Revista Luceafărul nr.49-ianuarie 2103 by Revista Luceafărul

)

uceafarul L

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 1 (49) • IANUARIE 2013

Rugăciune Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalțță-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Ș i zid de mântuire, Privirea-țți adorată Asupră-ne coboară, O, maică prea curată, Ș i pururea fecioară, Marie!

Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Ș i pururea fecioară, Marie!

DIN CUPRINS:

•T A B L E T A (DE IANUARIE). FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ / VASILE LEFTER •SUB SEMNUL LUI MIHAI EMINESCU, 163. GABRIELA MOGA LAZĂR – RĂMÂNE AMBASADOAREA ARTEI TRADIŢIONALE ROMÂNEȘTI / ION ISTRATE •UN MARE PRIETEN AL LUI EMINESCU, MARIO CASTRO NAVARRETE / GEORGICĂ MANOLE •ACAD. MIHAI CIMPOI - DOUĂ ACADEMII ROMÂNEȘTI LA BOTOȘANI, LANSAREA ENCICLOPEDIEI ,,MIHAI EMINESCU. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC” / DOREL MIHAI GAFTONEANU

Portretul...

Veronica Micle

Mă pierd uitîndu-mă la tine Cuprinsă de un farmec sfînt Și-n sufletul meu iar revine Dorul ce-avui pe-acest pămînt. Și cu-n amor peste măsură Dezmierd frumosul chip al tău Și uit că-a fost între noi ură Și uit de cîte-ori sufăr eu. Și te iubesc ca și atunce Cu tot avîntu-nchipuirii Și cu acea simţire dulce Ce-o dă trecutul amintirii.

Anul V Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

E M I N E SC I A NA

T A B L E T A (DE IANUARIE) FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ / VASILE LEFTER

P O E SI S

„CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE / MIHAI EMINESCU

TROIŢĂ LA TROICĂ… / I. DÂRZU

ZILELE EMINESCU, PRIN PREAJMĂ… / JAN TRISTEA

ISSN 2067 - 2144

SUB SEMNUL LUI MIHAI EMINESCU, 163 GABRIELA MOGA LAZĂR – RĂMÂNE AMBASADOAREA ARTEI TRADIŢIONALE ROMÂNEȘTI / ION ISTRATE

PUBLICAŢIE LUNARĂ

UN MARE PRIETEN AL LUI EMINESCU, MARIO CASTRO NAVARRETE / GEORGICĂ MANOLE

MIHAI EMINESCU – 163 DE ANI DE NEMURIRE MIHAI EMINESCU ȘI SATIRA / IONEL BEJENARU

EMINESCU LA A-163-A ANIVERSARE DE LA NAȘTERE / ION IONESCU-BUCOVU

CATREN UMORISTIC GEORGICĂ MANOLE / DOREL MIHAI GAFTONEANU

154 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE. DOI DEPUTAŢI ŢĂRANI BOTOȘĂNENI ÎN ADUNAREA AD-HOC A MOLDOVEI. SIMION STANCIU (A STANCII) ȘI DUMITRU SAVIN (1857) / IONEL BEJENARU

MIHAI EMINESCU ȘI CREDINŢA / NICOLAE IOSUB

P O E SI S

ISTORIA C U L T UR I I

E M I N E SC I A NA C O M E NT A R I I

ISTORIA C U L T UR I I

ZECE ÎNTREBĂRI P E N T R U. . . C O M E NT A R I I

P O E SI S I N V I T AŢ I E L A LECTURĂ C O M E NT A R I I

DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE: SVETLANA PALEOLOGU MATTA ȘI LUCIA OLARU NENATI ( II ) / GEORGICĂ MANOLE ACAD. MIHAI CIMPOI - DOUĂ ACADEMII ROMÂNEȘTI LA BOTOȘANI, LANSAREA ENCICLOPEDIEI ,,MIHAI EMINESCU. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC” / DOREL MIHAI GAFTONEANU PERSONALITĂŢI ALE CULTURII BOTOȘĂNENE – GHEORGHE KERNBACH (GHEORGHE DIN MOLDOVA) 1863 – 1909 / GHEORGHE MEDIAN

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Redactor şef: Georgică Manole Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

CULTURĂ, MUZEOGRAFIE O CORESPONDENŢĂ. AUGUSTIN Z. N. POP – LUCIAN VALEA / IONEL BEJENARU

ION CREANGǍ ȘI TINCA VARTIC / MIHAI ȘTIRBU

GABRIELA MOGA LAZĂR RECUNOSCUTĂ ARTISTĂ ÎN ARTA TAPISERIEI A URCAT CĂTRE STELE ÎN 28 DECEMBRIE 2012, LA PARIS / STELIANA BĂLTUŢĂ

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU … ADOLF DĂMIDEANU / GEORGICĂ MANOLE

VASILE LEFTER SAU NONCONFORMISMUL CREATOR / GEORGICĂ MANOLE

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

CONDESCENDENŢA LUI GHEORGHE MEDIAN FAŢĂ DE PERSONALITĂŢILE LOCULUI 26 LIRICĂ DE LUAT ÎN SEAMĂ, NINA C. IONESCU: ,,ECOURI DE DEMULT” / ION ISTRATE

ILIE AVÂRVĂRI, SAU DESPRE SINGURĂTATEA MONOGRAFISTULUI / GEORGICĂ MANOLE

Editor: Editura Agata, 2013

ACTA MOLDAVIAE SEPTENTRIONALIS, XI, 2012 / DAN PRODAN

TÂNJA / I. DÂRZU

SE CUNUNĂ ROBUL LUI DUMNEZEU… / VASILE LEFTER

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

O INIŢIATIVĂ ROMÂNEASCĂ DE SUCCES, IN INIMA 32 BAVARIEI / GHEORGHE BURAC PARCURS DE DAMĂ /GRUIA COJOCARU

O TRAGEDIE CE POATE RESPONSABILIZA SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ /ALINA COJOCARU

CONSTANTIN (BRÂNCUȘI) CEL MARE. NUME SPRE ETERNITATE… / DOREL MIHAI GAFTONEANU

C O M E NT A R I I

STÂNJENEALĂ SAU APREHENSIUNE DINSPRE ,,TUFA CIUPERCILOR OTRĂVITOARE”? / JAN TRISTEA

E V E NI M E N T E

EMINESCU – 163. EVENIMENT DE ÎNALT RAFINAMENT SI ADÂNCĂ VIBRAŢIE SPIRITUAL LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ ,,MIHAI EMINESCU” BOTOȘANI / ANA MARIA MALUȘ

P O E SI S

FONDATĂ 2009

Adresa redacţiei: REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

T A B L E T A ( D E I A N UA R I E ) F Ă T- F RU M O S D I N L AC R I M Ă Vasile Lefter „Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor.Creştea într-o lună cât alţii întrun an.” Şi aşa a ajuns astăzi până la tânăra vârstă de 163 de ani… Decenii de-a rândul, din sfera sa astrală, Eminescu şi-a urmat nepăsător drumul atât de lung şi fără de sfârşit până „la steaua care-a răsărit”. Procurorii spiritului veniţi de aiurea, din lumea barbarilor, pozând în cerberi ai valorilor pe care oricum nu le înţeleg, aruncă mereu cu pietre în tot ce este românesc, de esenţă planetară. E în firea nulităţilor umane, subţiri la minte şi la suflet, să-şi alunge îngerii protectori ai unui neam întreg. Eminescu nu a fost nici el ocolit de aceşti troglodiţi ai spiritului. Nu de mult, tineri şi mai puţin tineri grupaţi în jurul unor reviste ieşite ca ciupercile după ploaie, cu puţina lor ştiinţă de carte şi zestre culturală, încercau să-l demitizeze pe creatorul coloanei fără de sfârşit a românismului. Nimic nou sub soare! Poetul nostru national, născut la 15 ianuarie 1850 în acest spaţiu securizat al Botoşaniului, a intuit liric această ieşire la iveală a corului Zoililor contestatari, denigratori. În 1881, în „Scrisoarea I,” notează liric: ”Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. /…vor căta vieţii tale să-i găsească răutăţi şi mici scandale.” Zoilii pălesc în faţa marilor iubitori de frumos, chemaţi şi ei la masa hărăziţilor. Marele Alecsandri, ”regele poeziei”, cum îl va numi Eminescu în „Epigonii”, dădea primul un răspuns nimicitor detractorilor lui Eminescu: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu -atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte sajungă cât de sus, / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.” Din generaţia posteminesciană, se aude peste vreme glasul lui Vlahuţă, care îşi intitulează omagiul, sugestiv, ”Lui Eminescu”: „Dar ţi-a fost dat să fii deasupra / Acestor inimi seci şi strâmte / Şi tu să-nduri toată durerea / Pe care lumea n-o mai simte / S-aprinzi în bolta vremii aştri / Din zborul tristului tău gând / Văpaie!...Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând?”

Arzând etapele, am înţeles că dorul de Eminescu este o permanenţă. Poate că nimeni nu a spus-o mai frumos şi simplu ca Marin Sorescu: „În ţara cu oameni simpli / Pe care-i chema Mircea cel Batrân, Ştefan cel Mare, / sau mai simplu: ciobani şi plugari, /în ţara cu nişte tei / Şi nişte păsări ori nişte nouri… / pentru că toate trebuiau să poarte un nume, / un singur nume, / Li s-a spus Eminescu!”

Anul V Numărul 1 (49)

EMINESCIANA

Ianuarie 2013

TROIŢĂ LA TROICĂ…

CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE

I. Dârzu

Mihai Eminescu Dumnezeule Mare! doresc eu ție, dulce Românie, C e-ți Țara mea de glorii, țara mea de dor?

simt din mormânt durere tristețele mele

Brațele nervoase, armă de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor! Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul, Daca fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci ramâne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Ș i deasupra idrei fluture ca vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricolore, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl stringe-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tânără mireasă, mama cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viața în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc!

simt din pământ durere lacrimile mele simt din ceruri durere tristețele mele lacrimile mele și trist îmi este neamul de durere de tristețele mele de lacrimile mele și trist îmi este neamul din daci răsarit-au toți de ieri de azi în durere în tristețele mele în lacrimele mele și trist îmi este neamul din daci răsarit-au toți și-n daci se vor întoarce cu durere cu tristețele mele cu lacrimele mele o, dumnezei! neam de vizigoți opriți-vă! lăsați-mi neamul în durerea lui fără tristețele mele fără lacrimile mele fără dumnezei...

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

Z I L E L E E M I N E S C U, P R I N P R E A J M Ă … Jan Tristea timp, în loc să vedem mai accentuat știri D șe iceva idei despre acțiunile Zilelor Eminescu,

omagieri și reflecțiuni generate de viața și opera Marelui Poet, parcă e făcut anume să vedem numai scrisuri, în reviste de cultură ș i în presa locală, care poartă amprenta unui eugenism cultural cu acte în regulă. Desigur, toată această miș care retrogradă pusă în scenă, probabil, de sinecuriș ti, care emit ,,judecăți de valoare” și categorisesc oamenii și faptele culturale, e suma refulărilor unor indivizi frustrați și obsedați de mărire și titluri. Până nu de mult asemenea scriituri erau publicate întro revistă de cultură de ,,mare brand național”, unde, acum, observăm că nu mai au loc și, așa, autorii s-au ,,lăsat înghiţiți de provincie” și se oploșesc pe acolo pe unde nu prea se citeș te. Aceș ti indivizi nu se pot erija (le este afectată ascensiunea spre ,,centru”) din cauza ,,tufelor de ciuperci otrăvitoare”, al ,,oamenilor inculți, insuficient pregătiți în școli”, ,,mediocri dar oportuniști”, ,,lipsiti de inteligență” cu ,,studii la seral sau f.f.”. Cu alte cuvinte meleagurile natale ale lui Eminescu sunt populate de oameni cu o ,,cultură superioară” și oameni cu o ,,cultură inferioară”, determinații ale inegalităților biologice din natura locală (,,ciuperci otrăvitoare”, ,,bălării” etc.) Asemenea ,,cămărași de rafturi” și interpretători ai realității nu mai apucă să sesizeze nuanțele și sugestiile unor propuneri, care vin să amplifice și să diversifice preocupările noastre, ale botoș ănenilor, pentru promovarea imaginii locurilor natale ale lui Eminescu. Aș a se face ca recenta propunere a unui demnitar local pentru instituirea Titlului de ,,Cetățean de Onoare Postmortem” să fie luată ,,peste picior” ș i considerată drept ,,inoportună”. De ce?… Dacă nu s-a găsit nimeni până acum să vină cu această idee, cu ce ar afecta valoarea a aceea ce este Eminescu pentru cultura românească?! Ideea este grozavă, pentru că, până la urmă, contează și suma în bani conexă Titlului. Ș i dacă Titlul de ,,Cetățean de Onoare” ar fi să-l acordăm postmortem în fiecare an lui Eminescu, am putea face mai multe pentru El sau, cel puțin, am înlocui un bust ,,Eminescu” din Centrul Vechi, care deformează trăsăturile specifice fizionomice ale Poetului (cândva în istorie, bisericile erau străjuite, uneori, de sfinți cu fizionomia monarhilor care comandau pictura). Dar, cred că demnitarul nostru, când a făcut această propunere, a vrut să ne sugereze să avem în vedere că trebuie să ieșim din tipicul de până acum privind organizarea ș i desfășurarea Zilelor Eminescu. Botoșaniul merită mai mult! E nevoie de altceva! E oportună și propunerea de ,,defilare” cu flori către locul unde s-a născut și a fost botezat Eminescu! An de an îi vedem pe oropsiții invitați din toate marginile țării și pe literații locali cum se afluiesc spre aceste locuri fără să aibă în mână o floarea pe care s-o depună la Locul Sfânt. Acest lucru nu poate fi înlocuit de coroanele de flori depuse pe ascuns, pe înserate sau în noaptea premergătoare

Zilei Sfinte – 15 ianuarie. De ce aceste aranjamente florale nu se depun organizat ziua când se oficiază slujba la Biserica Uspenia? Susținem, deci, propuneri, care să demonteze clișeele și stereotipul acțiunilor de până acum organizate cu prilejul Zilelor Eminescu! Ș i vorba celui ce a scris pe un site de știri… ,,emitem un apel celor care nu doresc decât să apere scara valorilor autentice, care nu sunt de acord cu terfelirea personalităților care au trăit în aceste locuri”, ieșiți fraților cu o floare în mână ș i veniți la locul unde s-a născut ș i a fost botezat Eminescu, Centrul Istoric al Botoșanilor! Să cerem și să cereți și voi ca aceste locuri să fie declarate SFINTE! Botoș ani, 7 ianuarie 2013 5

Anul V Numărul 1 (49)

EMINESCIANA

Ianuarie 2013

S U B S E M N U L L U I M I H A I E M I N E S C U, 1 6 3 GABRIELA MOGA LAZĂR – RĂMÂNE A M B A S A D OA R E A A RT E I T R A D I Ţ I O N A L E ROMÂNEȘTI Ion Istrate nevoie ca, în aceste zile marcate de omagierea E Poetului Mihai Eminescu cu prilejul împlinirii a 163 de ani de la naștere, să aducem un pios Omagiu unui

unde ,,Eminescu e redat într-un simbolist de repaus generator în spaţiu” (Bernard Delattre, după Olga Lucuța, bibl.cit) ne mai sugerează ideea de geniu: ,,haosul din care naşte geniul Eminescu este o mişcare inversă celei ştiute, fiindu-i proprie excepţia, fiindcă el vine din nebănuite vremi pentru a dăinui, spunându-ne cine suntem şi cui aparţinem” (Laurenţiu Şoitu în “Milcovul”, după Olga Lucuța, bibl.cit). În altă ordine, prezența tapiseriilor Gabrielei Moga Lazăr la Paris, în cadrul expozițiilor anuale organizate la ,,Salon des Independants, Grand Palais”, acolo ,,(…) unde creaţia ei a stârnit un binemeritat ecou pozitiv, (…) în Franţa, la Aubusson, se află ceea ce lumea cunoscătoare numeşte „capitala mondială a tapiseriei.“ (Lucia Olaru Nenati), sunt dovada a ceea ce pe drept trebuie s-o numim ambasadoarea artei tradiționale românești în lume. ,, Căci, în definitiv, care este explicaţia succesului deosebit al acestei artiste chiar pe terenul propriu al tapiseriei prin excelenţă? Cred că, de fapt, simplificând la maxim termenii explicaţiei, Gabriela Moga Lazăr repetă paradigma Brâncuşi.” (Lucia Olaru Nenati) Iată, deci, că Patrimoniul cultural românesc s-a îmbogățit cu opera Gabrielei Moga Lazăr, dar ne este greu să acceptăm dispariția pentru eternizare, pentru că ne-a părăsit, acum, când e nevoie mai mult ca oricând de asemenea Oameni. Sper ca botoșănenii să știe să prețuiască și să omagieze cum se cuvine personalitatea Doamnei Gabriela Moga Lazăr, o artistă româncă, o excepție desăvârșită, care a reuşit să sensibilizeze, în lumea întreagă, gustul pentru arta tradițională românescă. Să ne închinăm spiritului – Gabriela Moga Lazăr – și să-i mulțumim mereu pentru ceea ce a creat și a lăsat în această lume ca zestre, nouă, românilor! Cel de Sus s-o ocrotescă pentru a se odihni în pace!

suflet de o noblețe rară, Gabriela Moga Lazar, ambasadoarea culturii tradițționale româneșș ti la Paris. Din 28 decembrie 2012, Gabriela Moga Lazăr și-a trecut spiritul în eternizare. Gabriela Moga Lazăr s-a născut, în 1926, lângă Cluj. Este fiica lui Dumitru Moga, militant unionist, care a fost prezent la Adunarea de la Blaj, în 1918, pentru a cere unirea Transilvaniei cu Țara. Gabriela Moga Lazăr a studiat la Universitatea din Cluj, s-a specializat în arta tapițeriei, după care s-a stabilit la Iași. Aici, ca profesor în domeniul tapițeriei și într-o bună colaborare cu Emilia Pavel – renumit etnograf -, a pus bazele unui nou curent în arta și tapiseria românească, ca tranziție între arta populară și cea modernă. ,,În viziunea Gabrielei Moga Lazar tapiseria devine o artă de sinteză, însușindu-și un câmp ornamental vast, revendicabil nu numai covorului moldovenesc, ci și tuturor țesăturilor noastre, precum și ornamenticii celorlalte sectoare ale artei populare româneşti. Stăpânind un limbaj aparte și pe deplin constituit, tapiseriile sale au tangențe vizibile cu o artă vecină cu pictura. Întâlnim aceeaşi aspiraţie spre claritate, echilibrul în compoziție, măsură și ritm, dar mai presus de toate, preocuparea vizibilă de a armoniza culorile; nu atât energiile lor integrale, cât nuanțele acestora.”(Gheorghe Macarie). Gabriela Moga Lazăr l-a venerat pe Eminescu, semn că Poetul și-a găsit loc printre creațiile Domniei Sale. Ș i aceasta, nu numai prin acea că i-a fost realizat un portret, ,,un subtil amestec de tonuri și semi-tonuri de alb și brumăriu (culorile naturale ale lânii) și lucrat cu fir gros în stilul vechiului țol românesc”, un veritabil exemplu al măiestriei artistei, dar și concepția artistică, pe care o descoperim prin interpretarea creațiilor, reflectă tocmai spiritul eminescian ca formă, în esență, a conștiinței sociale, oglindind o realitatea în imagini expresive a culturii noastre tradiționale. În acest mod, artista a desțelinit zestrea moștenită ce aparține poporului român, ca urmare a unei muncii istovitoare de secole pentru a-și asigura existența, o muncă înnobilată de un talent genial, găsită în arta tradițională. În același timp, portretul Poetului din tapiseria – Gabriela Moga Lazăr –

Bibliografie citată: 1.http://www.rasunetul.ro/tapiseria-romaneasca-viziunea-artistei (Olga Lucuța) 2. Emilia PAVEL: ,,Gabriela Moga Lazăr, prezentă cu tapiserie la Salonul de toamnă de la Grand Palais (Champs Elysées) Paris”, Rev. Luceafărul/oct.2011; 3. Lucia OLARU NENATI: ,,O expoziție de neuitat” Rev. Luceafărul/Ian 2010; 4. Ion ISTRATE: ,,Galeriile ,,Ştefan Luchian” – ,,Forța motrică în cultura botoșăneană”, Rev Luceafărul/nov.2009

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

U N M A R E P R I E T E N A L L U I E M I N E S C U, M A R I O C A S T R O N AVA R R E T E

Georgică Manole după Bobotează, când se sfârşesc ceea ce I mediat numim sărbătorile de iarnă, românii, cum îmi

place mie să spun, “simt cum văzduhul se concentrează în coloane de aer pur pentru a susţine spiritul eminescian”. Nici nu se putea timp mai nimerit ca Eminescu să se nască acum, la început de an pentru a da un semnal universului că existăm. Un mare prieten al lui Eminescu este şi Mario Castro Navarrete. Chilian de origine, în 1970 va părăsi ţara natală alături de peste un million de chilieni, fugind efectiv în Argentina, fiindcă venise la putere un preşedinte socialist de orientare nazistă. Peste trei ani va muri Peron şi în Argentina va veni o putere care avea ca scop şi prigonirea chilienilor refugiaţi aici. Avea 23 de ani în 1974, când s-a hotărât să ceară azil politic în România. Chiar de ziua mamei sale, Mario Castro Navarrete păşeşte pe pământ românesc. Va termina filozofia la universitatea ieşeană şi, timp de 17 ani, va fi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi. Imediat după Revoluţia din 1989, Mario Castro Navarrete va fi profesor universitar la catedra de spaniolă a Universităţii « Al. I. Cuza » din Iaşi. Va crea un centru cultural chilian şi va fi ataşat cultural al statului Chile la Bucureşti. Deşi căsătorit cu o ieşeancă, având împreună doi copii şi neavând ce să reproşeze românilor care l-au adoptat ca pe unul de-al lor, în 1997 pleacă în Chile cu toată familia. După zece ani, în 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană şi se putea, de acum, mult mai uşor călători în spaţiul european, s-au reîntors în România, unde se găsesc şi azi. Mario Castro Navarrete ne consideră un popor primitor, mereu s-a simţit ca acasă aici, iar toţi din familia lui vorbesc româneşte, chiar şi cel de-al treilea copil care s-a născut în Chile. A scrie şi a vorbi în româneşte, spune Mario Castro Navarrete, e un lucru înălţător de frumos, dar a-i traduce pe români e un gest de respect şi recunoştinţă din partea lui. Intelectual de rasă, poliglot, aproape « că nu ştie câte limbi ştie », sesizând valoarea literaturii noastre, a ajuns la concluzia că românii trebuie traduşi. Şi şi-a asumat această sarcină de a traduce românii în spaniolă şi invers, pe scriitorii de limbă spaniolă în româneşte. Unde circulă pe glob, şi circulă mult, este adeptul înfiinţării şi folosirii reţelelor sociale într-o etică anume, aceea a reciprocităţii şi pozitivităţii. Traducerile din română le-a pus , adesea, sub semnul numerologiei ( 7 poeţi, 33 de poeţi, 33 de poezii etc.). Când se hotărăşte să traducă un autor, de regulă poeţi, vrea să cunoască locul unde s-a născut şi trăit poetul, valorile argotice ale zonei, sensul cuvintelor şi, mai ales, îşi propune să fie cinstit şi să redea corect echivalentul unui cuvânt sau sintagme, abandonând calea primitivă de

traducere „cuvânt cu cuvânt”. Conform acestui crez de ordin deontologic al traducătorului, se apleacă asupra poeţilor în viaţă, vii, cum îi place lui să spună adesea. Dintre clasici, l-a abordat pe Eminescu. S- a străduit să atingă perfecţiunea, mai ales să rezolve conflictul latent dintre sens şi muzicalitate, să anuleze handicapul ca poetul nostru naţional să n-o fi scris şi în altă limbă şi ştiind că în spaniolă nu există un Eminescu tradus mulţumitor. Prima traducere a lui Eminescu a fost făcută în engleză, în preajma lui 1930, de către Sylvia Pankhurst, an în care traducătoarea va vizita şi România. Era perioada interbelică, atunci când, o spun specialiştii în domeniu, limba română era generatoarea unor valenţe performante de excepţie. Nu se punea problema globalizării prin anglicizare a limbii române şi, în consecinţă, nu se putea vorbi de o sterilizare a creativităţii. Au urmat şi alte traduceri, cea mai actuală fiind Mihai Eminescu. „Poesii alese / Poesias escogidas” ( Ed. Contact Internaţional, 2012. Traducător: Mario Castro Navarrete). Faptul că Eminescu e tradus în spaniolă este un beneficiu, mai ales că alături de portugheză, chineză, hindusă şi câteva limbi islamice, această limbă a rămas rezistentă la globalizare, concentrându-se asupra ei însăşi, conservându-şi vitalitatea şi muzicalitatea ceea ce este formidabil pentru versul eminescian. 7

Anul V Numărul 1 (49)

EMINESCIANA

Ianuarie 2013

MIHAI EMINESCU – 163 DE ANI DE NEMURIRE MIHAI EMINESCU ȘI S AT I R A

Ionel Bejenaru n 1929 vedea lumina tiparului, la Tipografia B.

