Pentagrama 2017/1

Pentagrama

Lectorium Rosicrucianum

Introducere la poemul Cântecul păsărilor, Leili Anvar In nit de aproape Descătușați-vă și totul va descătușat Pasaje din poem Rozacrucea, sinteză a Islamului mistic și a Creștinismului interior

numar special 2017

1

Anul 13 1 - 2017 RO ISSN 1843 – 2786

Apare în : limba engleză, franceză, germană, greacă, italiană, maghiară, olandeză, poloneză, portugheză, română, rusă, spaniolă și suedeză.

Editura: Şcoala Internaţională a Rozacrucii de Aur Lectorium Rosicrucianum Str. Ady Endre nr. 19/4 RO-410002 Oradea e-mail: info@lectorium.ro www.lectorium.ro facebook.com/LectoriumRosicrucianum Romania

REVISTA ȘCOLII INTERNAȚIONALE A ROZACRUCII DE AUR LECTORIUM ROSICRUCIANUM

Această revistă atrage atenţia cititorului asupra noii ere în care a pășit omenirea. În toate timpurile Pentagrama a fost simbolul omului renăscut, al omului nou. Simbolizează totodată universul și permanenta schimbare a acestuia, în care se manifestă planul lui Dumnezeu.

Lectorium Rosicrucianum CH-1824 Caux e-mail: presid.reg3@rosicrucianum.ch

Un simbol are sens numai atunci când este aplicat în viaţă. Dacă omul în microcosmosul său, în micuţa sa lume, a transpus pentagrama în viaţă, atunci a învins moartea și a străbătut cărarea trans gurării.

Toate drepturile rezervate © Rozekruis Pers, Olanda Reproducerea și copierea este posibilă numai cu aprobarea scrisă a editurii, cu menţionarea sursei și contra mostră.

Revista invită cititorii la această revoluţie spirituală, care trebuie să se realizeze în inţa umană.

În acest număr al revistei Pentagrama apar imagini ce aparțin domeniului public al Muzeului Metropolitan New York.

Pentagrama Pupăza se adresează păsărilor reunite Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor din 1487

Introducere Numărul de poeți, gânditori și mesageri care ne indică Drumul Septuplu este impresionant; cei care își sacri că întreaga ință pentru a parcurge acest Drum și care perseverează, constituie în fapt un grup excepțional. A urma această dezvoltare septuplă conduce în mod invariabil la intrarea în lanțul format de către cei care au părcurs deja acest drum, cei care l-au trasat și care i-au devenit gardieni. Și toți mărturisesc − absolut toți − că Drumul este septuplu.

Cel care cu seriozitate pășește prima dată pe cale, face un pas în afara timpului. El dobândește o înțelegere proprie a Ființei atemporale, în el-însuși precum și în jurul lui.

O bucurie imensă îi inundă și încălzește inima, face să se topească ceea ce era înghețat. În același timp, el va trebui să înfrunte o grămadă de probleme având șapte tonalități diferite care nu se vor rezolva decât făcând în mod invariabil apel la capacitatea creatoare a inimii. Inima sa ind de asemenea septuplă, el trebuie să treacă mereu o nouă frontieră. La ecare frontieră, pașaportul este iubirea universală. Iubirea universală este unica viză, este etern valabilă, ne ind legată de limitele spațiului și timpului. De fapt, ceea ce este universal cuprinde totul și pe toți. În universalitate, în afara timpului, ceilalți și noi suntem Unul. Pentru a înțelege pe deplin aceasta și pentru a o integra, ne trebuie o adevărată cunoaștere. Ultimul pas se adeverește astfel a primul.

Cuprins Introducere la poemul Cântecul păsărilor, Leili Anvar....................................................................................................2 In nit de aproape Descătușați-vă și totul va descătușat...13 Pasaje din poem:.........................................................................19 - Prolog - Cuvântul adresat păsărilor de către pupăză - Prima manifestare a lui Sîmorgh și orbirea păsărilor - Scuza privighetorii, Scuza păunului, Scuza raței - Scuzele unanime ale păsărilor - Păsările se unesc pentru a merge către Sîmorgh - Întrebările păsărilor - Cele șapte văi - Sîmorgh - Sfârșitul călătoriei păsărilor - Epilog Rozacrucea, sinteză a Islamului mistic și a Creștinismului interior...........42

Introducere la poemul Cântecul păsărilor, ZBORUL Poetul Fii binevenită, o pupăză, pasăre a îndrumării, Tu, la fiecare oprire, mesager al Adevărului. (cupletul 617)

L

a începutul secolului al XII-lea, trăia la Nichapur – în regiunea Khorasan (regiune istorică cuprinzând un vast teritoriu, acum situată în nord-estul Iranului, sudul Turkmenistanului) unde s-au născut atâția renumiți oameni de știință, lozo , teologi, mistici și poeți – un om, care va deveni gura tutelară a întregii literaturi mistice în limba persană. El a pășit de foarte tânăr pe calea su tă, a avut maeștri, a mers pe Cale, a explorat vicisitudinile cunoașterii de sine. A experimentat durerile Separării și extazele Uniunii. A găsit secretul care conduce la cunoașterea lui Dumnezeu: anihilarea de sine și iubirea in nită. Și la rândul său, a devenit un ghid. El i-a îndemnat pe cei care au venit să caute în preajma sa sfaturi înțelepte, să se rupă de lume, de vanele atașamente ale cărnii, de pretențiile spirituale, pentru ca su etul eliberat să se înalțe ca într-un zbor de aripi în direcția Iubitei-Lumini. Pentru a-și convinge mai bine auditoriul, el spunea povești: parabole extrase din viața s nților, povești de iubire devenite legendare, povești e tragice, e comice, e epice. Anumite povestiri aparțineau tradiției orale, sau poeziei persane, pe altele le citise în 2

pentagrama 2017 / 1

Coran, în clasicii su smului. Îi era de ajuns să extragă din vasta sa cultură și să lase să se ivească arta sa de a povesti. Astfel el reușea să dea gândirii sale toate culorile vieții.

Cel puțin acesta este modul în care ne putem imagina viața lui Farid od-din Mohammad ben Ebrahim Attar din Nichapur, din frânturile pe care ni le aduc câteva aluzii împrăștiate în cronicile timpurilor sale. Viața sa, se confundă cu legenda sa, astfel încât biogra a lui rămâne incertă. Noi îl cunoaștem prin opera sa, pe care o semnează mereu cu pseudonimul său: Attar.

O tradiție deja bine stabilită încă din secolul al XI-lea în literatura persană, solicita ca ecare poet să-și aleagă un nume de autor. Attar înseamnă literalmente parfumier (fabricant de parfumuri) și spițer, știind că în epoca medievală cele două meserii se combinau. Fără îndoială, autorul nostru deţinea această funcție în orașul Nichapur, ceea ce îi permitea să e independent din punct de vedere nanciar și, prin urmare, liber, fără să fost nevoit să recurgă vreodată la vreun stăpân. În poemele sale lirice, precum și în romanele sale în versuri, Attar evocă în mod unic

semni cația metaforică a numelui său: el este acela, a cărui muncă parfumează universul, cel care cunoaște remediile spirituale, terapeutul care știe să îngrijească su etele, ghidându-le cu ajutorul cuvântului poetic și al poveștii. La el, poemul este parfum, prezența îmbătătoare a unei absențe, un semn al invizibilului și al inexprimabilului – singurul posibil poate.

Pentru el, poezia este călăuzire, iar poetul este ghidul, este cel care încearcă să arate un drum pe care el însuși l-a parcurs. Asemănător prin aceasta lozofului platonician, poetul mistic sa eliberat din închisoarea lumii și a parcurs etapă după etapă, gradele de perfecționare până la viziunea Luminii, înainte de a reveni pentru a da îndrumare celor care caută Drumul. Poetul și ghidul se confundă deci, și capătă în Cântecul păsărilor aceeași formă: aceea a pupezei, pasărea încoronată, pasărea îndrumătoare, mesagerul ales al regelui Solomon. De fapt, Attar se joacă în deschiderea poveștii, folosindu-se de asemănarea sonoră dintre cele două cuvinte - hodhod și hadi pupăză și ghid, și investește astfel mica pupăză împodobită cu aur, cu funcția de povestitor, cel care clari că drumul și cu cea de maestru spiritual.

Attar a fost într-atât de venerat, atât ca poet cât și ca mistic, încât i s-au atribuit zeci de lucrări, e din eroare în timp ce numele său s-a răspândit, e în mod deliberat de către poeții mediocrii, care doreau să bene cieze de pe urma celebrității sale. Oricare ar cazul, astăzi considerăm autentice, ca aparținându-i, următoarele lucrări: Cartea liberului arbitru (colecție de catrene), Comemorarea s nților (lucrare în proză care relatează viața marilor s nți su ști) și patru Mathnavi (lungi povești în versuri): Car tea secretelor, Car tea încercărilor, Cartea divinului și Limba păsărilor, dintre care ultima enumerată, tradusă aici prin Cântecul păsărilor –este fără îndoială lucrarea sa cea mai completă și cea mai celebră.

Aceste lucrări prezintă, pe lângă o unitate de stil, o profundă coerență spirituală. Întâlnim de as emene a putere a de exprimare a maestrului, inventivitatea sa, frumusețea limbajului, muzica sa, parfumul său și profunzimea gândirii sale. Nu este o

întâmplare că Attar este considerat drept primul mare poet cu adevărat și exclusiv mistic al literaturii persane. Rolul său a fost determinat de destinul poeziei persane în general și al poeziei mistice, în special. Acest alchimist al limbii, a realizat conjugarea temelor și tehnicilor poeziei de curte, cu conceptele cele mai profunde ale gnozei musulmane. El a inaugurat un gen care începuse să se nască înaintea lui, la poeții de la care împrumutase exemplul, dar care ia prin el, o amploare specială. La o generație după el, marele Rumi (1207-1273), recunoscând moștenirea spirituală și literară a lui Attar, recomandă discipolilor săi, citirea zilnică a lucrărilor sale și spune: ”Attar a parcurs cele șapte văi ale Iubirii pe când, noi, nu suntem decât la colțul străzii!”

Iubirea față de Iubitul divin este, de fapt, tema centrală a operei lui Attar, care reia întreaga tradiție a misticii iubirii, așa cum s-a dezvoltat ea, în su smul originar din Bagdad, pe de o parte, și în su smul Khorasan, pe de altă parte. Într-un anumit fel, putem spune că su smul sa născut odată cu islamul căci, înțeles într-un sens larg, el manifestă dimensiunea mistică a tradiției coranice. Deși spiritualitatea musulmană nu este în niciun caz reductibilă la Introducere la poemul Cântecul păsărilor

3

su sm, trebuie să recunoaștem că ceea ce numim doctrină su tă a fost o sursă de inspirație majoră, atât pentru practica exigentă a spiritualității, cât și pentru dezvoltarea artelor (poezie, muzică, pictură, arhitectură). În realitate, nu am ști să dăm su smului o singură de niție, căci el înglobează experiențe variate și abordări care pot uneori părea contradictorii. Astfel, se obișnuiește să se opună beției su smului, sobrietatea su smului, una ind calea extatică a iubirii și a emoției, cealaltă ind calea marcantă a rațiunii. Ceea ce rămâne comun, este căutarea adevărului, exigența autopuri cării și aspirația de a reveni la oceanul divin. Însăși etimologia cuvântului nu este certă. Su ar deriva e din cuvântul suf, care înseamnă lână groasă, cu care se îmbrăcau cei care au făcut jurământul de sărăcie, e din cuvântul safa, care înseamnă puritate, sau chiar din numele ahl al-sofa (însoțitorii albului), dat unui grup de însoțitori ai Profetului, care practicau în mod special exerciții spirituale, a căror exigență depășea cadrele Legii. O altă etimologie explică derivarea cuvântului din sophia, cunoscutul termen grecesc. De fapt, su smul, este toate acestea laolaltă: renunțarea la bogățiile lumii, detașarea, puri carea de pasiunile cărnii, anihilarea egoului, delitatea față de tradiția mohamadiană, practica asiduă a ascezei și a rugăciunii, dincolo de exigențele l e g i i r e l i g i o a s e , p r e c u m ș i c ău t a r e a înțelepciunii eterne.

Manuscrisul regal al poemului „Cântecul păsărilor” din 1487, caligra e aparținând Sultanului Alî, Herat (Afganistan), 1487. Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Epopeea spirituală Acest Cântec al păsărilor care dezvăluie etapele Neîntrecut, final, este precum Soarele, Astru în care orice lumină îşi întâlneşte limita. (cupletul 4487) Cântecul păsărilor spune povestea tuturor păsărilor lumii, care se adună într-o zi pentru a porni în căutarea Ființei supreme, căci ele resimt în profunzimea su etului lor, dorința de a-L întâlni. Printre ele, pupăza, pasărea s nțită 4

pentagrama 2017 / 1

de către privirea lui Solomon, cunoaște nu doar numele Suveranului, Sîmorgh, ci ea știe de asemenea că Acesta locuiește pe muntele mitic Qaf și ce drum trebuie parcurs, pentru a ajunge până la scaunul său regesc. Pupăza face

deci păsărilor uimite, o descriere a frumuseții indescriptibile a lui Sîmorgh și evocă bucuriile apropierii de Acesta. În ciuda dorinței lor de a porni la drum, păsările ezită: ecare prezintă o scuză pentru a nu întreprinde această lungă și di cilă călătorie. La această primă serie de obiecții, pupăza răspunde cu povestiri edi catoare și reușește astfel să le convingă să părăsească atașamentele lor zadarnice, pentru a pleca către singura Ființă care merită să e iubită și dorită. Ele pleacă prin urmare, pline de speranță și de bucurie. Cu toate acestea, ajunse în pragul celor șapte văi, cuprinse de o profundă panică, ele se opresc din nou și începe atunci o a doua serie de obiecții și de scuze, la care pupăza răspunde printr-un învățământ spiritual presărat cu scurte fabule. În nal, ea evocă cele șapte văi succesive pe care vor trebui să le traverseze, înainte de a ajunge în

pragul casei lui Sîmorgh: valea Dorinței, valea Iubirii, valea Cunoașterii, valea Plenitudinii, valea Unicului, valea Uimirii și valea Sărăciei și a Morții. După această prezentare, păsările pornesc din nou la drum. În câteva pagini doar, Attar rezumă lungul lor drum în traversarea celor șapte văi, sosirea lor la Sîmorgh și moartea lor nală. Miile de păsări pornite în căutarea lui Sîmorgh, aproape toate mor sau abandonează pe parcursul drumului. Doar treizeci de păsări ajung la destinație, sî morgh însemnând treizeci de păsări. Folosind acest joc de cuvinte (sî morgh/Sîmorgh), Attar sugerează printr-o imagine elocventă că cele șapte văi parcurse sunt un drum interior și că la capătul drumului su etele-păsări nu se pot vedea decât pe ele-însele. Dar în această etapă, păsările sunt încă înecate în ele însele:

L-aţi căutat pe Celălalt călătorind mult timp Dar cu toate acestea vă vedeţi doar pe voi, numai pe voi! (cupletul 4277) Sîmorgh este invizibil pentru ochii voștri.

