auzind-o, el o luă din nou în brațe, dar ea se zbătu şi continuă râzând: lasă-mă, lasă-mă, că ți-ajunge. Mai avem timp pentru asta şi mâine, şi poimâine, ai auzit?

- Mmm, bine, bine! Dacă tu zici, aşa o fi! îi răspunse el cu o față de copil supărat.

Dar ea îl sărută fugar pe obraz şi apoi fugi la baie. Peste cinci minute ieşi şi spuse: - Te aştept, dragul meu. Hai, ce faci? Nu te-ai mai ridicat din pat, nici acum?

- Ba daaa! Uite acum m-am ridicat! îi răspunse el, dând plapuma la o parte şi sărind din pat.

Ea plecă râzând spre bucătărie, îşi luase capotul în fugă şi şlapii în picioare. Când ieşi el din baie, mirosul de cafea îi izbi nasul şi grăbi paşii. Se aşeză la masă, în timp ce ea punea cafeaua în ceşti. Apoi o băură, râzând şi tachinându-se unul pe celălalt, în legătură cu obiceiurile lor zilnice, despre pâine, despre cititul şi pescuitul lui etc.

După vreun sfert de oră, ea îi spusese că se apucă de curățenie şi el o lăsă în pace. Plecând spre sufragerie, el îşi alese repede o carte la-ntâmplare, din bibliotecă şi merse cu ea în dormitor, se puse iar în pat şi începu să citească, în timp ce ea porni aspiratorul. În vreo zece minute termină curățenia şi trecuse la bucătărie. Făcuse ciorbă de burtă, care era preferata soțului ei.

Mai avea în cuptorul aragazului nişte friptură de porc cu garnitură de cartofi. Totul părea să fie gata, când îl chemă la masă, dar atunci văzuse că iar nu-i pâine şi plecase să cumpere.

Se ridică în picioare şi privirea îi căzu pe cămara unde aveau borcanele cu murături şi cu alte alimente trebuincioase unei gospodine. Îşi aduse aminte cum cumpărase, la începutul toamnei, toate care îi fuseseră necesare pentru ele, cum le tocase mărunt, cum le fiersese, cum le pusese în borcane, în timp ce el stătea şi citea ziarul alături de ea sau o mai ajuta atunci când era nevoie de ceva. Amintirile se derulară înapoi în timp, aducându-şi aminte când au cumpărat apartamentul, cum l-au văruit şi l-au aranjat mai mult după bunul plac al Marianei, decât după al lui, fiindcă îşi dorise atunci ca ea să fie fericită. Ultima amintire care îi ajunse prin fața ochilor, fu aceea în care copilul lor apăruse pe lume, şi cât de fericiți fuseseră amândoi în acel moment. Nu-şi dădea seama din care motiv, amintirile îl năpădeau în felul acesta. Memoria sa îi arăta toate acestea, de parcă ar fi vizionat filmul vieții sale. Îşi întoarse privirea spre fereastră şi se duse în fața ei. Stând acolo, începu să se mire. Se gândea că ea mai venea târziu, pentru că se întâlnea cu vreo prietenă care o ținea de vorbă, dar niciodată nu întârzia mai mult de o jumătate de oră sau cel mult, o oră. Acum, aproape se însera, dar el nici măcar nu o vedea venind. ,,Măi, dar cine-o fi oprit-o pe drum şi cine s-o țină atâta de vorbă? Dar nu, a trecut mult timp, e aproape seara, şi ea tot nu a venit acasă. De ce, oare? Cred că, dacă nu apare, o să mă duc s-o caut la magazin. Dar nu cred că va fi nevoie, sigur am s-o găsesc pe-aci, pe undeva. Trebuie să apară, ce naiba! Doar ştie că a pus masa şi că o aştept cu pâinea, să mâncăm!''... Mai privi spre geam un timp, aşteptând-o nerăbdător să vină acasă, dar ea nu apărea deloc în raza lui vizuală. Se încruntă fără să-şi dea seama şi îşi reluă gândurile: ,,măi, dar e culmea, ce-o fi cu ea de nu mai vine? Gata! Mă duc după ea, merg să mă îmbrac şi mă duc după ea! Totuşi, e ciudat, mai mult de-o oră n-a întârziat niciodată! O fi pățit ceva? Ei, ce să pățească?

Doamne fereşte!" Şi plecă din bucătărie, uitând de cele două farfurii cu ciorbă, care, oricum se răcise de mult şi în oală, dar în vase! Trecu prin holul micuț şi, intrând prin sufragerie, ajunse pe celălalt coridor, şi mai micuț. Pe dreapta era dormitorul şi cum intră, în stânga era un pat de două persoane şi cu o lampă micuță cu abajur. În stânga era un dulap vechi din lemn masiv cu două rafturi.

Deschise o uşă de jos şi îşi scoase repede un trening vişiniu. Se dezbrăcă, lepădând capotul şi pijamaua pe pat şi imediat se îmbrăcă în trening. Apoi parcurse sufrageria în grabă şi ajunse în hol. Prima oară vru să se încalțe în alți şlapi, dar fără să-şi dea seama, puse mâna pe nişte adidaşi pe care îi încălța când mergea vara la pescuit. De pe cuierul de lemn îşi luă o geacă de fâş şio îmbrăcă, după care ieşi pe uşă, uitând că trebuie încuiată.

Coborî treptele şi ieşi sprinten din scară, ca un tânăr. Grăbi paşii spre magazin, pe acelaşi drum pe unde mersese şi soția sa, fără să-i pese de pământul umed şi fără să privească în jurul său. Ajungând acolo, urcă cele trei trepte, deschise brusc uşa şi intră în grabă. Nu apucă să spună nimic, că doamna Jeana, o vânzătoare grasă, cu obrajii roşii şi cu ochii albaştri, îl salută voioasă: - Ooo, bună seara, domnu' Tică! Ce mai faceți?

68

- Bună seara doamna Jeana, bine, mulțumesc! Mariana mea plecă de mult de la magazin?

- Poftim? Doamna Mariana nici măcar n-a fost azi la magazin, domnu’ Tică! îi răspunse vânzătoarea, şi dacă mă gândesc bine, mă mir că nu a fost, pentru că dânsa trece cel puțin o dată, în fiecare zi.

- Cuum? Şi făcând ochii mari, cum n-a fost azi la magazin? Nu, nu se poate! Doar ştiu bine că a plecat după pâine şi eu am aşteptat-o cu mâncarea pe masă, până acum! îi spuse şi continuă zâmbind, haideți doamna Jeana, glumiți acum?

- Nuuu, domnu' Tică, vai de mine! Nu-mi permit să fac astfel de glume! îi răspunse, privindu-l atent.

O privea fix, cu gura întredeschisă. Nu-i venea să creadă ce-i spunea vânzătoarea. Lăsă capul jos, gândindu-se pe unde o fi? I se părea ciudat, nu mai făcuse niciodată asta şi nici nu ar fi avut motiv să-i facă aşa ceva. Sau avea vreun motiv şi nu ştia el? Îşi întrerupse gândurile, îşi ridică fața spre vânzătoare şi îi spuse zâmbind: - Bine, doamna Jeana, mulțumesc frumos! Lăsați că o găsesc eu, cine ştie? O fi pe la vreuna din prietenele ei. I s-o fi întâmplat ceva vreuneia dintre ele şi o ştii cum e ea, săritoare.

- Da, domnu' Tică, cine ştie? O fi pe la vreo prietenă, dar o găsiți dumneavostră repede, n-avea unde să se ducă. O fi peaproape, pe-aci, îi spuse şi ea zâmbind. Îşi luă la revedere şi ieşi din magazin. Dar cu toate că-i zâmbise amabil vânzătoarei, cine l-ar fi privit în acel moment, ar fi putut să-i vadă îngrijorarea şi nedumerirea de pe față.