Î Saidan-Botoș ani, cartea lui Constantin Ioan

MIGHIU, în fond o culegere de eseuri ale autorului, ,,MIHAIL EMINESCU – Genialul botoș ănean uitat de b otoș ăneni” (lucrare desp re car e am mai scr is în paginele ,,Luceafărului”). Să precizăm că autorul, în perioada interbelică a fost decan al Baroului Botoșani. Ultimul capitol al cărții are titlul -motto- ,,Difficille est satiram non scribere”. Ș i, cum să nu faci trimitere la cititorul Juvenal? – ,,La începutul erei creș tine, a spus-o Juvenal vestejind torpitudinile Romei -,,E greu să nu scrii satire. Am atins culmea viciilor. Urmașii ne vor imita numai neavând ce sàdauge depravării noastre”. Ș i intră în plan Mihai Eminescu – ,,Unii se miră, sincer sau nu, de ce Mihai Eminescu – adorator al farmecului nemărginirii și arbitrul cizelator al gloriei străbune – e… decepționist în poeziile sociale; biciuind până la sângerare, nerușinat de`ndrăznețele năravuri triste ale măruntului prezent înăbușitor./,,Oamenii din ziua de stăzi?/ Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur màr mâni peste măsură. – Satira II”./ Pacificatorii sentimentali ar prefera tăinși`n desăvârșit progres./ Dar unde sò descopere?” Satirele eminesciene au, fără îndoială, preliminarii, un suport real, un cadru de formare și afirmare. În acest sens, Ferdinand Lasalle, cunoscut agitator socialist german, publica, la 1857 (în preajma Unirii Principatelor Române – n.n.), după o trecere prin București, ,,Scrisori din Orient” – ,,Amestic de civilizație și sălbătăcie, plutind într-o plămadă haotică și primitivă. Râvna păturei conducătoare este să se bucure de cuceririle cele mai noue ale civilizației; dar ca săși ridice propriul popor, nici nu-i trece prin minte. Nimic nu se face decât dacă e în strânsă legătură cu petrecerile ș i fastul”. Ș i exemplificarea continuă, cu notele diplomatului

englez Hornby, după întoarecere de la Constantinopol ș i care, trecând prin București, ,,descrie lacomul desfrâu al clasei stăpânitoare și mizeria cumplită de iobăgie în care se zbat zdrențuroș ii țărani, înzestrați, constată dânsul, cu însușiri și virtuți prețioase”. Cum idealurile Revoluției Pașoptiste se lăsau cu greu împlinite, cum lupta cu feudalismul era temporizată, Caragiale a ras cu mult talent fardurile hidosului conflict. ,,Fie-care cetățean va lua câte o leafă bună, toți într-o egalitate. Eu parexamplu voi primi-o, pe lângă pensie, vezi bine. Pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu”, în timp ce, Grigore Alexandrescu consemna caustic – ,,Suntem sătui de îmbunătățiri rele”. Iar Eminescu, ca un corolar – ,,Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi/ Car`ncearcă prin poeme să devie cumularzi;/ Dedicând broșuri la dame, a căror barbați ei speră/ C`ajungând cânva miniștri, le-o deschide carieră”. Militantismul lui Mihai Eminescu și al creației sale îl face pe Constantin Ioan Mighiu, autorul eseului la care ne referim, să invoce, ca o concluzie – ,,Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,/ Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt”.

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

EMINESCU LA A-163-A ANIVERSARE DE LA NAȘTERE

Ion Ionescu-Bucovu a mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele L noastre ca un blestem frumos. Academia Română

i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Ș i e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Puș kin ș i Lermontov. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare. Eminescu în primul rând a fost ș i el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului ș i a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim. Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsă m mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deș i mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le

prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului CezaroCrăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în 9

Anul V Numărul 1 (49)

EMINESCIANA

Ianuarie 2013

calvar? Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea aș a cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 AustroUngaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiș tii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Ș i aș a-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească . După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbeș te cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui săși păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Ș i mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce

C AT R E N U M O R I S T I C GEORGICĂ MANOLE Dedicat lansării cărţii profesorului Georgică Manole, , , V i a ța î n i n t e r v a l ” , d i n c o l e c ți a , , C ă r ți l e R e v i s t e i Luceafărul” la Biblioteca Jude țeană ,,Mihai Eminescu” Botoș ani împreună cu Editura Agata, în cadrul manifestărilor dedicate ,,Zilelor Eminescu” din acest an.

P R I V I L E G I U. . . Motto: “Cel mai dificil lucru este să vezi ceea ce este în faţa ochilor tăi.” (Goethe) ...Într-o vreme când pe scenă se perindă figuranţii“Inorogi-struţocămile”, mai recent, “măgarofanţii”Avem astăzi privilegiul să vedem... la interval (!) De aproape, un maestru… fără ochelari de cal! D.M. Gaftoneanu, 12 ianuarie 2013

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

1 5 4 D E A N I D E L A U N I R E A P R I N C I PAT E L O R ROMÂNE D O I D E P U TA Ţ I Ţ Ă R A N I B OTO Ș Ă N E N I Î N A D U N A R E A A D - H O C A M O L D OV E I S I M I O N S TA N CI U ( A S TA N C I I ) Ș I D U M I TRU S AV I N ( 1 8 5 7 )

Ionel Bejenaru

Să reconstituim câte ceva din acele vremuri. Din vremurile Unirii. Desprindem dintr-o corespondenţă către „L’Ếtoile du Danube” – „ieri (22 sept./4 oct. 1857 – n.n.), chiar din zorii zilei, întreaga capitală (Iaşi- n.n.) era în picioare; veniseră oameni de la ţară, din împrejurimi, cale deo poştă, pentru a asista la ceremonia deschiderii adunării şi această afluenţă extraordinară îngroşa în permanenţă valurile dese ale populaţiei urbane. Oraşul nostru era un adevărat stup ce zumzăia. La orele şapte dimineaţa, când salvele artileriei anunţară solemnitatea zilei, de abea puteai răzbi până în apropierea vechii catedrale, biserica Sf. Niculaie de lângă Curtea Veche (…). /După „Te-Deum”, deputaţii ieşind din biserică, s-au îndreptat, pe jos, între două şiruri de soldaţi în spatele cărora se îmbulzea o mulţime imensă, de la uşa catedralei spre intrarea palatului domnesc. Clopotele băteau tare, răsunau salve de artilerie, dar aclamaţiile poporului acopereau totul; astfel au intrat aleşii naţiunii în sala de şedinţe. /Deputaţii ţăranilor, element nou în adunările noastre moderne (n.n. astăzi, la atâta amar de timp scurs de atunci, mai găsim, oare, deputaţi ţărani în Parlamentul Ţării?), dar sortit de viitor să constituie forţa vitală a ţării, au fost întâmpinaţi cu aclamaţiile cele mai entuziaste şi mai semnificative. Înşişi miliţienii, recunoscând în grupul celor paisprezece deputaţi din comunele rurale vreo rudă, sau vreun prieten, uitat pentru o clipă de riguroasa disciplină ostăşească şi strigau rădicând armele: „Trăiască deputaţii noştri!”. Exponenţială, pentru prezenţa – în premieră, a deputaţilor ţărani în Adunarea Ad-Hoc rămâne propunerea prezentată la 9 noiembrie şi dezbătută la 18 decembrie 1857, semnatari fiind deputaţii pontaşi reprezentând cele paisprezece ţinuturi ale Moldovei, între ei Simion Stanciu, din Salcia-Plopeni, Ţinutul Botoşani şi Dumitru Savin, din T ătărăşeni-Havâr na, Ţinutul Doro hoi, aliniindu-se legendarului Moş Ion Roată -„Că până în ziua de astăzi toate sarcinile cele mai grele numai asupra noastră au fost puse şi noi mai nici de unele bunuri ale ţării nu ne-am îndulcit, iar alţii, fără să fie supuşi la nicio povară, de toată mana ţării sau bucurat; că noi biruri grele pe cap am plătit, oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighitori şi jandarmi numai noi am ţinut; drumuri, poduri şi şosele numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi şi havalele numai noi am făcut; boierescuri, zile de meremet numai noi am îndeplinit; clacă de voie şi fără voie numai noi am dat…băutură scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pâne neagră şi amară, udată cu lacrimi, numai noi am mâncat; bătălii şi răzmeriţe, când au fost, tot greul noi l-am dus; oşti, când au venit, noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; că cel cu putere ţara

îşi părăsia, peste hotare trecea; şi când da dumnezeu de se făcea pace şi linişte şi ţara se îmbelşuga, cu toţii se întorceau de se desfătau, de nevoie nu ştiau; nevoia şi greutatea o duceau cei ce rămâneau la vatra lor. Iarna era grea, oşti multe, cărături multe şi la loc depărtat, căram la Dunărea şi peste Dunărea, boii degerau şi cădeau alături cădea şi omul cu dânşii, acasă copiii flămânzeau, că ceea ce nu lua ostaşul la nevoia sa, luau zapciii cei de ţară de se îmbogăţeau”. La acest tablou veridic al stării ţărănimii române, autorităţile au răspuns cu indiferenţă. Măcar Unirea Principatelor îi va îmbunătăţi soarta-„(…) Câtu-i Dunărea de mare şi de largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări şi peste hotare, acolo se preface în râuri de aur şi de argint şi curg iarăşi înapoi de se revară în ţara noastră; iar noi nici rânduială, nici dreptate nu am avut. Când ne-am jăluit, când ne-am tânguit, păsurile când ne-am spus: ispravnicul ne-a bătut, prighetorul ne-a bătut, jandarmul ne-a bătut, zapciul ne-a bătut, vătăşelul ne-a bătut, vechilul ne-a bătut, posesorul ne-a bătut, boierul de moşie ne-a bătut; cine s-a sculat mai de dimineaţă, cine a fost mai tare, acela era mai mare. Boul şi vaca, munca ostenelelor noastre, nu ştiam de sunt ale noastre; puiul şi găina, laptele de la gura copiilor noştri, de multe ori cu nedreptul, ni s-au luat (…). Cum speranţa moare ultima, Unirea trebuie privită ca o ultimă speranţă – „Noi rugăm ca marea Adunare a ţării să ieie aminte la durerile noastre şi la sfânta dreptate, să dezbată întru înţelepciunea sa ce este sau ce nu este cu cale şi socotinţa să o trimeată pe lângă cererile noastre la cei şeapte trimişi adunaţi în Bucureşti, carii înfăţoşează chipul celor şeapte puteri”. 11

Anul V Numărul 1 (49)

EMINESCIANA

Ianuarie 2013

MIHAI EMINESCU ȘI CREDINŢA

Nicolae Iosub năstirea de M ăcălugăriţe Agafton

se află lângă pădurea Baisa, la 8 km de Botoşani, pe şoseaua ce duce spre Suceava. În această zonă se mai găsesc şi astăzi păduri întinse, locuri propice pentru întemeierea unor mănăstiri şi schituri, care au apărut pe aceste meleaguri încă din vremea lui Ştefan cel Mare. Monahi şi monahii, stăruitori în lucrarea rugăciunii, au înălţat din timpuri străvechi modeste lăcaşuri din lemn, unde s-au Mihai Eminescu- Ilustrată de L.Salmen nevoit şi s-au rugat în vremuri de restrişte, ţinând aprinsă candela creştinismului românesc. La mănăstirea Agafton, s-au rugat Domnului, numeroase fiice şi văduve de boieri, cum au fost: Pisoschi, Vârnav, Curt, Haret, Iuraşcu, Bosie, Mavromati, Gafencu, Stamatopol, etc. Aici, la mănăstirea Agafton, s-au călugărit şi surorile Ralucăi Eminovici: Fevronia, Sofia şi Olimpiada şi o nepoată, Xenia Velisari. De la Ipoteşti, Mihai Eminescu va pleca singur sau cu fratele său Ilie spre mănăstirea Agafton, luând-o pe sub poalele pădurii Baisa. Rămâneau la mănăstire chiar şi zile întregi, la mătuşa Fevronia, care-i iubea şi se ocupa de educaţia lor. Ea dispunea de condiţii bune de locuit, îi plăcea să le gătească şi-i învăţa pe copii carte. Aici, la mătuşa Fevronia, vor sta şi surorile sale, Aglaia şi Harieta şi este mai mult ca sigur ca primele buchii să fie învăţate aici. De altfel, Harieta, care era oloagă nu a făcut nicio şcoală şi cu toate acestea ştia să citească şi avea un scris caligrafic. Mătuşa Fevronia îl ajută pe Mihai la descifrarea alfabetului chirilic, el având acces la cărţile şi manuscrisele din mănăstire: ,,Apostol” tipărit în 1774; ,,Octoih” din 1774; ,,Didahiile lui Ilie Miniat” din 1837; ,,Psaltire” din 1794; ,,Rânduială la facerea rasoforului” din 1815; ,,Împărţire de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur” din 1834 şi multe altele. În vacanţele de vară Mihai stătea mai mult pe la Agafton şi cerceta manuscrisele din biblioteca mănăstirii, peisajul şi liniştea de aici atrăgându-l în mod deosebit. Viaţa de mănăstire, participarea la slujbele religioase îl sensibilizează pe Mihai de la o vârstă fragedă, ceea ce a făcut ca, mai târziu, să scrie o serie de poezii de inspiraţie religioasă, ca: Învierea; Rugăciune; O, chilia mea sărmana; Preot şi Filozof; Colinde colinde, Răsai asupra mea, Legenda lui Iisus, Melancolie, Mortua est, Cu mine zilele-ţi adaogi etc. „Privire adorată Asupră-ne coboară O, maică prea curată 12

Mănăstirea Agafton-În mijloc stareţa Olimpiada Iuraşcu-Ilustrata din anul 1900 Şi pururea fecioară, Marie!” La mănăstirea Agafton, Eminescu va reveni de mai multe ori să-şi viziteze mătuşile sale, pe care le preţuia atât de mult. În 1875, afirmă fratele său Matei, Mihai se duce la Agafton să-şi viziteze mătuşile. Maica Fevronia organizează o şezătoare de tors lână, unde au participat mai multe călugăriţe. Pentru acest eveniment, Fevronia serveşte musafirii cu stafide, cafea, cofeturi, icre negre, carne şi peşte, deci o adevărată masă boierească. Printre călugăriţe se afla şi Zenaida Pisoschi, care spune povestea lui Călin (file din poveste), pe care Eminescu o va versifica: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. La Biblioteca Academiei Române se află un pateric miscelaneu, cota 1064, scris la mănăstirea Neamţ în 1742, ajuns în posesia preotului Vasile din Botoşani, în anul 1844, iar mai târziu în posesia maicilor Fevronia, Safta şi Olimpiada Iuraşcu, la Agafton, unde Eminescu a avut posibilitatea, cel puţin să-l răsfoiască. Pe fila 92, în partea de jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu (Catalogul vol. IV Manuscrise româneşti, B.A.R. p. 20). Aici, la mănăstirea Agafton, a existat şi există şi astăzi un bogat tezaur de carte veche bisericească, manuscrise din anii 1730-1800, cărţi ce au fost cercetate şi citite de Mihai Eminescu în timpul vacanţelor sale, când petrecea multe zile în liniştea mănăstirii şi departe de ochiul vigilent al lui Gh. Eminovici. Printre cărţile aflate la Mănăstirea Agafton se găsea şi ,,Mărgăritele” lui Vasile Iuraşcu, carte de rugăciuni unde acesta îşi notase toate datele importante din viaţa familiei sale. Această carte a fost citită, cu siguranţă, şi de Mihai Eminescu, în perioada când venea la Mănăstirea Agafton şi a văzut, cu siguranţă şi însemnările făcute de bunicul său. Eminescu a devenit un copil credincios, cu respect

Anul V

EMINESCIANA

Bustul lui Mihai Eminescu de la Agafton

Numărul 1 (49)

Biserica veche de la Agafton

pentru obiceiurile creştine ale poporului român, lucru ce se observă din plin în poeziile sale şi în scrierile de la ziarul ,,Timpul”. Gala Galaction, referindu-se la întâlnirea şi legătura dintre copilul Mihai şi maica Fevronia spune: ,,Dar aceasta însemnează că Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani….a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi toată trista lui frumuseţe”(Gala Galaction- Mihai EminescuEd. Junimea, Iaşi-1987). Înţelegem din aceasta că schitul din Făt –Frumos din tei unde: ,,Mâine-n schit la Sfânta Ana/ Vezi găsi pe cel din stele/ Mângâierea vieţii tale/ Mântuirea feţei mele”, este de fapt mănăstirea Agafton. Ion Slavici, prietenul poetului, mărturiseşte că, în anul 1869, când erau la studii la Viena, Eminescu era un bun cunoscător al religiilor: ,,Eu crescusem în biserică; iară el cunoştea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buda şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”. Acest citat cred că spune foarte mult în legătură cu atitudinea şi cunoştinţele lui Mihai Eminescu despre biserică şi faptul că le cunoştea, la vârsta de 20 de ani, dovedeşte că el era interesat, încă din copilărie, de credinţa neamului românesc şi a fost crescut de mic în acest spirit. Monahia Agafia Moisa, le-a cunoscut bine pe surorile Ralucăi Iuraşcu, maicile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu, stareţa mănăstirii, dar şi pe Xenia Velisarie, nepoata lor, care a stat în aceeaşi chilie şi după moartea lor a rămas stăpână în casă. Vasile Iuraşcu a construit la Agafton două case, una pentru Fevronia şi alta pentru Olimpiada şi Sofia. Agafia Moisa, vorbeşte şi despre poetul Mihai Eminescu, din cele auzite de la celelalte măicuţe: ,,Venea regulat în fiecare vară la maicile Iuraşcu, mătuşile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele, stătea câte-o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic…. După ce s-a îmbolnăvit nu mai venea aşa des. Dar maicile Iuraşcu mereu plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea şi vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare 13

Ianuarie 2013

sâmbătă". Aceste afirmaţii confirmă faptul că Mihai Eminescu era un om credincios iar rugămintea lui din spovedania de la Mănăstirea Neamţului întăreşte acest lucru: ,, Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o Mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină". Viaţa monahală de la Agafton l-a ajutat pe Eminescu să-şi formeze o concepţie sănătoasă despre religie şi biserică şi rolul ei în viaţa societăţii româneşti: „biserica păstrează limba şi naţiunea şi e prin aceasta cea mai înaltă instituţiune de cultură”. Biserica Ortodoxă este la Eminescu: ,,maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi care a fost azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are Stat”. Referindu-se la jertfa lui Iisus Hristos, în ziarul ,,Timpul" din 12 aprilie 1881, Eminescu spunea:,,A se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă". Mihai Eminescu a fost profund creştin, afirmând că: ,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. ,,A pus în tine Domnul nemargini de gândire, Ast, nemărginire de gând ce-i pusă-n tine O lume e în lume şi în vecie ţine” (Feciorul de împărat fără stea) Poezia sa, cu profund mesaj religios, Rugăciune, exprimă concepţia poetului despre divinitate, el rugându-se Sfintei Marii să-l ajute în momentele grele din viaţa sa: ,,Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa Şi reapari din cercul tău de stele; Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”. Mihai Eminescu a luat atitudine în Curierul de Iaşi asupra influenţei austriece asupra Mitropoliei din Suceava, cea mai importantă şi ,,cea mai însemnată în Orient prin spiritul ei". El scrie în 1876:,, Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf. Ioan cine sengrijeşte de ea?...Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc". Mihai Eminescu şi-a dat seama de marea importanţă pe care o are biserica strămoşească asupra menţinerii spiritului naţional, a limbii române şi a obiceiurilor poporului român, în condiţiile de ocupaţie străină. Mergând astăzi pe urmele lui Eminescu la Agafton, găsim vechea bisericuţă de lemn, unde se află două picturi ale mătuşilor sale: Sofia şi Olimpiada. În această biserică a intrat şi s-a închinat de multe ori şi Mihai, în vizitele sale la Agafton. În cimitirul mănăstirii se află mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care a fost stareţă până la săvârşirea ei din viaţă. Biserica nouă, unde Mihai a participat la slujbe, este şi astăzi loc de rugăciune, chiliile mătuşilor sale, Fevronia şi Sofia, fiind între timp refăcute.

