Rev negru pe alb, nr 7, iulie 2013

Din cuprins:

România şi Republica Moldova

-Editorial – Borin Marian Mehr -Personalitatea anului: Emil Cioran – Mariana Dobrin şi Ovidiu Cristian Dinică -Omul de lângă noi – Interviu cu Valeriu dg Barbu -Negru pe alb – la aniversară...

-Traduceri din poezia contemporană de Raluca Neagu -Decernarea premiilor USM - Elena Vornicescu -Suprarealismul – Lăcramioara Teodorescu -Eseuri, poezie, proză, umor, literatură pentru copii

Anul I, Nr. 7/Iunie 2013

Negru pe Alb Colectivul de redacţie -Director onorific: Elena Vornicescu (fondatorul site-ului Negru pe Alb) Colaboratori

-Director: Boris Marian Mehr (membru USR) - Eliza Roha(membru USR); - Geo Găletaru (membru USR); - Violetta Petre - Mihaela Gudana; - Valentina Irimia; - Maria Niculescu; - Aurora Luchian; - Elena Mititelu; - Mircea Coroş; - Aura Popa; - Valentin Tufan; - Claudia Elena Peter; - Mihai Batog Bujeniţă; - Nicolae Nicuară-Horia.

- Anca Tănase; - Adrian Paparuz; - Raluca Leontina Neagu; - Georgian Ghiţă; - Emilia Udrea; - Costel Nicolau; - Cristian Pop; - Eunescu; - Mihai Katin - Bogdan Traian Dumbrăveanu; - Alina Florica Stasiuc; - Theodora Theo A.; - Luminiţa Boyte; - Nicolae Rotaru; - Sorina Zota; - Vasile Dumitriu; - Dorin Moldovan; - Teodora Noje; - Lilioara Macovei; - Any Drăgoianu; - Bombonica Curelciuc; - Gheorghe Niculescu; - George Rizescu.

-Redactor şef : Anca Cecilia Potinteu -Redactori: – Valeriu dg. Barbu – eseu – Ovidiu Dinică - biografii şi calendar – Mariana Dobrin (membră a Uniunii Epigramiştilor şi a Ligii Scriitorilor din România) - Literatură pentru copii şi Umor – Viorica Mocanu - poezie – Dana Logigan şi Anastasia Moldovan - Dor de Basarabia –Claudia Minela - diverse – Lăcrămioara Teodorescu - artă – Ioan Muntean - consultant -Tehnoredactor: Liviu Gogu

0

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Editorial

Literatura online Apreciez absolut pozitiv activitatea literară online, cu condiția să nu cadă în derizoriu, în scăderea calității. Este o cale care permite celor talentați să se afirme mai ușor, dar și o poartă larg deschisă neaveniților. Ea ar trebui să completeze literatura tipărită, dar să nu o înlocuiască.

Cartea tipărită nu are cum să dispară, chiar dacă revistele tipărite scad ca număr de titluri și tiraje. Literatura online trebuie să fie urmată, în partea ei valoroasă, de trecerea la forma tipărită.

Regret că nu sunt mai mulți scriitori din USR, din alte asociații, prezenți pe online, există o inerție, o temere, cred că pe viitor încrederea în site-urile literare se va consolida. Depinde și de administratorii site-urilor. Sunt un adversar al lingușelii, al promovării de dragul persoanei, contează numai valoarea literară. Desigur, fiecare autor își are propriul stil, dacă îl are, propria manieră, unii scriu în manieră clasică, alții sunt mai moderni, unii se vor avangardiști, chiar dacă avangarda s-a născut cu o sută de ani în urmă. Important este ca autorul să aibă ceva nou de spus.

Este adevărată și afirmația arhicunoscută – nimic nou sub soare. Dar evoluția, ideile nu pot fi stopate. Ca și tehnica de exprimare. Da, în literatură există și tehnică, adică un profesionalism care se câștigă în timp. Așa cum la vioară, la pian nu poți să cânți fără o pregătire serioasă, la fel și în poezie, proză, publicistică nu poți așterne un text fără să fii suficient de pregătit. Cine se crede geniu riscă să rateze din start. Nu spun că nu există genii, oricând un om poate uimi o lume, dar părerea cititorului este supremul criteriu. Nu există genii neînțelese. Numai textele din afara literaturii nu pot fi înțelese.Timpul alege și nu greșește. Îl iubim cu toții pe Eminescu. Atunci să nu uităm cât a muncit Poetul. Desigur, nu este vorba de munca la un poem, unii scriu ușor, alții mai greu, vorbesc despre munca în domeniul cunoașterii. Formarea poetului, prozatorului se face prin cultură. În afara culturii nu există creație. Enescu spunea – creația înseamnă 10% inspirație și 90% transpirație. Dar textul nu trebuie să fie chinuit, el este ca o apă de izvor sau ca un fluviu, oricum trebuie să impresioneze. Un text slab nu poate avea ecou. Contează foarte mult și atitudinea autorului față de viață. Față de cultură, atât cultura română, cât și universală. Cineva afirma că pictorul Ștefan Luchian este mai bun decât Picasso. Dacă spunea că Brâncuși este un artist de talie universală, aș fi absolut de acord. Luchian era un pictor valoros, dar cine cunoaște evoluția picturii europene din secolul XIX și XX poate să-și dea seama că numai Grigorescu și Andreescu s-au ridicat la valoarea europeană a picturii. Există o măsură în toate. Literatura română a dat valori incontestabile, începând cu Eminescu, apoi Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu. Aici mă opresc, deși aș putea să adaug câteva nume. Timpul nu a adjudecat încă valorile contemporane nouă. Toți suntem mari, dar să vedem ce spune timpul. Mai există disputa – a scrie cu rimă, fără rimă, cu metafore, fără metafore, clasicist, modernist. Personal înclin spre modernism, deși mă fură și versul clasic. Post-modernism, am mai spus, nu există. Este o invenție a unor critici. În ce privește proza,mă înclin în fața oricărui prozator bun. Fiind mai mult poet, nu am decât admirație pentru răbdarea și talentul prozatorilor. Dar și aici se observă de multe ori că nu tot ce zboară se mănâncă. Nu poți să scrii orice fără a-i citi pe marii prozatori români și universali.

Mult succes!

Boris Marian Mehr, Director al revistei Negru pe Alb, Membru al Uniunii Scriitorilor din România 1

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Prin pânza lacrimii îi văd pe cei stând focul să-i vegheze, ce l-au salvat de la prăpăd, dar n-au ştiut să se salveze. Şi hrană-au fost pentru jivine, desculţi dansat-au pe cărbuni – ca să păstreze, pentru tine, limba lăsată din străbuni.

Nicolae Dabija De Ovidiu-Cristian Dinică La Nicolae Dabija, scriitor care reclădeşte cuvintelor altar în istoria actuală a Basarabiei, pentru a trasa destinul viitoarelor generaţii, nimic nu este mai pregnant decât actualitatea tradiţiei si contemporaneitatea limbajului şi a genezei.

Academicianul Dabija s-a născut la 15 iulie 1948, în comuna Codreni, raionul Cimişlia, Republica Moldova. Este nepotul arhimandritului Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. Debutul în viaţa publică a premers afirmării politice.

Ca student al facultăţii de Jurnalistică, sub regimul comunist a fost susţinător al demnităţii româneşti, iar acest lucru i-a atras exmatricularea.

A absolvit ulterior facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, ca student eminent.

Lider al Mişcării Naţionale pt Autodeterminare şi Independenţă a Republicii Moldova, a contribuit la obţinerea Independenţei de Stat, iar talentul şi energia sa au fost puse în valoare. În viaţa politică a fost deputat în parlamentul Moldovei între anii 1990-1994, fiind şi preşedinte al Partidului Forţelor Democratice care a jucat un rol important în formarea constiinţei naţionale şi afirmarea drepturilor fundamentale ale românilor basarabeni.

Din calitatea de lider al partidului Formul Democratic al Românilor a promovat valori autentice româneşti pentru afirmarea limbii şi identităţii naţionale.

Intransigenţa sa pentru dreptate socială a fost amendată cu acte de violenţă, fiind adesea agresat şi ameninţat.

Ca porta-voce a publicaţiei „Literatura şi Arta”, editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a susţinut trecerea la alfabetul latin şi decretarea limbii române ca limbă oficială în Basarabia. Este membru Membru de Onoare al Academiei Române (din 2003) şi membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2012).

Limbajul artistic este elaborat prin evitarea discursului zgomotos, domolind vrajba politică, pentru a evidenţia valoarea istorică şi milenară a limbii române.

Asemeni lui Al. Mateevici, găsim în poezia „Prefaţă la Mateevici” reconsiderarea valenţelor limbii române „limbă fără moarte şi plină de dumnezeire”. În acest vers destinul generos al limbii noastre se regăseşte în însăşi originea sa divină. Zbuciumul istoriei pentru existenţa pe acest pământ se observă în versurile:

Versul său aparţine istoriei, fiind în el atât obligaţia de a păstra, cât şi de a transmite comoara limbii române generaţiilor viitoare: Laudă graiul tău; în schimb – ca verzăturile vreo babă – cuvintele acestei limbi să nu le vinzi de la tarabă. Şi doina nu va conteni de noi în lume să vorbească.

Vom fi atât cât vom vorbi această limbă strămoşească. Îngenuncheat ca-ntr-un altar în ea trăi-voi mai departe, în limba noastră, acest dar ce-ţi va rămâne după moarte.

Poetul ştie să împletească gingăşia aleasă a expresiei poetice cu gravitatea temelor pe care le abordează, în conţinutul mesajului său poetic fiind mesager al lor. Bardul se apără singur şi odată cu el întregul neam: „Nu avem tancuri, nu avem mitraliere, nu avem rachete cu care ne-am putea apăra pământurile strămoşeşti. Avem însă o armă mult mai puternică decât toate astea luate împreună: adevărul istoric, care e de partea noastră”. Cuvântul său se regăseşte şi în paginile revistelor de cultură din Romania unde, în studii şi articole publicate, se caracterizează printr-un mesaj mobilizator conceput pe fundamentul erudiţiei. În cadrul diverselor congrese, comunicările prezentate de el devin subiect de dezbatere prin informatiile conţinute, actualizate şi corelate cu dimensiunile manifestărilor.. Academicianul Nicolae Dabija a fost onorat cu numeroase ordine și medalii, premii, titluri științifice de membru al unor academii de prestigiu din Republica Moldova și de peste hotare, de Doctor Honoris Causa ș.a. Din multitudinea acestor distincții menționăm pe cele mai importante, semnificative: Premiul Boris Galvan (1977), Marele premiu „Nichita Stănescu” (1992), Premiul de Stat (1988), Premiul „Eminescu” al Academiei Române (1995), premiul Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), Premiul Asociaţiei Jurnaliștilor din România (2001), Marele Premiu „Sf. Gheorghe” de la UzdinSerbia (2006), „Ordinul Republicii” (1996), Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de comandor etc. Este Preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Știintă şi Artă din Republica Moldova, Vicepreşedintele „Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni”. Din 21 iulie 2003 este membru de onoare al Academiei Române (vezi

2

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb şi Dorina N. Rusu, Dicționarul membrilor Academiei Romane, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2010, p. 281)

toarce în ţară pentru un an, se înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obţină o bursă spre Franţa. În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii... Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran, un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieţi: E. M. Cioran”.

Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în România, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată.

După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa pe care o parcurge-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă în România. Din 1941 a scris numai în limba franceză şi stilul său curat, elaborat, este bine apreciat. Opera sa este caracteristică influenţelor filozofice din ani 1930 şi este străbătută de sensul tragic al sfârşitului civilizaţiei umane, de tragedia epopeelor si finalitatea existenţei, de comiterea păcatului originar şi îndepărtarea de rădăcini, de pierderea sensului existenţei.

Pe Simone Boué, cea care îi va fi prietenă pe viaţă, fără a se căsători cu ea, o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. „Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiţi propriile tale defecte progenituri şi să o obligi să treacă prin aceleaşi încercări ca şi tine. Părinţii sunt nişte asasini”. Simone Boué a adus în viaţa lui Cioran liniştea, fiind persoana care i-a acordat cu modestie maximă, atenţie şi îngrijire, creând iluzia unei vieţi normale. După mai multe cazări prin hoteluri, la vârsta de 49 ani, cei doi reuşesc să se instaleze împreună într-o mansardă pe Rue de l'Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxembourg. Această locuinţă, pentru care plătesc chirie o sumă modică, este primită de la o admiratoare. Sunt trei camere mici destinate bonelor în arondismentului 6. Sunt vecini cu cerul liber. În 1945 decide să rămână definitiv în Franţa, stabilindu-se la Paris în Cartierul Latin. Spirit sceptic şi dilematic, “trăirist”, pendulând permanent între Heidegger şi Sartre, Emil Cioran rămâne un mare moralist (cel mai mare de la Voltaire încoace, dixit Jean d’Ormesson) şi un stilist desăvârşit, căci a stăpânit la fel de bine ambele limbi în care a scris, română şi franceză.

Frământările sale îl supuneau în nopţi de clarviziune la lungi plimbări, căutând răspunsuri pe care apoi le transcria, atent la nuanţele vieţii. Gândurile sumbre îl

PERSONALITATEA ANULUI Emil CIORAN

de Mariana Dobrin şi Ovidiu Cristian Dinică - 100 de ani de la naştere Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au fost atribuite.

Date biografice: n. 08.04.1911, Răşinari, Sibiu d. 20.06.1995, Paris. Filozof şi eseist.

Născut ca şi ilustrul său consătean, Octavian Goga, într-o familie de preoţi, îşi petrece copilăria în satul natal pe care-l asemăna paradisului pierdut şi de care-şi aminteşte cu nostalgie şi la 75 ani. „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aş fi înţeles esenţialul la fel de bine ca şi acum”. La Sibiu, în timpul liceului, învaţă limba germană şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietzsche. Lectura îl ajută să scape de nopţile lungi de insomnie. Încă de la 17 ani, când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”. Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe strada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest oraşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!” Iar şase ani mai târziu, apare „Pe culmile disperării”, prima sa carte, pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”. Student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost coleg cu Constantin Noica, avându-i ca profesori, între alţii, pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. În perioada studenţiei, sub influenţa lui Nietzsche şi mai ales a lui Heidegger, înclinaţia naturală spre agnosticism se cristalizează, urmărindu-l toată viaţa. De asemenea, în tot acest timp, a fost influențat în mod deosebit de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. Obţine licenţa cu magnum cum laude. În tinereţe este influenţat de mişcarea legionară, ca simpatizant, dar niciodată nu a acceptat duritatea fizică promovată de aceasta. După o bursă de trei ani, (19331936), în Germania, la Berlin, se declară, într-un articol, admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi, lucru repudiat ulterior chiar de către el însuşi, cu furie, ca rătăcire nepermisă a tinereţii. Se în-

3

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb conduc spre a glorifica sinuciderea, pe care însă nu este în stare să o întreprindă. Pune în discuţie derizorul vieţii şi nonsensul existenţei, după cum se exprima: „Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens”.

La vârsta de 70 ani găseşte perechea sufletului său, de care se îndrăgosteşte, fiind atras de înclinaţia spirituală a acesteia, de buna comunicare legată între ei.

Friedgard avea 35 de ani, era divorţată, avea un fiu şi îşi pregătea doctoratul în filosofie, la Köln. Era sincer motivată de gândirea filozofică a lui Cioran. Într-o scrisoare trimisă din Paris, Cioran consemna: „În fapt, m-aţi vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”. Cu timpul se dovedeste însă imposibilitatea relaţiei lor, care, totuşi, a durat câţiva ani. După o perioadă, Friedgard recunoaştea: „ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de fapt, e imposibilă”. În 1987 Cioran renunţă definitiv la scris, fiind răpus de boli care s-au agravat. Ulcerului i s-a adăugat şi boala Alzheimer. O minte genială s-a pierdut în derizoriul bolii. Datorită suferinţelor suportate, conştient, a cerut lui Simone, celei care i-a fost alături totdeauna, să-i curme viaţa. Moare banal în dimineaţa zilei de 20 iunie 1995, în lipsa lui Simone care, după trei zile petrecute alături de el, plecase pentru moment din spital. Moartea învingea raţiunea, iar întrebările care l-au bântuit toată viaţa primeau cele mai crunt răspuns, anularea fiinţei.

Cioran este un spirit total liber, care refuză să aibă responsabilitatea unui sarcini sociale, declarând că niciodată nu va munci nici măcar cinci minute şi nu va scrie niciodată un rând împotriva inimii sale, cu atât mai mult nu se va ocupa de profesorat sau jurnalism, fiind toată viaţa un boem student din România. După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste, rămâne apatrid. „Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă

scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii.”

Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este cel care i se oferă pentru debutul francez - Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci”.

Opera (selecţie) În limba română: Pe culmile disperării (1934, premiul Tinerilor scriitori români); Cartea amăgirilor (1935); Schimbarea la faţă a României (1936); Lacrimi şi sfinţi (1937); Îndreptar pătimaş (începută în ţară, în 1940 şi terminată la Paris, în 1945) În limba franceză: Précis de decómposition (1949); Syllogisme de l’amertume (1952); La tentation d’exister (1956); Histoire et utopie (1960); La chute dans le temps (1964); Le mauvais demiurge (1969); De l’inconvénient d’être né (1973); Écartélement (1976); Exercises de l’admiration: essais et portraits (1986); Aveux et anathèmes (1986); Cahiers (1997)

Aprecieri critice Mihail Sebastian: „Ce operă frumoasă această carte. Nu poate fi vorba de un roman. Este cu siguranţă însă o admirabilă poveste. Sunt unele cărţi care nu se sfârşesc acolo unde le moare eroul. (...). Craii de curte veche este una din aceste puţine cărţi”.

Ion Barbu: „Este prima dată în literatura noastră şi a doua oară poate în literatura universală (...) când natura planetară se substituie naturii biologice, sociale ori simplu umane, a eroului de roman obişnuit (...). Nu cunosc meditaţie mai gravă asupra ticluirii şi aventurii fiinţei ca această carte de înţelepciune”.

Saint-John Perse:„... auteur de grand race, dont puisse s’honorer notre langue depuis la mort de Paul Valéry” (un autor de mare valoare, care face cinste limbii noastre după moartea lui Paul Valéry).

Constantin Noica: „Emil Cioran are dreptul să vorbească despre disperare, căci a întâlnit lumile împăcate ale gândului. Are dreptul să vorbească împotriva cărţilor şi cuminţeniei lor, pentru că şi-a dat câţiva ani de tinereţe spre a trăi numai printre cărţi şi numai printre lucruri cuminţi”.

4

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

motivul refugierii familiei sale la Chişinău. Datoria provocată de eşecul arendarii va atârna greu şi va fi achitată abia în 1831. La Chisinău, Negruzzi, în vara anului 1822, îl întâlneşte pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin, care umbla însoţit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Puskin - scrie Negruzzi - mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam, vorbind cu el frantuzeşte. Câteodată şedea si ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceste; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.

Din această prietenie cu Puşkin, Negruzzi se va alege cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani, este o perioadă de acumulare, de formare culturală, de exerciţiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, M me de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari. Având un puternic spirit de observaţie şi analiză, cunoscând atât realităţile, cât şi structura societăţii contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerţia conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi, cronicarii. Aşadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova.

Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 şi până în 1835, Negruzzi activează în cariera profesională ca şi căminar, vistiernic, diac, iar din 1845 devine membru în Comisia privind mersul şcoalelor si pricinile neprogresului lor.

Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată datoria uriaşă din arendarea eşuată în 1821.

Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naţionale, „care moartă în Moldova începuse a înflori la Bucureşti”, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.

Implicarea sa în constituirea literaturii naţionale îşi găseşte împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe sexe, Albina si Alăuta românească, Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă si literatură, Propăşire etc). În aceste publicaţii apar traduceri din V.Hugo, cât şi creaţii originale: „Cum am învăţat româneşte’’, „Aprodul Purice” (1837), nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Plimbare”, anecdota „Reţeta”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc. Între 37 şi 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă, tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat al judeţului Iaşi, de partea aripei moderate din gruparea Conservatoare. Analiza sa critică asupra epocii continuă şi prin articole precum Despre ruinele si ruinările Moldaviei.

Costache Negruzzi De Ovidiu-Cristian Dinică În „Istoria literaturii române”, G.Călinescu îl include pe C.Negruzzi în capitolul „Primii umorişti”, alături de Anton Pann şi Cilibi Moise. C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai multor limbii de circulaţie europeană, provine dintr-o familie de răzeşi, având rădăcini care coboară până în secolul al-XVII-lea, la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaş Neniu(1667), cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruţ să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume si italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des ca urmare a influenţei culturii renascentiste.

Epoca în care se formează si evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României, parcurgând şi etapa regulamentelor organice. Moldova ajunsese la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul ţarist si imperiul Hasburgic, datorită poziţiei sale strategice în sud-estul Europei. În prima jumătate a secolului XIX se traversează regimuri politice diverse: de la regimul fanariot (până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu) şi cea regulamentară aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica ipotetică din anul 1848 şi constituirea Principatelor Unite Române.

Din punctul de vedere al culturii române, această perioadă este una de întemeiere a sa şi de formare a literaturii naţionale, de recunoaştere a originii latine a limbii şi a romanităţii poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidenţiere a trăsăturilor morale nobile, precum răbdarea” dragostea de viaţă, respectul faţă de familie şi de neam.

C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeştii – Vechi, lângă Iaşi. Părinţii săi sunt Sofia şi Dinu Negruţ.

Rămâne orfan de mamă de la vârstă fragedă, fiind crescut de tatăl său care avea o situaţie materială bună, dar şi prin sprijinul logofătului Constantin Balş. Într-o perioadă tulbure, în care limba română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl viitorului autor, Dinu Negruţ, era un om instruit, inteligent, având pasiunea lecturii.

Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu caractere chilirice.

Manifestările violente ale eteriştilor din 18211822, în urma cărora tatăl său va înregistra eşecul arendării otcupul menzilului (întreprinderea poştelor), vor fi

5

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viaţa şi cariera lui C. Negruzzi. Astfel devine primarul Iaşului, dar și codirector al Teatrului Naţional, împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se publică nuvela istorică, „Alexandru Lăpuşneanu”.

Din programul revistei Dacia literară trebuie menționate câteva aspecte la care a subscris și Negruzzi şi care se regăsesc în articolul „Introducţie“, scris de M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei: - combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre; - crearea unei literaturi de specific naţional: în locul imitării scriitoriilor străini, să se creeze literatura autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Istoria este privită ca model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională. În acest sens, pentru a ilustra satiric realităţile sociale, lucrarea „Alexandru Lăpuşneanu”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză, numit „Fragmente istorice”. În 1857 publică volumul „Păcatele tinereţilor”, alcătuit din patru părţi („Amintiri din juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi Pălămidă”, „Negru pe Alb”), în care adună scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, au caracter anticipativ asupra evoluţiei literaturii şi sunt deschise spre modern.

Astfel, în „Amintiri din juneţe” se găsesc lucrările: - „Cum am învăţat româneste” (Cu această povestire deschide genul literaturii memorialistice, relatând cu tâlc întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre singurele din epocă unde se putea învăţa româneşte, ţinând cont de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode sumare să-l înveţe gramatica limbii române, dar autorul, dând dovada de isteţime, îl întrece şi chiar îl concediază.); - „Zoe” (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase si perfide, abandonuri crude şi dure, răzbunare, scrisoare de adio, sinucidere, coincidenţa la final când se întretaie un cortegiu funerar cu o paradă militară si epilogul cu sancţiunea divină, toate petrecându-se în Iaşiul degradării morale); - „O alergare de cai” (Cuprinde intriga si moravurile epocii, văzute prin prisma a două cupluri care se întrepătrund şi sunt analizate în paralel pentru sublinierea caracterului fiecăruia ca o litografie neagră de ţinută umoristică, după cum spune George Călinescu) - „Tudorică” (povestire care se apropie de literatura populară şi care va precede lucrarea „Ivan Tubincă” a lui I. Creangă. Prin farmecul si ironia folosită, dar şi prin meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a societăţii contemporane scrierii sale. Această povestire, apărută în 1844 în revista Propăşirea, a contribuit la suspendarea revistei şi la izolarea autorului la mosia sa); În partea a doua a volumului, intitulată „Fragmente istorice”, găsim povestiri si nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, dintre care nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” este capodopera cu care Negruzzi a inaugu-

rat genul literaturii istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuvelele istorice ale lui Odobescu şi până la romanul istoric sadovenian.

Din perspectivă modernă, nuvela este o parabolă despre vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorinţa de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" depăşeşte limitele spaţiului românesc şi se înscrie în universalitate.

Autorul a scris „Alexandru Lăpuşneanu”, folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche.

Ca inspiraţie istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpuşneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către Ştefan Tomşa. Aflat în conflict cu boierii care nu-l doreau la tron, Lăpuşneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind multă cruzime şi atrăgând asupra sa oprobriul public, inclusiv al soţiei care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru otrăvirea lui. Lăpuşneanu este avid de putere, lacom, perfid, urmăreşte cu orice preţ propriul scop imoral, toate aceste trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganţă de autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale. În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acţiunii, dovedind o bogăţie de informaţii şi aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literare. Asupra lui Lăpuşneanu, autorul va reveni într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al volumului „Păcatele tinereţilor”, dezvăluind motivul pentru care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu măsura de ucidere în masă a acestora.

Cu partea a patra a volumului „Păcatele tinereţilor”, în ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi introduce genul epistolar şi adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de etică şi morală necesar în toate epocile.

Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare. Astfel, în Plimblare se evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăţia naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele Mănăstirii Neamţului este descrisă mănăstirea si mormintele martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie pe malurile Trotuşului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Oneşti şi este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpuşneanu. Întâlnim în aceste „Scrisori la un prieten”, şi atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra folosirii limbii române, dar şi măiestria autorului în utilizarea corectă şi cu eleganţă a ei. Scrisorile lui Negruzzi conţin forme literare diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri şi fiziologii, dizertaţii

6

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb ştiinţifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum şi analiza diferenţelor dintre sat şi oraş.

Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza și cu privire la forma limbii române. Astfel, el pledează pentru valorificarea limbii vechilor cărţi, a cărei expresivitate este de necontestat și mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puţinii susţinători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face abia în 1860). El critică eliminarea forţată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungroturce-grece şi slavone, dar nu este de acord nici cu românirea cuvintelor nelatine.

Fiind un creator atent la spiritul moral şi uşor ironic în compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele întregii sale generaţii de întemeietori, cu inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme şi structuri adecvate realităţii istorice și estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte,inimă şi literatură nr. 30 din 1845.

Prin prietenia arătată scriitorilor munteni, sprijină şi Asociaţia literară care se înfiinţase la Bucureşti în 1847, şi care va deveni în 1866, Academia Română. Prin activitatea sa, a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române despre care putem vorbi începând cu anul 1830.

Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la moşia sa Trifeştii –Vechi.

Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.

comisionarul, și atunci el și-a schimbat numele în Comissiona. A studiat întâi vioara, apoi, la Conservatorul din București, teoria, compoziția și dirijoratul. După cum singur mărturisea, lecțiile particulare de artă dirijorală cu Constantin Silvestri au fost determinante pentru dezvoltarea sa ulterioară.

Adolescent, devine membru al Quartetului Radio și violonist în orchestra Filarmonicii de Stat. Activitatea de cântăreață a mamei sale i-a deșteptat de timpuriu pasiunea pentru operă, ceea ce i-a adus un debut neașteptat: când dirijorul orchestrei, care trebuia să conducă opera "Faust" de Charles Gounod, a fost, în seara respectivă, indisponibil, Comissiona, pe atunci în vârstă doar de 17 ani, a convins conducerea operei că el cunoaște partitura, făcându-și astfel debutul dirijoral alături de mama sa, care interpreta rolul Margaretei. În 1949, se căsătorește cu dansatoarea Robinna, care îi va fi alături până la sfârșitul vieții. În 1950, Comissiona devine directorul muzical al Ansamblului de Stat Român, iar cinci ani mai târziu, în 1955, este numit dirijor principal al Operei de Stat din București. În 1954 reprezintă România la concursul internațional de dirijorat din Besançon (Franța).

Deși devenise o figură proeminentă în viața muzicală românească, date fiind restricțiile impuse de regimul comunist din România, Sergiu Comissiona emigrează în 1959 împreună cu familia sa în Israel. Aici devine în 1960 director muzical al orchestrei simfonice din Haifa, post pe care l-a menținut până în 1966. În același timp, organizează și conduce orchestra de cameră "Ramat Gan", ansamblu cu care efectuează în 1963 un turneu în 43 de orașe din USA și Canada, apărând astfel pentru prima dată în sălile de concert ale continentului nord-american. În 1962, Comissiona își face debutul la Londra cu "London Philarmonic Orchestra" și la opera regală "Covent Garden", dirijând în special spectacole de balet. În 1966 Sergiu Comissiona este numit director muzical al orchestrei simfonice din Göteborg (Suedia), post pe care îl va menține până în 1977. În 1973 primește medalia de aur a orașului Göteborg, iar în 1982 este numit membru onorific al Academiei Regale Suedeze de Muzică. A devenit cetățean american la 4 iulie 1976. În 1977 Comissiona devine director muzical al orchestrei "American Symphony" din New York. Colaborarea cea mai îndelungată a fost aceea cu orchestra simfonică din Baltimore (1969-1984). De-a lungul activității sale în Baltimore, Comissiona a inițiat un concurs național pentru tinerii dirijori, a extins stagiunea muzicală, a mărit personalul orchestrei, a inaugurat sala nouă de concerte "Joseph Meyerhoff Hall", a făcut turnee cu orchestra atât în Statele Unite, cât și în Europa, a introdus în programele orchestrei multe lucrări noi de compozitori americani con-

Bibliografie: -Negruzzi, Constantin, Opere, volumele I-III, ediţie critică de Liviu Leonte, Minerva, Bucureşti, 1974-1986 -Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până azi, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 205-217 -Leonte, Liviu, Costache Negruzzi, Minerva, Bucureşti, 1980

Sergiu Comissiona- un mare dirijor de Boris Marian Mehr Sergiu Comissiona (n. 16 iunie 1928, București - d. 5 martie 2005, Oklahoma City, Oklahoma, USA) a fost un dirijor şi violonist israelian - american originar din România. Sergiu Comissiona s-a născut în București la 16 iunie 1928. Tatăl său, era proprietarul fabricii de produse chimice "Minerva" de pe șos. Vitan, iar mama sa, cântăreață la operă. Originea numelui său a explicat-o el însuși, într-un interviu: bunicul lui, cu numele de familie Lupu, era comis-voiajor în Târgu Ocna, lumea îl numea Lupu

7

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb temporani, ca de exemplu Allan Pettersson, și a ridicat nivelul orchestrei, stabilind-o printre cele de prim rang din SUA. La încheierea activității obișnuite în Baltimore, i se prelungește angajamentul cu titlul de Conductor Laurate. În anul 1990 devine prim-dirijor al orchestrei posturilor de radio și televiziune din Madrid (Spania), unde rămâne până în 1998, iar în intervalul 1990 - 1994 este în același timp director muzical al orchestrei filarmonice din Helsinki (Finlanda). Foarte căutat ca "dirijor invitat" (guest conductor), apare la pupitrul multor formații de prestigiu, ca Vancouver Symphony Orchestra, Orchestra filarmonică Radio din Hilversum, Olanda, Philadelphia Orchestra. În 1981, cu ocazia centenarului nașterii lui George Enescu, împreună cu un grup de muzicieni devine unul dintre membrii fondatori ai Societății "George Enescu" din Statele Unite ale Americii, avându-l ca președinte de onoare pe Yehudi Menuhin. După 1990 va veni de mai multe ori în România, fiind și membru al juriului Concursurilor "George Enescu". În multe din programele sale, Comissiona a inclus opere ale compozitorilor români. În 2005, întreprinde un turneu în Franța împreună cu Orchestra Simfonică Radio din București, înregistrând mult succes, printre altele, cu Simfonia I de George Enescu. Sergiu Comissiona încetează din viață la 5 martie 2005, într-un hotel din Oklahoma City, în urma unui atac cardiac, cu puține ore înainte de a fi apărut în concert la pupitrul orchestrei simfonice din localitate.