Sîmorgh este inexprimabil prin cuvinte.

Singurul mijloc de a-l vedea este: aruncarea în focul prezenței sale și dispariția! Atunci, ne spune Attar, nu mai rămâne nimic de spus, căci din această stare nimeni nu a revenit pentru a povesti despre ea. Această ultimă etapă, este cea în care ou fana (moartea în Dumnezeu) și baga (existența eternă) se contopesc. Devenind nimic, su etul îmbătat de iubire se unește cu Tot. Poemul Cântecul păsărilor este considerat scrierea cea mai completă din litertaura persană. Compus în genul mathnavi sau ”roman în versuri”, cuprinde 4724 cuplete, împărțite într-un prolog (laudă a lui Dumnezeu, a profetului Mohammad și a primilor patru cali ), povestea propriu-zisă și un epilog. În interiorul poveștii cadru se dezvoltă zeci de parabole sau povești, mai mult sau mai puțin lungi, care vin de ecare dată să ilustreze o temă spirituală, în scopul de a o face

mai vie și mai accesibilă imginației.

Un studiu atent al structurii poemului arată de asemenea că Attar a compus de fapt o operă simfonică, în cadrul căreia temele melodice sunt reluate la diferite intervale: povestirile sunt ecouri unele pentru altele, metaforele se dezvăluie în multitudini de variații.

Prima povestire dezvăluie toate temele iubirii attariene: îndrăgostirea față de irezistibila frumusețe, renunțarea la ego, conjugarea tenebrelor cu lumina, precum și a masculinului cu femininul, a orientului cu occidentul, a imanenței și transcendenței, pe care le găsim în celelalte povestiri de iubire ale p o emu lui. Este de as emene a punc tu l culminant al unei idei, prețuită de Attar, care este reluată de-a lungul poemului: ideea că Iubirea este dincolo de ruptura dintre credință și ignoranță, de opoziția dintre bine și rău, și chiar dincolo de Legea însăși; de aceea renunțarea la iluziile evlaviei și ale orgoliului credinței, este un pasaj obligatoriu al Introducere la poemul Cântecul păsărilor

5

drumului. Tocmai această ultimă noțiune este cea care se reia în celelalte două povestiri, respectiv situate în valea Plenitudinii și cea a Uimirii. Poetul revine astfel în cercuri concentrice asupra caracterului paradoxal al Iubirii care, dincolo de orice contradicție, este în același timp profunzime și plinătate, Sursă de Uimire.

Poveștile în povești, cât și metaforele recurente sunt toate monade care re ectă una dintre fațetele totalității poemului. Exemplul cel mai frapant este probabil evocarea lui Iosif, a cărui gură revine pe parcursul poemului ca o imagine a frumuseții de neîntrecut, victimă aruncată într-un puț, care reușește să iasă și să guverneze victorios asupra fraților săi. Toate frumusețile poemului se măsoară cu etalonul frumuseții arhetipale a lui Iosif. Acest singur nume evocă în literatura persană întunericul puțului, chinurile și necazurile din Egipt, sclavia și victoria nală. Confruntarea lui Iosif cu frații săi este povestită de două ori de Attar (cupletele de la 2726 la 2744 și de la 4231 la 4247) și, de ecare dată, poetul ne spune: ”Această poveste este a ta!” Povestea lui Iosif este povestea păsărilor, povestea su etului omenesc aruncat în puțul întunecat al ignoranței, de propria sa neglijență, de orgoliul său, de orbirea sa. Fiecare poartă în el atât pe frații tiranici ai lui Iosif, cât și pe sublimul Iosif, înclinațiile cele mai meschine cât și aspirațiile cele mai înalte. Este vorba, pentru ecare, de a ieși din întunericul sinelui, pentru a se ridica în interior soarele divin. În realitate, mersul pe drum nu se face în mod linear, ci în spirală, și toate văile se parcurg în același timp; în toate văile su etul experimentează, în grade diferite, dorința, iubirea, cunoașterea, plenitudinea, unicul, uimirea, sărăcia și moartea. Mersul pe cale se face atât către profunzimile inței, cât și către înălțimile celeste, este atât centripet cât și centrifug, el tinde la unitate difractându-se în multiplicitate. Iată de ce rațiunea obișnuită nu îl poate sesiza – căci ea este lineară – iar limbajul obișnuit nu poate povesti aceasta – căci el este discursiv.

Pentru a-și compune poemul, Attar a apelat cu siguranță la diferite surse, începând cu Povestea păsării, a lui Avicenne și la Povestea 6

pentagrama 2017 / 1

păsării a lui Ahmad Ghazzali. De fapt, tema călătoriei păsărilor, ca simbol al zborului su etului afară din închisoarea lumii către sferele celeste, era deja o temă clasică când Attar începe să-și compună poemul Manteq otteyr. Pe pământul islamului, toate aceste povești se referă în mod direct la un verset din Coran, în care Solomon proclamă că a primit favoarea de a înțelege graiul păsărilor (Manteq ot-teyr). Expresia însăși conține deci atât o aluzie la regele Solomon cât și la un limbaj secret cunoscut doar de el, cel care a fost atât un conducător puternic, cât și un erou al Iubirii.

Tradiția biblică ni-l revelează de asemenea ca poet pentru că binecunoscuta Cântare a cântărilor îi este atribuită, ridicând la rangul de text sacru, un poem al iubirii. Ecourile aparținând lui Solomon și de asemenea ideea unei muzici, a unei armonii sacre, sunt cele care au determinat alegerea titlului Cântecul păsărilor pentru a traduce titlul poemului lui Attar. În timp ce Avicenne și Ghazzali au creat scurte povești simbolice, care nu relatează decât în mare traiectoria su etelor-păsări, Attar reia întreaga tradiție a unei compoziții complexe, în a cărei narațiune, se amestecă vârfuri lirice și momente de meditație. Coranul face referire la un grai al păsărilor că ar un grai fără cuvinte.

Attar găsește cuvintele pentru a folosi acest limbaj: cel al poeziei persane; el face să vorbească pupăza bineînțeles, dar de asemenea și toate celelalte păsări, care pun întrebări și își explică di cultățile. Când, la sfârșit, cele treizeci de păsări (sî morgh) sunt stupe ate să se vadă în Sîmorgh, tocmai fără a folosi cuvintele, ele cer Păsării suveran, de a le înmâna cheia acestei enigme. Și de asemenea, fără a vorbi, Sîmorgh le răspunde. Căci problema limbajului este una dintre temele majore ale întregii opere a lui Attar: ce spunem și cum spunem? Ce cuvinte pot ilustra, ce limbaj poate reda paradoxurile nemaiauzite ale experienței mistice? Limbajul păsărilor este metafora poemului. Acesta este limbajul secretului inexprimabil, al iubirii idescriptibile. Este precum cântecul, o simplă vibrație a aerului, un neant, dar care re ectă in nitul. Într-una dintre odele lirice, Attar evocă acest misterios limbaj al poemului,

Nimeni nu cunoaşte graiul meu şi cuvintele mele; Acesta este graiul păsărilor,Tu eşti al lor Solomon.

Acest poem care din mine izvorăşte, este paradox Acest Cuvânt este Adevărat şi Tu îi eşti mărturia.

Pupăza se adresează păsărilor reunite Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor din 1487, adăugată la Ispahan pentru a oferi manuscrisul bibliotecii sanctuarului din Ardabîl în 1609, lucrare semnată Habîbollah din Mashhad, Ispahan (Iran), primul deceniu al secolului al XVII-lea.

Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Mesager și ghid – joc de cuvinte atât gra c cât și sonor între hodhod (pupăză) și hâdî (ghid) -, pupăza are printre altele, conform legendei, capacitatea de a detecta sursele de apă din pământ. Ea are darul viziunii dincolo de materia densă a solului, metaforă a cor pului făcut din pământ, pământ din întunericul căruia curge apa Vieții eterne. Ghid spiritual este, de fapt, acela care are acces la su etul ascuns sub vălul cărnii.

Ieșit din curentul Apei Vieții eterne – al cărui pigment de argint folosit pentru miniatură s-a înnegrit astăzi – Arborele Vieții se înclină în fața pupezei. Acesta își mărturisește astfel respectul față de trimisul sfântului monarh și s i mb ol i z e a z ă omag iu l a dus Profetului de către întregul univers vizibil. În textul lui Attar (627), papagalul se cocoață pe acest Arbore al Vieții, numit arborele tubâ, care răsare în Paradis. Deși ramurile superioare poartă cuiburile su etelor-păsări, cu toatea acestea ele nu sunt la adăpost de Satan care, introdus în Paradis de către păun, se urcă de jur împrejurul

Introducere la poemul Cântecul păsărilor

7

trunchiului sub forma unui șarpe și face să cadă păsările din locurile lor. Attar se adresează atunci păunului, pasărea alungată din grădina celestă, departe de arborele tubâ, pentru că legase prietenie cu șarpele (652-656).

Vânătorul care își mușcă degetul, perplex și incapabil să vadă și să înțeleagă misterul divin ce se desfășoară în fața lui, este o altă reprezentare a demonului care vrea să ia în captivitate su etele-păsări. La dreapta sa, pietrele întruchipează capete de demoni prizonieri în această lume de jos. Pupăza îi întoarce spatele, căci Diavolul nu ar ști să contemple fața Milosteniei lui Dumnezeu.

Integrată cu puțin înainte de anul 1609 pe una dintre cele patru pagini lăsate goale în marele manuscris regal din 1487, această miniatură este fără îndoială cea mai celebră dintre toate ilustrațiile poemului lui Attar. Pictorul Habîbollah din Mashhad a semnat această imagine pe una dintre pietrele izvorului, respectând caligramele înscrise în cartuș, cu mai mult de un secol înainte, de către eminentul scrib Soltân Ali Mashhadî.

În poem, ecare pasăre reprezintă câte o caracteristică dintre numeroasele aspecte ale sinelui, care împiedică su etul pe drumul său către Adevăr. Fiecare vale reprezintă o nouă etapă spirituală. Iar la toate nivelurile este vorba întotdeauna despre combaterea diverselor manifestări ale egoului, cu scopul de a ne cunoaște mai bine și a ne dezvolta noi fațete ale Iubirii. Fiecare anecdotă și ecare personaj, simbolizează o situație spirituală pe care trebuie s-o experimentăm pentru a realiza perfecționarea inței noastre.

Acest mers pe drum nu este fără suferință.

Cititorul occidental poate chiar să e deranjat de imaginile excesive care îl descriu: în toate paginile poemului este vorba despre lacrimi de sânge, arderea inimii, înecul inței, iubire sfâșietoare, despre răni, despre moarte. Dar aceste imagini trebuie citite atât în cadrul unei tradiții a exprimării iubirii, cât și din perspectiva gândirii lui Attar. La fel cum în poezie, Iubitul este mereu despărțit de Ființa iubită și aruncat în lume, care este pentru el un pământ al exilului, la fel ecare su et poartă în el nostalgia timpului în care era unit cu Divinul; astfel el aspiră la întoarcerea la Originea sa. De aceea, chiar din deschiderea poemului, păsările caută Ființa supremă, Cel care a fost lăudat, la începutul prologului ca ind Creatorul lumilor. Astfel, situația su etului în lume este deja o suferință,

suferință pe care mersul pe cale o va ampli ca, căci însăși condiția perfecționării este renunțarea la sine. Pentru ca Iubitul să ajungă în oglinda su etului, trebuie să ne golim de ego, trebuie să ne smulgem din tot ceea ce nu este El. Iar aceasta nu se poate fără suferință.

Dimpotrivă, pentru Attar, mai mult decât pentru oricare alt poet mistic, suferința este cheia de boltă a muncii spirituale și chiar substanța Iubirii. Pentru el, Iubirea este o lipsă imposibil de umplut, poate doar prin pierderea totală și absolută a sinelui.

Două cuvinte revin neîncetat sub pana sa: gham și dard, care semni că suferință și durere, dar de asemenea dorință, acea dorință a Celuilalt, nestinsă și tulburătoare. Astfel, întreaga suferință vibrând de dorința pentru Iubit, este îndreptată către uniunea mereu viitoare și imposibil de descris. Astfel, curajul este virtutea cardinală fără de care nimeni nu ar putea merge pe Cale. ”Fii un om!” repetă adesea poetul, îndemn care se adresează atât bărbaților cât și femeilor, pentru că este vorba despre a face dovada acestui curaj necesar ecăruia, pentru a înfrunta proba focului. Fără acesta, cum să te arunci în ăcări? Cum să te îneci în ocen? Cum să-ți poți asuma să te rupi de tine pentru a îmbrățișa neantul?

De-a lungul poemului, Attar forează – vertiginos – paradoxul inței în ne ință care se a ă în centrul lucrării sale lirice:

A se pierde în pierdut: aceasta este religia mea; A fi în nefiinţă: iată crezul meu.

8

pentagrama 2017 / 1

În realitate, poezia attariană se odihnește pe acest paradox fundamental: trebuie să devenim nimic, pentru a deveni totul, să murim pentru a renaște, să ne pierdem pentru a ne regăsi. Ca mistic, el meditează și caută mijlocul prin care să pună în practică celebra poruncă a lui Mohammad: ”Muriți înainte de a muri!”; ca poet, el încearcă să atragă atenția asupra necesității unei astfel de morți și să-și convingă cititorul, la fel cum pupăza încearcă să convingă păsările. Dar cum să facă aceasta?