Anul V Numărul 1 (49)

COMENTARII

Ianuarie 2013

DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE: S V E T L A N A PA L E O L O G U M AT TA Ș I L U C I A O L A RU N E N AT I ( I I )

Georgică Manole ersonalitatea multiplă a Luciei Olaru Nenati, P dublată de marea sa capacitate de a empatiza cu

tampon între entropie şi plenitudinea divină. Considerentele lui Liicenu vin dinspre o idee a lui Pascal, aceea că „problema construirii destinului ţine de o situare a omului”, şi care se pliază perfect şi pe credinţa Svetlanei Paleologu Matta, fapt excepţional, exprimată de aceasta încă din 1958. Pascal, foarte bine aprofundat de autoare, dădea omului condiţia de fiinţă medie, cu posibilităţi de a alege între existenţe extreme ale lumii: între zero şi infinit, între nimic şi totalitate, între înger şi demon. Unde se află Bacovia? Ne-o spune autoarea: „Perpetua aneantizare a lui Bacovia este o rană profundă, existenţială, o crestătură în propria sa carne. Răul său este viu şi ia astfel o direcţie. Pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ. Această coborâre este bântuită de viziuni halucinante, infernale”. Bacovia este văzut şi din perspectivă macrospaţială, mai simplu spus chiar de autoare, dinspe zona geografică Aici pista de lucru a autoarei se transformă într-o punte care face trecerea de la o psihanaliză foarte personalizată la fenomenologie: „Toată această Moldovă istorică a Evului mediu este subconştientul profund al lui Bacovia.(…) Dar, surclasată, depăşită de principatul valah, Moldova este o lume care dispare. Încă superioară prin arta sa, prin tradiţiile sale, Moldova, contemplativă, încearcă un refugiu în trecutul său. (….) Bacovia se asimilează cu decăderea Moldovei.(…) Dezbrăcat de viaţă, în Sinele său moldav şi patriarhal s-au stratificat vieţile strămoşilor săi, nostalgiile haotice. Plictisul locuieşte în Bacovia, preexistând ca o acumulare seculară de pe vremea voievozilor .(…) La Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină. Acesta nu va fi nici marele oraş, „aterio – scleroza globului” baudelaireană, nici zidurile cu culori neutre ale lui Utrillo, ci ceva specific: provincia moldavă cu atmosfera sa tipică, cu barăci vechi de unde emană regrete îndepărtate. (…) Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit de -a lungul generaţiilor.” Veritabilă demonstraţie de forţă, studiul Svetlanei Paleologu Matta face o fixare spaţială a poeziei bacoviene care poate fi greu demontată pornind de la faptul că întreaga operă ţine ombilical de geografie: 1. „occidentalitatea la marginea Europei”; 2. „Bacovia este un occidental la gurile Dunării”. Reţinem principalele idei ale Svetlanei Paleologu Matta despre Bacovia: 1. „trebuie să deconstruim existenţa sa poetică pentru a regăsi în spatele ei un om incomplet, fără bază corporală, ros de contradicţii până în

autoarea, se poate vedea în traducerea textului despre Bacovia al Svetlanei Paleologu Matta. Un text substanţial, scris sub impulsul conştiinţei că, după cum o spune ea însăşi, „ de la Eminescu poezia română este ca o cavitate care nu se va umple decât în epoca contemporană prin două mari apariţii: George Vasiliu – Bacovia şi Tudor Arghezi”. „Existenţa poetică a lui Bacovia”, studiu finalizat în 1958 în limba franceză şi adus abia în 2012 în faţa românilor prin traducerea textului, după cum am mai spus-o, de Lucia Olaru Nenati, are o structură care se bazează pe câteva calităţi ale autoarei: studiile muzicale, cele de pictură şi lecturile făcute cu metodă, după un plan, nu de multe ori sugerat de câţiva mentori. A înţeles de la filozoful Paul Deleanu că dacă „vrei să scrii despre Bacovia trebuie să-l citeşti pe Kirkegaard”. Şi a făcut-o, imediat văzând că „Bacovia este acolo. Adică asta înseamnă să mori fără să mori”. A înţeles de la Arnold Steiger că „nu trebuie studiat Bacovia doar pentru ca să-i acceptăm pe români, ca o concesie, ci că prin Bacovia, de pildă, România devine un adevărat occident”. Tot de la Steiger a înţeles că după Bacovia ar trebui să-l studieze pe Eminescu. Şi a făcut-o! Victor Teişanu în „Un reper exegetic bacovian” (vezi adevărul.ro), ţine să sublinieze despre această carte: 1. „avem o primă, cronologic vorbind, valorizare editorială critică a acestui insolit univers poetic”; 2. autoarea „dovedeşte aptitudini hermeneutice ieşite din comun prin analiza structurilor intime, atât de stranii ale marelui liric din Bacău”; 3. „de notat mai întâi spiritul apusean, absolut liber, în care este privită poezia bacoviană”; 4. „exegeta nu ezită să-l aşeze pe Bacovia lângă G. Trakl (…) considerându-i pe amândoi la originea expresionismului poetic european” etc. Studiul Svetlanei Paleologu Matta debutează printr-o inspirată asociere a categoriei duale Moldova – Bacovia cu alta, arbore ce se usucă – vâsc, semn că poetul de la Bacău va fi supus unui tratament hermeneutic, simultan cu o terapie specifică fenomenologiei: „Atunci când un arbore se usucă de bătrâneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfârşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor est mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Bacovia este sumbrul simptom al decristalizării. Acesta este un semnal de alarmă.” Autoarea stabileşte bine zona de construit destinul la Bacovia.. Gabriel Liiceanu fixează acest spaţiu ca o zonă – 14

Anul V

COMENTARII

Numărul 1 (49)

străfunduri”; 2. „Bacovia este victima timpului nostru”; 3. „Bacovia = societatea noastră”; 4. „poet al singurătăţii, discomfortul lui Bacovia se manifestă în chip îndreptăţit prin această nevoie de singurătate”; 5. „ este cucertitudine ironistul care trăieşte abstract dar care nu poate marca totodată un decalaj între el şi conflictul său care se sfârşeşte tăios şi fără ieşire”; 6. „de formaţie occidentală ca Blaga sau Barbu, Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte cu anima ancestrală, moldovenească”; 7. „este produsul unei duble eredităţi – a unui dublu rău – unde criza care conduce la epidemia defetistă postbelică (Celine) se asimilează cu decăderea Moldovei. Beţia, dezolarea pun stăpânire pe ţinuturile moldovene locuite încă de vechii boieri, anacronici, retrograzi”; 8. „ dar nimeni nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia, cu atmosfera ei de ploaie şi descompunere, cu marea sa melancolie apropape endemică”; 9. „bacovia îi evocă pe decadenţi, pe simbolişti – familia sa spirituală – mai ales pe Verlaine, adică acea faună mereu beată, târându-şi sfârşitul lamentabil al vieţii cu care, de altfel, se compară”; 10. „frumosul cuvânt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers”; 11. „ce este acest plumb care dă titlul celei mai bune plachete de versuri a poetului? Acesta este o veritabilă găselniţă a lui Bacovia, un „truvai”; 12. „plumbul lui Bacovia este prototipul, expresia cea mai deplină a greutăţii, al celui de-al patrulea element: Pământul mort; 14. „în afară de erudiţia lui Bacovia şi de familia spirituală căreia noi îl ataşăm, el rămâne în subconştientul său legat şi de spaţiul său geografic”; 15. „ca şi Holderlin sau Baudelaire, şi Bacovia este poetul unei expresii parcimonioase, lapidare”; 16. „limba lui Bacovia, nonimaginativă, austeră, se explică prin forţa sa foarte apropiată de magia primitivilor”; 17. „Amor de plumb, întors” – această povară surdă şi apăsătoare – îl exprimă pe Bacovia cel atins până în străfunduri de rău, de descompunere, cel lovit de viciu în însăşi sursa vieţii, săpate de ftizie”; 18. „el este ceea ce rămâne după, ceea ce trăieşte moartea. Şi este disperarea; Bacovia este un disperat, aici este marele său secret; el este ros de „urât”, acela care înseamnă angoasa”; 19. „ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrânt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern. Bacovia nu este timpul său, el este în afara lui, exact pentru că el este în timpul nostru – „Timpul de Plumb”; 20. „în dezechilibrul său, în disproporţia sa, Bacovia nu se află niciodată într-o deplină unitate, ci totdeauna în dedublare”; 21. „ de ce această plictiseală, acest dezgust la Bacovia? Înţelegem ciudata rană a sufletului său: este vorba mereu de eul său imens care-l macină, tortura de-a se apleca asupra lui însuşi în teribila devorare de sine. Această combustie interioară sporeşte puterea golului care apare şi-i ia conştiinţa

Ianuarie 2013

prizonieră; or golul este exact corespondentul spaţial al plictisului”; 22. „pentru Bacovia zăpada este iarnă, moartea existenţei. În ciclul determinismului cosmic ea este o regresie unde viaţa reintră în materie, în starea originală, haotică, a elementelor: potopul”; 23. „Bacovia este ultimul supravieţuitor, singurul care populează cu existenţă o iarnă”; 24. „această substanţă secundă a lui Bacovia, violetul, se află într-un raport de polaritate vis-a-vis de plumb; pe de o parte, precipitatul greu, pe de alta vibraţia transparentă, violetă a aerului”; 25. „inima lui Bacovia bate şi ea pentru magie: oglinda conferă violetului său amploare şi reverberaţie cosmică”; 26. „arta lui Bacovia este atât de pură încât conţinutul emoţional şi expresia sa fuzionează: încărcătura fatidică se mulează în construcţia poeziei şi se repartizează în trei, aşa cum cere tragedia antică; 27. „Bacovia este condamnat să fie singur. El se asimilează plantei, acestui val de viaţă vegetativă, pasivă, existentă în noi”; 28. „cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa boală a morţii, cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri”; 29. „pe verticalitatea Dumnezeu – Satan, Bacovia se orientează în jos, el coboară scara pe negativ”; 30. „Bacovia este vândut diavolului. Replierea asupra lui însuşi, golul său, plictisul său sunt categoric demoniace”; 31. „bacovia refuză civilizaţia, însă nu chiar în maniera unui Rouseau, nici în cea a unui Gauguin, plecat către sălbăticie cu scopul de a găsi în flora şi fauna tropicelor, natura primordială”; 32. „la Bacovia, dimpotrivă, nu există nici o urmă de balcanism sau de rustic. Este singurul occidental care vine cu substanţa sa exclusiv citadină”; 33. „Bacovia reprezintă toată Moldova de Jos, decadenţa sa istorică, inhibiţia resimţită biologic chiar prin corp, auditiv prin aceste sunete dizarmonice şi false, ori vizual, prin noroi, prin fum, prin ruine. Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove”; 34. „fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj”; 35. „temeiul poeziei sale rezidă în timp şi în muzică”; 35. „şi totuşi Bacovia rămâne captiv în universul său de plumb; 36. „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern, al civilizaţiei vădit obosite şi pe care o refuză” etc. Încheiem cu însemnarea din „Jurnalul” lui Soren Kierkegaard, datată 9 iunie 1847 şi pe care autoarea o aşază chiar la începutul studiului, convinsă fiind că „acestor cuvinte le-a răspuns ca un ecou din celălalt capăt al Europei, un alt martir al existenţei – Bacovia”: „Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atâta timp cât ea rămâne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.”

Anul V Numărul 1 (49)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2013

AC A D. M I H A I C I M P O I D O U Ă AC A D E M I I R O M Â N E Ș T I L A B OTO Ș A N I , L A N S A R E A E N C I C L O P E D I E I , , M I H A I E M I N E S C U. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC”

Dorel Mihai Gaftoneanu ntors acasă, de la cea de-a XXII-a ediţie a

Î Festivalului Internaţional de Poezie “Mihai

Eminescu”, care, în organizarea Fundaţiei Culturale “Lumina” şi a Centrului Cultural “Nichita Stănescu” Mehedinţi, a avut loc la Drobeta-Turnu Severin, Orşova şi Băile Herculane, în zilele de 14 si 15 ianuarie 2013 ”, joi, 17 ianuarie 2013, ora 17. Botoşani, am participat ca invitat la Sala d e mar mo r ă a teatrului o raşului, la lansar ea cărții ,,Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic”, autor Acad. Mihai Cimpoi. În aceeaşi zi, Domnia sa fusese declarat Cetăţean de Onoare al localităţii Ipoteşti, Botoşani ca şi, recent, bunul dumnealui prieten, Acad. Nicolae Dabija, prezent la manifestare. De remarcat, ca întotdeauna, prelegerea scriitoarei Dr. în filologie Lucia Olaru Nenati, menţionată în carte la capitolul eminescologilor, cu o excelentă prezentare pe marginea dicţionarului enciclopedic şi poziţia tranşant exprimată a prof. Ion Cozmei de la Suceava, cu un expozeu bine documentat despre cauza românilor de peste Prut. Impresionant cuvântul musafirilor presărat cu multe informaţii inedite, punctări de probleme prioritare pentru basarabeni şi pentru cei de aici- “Dvs. aţi pierdut o provincie istorică, noi am pierdut o ţară!”, “Botoşaniul cu Ipoteştii, capitală culturală a Europei”- sau picături de umor ale academicienilor de la Chişinău- “Ziariştii prezintă trunchieri în loc de evenimente şi păreri personale în loc de argumente”, ”Mă întorc din România, iar unii scriu că am fost în străinătate”- oameni de cultură de excepţie şi mari patrioţi. Deşi nu am fost puţini, mulţi dintre cei a căror prezenţă ar fi fost necesară, în primul rând, elevi şi studenţi, apoi dintre cei care au oarecare tangenţă cu viaţa literară și culturală a Botoșanilor, au lipsit din motive numai de ei ştiute. Iar de noi, doar bănuite. Pentru că am găsit într-un articol vădit tendenţios al unuia dintre aceştia referiri şi precizări asupra diferenţelor majore dintre termenii de operă autentică şi compilaţie care i se pot aplica unei lucrări, cu umor, în replică, aş readuce şi eu pe tapet binecunoscuta reţetă de succes a fostei URSS care nu ar fi ajuns niciodată o mare putere dacă nu i s-ar fi declarat război de către o Germanie care se considera infailibilă. La o altă scară, într-un alambicat perpetuum cu dus-întors, povestea se repetă în cele mai mici amănunte sub ochii noştri în lumea literară. Până la urmă, orice încercare de dictatură prin cenzură, constrângeri, măsuri abuzive, discreditări şi discriminări se prăbuşeşte în negurile istoriei. După câte vedem, unii nu par convinşi,

totuşi. S-ar fi meritat ca sala de conferinţe să fie arhiplină pentru că erau multe de ascultat, de aprofundat şi de învăţat chiar şi de către cei care îi cunoşteau îndeaproape pe preadistinşii vorbitori. «In patria natus non est propheta vocatus» -. Speranţele de ceva mai bine, propun să le lăsăm pentru viitor… Îmi închei scrierea curentă cu un «drept pentru care semnez» şi eu, aidoma unui mai sus pomenit confrate maramureşean într-ale scrisului …

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

P E R S O N A L I T Ă Ţ I A L E C U LT U R I I B OTO Ș Ă N E N E – G H E O R G H E K E R N B AC H ( G H E O R G H E D I N M O L D OVA ) 1863 – 1909

Gheorghe Median la fiecare început de an, bucuria întâlnirii, T răim sub auspiciile poeziei, cu Mihai Eminescu, omul

nepereche la culturii româneşti. Din când în când însă, credem că trebuie să ne aducem aminte şi de alţi oameni de talent, născuţi la Botoşani în luna ianuarie, fie şi numai pentru faptul că fiecare dintre aceştia, prin opera şi faptele lor, au făcut ca oraşul în care au văzut lumina zilei, să capete renumele de adevărată metropolă a culturii româneşti. Unul dintre aceştia, este Gheorghe Kernbach, magistrat, poet , prozator, om politic, a cărui dată de naştere este 10 ianuarie 1863. Nu se cunosc multe amănunte referitoare la Gheorghe Kernbach, biografii săi consemnând faptul că între anii 18731978 a fost elev al Liceului Laurian din Botoşani, iar ulterior a urmat cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, trecându-şi examenul de licenţă în anul 1884. Avea şi studii de statistică, în anul 1893 urmând cursul de statistică ţinut la Universitatea din Roma de profesorul Messadoglio. A lucrat în magistratură şi a avut şi o notabilă activitate politică, îndeplinind funcţia de prefect în judeţele Iaşi şi Botoşani. A fost căsătorit cu poeta Ana Conta, fiica filosofului Vasile Conta, şi este fratele Corneliei Kernbach – Tatuşescu, una dintre primele femei medic din România şi poetă în acelaşi timp, al cărei pseudonim literar era Cornelia din Moldova. Numele lui Gheorghe Kernbach, care şi-a semnat creaţiile literare cu pseudonimul Gheorghe din Moldova, este legat de Botoşani nu numai prin faptul că s-a născut aici. El a avut un rol important în viaţa culturală şi politică a oraşului, fapt ce trebuie relevant în mod deosebit. În anul 1881, editează la Tipografia “Concurenţa”, împreună cu Gheorghe Velea revista “Albina”, publicaţie bilunară, care din anul 1882 îşi va schimba numele în “Albina Botoşanilor”, în anul 1889 se numără printre personalităţile care au înfiinţat filiala botoşăneană a Ateneului Român, iar în anul 1904, ca prefect al judeţului Botoşani, p une bazele a două edificii monumentale : Palatul Administrativ şi Tribunalul Botoşani. Activitatea sa literară, marcată de publicarea unui însemnat număr de poezii, dar şi a unor articole cu tematică diversă şi proză, o găsim răspândită în publicaţii care au ap ăr ut la B ucur eşti, I aşi sau B oto şani, într e care „Emanciparea”, editată de Cercul Socialist din Bucureşti în anul 1884, din al cărei colectiv redacţional a făcut parte, „Contemporanul”, „Lupta”, „Curierul de Iaşi”, „Fântâna Blanduziei”, „Adevărul Ilustrat”, „Lumea Ilustrată”, „Lectorul Român”, „Curierul Român” (Botoşani) „Viaţa

Românească” etc. şi în două volume de versuri “Poezii”, apărut la Bucureşti în anul 1894 şi “Versuri şi proză”, editat în anul 1912 la Iaşi. Activitatea literară a lui Gheorghe Kernbach s-a bucurat de aprecierea unor nume importante ale culturii româneşti, între care A.D.Xenopol, Al Vlahuţă şi Nicolae Iorga. Desprindem dintre aprecierile critice referitoare la opera lui Gheorghe Kernbach, pentru a întări legăturile acestuia cu Botoşanii, pe cele ale lui Nicolae Iorga, cuprinse în articolele „Gheorghe din Moldova” publicat în numărul din 26 august 1890 al ziarului „Lupta”, şi „Poezii de Gheorghe din Moldova (1880 – 1889, Bucureşti, 1895, apărut în numărul 1 din anul 1895 al revistei „Vatra”. Primul, analizează creaţia poetului botoşănean prin prisma poeziilor publicate în revista ieşeană „Contemporanul”, iar cel de al doilea are ca subiect volumul de poezii apărut în anul 1894. Referitor la colaborările la „Contemporanul”, Nicolae Iorga aprecia că poetul „a ştiut să-şi creeze un loc al lui aparte, a avut dibăcia de a deveni un tip original, fiind „unul 17

Anul V Numărul 1 (49)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2013

dintre rarii scriitori ai noştri care se spun pe dânşii, în versuri ori în proză”. Poetul moldovean – nota tânărul critic literar – „şi-a creat o specialitate în poezie – poezia uşoară, madrigalul – precum Eminescu şi-a mărginit câmpul de zugrăvire la iubirile tainice în mijlocul lacurilor albastre, în cântec de izvoare, sub lumina lunii. Hotarele lui Gheorghe din Moldova, sunt, se înţelege, mai aproape decât ale autorului Satirelor, câmpul cuprins mult mai restrâns, dar în orice caz, partea lui, proprie a lui, e mai largă decât partea ce revine eminescienilor din moştenirea romantică a şefului lor. Şi în atmosfera artificială şi greoaie a liricii noastre romantico-pesimiste, poezia lui Gheorghe din Moldova e un curent răcoritor … un curent nou şi, în starea de astăzi a poeziei noastre, singurul fapt că un om aduce ceva nou – oricum ar fi –e un fenomen ceva cu desăvârşire rar.” Apreciind că în poezia lui Gheorghe din Moldova „originalitatea e mai lămurită, (şi) curentul nou mai desluşit, Nicolae Iorga nota că datorită acestui fapt „din mulţimea de poete minores ai noştri l-am ales pe dânsul”. În articolul dedicat volumului apărut în anul 1894, Nicolae Iorga aprecia evoluţia făcută de Gheorghe din Moldova pe plan literar, făcând referire specială la poezia „Puica Radului”, scriere sub forma baladei, despre care nota că „ e fără pată de frumoasă, singura care poate sta alături de cele mai frumoase din producţiile similare ale literaturii nescrise”. Despre volumul în sine, Nicolae Iorga considera că

prin acesta, „luat în întregimea lui, autorul s-a impus ca poet”. În ciuda aprecierilor favorabile la adresa operei sale, Gheorghe Kernbach este un nume despre care se vorbeşte foarte puţin. Şi totuşi, asemenea concetăţeanului său, Artur Enăşescu, el ne-a lăsat o poezie care, pusă pe muzică a înfruntat timpul, rămânând proaspătă şi plină de un de neegalat iz romantic pâna acum. Au fredonat cuvintele acesteia zeci de generaţii şi le vor fredona, fără îndoială şi cele care vor urma, pentru că ele amintesc de primii fiori ai dragostei şi de trăiri emoţionale pe care, măcar odată în viaţă, fiecare dintre noi le-a simţit. Poezia, din care redăm doar două strofe se numeşte „Fă-ne, Doamne”, iar versurile, nu ne îndoim, sunt mai mult decât cunoscute : Când eram copii, odată Mii de sărutări mi-a dat, Astăzi nu-mi mai dă niciuna Ea-i femeie – eu bărbat. Să o mai sărut, odată Fă tu Doamne, tot ce ştii, Şi de nu mai ştii, nimica Fă-ne iarăşi doi copii. Prin această poezie transpusă muzical atât de inspirat, poetul botoşănean şi-a cucerit dreptul la neuitare şi un loc în sufletul fiecărui român. E mai mult, credem, decât o căruţă de cărţi.

C U LT U R Ă , M U Z E O G R A F I E O C O R E S P O N D E N Ţ Ă . AU G U S T I N Z . N . P O P – L U C I A N VA L E A Ionel Bejenaru

necunoscută prezenţă scriitoricească B ibotoşăneană, LUCIAN VALEA (1924-1992) s-a afirmat de-a lungul vieţii, şi ca muzeograf în cadrul Muzeului Judeţean Botoşani-Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional, instituţie de unde, de altfel, a ieşit la pensie. Eram în plină epocă socialistă şi banii alocaţi pentru achiziţionarea de valori muzeale erau cu ţârâita, încât se pierdeau rarităţi de mare valoare. Ca şi acum, în capitalism. Pe această linie, este edificatoare o scrisoare, pe care o redăm mai jos, adresată de cunoscutul eminescolog Augustin Z. N. Pop lui Lucian Valea, la 5.03.1986: „Stimate şi dragă Domnule Valea, /Din partea mea şi a soţiei, Vă rog, să primiţi felicitări aniversare (n.n. 4 martie fiind ziua sa de naştere), bune amintiri şi urări de sănătate, de mari realizări scriitoriceşti şi mulţumiri, cum le doriţi D-vs. – /Îngăduiţi-mi rugămintea de a verifica D-vs. Din arhiva Muzeului Judeţean Botoşanui, pe oferta scrisă pe imprimat, ce cotă? referitoare la un material, declarat de mine la Patrimoniul Naţional?-/Din lipsă de fonduri, eu miam retras oferta. Dumneata mi-ai restituit materialele, care, identificând cota acestui material (adică, vreau să spun, că, pe materialul de la mine şi declarat pe borderourile de la Patrimoniu, doresc să scriu cota pe care am specificat-o, pe oferta de la Muzeul Botoşani, -pe imprimat). /Dacă nu mă înşel, cota este specificată la un material ilustrativ, semnat A. Salmen. /Mai sunt şi alte referinţe la înscrierea pe

borderourile Patrimoniului Naţional? /Primiţi, Vă rog, expresia omagiului meu Doamnei Valea, dorinţă de sănătate şi jocuri vesele fecioraşului, iar, pe Dumneata, drag prieten, te îmbrăţişez colegial. /Augustin Z. N. Pop /3.03.1986. Bucureşti /P.S. Oferta mea purta data de 3 octombrie 1982. Cu alese mulţumiri. A. Z. N. Pop”. Cele ofertate atunci de eminescologul Augustin Z. N. Pop au ajuns, după moartea sa, la Ipoteşti, acţiune la care mam implicat. 18

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

I O N C R E A N G Ǎ Ș I T I N C A VA RT I C

Mihai Ştirbu Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional – în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare.

martie 1837 este păstrată oficial ca data naşterii sale (după cum el însuşi afirmă în Fragment de biografie), în satul Humuleşti, judeţul Neamţ, Plasa de sus, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţi îi erau Ştefan a lui Petre Ciubotariul şi Smaranda, născută în familia lui David Creangă din satul Pipirig judeţul Neamţ. A avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Tudor, Vasile şi Petre. Ultimii trei băieţi şi Ecaterina au pierit de mici, iar Zahei, Maria şi Ileana au trăit până în 1919. În septembrie 1846, Ion Creangă a început să meargă la şcoala din satul natal, care era înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. Purtând numele Ştefănescu Ion, a fost în perioada 1853-1854 elev la Şcoala Domnească dinTârgu Neamţ. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de mama sa Smaranda, la “fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea săl poarte toată viaţa, Ion Creangă. Pentru că mama sa îl dorea preot iar şcoala de la Fălticeni se desfiinţase, a urmat între anii 1855-1858 Seminarul teologic “Veniamin Costachi” de la Socola, Iaşi. A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. După terminarea cursului inferior (seminarul), a fost hirotonisit deacon la biserica Sfânta Treime, dar şcoala s-a desfiinţat, însă el îndeplinea condiţiile pentru a se putea înscrie la Institutul Vasile Lupu sau Şcoala Normală de la Trei Ierarhi. A devenit institutor la 28 ani. Ca preot, Creangă a slujit 11 ani, din 1860 până în 1871, schimbând mai multe parohii. După Sfânta Treime, a ajuns la Patruzeci de Mucenici; apoi la Mănăstirea Bărboi, Sf. Pantelimon, Galata şi Golia. Creangă a fost, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), datorită unor fapte incompatibile la vremea aceea cu preoţia. Despre conflictul cu biserica, scrie Jean Boutiere în biografia alcătuită scriitorului român („La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889″, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930). I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară”, spunea însuşi Creangă. Mai trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil. Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. Toate s-au finalizat cu caterisirea sa. Dar, peste timp, în zilele noastre, a fost reabilitat: ,,Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În 1993, pe 20 iunie, s-a efectuat această reabilitare. A fost un moment solemn, la care au participat zeci de intelectuali, profesori

u cred să existe român care să nu fi auzit de Ion N Creangă.