Discografia sa include 18 albume cu înregistrări realizate în fruntea diferitelor orchestre simfonice. A fost doctor honoris causa al multor instituții, printre care New England Conservatory din Boston, Peabody Conservatory, Loyola College, Johns Hopkins University, iar Columbia University din New York i-a decernat distincția "Alice M. Ditson Award".

trăi, dar foarte rău, mai scriu un vers, iarba se pleacă ascunsă sub zăpadă. Îți amintești de cafeneaua veche, colț cu Doamnei? Scripcarii au dispărut de pe pământ, s-au dus în galerii cu noi și noi tablouri. O fi și marea un scripcar uitat pe mal? Iar scoicile murind, adaugă în adâncuri straturi fine de sidef. Eu am venit și buzunarele mi-s goale. Pe lângă legea lui Ohm, din fizică, să avem legea lui Om, une Loi de l”Homme, spunea cineva lângă o veche cișmea. „Omul care tremură are senzația că se multiplică”, scria Mugur cu scrisul său tremurat. „Umblă poetul șchiop pe sub ape”, scria Carmel despre Mugur. Iar Bierce spunea – „Nu fura, înșeală...

Imaginația este un mare depozit de fapte, stăpânit în comun de poet și de mincinos”. „Lucrurile absurde sunt singurele care ne pot fi agreabile, frumoase chiar, care ne dau haz, ne împiedică să murim de plictiseală”, scria, aparent, placidul France. „Norocul e o întâmplare, fericirea – o creație”, chiar Vlahuță scria chestia asta. „Libertatea este un soi de chin care se deosebește de închisoare” – T.S.Eliot. ”Dacă oamenii ar înțelege semnificația acestei opere de artă care este propria lor viață”, scria Tolstoi. „Arta este o minciună care ne face să vedem adevărul”, afirma Picasso. ”Prostia progresează odată cu progresul științei, ea nu se diminuează”Kundera. „Inima e un copil nu prea deștept, dar nu-i ușor s-o înșeli”)Moshe Nadir). Pleşu avea curajul în 1988 să scrie în MINIMA MORALIA ceea ce la minţile ceauşeştilor nici nu putea să ajungă. Ordinea adevărată este tolerantă, cea dictatorială este şubredă, se prăbuşeşte la un simplu act de indisciplină. Libertatea este dreptul peştelui de a ieşi pe uscat. Genial. Pe cât par eu de independent, pe atât mă simt mai singur. Cineva îmi citeşte BAZARUL. Etica nu anulează lumea, ea îi dă o şansă. Demonul trebuie domesticit şi asimilat. Clipa ca... soluţie a timpului. Pleşu inventează noţiunea de... talent moral. Există o etică a lui Robinson? Bună întrebare.

Ne prefacem că dăruim, când în realitate furăm...

Eu cred că nimeni nu are dreptate, numai putere... Iubesc oamenii în măsura în care semănă cu câinii, florile, pietrele... Furia mea nu poate rezista în faţa unui surâs, fie fals, al duşmanului... Stau departe de gloata care urlă... Poezia este o cenuşăreasă din cauza inflaţiei de versuri... Bunăvoinţa poate fi interesată, răutatea este absolut gratuită... Bunătatea exasperată devine răutate... Morala mea este mai inteligentă decât cea divină... Posteritatea nu poate fi dreaptă pentru că este a celor mulţi... Certitudinea semănă cu moartea... Am oroare de înţelepţi şi de moralişti... Nu iubesc realul, numai mirajul... Stabileşte diferenţa şi punţile dintre râs şi plâns... Mai bine sfinţesc fleacurile, decât să compromit sfinţii... Bunul Eugen Ionescu.

Surse: – Academia americano-română de științe și arte – Enciclopedie, vol.13 - Români în știința și cultura occidentală – Davis, 1992-2010 – Wikipedia)articole preluate din prima sursă)

VIAȚA CA REPETIȚIE de Boris Marian Mehr Viața este o repetiție înaintea morții. Apoi, totul apare limpede, de parcă oamenii ar putea să planifice viitorul. Doi fluturi galbeni zboară spre cer, de parcă aurul urcă din fier, unul pornește în larg, spre etern, altul coboară, fulgi galbeni se cern, astfel un zâmbet nu poți să-l mai uiți, alții cerșesc pe la colțuri, desculți, unul rostește cu înțeles, altul se bâlbâie, dar este ales, este Profetul, nu spune nimic, fraților, eu beau cafea la ibric. Al doilea An Nou. Îngheață Pontul Euxin. Iar Steaua Polară mai înaltă urcă peste văi. Fără de tine pot

8

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Primul roman SF românesc

de... ajutoare zburătoare la casa celor dintâi, cărora le asigură locomoția; doar casta a doua avea dreptul la reproducere firească, anatomică. Autorul acordă mai multă atenţie primei caste, considerând-o superioară.

Dragostea nu există pe această planetă, ea fiind un câmp al dezvoltării ştiinţei. Reproducerea primei caste se face prin autoinjectarea unei soluţii protoplasmatice.

Problema hranei este rezolvată prin inspirarea aerului puternic nutritiv şi care curăță sângele. În limbajul autohton nu există cuvinte de ură, război, astfel încât autorul emite ideea că dacă dragostea şi războiul lipsesc, se pierd şi elementele esenţiale ale poeziei. Neîmpiedicaţi deci de nimic, venusienii s-au îndeletnicit cu cunoaşterea cosmosului, rezultatele ştiinţei lor transmițându-se prin viu grai şi printr-o îndelungată practică, arată autorul în paginile cărţii. Practic, această abordare sumară a adevărului îl prezintă pe autor într-o atitudine de visător incurabil, preocupat doar de latura înţelegerii şi studierii cosmosului în plenitudinea frumuseţii sale. Autorul are o singură credinţă, a astrelor. Şi totuşi există iubire, iar Saitni are o idilă cu o femeie din casta oamenilor-păsări, idilă contrazisă de Asales. Întoarcerea pe pământ este ratată, cei doi rămân prizonieri ai maşinii care i-a dus în spaţiu, debarcând pe Marte. Descoperirile ulterioare ale ştiinţei vor contrazice posibilitatea existenţei vieţii pe această planetă. În roman putem regăsi şi ideea finalităţii vieţii şi a naturii, cu un parcurs imprevizibil în evoluţie, idee pe care autorul o dezbate şi în alte lucrări, precum Tragedia cerească, apărută în 1914. Din cuprinsul romanului se pot păstra două idei care au prins contur în anii următori, acestea sunt (redau citat din carte): „Un astronom al acestei împărăţii, care are un observator pe un munte de aproape 2000 de metri înălţime, mi-a făcut un istoric al acelei ţări. Supuşii, cari poartă numele de români, simţeau că ţara lor e mică, iar idealul lor prea mare.

Inteligenţi şi puţin cam încăpăţânaţi, şi-au urmărit scopul lor cu tenacitate şi au azi să stăpânească teritoriile a trei vechi state.” Este ideea unirii, realizată în 1918 şi pe care autorul, în ipostază de avangardist, o anticipează. Pe baza lecturilor de specialitate făcute, autorul propune şi ideea ieşirii din sistemul solar, trecând de planeta Pluton, deși această planetă va fi confirmată şi botezată cu acest nume după 31 ani tocmai în 1930.

De Ovidiu Cristian Dinică Victor Anestin, ziarist român 17.09.187505.11.1918, născut în Bacău, a fost un pasionat astronom amator și popularizator al științei, fiind contemporan cu descoperirile făcute de Edison și înflăcărat susținător al ideii de progres tehnic. Educația i-a fost influenţată de scrierile lui Camille FLAMMARION, un entuziast astronom și scriitor francez, al cărui nume îl poartă Societatea Astronomică Franceză. Debutează în presă în 1892, în revista Curierul Olteniei, în care publică o traducere a unui articol scris de C. Flammarion, cu acordul acestuia. A susținut o intensă activitate publicistică în marile ziare ale vremii, cu articole având tematică științifică, în speță despre astronomie: Cucerirea aerului (1909), Planetă Marte (1910), Eclipsele (1912), Românul cerului (1912), Viața și invențiile lui Edison (1915). Înființează și editează revista Orion (1907-1912), prima revistă de astronomie din România. În perioada 1912 - 1916 conduce Ziarul călătoriilor şi ştiinţelor populare, în 1918 scoate ziarul Știinţa tuturor. În 1899 apare romanul În anul 4000 sau O călătorie la Venus, fiind primul roman românesc al literaturii Ştiinţifico –Fantastice. Iată ce spune autorul despre acesta: „În anii adolescenţei am tipărit şi eu un roman astronomic. Sunt multe pasagii cam naive poate, dar are meritul, bietul meu roman, de a fi cel dintâi în ţara noastră, bineînţeles, ca dată istorică. Sunt interesante romanele astronomice, dar adevărul astronomic pur e mai interesant şi viaţa este aşa de scurtă.” Fiind prima lucrare de acest gen din România, este de apreciat atitudinea autorului faţă de adevărul ştiinţific şi abordarea acestuia prin registrul literar. Romanul are 15 capitole, iar desfăşurarea acţiunii include o serie de aprecieri desprinse din astronomia populară, actualizate cu nivelul cunoştinţelor existente la aceea vreme şi pe care autorul le aduce în fața publicului cititor. Tentantă pentru autor este ideea vieţii pe planeta Venus şi, în acest sens, plecau de pe Pământ doi prieteni, Asales şi Saitni, care zboară spre Venus cu o rachetă electrică ce avea viteza de deplasare de 300m/secundă; de observat faptul că autorul aduce, cu primele elemente, două aspecte interesante: curentul electric şi viteza de 300m/secundă, care se apropie de viteza sunetului.

Acolo ei descoperă o societate structurată în două caste: pe de o parte, avem venusienii propriu-ziși (care sunt inteligenți, morali, nu cunosc sentimente, războaie, sex, droguri și rock&roll) și oamenii-păsări, un fel

Bibliografie -În anul 4000 sau O calatorie la Venus, editie 1899 si editia din1986, cu aparat critic de Cornel Robu, Editura Dacia.

9

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

cu ochelarii mei, un om vorbind în stilul pe care cu siguranță îl veți recunoaște.

Am ales ca motto o poezie de-a lui, nu știu cum se numește și în ce volum a apărut.

Iat-o: Vedeţi omul acesta?/Ce vedeţi? Umbre, veşminte,/gesturi-ecou, lucrurile de care atârnă…/Vi-l imaginaţi înstărit, sătul, iubit,/sănătos veşnic, un bun-rău/şi nu vedeţi nicio clipă, oricât l-aţi privi,/oul/sub a cărui coajă dură, casantă, chircit stă/puiul de Dumnezeu/Privirile voastre (şi privirile oului în oglinzi)/adaugă alte şi alte straturi cojii… –/şi multe epoci puiul nu se mai naşte/Vedeţi omul acesta? Ce vedeţi?/

Omul de lângă noi Interviu cu Valeriu dg Barbu, realizat de Anca Cecilia Potinteu Argument Continuând seria de interviuri începută de Mircea Coroș în salonul interviurilor, vă amintesc cele două direcții urmărite: promovarea unor poeți necunoscuți și prezentarea omului de lângă noi; adică a omului de aici, de pe rețeaua Negru Pe Alb. Lângă noi a fost în ultimele săptămâni un om modest și generos în sinceritatea lui. Lângă noi a stat și a ajutat pe fiecare cum a crezut, a citit, a discutat, a glumit, a scris; aici lângă noi, chiar și de la mii de kilometri distanță, de la Roma, unde locuiește cu trupul, căci spiritul lui are rezervat apartamentul de lux dintrun hotel situat la marginea zării, acolo unde, dacă întinzi mâna destul de mult, poți culege luceferi.

Eu nu-l cunosc pe Valeriu Barbu, cineva chiar își exprima mirarea pentru acest demers al meu, în aceste condiții. Nu-l cunosc, dar, citindu-l în aceste ultime săptămâni, i-am văzut reflexia, mi s-a părut că o văd, căci poezia nu e o oglindă clară, nici măcar fixată într-o ramă. Și ce am zărit acolo mi-a schimbat toate ideile, nu despre poezie, ci despre cum să fii un om viu, fericit, cum să fii om, cum să fii.

Intri în poezia lui Valeriu Barbu ca într-o mare lină, într-o dimineață de august, și te avânți cu ambiția înotătorului debutant, care nu vede niciun val la orizont, să ajungi măcar la geamandură. Uiți, bineînțeles, că e nevoie de cealaltă jumătate de efort ca să te întorci. Și atunci, ca oricine în situații similare de viață, te lași dus de curenți. Numai că acești curenți din poezia de care vorbesc, își au drumul lor în cercuri, nu te trimit în larg, să te rătăcești, te readuc mereu în centrul omului, în pivnița cu oglinzi, sunt convinsă că ați identificat deja în poezia lui această temă a ecourilor.

Nu vă așteptați să găsiți în acest interviu dezvăluri șocante, mărturisiri și relatări din viața lui, destul de mult încercată de altfel, după cum îmi mărturisea cu o altă ocazie, o viață care, ca să se lase trăită, ia cerut multă ardere și consum. Poate acesta este și ingredientul secret în procesul alchimic ce a dat poezia lui. Nu e cazul să vorbim acum de multele volume de poezii lansate într-un timp foarte scurt de Valeriu dg Barbu și de mulțimea și diversitatea textelor în lucru, o va face probabil, cu altă ocazie, cineva avizat și care nu este la primul interviu. E vorba aici de o discuție amicală cu un om, un om pe care, citindu-l, sper să-l vedeți

Interviu cu Valeriu dg Barbu Pentru început trebuie spus că, în demersul meu, am citit haotic tot (de fapt, nu chiar tot, era imposibil în timpul scurt) ce am prins și găsit și, de aceea, ca pe un tot; fără titluri, fără ani de apariție. Și acum întrebările…

Anca Potinteu: O (și nu zero): Valeriu, nu te întreb de la ce vine dg. Nu. Dar, în schimb, nici nu te pot împiedica să-mi spui.

Valeriu dg Barbu: Ideea unui interviu cu valeriu dg barbu este năstruşnică, cine o mai fi şi ăsta să i se ia interviuri?!... dacă răspund precis, cad drept înfumurat, dacă nu, prea modest, iar eu sunt un ciudat amestec de modestie înfumurată… aşadar, valeriu vine de la cristelniţă, barbu de la dinastia buzăiană a tatălui, iar dg două iniţiale care amintesc despre bunici ramuri (dandeş-ganea), pentru a mă osebi între alţi valeriu barbu care au publicat cărţi sau texte… asta-i (sau valeriu DEGEaBArbu?!!!

A.P.: Am găsit în poezia ta mai multe versiuni ale nașterii (naşterea aceasta/versiunea în română, ediţie limitată –/ceva sau cineva/mă tot traduce) Când și cum s-a născut Valeriu dg Barbu și de ce? Și cum continuă să se nască? De ce ex-ist?

V.B.: Mă naşte fiecare Dimineaţă, ea suportând durerile de facere, eu lansând firescul întâi surâs şi orăcăi pe dinăuntru a mirare: « ce lume fantastică!... » şi păţesc asta din 30 Mai 1968 din

10

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb A.P.: Am văzut în versurile tale câteva idei (nu știu cum să le spun altfel) la care te întorci mereu: consumul cu toate atributele lui, timpul cu fixarea pe cadran a clipelor, zadarul de lux, oglinzile etc. Să fie astea nodurile poeziei tale? Dacă da, cum le-ai găsit?

V.B.: Temele scrisului mă găsesc pe mine, nu eu pe ele... consumul ne consumă, timpul îl pierdem în loc să-l câştigăm, el fiind un ceva care se contractă-dilată în funcţie de sentimente, de acordare la spirit. Zadarul, dacă nu-i de lux, nu-şi merită faimă, şi cred că este unicul lux real, fiindcă totul sfârşeşte în burta lui... orice alt lux este părelnic. Unicul opus al zadarului este iubirea, iubim şi ne poziţionăm deasupra zadarului, ieşim din cuşca lui. Oglinzile înseamnă mult mai mult decât obiectele numite aşa, simt un soi de sonare, ca la delfini, de oglinzi dincolo de materie, şi toate acestea nu le-aş numi noduri... nici idei... obsesii, iluzii... probabil un tot împreună, cuiele unor pofte iniţiatice...

meritul eugeniei care m-a buşit în lume… de tradus, mă traduc în limbi necunoscute vântul, ploile, flora şi fauna, dar mai ales himerele. Exist extrovertit, exist… întors pe dos ca pe-o cămaşă, cu bunele şi relele la vedere…

A.P.: În tratatul tău despre neștiință, te numești chiar așa: om de neștiință. Cum ai ajuns să fii? Și când ai început? Sub ce zodie?

V.B.: Păi mai multe neştiu decât ştiu, lumea deja musteşte de specialişti, la reputat om de neştiinţă era postul vacant şi l-am asumat... zodia?...astrologii ăştia mă presupun Gemeni, dar bănuiesc un mic decalaj spre o altă zodie încă neconsacrată... că de ce să fie doar 12, şi nu 7 miliarde de zodii?! – tot atâtea câte burice ale pământului...

A.P.: Cu cine stai de vorbă când scrii? Spune-mi despre momentul în care te așezi la masă. De ce scrie Valeriu dg Barbu?

V.B.: Stau de vorbă şi la figurat şi la propriu cu orice, vorbesc de la opt luni şi de atunci nu tac chip, un fel de palavragiu galactic, cu fiinţe şi lucruri, reale sau surreale, din lumi nu îndeajuns de paralele, nu mă aşez la nicio masă, scriu oriunde şi creionul (şi tasta) mă trage de mână, vine ca o necesitate imperioasă, mai rău decât cele fiziologice, ştii, când îţi vine şi ai impresia că te scapi pe tine... numi planific scrisul: „azi de la fără cinci până la şi-un sfert scriu”, nu merge... scriu în cele mai nepotrivite locuri şi poziţii, de asta şi scrisul meu adesea este strâmb. De Ce?... nu pot altfel... nu ştiu, doar sunt om de neştiinţă, nu ştiu un de ce, când iubeşti, trebuie un de ce?

A.P.: Mi s-a părut că văd în poezia ta două orientări (recunosc că nu m-am uitat prea bine): una întoarsă înăuntru, hotărâtă să strivească eul, dacă ar avea vreo intenție de înălțare, de aceea punându-l mereu între oglinzi; alta ce dă spre afară, când, probabil, același eu, văduvit de iubirea de sine, iese să iubească toată lumea peste care se întinde deodată... Ce zice... eul?

V.B.: Orientări? Eul sporovăie acolo în barba lui, despre dezorientări, dar nu proprii, ca şi cum el stă fix (deşi nu stă) şi tot restul se dezorientează faţă de el, un fel de centru faţă de care tot ce mişună în jurul lui e deseori haotic... Înălţare? Fără credinţă, iubire... ne târâm ca râme oarbe, nu ne înalţă un text bun autentic, nu ne înalţă aplauze – cum nici nu ne coboară palme - ne înalţă doar focul iubirii când îi suntem combustibil... strivirea este o nevoie de (aspiraţie la) smerenie...

A.P.: Cât de viu este un om viu? Povestește-mi despre viață.

V.B.: Viaţa este un amestec ciudat de sublim, splendoare şi excremente... mustul materiei proiectate de spiritul unic, unui om viu ca să fie viu îi trebuie naşteri cu frecvenţe uluitoare, îi trebuie nu spaţiu şi timp, cât traiectorii... şi sentimente cât mai multe, chiar şi ireconciliabile, îi trebuie o credinţă, o dorinţă tare de a ieşi mereu din laţul dubiilor, are nevoie de risipe, irosiri, sacrificii, asumări, negări, să aibă receptorii reglaţi pe frecvenţele iubirii, să ştie să ofere, dar să ştie şi să primească fără să spurce darul, viaţa şi viul... îţi trebuie o viaţă ca să scrii despre viaţă... mă bănuiesc ba flăcăruie, ba adiere, ba undă-val, ba umbră... dâră, dar niciodată bob de nesip... nu avem atâta consistenţă, uite, un bob de nisip îl foieşte apa, vântul... şi tot bob rămâne, noi suntem mult mai fragili, ne modelează dihotomii şi...

A.P.: Că tot vorbim de condiția poetului, în poezia Supapa lumii lui, am citit: arta pură nu elogiază instincte/arta pură e lumina divină/în miezul sufletului poetului/de-ar scrie-o, niciun cititor n-ar înţelege/nimic. Artă poetică mi s-a părut cam tot ce am citit din poezia ta. Există mai multe feluri?

V.B.: Unicul poet este Dumnezeu, El a făcut o singură poezie, Universul... noi ăştia pe aici, imităm stângaci... arta pură este spirituală, fără trimitere la instincte carnale, secreţii, deşi ne place mai mult arta estetizării materiei care este un traseu spre arta pură... o etapă la care deseori... ne oprim autosuficienţi. Există pretutindeni o multitudine de expresii artistice, depinde unde şi pe ce se opreşte ochiul inimii artistului... Universul este muzică, poezie, imagine, culoare, noi percepem fiecare cât şi cum putem... de aici nasc alte lumi, din percepţii... şi

11

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb A.P.: (Zece! Numărul potrivit pentru fericire?!)

Că tot pomenești de un text în lucru pe subiect, deschide-i puțin porțile și spune-ne despre fericire...

V.B.: Poarta o deschide împărtăşirea cu bucurie firească a aceluiaşi cer, aer, pământ... nu eu; despre fericire a grăit frumos Gibran, apostolii, învăţaţi de Iisus, sfinţii, pustnicii; io, ca om de neştiinţă, nu văd fericirea in neştiinţă, ci în generozitatea ta când dai, în felul cum te bucuri când primesti, fie şi necazuri... uite, aici, în interviul tău, împărtășim cuvinte pe care nu noi le-am inventat; şi în miezul cuvintelor, dacă le spargi cu inima, nu cu dinţii, stau fericirile...

zic şi eu aşa, ca să încerc un răspuns, dar, om de neştiinţă care să dea definiţii este un nonsens, nu?...

A.P.: Din oglinzile orientate spre exterior, cum se vede cealaltă poezie? Ce i-ai spune unui tânăr care vrea și poate să scrie? Ce poezie mai poate fi azi poezie?

V.B.: Mustim în poezie, e ca un al doilea aer, unui tânăr... îl implor doar să scrie, nu şi ce... să fie aşa: să-şi lase inima să curgă prin condei, să o odihnească pe albul foii, poezia deja există în carnea foii, poetul doar îi şterge albul cu propria lui inimă... precum în sculptură, înlătură plusul din blocul de piatră şi rămâne forma ce era deja acolo...

Să fie cât de cât el însuşi, autentic, şi până la urmă, eu nu pot învăţa pe nimeni, neizbutind să mă învăţ pe mine... eu fac doar texte, exerciţii, poezia rămâne undeva pitită prea înăuntrul şi chip nu-i să iasă, dacă nu o trage afară ochiul cititorului...

Nu există azi, ieri, mâine, poezia e continua aspiraţie, împărţirea pe generaţii este părelnică, nedreaptă deseori, în vers alb sau clasic, contează doar să reuşeşti să te exprimi autentic, fără clişee, rime răsuflate, banalizare, miorlăit patetic, manelisme, multe alte canoane care plictisesc cititorul, nemişcându-l cu nimic, fără să inducă o excitaţie în creier, inimă, un mesaj puternic şi limpede... uite, am trecut prin toate păcatele astea şi eu... şi aspir să scriu în viaţa asta măcar o singură poezie... nu doar versuri bunicele ici-colo prin texte slabe!... ar mai fi destule de adăugat neştiinţologic, desigur...

Cititorul poeziei lui Valeriu Barbu se retrage cu promisiunea revenirii, chiar și în alt interviu, mai... viu!

Zâmbet! Până atunci, să ne regăsim cu bine!

Liqueur de regăsiri de Valeriu dg Barbu în arborele inimii cresc ramuri privite abstract vezi mereu ramul încă inexistent poţi face oricâte fotografii chiar şi cu camera ascunsă, uneori prea ascunsă a sufletului preajma îşi reîmprospătează personajele vin copii, copiii copiilor şi tot aşa… arse carcase foste ramuri, acum lemne, încălzesc un dedesubt genealogic un om… aproape nimeni îşi iubea cu măsură fără măsură oamenii toţi oamenii şi murea cu moartea fiecăruia şi creştea în creşterea fiecăruia nefăcând nicio fotografie îi retrăia din întâmplări chiar şi neîntâmplate absenţa celor morţi i-ar fi părut firească dacă i-ar fi promis cineva, ceva, posibile regăsiri dar nu şi-l duru foarte tare definitivul absenţelor – experimenta tot felul de uleiuri, esenţe, tincturi în laboratorul inimii doar-doar va reuşi să facă un liqueur de regăsiri sau de nemoarte cobora în elementele materiei şi aici la un moment dat – doar dat l-ar fi putut avea, sublim şi simplu, firesc precum o idee spirit gustă luând pe deget un strop de rouă avea parfumul întâiului sărut al mamei întâiului sărut ştrengar, întâiului sărut iubirii întâiului sărut copilului său – cum e posibil?!!! am distilat liqueur de regăsiri?… ţărâna întoarce filtrate daruri din daruri, daruri toate iarăşi

A.P. La întrebarea numărul nouă, autorul este rugat să dea glas unei alte întrebări așteptate poate și neadresate.

V.B.: Autorul cui? Tu eşti autorul interviului... a, ai vrut să spui dacă aş fi preferat încă alte întrebări!... să mă fi întrebat, de exemplu, dacă sunt un om fericit. Ţi-aş fi răspuns, cu riscul să nu fiu iertat de nimeni pentru asta, că DA, sunt un om fericit, nu chiar preafericit, că nu-s patriarhul vieţii mele, dar sunt fericit cu cotidianitate, chiar mai des... şi spun acestea pentru că ne aflăm acum cu acest interviu, fix alături de un text pe care îl scriam când am primit întrebările tale. Desigur, textul cu pricina va fi publicat. (un mare om mare spunea că: lumea îţi va ierta absolut orice, mai puţin faptul că eşti fericit) „Pentru început trebuie spus că, în demersul meu, am citit haotic…” închei cu un citat de-al tău, păi cum altfel, dacă scriu haotic?!... deşi, paradoxal, trăiesc ordonat şi într-o normalitate socială impusă. Profit de prilej să las inima să facă o reverenţă în faţa măriei sale cititorul, colegilor, tuturor... fiţi vii...

12

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb în vinul, în grâul, în fructul zemos, în ierbi ia, hai ia, frământă, pipăie ţărână, stoarce, bea bei viaţa ta, bei din râul căruia tu, picătura, îi lipseşti poţi face oricâte fotografii chiar şi cu camera ascunsă, uneori prea ascunsă a sufletului preajma îşi reîmprospătează personajele vin copii, copiii copiilor şi tot aşa… arse carcase, foste ramuri, acum lemne, încălzesc un dedesubt genealogic în arborele inimii cresc ramuri privite abstract vezi mereu ramul încă inexistent

la un moment dat – precum fiecare moment este doar dat şi nu preexistent – el o sărută nenimerind gura, pe colţul surâsului silit amabil din gură-i ţâşni un tren neanunţat de semnale, îi lovi bărbia: - sunt însărcinată... prezumtivul tată se scobi între dinţi cu unghia degetului mic şi muşcă fraza: - doar am zis că nu-ţi mai recit din anonimi... punctul ge al întâmplării: vasile teiubescu unge şinele cu lacrimi de emoţie zoe teiubeasca adună traverse din poeme nescrise intempestiv, deşi v-am anunţat că stă să se-ntâmple, un tren vertical iubiriu îi spulberă pe amândoi cu tot cu haltă – fu iubirea expres prima-ultima oară prin părţile acestea

Oameni şi şoareci, răstălmăcire – iartă-mă dragă John S. de Valeriu dg Barbu prea multe virgule-ntre noi, vezi, nu dansăm, stăm aşa cuminţi ca-n poze înmaronite prea multe armistiţii goi de sine aşteptăm fără aşteptări secunda iminentă unicul gest major, click-ul mouse-ului până ce devine o planetă cu mâna pe mouse psihomasturbaţionismintelectovirtualnic până ce posedăm convingerea că mouse-ul ne-a crescut ca un al 11 lea deget - degetul tău se pupă cu degetul meu noi nu, prea nu

gri-bazalt cu roşu dă bine peste vremea sorocită, din direcţia opusă venea pruncul care va deveni un poet de seamă de-o seamă cu destinul, fiindcă doar poemul este trenul poetul mereu doar o haltă sfârşitul întâmplării, suspansul şi trădările sunt anonime, bărbia citeşte mai departe sunt trenuri ploi, sunt ploi rotunde, sunt halte în clipă şi intenţii totuşi, gri-bazalt cu roşu va fi mereu oriunde...la modă dacă aţi înţeles povestea, moşiţi măcar pruncul...

Contra-poveste de Valeriu dg Barbu

Un caz deosebit de interesant la o maternitate

vasile teiubescu şi cu zoe teiubeasca se curtau şăgalnic sub ultimul felinar al peronului într-o haltă unde trec doar trenuri arogante într-o viteză ce-ar părea doar o dâră de gri-bazalt şinele răsucite, alcoolice, nuîndeajuns de paralele smulgeau felii din tălpile tenişilor, el îi recita din opera unui poet ratat, ea rata poemul cu degetul cârlioţând suviţe aparente pe tâmpla dinspre ieri – avea acolo viitoare amintiri tăinuite, cu trădări şi suspans

de Anca Cecilia Potinteu Un caz deosebit de interesant la o maternitate: Omul cu două inimi s-a născut într-o zi de joi, când toți doctorii erau deja în concediu...

Asistentele l-au spălat, intubat și masat (unicul set de plămâni nu făcea față).

Una l-a mângâiat duios pe creștet: Bietul de tine, zicea, în lumea asta e greu să găsești loc pentru una...

în aer miroase metalic a iminenţă, ceva stă să se întâmple, un fel de ploaie orizontală, neatingând decât firele de telegraf şi aripa unei păsări zburătăcind din poemul neascultat

13

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Omul a privit-o recunoscător...

Nu-i nimic, a zis el, cu inima vorbitoare, eu și geamănul meu inclus plănuim oricum să le spargem în bucăți și să le aruncăm peste margine.

Așa ar fi corect față de majoritatea în care o să ne încadrăm atunci...

Pygmalion

Un caz deosebit de interesant la maternitate: Medicii au plecat toți în concediu.

Nu mai aveau ce face, ziceau ei.

Dădeau din umeri, îngrijorați pentru viitorul carierei lor...