Va urma

Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru Gheorghe Pârlea Lumea prezentului, se zice - şi se şi vede -, nu prea mai priveşte Cerul, ceea ce înseamnă că manifestă, prin absența de la această contemplare multimilenară, o anume indiferență față de Dumnezeu. Iar cei care acuză asta nu o fac fără o oarecare revoltă interioară, ajungând să se supere nu numai pe fiii necredincioşi ai Tatălui Ceresc, ci, neverosimil, şi pe Însuşi Dumnezeu. Dacă, nu departe de timpul nostru, era invocată “moartea” lui Dumnezeu (“Dumnezeu a murit", Friedrich Nietzsche,1844-1900), iată că acum nu I se mai recunoaşte lui Dumnezeu nici măcar că a existat înainte de aşa-zisa lui moarte nietzscheiană.

Nu-mi permit să dezvolt acest subiect, fiindcă nu-s cel potrivit să o facă. Dar, fiindcă suntem în luna în care ne plecăm cu pioşenie în fața mormântului unuia dintre cei mai îndrăgiți poeți contemporani – Grigore Vieru –, vă voi rezuma, în context, o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratelelui lui Eminescu” (cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu, şi el cu rădăcini basarabene. Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor”, fireşte, pe martorul ei, Adrian Păunescu, a fost repovestită cu har de Aurelian Silvestru, scriitorul basarabean pe care, cunoscându-l, l-am absorbit ca pe un înțelept “rătăcit” (apropo de romanul său “Cel rătăcit”) în lumea noastră uşuratică, egoistă şi aproape păgână.

Iată şi respectiva întâmplare, redată acum de mine, cu temerea că modesta mea repovestire va ştirbi din coerența şi semnificația conținute în sursa originară.

Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost investit cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o sesiune academică, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puțin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie. În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui, în legătură cu răutățile semenilor: gâlceava, corupția, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrare lui de moralist, şi un verdict: “Dumnezeu nu există!” Că dacă ar exista, se înțelegea din discursul frizerului, nu ar fi atâta decadență morală. Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înțeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era). În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut. Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrățişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înțepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospețimea bărbieritului, îi provocă basarabeanului revelația răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului. Şi, cu străluminarea de pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din brațele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în fața frizerului şi îi adresă (cu un strop de gravitate, adăugată blândeții sale proverbiale) replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există. Dacă-i aşa, atunci, nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, Adrian Păunescu şi mulți ca el umblă nebărbieriți, ignorându-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

69

Desigur, frizerul va fi înțeles de la Grigore Vieru că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar în ce priveşte stricăciunea sufletului omului de azi, văzuse şi Poetul asta, ba a şi spus-o la supărare: “Căruntețea lui Dumnezeu, zăpadan Carpați şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”.

Traduceri Negrupe Alb Şi-o văd pe-a mea, şi-o cheamă – Chemări – ştii pentru cine-n veci, N-aud, nici iau în seamă?

O poetă pentru care poezia nu mai are secrete articol de Ioana Zadic

Traducere de Maria Banuş Text cules din „Din poezia de dragoste a lumii”, Vol. 1; tălmăcire, selecție şi prefață de Maria Banuş, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, Colecția Biblioteca pentru toți

Am citit deunăzi câteva poezii pline de profunzime, de realism, de zguduire sufletească. Despre poeta care le-a scris nu este nevoie să mai spun nici un cuvânt, deoarece sau spus destule până acum. Prefer să las doar versul să vorbească.

Natura – uneori usucă un lăstar De număr, socotesc întâi poeții

Natura – uneori usucă-un lăstar – Alteori – scalpează un Arbor – Norodul său Verde – atunci când moare – El poate fi martor – Despre alte-Anotimpuri – Foile Moarte Vorbesc – fără zarvă orală – Noi – ființe cu suflet – mai des răposăm De-o moarte – nu la fel de vitală

De număr, socotesc întâi poeții, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeții par să le cuprindă toate Pe ceilalți spectacolul nu prea-i interesează.

Spun, deci, poeții – şi `nțeleg tot ce e viață.

O vară ține pentru ei întregul an, Şi pot creea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții, Celor ce cred într`înşii Le va fi `ndreptățit si visul trecător, Spre binecuvântarea lor.

Traducere de Veronica Porumbacu Text cules din Emily Dickinson, „Poeme”, traducere şi cuvânt înainte de Veronica Porumbacu, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, Colecția cele mai frumoase poezii Am selectat aceste versuri cu speranța că v-am răscolit apetitul pentru lectură. Emily Dickinson, căci despre ea este vorba, este o poetă pentru care poezia nu mai are secrete.

Traducere de Margareta Sterian Poezie culeasă din „Antologie a poesiei americane moderne”, alcătuită de Margareta Sterian, Editura de Stat, Bucureşti, 1947

Sursă: http://cerculpoetilor.net/Emily-Dickinson.html

C-un brâu încinse viața mea

Maria Niculescu

C-un brâu încinse viața mea.

Din copci sună a plâns.

Apoi măreț el s-a-nturnat Şi veacul meu l-a strâns, Grav, ca un domn ce-ar fi primit Hrisov de împărat.

De-atunci sunt nour printre nori, Un lucru închinat.

Nu prea departe totuşi ca Să vin să robotesc, În jurul horei celorlalți; Ici-colo să zâmbesc, Acelor vieți ce-o clipă stau,

Nostalgică, luna Nostalgică, ea, Luna, lin, printre stele apare, Irumpe alabastrul și înflorește azurul , Când razele, și gheața topește, și obscurul, O Domnul meu, ești mare, poți face lucruri rare!

Lumina ai aprins-o și Terra-i de-aur, toată, A' inimii ferestre deschise-s spre lagune, Tu faci alese fapte, îți mulțumim, Preabune, E-adevărată viața, și-atât de minunată!

Nici unul din momente n-aș pierde, omnipotența Eu să îți laud Doamne, cu sufletul ce bate, Reînviat-Ai clipe care au fost uitate.

E sfântă a Ta lucrare, e sacră a Ta prezența.

70

La cer, ce fascinație, ce lume minunată!

La cer putem ajunge cu gândurile noastre, Iar cerul e alături, când Dumnzeu se-arată!

Arthur Rimbaud (1854-1891) Le dormeur du val C'est un trou de verdure où chante une rivière, Accrochant follement aux herbes des haillons D'argent ; où le soleil, de la montagne fière, Luit : c'est un petit val qui mousse de rayons.

Nostalgica, la luna Nostalgica, la Luna, appare tra le stele, Irrompe l'alabastro, fiorendo il azzurro, Colpiscono, i raggi, il ghiaccio e l'oscuro, O, Dio che sei grande, sai fare cose belle!

La luce hai accesa, brillante è la Terra, Aperte le finestre, dai nostri cuori sono, Ti ringraziamo, Padre, è sacro il Tuo dono, E ' meravigliosa la vita e poi è vera!

Non perderei nessuni di miei momenti senza Elogiarvi sempre con l'anima che sente, Rinate son' vicende che erano assente.

E ' sacro il Tuo lavoro, sacra la Tua presenza.

Lassù, che meraviglia! Che mondo, quanto è bello!

Lassù, possiamo andare coi nostri pensieri: Iddio è accanto, vicino a noi è il cielo!

Un soldat jeune, bouche ouverte, tête nue, Et la nuque baignant dans le frais cresson bleu, Dort ; il est étendu dans l'herbe, sous la nue, Pâle dans son lit vert où la lumière pleut.

Les pieds dans les glaïeuls, il dort. Souriant comme Sourirait un enfant malade, il fait un somme : Nature, berce-le chaudement : il a froid.

Les parfums ne font pas frissonner sa narine ; Il dort dans le soleil, la main sur sa poitrine, Tranquille. Il a deux trous rouges au côté droit.

Creație și traducere personală

Valea adormită Cu buze verzi cântă un râu Smulgând din rădăcină apa, I-ajunge umbra pân' la brâu Și soarele-i închide pleoapa.

Soldatul plânge-n capul gol Pe iarba, Doamne, adormită; Parcă-i un înger ce-n nămol E dus de-a pururi în ispită!