Ion Creangă, povestitorul nepereche al moldovenilor, îşi doarme somnul de veci în Iaşul drag lui, în cimitirul Eternitatea. Acolo, nu departe de cei câţiva metri pătraţi ai veşniciei lui, a poposit pentru totdeauna şi unicul său fiu, ,,Căpitanul’’. Creangă a plecat în viaţă de pe prundul Ozanei, din împărăţia poveştilor create de el, purtându-şi şi scriindu-şi amintirile care i-au rămas nemuritore. Amintirile din copilărie sunt, de fapt, cea mai cuprinzătoare autobografie a scriitorului, care încep, cum era firesc, cu evocarea părinţilor şi a înaintaşilor săi, un loc însemnat în scrierea sa ocupând spaţiul fizic al copilăriei, care l-au influenţat şi i-au rămas vii în memorie pentru totdeauna. Dacă ar fi trăit în zilele noastre un copil plin de pozne ca Ion Creangă, cred că l-am numi cu îngăduiţă, puşti rebel. Un scriitor, voind să demonstreze bogăţia în înţelesuri şi capacitatea limbii române de a descrie un eveniment, astfel încât acesta să-ţi producă o falsă impresie, zicea: ,,M-a rugat un prieten să-i caut o şcoală pentru un copil problemă, exmatriculat încă din clasele primare. Am luat la rând şcolile ale căror directori îmi erau cunoscuţi. Primul director mi-a răspuns că el vrea în şcoala sa doar copii cu rezultate bune la învăţătură, al doilea că acceptă doar elevi olimpici, al treilea n-a fost mulţumit de notele pe care le avea protejatul meu la purtare. Ultimul era tare curios să afle ce făcuse acel copil, de nu fusese acceptat de ceilalţi. I-am explicat, folosind termeni juridici: a produs avarierea unui imobil, a sustras bunuri ale comunităţii, a intrat prin efracţie în perimetrul locuinţei unui cetăţean şi i-a provocat pagube materiale. S-a îmbolnăvit şi de o boală ruşinoasă… Auzind faptele de care ar fi fost acuzat elevul, bănuind că era fiul unui sus-pus, luându-se cu mâinile de cap directorul m-a întrebat: Dar cum îl cheamă pe micul infractor? I-am răspuns calm: Ion Creangă. N-a prăvălit el stânca peste casa Irinucăi, avariind-o? A furat pupăza din tei, care era – într-un fel, bun comun. A sărit peste gard ca să fure cireşe de la mătuşa Mărioara. Nu s-a îmbolnăvit de râie de la caprele Irinucăi?! ’’ Deşi ai zice, după parcurgerea Amintirilor din copilărie că şcoala, din cauza dascălilor pe care i-a avut, ar fi fost greu de terminat, Ion Creangă a ajuns să predea, să publice abecedare, fiind nu doar preot, un bun povestitor, dar şi un apreciat şi popular scriitor încă din timpul vieţii. Asupra datei naşterii sale sunt controverse, dar ziua de 1 19

Anul V Numărul 1 (49)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2013

casei lui, o căsuţă lângă biserică. Tensiunile dintre cei doi creşteau. Greu de crezut, dar pe 13 ianuarie 1860, Ion Creangă a depus „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat: „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât – ghiarale – de a mă sugruma cu totul’’. Cine ştie ce s-o fi întâmplat atunci, dar Ion Creangă a fost arestat pentru trei zile. După aceea, a depus încă o „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului, care-i poprea şi soţia’’. Din nefericire căsnicia n-a durat, Ileana (care iubea haina preoţească…) l-a părăsit pe Creangă şi a pleacat la bărbatul de care se îndrăgostise, Isaia Vicol, călugar la Mănăstirea Golia. După procesul de încredinţare a copilului, Creangă a obţinut tutela acestuia. Constantin s-a căsătorit pe la Brăila şi a avut patru copii, cei mai mulţi fiind plecaţi din ţară, unul ajungând profesor universitar la Oxford. Nora lui Ion Creangă, aromâncă, era fiica unor macedo-români, care emigraseră din Salonic în Brăila. Constantin se îndrăgostise de domnişoara Olga Patru, care era cu zece ani mai tânără decît el. În 1888 s-a născut primul nepot al lui Ion Creangă, Laetiţia, în Italia, la Torino. Fusese botezată cu numele unei prinţese a Casei de Savoia (fetiţa a fost singurul nepot pe care Creangă a apucat să-l vadă). Au urmat Horia (1892), Silvia (1894) şi Ion (1898) – alintat de familie Ionel. Despre Olga Patru, nora lui Creangă, Nicuşor Ţimiraş, unul dintre nepoţii săi, doctor în filologie la Universitatea din Berkeley, California, povestea despre farmecul pe care femeia îl răspândea chiar când trecuse de prima tinereţe: “Bunica Olga era nespus de frumoasă, brună, cu ochii negri aprinşi, cuminte, blândă.”. Când fiul lui Creangă a părăsit armata, singurul lucru pe care l-a luat cu el în civilie a fost gradul de căpitan până la care ajunsese, grad care-i înlocuise prenumele: “Căpitanul C.I. Creangă’’. Se pare că şi Radu Beligan scoboară din neamul povestitorului. Actorul a declarat pentru ,,toate artele.com’’ că bunica sa îi povestea când era copil, că ea este vară primară a lui Ion Creangă. Sursa citată afirmă că în sprijinul acestor declaraţii există şi o serie de documente care susţin declaraţiile maestrului Beligan: “La Iaşi se află mormântul preotului Adam Beligan, bunicul meu patern. Soţia sa, presbitera Ecaterina Beligan, bunica mea, îmi povestea deseori pe când eram copil că ea este vară primară cu marele Ion Creangă. Nici acum, după atâta vreme de când ea a plecat dintre noi, nu am niciun motiv să mă îndoiesc de spusele ei deoarece era o femeie modestă, cucernică şi cu frică de Dumnezeu şi, pentru că bunica mea nu ştia să scrie şi să citească, îl socotea pe Creangă ca vărul Nică, nicidecum o celebritate naţională” a spus actorul. Tinca Vartic a însemnat un alt capitol important din viaţa prozatorului. Cu ea a locuit în Bojdeucă. Ea a avut grijă de Creangă până la sfârşitul vieţii. Bojdeuca are o istorie

universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.’’ Creangă intrase în lumea scriitorilor din Iaşi datorită harului său nemaipomenit de povestitor. Pritenia lui Creangă cu Eminescu a fost cea mai frumoasă amiciţie din istoria literaturii române. Eminescu îl determinase să scrie şi l-a introdus în cenaclul Junimii. Mărturia edificatore, referitoare la intrarea lui Creangă la Junimea este cea a lui Maiorescu, în Istoria Contemporană a României. Poate mai mult decît în cazul altora, destinul său a fost influenţat de Smaranda, mama sa care voia să-l vadă scăpat de sărăcie. La ea, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul. Ştia că preoţia atrăgea beneficii, uşurând traiul de zi cu zi. Preoţii scăpau de birurile care-i împovărau pe oamenii obişnuiţi, erau respectaţi şi nu aveau grija zilei de mâine. Ştia asta pentru că avea neamuri călugări şi preoţi de mir, cu familii şi copii. Fiică de vornic, Smaranda era o femeie simplă, o ţărancă de la munte, neştiutoare de carte, astfel explicându-se credinţa ei în superstiţii, în vrăji şi descântece. Dar era o femeie harnică, isteaţă, care năzuia să asigure copiilor o viaţă mai bună. Deşi era prinsă cu treburile gospodăriei, ea şi-a făcut timp să înveţe să citească împreună cu băiatul ei mai mare. De aceea, Ion Creangă, cu o târzie recunoştinţă, o descrie cu duioşie: “Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat.” Ea ştia să se poarte astfel ca rezultatele educative să fie bune, chiar dacă uneori îi punea pe copii în mare încurcătură. Din ,,Amintiri’’ am aflată că atunci când Nică a lăsat-o pe mama înglodată în treburi şi a fugit la scăldat, ea la pedepsit luându-i hainele, iar când s-a întors ruşinat şi flămând, l-a dojeni blând, sigură fiind că-şi va schimba purtarea în alte situaţii similare. Când copiii nu-şi potoleau hârjoana, Smaranda era nevoită să devină aspră: “şi nu puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mama să ne facă musai câte un şurub două prin cap şi să ne deie câteva tapangele la spinare. Şi numai aşa se putea linişti biata mama de răul nostru, biată să fie de păcate!” Cu toate greutăţile casei şi a droaiei de copii, Smaranda era o femeie deschisă, prietenoasă, bucuroasă de oaspeţi. După istoria cu pupăza, ea a cheamat-o pe mătuşa Mărioara, cu care se sfădise din pricina lui Nică, la o masă bună cu plăcinte şi un pahar de vin: “ca cele rele să se spele, cele bune să s-adune.’’ Când i-a venit sorocul, dar şi obligat fiind dacă voia să îmbrace haina preoţească, în 1859 s-a căsătorit. Soţia sa, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica 40 de Sfinţi din Iaşi era cu 15 ani mai tânără. Din păcate, n-a fost o alegere fericită. Deşi era o femeie frumoasă, cu pretenţii de orăşeancă, se îmbrăca provocator, şi voia să meargă la operă şi petreceri, se lăsa curtată de bărbaţi. Cu ea a avut singurul său un copil – Constantin. Ion Creangă nu se înţelegea nici cu socrul său, care era foarte zgârcit şi-l obliga să locuiască într-o anexă a 20

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

până la urmă l-au doborât pe hâtrul Creangă la 31 decembrie 1889. Se spune că un copil mai îndrăzneţ, venit cu uratul, s-a uitat după perdele şi a văzut că Ion Creangă avea o lumânare la cap. Tinca Varatic i-a spus că domnul învăţător doarme, dar copiii au înţeles ce se întâmplase şi au plecat afectaţi spre casele lor. În ziua înmormântării, la 2 ianuarie 1890, din cauză că două uşi erau prea aproape una de alta, sicriul nu putea fi scos din casă. ,,Creangă nu se dădea dus’’, au spus unii. A trebuit tăiat stâlpul dintre cele două ferestre, s-au demontat geamurile, scoţându-l pe acolo. Ion Creangă este înmormântat la Iaşi, pe una dintre aleile principale ale Cimitirului Eternitatea. La ceremonia înhumării a participat Nicolae Iorga, încă student la Universitatea din Iaşi, Toma Săvescu din partea corpului profesoral şi Eduard Gruber, ginerele Veronicăi Micle, ca reprezentant al tinerilor din Cercul literar în cadrul căruia Creangă citise capitolul al IV-lea al „Amintirilor din copilărie’’. Tinca Vartic a păstrat mare parte dintre lucrurile scriitorului: masa de lucru, ceasul, lampa, ochelarii, nisiperniţa, un medalion cu toţi junimiştii, notele întocmite de Creangă pentru manualele de geografie şi altele, toate aflătoare azi la Bojdeucă. Manuscrisele rămase le-a dăruit lui Eduard Gruber. Ca un blestem, după moartea acestuia, manuscrisele au ajuns la un băcan care îşi împacheta marfa în hîrtiile pe care Creangă scrisese Amintirile şi Poveştile. Destinul a vrut, probabil, ca preţioasele manuscrise să fie salvate de Emil Gârleanu, fostul elev al povestitorului. S-a nimerit ca el să cumpere măsline de la băcan. Erau împachetate chiar în manuscrisul original al Amintirilor! Astfel s-a putut salva ce mai rămăsese după ce multe măsline şi brânză fuseseră ambalate în hârtiile cu mare valoare literară. În 1987, când se împlineau 150 de ani de la naşterea povestitorului humuleştean, a sosit şi Zoe Dumitrescu Buşulenga la Bojdeucă. Văzând lutul de pe jos, a şoptit: “Uite, dragul de el, cum trăia bunul şi minunatul Creangă!” Ea a povestit istoria unicului portret făcut în 1889 de un pictor iconar, amic cu Creangă. Atunci când ea a primit “moştenire” biroul criticului literar G. Călinescu, printre obiectele de inventar se număra şi portretul. Un fost elev normalist al humuleşteanului (M. Lupescu) a cumpărat potretul de la Tinca Vartic, şi l-a donat Academiei Române în 1912.

interesantă. Iniţial, locul pe care era construită fusese proprietatea Bisericii “Buna Vestire” din Iaşi, care l-a vândut cu o taxa anuala de 10 lei lui Constantin Vasiliu. El a construit căsuţa cu trei odăi, acoperite cu stuf şi o fântână în curte în anul 1842. După opt ani, la 2 iunie 1850 a vândut-o numitului Popovici. Un alt proprietar al bojdeucii a devenit preotul Ghenovici care a vândut-o Mariei Ştefaniu. Noua proprietară, nelocuind în casă, a inchiriat-o familiei Vartic. La bojdeucă, scriitorul s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat acolo un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti. Tinca Vartic era celebră prin bucatele pe care le făcea pentru Creangă (se ştie că el era un gurmand) şi pentru prietenii săi. Această căsuţă l-a găzduit în vara lui 1876, din iulie până în noiembrie, şi pe Mihai Eminescu în calitate de prieten dar şi de chiriaş al lui Creangă. După ce Eminescu se mutase de la Bojdeucă, Ion Creangă avea să-i scrie, în dorul timpurilor trecute: ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi, dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, eram blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atîta iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am făcut şi noi.’’ Mai târziu, în bojdeucă, conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea lui Creangă pentru mâţe), şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!) pentru Titu Maiorescu. Bojdeuca este descrisă de însuşi Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887: „De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n -ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins“. Despre relaţia dintre el şi ultima parteneră de viaţă, cu care nu s-a căsătorit, se poate afla dintr-o scrisoare expediată de la Slănic: “Către Ecaterina Vartic – domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască din Sărărie (devale) la Iaşi, 1884, iunie 16, Slănic. Tinca, Am ajuns joi în 14 la Slănic, m-am aşezat la locul destinat şi am început a be apele hotărâte de doctor. Băi încă nu mi-a hotărât până acum. Hrana este scumpă aici, şi se găseşte cam greu ce-ţi trebuie. Eu am mai avut de câteva ori ameţele uşoare; sper însă că, cu timpul, vor începe a dispare. Vă salut pe toţi cu drag şi vă doresc sănătate. Complemente lui Muşnitanu şi la toţi prietenii. Al vostru sincer prieten, I.Creangă’’. Intervenise perioada crizelor de epilepsie. Povestitorul căzuse chiar în clasă înaintea şcolarilor, impunâdu-se lungi concedii medicale, şi tratament la Slănic Moldova. Bolile, necazurile,

BIBLIOGRAFIE: - CEAHLǍUL ,,Portretul lui Creangă’’ – Dumitru Rusu; -Timpul.md -1 Martie 2012 ,,Ion Creanga INEDIT: scrisorile trimise familiei de la SlănicMoldova’’- Romulus Dan Busnea; - SCRIDB.COM ,,Smaranda Creangă e o femeie simplă’’ Vintilă Ioana; - adevarul.ro 30 august 2012 ,,Ion Creangă, un preot ieşit din comun’’; -ziarullumina.ro ,,Cum s-a făcut dreptate diaconului Ion Creangă’’ Ştefan MĂRCULEŢ; -ROMǍNIA LITERARǍ 2003 NR. 15 ,,Mărturii despre Ion Creangă’’ de Cornelia Ştefănescu; -moldova/iaşi/romanian ,,Bojdeuca lui Ion Creangă’’; -Jurnalul Naţional 10 Iulie 2009 ,,Moldova, ţinutul poleit de Creangă cu slove de aur’’ Bogdan Iuraşcu; -CONVORBIRI LITERARE ,,Muzeul unui mit’’Constantin Coroiu; -Observatorul 27.12.2007, ,,Ion Creangă – Jean Firica’’; -Vedete româneşti – Vineri 29 Iulie 2011, Alex Toderaşc ,,Maestrul Radu Beligan este urmaşul lui Ion Creangă’’; -florianajucantravel.com ,,Jurnalul ţării mele- Bojdeuca din Ţicău’’; -jurnalul.ro 19-iulie-2004 ,,Humuleşti – Neamul lui Creangă’’; -VIAŢA MEDICALǍ numărul 47 (1193) / 28.11.2012 ,,Bojdeuca din Ţicău şi lumea de altădată’’ Autor: Dumitru ŞERBAN 21 Septembrie 2012; -DILEMA VECHE ,,Bojdeuca lui Creangă – sau locul de unde ne vin Amintirile’’ de Sorin Cristian Semeniuc, doctorand al Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.

Anul V Numărul 1 (49)

ISTORIA CULTURII

Ianuarie 2013

GABRIELA MOGA LAZĂR R E C U N O S C U T Ă A RT I S T Ă Î N A RTA TA P I S E R I E I A U R C AT C Ă T R E S T E L E Î N 2 8 D E C E M B R I E 2 0 1 2 , L A PA R I S

Steliana Băltuţă

Cluj.

membrilor familiei: Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Victor Hugo, Balzac, Beethoven, Tata, Mama, Filip, Lucian, Paul şi au Autoportret („Tinereţe”). Pierderea soţului i-a provocat o mare durere, alinată de cele trei fiice Dolores – Simina stabilită în Paris, Estrellita la Iaşi, Ines în Lyon şi de nepoţi. În anul 2008, într-o excursie la Paris, cu etnograf Emilia Pavel, am avut prilejul şi norocul să o cunosc pe artista şi omul GABRIELA MOGA LAZĂR, stabilită la Paris. Pentru anul următor am programat o expoziţie la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” Botoşani, ceea ce s-a şi împlinit în 7 noiembrie 2009, chiar de ziua de naştere a artistei. Expoziţia prezentată de profesor Gheorghe Macarie a fost un succes. S-a filmat, s-a scris şi expoziţia a fost vizitată. Prezentă la vernisaj, a fost fiica de la Iaşi, Estrellita Vasilache. Editura „AGATA” prin prezenţa directorului Ion Istrate, a susţinut publicarea referirilor la expoziţie. Anii 2009, 2010, 2011 au fost ani cu tapiserii noi ţesute, cu expoziţie la Iaşi la Muzeul Unirii, cu participări la expoziţii în Franţa. Anul 2012, a fost un an greu pentru starea de sănătate a artistei, stare care s-a agravat, atingând un punct dureros, un moment fatal, în 28 decembrie 2012, când medicii s-au dovedit neputincioşi în faţa destinului neiertător. Dar, cu puţin timp înainte de momentul ireversibil, artista a trimis la Botoşani, calendare editate de ARTEC Franţa pentru anul 2013, cu lucrări ale artiştilor, unde pentru luna august, apare imaginea unei tapiserii cu titlul „HORIZON ÉTÉ”, lucrată de GABRIELA MOGA LAZĂR, reprezentând un portret de tânără fată în profil, cu pălărie de pai pe cap, având un peisaj în fundal. Agendele au sosit în plic, însoţite de o carte poştală, datată 18.XII.2012 unde artista scrie: „La sfârşitul lunii noiembrie am expus la Grand Palais (Salonul Artiştilor Independenţi) un panou cu cinci tapiserii. Vă trimit o reproducere a unui tablou prezent deasemenea în această expoziţie. Primiţi cele mai bune urări însoţite de un calendar unde figurez. Vă pun în plicul dvs. încă două calendare cu rugămintea de-a le transmite d-nei Lucia Olaru Nenati şi Luca Monica deoarece nu am adresele. Cu scuze şi mulţumiri”. Urmează semnătura. Îi mulţumim şi noi GABRIELEI MOGA LAZĂR pentru arta pe care ne-a lăsat-o, îi transmitem mulţumiri acolo sus, de unde ne va privi peste veacuri. Suntem sufleteşte alături de familiile fiicelor Dolores, Estrellita şi Ines, acum, când încă nu s-au împlinit 40 de zile, de la trecerea în nefiinţă a artistei.

ăscută în 7 noiembrie 1926 la Sărmăşel – Cluj, N GABRIELA MOGA LAZĂR a urmat şcoala în

Pasiunea pentru arta ţesutului, aşa cum afirmă şi distinsul profesor Gheorghe Macarie, apare încă din familie, unde măiestria ţesutului se moştenea de mai multe generaţii. Ca studentă între 1945 – 1949, a urmat cursurile de artă a tapiseriei de la Academia Industrială din Cluj. Prin 1972 – 1973, îşi începe activitatea didactică în cadrul Liceului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi, predând şi elevilor tainele artei tapiseriei. Începând din 1977 debutează în expoziţie colectivă, continuând să expună în fiecare an, iar în 1982, la galeriile „Cupola” Iaşi, vernisează prima personală, urmând altele în Bucureşti, Cluj – Napoca, Suceava, foarte apreciate de public. Participând la festivaluri pe ţară, obţine premiul I. În anul 1987, la expoziţia organizată în Galeriile Hautefeuille din Paris, este premiată şi devine membră a Uniunii artiştilor şi amatorilor de artă din Franţa (L’U.A.A.A.). Încă din anul 1973 colaborează intens cu Emilia Pavel, etnograf de excepţie, muzeograf la Complexul Muzeal Moldova Iaşi, care o introduce în universul textilelor populare. Cu un bagaj de noi informaţii referitoare la simbolistica din arta populară, GABRIELA MOGA LAZĂR continuă să lucreze cu o forţă nebănuită, participând la expoziţii în Paris la Centrul Cultural Român, la Salonul Primăriei din Montigny de Bretonneaux, la Aubusson (centre ale tapiseriei europene), cu tapiserii de mare valoare, apreciate de publicul francez. În acest context de aprecieri, na întârziat să apară declaraţia artistei GABRIELA MOGA LAZĂR, în Le journal, nr. 88 din 15.X.1988 apărut la Paris: „dorinţa mea este să fac cunoscut sufletul poporului meu prin tapiseriile mele”. T ematica ab ordată în timp , a încep ut să fie diversificată, de la decorul inspirat de motivele ţesute pe covoarele populare şi de cele pictate pe ceramica Cucuteni, la portretele unor mari personalităţi române şi străine, ale 22

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU … ADOLF DĂMIDEANU

Georgică Manole Georgică Manole: Domnule Adolf Dămideanu, aproape de o viaţă locuiţi în Bucureşti. Care este legătura dumneavoastră cu spaţiul botoşănean? Adolf Dămideanu: Am văzut lumina zilei pe data de 7 iulie 1926, în satul Hăneşti din fostul judeţ Dorohoi (acum Botoşani), la fel ca surorile mele: Clara ( 1 mai 1922) şi Mari (3 octombrie 1929). Mama n-a avut suficient lapte să mă hrănească. Am fost alăptat de o săteancă căreia i-am spus totdeauna: „Mama Mariţa”. Am trăit, ca orice copil, zilele fericite ale copilăriei. Aici am cunoscut primul fior al dragostei (nemărturisite) pentru una din fetele lui Gh. Brânză, Făniţa. Era o fată frumoasă şi veselă. Cu vreo doi ani mai mare ca mine ( „ieşise la joc”). Mă trata ca pe un prieten. Îmi povestea, spre necazul meu, trecerea de care se bucura la flăcăii din sat. Am avut prietenii copilăriei şi adolescenţei pe care nu-i uită nimeni. Trebuie să-i amintesc, în primul rând, pe Ghiţă Iova, apoi pe Izu Moraru, băieţii lui Leon Făină şi alţii. În august 2012 am reuşit, după peste şapte decenii, să vin să revăd meleagurile natale. Am venit la Hăneşti împreună cu unul din fiii surorii mele celei mari, cu fiica surorii celei mici şi cu copiii ei, care în prezent trăiesc în Israel. Am venit să vadă satul unde s-au născut, au trăit, au muncit, s-au bucurat şi au suferit părinţii, bunicii şi străbunicii, iar pentru cei mai tineri şi stră-străbunicii.

nepoţi. Aşa îmi explic că bunicul meu, Favel Dămideanu, a ajuns paznic la moara din Hăneşti. Vremurile s-au schimbat. Bunicul avea cinci fii care au învăţat şi profesat alte meserii: mezelari, potcovari, iar tata cea de cizmar. G.M.: La Muzeul de Istorie al Evreilor din Bucureşti există un livret militar cu urme de sânge. Care este istoria acestui livret? A.D.: Este livretul militar al tatălui meu, Şloim Dămideanu. A copilărit şi a trăit în Hăneşti, la fel ca bunicul şi, cum am mai arătat la început, la fel ca mine. De aici tata a fost încorporat, în 1916, la Regimentul 29 infanterie din Dorohoi. După o scurtă pregătire a fost trimis pe front, în războiul pentru întregirea patriei. În luptele pe linia Oituz – Mărăşti – Mărăşeşti, la Răcăciuni, un glonţ i-a străpuns pieptul. A găurit livretul militar, pe care îl purta în buzunarul de la piept, a trecut pe lângă inimă, i-a făcut praf un plămân şi i-a rupt o coastă. La ieşirea din spital, nu era în stare nici să meargă. Târându-se, a străbătut cei zece kilometri de la gara Dângeni până acasă, la Hăneşti. Livretul militar, cu urmele de sânge, precum şi Brevetul de decorare cu specificaţia luptelor la care a participat, sunt expuse la Muzeul de Istorie a Evreilor din Bucureşti.

