Revista Luceafărul nr.50-februarie 2013 by Revista Luceafărul

)

uceafarul L

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 2 (50) • FEBRUARIE 2013

Steaua vieţii Când norii, palate fantastice negre, Cu geamuri prin cari se vede zafir, Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre, Când stele se mir, Atunci printr-o geană de nouri, deschisă, Din ochiu-i albastru se vede o stea, Ce-mi miruie fruntea c -o rază de vise, C-o rază de nea. O, steauă iubită ce-abia stai prin stele, Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori, Ai milă și stinge lungi zilele mele Cobori, o, cobori!

DIN CUPRINS:

•ZECE INTREBĂRI PENTRU … LUCIA OLARU NENATI / GEORGICĂ MANOLE •SPIRU HARET, INGINER HOTARNIC / GHEORGHE MEDIAN •ALEXANDRU ZUB LA SIGHET/ GHEORGHE BURAC •CREAŢIE ȘI VIAŢA ÎN IMAGINI, GABRIELA MOGA LAZĂR / STELIANA BĂLTUŢĂ

Cînd noaptea e adînca*...

(I)

Veronica Micle

Cînd noaptea e adîncă și-i liniște, tăcere, Cînd și zefirul dulce pe frunze doarme lin, Iar luna călătoare pe cerul cel senin A firii adormite e singura veghere. Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe, Deștept făr-de repaus veghează ne-ncetat, Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpăcat Tăcerea mută-a nopţii îi place să asculte: Ce-aude el atuncea cînd eu n-aud nimic Nu știu, însă în pieptu-mi un farmec dulce simt Și orizontu-mi pare că e îngust și strimt Iar lumea uriașă neînsemnat de mică. * Am plîns

Anul V Numărul 2 (50)

Februarie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Zece întrebări pentru… Lucia Olaru Nenati/ Georgică Manole

Iarna acerbă / Vasile Fetescu

FONDATĂ 2009

Cronică de eveniment

,,Împreună! - Expoziție de fotografii la Golia/ Vasile Lefter

ISSN 2067 - 2144

Cronică de carte

Nicolae Iorga în amintirea contemporanilor săi / Dan Prodan 9

Interviu

P o e si s

Istoria culturii

Spiru Haret, inginer hotarnic/ Gheorghe Median

Istoria culturii

Bogdan Petriceicu Hasdeu, un reprezentant al sturmunddrang-ului românesc / Ion Ionescu Bucovu

Tu ești fata… (variantă) / Vasile Fetescu

Un manuscris: George Calinescu și înțelesul său ascuns / Gheorghe Median

P a r o di e p a m fl e t

Neutată. O baladă în acorduri de vioară / D.M. Gaftoneanu

Interviu

Cu poetul și publicistul Dorel Mihai Gaftoneanu, Botoșani / Ana—Maria Antonesei

Din ,,Ochiul soacrei”: Revista ,,Plumb” din Bacău / Georgică Manole

,,Art-emis” ( www.art-emis.ro) / Redac ia

,,Gânduri și fapte”, Revista școlii ,,Ioan Bojoi” Flămânzi / Ionel Bejenaru

Revolverul înflorit (simfopoem) / Traianus

P o e si s Istoria culturii

C o m e n t a ri u Arena Revistelor C o m e n t a ri i P o e si s

Constantin Adam și ,,Iacobeni—file de cronică” / Ion Istrate 21

Eveniment

Ovidiu Chelaru—82. / Redacţia

Două logodnice stelare eminesciene: Svetlana Paleologul Matta și Lucia Olaru Nenati (III)/ Georgică Manole

Cochilie goală / Ovidiu Chelaru

Alexandru Zub la Sighet / Gheorghe Burac

Testament / I.Dârzu

Mamă / I.Dârzu

Tableta (...de februarie)

Caragialeană / Vasile Lefter

C o m e n t a ri i

Vasile Alecsandrii și Paulina / Mihai Știrbu

Lectură

Mi-i dor să fac treabă / Vasile Fetescu

P a r o di e p a m fl e t

Cu aplauze etrne… recviem: Giussepe Verdi / D.M. Gaftoneanu

Moment rotund în presa românească herțiană / Gruia Cojocaru

Eseu cu … o tristețe iremediabilă / Cezar Vasilescu

Flacăra / Sofy Bistriceanu

Eseu cu ... Amy / Cezar Vasilescu

Marinarul (poemul Adelei) / Adela

Aspecte etnografice ale comunității huțule / Laura Profir

Creație și viața în imagini: Gabriela Moga Lazăr/ Steliana Băltuţă

P o e si s C o m e na t r i i P o e si s

C o m e n t a ri i

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Arena scriiturilor

C o m e n t a ri i

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Redactor şef: Georgică Manole Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu © Coperta I: Suceava, Cuparencu Bust Mihai Eminescu, realizat de Marcel Mănăstireanu © Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții” Editor: Editura Agata, 2013 Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Adresa redacţiei: Eseu P o e si s Eseu P o e si s C o m e n t a ri i I n m e m o ri a m

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU … L U C I A O L A RU N E N AT I

Georgică Manole Georgică Manole: Februarie este luna în care vă aniversaţi ziua de naştere, bun prilej de a vorbi despre trecerea Luciei Olaru Nenati pe la conducerea unor mari instituţii culturale botoşănene.

succesorul meu avea să oculteze decenii la rând cu străşnicie orice menţionare a contribuţiei mele la devenirea aşezământului ipoteştean, asumându-şi-o cu gr a ţi e î n î n tr e gi me, d r ep t car e necunoscătorii l-au gratulat pe el cu atributul de „fondator”.

Lucia Olaru Nenati: In primul rând mă bucură faptul că aţi amintit Aşa că prin asta am atins şi cauza care a despre aniversarea mea, atenţie pentru făcut ca eu să „trec” pe la conducerea care vă mulţumesc. Apoi, dacă aţi dorit să unor instituţii de cultură: iniţial ca să fiu ab o r d aţi asp ect ul r ela ţi ei mel e cu îndepărtată de Ipoteşti. Dar şi la Teatrul instituţiile culturale botoşănene, trebuie să de păpuşi „Vasilache” unde am „aterizat” spun dintru început că aceasta n-a fost în acest fel am înţeles repede ce trebuie doar o „trecere”, ci, de fiecare dată, o făcut şi m-am implicat cu pasiune în implicare existenţială profundă şi de dinamizarea, modernizarea şi promovarea durată. Ar fi imposibil să luminez acestuia în ţară şi, atât cât s-a putut pe mulţumitor acest aspect numai în spaţiul at un ci, ş i î n s tr ăi nă tat e. Am ad us aferent unui răspuns la o întrebare a unui colaboratori de marcă, am atras tineri care interviu, ci doar într-o carte care poate va azi constituie generaţia de temei a veni cândva. Ca să parcurg totuşi cât de teatrului, am realizat zeci de spectacole cu cât rememorarea aceastei etape, trebuie să „Personal nu succes la public şi am atras nume importante mă refer în primul rând la perioada ipoteşteană, când, fără să am funcţie de resimt nici o dogmă ale criticii teatrale care au scris nu o dată director (aşa cum cred unii cârcotaşi!), ci doar în atitudinea mea elogios şi, în orice caz, au salutat revirimentul de execuţie, fiind doar muzeograf venit prin faţă de cultură, ci teatral petrecut, participarea noastră la manifestările de breaslă din toată ţara. Nu în repartiţie guvernamentală, dar, în lipsa altor salar iaţi, eram şi ghid şi cer cetător şi doar o atracţie către ultimul rând, se cuvine amintită organizarea coordonator al muzeului ce purta pe atunci tot ce are armonie, primei gale naţionale a recitalurilor păpuşăreşti, numele de Casa memorială „Mihai Eminescu”, c o e r e n ţ ă , l o g i c ă , care ulterior a devenit, pentru un timp, fiind secţie a Muzeului Judeţean. Deşi făceam s e n s i b i l i t a t e ş i internaţională. Aşadar am iubit şi acest toate acestea pentru un salariu mai mic decât al vibraţie înaltă, sens domeniu şi m-am străduit să-l fac cât mai strălucitor, deşi tocmai atunci apărea caracatiţa femeii de serviciu care avea vechime mai mare, am lăsat acolo urme care se văd şi acum. şi rost profund şi o înspământâtoare a autofinanţării care m-a Căci în afara ghidajului epuizant în beneficiul distanţare faţă de tot obligat să-mi exersez inimaginabile, până miilor de vizitatori care veneau pe atunci la c e e s t e a b e r a n t , atunci, dexterităţi manageriale încât am reuşit Ipoteşti, aceea a fost perioada în care am incoerent, distructiv, să nu dau oameni afară şi să asigur salariile conceput proiectul evoluţiei viitoare a dizarmonic, de joasă până la sfârşit. aşezământului şi, nu în ultimul rând, am emis Sfârşit care a însemnat din nou o mutare fără şi fundamentat ideea construirii unui alt spaţiu vibraţie, vulgar, lipsit avertizare, de astă dată la conducerea Teatrului decât cel memorialistic, ceea ce avea să devină de valoare” Mihai Eminescu pe care autofinanţarea tot mai ulterior clădirea actuală a Centrului naţional adâncă îl făcea tot mai puţin atractiv, pe de o parte, şi pe de „Mihai Eminescu”. Atunci am realizat prima parte a acelui alta, se cerea să fie acolo un om ce dobândise deja exerciţiul plan amplu, şi anume, refacerea din temelii a casei „dansului pe sârmă” între autofinanţare şi asigurarea calităţi eminovicienilor, pentru care am căutat, dobândit şi amplasat artistice şi a nivelului cultural. Bref, am făcut ceea ce deja toate obiectele din patrimoniul muzeal. De aceea mutarea învăţasem, atragerea de colaboratori de marcă, stimularea şi mea neanunţată şi nedorită de mine, cu puţin timp înainte de sprijinirea tinerilor dotaţi (vezi Dan Puric!), căutarea tăierea panglicii noului edificiu a fost o stratagemă spre a mă repertoriului celui mai potrivit turneelor nesfârşite cu trupă îndepărta de Ipoteşti în aşa fel încât, la festivitatea de redusă numeric ce se cereau făcute pentru a ne autofinanţa, inaugurare eu nu mă aflam pe podiumul discursurilor, ci în ceea ce am reuşit mereu încât ziua acordării salariilor întregi ploaie cu pionierii. Acest fapt avea să devină normă iar 3