Au scos incubatoarele din priză, toți bebelușii fiind externați cu epicriza favorabilă.

Plecaseră și asistentele, lăsând sala de tratamente goală de obișnuita coadă zilnică la avorturi.

de Anca Tănase Mi-am aruncat în traistă o daltă de cleştar şi am pornit spre răsărit să sculptez lumina cât încă doarme, felină blândă, între umbre lumina leneşă, lascivă, insinuantă, apa străvezie în care naufragiază păsări, peşti, avioane, zei obosiţi de rugăciuni, ofrande, fum de jertfe lumina-asasin, lumina-mamă, lumina-tot a celor şapte plus una zile

Proteveul anunța aseară leacul miraculos pentru vindecarea nașterii și nenașterii.

Apoi altă știre, despre un om fără inimă ce s-a hotărât să facă tuturor un bine, aruncându-se de la etajul zece.

merg spre ora magică în care începe să se desfăşoare zarea, - nescrisa carte -, câmpia încă mirosind a somn de prunc, a Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene “în cosiţe floarea-i cântă”

Profetul Ilie de Boris Marian Mehr Trăim pe-o pojghiță subțire, Vulcanul și-a ieșit din fire, Nu-i cerul clar, în iasomie Murim și înviem, Ilie.

Să nu speli umbrele de apă, Să sapi în stâncă, poate crapă, Trăiești din amintiri, e bine?

Mănânci prea multe proteine.

De voi uita, dispar și eu, Iaacov lupta cu Dumnezeu, Cu mine eu mă lupt, degeaba, Pe mine mă învinge graba.

Un ornic diabolic sună, Mă tem să mor privind la lună.

Nu știe omul verticala, Se-ndoaie după vânt și ploaie, Nu știe fuga antilopei, Nici nostalgia interlopei, Cu spicele cad și oameni, Noi creștem răi și unii, fameni, Rămâne setea de-o postumă, Nu vreau să mor privind la lună.

Sunt umbra păsărilor mari, Ascult de greieri-lăutari.

în urma mea, ecouri slabe de riduri, tomberoane, balcoane într-o rână flutură, negre, stindardele înfrângerii - mlaştina urbană – în spate, dalta atârnă ca o piatră de moară în degete, un tremur – aripi de pasăre la primul zbor nu mă opresc oprirea-i rătăcire merg

14

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb De azi

cercuite-n coroana stejarului înfipt ca un fir în gămălie.

Peştilor cenuşii le cresc aripi, uscaţi de la soare – se-ndeamnă-ntr-o evaporare – bancuri însăilate ca mărgelele pătează viziunea stărilor într-o ploaie de vară

de Aura Popa

Între lumi

Te ancorez în portul ne-ntâmplării Şi peste bord arunc tot ce ne-am spus.

Leg amintiri cu zimţi de malul mării Pe care-am navigat, iubind nespus.

Culoarea ta, în evul de-ncercare Şi fiecare gest prin adieri De gând înmiresmate de ardoare.

Acum, când ne-nconjoară doar tăceri

de Adrian Păpăruz nu mai sunt demult verde nici măcar puţin roşu dar tu ai nobleţea marea frumuseţe milostenia să nu îmi spui asta niciodată să-mi laşi oglinzile descuiate sau amintirile prea aproape de visuri

Şi ne dezmiardă vifore de teamă, Punându-ne la colţ de vreme rea, Când zâmbetele toate ne cer vamă Şi n-aprind cu privirea nicio stea.

Acum, când ţipetele rup seninul, Când pescăruşii se ascund sub nori Şi resemnarea şi-a luat tainul Dintr-o vâltoare simplă şi mă dori.

într-un fel să-mi opreşti plecarea întoarcerii

Te ancorez în portul ne-ntâmplării Fiindcă nimic nu ne-a rămas de spus!

Mă-arunc (tardiv?) în braţele schimbării Sperând să uit că te-am iubit nespus.

copile copile mă alinţi duios ca un lied schubertian iar eu mă prefac că ai dreptate şi că aţă destulă mai este pe ghem

Combustie spontană

dar noaptea mă furişez în poala ta să-mi plâng fricile eternităţii

2. într-una din aceste zile te vor minţii că am murit nu-i lăsa să se bucure de singurătatea ta de necuvintele mele mai bine râzi înjură pe careva (tu o faci atât de frumos)

de Valentin Tufan Când atingem cerul cu degetul cad scântei ca un scurt intersenzorial – o combustie spontană se naşte când întinzi degetul acolo-n centrul universului, e ca o transpunere în opera lui Michelangelo.

Rotoare se-ngână automat, setate-n cămaşa lui Atlas

aşează-te lângă răsărit umple-ţi privirea cu soare iar apoi cumpără-ţi iubito

15

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb o îngheţată cu frişcă ori cu fistic

Timpul miroase a oameni

morţi sunt doar ei n-au fost vii niciodată şi eu voi renaşte oricum din dragostea ta

Apartamentul 35, fără 3 de Georgian Ghiță Călcând peste cioburile timpului paşii noştri se pierd devenind semne mai negre ca însăşi frica de moarte cuvintele arse, ale ei, ale lui se agaţă de balustrada nemuririi de-ar fi alei... de-ar fi un glas sa ne urmărească, să nu ne şoptească ieşirea din labirint luna ne priveşte rece precum noaptea magmă nestinsă, rătăcită în oceanul păcuriu străpunge neomul cu ochi goi de matelot scrumul coroanei, urmele apusului ea, el... cioburile timpului, balustrada nemurii noi..

de Raluca Leontina Neagu mama e mișto la oraș ai mult loc să te pierzi străzile astea înguste mă atrag mereu privesc des înapoi ți se pare așa am eu vocea seara când mă pregătesc să nu dorm să nu văd soluții sunt bine am vizitatori mulți cu antene negre în curând o să locuiască ei în garsoniera noastră mama e frumos aici strângem tare la piept banii de chirie ca pe-un animăluț spălăm vase uneori apa miroase a urină și fier ruginit trăim și noi cum putem într-un oraș care nu ne vrea care nu ne oferă șanse dar noi sperăm și ne agățăm de picioarele lui imense și la un moment dat te saturi strigi în stânga în dreapta că ești singur nimeni nu vede mai departe de propria dimineață

Sunt verde, scumpa neichii (Parodie)

mama e mișto la oraș îmi caut motive să mă ridic din pat și să deschid fereastra cineva acolo jos strigă nu înțeleg ce și nici dacă e strigăt de beție de frică sau ambele sunt bine încerc să cresc vine cineva în fiecare noapte și mă micșorează îmi leagă șireturile îmi strică mâncarea suflu urcând scările spre numarul 3 ușile liftului sunt capcana bătrânii blocului se închină înainte să intre eu am uitat cum se face

de Emilia Udrea Sunt verde, scumpa neichii, în joarde-mi stau atomii şi-n dioptria mată văd iepele-n câmpie, m-aş reîntoarce-n pamperşi, dar azi mă joc cu gnomii că mi-a-ncolţit pelinul şi-n sânge am leşie.

Sunt verde, scumpa neichii, am stive de izmene muiate-n chinul berii când nu-mi găseam poteca, dar cât să mai îndur, în zori, atâta lene, cu trupu-mi de macac, citindu-l pe Seneca?

m-am gândit să scriu scrisoarea asta deși n-o s-o citești asta așa ca să spun că mi-e dor camuflat îmi păstrez încă eticheta de robot cu pretenții.

Sunt verde, scumpa neichii, cu muşchi crescuţi pe

16

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb 3 inițiale apolitice

spate şi hrana mi-e icoană, sug sevele din ficuşi, pe inimă-mi stau peştii cu burţile crăpate şi-am dezlipit gheţarii cu slove din papiruşi.

de Cristian Pop Doar o spovedanie-ncâlcită putea fi. În cer vuiau mirosuri roz-trandafirii; eu chiar am înţeles tâlcul iertării.

Doar câteva erori umane au de spus stau aplecaţi de-a binelea cu capul dus, întrevedeam imense forţe autoimpuse dar Yin certat cu Yang le autodistruse, doar vise-n ierburi şi petale protejate ce-or fi prin vise culorile nescrise?

3 Iniţiale otrăvite în trotuar erau lovite; interpretam în felul meu cu lacrimi scrise.

Stolurile de nori patriotici aveau scabie, un criminal în serie ne omorâse-o vrabie, copiii jucau fotbal c-o placentă umflată era o carte legală de taroc neterminată.

Un vesel imn calm şi dramatic abia de mai zâmbea urcând la cer, e trist, e tragic, nu vreau nimic şi nici nu cer.

Sunt verde, scumpa neichii, în zbor de lilieci m-agăţ în sfoara lunii cu gleznele strivite, din mucegaiuri sorb parfumul tău când treci, căci au sălaş în ele prinţese poleite.

Sunt verde, scumpa neichii, şi tu mă minţi frumos că-n verde stă speranţa şi crucea-i doar povara, dar eu sunt numai verde ‘nainte, când, un os, a grăit din raiuri: „Mai schimbă, fato’, ceara!”

Via Împreună

de Costel Nicolau

Drum de adio Plecăm alături dintr-o gară fără tren.

Cu tălpile arzânde și gonind pe șine Ne fierb plămânii respirând arsen Înconjurați de lumea cu toxine.

Ne-am luat bilete, via pentru”dus, Spre lumea-ndepărtată, însă vie.

Doar timpul la o clipă l-am redus Pentru că vântul cu iubire ne adie.

de Eunescu te strecori în mine noaptea doar noaptea vii tu tremurând la adierea aerului scăpat liber din firea pădurii ca un respir al întunericului în marginea apei vii să atingi urmele pașilor uitați lângă o tranșee de fiare de rugi împotmoliți în sârma ghimpată a ultimei atingeri e rece mâna ce întinzi spre ruga clepsidrei răsturnate sub scaun sunt reci ochii care scormonesc filele romanului părăsit în ghena dintre degete e rece chiar surâsul cu care întâmpini păienjenii scofâlciți ai hornului simt te strecori în mine noaptea singură hotărâtă sa ucizi ultimul mac de lumină care mai suspină în flacăra albă a lumânării

Ținându-te de mână, în iriși tu mă prinzi Mă porți în ochi și eu te car în sânge În licărul de flăcări, căpruilor oglinzi Trei lacrime sub pleoape mă mai plânge.

Oprim în halta nopții care cere vamă Prezentului suiș spre pisc de reverie Din șinele de fier călcăm acum aramă Trăind cu gara de plecare-n amnezie.

De-aici e întuneric, nu prea mai știm poteci M-ai prins de inelar cu calda palmă stângă Mergem greoi pe șinele înguste și prea reci Și drumul cel de cupru începe să se frângă.

17

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Vreau să mângâi singurătatea

Armistiţiu

de Mihai Katin

de Claudia Minela

Eu nu plimb câinii furtunii Nici pe cei ai războiului, Nici un bichon nu îmi etichetează Statutul şi statuia Mi-o torn singur Din rămăşiţele amurgului, Eu nu admir ferocitatea cu lanţ de aur, Nu- i cânt morţii elegii, e sătulă de oratorii Cu parfum de grâu fiert, Eu nu plimb câini, dar cineva ca un câine Mă urmăreşte continuu, Unii zic că este umbră, Ce umbră, A cui?

A mea?

E plecată de mult, poate s-o fi întors De ce ar face-o, Într-o zi tot va rămâne singură Şi atunci Îşi va lua un câine Sau un cangur Să înveţe săritura peste aurore polare, Peste norii unde îmi arunc din când în când Gândurile în manuscris, Corectura nu e necesară Stelele citesc doar Ce e dincolo de semne. Întind palma, Luna crede că cerşesc Şi aruncă un sfanţ de aramă, În noaptea aceasta sunt bogat!

va veni o zi când oamenii din viaţa ta se vor împrăştia copiii se vor închide în cuburile lor albastre prietenii te vor uita doar cerul te va însoţi punându-te la masa îngerilor de multe ori îţi sunt potecă în pădurea unde-ţi scoţi în lesă singurătatea la plimbare suntem doi lupi despărţiţi de haitele lor străini într-o lume în care nu avem voie să ne dorim altceva

Adună-mă!

de Mihaela Gudana Din salba anilor mei aș smulge-o clipă prin care să îţi spun că pot să merg în această poveste fără de aripi, cu timpul întreg aruncat în visul unui ceas.

Mai întâi să ne adunăm ochii laolaltă şi să ne clipim genele împreună, unul pentru celălalt, să ne împletim culorile privindu-ne adânc până dincolo de inimă.

Cândva se va întâmplă să îți fiu!

Acum…e-o minune că-mi ești în jocul de-a dragostea, printre aşteptările ce se odihnesc uneori.

18

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Dar aşa… ne-ntâlnim, ne privim, şi ne plecăm pe rând: fiecare în minunea lui.

Dacă vrei să mă uiţi dă-mi nostalgia mie, să-mi fac din ea petice pentru viaţă!

Lasă-mă să mă întorc în mine!

Pentru că de când te ştiu ceasul singurătăţilor a stat locului.

Tu doar... adună-mă!

nu ai putea fi niciodată, mai spuse, ca cea care te-a născut pe tine, sau ca cea care l-a născut în carne pe Cel ce a făcut carnea, așa că lasă filosofiile, și treci la joacă, se enervă glasul și se stinse... așa că până la urmă mi-am luat găletușele, lopățelele, mașinuțele și o sticlă în care toată lumea credea că e apă, și m-am dus să mă joc

O zi fericită

ce fericită, lipsită de griji a fost acea zi...

Umbra mea

de Bogdan Traian Dumbrăveanu viața mea e pentru mine o întâmplare as fi putut sa fiu un altul la fel de bine ba inca as fi putut sa fiu iarbă, viezure sau chiar femeie

de Violetta Petre Dimineţile se întreabă una pe alta pe unde se ascund eu pe cine să întreb unde sunt? nu-mi găsesc umbra dar am avut vreodată? poate, odată când lumina şi-a aruncat o privire uitată şi peste mine şi atunci m-am speriat şi am strivit-o în mâini curgeau fluvii de întrebări printre degete unele mi-au intrat sub unghii, altele în ochi.

hai las-o baltă, urcă din mine un glas, chiar femeie nu ai fi putut fi nu mai fă pe nebunul nu vezi ce barbă îți crește mă enervează această voce din mine care mă ia peste picior, retezându-mi elanurile existențiale, planurile de autosuficiență

De atunci ascund dimineţi sup pernă poate-mi rămâne vreuna peste noapte să-mi pot gasi umbra în locul unde mi-a adormit visul cu tine. te-am plămădit din aluatul acela în care au scuipat zeii Elohim i-am prins la o şuetă după Facerea lumii. dar nu te pot atinge.

sigur, continuă vocea, ai fi putut fi iarbă, floarea soarelui, salcie, arbore de cafea, popândău, viezure, porcușor de guineea, bivol sau orice panteră,că tot îți plac panterele dar nici măcar o femeie care face trotuarul nu ai fi putut fi

Umbra mea prea mult ascunsă-n lut.

mă enervează pe bună dreptate tonul categoric al acestei voci felul ei nașparliu de a-și râde de mine, infailibilitatea verdictelor sale 19

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Un alt Isus renaşte crucificat de fraţi Iar eu implor toţi sfinţii cei orbi şi surzi şi muţi În beregata morţii cu dinţii încleştaţi.

Sonetul promis

Obsesii

de Mircea Coroș Cea dintâi și cea din urmă Hai, lasă-ți părul lung să crească, lung Iar ochii ți-i ascunde-n el că arde Privirea lor de jar pe unde cade..., Ferește-ți urma doar de vrei s-ajung!

de Alina Florica Stasiuc cum aş aştepta un potop între cuvintele altora destrămându-mă cum destrami funigei aştept ploaia asta o cer o adulmec cum sălbăticiunile adulmecă frica şi prada şi noaptea în oasele mele creşte o junglă sălbatic îşi face loc dinspre braţe spre umeri spre coaste rapace liane şi arbori prâdător şi prădat eul meu nu sunt eu ci doar o insulă de care navigatorii bătrâni au uitat apoi uneori sunt foarte bătrână şi tremur nestăpânit dureros în oasele mele o junglă şi dor doar de ploaia pe care o vreau cum aş vrea un potop peste mine să spele toate cuvintele aruncate fără o denumire anume cum pietrele colţuroase aruncate în râuri de care navigatorii cei vechi au uitat

Ca rătăcită de barbare hoarde, Să-l fluturi bucle, bucle îndelung, Miresme de uleiuri care-l ung Să-ți umple casa până la mansarde!

De mă-ntâlnești în cale să mă cruți Iar frământarea anilor mi-o curmă. Știi bine doar surâsu-ți cum mă scurmă Și cum îmi plec privirea când te uiți În ochii mei atât de fericiți..., Că ești tu cea dintâi și cea din urmă!

Strigăt tocit

Nimeni nu voia adevărul

de Valentin Irimia Miracolul respiră din ce în ce mai rar, Cetatea mă priveşte cu ochii ei pătraţi Cum mă descalţ de strigăt şi-l lepăd pe cântar, În beregata morţii cu dinţii încleştaţi.

Din portativ se-nfruntă doi heruvimi obezi Cu aripi fracturate ce-atârnă-n balama, Pe rana lor şi-a noastră pudrată cu zăpezi Tot creşte şi descreşte un cer de muşama.

Din dangăte cum fură îi văd pe clopotari, Timpanele planetei s-au astupat cu şpan, Secundele mărunte înghit secunde mari, Secundele mărunte mai mari decât un an.

Bufonii trişti se-nchină la regii nenăscuţi,

de Geo Galetaru am încercat să vorbesc despre ceea ce ştiu. despre zgomotele care se aud dimineaţa în golul din noi. sunt omul simplu care a pierdut fără să ştie armate şi glorii albastre pe câmpurile invizibile. aş fi vrut un continent aici, la butonieră, o eclipsă pe umărul stâng, acolo unde lumina şi-a amanetat chipul de astă-vară.

20

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb am încercat să vorbesc despre ceea ce ştiu. despre umbra care calcă iarna prin crânguri pe urmele căprioarei ucise în visul acela de demult. despre semnele care se-arată odată cu ninsoarea pe pragul uitat de zeii infideli. dar nimeni nu voia adevărul acelei după-amieze târzii şi cuvântul cădea în inimi ca o pasăre moartă.

Let man never again put on his shoe.

Let man never again raise his eyes, on a soft July night.

Never. Never. Never. Never. Never.

I say those things aloud.

I beg the Lord not to hear.

După Auschwitz furia, neagră ca un cârlig mă depășește. în fiecare zi, fiecare nazist ia la 8:00 dimineața un copil și îl rumenește pentru micul dejun în tigaia lui de gătit. și moartea privește cu un ochi nepăsător scoțându-și pământul de sub unghii omul este rău strig omul este o floare care trebuie să ardă strig omul este o pasăre plină de noroi strig și moartea privește cu un ochi nepăsător scărpinându-și anusul omul cu vârfurile picioarelor mici și roz cu degetele lui miraculoase nu este un templu ci o latrină strig nu lăsați omul să își ridice iar ceașca de ceai. nu lăsați omul să mai scrie vreodată o carte. nu lăsați omul să își mai încalțe vreodată pantoful. nu lăsați omul să își mai înalțe privirea într-o noapte blândă de Iulie niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată. spun asta strigând. mă rog Domnului să nu audă.

Traduceri din poezia contemporană de Neagu Raluca Leontina

Anne Sexton After Auschwitz Anger, as black as a hook, overtakes me.

Each day, each Nazi took, at 8: 00 A.M., a baby and sauteed him for breakfast in his frying pan.

And death looks on with a casual eye and picks at the dirt under his fingernail.

Man is evil, I say aloud.

Man is a flower that should be burnt, I say aloud.

Man is a bird full of mud, I say aloud.

And death looks on with a casual eye and scratches his anus.

Man with his small pink toes, with his miraculous fingers is not a temple but an outhouse, I say aloud.

Let man never again raise his teacup.

Let man never again write a book.

21

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Ch. Bukowski

Cruzimea dragostei

Raw With Love

fată mică și întunecată cu ochi blânzi când va veni vremea să folosești cuțitul nu voi tresări și nu te voi învinui în timp ce merg de-a lungul malului singur în timp ce palmierii se unduiesc palmierii grei și urâți în timp ce viața nu sosește și moartea nu pleacă nu te voi învinui în schimb îmi voi aminti săruturile buzele noastre zgâriate din iubire cum mi-ai dăruit tot ce aveai cum ți-am dăruit ce a mai rămas din mine și îmi voi aminti camera ta mică senzația de tine lumina din fereastră discurile tale cărțile tale cafeaua noastră de dimineață prânzurile nopțile corpurile răsturnate împreună dormind curenții minusculi mișcându-se viu și etern piciorul tău piciorul meu brațul tău brațul meu zâmbetul și căldura ta care ma făceau să râd din nou. fată mică și întunecată cu ochi blânzi nu ai niciun cuțit. cuțitul e al meu și nu-l voi folosi încă.

little dark girl with kind eyes when it comes time to use the knife I won't flinch and I won't blame you, as I drive along the shore alone as the palms wave, the ugly heavy palms, as the living does not arrive as the dead do not leave, I won't blame you, instead I will remember the kisses our lips raw with love and how you gave me everything you had and how I offered you what was left of me, and I will remember your small room the feel of you the light in the window your records your books our morning coffee our noons our nights our bodies spilled together sleeping the tiny flowing currents immediate and forever your leg my leg your arm my arm your smile and the warmth of you who made me laugh again. little dark girl with kind eyes you have no knife. the knife is mine and I won't use it yet.

An Almost Made Up Poem I see you drinking at a fountain with tiny blue hands, no, your hands are not tiny they are small, and the fountain is in France where you wrote me that last letter and I answered and never heard from you again. you used to write insane poems about ANGELS AND GOD, all in upper case, and you knew famous artists and most of them were your lovers, and I wrote back, it’ all right, go ahead, enter their lives, I’ not jealous because we’ never met. we got close once in New Orleans, one half block, but never met, never 22

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb îți scriam înapoi: „e in regulă, haide, intră în viețile lor, nu sunt gelos pentru că nu ne-am întâlnit niciodată.” ne-am apropiat odată în New Orleans, eram la distanță de un bloc, dar nu întâlnit, niciodată atins. așa că ai fost cu renumiți și ai scris despre renumiți și bineînțeles, ceea ce ai aflat a fost că renumiții sunt preocupați de faimă - nu de frumoasa tânără din patul lor care apoi se trezește dimineața să scrie cu majuscule poeme despre ÎNGERI ȘI DUMNEZEU. știm că Dumnezeu e mort, ei ne-au spus-o dar ascultându-te nu am fost sigur. poate din cauza majusculelor. erai una dintre cele mai bune poete și le-am spus editorilor „pe ea. publicați-o pe ea, e nebună, dar e magică. nu e nicio minciună în focul ei.” te-am iubit cum iubește un om o femeie pe care nu a atins-o, căreia doar îi scrie, cu care păstrează fotografii mici. te-aș fi iubit mai mult daca aș fi stat într-o cameră mică rulând o țigară și ascultându-te urinând în baie dar asta nu s-a întâmplat. scrisorile tale au devenit mai triste te-au trădat iubiții. „copilă, îți răspundeam, toți iubiții trădează.” nu a ajutat. ai spus că ai o bancă pe care plângi și era pe un pod și podul era deasupra unui râu și ai stat acolo pe banca aceea în fiecare noapte plângând pentru iubiții care te-au rănit și uitat. ți-am răspuns dar nu ai auzit. un prieten mi-a spus despre suicidul tău 3 sau 4 luni după ce se întâmplase. dacă te-aș fi întâlnit probabil aș fi fost nedrept cu tine sau tu cu mine. mai bine aşa.

touched. so you went with the famous and wrote about the famous, and, of course, what you found out is that the famous are worried about their fame –– not the beautiful young girl in bed with them, who gives them that, and then awakens in the morning to write upper case poems about ANGELS AND GOD. we know God is dead, they’ told us, but listening to you I wasn’ sure. maybe it was the upper case. you were one of the best female poets and I told the publishers, editors, “ her, print her, she’ mad but she’ magic. there’ no lie in her fire.” I loved you like a man loves a woman he never touches, only writes to, keeps little photographs of. I would have loved you more if I had sat in a small room rolling a cigarette and listened to you piss in the bathroom, but that didn’ happen. your letters got sadder. your lovers betrayed you. kid, I wrote back, all lovers betray. it didn’ help. you said you had a crying bench and it was by a bridge and the bridge was over a river and you sat on the crying bench every night and wept for the lovers who had hurt and forgotten you. I wrote back but never heard again. a friend wrote me of your suicide 3 or 4 months after it happened. if I had met you I would probably have been unfair to you or you to me. it was best like this.

Un poem aproape fabricat te văd bând din fântână cu minuscule albastre mâini, nu… mâinile tale nu sunt minuscule sunt mici, și fântâna e în Franța de unde mi-ai trimis acea ultimă scrisoare și ți-am răspuns și nu am mai auzit apoi niciodată de tine obișnuiai să scrii poeme nebunești despre ÎNGERI ȘI DUMNEZEU, toate cu majuscule și cunoșteai artiști faimoși, majoritatea îți erau iubiți,

23

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

că rochia îi venea fenomenal, încântarea ce-o zărea pe chipul Marei spunea totul.

– Dar, ia spune, vulpiţă mică, ce-i cu rochia asta? Că doar n-ai jefuit o bancă doar pentru a ţi-o putea cumpăra? întrebă ea privind-o pe sub gene, cu un aer şugubăţ.

Atunci Anne îi povesti totul, începând cu neprevăzuta vizită a lui Mason, iar Mara o asculta cu gura căscată, pe chipul ei oglindindu-se fel şi fel de sentimente, de la surpriză până la încântare, pe măsură ce povestea înainta.

– Oh, Doamne! Ce chestie! Nici nu ştiu dacă să te invidiez sau să mă tem pentru tine! concluzionă ea, cu un aer gânditor, atunci când Anne termină de povestit.

Anne se întoarse spre ea privind-o cu interes.

– Să te temi?

– Un bărbat care face astfel de cadouri scumpe...Cine ştie ce aşteaptă de la tine?

Mara începu să deplângă pericolele la care se expun neştiutoarele fete îndrăgostite care se aruncă fără pic de raţiune în relaţii neinspirate, dar tot talentul ei oratoric fu risipit în van, căci Anne nu părea deloc impresionată, ba chiar îi râse în nas.

– Pf! Oare ce-o aştepta de la mine? Nimic din ceea ce eu n-aş vrea să-i dau!

– Vulpiţo! exclamă Mara râzând.

– Erai plină de entuziasm când m-ai trimis să mă întâlnesc cu lepra aia de Adonis! Acum va fi bine din moment ce eşti îngrijorată!

– Auch! exclamă Mara bosumflată.

Anne o îmbrăţişă cu căldură şi supărarea îi dispăru ca prin farmec.

– Încă nu am scăpat de sentimentul de vinovăţie pe care-l simt în legătură cu întâmplarea aceea...

Afurisite remuşcări! Nu ştii cât de mult m-au chinuit!

– Ba ştiu! De aceea te îmbrăţişez acum atât de strâns!

– Aha! Asta faci? Şi eu care credeam că vrei să mă ucizi prin sufocare! spuse Mara cu voce abia şoptită, voit gâtuită.

– Zăpăcito! exclamă Anne înveselită, eliberându-şi prietena din îmbrăţişare.

Mara luă cutiuţa violet de pe măsuţa de toaletă şi o deschise. Mângâie cu vârfurile degetelor literele formate de micuţele diamante.

– Anne, totul este prea frumos ca să fie adevărat! Dacă îmi spui că-i şi frumos de pică, o să cred că minţi de îngheaţă apele!

Anne, care tocmai se schimbase de rochie şi încerca s-o aşeze pe un umeraş, o strânse la piept şi

Rochia aurie - Partea III (fragment)

Theodora Theo A Puţin după miezul zilei, Anne se trezi la uşă cu şoferul lui Mason, un găligan deşirat de vreo douăzeci de ani, care, cu un aer tâmp şi fără să scoată un sunet, îi întinse o cutie mare, de culoare neagră. La întrebarea din privirea ei, şoferul răspunse cu o înclinare a capului, după care făcu stânga împrejur şi dispăru pe treptele care duceau către etajul inferior. „O fi mut?” se trezi Anne întrebându-se în timp ce-l petrecea cu privirea.

Privi cutia cu atenţie şi zări însemnele unei celebre case de modă şi, după ce o deschise şi îndepărtă câteva straturi de hârtie foşnitoare, simţi că i se taie respiraţia. Atinse uşor cu mâna, rochia aurie şi textura fină a materialului îi înfioră pielea degetelor mai întâi, senzaţia propagându-se apoi în tot restul corpului.

– Ah! se auzi vocea Marei de undeva din spate.

N-o auzise intrând.

– Rochia asta trebuie să coste cât salariul meu pe un an întreg! exclamă ea. Trebuie s-o probezi neîntârziat! Mor de curiozitate să văd cum arată pe tine!

Scoase rochia din cutie şi o studie cu atenţie.

Anne observă un bileţel pe fundul cutiei. Îl luă iute şi-l citi. „Sper că vei purta asta diseară.

Mason” Se îmbujoră şi nu-şi putu reţine un zâmbet, aşa că se întoarse cu spatele către Mara, care oricum nu observase nimic, pierdută fiind în încântarea cu care studia rochia.

Se minuna de măiestria creatorilor şi a croitorilor, studiind fiecare cusătură şi fiecare detaliu, admirându-le geniul datorită căruia reuşiseră să transforme o bucată de ţesătură într-o adevărată operă de artă.

Anne o probă şi constată cu uimire că-i venea ca turnată. Chiar dacă se încredinţase cu propriii ochi 24

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb inspiră cu putere, privind în sus, către un cer imaginar, cu o expresie entuziasmată.

– Fugi de-aici! pufni Mara neîncrezătoare.

– N-ai decât să-l vezi cu ochii tăi, diseară!

Fetele îşi petrecură timpul împreună şi la fel ca ultima oară, Mara o ajută pe Anne să se pregătească, aşa că timpul zbură pe nesimţite.

De cele mai multe ori, între femei, chiar prietene, dormitează o gelozie adânc ascunsă, neştiută, însă ea nu-şi scoate capul decât atunci când una dintre ele pare să părăsească treapta pe care se aflau amândouă, pentru a accede către alta, mai înaltă, dar nu era cazul celor două prietene, ele fiind excepţia care confirma regula.

Când o văzu îmbrăcată cu rochia ce-i mângâia blând fiecare rotunjime a corpului, lăsând umerii dezgoliţi, cu părul ciocolatiu strâns lejer într-un coc din care zulufi rebeli evadau, aparent neglijent, Mara se declară pe deplin mulţumită de aspectul prietenei ei.

Mason sosi punctual, la ora stabilită. Mara fu cea care-i deschise. O salută politicos, din prag şi, întrucât ea înlemnise în uşă, privindu-l cu maxilarul căzut, tânărul îşi aruncă ochii în apartament în căutarea Annei. Arăta impecabil, într-un frac negru pe care-l purta cu eleganţă înnăscută. Părul negru ondulat, fusese pieptănat pe spate, iar obrazul, proaspăt ras. Arăta odihnit şi părea să aibă o dispoziţie de zile mari.

Anne apăru în prag. Mason îşi duse mâna către inimă cu un gest larg şi-i spuse pe ton admirativ: – Arăţi minunat! Voi fi cel mai invidiat bărbat, în seara asta!

