Pentagrama 2017/2

2017 numărul 2

Pentagrama

În căutarea de noi țărmuri pentru suflet

pentagrama

Anul 13 - 2 / 2017

Descriere copertă La orizont, noi țărmuri se arată pentru ecare. În lucrările lui Cindy Patrick apare un element straniu exprimând într-un mod emoționant căutarea acestei speciale și alienante realități a conștiinței. © Cindy Patrick Photography.

pentagrama Reînnoirea este un cuvânt cheie, sau ar trebui în orice caz să e, pentru omul spiritual.

Rozacrucianul muncește în ecare zi pe planul puternic și grandios al apropierii dintre el și împărăția sa interioară la construirea Su etului.

El o face cu ajutorul su ului incomensurabil al Eternității despre care știe că este activ în el.

Dacă din întâmplare se întoarce pentru a evalua rezultatul, este pentru a-și ameliora modul de a munci. Nici trecutul, nici faptul de a avea un scop bine de nit în viitor nu sunt determinante. Pentru conștiința su etului eliberat, trecutul gnostic este comoara muncitorilor de astăzi, iar viitorul o certitudine care radiază în prezent. Rozacrucianul împrumută energia motrică a acțiunilor sale bătaii inimii momentului – eternul prezent – și Eternității el îi dedică fructul muncii sale.

Contează doar reînnoirea, voința de a utiliza în ecare moment forța originară, în mod independent de avantaje, de subiectiv, și pentru aceasta, este necesară inspirația.

Inspirația este spirituală, ea ne ridică deasupra noastră înșine.

Inspirația este un in ux spiritual care devine realitate atunci când poate coabita cu o aptitudine personală. Noua Pentagramă este rezultatul unui astfel de in ux continuu. Sursa sa este câmpul de forță al școlii Rozacrucii; calitatea elevilor săi determină forța și caracterul conținutului său.

Cu acest al 280-lea număr al Pentagramei (am început în 1979), marcăm o dublă tranziție. Revista va apărea de acum înainte de patru ori pe an. În același timp, lucrăm la o versiune, compatibilă cu tablete, PC-uri și telefoane mobile, care va apărea în acest an.

Această primă pagină a editorialului se dorește a de asemenea un apel reînnoit, în scopul de a ne trimite contribuțiile voastre, ideile voastre, articolele și re ecțiile voastre, pe adresa de e-mail : info@rozekruispers.nl.

Să împărtășim munca actuală a școlii noastre spirituale în lume mai mult ca niciodată pentru ca, și sub această formă, posibilitatea su etului nou renăscut să e cunoscută. În acest sens, sperăm că revista Pentagrama va mărturisi la nivel mondial prin articolele ei despre Rozacrucea Vie.

Cuprins

............................................................................................................................................................................................................

Sănătatea

10

Sacri ciul cuvintelor

12

Despre ceea ce este inexprimabil Impostura Cum aurul, argintul și valorile esențiale au ajuns să se întoarcă împotriva omului în loc ca acesta să se bucure de ele

19 25 33 34 41 43 56

Înșelătorie - Umanitatea fraudată Banii, arhonții și eonii Ad Broere Înșelăciune - O lume sustenabilă... este încă posibilă?

Frans Spakman Cronică Dorința instinctivă de a bun Înșelătorie - Un proces și limitele sale Calea regală Marele prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus Sodalis, J.P. Wils Tangoul contradicțiilor Cronică

ADDRESS HAARLEM TEMPLE SERVICE APRIL 19, 2015

Sănătatea

Sănătatea

............................................................................................

Dacă suntem sănătoşi, avem adesea tendinţa de a nu-i acorda sănătăţii nicio atenţie. O sănătate bună nu necesită o atenţie specială şi ne oferă libertatea şi independenţa de a umbla de colo-colo şi de a ne ocupa cu tot felul de activităţi. Dar, ocupându-ne de o mulțime alte lucruri, uităm de .....sănătate.

C

ât d e d i fe r it ă e ste s itu aț i a p e nt r u c i ne v a b ol n av ! În contrast cu sănătatea, care ne oferă posibilitatea de a ne plani ca și de a ne decide modul de viaţă, atunci când suntem bolnavi suntem foarte restricţionaţi. Mintea noastră se va concentra atunci aproape exclusiv asupra bolii noastre. Durerile și simptomele se impun asupra noastră.

Suntem forţaţi să le oferim o bună parte din atenţia noastră. Dar dacă ele se înrăutăţesc, nu mai rămâne loc pentru nimic altceva; aceasta va necesita toată puterea noastră. Apoi va trebui să apelăm la ajutorul altora. Chiar și un medic care se îmbolnăvește este de obicei destul de neputincios.

Prin urmare, nu este de mirare faptul că medicii și lumea medicală au făcut un obiect de studiu din „a bolnav”, din boala însăși. Vindecarea în acest sens însemna ușurarea sau eliberarea de o boală și a fost sărbătorită mereu ca o victorie.

Ea oferă medicului și pacientului - și, eventual, și farmacistului sentimentul liniștitor că ghicitoarea a fost dezlegată. Deși multor întrebări medicale li s-a dat un răspuns, ceea ce este o performanţă fantastică în sine, noi susţinem că misterul real nu este de ce și cum ne î m b o l n ăv i m , c i c e e a c e î n s e a m n ă f e n o m e nu l s ă n ăt ăţ i i .

Organizaţia Mondială a Sănătăţii - având „sănătatea” drept cuvânt operativ - a de nit demult acest concept în termenii „absenţei bolii” .

Mai târziu a ajustat această de niţie și ea se referă acum la o situaţie completă de bine zic, mental și social. Cu toate acestea, nu se ia în considerare un aspect care, cel puţin spus, este foarte remarcabil.

Astfel, în percepţia și în conștiinţa noastră, sănătatea și boala sunt văzute în general ca ind în opoziţie una cu cealaltă. Prin urmare, nu ne va surprinde atunci că, din cele mai vechi timpuri, au existat două școli de gândire în domeniul știinţei medicale. O școală se concentrează asupra bolii, asupra simptomelor și asupra reprimării și atenuării lor. Cealaltă școală este axată pe forţele curative din natură, precum și cele din interiorul omului însuși.

În perioada Greciei antice, școala care s-a concentrat pe contracararea bolilor provenea din Knidos, un oraș situat pe continent, în timp ce școala care s-a concentrat pe autorecuperare era situată pe insula Kos. Liderul său era celebrul medic Hipocrate. Nu se considera un adversar al celor care contracarează boala, ci era foarte conștient de un factor important lipsit din abordarea lor.

Cu siguranţă, în anumite cazuri trebuie să se lupte împotriva bolilor, în special în faza acută, dar acest lucru are ca rezultat doar un echilibru temporar.

Este însă important să ne dăm seama că, în acel moment, nu se făcuse încă niciun singur pas în direcţia sănătăţii.

Cei care se apropie de boală cu starea de spirit că au de dus o luptă se îndreaptă spre o serie de campanii nesfârșite. Și la un moment dat vor obosi în bătălie, căci victoria este imposibilă.

Hipocrate a văzut boala ca pe o expresie a vieţii așa cum o trăim - viaţa așa cum o petrecem în mod necesar. Ca pol opus al sănătăţii, boala operează la celălalt capăt al spectrului pentru a corecta ceea

ce aparent merge bine, dar care este în mod imperceptibil desincronizat.

Trebuie atunci doar să lăsăm lucrurile să-și desfășoare cursul lor, așteptând cu răbdare o posibilă vindecare, așteptând momentul în care noi „recuperăm” totul prin noi înșine?

Aceasta este linia de gândire disperată a oamenilor care atacă boala. Și atunci când lucrurile par să meargă în direcţia bună iar echilibrul a fost temporar restabilit, atât medicul, cât și pacientul se relaxează și sunt mulţumiţi. Cu toate acestea, ei nu reușesc să observe - sau pur și simplu au aranjat aceasta - faptul că armele pe care le-au folosit au provocat daune și, în plus, problema și-a schimbat locul și, prin urmare, nu a fost cu adevărat rezolvată. Uneori acest lucru devine clar doar mult mai târziu și de multe ori legătura nu se face deloc.

Astfel rămâne întrebarea: ar trebui să ne oprim în totalitate din combaterea unei boli? Într-adevăr, nu. Ceea ce contează cel mai mult este protecţia corpurilor noastre de deteriorări permanente sau de exces, în același mod în care protejăm plantele vulnerabile din grădina noastră

împotriva îngheţului tăios, fără să le răsfăţăm. În acest sens ar trebui să ne luptăm cu boala când este necesar și să stimulăm sănătatea oricând este posibil. La fel cum se ascunde izvorul în mijloc de iarnă, tot astfel fragila oare este adăpostită în mugurul ei cât timp este încă îngheţ. Aceasta așteaptă cu răbdare, ca uturele în cocon, până când îi va veni timpul. Dar este de fapt „așteptare” sau, dimpotrivă, încă „ lucrează” la un alt nivel? În același mo d pare să se ascundă sănătatea când febra se dezlănţuie. Nu este totuși absentă, ci mai degrabă funcţionează neobser vată.

Activitatea sa nu este mai redusă, ci diferită.

Suntem obișnuiţi să plasăm boala și sănătatea în opoziţie una cu cealaltă și, privit super cial, acest lucru pare într-adevăr logic. Întreabă numai pe cineva care are gripă ce dorește cel mai

Sănătatea

mult....!

Cei care își fac timp să studieze boala și sănătatea cu o minte deschisă vor descoperi că boala este la fel de bine un instrument al forţei vieţii ca și sănătatea.

Boala este întotdeauna un instrument al misterioasei forţe dinamice care ne conduce spre atingerea echilibrului superior, adevărata armonie. Cel care poate înţelege acest lucru în viaţa lui își va aborda boala în mod diferit. El sau ea, bineînţeles că va înţelege că cei care sunt bolnavi într-adevăr suferă, dar ceea ce este mult mai important este că va înţelege, de asemenea, că există și călăuzire aici.

Arta vindecării și însănătoșirii cuiva nu este doar o acceptare pasivă a suferinţei ci mai degrabă înseamnă a adopta o atitudine de a „permite să i călăuzit”. A călăuzit nu înseamnă a lăsa pasiv să i dus mai departe, ci este o atitudine foarte conștientă și prin urmare activă. Însănătoșirea, în sensul unui proces care conduce la o adevărată armonie, nu se poate face în pasivitate. Stagnarea înseamnă declin și pasivitatea provoacă rezistenţă. Cooperarea este întotdeauna

activă, este întotdeauna o activitate conștientă și inteligentă într-o stare liniștită a minţii. Colaborarea cu un astfel de proces, cere totodată să lăsăm, să renunţăm la ceea ce este vechi și la ceea ce provine din trecut. Cere de la noi o viziune clară asupra proceselor de viaţă din spatele fenomenelor și o înţelegere a scopului care determină ......................................................... apariţia bolii și a locului unde vrea ea să BURNING MAN-FESTIVAL ne conducă. Cei care se îmbolnăvesc își ( Festivalul Omului arzător) chinuie de multe ori creierul cu Imaginile aparțin unei serii de întrebările: „De ce? De ce trebuie să mi sculpturi-laser din HYBYCOZO care au fost expuse anul trecut la Festivalul se întâmple mie aceasta? Ce am făcut Omului arzător din Deşertul Black greșit? Ce ar trebuit să fac altfel?” Rock (Nevada, SUA). HYBYCOZO Răspunsurile la aceste întrebări se pierd („hyperspace bypass construction în multitudinea de factori din trecutul zone” - „Zona construcţiei ocolitoare a nostru. Dacă totuși suntem capabili să hiperspaţiului”) este un proiect care ne punem întrebările: „Care este scopul explorează intersecţia ştiinţei, acestei boli?” și „Unde dorește ea să mă tehnologiei şi culturii. Ei se inspiră din ducă?”, atunci acest lucru ne oferă și alte cartea lor preferată: „Ghidul posibilităţi și deschide o nouă cale autostopiştilor spre Galaxie” iar pasiunea lor este să aducă designul, pentru noi: drumul spre viaţă. tehnologia şi arta montajului la un nivel Pe acest drum răbdarea este un ajutor mai înalt. important. Oamenii foarte pasionali și ©https://www.kickstarter.com/projects hiperactivi văd de multe ori răbdarea ca /hybycozo/hybycozo-thehyperspace-bype o lenevie. Dar a cu adevărat pass-constructionzone răbdător - ca atunci când doriţi neapărat .........................................................

„Cine se vindecă are dreptate” „Corpul nu minte niciodată” ............................................................................ să mergeţi undeva dar nu a venit încă timpul - presupune ca ind necesare puterea și perseverenţa, în plus faţă de înţelegerea procesului.

Un remediu real nu se poate asocia cu pasivitatea; nici nu poate rezona doar cu combaterea simptomelor prin simpla luptă. Adesea spunem că sănătatea noastră este binele nostru cel mai de preţ, și aceasta pe bună dreptate, dar când ne confruntăm cu o boală, noi suntem adesea acaparaţi de frică și întindem mâna după armele noastre. Știinţa medicală occidentală modernă se asociază cu aceste temeri. În plus, ea a acceptat din toată inima că sănătatea poate produsă. Ideea din spatele acestei stări mentale este aceea că totul va rezolvat, totul va descoperit și inţa umană - separată de Dumnezeu va domni peste viaţă și moarte. În schimb, vedem cum dilemele care apar din această abordare sunt în creștere. Curba de creștere a cunoștinţelor medicale este atât de a b r u p t ă , î n c ât p u n e r e a a c e s t e i cunoașteri în practică ameninţă să devină prohibitiv de scumpă.

Pentru practicienii individuali este imposibil să ţină pasul cu toate aceste noi cunoștinţe și astfel sunt din ce în ce mai forţaţi să urmeze liniile directoare și protocoalele xe.

Este ironic faptul că, datorită acestei acumulări de cunoștinţe, medicul nu mai este capabil sau chiar nu i se permite să gândească el însuși, ci mai degrabă este legat de restricţii.

O altă dilemă este faptul că bolile acute, așa-numitele boli „calde”, au fost în

mare măsură suprimate, în timp ce bolile cronice „reci” au crescut enorm.

De exemplu, în prezent, în Olanda există peste cinci milioane de oameni bolnavi cronic, iar în grupa de vârstă de peste 75 de ani, 80% au cel puţin o boală cronică. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că numai puţini oameni mor de moarte naturală.

Prieteni, există un motiv bun pentru a prezenta toate aceste probleme.

Atâta timp cât continuăm să judecăm boala ca ind ceva care se opune sănătăţii și acţionăm în consecinţă, și atâta timp cât pur și simplu suprimăm și luptăm împotriva bolilor în detrimentul sănătăţii noastre, statisticile vor continua să arate o creștere a bolilor cronice.

Cât de diferit ar putea dacă am privi sănătatea și boala ca ind două părţi ale uneia și aceleiași vitalităţi superioare, una și aceeași forţă superioară de lumină care dorește să ne lumineze calea prin viaţă - care vrea să lumineze calea pentru noi.

Atâta timp cât ignorăm aceste lumini călăuzitoare și le dăm deoparte, această forţă va continua să invoce noi semne, noi experienţe și, de asemenea, noi forme de boală dintr-un arsenal inepuizabil, pentru a dovedi că Lumina este Eternitatea nală și că Lumina, Spiritul, nu ne va abandona niciodată. Și din acest punct de vedere, înţelegem că ideea conform căreia viaţa poate produsă, provine din mândria arogantă a unui centru de inteligenţă care este deteriorat și otrăvit pentru că este izolat, pentru că el presupune că este capabil să

facă totul, să înţeleagă totul de la sine, fără Spirit.

Ce ar putea în spatele acestei mândrii?

Nu poate decât teama, frica de a pierde totul, teama de a dependent, frica de a nu avea controlul. Dar de fapt lipsa noastră de cunoaștere reală este cea care ne împinge în direcţia greșită.

Primul și cel mai important pas pe cale este, prin urmare, recunoașterea acestei stări deplorabile, că suntem ignoranţi - că am apucat fără speranţă pe o c a l e g r e ș i t ă ș i c ă s u nt e m fundamental bolnavi.

Medici faimoși ca Hipocrate și Paracelsus au știut și au propagat î nt o t d e au n a f ap t u l c ă u n remediu real este posibil numai dacă acceptăm pozitiv faptul că suntem bolnavi. Acceptarea pozitivă este o atitudine inteligentă activă faţă de viaţă.

E ste „pr iv ire a spre vâr f u l muntelui de unde ajutorul va veni”, tânjirea către domeniul Spiritului viu.

Când un elev a at în această stare de su et, orientat spre Spirit, este conștient, atunci Maestrul va acolo. Apoi va intrat în procesul de „ a propriul său maestru”.

Acesta este sensul cuvintelor lui Paracelsus cu care poate suntem familiarizaţi: „Nimeni dintre cei care pot propriul stăpân, nu va deveni sclavul altcuiva”.

Așa cum am spus mai devreme, legendarul Hipocrate a fost bine familiarizat cu acest factor speci c ce lipsea din atitudinea predominantă faţă de sănătate.

Sănătatea

El știa că numai Spiritul este în stare să aducă o sănătate reală. Așa cum căldura febrei face ca numeroase boli acute să scadă în intensitate, în același mod focul Spiritului este un medicament de cel mai înalt ordin.

Povestea spune că Hipocrate a salvat odată un oraș de pe urma ciumei folosind incendiile în care au fost incinerate persoanele decedate și bunurile lor. El a descoperit întâmplător că oamenii care au lucrat în apropierea focului din erării au fost în consecinţă cruţaţi de ciumă.

C e i m a r i î n s pi r it l e - au v or bit întotdeauna discipolilor în pilde. Ei au știut și au recunoscut marea lege a coeziunii pe care se sprijină totul. Un su et receptiv și treaz primește astfel uidul Adevărului și, ca urmare, elevul este dornic să caute tot mai adânc și să găsească cea mai înaltă autoritate, puterea Spiritului care aduce totul la viaţă, care hrănește, încălzește și vindecă.

Karl von Eckartshausen a numit acest su et treaz „omul interior”, o persoană care este mereu tânără, cel nobil, imaginea primordială a Fiinţei și exemplul pentru inţa umană exterioară.

Este imposibil să vorbești folosind cunoașterea absolută despre puterea Spiritului, focul vindecător al Spiritului care aduce mântuirea. Acesta este motivul pentru care bibliotecile au fost umplute cu cărţi despre vindecare cu ajutorul forţelor naturii noastre pământești, dar se cunoaște foarte puţin despre vindecarea cu forţele Naturii divine.

Paracelsus a a rmat că știinţa medicală a vieţii adevărate se bazează pe o nouă naștere care eliberează inţa umană de roata nașterii și a morţii. Natura noastră pământească nu slujește acestui scop și

nu a fost niciodată destinată acestuia.

Paracelsus concluzionează deci că nu există niciun loc pe Pământ unde cereasca artă a vindecării să găsească un sol fertil. Doar într-un nou corp Cuvântul își poate face Munca sa în noi și va putea avea vreun efect aici pe Pământ.

Prin urmare, el și-a îndemnat ascultătorii să se adreseze știinţei medicale cerești cu mai mult respect și iubire decât știinţei orientată spre lume.

Paracelsus a fost o persoană foarte practică și realistă, așa cum dovedesc scrierile sale. „Cine se vindecă are dreptate”, era una dintre declaraţiile sale înaripate. Și, de asemenea: „Trupul nu minte niciodată”. În ceea ce privește ultimul enunţ, gânditorii au recunoscut mai târziu că „simptomul” - fenomenul bolii - este o re ecţie precis matematică a ceea ce lipsește, nu în trupul nostru, ci în conștiinţa noastră.

Intuitiv spunem: „Nu mă simt bine”. Cei care sunt orientaţi spre lume încearcă să-și recupereze ordinea naturală familiară, ei vizează o „restaurare” ... a vechii stări de lucruri. Cei care sunt orientaţi spre Spirit știu că simptomul este acolo pentru a ne ajuta să găsim ordinea superioară a Spiritului, armonia sa - și ei își dau seama, de asemenea, că exact de aceea ei vor trebui mai întâi să renunţe la vechea ordine. Și faptul că suntem la primul sau la ultimul pas pe calea către această armonie divină, acest lucru nu este cu adevărat relevant.