G.M.: Ce ştiţi despre strămoşii dumneavoastră? A.D.: Domnitorii şi boierii de pe actualul spaţiu al României au adus evrei, nu numai ca medici, meşteşugari, negustori, ci şi pentru alte activităţi care nu ştiau să le facă localnicii, sau nu aveau încredere că le vor face cu suficientă conştiinciozitate. Cine nu-şi aduce aminte de vestitul doctor Şmil care l-a tratat pe şi mai vestitul domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, sau despre alţi evrei celebri care şi-au adus pe deplin contribuţia la dezvoltarea acestor meleaguri. Eu nam avut astfel de ascendenţă. Străbunii mei au fost oameni modeşti. Din câte am aflat, am dedus, moşierul din satul Dămideni, judeţul Botoşani, i-a adus să-i păzească avutul. Îmi pare rău, dar nu am reuşit să aflu cum s-au numit. Având probabil nume greu de pronunţat de către localnici, li s-au spus din Dămideni: Dămideanu. Urmaşii paznicului din Dămideni s-au împrăştiat în toată Moldova. Sub acest nume, pe cei din familia mea, i-am putut întâlni la Hârlău, Bivolari, Botoşani, Iaşi, iar pe cei mai mulţi în Ştefăneşti (Botoşani). După cum se ştie, în acele vremuri ocupaţia părinţilor era continuată de copii şi chiar de

G.M.: Cum trăiaţi momentele istorice ale vremii, spre exemplu cedarea Basarabiei? A.D.: Basarabia a fost cedată pe baza tratatului Molotov – Ribentrop, cu acordul autorităţilor române din acea perioadă. La retragerea trupelor din Basarabia, o unitate militară a trecut prin satul nostru, Hăneşti. Aceasta a 23

Anul V Numărul 1 (49)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Ianuarie 2013

oborul de vite. Prima noapte am avut ca „pernă” gunoiul pe care l-am adunat din obor şi „pat” pământul gol. A doua zi, cu sprijinul şi înţelegerea neprecupeţită a evreilor din localitate, am fost ajutaţi să supravieţuim.

vandalizat şi a jefuit tot ce aveam mai de preţ. Îmi vor rămâne veşnic în memorie acele momente de groază. Mă trec şi acum fiori când îmi amintesc cum stătea tata în spatele uşii. Noi, copiii şi mama, în spatele lui. Un soldat ţinea arma întinsă către noi, iar de afară se auzea un altul strigând: „Trage mă în jidan că un cartuş nu costă decât un franc!”. În jidanul care îndurase toate ororile războiului, care şi-a vărsat sângele, la propriu, pentru alipirea Basarabiei la Patria Mumă şi pe care ei au părăsit-o fără să tragă măcar un cartuş. Aud şi astăzi hârşâitul baionetei care tăia feţele de pernă, văd apoi puful de gâscă alunecând pe fereastră, puf la care mama trudise îndelung, nopţi şi nopţi, să facă zestre surorii mele. Nu pot uita uliţa satului albită de puful realizat cu atâta trudă de mama. Mă cutremur când îmi amintesc strigătul de disperare al mamei în momentul în care soldaţii au luat din casă maşina de cusut şi au pus-o în căruţa lor. Maşina de cusut fusese cumpărată, în rate, cu mari eforturi materiale. Nu de puţine ori furnizorul a vrut s-o ridice pentru că părinţii nu aveau banii necesari achitării ratelor scadente. Am scăpat datorită unor consăteni care şi-au pus propria viaţă în pericol, adăpostindu-ne până la plecarea trupelor din sat. REGRET PROFUND, şi asta scrieţi cu litere majuscule, dar nu-mi amintesc numele lor.

G.M.: A urmat evacuarea în oraşul Botoşani? A.D.: Ulterior am fost evacuaţi în oraşul Botoşani. Aici am trăit calvarul îndurat de evrei în perioada holocaustului. Datorită jafului suferit la retragerea trupelor din Basarabia şi a multiplelor evacuări nu mai aveam aproape nimic. Am trăit mai mult din mila surorii mamei şi a soţului ei. Am purtat steaua galbenă . De multe ori, fără nici un motiv, am fost luat la poliţie, cotonogit bine şi trimis „acasă”. Acasă consideram satul natal, Hăneşti. Nu aveam voie să mergem la piaţă decât după ora zece, când piaţa era aproape goală. De fapt nici nu prea aveam cu ce să cumpărăm. Am suferit la propriu de foame. De multe ori mâncarea noastră consta în grâu fiert, numai cu sare, grâu pe care reuşeam să-l luăm în nişte buzunare speciale, când eram duşi, destul de des, la încărcatul vagoanelor, de fapt a trenurilor, ce se trimiteau în Germania. Neavând vârsta pentru muncă obligatorie, am lucrat în locul celor care aveau bani să mă plătească şi să dea şperţ supraveghetorilor ca să accepte substituirea. Am lucrat la săpatul şanţurilor, am lucrat ca salahor cărând cărămizi, căldări de var, căldări cu smoală pentru pavaj, am măturat străzile. Şi în general am încasat scatoalce. Mai multe decât ar fi încasat titularii. Din motive lesne de înţeles…

G.M.: E drept, cum se spune, că s-a ordonat izgonirea evreilor din sat? A.D.: N-au trecut decât câteva luni de la cele relatate şi s-a ordonat, de către autorităţile ţării, izgonirea evreilor din sat. Sat în care familia mea trăia de cel puţin trei generaţii. În Hăneşti erau 22 de familii de evrei. Dintre acestea, 21 de familii au fost evacuate în târgul Săveni, la zece kilometri nord de satul nostru. De aici, împreună cu evreii localnici, au fost trimişi în Transnistria. Nu ştiu câţi au supravieţuit. Mama, având o soră la Ştefăneşti (Botoşani), „am plecat” cu o mică parte din puţinul care ne-a rămas în urma jafului amintit. Antonescu evacua evreii sistematic, după modelul nemţesc, de la nord la sud. Fiind la 32 de kilometri mai la sud, am scăpat de Transnistria. Mersul războiului l-a forţat pe Antonescu să oprească trimiterea evreilor în Transnistria. De fapt, începea să nu mai aibă nici unde-i trimite.

G.M.: Aceasta va fost copilăria. Adolescenţa? A.D.: În anul 1948 am fost încorporat să-mi satisfac stagiul militar. Am plecat cu gândul să-mi fac datoria, să fiu alături de cei care consideram că muncesc să formeze o armată care să nu semene cu cea cunoscută în copilărie, cea văzută de mine la retragerea trupelor din Basarabia, când a băgat groaza în noi, ne-a vandalizat casa şi ne-a jefuit. Ca o recunoaştere a muncii mele am fost avansat la gradele ce se acordă ostaşilor. Apoi am fost trimis la şcoala regimentară care forma şi subofiţeri de rezervă. De aici am fost selectat şi trimis la şcoala de ofiţeri. Am absolvit şcoala la 30 decembrie 1949, am fost avansat la gradul de locotenent şi am fost repartizat la comandamentul unei mari unităţi militare, într-o funcţie importantă. Am muncit şi aici cu aceeaşi conştiinciozitate, aşa cum mi-am propus atunci când am fost încorporat. Am fost trimis la un curs de perfecţionare la Academia militară. Cursul l-am absolvit cu calificativul „excepţional”. Şi am fost răsplătit cu „a treia cizmă”, adică am fost dat afară din armată în baza Hotărârii Comitetului Central al Partidului din 1952 privind „îmbunătăţirea compoziţiei sociale şi NAŢIONALE a armatei”.

G.M.: Să înţeleg că Ştefăneştiul scăpase de evacuări? A.D.: Nici Ştefăneştiul n-a scăpat de evacuări, mai întâi la Suliţa (Botoşani), iar apoi în oraşul Botoşani. „Am plecat” spre Suliţa cu o bocceluţă în spinare, alături de evrei localnici, bătrâni, copii, bolnavi, „fără discriminare”. A trebuit să parcurgem peste 30 de kilometri, sub pază, pe o vreme toridă, greu de suportat. Prin multe sate prin care am trecut, ţăranii ne-au întâmpinat la marginea drumului şi ne-au dat apă, mămăligă cu brânză. Fiecare ce-a avut. Consider că aceştia, alături de consătenii menţionaţi mai înainte şi a căror nume l-am uitat, merită titlul de NECUNOSCUŢI „DREPŢI AI POPOARELOR”. Titlul se acordă de „Institutul de Cercetare a Holocaustului” celor care au salvat evrei în acea perioadă neagră. Printre românii care au primit acest titlu se numără şi Regina Maria ca şi părintele Gala Galaction (Grigore Pişculescu). Am ajuns la Suliţa noaptea târziu. Am fost „cazaţi” în

G.M.: Viaţa dumneavoastră bate orice scenariu de film. Ce a urmat? A.D.: Această lovitură nu m-a descurajat. Am continuat să muncesc în diferite întreprinderi şi instituţii. În anul 1960 m-am transferat la uzinele „Electronica”. Aici am avut bucuria de a participa la realizarea primelor televizoare fabricate în România. În 1963 am fost propus şi am urmat 24

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Numărul 1 (49)

cursurile de zi, cu durata de 3 ani, a şcolii de maiştri. Am făcut parte din prima promoţie de maiştri în specialitatea radio şi televizoare din România. După câştigarea unui concurs, am fost numit maistru în cadrul secţiei de televizoare la „Electronica”. Aici, alături de ceilalţi muncitori, ingineri şi tehnicieni, am realizat diferite tipuri de televizoare pentru piaţa internă şi pentru export. Am fost cooptat în cadrul secţiei de cercetare şi proiectare a uzinei.. Am făcut parte din colectivul care a proiectat şi pus în fabricaţie primul televizor portabil din România. De la „Electronica” am ieşit la pensie.

Ianuarie 2013

A.D.: La scurt timp după pensionare, am fost rechemat pentru a participa la realizarea unei monografii intitulate „Uzinele „Electronica”, pioniere al industriei electronice româneşti”. Am muncit mult, am cercetat documentele necesare realizării monografiei, în special a părţii privind istoria radioului românesc, fiindcă pentru aceasta era pe atunci electronica. Cunoscându-se acest lucru, dr. ing. Nona Millea şi dr. ing. Dumitru Felician Lăzăroiu, în prezent la Paris, m-au solicitat să ajut la realizarea volumului întâi al cărţii „Electronica românească – o istorie trăită”. Cartea a fost publicată în anul 2011.

G.M.: Sunteţi coautor la o carte despre istoria electronicii româneşti. Care este povestea acestei participări?

VA S I L E L E F T E R S AU N O N C O N F O R M I S M U L C R E ATO R Georgică Manole împărtăşit-o şi altora, cu precădere elevilor săi. Din această perspectivă, a fost iniţiatorul Stagiunii Teatrale a Elevilor Vrânceni. A pus în scenă peste 15 piese pentru elevi, dintre care cel puţin 5 piese pe când eram noi elevi ai Liceului din Vidra. Am fost membru al echipei de teatru îndrumată de domnul profesor în interiorul căreia am pornit de jos, de la casier, apoi maşinist , abia mai târziu actor şi nu uit nici azi seriozitatea cu care tratam în economia timpului orice secvenţă. „România literară” o citesc şi azi, număr de număr, şi sunt peste 40 de ani, datorită profesorului nostru Vasile Lefter. Am pomenit acest aspect de cel puţin 2-3 ori în cele scrise de mine cu diferite situaţii. În ceea ce priveşte limba spaniolă, se pare că providenţa nu l-a uitat. Domnului Vasile Lefter i se datorează introducerea limbii spaniole, întâi ca opţional, apoi ca disciplină de studiu, în învăţământul vrâncean. Profesorul nostru de limba şi literatura română a înfiinţat, în 1997, „Centrul de Deschidere Hispanică”, este autorul a trei cărţi ( „Reflecţii”, Eu, cetăţeanul…” şi „Gugeşti – arc peste vremuri şi timp”, cea din urmă în colaborare cu Elizia Lefter), a scris sute de articole, opinii, puncte de vedere, eseuri şi a deţinut funcţii de îndrumare, conducere şi control în cadrul învăţământului vrâncean ( inspector şcolar, director, director adjunct etc.). Născut pe 15 ianuarie, zi mare pentru cultura românească, revista „Luceafărul” din Botoşani, de care s-a ataşat cu toată fiinţa sa, îi urează „La mulţi ani!”

fiind, urcam adesea C opil pe măgura Runcului, de

unde mi se desfăşura la orizont, asemenea unui tablou în chilim Gugeştiul, locul de naştere al domnului profesor Vasile Lefter. Având gară şi fabrică, această localitate a intrat mai repede în postmodernism decât a făcut-o vecina sa ( şi locul meu natal), Popeştiul. Sat de trecere între deal şi câmpie, între podgorie şi marea de grâne, Gugeştiul mi s-a părut mereu, în ansamblul lui, ca fiind o pictură vie de Grigorescu în care musteau bucuria, plăcerea, satisfacţia. O alură răzăşească avea satul domnului profesor Vasile Lefter şi aceasta a făcut să fiu mereu invidios. Cred şi acum, aşa cum am crezut mereu, că locul naşterii transmite fiilor săi din personalitatea sa. Germenii unui neopostmodernism precoce se sesiza şi la domnul Vasile Lefter încă de când eram discipolii lui. Ce făcea studentul la Filologie ( Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi), spărgând tiparele vremii? Studia intens spaniola, pe când la modă erau rusa sau franceza; juca teatru la Iaşi şi Braşov sub îndrumarea maestrului Mihai Fotino; citea cu nesaţ tot ce era revistă literară a timpului; propunea, pentru vremea de atunci, îndrăzneţe interpretări ale unor texte literare, aspect pe care îl ştiu de la scriitorul Dumitru Ţiganiuc. Făcea totul cu plăcere, îmi spunea acelaşi Dumitru Ţiganiuc, nimic nu-l obosea, iar creativitatea era la ea acasă. Era un nonconformist creator. Un merit deosebit al domnului profesor Vasile Lefter, pe care l-am resimţit şi noi, cei care ne aflăm aici, este acela că orice experienţă căpătată nu şi-a păstrat-o pentru sine ci a 25

Anul V Numărul 1 (49)

COMENTARII

Ianuarie 2013

CONDESCENDENŢA L U I G H E O R G H E M E D I A N FA Ţ Ă D E PERSONALITĂŢILE LOCULUI L I R I C Ă D E L UAT Î N S E A M Ă , N I N A C . I O N E S C U : , , E C O U R I D E D E M U LT ”

Ion Istrate la Editura Agata, a apărut ,,Ecouri de A cum, demult” o cartea de poezii a doamnei Nina C.

Ionescu, originară din Darabanii Botoșanilor. Cartea a văzut lumina tiparului datorită prof. Gheorghe Median, muzeograf la Muzeul Județean Botoșani, al cărui veritabil demers de înaltă prețuire față personalitățile botoșănene este susținut de numeroasele lucrări publicate de Domnia Sa în ultima perioadă. Întru provocarea cititorului selectăm și redăm câteva poezii din această carte: ,,Mesteacănul”: ,,/Din harul tău, pământ a toate roditor,/ Îşi trage şi el seva – copac imaculat –/ Şi-i vine poate, în ajutor/ Celui ce-aşteaptă, ori a plecat…/ Fragile crengi, cu frunze poleite,/ În puritatea albului de coajă,/ Dai sufletului oază,/ De amintiri şi vorbe îndrăgite –/ Balsam tristeţii sau la bucurie,/ El este pentru orice trecător,/ Ce şi-ar dori să fie:/ Prieten de dreaptă ocrotire,/ De ploi, de soare adăpost –/ De încântare la privire,/ Sau căpătâi celui ce-a fost…/ O bancă, unui obosit/ Să-i dea odihnă, să-l inspire./ Unui îndrăgostit,/ Îndemn să-i fie, la iubire./ Neprihăniţilor, prin alb şi frunze de argint,/ Le dea încredere în oameni, că nu mint!/ Iar cerul care-i ocroteşte,/ Nu numai albastrul infinit…/ Ci şi speranţe, pentru cel ce poposeşte./ Mă opresc de multe ori extaziată,/ În colţul de „pădure argintie”/ Simt şi acum, ca altădată,/ Un semn de bine – vrea să-mi fie – /” (Reverie- în Grădina Botanică, 1974) , ,1 6 s ep tem b r ie 2 0 0 4 , P a l a t u l Co t ro ce n i” : ,,Întoarcerea Cantacuzinilor!/ Am aprins o candelă să fie, călăuză-n veşnicie./ S-a întors acasă,/ Cel ce ne-a fost Domn, cu biblia la căpătâi/ Alegând locul de veci, după ce-l zidise mai întâi./ I-a fost somnul întrerupt şi oasele plimbate/ Peregrinând pe cine ştie unde… (Căci istoria ni se ascunde!)/ Va fi românul mulţumit, că un blazon,/ Le-a fost restituit?/ Va fi Domnul liniştit, cel din groapă izgonit?/ S-a întors azi la Palat!/ (Acolo, de unde, fără voie, a plecat…)/ În noua mănăstire (străină în zidire)/ Reînhumat ca un creştin,/ Cu Radu, Smaranda, Constantin – /Revoltele s-au potolit…/ E bine şi aşa, n-avem de ales –/ Străbunii l-au tot aşteptat/ Şi sa întors, să doarmă-n pace, la Palat –/ Pe lespedea cu înscris domnesc,/ Două simboluri străjuiesc/ De la iubita unui bărbat: (Nina),/ O candelă şi-un trandafir uitat./ Un gând de închinare,/ De veşnică pomenire,/ În orice împrejurare, (şi cea de azi)/ Eternă răsplată şi iubire,/ Celui ce a slujit armata ca bun român,/ Cu nume Sfânt, de Constantin!// N.B.

Trandafirul a însoţit sicriul până la criptă, apoi a fost abandonat. Odată cu candela aprinsă, am aşezat şi floarea ca pe un omagiu soţului meu Constantin, ofiţer creştin. Seara, la TV, am văzut ofranda mea pe mormântul ce l-a primit din nou, cu singura luminiţă şi un trandafir, pe Domnul Şerban Cantacuzino.” ,,La statuia unui poet”: ,,/El nu a fost un „Don Quihote”!/ Şi nici de muze despuiat,/ Încât s-atragă chicote/ Iar sculptorul, dezaprobat…/ Aş numi-o profanare şi-i păcat!/ Poetul, a cântat pe strunele tristei viori,/ Amurgul toamnelor de-aici –/ Cu pana lui, a plâns de-atâtea ori,/ Nedreptele porunci…/ “Amurgul violet” şi toamnele pustii,/ Cu plumburiul lor ucigător,/ Plimbări cu Bachus printre vii/ Şi azi… parcă-l mai dor…/ Plecându-se umil, spre orice trecător!/ Asociind zeul cu via,/ Statuia cu tristeţea-i nudă,/ Mereu va demonstra Bacovia,/ Cum plouă dureros şi-l udă!! …” 26

Anul V

COMENTARII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

I L I E AV Â RV Ă R I , S AU D E S P R E S I N G U R Ă TAT E A M O N O G R A F I S T U L U I

Georgică Manole am avut un respect M ereu deosebit pentru monografişti.

pentru tăria de a sta la masa de lucru ore în şir. Urmărindu-şi vocaţia de cercetător, Ilie Avârvări şi-a dat seama că Săveniul este un spaţiu încărcat de istorie. Ieşirea din singurătatea impusă o face azi cu cea de-a treia carte, « Săveni după 465 de ani. Studiu geografico – istoric », un produs al nopţilor şi zilelor de aplecări asupra documentelor de arhivă, cu scopul declarat de a reconstitui şi a oferi oamenilor acestui oraş istoria sa şi personalităţile de aici Orice monografie, ca rezultat al muncii pe documente, îl obligă pe autor să apeleze la gândirea critică în cele două dimensiuni ale sale: socială şi pragmatică. Cititorul acestei cărţi va constata că primează dimensiunea socială evidenţiată prin multele acte de solidaritate cu toposul, dar mai ales prin permanenta preocupare de a scoate în prim plan sentimentul apartenenţei la grupul din care face parte, în speţă, oraşul Săveni. Gândirea critică excelează în capitolele atribuite evreilor şi perioadei comuniste, unde întâlnim opinii independente de ale altora , dar şi o preluare critică a surselor citate, cum ar fi „ Majoritari şi minoritari în târgul Săveni” de Florica Nechifor. Îl percep pe Ilie Avârvări ca pe un gustian convins, gestionând bine antinomia egoism – altruism, dar şi prin scara pe care şi-a ales-o pentru a coborî din turnul de fildeş, acceptând metodele de acţiune şi configuraţia pe care le cere o monografie sociologică. Capitolul dedicat vieţii spirituale e abordat din perspectiva a trei dimensiuni fundamentale: cosmologică , morală şi transcendentală. Excelează primele două prin accentul pus pe relaţiile cu cei din jurul toposului ales, cât şi prin secvenţele care pun problema mijloacelor şi a scopurilor în relaţii. Acest capitol este şi singurul în care organizarea demonstraţiilor dă o perspectivă de adâncime pe verticală credibilă. Structurat pe un tipar consacrat şi beneficiind de o logică mai mult clasică, studiul profesorului Avârvări respectă adevărul (factologic) prezentat brut de documente, mare parte nebeneficiind de interpretări şi nuanţe. Rămân la ideea că „Săveni după 465 de ani” este o carte utilă spaţiului ocupat de români.