– Nici cu tine nu mi-e ruşine, domnule! Probabil că ambulanţa merge în urma ta şi adună victimele!

El râse, amuzat de această viziune apocaliptică asupra şarmului său.

Anne i-o prezentă pe Mara şi aceasta se zăpăci de tot când bărbatul îi prinse mâna într-o strângere fermă şi caldă. Îl privea ca prostită, neputându-şi lua ochii de la el.

Anne o rugă să închidă uşa apartamentului când va pleca, dar nu ar fi putut băga mâna în foc că Mara o auzise.

Limuzina neagră aştepta la marginea trotuarului, cu motorul pornit. Şoferul deşirat aştepta să le deschidă portiera.

Anne crezuse că vor fi singuri, dar înainte de a urca, observă o doamnă între două vârste, extrem de elegantă, care sta aşezată pe bancheta din spate, afişând o graţie de regină. Imediat se gândi că femeia ar putea fi mama lui Mason, dar el le făcu prezentările

şi aşa află Anne că doamna se numea Harris şi că, în ciuda diferenţei de vârstă, erau prieteni la cataramă.

– Chiar sunt un privilegiat al sorţii, spuse Mason privind la cele două femei care şedeau în faţa lui, cele mai frumoase două femei din lume călătoresc acum cu mine!

– Oh, Mase, şmecherule! exclamă râzând doamna Harris, vizibil încântată de compliment.

Draga mea Anne, ai grijă cu acest domn! Are mereu la el cele mai nimerite replici pentru a face o femeie să-şi piardă capul! Dacă nu eşti atentă, vei sfârşi prin a-l adora, aşa cum s-a întâmplat cu mine!

– Mă tem că sfatul dumneavoastră vine prea târziu, doamnă! glumi Anne.

Mason se înclină galant în faţa doamnei Harris şi-i sărută mâna pe care ea i-o întinsese plină de graţie, după care îi aruncă Annei o privire din care părea că se revarsă raze solare.

Era destul de straniu cum razele păreau să erupă în exterior, în timp ce ea avea senzaţia că este absorbită în hăul verde smarald al ochilor bărbatului.

Doamna Harris se puse pe povestit despre tot şi despre nimic în acelaşi timp şi Anne observa amuzată cum Mason încerca, fără prea mare succes, să strecoare câte un cuvânt prin potopul logoreic, ce se revărsa nestăvilit de pe buzele frumos conturate cu ruj roşu ca focul.

Din când în când, doamna Harris îi adresa câte o întrebare Annei, dar ea nici nu apuca să deschidă gura pentru a răspunde, că era oprită din avânt de un nou tumult verbal al frumoasei doamne.

Mason o privea atunci cu înţelegere şi parcă-i mulţumea din priviri pentru răbdarea de care dădea dovadă, iar ea se simţea pe deplin răsplătită de acea privire caldă, care o învăluia toată. Îi răspundea cu un surâs.

Doamna Harris părea să nu observe schimbul de priviri dintre cei doi, fiind absorbită cu totul de monologul ei. În curând limuzina opri în faţa impunătoarei clădiri a Operei, şi după ce străbătură holurile întortocheate, fiind opriţi la fiecare pas de către persoane pe care Mason părea că le cunoaşte bine, ajunseră în sfârşit în loja ce le fusese rezervată. Când uşa grea de mahon se închise în urma lor, doamna Harris se trânti pe un fotoliu exclamând cu ton afectat: – Insuportabil! Mă epuizează să ies cu tine în oraş, scumpule! Toate fetele astea înnebunite după tine!… Atât de enervant!…

Doamna Harris aruncă o privire fugară către Anne în timp ce rostea ultimele cuvinte şi observându-i stânjeneala, zâmbi mulţumită. Se aşeză mai bine în fotoliu şi începu să studieze pe cei pre25

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb zenţi la eveniment. Din când în când zărea câte un cunoscut şi saluta printr-o înclinare subtilă a capului.

Simţind sarcasmul din vocea amicei sale ţintit cât se poate de evident către Anne, Mason se simţi dator s-o răsplătească şi o înconjura cu cele mai curtenitoare atenţii. O invită să ocupe locul de lângă doamna Harris, de unde avea şi cea mai bună vedere către scenă, şi, după ce o văzu comod instalată, se aşeză pe un fotoliu în spatele ei.

– Unde-o fi Dan? întrebă doamna Harris. În curând începe spectacolul!

Tocmai atunci se deschise uşa lojei şi un domn masiv, cu o mustaţă cât toate zilele se strecură înăuntru.

– Poftim! Mereu întârzie! pufni doamna Harris.

– Iartă-mă, ilustra mea soră!

Dan luă mâna doamnei Harris şi depuse pe ea un sărut prelung, vinovat. Îi strânse bărbăteşte mâna lui Mason şi îşi întoarse privirea către Anne.

– Pe toţi sfinţii! Cine-i această angelică făptură? E aievea sau visez?

Anne îi întinse şi ea mâna, surâzând larg, jovialului bărbat.

- Ea este Anne şi mi-a făcut onoarea de a fi partenera mea în seara asta! interveni Mason.

- În seara asta? Atunci pot să sper la ziua de mâine, scumpă domnişoară? Eu sunt Dan, fratele doamnei Harris, om de afaceri, poet şi filosof în timpul liber! şopti Dan, sărutând mâna Annei şi reţinând-o într-a sa un pic mai mult decât s-ar fi cuvenit.

– Maestre, mută-ţi gândul! râse Mason.

– Poet! exclamă Anne încântată.

– Şi filosof! completă doamna Harris râzând maliţios.

– În timpul liber! adăugă şi Mason ţinându-i isonul.

Anne îi aruncă o privire în care se oglindea o undă de reproş.

– Da, poet! reluă femeia. A făcut parte dintr-un cenaclu, dar a fost dat afară pentru că-i adormea pe toţi cu rimele lui aiurite si fără sens!

– Ăstora doi le place sa mă agaseze, dar nu-ţi face griji, scumpă domnişoară, nu-mi plec urechea la spusele plebei! Ilustra mea soră se înşeală, spuse Dan cu un ton din care nimeni nu-şi dădea seama dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Nu m-au dat ei afară, am plecat eu! Nu aveau suficientă cultură pentru ami aprecia originalitatea!

– Oricine nu-i apreciază activitatea literară nu-i suficient de cultivat! pufni sora bărbatului.

– Draga mea, nu-mi plac oamenii, dar ofer fiecăruia prezumţia de vinovăţie! declamă teatral Dan.

Doamna Harris stătu un pic pe gânduri părând că încearcă să aşeze nişte gânduri rebele, într-o idee cu sens.

– Frate dragă, nu-i acelaşi lucru?

– Doar pare, soră dragă! spuse zâmbind Dan, făcându-i cu ochiul surorii.

– Mă oboseşti cu filosofiile tale de doi bani, frăţioare! Măcar de-ai fi emis o singura idee filosofică în toţi anii ăştia, dar nu, tu le preiei doar pe ale altora.

– Toata filosofia de până acum, surioară, a fost adunată în multe vieţi de om. N-aş fi eu un tâmpit dacă n-aş profita de toată această experienţă? Tocmai asta mă face un filosof! Să înţeleg, căci de ştiut, orice prost ştie!

Doamna Harris ridică mâinile în aer sugerând lehamite faţă discuţie şi de ideile fratelui, cu care, fără îndoială, nu se confrunta pentru prima oară şi pe care, se vedea de la o poştă, nu i le împărtăşea. Expresia chipului ei evoca viu dezaprobarea.

– Face pe dura, şopti Dan către Anne, care privea nelămurită la schimbul de replici dintre cei doi fraţi, dar e pâinea lui Dumnezeu când ajungi s-o cunoşti! Să nu te descurajeze replicile ei sarcastice, le oferă cu generozitate doar celor care înseamnă ceva pentru ea.

După care bărbatul apucă din nou mâna Annei, dar o eliberă iute, zâmbind, când observă privirea lui Mason încruntată demonstrativ şi buzele lui pe care se iţea un zâmbet cu greu ţinut în frâu. Se aşeză cuminte pe fotoliul din dreapta doamnei Harris şi începu cu aceasta o discuţie pe un ton scăzut.

O dată cu venirea acestui extravagant bărbat, atmosfera deveni mai relaxată şi Anne uită de micile împunsături ale doamnei Harris.

Spectacolul începu, murmurele din sală încetară şi atenţia celor patru fu captată de ceea ce se petrecea pe scenă, unde artiştii dădeau viaţă cu succes unei poveşti de dragoste presărată din plin cu scene de un dramatism feroce.

Chipul Annei căpăta, rând pe rând, tot felul de stări, în funcţie de succesiunea scenelor. Se topea de emoţie şi zâmbea imperceptibil atunci când se cânta despre iubire şi se încrunta crispată, cu inima strânsă, când apăreau trădarea şi pericolul, trăind întru totul povestea din faţa ochilor ei. Nu ştia că în tot acest timp, Mason o studia cu mai mult interes decât acorda spectacolului în sine.

Povestea avu un final de un dramatism sfâşietor şi, când luminile sălii de spectacol se aprinseră, Anne avea încă ochii înlăcrimaţi şi o expresie de nesfârşită tristeţe întipărită pe chipul ei tânăr. Mason rămase cu ochii pironiţi asupra ei, cu chipul luminat de un zâmbet mângâietor. Fără să spună nimic, îi oferi braţul 26

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb drept sprijin, iar ea îl acceptă docilă precum o elevă de pension. Aproape că tresăriră când auziră vocea uşor piţigăiată a doamnei Harris.

– Minunat spectacol, scumpule! Ai văzut cât de frumoasă era interpreta rolului principal? Trebuie neapărat s-o cunoaştem! Dragule, mă duci în culise, te rog?

– Draga mea, poate altă dată, avem rezervare la restaurant! Mi-e foame deja şi cred că nu sunt singurul, spuse el privind către Anne şi Dan. Vizibil iritată şi nefăcând nici un efort să ascundă asta, doamna Harris îşi îndreptă privirile interogatoare către cei doi. Dan ridică din umeri în semn că puţin îl interesa dacă vor merge la masă imediat sau vor mai întârzia puţin. Anne se simţi încurcată şi încercă iute să compună un răspuns diplomatic, nedorind să-şi atragă antipatia doamnei Harris. Nu apucă să îngaime un cuvânt căci Mason, dându-şi seama c-o expusese inutil pe biata fată, spuse cu ton împăciuitor: – Bine, draga mea, hai să mergem! Incredibil cum reuşeşti să faci tot ce vrei cu mine!

Doamna Harris scoase o exclamaţie victorioasă şi râzând, prinse braţul pe care Mason i-l oferise, amuzat de toanele răsfăţatei lui amice.

Când ieşiră din intimitatea lojei, dădură peste o mare de oameni care formau un bloc aproape compact în drumul lor spre ieşire.

– Ştii ce? Eu nu mai merg! Vă aştept afară, în limuzină! exclamă exasperat Dan. Anne, mergi cu mine? Lasă-i pe zevzecii ăştia doi să lupte cu hoardele de invadatori!

– Oh, bună idee! Anne, mergi cu fratele meu! spuse doamna Harris pe un ton aproape poruncitor.

Anne ar fi vrut să meargă împreună cu Mason, dar din tonul femeii înţelese clar că prezenţa ei nu-i făcea plăcere, aşa că făcu stânga împrejur şi apucă braţul pe care Dan îl oferi, galant.

– Măcar mergem împreună cu valul, nu împotriva lui! îi spuse Dan, ca o consolare.

Anne nu spuse nimic. Făcea eforturi mari pentru a-şi înăbuşi resentimentele, pentru că n-ar fi vrut să se pripească şi să-i pună o etichetă greşită acestei doamne, mai ales că ea părea foarte importantă pentru Mason. Însă, tentaţia de a o eticheta drept o scorpie sarcastică era foarte mare.

– Am senzaţia că seara dumitale, domnişoară, n-a decurs până acum conform aşteptărilor! îi spuse Dan, imediat ce se aşezară pe canapelele comode ale limuzinei.

– Sunt chiar atât de transparentă? glumi ea.

– Ah, nu! Nu despre asta este vorba. Atunci când este şi sora mea implicată, seara nimănui nu iese aşa cum a fost planificată! spuse Dan, râzând

încetişor. Să nu te superi pe ea. Mereu face aşa! Îl îmboldeşte pe Mason să-şi găsească o fată potrivită pentru el şi atunci când aceasta apare, devine geloasă. Ha! Ha! E unică, sora mea! Îţi spun eu, alta la fel nu vei mai întâlni vreodată!

Dan continuă să râdă încetişor, de parcă cine ştie ce amintiri amuzante i s-ar fi derulat pe un ecran imaginar, în timp ce Anne se retrase într-un colţ, aruncându-şi privirile pe fereastra limuzinei. „Oare chiar n-o să am şi eu parte de-o întâlnire ca lumea?” se întrebă şi, în ciuda situaţiei nu tocmai născătoare de entuziasm, zâmbi întunericului de afară.

Nu dură prea mult timp şi cei doi se întoarseră, agitaţi din cale afară. Doamna Harris le spuse că primise un telefon de acasă, prin care fusese înştiinţată de faptul că soţul ei suferise un accident.

Viorele, flori târzii!

de Claudia Elena Peter – Zici că vin ploile, asta ne mai lipsea, vorbea de-o oră Silvia cu prietena Pușa.

Viorel îi făcu semn să închidă, că-i scump telefonul.

– Dar pe banii ei vorbesc, se enervă madama, Pușa comentă ceva și Silvia se hlizi în spatele receptorului.

-- Of, vorbire-ai!

Ce necinstită e firea omenească, gândi filozoful, nemulțumit că soața continua bârfa cu baba, în loc să-i asculte lui perceptele despre viață. Zici, ca părinte, să nu ai preferințe, să iubești deopotrivă pe toți copiii, toți vin egali pe lumea asta. Asta-i, însă, utopie! Da, la fel ca și comunismul în care trăise, iată, toată viața. Și acolo ca și în familie, teoria cu practica nu se pupă. În comunism toți oamenii sunt egali, rahat pe băț, să i-o zici lui mutu, nu lui! Fusese el vreodată egal cu directorii și inginerii de la uzină, ce trândăveau toată ziua în clădirea de birouri la căldurică, nu degeaba porecliseră oamenii clădirea, fagurele. Iar Viorel și ortacii munceau pe strunguri și freze să clădească patria. Păi, nu te supăra, au și clădit-o cu vârf și îndesat, când depășeau producția pe lună. Să-i mai arate lui în democrație o întreprindere ce și-a depășit producția. Și bag seamă era meritul inginerilor și-al directorilor? Ei, oamenii, muncitorii se mobilizau și le demonstrau că se poate, cei de la mașini unelte celor de la mașini de spălat, muncitorilor de la cablaje, celor de la arcuri... și tot așa,

27

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb că erau competitivi și chiar au clădit țara asta. Degeaba îi râde în nas ginere-său după Aurica, inginer șef la fabrica privatizată, auzi, multinațională. Băi, băiețică, când învățai tu să mânuiești creionul pe proiecte, socru-tău citea din prima o schemă tehnică, fără școală. Din experiență în câmpul muncii, fiindcă ajunsese maistru și ascultau oamenii de gura lui, nu de a inginerului. Iar se aprinse la mânie, rău era Viorel când se enerva și junghiul ăsta nu-l slăbea de dimineață! Deviase discuția. E drept, nu prea era coerent, cum îl criticase fiul său, Vlad, dar bătrânețea asta te mai strică de cap, o mai iei și pe arătură. Plecase de la copii și ajunsese la întreprindere. E adevărat, în timpul vieții petrecuse mai mult timp acolo decât cu ei. Cu toate astea, recunoștea greu și numai în sinea sa, nu-i iubea pe toți la fel. Iar păcatul ăsta îl avea și madama, nevasta.

Dracu știe de ce, dar fiecare avea preferat în familia asta!

Al lui era Aurica, al mamei, Vlăduț. Numai Doinița rămăsese, biata, a cincea roată la căruță. Dar asta e, nu v-am zis că egalitatea între oameni e utopie?

- Doamne ce mă enervează Pușa asta, concluzionă Silvia ora de convorbire telefonică, auzi, dragă, ce prostii poate să vorbească femeia asta, își făcu o amplă cruce, roșie în obraji, semn că măcar o parte a conversației îi făcuse plăcere.

- Ce meschină, comentă furios bătrânul, că firea lui serioasă nu păstrase aproape vreun boșorog cu care să împărtășească toate nimicurile. Te-a întrebat de copii bârfitoarea aia, bine că-i dai tu detalii și mâine umple tot blocul cu prostii.

- De parcă n-ar fi adevărat, să știe și ei ce copii avem, să nu vie de-o lună.

- N-au timp, suspină amărât bătrânul.

- N-au pe dracu! înjură înmuiată și nevasta. Se așeză cu greutatea oaselor bătrâne pe fotoliu și împărtășiră, într-o tăcere îngândurată, un calup de reclame.

- Și zi, Viorele, unde ziceau copiii că vor să ne organizeze nunta aia de aur, sparse prima tăcerea, femeia.

Chiar au trecut cinzeci de ani, dar când Doamne s-or fi dus? Se uită cu mare drag la omul ei, zâmbetul perfect al protezei îl încântă pe soț.

Ce frumoasă fusese a lui nevestică, când o târgui la mă-sa, o adusese de departe, din nordul țării, tocmai în Regat, iar așa ceva nu se mai pomenise în capătul ăla de lume. Își amintea ca azi cum o zărise prima oară, el, falnic tractorist, secera ogoarele întinse ale Câmpiei Bărăganului, ea, fătucă moroșancă, venită peste vară la lucru, cânta între femeile harnice și arse de soare. Lucrau cu drag și spor, sărea porumbul în grămezi ca încins pe sobă, era muncă grea și ele cântau de dor și bășcălie, cum era obiceiul în satul lor. Erau multe străinele și chicoteau și șoșoteau când trecea mândru Viorel printre ele. Numai Silvia nu-i acorda nicio privire, înfumurată cum o știa acum, fusese și-n tinerețe. Babele se prinseră ele că Viorel trăgea la Silvioara și înghionteau fata să-i acorde atenție, dar ea nu și nu, că nu-i regățeanul de nasul ei. Eiii, toată vara a secerat glia Viorel, doar, doar i-ar muia inima fetei.

Degeaba, inima ei rămânea uscată, asemeni pământurilor negre, dezgolite de povara aurie a pănușilor. Și plecă Silvia cu moroșenii ei, tocmai în celălalt capăt de țară. Dar

nu plecă ea așa singură, lăsase o umbră de speranță în sufletul flăcăului, la ultima petrecere, în ultima seară. Se cherchelise puțin Silvioara, închinând cu păhăruțul de horincă, cum aveau obiceiul și reuși Viorel s-o înghesuie în colțul CAP-ului, unde stăteau muncitorii, iar mijlocelul ei, iar sânișorii ei, iar buzele roze și cozile despletite... de mă vrei să vii să mă cauți, râdea tânăra și-i fugi din brațe, de parcă nici n-ar fi fost acolo.

- Viorele, dar tu mă sperii, îi opri Silvioara de acum, dulcea aducere aminte.

Era palid moșul, se așeză frânt pe pernele înalte și se apăsa cu mâna pe piept.

- Zici că mă supără junghiul ăsta, se plânse șoptit.

- S-o sun pe Doinița, s-o chem?

- Lasă dragă, nu mai pune fata pe drumuri, n-a fost ieri?

- Dar arăți ca dracu, Viorele, să nu mori, auzi?

Moșul surâse pierdut.

- Când mi-o da madama voie, comentă.

- Auzi la el, boșorog, aci moare și-i arde de glumă, io mă duc să-ți fac un ceai de tei, te liniștește. În drum spre bucătărie iar sună telefonul, se iuți Silvia către el, lăsându-l pe soț fără prețiosul ceai.

- Aloo, apoi cu mimă de cruntă dezamăgire: Tu ești? Nu, Pușa, dragă, dar... am treabă și-am crezut că-i Vlăduțu, hai că te las, să nu țin linia ocupată, în caz că sună, te puup și eu! Închise cu furie, babornița dracului, tătă zua sună ca proasta și de vor vrea copiii, n-or putea de ea, se pierdu bolborosind în bucătărie.

- De vor vrea, comentă trist și Viorel.

Se topea inima în ei de dorul copiilor, mai ales de Aurica lui, toată semăna cu mă-sa în tinerețe, dar avea ceva în plus, moștenise statura lui impunătoare și obrazul negricios de regățean. Ce frumusețe... câți i-au umblat după fustă! Și ea pe cine a ales? Inginerul, învățăcelul, înfumuratul ăla ce abia scăpase de pe băncile școlii și le dădea lecții de bună purtare lor, muncitorilor. Abia i-a ținut Viorel pe vreo doi să nu-l bată, deoarece îi enervase inginerul cu invențiile lui, retehnologizarea, planul de-a mări producția și mai ales cu planul de disponibilizare!

Tocmai pe ăla să-l aducă Aurica de ginere, tocmai pe ăla să-l placă, venind la tăicuț, la schimbul doi cu merinde. Și acum o blestema pe Silvia că a trimis fata cu mâncare.

Poate nu întâlnea inginerul, poate nu i-ar fi plăcut! Apoi se gândea că așa a fost destinul ei, cine să știe viața asta unde s-o fi purtat, parcă te poți împotrivi... el a fost mai bun, când a străbătut țara s-o caute pe Silvioara? Ea s-a împotrivit când l-a văzut în poarta casei sale? Doamne ferește, Viorele, ți-ai pierdut mințile? Dar a zis-o numai așa, că tare i-au mai sclipit ochișorii văzându-l! Când au trecut cinzeci de ani? Silvio, dar nu-i gata ceaiul ăla? strigă apoi voit autoritar.

- Of, Doamne, replică bolborosind singură în bucătărie nevasta, n-are răbdare-n el nici la vârsta asta, e tot pe fugă, tot pe grabă. I-a zis ei mămica, așa-ți trebuie dacă te duci după regățean, ăștia nu stau să le gândească, ăștia fac şi apoi gândesc. Câteodată tocmai asta-i plăcuse la Viorel.

Mai rău era de când se moșise, dacă nu mai putea fugi, îi umbla gura ca o meliță, nu putea biata să stea și ea liniști-

28

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb tă cu ale ei, Viorel tacă-tacă ca o babă, mai rău ca Pușa, zău așa! Avea și ea necazurile ei, gândurile ei, pe Vlăduțu ei ce nu telefona, nu vizita. Rău au ajuns, să stea să aștepte copiii. Vlăduț n-a fost așa până nu s-a însurat. Zilnic suna, săptămânal venea pe la ei cu merinde, o sticluță de vinuț, plicul de bani. De când s-a însurat... și degeaba îi lua Viorel apărarea, că n-au nici ei de unde. I-a făcut nevasta trei copii în trei ani, au multe rate și muncește dragul de el toată ziulica. Păi muncește, că doamna stă acasă de când a luat-o și el trage ca prostul să le asigure traiul.

Iar cuscrii nu-i ajută cu nimic, tot Silvia și Viorel le-a mai trimis din pensioară, tot ei le-au luat și apartamentul, când a vândut casa mămicii din Maramureș. După cuscrii, stăteau în chirie şi acum. Nora nici copiii nu-i aducea la ei, măcar Aurica l-a lăsat pe Mihăiță toate vacanțele, ei au crescut copilul să poată părinții să-și vadă de ale lor, de muncă și distracție, doar o viață are omul. Iar Aurica lor tare bine și-a clădit viața cu domnul inginer, cea mai norocoasă a fost fata mică! Inginerul a primit apartamentul de la uzină, l-a mobilat, utilat după ultima modă, apoi după revoluție l-a vândut, a cumpărat terenul din Pipera și a făcut o casă... acu valorează o avere, au piscină și menajeră. Iar Mihăiță a crescut frumos, e student la arhitectură.

Cu ce drag povestește de vacanțele la bunici, bunul Viorel i-a pus creionul și compasul în mână, el i-a dezvoltat talentul la desen şi l-a convins pe inginer să-l dea pe băiat la Tonitza, la liceu. Iar acum e bursier la arhitectură la Sorbona. Ce familie, ce diferență, pe când Vlăduț al ei, lumina ochilor ei, mezinul familiei… După două fete, cine-și mai dorise copii, ea nu! I-a zis ei mămica, Silvioaro, nu face mulți coconi, că-s numai de necaz. Avuse dreptate, să-i porți apoi toată viața și-n burtă și-n afară. Iar când rămase grea cu al treilea, numai Viorel fusese mândru nevoie mare. Ce se mai îmbătase când născuse pe Vlad, îşi cheltuise tot salariul cu beţivanii de la fabrică. Dar apoi, când ajunse acasă cu băiatul şi-i văzu Silvia ochişorii frumoşi ca ai mamei, dormea copilul liniştit, râdea, creştea frumos şi vesel, îl iubea toată familia, ca pe ochii din cap. Aşa era şi acum, de altfel, surorile îl ajutau pe ascuns, pentru că doamna, nevastă-sa, nu accepta bani de la nimeni. Ce se supărase Doiniţa odată, când se duse la ei încărcată cu de toate pentru copilaşi şi cucoana se înfurie nevoie mare, cică ar fi jignit-o. Bine că n-au jignit-o neamurile ei cu totala indiferenţă, vorba lui Viorel. Dar oare ce face moşul, s-a culcat? Greu cu bătrâneţile, aţipea ca prostul în vârful patului. Off, Viorele, flori târzii!

Gata ceaiul, maică! Viorel era aţipit, cum se gândise, cu telecomanda în mână, capul picat într-o parte.

- Poftim, ce-ţi spuneam, la ce-i mai trebuie ceai de tei, s-a liniştit… parcă prea tare. Îl strigă cu grijă: omuleee!

Omul era neclintit, înţepenit, iar Silvia înlemnită şi ea cu ceşcuţa în mână. Tremură şi cănița pe farfurioară, iar clinchetul ei îi îngheţă nevestei sângele în vine. Doară nu... gândi gândul cel mai de spaimă, - Tulai Doamne, doară n-ai murit, Viorele!

Viorel tăcea şi nu-i stătea în fire să nu o contrazică.

Ţara dintre nori (Fragment)

de Luminiţa Boyte Capitolul 10 - Bunica Undeva, în timp, există un moment pentru care nu eşti niciodată pregătit - când începi să-i pierzi pe cei apropiaţi.

Câteodată, asta se întâmplă atunci când îi iubeşti mai mult, când sufletele voastre comunică mai profund şi simţi că viaţa ta are nevoie de acea persoană.

Mereu există o speranţă că îi poţi recăpăta pe cei pierduţi, dar nu şi atunci când Doamna în Negru se interpune!

“Aşa mă surprinsese moartea Bunicii - când o iubeam mai mult!”

“Nu mă pot lăuda că am înţeles-o mulţi ani sau că era multă afecţiune între noi, până în ultimii săi doi an de viaţă”, culese Miruna o nouă amintire.

Bunica Mirunei avea tainele ei. Era o femeie simplă cu 4 clase, care aduna cu grijă şi sfinţenie orice carte sau revistă şi le aşeza, cu tandreţe, în dulapul ei.

Ne spunea mereu nouă, copiilor - „o carte trebuie respectată, pentru că ea aduce lumină în suflete”.

Când era o micuţă de 11 ani, rămăsese fără mamă şi crescuse îngrijind de tatăl şi fraţii ei, în casa lor de la ţară.

Dusese o viaţă plină de griji, fără iubire, înconjurată de asprimea brăzdată, în însăşi fiinţa ţăranului, greu muncit, care se hrăneşte cu o coajă de pâine, doar pentru că îl ajută Dumnezeu cu o ploaie şi trudeşte până-i ţâşneşte sângele din palme, pentru ea.

Bunica i-a hrănit, spălat pe bărbaţii casei, până a făcut 20 de ani. “Şi atunci, Bunicul meu, în exodul din acea vreme, dinspre Est spre zona minieră, a tuturor săracilor, i-a propus Bunicii să-i arate lumea de după dealurile ce-i fuseseră graniţe 1/3 din viaţă.”

Miruna ştia că nu fusese vorba de nicio dragoste între ei – doar nevoia practică a doi oameni de a avea o altă viaţă. Aşa că femeia tăcută şi harnică, îşi urmă bărbatul – om dur, având suficient curaj să pornească o viaţă nouă.

Au avut doi copii – o fată şi un băiat.

Bunica nu avu un serviciu. Muncea Bunicul pentru casă. Aşa erau regulile, aşa erau vremurile. Emanciparea femeii din acele vremuri era pentru Bunica, o ţărăncuţă de undeva, dintr-un sătuc, faptul că locuia la bloc, că avea un pardesiu şi pantofi la comandă şi că iubea să folosească parfumurile, în sticluţe mici, parfum bulgăresc, de roze.

29

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Munca Bunicului la cărbuni, în subteran, era o muncă dincolo de puterea omenească. Îngerii negri ce luminau burta Pământului, cu un singur spot ataşat de cap şi nişte mici lumini legate de vagoneţi, smulgeau cărbunele ca pe diamante, bucată cu bucată, 8-10 ore pe zi.

Trăind, respirând, mâncând sub pământ.

Pentru acele vremuri se câştiga foarte bine din minerit, dar, în timp, Bunicul, aşa puternic cum era, ajunsese să înţeleagă că e la capătul puterilor.

Nu era cel mai gingaş om de pe Pământ, dar, la modul cel mai sigur, trăind mai mult sub pământ, se făcuse cel mai morocănos dintre cei pe care îi ştia Bunica.

Dar ea şi-a văzut de treaba ei. Şi-a îngrijit familia în tăcere.

Când Bunicul s-a pensionat, au decis să se întoarcă acasă. Nu chiar în sat, în apropierea lui. Şi-au cumpărat o casă, din banii strânşi.

Căsuţa din poveste avea tot ce-i trebuia. Bunica croşeta mileuri, împletea pulovere, ilice, căciuli, şosete; cosea perdele, şorţuri, capoţele, fuste; cocea prăjituri, cozonaci, plăcinte; făcea mâncăruri, conserve, compoturi, gemuri. Casa sclipea, primitoare.

Bunica îngrijea grădina – avea legume, salate, zarzavaturi. Şi zeci de flori. Începând de la poartă, erau flori pe două ălei până în grădina din faţă. Erau flori după sezon: ghiocei, toporaşi, zambile, lăcrămioare, narcise, lalele, trandafiri, crizanteme. Erau arbuşti cu flori. Câţiva pomi roditori, din care cel mai gustos era să mănânci căţărat în ei - cele mai mari şi mai roşii cireşe, cele mai aromate corcoduşe, ceva prune - nesuferit de răcoritoare. Şi peste tot era vie, de care îngrijea mai ales Bunicul.

Când mergeai la Bunica, ea ştia să ghicească gânduri şi, înainte de a răspunde la- “Ce să-ţi mai dea, mama?”, deja apăreau în faţa ta, rapid făcute, scovergi sau minciunele, gogoşi pufoase, se desfăceau compoturi sau erau puse fructe proaspete, din grădină.

Iarna se făceau frigărui în ţepuşă, în soba cu plită şi se coceau rondele de cartofi, direct pe plită. Bunica făcea o supica de pui dumnezeiască. Cu tăieţei pentru Miruna, căreia îi făcea o oală mică separată, iar pentru ceilalţi cu găluşte.

Ca într-un basm, pe masa mare din bucătărie, răsăreau de peste tot bucate diverse.