Anul V Numărul 2 (50)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Februarie 2013

era o adevărată victorie pentru mine. Dar au fost şi alte lucruri importante, evenimente precum Centenarul morţii lui Eminescu, Colocviul de dramaturgie eminesciană, (primul şi singurul), montarea fragmentelor dramatice eminesciene, marcarea cu fast a aniversărilor rotunde (două la teatrul de păpuşi şi una la teatrul dramatic), punerea la cale şi realizarea grandiosului spectacol şi turneu cu Grigore Vieru şi prietenii săi, Ion si Doina Aldea Teodorovici, (în total 40 de oameni din Basarabia), prima deplasare a teatrului peste hotare, adică peste Prut, zeci de premiere de succes şi câte altele. Toate au însemnat şi au cerut iar o pasiune mistuitoare şi o muncă neomenească, istovitoare, răsplătită cu bucuria fluidă a premierelor şi cu ropotul de aplauze al spectatorilor încântaţi. Această perioadă a teatrului mi-a consumat 15 ani din viaţă, de aceea am spus că nu a fost o trecere, ci o implicare existenţială deplină, finalizată, din păcate cu o „răsplată” de o scânteietoare, uluitoare, absurdă ingratitudine despre care nu mai încape să vorbesc tot aici. Destul că cei obiectivi care au cunoscut acel fenomen l-au apreciat ca fiind unul de valoare în diacronia teatrală botoşăneană. A mai fost şi etapa gazetăriei când, fără să candidez, m-am trezit aleasă directoare a societăţii prin votul secret al acţionarilor, perioadă în care, de asemeni, am căutat să realizez performanţe culturale şi manageriale. Dar cum trăim în ţinutul „Caprei vecinului”, strădania şi buna mea credinţă nau fost de ajuns. Dar despre toate acestea, altădată!

am avut o caldă receptare şi chiar ispitire. Dar mereu m-am întors invariabil aici, acasă, la Botoşani, devenind mai botoşăneancă decât botoşănenii, deşi formele de agresiune care s-au folosit la adresa mea au fost de-o bogăţie şi de-o varietate de-a dreptul artistică. Dar aici era şi este totuşi obârşia lui Eminescu şi a unor „oameni ai energiilor luminate” pe care i-am întâlnit şi îndrăgit în trecutul acestui loc, dar uneori şi în prezentul său.

G. M.: Spuneaţi undeva că lumea vă întreabă deseori „cum şi de ce aţi rămas atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea dumneavoastră?” Răspundeţi-ne şi nouă la această întrebare.

G. M.: Cârcotaşii cred că „în era calculatoarelor, DOINA ar suna preistoric”. Să dispară astăzi forţa de influenţare a sufletului naţional pe care o produce poezia eminesciană?

G. M.: Se tot afirmă că Eminescu nu prea se mai citeşte. Cineva, Alexandru Seres, crede că s-ar explica prin faptul că „Eminescu ar fi mai mult o idee decât o realitate”. Aveţi altă părere? L. O. N.: E drept că nu se prea mai citeşte dar asta e şi din cauză că mai tuturor li se pare că-l ştiu pe de rost, că-l cunosc pe de-a-ntregul, ceea ce este o mare eroare. Cât despre statutul de idee, desigur că se poate spune şi aşa, după cum se pot spune şi s-au spus o imensitate de păreri despre el de-a lungul vremii. Mie, una, acum, la exact patru decenii de când am descins la poarta Ipoteştilor şi timp în care am vorbit şi am scris o sumedenie de lucruri despre el tot încercând să-i „surprind esenţa”, mi se pare că, mai mult decât orice, el are statutul unui ideal ce antrenează energiile noastre sufleteşti şi spirituale spre a-l atinge. Dar ca orice ideal, el rămâne mereu intangibil precum Frumoasa fără corp, stimulându-ne mereu să-i căutăm misterul.

L. O. N.: Vedeţi dumneavoastră, pe data de 15 ianuarie a.c., la întoarcerea în ţară, eu am fost invitată în studioul postului de radio România Actualităţi din Bucureşti în cadrul emisiunii Maraton duminical dedicat Zilei Naţionale a Culturii şi a lui Eminescu. Aflându-mă acolo şi stând trei ore cu căştile pe urechi, eram tare supărată că exact în acea zi se desfăşurau în jurul nostru violenţe, incendieri de maşini şi spargeri de vitrine şi că nimănui dintre cei aflaţi în stradă şi despre care se relata mereu, diminuându-se spaţiul emisiunii culturale, nu-i trecea prin cap să-şi amintească de faptul că aceea era ziua lui Eminescu şi că nimeni din cei de afară nu pomenea despre el. Dar când au început să sosească întrebări şi intervenţii ale ascultătorilor din toată ţara şi din afara ei, un şuvoi neîntrerupt, am avut uimirea şi bucuria de-a constata câtă lume din toate zările se arăta preocupată intens, serios, chiar pasional, de acest subiect şi că nici unul dintre aceştia nu afişa aere de superioritate sau de desconsiderare a valorii şi actualităţii eminesciene. Ba chiar îmi amintesc că eu am fost aceea care am tratat chestiunea actualităţii sale. Dar şi colegii din studioul ieşean cu care se derula emisiunea în tandem, scriitorul Daniel Corbu şi anticarul eminescian D. Grumăzescu, au avut a răspunde la numeroase întrebări de această natură. Am văzut astfel că nu, scrisul lui Eminescu nu e preistoric, ci mereu acut.

L. O. N.: Păi da, de pildă, acum, după 1990 de când am început să şi cânt, să susţin în public ceea ce a fost numit în străinătate „spectacol cultural”, mulţi se miră să audă că am fost 15 ani director la două instituţii de spectacol şi nici o clipă nu m-am urcat eu pe scenă să-mi exercit propriile calităţi artistice, ci mereu aveam doar grijă de manifestarea talentului altora. Şi mai spun aceştia că dacă aş fi locuit în altă parte aş fi fost de mult consacrată la nivel naţional. Aşa, am rămas oarecum la stadiul de Cenuşăreasă care, de pildă, la Zilele Eminescu – la a căror iniţiere am avut un rol principal – nu se „vede” nicăieri, ci figurează eventual şi doar formal în coada numeroasei liste de participanţi–figuranţi. Pot să mai adaug aici şi alternativa de a fi rămas la Bucureşti, atunci, la început când aş fi putut şi când, datorită faptului că am scris lucrarea de licenţă despre opera lui Marin Preda, lam cunoscut şi l-am impresionat plăcut pe marele scriitor care m-a invitat să aduc la Editura Cartea Românească un prim volum de proze atunci când va fi gata. Şi, în genere, am cunoscut atunci high life-ul literar bucureştean şi am petrecut o vreme şi la Mogoşoaia. Aşadar, existau toate premizele unei lansări faste în lumea literară, dar le-am lăsat pe toate şi am venit la Botoşani ca să grijesc de memoria lui Eminescu la Ipoteşti. A mai fost şi invitaţia de-a prelua catedra de filologie a Universităţii din Suceava, pe care am refuzat-o deoarece mă implicasem deja în funcţionarea Colegiului universitar botoşănean al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, pe care speram că-l vom putea transforma într-o universitate a noastră, ceea ce nu s-a întâmplat în ciuda numeroaselor mele demersuri făcute pe la înaltele uşi. Dar şi mai apoi, în multe locuri pe unde am fost în ţară şi dincolo de hotarele ei

G. M.: Va veni, inevitabil, la un moment dat şi ora despărţirii de Eminescu? L. O. N.: Doar dacă va veni, inevitabil, la un moment dat ora despărţirii de sufletul cel mai profund al identităţii noastre naţionale. Dar vreau să vă spun că în multele mele peregrinări prin lume printre românii desţăraţi, cei ameninţati 4

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

vreun conflict între aceste ipostaze destul de bine definite şi că mi-a fost mereu uşor să trec de la una la alta şi să-mi adecvez discursul la regnul respectiv. Doar în afara mea am creat, fără nici o vină ori intenţie, o sumedenie de adversităţi şi invidii eficiente căci fiecare dintre aceste identităţi ca şi celelalte, profesionale, au deranjat orgolii şi vanităţi ale domeniului respectiv. Aşa se explică numărul mare de adversari văzuţi ori nevăzuţi, încât uneori îmi venea să-mi cer scuze de la cei de aici pentru inconfortul pe care îl producea atipica mea persoană prin locuirea în acest areal.

fatalmente de spectrul alienării, am putut înţelege şi vedea că uneori efigia lui este mai puternică şi mai importantă ca reper identitar pentru aceştia decât pentru cei comozi din lăuntrul ţării care-şi pot permite băşcălia ca modus vivendi. G. M.: Până la urmă, de unde pasiunea aceasta constantă a Luciei Olaru Nenati pentru Eminescu?