Sub perdele de apă Genuin, de dimineață, vecinu-mi, blondul soare Incandescent, de aur, privindu-mă îmi zice: ”Ah, zorii! De m-ai crede, ei doar mă fac ferice, Nu ştiu de ce inima-mi e-nfierbântată tare!”

“Permite-ți, dar, plăcerea de-a te arunca în unde, Irumpe-va o lume stranie, minunată, E, dedesubt, o viață vivace, vino-ndată!

Rămâi sub vălurişul de ape verzi, rotunde.

O, câtă fantezie, din Eden pare ruptă: Briliante şi turcoaze, perle şi melci puzderii Odihna sub nisipuri-şi găsind în vraja serii.

Cearcă frumoasa lume ce-i încă necoruptă!

Ce vrei mai mult? Sub văl de smaralde şi mătasă, Iubirea învăța-vei în limba pură, aleasă.”

Surâsul pare împietrit pe buze, Pământu-i gata să-nflorească Dragostea tăcerea să-i acuze: Natura-i, Doamne, omenească! Și ochii-s un portret în rouă; De sânge lacrimi parcă două.

Traducere de Costel

Su tende di acqua

Zăgan

Enrique Antonio Sánchez Liranzo

Genuino, da mattina, il sole a me accanto, Incandescente, d’oro, guardandomi mi dice: ”Ah, l’Alba, se mi credi, mi rende più felice, Non sò perche il cuore ardente è così tanto.” ”Permettiti il piacere, ti butti tra le onde, Irrompeva un mondo con fascino e strano, È,dentro, una vita vivace, dammi la mano; Resta con me su tende di acqua, verdi, tonde.

Oh, quanta fantasia edenica è sotto: Brillanti, poi turchesi, coralli, le conchiglie Oziando sulla sabbia e altre meraviglie, C’è un mondo ancora bello, ancora non corrotto.

Che vuoi di più ? Sul velo di smeraldina seta Imparerai amare in lingua pura, eletta.”

OLEADA DE AMOR Marmórea en tus sueños La soledad perdida.

Marmórea en tu vida Una noche de amor.

Creație şi traducere personală

71

Como noche de ensueños Recordaba el océano.

El vaivén de las olas Que semeja la mar.

Después de olas rotas, La mar te olvidara.

Pero yo mi sueño: Jamás, jamás jamás...

OZU! Violetul iubirii tale Este ceva Ce se întoarce în sine Pur și simplu din capriciu, Ca să se avânte Îmbătător!

E nevoie de o altă cruce Și de un alt văl.

Tu, formă de cruce Deschisă-n lumină, Cu peria-ți dragă Apărând divin, Fără să spui nimic, Doar sărind din somn.

Val de iubire De marmură în visele tale Singurătatea pierdută.

De marmură în viața ta O noapte de iubire.

E moartea ta pe cruce Puternică! Plină!

Ozu! Ozu! Plecăciune, Ești aurora, Ești nemuritoare.

Aşa cum o noapte de insomnii Îți aminteşte de ocean.

Balansul undelor Care seamănă cu marea.

După ce valurile se întorc Marea te uită.

Dar eu visez: Niciodată, niciodată, niciodată...

Mai mult de-atât, ești sceptru Ești perlă, Unică, Translucidă și eternă, Pentru mine ești începutul Tuturor lucrurilor.

OZU!

Traduceri de Cristina Geambaș

Tu violeta de amor Es una cosa Que vuelve en sí: Sencillamente caprichosa, A tomar el embate Con los vinos!

Y lleva una alta cruz En alto velo.

Brâncuși. Sculptând esențe.

Motto: ,,Eu am voit să înalț totul dincolo de pământ: Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

Spre imensitatea văzduhului - aceasta este Pasărea mea’’.

Tú presencia de cruz: De luz abierta Con el pincel amado En el arribo divino, Sin pensar en algo dicho, Sino sajado de su duermevela.

(Constantin Brâncuși) Esențele Misterului am vrut să le ridic ofrandă Cerului, să prind fiorul ce înalță zborul și izvorul cum desprinde cântul humei când țipătul de prunc răsună peste lume chipul suflării prinde viață din neființă Iubirea lumii toată într-o sămânță de sărut prinzând în horă doi din două

Es tu muerte en la cruz: ¡Fuerte! Copiosa, ¡Ozu! ¡Ozu! Genuflexión; Eres el albor, Eres perenne.

Pero a la vez eres cetro, Eres nácar, Eres señero, Traslúcido y perenne.

Para mi eres albor De toda las cosas.

72

unificați în Absolut ochi, mâini, suflare, elan mișcare menire, destin și dor de zbor crâmpeie din nesfârșit, fărâme de tăcere spre dincolo Infinit

qui élève le vol la fontaine qui détache la chanson de la terre lorsque le cri d’enfant résonne dans le monde entier l’image de souffle vient à la vie de l'inexistence L’amour du monde entier dans une graine de baiser attrapant en danser les deux de deux unifié en Absolu yeux, armes, souffle, élan mouvement but, destin et le désir de voler fragments de sans fini, tessons de silence au-delà Infini Creație și traducere Liuba Botezatu

Brâncuși. Sculptant essences.

Dèvise: ,, Je voulais soulever tout au-delà de la terre Mes coqs chantent!

Et mes oiseaux volent!

A l’immensité de l'air – cette c’est mon Oiseau''.

(Constantin Brâncuși) Les essences de Mystère j’ai voulu les sacrifier au Ciel attraper le frisson

Umor Negrupe Alb Dilemele provocate de aberații științifice Mihai Batog-Bujeniță Athos Athaniel Norberth, răsfățat de noi toți cu apelativul: Noruțu, stă pe scaun în fața mea şi mă priveşte atent cu ochii lui inteligenți de culoarea ciocolatei. A simțit că vreau să-i spun ceva important şi aşteaptă răbdător, cu înțelepciune şi mult tact psihologic. Ştie că sunt cam timid şi, când este vorba de anunțuri importante, mă cam pierd cu firea, ca să nu mai spun că nici vorbele nu prea mi le găsesc. Ca să-şi mai omoare plictisul, hăpăie încă unul din biscuiții pe care i-am dat.

Mdaa, ce-i drept, cu bunele maniere la masă nu prea le are, dar nici nu va fi vreodată judecat după acest criteriu. Eu, în scopul tragerii de timp, mai iau o gură din paharul cu bere pe care-l am în față, ca să-mi fac puțin curaj. Deşi sunt la a doua sticlă de „curaj”, recunosc, nu mi-a venit nicio idee cum aş putea aborda problema care mă sâcâie.

Cu Noruțu mă cunosc de multă vreme, cam şaptezeci de ani ai lui şi, de la început, l-am îndrăgit, deoarece ne-a umplut viața cu drăgălăşeniile lui, cu firea veselă şi jucăuşă lipsită de ranchiunile şi răutățile pe care le întâlnim în cercurile noastre, cele pe care le considerăm de prieteni cu pretenții de high-life. Nu s-a supărat niciodată când l-am lăsat singur acasă, ştie să arate că se bucură de orice consideră el a fi un dar din partea noastră, a dovedit întotdeauna că ne iubeşte şi că este devotat fără niciun interes, ne-a amuzat cu năzbâtiile lui nevinovate, iar când a fost bolnav nu ne-a torturat cu pretenții de ceai cald în toiul nopții sau cu răcnete când i-am făcut injecții. Ne-a învățat ce este prietenia adevărată, iar când a fost îndrăgostit, fiindcă i s-a întâmplat şi asta, nu a amenințat de trei ori pe săptămână că se sinucide dacă nu-i vine unica iubită la întâlnire. În adolescență nu a simțit nevoia să fie rebel, nu a fumat şi nici nu a tras prafuri pe nas, nu a rămas repetent şi nici nu a chiulit de la orele de pregătire sau antrenament deşi, îmi dau seama acum, cred că privea lucrurile astea ca fiind doar un capriciu al nostru complet nefolositor pentru el.