Dacă te aştepta cu plăcinte şi spuneai ca nu ai mai mâncat de ceva timp gogoşi, bunica îţi frământă rapid.

Dorinţa ta, în cel mai scurt timp, izbucnea din tigaie în farfuria ta – rondele aurii-brune, pudrate, fierbinţi.

Bunica, orice făcea de mâncare, îţi punea Soarele inimii ei, în farfurie!

Când te hotărai să pleci, îţi împacheta, în fugă, ceva pentru acasă, mergea în cămară şi mai punea şi nişte borcane. Iar în drum spre poartă îţi umplea braţul cu flori parfumate, încălzite de soare, ce-şi culcau blând căpşoarele pe pieptul tău şi cu care plecai spre casă, ca o mireasă.

Bunica spunea “Te iubesc” făcând ceva pentru tine.

Bunica nu vorbea mult. Nu făcea observaţii şi nu vorbea niciodată urât. Orice mică obscenitate o făcea să roşească.

Când Miruna intră în pubertate, lucrurile începură să se strice între ea şi Bunica.

Bunica nu găsea că emanciparea, libertăţile femeilor sunt lucruri bune. Există un sens al lucrurilor şi acela trebuia menţinut.

Se supăra tot mai frecvent pe Miruna şi cel mai tare s-a supărat pe ea când aceasta veni însoţită de trei prieteni ai ei - doi băieţi şi o fată, cu care stătu până târziu, în casa bunicii, vizionând filme pe video player (noutate de vârf a acelei vremi).

Bunica o certă teribil pe Miruna şi goni băieţii din casa ei.

Desigur, Miruna se considera nedreptăţită şi umilită în faţa prietenilor, pentru că ea primise acordul iniţial al bunicii pentru a-i invita şi a viziona filme. Dar se vede ca bunica se răzgândise şi făcuse un scandal, în care Miruna auzi prima dată cuvinte grele.

Mult timp Miruna o evită pe Bunica, care îi spusese cuvinte vulgare şi o numise “viperă”.

Când lucrurile s-au mai liniştit între ele şi mai uitaseră incidentul, au reînceput să se întâlnească.

Bunica chiar o luă pentru câteva zile, cu ea, la cules de porumb, la ţară. Aveau acolo o bucată de pământ, luat în arendă.

Bunicul rămânea mai multe luni la ţară să păzească de hoţi lanul de porumb şi via alăturată.

Bunicul făcuse un soi de colibă pe pământ din crengi, nuiele şi pănuşi de porumb. Totul ţesut pe haraci de vie înfipţi în cruce, în pământ. Înăuntru era o blană de oaie, pe care dormea.

Când Miruna ajunse cu Bunica, Bunicul crăpă un pepene de pământ, de la înălţime mică şi împărţi feliile.

Pepenele era uşor încălzit de la soare, dar miezul era dulce şi zemos.

Bunicii o duseră să culeagă porumb cu ei. Fiecare pe rândul lui, până la capăt.

Miruna descoperise curând, zgâriată toată pe braţe şi picioare (nu o ascultase pe Bunica să se îmbrace potrivit!), că nu-şi putea ajunge din urmă, nicicum, bunicii.

Degetele îi deveniseră dureroase de la pănuşii tăioşi şi o ustura toată pielea, iar soarele o muşcă şi el, adânc.

Apa i se părea că e la capătul pământului. Aşa că fata de la oraş cedă şi-şi chemă bunica. Care-şi făcu cruce, mirată, de bătălia pe care, în mod evident n-o câştigase pielea Mirunei, în confruntarea cu porumbul.

Bunica se întoarse cu ea în oraş, în aceeaşi zi, iar Miruna, jenată, îşi amintea povestea prinţesei şi a bobului de mazăre. Se făcuse de ruşine în faţa bunicilor. În acea vară, Bunica avu un moment de deschidere, în timp ce-şi îngrijea grădina. Un moment pe care Miruna nu-l va uita niciodată. Când femeia aceea tăcută, căreia părea să nu-i lipsească nimic şi pentru care părea să nu existe nici un obstacol peste care să nu treacă, se sparse în bucăţi, ca un bibileou aruncat pe jos, Miruna încremeni.

30

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Bunica îi povesti nefericirea ei în cuvinte simple.

Supărare agravată de un soţ care o trata ca pe un bun al său, ca pe un robot fără suflet. Şi povesti şi despre fiul său - un alcoolic fără speranţă, un om fără scopuri şi scrupule, care trăia, adult fiind, din banii părinţilor. Şi care, împreună cu tatăl său, o umileau ca “între bărbaţi”, de fiecare dată când aveau ocazia.

Mirunei îi fusese clar, demult, ca femeile nu erau semnificative în casa Bunicului, dar nu-şi imaginase că, în afara glumelor spuse la adresa bunicii, pe care deja le auzise, Bunica trăise batjocura celor doi bărbaţi, uniţi împotriva ei.

Miruna fusese martoră la atenţia caldă pe care Bunica i-o acorda fiului ei. Şi, din felul în care vorbise Bunica despre el mereu, Miruna înţelesese că în casa aceea se conserva tradiţia importanţei naşterii unui băiat în familie.

Iar acum... acum Bunica sângera în cuvinte, povestind. Şi-i mărturisi Mirunei - “Bunicul tău mă loveşte şi mă face “curvă” în faţa copilului nostru. Deşi am fost fată curată, ce nu ştia de bărbat, când ne-am luat”.

Miruna avu senzaţia ca o lovi trenul când Bunica, plângând în hohote, cum n-o văzuse NICIODATĂ, Îi spuse - “să ştii că şi el, fiul meu, a ridicat mâna la mine.

La mine, Mama lui!”

Pentru câteva clipe, Miruna avu sentimentul ca Pământul a încetat să se învârtă. Bunica cea tare ca piatra era prăbuşită în faţa ei, iar Miruna era complet neputincioasă.

Prinse mâinile bunicii, mâini mari, aspre, cu carnea crăpată la buricele degetelor de munca grea, în mâinile ei.

Bunica o privi în ochi şi o trase în braţele ei. Bunica mirosea a soare şi a iarbă în păr. Bunica mirosea a gogoşi calde de la capoţelul cu şorţ peste el, cum purta acasă. Bunica mirosea a Suflet. Nicicând nu mai simţise atâta iubire pură, Miruna, primită de la un om! Şi-ar fi dorit să poată conserva, într-o cutie închisă, acel sentiment. Şi din când în când, să-i poată desface un capăt şi să poată mirosi Paradisul!

Când Eternitatea, captivă în acele clipe, se sfârşi, Bunica o duse pe Miruna în grădina sa şi-i umplu braţele de flori. Şi atunci Miruna înţelese de ce curtea bunicii era permanent plină de flori. Ele creşteau direct din inima ei!

Bunica era prima persoană pe care o auzise vorbind cu florile ei, cu păsările, cu porcul ei, cu motanul rătăcit al vecinilor.

Apoi, Bunica reveni la tăcerea ei. Şi din mâinile ei continuară să curgă hăinuţe cusute, împletite; prăjituri pentru familie şi cunoscuţi, supe, sarmale, gogoşi, plăcinte. Dar, periodic, aveau câte o discuţie, ele două, ce semăna cu discuţia iniţială. Şi Bunica o învaţă lucruri despre viaţă şi oameni. Cum ar fi - “Gura lumii, doar cu pământ se astupă” şi “Mamă, când te măriţi să nu laşi să plece prima palmă, asupra ta! Ca celelalte vor veni, ca de la sine”.

Când era acasă, Miruna era sunată de către Bunica “Lasă, mamă, învăţatul! Fă totul cu măsură! Ieşi şi mergi la un film cu cineva, ca viaţa se duce fără ca tu să ştii” Bunica...

LA O TACLA: VÂRCOLACUL

de Nicolae Rotaru Cămaşa de noapte lungă până la glezne şi lălâie, fiindcă eram un scaloi, ce-o fi însemnat asta, un fel de piele-şi-os îmbrăcat, se mai numea şi cămeşoi. Primenit cu acel costum de stafie, în fiecare seară, după ce ascultam rugile şi descântecele maichii-mari, Gheorghiţa Trucală, mă închinam şi turuiam, cu ochii la icoana din odaia bătrânei „Doamne, Doamne, ceresc Tată!”, după care fugeam în odaia noastră şi mă lăsam înghiţit de balaurul din pat ca să nu fiu găsit de bau-bau-ul de sub pat. Acea făptură de poveste se mai numea şi ţol. Adică un fel de învelitoare grea, dar nici plapumă, nici pled, nici pătură nici pilotă. În burta acelui balaur de cârpă adormeam în siguranţă, ferit de babe-hârci şi zmei ce puteau acţiona la adăpostul întunericului, ieşind de sub pat, unde se ascundeau intrând pe furiş, de-cu-seară, când găseau uşa uitată deschisă. Într-o noapte chiar am auzit cum se zvârcoleşte şişi maschează tusea o asemenea arătare vârâtă sub patul în care dormeam eu şi unde veneau, mai către miezul nopţii, de se vârau să fure câte un pui de somn, mama şi tata.

Abia dimineaţa am înţeles că n-am visat, fiindcă l-am auzit pe tata strigând şi umblând cu vătraiul pe sub pat: — Ieşi, vârcolacul dracului, aci ţi-ai găsit să te aciuezi? Mă miram eu ce se aude în casă! Ieşi afară, javră ordinară! Aveam inima cât puricele, ţolul mi-l trăsesem peste cap, de parcă adăpostul acela m-ar fi putut feri, la o adică, de colţii vârcolacului, despre care ştiam de la maica-mare că putea să fure şi să-nghită chiar şi luna de pe cer! Am auzit icnetele vietăţii lovite cu vătraiul, apoi strigătul, din bătătură, al maichii-mari: — Huiduo! Etete al ăluia unde şi-a găsit culcuş!

Dar voi, oameni în toată firea, nu l-ați simţit? Dacă se dădea la băiat? Tata tăcea. De fapt, înjura. Mama nu era de faţă. Plecase la luncă. Maica-mare a tăcut şi ea, plecând apoi, cum îmi spusese de-cu-seară c-o să facă, la sfânta biserică. Băiatul eram eu, Ştefan Trucală, fiul Tanţei şi al lui Costică, în vârstă de cinci ani, domiciliat în comuna Adâncata, satul Valea Seacă. Deocamdată, fiindcă, până am isprăvit cei şapte ani de acasă şi şapte (de fapt opt) de la şcoala elementară, comuna a devenit sat al Lerodenilor, iar satul meu natal s-a transformat în cătun.

M-am chinuit mult timp să-mi închipui cum arăta şi cât de mare era musafirul nocturn. N-a avut cine să-mi spună, fiindcă a plecat şi tata, călare pe calul cu roţi, adică pe bicicletă, el ştia unde. Nu mă temeam să stau singur dacă

31

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb era ziuă. Ştiam să dau mâncare la cloşca cu pui, s-arunc un braţ de buruieni la porc şi să deschid uşa coteţului găinilor, ca orătăniile să se răspândească pe bătătură, unde ciuguleau iarbă ori scurmau după râme. Până sosea careva dintre ai mei, îmi făceam de lucru cu necuvântătoarele.

Pisica şi câinele consimţeau să-mi transfere o parte din puricii care le populau blănurile, muştele se lăsau ademenite de magiunul meu întins pe felia de pâine, iar găinile se luptau eroic s-apuce firimitura pe care le-a aruncam.

Doar ereţii erau nemulţumiţi, fiindcă prezenţa mea îi incomoda, de nu mai puteau ateriza ziua în amiaza mare chiar în mijlocul curţii, exact unde se afla cloşca şi cei câţiva pui ai ei, numai buni de-nşfăcat. În acea zi, înainte de maica-mare, mama sau tata, a intrat în curte şi s-a apropiat de prispa casei, Hornoaia. Nevasta lui Tită Nadoleanu se numea, de fapt, Manda. Îi ziceam ţaţa Măndica. Baidac cel puricos n-o lătra. Eu, văzând-o, i-am zis, ca de fiecare dată, săru’ mâna.

— Eşti singur, ţăţică?

— Da! — Şi nu ţi-e urât?

— Nu. Vârcolacul a plecat. La izgonit tata cu vătraiul. Se aciuase sub patul nostru.

— Aşa? Cu vătraiul. Lasă c-o s-o mănânce friptă pe lumea ailaltă! Bine! Să-i spui mă-ti, când o veni din Ţârleasca, să treacă pe la mine.

— Da! Vecina a plecat bombănind, eu am rămas tot bombănind. Ea fiindcă ştia de ce, eu pentru că nu ştiam!

Nu înţelesesem ce-a vrut să spună. S-a întors de la biserică maica-mare. A descuiat odaia ei, m-a întrebat dacă am fost cuminte şi m-a recompensat cu colivă înfăşurată întro batistă.

— A venit ţaţa Măndica şi a întrebat de tata şi de mama.

— Cine ştie ce-a vrut. Poate vreo ţuică pe de-a moaca ori s-o împrumute cu ceva… presupuse Trucăloaia. Chiar atunci apăru, venind prin fundul grădinii, însăşi Hornoaia. Avea un sac în spinare. Era plin. Se apropie de uşa noastră şi-l dădu jos de pe umăr, după care-l răsturnă.

— Ia, lea Gheorghiţo. Să-l ciopârţească fi-tu Costică şi să i-l gătească Tanţa, când o veni. E căţeaua mea.

Avea burta plină de căţei. Îşi căta loc să fete, săraca. A găsit uşa deschisă, a intrat în odaie, s-a ascuns sub pat şi gata. Pentru asta trebuia s-o bată cu vătraiul până a omorât-o!? Atâta zise Manda, după care-şi luă sacul şi pieri, plecând pe gârlă la deal, bombănind. Vârcolacul de azinoapte zăcea mort, cu dinţii rânjiţi. Şi maica-mare şi eu priveam muţi. Nici Baidac, câinele nostru nu-şi credea ochilor. S-a apropiat, a mirosit-o şi apoi s-a îndepărtat speriat. Într-un târziu, maica-mare a târât mortăciunea până în gârlă. Nici nu putuse mai mult. Şi aşa s-a opintit destul. Seara, când a venit tata, a ascultat de la noi ce s-a întâmplat, a luat leşul căţelei, l-a pus tot într-un sac şi l-a aruncat în fânarul Hornarilor. Săptămâni în şir, toţi care treceau pe Valea Seacă, în dreptul pătulului lui Tită Nadoleanu se ţineau de nas şi iuţeau paşii. Către Sântămăia Mică o veste s-a strecurat dinspre Vale spre Adâncata: „Nora Mandei a umblat cu prostii, a avortat

copilul şi l-a ascuns în fânar!” Au venit medicii legişti, procurorul, poliţistul Zoltan Negulici şi au luat-o la întrebări pe nora Hornoaiei ştiută cam rea de muscă. N-au scos de la ea mare lucru, dar, când au trecut la cercetarea „locului faptei”, au găsit nişte oase care, duse la laborator, sau dovedit a fi de câine. Tot Costică Trucală, atunci, a fabricat şi a lansat alt zvon, împânzind comuna cu el. Se zicea că Hoarnă, care face cârnaţi şi-i vinde-n târg la Găneşti, foloseşte un amestec de carne de porc, de oaie şi de câine. De aceea s-au găsit schelete de lătrători la el în pătul şi tot de aia s-au împuţinat câinii prin Cioceşti şi Cotu Malului. Nu s-a dovedit nimic adevărat, dar vestea s-a dus şi lumea a renunţat să mai cumpere vestiţii cârnaţi afumaţi făcuţi de Hornari. În ceea ce mă priveşte, şi azi, când mă aşez în patul din chichineaţa rămasă în curte, ca muzeu după mutarea în cimitir şi a lui tata şi a Mandei cu bărbatu-său, mi se pare c-aud foindu-se sub el ceva sau cineva. Dacă ar mai fi ţolul cel greu, poate m-aş ascunde de frica vârcolacului, strigoiului sau cine ştie cărui alt personaj de basm.

Recompunerea de Mihai Katin Se privi de câteva ori în oglinda brăzdată de crăpături, linii, parcă anume făcute asemenea unei palme în care să-ţi citeşti viitorul chipului. Nu se recunoscuse de prima dată. În primul rând, pijamaua aceea decolorată, halatul albastru jerpelit strâns în talie cu un cordon galben. Urma chipul, faţa tânără şi suptă, cu urme de lovituri pe tâmplă, ochii verzi aproape afundaţi în orbite şi cele două pete negre vinete de sub ochii, obrazul neras, buzele crăpate de arsura setei. Nu era el Florian.

Dar cine?

Apăru în spate un alt halat care începu să se strâmbe, să-i pună coarne apoi o luă la fugă chicotind ca o păpuşă stricată. Începu să meargă spre uşa ce-l despărţea de lume. Încet. Paşi măsuraţi. Simţea plăcerea de a călca. De undeva, un ecou de răcnete. Vântul îi aruncă în întâmpinare frunze mari, un praf aurit de soare.

De când nu mai păşise? Amintirile se opreau în faţa unui zid, ca acesta de spital. Coborî cele trei trepte de la uşă, brusc, noua dimensiune îl cuprinse cu un fel de febrilitate, vrăbiile parcă îl lovea cu zborul, teiul înmiresma aerul, inspiră cât putu de profund şi se opri locului. ... deschisese brusc ochii, era imobilizat, prins de patul acela, ceva se târa pe pieptul lui, era om căci puţea a om, îi văzu chipul rânjind, mâinile ca nişte gheare scârboase, nu se putea elibera, oricât își smucea trupul, zadarnică încercare, oroarea făcu ravagii în raţiune, duhoarea de tutun se lăsă neagră în faţa ochilor, din interior urca o vibraţie copleşitoare, buzele i se schi-

32

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb monosiră, gâtul îşi biciui coardele vocale şi un mârâit turbat îl împroşcă pe târâtor, alte lătrături turbate îl aruncară definitiv pe podea, oroare fu câine până când injecţia sedă impulsul şi inerţia somnului îl transportă mai aproape de nefiinţare...

Un câine mic făcea tumbe la picioare, se gudura, îl privea întrebător. Caută disperat prin buzunarele halatului, Da, avea într-o hârtie două felii de salam! De unde? I le aruncă. Primi un lătrat vesel. Urmări cum micul însoţitor mânca tacticos. Felin, maiestuos, se apropie un motan vărgat. Luă a doua felie. La sfârşit îl privi enigmatic, adânc, cu ochii lui verzi. Se cunoşteau?

Un cântec începu să sfâşie aerul: Draga meaaa, scumpa meaaaaa!

Te doresc, te iubesc!

Te visez!

Te compostez!

Ha! Ha ha!.. râsul puncta refrenul ce atingea pământul şi brusc se ridică spre cer. Leagănul făcea o curbă ameţitoare, cântăreţul parcă ar fi vrut să prindă momentul când îşi putea lua zborul în lumina magicului apus.

Un glas întrerupse melodia: dă-te jos, mă, tu vrei iar să-ţi fac injecţie, dă-te jos!

- Dar cântam, nu vezi, nu auzi şi dumneata! E o romanţă! Ascultă!!

- Dă-te,... grijania mă-tii! Iar o să te crezi privighetoare şi te culeg din tufişuri schilod, de ce mă? Să-mi facă mie raport că nu am grijă, grijania mă-tii! Că te-a făcut cică sănătos, eu te ţineam pă sedare încă un an!

Auzi! Opreşte ori spun că faci criză! Am plecat!

Brusc leagănul se opri, cântăreţul se aruncă, în ultimul balans julindu-şi coatele. Se adună în grabă, îl zări pe Florian. Îi vorbi cu un fel de scuză: - Eu ştiu romanţe, domnule, ce să cunoască prăpăditul ăsta, am luat premii, la ce nunţi am cântat, dar trebuie să fug, că iar mă bagă la pastile d-alea!

Leagănul se mişca uşor, îl chema să-i simtă magia balansului.Se aşeză încet, prinse barele de oţel, îşi făcu vânt. Un scârţâit d-abia perceptibil însoţea ajungerea în punctele de maximum. Florian închise ochii. ... Uţa! Uţa!... ce frumos se dă băiatul!

Uţa! Uţa! Sus băiatu! Jos băiatu! Ţi-e frică tataie? Nu, cum să fie frică la băiat!

Uţa... Uţa!... ... un râs cristalin de copil îi invadă memoria. Atât de clar, de limpede, băieţelul ce fusese cândva râdea aievea, timpanele vibrau în melodia acelei bucurii care spăla toată cenuşa ce se aşezase pe trupul minţii, era o alinare, o binecuvântare nesperată, când se stinse ecoul copilăriei mai aşteptă puţin cu pleoapele strânse, ştia că a fost doar un moment de întoarcere, doar atât... o lumină caldă îi atinse faţa, avea mireasmă de pomi, pe ea o primi, amurgul dăduse foc umbrelor, zidurile dărăpănate căpătau solzi de aur, coborî încet din leagăn, un-

deva acest rug celest îl chema să-i fie dovadă în această după amiază.

Cineva umbla în urmă, îl auzea târând un picior, apoi tuşind înfundat. Se opri, cel din spate la fel, probabil nu îndrăznea mai mult, Florian se întoarse. Omuleţul îl privi cu un zâmbet amabil, îşi frământa mâinile de parcă făcuse nu ştiu ce prostie şi aştepta să suporte consecinţele. Te amuza privirea aceea jucăuşă, cercetând în toate părţile, dar ce izbea într-o sumară cercetare a chipului, erau urechile, nefiresc de mari pe un chip pe care bătrâneţea îl strângea în cutele ei misterioase.

Da, îşi aduse aminte, e domnul Liseanu, se prezentase odată, în sala de mese, se apropiase uşor, îi şoptise conspirativ la ureche: - Mă scuzaţi că deranjez, mă numesc Lissseanu!

Vedeţi că ăia doi vor să vă bată la noapte!

Dispăruse. Împricinaţii erau colegi de salon, nişte figuri taciturne, fruntea căzută permanent, privirile pe sub ochii cercetând cu o răutate parşivă tot ce mişcă.

Avusese dreptate, noroc că nu a considerat o fantezie avertismentul, i-a bătut crunt, nimeni nu a intervenit, doar dimineaţă i-au luat pe targă, rănile fuseseră grave.

Drugul de fier era sub saltea. Ceilalţi ştiau, îi simţea din priviri dar nici unul nu avea îndrăzneala. Realiză ce înseamnă respectul animalic, dominaţia gregară, când se ridica din pat îi vedea făcându-se mai mici, furişându-se, ocolind zona lui. Acum îşi avea arealul, vestea se dusese, Liseanu îl abordă din nou la fel de discret: Treaba bunnnă! Şşşş! Āia au făcut de petrecanie la vreo trei pe aici, dar aveau relaţii, dosare penale domnule... şşşş.. bravo dumitale!

Se întoarse brusc şi îl privi pe bătrân în ochii aceia mari şi jucăuşi: - Dar cum ai aflat dumneata ce puneau la cale, când ei aproape comunicau pe muteşte?

- Cum am aflat?

- Domnul meu, vezi pe stimabilul doctor de acolo, e întors cu spatele la mine, se conversează cu fetişcana aia stagiară, ştii ce-i spune?

Florian nu putea intui o discuţie în capătul unui culoar de douăzeci de metri.

- Nu, mi-e imposibil!

- Vă cred, chiar este, pentru mine nu, îi propune o partidă de sex!. Aşteptă reacţia interlocutorului. Florian privea mirat, neîncrezător, brusc cei doi se despărţiră, femeia venea iritată spre ei, trecu fără să-i bage în seamă, cuvintele loviră timpanele cu o uimire neaşteptată: - Să crezi tu măi libidinosule că mă întind cu tine în jegul ăsta de spital!...

Acesta era Liseanu, domnul care, văzând că nu este respins, i se alătură în plimbare, umbrele li se lungiră în urmă, un stol de vrăbii se aruncă asupra lor, ciugulind gâze orbite de lumină.

Bătrânul se opri: -Auziţi? Sus! Acolo, vine Luna!

33

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb -Este un sunet de parcă ar deschide un fel de uşă!

Norii! Ei au altfel de melodie, depinde dacă sunt ai ploii, ai furtunii ori doar trecători, hoinari, ăştia fac aşa de multă gălăgie! Ştii domnul meu, nu e nebuneală, sper că te-ai convins, nu, nu e aşa ceva! Hiperestezie a auzului!...

-Crezi că fost uşor? Nu! Pentru că restul de sunete te înnebunesc, de aceea şi sunt aici, că m-au dus la insuportabil, să simţi un cariu din lemn ca şi cum ar râcâi aici în creier, un râs nevinovat ca un hohot oribil ce-ţi clătină capul! Pe acestea nu le mai percep decât, nu ştiu cum să vă expun... Trec peste ele, le ignor, pot alege şi prefer, cum spunem noi, tăcerea, de fapt nu există! Îţi dai dumneata seama că este o metaforă! Pur şi simplu nu există! Îşi continuară drumul spre o porţiune din gard lipsă, în loc cineva sudase nişte drugi de oţel. Patru mâini s-au prins de barele ruginite. Ochii priveau dincolo de drumul pe care fâşâiau cauciucurile, de pe culmea de deal unde era construit spitalul priveai departe, firul argint ascuns al râului, peste el sârmele liniilor de curent, portativ bizar, decupare de culori şi spaţii ce nu se voiau laolaltă, iar în fundal, acum aprins de aceeaşi văpaie de aramă, oraşul.

Florian simţi cum, lângă inimă, frica începe să scormone. Bătrânul înălţă spre el privirea: - Nu-ţi fie teamă de întoarcere! Tu ai drum de făcut tinere, aici e capăt, staţia terminus, o să mai stăm de vorbă!

Privi curios în ochii bătrânului.

- Nu crezi, o să vezi, că spun în rime! Eu nu sunt legat de locul acesta, doar două trei luni pe an, vezi, tăcerea nu există, dar singurătatea da, am probat-o!

Un râs potolit se desprinse din sufletul domnului Liseanu.

Lumina de aur îi învălui complet, vântul rotea în jur frunze, umbre, sunete, aduse din satul în care clopotul bătu o dată în dungă. Atunci apusul se făcu roşu sângeriu şi, înlemniţi în starea dinaintea veşniciei, cei doi ascultau cum Luna deschide uşa nopţii.

de a-i da vreodată de capăt. Puneam metru cu metru înainte, în virtutea mersului, pentru că aşa trebuia şi pentru că oricum nu aveam la îndemână nimic alteva mai bun de făcut. În felul ăsta se împlinea parcă un ritual de mii şi mii de ani. Şi-apoi, murise în mine orice nădejde: la urma urmei îmi era indiferent dacă voi ajunge cândva la capăt. Aşa încât ar fi fost oricând posibil să trec, fără nici cel mai mic semn de recunoaştere din partea mea, pe lângă vreo oază neaşteptată. Îmi aud paşii cum scârţâie în nisipul fierbinte. Niciun alt zgomot. Pasul. Scârţâitul. Pasul. Scârţâitul. Pasul... Zgomotul sintetic al tălpilor goale cufundate în granulele mici nu mă mai înfioară, iar himerele nopţilor din pustiu au devenit de mult tovarăşele mele. Într-una din infinitele zile scurse fără şiragul cunoscut al orelor, în faţa ochilor mei plini de praful deşertului şi de dogoarea topitoare a soarelui, se ivi ca din neant o oază. Un anume ochi de verdeaţă, cu palmieri şi, Dumnezeule: cu un lac. Atât de albastru, adânc şi plin de mister, plin cu o apă rece şi tămăduitoare, vie, dătătoare de tot ce nu-ţi putea da întinderea nesfârşită şi fierbinte, încât aveam impresia ca mă aflu în faţa unei bucăţi de cer.

Vreau să trec mai departe. Sunt aproape sigură că ochii îmi joacă iar feste. Dar ceva adânc ascuns în fiinţa mea îmi tot spune: „e real!” Uşor, uşor de tot, să nu sperii imaginea, mă apropii de verdele ei. Şi mă cutremur: oaza rămâne fremătătoare înaintea mea, fără să se destrame în neant, ca şi cum niciodată n-ar fi fost acolo.

Stau şi privesc înlemnită, plină de o fericire ce depăşeşte de mult şi cu mult graniţele sufletului. Şi care nu găseşte nici cea mai mică fisură prin care să iasă din spaţiul strâmt oferit de trup. Simt un extaz care aproape îmi sparge arterele prin năvala sângelui care-mi cuprinde capul şi trupul, învăluitor, spiralat şi plin de freamăt. Încerc înfiorată - ca după zeci de ani de abstinenţă - să pun piciorul în iarba înaltă, moale şi unduitoare, care imi cuprinde talpa ca un mocasin fin şi verde. Apoi totul începe să se învârtă în jurul meu cu viteze ameţitoare, de parcă aş fi pe inelele lui Saturn. Caut cu disperare o gură, numai o gură de apă. Şi fără să mă mai gândesc la nimic, fără teama de a mă îneca, mă arunc în apele argintii şi pline de necunoscut, în timp ce las cristalele limpezi, libere şi line să mă învăluie cu voluptatea mângâierilor unui iubit misterios, mult aşteptat şi regăsit. Mă scufund cu totul. Mă strecor printre particulele mici, printre baloanele ce se ridică rotund şi încerc să mă joc cu ele. Încep să beau, să beau cu nesaţ apa dulce şi rece, de parcă la fundul lacului ar fi ascuns un iceberg. Şi-mi piere orice frică. Doar vreau încă să beau, să beau la infinit. Să sec tot lacul acela tremurător şi enigmatic. Într-un târziu, nu mai ştiu cum sau după câtă vreme, m-am trezit pe malul lacului. Iarba fină şi unduioasă îmi mângâia trupul gol şi aurit de soare, iar umbra alungită a palmierilor mă apăra de fierbinţeala pustiului ce înconjura oaza de o atât de fermecătoare răcoare.

Oaza

de Sorina Zota Păşeam printr-un deşert fără început şi fără sfârşit, de când lumea, fără nicio urmă în faţa mea şi fără nicio noţiune a timpului. Îmi purtam paşii fără speranţa 34

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb mult să văd lucrurile adevărate, știți, ele se ascund uneori atât de aproape de noi! În castel am vizitat necuvântul, o serie de răsărituri și pe vechea mea prietenă (ce surpriză să o găsesc aici!) fantasma. Ea m-a învățat să cred în necrezut, să plâng în măsuri, să asfințesc gratuit ori de câte ori mă strigă ceața și să râd de mine pentru că fac toate astea... Pe scurt, în jumătatea de an în care am fost găzduită și suportată generos de acest spațiu-nespațiu atât de ne-virtual, atât de plin de trăire și povești, i-am mâzgălit pereții cu graffiti, am învățat să învăț... și să mai vreau și să mai simt și să mai sunt!