E drept că respectul vine, de undeva, dinspre Dimitrie Gusti pe care l-am studiat mai ales la nivelul de metodă, admirând la el felul mobilizator în care şi-a pliat filozofia pornind de la doar două concepte : voinţa (din psihologie) şi voluntariatul (din sociologie) Ce se întâmplă simultan cu apariţia monografiei « Săvenii după 465 de ani. Studiu geografico-istoric » (Ed. Agata, Botoşani, 2012. 590 p.), intră sub incidenţa benefică a conceptului de viaţă culturală şi spun asta având în vedere scopurile acestui concept, acelea de a contribui : 1. la informarea şi cultivarea omului ; 2. dezvoltarea actului de comunicare ; 3. valorificarea potenţialului de creativitate. Prin studiul acesta, a cărui principal provocator este Ilie Avârvări, oraşul Săveni îşi întăreşte rostul geografico – istoric în calitatea sa de punct principal de convergenţă a energiilor din jur şi de liant într-o unică flacără a scânteilor creative de tot felul, stimulând capacităţile latente. Zona Săveniului nu a dus lipsă de astfel de personalităţi, numindu-i aici pe Aristotel Crâşmaru, Filaret Aprotosoaiei, Iosif Naghiu, Ioan Canciuc, Constantin Cojocaru, Gheorghe Burac, Dumitru Pancu, Nicolae Sandu sau Emil Karanica . Aerul plin de spirit creator al satului Borolea, locul unde s-a născut autorul, a făcut ca la onoranta enumerare să se adauge şi Ilie Avârvări. Nu e tocmai întâmplătoare legătura între cele două toposuri. Săvineanul Platon Ciucă a pus bazele învăţământului la Borolea şi, de-a lungul timpului , mulţi localnici au demonstrat că omul trimis de Săveni acolo a avut mână bună. Eu nu sunt monografist, dar mereu am apreciat la aceşti oameni râvna de a scotoci prin arhive private, dar mai ales publice, atenţia acordată documentelor scrise şi orale, făcându-i nişte însinguraţi. Vorbind despre monografişti şi despre percepţia însingurării la ei, îmi vin în minte eminescienele versuri : « Cu perdelele lăsate / Şed la masa mea de brad.. », ca apoi să ajung la tânărul atlet Smith din « Singurătatea alergătorului de cursă lungă », iar, în final, să ţin cont de sfatul lui Octavian Paler : « Despre adevărata singurătate nu putem vorbi decât în şoaptă« . Dar ei, monografiştii, ştiu că « Singurătatea a fost primul lucru pe care Dumnezeu l-a catalogat a nu fi bun » (John Milton) şi, atunci, aduc în faţa noastră rosturile câte unui topos. Am o vârstă şi îi cunosc bine . Îi invidiez pentru arta de a da suportabilitate unei deplasări de documentare, pentru preocuparea dusă la extremul pozitiv de a da calitate şi originalitate efortului de interpretare a materialului studiat., 27

Anul V Numărul 1 (49)

COMENTARII

Ianuarie 2013

AC TA M O L DAV I A E S E P T E N T R I O N ALIS, XI, 2012

Dan Prodan 24 ianuarie 2013, în cadrul Simpozionului L atematic „Unirea Principatelor Române”,

organizat de Muzeul Judeţean Botoşani, a fost lansat oficial noul număr al anuarului ştiinţific al acestei instituţii, Acta Moldaviae Septentrionalis, XI, 2012, Botoşani, 384 p., redactori coordonatori: prof. d-r Dan Prodan, muzeograf Eduard Setnic. Vol. XI, 2012, include teme de arheologie, istorie, cultură, civilizaţie, memorialistică, muzeografie, etnografie, structurate în 6 secţiuni: I. Istorie veche şi arheologie; II. Istorie medie; III. Istorie modernă; IV. Istorie contemporană; V. Note bibliografice; VI. Evocări. Vol. XI, 2012, mai cuprinde Cuvânt-înainte, semnat de muzeograf Eduard Setnic, Lista colaboratorilor şi Abrevieri, întocmite de prof. d-r Dan Prodan. În Secţiunea I, Istorie veche şi arheologie, au fost incluse 3 contribuţii. Maria Diaconescu a analizat diverse „Aspecte ale unor practici magico – religioase în aşezarea cucuteniană de la Vorniceni, Pod Ibăneasa, jud. Botoşani”, conchizând că manifestările spirituale ale cucutenienilor locali, manifestate în forme simple sau sofisticate, exprimă gradul diferit de complexitate a manifestărilor magico – religioase. Elementele materiale descoperite dovedesc structurarea comunităţii cucuteniene locale în grupuri sociale conturate deja. Numismaţii Mihai C.V. Cornaci şi Coriolan Chiricheş au prezentat „Un denar emis pentru Julia Titi”, de către tatăl său, împăratul roman Titus (79 – 81 d. Hr.), din Dinastia Flavia, pentru fiica sa. Fotografiile monedei romane de argint sunt clar realizate. Daniel Ciucălău a studiat „Ofrande de carne din necropolele Sântana de Mureş – Cernjachov şi miturile germene”, concluzionând că între jertfele de carne ale germanicilor (goţii) culturii mureşene (secolele V – VI d. Hr.) şi miturile germanice, sistematizate ulterior în cântecele barzilor nordici, exista o strânsă legătură. Secţiunea următoare, a II-a, Istorie medie, cuprinde 3 articole, cu o tematică relativ diversă. Prof. univ. d-r Mihai Maxim, originar din Vorniceni – Botoşani, fostul director al Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul – Turcia, osmanist de talie internaţională, a publicat „Trei documente otomane inedite din 1594 – 1595, din timpul lui Mihai Viteazul”, izvoare scrise descoperite în Arhiva otomană a Preşedenţiei Consiliului de Ministri de la Istanbul, celebra Başbakanlık Osmanlı Arşivi, care oferă o altă imagine asupra relaţiilor dintre război şi comerţ în zona Dunării inferioare, la sfârşitul secolului al XVI – lea. Andrei – Liviu Prodan continuă prezentarea, începută în AMS, X, 2011, „Sighişoara medievală şi modernă – muzeu în aer liber (II)”, subliniind importanţa arheologică şi turistică excepţională a oraşului de pe Târnava Mare, comparabil prin simbolistică cu Nürnberg din lumea germanică sau cu Istanbul din lumea turco – osmană. Reproducerile color ale monumentelor arhitectonice din Sighişoara stârnesc interesul

cititorilor şi sunt o invitaţie voalată pentru vizitarea perlei de pe Târnava Mare. Iulian – Cătălin Nechifor a studiat „Bucecea. Începuturi (secolele XVI – XVIII)”, precizând că prima atestare documentară a aşezării datează din 1569, cu numele Vâlceşti, ulterior devenită sat cumpărat şi donat Mănăstirii Galata din Iaşi. Istoria modernă este tema Secţiunii a III – a. Alexandru Pînzar a analizat „Catastihul de spovedanii al enoriaşilor bisericii unui sat din Ţara Loviştei, la începutul secolului al XIX – lea”. Satul s-a numit Şerbăneşti iar Catastihul de spovedaniieste o adevărată radiografie religioasă – morală – civică a unei comunităţi rurale de la începutul modernităţii româneşti. Anexa cu fotocopiile paginilor documentului original sporeşte valoarea ştiinţifică a studiului cercetătorului sucevean. Gică Manole a continuat studierea şi reconsiderarea personalităţii complexe a lui „Titu Maiorescu – omul politic”. Liderul conservator – junimist a fost un simbol şi un educator al vieţii politice româneşti, a slujit dezinteresat interesul naţional în perioada 1870 – 1914, a consonat cultura occidentală cu cea autohtonă şi a aplicat temeinic propria concepţie şi politică despre modernizarea societăţii româneşti. Rămânând pe eşichierul politic românesc modern, Gheorghe – Florin Ştirbăţ a analizat „Marea formaţiune liberală în anii 1876 – 1878”, concluzionând că denumirile de „Partid Naţional Liberal” sau „Partid Liberal Naţional” nu au corespuns realităţii concrete din cadrul „alianţei liberale”. Competiţia între grupările liberale a fost câştigată de către liberalii radicali, care au alcătuit „guvernul 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 1 (49)

de război” şi au obţinut Independenţa de Stat a României, constituind ulterior nucleul liberal în jurul căruia se va închega Partidul Naţional Liberal în timpul guvernării Ion C. Brătianu (1876 – 1888). Sergiu Balanovici a publicat „Un document privind eroii Războiului pentru Independenţa României”, la care a anexat Tabelă de ostaşii morţi în războiul din 1877 – 1878. Judeţul Botoşani. Judeţul Dorohoi, şi un afiş: Eroii Războiului de Independenţă, Din comuna Zlătunoaia, jud. Botoşani: Atanase Ion, Bordianu Gheorghe, Donose Axinte, toţi trei soldaţi ai Regimentului 16 Dorobanţi. Muzeograful Gheorghe Median a continuat prezentarea seriei „Monumentele Botoşanilor” cu „Palatul de Justiţie”: proiectare, licitaţie, finanţare, execuţie, recepţie, începutul funcţionării, în perioada 1904 – 1909. Dan Prodan a alcătuit şi a publicat „Bibliografia selectivă a orientalisticii – turcologiei româneşti în perioada 1850 – 1950”, structurată pe următoarele coordonate: I. Izvoare istorice; II. Orientalism, turcologie mondială şi românească: definirea conceptelor, evoluţia cercetărilor, orientalişti, turcologi, contribuţii (secolele XV-XX); III. Europa de Sud-Est, Peninsula Balcanică: definirea conceptelor, identitate zonală, promovarea personalităţii geografico-istorice; V. Societatea românească în perioada 1850-1950: de la paşoptişti la comunişti, modernizare, europenizare, personalitate naţională, identităţi şi manifestări istoriografice; V. Orientalisticaturcologia românească în perioada 1850-1918: definirea conceptelor, evoluţia cercetărilor, orientalişti, turcologi, contribuţii, instituţii; VI. Orientalistica-turcologia românească în perioada 1918-1950: definirea conceptelor, evoluţia cercetărilor, orientalişti, turcologi, contribuţii, instituţii;VII. Mihai Eminescu; VIII. Nicolae Iorga;IX. Franz Babinger. Secţiunea a IV – a, Istorie contemporană, include 7 contribuţii. Steliana Băltuţă a prezentat “Destinul unei case de secol XVIII, de patrimoniu din Botoşani: casa “Manolache Iorga”, cumpărată de familia Saint – Georges şi devenită muzeu etnografic între anii 1989 – 2007”, cu interesante fotografii despre acest monument arhitectonic de patrimoniu, cu un viitor incert, într-o nedreaptă contradicţie cu un trecut reprezentativ în istoria târgului Botoşani şi a familiei Iorga. Într-un alt orizont geo-temporal, Bogdan Caranfilof a analizat “Feţele lui Ianus. Germania şi cele două războaie mondiale”, formulând concluzia că vina declanşării celor două conflagraţii mondiale se împarte, în procente ce suportă încă interpretări, între Reich-ul wilhelmian / hitlerist şi puterile occidentale / Rusia ţaristă – stalinistă. Ştefan S. Gorovei continuă seria serialelor epistolare, începută în AMS, X, 2011, cu “Mărturii dorohoiene. Corespondenţă Artur Gorovei – Dumitru Furtună (1926 – 1950)”, editând 49 de scrisori schimbate între cei doi prieteni şi 3 scrisori despre amiciţia lor, de la contemporani care i-au cunoscut. Pe aceeaşi linie de continuitate se înscrie şi eseul lui Gheorghe I. Florescu, iniţiat în AMS, X, 2011, despre “Memoriile lui N. Iorga, între aidemémoire şi document (II)”. Cercetătorul ieşean a conchis că “Memoriile lui N. Iorga rămân un înscris fundamental pentru reconstituirea şi întelegerea istoriei anilor 1917 – 1938. Şi nu numai a iatoriei!”. Rămânând în Universul N. Iorga, Loredana Mirea a prezentat “Oraşele Brăila şi Galaţi în relatările lui N. Iorga”, în contribuţiile sale referitoare la cele două oraşe dunărene atât de încărcate de istorie. Paul – Narcis

Ianuarie 2013

Vieru a conturat “Istoricul cercetărilor asupra utilizării apelor în Moldova”, cu unele referiri speciale la municipiul şi judeţul Botoşani. Ana Florescu a analizat “Mit Eminescu şi peisaj ipoteştean în patrimonial artistic al Muzeului Judeţean Botoşani”, ca reflectare imagistică a naturii ipoteştene venerate în stihuri nemuritoare de Poetul Nepereche. Diverse Note bibliografice au fost reunite în Secţiunea a V – a. Astfel, Gheorghe I. Florescu a recenzat „Istoria unei comune botoşănene (Viişoara)” iar Dan Prodan a reunit „Recenzii şi note bibliografice” despre diverse contribuţii istoriografice publicate în perioada 2008 – 2012. Secţiunea a VI – a, Evocări, ultima a volumului XI, 2012, cuprinde reconstituirea lui Ionel Bejenaru, „Din preliminariile organizării primei retrospective a pictorului Petru Troteanu (1885 – 1957), la Botoşani, septembrie – octombrie 1965”, artist născut la Stânceşti –Botoşani, şi medalionul – necrolog „Filaret Aprotosoaie (1920 – 2012). Nea Filucă”, semnat de foştii săi colegi Ionel Bejenaru şi Maria Diaconescu. În concluzie, AMS, XI, 2012 este un volum muncit, atât de către autori cât şi de către redactorii responsabili, util istoriografic şi profesional, interesant ştiinţific şi informaţional, recomandat celor (încă!) curioşi şi preocupaţi de istorie locală, naţională, europeană.

TÂNJA I.Dârzu Cerule! să stai în casă albastră de piatră scumpă arătare sub sclip de cumpătare închisă perdeau geamului deschis s-o tragi pe sub vergele cu ele să-ți clătești ochii timpului iubitelor mele voi pornirăți din oiștea infinitului și mă adorarăți din haos pe când tatăl nenăscut a fost deja știut

Anul V Numărul 1 (49)

INVITAŢIE LA LECTURĂ

Ianuarie 2013

SE CUNUNĂ ROBUL LUI DUMNEZEU…

Vasile Lefter „Sfinţii Voievozi” din satul de pe Râmna, cu B iserica turlele ei modeste şi cimitirul vechi înăbuşit de la o

şti decât noi. Va fi secretul nostru, iar peste 40 de ani vreau să ne cununăm religios în biserica unde tu ai fost botezat. Dacă se va întâmpla să ne despărţim, promite-mi că nu mă vei căuta. Taina cununiei o vom primi de la cei doi preoţi ai satului şi tu te vei ocupa de toate, păstrând cu sfinţenie legământul nostru. Va fi o cununie albă, fiindcă noi doi nu vom mai fi atunci soţ şi soţie şi nici amanţi, ci doar doi oameni legaţi până la moarte prin taina cununiei. Totul se va petrece noaptea, într-o zi de 11, a lunii a unsprezecea, noiembrie, la ora 11 noaptea. Juri? Putea să-mi ceară şi moartea. Nu-i puteam refuza nimic. Sincer, credeam că glumeşte. Mă obişnuisem cu micile ei capricii adolescentine care o mai ţineau încă în lumea alintului copilăriei. Atunci a vrut să fie ultime ei noapte de virginitate, un dar la care nu visam atât de devreme. În zilele următoare am uitat repede de jurământ, lacom să mă înfrupt din iubirea care mi se oferea fără teamă şi reticenţe, bucurându-ne de dulcea pasăre a iubirii dezlănţuite. Curgeam unul în altul şi nici un nor nu se vedea pe cerul nostru. Retrăiesc şi acum sinestezic multele zile şi nopţi de neuitat, greu de transpus în cuvinte. Într-o zi însă… a dispărut! Nimeni nu mi-a putut spune nimic. Aveam o uşoară bănuială că mama ei ştia ce s-a întâmplat. Un gând negru îmi tulbura nopţile. Dacă a fugit undeva departe de ruşinea de a avea un copil fără să fie măritată? Ar fi fost inutil pentru că mi-o doream de soţie şi ea ştia asta. Totuşi? Am trăit ani în şir distrus de brutalitatea întâmplării mele de dragoste. Uneori blestemam. Aş fi vrut să nu fi fost eu alesul acestei experienţe. Frumuseţea ei, candoarea, jocul galeş al ochilor mă urmăreau noaptea ca nişte năluci. Recunosc că nu mam vindecat niciodată. Dacă nu plecam departe, înnebuneam.. Curajul pe care mi-l admirau camarazii de Legiune era de fapt un mod de a pune capăt unei vieţi blestemate. Zecile de femei care îmi ţinuseră de urât rămâneau în urmă ca nişte paşi pe nisip. Trufie! O visam uneori, certându-mă. Pe măsură ce trecea timpul, încep să cred că totul a fost o cacialma ieftină, văzând-o nepăsătoare în braţele vreunui aventurier. Aşteptarea mea pare fără noimă. Cu bună ştiinţă mam făcut şi de râs. Chiar preoţii de aici m-au privit încă de la început ca pe un exemplar dus. I-am asigurat însă că nu vor regreta efortul, aşa că… Acele ceasului par să se fi oprit în loc. Secundele sunt ca minutele. Zece treizeci… Zece patruzeci şi cinci… Zece cincizeci. Simt o transpiraţie rece. Mă dor ochii scrutând întunericul. Recit în gând un vers din Eminescu…”Dar nu vine”… Din ce în ce mai mult mă simt prizonierul unei farse din care nu mai pot ieşi. Încep să mă rog. Nu mai ştiu nicio rugăciune. Nu contează. Dumnezeu ştie ce vreau să spun, că de aceea e Atoateştiutorul. Unsprezece fără cinci! Un zgomot asurzitor de motor şi o maşină de culoarea întunericului îşi proiectează caroseria pe ziduri la lumina farurilor poziţionate pe fază lungă. Uşa din stânga se deschide şi coboară serafică, plutind, mireasa visurilor mele. Superba mea iubită de odinioară, neschimbată parcă de trecerea duşmănosului timp măsurat de ceasornice. Ochii ei taie întunericul, părându-mi acum de culoarea grâului copt. Plin de o emoţie paralizantă îi ies înainte şi, sorbind-o din priviri la lumina

vreme de buruieni, aşezat într-o margine de sat tocmai în buza micului deal ce coboară spre albia secată deseori de secetă a unui râu legendar, îşi aştepta ca de obicei întunericul, iradiind singurătate şi poveşti cu morţi care în miez de noapte ies din morminte şi stau de vorbă sau sperie vreun temerar trecător prin apropiere la ceasul fantomelor. De când în partea dinspre calea ferată se construise noua biserică şi se inaugurase un cimitir modern, vechii enoriaşi din satul atestat cu sute de ani în urmă veneau mai rar la slujbe, iar înmormântările se răriseră de tot, cimitirul fiind plin şi în ruină. Toamna, nopţile sunt reci şi întunericul pare mai grăbit în această seară şi ascunde imperfecţiunile unei lumi care aproape a uitat de credinţă. Drumurile de la răspântie, care se opresc în dreptul bisericii pentru o clipă, au şi în acest început de noapte miros de praf amestecat cu balegă. Pe aici încă se mai întorc de la păşune vitele din cireada satului, atâtea câte au mai rămas. Crepusculul este tulburat de o pată albă care pe măsură ce se apropie dezvăluie silueta unui bărbat cu aer de străin, plecat totuşi de pe aici… Acesta înaintează fără grabă dinspre primăria veche şi se opreşte în faţa clopotniţei învelită cu şindrilă, aruncându-şi ochii spre cerul cu stele încă nevăzute. Va fi o noapte de toamnă asemenea multor nopţi pe care le trăise în copilăria chinuită. După îmbrăcămintea impecabilă, sacou şi papion alb, pantaloni într-o nuanţă mai închisă, nu părea de prin partea locului, dar nici străin de drumul principal ce ducea exact pe sub clopotniţă. Totul dădea impresia de încremenire la această oră de îngânare a zilei cu noaptea. După o scurtă ezitare, păşeşte pragul clopotniţei şi din aleea principală coboară în dreapta, oprindu-se în dreptul unei cruci vechi pe la care demult nu mai trecuse nimeni. Mărturie erau buruienile crescute peste cruce şi pământul surpat de ploi şi de timp. Rămase o vreme locului, uitându-se din ce în ce mai nerăbdător la ceasul fosforescent. Răspunse scurt şi fără chef la un telefon, după care se întoarse la fel de liniştit în drum, luând poziţia unui paznic de far care ştie că va sosi cândva un vapor. Rarii trecători nu-i reţineau prin nimic atenţia. Totul pare ciudat, mai ales că timpul trece greu, „Sfinţii Voievozi” cufundându-se în noapte ca o corabie în ceaţa oceanului. În fund, în dreptul altarului, din când în când se văd mici lumini, venite parcă din fosforul mormintelor. După cum îşi consulta febril ceasul, musafirul nocturn părea să aibă o întâlnire ciudată, tainică, greu de intuit pentru cineva dinafară. Îşi face un mic remember, revenind în anii frumoşi ai tinereţii. Atunci a trăit cele mai frumoase zile de dragoste, zile de paradis, alături de EA, frumoasa adolescentă candidă şi copilăroasă care i-a făcut nopţile boreale. Într-o astfel de noapte nebună, EA, fata cu ochii de culoarea grâului dat în pârg, i-a propus un joc straniu. Retrăieşte acum cu lăcomie clipele de odinioară şi, curios, în urechi simte mângâierea vocii aceleia din trecutul înnegurat, o voce nefirească, cuceritoare, care îl făcea să uite de întunericul vegheat de turlele bisericii. - Dacă noi nu vom fi împreună toată viaţa, şi simt că aşa se va întâmpla, vreau să avem un copil al nostru de care nu vom 30