Mdee, a cam trebuit să sufere pentru prietenia sinceră pe care ne-o poartă! Însă, bietul de el, avea şi un mare defect! Nu avea suflet! Într-un consens absolut explicabil pentru specia noastră încuiată, filosofii, teologii, psihiatrii, psihologii, savanții, cercetătorii, troglodiții, ba chiar şi analfabeții declarau de mii de ani că suflet avem numai noi, oamenii şi, pe linie de consecință, avem dreptul de a schingiui, omorî, vâna, bate cu sadism, pune la munci cumplite, sau chiar viola orice altă ființă (în afară de om) fără nicio consecință legală. Ba chiar, clamând nişte presupuse drepturi divine în acest sens. Corect! Trăiam deci într-o lume perfectă! Atunci de unde-mi venea dilema?!

Simplu! Din faptul că nişte nemernici de savanți din Elveția se găsiseră, zilele trecute, să declare că animalele, mai ales câinii, au suflet! Eram distrus şi nu vedeam nicio ieşire din încurcătura în care intrasem citind pe internet gogomănia asta. Dilema venea din faptul că, dacă nu-i spuneam celui mai bune prieten al meu despre descoperire, deveneam mincinos şi chiar nu se făcea

73

să am un asemenea comportament față de el. Dacă îi spuneam, inteligent cum era, ar fi priceput totul şi mă puteam trezi că are pretenții să se comporte ca un om. Şi, când mă gândesc, înfiorat de perspectivă, la aşa ceva, îmi vin în minte doi veri de-ai mei, Bebe şi Ginel, cei despre care se spunea că se născuseră cu țigara în gură şi că fuseseră înțărcați cu rachiu. Nici măcar nu mă mira acest diagnostic deoarece întreaga lor viață demonstraseră cu multă convingere că aşa era şi, în afara scurtelor perioade când erau la puşcărie, cerşeau, furau, escrocau, ori parazitau vreun fraier. Aici mă înscrisesem şi eu de câteva ori până când nevastă-mea a declarat că dacă-i mai vede la noi pleacă definitiv din țară, ori, la vârsta mea, nu-mi mai permiteam un asemenea lux!

Deşi mă aflu la a treia sticlă de „curaj” nu-mi vine încă nicio idee, aşa că iau hotărârea fermă de a amâna dezvăluirea.

Numai că, exact când încercam să mă ridic de pe scaun, Noruțu îşi pune lăbuța dreaptă pe mâna mea şi mă priveşte într-un fel care mi se pare ironic. Desigur, o iluzie datorată berii! Înțeleg însă că el a priceput fondul problemei şi că nu mai este cazul sămi bat capul deoarece ştie despre ce este vorba. De fericire, îmi vine să țopăi, numai că nu se face. Din nou este vorba de vârstă, una la care numai el are voie să fie natural şi dezinhibat. Cu acest prilej devin şi inteligent. Adică îmi propun un experiment care să dovedească faptul că a înțeles corect despre ce este vorba. Iau castronelul în care fuseseră biscuiți şi îl umplu cu bere. Noruțu lincăie fericit, ceea ce îmi dă fiori pe şira spinării. Este clar că noi, oamenii, nu avem dreptul de a fi liniştiți! Deci! Noruțu aflase că are suflet iar acum se comporta precum semenii săi, adică eu şi verii mei. Bea de rupea! Frate! Am pus-o! Nici nu-i spun neveste-mii, că ea nu poate înțelege! Şi, sunt convins că de vină sunt numai nemernicii aceia de savanți elvețieni cu descoperirile lor tâmpite care pun oamenii de bună credință pe gânduri! Huoooo!

Victor Bivolu Constantin Bidulescu EPIGRAME Vin alegerile

Armonie conjugală Dacă el îi cântă-n strună, În călduțul lor bârlog, Dânsei-i fulgeră și-i tună, Că e… meteorolog!

De vine câte-un candidat Ca să-l votezi ca altădat, Cu promisiuni deşarte, vagi, Nu poți să ştii în ce te bagi.

Vizitând un castel românesc În jur, turiștii-s fericiți, Fac poze, filme, liniștiți; Doar unu-njură cu obidă, C-a fost lovit de-o cărămidă

Dacă-ți propune un perfid Să intri în al lui partid, Ba şi pe alții să-i atragi, Nu poți să ştii în ce te bagi.

La poartă altul de-ți promite Că-ți dă furaje pentru vite, Şi îți va umple cinci desagi, Nu poți să ştii în ce te bagi.

Curățenie… în Parlament E-atât de simplu și banal Să dai deoparte toată pleava!...

Faci Parlament tricameral, Cu-a treia Cameră-n… Jilava

De îți promite viață nouă, Şi-ți dă ulei, mălai şi ouă, Chiar dacă ție îți sunt dragi, Nu poți să ştii în ce te bagi. Şi acuma la sfârşit Am un sfat binevenit, Când nu ştii în ce te bagi, Cel mai bine... te retragi.

Dar… nu te retragi de tot, De dorit să mergi la vot.

Doi prieteni la bar – Mă frământ acuma iar, Şi-o-ntrebare mă apasă De ce vinul fiert, la bar, E mai bun ca cel de-acasă?

74

Demersul neortodox al nevestei mele Că-n zile sfinte, cum se ştie, Beau cu amicii, cu părinții, Recent, ceru la eparhie Din calendar, să scoată sfinții.

De toate am încercat I-am pus zahăr, scorțişoară, În rețetă indicat, Piper negru şi nucşoară, Coriandru, anason, Orice ca să fiu în ton.

E ceva care îmi scapă...

– Încearcă să pui şi apă.

Liviu Gogu EPIGRAME Unui aşa-zis poet De nu mi l-ar fi scos ursita În cale – ca poet – pe dânsu’, N-aş fi-nțeles ce-a vrut Nichita, Să spună cu-al lui „râsu’ plânsu’”!

Mirela Grigore Rondelul tăcerii

Ipostaze ale... râsului Acasă,-i clinchet cald, plăcut, La şcoală,-i zarvă cristalină, La muncă, râsu'-i reținut, Iar în pădure e... felină.

,,Tăcerea e de aur” se confirmă, Cunoașteți, sigur, zicerea cea veche, E motto forte șefilor din firmă, Ce promovează-n post, după ureche.

Sfat Chiar dacă râsu’-i sănătos, Când simți că te ia cu leşin, Ia treaba foarte-n serios: De te-a muşcat… fă-ți un vaccin!

Din șirul de valori, fără pereche, Ce ne conduc de ani și tot infirmă...

Cunoașteți, sigur, zicerea cea veche, ,,Tăcerea e de aur” se confirmă.

Propunere pentru eliminarea din spitalele româneşti a infecțiilor intraspitaliceşti Bolnavii, chiar cu boli banale, Pot fi ades contagioşi; Propun ca de-astăzi, în spitale, Să internați doar... sănătoşi.

Priviți în jur, românii stau și-așteaptă De ani și-n țara lor se reconfirmă, Că sunt uniți în cuget și în faptă Și-s surzi, iar viața-i grea și tot infirmă... ,,Tăcerea e de aur” se confirmă!

75

Artă Negru pe Alb Brâncuși, sculptorul erei moderne Articol prezentat de Claudia Elena Peter împlinească menirea artistică a avut puterea fantastică de a schimba fundamental modul în care era percepută și creată sculptura până la el. Este considerat părintele sculpturii moderne, el ducând la un nivel stilizat, abstracționând realitatea concretă. Opera sa devine mitică, forma epurată de reprezentări ale formelor naturale.

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei. Sculpturile sale se remarcă prin forma elegantă, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea, importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsături caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

Anul 2016 a fost declarat anul sculptorului Constantin Brâncuși cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea sa. Marele artist s-a născut în 19 februarie 1876 în satul Hobița, județul Gorj, și a păstrat în suflet, influențându-i creația, simplitatea ancestrală a lumii satului gorjean. Moare la Paris în anul 1957, 16 martie, mărturisind duhovnicului său: „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”. Donează întreaga operă statului român comunist, care o refuză, el fiind considerat de francezi ca aparținând complet țării de adopție, unde este şi înmormântat, în cimitirul Montparnasse. Francezii și americanii îl desemnează, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care îl scriu fără semne diacritice, Brancusi, pronunțându-l după regulile de pronunțare ale limbii franceze.