L. O. N.: Asta nu ştiu exact, ci doar că a început de foarte de mult, din copilărie, când am debutat, de fapt, în revista Lumina a şcolii de la Rădăuţi, (aceea care avea să fie condusă peste câţiva ani de Matei Vişniec) în primul ei G. M.: Sunteţi doctor în ştiinţe umaniste şi obişnuim număr, cu o poezie intitulată Lui Eminescu. De fapt, seamănă să-i rugăm pe interlocutorii noştri care au acest titlu să-şi oarecum cu o fatalitate: am profesat în aceleaşi domenii ca şi prezinte teza cu care l-au obţinut. el: literatură, gazetărie, teatru, ba am încercat ca şi el şi L. O. N.: Da, desigur, dar cred că nu e nici un secret, interpretarea muzicală, am fost legată de aceleaşi locuri ca si căci cartea crescută din acea teză a fost publicată şi el, dar într-o altă ordine: Bucovina, Iaşi, Bucureşti, Botoşani, mediatizată destul de mult deci cred că este oarecum Ipoteşti, am trăit multe lucruri care mi-au stârnit reacţii pe cunoscută. Dar mă voi conforma solicitării dvs. Aşadar, teza care parcă le recunoşteam în traiectul său, l-am cunoscut ca s-a numit: Reviste literare, focare de cultură şi conştiinţă persoană în lunga vreme când căutam să mă apropii cât mai naţională în nordul ţării întregite(1919 – 1930) mult de universul său spre a-l putea reconstitui. Şi apoi am păţit şi eu ca atâţia alţii care s-au „…FIINŢA este a fost susţinută în 2002 la facultatea de apropiat de el, nu m-am mai putut desprinde de ceea ce va continua filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, forţa sa gravitaţională. Păstrând proporţiile, să existe nesfârşit, iar cartea s-a numit Arcade septentrionale şi a fost publicată la Editura Academiei Române în amintiţi-vă câte precedente ilustre există în a c e s t ă s e r i e : M a i o r e s c u , C ă l i n e s c u , g e n e r â n d ş i 2007 fiind prefaţată de acad. C. Ciopraga, Perpessicius (care a orbit pe slova lui), întreţinând viaţă în acad. D. Vatamaniuc, prof. univ. dr. Dan Ibrăileanu,Vianu, Iorga, Rosa Del Conte, Zoe lume şi lumină în Mănucă, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. Dumitrescu Buşulenga, Ioana M. Petrescu, spirit atunci când univ. dr. Liviu Leonte. Ca temă, ea reprezintă Amita Bhose, Svetlana Paleologu Matta, persoana, a mea şi a rodul cercetărilor îndelungate în trecutul acestei zone în perioada Marii Uniri care, de Creţia, Vatamaniuc şi câţi alţii, oameni de valoare care prin adaosul lor de substanţă oricui, va înceta să fapt, aduc la lumină o întreagă epocă culturală uitată. Cartea dovedeşte că tradiţia ţinutului intelectuală şi creativă sporesc şi augmentează mai fie” nostru nu este formată doar din personalităţile sfera valorii eminesciene. de prim rang care s-au născut aici dar s-au realizat în altă G. M.: Personal vă percep ca pe un om care respinge parte, ci şi dintr-o foarte bogată viaţă culturală locală ce postmodernismele, fiind atras de „modernitatea trebuie asumată şi preţuită cum se cuvine. Iar cît despre tradiţională”. Vi se trage de la Eminescu sau de la prea prezentarea acestei lucrări şi a cărţii ce i-a succedat, prefer să multă „vieţuire” pe lângă clasici? -i las pe alţii s-o facă după cum urmează: L. O. N.: Personal nu resimt nici o dogmă în “Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: şi lirică atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce şi cogitativă şi documentată istoric. A întreprins o operă de are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, de toate dăruire, perseverenţă, iniţiere, cercetare documentară incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, de primă mărime. Este importantă râvna şi capacitatea cu lipsit de valoare. Nu ştiu dacă asta se poate suprapune care Lucia Olaru Nenati a dus la capăt o lucrare de aproape automat peste o categorie teoretică, pentru că, uitaţi, unii 700 de pagini încărcată de date. Faptul că vine cu o critici au definit, de pildă, poemul meu cel mai tradus şi sumedenie de citate, documente, amintiri ale localnicilor vechiculat, Uitam să mă trezesc în zori ca fiind o „baladă conferă scrisului său de mare calitate o anume vibraţie. postmodernă”. Cred că e vorba aici despre o tindere către Cartea se citeşte ca un roman. Este în realitate un fel de organicitate, ceea ce, e adevărat, îi era proprie şi lui cronică superioară a locului fără de care în viitor cei care vor Eminescu. veni nu se vor putea orienta singuri fără un asemenea ghid cum este cartea Arcade septentrionale. Alcătuită după toate G. M.: Conlocuiesc în Lucia Olaru Nenati poetul, rigorile ştiinţifice, logic, frumos structurată, însoţită de toată prozatorul, eseistul, cercetătorul, jurnalistul… Cum se documentarea şi elementele biografice şi bibliografice, cartea armonizează toate pentru a evita „conflictul” creator? aceasta reprezintă un model în felul ei care trebuie urmat şi în L. O. N.: Ei, aţi mai omis pe câţiva colocatari: autorul alte părţi ale ţării. Iată câte elemente care o îndreptăţesc pe de literatură pentru copii, de pildă, care i-a depăşit pe toţi Lucia Olaru Nenati să considere că ceea ce a făcut e de foarte ceilalţi în competiţia popularităţii, cărţile mele de acest fel bună calitate căci nimeni n-ar fi ajuns până la aceste fiind adevărate best sellers-uri, cu tiraje de 80.000 de importante informaţii ascunse în praful gazetelor locale fără exemplare şi în mai multe ediţii. Sau pe interpreta muzicală perseverenţa şi fără ascuţimea intelectuală a Luciei Olaru şi chiar compozitoare care şi acestea şi-au făcut simţită Nenati. Un premiu pentru această lucrare din parte unui for prezenţa în acest conglomerat care este fiinţa aceasta cu trei important precum Academia ar compensa pe merit deplin, nume. Ce pot să vă spun este că nu, niciodată n-a existat 5

Anul V Numărul 2 (50)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Februarie 2013

se petreacă într-o ordine normală a lucrurilor, ci în capitala ţării vecine unde Eminescu nici nu s-a născut, nici n-a trăit şi nici nu avem informaţii că ar fi trecut măcar pe acolo. In schimb a scris mult şi grav şi pasionat despre chestiunea basarabeană ca, de altfel, despre tot ce considera el, pe bună dreptate, a fi important pentru „neamul” nostru (de observat predilecţia lui pentru acest termen folosit adesea în locul oricărui alt sinonim). Dar acolo locuieşte şi activează de o viaţă unul dintre eminescologii cei mai activi ai acestei vremi, acad. Mihai Cimpoi care a fost, de fapt „motorul” acestui congres, cel care a şi realizat, de altfel, o lucrare fundamentală în domeniul eminescologiei, intitulată Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, pe care, precum ştiţi, am şi lansat-o la Botoşani în ariergarda Zilelor Eminescu din acest an.

mai cu seamă moral, o asemenea personalitate model. Poeta Lucia Olaru Nenati, o personalitate dinamică, care a putut fi găsită şi în comunităţi româneşti din Franţa, Germania, Canada, S.U.A., această personalitate fremătătoare care a dat şi o carte splendidă de convorbiri cu marea eseistă Svetlana Paleologu Matta din Elveţia, merită toată stima şi aprecierea noastră.” Acad. Constantin CIOPRAGA. “Doamna Lucia Olaru Nenati este o cercetătoare cu o bogată activitate ştiinţifică, colaboratoare cu articole şi studii la presa din ţară şi din străinătate. Are o contribuţie esenţială la redarea în circuitul public a casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti şi şi-a făcut obiect de studiu permanent privind biografia şi opera poetului nostru naţional. Cartea de faţă prezintă personalităţile şi publicaţiile din această epocă (1919-1930). Cercetare exhaustivă, ea aduce rezultate definitive privind acest spaţiu geografic şi spiritual al poporului român. Lucrarea doamnei Lucia Nenati Olaru este o cercetare cu orizont larg şi cu o informaţie bogată privind spaţiul cultural botoşănean şi legăturile sale cu Bucovina. Lucrarea are meritul de-a ridica valorile locale în planul mai larg al culturii naţionale şi de-a readuce printre noi pe acei oameni din trecut care au contribuit prin activitatea lor la realizarea Marii Uniri din 1918 şi la consolidarea ei in istoria noastră naţională. “ Acad. Dimitrie Vatamaniuc

S-ar putea spune multe despre acel eveniment petrecut la Chişinău, dar cel mai important folos este acela că a afirmat dimensiunea internaţională a problematicii eminesciene, a deschis o direcţie ce ar putea să devină foarte importantă, nu numai în cultura noastră, căci cu acel prilej s-a reamintit ori s-a făcut cunoscută existenţa a numeroase persoane de bună calitate intelectuală din întrega lume care preţuiesc universul eminescian şi care, fie că au venit, fie că au trimis deocamdată doar mesaje de salut, conturează o cumunitate de „fani” (ca să fim şi noi cool!) ai lui Eminescu, acela care are încă multe de arătat lumii, multă valoare de „exportat”. Şi pentru că mă întrebaţi pe mine, pot să vă spun că, printre cele pe care le-am afirmat acolo, s-a aflat şi acest imperativ de-a determina cunoaşterea lui Eminescu, precum ne îndemna, pe bună dreptate, Noica în aşa fel încât în inventarul canonic stabilit de profesorul american Harold Bloom să se afle, în chip meritat, şi acest nume. Fireşte că sar mai putea spune multe, dar evaluez că e cazul să răspund deja la următoarea dvs. întrebare.