La mulți ani, Negru Pe Alb! Îți trimit drept cadou un vin, vis, viu... La mulți ani, Elena! Mulțumesc pentru că exiști, că există!La mulți ani, membrilor, negrilor, albilor! Și sănătate, că știm cu toții că ea... (un fel de cadou de la Anca Cecilia Potinteu)

La aniversară...

negru pe... alb înseamnă trudă după un vis puternic înseamnă sacrificiu, izvorât din iubire înseamnă oamenii din faţa monitoarelor şi tastaturii, cu bune şi rele, orgolii, emoţii, aşteptări înseamnă un spaţiu unde putem să ne întrebăm cemaifaciuri, sau să ne lăudăm făţarnic, ori să citim inimile altora şi să-i admirăm cu sau fără invidie... locul unde se învaţă şi dezvaţă pornirile literaturnice pe un crescendo la care unii nici nu visau şi de asta se retreg sau adună frustrări... locul unde cresc literele devenind fete mari şi flăcăi poematici... negrul asediază albul, un fel de un EL şi o EA care se curtează continuu, neatingându-se 2 ani de experienţe şi trăiri unice, asta o ştiu doar cei de la începuturi, nervi, nervi, sentimente amestecate, frustrări, momente când îţi vine să laşi totul baltă... vis nou sau negru pe alb, niciodată negru sau alb... un strop de cerneală beau în cinstea ta negrule pe albule oamenilor frumoşi care... te alcătuiesc (lamulţiani-ul viu de la Valeriu dg Barbu)

când iubirea se-oglindește în uitare... și gândurile...gândurile încep să zboare, să zboare pe fereastra castelului uitat de vreme... atunci... iubirea se tansformă-n gând, în gândul ce nu se uită nicicând, fii gândul ferestrei deschise-n vreme, privește timpul în Alb și Negru... fii gândul de dinainte de vreme... fii gândul meu de acum... fii Iubirea mea în Alb şi Negru...din Negru pe Alb! (la zi Aniversară...La Multi Ani...Negru pe Alb! de la Stelu Pop)

La doi ani…

Am intrat în castel ca acasă, m-am așezat la masă și, pe loc, ca în poveste, au început să apară bucate alese și vin... vin din acela ce amețește simțurile ca să poți ieși din sine... și m-am avântat eu printre coloane, dând din când în când cu capul de pragul de sus și de cel de jos, mai rău era când stăteam cu capul invers, riscam foarte

35

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Sergiu Afanasiu, Unde cresc cuvintele?

Ion Anton, De ce?

Decernarea premiilor USM

de Elena Vornicescu La 14 iunie 2013 s-au acordat premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru cele mai bune cărţi de poezie, proză, critică literară şi de publicistică din 2012. Au fost nominalizate câte cinci cărţi de fiecare secţiune, juriul urmând să selecteze câte o singură carte.

Nominalizările pentru premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2012 Proză Angela Aramă, Aici e dincolo Petru Bogatu, Funie împletită în trei Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte Gheorghe Calamanciuc, Don Juan în derivă Mihaela Perciun, Băltoaca Poezie Dumitru Crudu, Eşarfe în cer Radmila Popovici-Paraschiv, EvAdam Vasile Romanciuc, Cuvântul ne adaugă vedere Moni Stănilă, Sagarmatha Alexandru Vakulovski, Daţi foc la cărţi Critică/eseu Nina Corcinschi, Arcul voltaic Nicolae Rusu, Ieşirea din clişeu A. Suceveanu, Jurnal parizian

Alexandru Doga, Cutiuţa fermecată Nicolae Spătaru, Pisicul informatician Arcadie Suceveanu, Greierul care s-cri-cri-e (retrasă din concurs) Titus Ştirbu, Unde alergi, băiete?

Jurnal/publicistică/memorii Leo Butnaru, Drumuri cu şi fără hieroglife Lidia Codreanca, Realităţi basarabene Luminiţa Dumbrăveanu, Eugen Doga: muzica este prima şi ultima mea iubire Gheorghe Erizanu, Când miercuri era joi Vasile Ernu, Intelighenţia rusă

Debut Pavel Borş, Credo Diana Frumosu, Strada cu trandafiri Anatol Grosu, Epistola din Filipeni Ana-Mihaela Nuţu, Crisalida Elena Puiu, Mărturisiri verzi

Cărţi pentru copii 36

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Despre volumul „Să nu ne răzbunaţi!”

Traduceri Leo Butnaru, Manifestele avangardei ruse Miroslava Metleaeva, Constantin Noica: şesti boleznei sovremennoi duhovnosti Din componența juriului USM au făcut parte: Iulian Ciocan (președinte), Aliona Grati (secretară), Andrei Burac, Claudia Partole, Grigore Chiper, Mircea V. Ciobanu și Emilian Galaicu-Păun.

Preşedintele juriului, Iulian Ciocan, a declarat că s-a ţinut cont de originalitatea cărţilor nominalizate: «A trebuit să citim un morman de cărţi şi să alegem doar şapte. În patru cazuri a fost uşor, deoarece a existat un fel de unanimitate, dar în celelalte trei cazuri, lucrurile s-au complicat, părerile noastre s-au împărţit şi a trebuit să ne uităm de câteva ori peste anumite opere», a spus preşedintele juriului.

Premiul pentru Proză i-a fost acordat Mihaelei Perciun pentru cartea de nuvele „Băltoaca”. Radmila Popovici-Paraschiv, autoarea cărții „EvAdam”, a câștigat premiul pentru Poezie.

La compartimentul Critică/Eseu a fost desemnată învingătoare Nina Corcinschi pentru volumul „Arcul voltaic”.

Gheorghe Erizanu a luat premiul USM la categoria Jurnal/publicistică/memorii pentru volumul „Când miercuri era joi”.

Premiul pentru debut i-a revenit lui Pavel Borş pentru romanul „Credo”.

Nicolae Spătaru a obținut premiul USM la compartimentul Literatură pentru copii, pentru cartea „Pisicul informatician”.

La Traduceri a ieșit în față Leo Butnaru, premiat pentru „Manifestele avangardei ruse”. În cadrul evenimentului, Uniunea Scriitorilor a acordat şi burse de creaţie pe o perioadă de 12 luni. În 2013, au fost selectaţi 6 bursieri – Nicolae Esinencu, Vasile Gârneţ, Ion Ciocanu, Oleg Carp, Claudia Partole şi Alexandru Doga. Bursele sunt destinate creării unor noi opere literare. „Este o sărbătoare a scrisului, a tuturor celor care, în acest timp pragmatic, înţeleg să-şi hrănească sufletul cu puterea cuvintelor frumoase. Cartea nu a fost biruită definitiv de electronică, internet. Lectura poate schimba lumea – este o iluzie a noastră, este un crez la care este târziu să mai renunţăm”, a declarat preşedintele Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu.

de Dana Logigan Participând, în luna ianuarie a acestui an, la Simpozionul Naţional”Proiect pentru viaţă”, organizat de Asociaţia”Bucovina profundă” Suceava şi de Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca, am avut prilejul de a asculta şi câteva cuvinte despre una dintre cărţile expuse publicului participant, referitoare la mărturiile celor care au trăit ororile închisorilor sau deportările în Siberia. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost titlul cărţii, dar şi DVD-ul care o însoţea, aşa că am cumpărat-o. Întâmplarea a făcut ca, la puţin timp după ce am citit-o, să aibă loc la Fălticeni, la invitaţia Asociaţiei “Fălticeni Cultural”, o întâlnire cu cel care a trudit sute de ore pentru apariţia acestei cărţi şi anume părintele Moise Iorgovan, cunoscut ca monahul Moise de la Mănăstirea Oaşa, judeţul Alba. În sala "Pictor Aurel Băeşu" din cadrul Muzeului de Artă „Ion Irimescu”, monahul Moise le-a vorbit fălticenenilor şi nu numai, despre suferinţele foştilor deţinuţi politici din România şi Basarabia.

„Să nu ne răzbunaţi!”este titlul celei de a doua cărţi a monahului Moise, cel care a adunat mărturii despre suferinţele românilor, luând interviuri cu 100 de foşti deţinuţi politici din România şi alţi 40 din Republica Moldova, doar câţiva dintre ei având sub 80 de ani, cel mai în vârstă fiind de 103 ani. Este cartea pe care, o dată ce ai pus mâna, nu ai cum să n-o citeşti cu sufletul la gură. Ideea monahului Moise de a realiza o arhivă cu filmări înregistrate cu foşti deţinuţi politici, însoţită de cărţi, a apărut în anul 2010, în urma discuţiilor purtate cu actorul Dan Puric şi dr. Pavel Chirilă. De fapt, ideea a fost a actorului Dan Puric şi a doctorului Pavel Chirilă, alăturându-li-se cu un sprijin foarte important regizorul Nicolae Mărgineanu – el însuşi fiu de fost deţinut politic, Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Carter Films, Bogdan Pîrlea şi alţii.

37

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Monahul Moise mărturisea: “Totul a plecat după ce am citit <Jurnalul fericirii> şi am aflat de Valeriu Gafencu, care a suferit în închisorile comuniste, despre care părintele Nicolae Steinhardt spunea că este un sfânt. Apoi, prin cărţile despre închisori pe care le-am citit, îmi tot venea câte o informaţie despre Gafencu şi s-a născut interesul să pun cap la cap mărturiile pe care le-am găsit. La momentul respectiv nu era nici o carte despre Valeriu Gafencu şi aşa a apărut <Sfântul închisorilor> în 2007. Pe când lucram la această carte mi-am dat seama că sunt multe alte figuri care trebuie să fie evocate, în închisoare fiind mulţi Gafenci, oameni cu statură spirituală deosebită”.

Astfel a apărut primul volum al seriei”Să nu ne răzbunaţi!” care aduce în faţă drama celei mai pătimite fărâme de pământ românesc, Basarabia. Volumul debutează cu un cuvânt de întâmpinare către cititor, fiind prezentată pe scurt istoria Basarabiei, alegerea titlului, dar şi semnificaţia acestuia.”Seria îşi propune să reitereze, în chip simbolic – în primul rând în faţa lumii româneşti – gestul de la Versailles”, mărturiseşte monahul Moise, făcând referire aici la tratativele de pace de la Versailles din 1919, când reprezentantul României, Ionel Brătianu, a pus pe masă colecţia celor zece volume din Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, editate de Iuliu Zanne la sfârşitul secolului XIX,)O ediţie anastatică a apărut în 2003 la Editura Scara, fiind relatat aici şi episodul de la Versailles.), ca răspuns la pretextul invocat de unele voci care contestau unirea Transilvaniei cu România.”Efectul a fost pe măsură. Nici o ţară europeană nu se putea lăuda cu o aşa realizare” - spune monahul Moise în cuvântul de întâmpinare, mărturisind apoi:”Nu am găsit titlu mai potrivit sub care să adun aceste mărturii decât mesajul transmis din închisoare de filosoful creştin Mircea Vulcănescu:”Să nu ne răzbunaţi!”. Luat în literă, acest îndemn nu are nicio actualitate. Riscul mare este să fie uitaţi, nu răzbunaţi. Forţa lui spirituală rămâne”.

Cuvântul de întâmpinare a monahului Moise se încheie, nu întâmplător, cu gândurile marelui poet Grigore Vieru:”Mă pregăteam să închei aceste rânduri, când, printr-o întâmplare (întâmplarea, spunea cineva, e modul în care Dumnezeu alege să rămână anonim) am dat peste câteva gânduri ale lui Grigore Vieru: <Am văzut un film documentar despre un copil care s-a născut cu inima în afară, iar nişte mâini de aur ale unor chirurgi au reuşit să pună inima la locul ei. Aşa este şi Basarabia, un copil cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie pusă la locul ei. Locul ei este limba română, este istoria română, credinţa strămoşească. Şi lucrul

acesta îl putem face împreună, în primul rând românii din ţară şi apoi românii de aici>”. (Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă – interviu luat lui Grigore Vieru de Stelian Gomboş, la Chişinău, în 2002).

Volumul cuprinde, în cele peste 350 de pagini, şase poveşti de viaţă cutremurătoare, iar DVD-ul prezintă mărturiile oamenilor privind deportările în Siberia, deţinuţii politici din Basarabia şi foametea din Basarabia (1946-1947). Detaliile descrise în paginile primului volum”Să nu ne răzbunaţi!” sunt dureroase, adună în ele ecourile suferinţelor acelor oameni, mulţi dintre ei pe atunci copii sau tineri. Este drama fiecăruia şi drama tuturor, este o istorie vie a acelor oameni, e drama întregii Basarabii.

Cele şase poveşti poartă câte un titlu sugestiv, curg a bocet precum o doină din caval, şi, în toată drama trăită şi descrisă de aceşti oameni cu statură spirituală deosebită, nu se simte ura sau dorinţa de răzbunare.

1.Margareta Cemârtan-Spânu - Pasărea fără aripi

2.Ion Moraru - Sub semnul”Sabiei Dreptăţii”

38

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb lucru frumos la care aceştia sperau era cel al reîntoarcerii acasă, la vatra Basarabiei.

Volumul cuprinde la finalul său şi câteva fotografii ale celor şase mărturisitori, însoţite fiind de câteva cuvinte de suflet. N-am putut să nu asociez cuvintele Margaretei Spânu cu istoria Basarabiei:”Un copil orfan nu e decât o lacrimă amară, un dor neîmplinit, o pasăre fără aripi…”.

3. Teodosia Cosmin - De la Cosăuţi la vale

Bibliografie: Să nu ne răzbunaţi!, Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, Monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2012; http://www.monitorulsv.ro/Local/2013-0416/Suferintele-din-inchisorile-comuniste-povestitefalticenenilor-de-monahul-Moise

4.Tamara Oală Pleşca – Singură printre străini 5.Galina Baranovschi Şapovalova – În neagra străinătate 6.Nicolae Istrate – Am ieşit din închisoare neînrăit şi nerăzbunător

Prutule de Vasile Dumitriu Prutule, tu curgi agale, Peste câmpi și printre dealuri, Multă jale lași în cale, Despărțind atâtea neamuri.

Ai fost pus nedrept hotar, Despicând în două inimi, Fără tu să ai habar, Duci cu tine val de lacrimi.

Să nu uiți tu cum ai fost Și cum te-au iubit străbunii, Azi hotar ești fără rost, Pentru-a despărți românii.

Valul tău prin unduire, Vrea păcatele să-ți șteargă Te-am goli dintr-o sorbire, Să refacem țara-ntreagă.

Prutule, tu nu ai vină, Dar să nu spui că nu-ți pasă, Că fără pașaport în mână, Nu se-ntorc frații acasă!

Fiecare mărturisire lasă răni deschise în sufletul acestor oameni, dar şi multe întrebări, gânduri, trăiri, imagini pe care cu greu am putea reuşi să le cuprindem la adevarata magnitudine. Deschizând cartea, te scufunzi într-o lume de nedorit, într-o lume a chinului, a mizeriei, a foametei şi a umilinţei. Fiecare rând, fiecare amintire poartă ecoul unui strigăt de mamă, al unui plânset de copil, al unui scrâşnit din dinţi de bărbat în care mustea neputinţa şi durerea în faţa acelor atrocităţi. Sunt amintiri vii care încă însângerează suflete.Deportările în Siberia (pământul adormit, lb. tătară) au semănat chinul, umilinţa, foametea şi moartea în rândul basarabenilor. Unicul

Apa ta ne înfioară, Susurând încet în valuri, Cum arcușul pe vioară, Tot vibreazi-ncet în maluri. Știți că dincolo de Prut, Plin de amar și de mânie, Trup din trupul tării rupt, Este aceeași Românie?

Că pe amândouă maluri,

39

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Pe cel drept și pe cel stâng, Înrobite-s două neamuri Care-nghit în sec și plâng?

Pe-al nost teritoriu, Întins areal. Şi-n vremi apropiate Au fost chemări date Şi de Ştefan Vodă Cel sfânt pe pământ, Ce jură, nu-n vânt Ci la tot norodul Că sosii prohodul Pentru cei ce vor Să ne ia pământul, Moştenit din antici Ai DACILOR, rod.

Sculaţi voi Români Daci, schimbaţi la nume Din stânga şi dreapta Luptaţi pentru drepturi, BASARABIA cea sfântă La noi să rămâie.

Acest teritoriu din Regatul DAC Ce era întins, pân la râul Bug Nistru-l ştim acum, Este al nost leagăn Sinceră iubire Şi de nostalgie Şi de poezie Cu oameni sortiţi Să fie cinstiţi Să fie iubiţi, Dar mereu cercaţi De puteri străine Hâde şi haine.

Frumuseţea TA Dragă Basarabia E cântată-n ode Şi în poezie, Eminescu-a scris După cum se ştie, Şi-n poveşti, de-asemeni Şi cu mulţi eroi Care au fost EI Care suntem NOI, Şi care vor fii Asta TU să ştii Că te vrem ‘napoi Să fim împreună Cu MAMA cea bună, Domnul, să ne-audă.

Prutule,chiar nu ai știre, Că desparți frate de frate, Ce mai speră-ntr-o unire, Până dincolo de moarte? Ți-ai pus albia cărare, Prin Țara Modovenească, Lacrimi râu de disperare, În suflarea românească.

Blestemat ai fost de-a rândul, De poeți de-atâtea ori.

Aspru-n talpă ne-a fost prundul, Fără podul tău de flori.

Prutule,hai mută-ți apa, Care ne desparte glia Și rescrie iarăși harta, Cu întreagă România!

BASARABIA

Moldovan V. Dorin Bat clopotele în turle de biserici Asta îi semn de jale Sau de alarmare, Atenţionare Şi de adunare Pentru mic şi mare Şi de pe aici Şi de pe acolo Şi din depărtare.

Astă adunare, semn pentru chemare Se făcea călare Din vremuri trecute, Din antici ştiute De la Dromichetes Burebista, Decebal Ce erau ei regi

40

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

le-a imprimat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj. În 1938, Maria Tănase începe să colaboreze cu renumitul restaurant „Luxandra”, unde cânta acompaniată de orchestra violonistului Petrică Moțoi.

Data de 20 februarie 1938 reprezintă debutul radiofonic al artistei. Acompaniată de taraful Ion Matache din Argeș, a prezentat „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”: ''M-am jurat de mii de ori'', ''Șapte săptămâni din post'', ''Ce-i mai dulce ca alvița'', ''Cine iubește și lasă'', ''Geaba mă mai duc acasă'', ''Mărie și Mărioară'', ''Țigăneasca'', ''Când o fi la moartea mea''. Taraful lui Ion Matache era format din doi (vioară|violoniști” un contrabas|basist, un țambalist și un cobzar. După comentariile cronicarilor muzicali, prilejuite de debutul la radio și ecoul puternic în rândurile auditorilor emisiunilor radiofonice, Maria Tănase continuă să fie programată aproape săptămânal de Radio România.

MARIA TĂNASE de Mariana Dobrin

Despre acest nume se pot scrie pagini întregi. Eu o să vă spun câteva lucruri esenţiale din viaţa unei mari artiste a neamului. “Ne aflăm în faţa unui fenomen! N-am mai auzit până azi nici un cântăreţ izbutind să interpreteze cu asemenea talent şi originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului şi melodiei”, spunea compozitorul şi dirijorul Theodor Rogalski.

Activitatea artistică Pe 17 august 1938, cântă la încheierea cursurilor de vară ale Universității populare de la Vălenii de Munte (Prahova), unde istoricul Nicolae Iorga o supranumește Pasărea măiastră. În același an se angajează la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu. În septembrie lansează cu mare succes cântecele „Mi-am pus busuioc în păr” (cântec în stil popular) și „Habar n-ai tu” (ambele având muzica compusă de Ion Vasilescu) în revista „Constelația Alhambrei”, pe care le imprimă apoi la „Columbia”.

Pe 16 aprilie 1939, pleacă la Expoziția Universală de la New York (New York World’s Fair) amenajată în cartierul Flushing Meadows din sectorul Queen. Cântă împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească (unul din pavilioanele României).[11] La această Expoziție au mai fost prezenți George Enescu, prof. Dimitrie Gusti și Constantin Brâncuși.

Copilăria S-a născut în mahalaua Cărămidarilor din București, fiind al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, județul Sibiu (Țara Făgărașului) și al florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Râul Amaradia. Apare pe scenă, pentru prima dată, în anul 1921, pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârșit de an a Școlii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a urmat doar 3 clase, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinții săi, la grădină.

Debutul În mai 1934, se angajează la Teatrul „Cărăbuș”. Pe 2 iunie debutează în revista ''Cărăbuș-Express'' (a lui N. Kirițescu) cu pseudonimul ''Mary Atanasiu'', ales de Constantin Tănase. În același an, imprimă ''Mansarda'' (romanță de Nello Manzatti) la casa de discuri „Lifa Record”, aceasta fiind prima imprimare a artistei. În vara anului 1936, imprimă cântece populare la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, primele două fiind ''Cine iubește și lasă'' și ''Mam jurat de mii de ori'', pe care 41

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb În 1940, Garda de Fier distruge toate discurile existente cu Maria Tănase în discoteca Radio-ului, sub pretextul că distorsionau folclorul românesc autentic.

Adevăratul motiv al acestei mișcări antisemite a fost faptul că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau și o serie de intelectuali evrei sau democrați, ca folcloristul Harry Brauner (cel care a cules în 1929 cântecul prototip pentru „Cine iubește și lasă”, frate al pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). A avut o relație cu premierul Armand Călinescu, ucis de un comando legionar. În martie 1941, întreprinde un turneu artistic în Turcia. Cântă în revista Melody Revue de la Istanbul, cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”. Aici este desemnată cetățean de onoare de președintele Turciei. La finalul acestui turneu se reîntoarce în țară. Alături de echipele formate din cele mai selecte elemente ale teatrului și muzicii românești, cântă răniților din război.

Interpretează câteva cântece românești de mare popularitate, la inaugurarea noii fundații a Societății Române de Radiodifuziune, din 28 octombrie 1946. La acest eveniment și-au dat concursul și violonistul Ion Voicu, violoncelistul Ion Fotino, pianista Maria Fotino, artiștii lirici Ioana Nicola, Zenaida Pally, Dumitru Scurtu. În 1952 este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

Lansează cu mare succes cântecele „Dragi mi-s cântecele mele” (aranjament revuistic de Henry Mălineanu) și „Aseară vântul bătea” (cântec popular din Ardeal) la „Concertul popoarelor” organizat cu prilejul celui de-al IV-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților pentru Pace și Prietenie din vara anului 1953, desfășurat în București.

Din 1954 imprimă la Radio și la casa de discuri Electrecord. În 1958 imprimă la Electrecord patru cântece populare românești traduse și adaptate în franceză de Nicole Sachelarie, cumnata artistei: „Doïna de Dolj”, „La malédiction d’amour”)„Cine iubește și lasă”), „Danse montagnarde”)„Uhăi, bade”), „Tiens, tiens, tiens et na”)„Iac-așa”). Acestea au fost editate pe un disc mic Electrecord (EPC 138), iar apoi au fost incluse, împreună cu alte cântece ale artistei cântate în limba română, pe un disc editat în colaborare cu casa franceză „Le Chant du Monde”, disc distins în 1965 cu „Grand prix du disque” (marele premiu al discului), decernat de Academia „Charles Cros” din Paris.

A jucat pe scena Teatrului Municipal în „Cadavrul viu” de Lev Nikolaevici Tolstoi (1945) și în „Horia” de Mihail Davidoglu (1956). A cântat în opereta „Mascota” de Edmond Audran (1944) și rolul principal din comedia muzicală „Sfinxul de la Hollywood” de Ralph Benatzky (1946). A cântat în filmele „Se aprind făcliile” (1939 – film care s-a pierdut), „România” (1947), „Ciulinii Bărăganului” (1958) și în scurtmetrajul „Amintiri din București” (filmat în 1958).

Repertoriul - Cântecele Mariei Tănase.

Maria Tănase a avut un repertoriu alcătuit din aproape 400 de cântece, din toate regiunile României. Până la începutul anilor 1940, repertoriul i-a fost format de Harry Brauner. Un buchet de 20 de cântece din repertoriul artistei a fost publicat de Editura Muzicală în 1963 în broșura Cântecele mele – Maria Tănase.

Distincții În luna aprilie a anului 1954, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a propus decorarea sa cu Ordinul Muncii cls. a III-a. În anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat, iar în anul 1957 a primit titlul suprem de Artist emerit.

Decesul În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu la Hunedoara, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul, rugând-o pe Mia Braia să o înlocuiască. Pe 2 mai ajunge acasă, în București.[17] Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, pe 22 iunie 1963, la ora 14:10.

TESTAMENT (fragment) “Las cu cea mai aprigă dorinţă a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acţiuni, ci să fie sobru.

După moarte, corpul nescăldat, numai sters cu alcool să fie la dispoziţia medicilor, dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămaşi albe de măta42

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Când ea o face un descânt, O simţi c-o ia din inimioară Să stingă răul pe pământ.

se pe care le am în dulap, să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găseşte la spital şi care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colţar alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi.

Cu limba de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoştinţă despre moartea mea, cu excepţia oficialităţilor şi, în orice caz, înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apa cu cofa şi să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de şase săptămâni.

Să nu vină la slujba mea religioasă niciun popă, afară de preotul şi parintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Nicular Bălcescu, caruia îi sărut mâinile pr. ultima dată, că atunci când mamei şi tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tată şi mamă. Îi multumesc în veci pentru ţinuta lui curată şi pentru omenia de care a dat dovadă, cum se cuvenea, tot timpul vieţii sale.

Dacă se va putea şi nu va fi greu, aș vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist.

Le doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unor le-am stat greu în drum şi au considerat să mă cunoască după placul lor şi nu după caracterul şi firea mea. Îmbrăţişez pe toţi şi doresc să le fie viaţa îmbelşugată, liniştită, sănătoasă şi în voie bună!”

Avem moşteniri impresionante, dar nu le preţuim.

Este şi cazul Mariei Tanase, marea artistă a României! Chiar şi după moarte, ea aduce la buget sume importante, dar Statul nu e în stare să-i îndeplinească ultimele dorinţe, deşi nu sunt deloc exagerate.

Şi una de-asta de la noi, Când zice-aşa cu foc şi dor, Se prind în horă câte doi Şi piatra saltă sub picior.

Vom fi bogaţi c-un infinit De armonii ca apa vie, Dumnezeiescu-i glas vrăjit A strâns comori de veşnicie.

A ars cu fiece cuvânt, Cu lăutari în nopţi cu stele, S-a dăruit, topită-n cânt, Măiastra cântecelor mele.

Vasile Dobrian

De Lăcrămioara Teodorescu Nume la naștere: Vasile Dobrian Născut: 1912 Sibiu Decedat: 29 aprilie 1999, București Naționalitate: română Domeniu artistic: pictor, gravor, poet Pregătire: Academia de Arte Frumoase din București Activitate profesională: între anii 1949-1956 a fost profesor și director al Institutului de Arte Plastice din Iași.

Mișcare artistică: Avangardă, Avangardă literară Influențat de Suprarealism, Dada, Cubism Premii: Premiul G. D. Palade 1935, Premiul Ministerului Artelor 1943 și 1946, Artist Emerit 1964, Premiul Comitetului de stat pentru Cultură și Artă 1971, Membru de onoare al Academiei de desen din Florența.

Vasile Dobrian a fost un pictor, desenator, grafician şi poet român, asociat cu avangarda. Reprezentant al avangardei românesti atât în artă cât şi în poezie, alături de alţi poeţi ai avangardei precum Gellu Naum, Saşa Pană, Geo Bogza, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Gherasim Luca etc. A colaborat (cu gravuri) la revista dobrogeană Litoral (1939-1943).

PASĂREA MĂIASTRĂ de Mariana Dobrin Un cântec fără de sfârşit Ce zboară-n veci în zări albastre, O flacără cu glas vrăjit Măiastra cântecelor noastre.

Oftatu-n doină când îl pune E un oftat al lumii-ntregi, Cu el a îmblânzit o lume, De la opincă pân’ la regi.

Cu-o foaie verde frunzişoară, 43

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb A absolvit, în 1934, Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. Este fondator, împreună cu Aurel Mărculescu, al „Grupului grafic”, 19391947. Între anii 19491956 a fost profesor şi director al Înstitutului de Arte Plastice din Iaşi.

Opera sa cuprinde lucrări de grafică, pictură, desen, colaj,

ieşti, Brăila între 1965-1967, în manifestări de artă românească organizate peste hotare, cât si expoziţii internaţionale organizate la: Lugano, 1954, Veneţia Bienala din 1960 şi 1962, Ljubljana, 1961, 1965, Sao Paulo Bienala din 1963, Tokio, 1967, Berlin, 1967, Florenţa, 1968 şi 1970, Pescia, 1968, Linz, 1968, Varşovia, 1970. În decursul timpului, expune alături de artişti plastici precum: Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Eugen Drăguţescu, Alexandru Ţipoia, Ion Ţuculescu, George Tomaziu, Ioan Mirea, Nicolae Brana, Aurel Mărculescu, etc.

Desenele şi gravurile sale reprezintă un comentariu al ambianţei sociale, în care prezența sa ia uneori forma explicită a angajării pentru idealuri umaniste. În ultimul deceniu, in paralel cu grafica militantă, a întreprins unele experienţe in domeniul organizării plastice a imaginii. Compoziţiile, în acest caz, sunt consecinţele juxtapunerii unor suprafeţe geometrice de culoare, în structura cărora, recunoaştem ca pricipiu ordonator sau ca prim impuls al construcţiei, semnul abstract al unei litere. Armonia pe care o obţine între culori se produce în condiţiile conservării mişcării pe care o presupun contrastele, adeseori violente, între tonalităţi. Artistul şi-a editat câteva albume de grafică: „Domiino” (1936), „Patimi omeneşti” (1937), „Instantanee din viaţa oraşului” (1938), „Ciclul morţii” (1942), „Drumul unei vieţi” (1946), fiind în acelaşi timp autorul unor volume de poezie, cel mai important fiind volumul „Un anumit anotimp” din 1977.

Pe lângă pictură, este cunoscut şi pentru poezia sa. A colaborat cu scrieri şi gravuri la reviste din România, începând cu revista avangardistă „Unu”. A asigurat elementul artistic pentru mai multe volume de literatură.

Debutul poetic l-a avut în revista „Șantier” (1934).

Prestigiul artistului plastic a împins în plan secund activitatea poetică a lui Vasile Dobrian. O legătură directă între cele două spaţii creatoare este, de altfel, greu de stabilit: dacă grafica militantă din anii colaborării la Şantier şi Cuvântul liber îşi găsea corespondentul imediat în versurile debutului (1934-l937), închinate explicit „luptei pe viaţă şi pe moarte a întregului norod", „revoltei mocnite"din „glasul omului asuprit", evoluţia sa spre o viziune plastică iubitoare de rigori geometrice, concentrare şi sinteza se înscrie în contrast cu libera desfăşurare a imagini lor din poezia publicată îndeosebi în deceniul al cincilea, dar şi mai târziu.

De la Alfabetul sângelui (1946) la Umbra unei melancolii (1947), se conturează un teritoriu liric aflat în intimă legătură cu poetica suprarealistă, în expresia ei mai moderată, aşa cum o ilustrase în anii '30

instalație și fotografie.

A co-fondat „Grupul grafic” la sfârşitul anilor `30, una din importantele mişcări ale avangardei româneşti, dar şi alte grupuri artistice româneşti. A participat la multe expoziţii, majoritar fiind în străinătate, una dintre cele mai importante fiind bienala de la Veneţia. A primit premiul „Theodor Pallady” în 1936, la 24 de ani. Devine artist emerit al României, în 1964. A fost membru al Academiei de desen din Florenţa şi membru al Academiei de Artă, Ştiinţă şi Literatură „Tomasso Campanella” din Roma.

Vasile Dobrian este, fără echivoc, unul dintre cei mai importanți artiști ai constructivismului autohton, fie și în varianta sa ulterioară, abstractizată.

Suprafeţele prelucrate de pictor în majoritatea uleiurilor sale, dincolo de esențializarea operată de elementului geometric, reprezintă structuri autonome, deseori imaginate dincolo de realitatea vizuală, un liric creator de idee şi sens. Liniile, unghiurile, elemente ale edificiului compoziţional al picturilor, traduc metafore şi simboluri.