Cum să aduci la cunoștiință aceasta, folosindu-

te de limbaj? Prin narațiuni, care conduc la paradoxuri și invită la identi care, prin invenții lingvistice... În epilogul magistral care încheie Cântecul păsărilor, Attar revine îndelung asupra valorii operei pe care o va împlini: o capodoperă care va o Hrană pentru toți cei care merg pe Cale, o sursă de inspirație reînnoită prin care percepția neîncetat se va lumina cu ecare lectură. El își cunoaște frumusețea versurilor și profunzimea gândirii sale:

Tu ai răspândit, o, Attar, un fin parfum, Moscul profunzimii, comorile secretelor La fiecare suflu al tău, în universul întreg. (cupletul 4483)

Ghid al su etelor-păsări, el a ridicat unul dintre vălurile care acoperă Realul pentru a le face să acceadă la ele-însele. Niciun alt limbaj nu ar putea reda vicisitudinile Căii, sau in nitele transformări ale Iubirii.

Și totuși, un ultim paradox, o angoasă îl cuprinde: de a compus o lucrare, de a lăsa o urmă atunci când ar trebuit să piardă totul chiar și propria identitate și să facă dovada de a , atunci când ar trebuit să dispară:

Toate acestea nu sunt decât o poveste, o naraţiune vană deşartă, Căci munca oamenilor adevăraţi este de a-şi stinge eul. (cupletul 4532) Introducere la poemul Cântecul păsărilor

9

Ar trebui tăcerea pentru a exprima neantul.

Dar tăcerea ar atunci încă a cuvântului. Ar trebui a nu mai . Și aceasta ar atunci a cu adevărat. Și aceasta, doar poezia o poate realiza, care debordează de su etul său clocotitor, care devine locul sfânt prin excelență, oglinda pură unde se re ectă

multiplele fațete ale Chipului Frumuseții, o oglindă in nită și eternă. Întreaga operă a lui Attar se încheie cu această aporie. Neputând să o rezolve, nu îi rămâne decât rugăciunea pentru a cere lui Dumnezeu să-l ierte că a vorbit atunci când, probabil, ar trebuit să tacă.

Coperta ediției în franceză Cântecul păsărilor de F’arîd o-dîn ’Attâr, traducere din persană de Leili Anvar, Mica colecție, Editura Diane de Seilliers, 2012 10

pentagrama 2017 / 1

Sîmorgh Dar Eu, Eu sunt singurul Sîmorgh Adevărat; Eu sunt Esenţa pură a păsării suveran. (cupletul 4284)

Obiectul căutării păsărilor este o pasăre mitică care locuiește pe muntele cosmic Qaf, dincolo de cele șapte văi, și poartă un nume străvechi.

Dacă Dumnezeu cuprinde totul, după cum atestă Coranul, El conține în El toate contrariile, după cum o dovedește diviziunea atributelor Sale: atributele de Frumusețe (jamal) și cele de Majestate (jalal), numele care trimit la dulceața Sa (lotf) și cele care desemnează mânia Sa (qahr). El este atât feminin cât și masculin, și aceasta Attar o mărturisește pe parcursul poemului în care Ființa iubită va lua când chipul unei femei, când chipul unui bărbat.

Atâta timp cât umblăm în lumea vizibilă, trebuie ca Frumusețea să se încarneze în forme care pot părea contrarii. Pupăza nu a rmă chiar ea la începutul călătoriei că Sîmorgh s-a manifestat mai întâi în China, adică în același timp în Orient unde Soarele răsare și în țara picturii și a idolilor?

O singură pană de-a Sa, căzută pe pământ, a fost de ajuns pentru a colora lumea și a provoca în su ete nostalgia Ființei Sale. Căci dacă Ea (Ființa Sa) este prezentă în formă și prin Atributele sale, prezență fără de care nimic nu ar putea nici deveni, nici exista în ință, Esența Sa, ea, rămâne absentă. Către această Esență suverană se îndreaptă păsările, animate de

această iubire care arde în orice inimă și pe care călătoria mistică nu face decât să o reveleze sinelui.

Dumnezeu, ne spune Attar, prin intermediul simbolului Sîmorgh-Regele, este atât feminin cât și masculin, imanent și transcendent, întuneric și lumină, accesibil și inaccesibil, milos și crud, matern și patern, deja prezent din eternitate și niciodată atins. ”Acest Sîmorgh se înalță rămânând imobil; el zboară fără să parcurgă distanțe; el se apropie, și totuși el n-a străbătut niciun loc. Să știi că toate culorile derivă din Sîmorgh dar el însuși nu are nicio culoare. Cuibul său este în Orient, dar locul său în Occident nu rămâne neocupat. Toți sunt interesați de el, dar el este gol de tot. Toată cunoașterea derivă din incantația acestui Sîmorgh....Atâta timp cât tu nu l-ai văzut pe Solomon într-o anumită noapte, cum ai putea tu să cunoști graiul păsărilor?”

La Attar, vechiul simbol devine un întreg univers și se desfășoară într-un poem întreg.

Singurul mod de a rezolva această enigmă, pe care El o reprezintă, este de a te alătura inaccesibilului care este El, de a împrumuta urechea su etului limbajului păsărilor și, după ce ai ascultat și ai înțeles, de a te arunca în focul Sîmorgh:

Ele dispar deci, de această dată pentru totdeauna şi, în final, umbra dispare în Soare! (cupletul 4286) Introducere la poemul Cântecul păsărilor

11

12

pentagrama 2017 / 1

Infinit de aproape

Infinit de aproape

13

Acum douăzeci şi cinci de secole, înţeleptul Lao Tzu afirma: „Cine îi cunoaşte pe alţii este perspicace, cine se cunoaşte pe sine este iluminat”. Totuşi, acum şaizeci de ani Carl Gustav Jung afirma că este mai uşor de ajuns pe planeta Marte, decât a se cunoaşte pe sine. Dintotdeauna ne îndreptăm atenţia asupra noţiunii de cunoaşterea de sine, dar aceasta, nu este o cunoaştere uşor de obţinut. Bazându-ne pe o serie de citate, vom încerca să arătăm cum se poate ajunge la cunoaşterea de sine.

C

ugetarea asupra lumii noaste interioare este un lucru prețios, iar cunoașterea de sine este esențială pentru a trăi laolaltă cu ceilalți. În plus, este o necesitate vitală pentru cine vrea să urmeze un parcurs spiritual de eliberare. Înţelepţii din orice epocă sunt de acord în această privinţă, dar aceasta nu înseamnă că este un lucru ușor de obţinut. O persoană activă poate uneori visătoare. O persoană anxioasă într-o anumită situație, poate demonstra în altă situație un curaj admirabil. Cel căruia îi place să frecventeze lumea, uneori poate avea nevoie de singurătate. Singurul lucru pe care îl putem spune c u cer t itudine este c ă suntem schimbători, un amestec de contradicții, astfel încât, uneori rămânem surprinși de noi înșine.

A-i observa și a-i judeca pe ceilalţi este mai ușor, decât a încerca să ne cunoaștem pe noi înșine. Mulți își bazează cunoașterea despre ei înșiși pe opinia pe care ceilalți o au despre ei.

Soția sau soțul, un frate, o soră sau niște prieteni plini de bune intenții, vă spun exact cum sau cine sunteţi. O fac cu o asemenea convingere și încredere în sine, că nu ne putem îndoi.

INSUFICIENTĂ OBSERVARE DE SINE De ce majoritatea oamenilor se percep într-un mod atât de super cial? Jan van Rijckenborgh şi Catharose de Petri ne spun: „Pentru că inţa umană nu are un organ senzorial capabil să se perceapă pe sine în mod obiectiv în propriile acțiuni și nici măcar nu este în stare să-și recunoască emoțiile interioare care o împing să acționeze într-un fel, mai degrabă decât în altul... ca să nu mai vorbim despre motivele de natură astrală care dau naștere acestor acțiuni.

Cartea cauzelor și a efectelor, cartea karmei este

14

pentagrama 2017 / 1

de multe ori o carte închisă ermetic în ceea ce privește propria viață.”

Prin urmare, înclinația noastră de a avea încredere în judecata celor apropiaţi este de înțeles. Cu toate acestea, pentru a ajunge la o cunoaștere reală de sine este esențială o schimbare interioară.

Michail Naïmy nu lasă nicio îndoială în această privinţă: „Dacă lumea voastră este o enigmă năucitoare, ea este așa, pentru că voi sunteţi acel labirint dureros. Lăsaţi lucrurile așa cum sunt și nu vă străduiţi să le schimbaţi, deoarece ele par ceea ce par, doar pentru că voi apăreţi cum apăreţi. Ele nu văd, nici nu vorbesc, dacă nu le împrumutaţi voi vederea și cuvântul. Dacă vorbesc aspru, trebuie să aveţi grijă doar de propria limbă. Dacă au un aspect dezagreabil, ţi atenţi mai întâi și numai la propriul ochi. Nu cereţi lucrurilor să-și înlăture vălurile.

Dezvăluiţi-vă voi și totul va dezvăluit... Dacă aveți gânduri care înţeapă, găuresc sau zgârie trebuie să știţi că a fost doar eul vostru cel care lea oferit ţepușe, colți și gheare ... Dacă există spini în inimile voastre trebuie să știţi că a fost doar eul vostru cel care vi i-a plantat... Dacă există fantome răutăcioase în universul vostru trebuie să știţi că a fost doar eul vostru cel care le-a creat.”

C O N F E R I N ŢA PĂ S Ă R I L O R E x i s t ă nenumărate povești și mituri, care descriu în mod simbolic di cila căutare de sine, a Sinelui real al inței umane. Una dintre ele este Cântecul Păsărilor scrisă de Farid Uddin Attar, un poet persan din secolul al XII-lea. Povestea narează despre adunarea tuturor păsărilor din lume, întrunite pentru a pleca în căutarea Domnitorului lor, Sîmorgh. În primul rând, ele își aleg un lider: pupăza. Această pasăre le

avertizează că până la casa Domnitorului trebuie parcurs un drum lung și periculos. Ne putem imagina aceste păsări ca pe niște su ete umane sau ca pe niște proprietăți ale su etului uman pornite în căutarea Domnului lor, a originii lor. La plecare, păsările par toate foarte entuziaste și doresc un singur lucru: să ajungă la Sîmorgh; dar, treptat, își găsesc tot felul de scuze și-și abandonează călătoria. Vrabia este prea speriată, iar bufnița nu se simte în stare săși părăsească cuibul. Privighetoarea este o poetă căreia îi place prea mult să cânte și nu vrea să-și abandoneze roza preaiubită, o roză care e atât de frumoasă și de atrăgătoare, încât pasărea mărturisește: „Înnebunesc după ea, atât de mult încât îmi uit total propria existență; n-o văd decât pe ea și privesc doar frumoasele sale petale violet. Această călătorie este peste puterile mele. Dragostea față de roză îmi este su cientă. Cum mi-aș putea trăi o singură noapte lipsită de această iubire fermecătoare?”

Pupăza reacţionează imediat: „Privighetoareo, exteriorul lucrurilor te îmbată. Nu le mai atribui atâta importanță. Iubirea pe care o ai faţă de roză este plină de spini; te-a subjugat și te ține sub puterea ei. Cât de frumoasă ar , oricum frumusețea ei este efemeră. Ar trebui să lași să se înroșească de rușine roza ta, pentru că ea nu-ţi va surâde și primăvara viitoare. Ea își bate joc de tine și la urmă dispare.” O altă pasăre, o turturea îndrăgostită, își inventează tot felul de scuze, tot ca să nu plece: „Mărită pupăză, dragostea m-a încătușat și nu mă mai pot mișca.

Dragostea mi-a furat rațiunea, inima și su etul.

Fără iubire, eu trăiesc într-un iad. Cum să plec dacă sunt prizoniera sângelui iubitului meu? Nu mă pot desprinde de chipul său frumos. Atât de mare îmi este durerea, că am trecut atât peste credință, cât și peste neîncredere. Iubitul meu

îmi este idolul, chiar dacă sunt lipsită de vlagă din cauza durerii. Dragostea îmi aduce numai chinuri, dar fără el, eu sunt pierdută, sunt distrusă. Aceasta este ceea ce mi se întâmplă.

Spune-mi ce trebuie să fac.”

Pup ăza îi răspunde: „E ști pr iz oniera aparenţelor frumoase și a dragostei super ciale, adică a dorinței cărnii. Călăuzește-ți dragostea spre perfecţiune, caută lumea pe care n-ai mai văzut-o vreodată, lumea adevăratei frumuseți.

Atunci când ultimul văl este ridicat, splendoarea frumuseţii pământești se evaporă. Cine iubește aparențele este propriul său dușman. În schimb, cine-și iubește Prietenul nevăzut și absent este îmbrățișat de o pură iubire in nită și eternă.”

Este clar că avertismentele pupezei sunt adresate celor care doresc să parcurgă calea spirituală, dar ceva îi reţine: poate frica, un atașament excesiv, lenea, ipocrizia sau bunurile pământești. Pupăza ne stimulează să cunoaștem realitatea și să ne descoperim destinul interior. În cele din urmă, un mare grup de păsări își ia zborul în căutarea Domnitorului. Călătoria este di cilă, obositoare, lipsurile sunt, pentru multe dintre ele, o dură experiență. Pelerinii trebuie să zboare peste șapte văi, pe care poetul persan le indică astfel: valea căutării, valea iubirii, valea cunoașterii, valea abandonării, valea unității, valea uimirii și în cele din urmă, valea privării fatale. Păsările care trec toate peste di cultățile întâmpinate, în cele din urmă își ating scopul.

Doar treizeci de păsări se prezintă la poarta palatului Marelui Domnitor. Acolo, soarele ceresc începe să le strălucească în față și - ne povestește poetul - se întâmplă ceva incredibil: „Cele treizeci de păsări își văzură fețele re ectate pe chipul Domnitorului ceresc Sîmorgh. Înmărmurite, se întrebau dacă erau tot ele sau

Infinit de aproape

15

dacă se transformaseră în conducătorul lor.

Apoi se uitară una la alta și - ce minune! - li se dezvălui că erau un unic Sîmorgh! Apoi, aruncară din nou o privire furișă în jurul lor și spre Domnitor și se convinseră: Sîmorgh și ele erau una. Atunci, Domnitorul li se adresă celor treizeci de păsări și zise: «Integraţi-vă în bucuria și slava mea și veţi unite cu mine!» Acolo sus, păsările se topiră pentru eternitate în Sîmorgh, iar umbra fu absorbită în Soare. Nu mai erau nici călători, nici drum, nici ghid.

Descoperindu-și Domnul, s-au descoperit pe ele însele și astfel, Sinele lor divin.”

Această povestire ne arată din ce motiv ința umană nu este în măsură să atingă adevărata cunoaștere de sine, până când nu s-a eliberat de frici, de preocupări, de plăceri, de pasiuni și de idealurile proprii, ce aparțin acestei lumi. În povestirea persană, privighetoarea și turturica ne arată clar di cultățile pe care le întâlnim în a ne separa de atracţiile exterioare.