“Eu salut din toată inima cele două cărţi ale doamnei profesor dr. Lucia Olaru Nenati, Arcade septentrionale şi George Voevidca. Viaţa şi opera, care sunt chiar de la ora apariţiei lor lucrări de referinţă. Ele comportă o dublă semnificaţie, în anul când sărbătorim aniversarea Marii Uniri, demonstrând cu deosebită seriozitate exegetică, angajarea noastră în dialogul valoric european şi unitatea spaţiului cultural românesc.” Acad. Mihai Cimpoi „Cartea doamnei Lucia Olaru Nenati constituie o contribuţie foarte importantă pentru o viitoare istorie a literaturii române, fiind o carte de referinţă care cuprinde o bibliografie extraordinar de bogată, nemaivorbind de consid eraţiile pe care le exp une autoarea.” Aca d. Alexandrina CERNOV

G. M.: Suntem informaţi că Lucia Olaru Nenati scrie o carte despre locul lui Eminescu în viaţa sa. Daţi-ne câteva repere. L.O.N.: Doamne, nici aici, în paşnicul Botoşani, nu ne putem ascunde de paparazzi şi de curiozitatea lor! Da, nu mai pot să neg dacă aţi aflat deja, dar, de fapt, era un lucru extrem de previzibil să trebuiască să scriu – scriitoare fiind – despre lucrul cel mai important şi cel mai substanţial cantitativ din activitatea mea profesională dar şi existenţială. Mai ales că, pe de o parte, de multă vreme am constatat că nu se ştiu multe dintre aceste lucruri şi că multe adevăruri au fost deturnate în favoarea unor inşi interesaţi, iar pe de alta, tocmai am împlinit patru decenii de când am ales să domiciliez la Botoşani, ajungând în toamna lui 1972, după absolvirea facultăţii, prin repartiţie guvernamentală la poarta muzeului de la Ipoteşti unde mi-am încep ut viaţa profesională şi legătura, încă necurmată, cu universul eminescian. Ce pot să vă spun este că această carte este deja una foarte mare şi creşte mereu şi că principala ei problemă este cum şi când să se termine căci, conform aserţiunilor despre autonomia cărţilor faţă de autorii lor, ea are tendinţa să tot continue dincolo de voinţa mea. Dar mai am încă o problemă: cum o să se numească, fiindcă nici una dintre propunerile de titluri înşirate pe câteva pagini nu mă mulţumeşte deocamdată, nu-mi inspiră acel sentiment de certitudine pe care l-am avut la fiecare dintre cărţile mele

„Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată, bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni, cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literară consacrate Nordului românesc.” Prof. univ. dr. Dumitru MICU G. M.: Ce rol mai joacă Lucia Olaru Nenati în cadrul Filialei din Botoşani a USR? L. O. N. Există aşa ceva în Botoşani? Că eu am fost mult plecată din ţară şi nu ştiu să se fi înfiinţat o asemenea filială aici. Poate s-a petrecut în lipsa mea. Oricum, eu nu am, de regulă, nici un rol în nici un cadru organizatoric de acest gen. G. M.: A ţi pa rticip a t la p rimu l Co n g res a l Eminescologilor de la Chişinău (2012). Ce a adus nou acest congres şi care a fost rolul Luciei Olaru Nenati în economia spiritului eminescian? L. O. N. Sunteţi bine informat, într-adevăr; în toamna anului trecut am participat la acest congres care s-a desfăşurat nu la Botoşani sau Ipoteşti, cum ar fi fost firesc să 6

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

precum opuşii lor malefici, mafii, haite, găşti, adică grupuri de acţiune foarte eficientă, direcţionată negativ, întru dominarea celorlalţi prin teroare, prin şantaj, prin violenţă şi atâtea alte mijloace josnice. Observând că oamenii de elită (Ortomanii, cum ne furnizează termenul balada Mioriţa), sunt, mai degrabă singuratici, profunzi, meditativi, împovăraţi de considerente şi principii morale şi, în orice caz, nu se asociază în scopuri distructive şi de aceea sunt adesea subminaţi şi surclasaţi de ceilaţi care, lipsiţi de poverile etice şi de onoare sunt foarte ageri şi iuţi în acţiune. De aceea miam imaginat cum ar fi dacă, în chip utopic, Ortomanii, acele întrupări ale kalokagathiei greceşti (bine, frumos şi adevăr) s -ar putea alia şi ar genera o forţă de nebiruit! Desigur că sper să se întâmple cândva un asemenea lucru, dar, pe de altă parte, nu îndrăznesc să cred că în lumea nostră reală, care mi -a inspirat acel eseu printr-o serie dură şi traumatizantă de experienţe personale, un asemenea miracol chiar ar fi posibil. Dar poate ideea va trăi prin propria sa energie şi îşi va găsi vreodată întruparea.

atunci când le-am „botezat” şi când am ştiut, pur şi simplu, cum se numesc. G.M.: După dialogul purtat cu Svetlana Paleologu Matta, un dialog consistent şi logic, ce a fost publicat în cartea „Existenţa poetică a lui Bacovia” (Ed. „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), mi-am notat că ar trebui să întreb: Ce este FIINŢA pentru Lucia Olaru Nenati? L.O.N.: Da, asta am întrebat-o şi eu, de fapt, pe minunata Svetlana pe care acea miraculoasă şi misterioasă FIINŢĂ m-a ajutat s-o întâlnesc în această existenţă şi să fiu prin asta atât de bogată! Rezumând atâtea şi atâtea păreri şi intuiţii ale altora sau ale mele, aş putea îndrăzni să cred că FIINŢA este ceea ce va continua să existe nesfârşit, generând şi întreţinând viaţă în lume şi lumină în spirit atunci când persoana, a mea şi a oricui, va înceta să mai fie. G.M.: Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati? Poate greşesc, dar le percep ca pe două spirite pe care nimeni nu le poate despărţi fiindcă, paradoxal, sunt unite în dialogul singurătăţii lor. Am dreptate sau e vorba despre o altă chimie?

G.M.: Vă propun un studiu de caz: Faceţi-ne să înţelegem de ce Eminescu ar putea face parte din acest ordin?

L.O.N.: Aveţi, desigur, dreptate în intuiţia dvs. şi, aşa cum am afirmat mai sus, existenţa ei în viaţa mea mă iluminează, mă călăuzeşte, mă uimeşte neîncetat, mă înalţă spiritual, mă ajută de mulţi ani să supravieţuiesc unor zone uneori foarte apăsătoare şi nedrepte, scrisorile ei – zeci, sute! – au fost nu o dată reazemul şi refugiul meu moral şi intelectual atunci când mi se părea că nu voi mai putea respira într-o lume atât de nocivă; atenţia şi afecţiunea ei mi se pare o favoare care mă onorează nespus şi mă determină să mă străduiesc mereu să ajung la înălţimea ei să n-o dezamăgesc pe maestra mea, deci s-o merit! Şi, dacă vreţi şi un amănunt despre ciudăţenia semnelor vieţii, pot să vă spun că până şi în marele Dicţionar enciclopedic eminescian suntem vecine de pagină la capitolul Eminescologi, desigur datorită apropierii alfabetice a numelor noastre.

L.O.N.: Şi asta mi se pare truistic de simplu. In primul rând pentru că el a fost prin toată fiinţa lui un astfel de Ortoman, prin geniul său, prin energia sa, prin simţul datoriei ce-i anula total chiar instinctul de supravieţuire, prin onoarea şi corectitudinea lui funciară, prin altruismul său care-l determina să pună mereu interesul naţional înaintea celui personal, prin neodihna lui dăruită patetic şi grav îndeplinirii Misiunii majore pe care o percepea ca fiind proprie destinului său, prin intensitatea sa afectivă prezentă în toate tipurile sale de relaţie cu semenii: prietenie, iubire, sentimentul naturii, devotamentul pentru cauza naţională, ataşamentul faţă de personajele co-rezonante sieşi din istorie şi câte altele. Dar mă opresc aici căci nu vreau să scriu de pe acum cartea despre Eminescu. G.M.: Dar Nicolae Iorga?

G.M.: Pun o întrebare care vine atât din opera Luciei Olaru Nenati cât şi a Svetlanei Paleologu Matta: Sinestezia e o boală?

L.O.N.: Desigur că întrebarea dvs. e pur retorică şi are doar rostul de-a determina răspunsul pe care îl stiţi foarte bine. Şi el, ca şi Eminescu, a fost un titan, un personaj cu rol major în marile mişcări ale istoriei noastre, în primul rând în înfăptuirea Marii Uniri, momentul nostru astral pe care prea puţin îl preţuim şi prea adesea îl uităm. Grandoarea operei şi activităţii sale este impresionantă şi de aceea greu de cuprins cu ochiul liber de către omul obişnuit şi comod al zilelor noastre, adaptat doar lucrurilor aflate la nivelul dimensiunii sale. După cum şi modul cum a fost suprimat vine să confirme ca o „mănuşă”, în chip concret, aserţiunea teoretică de care vorbim.