Sănătatea și asistentul său, boala, au numai un scop: reunirea completă a corpului și su etului cu Spiritul.

Aceasta este arta vindecării ce constituie remediul suprem. Tot restul este o mare școală de dezvoltare în care echilibrul intrinsec este în mod deliberat păstrat

instabil, p entr u a pre veni procesul ameninţător de cristalizare veșnică. În această școală nu suntem niciodată „în regulă” și nu există nici o pace de durată. Noi nu re ectăm aici asupra semni caţiei profunde a sănătăţii și a bolii.

Aici, recuperarea înseamnă cel mult un sentiment de ușurare, care trebuie întotdeauna să e temporar. Aici, sănătatea este un slogan, al cărui conţinut real poate doar imaginat.

Sănătatea, așa cum am spus, este u n c o n c e p t n e p ăt r u n s d e profund și, împreună cu boala, este o expresie a vieţii însăși. Cu siguranţă nu este un privilegiu rezervat numai celor tineri.

O persoană muribundă poate și ea, sau poate deveni parte a acestui proces de recuperare și de „vindecare” a vieţii sale, poate nu cu privire la corp, dar cu siguranţă faţă de su etul său nemuritor.

Moartea este legată inextricabil cu viaţa noastră temporară, dar în interioritatea noastră nemuritoare, moartea nu mai are loc. Într-o viaţă orientată spre Su et-Spirit, autopredarea este o practică absolut naturală, la fel ca respiraţia. Încheiem citând câteva dintre cuvintele lui Meister Eckhart despre această autopredare, ca să putem păstra acest gând în inimile noastre: „În numele adevărului etern al lui Dumnezeu declar că, Dumnezeu este obligat să toarne toate puterile sale în cei care s-au autopredat în modul cel mai profund.”

Sacrificiul cuvintelor

Adânc în peșteri nu există „semnal”. Există încă locuri pe Pământ la care sateliții nu pot ajunge și unde domnește adevărata liniște. Peste tot, oamenii sunt bombardați constant de radiații pe care ei înșiși le-au creat, dar în aceste caverne liniștea secolelor este încă prezentă. Nu este oare bizar că liniștea a devenit un lucru atât de rar?

T

ot ce este rar este căutat. Liniștea a devenit „interesantă”. Peste tot sunt oferte de retreaturi, unde circumstanțele exterioare liniștite ar trebui să contribuie la îndeplinirea dorinței atât de râvnite: liniștea minții.

Altfel spus, posibilitatea de a reveni câteva momente la noi înșine, pentru a ajunge la „adevăratul sine” și astfel a oferi spațiu Celuilalt, divinului din noi.

Sau, după cum observă Max Heindel atât de poetic: „Liniștea este un factor important pentru creșterea su etului.

Putem și trebuie să dezvoltăm în noi v ir tutea lini știi, altfel creșterea propriului nostru su et va sărăcăcioasă.”

Există o metodă sigură pentru aceasta: țineţi-vă bine în vacarmul câmpurilor

de luptă ale lumii și străduiți-vă să serviți fără a căuta propriul interes. Căci su etul își adună materialele de construcție pentru creșterea sa în cele mai di cile circumstanțe. În același timp, construiți în forul interior un sanctuar umplut cu acea muzică a liniștii ce răsună de ecare dată când vă slujiți su etul, o sursă a elevării și a bucuriei mult deasupra incertitudinilor existenței voastre terestre.

Max Heindel continuă: „Când avem această «biserică vie» în noi, atunci suntem cu adevărat temple vii.” Atunci noi putem, în ecare clipă în care atenția noastră nu este cu totul direcționată către lucrurile lumești, să ne retragem oricând în această casă spirituală, care nu este făcută de mâinile noastre, să ne

împrospătăm cu armonia care domnește acolo. Putem face aceasta de mai multe ori pe zi, astfel reinstituind armonia care este tulburată continuu de con ictele vieții noastre zilnice.

Ascultați acest adevăr neschimbător, de acum o sută de ani: construiește un sanctuar adânc în tine și astfel creează oportunitatea de a primi ceva de ordin mult mai înalt. Dacă poți cu adevărat să i liniștit, ai aur în mâinile tale pentru că liniștea este ușa către o dimensiune mai înaltă. Acesta este misterul liniștii, al liniștii s nte, al liniștii creatoare.

Ogdoada și Enneada Că liniștea aparține unui ordin superior, mergând mult dincolo de cuvinte, a ăm dintr-un text din Nag Hammadi, în care se vorbește despre Ogdoada și Enneada. Aici găsim imnuri ce sunt cântate în tăcere în onoarea Unicului.

Sacrificiul cuvintelor

În broșura simpozionului despre „Înțelepciunea lui Hermes”, Jean-Pierre Mahé se întreabă în contribuția sa: „Imnul Hermetic - o pregătire pentru liniște”, care ar putea funcția acestor imnuri. El evocă „sacri ciul cuvintelor.” „Un sacri ciu al cuvintelor noastre necesită în primul rând dezvoltarea inimii și a su etului nostru, un efort concetrat al tuturor capacităților spirituale care vor grăbi apoi procesul către transcendența divină.” În acest efort, spiritul se uni că într-atât cu cuvintele rugăciunii sale, încât exaltarea devine esența ofrandei lor: „Îți mulțumim, din tot su etul nostru și din toată inima noastră, în întregime întoarse către Tine”. Fiecare încercare de a slăvi transcendența divină întâmpină incapacitatea de a o exprima în cuvinte.

Este di cil să ni-L imaginăm pe Dumnezeu oricum, dar chiar dacă cineva ar putea, tot ar incapabil să Îl descrie. De aceea cuvintele se oferă pe sine pentru a invoca „negrăitul, nepronunțabilul, care poate spus numai în liniște”.

Așadar sacri ciul cuvintelor atinge

punctul culminant în rugăciunea tăcută. În Ogdoade și în Enneade acest exercițiu se desfășoară în fața ochilor noștri, dar elevul acela nu reușește, având nevoie de un număr destul de mare de încercări nereușite, înainte de a capabil să „cânte în tăcere un imn”.

Jean-Pierre Mahé continuă spunând: „Este vorba despre punerea în cuvinte a unei condiții, ind lipsiți de putere în a e x p r i m a m ă re ț i a n e s p u s ă a l u i Dumnezeu, dar în care ne putem preda Liniștii. Această Liniște nu este absența zgomotului, ci mai degrabă o rugăciune tăcută. Nu este o goliciune sau o lipsă a conștiinței, ci o concentrare a gândului, bazată pe o percepție foarte intensă a Ființei – a unei cufundări în invizibil.”

Cel care își va sacri ca toate cuvintele – cel ce practică tăcerea cu adevărat, acela cu adevărat are aur în mâinile sale.

Un sacrificiu al cuvintelor necesită dezvoltarea inimii şi a sufletului nostru, un efort concentrat al tuturor capacităţilor spirituale. _________________

Ceea ce este inexprimabil

.......................................................................................................................................................................

Ceea ce este inexprimabil

« Este imposibil de a da o imagine realității eterne a Împărăției nemișcate, imuabile. În lumea dialectică nu există nicio formă, niciun sunet, nicio culoare, niciun sentiment, nicio idee cu care să poată fi comparată. Adevărul etern nu poate fi prin urmare niciodată exprimat în mod perfect; este imposibil de transmis prin viu grai; și nicio peniță nu ar fi capabilă să-l descrie. Acest lucru este absolut imposibil de făcut chiar și pentru inițiații cei mai sublimi. »¹

A

tunci când gândește profund, căutătorul de adevăr este plasat în fața unor întrebări apăsătoare: suntem noi oare condamnați să nu ne putem exprima cu privire la adevărul etern, sau trebuie, chiar și stângaci, să continuăm să vorbim? Altfel spus, pentru a împărtăși ceea ce ne atinge în profunzimea inței noastre, trebuie mai bine să păstrăm tăcerea, sau dimpotrivă să vorbim? A vorbi și a tăcea antrenează o relație complexă și paradoxală. O liniște semni cativă între două persoane le pune adesea de acord într-un mod particular, și s-ar părea că, de îndată ce cuvintele le sunt la îndemână, cei doi se înțeleg mai mult. Nu mai puțin paradoxal, limba profană la fel ca limba sacră, abundă de poeme lirice dedicate liniștii și ideii de a păstra tăcerea. La fel, în bibliotecile tuturor tradițiilor, numeroase texte laudă arta de a tăcea atunci când explică, că o mulțime de cuvinte de sprijin, sunt de fapt inutile. De asemenea atât în cultura străveche cât și în cea de astăzi, există un exces de cuvinte, e că ele sunt profane sau sacre. Ele rămân totuși doar cuvinte, ca și cum noi nu am putea exista fără ele.

Toată apa mării într-o picătură În mod obișnuit, oamenii care au întâlnit Lumina, simt nevoia irezistibilă de a-și comunica experiența. Ei vorbesc cu rezervă, ei tatonează și caută cuvintele potrivite, descriind un mare cerc în jurul misterului. Sau, utilizează cuvinte pompoase, extatice ca și cum ar fost extrase în mod direct din divinitatea însăși. Oricare ar cazul, căutătorii de adevăr nu se pot împiedica de a vorbi și de a descrie. «Mesagerul încearcă de a da lumii oceanul întreg într-o sticlă.»2 Prin aceste cuvinte, Inayat Khan exprimă caracterul imposibil al misiunii pe care căutătorii și-o asumă.

Asemănător acestor cuvinte este povestea părintelui bisericii romane care este pus în di cultate de un copil: « Sfântul Augustin, medita asupra misterului Trinității în timp ce se plimba pe țărmul mării când întâlnește un copil care, ținând în mână o lingură, îi explică că vrea să toarne toată apa mării într-o mică groapă pe care a săpat-o în nisipul plajei; sfântul, care este uimit de așa o întreprindere imposibilă a copilului care se revelează a un Înger (sau, conform unei alte versiuni, însuși copilul Iisus), primește o replică a acestuia înainte de a dispărea: « Aceasta mi-ar totuși mai ușor mie, decât ție de a epuiza, cu singurele resurse ale rațiunii tale omenești, 7 profunzimile misterului Trinității. » Toți cei care se străduiesc să vorbească despre esența lucrurilor întâmpină o sărăcie de cuvinte, folosesc expresii nepotrivite sau folosesc un limbaj care nu este înțeles. Altfel spus, cu cât utilizăm mai multe cuvinte, cu atât mai puțin ne vorbesc ele!

Cuvintele noastre bat în van la poarta inefabilului? Putem spera să primim într-o zi un răspuns la întrebările

noastre existențiale? Și, pentru a oferi o imagine, va rămâne loc și pentru Celălalt lângă vatra limbii? Sau ar posibil ca limba sacră, considerată ca un ferment pentru lucrurile esențiale, să e impregnată într-atât încât să ne e întotdeauna posibil, orice ar , de a gusta « Aceasta », în spațiile albe dintre linii? Catharose de Petri scrie referitor la acest subiect: « Trebuie totuși să înțelegeți că Cuvântul pierdut culminează dincolo de metodă, dincolo de scrierea sfântă, dincolo de concepția 3 lozo că. » Aceasta echivalează cu a spune că noi suntem orbi, că noi suntem incapabili de a înțelege ceea ce este 4 scris:«Citit, dar nu este ceea ce ai citit.»

Sau, dimpotrivă, s-ar găsi mult mai mult decât ceea ce este scris acolo? Care sunt condițiile pentru ca ele, cuvintele să devină chei și, prin urmare, să e negată a rmația conform căreia a discuta despre ceea ce ESTE, va întotdeauna nepotrivit și pretențios, precum a rma Ecclesiastul?

La acest nivel putem ajutați de către scriitoarea, Emily Dickinson, care constată, cu un spirit realist: « Pentru ecare idee am găsit cuvintele, mereu le

6

voi găsi, mai puțin Unul.» Știa ea oare despre unica gândire pentru care limba sa nu ar găsi cuvinte, dar despre care, totuși, ea avea în interior cunoștiință «înaintea literei»? Dar o gândire fără cuvinte este oare posibilă?

Putem gândi fără limbaj? Altfel spus, am putea lăsa spiritul să se exprime prin intermediul literei moarte? Nu luat literalmente, ci văzut ca sugestia intuitivă a unei percepții, a unei experiențe sau a unei amintiri a divinului ? Ar posibil atunci de a utiliza limbajul pentru a merge dincolo de cuvinte? Sau, mai bine, ar exista, pentru a exprima inexprimabilul, un alt limbaj, o limbă originară, alcătuită din liniște și fără cuvinte? O limbă care rezonează înainte și după, sus și jos, între și dincolo de cuvinte? Și cum am putea noi să învățăm să vorbim această limbă? O cunoaștem noi oare deja? Oare, doar am uitat-o? Ar putea aceasta «cuvântul uitat» care, după Jan van Rijckenborgh, Ceea ce este inexprimabil

este o stare de a ? Trebuie oare ca noi doar în mod simplu să ne amintim această limbă, care ar adevărata noastră limbă maternă, limba vorbită în Patria originară?

Maître Eckhart, care dorea să păstreze liniștea cu privire la Dumnezeu, continuă totuși să-și multiplice lucrările! Și Lao-Tzeu consacră nu mai puțin de optzeci și unu de capitole lui Tao, despre care, deja în primul capitol, el spune că nu îl putem exprima! Și cineva precum poetul Rilke scrie: « Eu cred în tot ceea ce încă nu a fost spus 5 până în prezent.» Cu toate acestea, în aparentă contradicție, omenirea tuturor timpurilor și din toate epocile și-a folosit din plin limbajul pentru a se apropia de sacru, pentru a-l numi. A făcut acest lucru, în mod curajos și imperturbabil, impulsionat mereu de dorința cea mai profundă, căutarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu.

Omul nu poate face decât, să încerce să exprime ceea ce îi este mai aproape ca mâinile și picioarele, dar care totuși nu face parte din această lume.

Scara Luând în considerare separarea dintre o limbă moartă și o limbă vie și, chiar dacă noi o pierdem și o distrugem în mod simultan dorind a o exprima prin cuvinte, noi nu vom putea – spre deosebire de ceea ce gândește lozoful Wittgenstein – să tăcem cu referire la Aceasta despre care nu putem vorbi.

Fără a în măsură de a exprima Aceasta până la capăt, căutătorul nu poate totuși să tacă. Omul este, în orice caz, un «dătător de semni cație» care vrea să traducă și să expună inexprimabilul prin intermediul limbii sale, precum Lumina albă invizibilă care se împarte și se răspândește în culori vizibile printr-o prismă.

Dacă totul decurge bine, cuvintele devin punți sau pași pe drum, prin intermediul cărora ințele temporare și tranzitorii se pot lega de eternitate, fără teama de a se scufunda sau îneca.

Această mijlocire, ne eliberează Voinței Sale de a vorbi. Și acolo – în și, prin, și de asemenea, dincolo de eul deposedat – Cuvântul lui Dumnezeu este pronunțat în toate limbile, cea prin care se tace, cea prin care se vorbește, cea a vidului și a

plenitudinii, cea a acțiunii și a non-acțiunii.

Doar acolo, ceea ce este ne-unit în cele din urmă se re-unește. Și aceasta radiază deplin din sine, pentru că nu poate altfel. De fapt, Dumnezeu nu tace niciodată, El vorbește întotdeauna.

1. Catharose de Petri, Cuvântul Viu, Haarlem, 1996, cap. 34 p. 200.

2. H.J. Witteveen, Tot het Ene (Vers l'Un), Deventer 2006.

3. J. Van Rijckenborgh - C. de Petri, Fraternitatea Shambalei, Haarlem 1989, cap. 2.

4 . M a r t i n u s N i j h o f , Aw a t e r, www.nbln.org.

5. De asemenea R.M. Rilke : « Văd atâta frumusețe în tot ceea ce începe. » 6. Emily Elizabeth Dickinson (1830 1886), autor proli c, considerat post mortem unul dintre cei mai mari poeți americani.

7. Sfântul Augustin și îngerul – O legendă medievală, Henri-Irénée Marrou, Publicație a Școlii franceze din Roma.

Impostura La un simpozion al Fundaţiei Rozacrucii ţinut în oraşele Bruges din Belgia şi Groningen din Olanda în anul 2014, au avut loc două prezentări cu titlul: „Cum este încă posibil un «sfânt» Pământ durabil?”. Vorbitorii au adresat întrebări de genul „Cum ne putem schimba în mod conştient cărările noastre pentru a putea experimenta o planetă durabilă, un Pământ «sfânt»?” „Cum poate autopredarea în favoarea celui mai profund Sine să meargă împreună cu autopredarea în favoarea unei ordini cosmice nealterate?”

CUM AU AJUNS AURUL, ARGINTUL ŞI BANII SĂ ÎNTOARCĂ VALORILE ESENŢIALE CU SUSUL ÎN JOS ȘI ASTFEL SĂ LUCREZE NU PENTRU OM CI ÎMPOTRIVA LUI.

Impostura

ÎNȘELĂTORIA BANII, ARHONII ŞI EONII

Nu există un exemplu mai bun pentru a ilustra profunda înţelegere a Gnosticilor antici privind modul în care funcţionează Lumea, energiile şi puterile ei conducătoare, decât esenţa şi sistemul economiei noastre monetare. În mai multe simpozioane organizate de către Fundaţia Rozacrucii, Ad Broere şi Frans Spakman au adus la lumină această remarcabilă relaţie.

Ad Broere Umanitatea înșelată

Umanitatea înșelată

........................................................................................................................................................................................

S Sistemul monetar actual funcţionează î n „ av a nt aj u l” c ât o r v a . Pe nt r u majoritatea oamenilor el formează mai ales o enormă barieră de a obţine o existenţă decentă. Prin urmare, întrebarea de ce există un sistem monetar care funcţionează împotriva oamenilor, în loc să promoveze bunăstarea tuturor, este una logică. În primul rând, un răspuns parţial la această întrebare poate găsit în perioada în care a debutat sistemul monetar pe care îl avem acum. Pentru a exacţi, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, era împăraţilor și nobilimii care au împrumutat bani de la bancheri ca să-și plătească războaiele costisitoare și pentru a nanţa adesea extravagantul lor mod de viaţă. Pentru acești bani s-au impus adesea dobânzi mari iar ca garanţie pentru respectarea obligaţiilor conducătorilor au fost oferiţi supușii acestora. Aceste obligaţii au fost apoi îndeplinite prin impozitele care au fost i mpu s e ch i ar a c e stor supu ș i . . .

Adesea bancherul și colectorul de taxe erau aceeași persoană. Deci, fără a se confrunta cu „tam-tamul” din jurul banilor lor împrumutaţi, conducătorii și suita lor au avut întotdeauna acces la mijloace ample, mulţumită bancherilor care și-au făcut munca murdară și au fost recompensaţi generos pentru acest

lucru. O recompensă pe care au primit-o prin impozitarea supușilor.

Elita bancherilor În perioada de la începutul sistemului bancar unele familii au acumulat averi enorme. Cum au făcut acest lucru, nu a interesat puterile conducătoare. De asemenea, banii pe care i-au împrumutat nu au fost acoperiţi decât parţial de aur și argint. S-a născut nanţarea fracţionară și cel mai proeminent fondator al acesteia, Mayer Amschel Bauer, care și-a schimbat numele de familie în Rothschild, a făcut declaraţia binecunoscută și de mulţi încă neînţeleasă: „Daţi-mi pe mână moneda unei ţări și nu mă mai interesează cine face legile în acea ţară.”

Pentru că împăraţii și nobilimea nu erau capabili să-și răscumpere creșterea din ce în ce mai mare a datoriilor, povara dobânzilor datoriilor lor a crescut constant. Astfel, conducătorii au intrat din ce în ce mai mult în ghearele bancherilor care, a aţi în spatele scenei, și-au crescut în mod constant in uenţa în chestiunile de stat. Aveau atât de multă putere, de fapt, încât mama celor cinci Rothschild a declarat: „Nu se poartă un război dacă nu este în conformitate cu voinţa și interesul ilor mei”. Acești i au controlat într-adevăr 19

complet nanţele Europei în secolele al XVIII-lea și al XIXlea.