Anul V

INVITAŢIE LA LECTURĂ

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

Ea îl trase uşor până la uşa din stânga limuzinei lăsate în dreapta bisericii, îşi desprinse voalul de mireasă şi i-l puse după gât omului pe care l-a îndrăgit de pe vremea când era o liceancă visătoare, dornică de o iubire unică. El scoase din buzunarul de la piept un plic delicat pe care i-l strecură în mână. Disperat la gândul că nu o va mai vedea vreodată, într-o pornire necontrolată o strânse în braţe şi o sărută lung şi pătimaş, bucuros că acum nu mai este un păcat. După un timp greu de măsurat, ea se desprinse cu delicateţe. Avea ochii înecaţi în lacrimi. Acţionă telecomanda, lunecă ireal din braţele iubitului, urcă în maşină,porni motorul, îşi mai aruncă o dată privirea spre biserică şi spre alesul ei şi demară uşor, luând-o pe drumul pe care a venit. De la intersecţie, maşina dispăru într-un nor de praf, cu motorul ambalat ca la un raliu. Miezul nopţii trecuse demult. Rămas în mijlocul drumului, trist şi fără speranţă, ca după un vis frumos care se termină cu un coşmar, bărbatul îmbrăcat sărbătoreşte mai sărută o dată voalul iubitei sale şi porni obosit pe aceeaşi uliţă a primăriei vechi, retrăindu-şi anii de şcoală. Totul părea neschimbat, dar în ruină. Ca şi sufletul său. Traversă calea ferată, trecu pe lângă fosta fabrică şi se opri în faţa parcului unde îl aştepta un automobil de culoare albă. Şoferul îi făcu semn să urce. Răspunse cu un gest larg, tradus prin mai târziu. Intră în parc şi se îndreptă spre banca pe care a stat multe nopţi şi zile cu iubita. Aşezându-se, a simţit o uşurare, ceva care semăna cu plăcerea levitaţiei din visele frumoase. Privi cerul plin de stele şi, ca odinioară, vru să-şi găsească steaua care i-a călăuzit drumul vieţii. Reveria îi fu tulburată de melodia dulce a telefonului care îl anunţa că are un mesaj. Indiferent, deschise mesageria. Fără a citi textul, derula mesajul pentru a vedea autorul. Pentru câteva clipe se blocă. Mesajul era semnat „Mireasa ta”. Citi cu înfrigurare textul începând să tremure din toată fiinţa: „Sunt cea mai fericită femeie din lume. Nu credeam că ai păstrat la piept scrisoarea pe care ţi-am trimis-o într-o noapte de dor, sărutând-o ca o nebună, cu buzele rujate. Acum îţi dezvălui şi eu un secret: Ai fost singurul bărbat căruia m-am dăruit vreodată şi nu-mi pare rău. A meritat! Poate Dumnezeu îmi va da puterea să scriu cartea vieţii mele, fiindcă am multe de povestit. Ai grijă de fiii noştri. Doar a ta, fata cu ochii mari, de culoarea grâului dat în pârg, sau a grâului copt.” După citirea repetată a acestor rânduri, totul i se tulbura în minte. Nu mai ştia dacă a visat sau cineva i-a spus o poveste. Pieptul începu să-l doară, inima îi bătea din ce în ce mai tare, grăbindu-se parcă să ajungă la finiş. O ameţeală dulce îl toropi. Îşi aminti că nu şi-a luat medicamentele. Caută într-un buzunar, dar cutiuţa salvatoare nu era la locul ei. Nici nu avea cum. Acesta era un costum de mire şi mirii sunt puternici, nu au nevoie de pastile, aşa că… Îşi mai aruncă pentru ultima oară ochii spre cer şi îşi aminti de o replică din „Steaua fără nume” a lui Sebastian: „Alcor şi Mona…”. Nu simţea nicio durere. Trecerea în neant se făcea lin, din ce în ce mai lin… Sătul de aşteptare, dar şi îngrijorat, şoferul intră în parc căutându-l pe băncile dintre castani. Îl zări undeva în fund, lângă vechea farmacie şi crezu că a adormit. Se apropie şi îl strigă încet. Nici un răspuns. Încă un pas şi se îngrozi. Prietenul său de-o viaţă, camaradul din Legiunea străină, avea capul dat pe spate, iar la piept strângea încă voalul miresei lui, ca într-o ultimă îmbrăţişare. Sună grabnic la Salvare. Medicii au putut constata doar decesul cauzat de infarct. Mult încercata inimă a omului, care a trăit o viaţă de zbateri, nu a putut trece peste emoţiile zilei. Şi dragostea ucide! Familia a ajuns repede la morga spitalului, pregătind cele necesare înhumării după datină. În costumul de mire au găsit un petic de hârtie pe care erau înşirate câteva litere strâmbe: „Să

farurilor, vreau s-o îmbrăţişez. Îmi pune uşor un deget pe buze şi, ca la prima întâlnire din vacanţa aceea de neuitat, ştiu că trebuie să fiu cuminte, ascultător. Mă ia de braţ cu tandreţe şi cu eleganţă, cum numai ea ştie. Vibrând de fericire, intrăm în curtea bisericii şi, de aici, plutim spre intrarea principală. Biserica e încă în întuneric şi mă săgetează gândul că preoţii m-au crezut nebun şi şi-au văzut de treabă. În urma noastră se face întuneric. Lumina farurilor rămase aprinse scade brusc. Pun mâna pe clanţă. E deschis. Semn bun. Există cineva care ne călăuzeşte paşii! Cu sfială şi pietate, mirii păşesc pragul lăcaşului sfânt ale cărui icoane poartă patina vremii. De undeva dintr-o strană sau din înaltul cupolei curg sunetele unei melodii liturgice. Lumina candelabrelor creşte încet, inundând toate ungherele bisericuţei de lemn. Cu fiecare pas emoţia creşte, aducând în sufletele celor doi o undă de nelinişte. Cei doi preoţi, îmbrăcaţi în odăjdii de sărbătoare, aşteaptă şi ei pătrunşi de solemnitatea insolitului eveniment religios. Un copil, ca un înger, ivit de nu ştiu unde, pune în mâna frumoasei mirese un buchet tradiţional pentru asemenea momente. Ajunşi în faţa altarului, mirii se opresc. Două perechi de naşi tineri, cu patru lumânări de cununie îşi ocupă locurile cerute de ceremonial. Începe slujba sfântă a cununiei. Biserica pare acum o navă scăldată în lumină sfântă, binecuvântată de Dumnezeu. Se citeşte Evanghelia, se pun în degetele mirilor inelele de cununie, făurite din flori de suflet. Cei doi preoţi le pun mirilor pirostriile, unindu-i sub semnul credinţei strămoşeşti. Ca un laitmotiv… Se cunună robul lui Dumnezeu… Ritualul se încheie cu o altfel de predică şi cu magicul dans „Isaia dănţuieşte”. Bărbatul şi femeia tresar la fiecare cuvânt al melodiei. Când ultimele tonuri se sting, însoţiţi de preoţi şi de naşi, mirii trec pe la icoane, după datină. După cele sfinte urmează cele lumeşti. Strădania preoţilor se cere răsplătită. Mirele, sub privirile calde a le suavei mirese, pune pe masa de cununie două plicuri încrustate cu chipurile îngândurate a doi tineri care au aşteptat o viaţă binecuvântarea bisericii. Primul plic avea scris în partea de jos: „Pentru bunătatea şi cucernicia preţilor acestei biserici”. Cel deal doilea atrăgea atenţia prin trei cuvinte scrise în chirilică: „Donaţie pentru biserică”. Înainte de a părăsi biserica, mirii se apropiară de preoţi şi, fără nici un cuvânt, îi îmbrăţişară cu dragoste. O lacrimă abia văzută poposi în ochii fericiţilor îndrăgostiţi. În tăcere, porniră spre ieşire, conduşi de preoţi şi de naşi. Îşi întoarseră încă o dată privirea spre altar, îşi făcură cruce şi ieşiră în semiîntunericul stăpân pe aleea principală. Surprizele nu se terminaseră însă. La un semn nevăzut, aleea fu invadată de lumini multicolore. Camere de luat vederi şi aparate de fotografiat păreau răsărite din pământ. Pe neaşteptate aleea se transformă într-un tunel de flori. Glasuri tinere începură să cânte „Mulţi ani trăiască!”, Tensiunea emoţională a proaspeţilor cununaţi atinseră paroxismul. Mireasa îşi rezemă capul de pieptul iubitului privindu-l cu nesaţ în ochi., mulţumindu-i pentru fascinanta noapte a cununiei. Glasurile armonioase ale nuntaşilor veniţi să vadă minunea din biserica lor fură acoperite de vocea înaltă a unui copil: „Să se sărute mirii!”. Bărbatul şi femeia uniţi prin taina cununiei se opriră în mijlocul aleii şi se conformară corului de voci receptiv la îndemnul copilului înger. Un sărut lung, cel mai sfânt din toate săruturile lumii. Un sărut pe care nici EL, nici EA nu doreau să-l întrerupă. Îmbrăţişaţi, au ajuns la capătul culoarului viu. Se întoarseră pentru un rămas bun fără cuvinte. S -au întors apoi cu faţa spre ieşirea din curtea bisericii, mireasa aruncând în spate, după datină, buchetul purtat cu atâta dragoste pe timpul ceremoniei.. Trecerea pragului dintre sacru şi profan s-a făcut dureros. 31

Anul V Numărul 1 (49)

INVITAŢIE LA LECTURĂ

Ianuarie 2013

Deschiseră tăcuţi şi al doilea plic. Un alt Cec, cu o sumă şi mai mare şi cu un text explicativ: Înălţaţi o biserică nouă pentru închinăciune şi păstraţi-o pe aceasta pentru taina cununiei. De la părinţii voştri cărora le-aţi dat bucuria unirii cu Dumnezeu. Fiţi binecuvântaţi!” Fără vorbe, cei doi preoţi aprinseră lumânări în toată biserica şi slujiră până în zori pentru sufletele celor care s-au zbătut în această lume, fără a şti că unul dintre ei a trecut în lumea celor drepţi.

fiu îngropat în cimitirul vechi, în mormântul bunicilor mei. Ea să nu afle!” Întorşi în biserică după încheierea ceremonialului de cununie, preoţii descoperiră pe masă cele două plicuri. Se înţeleseră din priviri să-l deschidă pe primul. Nu le venea a crede. Pe un Cec era înscrisă o sumă cu multe zerouri. Citiră simultan rândurile însoţitoare: „Să-l împărţiţi ca fraţii!” Dedesubt, în loc de semnătură, două cuvinte: „Părinţii voştri”.

O I N I Ţ I AT I V Ă R O M Â N E A S C Ă D E S U C C E S , I N I N I M A B AVA R I E I

Gheorghe Burac

apreciată iniţiativa celor două românce ca o importantă contribuţie la consolidarea relaţiilor de prietenie, în cadrul parteneriatului existent între landul Bavaria şi România şi, de asemenea, este remarcată seria proiectelor pe care asociaţia şi le propune în plan social, cultural şi ştiinţific. În plan social, asociaţia îşi propune să sprijine umanitar: şcoli, grădiniţe, cămine de bătrâni, orfelinate şi spitale din România. (O atare acţiune a şi fost realizată încă în luna decembrie 2012, când un transport de produse de igienă a ajuns la un orfelinat din Timişoara, asemenea acţiuni urmând să mai aibă loc în curând.) În plan cultural, asociaţia are în vedere invitarea unor personalităţi ale lumii cultural din România, dar şi de origine română din spaţiul de expresie germană, ansambluri folclorice de datini şi tradiţii româneşti, spectacole de teatru, proiecţii de filme româneşti, diverse conferinţe şi simpozioane, pe teme culturale, sociale şi politice. În plan ştiinţific, Cercul de Prietenie Românesc Ingolstadt îşi propune să sprijine iniţierea unor parteneriate de schimb interuniversitar dintre Ingolstadt şi universităţi din România, în vederea promovării prin programe de burse, a schimburilor de studenţi, cercetători şi cadre didactice din ambele ţări. Festivitatea de inaugurare a asociaţiei, semnalată de nenumărate ori în presa locală şi regională, i-a avut ca invitaţi de onoare pe : D- l Michael FERNBACH, viceconsul al Consulatului României la Munchen, dr. Alfred LEHMAN, primarul general al oraș ului, prof. dr. ing. Walter SCHOBER, rectorul Universităţii Tehnice din Ingolstadt, pe directorul Direcţiei Culturale şi viceprimarul oraşului. Într-o atmosferă prietenească şi degajată, cei peste 120 de invitaţi au savurat momente muzicale româneşti, apetisante specialităţi culinare tradiţionale, imagini virtuale şi prezentări ale României ca „ Grădină a Carpaţilor”. După cum ne-a asigurat D-ra prof. Ramona TRUFIN, din ian.2013, asociaţia va fi prezentă pe internet, cu pagina proprie – www.rf_ingolstadt.de - ,care ne va ţine la curent cu proiectele şi activităţile ei.

„Viaţa noastră are preţ numai întrucât procură utilitate, bine şi plăcere altora”. Marc AURELIU O r e cen tă, m ul t aş ep tată ş i deosebit de plăcută întâlnire de familie cu protagonista acestor rânduri, Ramona TRUFIN (originară din Botoşani), profesoară de limba germană, în prezent coordonator / manager al Facultăţii de Ştiinţe Inginereşti din cadrul Universităţii Tehnice din INGOLSTADT (Germania), mi-a dat prilejul să aflu şi să scriu aceste rânduri despre o mărturie a comuniunii de cuget şi simţiri a românilor trăitori departe de ţara lor de-acasă. În luna noiembrie 2012, s-a înfiinţat la Ingolstadt, oraş situat pe malul Dunării, la o distanţă de 70 km. de Munchen, o nouă asociaţie românească, cu numele RUMANISCHER FREUNDESKREIS INGOLSTADT C.V. (Cercul de Prietenie Românesc Ingolstadt). Ingolstadt este centrul celui mai mare land al Germaniei, Bavaria, aflat la egală distanţă de celelalte mari centre urbane ale landului -Munchen, Regensburg, Nurnberg, Augsburg -, centrul producţiei auto şi de comunicaţii tehnologice germane şi sediu al unor companii, precum: Audi, Continental, EADS (Fabrica de Avioane Militare), Media-Saturn s.a. şi nu este lipsit de importanţă că 10% din populaţia oraşului sunt cetăţeni originari din România. Chiar din acest segment s-a afirmat un grup de 7 prieteni care au avut iniţiativa înfiinţării asociaţiei mai sus menţionate, dintre care au fost aleşi să asigure conducerea acesteia: prof. Ramona TRUFIN, preşedinte, şi ing. Christina Lehmann, soţia primarului – general al oraşului, adjunct. Această iniţiativă a fost semnalată, mai întâi, de ziarul „Stattzeitung”, din 14.11.2012, în articolul intitulat „O chestiune de suflet” şi, după o săptămână, de ziarul “Iugolstadter Anzeiger”, din 21.11.2012, în articolul „O călătorie de explorare a României- Centrul Românesc de Prietenie Iugolstadt vă invită la festivitatea de inaugurare”, iar revista „espresso”, în numărul din decembrie 2012, publică articolul „O chestiune de suflet – Sărbătoarea de inaugurare a Cercului Românesc de Prietenie Iugolstadt”, în care este 32

Anul V

COMENTARII

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

PA R C U R S D E DA M Ă

Gruia Cojocaru îşi ţese aspru covorul, conferindu-mi un I arna sentiment de protecţie, atunci când trosnetul surd

epilepsia ,,dobândită” pe vremuri, în faţa plutonului de execuţie, şi de o gelozie de care nu s-a vindecat până la finalul vieţii. Explorarea mea a continuat şi – scrutând prezentul unde firescul e, în caz fericit, doar motiv de ironie! – uşor, pornind de la nevoia de cunoaştere a jumătăţii prin care ne împlinim menirea pe Pământ, m-am întrebat simplu: ce parcurs poate să străbată o damă pe tabla de şah a vieţii? În ce desfăşurare de forţe se înscrie ea în limita decenţei şi, în ceea ce o priveşte, de unde începe trivialul? Cât compromis este dispusă o tânără femeie să înfulece pentru o pâine mai bună? Fireşte că nu relaţia Annei Grigorievna Snitkina cu Feodor Mihailovici Dostoievski m-a ,,obligat” la astfel de interogaţii, cu toate că – urmărind evoluţia cuplurilor cu mari diferenţe de vârstă între parteneri, într-un secol şi jumătate – înţeleg (oarecum) pragmatismul feminin, ci mulţimea de domnişoare care se lasă ori sunt vânate de vârstnici bărbaţi celebri, suferinzi (obligatoriu!) de obezitate financiară… Voluptoase şi suave, domniţele cad în mrejele zimbrului, îi înseninează zilele şi-i răsfaţă nopţile cu hrana zeilor. Cunoaştem toţi o sumedenie de exemple de acest tip, de la diverşi oameni de succes din sport, la cei din showbiz ori politică, devenind o modă ca un bărbat ieşit din maturitate să -şi împlinească destinul lângă o fragedă prezenţă feminină. Se miră cei din jur? Vuieşte presa? Ei, şi? Lasă-i să vorbească, ,,gura lumii…” E, până la urmă, un compromis benefic, fiindcă zimbrul trăieşte cu iluzia că se poate hrăni din tinereţea amazoanei, iar aceasta, după ce s-a eliberat de seducţia grandorii din aura coroanei lui, are două opţiuni: fie pleacă, ferecându-şi (poate) în lăuntrul fiinţei experienţa trăită, fie rămâne să numere anii până la dezlegarea de povară… Altă variantă, din punctul meu de vedere, nu există! Sunt poveşti atunci când invocăm, searbăd, argumente de genul: ,,prietenia, respectul şi admiraţia pot uni rotund cuplurile cu diferenţă de vârstă de vreo jumătate de secol!” Nu exclud o idilă efemeră, în ciuda unei discrepanţe naturale, mai ales dacă în aer pluteşte mireasmă de trezorerie, dar nu văd posibilă consolidarea idilei şi rezistenţa ei în timp. De ce? Pentru că biologicul urlă în partenerul tânăr şi-şi cere, precum felinele debordând de vigoare şi energie, dreptul la viaţă şi la împlinirea fizică prin însăşi viaţa. (Vorbesc de oamenii normali, obişnuiţi, organisme vii care, în nisipul clepsidrei dintre naştere şi moarte, trăiesc toate treptele devenirii, unde dragostea carnală devine liantul care săvârşeşte şi desăvârşeşte viaţa pe Pământ, nu de fiinţe iluminate de duhul sfinţeniei. Am întâlnit şi astfel de fiinţe, la mănăstiri, dar, fără îndoială, dincolo de spaţiul monahal astfel de prezenţe nu sunt expuse la pachet…) Aşadar, aşteptarea dezlegării de povara celui care, după fiece zi, îşi poartă regresia mai greu, e cât se poate de naturală, măcar că o astfel de damă n-ar dansa de bucurie în drumul spre ţintirim sau crematoriu, conducându-

al lemnelor arzânde mă îmbie să parcurg acea ,,doză” de literatură, care-mi sporeşte mulţumirea interioară. Acum, în anotimpul alb, mai mult decât în restul anului, simt nevoia să mă cufund în marea literatură rusă, citind sau recitind scriitorii care au marcat cultura universală. Nu ştiu dacă opţiunea are o corespondenţă secretă cu senzaţia de veşnicie pe care – adâncindu-mă în creaţia lui Gogol, Turgheniev sau Tolstoi – mi-a creat-o iarna rusească sau poate că, lărgind perspectiva, farmecul straniu, pe care-l încerc când crivăţului siberian îmi biciuieşte faţa, mă îndreaptă spre operele scriitorilor de la răsărit. La sfârşit de an 2012 m-am înfruptat, astfel, din ,,Însemnări din subterană”, creaţie a inegalabilului Feodor Mihailovici Dostoievski. Personajul central din nuvela ,,Subterana”, însuşi autorul, care, dedublându-se, se introspectează, m-a obligat dintru început să mă gândesc la propria-mi vârstă, atunci când, cu o ironie strecurată printre cuvinte, îşi făcea bilanţul celor 40 de ani pe care i-a trăit, în urma lor aşternându-se ,,bătrâneţea cea mai adâncă.” Cum, în ceea ce mă priveşte, am topit puţin şi din deceniul care mă trece spre jumătatea secolului, exclam, uşor amuzat, precum autorul: ,,Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral!”, iar la întrebarea: ,,cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani?”, răspunsul intră în zona umorului sec – ,,Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc” –, care justifică de ce ,,minciuna e unicul ascendent al umanităţii asupra celorlalte vietăţi”, deoarece ,,prin ea se ajunge la adevăr.” La rându-mi, prins în ,,subterana” ce mă bântuie, mam răsucit încet în ,,Însemnări…” pentru a reuşi să privesc iarna ,,pornind de la lapoviţă”, şi, profitând de ascendentul invocat de Dostoievski, am coborât în biografia prozatorului rus pentru a descoperi, din cele consemnate de cronici, care iau fost relaţiile cu prezenţele feminine ce i-au pigmentat existenţa. Pretextul fiind un personaj din nuvela ,,Pornind de la lapoviţă”, Liza – apariţie fulgurantă, complexă, misteriosă precum toate eroinele romanelor dostoievskiene –, am sperat că, sondând în acest teren, voi face câţiva paşi întru cunoaşterea universului feminin. Pentru propriami ,,înţelegere” nu prima sa iubire, Panaeva, e esenţială, deşi, ţinând cont că pasiunea s-a petrecut târziu, când scriitorul avea 34 de ani, neconsumându-se în plan concret, subiectul în cauză ar putea fi o temă de studiu pentru cei care ar dori să identifice în ce măsură acel episod i-a marcat prozatorului creaţia ulterioară. Pentru căutările mele mi s-a părut importantă ultima sa relaţie consistentă, cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa soţie. Cu toate că, între ei, era o diferenţă de 25 de ani – căsătoria petrecându-se în 1866, când Dostoievski avea 45 de ani – se spune că între cei doi ar fi existat iubire, măcar că scriitorul era bântuit, pe lângă 33

Anul V Numărul 1 (49)

COMENTARII

Ianuarie 2013

cu toată zgura unui simulacru de iubire, sau să-şi ia viaţa în piept, să înveţe să fie independentă?… Renunţ şi la piatra pe care, pentru orice eventualitate, mi-am strecurat-o în buzunar, întrucât viaţa e imprevizibilă şi, în absenţa şcolii, alternativa se regăseşte (mai mereu) în anii ,,egali” de pe plantaţiile de căpşuni sau din livezile de măslini…

şi ,,jumătatea”… Nu ştiu dacă ar fi inundată de vreo bucurie tainică, dar mi-e greu să cred că, după momentul marii despărţiri, n-ar fi interesată de componenta materială care a rezultat, ca preţ pentru anii în care şi-a jertfit tinereţea… Astfel privind lucrurile, mă întreb dacă e mai bine pentru o tânără, pe care Creatorul a înzestrat-o cu argumente fizice, să accepte comoditatea unei vieţi de întreţinută de lux,

O T R AG E D I E C E P OAT E R E S P O N S A B I L I Z A S O C I E TAT E A R O M Â N E A S C Ă Alina Cojocaru Responsabilitatea a căzut pe umerii profesorului supraveghetor, căruia deja i s-a făcut dosar penal pentru ucidere din culpă. O fi corect? Chiar e vinovat profesorul?! Oare n-ar trebui ca fiecare dintre noi, cadrele didactice din învăţământul românesc, să ne solidarizăm cu profesorul din tabăra prahoveană, care a avut neşansa de a-şi pierde unul dintre elevii pe care-i supraveghea?! Fireşte că n-ar fi corect să pasăm responsabilitatea decesului elevei doar pe întâmplarea nefastă ori pe tipul de societate în care fiinţăm, deşi nu putem ignora aceste aspecte, însă trebuie să recunoaştem că, într-o situaţie similară, orice cadru didactic putea să aibă parte de sumbra experienţă, întrucât e dificil să iei în calcul modul de manifestare a fiecărui elev în dinamica taberei! Pe de altă parte, ţinând cont că în locaţia respectivă erau doar elevi olimpici, o supraveghere excesivă a elevilor ar fi fost indecentă şi, evident, motiv cât se poate de întemeiat pentru ,,rostogolirea”unei ştiri de presă, care să lovească în acelaşi cadru didactic, privit ca ,,incapabil să înţeleagă tânăra generaţie şi vremurile actuale!” Mai mult chiar, dacă ar fi făcut verificări nocturne în camerele elevilor – să vadă dacă nu sunt probleme – ar fi fost lesne acuzat că e un pervers, care caută să intre în intimitatea elevilor, iar tărăboiul iscat de bogata imaginaţie a acestora îi putea ,,asigura” profesorului nişte sancţiuni din apropierea desfacerii contractului de muncă. Mereu hăituiţi, mereu atacaţi de o presă care scoate rating şi de pe urma decredibilizării cadrului didactic, aflaţi din ce în ce mai mult la discreţia decidenţilor politici e şi de mirare că mai rezistăm în sistemul de învăţământ, iar uneori mai facem şi performanţă. Responsabilitatea noastră este uriaşă, dar a fost nevoie de pierderea unei vieţi ca să conştientizăm, la scara întregii societăţi, nu doar rolul, ci şi riscurile la care ne expunem în activităţile şcolare şi extracurriculare. Măcar de-am avea puterea ca în urma acestei tragedii, care a îndoliat societatea şi învăţământul românesc, să găsim suficient discernământ în vârful piramidei sociale pentru a reaşeza domeniul Educaţiei pe baze sănătoase, întru redobândirea demnităţii profesorului, ca temei pentru atingerea unui învăţământ performant, într-un cadru securizant!