16

pentagrama 2017 / 1

A REDUCE LA TĂCERE TOATE VOCILE CARE PROVIN DIN EXTERIOR De ce omul își pierde așa de ușor contactul cu nucleul său esenţial? La această întrebare C. G. Jung oferă două răspunsuri. Primul se referă la cei în care o dorință instinctivă nebună sau reprezentarea acesteia pe plan emoțional, produce pierderea totală a echilibrului. În acest sens, poate dat un exemplu din lumea animală: un cerb excitat sexual uită complet de foame și preocuparea pentru propria siguranță. Cea de-a doua explicație a lui Jung face referire la di cultatea omului de a pătrunde până la ința sa esențială, din cauza conștiinţei-ego, care este dominantă. Aceasta este un obstacol pentru impulsurile și mesajele care provin din nucleul interior. Efortul de a ajunge, fără părtinire și în mod autentic la cunoașterea adevăratei ințe și a relației sale cu lumea, îi conferă persoanei șansa de a ajunge la o conversie interioară totală. Ființa umană înțelege că nu se mai poate

ascunde în spatele celorlalţi, în spatele părinților sau a educatorilor... Pe calea către adâncimile sale interioare, trebuie să reducă la tăcere atât vocile exterioare, cât și pe cele proprii, dacă acestea nu sunt întru totul pure.

Numai atunci, inţa sa se poate deschide pentru „cunoașterea inimii”, a „Gnozei”, precum ne învață Rozacrucea clasică din secolul al XVII-lea.

OMUL ORIGINAR CARE EȘTI Cei care în mod conștient se acordează cu chemarea interioară a Gnozei, parcurg o cale de experiențe interioare sub protecția și în forţa Gnozei. Cu cât ința umană se deschide mai mu lt acestei chemăr i, e a dob ândește cunoașterea de sine, cunoaștere care-i va schimba total viața și ința. Experimentează că există încă un mic, dar important nucleu al esenței divine în sine. Acest principiu divin, acest nucleu de lumină este adesea latent, dar emite o chemare persistentă. În cel care-o ascultă, se poate manifesta o amintire a omului primordial, o reamintire a originii și a misiunii sale: aceea de a redeveni o inţă consacrată lui Dumnezeu, un u al Gnozei. „Puțin câte puțin” - spune Jan Van Rijckenborgh - „o astfel de persoană cunoaște o nouă sensibilitate, simte o nouă necesitate vitală și anume: o dorință intensă de a înțelege scopul propriei vieți și planul pe care aceasta este bazată. În măsura în care pătrunde în acest plan, inima sa este iluminată de lumina grandioasă a Gnozei. Roza în orește, iar Omul superior, microcosmosul

care-l înconjoară, se manifestă. Candidatul intră astfel în ceea ce numim - și așa o numeau anticii - perioada de iluminare mistică a atașamentului de planul de la care primește atingerea. În această primă și nouă stare de a , în plină în orire, se poate întâmpla să apară o orientare cu totul diferită, o putere de a determina ecare valoare nouă. Tot ceea ce mai înainte era considerat de candidat ca ind foarte important, devine nesemni cativ pentru el, nu mai reprezintă nimic sub lumina zilei noi.

Mulţumită acestei puteri, sanctuarul capului și sanctuarul inimii își îndeplinesc adevăratele lor funcții. Capul și inima, inima și capul, de acum înainte lucrează împreună într-o stare de a iluminată.” „Omule, cunoaște-te pe tine însuți!” a devenit „Omule, i cine ești!”. La acest om se referă Lao Tzu când spune: „Cine se cunoaște pe sine este iluminat”.

Literatura consultată: Farid Uddin Attar, Cântecul păsărilor Peter Huijs, Volmaakt Licht, Lumina Perfectă Jan Van Rijckenborgh și Catharose de Petri, Gnoza chineză.

Michail Naimy, Cartea lui Mirdad.

Infinit de aproape

17

Arhanghelul Gabriel

18

pentagrama 2017 / 1

Pasaje din poem PROLOG O,Tu, Cel pe care nu-L zărim, cu toate că ni te arăţi!

Lumea întreagă eşti Tu şi nimic în afara Ta nu există.

Sufletul este ascuns în corp şi Tu eşti ascuns în suflet.

O,Tu, Cel care eşti ascuns în ceea ce este ascuns!

O, suflet al sufletului! Eşti mai mult decât toate, eşti înaintea tuturor!

Totul se vede prin Tine şi Te vedem în toate!

Adăpostul Tău e plin de paznici şi santinele; aşa încât, am putea ajunge în proximitatea Ta? Nici spiritul, nici raţiunea nu pot avea acces în proximitatea esenţei Tale şi nimeni nu-ţi cunoaşte însuşirile.

Deşi eşti o comoară ascunsă în adâncul inimii, Tu eşti totuşi prezent şi în suflet, şi în corp.

Spiritul omenesc n-are nicio urmă a existenţei Tale; Profeţii înşişi se pierd în praful Căii Tale.

Deşi spiritul ţi-ar putea descoperi existenţa, va găsi el totuşi vreodată calea spre esenţa Ta? 70-73 / 75-77

Când sufletul s-a unit cu corpul, a fost şi partea, şi întregul: niciodată nu s-a făcut un talisman mai minunat.

Sufletul a primit partea de înălţare, iar corpul căderea pământească; s-a format un amestec de pământ întinat şi spirit pur.

Pasaje din poem

19

Prin îngemănarea a tot ceea ce este mai înalt cu ceea ce este mai jos, omul este cel mai de mirare dintre secrete.

Mulţi sunt cei ce cunosc întinsul oceanului; dar le e necunoscută adâncimea lui.

Or, există o comoară în această adâncime, iar lumea văzută este talismanul care-o păzeşte; dar acest talisman al barierelor trupeşti va crăpa la sfârşit.

Vei găsi comoara numai când talismanul va fi dispărut; sufletul se va manifesta când corpul va fi depăşit.

Dar sufletul tău este şi el un alt talisman.

Pentru acest mister e un altfel de substanţă.

Mergi pe calea ce-ţi arăt şi nu cere lămuriri; nu căuta leac la o astfel de boală.

145-149

Cum vede călătorul drumul? ştii tu aceasta? Cu cât înaintează pe drum cu atât îl vede mai îndepărtat!

Dacă şi infinitul ar fi mărginit, nenumăratele lucruri ar avea o limită şi un număr!

Da, am văzut în această lume atelierul minunilor; am observat însă că toţi erau absenţi de sine, pentru că nimeni nu poate ajunge la esenţa sa.

Niciun atom nu ajunge să vadă un alt atom.

Totul aici jos se întoarce invers, fără coadă, fără cap.

Lăsându-ne cu gura căscată, pierduţi, înecaţi, nedumeriţi.

Bolnav de mine însumi şi orbit de Tine, că sunt bun sau nu, pentru Tine eu sunt.

Nu sunt decât jumătate fără Tine, priveşte-mă, căci voi deveni totul, dacă Tu priveşti în mine.

168-174

20

pentagrama 2017 / 1

Cuvântul adresat păsărilor de către pupăză « L-am însoţit pe Solomon în călătoriile sale; am măsurat deseori întreaga suprafaţă a globului. Îmi cunosc bine regele, dar nu pot să merg să-l caut singură.

Dacă vreţi să mă însoţiţi la el, vă voi ajuta să ajungeţi la curtea lui.

Eliberaţi-vă de orice umbră de îndoială şi de orice neîncredere.

Cel care şi-a jucat pe o singură carte propria viaţă este eliberat de el însuşi; este eliberat de bine şi de rău şi merge pe calea Preaiubitului.

Fiţi generoşi cu viaţa voastră şi puneţi-vă piciorul pe această cale, pentru a vă lipi apoi fruntea de pragul porţii acestui rege.

Noi avem un rege legitim.

El domneşte în spatele muntelui Qaf. Numele Său este Sîmorgh; El este regele păsărilor.

Este aproape de noi, dar noi ne-am îndepărtat de el. » 706-714

Prima manifestare a lui Sîmorgh şi orbirea păsărilor Tocmai în China începu să se manifeste Sîmorghul, în mijlocul nopţii.

Una dintre penele sale căzu în China şi i s-a dus vestea în toată lumea.

Dacă manifestarea acestei pene a Simorgului nu ar fi avut loc, nu ar fi fost atâta vâlvă în lume cu această fiinţă misterioasă.

Această urmă a existenţei sale este garanţia splendorii sale; toate sufletele poartă urma desenului acestei pene.

Toate păsările se reuniră, tremurând, gândindu-se la majestatea regelui despre care le vorbise pupăza. Dorinţa de a-l avea ca suveran le aruncase în nerăbdare. Îşi făcură deci proiectul de plecare şi voiră să pornească în căutarea lui; deveniră prietenii, şi, în acelaşi timp propriii lor duşmani.

Pasaje din poem

21

Dar cum drumul era lung şi îndepărtat, fiecare dintre ele era neliniştită în legătură cu momentul intrării pe cale şi se scuza în felul ei ca să scape, în ciuda intenţiei bune pe care părea s-o aibă.

737 / 741 / 742 / 745-749

Un derviș amețit de nimbul manifestării divine al unui prinţ Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor din 1487, lucrare atribuită lui Mîrak, în colaborare cu dicipolul său Behzâd, Herat (Afganistan), 1487-1488, Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Dreptatea și mânia, atribute ale Majestății divine, pot uneori lua forme de expresie crude după cum mărturisește Attar în povestirea regelui care face să cadă capul der vișului îndrăgostit (distihul 1961 și următoarele). Pentru a exprima caracteristicile Frumuseții și ale Majestății Divinului, pupăza își alternează poveștile și arată astfel că perfecțiunea lui Dumnezeu include toate atributele. Și pentru a avansa pe drumul spiritual, su tul oscilează neîncetat între frică și speranță.

Geometria riguroasă și perspectiva imposibilă a acestei picturi fac decorul ireal, chiar oniric. În acest cadru fabulos frumusețea strălucitoare a Divinului se manifestă pe chipul impasibil al tânărului prinț, contrastat de trăsăturile îngrijorate ale dervișului matur. În stânga scenei, un observator chinez cu un caan lung, recognoscibil prin haina sa lungă și coiful său, meditează la schimbul de replici între prinț și derviș, despre care îi povestește un tânăr curtean. Apariția unui astfel de personaj nu departe de prinț, amintește fără îndoială de numeroasele ambasade schimbate de-a lungul drumului mătăsii în secolul al XV-lea, între curtea timuridă a Heratului și China dinastiei Ming. Pe un plan simbolic mai profund, totuși, pictorul sugerează o aluzie vizuală la o zicere atribuită Profetului: „Căutați știința, faceți aceasta până în China.” Attar extrage astfel una dintre temele fundamentale ale poemului său: Sîmorgh apare în China, pe orizontul oriental al lumii, acolo unde Lumina se ridică în manifestarea vizibilă ochilor oamenilor. Dervișul îndrăznește să-și oprească privirea pe fața prințului solar, oriental, simbol echivalent al Sîmorghului: dar, precum multe dintre păsările poemului în căutarea Sîmorghului, el nu merită Clemența divină, căci el nu este încă gata să-și sacri ce întregul său su et.

Friza caligra că a coranului palatului a permis descifrarea datei corecte a manuscrisului – 1487 era noastră – de către căutătorul iranian Souren Malikian (1988), care a putut citi de asemenea o caligramă ambiguă putând semni ca manzel (locuință) sau Mîrak, numele pictorului care, smerit, și-ar gurat numele sub caracteristicile dervișului condamnat să nu atingă niciodată Sublima Frumusețe.

22

pentagrama 2017 / 1

Scuza privighetorii « Geamătul flautului imită cântecul meu şi alăuta face să mi se audă plânsetele.

Umplu de emoţie straturile de roze şi inimile îndrăgostiţilor. Îi învăţ pe ceilalţi fără încetare noi mistere; în fiecare clipă repet noi cântece de tristeţe.

Când dragostea mă sfâşie, scot un zgomot asemănător valurilor mării.

Oricine mă aude, îşi pierde minţile; se îmbată, oricâtă stăpânire ar avea asupra lui însuşi.

Dacă sunt lipsită mult timp de privirea rozei mele iubite, mă întristez şi încetez cântecele care dezvăluie secretele.

Când roza îşi răspândeşte în lume, la începutul primăverii, mireasma-i suavă, îi deschid cu bucurie inima şi, sub zodia ei fericită, durerile mele încetează; dar privighetoarea tace când iubita sa nu se arată.

Secretele mele nu sunt cunoscute de toată lumea; dar roza le ştie cu certitudine. În întregime cufundată în dragostea rozei, nu mă gândesc deloc la propria mea existenţă.

Nu mă gândesc decât la dragostea rozei; nu-mi doresc pentru mine decât roza de aur.

Să tind spre Sîmorgh este mai presus de puterile mele, dragostea rozei este suficientă privighetorii.

Pentru mine ea înfloreşte cu cele o sută de petale ale sale; cum aş putea fi deci nefericită?

Roza care înfloreşte astăzi, plină de dorinţe, mie îmi surâde cu bucurie.

Când ea nu mi se arată decât sub văl, văd şi mai mult surâsul ei.

Pasaje din poem

23

Cum aş putea eu, privighetoarea, să rămân măcar o singură noapte lipsită de dragostea unei făpturi atât de fermecătoare? » Răspunsul pupezei Pupăza răspunse privighetorii: « O, tu, care ai rămas în urmă, preocupată de forma exterioară a lucrurilor! Încetează să te complaci într-un ataşament minor!

Dragostea rozei a înfipt în inima ta mulţi spini, te-a influenţat şi te-a dominat.

Oricât de frumoasă ar fi roza, frumuseţea ei dispare în vreo opt zile.

Or, dragostea unui lucru atât de efemer nu trebuie să provoace decât dezgustul fiinţelor perfecte.

Dacă surâsul rozei îţi trezeşte dorinţele, este pentru a te atrage zi şi noapte în tânguire.

Lasă deci roza şi ruşinează-te, căci ea râde de tine în fiecare nouă primăvară, şi nu îţi surâde! » 757-777

Scuza păunului: « Deşi sunt arhanghelul Gabriel al păsărilor, soarta mea e totuşi mult mai puţin fericită; căci, împrietenindu-mă cu şarpele din paradisul pământesc, am fost gonit în mod ruşinos.