Poarta sărutului Este considerat unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, figură centrală în mișcarea artistică modernă. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei, utilizarea diferită a materialelor din care se nasc forme sensibile și spirituale. Prin obârșia țărănească și-a arătat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și arta populară românească. El a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității. Biografia personală s-a interferat cu creația, omul care s-a dus pe jos la Paris să își

Sărutul Constantin Brâncuși a expus pentru prima dată la „Societatea națională de arte frumoase” și la „Salonul de toamnă” din Paris în 1906.

Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului, parte a Ansamblului Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avangarda artistică pariziană. A început lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce

76

va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Cumințenia pământului Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

Domnișoara Pogany În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la „Photo Secession Gallery” din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quinn îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret, comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d'Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși,

O muză În atelierul său din inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească.

Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla

77

în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului. În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac.

Crezul său artistic s-a exprimat într-o operă de titan, ce a avut puterea să schimbe pentru totdeauna modul în care arta modernă va influența creația viitorului. Dar sufletul său sensibil a păstrat mereu în suflet casa părintească, țara, plaiurile gorjene și spiritul credinței simple, țărănești de unde își trage substanța existențială. ”Dumnezeu este pretutindeni și simți asta când uiți cu desăvârșire de tine însuți, când te simți umil și când te dăruiești. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul

Dumnezeu și nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi.

Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup... mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.”

Atelierul artistului, Muzeul de Artă Modernă Paris, Centul Pompidou

Georgeta Onofrei - gânduri Interviu de Lăcrămioara Teodorescu În anul 1980 a absolvit cursurile Liceului de Muzică și Arte Plastice “Octav Băncilă” din Iași. Este licențiată a Facultății de Biologie din cadrul Universității “AL. I. Cuza” din Iași. Momentan își desfășoară activitatea educativă ca profesor la un colegiu din București.

Activitatea ei în domeniul artei include pictura, arta grafică, fresca, restaurarea. A ilustrat o serie de cărți de poeme și proză și a creat scenografia pentru piese de teatru din Anglia, București și Sibiu. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții din Anglia, București și Cluj, iar activitatea ei artistică este cunoscută și în țări ca Grecia, Italia și Suedia.

anumită reprezentare. Au fost câteva ocazii în care chiar am ținut cont de un sfat... l-am analizat cu ochii unei persoane neinițiată în ale artei, pentru că, de ce să nu o spunem, arta trebuie să placă tuturor oamenilor, mai cu seamă celor care nu sunt artiști.

1. De când pictați? Cum ați făcut primii pași?

Am început să desenez, ca orice alt copil, de la o vârstă fragedă, însă adevărata îndrumare artistică am primit-o începând de la vârsta de zece ani, când am început să frecventez cursurile Liceului de Artă.

Am avut dascăli minunați, exigenți și corecți, care au reușit să ne dea tuturor celor din generația mea puțin câte puțin din experiența artistică și foarte mult din frumusețea sufletului lor. Le sunt recunoscătoare.

2. Ați moștenit talentul sau v-ați născut cu el? Aveți vreun "critic" printre persoanele apropiate? Dacă da, țineți cont de părerea sa? Îmi place să cred că am moștenit talentul de la ambii părinți. Talent și enorm de multe ore la șevalet. Nu mă feresc să cer o părere persoanelor apropiate mie în legătură cu o

3. Care e cea mai mare satisfacție personală pe care o aveți de pe urma picturii? În fiecare lucrare pun câte o fărâmă din sufletul meu. Îmi place să cred că fiecare pictură a mea este o pictură vie. Acest lucru îmi este confirmat de către multe persoane, și nu mă refer aici doar la prieteni.

4. Aveți momente când nu vă iese deloc ceea ce vedeți cu ochii minții și abandonați lucrarea, sau insistați până ce aveți rezultatul dorit?

Nu pictez decât atunci când văd cu mintea pictura în forma finală. Dacă mă inspiră o anumită temă și vreau s-o aștern pe hârtie sau pe pânză aștept până când aceasta îmi apare în minte... cu toate detaliile, culorile, contrastele. Abia atunci

78

mă pot apuca să lucrez. Așteptarea aceasta poate dura câteva minute sau câteva zile.

9. Când și unde pictați? Aveți nevoie de o stare anume pentru a picta sau puteți picta oricând vă propuneți? Îmi trebuie o anumită stare ca să pot să pictez și, când această stare se instalează, încep în acel moment. Este starea în care se proiectează în minte, pas cu pas imaginea pe care apoi mâna o transpune pe pânză… despre locul unde pictez… ambianța este foarte importantă... și oamenii din jur, să fie cât mai puțini sau, preferabil, deloc... mai bine un cățel sau câteva pisici.

5. Se poate trăi în România doar din pictură?

De cele mai multe ori se supraviețuiește, nu se trăiește din artă. Depinde de mulți factori și printre aceștia rareori se găsește și talentul. Unii răzbat ușor. Lumea artei are, din păcate, mult egoism. Ca să răzbați trebuie să ai tupeu, curaj și talent. Unii au doar primele două... și curios este că reușesc!

6. Aveți culori preferate sau culori pe care evitați (conștient sau nu) să le așezați pe pânzele dumneavoastră?

Ca orice pictor, am culori preferate, după cum poate se observă, multe din lucrările mele au mult albastru. Evit întotdeauna culorile pure. Folosesc doar combinații, niciodată culorile așa cum se prezintă ele în forma comercială. Sunt de "școală veche", aș putea spune. Îmi prepar toate nuanțele de care am nevoie folosindu-mă de combinații.

10. Un gând pe care îl transmiteți iubitorilor de artă.

Mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat!

Arta înseamnă o trăire intensă. Când pictezi sau privești un tablou, sau orice altă lucrare artistică și sufletul îți vibrează, atunci vei ști că aceea este artă. O pictură, și mă refer la pictura în mod special, deoarece acesta e domeniul meu, dacă atunci când e privită nu-ți transmite nimic, aceea nu e artă… este o pânză pe care sunt aruncate niște culori.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit ocazia de a transmite oamenilor cu suflet frumos câteva dintre gândurile și experiența mea.

7. Dacă nu ați fi pictat, ce altceva ați fi făcut?

Dacă nu aș fi pictat niciodată, sigur mi-aș fi dedicat toată energia ajutând și îngrijind animalele.

8. Care sunt sursele de inspirație pentru tablourile dumneavoastră? Pictați doar ceea ce simțiți? Vă găsiți ușor subiectele?

Natura cu tot ceea ce înseamnă ea. Sufletul oamenilor și al animalelor, asta dacă mă refer la portrete. Pictez DOAR ceea ce simt, de aceea nu întotdeauna îmi este ușor sămi găsesc subiectele de pictat.

Link-uri: Web page: http://georgeta-onofrei.com/ Facebook: https://www.facebook.com/GeorgetasOnofrei-Galery-176604312672941/ Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCUgY8 BZ6Y6odRqlmAgtHTmw

79

Loredana Salomia - Arta spală sufletul de tot praful din viața noastră!!!

Interviu de Lăcrămioara Teodorescu 1. De când pictați? Cum ați făcut primii pași?

Pictez cred că de la vârsta de 5 - 6 ani.

2. Ați moștenit talentul sau v-ați născut cu el? Aveți vreun "critic" printre persoanele apropiate? Dacă da, țineți cont de părerea sa?

Da! Am convingerea că m-am născut cu acest talent și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu. Cei mai mari critici ai mei sunt fetele mele și fratele meu...

4. Aveți momente când nu vă iese deloc ceea ce vedeți cu ochii minții şi abandonați lucrarea, sau insistați până ce aveți rezultatul dorit?

Ei bine da... am momente în care sunt nevoită să abandonez unele lucrări pentru perioade nedeterminate doar pentru simplul fapt că... nu am inspirație, starea necesară sau, pur și simplu, mă simt golită pe interior... cel puțin la mine totul pleacă din interior, sufletește, și chiar am nevoie, pentru a picta, de o stare de spirit special, pentru că atunci pot și realizez lucruri minunate.