Din prima generaţie de bancheri a crescut o elită bancară. Și acest lucru se întâmplă adesea și în sens literal, pentru că majoritatea au fost înnobilaţi.

In uenţa acestei elite bancare poate remarcată și în zilele noastre, chiar dacă această in uenţă este invizibilă, deoarece se practică în spatele scenei, în ciuda tuturor eforturilor de reformare și de naţionalizare a băncilor centrale.* Un vas de piatră în Egipt Cum este posibil ca a număr relativ mic de oameni să poată să exercite o atât de mare in uenţă asupra practic tuturor oamenilor din întreaga lume pr in inter me diu l b ani lor?

Pentru a da un răspuns la această întrebare, trebuie să ne întoarcem mult înapoi în timp, în secolul al patrulea al erei no ast re. În ace a p er io ad ă Biserica romană cu siguranţă și-a consolidat puterea. Oamenii care aveau alte convingeri au fost

p ersecutaţi și uciși. S crierile și testamentele care nu erau agreate de Biserica Romei au fost interzise.

Dogma conform căreia legătura dintre om și Dumnezeu ar putea avea loc doar prin intermediul Bisericii romane și a clerului său a fost puternic ancorată în oamenii acelei epoci. Ar fost posibil să nu se a at prea multe despre existenţa unor scrieri altfel orientate, în care umanitatea era informată despre forţa pe care o purtăm în noi de a trăi în mod liber și complet independent de orice autoritate, dacă un fermier din Nag Hammadi (Egipt), în anul 1945, nu ar lovit un enorm vas de piatră, în timp ce săpa pământul dintr-un vechi cimitir. În 1975, acest agricultor, Muhammad, a povestit întâmplarea profesorului Quispel, la acea vreme profesor universitar din Utrecht: „În decembrie 1945 am găsit un vas lângă muntele Hamra Dun. În jur de șase dimineaţa când am venit să lucrez am găsit acest vas. După ce l-am găsit, am bănuit că există ceva înăuntrul lui. Așa că am păstrat vasul și, pentru că era rece în acea dimineaţă, am decis să îl pun bine și să revin mai târziu pentru a vedea ce se a ă în el. De fapt m-am întors în aceeași zi și am spart vasul în bucăţi. La început am fost puţin speriat să fac acest lucru din cauza a ceea ce ar putut în interior - un djinn, un spirit rău? Abia după ce am spart vasul în bucăţi am descoperit că înăuntru erau cărţi cu povești. Am decis să-mi întâlnesc prietenii și să le spun despre această

descoperire. Eram șapte dintre noi și am realizat imediat că este ceva în legătură cu creștinii. Și am fost de acord că de fapt nu avea nicio valoare pentru noi - pentru noi era ceva complet lipsit de valoare. Așa că l-am dus conducătorului spiritual de aici și el a spus că nu putem face nimic cu acestea. Pentru noi erau doar vechituri.

Așa că le-am luat acasă. Câteva cărţi le-am ars și pe altele am încercat să le vând.”

Arhonii O dată ce textele au început să sosească pe bucăţi în lumea occidentală, au provocat o reacţie destul de mare în rândul oamenilor de știinţă. Ele s-au dovedit a manuscrise ale unor texte vechi, pierdute din primele secole ale erei noastre. În 1977 a apărut în limba engleză o traducere completă a cele 52 de texte, urmate în 1988 de ediţia mai bu n ă c u no s c ut ă sub nu mel e d e Biblioteca Nag Hammadi, care poate găsită pe Internet.

Arhonii sunt menţionaţi în multe dintre aceste manuscrise. Cuvântul arhon provine din cuvântul grec archontoi, ceea ce înseamnă conducător. Acești conducători, arhonii, ţin omenirea în sclavie. Se poate citi despre acest lucru, printre altele, în Evanghelia lui Filip și în Cartea secretă a lui Ioan. Ambele manuscrise fac parte din textele găsite la Nag Hammadi.

Urmează mai jos două fragmente din textele Nag Hammadi despre acești arhoni.

Umanitatea înșelată

Arhonii au luat numele a ceea ce este bine Ĺ&#x;i l-au atribuit la ceea ce nu este bine ....................................................................................................................................

Din Evanghelia după Filip (13-14): „Conducătorii au vrut să păcălească oamenii, deoarece ei au văzut că oamenii se înrudesc cu ceea ce este cu adevărat bun. Au luat numele a ceea ce este bun și i-au atribuit ceea ce nu este bun, pentru a păcăli oamenii cu numele și legătura acestor nume cu ceea ce nu este bun. Deci, de parcă le-ar face oamenilor o favoare, au luat numele a ceea ce nu este bun și l-au transferat la ceea ce este bun, conform propriului lor mod de gândire.

Pentru că au vrut să ia oamenii liberi și să-i înrobească pentru totdeauna.

Există forţe care luptă contra oamenilor.

E l e nu d ore s c c a o am e nii s ă s e mântuiască, ci vor ca propria lor existenţă să continue”. (traducerea Marvin Meyer) Din cartea secretă a lui Ioan (25): „Și Înger ii și-au schimbat chipul în asemănarea cu soţii femeilor, umplând icele omului cu spiritul întunericului, care era amestecat cu răutatea. Ei le-au adus aur, argint, daruri, precum și metale aliaje din cupru, er și toate lucrurile aparţinând clasei lor. Și astfel le-au legat și le-au băgat în necazuri mari prin rătăcirea într-o mare greșeală.

Din acel moment oamenii au devenit bătrâni fără bucurie. Ei au murit fără

ade văr și fără s ă-l cunoas că pe Dumnezeul Adevărului. Și astfel întreaga creaţie a devenit înrobită pentru totdeauna, de la întemeierea Lumii până astăzi.”

Din textele citate mai sus devine clar că acești arhoni păstrează omenirea întemniţată, deși omul este „legat de bine”. Prin acesta se înţelege „Sinele radiant, ascuns în inimă, mai mic decât un bob de orez sau o sămânţă de m u ș t a r ”, a ș a c u m e s t e s c r i s î n Upanișade.

Arhonii vor să împiedice inţa umană să e ridicată în acel „Sine”, ascuns în cavitatea inimii, deoarece acela este Brahman. Într-un alt text - Adevărul despre Arhoni - a at între manuscrisele Nag Hammadi, liderul arhonilor spune, orbit de putere și ignoranţă: „Eu sunt Dumnezeu și nimeni altul decât mine nu este Dumnezeu”. O entitate ca aceasta, care se interpune între om și Dumnezeu pretinzând a ea însăși Dumnezeu, nu poate să își mențină puterea, decât împiedicându-i pe oameni să facă ei înșiși legătura cu Dumnezeul Adevărului. Împarțire și redistribuire

Înșelătoria și conducerea inţei umane pe o pistă greșită, și astfel păstrarea ei în sclavie, este modul în care ei își menţin puterea. Aurul și argintul, sau cu alte cuvinte banii, sunt armele folosite împ otr iva omu lui pentru acest scop. Mammon (puterea male că a banului) a inversat complet, în spiritul omului, înţelegerea a ceea ce are o valoare reală. Aproape toată lumea crede că banii sunt baza și nu valoarea bunurilor și a serviciilor pe care oamenii și le oferă reciproc. Deoarece banii au un astfel de loc central și posesia lor este atât de importantă, puţini oameni se întreabă de ce este de fapt calculată dobândă pentru banii împrumutaţi.

Dobânda este respinsă de multe religii mondiale și nu fără motiv, deoarece pe termen lung face ca oamenii să e tot mai săraci și îmbogăţește doar un număr mic de oameni.

Cei mai bogaţi 85 de oameni din lume au mai mult de jumătate din tot ceea ce poate material

........................................................................................................................................................................................

Un raport în cotidianul olandezTrouw, 26 mai 2015 BĂNCI Cu cine poţi avea o discuţie despre bănci? Am avut o discuţie cu micuţa mea fiică de cinci ani, care a fost foarte instructivă! „Tată, ce este traficul de plăţi?”, a întrebat ea. A trebuit să-i dau un răspuns uşor de înţeles.

Circulaţia automobilelor este ceva ce ea poate înţelege. I-am răspuns: „Maşinile merg pe drum dint-un loc în altul.” Dar ce să-i răspund când m-a întrebat: „Cui aparţine drumul?” N-am avut alt răspuns decât: „Nouă tuturor.” Apoi, mi-a picat fisa. Prin sistemul de trafic de plăţi, banii merg de la unul la celălalt, dar sistemul de însoţire al transportului nu trebuie să fie în mâinile băncilor. Dacă traficul de plăţi provine de la fiecare dintre noi, am putea proiecta sistemul tot în aşa fel cum am făcut-o cu sistemul nostru rutier.Astfel noi toţi laolaltă am plăti numai pentru alcătuirea şi întreţinerea acestuia. N.A. Offenberg, Leeuwarden.

........................................................................................................................................................................................

Umanitatea înșelată

posedat și 80% din umanitate nu posedă aproape nimic. Aceasta nu înseamnă că oamenii nu ar trebui să aibă experienţa bogăţiei, ci că mulţi suferă de o astfel de privaţiune încât nu pot duce o viaţă decentă. Greutăţile și preocupările materiale provoacă o orbire pentru Sinele radiant, iar bogăţia extremă are și ea aceeași consecinţă. În acest fel, întradevăr „oamenii devin bătrâni fără bucurie și mor fără să-l cunoască pe Dumnezeul Adevărului”. Într-un mod extrem de so sticat, în sistemul monetar este ascuns un m e c a n i s m d e re d i s t r i bu i re . Un mecanism care contribuie la faptul că în societate apare o dihotomie în continuă creștere: pe de o parte, mulţi oameni care sunt cufundaţi în sărăcie și, pe de altă parte, oameni care adună bogăţii enorme. Aceștia din urmă descoperă că acest lucru nu le-a adus fericirea și libertatea pe care au sperat-o. Cu timpu l, prin acest me canism al redistribuirii, clasa mijlocie va dispărea și vor rămâne numai cele două extreme, săracii și bogaţii. Unii, prin posesiile lor enorme, au acumulat un volum echivalent de putere și au devenit, conștient sau inconștient, instrumentele de execuţie ale planului arhonilor de a ţine umanitatea în sclavie.

Profesorul german Margrit Kennedy a făcut o cercetare privind mecanismul de redistribuire care este încorporat în cadrul sistemului monetar. Prin acest mecanism capitalul din cursul unui ciclu economic devine tot mai concentrat într-un grup mic de oameni.

Aceasta a stabilit de asemenea că redistribuirea începe prin dobândă. Noi nu plătim numai pentru ceea ce împrumutăm, plătim și prin intermediul produselor și serviciilor pe care le cumpărăm. În medie, în tot ceea

ce noi cumpărăm există aproximativ 40% dobândă adăugată, așa cum a determinat Margrit Kennedy prin cercetarea ei. Cei care posedă capitalul își pot permite să facă „banii să lucreze pentru ei”. Acest lucru se întâmplă pe cheltuiala celor care „lucrează pentru bani”. Iar grupul celor care își pot permite „să lucreze banii pentru ei” este relativ mic.

Mammon escrocul.

Posesia și puterea sunt complet interconectate. „Inventatorii” sistemului nanciar, inspiraţi ind de Mammon, au reușit astfel să distorsioneze complet înţelegerea banilor și valorii. Banii au devenit punctul de plecare pentru tot. Dacă sunt acolo, putem face comerţ, iar dacă nu sunt disponibili avem o criză. Dacă sunteţi în stare să creaţi bani din nimic, atunci sunteţi cel înzestrat cu putere. În aceste vremuri, prin intermediul re voluţiei dig it a le, exist ă b ănci comerciale care creează aproape toţi banii pe care îi au în circulaţie printr-un fond contabil, ceea ce înseamnă bani care există doar în calculatorul lor.

Acești bani apar din cauză că o anume companie face (și ţi atenţi la acest cuvânt ...) o datorie. Cu alte cuvinte, aproape toţi banii provin din datorii.

Dar a cui este datoria de fapt? Deoarece cu o secundă înainte ca clientul să semneze contractul de împrumut, fondurile nu erau acolo. Apoi devine cu adevărat foarte ciudat ca pentru acești bani care acum nu aparţin nimănui să se perceapă dobânzi. Această înţelegere, cuplată cu sistemul de redistribuire, nu poate conduce la o altă concluzie decât că sistemul monetar pe care îl avem nu a fost dezvoltat din motive umanitare, ci dintr-un plan distr uctiv p entr u omenire. Arhitecţii acestui plan 23

folosesc băncile ca instrumente pentru atingerea scopului lor. Și acest scop este: „să ţină întreaga creaţie în sclavie de la eon la eon” și prin aceasta să „ţină omenirea departe de restabilirea conexiunii cu binele, înrădăcinat în Adevăr”.

Omul este punctul de plecare. În realitate, totul este complet diferit de modul cum ne este prezentat. Punctul de plecare nu sunt banii, ci inţa umană însăși.

Bunurile pe care le producem reciproc și serviciile pe care le furnizăm reciproc sunt valorile reale. Banii de sine stătători nu au nicio valoare. Numai dacă am înţelege că am putea avea puterea de a plasa inţa umană în centrul economiei și am putea atribui banilor rolul de susţinere pe care îl au; ar putea dispărea astfel încleștarea arhonilor asupra noastră. Atunci am putea cultiva o economie fără dobândă, în care nu ar mai domni mecanismul de redistribuire și în care banii nu ar mai consideraţi ca și cum ar un produs. Rezultatul ar o existenţă decentă, la îndemână pentru toţi oamenii și că am în stare să îmbătrânim în bucurie și cu o deschidere tot mai mare pentru Dumnezeul Adevărului.

* Citiţi mai mult despre aceasta în Geld Comit uit het Niets (Bani din nimic), Ad Broere, Human Economy Publishing, 2012

ÎNȘELĂTORIA

ÎNȘELĂTORIA

O lume sustenabilă... este încă posibilă?

FRANS SPAKMAN

........................................................................................................................................................................................

Fiecare om și fiecare suflet are tendința de a se exprima în lume, simte nevoia de a-şi exterioriza potențialul vital.

A

ceastă înclinație este condiționată și manipulată de societate, care, încurajează lupta pentru supravieţuire și competiția care are obiectivul de a-și învinge concurentul sau adversarul.

Pe o carte dintr-un joc de cărți numit Risiko este scris astfel: „Distruge armatele dușmane“. Se întâmplă des ca su etul să-și lege eul de propriul car. Eul încearcă întotdeauna să se pună în evidență și din cauza instinctului de conservare să creeze con icte, să provoace lupte continue în care încearcă să-i întreacă pe ceilalţi; uneori, această tendință culminează într-un impuls distructiv.

Toate acestea sunt însoțite de contraste și tensiuni, deoarece numai unul poate cel mai bun, iar acest lucru fără îndoială se întâmplă în detrimentul altor oameni.

Ar un rău minor dacă aceste exprimări vitale s-ar limita la sport, jocuri sau arte, domenii în care, competiţia se a ă încă sub semnul

creativității și al emulației, chiar dacă în slujba pro tului și a câștigului. În acest caz, totuși, nu există victime, cu excepția și numai câteodată, a celor indirecte.

Creativitatea este o calitate prin excelenţă umană sau cel puțin există în potenţial. În acest sens, cu puţin înainte de cel de-al doilea război mondial, celebrul istoric olandez Johan Huizinga, a introdus noțiunea de „Homo Ludens“, omul jucător. Această noțiune a fost împrumutată cam peste tot, iar în ultimii ani a revenit în prim-plan când s-a ajuns la înţelegerea faptului că ința umană este o inţă jucătoare creativă.

Lumea, planeta și creaţia ar toate jucării personalizate la scară umană: zona noastră de joacă psihologică.

Pisica se joacă cu șoarecele, până când acesta moare epuizat și este dezamăgită atunci când odată neînsu ețit, șoarele nu mai participă la joc. Dacă ne place să ne jucăm cu alții la fel ca pisica, întrecem măsura, ieșim din zona noastră de joc. Este ceea ce se întâmplă pe planeta noastră, care a devenit

25

terenul de joacă al pisicii și al șoarecelui.

Dar jocul nu poate dura atâta timp cât nu ţinem cont de natura materialelor implicate și, ca atare, este un joc distrugător. Putem spune că noțiunea de comunitate de viață s-a transformat în cea de comunitate de moarte. În ecare an, cinci sute de milioane de animale sunt sacri cate, adică cifra totală a locuitorilor din Uniunea Europeană. Continuăm să distrugem

pădurile tropicale pentru a ne mări fermele. Vrem să m măcelarii și lăptari lumii. Consumăm resursele mărilor și supraîncălzim atmosfera cu emisiile de gaze cu efect de seră, care sunt produse în principal prin creșterea vitelor în sistem intensiv. Acest fapt consumă jumătatea rezervelor mondiale de cereale. Toate aceste activități au un efect distructiv asupra vieții planetare.

Pământul este singura planetă care ne

menține în viață, iar noi suntem orbiţi de comp or tamentul nostru ucigaș. De fapt, nu acționăm doar dintr-o nevoie creativă. În plus, chiar dacă su etul nu-și pune eul înaintea boilor carului său, chiar dacă încearcă să e creativ, fără să lupte, nimic nu ne garantează că putem atinge un nivel minim de trăinicie. După cum a spus

ÎNȘELĂTORIA

Buddha, cauza este faptul că viața umană este dukkha. O caracteristică a romantismului este aceea de a considera viața umană un con ict peren, o suferință; dar, această concepţie nu traduce obiectiv termenul dukkha.

Cuvântul se referă la fricţiune, la rezistența unei roți a unui car.

Rezistența pro dusă de f ricţiune provoacă întotdeauna o pierdere de energie. Este esenţial să se producă cât

mai puţine pierderi de energie și ca atare, să se economisească. Cu cât muncim în mod economic, cu atât mai mu lt a c ț i on ăm î n m o d t r ai n i c .

Readucem acest fapt la noțiunea de rentă, de dobândă. Renta este ca o uzură, o ciocnire lipsită de durată; în cadrul sistemului economic nanciar, cei care sunt la curent cu natura sa ilegală îi dau de niţia de „cămătărie”.

Ideală ar producerea unei mișcări utile, fără frecare, fără fricţiune, un perpetuum mobile (mișcare perpetuă).

Dacă n-ar exista nicio uzură, n-ar mai exista nicio rezistență sau suferință; ar o dinamică mai trainică.

Unii pretind că doar imobilitatea perfectă, repaosul sau liniștea, înţelese drept absență a oricărui impuls, pot considerate „trainice“, pentru că nu produc „uzură“. Mare este nevoia de o liniște perfectă. Dar, să ne gândim la nenumăraţii oameni care încearcă să-și re du c ă tu r bi onu l g ân du r i l or l a minimum, știind bine că acestea sunt constrictive, hipnotice și fără să ignore faptul că meditația motivată de dorință este inadecvată în a-și conduce sinele la tăcere. În anumite organizaţii orientale, voința de a obține starea de tăcere este împinsă până la un nivel extrem în care se ajunge la suprimarea oricărei activităţi zice. Anumiţi călugări cer să e zidiţi în peșterile din Himalaya unde rămân o perioadă de timp într-un fel de comă, dar fără a-și pierde cunoștința. Se spune că unii dintre acești călugări meditativi sunt zidiţi timp de secole, până în ziua în care vor „treziţi“, cu scopul de a realiza vreo misiune spre binele omenirii. Întrucât Nirvana este atinsă doar o dată cu dispariția tuturor dorințelor într-o călătorie de anulare de sine, această probă este desigur interesantă; în orice caz, ea nu vătămează Pământul. Dar să m realiști, 27

Viața este mișcare, mișcarea este fricţiune.

Această fricţiune este „suferința umanității“. ....................................

Durabilitatea constă în a veghea ca niciun factor de blocaj să nu contracareze ciclurile, tranzițiile și transformările de energie.

....................................................................................................................................

întregul sistem solar cu toate planetele și sateliții acestora se a ă într-o mișcare al cărui program poate dura milioane de ani. După cum a demonstrat la timpul său Kepler, în ciuda micilor variații, mișcarea este constantă.