L.O.N.: Doar dacă poezia şi, de fapt, orice forma autentică de artă poate fi considerată o boală. Poate că şi este, în accepţia de anomalie în raport cu percepţiile oamenilor normali, chiar dacă pozitivă, creatoare, dar ieşită din regnul normalitaţii. Cea mai aproape de aceasta este, pare-se, concepţia simbolistă, aceea prin care „Cuvânt, culoare, sunet/ Se-ngână şi-şi răspund”. Dar, de fapt, orice formă de metaforă care alătură efectele simţurilor sau le suprapun se poate asimila sinteziei. Dar dacă ne luăm după excentricităţile la care ajung uneori nişte aşa-zişi poeţi ce încearcă să suplinească lipsa talentului prin violenţe de limbaj şi vulgarităţi extreme, poate că chiar am putea s-o considerăm o boală!

G.M.: Credeţi că poetul Dorel Mihai Gaftoneanu ar putea face parte din „Ordinul Ortomanilor”? L.O.N.: E destul de dificilă trecerea de la sublimul personajelor istorice la actualitatea noastră imediată! Dar dacă aşa doriţi, o vom face. In primul rând, atunci când am scris acel eseu, încă nu se auzise de numele lui, deci nu se poate pune problema că m-aş fi gândit la el când l-am scris. Dar, aşa cum îl ştim, el este, în primul rând, un om capabil să ne ia mereu prin surprindere cu câte ceva nou, aşa încât, până când se va putea înfiinţa cu adevărat acel Ordin,

G.M: Ce ar fi „Ordinul Ortomanilor”, pe care l-aţi propus într-un eseu despre „Mioriţa”, şi dacă mai speraţi în validarea practică a acestuia? L.O.N.: Cred că din chiar eseul cu pricina, (Nemuritoare Mioriţa) reiese foarte limpede, sau cel puţin aşa m-am străduit să fie, ce este sau ar trebui să fie el. Adică o grupare de oameni excepţionali, cei ce, de regulă, nu fac, 7

Anul V Numărul 2 (50)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Februarie 2013

nu putem prevedea care vor fi ipostazele către care va accede, dar nici nu poate fi exclusă această eventualitate.

,,ÎMPREUNĂ” – EXPOZIŢIE DE F OTO G R A F I E LA GOLIA

G.M.: Formulaţi un gând pentru revista „Luceafărul” din Botoşani. L.O.N.: Gândurile şi urările mele nu pot fi, desigur, decât cele bune, de prosperitate, creativă şi chiar materială, căci nu i-ar strica să fie şi aceasta sprijinită material cum sunt alte publicaţii, să atragă cât mai mulţi autori valoroşi, (care să fie atent selectaţi!) să fie longevivă, să genereze în jur un curent cultural benefic şi, nu în ultimul rând, ceea ce îşi doreşte orice publicaţie, să aibă cât mai mulţi cititori.

Vasile Lefter âmbătă, 2 februarie S 2013, la Iaşi, a avut

I A R N Ă AC E R B Ă

loc vernisajul unei expoziţii de fotografie sub genericul „ Î mp r e u n ă ” , e v e n i m e n t ar t i st ic ma i r ar î n z i le l e noastre, când ne mulţumim cu trucajele digitale. Evenimentul, bine mediatizat de presa locală, a avut ca protagonişti doi artişti fotografi cu real talent pentru fotografia artistică, plini de inventivitate şi pasiune. Ei se numesc Dorin Mocanu şi Marius Romilă, ieşeni amândoi. Locaţia expoziţiei de artă fotografică este una de invidiat: Turnul Golia (Incinta Ansamblului Monument Istoric Mănăstirea Golia). Organizată sub Patronajul Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, expoziţia „Împreună”, cuprinzând 58 de lucrări fotografice cuceritoare pentru cunoscători, îşi propune să promoveze Iaşul turistic prin Asociaţia Centrul de Promovare Turistică Iaşi. Deschisă publicului până pe 28 februarie 2013, expoziţia „Împreună” cuprinde 58 de fotografii interesante ca temă şi realizare tehnică, confirmând afirmaţia lui Emile Zola: ”Din punctual meu de vedere nu poţi afirma că ai văzut un lucru până nu l-ai fotografiat.” Albumul tipărit cu exponatele de la Golia este un argument în plus că “Fotografia e o reacţie imediată care conturează meditaţia” (Henri Cartier Bresson). E dificil de optat pentru o anume fotografie din colecţia expusă. Cu siguranţă că vizitatorul va poposi fascinat în faţa unor imagini cu denumiri incitante, precum “Avere”, ”Curăţenie si spirit”, « Linişte », “Pentru Cleopa”, ”Lumină pentr u cei dragi”, ”Smerenie”, ”Rugă către Isus”, ”Senectute”, ”Triptic” (Dorin Mocanu) sau « Mănastirea Golia”, ”La Rugăciune”, ”Mănastirea Putna”. ”Maica”, ”Biserica din Boghetto”, ”Biserica lui Ştefan”, ”Virtuoz”, ”Împreună”, ”Vis secret” (Marius Romilă) etc. Această nouă ieşire în lume a celor doi artişti fotografi poate retrezi interesul pentru adevarata artă fotografică. Cuvintele lui Peter Adams isi păstreaza nealterată veridicitatea: “Fotografia excepţionala ţine de adâncimea sentimentului, nu de cea a câmpului focalizat”.

Vasile Fetescu Ger năpraznic vânt dezlănţuit viscol vijelios alb orbitor cât cuprinsul privirii, suluri de zăpadă de-a curmezişul drumului sunt aşezate. Braţele apocalipsei hibernale ne-au cuprins şi ca într-un cleşte de gheaţă ne-au prins.

PSALMUL ZILEI A ȘAPTEA

Traianus Am totul cît Te am pe Tine, Doamne, Şi n-am nimic dacă Te părăsesc. Cîmpii de lumînări nesecerate În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc. Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne, Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc, Netrebnicul de mine-s o tînjire La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc. Călugăr fără schit, n-am vreo chilie În inima-mi pentru vreun cînt ceresc. În leagăn dau mereu tristeţea lunii, Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc. În orice zi mă nasc şi mor întruna Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc Condiţia neantului continuu Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

NICOLAE IORGA ÎN AMINTIREA CONTEMPORANILOR SĂI

Dan Prodan prof. d-r Alexandru Stănciulescu – Bârda a P reot îngrijit şi a editat un nou volum, Nicolae Iorga,

conferenţiarul (pp. 197 – 217), cu 16 apelanţi la memorie şi tot atâtea izvoare epistolare; partea a VI-a: N. Iorga – omul politic (pp. 219 – 241), cu 13 emitenţi şi 20 de scrisori; partea a VII-a: N. Iorga – ecouri postume (pp. 243 – 263), cu 13 corespondenţi şi 15 evocări pentru posteritate. Au existat unele cazuri în care un epistolar a oferit diverse informaţii preţioase, încadrate în diferite părţi tematice ale cărţii. Cele 130 de documente epistolare publicate sunt extrase, fragmente din scrisorile tematice primite de preotul Alexandru Stănciulescu – Bârda timp de peste 30 de ani şi ordonate în aproape 100 de dosare în arhiva sa personală. Cele 130 de scrisori / fragmente de scrisori sau de jurnale trebuie citite cu atenţie, responsabilitate şi obiectivitate, ţinând cont de caracterul acestor izvoare istorice, puterea şi intensitatea memoriei emitentului, procentul de „subiectivitate” obligatorie incumbat de textul acestor aduceri – aminte, gradul de apropiere / de colaborare a emitentului faţă de N. Iorga etc. Evident, nu intenţionez şi nu beneficiez de spaţiul editorial să prezint cele 130 de izvoare memorialistice. Invit şi las cititorului plăcerea parcurgerii acestora, pe de o parte, judecarea şi evaluarea lor prin propriul lui sistem de valori, pe de altă parte. Voi insista însă asupra memorialiştilor botoşăneni şi a amintirilor lor despre Nicolae Iorga, Titanul născut la Botoşani, la 5 / 17 iunie 1871, cât şi asupra atitudinii sale faţă de trecutul Imperiului Otoman. Voi completa, de asemenea, excursul meu cu unele „vorbe de duh” sau „expresii de duh” rostite de / despre Nicolae Iorga. De exemplu, formator de tinere caractere, familist convins fiind, N. Iorga a formulat următorul crez moral – civic: „Când ştii că numele-ţi va trece la alţii, nu ţi-e iertat să-l transmiţi cu pată şi scădere. El trebuie să fie întreg şi cinstit, adevărata avere lăsată acelora care nu vor moşteni decât aceasta”. Alexandru Petrescu (Craiova), cursant la Vălenii de Munte, a povestit că, întrebat când se odihneşte, N. Iorga a răspuns: „Când voi muri, voi avea destul timp să mă odihnesc”. Ghiţă Kirileanu, prieten statornic al istoricului, analizând poeziile acestuia, a conchis interogativ: „Domnule Profesor, de ce nu scrieţi numai în domeniul în care nu vă întrece nimeni?” (p. 76). Gheorghe Hruşcă, profesor pensionar din Vlădeni, jud. Botoşani, a povestit că printre cărţile citite ca elev în clasele primare a fost şi un manual de istorie a românilor, elaborat de N. Iorga. Apoi, fiind student al Titanului, a învăţat metodă istorică şi pedagogie de la acesta, utilizându-le ulterior în activitatea sa profesională la catedră (pp. 141 – 142). Ulterior, a rememorat participarea sa la formaţia de dansuri populare a Ligii Culturale, activitate lăudată de N. Iorga (pp. 187 – 188). Prof. univ. d-r docent Mircea Petrescu – Dâmboviţa, născut în 1915, student al lui N. Iorga, şi-a amintit că la cursurile sale profesorul „deseori făcea