5. Se poate trăi în România doar din pictură?

Cea mai glumeață întrebare... sincer! ...După părerea mea... nu ! Poate alții au mai mult noroc, sau poate sunt mai buni, sau au posibilități financiare pentru a-și prezenta lucrările sau sunt ajutați... sau... sau... eu, una, clar spun: NU SE POATE TRĂI DIN ARTĂ ÎN ROMÂNIA!

3. Care e cea mai mare satisfacție personală pe care o aveți de pe urma picturii?

Cea mai mare satisfacție este aceea că, prin fiecare lucrare terminată, sunt mai mulțumită, mai bună și mai mândră de mine. În interior, sufletește simt o satisfacție deplină.

Pictura este singurul meu refugiu, oaza mea de linişte și starea de bine absolută. A doua satisfacție ar fi faptul că cei care privesc lucrările mele sunt plăcut surprinși, devin mai interesați, mai curioși, mai impresionați de frumos iar, sincer, ce satisfacție mai mare ai putea avea când tot ce faci este privit admirativ... și o ultimă satisfacție... ar fi cea financiară. Iar ca dezamăgire, aș putea aminti faptul că suntem nevoiți să ne vindem lucrările ieftin sau chiar deloc...

6. Aveti culori preferate sau culori pe care evitați (conștient sau nu) să le așezați pe pânzele dumneavoastră?

Nu am o culoare preferată și nici culori pe care le-aș putea evita. Pentru că eu chiar cred că am nevoie de toate... mai degrabă sunt lacomă, aș pune și aș folosi cât mai multe culori… pe toate, dacă aș putea.

7. Dacă nu ați fi pictat, ce altceva ați fi făcut?

Dacă nu aș fi pictat... probabil că m-aș fi considerat o persoană cu handicap fizic. Aș fi fost o nefericită... îmi cer scuze!... Acesta a fost primul sentiment atunci când am citit întrebarea. Cred că aș fi cochetat cu grădinăritul... croitorie... amenajări interioare... sau ceva legat de animale...

8. Care sunt sursele de inspirație pentru tablourile dumneavoastră? Pictați doar ceea ce simțiți? Vă găsiți ușor subiectele?

Este foarte adevărat că mă inspir și din unele mari lucrări ale unor pictori consacrați, însă sursa mea de inspirație cea mai mare vine din fotografii, în general făcute tot de mine și, de ce nu, chiar și imaginație...

80

9. Când și unde pictați? Aveți nevoie de o stare anume pentru a picta sau puteți picta oricând vă propuneți?

Așa cum am mai spus, am nevoie de o stare anume, specială, pentru a putea fi eu mulțumită cu mine însămi, pentru că important pentru mine este ca ceea ce fac să îmi placă în primul rând mie foarte mult. La nevoie, însă, pot picta aproape oricând... cel mai mult ador să pictez, însă, pe terasă, primăvară, vara, să ascult natura, să am o lumină și o căldură naturală, perfectă... să îmi simt cățelușa lenevind la picioare și să miroasă a verde.

10. Un gând pe care îl transmiteți iubitorilor de artă.

Sunt oameni care iubesc și văd cu sufletul, nu numai vizual... Dacă îl iubești pe Dumnezeu, atunci este imposibil să nu iubești și arta... Pentru că El este cel mai mare creator și artist al tuturor timpurilor. Simplu… privește cu ochii deschiși în jurul tău și ai să vezi cea mai complexă și perfectă lucrare!

Mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul acordat!

Să scriem şi să vorbim corect Negru pe Alb Cele mai frecvente greşeli gramaticale ale românilor, explicate de lingvişti: „Se pronunță incorect consoana «X», iar subiectul nu se acordă cu predicatul“ Specialiştii Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” din Bucureşti, instituție subordonată Academiei Române, au vorbit despre cele mai frecvente greşeli de vorbire ale românilor. Multe dintre erori sunt cauzate de canalele media, prin intermediul cărora publicului larg îi sunt difuzate mesaje, folosindu-se un limbaj incorect. Dincolo de atribuțiile privind crearea cărților de gramatică sau a dicționarelor ştiințifice referitoare la scrierea şi pronunțarea corectă în limba română, specialiştii Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan”, din cadrul Academiei Române, fac o analiză a felului în care românii folosesc limba română.

De fiecare dată, cercetarea specialiştilor are acelaşi rezultat dezamăgitor: românii nu mai ştiu să vorbească şi să scrie corect în limba maternă. „Într-adevăr, se constată o depreciere în ceea ce priveşte utilizarea corespunzătoare a limbajului din punct de vedere gramatical. Oamenii nu mai ştiu să vorbească şi să scrie corect în limba română”, confirmă dr. Monica Busuioc, şefa sectorului de Lexicografie şi Lexicologie de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române.

Cele mai frecvente greşeli Potrivit studiilor realizate de specialiştii Institutului de Lingvistică al Academiei Române, greşelile de exprimare şi scriere sunt destul de multe. Majoritatea vizează maniera incorectă în care se face acordul între subiect şi predicat. „În multe situații, acordul subiectului cu predicatul nu există.

De asemenea, în scriere, virgula pusă între cele două părți principale ale unei propoziții, este ceva foarte des întâlnit”, mai spune dr. Monica Busuioc. Alte greşeli de limbă sesizate de specialiştii Academiei Române vizează omiterea prepoziției „pe“ înaintea pronumelui „care“, pronunțarea greşită a consoanei „x“ sau confuzia dintre „datorită“ şi „din cauza“ sau dintre „decât“ şi „numai“.

81

De asemenea, mari probleme în exprimare creează şi pleonasmele, cum ar fi „avansați înainte“ sau scrierea greşită în cazul lui „noştrii“ sau „albaştrii“, „ora doisprezece“ în loc de „ora douăsprezece“.

Mass-media, marele pericol Studiile oficialilor din cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” din Bucureşti au scos la iveală faptul că cel mai mare pericol în privința deprecierii exprimării corecte în limba română o are mass-media. De foarte multe ori, mesajele transmise prin intermediul televiziunilor sau posturilor de radio conțin greşeli gramaticale flagrante. „Pot spune că la TV şi la radio există reporteri care dau mai puțină importanță exprimării corecte, iar unele greşeli sunt îngrijorătoare. Se fac dezacorduri, se exprimă incorect însă, din ce-am observat, pare să nu le pese prea mult de faptul că nu exprimă un mesaj corect din punct de vedere gramatical“ adaugă dr. Monica Busuioc.

Sursa: adevarul.ro Articol de Mădălin Sofronie

Zece greşeli gramaticale „grele“ explicate de lingvişti De ce nu putem fi „fanii unei prăjituri” şi nu există “rujuri versatile” de Sabina Ghiorghe Mijloacele mass-media, internetul, dar şi vorbirea directă oferă zilnic dovezi că mulți români folosesc în mod greşit cuvinte şi expresii. O profesoară de limba română din Bârlad retrasă la pensie foloseşte pagina personală de Facebook ca pe un adevărat portal. Printre multele postări se află şi rubrica „Minutul de limbă română”, inspirată din postările internauților, ori chiar din exprimările eronate ale unor jurnalişti, prin intermediul căreia oferă lecții simple de gramatică, însoțite de remarci amuzante sau acide.

"Eu nu dau explicații 100% didactice pe Facebook, ci încerc să explic pentru a înțelege şi cel cu şcoala degeaba absolvită, şi cel mai puțin şcolit, care nu a avut habar până acum de forma corectă a unui cuvânt sau expresii", explică profesoara.

MINUTUL DE LIMBĂ ROMÂNĂ 1.VIRTUOS vs VIRTUOZ VIRTUOS, VIRTUOASĂ, VIRTUOŞI, VIRTUOASE = corect, cast, respectuos etc. VIRTUOZ, VIRTUOZI = persoană care stăpâneşte la perfecție tehnica unui instrument muzical, muzician.