Viaț a este miș c are și Budd ha a con rmat acest lucru, dar ecare mișcare provoacă rezistență, uzură, și reprezintă pentru viața umană, ceea ce romantismul numește: durerea speciei umane. Aici ne punem întrebarea: este posibilă viaţa fără suferință și fără a noi înșine cauza propriei noastre suferințe? Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm dacă viața noastră încetinește sau nu, marea roată cosmică. Dintr-un punct de vedere cosmic, abținându-ne de la orice violență, ar trebui să m în măsură să rezonăm cu tonalităţile fundamentale ale Pământului; fără să-i cerem planetei și mediului natural să ne plătească datoria exorbitantă a nevoilor noastre nelimitate, a obiceiurilor noastre neplăcute, a risipei noastre nechibzuite care provoacă daune ireparabile.

Pentru a face acest lucru, avem la dispoziţie o mare lege: legea iubirii inclusive către toți și toate. Iubirea care primește și redă totul. Regăsim această lege a Iubirii în aproape toate culturile, religiile și regulile de conduită. Cu toate acestea, din punct de vedere economic,

această lege nu ne asigură mijloacele de subzistență, adică nu reușim să ne punem pe masă toate cele necesare traiului și nu ne oferă un sprijin nanciar. Nimeni nu este mulțumit doar cu iubire și apă rece. Atât noi, cât și copiii noștri nu ne mulţumim limitându-ne la acest dar, astfel încât ne întrebăm dacă această lege se poate referi la viața materială practică. De fapt, putem ajunge la ideea unui dar absolut și să dăm totul, dar, putem face acest lucru doar o singură dată. În lumea noastră structurile puterii și cele economice sunt cele care procură pro t celor bogați și-i sărăcesc și mai mult pe cei săraci. Acesta este rezultatul corupției derivată din stilul de viață pe care l-am adoptat într-o multitudine de nevoi generate de concepții ideologice egocentrice, care sunt considerate ca ind regulile de bază. Toate acestea ne limitează ideea că am dotaţi cu o forță creatoare. Nu încetăm să cauzăm o fricţiune mai mare și ca atare, irosirea în sistemul planetar. Sporturile, jocurile și artele nu mai sunt su ciente, nici ca supape de presiune ale unor expresii vitale, nici drept garanție a unui echilibru biologic și energetic. Noi utilizăm - de multe ori fără niciun discernământ - orice posibilitate de satisfacție creată doar de niște simple interese comerciale, fără să ținem seama

de bunurile pe care le irosim, de resursele pe care le epuizăm și de b i o d i v e r s i t at e a p e c a r e o mutilăm.

Pasiunea pentru consum este atât de apreciată și încurajată, încât evităm să re ectăm asupra folosirii acestor calități tipic umane. Nevoile, dorințele au devenit niște motivații normale de bază care ne conduc psihicul.

Un psiholog modern, Steven Reiss, consideră puterea, onoarea, răzbunarea, alimentaţia și sexualitatea drept cele cinci nevoi de bază ale omului; astfel, el apără implicit principiul codului onoarei primitiv și pervers, care are drept motiv răzbunarea. Luăm act de faptul că, su etul și conștiința umană constituie cauza. Precum nu poate exista o mișcare perpetuă, la fel de nerealist este și principiul unei trăinicii integrale. În continuumului spațiu-timp d e t e r m i n at d e m at e r i e , o funcţionare energetică lipsită de un consum de energie și fără deșeuri reprezintă o utopie, precum pentru conștiința și su etele noastre muritoare, marea lege a Iubirii este un ideal

ÎNȘELĂTORIA

inaccesibil.

Să nu uităm totuși, că su etul are un potențial și o capacitate de transformare care permite o nouă înţelegere și ca atare, o schimbare a vieții și o realitate diversă. Prin urmare, este posibil să m inspiraţi de uxul transformării care nu produce fricţiune, să conștientizăm acest ux fără să devenim niște idealiști și fără a ne impune obiective sau să depunem eforturi supraomenești. Deci, ar trebui să nu ne mai axăm atenția pe caracteristicile de trăinicie, la fabricarea unor produse de înaltă calitate și de lungă durată, ci să ne-o concentrăm spre a evita sau a elimina factorii care blochează circuitele de transformare ale energ iei și de as emene a asupra reciclării. Descompunerea și eliminarea sunt pilonii de bază ai trăiniciei, ai „sustenabilităţii“.

Prin consecință, nu este necesară boicotarea produselor de înaltă calitate, chiar dacă nu sunt biodegradabile sau reciclabile. Dar, pentru a ne lumina conștiința, să examinăm acum dacă istoria ne oferă niște exemple de procese lipsite de uzură. Să re ectăm iniţial asupra faptului că există calea în opt pași recomandată de Buddha, calea pe care un rol foarte important îl are detașarea. În timpul acestui proces, detașarea poate elimina fricţiunea și astfel se realizează una dintre condițiile Trezirii.

Dar, după cum am văzut, acest lucru poate conduce la o inactivitate, care nu-i mai permite su etului să-și exprime creativitatea.

Mai puțin îndepărtat în timp, întâlnim gura lui Hildegarde von Bingen: „Așa cum curge apa, tot așa curge și lumina vie”. Această lumină, comparabilă cu apa fără să-i e similară, este în același timp atât conștiință, cât și energie.

Hildegarde, este numită câteodată și mistica „verde“, pentru că percepea Pământul, omul și cosmosul ca pe un întreg vieţuitor. Dar, este posibil să existe o compatibilitate între o planetă trainică și o realitate materială practică? În mod analog, un ux de forţă-lumină lipsit de fricţiune se poate armoniza cu procesele realității noastre sensibile?

Este clar că un pământ „sfânt“, un pământ lipsit de dukkha, există în primul rând în viața su etului. De fapt, dacă psihicul nostru se transformă, el devine capabil să facă experienţa „pământului sfânt“ și prin urmare, să-l însu eţească. Mentalitatea și comportamentul nostru sunt tocmai cele care pot deveni autorealizabile, autocreatoare. Acest lucru este coerent cu viziunile meta zice de avangardă, care ne consideră creatorii atât ai realității noastre, cât și ai conținutului său. De fapt, din moment ce suntem o sinteză alchimică a adevăratului Sine,

29

Conținutul sufletului joacă un rol fundamental în transformarea propriei conștiințe, lucru care constituie cheia care descuie poarta eventualului pământ „sfânt“.

............................................. avem puterea de a crea o lume trainică.

Când su etul devine autonom și se maturizează, se poate manifesta concepţia de gestionare armonioasă a lucrurilor. Acest nou Su et, ajunge să contemple „pământul sfânt“ și să creeze o lume sustenabilă. Fiind un atent observator al relațiilor cosmice fără de greș, el este și un constructor.

Iată care ne este misiunea. O misiune realizabilă, întrucât înțelegem acest model de energie uimitoare, total diferită de cea a unei roți care se blochează și se consumă. Pentru că tocmai aceasta este cauza suferinței.

Dacă observăm distrugătoarea și intruziva economie de piață suferim, nu cu ochii zici, ci cu inima. Su etul nostru suferă și exprimarea sa creatoare se reduce. Mulți tineri șomeri, nu numai europeni, nu mai sunt în stare să e

creativi deoarece, sistemul îi împiedică din punct de vedere legal și social.

Situația lor nanciară și psihologică este umilitoare, întrucât principiul de pro t, în vigoare oriunde, le acordă un venit minim și astfel deseori ei se a ă în afara jocului. Se crede în general că acești tineri pot încă fericiţi atunci când se descarcă dedicându-se sportului, jocurilor sau în vreo activitate artistică, chiar dacă, toate acestea nu aduc niciun bene ciu real. Maximizarea pro tului în detrimentul tuturor și a toate a ajuns într-un punct critic. Acest lucru ne obligă să ne gândim la alte modalități de a ne gestiona capitalul de energie vitală, încetând să acţionăm în detrimentul binelui comun sau al altor resurse.

O mică poveste va ilustra punctul nostru de vedere: „Bogătașul O.B. Bondon are ca motto - sacru și ipocrit -

faptul că banii pentru el nu sunt importanţi. Naturaleţea sa de gentilom îi permite să facă parte din Consiliul Super-boșilor, a acelor super-bogați domni ai nanțelor și ai e conomiei mondiale. El face cunoștință cu Avansais, un alt bos, aparent pitic, care știe dinainte tot ceea ce se poate obține din univers și din natură. Avansais îi pune la dispoziţie lui O.B. Bondon un d i s p o z i t i v o r g o n i c nu m i t „aprinde-energia“, un dispozitiv care rulează în mod continuu, fără să deterioreze nimic. Este vorba despre o mișcare c ont i nu ă , auto a l i me nt at ă .

Președintele Consiliului Superboșilor consideră acest aparat incompatibil cu ordinea stabilită ÎNȘELĂTORIA

și înfuriat, îl întreabă pe O.B Bondon: « Ce se câștigă? În această invenție nu rentează nimic! Faceţi în așa fel încât, să dispară acest gunoi! Nu vedeți criza care așteaptă inițiativele noastre! »¹ Aceasta este atitudinea pe care o regăsim în lumea de astăzi. „Aprindeenergia”, care oferă energie gratuită este ceea ce-ar putea garanta o lume durabilă. Dar întrebarea - „Ce se câștigă?“ - se naște în mod spontan întotdeauna. Cum se va manifesta valoarea acestei economii fără rezidurile din su etele noastre? Știm bine că su etul este ința care vrea să se exprime în mod creativ, cu dragoste și fără a deranja Pământul. Aceasta este o întrebare veche ca lumea. În antichitate, Buddha, creștinismul și mai recent loso precum Kant și Spinoza au dat anumite răspunsuri.

Puțini știu că vechii gnostici din tradiția ermetică dăduseră deja alte răspunsuri. În secoul trecut, gnosticul Jan van Rijckenborgh a rezumat procesul energetic într-o formulă concisă: „A primi totul, a da totul pentru a reînnoi totul.“ Este un punct de plecare

revoluționar, dacă prin revoluție înțelegem „pentru a reînnoi totul“. Ne putem întreba dacă acest lucru este ceea ce se așteaptă lumea. Ciclurile naturii virgine sunt auto-generatoare și mențin echilibrul naturii. Este ceea ce sugera celebrul lm al lui Philip Glass, Koyaanisqatsi. Nu s-ar putea încerca să se restabilească echilibrul? De unde va veni energ ia p entr u o astfel de transformare a su etului, a conștiinței?

Energia vitală a ințelor umane nu le-a fost dată în mod de nitiv din naștere?

Este riscant să credem că se va putea restabili echilibrul originar al planetei d u p ă t o at e at e nt at e l e s ăv â r ș i t e împotriva ei? Ca să nu mai vorbim despre anumite procese iremediabile cum ar dispariția unor specii și a unor organisme. În cel mai bun caz, Pământul contaminat s-ar întoarce la frumusețea sa de odinioară, în timp ce oamenii ar puși în fața colosalei sarcini de a evacua, de a face curăţenie sau de a recupera uriașa cantitate de deșeuri și de obiecte scoase din uz.

Generațiile viitoare vor avea ceva de spus în privinţa sustenabilităţii.

Problema principală ne conduce din nou și mereu la originea energiei care ne poate transforma. În urmă cu două mii de ani gnosticii vorbeau despre „Pleroma“, pentru a evoca plinătatea energiei-su et a unei ordini superioare, despre o sursă cosmică mereu prezentă și potențial accesibilă tuturor, despre faptul că, su etul are posibilitatea de a atinge această sursă de plenitudine. Această sursă se a ă încontinuu și oriunde la dispoziția sa. Omul care o primește gratuit o poate transmite, o poate dărui fără a se lega de ea. Ceea ce se primește fără nicio compensație, e că este vorba despre energie, bunuri sau despre iubire, nu necesită plata dobânzii. Acum totul se transformă sub o nouă lumină, o lumină ermetică asupra noțiunii de bogăție.

Adevărata bogăție este cea care poate oferită în mod nelimitat, deoarece provine dintr-o sursă

inepuizabilă. Cum ne putem apropia de acest izvor ca să primim energia?

Bineînțeles că nu putem aștepta până ce vom epuiza toate resursele planetei ca s-o facem! Această energie nu poate atrasă în mod activ, ci doar printr-un act de primire, deoarece canalul de recepție constituie centrul inței noastre, locul în care su etul se conectează cu noi. El este centrul matematic al realității noastre cosmice, microcosmosul nostru și constituie de asemenea, punctul central al cosmosului, al totalităţii sistemului nostru solar și ca atare, al Pământului pe care-l include. Conținutul su etului joacă un rol fundamental în transformarea propriei conștiințe, ceea ce constituie cheia care descuie poarta e v e n t u a l u l u i p ă m â n t „ s f â n t “.

Me nt a l it at e a , c omp or t a m e ntu l , conștiința și orientarea noastră, totul este esențial, pentru a putea controla energia de plinătate, energia de reînnoire, care atunci va putea distribuită altor persoane. Pentru a descoperi sursa - Pleroma - trebuie să intrăm într-o stare de pace și să penetrăm în propriul nostru centru până la sinele cel mai profund. Din acel loc, forţa va curge în inimile noastre.

Acest centru al inței are proporţii cosmice și ne conectează cu soarele interior.

Astfel, noi descoperim că realitatea lumii este de fapt mult mai vastă și mai incluzivă decât ne putem imagina. O dată ce uxul de energie începe să curgă ca apa, după gândul lui Hildegarde de Bingen, corpul nostru trebuie să-l folosească. După Hildegarde, uxul este izvorul creativităţii proli ce în muzică, literatură, poezie și alte discipline.

Faptul de a oferi energia din Pleroma are un efect transformator și revoluționar

asupra conștiinței. Donatorul obţine un fel de conștiință cosmică, după cum reiese din unele lucrări ale acestei vizionare mistice, care nara despre caracterul etern și sacru al vieții.

Pământul începe să e considerat altfel, astfel încât, se poate vorbi despre „Noul Pământ“. Iradierea vieții divine devine perceptibilă oriunde. Viziunea include întregul ansamblu, integritatea vieții, speciile sub aspectul eternităţii, după cum se exprima Spinoza. Chiar dacă, n-o putem observa cu ochii zici, această nouă viață este o realitate, cu condiția de a ne regăsi izvorul divin interior, izvor care poate numit Tao, Brahma, Dumnezeu sau altfel. Este esențial ca această sursă divină să-și restabilească așezarea în noi și să-și conducă la bun sfârșit opera în colaborare cu centrul inței noastre situat în inimă. Imediat după ce Tao își trasează calea în noi și în slujba noastră, Krishna, Domnul interior, se trezește. În grota vieții microcosmice are loc o naștere interioară. Activitatea acestui principiu interior este puri cantă, trainică și fără pierderi de energie sau deșeuri. Dar, această creativitate nu depășește jocul la scară umană?

Her mann Hess e a des cr is lupt a spiritului uman împotriva barbariei voinței de putere într-un roman genial Jocul cu mărgele de sticlă - scris în 1943. În această carte, cultura umană este reprezentată ca un joc de perle.

Cu cinci ani mai devreme, Johan Huizinga, în Homo Ludens al său, descrisese cum libertatea și creativitatea omului sunt amenințate de brutalitatea primitivă. Actuala gestionare unilaterală, hegemonia totală de care se bucură puterile economice și nanciare amenință să înăbușe toată creativitatea, chiar și plăcerea de a juca.

Pe scurt, dacă vom reuși să menținem la dimensiune a umană atât Pământul, cât și comorile sale ca pe un imens teren de joacă, vom extrem de bogaţi.

Marten Toonder, ilustrator și autor, numit „Walt Disney olandez“ a realizat această mică poveste magistrală: De Hoogbazen, (Super-boși).

ÎNȘELĂTORIA

Cronică

Dorința instinctivă de a bun În Olanda, bancherii depun acum un jurământ „de a acționa cu integritate”. Acesta ar putea văzut ca ind ceva pozitiv, dacă nu ar fost atât de trist că a devenit necesar. Este deja evident pentru publicul general cât de abuziv și-au atribuit bancherii comisionul. Așadar, a fost formulat jurământul de integritate de mai jos. n cartea „Înotând cu Rechinii: Călătoria mea în Lumea Bancherilor”, autorul Joris Luyendijk descrie cum bancherii sunt prinși într-un sistem ce se poate prăbuși în orice moment.

Î

Ținând cont de acest risc, nu ar justi cabil ca bancherii să își asigure mai întâi supraviețuirea proprie?

Societatea, însă, a găsit acest lucru ca ind neetic și i-a împins astfel să formuleze acest jurământ.

Fiecare domeniu al vieții are o dimensiune etică. Fiecare decizie în viața cotidiană este de asemenea o decizie ce ține de etică. Cine înțelege că este una cu tot ce există,

.........................................................................

Etica inimii și gândirii omului este legată de lumina spirituală care strălucește prin intermediul intelectului său. ......................................................................... este de asemenea conștient că ecare acțiune are consecințe asupra întregului, pentru care este responsabil, ind parte din acesta.

Va trebui să facem mereu compromisuri, deoarece, ca ințe umane, suntem departe de a perfecte. Suntem subjugați instinctelor noastre și amestecului inextricabil dintre bine și rău.

Dar în același timp avem și o chemare interioară profundă pentru ceva mult mai măreț.

Adevărata etică presupune mersul pe calea echilibrului, calea scopului de aur.

Etica ar putea descrisă ca pe o dorință instinctivă a inimii omului de a îndeplini ceea ce este drept și o bunăvoință îndreptată către ceilalți oameni, deoarece este împlinitor și înălțător pentru sine.

Totuși, mai există un aspect. Teosoful G. De Purucker (1874-1942) scrie în cartea sa „Fundamentele Filoso ei Ezoterice” astfel: „Etica inimii și gândirii omului este legată de lumina spirituală care strălucește prin intermediul intelectului său. Când este practicată în mod onest, aceasta este o călăuză, o lumină constantă pentru pașii noștri, ce oferă pace in nită inimii omului.”* Aici sunt descrise capacitățile latente ale su etului, așa încât acesta să se poată deschide în lumina spirituală.

Astfel, su etul trezit experimentează bucuria înțelegerii tot mai profunde a cauzei tuturor dilemelor.

Jurământul Bancherului Jur să îmi exercit funcția adecvat și cu grijă.

Jur că voi cântări în mod corespunzător toate interesele implicate în întreprindere, adică cele ale clienților, ale acționarilor, ale angajaților și ale societății în care întreprinderea activează.

Jur ca în acest context să fiu concentrat asupra intereselor clientului și că voi informa clientul cât mai bine posibil.

Jur că voi acționa în concordanță cu legile, reglementările și codurile de conduită care mi se aplică.

Jur că voi păstra caracterul secret al oricărui lucru care mi-am fost încredințat.

Jur că nu voi face abuz de cunoștințele mele.

Jur că voi păstra o atitudine deschisă și transparentă și că îmi cunosc responsabilitățile faţă de societate.

Jur să îmi folosesc abilitățile cât mai bine posibil pentru a menține și promova încrederea în sectorul serviciilor financiare.

Aceasta o declar și o promit! / Așa să mă ajute Dumnezeu! * G. de Purucker: Fundamentals of the Esoteric Philosophy, eosophical University Press, 1979

ÎNȘELĂTORIA

Un proces și limitele sale ..............................................................................................................................................

În lumea timpului și spațiului viața și culturile urmează un proces comparabil cu cel exprimat deja de atâtea ori, al „răsăritului, strălucirii și apusului” sau al „creșterii, maturității și declinului”.

Aceste trei faze progresează de obicei treptat, cu o tranziție lină de la una la alta, doar cu sfârșitul aparent abrupt, care este granița dintre disoluție și rezoluție, când organismul compus își încetează existența. De fapt, în tranziția dintre aceste trei faze, în ciuda naturii graduale a procesului, este vorba despre granițe. Viața este un proces cu frontiere, iar trecerea acestor trei frontiere cauzează efecte de lungă durată.