aşa cum l-au cunoscut, Editura „Cuget Românesc”, Bârda – Malovăţ – Mehedinţi, 2012, 271 p., în completarea celui publicat anterior, N. Iorga – concepţia istorică, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011, 369 p., deja prezentată în paginile revistei Luceafărul, anul IV, XI, noiembrie 2012, Botoşani. Cartea de memorialistică epistolară este rezultatul fericit al proiectului tematic iniţiat de îngrijitorul volumului încă de prin 1980 şi derulat timp de trei decenii. Iniţiativa inspirată a preotului Alexandru Stănciulescu – Bârda, prezentată la Simpozionul anual de comunicări al Muzeului Judeţean Botoşani, 20 – 21 noiembrie 1986, s-a materializat în timp în primirea a sute de scrisori „memorialistice” de la persoane care l-au cunoscut şi au colaborat, mai mult sau mai puţin, cu Nicolae Iorga. Primele ecouri memorialistice au fost publicate cu titlul: „Contribuţii la cunoaşterea activităţii şi personalităţii lui Nicolae Iorga”, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj – Napoca, 28, 1987 – 1988, pp. 601 – 610; 29, 1989, pp. 583 – 599, Cluj – Napoca. Autorul a prezentat astfel demersul său: „noi adunăm, într-un mod sui-generis, date care pot constitui adevărate documente peste timp, care probează, incontestabil, popularitatea de care s-a bucurat marele cărturar şi istoric în ţara noastră. Sunt date care, adunate la cele deja cunoscute, constituie încă un pas în cunoaşterea activităţii şi personalităţii lui Nicolae Iorga. Ne-am adresat unor oameni din cele mai diverse colţuri ale ţării şi din cele mai variate domenii de activitate, cu rugămintea de a-şi răscoli memoria şi a ne împărtăşi câte ceva despre amintirile care-i leagă de Nicolae Iorga. Încercarea noastră a depăşit aşteptările iniţiale. Ea a răscolit jarul uşor acoperit de cenuşa vremii şi a dat la iveală lucruri neaşteptate. Gestul tuturor care au avut amabilitatea să răspundă solicitării noastre este un act de cultură şi patriotism, care merită toată lauda” (pp. 5-6). Lucrarea memorialistică cuprinde: Prefaţa (pp. 5-19), Tabel cronologic (pp. 11-47) despre viaţa şi activitatea complexă ale lui N. Iorga (preluat identic din sinteza autorului, N. Iorga – concepţia istorică, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Sitech, Craiova, 2011, pp. 15 – 51), 7 părţi tematice, inegale ca număr de izvoare istorice letrice şi ca intensitate memorialistică: partea I, N. Iorga – omul (pp. 49 – 113), include 24 de emitenţi cu 37 de evenimente memorate; partea a II-a: N. Iorga – profesorul (pp. 115 – 171) cu 21 de epistolari şi 26 de scrisori reproduse; partea a III-a: N. Iorga – cetăţeanul (pp. 173 – 181), cea mai modestă dintre toate, cu 4 memorialişti şi tot atâtea „momente” moral – civice istorisite; partea a IV-a: N. Iorga – omul de cultură (pp. 183 – 195), cu 8 referenţi şi 12 scrisori publicate; partea a V-a: N. Iorga – 9

Anul V Numărul 2 (50)

ISTORIA CULTURII

Februarie 2013

referinţe la izvoare, pe care le cunoştea perfect, utilizând scurte însemnări pentru unele date de amănunt privitoare la istoria Imperiului Otoman” (p. 154). Maria Schmidt, pensionară din Botoşani, a sintetizat amintirile sale în propoziţia „La Văleni era magistral!”, precizând că: „L-am cunoscut personal pe Nicolae Iorga cu ocazia diferitelor conferinţe pe care le ţinea la Botoşani şi apoi, mai îndeaproape, la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, pe care le-am urmat în anii 1926 – 1927. (…) Îmi amintesc de frumuseţea cursurilor pe care le ţinea Nicolae Iorga, de faptul că din toate răzbătea un puternic suflu patriotic. Mulţi profesori universitari, care au audiat pe Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, spuneau că aşa vibrant vorbea, încât nici la Universitatea din Bucureşti nu ţinea asemenea cursuri, într-un limbaj atât de pitoresc, cu argumente atât de convingătoare şi cu o logică atât de precisă” (pp. 166, 168). Iosif E. Naghiu, profesor pensionar din Săveni, jud. Botoşani, autor al unor contribuţii ştiinţifice despre Magistrul său, publicate în Hierasus, anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, a explicat că „Despre Nicolae Iorga s-a creat, încă de pe când era printre noi, „mitul Iorga” sau „folclorul Iorga”. Iorga a murit, dar „mitul Iorga” a trăit şi este mereu augumentat. Am cunoscut pe Nicolae Iorga la Vălenii de Munte, unde mi-a dat o bursă în 1938. Am învăţat foarte multe lucruri din expunerile magistrale, pe care le făcea la Vălenii de Munte între 15 iulie şi 15 august. Veneau şi profesori din străinătate, care vorbeau foarte admirativ despre activitatea multilaterală a lui Nicolae Iorga” (pp. 206 – 207). Ion T. Ionescu, general în rezervă, a audiat cursurile de istorie generală ale lui N. Iorga la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, în perioada 1925 – 1927. În amintirile sale, fostul student al Magistrului a precizat, printre altele, că Profesorul a subliniat faptul că „(…) în arhivele din Istambul se găsesc documente preţioase în legătură cu Ţările Române. Ne-a spus că era în curs de perfectare un document pentru schimbul de studenţi turci şi români şi care vor fi viitorii cercetători ai arhivelor otomane” (p. 145). Nu ştiu acum la ce tratative universitare – culturale româno – turce şi la ce document făcea referire N. Iorga, dar ele circumscriau un deziderat permanent exprimat de istoricul român, acela de a fi formaţi turcologi români, cercetători ai relaţiilor româno – turce, obiectiv reiterat şi în 1928, într-un studiu al său despre „Cronicile turceşti ca izvor pentru istoria românilor”. Întrun alt context, pe alte meleaguri, ghidul turc de la Topkapı Sarayı Müzesi din Istanbul, o fostă absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi studentă a lui N. Iorga, a mărturisit, prin 1980, că „la moartea Domnului Iorga am vărsat lacrimi ca după o rudă apropiată. A fost un genial istoric al lumii!” (p. 253). Atitudinea şi mărturisirile fostei studente a lui Iorga, turcoaică din Dobrogea, sunt sincere, credibile, în condiţiile în care în Turcia a fost declarat doliu oficial la uciderea mişelească a polihistorului, cunoscut şi respectat istoric al Imperiului Otoman (vezi articolul lui Traian Udrea, „Nicolae Iorga în conştiinţa neamului românesc (decembrie 1940 - vara anului 1944)”, în Hierasus, anuar, III, 1980, Botoşani, p. 78). A. Mihăescu, fost elev al Liceului „August Treboniu Laurian” din Botoşani şi-a amintit emoţionat ziua de 28 noiembrie 1940: „Într-o dimineaţă posomorâtă şi rece de noiembrie 1940 eram în drum spre şcoală, împreună cu doi colegi cu care locuiam pe Calea Naţională la nr. 56. Pe la

mijlocul străzii Cuza Vodă, prin semiîntunericul dimineţii, am văzut arborat pe frontispiciul Liceului „Laurian” drapelul îndoliat. Ştiam că şcoala noastră îşi făcuse o tradiţie din a arbora drapelul îndoliat la moartea vreunui dintre foştii sau actualii profesori şi elevi ai săi şi ne întrebam nedumeriţi ce s-a putut întâmpla. (…) (Dirigintele nostru) a venit în clasă în ţinută de doliu, cu ochii înroşiţi, ca după o noapte nedormită. (…) După câteva momente de grea aşteptare, ne-a spus doar atât: ”- Un minut de reculegere!” Cu capul în piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi aducă aminte de ceva, cu frumoasa lui voce de bas, care gâlgâia de durere, cu ochii plini de lacrimi, ne-a spus cam aceste cuvinte, care mă-ngrozesc şi astăzi: „- Copii, în această noapte, bandiţii legionari au ucis în mod brutal pe marele nostru savant Nicolae Iorga…!”. (…) Spre sfârşitul zilei de curs, elevii altor clase mai de jos ne-au adus vestea că a venit poliţia legionară. Un camion plin cu derbedei în cămăşi verzi şi înarmaţi, care au fost întâmpinaţi la intrarea principală a şcolii de către întregul corp profesoral, în frunte cu directorul I.V. Luca (…). La dorinţa lor de a intra, I.V. Luca a răspuns: „- Aici e locaş de cultură, nu se intră cu arme!”. Huliganii s-au întors fără nici un rezultat (…).” (pp. 255 – 258). Marea majoritate a epistolarilor a murit. Au rămas aceste mărturii, adunate cu pasiune şi răbdare de preotul Alexandru Stănciulescu-Bârda într-un volum captivant, pentru ca amintirile lor să nu se uite niciodată, iar icoana Sfântului Nicolae Iorga să ne călăuzească mereu gândurile, acţiunile, paşii…