Am pierdut astfel postul de încredere care-mi fusese încredinţat, iar picioarele mele mi-au devenit propria închisoare, dar am mereu nădejdea că un ghid generos mă va scoate din starea aceasta nedemnă şi mă va conduce la sălaşul eternităţii.

N-am pretenţia să ajung până la regele despre care vorbeşti, dar îmi va fi de ajuns măcar la poarta lui.

24

pentagrama 2017 / 1

Ar putea fi Sîmorghul ţinta ambiţiei mele, când eu mă limitez să locuiesc în paradisul pământesc?

N-am nimic a face cu lumea, până nu voi ajunge să mă odihnesc o dată în paradis. » Răspunsul pupezei: « O, tu, care te rătăceşti de bunăvoie de adevăratul drum, să ştii că cel ce doreşte cu adevărat să afle palatul acestui rege, cu mult mai de dorit decât palatul despre care vorbeşti, n-are nimic mai bun de făcut decât doar să se apropie de el.

E chiar locuinţa sufletului, e eternitatea, e ţinta datoriilor noastre, sălaşul inimii, într-un cuvânt, sediul Adevărului.

Cel Preaînalt este acest vast ocean, paradisul deliciilor terestre nu e decât o picătură în el, iar tot ceea ce nu este acest ocean, e nebunie.

Dacă poţi avea oceanul, de ce să pleci să cauţi doar o picătură de rouă nocturnă?

Cel care participă la secretele Soarelui s-ar putea împiedica de un fir de praf?

Ce are de-a face cel care e totul cu doar o parte?

Sufletul are oare nevoie de mădulare?

Dacă eşti o fiinţă perfectă, primeşte totul, caută totul, întregul, fii întreg, alege totul. »

Scuza raţei : Raţa ieşi cu frică deasupra apei şi se îndreptă spre adunarea păsărilor, împodobită în cea mai frumoasă haină a sa, zicând: « Nimeni, în cele două lumi, n-a vorbit despre o creatură frumoasă ca fiind mai curată decât mine.

Eu sunt cea care îmi fac în mod ritmic abluţiunile obligatorii şi apoi întind pe apă covoraşul de rugăciune

Pasaje din poem

25

Cine stă pe apă ca mine?

Căci în mod sigur stăpânesc această putere minunată.

Eu sunt printre păsări un penitent cu vederi pure, cu îmbrăcămintea curată, cu locuinţa totdeuna curată.

Nimic nu mi se pare mai important decât apa, căci hrana mea şi locuinţa mea sunt apa.

Oricât de mare ar fi nenorocirea care s-ar abate asupra mea, o spăl imediat în apa pe care nu o părăsesc niciodată.

Trebuie ca întotdeauna să curgă apă în izvorul la care mă duc, căci nu-mi place pământul uscat.

Fiindcă nu am de-a face decât cu apa, cum aş părăsi-o?

Tot ce trăieşte, trăieşte prin apă, şi în niciun caz nu se poate lipsi de ea.

Cum aş putea să trec prin văi şi să zbor până la Sîmorgh?

Cum ar putea cel care se mulţumeşte, ca mine, cu faţa apei, să încerce dorinţa de-a vedea Sîmorghul? » Pupăza îi răspunse: « O, tu, care te mulţumeşti să stai în apă!

Tu, căreia apa îi încercuieşte viaţa ca şi cum ar fi o centură de foc!

Somnolează mai departe pe apă, dar să ştii că vine valul şi te ia; apa nu-i de preţ decât pentru cei care trebuie să-şi spele faţa dacă nu le e curată!

Dacă atâta doreşti, bine faci că rămâi pe apă; dar cât timp vei mai fi tu curată, de vreme ce eşti nevoită să vezi faţa tuturor celor care n-au faţa curată şi vin să se spele în apa ta? » 850-865

26

pentagrama 2017 / 1

Un prost înecat de greutatea bărbii lui Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor, din 1487, Bahzâd, Herat (Afganistan), către 1487. Muzeul Metropolitan de Artă, New York. În această miniatură în culori, pictorul Bahzâd ilustrează anecdota povestită de Attar și caligra ată în planul superior al imaginii: un trecător a salutat un om căzut în apă, care se zbate în râu. Călătorul neputincios îl imploră pe nefericit să se debaraseze cât mai repede posibil de acel sac amuzant care pare că îl trage către fund. Dar omul îi răspunde că este de fapt lunga lui barbă, îngreunată de apă, și prin urmare el nu se poate debarasa de ea.

El se îneacă din cauza ei.

Barba este marca orgoliului la numeroase civilizații, dar doar în islamul tradițional se spune că Profetul ar purtat o barbă având o lungime exact cît o palmă, cu mustăți separate la mijloc și tăiate foarte scurt pentru a lăsa să se vadă foarte bine buzele. Această vanitate super cială, simptom al unei pietăți eronate în contemplarea de sine, îl exaspera pe Attar.

După cum îi stă în obișnuință, Bahzâd multiplică comentariile vizuale în jurul temei centrale a i lust raț iei s a le, împr umut ând metaforele sale repertoriului poeziei mistice musulmane. El îmbogățește astfel lectura lui Attar cu percepții extrase din alte texte clasice ale su smului:aici, povestirea Diavolului tăietor de lemne și a califului, din Masnavî a lui Rumi(II, 11).

Pe malul superior, trecătorul pictat de către Bahzâd se oprește între doi arbori, unul cu frunze, altul fără frunze, uscat, alegorie a celor două aspecte ale su etului, salvat sau condamnat. Bahzâd presară peisajul său arid cu arbuști uscați și iluminând astfel sensul poemului Cântecul păsărilor.

Pe malul inferior, conform unei convenții picturale foarte răspândite, Diavolul este reprezentat cu turban, având pielea închisă la culoare, barba albă și privirea buimăcită, dar purtând în ureche un inel de sclav indicând că el nu îndeplinește acolo decât ordinele lui Dumnezeu: el este Maestrul tăietor de lemne al Domnului, însărcinat de a reteza ramurile moarte de-a lungul grădinii lumii, de a tăia cu ferăstrăul arborii uscați, de a-i distruge în foc, nal al oricărui su et condamnat. Sub supravegherea sa, acoliții săi taie ramurile sterile pe care le încarcă apoi mănunchiuri pe un măgar.

Mai sus, așezat pe o stâncă, un maestru spiritual, Rumî sau, mai probabil, Attar însuși - , dezbrăcat de haina și de turbanul său, îndreaptă degetul în postura tradițională de „a da o lecție”, spre grămada de ramuri încărcate pe spatele măgarului Diavolului.

Anecdota lui Attar este scurtă, dar Bahzâd – semni când prin aceasta importanța temei orgoliului care condamnă – îi consacră una dintre cele patru miniaturi în culori, completate la Herat pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor între 1487-1488.

Pasaje din poem

27

Scuzele unanime ale păsărilor: Până la urmă, toate păsările aduseră, în ignoranţa lor, multe scuze, care mai de care mai nepotrivită, totodată, însă, nu le exprimau înăuntrul reuniunii, ci doar la intrare, pe prag. (...)

Fiecare pasăre îşi exprima scuza fără talent şi fără justificare serioasă, aşa că, ne-am putea întreba cum ar fi posibil pentru asemenea păsări să îmbrăţişeze vreodată Sîmorghul cu bietele lor gheare?

Cel care îi dă întâietate Sîmorghului faţă de propria sa viaţă, trebuie să lupte cu mare îndrăzneală contra lui însuşi.

Când o pasăre nu are în cap nici cât valorează treizeci de grăunţe, e foarte posibil să nu se îndrăgostească de Sîmorgh.

Când n-ai o pipotă potrivită să digeri bobul, cum ai putea fi tovarăşul de post al Sîmorghului?

Când abia poţi înghiţi un strop de vin, cum ai putea bea o cupă mare, o, paladinule?

Dacă n-ai mai mult elan şi forţă decât un fir de praf, cum ai putea găsi comoara Soarelui?

1060 / 1061-1064-1066 / 1068

Păsările se unesc pentru a merge către Sîmorgh Zărind din drum, intrarea în cea dintâi vale, îşi luară toate zborul, de frică, până la Lună.

Teroarea faţă de acest drum le covârşi sufletele, un foc arzător puse stăpânire pe inima lor. Îşi ridicară toate pe întrecute penele, aripile, picioarele, capul.Toate, în intenţia lor pură, renunţară la viaţă; într-adevăr, sarcina lor era grea şi drumul, lung.

Era un drum pe care nu se putea înainta şi unde, lucru uimitor, nu exista nici bine, nici rău.

28

pentagrama 2017 / 1

Liniştea şi tăcerea domneau asupra lui; nu exista acolo nici creştere, nici scădere. În acest timp, unul dintre pelerini întrebă pupăza: « De ce-i pustiu drumul acesta? » Pupăza îi răspunse: « E din pricina respectului pe care-l inspiră regele, la a cărui reşedinţă conduce. » 1620-1628

Astfel, aceste păsări, de teama pe care vederea acestui drum le-o pricinuia, se strânseră în jurul pupezei şi, pierdute cu firea, devenite toate ucenici pe calea spirituală, îi ziseră: « O, tu, care cunoşti drumul!

Noi ştim că cineva nu se poate înfăţişa regelui decât într-un chip plin de respect. Întrebându-te despre dificultăţile care ni se înfăţişează în cugete, vrem să ştergem orice îndoială din spiritele noastre.

Desfă deci nodul acestor dificultăţi, ca să ne putem aşterne bucuroase la drum, căci noi ştim bine că nu putem vedea limpede pe acest drum lung, dacă ne lipsesc informaţiile necesare.

Când cugetul ne va fi limpezit de orice temere, corpul ni se va porni la drum şi vom merge apoi să ne punem capul pe pragul sfânt, fără cuget sau corp. » Atunci pupăza se pregăti să le vorbească păsărilor.

Pentru aceasta, se aşeză mai întâi într-un jilţ.

Când păsările o văzură pe tron, cu coroana pe cap, fură fermecate. Înaintea ei mai bine de o sută de mii de păsări se aşezară după rang.

Pasaje din poem

29

Privighetoarea şi turtureaua veniră împreună să-i vorbească.

Cum veniseră amândouă să spună acelaşi lucru, erau ca doi cântăreţi cu voce dulce.

Amândouă îşi făcură atunci auzit cântecul, în aşa fel încât lumea întreagă îl auzi.

Toţi cei care îl auziră îşi pierdură liniştea, precum şi simţirea.

O stare extraordinară îi pătrunse pe toţi; nimeni nu era nici în apele sale, nici afară din ele.

Apoi pupăza îşi rosti cuvântul şi prin aceasta ridică vălul de pe faţa misterului.

1643 / 1644 / 1652-1664

Un su t consolează un tânăr Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor din 1487, Behzâd, Herat (Afganistan), 1487, Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Pecetea imperială a lui Shâh Abbas a ștampilat în 1609 această pagină caligra ată de către Sultanul Alî în 1487. Planul inferior al acestei picturi aparținând lui Behzâd ilustrează în mod direct anecdota lui Attar. Versurile poemului Cântecul păsărilor sunt în orice caz caligra ate de către Sultanul Alî într-un cartuș în partea de jos a ilustrației. Aproape de acest cartuș un om utură un steag regal: artistul a conceput cortegiul funer ca pe cel al unui prinț. Și în timp ce procesiunea se îndreaptă către poarta cimitirului, purtătorul stindardului își șterge lacrimile, iar ul îndurerat își strigă durerea.

Dar, stând în fața porții ca pe pragul celeilalte lumi, înțeleptul se oprește și îl consolează: întreaga meditație picturală a lui Behzâd se va desfășura, începând cu acest moment, pe planul superior al imaginii, reprezentând cimitirul. Foarte aproape de concepția arhitecturală a complexului funerar Gâzorgâh din Herat, acest cimitir simbolizează misterul morții și al învierii, și ilustrează astfel scrierea poetului.

Rămășițele mortului sunt îngropate în umbra mormântului sfântului (în partea de sus, stânga imaginii), dar – asemenea unei lămpi stinse – acest mormânt nu este decât o cochilie goală: ca su et, acăra a plecat. Pisica, mica ară, reprezentând capcanele acestei lumi de jos, rămâne în mod inutil ascunsă în așteptare.

Precum în adevăratul sanctuar Gâzorgâh, izvorând dintr-o sursă Sursa Vieții – un arbore se înalță în partea de sus a mormântului, semn de venerație a sfântului personaj înmormântat. Arborele pare mort, dar el va în ori primăvara, precum su etul înviat.

Asemănătoare celei care a reușit să scape din colivia deschisă, su etele păsărilor ciripesc pe ramurile Arborelui Vieții, unde se cațără șarpele satanic, pe care îl ignoră.

30

pentagrama 2017 / 1

Întrebările păsărilor: Unei păsări care se simţea nedemnă, pupăza îi spune o povestire a cărei concluzie este următoarea: Noapte şi zi, o, fătul meu!

Cele şapte sfere cereşti sunt puse la treabă în folosul tău.

Duhurile cereşti îl ascultă pe Dumnezeu pentru tine.

Cerul şi infernul sunt reflexele, unul al bunătăţii tale, celălalt al răutăţii. Îngerii cu toţii ţi s-au închinat.

Partea şi totul s-au topit în esenţa ta.

Nu te dispreţui aşadar, căci nimic nu e mai presus de ea.

Corpul tău e o parte a totului şi sufletul tău e totul întreg.

Nu te coborî deci în proprii tăi ochi. Cunoscând totul din tine, partea ţi se arată.

Când sufletul ţi s-a arătat, membrele tale s-au manifestat şi ele.

Corpul nu e altceva decât sufletul, e o parte a lui, şi sufletul nu e distinct de întreg, ci e o parte a sa.

1902-1908

Un alt dialog: O altă pasăre îi zise pupezei: « O, tu, care eşti pricepută!

Ceea ce propui e demn să provoace ambiţia.

Deşi par slăbuţă, în realitate am o nobilă ardoare; deşi n-am decât puţină forţă, am, în schimb, o înaltă ambiţie. » Pupăza îi răspunse: « Magnetul celor ce sunt plini de afecţiune pentru profesiunea de credinţă, este ambiţia înaltă care dezvăluie tot ceea ce există.

Cel care este animat de această sublimă ambiţie cunoaşte pe dată tot ceea ce există.

Oricât de puţin din această ambiţie ar avea cineva, ea îi supune însăşi Soarele.

Punctul capital al împărăţiei lumii e ambiţia.