I Imediat după naștere, copilul este deja confruntat cu limitări. Apoi, pe parcursul creșterii i se impun adesea limite, câteodată prea puține, astfel încât copilul nu vede niciun cadru, nicio direcție clară pe care să învețe să o stăpânească. Dar de cele mai multe ori pedagogii vor aceia care îi vor trasa direcțiile de tranziție către etapa a doua, cea a maturizării. Traversarea acestei granițe poate febrilă, deoarece un adolescent nu doar că va avea de obicei atitudini de rebeliune împotriva pedagogilor săi, ci de cele mai multe ori agresivitatea și persistența vor utilizate cu toată forța pentru a obține și a stabili noul său domeniu de independență.

Când lucrurile merg bine în cadrul procesului de trecere al frontierei, noi sfere se deschid, iar el le apreciază și le con rmă valoarea. Apoi va începe să locuiască în aceste sfere și le va da substanță și însemnătate cu dinamism și vitalitate.

De cele mai multe ori, după trecerea graniței, tânărul se va odihni în propriul său sistem de valori și va capabil să dezvolte un anumit echilibru în prima parte a vieții.

Cu toate acestea, câteodată, tendința de a trece barierele nu se oprește, iar tânăra persoană continuă să împingă toate limitele și încearcă să răstoarne toate valorile și standardele ce sunt menținute prin acestea. În cadrul tranziției de la maturitate la declin, de la strălucire la pălire, intensitatea

Un proces și limitele sale

traversării limitelor nu mai reprezintă o problemă: deja există acomodarea cu relativismul lucrurilor, aprecierea pozitivă a propriilor „realizări” și începutul unei perspective mai ample, ce poate aduce un sens mai profund vieții individului.

Apare un sens al dizolvării limitelor; acestea par că devin mai transparente, „tranziția” e mai lină, devine mai accesibilă vizualizarea lucrurilor la o scară globală, precum și cântărirea sensului vieții la o scară mai amplă.

Eliminarea barierelor poate chiar să rezulte în eradicarea tuturor granițelor conștiinței, astfel încât globalul devine universal și poate „văzut” în lumina eternității.

Declinul și o lirea vor aduce cu sine maturitatea, o comoară care poate folosită în bene ciul celorlalți. Bogăția experienței și conștiinței poate folosită pentru reînnoire și transformare. Sfârșitul abrupt al vieții devine atunci mai mult un mister măreț, o deschidere a continuității spiritului în „unitate” și universalitate, cunoașterea hermetică că nu există cu adevărat un lucru precum moartea.

Cele trei etape culturale recunoscute Cele trei etape ale vieții: creșterea, maturitatea și declinul, stabilirea limitelor, trecerea frontierelor și dizolvarea granițelor pot recunoscute, de asemenea și în

cultura noastră, cultură ce a fost in uențată de Manifestele Rozacruciene din secolul al XVII-lea, care este uneori desemnată ca cea mai nouă perioadă istorică. În primele decade ale secolului al XVII-lea vedem impulsul noii culturi vestice care face un efort pentru stabilirea acelor valori tandre timpurii în Europa, impuls despre care Confesiunea Fraternității Rozacruciene spune că este un copil puternic și sănătos.

Stabilirea limitelor pentru această nouă cultură a întâmpinat destul de multe „dureri de creștere”: ideea Rozacrucii despre hermetismul și universalitatea omului și a lumii, inițial, nu a găsit un sol fertil. Giordano Bruno nu a putut iniția această imagine frumoasă în totalitatea artei, științei și religiei, deoarece a murit prematur pe rug; nu exista absolut nicio deschidere pentru o nouă cultură religioasă și științi că. Aceste „dureri de creștere” au fost serioase, implicând multă suferință și aproape sufocarea acelei noi culturi: Boehme, Andreae, Comenius, toți trei au trebuit să sufere o perioadă neagră a disensiunii, animozității și violenței. Dar dacă privim știința și arta acum, vedem clar semnele noii culturi ce s-a stabilit și care și-a trasat limitele în noul și propriul său domeniu.

De asemenea, o vedere mai obiectivă a realității, dincolo de superstiții și dogme religioase, a câștigat din ce în ce mai mult teren în știință. A fost ajutată foarte mult de noile instrumente care au putut aborda realitatea obiectiv și incontestabil, intrumentele precum telescopul și microscopul. A fost ajutată, de asemenea, de astronomie, subordonând astfel profeții care se foloseau de superstiția în stele pentru a câștiga bani de la oamenii naivi. Iar alchimia a primit fundamentul chimic din multele elemente „ zice” care s-au descoperit.

Noul univers mecanicist și rațional al lui Newton și Descartes a determinat curând gândirea științi că (dar limitând-o, așa cum s-a demonstrat mai târziu). Actuala și populara sintagmă „cunoașterea presupune măsurare” derivă direct din această gândire științi că trează a secolului al XVII-lea. Spinoza a putut să proclame și să instaureze în cultura timpului său o nouă și superioară noțiune despre Dumnezeu, care încă este trăită ca reconfortantă și relevantă.

O schimbare culturală a apărut, de asemenea, în artă. Gândiți-vă la pictura olandeză și la descoperirile din muzică ce au permis nenumăratelor expresii muzicale să existe. Chiar și acum vedem cum noi melodii apar încontinuu, în care sunt utilizate modulații care au devenit posibile datorită acestor descoperiri. Să ne gândim la in uența hermetică a lui Shakespeare, a cărui forță și elocvență de neegalat i-au permis să determine un impuls atât cultural, cât și spiritual.

Putem spune că această primă etapă a istoriei culturale recente s-a manifestat în secolul al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin concretețea, claritatea, precizia, conștiența, măsura și numărul său. În domeniul muzicii, Bach este un reprezentant eminent.

În știință și artă vedem clar semnele unei noi culturi.

....................................

Depășirea dogmelor, a numărului și a măsurii În a doua etapă, aceea a maturizării și a depășirii frontierelor, observăm o atitudine revoluționară care câștigă teren. Gândiți-vă la Revoluția Franceză, ce a culminat în spargerea delimitărilor dintre clasele sociale, rezultând în renunțarea la multe

Un proces și limitele sale

privilegii ale nobilimii.

Barierele rigide ale numerelor au iritat uneori atât de mult, încât, de exemplu, Goethe l-a numit pe Bach plictisitor. În general, oamenii au început să opună rezistență ordinii îngrijit clasi cate a etapei precedente. În știința și arta acelor vremuri vedem clar semnele unei noi culturi. Revoluțiile, emancipările, invențiile și experimentele erau la ordinea zilei, dar adesea erau destul de violente și provocatoare. Această atitudine de spargere a frontierelor a făcut posibilă industrializarea, incluzând lucruri precum descoperirea și dezvoltarea fotogra ei, de exemplu. Au fost fondate și experimentate în societate ideologii independente de religie.

Colonizarea a fost responsabilă pentru împingerea limitelor a multor puteri europene. Acestea și-au organizat propriile rețele, adesea internaționale. Astfel Africa, în cea de-a doua fază a fost împărțită treptat de țările europene.

După perioada romantismului, în care oamenii s-au răzvrătit împotriva raționalității primei faze, vedem apariția abstractizărilor în pictură, iar muzicienii încep să experimenteze disonanța. În poezie și proză, observăm că Joyce, Becket și Pinter renunță adesea la secvențialitatea obișnuită a evenimentelor, abstractizând timpul.

Aceste treceri de frontieră ar putut culmina în ruperea ordinii stabilite, întorcând spatele constant și fără opreliște oricărei conexiuni logice și rezonabile, doar de dragul de a original și inovativ. Arta a încetat să mai e sublimă, așa cum se dorea în evul mediu. În știință, trecerea frontierei celei de-a doua etape a in uențat toate disciplinele și a cauzat nu doar revoluții tehnologice necontrolabile, de exemplu în războaie, ci de asemenea a descoperit bomba atomică, energia nucleară, precum și dezvoltarea producției. În lozo e întâlnim o prosperitate fără precedent a idealismului și materialismului, conducând spre un fel de „industrie a conștiinței”.

Deja în secolul XIX se căutau înțelepciunea și religia transcedentală, o orientare asupra înțelepciunii estice precum budismul, taoismul și hinduismul. De asemenea, în metematică și zică limitele sunt depășite cu geometria neeuclidiană și mecanica cuantică.

Giordano Bruno a fost primul care a îndrăznit să postuleze in nitatea universului și să o raporteze la microcosmos. În religia existentă a apărut o încercare de a muta atenția asupra interiorului, prin abordări ezoterice care au presupus o elocvență dincolo de realitatea zică perceptibilă. Această a doua fază, a depășirii frontierelor în civilizația vestică europeană, a început în a doua jumătate a secolului XVIII și a durat până în secolul XX. Trezirea dincolo de cultură Apare acum cea de-a treia etapă, aceea a dizolvării barierelor, a globalizării, a des ințării, a transparenței, căderea valorilor materiale și culturale și în același timp capacitatea de cufundare în universalitate. Aici observăm un sfârșit al ideologiilor, destrămarea dogmelor existente și disiparea certitudinilor, teoriilor și presupunerilor existente. Această pălire, acest declin, va însemna în cele din urmă sfârșitul culturii vestice, europene, chiar dacă încă va mai dura. De asemenea, aceasta înseamnă că, ceea ce este transcedental din punct de vedere spiritual poate

trezit, des ințarea granițelor putând trăită ca o Unitate mistică a existenței și ca o practică a modului de viață care îi corespunde. Solidaritatea cu toată lumea și cu tot de pe acest Pământ poate deveni o realitate vie, dar poate să devină și sufocantă.

Dacă „a abandona totul” și a muri ca personalitate, după cum știm în endura, precum și în practicile budiste și taoiste, vine cu împotriviri, atunci încă o luptă va mai urma, care poate lua proporții apocaliptice. După dezlegare și abandonare nu există cale de întoarcere fără o di cultate incomensurabilă. Așa a experimentat și Christian Rozacruce, atunci când a vrut să se întoarcă, o furtună mai mare decât puterile lui.

Așadar, care este realitatea situației apărute? Mecanica cuantică ne-a oferit o înțelegere teoretică, astfel că, cea de-a treia etapă – cea a eliminării limitelor – va deveni mai vizibilă. Aceasta va presupune descoperirea a ceea ce este cu adevărat materia, de care suntem atât de atașați și căreia îi acordăm adesea un caracter absolut. Lumea noastră veche, a obiectelor solide și a legilor naturale deterministe, se dizolvă în favoarea unei frecvențe de structuri interconectate. Conceptele

Dizolvarea granițelor a început, noi dimensiuni devin vizibile.

....................................

Un proces și limitele sale

precum „particulă elementară”, „substanță a materiei” sau „obiect izolat” și-au pierdut semni cația, deoarece universul ni se arată ca o rețea dinamică de structuri energetice inseparabile. Universul, așadar, poate văzut, în cea de-a treia etapă, ca un întreg dinamic și inseparabil, în care observatorul este întotdeauna o parte esențială.

Cel care își observă propriul microcosmos, vede în același timp și macrocosmosul.

Este demn de menționat ceea ce Paracelsus a formulat deja încă de dinaintea primei faze, după cum urmează: „Pentru a înțelege adevărata însemnatate a Alchimiei și Astrologiei, este necesar să observăm clar identitatea și înrudirea intrinsecă a microcosmosului cu macrocosmosul, precum și interacțiunea reciprocă a acestora. Toate forțele universului sunt potențial prezente în ința umană și în corpul său, iar toate organele umane nu sunt nimic altceva decât rezultate și reprezentări ale forțelor naturii.”

Nu suntem părți separate ale întregului, ci suntem însuși Întregul. Așadar este logic să ne întâlnim pe acest Pământ, în această fază care expiră din această Unitate. În spiritualitate aceasta este numită și Spiritul planetei, Domnul noului Pământ, Christos. Cel care spune că va face din doi, unul. În procesul dizolvării frontierelor întâlnim această nouă respirație, atât ca sfârșit, cât și ca fără de sfârșit, în ceea ce privește cultura vestică europeană, un creștinism al desăvârșirii, ca o forță de a experimenta Pământul nou, care este fără vârstă și mereu plăcut: ca o „povară ușoară” și un „jug bun”. Vechiul Pământ, vechea noastră imaginație și experiența trăită prin vechea noastră conștiință sunt de domeniul trecutului. Putem vedea acum lucrurile în lumina eternității; prin traversarea vechiului Pământ, putem contempla misterul. După cum spune J. Van Rijckenborgh: „Fiecare lucru de pe Pământ este iradiat cu viață divină și este demn de slavă”. Aceasta este etapa nală a unui proces cu limitele sale.

Cine posedă pământul?

Este posibil ca și alte culturi să se întâlnească în cultura noastră pe o bază universală, imediat ce vom copți pentru o astfel de întrunire. Întotdeauna putem învăța ceva.

Când Anglia a colonizat Australia, a făcut-o cu o violență considerabilă și prin furtul pământului oamenilor din vechea cultură a aborigenilor. Aceștia au fost subjugați, granițele au fost trasate și terenul îngrădit cu sârmă ghimpată. „Acesta este al meu”, a spus noul proprietar, „acest pământ este proprietatea mea”. Descendenții aborigenilor, ai vechii culturi, nu au putut înțelege conceptul de proprietate asupra pământului. După ce unii dintre ei au învățat limba engleză, au întrebat la ce s-au referit englezii. Dar aceștia nu au reușit să treacă de decalajul de cultură. Însă când un aborigen în sfârșit a început să aibă o oarecare noțiune asupra acestui concept, a spus: „Nu noi deținem pământul, ci el ne are pe noi.” Cu alte cuvinte aparținem pământului. Granițele se șterg când înțelegem ce responsabilitate avem față de Pământ, raportat la microcosmos și la macrocosmos și când ne centrăm ca observatori ai realității. Căci forțele eternității, ce depășesc toate granițele și limitările, sunt prezente în mijlocul nostru.

王 Calea regală

simbol

Calea regală ...........................................................................................................

n viziunea taoistă a transformării și a alchimiei, drumul este denumit «Calea regală». Aceasta este exprimată în ideograma chineză wang (rege) reprezentată mai jos în centru.

Î

Linia orizontală superioară simbolizează Yang, cerul; linia inferioară, Yin, pământul. Împreună ele formează lumea dualității.

Linia orizontală între cele două simbolizează Yong, centrul atemporal care este inima a tot ce există. El este imobil, nemișcat dar el este cel care face posibilă interacțiunea între Yin și Yang (a vedea în acest sens capitolul 11 din Tao Te King : Cele treizeci de spițe ale unei roți).

Linia verticală este Te, simbolul forței lui Tao care, din Unu, curge către lumea dualității pentru ca apoi să-și inverseze mișcarea.

Nucleul stării inței umane nu este situat nici exclusiv în cer (Yang), nici exclusiv pe pământ (Yin), ci în mijlocul imobil (Yong) care unește Yin și Yang.

Cer Mijloc Pământ

Yang Yong Yin

王

Cap Inimă Mâini

Bărbat Neutru Femeie

Yong este de asemenea considerat ca o re ectare a Unicului, conținut în Tao. Yong este punctul în care Yin și Yang își găsesc echilibrul: acolo unde pământul susține cerul și unde cerul ridică pământul.

Prin continua interacțiune între Yin și Yang, tot ceea ce există este accentuat, curățat, lustruit, traversând astfel un proces de transformare și o alchimie interioară. În consecință, o mie și unu de lucruri care există sunt s nțite și înnobilate. După aceasta, totul se întoarce în Tao, în Unicul. În acest proces alchimic, întreaga artă constă în a menține Unicul perfect în mijloc, timp în care cerul și pământul – Yang și Yin, susul și josul – realizează transformarea prin interacțiunea reciprocă. Toate acestea sunt posibile numai prin curentul vertical Te, energia lui Tao. Te oferă celor zece mii de lucruri posibilitatea transsubstanțierii (în sensul alchimic al termenului).

Marele Prieten al lui Dumnezeu din ČšÄƒrile de Sus

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus .................................................................................................................

În tradiția ascunsă a misterelor Occidentului, întâlnim în mod regulat menționarea lui „Gottesfreund vom Oberland”, un eminent personaj al spiritualității secolului al XIV-lea. Acesta apare în mod repetat ca sursă importantă de inspirație a celor mai cunoscute curente.

Conform tradiției, Johannes Tauler, Rulman Merschwin, Johannes Ruusbroec, Luther precum și Rozacrucienii clasici au avut toți o legătură specială cu acest Prieten al lui Dumnezeu.

Pentru a publica din nou informații despre acest personaj enigmatic, acest articol al Pentagramei a folosit documentele pe care Ordinul Ioaniților le are la Strasbourg, descoperite acum două secole, dar care au rămas nepublicate până astăzi.

C

o n f o r m s c r i e r i l o r, a c e s t personaj misterios al secolului al XIV-lea, cunos cut sub numele de „Marele Prieten al lui Dumnezeu din Oberland", a trăit retras într-un schit pe care el însuși l-a construit și în care locuia împreună cu alți patru frați, un bucătar și un intendent îndeplinind de asemenea și rolul de mesager. Ei se ascundeau într-un loc secret în mijlocul pădurii, undeva în Alsacia sau în Elveția. Un loc de negăsit cu excepția altor Prieteni ai lui Dumnezeu care, inspirați, reușeau să îl localizeze. De ce a preferat să rămână incognito și să trăiască în anonimat peste o sută de ani? Povestea lui amintește în mod curios despre o altă gură centenară aproape mitologică: Christian Rozacruce. A existat oare un raport între aceștia doi? Rudolf Steiner era sigur în acest sens și conform viziunii sale, cu aceste două guri, o

nouă perioadă de dezvoltare pentru omenire începea în punctul cel mai de jos al întunericului spiritual în care Occidentul căzuse. O dezvoltare care va provoca o schimbare la scară largă, dar doar în secolul al XXI-lea. Unde ne a ăm noi acum cu privire la aceasta?

Care sunt noile provocări în fața cărora ne a ăm acum? În acest context, care sunt marile întrebări la care suntem invitați să răspundem astăzi?

Fără urme Ținând cont de spiritul epocii noastre, ce anume semni că pentru noi acest impuls al secolului al XIV-lea? Dacă cei pe care îi numim „Prieteni ai lui Dumnezeu” aparțin tuturor epocilor și tuturor culturilor, ce au ei să ne spună în prezent?

Să revenim pentru un moment la secolul al XIV-lea și să îl luăm în considerare pe Maître Eckhart care a

trăit în Renania aproximativ între anii 1260 - 1328. Elevul său cel mai important și prietenul său, Jean Tauler, a trăit la Strasbourg între 1300 - 1361.

Prin intermediul său ajungem în m o d d i re c t î n apropi e re a enigmaticului Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus. Despre acesta, știm că a trăit între anii 1315 - 1420. Dacă aceste date sunt exacte, acest an, se împlinesc deci exact 700 de ani de când Marele Prieten se năștea în inima Europei, la Lucerne. Tatăl său era un comerciant înstărit al clasei de mijloc bogate din împrejurimile orașului Basel. După moartea părinților săi, el s-a retras din afaceri, a rupt logodna, și-a vândut proprietățile și bunurile în scopul de a se consacra

carității în orașul său natal, și aceasta, cinci ani înainte de a se retrage de nitiv.

Ulterior, prin curieri pe care mesagerul menționat mai sus îi trimitea, el a rămas în contact cu o mănăstire nou în ințată la Strasbourg, cam la trei sute de kilometri de schitul lui ascuns. Frații ioaniți – în calitate de călugări-cavaleri templieri – îl considerau drept un fel de maestru iluminat și drept tatăl lor spiritual. Câțiva ani după ultima sa scrisoare datând din 1380, ei au plecat în căutarea sa, dar nu au reușit să îl găsească.

Cinci sute de ani mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, savanții teologi precum Carl Schmidt, Auguste Jundt și Henry Deni e s-au lansat în studiul lucrărilor sale și au avansat mai multe ipoteze cu privire la identitatea acestui Prieten al lui Dumnezeu pe care istoria le-a reținut. Nici ei nu l-au putut localiza și au fost nevoiți să-și înceteze căutările. În cele din urmă, Deni e, teologul catolic al Ordinului Dominicanilor, pretindea că Prietenul lui Dumnezeu nu a existat niciodată cu adevărat și că de fapt acesta trebuie să fost o invenție a prietenului său Rulman Merswin care ar fondat, se presupune în strânsă legătură cu el, mănăstirea Ioaniților către 1370. Astfel s-a pus capăt căutărilor referitoare la identitatea Prietenului lui Dumnezeu, locul unde s-ar putut a a și ceea ce ar putut însemna el pentru viitorul Europei.