DESCULŢĂ-N ROUĂ

Elena Spiridon Desculţă-alerg prin rourata iarbă, în gleznă simt că mi s-a pus balsam, și sângele un zbor ar vrea să soarbă… vreau să ajung la ceea ce visam. Pierdută-n timp, să mă golesc de toate, de sens, de sevă şi de jurământ; să n-am nimic , doar dor de libertate să mă renasc, s-ajung iar pe pământ. Să cred din nou, că roua dimineșii, E lacrima pământului smerit, E dor de soare blând, al tinereșii, Ce vine, pleaca-n ritm de nemurit, Să nu mă-ntreb de ce pământul tace când luna îl îmbracă în mister, de ce iubirea-n unde se desface, de ce amurgul este-un mic aster? Cam multe vreau, dar roua de pe gleznă a dispărut şi soarele petrece. Vai, ce îmi curge pe obraz în beznă Rouă din ochi? Chiar dorul nu mai trece? 10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

S P I RU H A R E T, I N G I N E R H OTA R N I C

Gheorghe Median n istoria culturii şi ştiinţei româneşti, de la moartea căruia s-au împlinit în luna decembrie a anului trecut 120 de ani, este consemnat, între personalităţile cu contribuţii remarcabile în numeroase domenii care au potenţat progresul României în ultimele decenii ale epocii moderne, cele mai cunoscute fiind cele din astronomie şi învăţământ. Mai puţin se aminteşte despre activitatea lui Spiru Haret ca inginer hotarnic, domeniu în care s-a implicat cu o deosebită competenţă şi conştinciozitate în anii imediat următori Războiului pentru Independenţă (1877-1878), nu atât pentru folosul material pe care acestă activitate il putea aduce, cât pentru rezolvarea unei probleme cu profundă importanţă economică şi socială cu care România acelui timp se confrunta. România independentă avea posibilitatea să-şi traseze liniile dezvoltării viitoare, alăturându-se statelor avansate economic din Europa, prin punerea în valoare a disponibilităţilor sale umane şi materiale. Acest fapt era posibil doar în condiţiile unui climat social calm, singurul în măsură să asigure canalizarea eforturilor naţiunii pe calea reformelor înnoitoare, dar această atât de importantă condiţie, era pe cale să nu poată fi asigurată. În mod concret, lumea satelor, care cuprindea cea mai mare parte a populaţiei ţării, era bulversată de problema, (nerezolvată pe deplin în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza), împroprietăririi ţăranilor clăcaşi. Din diverse motive, o mare parte a ţăranilor care în anul 1864 trebuiau să fie împroprietăriţi, nu intraseră în posesia pământului care li se cuvenea, iar anii scurşi de la promulgarea legii agrare până la câştigarea independenţei, sporise numărul sătenilor care trebuiau împroprietăriţi. Ca atare, una dintre priorităţile aflate pe agenda guvernanţilor, după 1878, a fost împroprietărirea celor îndreptăţiţi de legea din anul 1864, precum şi a celor care cuceriseră, cu sacrificial vieţii, independenţa ţării. Soluţia propusă pentru rezolvarea problemei, a fost împroprietărirea ţăranilor cu pământ din domeniul statului, constituit în urma legii secularizării averilor mănăstireşti din anul 1863. În acest sens, a fost constitui un corp de ingineri hotarnici, angajaţi ai statului, care trebuia ca în termenul cel mai scurt să măsoare şi să delimiteze din moşiile deţinute de stat, suprafeţele de teren necesare înfiinţării unor sate în care să se aşeze noii împroprietăriţi. Conştient de nevoia grabnicei rezolvări a acestei

Î Spiru Haret ( 1851-1912),

probleme, şi în ciuda multiplelor preocupări pe care le avea – din anul 1879 devine profesor suplinitor şi apoi definitiv la Catedra de mecanică raţională a Facultăţii de Sţiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti, şi tot din acelaşi an este însărcinat de Ministerului Instrucţiunii să facă rapoarte asupra şcolilor din Moldova – Spiru Haret a dat curs solicitării de a intra în rândul inginerilor hotarnici. În această calitate, a hotărnicit cu maximă minuţie şi în termenele cele mai scurte, numeroase proprietăţi funciare ale statului din mai multe judeţe, între care Dolj, Ilfov, Buzău şi Botoşani. Asupra acestei activităţi, a publicat mai multe broşuri între anii 1893-1911. În ceea ce priveşte planurile de hotărnicie pe care le-a realizat, acestea se remarcă printr-un desen impecabil, cu delimitarea clară, pe măsura înţelegerii unor oameni cu o instrucţie şcolară sumară, a terenurilor pe care urmau să le primească şi a vetrei satului care urma să ia fiinţă, cu marcarea locurilor destinate şcolii, bisericii, drumurilor carel străbăteau, etc. Pe fiecare plan, care trebuia afişat într-un loc unde putea fi văzut de toţi cei interesaţi, erau trecuţi ţăranii împroprietăriţi şi suprafaţa primită de fiecare, cu specificarea numărului de fălci atribuite în vatra satului, în zona cultivabilă (ogor) şi în imaş. Planurile au fost executate de o asemenea manieră, încât fiecare dintre cei nominalizaţi avea oglinda clară a situaţiei sale, făcând aproape imposibilă 11

Anul V Numărul 2 (50)

ISTORIA CULTURII

Februarie 2013

În partea de jos, în stânga este amplasat un tabel explicativ, iar în dreapta un tabel cu familiile împroprietărite, comuna de care aparţineau, suprafaţa cuvenită fiecăreia şi repartizarea acesteia în sat, în zona cultivabilă şi în fâneaţă. Planul este iscălit, deasupra tabelului explicativ: Inginer Hotarnic Spiru C. Haretu.Deosebit de minuţios întocmit, şi mai ales extrem de simplu de înţeles, Planul moşiei Protopopeni, întocmit de Spiru Haret, este dincolo de orice consideraţii, dovada dragostei şi înţelegerii pe care acesta a acordat-o celor mulţi pe care, şi pe această cale, i-a ajutat să se orienteze într-o lume în care neştiinţa de carte, îi făcea pe cei mai mulţi victime sigure ale unui sistem politico-administrativ în care arbitrariul şi ocolirea legii erau fapte frecvente. În acelaşi timp, documentul prezentat mai sus, are o deosebită importanţă istorică şi memorialistică, prin vechimea sa, ca şi prin faptul că este un manuscris al uneia dintre personalităţile emblematice ale României moderne. Nu în ultimul rând, trebuie remarcată deosebit de buna sa stare de conservare, datorată atât materialelor de foarte bună calitate din care a fost realizat, etuiului care l-a putut feri de atocul factorilor de degradare fizici-chimici şi nu în ultimul rând, condiţiilor în care a fost păstrat.

orice nelămurire. Unul dintre aceste planuri, realizat de Spiru Haret, se află în patrimonial Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani, în cadrul Colecţiei de Istorie Modernă ( doc. 48 ). El se intitulează “Planul delimitării şi parcelării pământului noilor împroprietăriţi după Art. 5 şi 6 din Legea Rurală pe moşia statului Protopopeni, judeţul Botoşani, Plasa Siretul”, 1880”. Planul, realizat la scara 1/5000, având lungimea de 60 cm. şi lăţimea de 54 cm., este desenat pe hârtie cartonată, caşerată pe pânză, şi este prins într-un etui rotund, din carton, îmbrăcat în piele de culoare roşie. Unul dintre capetele părţii înguste este prins de etui, iar celălalt este ruluit în jurul unui suport, de care este prins un şnur, pentru a putea fi fixat, la nevoie, pe perete.În partea superioară a Planului, este marcată suprafaţa ce teren din cadrul moşiei Protopopeni pe care urma să se constituie noul sat, cu delimitarea suprafeţelor cuvenite fiecăreia dintre cele 20 de familii ce primiseră pământ în vatra satului, precum şi locul pentru şcoală şi şoseaua Bucecea-Lespezi care trecea prin centrul aşezării. În centru, este delimitat din moşia statului, terenul din câmp (arabil), pe care urmau să-l primească noii împroprietăriţi, cu marcarea locului destinat fiecărei familii.

H A I D U C U L S AU B A N D I T U L ? GH. COROI – FILMĂRI INSOLITE Î N A R E S T U L D I N B OTO Ș A N I Ionel Bejenaru ra 9 aprilie 1935. Sosise la Botoşani cunoscutul regizor de film E Jean Mihail, în vederea filmării lui Gh. COROI, marele nostru înaintaş, personaj de legendă, intrat în legendele Botoşanilor. în legendele ţării. Jean Mihail avea, în acest scop, autorizaţii eliberate de Ministerele de Interne şi de Justiţie. Deci, cadrul legal exista. Avea să fie însoţit la Arestul Preventiv (pe locul său aflându-se acum noul Palat de Justiţie din Botoşani) unde se afla eroul nostru, de procurorii Ioan Adam şi A. Spiru, de judecătorul de Instrucţie C. Mihăescu, de avocatul D. Mănăstireanu (pe acesta cunoscându-l la bătrâneţe, cândva, la Bucureşti). În curtea Arestului Preventiv este adus Coroi, după ce i se scoseseră lanţurile de la picioare. Vederea aparaturii de filmat l-a cam speriat, Coroi temându-se să nu fie una şi aceeaşi cu scaunul electric. De asta e bine să lămureşti omul! Atunci, a făcut-o unul din procurori. Apoi, Coroi şi-a intrat în rol, văzându-se deja star, precum Greta Garbo. Mai mult, l-a gratulat pe regizor, lăudându-i unul din filmele sale, văzute şi de el. Din închisoarea femeilor a fost adusă, tot pentru filmări, Adela Ionescu, ibovnica lui Coroi. As în materie, regizorul Jean Mihail a înregistrat sonor un şir de cântece şi poveşti, intrate bine în gura lumii, pe seama lui Coroi. Chiar în arest fiind, efortul a meritat, aşa că faimosul Coroi, firesc, a pretins un onorar. Nu ştim dacă i s-a dat. Oricum, nu s-a dezminţit nici de aceasta dată.