Crunt a debutat anul 2013 şi pentru domeniul Educaţiei, dacă ne gândim la tragedia consumată într-o tabără organizată în Buşteni, acolo unde o elevă olimpică de 13 ani şi-a frânt brusc destinul. Durerea iese, desigur, din putinţa înţelegerii celor din afară, însă, măcar că (mare parte dintre noi) suntem străini de existenţa celei care a trecut în nefiinţă, nu putem să nu simţim o adâncă solidaritate cu familia îndoliată. Din păcate, în afară de tragedia în sine, evenimentul a creat spaţiul propice unor noi atacuri ale mass-mediei asupra sistemului de învăţământ românesc. Observăm pe diverse posturi de televiziune că diverşi ,,analişti”, care construiesc cu ,,obiectivitate” agenda zilei, s-au repezit asupra corpului profesoral, considerându-l ,,slab pregătit şi fără credibilitate în societate”, iar în acest context ,,elevii, nemaigăsind în profesorii lor modele, ajung să nu-i mai respecte, cristalizându-şi personalitatea la întâmplare”, într-o învăţare mai mult socială, care ţine de calitatea experienţelor dobândite în interacţiunile cu diversele colectivităţi şi de consumurile culturale, de nimeni filtrate. Mai mult chiar, prin prisma tragediei menţionate, s-a comparat actuala Educaţie cu ceea ce era odinioară învăţământul, în sensul unei subite nostalgii faţă de intransigenţa vechilor dascăli, care încă de la intrarea în clasă înfiorau elevii, însă regretul după profesorul de odinioară pare fariseic, conjunctural, deoarece aceiaşi analişti au luptat din răsputeri după ’89 pentru ca pârghiile de coerciţie şi control ale cadrelor didactice în relaţie cu elevii să se fragilizeze, iar drepturile celor din urmă să depăşească uneori modelul european. Şi astfel, de mai bine de două decenii, culegem roadele copierii modelelor vestice în învăţământ, fără să ţinem cont de tradiţia învăţământului românesc şi, mai ales, de faptul că, la noi, reforma în Educaţie trebuie să se înscrie într-un proces larg, cu un caracter holistic, care presupune culturalizarea adulţilor, nu doar simularea unor acţiuni de atragere a părinţilor în proiecte care pot să supravieţuiască doar pe hârtie… Totuşi, indiferent de modul în care evaluăm direcţia Educaţiei româneşti, tragedia din pitorescul orăşel prahovean e o realitate, eleva pierzând lupta pentru viaţă după o căderea în zăpadă de la etajul al treilea al unei cabane, coroborată cu o comă profundă, generată de leziunile interne şi de un şoc hipotermic. 34

Anul V

POESIS

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

C O N S TA N T I N ( B R Â N C U Ș I ) C E L M A R E . N U M E S P R E E T E R N I TAT E …

D.M.Gaftoneanu

Prozopoem satiric in memoriam Constantin Brâncuș i (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj d. 16 martie 1957, Paris), marele sculptor român.

Cum apar, aşa le duce apa Jiului la vale! Praf şi pulbere, proiecte. Fără… «micile atenţii»! Nu mă credeţi? Sunteţi sceptici? Vă gândiţi că sunt invenţii? …E teren minat pe care nu păşeşte orişicineNu mă întrebaţi de unde îl cunosc atât de bine… Încă un proscris de marcă pus pe liste de ocară? Ridicăm candid din umeri: «Vremuri tulburi pentru ţară!» Ca un cerber din infernuri… strâns de gât... cu mâna goală (!) De un Hercule puternic, într-o luptă inegală, «Îngropat de viu» la baza muntelui de… oale sparte (!) A plecat, Brâncuşi, maestrul, către zări de dor departe… ………………………………………………………............ ...Gros album “rechizitoriu”. Îl parcurg mirat, tăcut… “Poarta trecerii în lumea meteorului sărut”... “Faţa de copil” se uită spre un mâine pe fereastră… “Masa cu tăceri de aur”... Zboară “Pasărea măiastră”...

Motto: „Am ș lefuit materia pentru a afla linia continuă. Ș i când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.” (Constantin Brâncuș i) …Paşi striviţi sub inocenţa mieilor pierduţi de turmă, Cât de repede trec anii, parcă, alergaţi din urmă… Iarăşi se încheie unul, altul nou se pregăteşte... Un tiran, apasă timpul cu strânsoarea lui de cleşte Omul-monstru Minotaur în capcana labirint... Nu i-am descifrat enigma. Lipsă... glonţul de argint! O obsesie ce rupe filele din zodiacuri, Aripi lungi întunecate peste umbrele de veacuri… …Apăsat vorbim de ele pe la întruniri solemne, Căutând semnificaţii vechilor banale semne. Nu ştim câte sunt trecute. Şi nici câte ne-au rămas… Straniul vis - din minţi celebre - ne urmează pas cu pas… Îl vom regăsi, acelaşi, printre multe neajunsuri, Într-un univers de sensuri - cu posibile răspunsuri La Brâncuşi, o... mână forte, geniul artei din argilă, Un Icar stârnind mânia unui «Soare»( !) fără milă… …Dăruit posterităţii ca principiu-testament, Crezul lui etern veghează de pe tronul postament... Poate, unii le vor spune: «Vorbe cu limbaj de lemn»! Însă, pentru cei puternici, vor rămâne ca îndemn: «Ţi-ai propus măreţe planuri de prezent sau viitor? Îţi doreşti să fii “Artistul” cu profil nemuritor? Niciodată nu va creşte iarba verde sub copaci, Mergi pe calea ta spre stele şi fii tu în tot ce faci!» ……………………………………………………………

“Pogany… o domnişoară” lângă “Muza adormită”... “O coloană fără capăt”... “Rugăciunea infinită”... Busturi, capete, portrete... regăsesc şi un “Supliciu”, “Ovoidul”, apoi “Somnul”… Opera, ce edificiu! ...Un scurt episod din filmul… ipostazelor diverse, Bustul lui Carol Davila… grav prilej de controverse! În contrast cu… «compromişii». Conştiinţa-barieră. «Laocoon» din… «Ecorşeul». Un gigant de carieră. «Fiu risipitor». «Orgoliu». Trăsături puţin marcante. Muncă. Suflet. Pasiune. Calităţi exuberante. Mare patriarh (s)cul(p)turii şi imaginii în poze. Din limbaj şi viziune. Inovaţii. Simbioze. …Cu debut imprevizibil. În acorduri de… vioară! Drumul, greu găsit, cu trudă. Ar fi pentru prima oară? Nou concept… Lumini şi spaţii… Greutate… Densitate… A strâns mituri şi tradiţii într-un punct imensitate. Influenţe egiptene, clasice reprezentări, Opţiuni, improvizaţii, reveniri, clarificări… Un noian de cunoştinţe… Meşteşug, îndemânare… Prototipuri şi modele. Finisate cu răbdare. …………………………………………............ …Îi subliniez «cuvântul» pe o pânză cu… cărbune, Câteva frânturi «în mare»... scurt discurs-confesiune Dintr-un expozeu «pro domo»… Declaraţii de intenţii. O privire de ansamblu… Zero mofturi şi pretenţii. «Excluzând realitatea formelor exterioare, Nu-mi propun lucrări abstracte fără înţelesuri clare… Eu privesc atent concretul ca o luptă de idei A esenţelor primare care stau la baza ei. ...Nu voi imita natura, vreau să merg în profunzime Dincolo de aparenţe. Către rădăcini sublime. Am tot şlefuit materii, căutând, se poate spune? Idealul, absolutul, tainica perfecţiune. M-am oprit, când mi-am dat seama că la ea nu pot ajunge… Învelişul carapace, cine i-ar putea străpunge? Parcă mi-a taiat elanul o putere... voalată Şi mi-am încetat travaliul. Misiune încheiată.» ………………………………………………………...

…De la primele… retuşuri, mulţi i-au remarcat talentul, Eleganţa, simplitatea, bunul gust, rafinamentul… Un dăltuitor celebru. Bun subiect de reportaje. Conştiinţa formei pure. «Lumea Nouă» cu miraje. Precursor al «noii linii». Lider. Minte sclipitoare. Don Quijotte. Enigmatic. Unic. Pată de culoare. Om spiritual. Sensibil. Un “favorizat” de soartă. Viaţa dincolo de forme. Rusticul transpus în artă. …Un explorator tenace, consacrat ca fenomenHemingway şi Fidel Castro… în amestec omogen! Îl compar- numai în glumă!- cu mai sus menţionaţii, Neavând, precum se ştie, recunoaşteri şi ovaţii… Vei primi insulte grele? Ţi se vor închide uşi? E puţin pe lângă câte a «tras» marele Brâncuşi... Exilat prin ţări străine. Nu a fost primit acasă. I-au rămas comori acolo. Nu ştiu câtora le pasă. …Chiar şi astăzi, nu se schimbă, după cum vedem, prea multe, Poţi vorbi cât vrei, e voie… Cine stă să te asculte? Am tot încercat, zadarnic, să mai dregem busuiocul, La putere stă acelaşi… «Cum ne-o ajuta norocul!» Poate că va fi mai bine? Haida-de! Speranţe goale! 35

Anul V Numărul 1 (49)

COMENTARII

Ianuarie 2013

…S-au scris piese lungi de teatru… Pus pe steme şi gravuri… Apărut pe mărci poştale… În desene sau picturi, Cărţi, monografii, reviste şi monede cu efigii, Calendare, anuare şi colecţii de vestigii… Cam la fel precum Socrate a băut «venin» din cupă… Ne mândrim, avem cu cine... din păcate, asta, «după»! Mi-l imaginez aproape. Celor care vin din spate. «Turnul Eiffel». Monumentul. Un simbol-eternitate.

…«Cioplitor» de caractere. L-au recunoscut «conclavuri». Un torent de pasiune… Antidot pentru… moravuri! Sacrul magic cu tentaţii… Şi tentacule adânci. Prometeu privind spre vârfuri… Zbor de vultur peste stânci… «Stâlp de secol», i-au spus unii… «Rege-meşter» printre fauri… «Discobol» român… «Colosul»… Jerbe şi cununi de lauri… Piramidă de cultură, de umor şi demnitate, Constantin (Brâncuşi) cel Mare, nume spre eternitate…

S T Â N J E N E A L Ă S AU A P R E H E N S I U N E D I N S P R E , , T U FA C I U P E R C I L O R OT R Ă V I TOA R E ” ?

Jan Tristea ,,tufa ciupercilor otrăvitoare” s-a scris D espre recent pe undeva, pe aici, la margine de țară. S-a

sa societate botoşăneană Hyperion, pentru că Dorian a fost şi este sufletul manifestărilor Zilelor Eminescu, dar cred că ar trebui să fie mai receptiv şi la noul apărut în poezie. Nu doresc să înşir cuvinte goale, ce din coadă au să sune, cum m -ar taxa domnul Eminescu, ci să trec la subiectul propriu zis. Poetul botoşănean Dorel Mihai Gaftoneanu, cunoscut şi ca D.M.G. de Botoşani, colaborator permanent (și redactor, n.r.) al revistei de cultură botoşănene “Luceafărul”, dublu laureat la “Zilele Eminescu” în ţară la Drobeta-Turnu Severin şi Alba Iulia a fost invitat la Festivalul Internaţional de poezie Mihai Eminescu, ediţia a XXII-a desfăşurat la Drobeta-Turnu Severin, Orşova şi Băile Herculane, unde a primit Premiul Eminescu pentru poezie cu medalie – efigie din bronz şi diplomă după publicarea cărţii “Odiseea omenirii”, distincţii acordate de un juriu exigent condus de academicianul Mihai Cimpoi. De asemenea, la Concursul internațional de poezie, eseu, artă plastică ș i ex-libris „Dor de Eminescu” de la Alba-Iulia, ediţia a doua, i s-a acordat Premiul Ligii Scriitorior Români filiala Alba pentru un grupaj de cinci poeme despre Mihai Eminescu. “A fost o experienţă unică pentru un scriitor din nordul României, această incursiune în sudul cultural al ţării. Consider că multe dintre lucrurile frumoase regăsite acolo pot fi transpuse şi la Botoşani. Am întâlnit în sud nişte oameni minunaţi, cu o deschidere sublimă la dialog, fără patimă în aprecierile critice ale operelor prezentate. Sunt realmente încântat că am descoperit acolo poetul de geniu Eminescu, cald, prim itor şi cu faţă um ană”, ne-a mărturisi t D.M.Gaftoneanu, poetul botoşănean căruia i-a fost recunoscută opera literară în nouă judeţe, Argeş, Bistriţa, Vâlcea, Hunedoara, Gorj, Suceava, Alba, Călăraşi, Maramureş unde a obţinut numeroase premii. Iar la ultima participare, D.M.G. de Botoşani a recitat prozopoemul “Către înălţimi cu gheţuri…” din volumul “Odiseea Omenirii”, poezie filozofică din care reproducem finalul: “… Şi sunt singur. Tot mai singur. E din ce în ce mai rece./ Lumea basmelor eternă? O fântână. Stă să sece./ Feţi frumoşi sau cosânzene… Albe-nea, pitici şi zmei…/ Un periplu se încheie. Pas cu pas. Sub ochii mei./… Capătul. De drum. În ceţuri. Încifrat fără scăpare./ Un mister. Necunoscuta. Ca o ţintă mişcătoare./ O corabie cu visuri. Pe un Styx cu ape line./ Pare undeva departe… Însă este lângă mine”. Concluzia?, nu poate fi decât una hamletiană, din sublimul Shakespeare: “The rest is silence…” (Gabriel BALAŞA). A consemnat, Jan TRISTEA

scris aici, pentru că pe ,,la centru” numai ia nimeni în seamă ce scrie scriitorașul nostru. Așa am dedus, nu numai eu, că cineva e stingherit și cuprins de o zdravănă teamă ca nu c u m va , p r e c u m î n p o ve s t e , s ă a p a r ă d e a i c i , di n aceaste ,,bălării”, Regina Ciupercilor. Nu aș merge mai departe cu această introducere, confuză pentru unii cititori și, din respect, las să se vadă ce scriu și alte publicații de cum se mai percepe actul creației literare la Botoșani. Redau mai jos, integral, un articol apărut în ,,Informatorul Moldovei”, semnat de Gabriel Balaș a (sursa:http://informatorulmoldovei.ro/d-m-g-de-botosani-unpoet-respins-la-el-acasa-dar-apreciat-in-alte-judete/): După toate aparenţele, 2013 se anunţă un an greu de digerat pe toate planurile. Lupte orgolioase, care fac mult rău naţiei române, se dau nu numai pe tărâm politic ci şi pe frontul cultural unde Regele e unul singur, Mihai Eminescu, de la a cărei naştere tocmai s-au împlinit 163 de ani pe 15 ianuarie. Iar de când a trecut în nefiinţă, poeţii României încearcă să ducă, prin creaţiile lor, spiritul Luceafărului spre o binemeritată nemurire. Însă şi lumea poeţilor e plină de orgolii, mai mult sau mai puţin justificate, şi vorba poetului nepereche, “Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,/ Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,/ Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,/ Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;/ Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, / Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră/ C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră”. Şi nici lumea poeţilor şi scriitorilor botoşăneni nu e lipsită de omuleţi care zilnic încearcă fenomenul căţărării, doar de i-o băga şi pe ei cineva în seamă. Nu sunt un specialist al criticii literare, iubesc poezia şi tot timpul am considerat că în lumea scriitorilor botoşăneni este loc pentru condeierii de calitate. Dar când râca şi respingerea fără discernământ a unor poeţi talentaţi a devenit o obişnuinţă, atunci simt nevoia unei implicări de bun simţ. Pentru că nu se poate să-i spui mereu unui om, la el acasă, că nu are talent, că scrierile sale sunt un fâss, iar respectivul să fie apreciat de jurii de specialitate în fruntea cărora se află oameni precum academicianul Mihai Cimpoi, o valoare incotestabilă, care de curând a publicat ,,Dicţionar Enciclopedic – Mihai Eminescu”. Am tot respectul pentru poetul Gellu Dorian şi a 36

Anul V

EVENIMENTE

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

EMINESCU – 163 E V E N I M E N T D E Î N A LT R A F I N A M E N T S I A D Â N C Ă V I B R A Ţ I E S P I R I T UA L Ă L A B I B L I OT E C A J U D E Ţ E A N Ă , , M I H A I E M I N E S C U ” B OTO Ș A N I

Ana-Maria Maluş eveniment de înalt rafinament și adâncă U nvibrație spirituală a fost organizat de

Biblioteca Județeană ,,Mihai Eminescu” Botoșani, dedicat omagierii Poetului Național Mihai Eminescu. Activitățile festive dedicate Zilelor Eminescu – 163 organizate de Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu” au debutat cu Cenaclul literar artistic ,,Portretul artistului în tinerețțe”. Au participat Cenaclul ,,Luceafărul” al Bibliotecii Comunale Hăneșști, coordonat de prof. Georgică Manole, Cenaclul ,,Litera S” al Bibliotecii Comunale Stăuceni, coordonat de Gabriel Atănăsoaei şi Cenaclul ,,Caietele lui Cain” al Penitenciarului Botoșșani, Serviciul Educație, coordonat de Napoleon Ungureanu. Măiestria cu care aceşti tineri poeți şi-au îndeplinit misiunea, a determinat-o pe directoarea Bibliotecii Judeţene, prof. Cornelia Viziteu, să mărturisească că ,,Un vis de al meu ar fi ca în această perioadă să facem aici la bibliotecă o gală a poeţilor debutanţi din Botoşani. Avem talente pe care le putem promova foarte frumos.” Un moment inedit a fost cel în care utilizatori ai bibliotecilor din judeţ, prin intermediul transmisiunii on -line, au recitat creaţii eminesciene, creaţii proprii şi şiau exprimat gândurile celor prezenţi la Biblioteca Judeţeană, în cadrul activităţii ,,Gânduri pentru Eminescu”. Pe rând au intrat în emisie Biblioteca Comunală Vf. Câmpului şi Biblioteca Orăşenească Darabani. Conform spuselor prof. Cornelia Viziteu e posibil ca în acest an numărul participanţii la acest program să fie extins în luna iunie pentru că ,,acest program, Biblionet ne ajută să comunicăm între noi aşa de bine şi aşa de frumos”. A urmat un recital din lirica eminesciană în limba spaniolă, cu poezii care aparţin traducerii excepţionale a lui Mario Castro Navarrete, la care au participat elevi ai Colegiului Economic ,,Octav Onicescu” Botoșani, elevi pentru care studiul limbii spaniole este o pasiune personală, iar rezultatul de excepţie de astăzi a fost rodul muncii prof. Anca Zoițanu. Şi cum nu se putea altfel, evenimentul a continuat cu două lansări de carte. Prima a fost cea a traducătorului Mario Castro Navarrete, născut în Chile, cu cartea Mihai Eminescu. Poesii alese/Poesias escogidas, apărută la Editura Contact Internațional în 2012, iar cea de a doua a fost a prof. Georgică Manole, cu cartea Viața în interval, apărută la Editura Agata în 2012. Despre Mario Castro Navarrete, a vorbit mai ales

Cenaclul literar artistic ,,Portretul artistului în tinerețe”. prof. Georgică Manole: Imediat după Bobotează, când se sfârşesc ceea ce numim sărbătorile de iarnă, românii, cum îmi place mie să spun, simt cum văzduhul se concentrează în coloane de aer pur pentru a susţine spiritul eminescian. Nici nu se putea timp mai nimerit ca Eminescu să se nască acum, la început de an pentru a da un semnal universului că existăm. Un mare prieten al lui Eminescu este şi Mario Castro Navarrete. Prima traducere a lui Eminescu a fost făcută în engleză, în preajma lui 1930, de către Sylvia Pankhurst, an în care traducătoarea va vizita şi România. Era perioada interbelică, atunci când, o spun specialiştii în domeniu, limba română era generatoarea unor valenţe performante de excepţie. Nu se punea problema globalizării prin anglicizare a limbii române şi, în consecinţă, nu se putea vorbi de o sterilizare a creativităţii. Au urmat şi alte traduceri, cea mai actuală fiind Mihai Eminescu. „Poesii alese / Poesias escogidas”. Faptul că Eminescu e tradus în spaniolă este un beneficiu, mai ales că alături de portugheză, 37

Anul V Numărul 1 (49)

EVENIMENTE

Ianuarie 2013

chineză, hindusă şi câteva limbi islamice, această limbă a rămas rezistentă la globalizare, concentrându-se asupra ei însăşi, conservându-şi vitalitatea şi muzicalitatea ceea ce este formidabil pentru versul eminescian. Mario Castro Navarrete a transmis urări de La mulţi ani botoşănenilor în aceste zile de sărbătoare. Considerând, conform unui proverb românesc, că traducerea este un rău necesar, Mario Castro Navarrete a găsit traducerea ca fiind ,,singură calea de a cunoaşte ,,Gânduri pentru Eminescu” - Biblioteca Comunală Vf. Câmpului şi Biblioteca Orăşenească Darabani măreţia lui Eminescu”, o misiune care trebuie îndeplinită cu răspundere şi responsabilitate, pentru a nu face un deserviciu lui Eminescu: Cred că am o experienţă trăită în această ţară, gândesc în limba română, trăiesc aici şi cunosc locurile în care s-a născut Marele Poet. Am căutat nu poeziile cele cunoscute, ci poezii din universul larg, pentru a reda ceea ce în limba română Eminescu a scris aşa de frumos. În gest de respect ș i pre ț uire, directorul Editurii Agata, Ion Istrate, a înm â na t d om nului Ma rio Ca stro Recital din lirica eminesciană în limba spaniolă - elevi ai Colegiului Economic ,,Octav Onicescu” Botoșani Nava rrete un cado u sim bolic, ca amintire din ținuturile lui Eminescu, pentru Memorie. ,,Cultura înseamnă memorie”. În continuare, prof. Paul Ungureanu, a prezentat cartea ,,Viața în interval”, cartea unui cărturar şi scriitor exemplar, aflat în plină putere creatoare. Cartea conţine eseuri bazate pe propriul principiu, cel al antigeometrismului, dat de prezenţa celor trei planului: aici, aco lo , d inco lo : ,,Ca rtea este una valoroasă, iar munca a fost sisifică. Este o carte profundă care va rămâne şi va Lidia Obeadă - Centrul Cultural al M.A.I. Bucureşti Poetul D.M. Gaftoneanu citită şi peste zeci de ani”. evenimentului, dar mai ales prof. Georgică Manole. ,,În această carte veţi găsi crezul vieţii mele: viaţa în Cu toate că în program era inclusă şi prezentarea interval. Eu trăiesc cu ideea că toată lumea se află în Centrului de Studii Româneșști ,,Mihai Eminescu” din interval. Veţi găsi în carte şi peste o sută de concepte ce pun Santiago de Chile, de către Alvaro Albornoz Castro (Chile), în evidenţă existenţa vieţii în interval” a spus Georgică având în vedere imposibilitatea acestuia de a ajunge la Manole. Botoşani, momentul a fost amânat pentru luna iunie. Cu această ocazie directorul Editurii Agata și al Evenimentul s-a încheiat cu o vizită ghidată Revistei Luceafărul, Ion Istrate, a înmânat ,,Certificatul de la ,,Fondul documentar Mihai Eminescu – donațția Ion C. Coofondator al Clubului Cărțților Revistei Luceafărul” Rogojanu” şi cu vizitarea expoziției de numismatică, domnului Georgică Manole și ,,Certificatul de Interpretor” filatelie, cartofilie “Eminescu” organizată în cadrul domnului Paul Ungureanu pentru contribuțția exegetică la Cabinetului de Numismatică și Filatelie de către Mihai promovarea cărților din această colecție. Cornaci, dar şi cu gândurile calde ale directoarei Bibliotecii Apoi ai mai fost susţinută o prelegere dedicată Zilelor Judeţene, prof. Cornelia Viziteu: ,,Vă mulţumesc pentru Eminescu de Lidia Obeadă, reprezentând Centrul această clipă petrecută împreună şi pentru acest moment Cultural al M.A.I. Bucureşti. Lidia Obead a prezentat magic care este de fiecare data Ziua lui Eminescu!” Poezia eminesciană în conştiinţa poporului român, căutând să evidenţieze în acest cadru şi susţinerea pe care Centrul Cultural al M.A.I. Bucureşti o oferă evenimentelor culturale. Spre final, poetul D.M. Gaftoneanu şi-a cerut, ca de fiecare dată, dreptul de a dedica câteva cuvinte poetice 38

Anul V

ALBUM FOTO

Numărul 1 (49)

Ianuarie 2013

EMINESCU – 163 EVENIMENT DE ÎNALT RAFINAMENT SI ADÂNCĂ VIBRAŢIE SPIRITUALĂ LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ ,,MIHAI EMINESCU” BOTOȘANI

B I S E R I C A U S P E N I A . S TAT U I A P O E T U L U I M I H A I E M I N E S C U, L A O R A 9 , 3 0 , 1 5 I A N UA R I E 2 0 1 3

Anul V Ianuarie 2013

Planșa

Numărul 1 (49)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)