Pasaje din poem

31

Ambiţia, iată aripa şi penele păsării sufletelor. » 2613-2619

Anecdota următoare răspunde unei păsări care crede că şi-a atins propria perfecţiune: şeicul Abu Bekr din Nischâpur plecă de la schit însoţit de ucenicii lui. şeicul era călare pe un măgar, iar însoţitorii îl urmau pe jos.

Deodată, măgarul lăsă să se audă un zgomot nepotrivit; şeicul băgă de seamă de îndată, scoase un ţipăt şi îşi rupse veşmântul.

Ucenicii şi toţi cei care îl văzură pe şeic nu-i aprobară gestul, astfel încât unul dintre ei sfârşi prin a-l întreba din ce pricină se purtase aşa.

El răspunse: « Aruncându-mi ochii în toate părţile, vedeam drumul ocupat de însoţitorii mei.

Aveam ucenici dinaintea şi îndărătul meu şi îmi zisei atunci că în realitate, nu sunt mai puţin decât Bâyazîd.

Aşa cum astăzi sunt însoţit – cât e de plăcut – de ucenici plini de grijă, mâine cu siguranţă voi păşi, cu cinstea şi fericirea slavei şi a onoarei, în câmpia Învierii.

Tocmai în acest moment, în care îmi prevăzusem cu atâta îngâmfare destinul, măgarul a comis necuviinţa căreia i-aţi fost martori şi prin care a vrut să spună: Iată răspunsul pe care-l dă un măgar celui ce emite o asemenea pretenţie şi al cărui cap e atât de sec.

Atunci focul căinţei mi-a năpădit sufletul, ideile mele s-au schimbat şi poziţia mea închipuită s-a prăbuşit. » 2933-2944

O altă povestire: Un om puternic şi bogat avea un servitor pios şi devotat, detaşat de această lume.

El veghea şi se ruga în fiecare noapte cufundat în rugăciune până în zorii zilei. « Ah, bunul meu servitor, i-a spus într-o zi stăpânul său, poţi să mă trezeşti şi pe mine în mijlocul nopţii, 32

pentagrama 2017 / 1

ca să mă purific şi să mă rog şi eu de asemenea? » Servitorul său i-a răspuns: « Dar este oare necesar de a trezi o femeie care a intrat deja în dureri?

Dacă tu simţi durerea, ea este cea care te trezeşte şi te-ndeamnă la muncă, fără oprire, zi şi noapte. În cazul în care ai nevoie de un paznic care să vină să te trezească, îţi va trebui un altul de asemenea pentru a munci! » Cine nu posedă această dorinţă, această durere, acest foc, nenorocire şi ruşine de el! El nu este nici măcar om!

Dar cine lasă să moară durerea în inima sa, vede murind în faţa ochilor săi Paradis şi Infern.

3212-3220

Șeicul, agricultorul și adormitul Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor, din 1487, Bahzâd, Herat (Afganistan), către 1487.

Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Această ilustrație a pictorului Bahzâd este una dintre imaginile cele mai bogate și mai profunde ale ciclului său de picturi dedicate poemului lui Attar. Această anecdotă a poemului Cântecul păsărilor, „Semințele de mei”, revelează imaginația c re at o are a m a e s t r u lu i . B a h z â d reprezintă ideile religioase cele mai ne sub aspectul pitoresc al unei scene rurale.

Această lucrare va inspira, prin copii multiple, numeroase variante în islamul de est. În planul inferior, șeicul Abu Sa îd de Mahneh, numit și Abu Sa îd ibn Abi-lKheyr, celebru derviș și poet persan care ar trăit în secolul al XI-lea, învață de la plugar secretul eternității; durerea sa, sau „ c o n t r a c ț i a” s p i r i t u a l ă l a s ă l o c „deschiderii” mistice care îi dezvăluie Cealaltă Lume, acolo unde su etul pios și răbdător obține Judecata.

Bahzâd a adaugat strălucirea sa picturală planului superior al miniaturii în culori: între Arborele Vieții eterne și arbustul uscat care și-a lepădat frunzișul, el ilustrează alegoria cântăririi ecărei ințe umane conform greutății sale corecte –

Pasaje din poem

33

precum un fruct într-o balanță – în timpul Judecății de Apoi. Cel mai tânăr dintre personaje oferă fructul său sub ramurile vii ale Arborelui Vieții. Al doilea, mai matur, ridică mânerul unei balanțe la egală distanță față de cei doi arbori.

Al treilea, sub trunchiul mort, îndeasă fructele în sacul său.

Sub Arborele Vieții, adormitul lui Bahzâd, rămâne un personaj enigmatic. Artistul adaptează în orice caz un model de lo-han pentru a reprezenta o imagine centrală a meditației mistice în islam: miracolul celor Șapte Adormiți din peșteră.

Se spune că Dumnezeu ar salvat acești creștini din Efes de persecuția păgână, către anul 250, blocând peștera în care ei își găsiseră refugiu împreună cu conducătorul lor del, și în care ei dorm de secole. Treziți în mod miraculos într-o lume convertită la creștinism, ei vor adormi din nou, de data aceasta pentru eternitate. Grota, încărcată de simbolism, reprezintă astfel ocultarea Celeilalte Lumi, acolo unde dorm su etele umane, așteptând învierea lor în urma Judecății de Apoi. Adormitul lui Bahzâd, cu al său câine în lesă - simbol al cărnii sale domesticite -, are ochii închiși și este în aceeași postură. El singur reprezintă pe cei Șapte Tovarăși într-o puternică aluzie vizuală, care face referire la spiritualitățile islamice, budiste și creștine.

Cele şapte văi Cu această ultimă întrebare a unei păsări, pătrundem în cele şapte văi: O altă pasăre îi zise pupezei: « O, tu, care cunoşti drumul despre care vorbeşti şi unde vrei să ne însoţeşti!!

Desigur, vederea se întunecă şi cu siguranţă va zări mai greu pe această cale căci, într-adevăr, pare foarte anevoioasă şi lungă de multe poşte. » Pupăza îi răspunse: « Avem de trecut şapte văi şi numai după aceste văi ţi se descoperă palatul Sîmorghului.

Nimeni nu s-a întors în lume după ce a parcurs acest drum; nu se poate şti cât de lungă îi este întinderea. Şi-atunci cum vrei să poţi fi în cunoştinţă asupra acestui subiect şi să-ţi fie liniştită nerăbdarea?

Necugetată ce eşti, toţi cei care au intrat pe această cale s-au dus pentru totdeauna, cum ar putea ei să-ţi dea de ştire? » Prima vale este cea a căutării (talab); cea care vine după aceasta e a dragostei (ischc) şi e fără margine; a treia e valea cunoaşterii (ma'rifat), a patra a detaşării (istigna),

34

pentagrama 2017 / 1

a cincea a unităţii pure (tauhîd), a şasea e valea uimirii (hairat) şi, în sfârşit, a şaptea este cea a sărăciei spirituale (faqr) şi a stingerii (fana), mai departe de care nu se poate înainta.

Acolo vei fi atras şi, cu toate acestea, nu-ţi vei mai putea continua drumul; o singură picătură de apă va fi pentru tine un ocean.

3246-3256

Sîmorgh Ani întregi cutreierară astfel, trecând munţi şi văi, şi o mare parte din viaţă li se scurse în timpul acestei călătorii.

Cum s-ar putea spune în cuvinte, aşa cum se cuvine, ce li s-a întâmplat pe drum?

Ar trebui tu însuţi să-l urmezi într-o bună zi pentru a-i arunca o privire şi a-i zări meandrele.

Atunci s-ar şti ce-au făcut aceste păsări; s-ar afla tot ce au suferit.

Păsările care proniseră la drum umpleau lumea întreagă şi dintre ele nu sosiseră decât treizeci, şi acelea toate năucite, fără pene, fără aripi, ostenite şi prăbuşite, cu inima frântă, sufletul copleşit şi corpul fărâmat; dar ele văzură acea maiestate ce nu poate fi descrisă şi a cărei esenţă e incomprehensibilă, acea fiinţă care e deasupra puterii de înţelegere a inteligenţei omeneşti şi a ştiinţei.

Atunci străluci fulgerul împlinirii; şi o sută de lumi fură arse într-o clipită. « O, tu, care eşti minunat precum Soarele! Tu, a cărei maiestate Pasaje din poem

35

nimiceşte Soarele ca pe un simplu fir de praf, cum am putea să ne arătăm aici?

Ah! De ce am îndurat în zadar atâtea chinuri pe drum?

Am renunţat în întegime la noi înşine şi acum nu putem dobândi ceea ce nădăjduiam.

Aici o sută de sfere sunt un fir de praf, aici, n-are importanţă dacă existăm sau dacă încetăm să existăm. » « Cum aşa, o, păsări! - le zise el – de unde veniţi, de ce v-aţi oprit aici: Care vă e numele? O, voi, care sunteţi jumulite de tot! Unde locuiţi de obicei?

Cum vi se spune în lume şi ce se poate face dintr-o mână de ţărână neputincioasă ca voi?

Am venit aici, răspunseră păsările, spre a-l cunoaşte pe Sîmorgh drept regele nostru. » « Dragostea care o simţim pentru el ne-a tulburat minţile.

Pentru el, ne-am pierdut mintea şi odihna.

Iată e multă vreme de când ne-am pornit în călătorie.

Eram pe atunci cu miile şi am ajuns la această sublimă curte numai treizeci.

Suntem venite de foarte departe, nădăjduind să pătrundem în preajma maiestăţii supreme.

Cum ar putea dispreţui acest rege chinul pe care l-am îndurat?

Ah, nu! Negreşit ne va privi până la urmă cu un ochi binevoitor. » « O, voi, care aveţi mintea tulburată! - le răspunse şambelanul Voi, care v-aţi scăldat în sângele inimii voastre precum roza, dacă voi sunteţi sau nu sunteţi în univers, regele nu e mai puţin etern, existând întotdeuna.

Mii de lumi pline de făpturi sunt ca o furnică la poarta acestui rege.

Voi n-aveţi decât gemete. Întorceţi-vă deci înapoi, o, josnic pumn de ţărână! » Toate aceste păsări fură atât de descurajate de discursul auzit, 36

pentagrama 2017 / 1

încât rămaseră înmărmurite de stupoare.

Totuşi ele mai ziseră: « Acest mare rege ne va arunca el fără milă în drum?

Dar poate avea loc din partea sa vreo ofensă faţă de cineva, şi, dacă are loc, nu se preschimbă ea în cinste? » 4159 - 4208 (sfârşitul călătoriei)

Aceste păsări, învăpăiate de iubire, mai ziseră: « Sufletele ne sunt mistuite de foc.

Cum s-ar putea salva fluturele de foc, de vreme ce focul îl atrage ca locuinţă?

Cât despre noi, voim să fim nimicite de foc.

Dacă prietenul pe care-l căutăm nu ne milostiveşte cu unirea sa, şi dacă nu putem avea acces acum în preajma celui pe care-l dorim din inimă, cu toate acestea n-am putea cere socoteală altundeva despre drumul care trebuie să ne conducă la el. » Sufletul acestor păsări se mistui complet de teamă şi de ruşine şi corpul lor, ars, deveni precum funinginea.

Când fură astfel pe de-a-ntregul curăţate şi desprinse de absolut orice, aflară toate o viaţă nouă în lumina Sîmorghului.

Deveniră astfel din nou slujitoare şi fură a doua oară cufundate în uimire.

Tot ceea ce vor fi putut face odinioară fu curăţat şi chiar şters din inima lor.

Soarele proximităţii le străpungea cu razele sale şi sufletul le fu pătruns de strălucirea lui.

Atunci, în oglinda chipului lor, aceste treizeci de păsări (sî morgh) lumeşti contemplară faţa Sîmorghului spiritual.

Se grăbeau să-l privească pe acest Sîmorgh şi se asigurară că nu era altul decât sî morgh (cele treizeci de păsări).

Pasaje din poem

37

Toate atunci rămaseră uluite; nu ştiau dacă erau în continuare ele însele sau deveniseră Sîmorgh. În sfârşit, se asigurară că erau într-adevăr Sîmorgh şi că Sîmorghul era într-adevăr cele treizeci de păsări.

Când se uitau către Sîmorgh, vedeau că într-adevăr Sîmorghul era în acel loc şi, dacă se priveau pe ele însele, vedeau că ele însele erau Simorgul. În sfârşit, dacă priveau deodată în amândouă părţile, vedeau că ele şi Sîmorghul nu erau, în realitate, decât o singură fiinţă.

Această singură fiinţă era Sîmorghul, şi Sîmorghul era fiinţa aceasta.

Cum nu înţelegeau nimic din această stare de lucruri îl rugară pe Sîmorgh, fără a se sluji de grai, să le dezvăluie marea taină, să le dea soluţia misterului pluralităţii şi unităţii fiinţei.

Atunci Sîmorghul tot fără ajutorul vorbirii, le dădu următorul răspuns: « Soarele majestăţii mele este o oglindă; cel care se apropie de ea se vede întrînsa, îşi vede într-însa corpul şi sufletul, se vede pe de-a-ntregul în ea.

Pentru că aţi venit aici treizeci de păsări, vă găsiţi treizeci de păsări în această oglindă.

Dar dacă ar veni încă patruzeci sau cincizeci de păsări, perdeaua care-l ascunde pe Sîmorgh ar fi trasă la fel şi pentru ele.

Deşi sunteţi foarte, foarte schimbate, vă vedeţi pe voi însevă aşa cum eraţi mai întâi.

Când aţi trecut văile căii spirituale, când aţi săvârşit fapte bune,

38

pentagrama 2017 / 1

voi n-aţi fi putut făptui nimic decât prin acţiunea mea şi aţi putut vedea astfel valea esenţei şi a desăvârşirilor mele.

Se prea poate ca voi, care nu sunteţi decât treizeci de păsări, să fi rămas înmărmurite, nerăbdătoare şi uluite; dar Eu, sunt mult mai de preţ decât treizeci de păsări căci Eu sunt însăşi esenţa adevăratului Sîmorgh.

Recunoaşteţi-vă deci în Mine, cu slavă şi desfătare, pentru ca tot voi însevă să vă regăsiţi în Mine. » Într-adevăr, păsările se mistuiră până la urmă pentru totdeauna în Sîmorgh; umbra se pierdu în Soare, şi asta-i tot.

Calea rămâne deschisă, dar nu mai e de aici încolo, nici călăuză, nici călător şi de aceea, aici, cuvântul dispare.

4257-4263 / 4267 / 4271 / 4272 / 4281-42

Cele treizeci de păsări înecate de dorinţă şi suferinţă şi-au dovedit astfel valoarea lor în dragoste.