Pentru Deni e, acesta ar trăit doar în lumea imaginară a unora și era prin urmare inutil de a-l căuta sau a-l urma; nimeni nu trebuia să ia în serios scrierile sale.

Jean Tauler Rudolf Steiner a fost de altă părere; el a rma că acest personaj a existat

într-adevăr, și că a jucat chiar un rol important pe plan politic și religios în marea luptă de emancipare a omului occidental. Pentru el, Prietenul lui Dumnezeu era nimic mai puțin decât precursorul fraternității Rozacrucii, iar aceasta s-ar născut din această mișcare a Prietenilor lui Dumnezeu. Nu adoptăm și nici nu respingem această concepție; totuși, luând-o în considerare ca ipoteză de plecare, ea poate utilă și instructivă în reconstituirea mesajului acestui Prieten având în vedere scrisorile adresate celorlalți prieteni ai lui Dumnezeu.

Printre acestia, unul dintre cei mai importanți era Jean Tauler care trăia și predica la Strasbourg. Mentorul spiritual al lui Tauler era Maître Eckhart, un dominican ca și el.

Cunoaștem rolul determinant pe care acest ordin l-a jucat în lupta împotriva Catharilor în cursul secolului precedent, cu tristul punct culminant de la Montségur, atunci când în 1244 un întreg grup de „perfecți” au pierit pe rug. Inchiziția Ordinului Dominicanilor nu era totuși îndreptată doar împotriva acestor eretici, ci de asemenea împotriva fraților din propriile ranguri care riscau a vorbi despre o credință interioară și a manifesta o atitudine critică vizavi de autoritatea ierarhică, mai mult regală decât ecleziastică.

Astfel, Eckhart, atacat de către frații săi, a trebuit să se justi ce în cursul procesului său. Nu este nimic uimitor atunci când citim ceea ce spune cu privire la propriile predici: „Vă spun că dacă voi înșivă nu sunteți convinși despre ceea ce este vorba aici, vă va di cil să mă urmăriți sau să mă înțelegeți. Adevărul cu privire la ceva nu poate recunoscut decât prin adevărul

La Dominicani, Inchiziția era de asemenea îndreptată împotriva fraților din propria congregație care vorbeau despre o credință interioară.

.....................................

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

din noi. Buna ascultare susține cu putere creșterea înțelegerii, de exemplu a sărăciei su etului deja prezent în noi și chemat la o deplină realizare. Doar prin simpla acceptare a stării de fapt a sărăciei noastre interioare putem să o înțelegem și să m în stare să dăm drumul aparentei noastre bogății, su cienței noastre, automulțumirii noastre și întregii noastre voințe. Cu cât cineva renunță mai repede la încăpățânare, va înțelege mai bine profunzimea acestor cuvinte și va gusta adevărul.”

Apărarea lui Eckhart La nalul interogatoriului, fratele Durandus, dominican de asemenea, este cel care, înainte de sentința nală, acordă cuvântul acuzatului. Maître Eckhart începe după cum urmează: „Eminențe, frați, prieteni! În această noapte, am avut un vis. L-am văzut pe Domnul. El stătea singur sub cerul liber, dar era înconjurat de ziduri groase într-un oraș mare. Acest vis se poate explica în diverse moduri. Trebuie totuși să înțelegem ceva din viața ecărui om.

Singurul lucru care este liber în noi este Domnul în noi. Or el este mereu înconjurat de ziduri. Când ne vorbea despre zidurile pe care voia să le distrugă pentru a le reconstrui în trei zile, el se referea la zidurile vechii credințe și a fermelor sale convingeri. Prin moartea sa, el le-a distrus iar prin învierea sa, el a adus o reînnoire. Moartea pe care a îndurat-o a fost atât de completă încât el s-a crezut abandonat chiar de către tatăl său, așa că a renunțat și la ultimul sprijin al vechii cetăți.

Ceea ce am cerut dintotdeuna celor care mă ascultau a fost de a-și dărâma zidurile. Pentru moment, și vouă de asemenea vă cer să lăsați să vă cadă zidurile. Voi nu sunteți poate conștienți

de acestea, dar eu, eu le văd foarte bine.

De fapt, zidurile vostre au fost și ale mele.

A fost în van cât timp am încercat să le iau cu asalt până într-o zi când am văzut că a traversa zidurile nu este posibil decât după moarte și înviere. În acest fel Domnul ne-a precedat.

Dincolo de zidurile și porțile închise și i-a apropiat pe ai săi. După moartea sa, ei erau complet deschiși față de El și într-o bună zi, ei L-au văzut, înviat, în mijlocul lor. Despre ce ziduri vă vorbesc? De fapt, pentru viață, ecare cuvânt este deja un zid! În orice caz, orice cuvânt scris, orice teoremă, orice doctrină. Pentru cuvântul care curge liber din inimă, din sursă, acestea sunt ziduri. Orice dogmă omoară viața. Zidurile în spatele cărora Pavel trăia păreau impenetrabile ; cu toate acestea, pe drumul către Damasc, lumina le-a traversat. Pavel s-a ridicat ca un înviat. Atunci când lumina Domnului începe să acționeze în noi, zidurile noastre devin lumină, căci El le face transparente. Cum recunoaștem că El a început să lucreze în noi? Atunci când închisorile noastre de piatră se topesc în forța de a dori libertatea. Dorința care se intensi că atunci când El ne face să p e rc e p e m re a l i t at e a ș i s u nt e m preocupați de învierea sa. Ceea ce este vechi și cunoscut se detașează de noi ca un zid care se prăbușește. Ceea ce este nou se lasă să se vadă și ne face entuziaști. Descoperim miracolul su etului; lipsurile și sărăcia sa fac loc unei imense plenitudini. Ea este în întregime prezentă în ecare parte pe care o umple de viață fără ca prin aceasta ea să se împartă. Astfel noi vedem cum, în su et, unicul și multiplul coincid. De asemenea descoperim spațiul universului în care timpul nu există.

Timpul se manifestă în interiorul atemporalului. Apoi descoperim că

trecutul și viitorul coincid cu prezentul. Nu există nimic altceva decât eternul prezent.

Aceste viziuni nu sunt transmisibile decât prin inimă și de la inimă la inimă. Cuvintele sunt inoperante. Motiv pentru care eu nu acord prea mare atenție cuvintelor pe care le enunț. Singurul lucru care mă interesează este de a face zidurile transparente. Doar astfel și nu alt fel pute m ajung e s ă n e implicăm reciproc în ceea ce este inexprimabil. Îmi dau seama că aceasta sună contradictoriu. A face transparent… Cum să vă explic aceasta? Este ca și cum Dumnezeu ar interpela pe ceilalți prin intermediul meu. Despre ceea ce, aici, eu vorbesc nu poate pretins, smuls. Ceea ce cer aici, Dumnezeu singur poate să v-o ceară. Îmi dau seama de aceasta și totuși v-o cer. În acest moment, mă gândesc: am dârâmat eu su cient propriile mele ziduri? Eu nu vă cer să mă recunoașteți, cum nici lui Dumnezeu nu-i cer ca voi să mă recunoașteți. Eu îi cer Lui ca să vă lase să vedeți cu inima voastră. Atunci judecata voastră în ceea ce mă privește va a Sa, pronunțată de voi și acceptată de mine.”

La cele de mai sus, cu totul inopinant, unul dintre confrații săi, Raimondus Bequini, a luat totuși cuvântul și i s-a adresat astfel : „Dragă frate Eckhart, permiteți-mi să obiectez ceva pe scurt. Interpretez visul vostru într-o altă manieră. Voi v-ați

depărtat singur, de noi. Nu este nimic altceva! Sunteți unul dintre ai noștri!

Chiar și în rătăcirea voastră rămâneți unul dintre ai noștri – da, chiar și în focul care vă animă să apărați această rătăcire. Dar o rătăcire este o rătăcire și trebuie recunoscută. Rătăcirea este soarta omului. Din păcate, este prea adesea cazul copilului său drag. De re ectat; mi se pare îngrozitor că pentru iubirea de adevăr noi putem ajunge la cea mai mare rătăcire. Lăsați-mă să rezum problema! Vorbiți despre ziduri pe care vreți să le demolați. Înțelegeți totuși că noi avem nevoie de aceste ziduri. Fără aceste ziduri, suntem în totală rătăcire.

Dragi prieteni, pentru noi, acestea nu sunt ziduri. Aceștia sunt stâlpii credinței noastre! Ei ne protejează de adversarul care încearcă să ne inducă în eroare.

Doar aceste ziduri ne protejează de eroare. Fără ele am pierduți.”

Există un pod peste abis ?

Există oare o poartă de acces între biserica exterioară și biserica interioară invizibilă, care nu are ziduri? Între gândirea stabilită și deschiderea inimii?

Adevărul și aparentul se pot prezenta unul alături de celălalt. Cei care a rmă că ei cunosc, nu cunosc de fel, după Lao Tseu. Rozacrucienii a rmă că cea mai înaltă cunoaștere constă în a ști că nu știm nimic. În ceea ce-i privește pe Prietenii lui Dumnezeu, ei vorbesc despre „sărăcia su etului”. Inima nu ascunde o bibliotecă plină de cărți sacre sau de texte ale înțelepciunii. Ea seamănă mai mult ca un magazin deschis sau cu o grotă unde Lumina care nu este din această lume materială și temporală poate renaște în mod repetat.

Gnosticii au numit această lumină Gnoză, pură percepție, în mod radical diferită de cunoașterea rațională

obișnuită. Prin intermediul unui Prieten al lui Dumnezeu precum Eckhart, cuvântul viu se exprimă de multe ori și poate recunoscut prin lumina interioară. Aceasta a fost văzută ca o amenințare de către autoritatea Bisericii instituționalizate, la fel cum activitatea lui Iisus reprezenta o amenințare pentru apărătorii legii.

Caracteristica activității gnostice este de a demola ceea ce este vechi și de a construi ceea ce este nou. În realitate, această activitate nu poate organizată într-un sistem, de către reguli și urmând un învățământ xat. Calea gnostică – cu condiția să e vorba despre o cale – este calea directă care din inima umană merge către inima divină, și invers. Fără mediatori între cele două și mai ales fără autoritate și sancțiuni. Există doar un singur profesor sau o asociație care ajută doar un anumit timp, și care, de la început, insistă asupra faptului că este vorba despre un drum interior care se poate parcurge doar în autoritatea proprie. Prietenii lui Dumnezeu știu mai bine ca oricine. A aparține încă de Biserica exterioară nu îi împiedică de a parcurge în interior un drum al eliberării. Aceasta este ceea ce a provocat o mare rezistență din partea autorităților ecleziastice. Cu toate acestea drumul libertății interioare presupune de asemenea un mare pericol. Căci despre ce libertate este vorba? Libertatea de a merge pe propriul drum? În scopul de a obține mai repede iluminarea spirituală?

Libertatea fără de reguli și obligații? În lucrarea eologia Deutsch (Teologia G e r mană ) , u n a d i nt re c el e m ai cunoscute printre scrierile mistice ale Prietenilor lui Dumnezeu, Frații Liberului Spirit sunt puternic criticați. În multe feluri, ei semănau cu prietenii

lui Dumnezeu, chiar dacă aceștia din urmă i-au considerat în ciuda a tot niște imitatori. Ei îi vedeau orientați mai ales asupra menținerii persoanei și considerau lozo a lor ca o formă de materialism spiritual.

Autenticul proces spiritual – vom r e v e n i m a i t â r z i u , î n t r- o importantă predică a lui Tauler – era considerat de către Prietenii lui Dumnezeu ca un proces de transmutare radicală, ceea ce făcea obiectul unor reacții vii în cercurile spirituale existente.

Ad e v ă r at u l P r i e t e n a l l u i Dumnezeu trebuia să-și conducă barca cu precauție între Scila și Caribda. O condiție pentru a găsi adevărata libertate spirituală interioară era abandonul propriei voințe, în totală conformitate cu binecunoscutele cuvinte ale lui Iisus : „Tată, nu voia mea, ci Voia Ta să se împlinească.”

Prietenii lui Dumnezeu și, mai târziu, Rozacrucienii erau în totalitate orientați asupra predării în fața procesului de renaștere interioară, asupra creșterii unei alte conștiințe, cu totul noi. În încercarea lor de a stabili o joncțiune cu Biserica existentă, ei au folosit în legătură c u a c e a st ă c a l e spi r itu a l ă e l i b e r at o a re , i m a g i n i l e ș i limbajul familiar multora, e drumul de suferință pe care Iisus l-a parcurs. Nu pentru a se sprijini pe o istorie a evenimentelor s nte, ci pentru a arăta că această cale se parcurge în interiorul sinelui. Nu o legătură cu Biserica drept

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

autoritate exterioară, ci exclusiv pe baza unei conștiințe care se trezește în inimă, Domnul în interior care vrea să dărâme vechiul templu al gândirii și al voinței personale pentru a construi unul nou.

Eckhart, papa, regele, Armagedon Pentru pronunțarea nală a sentinței, în 1328, Eckhart a trebuit să meargă la Avignon unde era prezent papa în persoană. Totuși chiar la Avignon sau poate pe drum, Eckhart a murit în manieră neașteptată. A fost astfel cruțat de executarea ofensatoare cât și de o insultă la adresa ordinului său. În ciuda a tot, câteva luni mai târziu, vestea sentinței a ajuns la Köln. Spre marea satisfacție a distrugătorilor săi și de asemenea spre marea consternare a prietenului și elevului său Jean Tauler.

Acesta, atunci abia în vârstă de treizeci de ani, îl vedea pe Eckhart ca pe modelul său și sursa sa de inspirație. Pentru Prietenii lui Dumnezeu, aceasta era o pilulă amară, greu de înghițit. O schismă în cadrul Bisericii începea să se contureze. Cincizeci de ani mai târziu, aproximativ în 1377, Marele Prieten al lui Dumnezeu a primit inspirația de a merge la papa Grégoire XI la Roma, de a-l admonesta energic și de a-l soma să întreprindă o revizuire majoră a Bisericii. Papa a ezitat; în nal el nu a îndrăznit să facă pasul, iar când un an mai târziu a murit, lupta obstinată a început pentru succesiunea sa. Aceasta s-a nalizat cu o nouă și importantă schismă.Ruptura în interiorul Bisericii s-a făcut în profunzime. Acest lucru a dus în cele din urmă la diviziunea de nitivă o dată cu Reforma dorită de Luther. Nu este o întâmplare că această Reformă a fost puternic in uențată de către Prietenii lui Dumnezeu, de către opera lui Tauler cât și de noile elanuri

date de universitățile din Tübingen și Wittenberg, unde se pro la deja o nouă epocă pentru Europa. În secolul al XIV-lea, Biserica era încă atotputernică.

Irevocabil, condamnarea ereticilor i-a condus pe aceștia la moartea pe rug, în public. Cu doar câțiva ani înainte de condamnarea lui, unul dintre cei mai buni prieteni spirituali ai săi, misticul Marguerite Porretre, a fost supus în mod public supliciului focului. Aceeași soartă a avut și Jacques de Molay, comandantul spiritual al Templierilor.

Regele Franței, prea interesat de putere și bogăție, reușise să-i convingă pe papa și pe cardinali, să-i condamne pe Templieri; aceasta s-a întâmplat în timpul conciliului de la Viena, situată un pic mai sus de Avignon. În cursul acestui conciliu, Eckhardt a asistat la jocurile de putere înverșunate între papă și rege. Papa a pierdut partida iar suveranul a putut, prin voința sa, să con ște toate posesiunile Templierilor, prea bogați și prea puternici pentru placul său. Aceasta i-a permis regelui Franței să-și nanțeze războaiele. La acea vreme, mulți erau de părere că timpul anunțat pentru Armaghedon venise. Cine era antichristul? Papa sau regele, sau cei doi la un loc? În acea epocă, oamenii se rugau pentru sosirea unui nou salvator, căutau să-l identi ce și se întrebau cum se putea construi noul Ierusalim. Totuși, noul Ierusalim nu este construit în lumea materială; parcursul istoriei va pune acest lucru în evidență. Către 1350, calamitățile au pus stăpânire pe Europa. Între papă și regele Bavariei, tensiunea era vie; orașele au trebuit să-și aleagă partea. Un cutremur a devastat orașele Basel și Strasbourg. O ciumă fatală a distrus aproape jumătate din populația marilor orașe. Vina a fost atribuită evreilor, dar

Pentru Prietenii lui Dumnezeu, era importantă supunerea totală în fața conștiinței care se năștea, o cu totul altă conștiință.

.....................................

pentru Marele Prieten al lui Dumnezeu, tot ce se întâmpla era în directă legătură cu dezordinea absolută în viața spirituală a Europei. El era de părere că, cultura europeană, căzută într-un profund întuneric, se a a la punctul său cel mai de jos. Nicăieri nu rămăsese lumină în inimile oamenilor. Întreaga lume trăia cu frica unui cataclism care va urma sau cu frica condamnării la infern care va urma acestei vieți. Cei de la putere, atât cei spirituali cât și laicii, erau purtați de propriile lor interese și oprimau populațiile dependente de ei.

Situația era disperată, se impunea o schimbare urgentă.

Schimbarea radiacală În cursul acestei epoci, Tauler trăia retras și veghea ca nu cumva să stârnească autoritățile. Totuși, în Renania, era considerat unul dintre cei mai buni predicatori. De la Koln până la Basel, el se bucura de o mare notorietate. La Strasbourg, în anul 1350, el a primit vizita unui tânăr de cincisprezece ani, care i-a cerut să devină confesorul și consilierul său.

Acesta era un băiat care, precum Tauler, venea dintr-o familie de comercianți burghezi destul de bogați, ceea ce îi oferea posibilitatea de a călători frecvent. Tauler nu a a at mare lucru în legătură cu acesta; din contră, ochii băiatului radiau o sinceritate și o credință profundă. Acesta i-a cerut lui Tauler să aibă amabilitatea de a ține o predică despre perfecțiune. Tauler a ezitat un moment apoi a consimțit, deși el se întreba dacă acest tânăr ăcău ar capabil să înțeleagă semni cația, având în vedere faptul că era vorba despre cea mai înaltă lozo e în limba latină. Doar cei care erau instruiți ar fost capabili să înțeleagă, și nu un tânăr fără un bagaj

intelectual. Cu toate acestea, Tauler a ținut predica explicând cele douăzeci și patru de puncte ale învățăturii lui Dionisie Areopagitul, un mistic de cel mai înalt nivel, fruct al lozo ei grecești și al doctrinei creștine a mântuirii. În cursul vizitei următoare, Tauler a fost uimit să constate că tânărul fusese capabil, nu doar să înțeleagă ci mai ales să rezume punct cu punct întreaga predică. În numele cerului, cum era posibil așa ceva? Uimirea a atins punctul culminant atunci când, întrebându-și interlocutorul despre c e e a c e g â n d e a , Tau l e r a au z i t spunându-i-se că ceea ce predicase trebuie să e adevărat, dar că intuiția unui tânăr ăcău îi spunea că toate acestea nu erau cu adevărat trăite de către predicator, că aceasta nu era decât înțelepciune livrească și nu o cunoaștere vie venind din interior. In uențat de

acest aviz foarte deranjant, în viața lui Tauler s-a petrecut o schimbare importantă. Ceva din intervenția acestui tânăr bărbat l-a mișcat profund, astfel încât rolurile s-au inversat.

Tauler a avut smerenia de a-i cere acestuia, ca în loc de a-i deveni elev, să-i devină maestru.

A urmat un proces de conversie interioară radicală care a durat doi ani. Aceasta l-a condus în nal la un progres spiritual.