De multe ori pictorul intercala şi integra poeticul în pictural, multe lucrări ale sale primind un titlu elocvent, transformând întregul tablou într-o declaraţie de intenţie a actului artistic sau, mai mult, o declaraţie a existenţei sale culturale. Aparent, aceste explicaţii date de pictor vin în ajutorul creării unei punţi între el şi privitor, între sacrul pictural şi profanul neofit, căruia îi lipsesc elementele primordiale ale dialogului artistic. Dincolo de spiritul idilic al lui Dobrian, găsim exerciţiul cerebral al unei picturi logice, cu bagajul unui gravor de elită, un maestru al “punerii în pagină”.

Operele sale au fost prezentate în expoziţii personale la Bucureşti, între anii 1935-1945, la Saloanele Oficiale (pictură şi grafică) între 1945-1977, Baia Mare, 1962, Timişoara, 1963, Leningrad, 1963, Bacău, 1964, Cluj-Napoca, Râmnicu Sărat, Galaţi, Plo44

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb mişcarea de la unu. Poetul cu care Vasile Dobrian are cele mai multe afinităţi este Saşa Pană.

Vasile Dobrian este un insurgent în spațiul limbajului, un spirit avangardist, o conștiință care pândește armoniile înalterabile de dincolo de lumea fenomenală. În memoriile sale, se arată modul în care a experimentat inocența istoriei în cercurile avangardiste, în apropierea acelor spirite protestatare care încercau vehement remodelarea realului. Vasile Dobrian este un profesionist al scrisului. Asemenea multor artisti români, el se exprimă atât în limbajul picturii cât și în acela al literaturii.

SUPRAREALISMUL de Lăcrămioara Teodorescu Suprarealismul debutează în prima parte a secolului XX, un timp al schimbării, revoltei şi sensibilităţii, fiind o mişcare artistică şi literară de avangardă. Curentul devine astfel vocea internaţională a unui grup de scriitori şi artişti mânaţi de dorinţa de a schimba mentalitatea unei societăţi rigide, sufocate.

45

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb În suprarealism, nu există graniţe, ci doar o libertate nemaivăzută de expresie.

Andre Breton a fost pionierul suprarealismului, la începutul secolului trecut. Suprarealismul a fost mereu în relaţie cu dadaismul, adepţii curentului Dadaist având o influenţă asupra suprarealismului.

Iniţial, suprarealiştii au împărtăşit unele idei dadaiste, dar ulterior s-au remarcat prin trecerea de la negaţie la afirmaţie. Susţinătorii suprarealismului promovează conceptul de „scrierea automatică”, metoda de cunoaştere a autenticităţii fiinţei umane, dincolo de constrângeri, de convenţii, raţiune şi limite. Între 1916 şi 1918, au început primele expoziţii de pictură suprarealistă, iar termenul a fost adus în discuţie în 1916, de Guillaume Apollinaire, în "Les mamelles de Tiresias", această operă fiind considerată o "dramă suprarealistă".

Suprarealiștii pornesc de la cucerirea dimensiunii magice a universului pe care se străduiesc să îl reproducă, ajutați de poezia care se ascunde în cuvintele și imaginile asociate liber. În plan artistic, suprarealismul urmărea introducerea artei în sfera inconştientului, a visului, chiar al delirului, în care totul scapă de sub controlul conştiinţei.

Fondat de către poeţi, al căror reprezentant român de seamă a fost Gellu Naum, supranumit şi ultimul mare poet suprarealist european, suprarealismul manifestat în câmp artistic a cunoscut personalităţi ca Max Ernst, Joan Miró, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte, precum şi românii Victor Brauner, Jules Perahim, a căror artă a încercat să răspundă, fiecare în stilul propriu, la o renumită întrebare a timpului: „Este oare posibilă o pictură suprarealistă?” (André Breton) Subconștientul este cel care va oferi artei suprarealiste materia primă necesară creației. Se inspiră din el toți artiștii care îmbrățișează acest curent. Revelarea universului viselor într-un univers real este facilitată de tehnica de creație care constă în evitarea reflecției raționale.

Picturile suprarealiste sunt fascinante. Ele se disting de picturile din alte curente prin culoare, abstract, subiecte stranii, şi încălcarea oricărei reguli.

Stranii sunt nu numai tablourile suprarealiste, ci şi tehnicile pictorilor. De exemplu, artiştii împărţeau o foaie în 4 şi fiecare contribuia pe partea lui, fără să vadă ce a făcut celălalt (se vede aici influenţa dadaistă). O altă tehnică era "automatisumul", în care pictorul îşi plimba mâna pe pânză fără să o stăpânească.

Freud a criticat dur suprarealismul. El opinează că e o greșeală să se privească operele suprarealiștilor ca o manifestare directă a inconștientului, când în

realitate ele sunt puternic sculptate de către eul acestora.

Din punctul lui de vedere, e “posibil ca suprarealiştii să producă adevărate opere de artă, dar ele rămân produse ale conștientului, și nu ale minții inconștiente; ei se autoamăgesc crezând că, de fapt, creează cu inconștientul”.

Niciodată un geniu nu a înțeles sau a admirat un alt geniu, geniul este prin definiție un solitar, un neînțeles. Este cert că marii pictori au fost în general desconsiderați în timpul vieții lor, ei dobândind glorie post-mortem.

Picturile suprarealiste sunt fascinante. Ele se disting prin culoare, abstract, subiecte stranii şi încălcarea oricărei reguli.

Fie că Freud îi aprobă sau nu, fie că pictura lor izvorăşte din conștient sau nu, până la urmă nu mai contează, cert este că valoarea picturii suprarealiste a trecut pe deplin proba timpului, îmbogățind patrimoniul universal.

Victor Brauner - Suprarealistă Victor Brauner a fost un pictor şi poet suprarealist evreu, originar din România. Începe să picteze peisaje “cezanniene”. Apoi, după propria-i mărturisire, trece prin toate fazele: “dadaiste, abstracţioniste, expresioniste”. Pictura sa exprimă nelinişti profunde ce adesea iau chipul unor animale mitice. Focul şi apa, prezenţe constante şi tensionante brauneriene, prin calitatea lor contradictorie făceau parte din cotidianul nemţean al vremii.

46

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb „Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viaţa...” spunea Victor Brauner.

Influenţat de filosofia lui Nietzsche, Giorgio de Chirico îşi construieşte fără ezitare un univers personal în care figuri, obiecte juxtapuse, elemente arhitecturale, reminiscenţe mitologice par încremenite într-o lumină puternică, nefirească, accentuate prin jocul umbrelor şi mai ales desprinse de orice urmă de contingent. O neliniște, care poate deveni angoasă ori formă de trăire extatică a sentimentului, transpare din pânzele sale, de o originalitate care a fost rapid remarcată. În această fază a creației sale, Giorgio de Chirico nu seamănă, într-adevăr, cu nimeni. Spațiile sale sunt goale, străzi, piețe, intersecții, clădiri care par nepopulate. Când apare un personaj, nu e decât o formă de a accentua singurătatea. De aici sentimentul special pe care îl creează tablourile sale, această impresie de așteptare absurdă, de frică, într-o lumină și ea parcă venită din altă lume, contrastând puternic cu umbra, totul într-un spațiu care interzice orice speranță. Umbrele din tablourile lui De Chirico sunt, de altfel, întotdeauna terifiante.

si-a transformat creaţia, fie că este vorba de sculptură, pictură sau colaje, într-o modalitate de exprimare a experienţelor personale. Lucrările sale mizează pe spontaneitate (juxtapunerea de concepte imaginative şi materiale) şi subiectivitate (inspiraţia din propria experienţă), două idealuri creatoare care au definit expresionismul abstract şi, în general, manifestările avangardiste din preajma Primului Război Mondial.

Max Ernst-Maica domnului dojenind pruncul Tablourile lui Yves Tanguy aduc cumva cu alte lui Dali, dar figurile acelea moi nu sunt aduse în prim plan şi nici nu au menirea să şocheze. Nu dintro dată, cel puţin.

Cu cât stai şi priveşti o pictură a lui Yves Tanguy, cu atât ai impresia că formele umede care o compun încep să palpite şi să-şi schimbe forma, precum organismele de la baza regnului animal. Eşti convins că ai părăsit de mult lumea umană şi te afli într-o alta, pe care nu o poţi înţelege, pe care poţi doar să o observi şi să speri că nu îţi va detecta prezenţa.

O altă trăsătura care îl diferenţiază pe Yves Tanguy de Dali este rolul pe care îl joacă fundalul, foarte des sugerând o imensitate care te face să te intrebi ce ascunde, ce alte entităţi molatice o mai populează.

Giorgio de Chirico-Hector şi Andromeda Giorgio de Chirico - Hector şi Andromeda

Pictorul Max Ernst este reprezentant al suprarealismului, fiind cel care, prin opera sa, a generat apariţia curentului care poarta denumirea de expresionism abstract, în America postbelică. Avid cunoscător al filosofiei si al psihanalizei lui Freud, artistul 47

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Rene Magritte este un alt pictor suprarealist, în ale cărui lucrări realul alunecă în imaginar, imaginarul alunecă în real, iar viata alunecă în poveste. Obiecte obişnuite sunt asezate într-un contex imaginar, neobişnuit, care le descoperă sensuri noi. Pictura lui Magritte, reflectare a gândirii sale imaginative si misterioase, se bazează pe întâlnirea minunată şi neaşteptată dintre irealitate şi cotidian. Magritte transforma visele şi viziunile în tablouri.

Rene Magritte, este unul din maestrii de la care au pornit generatii de pictorii moderni, suprarealisti, ca Rob Gonsalves, Octavio Ocampo, sau Escher.

“Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu același farmec și precizie specifice vieții spirituale” Rene Magritte.

Yves Tanguy-Divizibilitate nedefinită Joan Miro a fost un pictor şi sculptor spaniol, influenţat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertăţii artistice, va rămâne un creator multidimensional şi multilateral: pictează, dar şi sculptează şi stăpâneşte în aceeaşi măsură tehnica ceramicei. Forme frumoase şi stranii, păsări şi stele îl vor însoţi în fiecare zi a vieţii sale, închinate artei şi libertăţii creatoare.

“Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea. Nu are importanță dacă vedem în el flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, ceva viu” Joan Miro

Rene Magritte - Indrăgostiţii Salvador Dali “Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică și naiv de inconștientă care pretinde că este serioasă, numai pentru a-și ascunde nebunia. Eu, în schimb, nu sunt nebun.” Salvador Dali. În suprarealism Dali vede posibilitatea manifestării imaginației sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului și culorii. Din cauza comportamentului său și a convigerilor politice de dreapta, în 1934 Dali este exclus din grupul artistilor suprarealiști, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Excluderea nu l-a împiedicat să-și expună lucrările la toate expozițiile internaționale ale decadei, declarând, plin de infatuare: “le Surrealisme c'est moi”.

Inspirat de metoda suprarealistă de scriere automată, care opune intenției artistice conștiente asociații

Joan Miro - Carnavalul alrlechinului 48

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb libere de idei dictate de subconștient, Salvador Dali își dezvoltă propria sa metodă paranoico-critică, ce constă în scoaterea din subconștient a tablourilor cu ajutorul unui proces mental de ascultare a sinelui.

Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacție. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaștere, din care preia doar exactitatea desenului și cromatismul, nu însă și echilibrul. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste și o complexitate tematică amintind de exuberanța barocului iberic. Dali recurge la deformarea realității și la spații largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinație irațională a raporturilor.

Vladimir Kuch - Cornul Babel

Salvador Dali - Apariţia unei fete şi a unui vas cu fructe pe plajă

Jim Warren - Avalanşă

Jim Warren – Spirit in the night

Vladimir Kuch - Fauna din la Mancha

49

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Uitând sfaturile sale Și așa, neștiutor, S-ar face explorator. Însă de-o vreme încoace, Un gând rău nu-i mai dă pace.

-Fie lumea mare, rea Vreau să văd un colț din ea!

Zise dând ușor din coate Și porni afară-n-noapte, Dar de-ndată ce ieși, Arătarea se ivi, Doară noaptea când e lună, Monștrii-umbră se adună.

-Of lume și vai de mine, Am văzut destul din tine!

POEZIE ÎMPĂRĂŢIA DULCIURILOR

de Mariana Dobrin Căsuţa din pădurea fermecată E locuită de frumoşi pitici, Pe-afară casa este îmbrăcată În turtă dulce şi bomboane mici. În jur pădurea e din marţipan, La fel şi curcubeul prins de nori, Izvoarele, din lapte diafan Şi zahăr pudră parcă-a nins pe flori.

Ciupercile, cu frişcă-nsiropată, Fac horă în poiana cu bezele Şi iepuraşii mici de ciocolată Aleargă printre flori de acadele. Împărăţia dulciurilor este Deschisă zilnic pentru toţi cei mici, Deşi aţi crede că e o poveste, Ea e o lume pentru voi, pitici.

CĂŢELUŞUL LENEŞ

de Lilioara Macovei În ograda cu găini Şi cocoşi de mare soi, Stă de-o viaţă, un căţel, Lâng-o groapă de gunoi.

Stă, e foarte bine zis, Fiindcă altceva nu face, Cu pisica s-ar juca, Dar cocoşul, nu-i dă pace.

Dimineaţa cască lung, Şi se-ntinde pân' la gard, Ar mai trage-un pui de somn, Dar în cuşcă este cald.

Iese-n faţa casei lui, Şi se linge pe botic, Apă-un strop i-ar trebui, Şi mâncare, vreau să zic.

-Vreau un os şi mămăligă!

Strigă el, ca un nebun.

-Ca desert o cană mare, Din laptele cel mai bun!

Hai, stăpâne, te trezeşte Şi mă satură îndată Să am timp şi de-un somn mare, Şi de linişte-n ogradă!

Căci cocoşul şi găina, Or păzi curtea-amândoi,

PUFUŞOR

de Teodora Noje Pufușor, un șoricel, Sperios și mititel, Din căsuță nicidecum N-a ieșit până acum.

- Lumea-i mare și e rea, Stai să crești și vei vedea!

Zise mama temătoare, C-ar lăsa jucărioare, Lăptic bun și pătuț moale,

50

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Eu să stau ca de o viaţă, Lângă groapa de gunoi.

Să visez la jocuri multe, Cu pisoi şi pisicuţe, Să mă-ndop cu oase bune, Şi să mârâi la gâscuţe.

Seara tu, când vii acasă, Să m-alinţi, să-mi dai mâncare, Ca să cresc şi să te bucuri, Că-s căţelul cel mai tare.

Să fiu şef peste ogradă, Şi s-asculte toţi de mine, Ce idee minunată!

Nu gândesc, stăpâne, bine?

DOUĂ MAME

Care nu aveau copii?

Mamele când îl hrăneau, Tot timpul se ciondăneau, Se gândeau de-o săptămână: "Care-i mama cea mai bună?"

-Rupe-i gândăcelu-n două, Şi nu vezi că-i plin de rouă?

Stai, să nu îl dai aşa, Poate se va îneca!

-Mierliţo, dar tu i-ai dat O viespe cu tot cu ac.

Aşa îl iubeşti pe el, Dându-i "ac" la mititel?

Pân' la urmă se-mpăcau, Şi cu dragoste-l creşteau.

Iar el spunea şi la stele: -Dragi îmi sunt mamele mele!

O MAŞINĂ CIUDATĂ

de Aurora Luchian Un cuc bătrân, dar discret, Şi-a depus ou-n secret, Într-un cuibuşor dosit, N-a ştiut că-i părăsit.

Trece-o mierlă-n zbor-uşor, Şi-l vede pe ouşor.

Repede l-a adoptat, Căci al ei a fost furat.

de Maria Niculescu Tony a primit cadou O maşină, un bibelou!

E o bucurie mare Când se duce la plimbare.

E în roşu colorată, Să nu fie deocheată, Are farurile toate Şi pe faţă şi pe spate Şi claxonul care sunăTe-asurzeşte pentru-o lună!

Are scaune, mai are Număr de înregistrare, Roţi,însă, au uitat să pună, Nu, că asta nu-i a bună!

Dar probleme,Tony, nu are, Este iute de picioare.

Dacă prinde-o pantă lină Poate-ntrece-o limuzină!

Mai târziu plecă din cuib, Şi trecu cioara plângând.

Coţofana hoţomană, Îi răpi dreptul de mamă.

Dar zări oul răcit, Şi se puse pe clocit, Liniştită, răbdătoare, Pân' la asfinţit de soare.

Apoi zbură după hrană.

Mierliţa veni în grabă, Clocindu-l şi protejându-l, Uite-aşa făceau cu rândul!

Din ou, puiul, când ieşi, Micuţul se pomeni, Că-i hrănit de două mame, Şi e tare mândru, Doamne!

El la toţi s-a lăudat: -Ştiţi că am fost adoptat, De măicuţe grijulii,

51

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb AZI ÎN PRIMA ZI DE VARĂ

PROZĂ CADOUL de Elena Vornicescu

de Elena Mititelu Azi, în prima zi de vară Cu cercei dulci de rubin şi cu plete de lumină, îmbrăcată-n strai senin vine vara-n unda-i lină. Şi-a prins parfumate flori în lungi braţe de căldură, zboară-n pete de culori şi se joacă prin natură.

Vântu-ncepe a cânta, zorile şi-au pus cunună, „Să trăieşti de ziua ta!” toate astăzi vor să-mi spună.

DORINŢA ŞORICELULUI

de Any Drăgoianu Un şoricel maroniu, Răsfăţat şi cam zglobiu Vrea să devină student, Nu oriunde ci la DREPT. „Bine, bine, au zis părinţii Mai sunt câteva condiţii.

Să nu crezi, gata se poate Mâine merg la facultate.

Mai întâi să-nveţi să scrii Şi câteva poezii, O poveste, cine ştie, Chiar şi puţină chimie!

Dacă nu ştii să-nmulţeşti Sigur n-ai să reuşeşti!

Pân’ s-ajungi la facultate Să pui burtica pe carte! Şoricelul supărat Se trânti nervos în pat.

-Degeaba dai din codiţă, Mâine mergi la grădiniţă.

"Sâmbătă e ziua de naştere a Sandei şi m-a invitat la ea. Oare ce dar să-i duc?"

Toată ziua nu-i dădea pace acest gând, deşi mai e o săptămână la mijloc. Răscoli prin minte şi prin dulap, însă, afară de nişte ciorapi de capron ai mamei, nimic mai bun nu găsi, dar şi acestia îi părură mari. Atunci o luă spre bunica după un sfat, însă nu porni pe drumul cel mai apropiat, ci pe la Calistru-Calicu ca să se mai dea puţin huţa pe puntea atârnată în lanţuri pe cele două maluri de râpă ce curgea prin mijlocul satului. Îi place acolo. Unde mai pui că Ionuţ o apreciase că nu e ca toate celelalte fetiţe, să se teamă de înălţime.

Ajunsă la punte, totuşi se uită la început în urmă, dacă nu vine cineva să vadă cum închide ochii când face primul pas pe punte, apoi se trezi la mijlocul ei şi... nici urmă de frică: „Huţa, huţa pân’ la maica Măriuţa... şi-napoi cu săniuţa, huţa...” şi brusc se opri din cântat, că auzi nişte plânsete înfundate. Veneau de undeva de jos, din buruienele înalte şi fioroase care creşteau pe malurile abrupte ale râpei. În ciuda fricii, se hotărî, totuşi, să se coboare ca să vadă ce se întâmplă. Cu greu ajunse jos, căci îşi înţepase piciorul într-un spin de salcâm boieresc. S-ar fi întors, dar plânsetele se auzeau tot mai tare. În sfârşit, ajunse jos şi porni într-acolo de unde se auzeau sunetele jalnice care nu mai semănau a plâns de copil. Cu mânuţele tremurânde dădu la o parte buruianul mai înalt ca ea şi, deodată, văzu trei cânişori micuţi, încâlciţi în iedera râpei, care căutau orbeşte să scape din prinsoare. Îi descâlci unul câte unul şi-i aşeză grijuliu în poala rochiţei, apoi prinse poalele în dinţi şi porni să urce malul abrupt, cu teama să nu scape vreun căţeluş. În sfârşit, se văzu pe punte, cu toată comoara în poalele rochiţei şi o zbughi repede spre casă.

Ajunsă în ogradă, se aşeză pe troscotul din faţa casei, îşi desfăcu poala ca să-i pună pe iarbă, dar ei dormeau duşi. Stătu aşa nemişcată ceva timp, ca nu cumva să-i trezească. Mai nu adormi şi ea, când simţi că doi ochi negri se uită ţintă la ea. Apoi încă doi şi încă doi.

O priviră neînţelegând cine este, apoi porniră în căutarea a ceva... „Aha, le este foame...”, gândi repede Lenuţa şi se duse la bucătărie după bucăţile de pâine cu unt pe care mama i le lăsase la ceai. Se învârtiră căţeluşii în jurul pâinii, dar nu ştiau ce să facă cu ea. A înţeles Lenuţa ca ei nu pot mânca pâine. „Vor lăptică de la mama lor. Oare unde o fi ea, doar trebuie să aibă şi ei mamă... O fi murit ca şi mama lui Vasilică pe care acum îl creşte bunica lui. O să le fiu eu mamă, o să-i cresc eu!”, îşi zise hotărâtă Lenuţa, Apoi îşi aminti că pisica lor are puişori şi îi hrăneşte cu lăptică. Ea o va ajuta să-i crească. O chemă pe Murca, o prinse şi o duse în coşul unde le făcu loc de somn. Lung i-a fost chinul Lenuţei ca să trezească mila

52

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb Murcăi şi să-i hrănească cu laptică, până când, într-un sfârşit, aceasta lăsă o urmă de gheare pe mânuţa fetei, care mai avea vreo câteva de la blestemata de râpă, şi fugi căţărându-se în nuc. „Ufffff, zgârcioaba...”, luă fuga un borcănaş de la cotlon şi o zbughi la mătuşa Natalia după lapte de capră, căci se zice că e mai folositor decât cel de vacă. Când le turnă în farfurioară, aceştia nu se clintiră din loc, atunci Lenuța îi luă unul câte unul şi le muie botişorul în lapte şi... Ce mai bucurie! Sunetele sorbitului o încântau. Păpaseră aproape tot laptele şi au început a se plimba legănaţi prin troscotul ogrăzii. „Sunt salvaţi...”, gândi bucuroasă Lenuţa.

Seara se întorsese primul de la serviciu, tatăl. Lenuţa i-a povestit istoria şi acesta îi apreciase gestul, numai că zise scurt: „E cam mult cinci câini la gospodărie. Poate că mai dărui cuiva din ei...” „Să-i dărui? Da, voi dărui doi, dar pe Tărcuş mi-l las mie, îmi place cel mai mult...”

Trecu săptămâna. O săptămână de joacă şi de căutări. Ce căutări? Păi aveau ei ce aveau cu încălţămintea de la pragul casei. Cu o zi înainte, mătuşa Natalia venise să aducă borcanul cu lapte şi plecă acasă desculță, căci nu mai erau ciupicii pe prag. Abia a doua zi Lenuţa a găsit unul în poiata găinilor, iar altul lângă gogeneaţa porcului.

A doua zi, de dimineaţă, îşi lustrui pantofiorii şi îi ascunse de pufuleţii ei dragi, ca nu cumva să-i ia şi să nu poată merge la ziua de naştere a Sandei. Mama i-a cumpărat cadou o carte cu poveşti şi un parfum pentru fetiţe.

Parfumul l-ar dărui cu plăcere, dar cartea... „Aiiiiiiiii!!!! Tata a zis să dărui cuiva din căţeluşi.

Uite şi cadoul!” Da’ ce mai cadou... Au s-o invidieze toţi pe Sanda...”

Zis şi făcut. Încălzise apa la soare, îi îmbăie pe toţi trei. Tărcuş umbla pe undeva, cred că mai căuta unde să ascundă încălţămintea, dar pe Mila şi Veta le pieptănase, le legă câte o fundiţă roză la gât, doar erau fetiţe, şi le puse într-un coş nou, împletit din lozie, de mâna dibace a bunicului. Cât Lenuţa îşi îmbrăcă hăinuţele de sărbătoare, domniţele în blană neagră cu fundiţe roze adormiseră de-a binelea în coş. Le astupă cu un voal, ca nu cumva cineva pe drum să le deoache şi porni fericită spre casa Sandei.

Când intră în curtea sărbătoritei, văzu că erau vreo cinci copii, printre care şi Ionuţ. „Oare ce i-a dăruit? Nu cumva cercei de care îmi dăruise şi mie?”, gândi Lenuţa niţel geloasă. Apăru şi Sanda din casă. Era îmbrăcată ca o zână din poveşti... „Oare Ionuţ o va plăcea pe ea? Uite ce rochie frumoasă are...”, dar îşi înăbuşi acest gând şi se apropie fericită de omagiată, ca să-i dăruie cel mai frumos cadou din lume. În ochii abaştri ai Lenuţei citeai sclipiri de bucurie că o va face fericită pe Sanda, iar în ochii căprui ai Sandei citeai o mare curiozitate: "ce o mai fi şi în acest coş care de departe nu e lucru de firmă...?" Lenuţa îi întinse coşul, dar curiozitatea Sandei birui şi luă doar voalul de pe coş şi un ţipăt necopilăresc îi sperie pe toţi cei adunaţi: "Îţi baţi joc de mine? Eu i-am aruncat în râpă şi tu mi-i aduci cadou? Neruşinato!” Ţipătul acesta anormal o înţepeni pe

Lenuţa şi nu-şi dădea seama ce se întâmplă, nu ştia ce să zică, ce să facă, privind cu ochii în lacrimi când la unul, când la altul. Simţi cum cineva o luă de mână. Abia când se pomeni în drum, îl văzu pe Ionuţ cu coşul şi căţeluşii în el. Îi întinse coşul şi-i spuse să aştepte puţin. Băiatul se întoarse în curtea Sandei. O văzu pe aceasta stând la masă şi cercetând cadourile primite. Ionuţ, fără să zică ceva, luă o cutie nu prea mare de pe masă şi ieşi grăbit. Îl aştepta Lenuţa. Au mers tăcuţi până la poarta fetiţei. Când Lenuţa a întins mâna să ia coşul cu căţeluşi, Ionuţ îi zise; – Dă-mi mie căţeluşii, iar eu îţi dau asta, şi-i întinse cutiuţa sa. Ochii Lenuţei străluceau de bucurie şi erau şi mai senini ca altă dată. Luă cutiuţa în care habar nu avea ce era, dar pe care o ţinea strânsă la piept şi fugi fericită în ogradă, unde, în întâmpinare, îi ieşise Tărcuş, dând fericit din coadă. Ce bine când sunt cu trei fericiri mai multe în lumea asta!...

SURORI GEMENE

de Bombonica Curelciuc După ce mi-am spus rugăciunea, m-am culcat repede, fiindcă eram foarte obosită după o zi de muncă. Nu credeam că o să intru aşa de repede în lumea viselor...

Mă aflam într-un palat ameţitor de frumos, cu multe încăperi vaste, care mai de care mai atrăgătoare, cu holuri lungi şi întortocheate ca nişte labirinturi, prin care era foarte uşor să te pierzi. Un slujitor numai în fireturi mi-a aşezat pe umeri o mantie din mătasea cea mai fină, de culoarea azurului care s-a mulat imediat pe mine şi mi-a şoptit cu emoţie: - Eu sunt Metafora. Te-am ales pe tine, pentru că ai un suflet sensibil şi-mi doresc nespus să te mângâi cu delicateţea mătăsii mele, să-ţi şlefuiesc gândirea cu sensurile mele neobişnuite. Alături de mine vei fi tot timpul fericită, n-ai să disperi niciodată!

Mi-am plimbat palmele peste broderiile de o frumuseţe nepământeană ale halatului şi l-am simţit vibrând, la fel ca sufletul meu.

Am primit apoi nişte papuci moi şi eleganţi, parcă erau condurii Şeherezadei, care mi-au uşurat periplul prin palat: - Noi suntem Epitete. Te vom ajuta să descoperi minunăţiile acestui palat şi ne vom bucura sau ne vom întrista alături de tine. Vom găsi împreună însuşirile excepţionale ale tuturor lucrurilor.

Am simţit apoi că cineva îmi prinde un şirag de mărgele la gât:

53

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb - Vezi aceste mărgele? Unii spun c-ar fi perle de pe fundul mării, alţii c-ar fi razele de lună prinse-n horă, alţii c-ar fi fluturi albi, zburând în şir sau boabe de rouă în zori... Iar eu mă simt atât de bine, pentru că tot timpul mi se schimbă înfăţişarea. Eu sunt Comparaţia.

M-am aşezat pe un divan confortabil, cu perne mari, umflate ca nişte burţi imense, colorate strident. Cea mai mare dintre perne, de un frez ce-ţi lua vederea şi umflată ca o minge de cauciuc, mi-a spus cu emfază: - Eu sunt Hiperbola. Unii spun că sunt grasă şi mincinoasă, că-mi place să exagerez prea mult, dar n-am ce face, cred că lumea trebuie să mă accepte aşa cum sunt.

Sunt ceea ce sunt, tocmai pentru că ştiu să-mi pun în valoare calităţile.

Mătăsurile aşternutului foşnesc uşor, parcă mi-ar susura o melodie în urechi: - Eu sunt Aliteraţia. Mă hrănesc cu sunete luate de peste tot, din tot ce mă înconjoară. Este ca un joc în care mă regăsesc. Ajung într-un salon imens, de tavanul căruia atârna un candelabru splendid, strălucitor şi un pian care trona în mijloc...

- Eu sunt Alegoria. Cu sunetele clapelor mele eu îi chem pe toţi fraţii mei aici, ca să mă asculte, să se înlănţuie în dansul inimilor alături de mine. O mască mi se aşază pe figură, surâzând încetişor: - Cu mine vei putea să-ţi schimbi înfăţişarea permanent, vei putea fi tot ce îţi doreşti, te vei putea schimba în orice obiect sau persoană... Eu sunt Personificarea.

Am ajuns, în sfârşit, în sala tronului. Surpriză! În loc de un tron, am găsit două, alăturate, dar atât de diferite!

Prin mulţimea adunată acolo, am găsit şi alte figuri de stil, mai modeste, mai puţin importante, dar toate având o strălucire aparte: repetiţia, enumeraţia, oximoronul, metonimia, inversiunea etc. Deodată, un glas răsună în încăpere: - Alteţele Lor Regale! Un freamăt abia auzit trecu prin mulţime. Curiozitatea şi emoţia m-au copleşit, pentru că nu ştiam despre cine era vorba. Surpriza a fost foarte mare. Pe uşa înaltă, vopsită în alb, au intrat în acelaşi timp două fiinţe atât de asemănătoare la figură, dar atât de diferit îmbrăcate! Prima avea o figură arogantă şi ochi impertinenţi ce scăpărau ca nişte tăciuni încinşi, era fardată strident şi avea o coafură haioasă, era îmbrăcată modern, cu blugi de firmă şi o geacă de piele neagră, cu cizme înalte din piele întoarsă... Un colan lat şi gros din platină se lăfăia pe pieptul ei de băieţoi. Peste îmbrăcăminte era aruncată neglijent hlamida regală în culori ţipătoare...Sfredelea pe toată lumea cu câte o privire care – parcă - îţi închega sângele în vene.