Deci, dragii mei, nu mai spuneți că "X este cel mai virtuos pianist din lume", pentru că nu aveți de unde şti acest lucru, dar nu încercați nici formula "cel mai virtuoz", pentru că ori eşti virtuoz, ori nu mai eşti! O formulare corectă ar fi fost: "X este un virtuoz al pianului"!

2. VERSATIL Au auzit culții cuvântul VERSATIL...! Dom'le, îl scriu şi-l pronunță cu atâta înverşunare, încât credem că la începutul lumii acesta a fost cuvântul! Astfel, avem: ciorbe versatile, rujuri versatile, creme versatile, culoare de păr versatilă, anotimp versatil şi tot aşa. Doar despre substantivul OM căruia îi este destinat acest adjectiv, nimeni nu spune nimic!

VERSATIL, Ă = persoană care îşi schimbă cu uşurință opiniile; nestatornic, nehotărât, instabil etc.

Altfel spus, doar OMUL E VERSATIL (şi puțin confuz în ale gramaticii româneşti!)

3. SĂDIȚI sau ÎMPĂMÂNTAȚI Postează o persoană o fotografie cu teii noi aduşi la Iaşi spre a fi SĂDIȚI. Cineva comentează ceva despre tei şi în final spune că "Are un platan ÎMPĂMÂNTAT la Bucureşti... A ÎMPĂMÂNTA = A lega cu fire electrice de pământ; a conecta un circuit electric la pământ (punct al cărui potențial se consideră egal cu zero). Altfel spus, să nu mai vorbim prețios şi să ne amintim că un copac SE PLANTEAZĂ, SE SĂDEŞTE şi nicidecum nu se leagă cu fire electrice de pământ!

4. A ENUMERA = A număra succesiv, unul câte unul, a numi rând pe rând elementele unui tot, a înşira. Cuvântul a intrat în limba română din francezul "énumérer", provenit la rându-i din limba latină, "enumerare".

A SE NUMĂRA = A face parte din... a fi din categoria... a se socoti printre...; provin din limba latină "numerare". EX: Nu vom spune în niciun caz "Ionescu S-A ENUMERAT printre cei care au participat la.., ci "Ionescu S-A NUMĂRAT printre cei care au participat la..." Atenție, "limba gramatică" se cere învățată!

5. „CÂND VA ODATĂ era frumos peisajul…" scrise autoarea unei postări pe Facebook. Ce avem noi aici, exceptând ceea ce se vede clar, adică o prostie crasă? Avem 3 (trei) cuvinte care nu pot să apară astfel niciodată! Am putea spune CÂND VA FI... CÂND VA FI FOST... Apoi, judecând după ce a vrut a zice doamna "postacă", avem CÂNDVA, adică ODATĂ... deci sinonime, deci nu au ce căuta împreună, deci nu vă agitați să scrieți, dacă habar nu aveți să o faceți.

P.S. Repetarea lui "deci" este voită! Pe aceeaşi temă: Zece greşeli gramaticale frecvente şi explicația specialiştilor: „Ai mâncat sau ai servit masa?“ sau când emigrantul devine imigrant...

6. DRAGELE mele prietene sau DRAGILE mele prietene?

Această situație este des întâlnită în postările pe Facebook, în scrierile de pe Internet, dar, şi mai grav, în lucrările elevilor, studenților, în lucrări de licență sau de grad... Devine simplu dacă ştim clar sensurile unor cuvinte şi formele lor de plural (masculin şi feminin).

DRAG, DRAGĂ, DRAGI - adjectiv = iubit, admirat, scump etc.

DRAGĂ, DRAGE - substantiv = Navă special amenajată sau aparatură cu care se draghează. 2. Instrument în formă de sac sau de plasă cu care se colectează organismele vegetale sau animale de pe fundul apelor.

82

Deci vom avea: 1. DRAGI prietene, DRAGI fete, DRAGI culori etc. 2. DRAGELE şi-au făcut cum trebuie treaba pe Dunăre. Altfel spus, să încercăm să nu ne mai transformăm prietenele în nave care draghează!

7. Tocmai văzui altă exprimare care m-a lăsat aproape fără cuvinte: "Femeia care A ÎNOTAT DUNĂREA!" Adică pot întreba, după opinia autorului articolului, CE A ÎNOTAT şi răspund DUNĂREA?!!! Spre edificare, pot întreba: ce am mâncat?

O prăjitură! Ce am traversat? O stradă!

Verbul A ÎNOTA nu are complement direct, nu este un verb tranzitiv, ci intranzitiv! Se putea spune că a traversat înot Dunărea... Şi despre aceşti indivizi şcolarizați degeaba, ajunşi jurnalişti, vorbeam ceva mai devreme...

8. IERNEI sau IERNII Deşi în vacanță, într-un Bucureşti cu locuitori într-o continuă nemulțumire, eu mă simt bine în frigul acestei ierni, deci sunt aptă să văd şi greşelile care apar inerent pe FB. Miezul IERNEI sau IERNII? Pentru a nu mai face greşeli de copil neşcolarizat, verificați forma corectă printr-un procedeu simplu: puneți substantivul IARNĂ la plural, articulat nehotărât, la Nominativ: NIŞTE IERNI Deci forma IERNI va fi cea corectă pentru Genitiv-Dativ, formă căreia i se adaugă şi articolul "i": iernii...

Niciodată nu vom spune "nişte ierne", ca mai apoi, la genitiv-dativ, să folosim "iernei"!!!

9. FAN, FANI = Admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei mişcări artistice etc. Substantivul nu are formă pentru genul feminin, deci nu există "fană" sau "fane"! Ținând seama de definiția cuvântului, nu vom putea spune "Sunt fan al nu ştiu cărui fel de mâncare, prăjitură, cozonac, chec, ciocolată" ş.a.m.d., oricât ne-ar încânta papilele gustative respectivele preparate!

10. Prezentatoarele TV şi moda onomasticii furculiționiste. Prompteristele de la TV folosesc prosteşte această pronunție neromânească promovând o modă onomasticii furculiționiste: Gór-ghiu, Pes-ca-rí-u (în loc de Pes-ca-riu), Co-jo-ca-rí-u (în loc de Co-jo-ca-riu), Cúrea în loc de Cureá şi chiar, Dumnezeule!, Móldova în loc de Moldóva. Citeşte şi: „Ai făcut plajă în slipi sau în slipuri?

Articol de Sabina Ghiorghe Sursa: adevărul.ro A consemnat Liliana Corina Glogojeanu-Boia

Hobby Negru pe Alb Istoria Jocurilor Olimpice (1968 - 1976) pus probleme de respirație pentru numeroși atleți. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos.

Ea are următoarele caracteristici tehnice: diametru – 60 milimetri, grosime – 6 milimetri și greutate – 130 grame.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel: locul I – SUA cu 107 medalii, locul II – URSS cu 91 de medalii și locul III – Japonia cu 25 medalii. Aici România a ocupat poziția a 13-a în clasamentul pe medalii cu 4 medalii de aur, 6 de argint și 5 de bronz. Campionii olimpici ai României au fost:

Text adaptat de Victor Bivolu

A XIX-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Mexico, statul nord american Mexic, în perioada 12 octombrie – 27 octombrie 1978. Festivitatea de deschidere a fost inaugurată de mesajul președintelui mexican, Gustavo Díaz Ordaz. Jocurile au fost precedate de masacrul de la Tlatelolco, unde sute de studenți au fost uciși de forțele de securitate mexicane, cu 10 zile înainte de ceremonia de deschidere.

La aceste jocuri au participat 5530 de sportivi din 112 state ale lumii, care s-au întrecut în 172 de probe din 20 de sporturi. Altitudinea orașului Mexico, situat la 2200 metri, a

Viorica Vicopoleanu - atletism, săritura în lungime

83

Lia Manoliu - atletism, aruncarea discului

Cel mai medaliat sportiv al acestor jocuri a fost cehoslovaca Vera Caslavska; la gimnastică artistică a obținut 4 medalii de aur și 2 de argint. În premieră, la Jocurile din Mexic au fost utilizate testările pentru determinarea sexului la femei. Tot în 1968 a fost consemnată, pentru prima oară, testarea anti-dopping (narcotice, stimulante), prima descalificare fiind cea a suedezului Hans-Gunnar Liljenwall (pentatlon modern), pentru consum excesiv de alcool.