Cu toate că mulţumirea întrecea orice limită, o nouă manifestare a bunăvoinţei cereşti avu loc. Şambelanul graţiei dădu la o parte încă o sută de perdele, unele după altele.

Atunci o lume nouă se înfăţişă fără văl acestor păsări; lumina luminii lumina această manifestare.

Toate se aşezară pe tronul Proximităţii, pe tronul maiestăţii şi al slavei.

Apoi, o scriere le fu pusă dinainte şi li se spuse să o citească până la capăt.

Or, această scriere trebuia să le facă cunoscută, prin parabolă, starea lor jalnică.

4224-4230

Pasaje din poem

39

Dansul dervișilor Miniatură în culori pentru un Dîvân (colecție poetică) al lui Hâfez, lucrare atribuită lui Bahzâd, Herat (Afganistan), către 1490. Muzeul Metropolitan de Artă, New York.

Călătorii care descoperă astăzi la Konya, în Turcia, dansul dervișilor aparținând Ordinului lui Rumi – nume al dervișului poet succesor spiritual al lui Attar -, asistă la uimitoarele învârtiri ale dansatorilor care fac să se rotească lungile bascuri ale caanelor, precum niște corole albe. Acest costum stilizat datează din secolul al XVIIlea. Înainte, așa cum arată această miniatură a pictorului Bahzâd, dansatorii se aruncau în dans îmbrăcați în veșmintele lor cotidiene. Dacă în zilele noastre coregra a acestui dans mistic rămâne în principal asociată Ordinului lui Rumi, originile sale sunt mult mai îndepărtate și numeroși alți poeți su ți îl cunoșteau înaintea lui.

Ceremonia invită dansatorii să se învârtă precum sferele universului până la căderea în extaz, pentru a trăi din nou în Dumnezeu.

Attar descrie dansul astfel în Dîvân-ul său: „Într-o clipă m-am pierdut cu totul în dragostea pentru Tine, capul mi se învârtea cum se învârt sferele. Ah! Dacă inima mea ar rămâne liniștită ca un punct x, capul meu ar înceta să se învârtă și să se tot învârtă!”

Pentru mistic, universul întreg, de la atom la planete, se a ă într-o mișcare de rotire continuă, fără oprire, într-un dans în gloria Creatorului. Când omul dansează, el intră în rotirea universală, iar când poetul compune poeme, el reproduce această mișcare centrifugă în jurul axei centrale care este Iubitul divin.

Nu putem a rma cu siguranță, dacă printre dervișii de vârstă matură ce înconjoară dansatorii, unul dintre ei îl reprezintă pe Attar. Ar putea personajul bărbos din partea stângă, cu mâinile ascunse în lungile manșete ale caanului său maroniu și înveșmântat cu o eșarfă bleu. În orice caz, putem recunoaște în partea de sus la stânga, pe ministrul și literatul turc Navâ*î, sprijinit în bastonul său, iar la dreapta pe poetul persan Djâmî precum și poetul Hâfez, îmbrăcat într-un caan roz. Poetul derviș Rumi este de asemenea reprezentat în poziția sa convențională: el plânge, chipul este afundat în manșonul său, aluzie la primele versuri ale „Cupletelor spirituale” ce-i aparțin, scandate până în zilele noastre printr-o rugăciune în timpul dansului sacru. În ăcărarea mistică care face să vibreze această imagine a dervișilor care se învârt este aceeași cu cea care animă profunzimea textelor su te, ce aparțin lui d*Ibn, *Arabî, Attar sau Rumi.

Prin execuția sa ra nată, grația și elanul atitudinilor coregra ce, caligra a eșarfelor care dansează în aer, psihologia înscrisă pe chipurile tulburate, această miniatură este incontestabil opera unuia dintre cei mai mari maeștri ai atelierului din Herat: dacă un anumit manierism pare comun tuturor membrilor atelierului, nețea uimitoare a desenului pare a desemna bine imensul talent al pictorului Bahzâd.

Aproape contemporană cu marele manuscris al poemului Cântecul păsărilor, conservat la Muzeul Metropolitan de Artă, această miniatură ilustrează de asemenea atașamentul plin de pasiune față de su sm al acestei elite a regatului Herat care, în 1486-1487, a comandat somptuoasa restaurare a mormântului lui Attar, precum și transcrierea celui mai frumos poem al său.

40

pentagrama 2017 / 1

Poetul Rumi plângând, detaliu al imaginii „Dansul dervișilor”

EPILOG « Cartea mea e o podoabă a veacului; e un dar atât pentru oamenii distinşi, cât şi pentru popor.

Dacă un om rece ca gheaţa ar vedea această carte, s-ar avânta ca focul viu dincolo de vălul care-i ascunde misterul.

Versurile mele au o însuşire uimitoare: aceea de a da din ce în ce mai mult rod, pe măsură ce sunt citite. » Cel căruia această carte îi va putea arăta calea, va arunca departe de el vălul care îi ascunde Adevărul.

Fiecare spiritual şi-a înfăţişat vederile într-un mod particular, apoi în scurt timp a dispărut. Şi eu ca şi înaintaşii mei, mi-am înfăţişat pasărea sufletului celor ce sunt adormiţi.

Dacă somnul care ţi-a umplut lunga viaţă, te-a lipsit de acest discurs, totuşi, sufletul tău va fi trezit preţ de o clipă de către secretul pe care cuvântul meu îl dezvăluie.

Eu ştiu, fără vreo îndoială, că dorinţa mea se va împlini, că mâhnirea şi îngrijorarea mea vor conteni.

Trebuie să te hotărăşti să renunţi de o sută de ori la viaţă şi să ceri iertare pentru toate deşertăciunile.

Dacă vrei însă ca oceanul sufletului tău să rămână într-un zbucium salvator, trebuie să ştii să te lepezi de viaţă şi să păstrezi tăcerea.

4506/4507/ 4510/ 4520 – 4523/4534/4535 Pasaje din poem

41

Rozacrucea, sinteză a islamului mistic şi a creştinismului interior Gunter Friedrich

D

in copilărie, această întrebare m-a însoțit: Care este scopul vieții? Ce este această existență? Ce semni că ea? Un răspuns satisfăcător nu este ușor de găsit. A sonda acest mister, acesta este scopul existenței.

Mistica în sensul originar se raportează la cunoașterea acestor mistere.

Totalitatea inței și a ne inței, o desemnăm uneori precum Dumnezeu. Fiecare dintre noi este născut din Tot ca ind separat. Dar care e semni cația acestui fapt?

Putem re ecta la motivul existenței, putem să creștem în credință, să încercăm senzații. În mistica profundă, este vorba totuși de a ne vedea pe noi înșine în calitate de răspuns, de a deveni noi înșine răspunsul.

Marele mister, Dumnezeu, poate să ne atingă.

Suntem creați pentru ca aceasta să se întâmple. Și mai mult încă: suntem creați pentru ca divinul să se poată trezi în noi. Doar astfel, vom putea să ne trezim. Stabilirea unui contact interior cu universalitatea este posibilă. Putem atinși de către universalitate și să-i purtăm urmele. Acestea permit o explorare fără cuvinte și o îmbrățisare reciprocă.

La aceasta servesc drumurile spirituale ale diferitelor religii. Atunci când vorbim despre drumurile interioare ale Islamului și ale Creștinismului, noi vorbim despre inimile acestor două religii. Și astfel, de asemenea, despre inimile oamenilor. Omul poartă un 42

pentagrama 2017 / 1

punct de contact cu divinul din inima sa, o poartă su et-spirit care se poate deschide.

Divinul poate penetra în el. Religia își găsește atunci împlinirea. Ea conduce la o stare a su etului complet nouă. « Fiți deci perfecți, precum Tatăl vostru ceresc este perfect », citim în Evanghelia după Matei (Mt.5, 48). Acest mesaj este adresat tuturor, musulmanilor, budiștilor, creștinilor și celor ce aparțin altor confesiuni. În Psalmul 82, este totuși speci cat: «V-am spus: voi sunteți dumnezei; voi sunteți toți i ai celui Preaînalt.

Cu toate acestea, voi muriți ca niște oameni… » Noi murim ca oameni; această a rmație este legată de starea noastră curentă. Evanghelia după Marcu spune: « De ce mă numești tu bun?

Nu este bun decât Dumnezeu singur. » (Marcu 10,18) Noi nu suntem buni, căci prin conștiința noastră, noi suntem separați de Dumnezeu.

Dar există promisiunea: « Voi trebuie să ți perfecți, precum Tatăl vostru ceresc este perfect. » Separarea poate dispărea.

Coranul spune același lucru precum Biblia: Omul a fost creat « de mâinile lui Dumnezeu » (38:75), Dumnezeu i-a insu at su ul Său.

(15:29; 38:72). Astfel există o legătură fundamentală cu Dumnezeu . Profunzimea sa este descrisă de către Surata 50: Dumnezeu este « mai aproape de om decât vena jugulară. » (50:16) În corespondență, Coranul conține de asemenea o promisiune: « Noi le arătăm semnele noastre la orizont și în ei-înșiși. » (41:53)

San'ân sub balconul prințesei Bizanțului Ilustrație pentru manuscrisul regal al poemului Cântecul păsărilor din 1487, adăugată la Ispahan pentru a oferi manuscrisul bibliotecii sanctuarului din Ardabîl în 1609, artist anonim, Ispahan (Iran), primul deceniu al secolului al XVII-lea. Muzeul Metropolitan de Artă, New York. „Acest palat se deschide ca o delimitare sacră în peisajul miniaturii, pentru a sugera Paradisul: împletirea vegetalelor întrețesute cu sclipirile solare și poligoanele înstelate semni că de fapt, în toate decorurile moscheelor, grădinile cerești. Șeicul are viziunea subită a acestui Paradis percepând Doamna care tronează aici. Iar aceasta, de sus, de la balconul său, i se descoperă acestuia într-o fulgerătoare teofanie. De o frumusețe luminoasă și misterioasă, această prințesă este alegoria Divinității atât primitoare cât și nemiloasă, căci ea nu admite decât su etul misticului care nu doar discerne secretul Imanenței vizibile, ci se oferă de asemenea umilirii.”

Rozacrucea, sinteză a islamului mistic și a creștinismului interior

43

« În ei-înșiși », misticii Islamului, su știi, înțeleg prin aceasta exigența de a parcurge un drum către interior, un drum pe care misterul divin se revelează. Condiția necesară este însă de a lăsa vechea stare, eul terestru, pe un drum de transformare, al « Fanaa » (acesta este un termen su t pentru "a muri" sau "anihilare".

Fanaa înseamnă "a muri înainte de moarte".)

A da drumul și consacrarea, dăruirea, se petrec într-o mișcare continuă. Această mișcare permite o reînnoire neîncetată, o nouă creație care, în ecare clipă, izvorăște din sursa divină.

Un cuvânt al Profetului (Hadith) spune: « Cine se cunoaște pe el însuși, își cunoaște Domnul. » Dumnezeu vrea să-și construiască o locuință în inima omului. Allah este termenul general pentru a-L desemna pe Dumnezeu: Cel din interior este numit Rabb. 1 Evanghelia după Ioan spune: « Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi. » (Ioan 8,32). Adevărul, este cunoașterea și experiența vie a lui Christos în forul nostru interior. (Ioan 17,3) « …și dacă trăiesc, nu mai sunt eu cel care trăiește, este Christos care trăiește în mine », spune Pavel. (Gal. 2,20) Și mai departe: «Îmbrăcați omul nou, care a fost creat de Dumnezeu.» (Efe. 4,24) Căile mistice sunt călătorii în propria inimă.

Inima este trăită ca o structură su et-spirit. Cel care întreprinde o astfel de călătorie, se transformă.

Misticii Islamului și ai Creștinismului vorbesc despre oglinda inimii. Aceasta trebuie curățată, până când tot praful a dispărut. Apoi lumina divină eternă se va putea re ecta în ea.

«Sunt cu cei a căror inimă a fost spartă pentru mine», spune tradiția islamică.

Văzut din exterior, noi suntem omul normal, imperfect. Dar transcendentul, de unde radiază lumina, o lumină spirituală invizibilă, ne locuiește. Divinul se proiectează în noi, omul exterior care suntem. Imaginea sa se re ectă în oglinda inimii. În forța inimii (în arabă himma) apare un nou su et cu o nouă 2 conștiință.

Ibn'Arabi, marele teosof între maeștrii su smului, vorbește despre numele lui 44

pentagrama 2017 / 1

Dumnezeu. Fiecărui om îi aparține un nume spiritual. Numele spiritual este Dumnezeul interior, polul spiritual în interiorul omului. El este tovarășul arhetipal, ința profundă neschimbată. El există din eternitate, deja înaintea întregii creații. Acesta generează ința exterioară, pentru a se trezi în ea. Numele divin dorește să e pronunțat de către om. El vrea să aprindă su etul. Doar astfel, el intră în 3 existență. În cele mai variate moduri, Rumi descrie relația între su et și Dumnezeul imanent ca pe o intensă relație de iubire. Poate dura întradevăr mult timp până când cei doi, su etul și Dumnezeul imanent, se întâlnesc; până când cei doi devin iubiți și su etul poate să spună: "Eu sunt urechea cu care el aude; ochiul său, prin care el vede. "(Hadith) Pavel spune: când timpurile se vor împlinit, toate lucrurile vor reunite în Dumnezeu (Efe. 1,10). Cei doi poli, Ființa exterioară și Dumnezeul interior se topesc în Su etulSpirit. Acesta este un proces individual care se împlinește atunci când su etul ajunge la atemporalitate.

Coranul conține șapte « interiorități » spune Profetul, de la materie până la Spiritul pur unde el este un Tot unic. În noaptea destinului (alQadr), Mohammed a primit Coranul. El l-a primit ca întreg și el însuși în acel moment era Tot. El a fost ridicat deasupra timpului. Precum ne spune Surata 97, el era servitorul perfect, glorie care s-a manifestat deasupra lui, în supra-personal. Un corp spiritual a început să se dezvolte alături de corpul său natural.

Ibn'Arabi spune în acest sens: a devenit el însuși un Coran. 4 Divinitatea acționează prin intermediul corpului Su et-Spirit.

Fondatorul religiei devine în acest mod, în lumea su etului, un arhetip care poate să se materializeze în multiple entități. Lumea su etului este situată între cea care ne înconjoară și lumea Spiritului. Iisus a primit

Există o construcție, o imensă construcție, vizibilă peste tot și totuși ascunsă ochilor oamenilor, dar remarcată de către un mic număr, pentru că ea pare atât de veche și atât de cunoscută celor care pur și simplu caută noul…

Acesta este Colegiul Sancti Spiritus al Fraternității Rozacrucii.