A doua, îmbrăcată cu haine vechi, demodate, cu o mantie regală decolorată de trecerea timpului, cu nişte cizme luate parcă din lada de zestre a bunicii, demodate şi scâlciate, cu un colan din argint, înnegrit, oxidat de timp, avea o faţă zâmbitoare, senină, ca a unui copilaş nounăscut, cu scânteieri blânde în ochii albaştri ca cerul în zilele de vară, împărţea – cu mărinimie- zâmbete întregii asistenţe. Întreaga suflare, formată din figuri de stil şi ele-

mente de prozodie, căzu la pământ, cinstind cum se cuvine apariţia celor două Regine: Poezia Modernă şi Poezia Clasică. Inima îmi bătea nebuneşte, să-mi spargă pieptul, gingăşia şi delicateţea celei de-a doua regine a cucerit-o pentru totdeauna.

M-am trezit din vis, plăcut impresionată de glasul suav, melodios şi atât de cristalin al Poeziei Clasice şi am jurat în sinea mea că-i voi rămâne credincioasă pe veci.

SOMNUL MOTANULUI de Mihaela Gudană Feriga se mișca ușor. Fără rost, parcă! Fără ca nicio adiere a vântului de primăvară târzie să-i mângâie lungimea!

Stând în șezlong priveam atentă, cu ochii a întrebare, ușor neliniștită și, așteptând să vad ce urmează să se întâmple.

Zăresc printre verdele frunzelor coada lungă, stufoasă, ca de veveriță jucăușă: era coada motanului. Am răsuflat ușurată când mi-am dat seama că el, motanul meu, își făcea somnul pe sub ferigile ce jucau rolul de prieteni apărători pentru el.

Soarele l-ar sufoca, i-ar încinge blănița, colorată mai intens acum. Am citit că, iarna, blana pisicilor birmaneze se mai deschide la culoare, pentru ca ele să se ascundă mai ușor iar vara, tot din același motiv, li se închide.

Thomas e plin de bej pe corp și are lăbuțele încălțate în cizmulițe de un maro închis și de aceea mi se pare că asta ar fi cea mai frumoasă culoare pentru încălțămintea pisicilor. Îl chem pentru că mi-e dor de el. Se ridică greoi dintre ferigi, plictisit de atâta frumusețe ce cară după el și vine agale spre mine. Mieunatul lui seamănă cu un plâns de pisică, nu de om.

Cred ca așa plâng pisicile… sau, doar așa plânge el!

Miaaaaaauuuuuuuuuaaaaaauu! Si tot așa, plânge, plânge lung până ajunge în fața mea. Aici îl așteaptă nerăbdătoare brațele mele, care îl cheamă să se urce pentru mângâierile date mereu cu dragoste. Sentimentele sunt reciproce: și el îmi dăruiește atâta dragoste pisicească, încât mi se umple sufletul de bucuria reîntâlnirii întotdeauna.

Dar el e hoț! Ca oricare pisică de altfel: se alintă, mă împinge cu năsucul umed pe la gât și toarce în ureche melodia somnului de sub ferigi! E adorabil și el, dar și somnul pe care îl lasă să se împletească cu vise de motan îndrăgostit de pisicile vecinilor.

Thomas iubește o pisică albă, a adus-o acasă, pe terasă, și ne-a prezentat-o: ea este pisica mea iubită! Fata era frumoasă și nu se știa a cui, dar nu se punea problema să-i cerem lăbuța părinților ei stăpâni! Fugise cu Thomas în lume din prea multă dragoste, alungându-i pe alți motani de lângă ea, sau privind cum Thomas se luptă ca un războinic cu adversarii săi. Urmările se știu: Thomas va fi tată!

Acum și-a înșirat somnul adus din ferigi peste pieptul meu, fără să-l pot deranja. Toarce alt caier cu vise, iar eu continui să-l îndrăgesc zilnic pentru că el face parte din viața mea de zi cu zi.

54

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Unul a vorbit cam mult, Şi-au rămas doar doi!

ZECE MEMBI DE PARTID

Doi membri de partid Mândri ca păunul.

Unul a înnebunit, Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid, Cel mai lămurit.

A plecat cu Onete-ul Şi n-a mai venit!

de Pastorel Teodoreanu Zece membri de partid Visau viaţă nouă Unul a vorbit în vis, Şi-au rămas doar nouă.

ZERO membri de partid, Luptă pentru pace.

Că partidul nostru drag Ştie el ce face!

Nouă membri de partid De marxism s-au copt!

Unul s-a răscopt din ei, Şi-au rămas doar opt!

SONETUL CHEFLIULUI POCĂIT

Opt membri de partid Au trecut la fapte...

Unul a trecut la Tito! Şi-au rămas doar şapte! Şapte membri de partid Fac afaceri grase, Unul a intrat la zdup Şi-au rămas doar şase!

de Mihai Batog-Bujeniţă În cântece rostogoleam pahare Cu lăutari, amici şi niscai fufe, Râdeam de-orice ca în comédii bufe Şi era totul vis, ori desfătare. În drum spre casă rătăceam prin tufe Mai adormeam cu nasul în vreo floare Sau altceva extras dintre picioare Spre zori fiind mai moi ca nişte rufe.

Dar ca un fum trecură, iată, anii Cât despre cârciumi, lăutari, ori fete, De mult nici nu mai vreau s-aud măcar; Beau doar sifon, sau apă, ca bibanii, Nevastă am şi un ficat cu pete Şi-n vis mă-mbăt, din ce în ce mai rar.

Şase membri de partid Au strigat lozinci, Unul a strigat greşit Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid Când au fost la teatru, Unul n-a aplaudat Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid Şi cam toţi evrei, Unul a plecat în Eretz Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid Vorbeau de război!

55

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb De-alianţe, cumpărări, Şi-o campanie prosperă De trădări.

S-AU ÎNMULŢIT COZILE DE TOPOR

OBICEIURI

de Nicolae Nicoară Horia Îți înțeleg durerea bine, Sub raza ei mă încovoiAceste cozi nu sunt depline Fără topoarele din noi...

de George Rizescu În Parohia noastră sunt trei biserici.

Evident, sunt şi trei preoţi, trei preotese, trei consilii parohiale, trei dascăli, trei clopotari, trei gropari şi trei femei de serviciu…

Fiecare biserică din Parohia noastră îşi are propriile sale cheltuieli, propriile venituri, propriul cimitir şi unele reguli numite cutume, stabilite de-a lungul timpului şi niciodată puse în discuţie de enoriaşi.

La venituri, aşa cum s-a stabilit încă din vremea Părintelui Pricoapsă cel Bătrân, toate cele trei biserici au trecut obligatoriu, după cum urmează: plata oricărui serviciu divin, după care, plata botezului, plata acatistelor, plata pomelnicelor, în funcţie de durata pomenirii celor înscrişi în listele enoriaşului, plata slujbei de cununie, plata slujbei de înmormântare, plata slujbelor de legare şi dezlegare a unor blesteme, plata sfinţirii casei, plata sfinţirii unor acareturi din curtea enoriaşilor, cum ar fi sfinţirea grajdurilor pentru animale, sfinţirea unor animale domestice, sfinţirea curţii în general şi sfinţirea gardurilor în special, plata sfinţirii recoltelor de toamnă, a bucatelor de iarnă, plata unor servicii divine privind aducerea ploii în verile secetoase, plata alungării grindinei în perioadele de rodire a câmpului şi plata unor ceremonii divine, cu scoaterea la plimbare a sfintelor moaşte, atunci când pericole iminente stau să se abată peste localitatea noastră (aici vorbim de incendii, cutremure, alunecări de teren, inundaţii ori, Doamne fereşte, ameninţări războinice)…

La cheltuieli, tot conform cutumei stabilite în vremea părintelui Pricoapsă cel Bătrân, sunt trecute următoarele plăţi: plata dangătului de clopot (i se mai spune şi plata trasului de clopote, acolo unde sunt mai multe clopote şi mai mulţi clopotari), plata continuă a picturii ce se va face cândva, plata femeii de serviciu, plata cu caracter permanent a groparilor, plata la fiecare adunare a Consiliului Parohial, plata lumânărilor, plata tămâiei, plata apei din Cristelniţă, plata încălzirii apei pentru botezul pruncilor, plata încălzirii cu lemne a bisericilor, plata vinului de Sfintele Paşti, plata Busuiocului de Bobotează, plata Sfântului Sfeşnic pentru aprinderea lumânărilor, plata Sfântului Steag al înmormântării, plata uleiului din Candela aprinsă în faţa Altarului, plata Calendarului Ortodox, oferit gratis de fiecare preot, plata pentru curăţirea cimitirelor de trei ori pe an, plata locurilor de înmormântare din

Oriunde le întâlnim în cale, În grai, în gânduri, peste tot, Din dealul pedepsit, în vale, De la bătrân pân' la nepot...

Atunci când scriu adeseori Și mie-mi tulbură cuvântul, Precum ciupercile prin spori S-au înmulțit, de vină-i vântul...

S-au înmulțit aceste cozi, Vor țara toată să ne-o spurce, E plină lumea de irozi Și de hristoși fără de cruce...

IARNĂ POLITICĂ de Gheorghe Niculescu A-nceput de azi să cadă Un guvern de mult ratat; Premierul, confuscat, Urlă-n Parlament, de parcă A turbat.

Preşedintele e-n formă: Râde ca un apucat, Bucuros că de-o podoabă A scăpat.

Se formează cualiţii În Cameră şi Senat; Se afirmă noi ambiţii La Palat.

Senatorii, deputaţii (Iliciţi de condamnat) Se visează prim-miniştri De rahat.

E o-ntreagă tevatură 56

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb cimitire pentru fiecare enoriaş, plata împrejmuirii cu gard a cimitirelor, plata întreţinerii gardului de la cimitire, plata unor cărţi aduse de la Patriarhie şi donate fiecărui enoriaş, plata ca impozit pe venit a fiecărui preot, plata în regim de urgenţă a contribuţiei la construirea Catedralei Neamului şi alte plăţi pe care le vor stabili preoţii, atunci când nevoile acestora vor fi evidenţiate de Consiliile Parohiale…

Sunt convins că unele plăţi se pot confunda uşor, în sensul că plăţile trecute la venituri pot fi trecute la cheltuieli şi viceversa, dar asta nu mai contează…

Amintesc tot aici că plăţile, indiferent cum s-or numi (cheltuieli sau venituri), se fac de patru ori pe an, de fiecare enoriaş, indiferent de vârstă, ocupaţie şi avere personală, nu se comentează niciodată corectitudinea lor şi toate se fac cu prioritate în raport cu alte plăţi datorate statului sau cine ştie cui altcuiva…

Lumea spune, aşa, pentru cine mai are urechi să audă, că părintele Pricoapsă cel Bătrân ar fi lăsat cu gură de moarte şi cu blestem sfânt copiat oarecum după blestemul de la Frăsinei, că cine nu se va supune cutumelor stabilite de sfinţia sa, smoala Iadului, focul cel fără de sfârşit şi viermii cei mai aprigi din pământul fără saţ o să-l sfarâme, o să-i distrugă definitiv sufletul şi chiar neamul, în caz că „supunerea” nu este de „bunăvoie şi nesilită de nimeni” şi trăită ca un Dar Divin…

Tot bătrânul preot a lăsat cu gură de Sfânt că Bisericile din comuna noastră să fie dăruite spre slujbă, din tată în fiu, numai neamului său, adică numai acelor preoţi coborâtori din părintele Pricoapsă, pentru a nu se înstrăina dispoziţiile cutumiare şi mai ales pentru a se păstra tradiţia sfintei supuşenii în această parte de lume…

Nimic nu s-a schimbat de la plecarea spre cele veşnice ale părintelui Pricoapsă cel Bătrân, acum două veacuri şi jumătate…

Numai casele parohiale ale celor din familia părintelui Pricoapsă s-au transformat în nişte splendide castele ce ne fac cinste, mândrie locală şi ne oferă un soi de trăire în dragoste creştinească cum nimeni în afară de noi, oamenii din această comună ştim să trăim…

De zece ani însă, în comuna noastră a venit fără să fie chemat de cineva şi un necaz! Şi este un necaz mare, mare de tot, necaz de fond în materie de cutumă şi respect al unor tradiţii care ne-au dat trăinicie şi speranţă prin Supuşenie şi Credinţă…

Niciunul dintre actualii preoţi ai celor trei biserici nu are printre moştenitorii născuţi vreunul de parte bărbătească…

Domniile voastre, înţelegeţi despre ce vorbim noi aici? Ştie cineva dintre oamenii acestui colţ de ţară, dintre enoriaşii şi enoriaşele celor trei biserici, ce fel de păcat poate fi ăsta încât niciunul dintre stră-stră-strănepoţii Părintelui Pricoapsă cel Bătrân, să nu poată avea un fiu?

Să se fi supărat Dumnezeu pe familia preoţilor Pricoapsă?

Să nu mai aibă putere blestemul bătrânului preot şi să nu mai aibă efect nici profeţiile sale de acum două veacuri şi jumătate?

Să fie vorba despre altceva ce nu pot încă explica minţile noastre mărunte?

De zece ani în comuna noastră se fac cele mai alese slujbe pentru a îmbuna voinţa lui Dumnezeu şi a trimite în curtea celor trei feţe bisericeşti cel puţin un fiu…

Consiliile parohiale sunt în şedinţă de trei ori pe lună pentru acelaşi sfânt motiv, iar cele trei preotese, în perioada dintre naşteri, stau mai mult prin tratamente în străinătate, doar-doar bunul Dumnezeu s-o îndura de necazul acesta al familiei şi o lăsa venirea unui fecior să ducă mai departe tradiţia creştin-ortodoxă aşa cum a vruto Părintele Pricoapsă cel Bătrân…

Cazul este cunoscut şi de Episcopul zonei şi de câteva zile se fac pregătirile necesare pentru a se încerca o audienţă la preafericitul Patriarh…

Nimeni nu ştie însă cum ar trebui prezentată problema.

Gurile rele, că avem şi din astea în comună, spun că la mijlocul necazului s-ar afla unele purtări nu tocmai creştineşti ale bătrânei preotese Mangaliţa, una din fetele furate de un descendent al bătrânului Pricoapsă pe la sfârşitul secolului trecut…

A fost atunci caz de mare ruşine pentru familia Pricoapsă, dar nimeni nu a putut să-l facă pe „hoţ” să renunţe la „prada” sa, aşa că Dumnezeu a văzut, a constatat probabil fapta şi păcatul şi uite că abia acuma, după o sută şi ceva de ani, vine să-i pedepsească pe ai lui Pricoapsă…

Se ştie că preoteasa Mangaliţa a fost cea mai frumoasă femeie care a intrat vreodată pe uliţele comunei noastre, dar şi cea mai „ieşită” din regulile sfintelor comportări preoţeşti…

Cu veniturile de la cele trei biserici, Mangaliţa ar fi construit un bordel la oraş pentru toate femeile neglijate de bărbaţi, bordel pe care l-ar fi condus chiar ea…

Alte guri rele spun că de vină ar fi lipsa de credinţă a celor trei preoţi tineri, preoţi ataşaţi mai mult vieţii civile şi păcătoase în care trăim decât vieţii spirituale şi în deplină credinţă, aşa cum cere tradiţia noastră ortodoxă…

Bine că au început spovedaniile şi că avem din nou ocazia să răspundem întrebării „stas” a celor trei preoţi, întrebare care sună simplu: „dumneata de ce crezi că nu ne trimite Dumnezeu un fiu?”

Vom răspunde fiecare după cum ne taie capul şi poate s-o găsi cineva să dea răspunsul potrivit!

Am şi eu un răspuns de dat, dar pentru că exact de zece ani nu mai merg la sfânta taină a spovedaniei, mă mulţumesc să constat că actualele noastre preotese n-au învăţat mai nimic de la frumoasa Mangaliţa, singura preoteasă din marea familie a preoţilor Pricoapsă care şi-a înţeles menirea şi după şapte fete născute la termen a născut şi un băiat exact în stabilimentul numit Bordel la început de secol…

După cum se prezintă situaţia în minunata familie Pricoapsă, spiritul de sacrificiu al preotesei Mangaliţa nar trebui uitat!

Ar fi tot o chestiune de „obicei”, un fel de cutumă, cum le place tinerilor preoţi Pricoapsă să spună, şi atunci

57

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb de ce să nu lase slobozenie tinerilor preotese pentru îndeplinirea „obiceiului” sau „cutumei Mangaliţa”?

Cu siguranţă că venirea pe lume a mult aşteptatului fiu ar fi numai şi numai un Dar Ceresc şi, cred din toată inima, că liniştea s-ar aşeza din nou în Parohia noastră, în sufletele noastre şi în comuna noastră…

ton au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule!

S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis "Titircă Inimă-rea" e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti, numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri, morală şi cinste, care va sa zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa.

Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?...

Altminteri e "criză teribilă, monşer". Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum, i-ai dedica "Năpasta", promisiunilor guvernului, schiţa "1 aprilie", Justiţiei, "Lanţul slăbiciunilor", vieţii noastre politice - "D-ale carnavalului", scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este "Scrisoarea pierdută", iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă".

Bravos naţiune!

Egzistă nişte unii care zice că suntem "Ţara lui Caragiale". Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum. Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic. În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o că o să murim în Becalia!

Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE de Dan Mihăiescu DAN MIHAESCU (nascut la data de 5 iunie 1933; decedat la data de 24 ianuarie 2013), celebrul autor al schetch-urilor "periculoase" de pe vremea Teatrului Tănase, a lasat o scrisoare de adio, înainte de a pleca dintre noi, anul acesta.

Stimate nene Iancule, Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că, ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni,tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc.

Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!

Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple.

Matale ştii cât ar costa acum o masă la "Iunion"? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la "Iunion" acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal!

Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la "Gambrinus" şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini.

Suntem o ţară penală, meştere!

De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.

S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: "Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!"

Zicea Nae Ipingescu: "Să nu mai mânânce nimeni din sudoarea, bunioară, unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân". Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rică Venturiano cu al lui "Angel radios"? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Bas-

58

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Romanul „Exilul” de Catia Maxim

de Eliza Roha Inspiraţie, trudă şi har în „EXILUL” de Catia Maxim Scriitoare, prozatoare cu o personalitate clar definită în peisagistica prozei feminine româneşti, doamna Catia Maxim ne oferă, cu predilecţie, romane sociale de rezonanţă istorică. În volumul de faţă, "EXILUL", care este o continuare a romanului "ÎNGERII DIN MOSCOPOLE", ambele ieşite de sub tipar la prestigioasa editură Tracus-Arte, în 2012, respectiv 2013, autoarea tratează o pagină tragică din istoria armânilor/aromânilor, urmaşi ai tracilor, cel mai vechi neam de locuitori ai Europei centrale şi de est, fraţi buni cu dacii, vorbind un grai structural-identic cu limba română şi având obiceiuri şi datini asemănătoare (Dimândeara părintească). De fapt, aromânii din Dobrogea se fălesc că ei ar fi păstrat puritatea genei, că ar fi românii adevăraţi, necorciţi cu ale neamuri ce au trecut peste teritoriul ţării noastre.

Dacă primul volum cuprinde povestea aşezării Moscopolei dinaintea, din timpul şi imediat de după incendierea şi distrugerea ei de către trupele lui Ali Pasha, în acest volum este tratată cu precădere soarta elitei moscopolene, nevoită să pribegească prin Europa în căutarea unui adăpost, citez: „Povestite, cu gravitate, întâmplările triste pe care Costa le-a trăit, punctează, discret, fragilitatea bărbatului, indiferentă la tinereţe şi vigoare! Revederea cu bătrânul său tată muribund, care-i dăruise o sumă frumoasă de bani, (…) îndemnul său de părinte ca el, singurul lui fecior, să părăsească, degrabă, casa părintească şi cetatea Moscopolei asediată, călătoria spre Bitolia, scurtul popas la mănăstirea Naum din Ohrid…”, l-au ambiţionat ”să-i povestească iubitei Lia că, până să ajungă la ea, celnicii Todi şi Mitru l-au întâmpinat (…) şi s-au dus toţi trei să aprindă o tzeară şi să se închine la altarul bisericii Sfântul Dumitru pentru mulţimea de refugiaţi cu straiţe şi prunci palizi, slăbiţi şi osteniţi purtaţi în braţe, căci în ultimele zile, din ce în ce mai mulţi fugari s-au înghesuit la porţile bisericilor.”

Autoarea descrie locuri, aşezări omeneşti, case, grădini, interioare, comportament etc. cu acurateţe, mergând în unele situaţii până la detaliu, totodată, cât se poate de firesc, oferindu-ne o panoramă a societăţii omeneşti din vremea respectivă. Imaginile se derulează cinematografic, de parcă am fi acolo, de parcă autoarea ar fi o participantă la evenimente sau un martor direct al întâmplărilor. „În costume albe fârşerote, cu fireturi şi broderii în fir auriu şi negru, sau în costume de oraş, cu pantaloni şi veston din stofă de calitate, negustorii au chipul tras şi privirea suferindă, căci amintirea recentă a cuibului părăsit, în grabă şi spaimă, apasă greoi pe umerii lor.

Cazaţi la primul etaj, li se oferă camere ca-n poveşti, de mărimea unor saloane, luminoase, scăldate în mătăsuri, stofe scumpe, mobilate cu paturi uriaşe acoperite cu broderii, perne gingaşe şi baldachine, ca în palatele de altădată, cu podele acoperite de covoare groase de lână scumpă, ce înăbuşă foşnete sau paşi mai apăsaţi.”

Un astfel de roman istoric,

59

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb scris cu desăvârşită graţie şi eleganţă a exprimării literare, implică nu numai un talent special, dar şi o muncă uriaşă de documentare, un discernământ obiectiv în alegerea faptelor etalate şi de şlefuire a cuvântului şi a frazei.

După cum am mai spus, cartea se referă la situaţia elitei oraşului Moscopole, după incendierea şi distrugerea lui de către trupele lui Ali Pasha, un albanez turcit, fost tâlhar la drumul mare, pervertit la toate relele timpului, plătit, se pare, prin iscoade ale Austro-Ungariei, să distrugă acest monumental centru cultural, economic şi comercial al armânilor. Invidia tradiţională şi specifică, dar şi interesele financiare se unesc în această odioasă şi criminală decizie, căreia nepăsarea ignorantă a Europei şi a Imperiului Otoman nu avea să-i pună stavilă în niciun fel. „Ca valiu (…) nu are cum să ignore totuşi concluzia amară că distrugerea Moscopolei a fost cauzată, nu neapărat de „porniri criminale ale unui guvernator pe jumătate nebun, ci de îngenuncherea unor teritorii turceşti către Franţa şi Anglia”. (…) Sincer, îi pare rău că meşteşugari şi artişti excepţionali, armânii îşi părăsesc agoniseala şi iau drumul pribegiei. Cum să-i încurajeze şi ce să le transmită? El nu e decât un slujbaş, chiar dacă guvernator” (al Imperiului Otoman - n.a.).

Acţiunea se petrece, în special, în Salonic, Bitolia şi Veneţia, locuri în care îşi caută găzduire şi sprijin refugiaţii bogaţi din Moscopole. Mama Fania Petrea şi fiul Mihai, meşterul Cosma Hrisiciu, Boiaru, Lia şi Costa Cegani, Simon Sina, Theodor Atanasie Caraliotti, Arghirie Postolea, celnicii Todi şi Mitru, iată numai câteva nume semnificative rămase în istoria cuprinsă între copertele acestei minunate cărţi.

Fruntea moscopolenilor dar şi mulţi dintre oamenii de rând se răspândesc prin Balcani în mod deosebit în Serbia, Grecia, Bulgaria, Albania şi Europa Centrală – mai ales, Germania, Viena, Budapesta, aducându-şi contribuţii esenţiale la înflorirea economică şi culturală în oraşele-gazdă, fiind cunoscut că familia Sina, citez: „a finanţat primul pod construit peste Dunăre la Budapesta, Institutul orbilor, Palatul Academiei Ungare de ştiinţe şi Conservatorul din Budapesta. Lista ar putea continua cu o serie de edificii importante din Grecia”. Pe plaiurile mioritice ale fraţilor români sunt primiţi cu braţele deschise şi încurajaţi întru menţinerea identităţii etnice. În ciuda acestei situaţii tragice, pierzându-şi cetatea Moscopolei, pribegind şi răspândindu-se prin diferite locuri, în rândul armânilor se conturează, deja, primele acţiuni ale luptei pentru păstrarea limbii şi a fiinţei naţionale, acţiuni ce continuă şi în ziua de azi. În acest sens, cred că ar trebui să ne inspirăm din exemplul altor vecini şi să acordăm cetăţenie, indiferent unde locuiesc în prezent, tuturor armânilor, în fapt, harnicii şi inteligenţii români neamestecaţi cu migratorii ce au traversat teritoriul Daciei de-a lungul istoriei.

scriitoarea Catia Maxim pentru această bijuterie literară şi-i urez sănătate, putere de muncă, inspiraţie, ca să ne bucure în continuare cu rodul trudei şi harului său!

Lansarea a avut loc în cadrul cenaclului „Literatorul, desfășurat miercuri, 12 iunie, între orele 15.00- 17.00, la BIBLIOTECA METROPOLITANĂ BUCUREȘTI – în prezența unui public nu prea numeros, dar avizat: scriitorii Emil Lungeanu, Aurel Maria Baros - șeful secției proză din USR, Elena Ionescu, Ion T. Alexandru, R.N.Carpen, Dan Anghelescu-Carmina, Ana-Maria Jugănaru ș.a. S-a vorbit despre Balcani şi aromâni, punctându-se elementele esențiale ale romanului „ Exilul".

"Dialogul interesant, eseul Elizei Roha citit de autoare, lectura câtorva fragmente din roman- asigurată de actrița Doina Ghițescu au constituit dovada că nimic nu e zadarnic într-un univers, în care soarele nu face altceva decât să ne lumineze generos pe toți” - a concluzionat la sfârşit Catia Maxim.

- 03.07.1972 - A murit Dumitru Ghiaţă pictor (1888-1972).

- 04.07 - Ziua Naţională SUA. - 08.07.1942 - S-a născut Şerban Foarţă, poet şi eseist.

- 12.07.1909 - S-a născut C. Noica filosof, poet, eseist, publicist și scriitor (1909-1987).

- 13.07.1932 - A murit Dimitrie Paciurea sculptor (1873-19320).

- 14.07.1967 - A murit T. Arghezi poet,gazetar,scriitor (1880-1967).

- 16.07.1872 - S-a născut Dimitrie Anghel poet,prozator (1872-1914).

- 20.07.1943 - S-a născut Adrian Păunescu poet, ziarist, eseist (1943-2010).

- 21.07 1821 - S-a născut Vasile Alecsandri poet,dramaturg, folclorist, om politic (18211890).

- 21.07.1947 - S-a născut Fănuş Băileşteanu critic şi istoric literar.

- 21.07.1907 - A murit N. Grigorescu pictor (1838-1907).

- 21.07.1932 - S-a născut Corneliu Leu prozator, dramaturg, regizor.

- 24.07.1977 - A murit Emil Botta poet şi actor (1911-1977).

- 27.07.1962 - A murit Ion Țuculescu pictor (1910-1962).

- 27.07.1937 - S-a născut Cezar Baltag poet.

- 29.07.1992 - A murit Lucia Demetrius poetă, prozatoare, dramaturg (1910-1992).

Îngerii din Moscopole – EXILUL – este o carte pe care o recomand călduros nu numai istoricilor şi iubitorilor de neam, ci tuturor iubitorilor de frumos. O felicit pe

60

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

Negru pe Alb

Editorial - Boris Marian Mehr…………...

FILE DE CALENDAR Nicolae Dabija, de Ovidiu Cristian Dinică Personalitatea anului: Emil Cioran de Mariana Dobrin și Ovidiu Cristian Dinică ESEURI Negruzzi – de Ovidiu Cristian Dinică…..

Sergiu Comissiona – un mare dirijor – de Boris Marian Mehr………………………

Viața ca repetiție – de Boris Marian Mehr Primul roman SF românesc – de Ovidiu Cristian Dinică…………………………..

POEZIE Omul de lângă noi – Interviu cu Valeriu dg Barbu realizat de Anca Cecilia Potinteu.....................................................

Anca Cecilia Potinteu……………………

Boris Marian Mehr………………………

Anca Tănase……………………………..

Aura Popa……………………………….

Valentin Tufan…………………………..

Adrian Păpăruz…………………………..

Raluca Leontina Neagu………………….

Georgian Ghiță…………………………..

Emilia Udrea…………………………….

Costel Nicolau…………………………...

Cristian Pop……………………………..

Eunescu…………………………………

Mihai Katin……………………………..

Claudia Minela………………………….

Mihaela Gudana…………………………

Bogdan Traian Dumbrăveanu…………..

Violetta Petre……………………………

Mircea Coroș……………………………

Valentin Irimia………………………….

Alina Florica Stasiuc……………………

Geo Galetaru……………………………

Traduceri din poezia contemporană – de Raluca Leontina Neagu…………………

pag. 1 pag. 2 pag. 3 pag. 5 pag. 7 pag. 8 pag. 9

pag. 10 pag. 13 pag. 14 pag. 14 pag. 15 pag. 15 pag. 15 pag. 16 pag. 16 pag. 16 pag. 17 pag. 17 pag. 17 pag. 18 pag. 18 pag. 18 pag. 19 pag. 19 pag. 20 pag. 20 pag. 20 pag. 20 pag. 21

PROZĂ Theodora Theo A……………………….

Claudia Elena Peter……………………..

Luminița Boyte………………………….

Nicolae Rotaru…………………………..

Mihai Katin………………………………

Sorina Zota………………………………

Negru pe Alb – la aniversară…………….

DOR DE BASARABIA Decernarea premiilor USM – de Elena Vornicescu………………………………

Despre volumul „Să nu ne răzbunați! ” – de Dana Logigan………………………..

Prutule – de VasileDumitriu…………….

Basarabia – de Dorn Moldovan…………

ARTĂ Maria Tănase – de Mariana Dobrin……..

Vasile Dobrian – de Lăcrămioara Teodorescu……………………………………..

Suprarealismul – de Lăcrămioara Teodorescu……………………………………..

LITERATURĂ PENTRU COPII, PĂRINŢI ŞI BUNICI Mariana Dobrin………………………….

Teodora Noje…………………………….

Lilioara Macovei………………………...

Aurora Luchian………………………….

Maria Niculescu…………………………

Elena Mititelu……………………………

Any Drăgoianu…………………………..

Elena Vornicescu………………………..

Bombonica Curelciuc……………………

Mihaela Gudana…………………………

UMOR Pastorel Teodoreanu…………………….

Mihai Batog-Bujeniță…………………...

Nicolae Nicoară-Horia…………………..

Gheorghe Niculescu…………………….

George Rizescu………………………….

Dan Mihăiescu…………………………..

UNIVERSUL CĂRŢII Romanul „Exilul” de Catia Maxim – de Eliza Roha………………………………

ISSN 1843 61 – 018X Anul I, Nr. 7/Iulie 2013

pag. 24 pag. 27 pag. 29 pag. 31 pag. 32 pag. 34 pag. 35

pag. 36 pag. 37 pag. 39 pag. 40 pag. 41 pag. 43 pag. 45

pag. 50 pag. 50 pag. 50 pag. 51 pag. 51 pag. 52 pag. 52 pag. 52 pag. 53 pag. 54

pag. 55 pag. 55 pag. 56 pag. 56 pag. 56 pag. 58

pag. 59

Negru pe Alb

62

Anul I, Nr. 7/Iulie 2013