A XX-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Munchen, în RFG (Germania de vest), în perioada 26 august – 11 septembrie 1972.

Ionel Drâmbă - scrimă, floretă individual

Ivan Patzaichin și Serghei Covaliov - kaiac canoe – dublu -1000 metri

84

München a câștigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966, în detrimentul orașelor Detroit, Madrid și Montreal. Deasupra admiri stadionul special construit pentru aceste jocuri. A fost a doua oară când Jocurile Olimpice s-au desfășurat în Germania, după Olimpiada din anul 1936 de la Berlin.

Ivan Patzaichin - kaiac canoe, 1000 metri

Gheorghe Berceanu - lupte greco-romane – categoria 48 kilograme

La aceste jocuri au participat 7124 sportivi din 121 de țări ale lumii care s-au întrecut în 195 de probe sportive dintr-un total de 23 de sporturi. Jocurile Olimpice au fost umbrite de răpirea și uciderea a 11 atleți israelieni de către organizația teroristă palestiniană „Black September”. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos.

Nicolae Martinescu - lupte greco-romane – categoria 100 kilograme

Ea are următoarele caracteristici tehnice: diametru – 66 milimetri, grosime – 6,5 milimetri și greutate – 102 grame.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel: locul I – U.R.S.S. cu 99 medalii, locul II – S.U.A. cu 94 medalii și locul III – R.D.G. (Germania de est) cu 66 medalii. Aici România a ocupat poziția a 13-a în clasamentul pe medalii cu 3 medalii de aur, 6 de argint și 7 de bronz. Campionii olimpici ai României au fost:

85

sporturi. Canada, țara gazdă a obțint numai cinci medalii de argint și șase medalii de bronz. A fost pentru prima dată în istoria Jocurilor Olimpice când țara gazdă nu obține nicio medalie de aur. La această ediție a jocurilor s-a acordat medalia de mai jos.

Cel mai medaliat sportiv al acestor jocuri a fost americanul Mark Spitz, care a obținut nu mai puțin de 7 medalii de aur la înot.

Ea are următoarele caracteristici tehnice: diametru – 60 milimetri, grosime – 5,8 milimetri și greutate – 154 grame.

Clasamentul final pe medalii s-a prezentat astfel: locul I – URSS cu 125 medalii, locul II – RDG (Germania de est) cu 90 medalii (din care 4 de aur) și locul III – SUA cu 94 medalii (din care doar 34 de aur). Aici România a ocupat poziția a 9-a în clasamentul pe medalii cu 4 medalii de aur, 9 de argint și 14 de bronz. Campionii olimpici ai României au fost:

A XXI-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Montreal, Quebec, în Canada, în perioada 17 iulie – 1 august 1976. Montreal a obținut dreptul de a organiza aceste jocuri olimpice în mai 1970, în detrimentul orașelor Moscova și Los Angeles. Ceremonia de deschidere a jocurilor a fost inaugurată de discursul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Un număr de 28 de state africane au boicotat prezența la aceste jocuri în semn de protest față de prezența echipei de rugby a Noii Zeelande în Africa de Sud. S-a considerat că Noua Zeelandă a încălcat embargoul politic anti-apartheid impus de către comunitatea internațională Africii de Sud, urmare a discriminării cetățenilor săi de culoare.

Nadia Comăneci – gimnastică, probele paralele inegale, bârnă și individual compus

Vasile Dîba – caiac canoe – 500 metri

Au participat 6028 sportivi din 92 de state ale lumii, care s-au întrecut în 198 de probe sportive dintr-un total de 21

86

La această competiție, gimnasta română de 14 ani, Nadia Comăneci, a obținut șapte note de 10, este pentru prima dată în istoria gimnasticii mondiale când nota 10 a fost acordată unui gimnast.

Cel mai medaliat sportiv la aceste jocuri a fost rusul Nikolay Andrianov, care a obținut 4 medalii de aur, două de argint și una de bronz la gimnastică artistică.

În numerele următoare ale revistei voi continua prezentarea istoriei jocurilor olimpice de vară.

Spiritualitate creştină Negrupe Alb VALOAREA ŞI SEMNIFICAȚIA NAŞTERII DOMNULUI ŞI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS “Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul.”

(Luca 2:10-11 Biblia Cornilescu) „Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.”

(Luca 2:10-11 Biblia Ortodoxă)

87

Dacă ne vom opri o clipă din iureşul acestei vieți şi dacă vom observa atent ce se întâmplă în lumea noastră, ne-ar bufni râsul, pentru ca mai apoi să ne apuce plânsul… Oamenii aleargă înnebuniți după mâncare, multă mâncare şi mai ales băutură cât mai multă… peste măsură de multă… pentru a-l sărbători pe "Moş Crăciun", de parcă sărbătorirea Crăciunului nu ar mai avea niciun farmec, ar fi lipsită de importanță. Se pare că lumea se împarte în două: unii pentru care Crăciunul înseamnă cârnați, caltaboşi, sarmale, cozonaci, cadouri, distracții, alcool din belşug şi evident… Moş Crăciun, alții pentru care Crăciunul nu are nimic în comun cu păgânismul şi idolatria acestei lumi pseudocreştine, respectiv cei care se bucură cu adevărat de Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar aceştia sunt oamenii cu teamă sfântă de Dumnezeu… oameni care nu sărbătoresc Naşterea Domnului în chefuri şi beții, nici în discoteci sau în alte locuri manelistice de desfrâu… Oameni care doresc să se păstreze CURAȚI înaintea lui Dumnezeu…

Oameni care se simt bine, se bucură, râd şi îşi trăiesc din plin viața în prezența lui Dumnezeu. Oameni care au înțeles că Hristos nu este doar un prunc care s-a născut într-o iesle… Oameni care au înțeles că Hristos este Dumnezeu întrupat, Soarele Neprihănirii, Lumina Lumii, Împăratul Împăraților şi Domn al Domnilor. Pentru că Domnul Iisus Hristos nu a rămas doar un bebeluş, ci a demonstrat cu toată puterea prin semne şi minuni că este DUMNEZEU FIUL, adică o Persoană din Sfânta Treime, de aceeaşi Ființă şi de aceeaşi Esență cu Dumnezeu Tatăl Ceresc.

Oare ce reprezintă pentru omenire Domnul Iisus Hristos? Dacă vom deschide uşile inimilor şi dacă vom primi cu credință şi cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cu siguranță vom înțelege că PRIN HRISTOS NI S-A DESCHIS CALEA CĂTRE DUMNEZEU. El este SINGURUL MIJLOCITOR între om şi Dumnezeu şi NUMAI PRIN HRISTOS PUTEM FI MÂNTUIȚI nu prin faptele noastre, nu prin banii noştri şi nici prin puterea noastră. MÂNTUIREA VINE NUMAI PRIN HRISTOS!!!.Mântuirea noastră se poate obține PRIN CREDINȚA SINCERĂ ÎN CEEA CE A FĂCUT DUMNEZEU LA CRUCE PENTRU NOI, PRIN JERTFA DOMNULUI IISUS HRISTOS! Vestea bună nu constă doar în faptul că Pruncul Iisus S-a născut într-o iesle! Vestea bună constă în faptul că Hristos a fost trimis pe acest pământ pentru ca noi să fim salvați dacă-L primim în inimile noastre! Aceasta este adevărata valoare şi semnificație a Naşterii Domnului!

Să nu lăsăm să treacă niciun Crăciun pe lângă noi… fără să ne întoarcem la Dumnezeu… fără să ne schimbăm felul deşert de viețuire de până acum… fără să ne pese de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, spre a ne Pregăti pentru veşnicie!

Sursa: http://tomisthecat.ro/ A consemnat Maria Niculescu

88

89

ISSN: 1843 – 018X

90