Consiliat de către tânărul său maestru, predicatorul s-a retras în camera sa din mănăstire și a încetat să se mai prezinte în public. El a vrut de asemenea să p ărăs e as c ă Bis er i c a,totuș i maestrul său anonim l-a sfătuit de a rămâne și de a se elibera, doar în forul său interior, de

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

........................................................................................................................................................ În 1366, orașul Strasbourg i-a acordat lui Rulman Merswin și prietenilor săi, care doreau să fondeze o casă spirituală și un loc de retragere, Insula Verde, loc în care două secole înainte fusese ridicată deja o mănăstire. ........................................................................................................................................................

această instituția de putere, care era Biserica. În anturajul său, toată lumea a crezut mai întâi că Tauler era bolnav și, după aceea, că era stupid. Nu mai rămăsese nimic din mândrul său ego spiritual și, în timpul unui penibil proces și a unei nopți îngrozitoare, la sfâtșitul lunii ianuarie a anului 1352, el a trăit o penetrare a Luminii comparabilă cu cea pe care Pavel a experimentat-o pe dr umul către Damas c. Din acel moment, mentorul său i-a permis să predice din nou. Dar aceasta a fost un asco căci s-a dovedit că el nu mai era decât umbra marelui predicator apreciat altădată. În timp ce biserica era plină de oameni care aveau așteptări în ceea ce-l privește, de la amvon el nu a putut articula un singur cuvânt.

Singurul lucru pe care l-a putut face, a fost să plângă, să plângă și iar să plângă.

Lacrimile înghițite i se înnodau în gât.

Pentru frații și surorile sale, pentru oamenii din popor, el era terminat: acest predicator celebru care știuse atât de bine să-și formuleze ideile nu mai exista.

Cum puteți merge în întâmpinarea Mirelui?

Cu toate acestea, el a avut posibilitatea încă o dată de a ține o predică. De această dată, nu era pentru popor ci pentru beguini și begarzi. Din această predică din aprilie 1352, iată câteva pasaje care sunt de pus în contextul lor, dar a căror esență vie este și astăzi încă foarte grăitoare: „Dragi prieteni, acum doi ani am ținut ultima dată o predică aici. În virtutea obiceiurilor, am vorbit în latină pentru a trata cele douăzeci și patru de puncte asupra vieții perfecte, după scrierile lui Dionisie Areopagitul. Am luat decizia de

a nu mai acționa astfel și de a nu mai vorbi în latină decât în prezența erudiților doritori să aprofundeze lozo a. Cu voi, voi vorbi în limba noastră maternă, ca între prieteni. Să ne interiorizăm acum pentru a implora grația de a putea asculta în mod corect.

Am ales ca text un verset din Evanghelia după Matei: «Iată, Mirele vine. Ieșiți în întâmpinarea Lui.» Mirele reprezintă Lumina radiantă a Domnului, Lumina în noi; mireasa, suntem noi, este su etul nostru. Dragi prieteni, suntem chemați să mergem deschiși în întâmpinarea Mirelui. Dar poate ne lipsește viziunea căii corecte și poate că toate căile ne par a atât de decadente pentru că am pierdut-o pe cea dreaptă. Da, pentru mulți dintre noi calea a devenit atât de străină, încât nu ne mai simțim pur și simplu în stare de a merge în întâmpinarea Mirelui, în ciuda ardorii dorinței noastre. Iată despre ce îmi propun să vă vorbesc. Nu este oare posibil ca ecare să poată trăi ca o mireasă? Cum mergeți să vă întâlniți Mirele, Iubitul care dorește să stabilească o relație cu voi? Dragi prieteni, mi se pare evident că în calitatea de mireasă delă veți evita tot ceea ce nu îi este plăcut Mirelui, precum a prea aplecați spre plăcerile super ciale, către moravuri, propriile satisfacții și afaceri materiale, mai mult decât este necesar pentru nevoile rezonabile. Voi nu trebuie să vă etalați succesele voastre, frumusețea voastră, buna voastră conduită și cunoștințele voastre. Este avantajos pentru voi să ți voi-înșivă, modești și în mod natural. Dacă din cauza Iubitului vostru, sunteți gata să lăsați tot ceea ce este exterior și de care sunteți atașați, atunci veți începe să îi ți pe plac. Atunci Iubitul vă va spune: « Dacă vrei cu adevărat să mă întâlnești ca Mire, îți cer

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

să parcurgi o parte a aceluiași drum pe care eu l-am parcurs. De-a lungul a treizeci și trei de ani, mi-a fost foame și sete, am suportat frigul, disprețul și loviturile și, în nal, am suferit o moarte atroce din cauza miresei mele – din marea iubire pentru ea. Ești tu de asemenea dispus să abandonezi totul și chiar să mori din cauza Iubitului? Din toată inima și pentru iubire? Îți mărturisesc că, dacă perseverența și iubirea ta pentru mine sunt su cient de profunde, toată frica va dispărea.»

Ascultând aceste cuvinte, poate ai putut să sesizezi câte rezerve sunt încă în tine.

Ești tu cu adevărat gata să lași totul, gata pentru un da necondiționat a ceea ce viața îți aduce și îți cere, e că este boală sau sănătate, bucurie sau durere, dulce sau acid, cald sau frig, uscat sau umed?

Ești tu gata să-ţi abandonezi propria voință și să te supui inimii tale, profunzimii Luminii în tine, Iubitului?

Ce se întâmplă atunci când Mirele experimentează autenticitatea abandonului miresei? Pentru că ea îl imploră, el îi dă o licoare în mod particular suavă și dulce. Care este efectul acestei băuturi asupra ei? Aceasta suferă în continuare tentațiile și prezumțiile pe care ea le suporta deja. Și cum mireasa începe să simtă că iubitul îi oferă aceasta în mod serios și dintr-o înclinație binevoitoare, ea suportă totul cu ascultare datorită Lui, datorită iubirii sale. Ea i se adresează Lui, spunându-i: « Ah, dragul meu mire, este bine că voința ta nu este precum a mea. Eu o accept așa cum Tu o dorești. Am să iau această băutură pe care Tu mi-o oferi din iubire.

Ceea ce aceasta aduce pentru persoana mea în bucurie sau în durere, mă abandonez din iubire pentru tine. » Cu cât mirele vede seriozitatea și abandonul miresei sale, cu atât el o

iubește mai mult. Datorită iubirii pentru ea, el o lasă să sufere conform naturii sale, pentru ca ea să devină frumoasă și liberă de toate obstacolele, impuritățile și defectele. În nal, după ce toate acestea s-au petrecut, el i se adresează: « Tu ești acum frumoasă, imaculată, draga mea mireasă, și tu îmi ești pe plac. » În apropierea Lui, ea simte prietenia și iubirea Lui incomensurbilă. Pentru bucuria festivă a nunţii, Tatăl etern al Mirelui vine și îi vorbește miresei: « Ei bine, draga mea prietenă, aleasa mea, este timpul de a merge în templu. » Tatăl îi ia de mână pe mire și pe mireasă, îi conduce în templu și îi unește în iubirea divină. Ei devin atât de intimi și atât de împliniți în uniunea lor, încât nici în timp, nici în eternitate ei nu pot despărțiți. Odată uniți prin acest mariaj divin, Mirele spune: « Tată etern foarte drag, acum cine va , pentru acest mariaj, părintele nostru spiritual? » Și Tatăl răspunde: « Trebuie să e Spiritul Sfânt. El vine și se varsă în mireasa debordând de iubirea divină, astfel încât ea este transportată și beată de iubire în profunzimea ei-înșiși, o beție care o face să uite, în temporalitate și în atemporalitate, atât de ea însăși cât și de toate creaturile. » Dragi prieteni, cel care este invitat la un astfel de mariaj nobil și spiritual și ajunge la acesta în realitate, experimentează și gustă autentica dulceață plină de grație a Spiritului Sfânt. '' Aceasta a fost deci prima predică a lui Tauler „renăscut'', ca urmare a unui proces care durase doi ani. În epoci diferite, limbaj diferit. Pe de o parte, această predică se acorda cu tradiția existentă, pe de altă parte, era cea a rupturii reînnoitoare. Dar esența era credința profundă în necesitatea și posibilitatea unei transformări totale

Jean Tauler împărtășea auditoriului său ceea ce el însuși trăise.

.....................................

interioare. Tauler încă de înainte poseda deja cunoașterea intelectuală cu privire la perfecțiune, dar acum, datorită trecerii sale printr-un proces radical, era în întregime impregnat de ceea ce învățase în teorie. Astfel el putea cu adevărat să împărtășească această cunoaștere cu auditoriul său. Prin forța trăirii sale, cuvintele sale aveau un cu totul alt efect decât cele anterioare experienței trăite. De atunci lucruri uimitoare s-u produs printre cei ce îl ascultau. Unii, atât de profund atinși de ceea ce el expunea, și-au pierdut cunoștiința; un om a căzut la pământ – el a fost crezut mort. Alții au vrut să-l facă să tacă pe predicator – era prea mult pentru ei. Din cauza tuturor dramelor care au marcat timpul, moartea era familiară ecărui om. Oamenii trăiau continuu în frică; viața cotidină era plină de incertitudini. Toate acestea au generat la mulți o mare deschidere către o cale de salvare în afara celor deja bătătorite, care să-i poată atinge în esența lor profundă. Timp de nouă ani cât Tauler a predicat din nou, el și-a confruntat auditoriul cu acest drum al interiorizării absolute. Conform aparențelor, discursul său reușea încă să se acorde cu liniile directoare ale Bisericii; aripile sale totuși se întindeau mult mai departe. Jean Tauler a crescut mult dincolo de tot ceea ce făcuse obiectul credinței sale de odinioară. „Sclavi” sau „prieteni” ?

Două sute cincizeci de ani mai târziu, Rozacrucienii au exprimat aceeași concepție printr-o triplă formulă: „În Dumnezeu ne naștem, –În Iisus (Iubitul) murim, – prin Spiritul-Sfânt renaștem”. Renaștem în oameni noi, alții. În mod esențial, exista o legătură directă între prietenii lui Dumnezeu și

Rozacrucieni. Forma, expresia erau adaptate locului și timpului, dar esența care se manifesta era atemporală și nelimitată. Cei care erau sensibili puteau recunoaște aceasta în diferitele forme de expresie. Lumina în noi recunoaște Lumina, oricare ar modul în care ea se exprimă. Ea este transcendentă și depășește toate numele, toate formele. Cuvintele ap ar țin domeniu lui mentalu lui, cunoscutului, ele nu pot conține esența.

Tauler vorbea despre „fără fund” de unde apar și dispar toate experiențele sinelui și ale lumii, dar care, în sine, nu aparține domeniului experienței, nu mai este un sine, nici lumea, ci doar Dumnezeu. Ne naștem din Dumnezeu, dar nu în lumea spațiului și a timpului; ne naștem într-un prezent viu unde tot ceea ce este exprimă Unicul. Spiritul Viu ne face să experimentăm acest mister chiar dacă gândirea noastră nu-l poate conține, nu-l poate reține. Precum spun Rozacrucienii: „Gândirea cea mai înaltă este a nu gândi; cea mai înaltă cunoaștere este de a nu ști nimic.” Tauler a trebuit încă să se justi ce pentru că el nu mai credea în servitori sau sclavi credincioși ai lui Dumnezeu, ci în prieteni. Unul dintre confrații săi, furios, l-a interpelat : „Cum îndrăzniți să vă plasați pe aceeași l i n i e c a D om nu l , Tat ă l n o s t r u , creatorul? ! Nu este oare aceasta pură erezie, orgoliu?”

Suntem născuți din Dumnezeu într-un prezent viu și este un mister absolut.

.....................................

Către o eră revoluționară Noul om care s-a trezit – mort în Iisus conform vechii naturi, renăscut în forța Spiritului-Sfânt – știe în interior că acest Om nu mai este servitorul, ci prietenul lui Dumnezeu, oricât de serviabil devine pentru lume și omenire. Această înțelegere făcea ca Biserica tradițională

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

să-și piardă de nitiv puterea asupra persoanei, asupra prietenului lui Dumnezeu. Astfel, acum șapte secole, a început o perioadă nouă de Libertate, Egalitate și Fraternitate. La început, în conștiința câtorva, dar mai apoi, patru secole mai târziu, de asemenea și în societate. Cu toate acestea, rămânea încă mult de făcut înainte ca această inspirație să penetreze în mod concret până în toate domeniile vieții sociale și cotidiene.

Mai mult decât atât, este vorba despre o dezvoltare care trebuie să se producă de la sine; nu trebuie ca acesta să e un ideal de urmat sau un program organizat ce trebuie executat. Înainte de a continua, să vedem ce s-a întâmplat cu maestrul lui Tauler, cel care, după Steiner, a fost prietenul și precursorul lui Christian Rozacruce; cel care, precum acesta din urmă, se reîncarna în mod regulat pentru a lega soarta Europei și misterele occidentale de noile impulsuri puternic imprimate în profunda obscuritate a acelor timpuri. Să vedem dacă inspirația emanând din Prietenii lui Dumnezeu și Rozacrucieni a condus la o epocă cu adevărat nouă, sau doar la o imitație, la un simulacru de demonstrație spirituală.

Se povestește că în anul 1361 Tauler se pregătea să moară și, făcând aceasta, el a fost îngrijit într-o cabană de grădină aproape de mănăstirea din Cologne, oraș unde locuia sora sa. Acolo l-a invitat pe Prietenul lui Dumnezeu pentru un ultim rămas-bun. În cursul acestei ultime întâlniri, s-a dovedit încă o dată cât de mult viața lui Tauler se transformase în mod radical până la punctul în care nu dorea în niciun fel să r e v e n d i c e p at e r n i t at e a t u t u r o r predicilor pe care le ținuse. Era

Dumnezeu însuși care vorbise prin el; aceasta, el o simțea foarte clar; era la fel și pentru Prietenul lui Dumnezeu. Întreaga sa viață fusese inspirată, era munca lui Dumnezeu și nu a sa.

C ont r ibuț i a s a s e l i m it a s e l a o serviabilitate în uitarea de sine. Încrederea în umanitate Intervenția secretă a Prietenului lui Dumnezeu este demonstrația că, atunci când creștinii a rmă că Dumnezeu a iubit într-atât omenirea încât a făcut să devină Fiu în noi Spiritul său, nu este vorba deloc despre un fapt unic datând de acum două mii de ani sau de șapte sute de ani. Aceasta se poate realiza în această viață pentru ecare dintre noi.

Dovada vie este că aceasta s-a întâmplat la unii, ca în cazul acestui Prieten al lui Dumnezeu. Ce spune despre el însuși acest Prieten al lui Dumnezeu? A ăm câte ceva despre acest lucru dintr-o broșură oferită fraților ioaniți ai mănăstirii pe care el a fondat-o cu ajutorul prietenului său Rulman Merswin. Această broșură descrie viața a cinci Prieteni ai lui Dumnezeu care s-au retras din viața de oraș, însoțiți de un bucătar. Printre ei: prietenul său din tinerețe care era un cavaler căsătorit; un evreu care, în urma unei inspirații, a părăsit Praga; un nepot, canonic, versat în legi și nanțe; în cele din urmă, un alt cavaler. Formau o companie eterogenă de oameni care au cunoscut viața lumească, dar care, la un moment dat, s-au simțit chemați la o viață cu totul diferită. În încheiere, el ne spune ceva cu referire la propria-i existență dar fără să se oprească asupra unor date concrete, cum făcuse deja într-o altă broșură unde el vorbește despre viața pe care a dus-o împreună cu prietenul din tinerețe până la conversiunea lor.

„Dragii mei frați, acum că am vorbit mult despre viețile fraților mei, mă gândesc că vă doriți probabil să nu mă abțin în totalitate, să spun ceva despre mine. În prezent, sunt dispus să o fac, dar va pe cât de scurt posibil, pentru că nu mă încântă deloc. Mai ales că eu cunosc oameni care au fost izbiți de scrisorile lui Pavel, găsind că el a spus prea multe despre sine și despre tot ceea ce a trebuit să îndure.

Dragii mei frați, în această perioadă dezastruoasă vedeți atât de mulți oameni care sunt pierduți și trăiesc într-o dezordine totală și care, cu toate acestea, se prezintă drept virtuoși, împliniți și pioși.

De asemenea, vă avertizez și vă cer să vă protejați de lume, căci în multe feluri situația este periculoasă. Vedeți, frații mei, ne întâlnim cu spusele lui Pavel atunci când el era o lumină a Bisericii și însăși modestia, și uităm că el nu scria f raț i l o r s ăi d e c ât p e nt r u c au z a creștinismului din care făcea parte. Scria pentru că el considera că este necesar să o facă, dată ind situația. Iubirea de Dumnezeu îl împingea să scrie dar în niciun fel el nu s-a gândit la el însuși; doar gloria Unicului îl interesa. Sunt convins că dacă, la timpul său, ar fost chestionat cu privire la intențiile sale – cum au făcut-o cu Ioan Botezătorul – ar răspuns ca cele ce urmează: « Eu nu sunt demn de a desface curelele sandalelor sale. » Dragi frați, în acest moment, eu am încredere în omenire. Oricât de teribilă ar situația actuală, am totuși încredere în ea. Dacă știți totul dinainte, și ar trebui să mă cunoașteți, n-aș scrie nimic despre mine. Să știți de asemenea, că nu este din inițiativa mea că vă scriu. Considerați aceste cuvinte ca venind de la Dumnezeu din care purcede tot binele. Și, din

moment ce trebuie să e așa, acum, voi spune acest lucru despre mine.”

Nu este posibil pentru mine de a spune mai mult „Tot ceea ce am povestit despre viața fraților mei și ce au trebuit să îndure, am trăit și eu de asemenea, cu ajutorul lui Dumnezeu. În plus, prin grația Spiritului Sfânt, și eu am cunoscut toate bucuriile supranaturale pe care ei le-au cunoscut.

Chiar de la începutul creștinismului, inspirat de iubirea lui Dumnezeu, Pavel a scris pentru a ajuta tânăra comunitate: « Eu cunosc un om care, în urmă cu paisprezece ani, a fost ridicat până în al treilea cer, acesta ind în corpul său sau fără corp, nu știu, dar Dumnezeu știe. » Dragi frați, mi-a fost dat să scriu la fel despre grație, ceea ce, probabil, ar putea să vă deranjeze. Totuși cred că, dacă Pavel ar încă printre noi, eu nu m-aș considera demn de a-i atinge sandalele.

Modul în care aceasta se produce, vreau să v-o decriu cu acordul lui Dumnezeu și din iubire pentru El. « Eu cunosc un om care, în urmă cu treizeci de ani a fost ridicat până în al treilea cer, acesta ind în corpul său sau fără corp, nu știu, dar Dumnezeu știe. » Dacă vă spun că el a urcat până în al treilea cer fără să știe cum, dar cu acordul lui Dumnezeu, eu con rm că acesta este adevărul. În cursul acestei înălțări, am participat la minuni supranaturale și am fost umplut de o bucurie care depășește orice înțelegere, și pentru care cuvintele lipsesc. Iată motivul pentru care pot spune la fel ca Pavel : Ascultați, este bine să i aici. Nu este posibil să spun mai mult. Dacă există o mare bucurie în Împărăția lui Dumnezeu, eu nu știu nimic, numai Dumnezeu știe. Totuși cred că dacă ar trebui să posed toată cunoașterea și experiențele oamenilor trăite până

54

acum, acest lucru nu se ridică nici până la cea mai mică dintre bucuriile pe care le-am experimentat în timpul acestui extaz. Durata imensei bucurii experimentate a fost în același timp lungă și scurtă. Frați preaiubiți, în cursul acestei desfătări minunate mi-a fost dat să înțeleg că am încă de îndurat o imensă suferință în cursul vieții mele, în natura mea umană.

Aceasta nu m-a într i stat nicidecum și nu m-a costat. Mai mu lt , m - am bu c urat , c ă c i bucuria mea m-a făcut să înțeleg că Dumnezeu nu încearcă pe nimeni dincolo de forțele sale, dacă el este dispus să suporte încercarea. Dumnezeu impune această suferință mai ales celor mai buni dintre prietenii săi, a căror maturitate El o cunoaște, permițându-le să îndure suferința prin iubire. În ceea ce îl privește pe El, El este dispus să-și salveze prietenii, purtând sarcina g re a d e p ar te a în c are e a cântărește mai mult.

Dragi prieteni, totuși mi-e teamă de a spus prea mult despre mine.

Pentru că nu am crezut niciodată că va trebui să dezvălui prea mult despre mine, prefer ca toate acestea să nu e cunoscute decât după moartea mea.”