Rozacrucea, sinteză a islamului mistic și a creștinismului interior

45

spiritul lui Christos și a crescut în acest mod în supra-personal. El a dobândit alături de corpul vizibil, corpul Su et-Spirit nemuritor. Pavel spune: în Christos, locuiește corporal întreaga plenitudine a divinității. (Col. 2,9).

Pentru mistic, este vorba de a se uni cu corpul glori cat al fondatorului religiei sale. În acest sens, Iisus spunea: « Cine mânâncă trupul meu și bea sângele meu, va dobândi Viața eternă. » (Ioan 6,54) Aceasta se întâmplă deja de secole. În acest mod, au apărut în lumea su etului corpuri-su et colective.

Iisus este principiul central al corpului nemuritor al Creștinismului, al comunității su etelor pe care a format-o în jurul lui.

Aceasta este numită « Corpul lui Christos ». În jurul corpului său înviat, se formează comunitatea su etelor. Christos este polul său spiritual.

Mohammed este principiul central al corpului nemuritor al Islamului, al comunității su etelor care s-a format în jurul lui. Grupul este un corp unic. Su etul, care a atins pacea, (nafs mutma'inna - surata 89 :27), se unește cu Domnul său. Su etele s nților de vin 5 asemănătoare cu corpul Profetului.

Biblia ne vorbește despre « Casa Tatălui », în care sunt « numeroase locuințe » (Ioan 14,2).

Există numeroase coloane de lumină în lumea su etului, care are ecare polul său spiritual divin, numele său spiritual divin.

Christian Rozacruce, fondatorul legendar al ordinului Rozacrucii, încarnează un impuls care are legătură cu aceste mari comunități reunite în lumea su etului. Christian Rozacruce vrea să o dovedească.

El vorbește despre un Creștinism care cuprinde totul și care depășește confesiunile particulare. În lumea noastră, Christian Rozacruce este un impuls al viitorului, un factor de legătură, un arhetip. Și putem presupune că forța sa de coeziune – nu a amestecului – va acționa încă asupra a numeroase ințe.

46

pentagrama 2017 / 1

Prima scriere a Rozacrucienilor, « Fama Fraternitatis », care a apărut în 1614, descrie călătoria pe care Christian Rozacruce o întreprinde.

Crescut într-o mănăstire, tânărul adolescent, dorește să viziteze Sfântul Mormânt la Ierusalim. În Damasc, o intuiție îl determină să-și schimbe itinerariul. El se îndreaptă către înțelepții din Arabia, su ții. Îi întâlnește întrun loc numit Damcar, care nu există marcat pe nicio hartă. Poate că acest nume a fost ales pentru a indica că este vorba despre trecerea în lumea su etelor. În ebraică, cuvântul se scrie Dam-Car « sângele mielului ».

Su știi îl primesc nu ca pe un străin, ci ca pe cineva de mult timp așteptat. Ei îl cheamă pe numele său și cunosc secretele mănăstirii sale.

Christian Rozacruce învață de la ei limba arabă și traduce cartea M în latină. Cartea M este cartea « Liber Mundi », cartea lumii, cartea naturii. Înțelepții leagă cunoașterea lui Dumnezeu de științele naturale. Ei trăiesc experiența în natură, în pământ, în regnul vegetal, în regnul animal. Calea lor către Dumnezeu nu este doar cea a misticii profunde, ci de asemenea experiența Divinului cu ajutorul naturii.

Christian Rozacruce este inițiat în toate acestea. În același timp, el intră într-o relație strânsă cu corpul spiritual al Islamului. După un sejur de trei ani în Damcar, sub îndrumarea înțelepților, el ajunge în Fez în Maroc. Acolo, el vede înțelepții muncind împreună și cum ei sunt « … atât de înclinați și dispuși să împărtășească secretele lor ». Și astfel ajunge la cunoașterea că « la fel cum în orice nucleu este pre gurat un arbore sau un fruct întreg, la fel întreaga lume vastă este prezentă într-un mic om… » Christian Rozacruce face experiența, în calitate de microcosmos, conform căreia totul este unit, atât ceea ce este transcendent cât și ceea ce este natural. El se vede în calitate de oglindă și rezumat al macrocosmosului.

Putem presupune că el îl întâlnește pe «Khidr», gura care conduce inițierea maeștrilor su ți.

Khidr este o gură a Misterelor, care deschide poarta dând acces către corpul spiritual al Islamului. El este nemuritor și are o sarcină multiplă. El a băut din sursa vieții. Adevărații su ți, precum este și el, sunt cei care, precum Khidr, poartă apa vieții în bolul lor. (Khaqani).

Ibn Arabi, spune despre el însuși că el este un «elev al lui Khidr». Cel care, prin el, ajunge la inițiere, îi va deveni întru totul asemănător.

Suhrawardi, marele maestru persan, scrie în cartea sa « Inteligența roșie » : Cel care găsește sursa vieții, devine el-însuși Khidr. « Atunci când ai devenit Khidr, tu poți traversa fără durere muntele Qaf. » Muntele Qaf este «muntele cosmic».

Acesta este « câmpul su etului », « o lume a unei materii foarte subtile, a MaterieiLumină», verigă intermediară între lumea luminilor heruvimice pure și lumea zică.

Acesta este câmpul, « în care corpul devine Spirit și unde Spiritul devine corp », « o lume spirituală concretă, a formelor originare, a formelor vizionare, lumea îngerilor responsabili de specii și indivizi ». Khidr este o sfântă activitate spirituală.

Christian Rozacruce, împreună cu elevii săi, ridică la întoarcerea sa în Germania, « casa Sancti Spiritus ». Despre aceasta se spune, la sfârșitul Famei Fraternitatis: « trebuie ca a noastră construcție, chiar dacă mii de oameni au văzut-o de aproape, să rămână în eternitate intangibilă, inviolabilă, privată și perfect ascunsă. » Aici, se face referire la o sferă în lumea su etelor. Fama Fraternitatis stabilește în mod clar că Christian Rozacruce parcurge drumul de inițiere christică, dar lucrarea descrie accesul la sfera casei Sancti Spiritus în același mod în care Ibn'Arabi o face pentru drumul de inițiere în Islam.

Astfel, este stabilită o legătură între cele două comunități de su ete, în lumea su etelor nemuritoare. În Fama Fraternitatis, se spune că generațiile următoare caută mormântul lui Christian Rozacruce. Frații nu îl găsesc. Ei se a ă ca în fața unui zid interior. Aici intervine Fr at e l e N . N . c a re m o d i c ă o a re c u m construcția. În cursul acestei munci, el găsește

« placa comemorativă care conține numele ecărui membru al fraternității » și o transferă sub o boltă mai adecvată. În această placă, este în pt un cui mare, ușor proeminent, care atunci când este extras cu forță, lasă să apară o ușă ascunsă unde este gravată inscripția: « După 120 de ani, mă voi deschide », având deasupra vechea recoltă.

Este interesant să constatăm că termenul «Masă» în arabă desemnează su etul universal.

Primul intelect, Spiritul divin, a scris pe masa lumii su etului, ce se va întâmpla în lumea intermediară, adică între Spiritul divin și lumea noastră. În Hadith, Spiritul este reprezentat de o obligeană (Plantă erbacee perenă, originară din Asia de Sud, cu miros aromatic, cu rizom cărnos, frunze liniare lungi și ori gălbui, care crește pe marginea apelor ori este cultivată, ind folosită în medicină și în parfumerie ).

Atunci când în Fama Fraternitatis, se spune că Frații Rozacrucii au descoperit placa pe un perete, aceasta înseamnă că ei au găsit accesul în lumea su etului. Ei au văzut apărând numele celor care i-au precedat. Înainte ca ei să intre în Templul interior, ei citesc Rota. Ei întreabă Înțelepciunea divină în forul lor interior.

Ibn'Arabi descrie în lucrarea sa « Fosus », modul în care el se confruntă cu un Templu care nu are nicio intrare: nici ușă, nici fereastră.

El face turul Templului neobosit. El remarcă că acesta se odihnește pe cinci coloane. Deodată, el obser vă că una dintre ele este mai proeminentă. El se apropie și o îmbrățișează, în același mod în care credincioșii în Islam îmbrățișează piatra neagră Kaaba din Mecca.

Coloana proeminentă și cuiul proeminent în Fama Fraternitatis – ambele simbolizează forțe ajutătoare, forțele Spiritului Sfânt.

Ibn'Arabi percepe, ieșind din umbra zidului, o gură feminină. Aceasta este S ophia, înțelepciunea divină. Ea corespunde Rotei fraților Rozacrucii. Ținând mâna Sophiei, Ibn'Arabi pătrunde în templul interior. Zidul devine transparent, el se dovedește a viu; Templul este propria sa inimă. Sophia se

Rozacrucea, sinteză a islamului mistic și a creștinismului interior

47

transformă în tovarăș nemuritor, în pol interior divin, în nume divin.

Frații Rozacrucii găsesc corpul nealterat al lui Christian Rozacruce « cu toate ornamentele și atributele sale », după cum este descris în Fama. Mormântul său are șapte părți, ceea ce demonstrează universalitatea lui Christian Rozacruce. O indicație asemănătoare apare în inscripția situată deasupra altarului: «Din compendiumul universului, am făcut, în timpul vieții mele, un mormânt. » Este vorba despre Tot și re ectarea sa în individ. Christian Rozacruce ține în mână cartea T, cartea eos, cartea nemuririi. Mitul lui Christian Rozacruce este cel al universalității. Imaginea călătoriei atrage de asemenea atenția asupra Mediteranei. Toate culturile și religiile erau prezente în jurul ei.

Călătoria este asemănătoare unei mandale, în care totul este reunit.

După ce au pătruns în sanctuarul cel mai

interior, frații Rozacrucii, precum Ibn'Arabi, se întorc din nou către lume.

Ei au găsit adevăratul sine. Pe o bază nouă, ei muncesc acum asupra lor înșiși, și aceasta se împlinește în serviciul omenirii, în serviciul tuturor căutătorilor.

Este vorba despre munca de ridicare a casei universale a omenirii, despre « casa omenirii », cum o numește Ibn'Arabi.

1. Vgl. hierzu Titus Burckhardt, Vom Su tum, München 1953, S. 36, 67 ff; Annemarie Schimmel, Mystische Dimensionen des Islam, Frankfurt am Main und Leipzig 1995, S. 271 f.; Henry Corbin, L'imagination créatrice dans le sou sme d'Ibn'Arabi, Paris 1958, S. 115 2. Vgl. Henry Corbin, L'imagination créatrice, S. 234, 280 3. Vgl. Henry Corbin, L'imagination créatrice, S. 278, 170, 199, 207, 260; Titus Burckhardt, S. 63 ff.

4. Vgl. Titus Burckhardt, S. 35 f., 38, 77; Henry Corbin, L'imagination créatrice, S. 239 5. Vgl. Annemarie Schimmel, S. 167, 331 Alma Giese, München 2002, S. 338; Titus Burckhardt, S. 73

Vitraliu în biserica din Cobstädt, Germania © CTHOE 48

pentagrama 2017 / 1

Cântecul păsărilor de F'arîd o-dîn 'Attâr Ediția în limba franceză

ilustrată de pictura Islamului oriental

traducere din persană de Leili Anvar Mica colecție EDITURA DIANE DE SELLIERS, 2012 Cântecul păsărilor, capodoperă a poeziei mistice scrisă în persană la sfârșitul secolului al XII-lea, povestește despre călătoria a mii de păsări în căutarea Sîmorghului, manifestarea vizibilă a Divinului. Pupăza le insuflă înțelepciunea și curajul, spunându-le povești împrumutate din lucrările clasice ale literaturii sau inspirate din Coran.

Poveste inițiatică și epopee spirituală, acest poem a hrănit creativitatea numeroșilor artiști persani, turci și indo-musulmani de-a lungul secolelor XIV–XVII: cele două sute de picturi care ilustrează această ediție sunt o mărturie inestimabilă în acest sens. Comentariile iconografice ce-i aparțin lui Michael Barry clarifică textul și poemul, dezvăluind profunzimea lor simbolică.

Frumusețea imaginilor este purtată de sublima traducere a lui Leili Anvar care reușește prin suflul și ritmul propriu, să facă lectura luminoasă, vibrantă și universală, fidelă literei și spiritului lui Attar.

Graiul păsărilor de Farid Uddin Attar Ediția în limba română traducere de Stela Gheție-Tinney și Roxana Cristian după versiunea franceză Le Langage Des Oiseaux de M.Garsin de Tassy Editura Rosmarin, București, 1999

Mai întâi se prezentă îndrăgostita privighetoare: “Secretele iubirii îmi sunt cunoscute, zise ea; toată noaptea îmi repet cântecele de dragoste. Nu există vreo ființă nefericită, ca David, căreia să-i pot cânta melancolicii psalmi de dragoste? Geamătul flautului imită cântecul meu și alăuta face să mi se audă plânsetele. Umplu de emoție straturile de roze și inimile îndrăgostiților. Îi învăț pe ceilalți fără încetare noi mistere; în fiecare clipă repet noi cântece de tristețe. Când dragostea mă sfâșie, scot un zgomot asemănător valurilor mării. Oricine mă aude, își pierde mințile; se îmbată, oricâtă stăpânire ar avea supra lui însuși.”

În poem, ecare pasăre reprezintă câte o caracteristică dintre numeroasele aspecte ale sinelui, care împiedică su etul pe drumul său către Adevăr. Fiecare vale reprezintă o nouă etapă spirituală. Iar la toate nivelurile este vorba întotdeauna despre combaterea diverselor manifestări ale egoului, cu scopul de a ne cunoaște mai bine și a ne dezvolta noi fațete ale Iubirii. Fiecare anecdotă și ecare personaj, simbolizează o situație spirituală pe care trebuie s-o experimentăm pentru a realiza perfecționarea inței noastre.

La fel cum în poezie, Iubitul este mereu despărțit de Ființa iubită și aruncat în lume, care este pentru el un pământ al exilului, la fel ecare su et poartă în el nostalgia timpului în care era unit cu Divinul; astfel el aspiră la întoarcerea la Originea sa. De aceea, chiar din deschiderea poemului, păsările caută Ființa supremă, Cel care a fost lăudat, la începutul prologului ca ind Creatorul lumilor.