Epilogul acestei broșuri dă și indicația următoare: „Să știți, dragi frați, că dacă voința lui Dumnezeu este ca prietenul meu secret (Rulman Merswin) să trăiască mai mult decât mine în această lume, doar atunci veți putea a a totul despre întraga

Marele Prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus

mea viață. Căci el va descoperi în ce loc viața mea este descrisă. Dacă aceasta se întâmplă, el are acordul meu pentru a dezvălui exi stența mea și cea a confraților mei. Lui îi va reveni sarcina de a decide dacă va vrea sau nu să dezvăluie numele meu. Dacă s-ar întâmpla să m împrăștiati în cele cinci colțuri ale creștinătății, cred că voi merge în direcția voastră.”

Mănăstirea de pe Insula Verde la Strasbourg Rulman Merswin, prietenul cel mai apropiat al Marelui Prieten al lui D u m n e z e u , a mu r it î n 1 3 8 2 î n mănăstirea sa din Insula Verde la Strasbourg. Atunci când s-au rânduit toate lucrurile sale, s-au descoperit încă câteva scrisori ale Marelui Prieten al lui Dumnezeu. În niciuna dintre ele nu era menționat numele său, nici locul nașterii nici locul în care a fost schitul în pădure. Ca într-un puzzle fabricat cu bună știință, găsim, de asemenea, unele informații pe scurt. De exemplu, doi frați se numeau Ioan, dintre care evreul din Praga care purtase înainte numele de Avraam, dar care, atunci când s-a convertit la creștinism, a adoptat numele de Ioan. Doi alți frați care se numesc Petru și al cincilea, cavalerul Lutold. Bucătarul era Konrad iar i nte n d e ntu l c are î n d e p l i n e a d e asemenea și funcția de mesager, Ruprecht. Doar prenumele erau deci revelate. Schitul ar fost amplasat la două mile (aproximativ douăzeci de kilometri) de un oraș la marginea unui râu și având o anumită importanță.

Frații erau ghidați de către un câine care îi preceda și care, la un moment dat, se oprea și zgâria solul.

decesului fondatorului fraternității ioanite, frații au căutat în zadar locul în care sperau să găsească corpul Marelui Prieten al lui Dumnezeu. Ei au căutat mai ales în Elveția.

Rudolf Steiner, absolut convins de existența sa istorică, spune, adresându-se unui cerc restrâns, că cei care ar putea simți cine este acesta, care a fost rolul său și importanța sa, vor înțelege de ce este important ca multe lucruri în ceea ce privește viața sa trebuie să rămână secrete până când va sosi vremea când acestea vor putea revelate în mod deschis.

Am ajuns noi până acolo în acest secol al XXI-lea? Toate acestea ar putea revelate astăzi și în ce scop? Este oare preferabil de a considera toate acestea ca aparținând trecutului și de a nu le considera mai mult decât o metaforă frumoasă? Există oare o valoare adăugată pentru a a a mai multe cu privire la acest Mare Prieten al lui Dumnzeu și despre povestea sa?

Acesta este punctul de vedere pe care vi-l împărtășim. Credem că are sens de a a a latura istorică a existenței lui „Grosse Gottesfreund vom Oberland''.

Chiar dacă adevărul nu este dependent de lume, cunoașterea acestuia poate face o mare diferență în a ști dacă ceea ce nu este din această lume s-a manifestat c u ade vărat în ace ast ă lume c a demonstrație concretă, ca mărturie a manifestării Celui Preaînalt. Căci astfel se demonstrează posibilitatea de a realiza în materie adevăratul Sine. Într-adevăr, Omul Nou care vine nu este o utopie, nici o ideologie, nici pură imaginație – el poate deveni o realitate vie.

Pe parcursul anilor care au urmat

55

Tangoul Contradicțiilor ..........................................................................................................................................................

Nu este greu de imaginat că există un câmp la care, noi, ca oameni, suntem conectați, care este mult mai mare decât un oraș, țară, continent sau cosmos. Un câmp ce se extinde miliarde de ani-lumină, cuprinzând atât zonele vizibile, cât și pe cele invizibile; mișcat încontinuu de forțe atât tangibile, cât și imperceptibile. Acest câmp este câmpul nostru de viață iradiat de divin. În acest câmp noi, și oamenii ca noi, suntem în dezvoltare, dar suntem foarte puțin conștienți de legătura noastră cu acesta.

C Câteodată, de exemplu într-un ring de dans local din Argentina, câmpul este perceput ca întunecat și cald. Sunetele ce se ridică din acordeon, vioară și pian aprind cuplurile într-un dans vibrant de tango. Toată lumea se mișcă în acord cu energia ce vine în valuri în acest spațiu delimitat. Pe balconul de deasupra ringului de dans, muzicienii își cântă inimile cu o dedicare completă.

Exuberant, modest, sensibil, ce taie răsu area. Aceștia îi ghidează cu măiestrie pe dansatori prin spațiul limitat. Și noi suntem acolo. Ne răsucim și ne învârtim între noi, aproape, departe, expresiv, modest. Nu pierdem niciun moment conexiunea dintre noi, nu ne părăsim niciun moment, căci suntem unul singur. Dansăm tangoul binelui și răului, iubirii și urii, al zilei și nopții, al

seriozității viscerale și lejerității fulgului. Tangoul contradicțiilor.

Un m i n u t t o t u l e s t e m i n u n a t .

Următorul moment apare tristețea, dar o împingem în fundal. Iar în timp ce ne implicăm în dans, deodată devine vizibil zidul sălii de dans. Muzica se schimbă, iar spre uimirea ta, partenerul preia inițiativa. Lipsit de putere, ești dat înapoi. Bucuria ta se arată imperfectă, dar nici suferința ta nu este absolută, iar după câțiva pași timizi înapoi, ești din nou capabil să întorci roata printr-o mișcare de grație. Iar acordeonul exaltă.

Iar noi continuăm să dansăm pentru că trebuie să mergem mai departe. Cum am ajuns acolo, nu știm. Noaptea trece și ecare tango a fost deja dansat de atât de multe ori. Am trăit ecare vârf și ecare vale, ecare speranță, ecare frică, toate contradicțiile în ecare bră 56

a inței noastre. Așa, ușor, ob os eala crește. Miș cările noastre devin mai puțin exuberante, iar dansul mai lent.

Iar în timp ce mai începi șovăitor al nu știi câtelea tango, din tine izvorăște întrebarea: „Unde conduc toate acestea?”

Apoi, mai mult sau mai puțin spontan, vederea devine mai largă. Încă dansezi, dar dintr-o dată vezi dincolo de joc. Acest jo c dureros care merge la nesfârșit, în timp ce ne întrebăm, într-un nal, ce se întâmplă în afara sălii de dans? Există un exterior? Putem scăpa de acest dans care ne-a fascinat inexprimabil atât de mult timp?

Atunci, dintr-o dată, te a i afară.

LUMEA, UN BAL ?

57

Acesta este un nou dans, care te schimbă în fiecare atom și care te pune pe calea acelei stele călăuzitoare care strălucește aproape de sursa ființei tale.

....................................................................................................................................

Privești în sus și vezi milioane de stele pe cerul luminos al nopții de vară. Un sentiment de in nitate te cuprinde.

Pe nt r u u n mome nt , ai s e n z aț i a copleșitor de minunată a spațiului nelimitat. Atunci îți pui clasica îtrebare: „Există oare și o limită a nelimitatului?

Spațiul vizibil este oare limitat?”

Vizibilul și invizibilul, cea mai tare piatră și cel mai ra nat sentiment, omul și zeii care au generat universul? Daca e așa, atunci locuim cu toții într-o zonă separată, precum era sala noastră de dans. Între pereții ei suntem născuți și hrăniți, ne maturizăm și murim. Între pereții ei, ne dansăm tangoul contradicțiilor. Cât timp facem acest lucru, credem că suntem treji, dar ne a ăm într-o stare de ebrietate. Ne lăsăm continuu in uențați și atârnăm ca niște marionete de niște sfori invizibile ale unor forțe pe care nu le cunoaștem.

Pentru că dansăm toți, nu vedem că există un nivel al treziei în care suntem capabili cu adevărat să luăm decizii.

Cine detectează măcar o licărire de conștiență devine incapabil să mai danseze cu ceilalți și dispare din peisaj.

Dansul la care participi trage tot grupul înspre niște decizii, pe care un om cu adevărat conștient nu ar vrea să le ia.

Vom continua, oare, mereu să dansăm?

Ce se va întâmpla cu noi dacă nu ne putem opri? Vei , oare, ca dansatorul care obosește treptat, pierzându-și entuziasmul înfocat – dar care, totuși, trebuie să continue, tras în continuare de rutina sa?

Acel câmp de viață – acel câmp în care trăim, ne îngrijește precum o mamă.

Suntem construiți din elementele sale și ne hrănește din fructele tărâmurilor vizibile și invizibile, cu materie și forță de radiație. Astfel, suntem împinși înainte. Iar când, în sfârșit ne odihnim capetele, elementele se dizolvă din nou în materialele de construcție pentru o altă apariție. Așadar, este destul de remarcabil faptul că alimentezi dorințe care merg dincolo de scopul câmpului tău de viață. Tânjești după unitate într-o lume a dualității, pentru libertate într-o lume a limitărilor și pentru eternitate într-o lume a temporalității. Cauți inclusiv imortalitatea. Cum este posibil acest lucru? Cum putem noi, care s u nt e m c o mp l e t c o n s t r u i ț i d i n elementele acestui câmp de viață, să dorim ceva ce nu poate găsit sub nicio formă aici? Este ciudat că nu ne întrebăm acest lucru mai des. În timp ce, noțiuni precum perfecțiunea, iubirea necondiționată și eternitatea sunt parte din limbajul nostru, aceste fenomene nu pot găsite în lumea din jurul nostru.

Probabil este din cauză că există ceva în ința noastră, ceva ce vorbește în esența noastră cea mai profundă, din spațiul in nit dincolo de ringul nostru de dans imaginar, din substanța vieții originare, dintr-o viață originară. Ai ales cândva să intri în câmpul de tensiune al sălii de dans și în consecință, ți-ai lăsat în urmă toată divinitatea. Legea pașilor de dans ai tangoului domină tot ce se a ă în sala de dans. Tot ce există în sala de dans este tranzitoriu, deoarece nondivinul se va

dizolva întotdeauna într-o perioadă oarecare de timp.

Pentru moment stai în afara acestor lucruri. Dar în timp ce toate acestea îți trec prin minte, lumina unei anumite stele strălucește chiar în ochii tăi.

Licărește și aduce în mișcare tot universul din tine. Iar acum este rândul t ău ! E s te r ân du l t ău , p o ate, c a personalitate temporară cu numărul zece mii. Steaua aduce miezul în mișcare, sau poate nucleul atrage lumina acelei stele, cine poate ști?

Dar impuls după impuls, penetrează – sugestie după sugestie – din câmpul originar. Unitate, libertate, valori eterne, fără nicio forță opusă. Afecțiune, bunătate, forță, creație – impulsuri ale unei noi melodii. Iar tu le auzi!

Predecesorii tăi au fost cu totul captivați de vechiul dans. Acum că stai în afară, sistemu l este ob osit de ag it ația constantă și lipsită de sens.

Melodia câmpului originar începe din ce în ce mai mult să te penetreze. La început este abia auzită și imediat înecată de orchestră, dar treptat devine din ce în ce mai clară. Devine mai insistentă, până când, eventual, nu mai poate ignorată și astfel, un nou dans începe. Un nou dans care te schimbă în ecare atom – un dans care te pune pe calea acelei stele călăuzitoare care strălucește acolo, aproape de sursa inței tale.

Chiar dacă erai extenuat, singurul lucru de care ai nevoie acum este să te miști în continuare, să înveți pașii care se potrivesc acestor divine melodii.

Dansează noul dans! Trăiești dorința ta cea mai pură pentru lumina acelei stele care te ghidează. Gata cu lupta împotriva forțelor acestei lumi, gata cu

neputința și cu scufundarea într-o altă contradicție ce va deveni inevitabil un alt partener de dans.

Oricare ar condițiile care se cer de la noi în această situație, îi permiți nucleului tău interior să îți determine pașii. Și atât de ocrotitoare, noua melodie din jurul tău și steaua călăuzitoare de la orizont îți vor îndeplini, în timp, cea mai profundă dorință.

Când vei în sfârșit obișnuit cu exteriorul și vei privi atent în jur, vei vedea că sunt mulți ca tine.

Unii își mișcă ezitant primii pași, alții se mișcă uid în noul ritm al dansului cosmic.

Cronică

A rezista presupune a munci asupra sinelui Ce fenomen straniu este rezistența... Cine nu i-a experimentat greutatea și ghearele ascuțite? Dar mai ales cine nu a experimentat rezistența pe care o avem împotriva rezistenței proprii? Rezistența este un factor constant în toată viața noastră și pe tot Pământul.

R

ezistența cauzează fricțiune, iar fricțiunea ne determină experiența – și oare nu este acesta motivul existenței noastre pe Pământ?

Fără fricțiune nu ne putem dezvolta puterea necesară de a acționa diferit de ecare dată, astfel încât să progresăm în viață. Câteodată putem auzi oameni ce spun: „Dacă această povară grea ar ridicată de pe umerii mei, atunci Viața, sau Calea, s-ar deschide în fața mea și aș putea să o parcurg.” Însă nu este așa. Această rezistență este Viața, este Calea și când poți accepta complet acest fapt, atunci rezistența se transformă într-o experiență aventuroasă și poate deveni un instrument foarte util pentru cei orientați spiritual.

Pe internet putem citi că există 65 de războaie și con icte armate în acest moment, pe glob. Rezistența interioară imensă pe care o simt împotriva acestui fapt, ca Rozacrucian și ca cetățean al lumii, îmi dă în același timp o forță motivațională acceleratoare pe Cale.

Rezistența mea împotriva violenței, vulgarității și extremismului din cărți și televiziune acționează în același timp ca impuls pentru decizia mea clară împotriva acestor extreme pentru viața mea.

Rezistența împotriva comportamentului oamenilor din vecinătatea mea îmi arată o oglindă în care îmi pot vedea re ectată propria impolitețe, altfel nu aș atât de afectat de bufoneriile lor.

Aceste exemple ne arată că esența rezistenței actuale înseamnă că aici avem de lucru! Rezistența este o lecție împachetată sub formă de cadou, ce mi se va prezenta din nou și din nou până când îl voi despachetat și acceptat. În esență, cauza rezistenței constă în faptul că nu accept ce este acolo. Sau că nu vreau să u cine sunt și că nu vreau să u unde sunt.

Neacceptarea realității consumă foarte multă energie și 60

determină tulburări în cap și inimă – și cu siguranță nu voi putea vreodată să înving acest joc. Lupta împotriva rezistenței noastre o face doar mai puternică, căci „acolo unde se duce atenția, crește energia.” Nu e de mirare că în cartea „Gnoza Chineză”, Jan van Rijckenborgh promovează starea Wu-Wei, aceea a nonacțiunii, ca metodă de neutralizare a diferențelor dintre realitatea efectivă și interpretările mele asupra acesteia.

Prin non-acțiune, un alt tip de conștiință preia conducerea și în acest fel se va dezvolta o măsură incipientă de non-atașament.

Cu ajutorul seismografului conștiinței mele asupra propriei rezistențe, îmi pot observa punctele slabe.

Privit în această lumină, ma a u exact unde trebuie să u. „Unde este Calea? Unde sunt. Unde duce Calea? Acolo unde merg. Atunci nu există o altă Cale.”

Un ajutor în lucrul cu valoarea rezistenței presupune observarea însemnătății pe care o atribui unei situații, unui om, sau unei întâmplări. Imediat ce elimini „povestea”, însemnătatea, interpretarea, eticheta pe care ai pus-o pe niște simple fapte, atunci tot ce mai rămâne este doar ceea ce este, în esența cea mai simplă.

.........................................................................

Neacceptarea realității consumă foarte multă energie și determină tulburări în cap și inimă .........................................................................

Astfel viața devine foarte simplă – noi suntem cei care o facem di cilă. Căci nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci vedem lucrurile așa cum suntem.

Rezistența este cu precădere o activitate a egoului, în sensul: „ceva trebuie să se schimbe în realitatea mea, pentru a o face mai confortabilă pentru mine.”

După cum spune Buddha: „Unde nu este ego, nu este rezistență. Unde nu este rezistență, nu este suferință.”

Aceasta nu înseamnă că nu vor exista încercări în viață.

Ci înseamnă că, în timp ce îți croiești drum prin labirintul vieții, vei capabil să călătorești cu predarea de sine completă în spațiul liniștit al inimii.

Rezistența ne consumă forța de viață. Predarea în fața inimii ne oferă Energie.

LECTORIUM ROSICRUCIANUM

DESCHIS CATRE LUMINĂ Idei rozacruciene pentru viața de zi-cu-zi

Conferentiar: Jacek Zapasnik

Vineri, 06 Octombrie 2017, ora 18:30 – Intrarea libera – Hotel Minerva, Bucuresti Str. Gheorghe Manu, Nr. 2-4 (între Piata Victoriei si Piata Romana ) Lectorium.ro

Lectorium Rosicrucianum Romania

“ Dintre toate ființele care trăiesc pe pământ, numai Omul este dublu” Hermes Trismegistul În noi oamenii trăiesc două dimensiuni: o dimensiune a efemerului și o dimensiune a Eternității.

Deși suntem ființe terestre, înzestrate cu capacitate de gândire, cu voință, emoții și acțiune, adânc ascunși în noi în propria noastră inimă, există germenii Eternitații.

Oare nu experimentăm mulți dintre noi o sete nesa sfăcută de libertate? Nu suntem însetați de spiritualitate, mereu în căutare, trăind cu impresia că nu avem suficient, nici material nici spiritual, căutând să descoperim adevărul despre care intuim că există, dar în același mp nu ș m cu cer tudine nici ce căutam și nici incotro ne indreptăm?

Viața devine as el o goană obositoare, vrem mai mult, mai sus și uităm de cele mai multe ori să ne bucurăm de călătorie având în față doar scopuri efemere.

Dar dacă toată înțelepciunea și libertatea pe care le căutăm și pentru care credem că trebuie să muncim din greu, vin atunci când ne oprim și când nu mai suntem în alergare? Dacă de fapt ele există deja în noi și nu trebuie căutate prin cărți, filme sau prin cine ș e ce locuri?

Trebuie doar să ne oprim și să ne deschidem către Lumină. Prin această deschidere, dimensiunile eternului din noi se trezesc, se revelează și încep transformarea interioară a întregii noastre ființe care duce spre mult căutata Libertate.

Lectorium Rosicrucianum te invită la o SEARĂ DESCHISĂ in care să impărtășim idei rozacruciene despre Libertate, Lumină și Adevăr impreună cu invitatul nostru Jacek Zapasnik – membru al conducerii spirituale a Școlii Rozacrucii de Aur. “Există două suflete in om – cel etern și cel natural – iar asta inseamna două vieți: una supusă morții, cealalată supusă Eternitații ... “ Paracelsus

..............................................................................................................................................................................................

Anul 13 2 - 2017 RO ISSN 1843 – 2786 Apare: în limba engleză, franceză, germană, greacă, italiană, maghiară, olandeză, poloneză, portugheză, română, rusă, spaniolă, suedeză .

Editura: Editura LECTORIUM Str. Ady Endre nr. 19/4 RO-410002 Oradea e-mail: info@lectorium.ro www.lectorium.ro facebook.com/LectoriumRosic rucianumRomania

Lectorium Rosicrucianum CH-1824 Caux e-mail: presid.reg3@rosicrucianum.ch

Toate drepturile rezervate © Rozekruis Pers, Olanda Reproducerea și copierea este posibilă numai cu aprobarea scrisă a editurii, cu menţionarea sursei și contra mostră.

Sănătatea Sacrificiul cuvintelor Despre ceea ce este inexprimabil Simpozion Impostura : Cum aurul, argintul și valuta denaturează valorile esențiale și nu muncesc pentru, ci împotriva omului.

Înșelătorie: Umanitatea fraudată O lume sustenabilă... este încă posibilă?

Un proces și limitele sale Calea Regală Marele prieten al lui Dumnezeu din Țările de Sus Tangoul contradicțiilor