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

B O G DA N P E T R I C E I C U H A Ș D E U U N R E P R E Z E N TA N T A L „ S T U R M UND-DRANG”-ULUI ROMÂNESC

Ion Ionescu-Bucovu colecționează texte vechi și le editează. Încă studiile lui mai au rezonanță și astăzi în conștiința poporului român. Îm poema cosmogonică „Dumnezeu”, poetul vrea să afle taina adâncă a lumilor și pare a o găsi în iubire: „Extazul mă răpește. Aud Divinitatea; Mă-ntrebi: ce-s eu? Iubire. Mă-ntrebi: ce fac? Iubesc. De n-aș urzi pe cine mi-aș revărsa iubirea? Ca să iubesc. Mă sfâșii, urzind din mine lumi!” Ultimii ani din viață au fost umbriți de moartea fiicei sale, Iulia care l-a făcut să intre în tenebrele ocultismului.

de 26 februarie P esedata împlinesc 175 ani de la nașterea unui mare cărturar care și-a închinat viața culturii, științei și artei românești. A u to di da c t , po li g lo t, poe t , prozator, dramaturg, filolog, istoric și folclorist, Bogdan Petriceico Hașdeu a fost o personalitate proteică și un spirit enciclopedic. Descendent al unei familii de boieri moldoveni cărturari, el s-a născut la 26 februarie 1838 în Cristinești, Hotin și a murit la 25 august 1907 la București. Și-a făcut studiile liceale la Chișinău și de drept la Harkov, fără să obțină vreo diplomă universitară. În 1857 s-a stabilit la Iași unde a colaborat la mai multe ziare, apoi între 1896- 1900 este profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor statului , în 1877 membru al Societății Academice Române și al mai multor academii străine. Volumul lui de „Poezii”-1873 anticipează pe Macedonski sau pe Arghezi, în timp ce versurile din „ultimii nouă ani de literatură (Sarcasm sau ideal-1897)” sunt dovada marilor frământări lăuntrice, după moartea fiicei sale, Iulia. În proză are încercări notabile. Nuvela „Duduca Mamuca” îi aduce un proces de presă iar romanul istiric „Ursita” rămâne neterminat. Autorul unei „Principie de lingvistică” întocmește proiecte monumentale precum ”Cuvente den betrani” în trei volume, însumând texte românești vechi sau ”Etimologicum Magnum Romaniae” în 4 volume până la cuvântul „bărbat”- o adevărată enciclopedie națională și antologie de literatură populară și cultă. Editează „Arhiva istorică a României” în 3 volume, publică două tomuri din „Istoria critică a românilor” Face monografii istorice precum cea a lui „Ion Vodă cel Cumplit” , precum și ale lui Petru Rareș, Luca Stroici, Vlad Țepeș, Negru Vodă. Gazetarul, urmând pe Heliade Rădulescu, tratează mai toate temele timpului, de la problemele vieții politice, sociale, culturale, științifice românești, având un condei satiric cu vervă și replică. El studiază mitul poporului român, a descifrat „glasul popoarelor”în limbă, folclor și istorie iar în ”Magnum Etimologicum” și „Istoria critică” a trasat harta etnică, morală și politică a istoriei naționale. Este printre primii care pune problema originii noatre dacice,

T U E Ș T I FATA … ( VA R I A N T Ă )

Vasile Popovici Mariei Cozma – Paris (acum pe Coasta de Azur) Tu eşti fata… care poţi să mi-l ucizi pe Lucifer - poemul meu la care ţin ca la copilul meu – şi mă poţi din amintire şterge ca pe un vers alexandrin ori endecasilabic, dar nu poţi să-mi ucizi nici şterge sentimentul… sentimentul meu subliminal ce-l port ca pe o dulce izbăvire, cu care te înlănţui ca pe un Prometeu! Cu pana ta muiată-n călimară, ce zgârii la hârtie cu folos, îl poţi trimite-n iad pe Luciferul meu, pe mine, - nu, că eu cu amintirea mea, te voi petrece dincolo de viaţă şi de moarte! De moarte…şi de viaţă… 13

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

UN MANUSCRIS GEORGE CĂLINESCU ȘI ÎNŢELESUL SĂU ASCUNS

Gheorghe Median ntre cele câteva documente pe care le-

Î am primit, cu mai mult timp în urmă, de

la profesoara Ileana Turuşancu, se află şi un manuscris, asupra căruia, până de curând, n-am avut răgazul să mă opresc. Este vorba de un articol scris de George Călinescu, şi publicat, sub titlul „Negură şi soare”, la rubrica „Cronica optimistului”, în numărul din 28 august 1964 al revistei „Contemporanul”. Nu ştim cum a ajuns acest manuscris în posesia Ilenei Turuşancu, dar putem avansa ipoteza că i-a fost oferit, ca semn al preţuirii activităţii sale pe tărâmul istoriei literare, de unul dintre numeroşii săi prieteni din lumea literară a Bucureştilor, din rândul cărora îi amintim pe Augustin Z. N. Pop, Gheorghe Eminescu şi Dumitru Murăraşu. Articolul „Negură şi soare”, din care vom reda un fragment, a fost scris în luna august anului 1964, şi este dedicat memoriei filologului, criticului literar, şi nu în cele din urmă memorialistului Mihail Ralea (1896-1964), decedat în ziua de 17 august a acelui an, la Berlin. Alegerea acestui subiect pentru rubrica din „Contemporanul” nu este întâmplătoare, dacă avem în vedere faptul că Mihail Ralea a fost unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui George Călinescu, cei doi împărţind între anii 1933 – 1940, conducerea cunoscutei reviste literare „Viaţa Românească”. Mai mult decât atât, în două momente speciale din viaţa sa, George Călinescu se bucurase de aprecierea lui Mihail Ralea: odată în anul 1936, când acesta a făcut parte din comisia în faţa căreia îşi susţinuse teza de doctorat la Universitatea din Iaşi, şi a doua oară în anul 1937, când în calitate de preşedinte de comisie, l-a declarat câştigător al concursului pentru postul de conferenţiar la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere de la aceeaşi instituţie de învăţământ superior. Prin urmare, cititorii revistei trebuie să fi luat acest articol ca pe un fapt firesc, la dispariţia unei personalităţi. Puţini au fost însă aceia care au sesizat că gestul lui George Călinescu a însemnat mai mult decât atât, el fiind expresia iertării, după mai bine de două decenii, a lui Mihail Ralea, pentru un fapt pe care, în ciuda aparenţelor, nu l-a putut niciodată trece cu vederea. Vina atât de gravă de care care-l transformase pe Mihail Ralea din apropiat în nomina odiosa, era aceea de a fi adus câteva observaţii critice monumentalei opere a lui George Călinescu „Istoria Literaturii Române” apărută în

anul 1941. Orgolios, dar ţinând probabil cont şi de ceea ce însemnase Mihail Ralea în destinul său ştiinţific, marele critic literar nu a răspuns niciodată direct acestui afront. Lumea literară bucureşteană, n-a putut să nu remarce însă, modul subtil în care s-a răzbunat peste câtva timp, înzestrând în mod caricatural unul dintre personajele centrale ale romanului „Bietul Ioanide” apărut în anul 1953 – arhitectul Pomponescu – cu trăsături fizionomice şi de caracter în care Mihail Ralea putea fi recunoscut. A trebuit să vină sfârşitul surprinzător al fostului colaborator din anii tinereţii, pentru ca George Călinescu să 14

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII Februarie 2013

Ralea, căruia, se vede, i-am înmânat o copie, a fost entuziasmat, grăbind astfel tipărirea cărţii. Entuziasmul, fără umbră de invidie personală, a fost întotdeauna nota lui personală şi când în urmă, la o sărbătorire, rău ajutat de memorie, a interpretat bizar o glumă a mea, care a slujit ca teorie chiar într-o cuvântare electorală, şi în articolul „Zgomotul liniştei”, entuziasmul lui a s-a manifestat totuşi fără nicio stavilă şi foarte drept faţă de ceea ce unii criticaseră cu vehemenţă. Era un om de talent, despre a cărui impresii de călătorie am scris cu elogii sincere în „Istoria literaturii române”. Îl văd acum tânăr, zâmbitor, foarte confesional, aşa cum pictorul Steriade l-a văzut. A fost generos cu mulţi. Cum s-au strâns deodată atâţia ani asupra lui? Ceaţa trece pe drum fantomatică, mă simt picat pe partea neluminată a lunii…” Articolul, reprodus parţial mai sus, consemnează actul ştergerii definitive a aversiunii lui George Călinescu faţă de ilustrul dispărut, căruia, în cuvinte puţine, dar sugestive, îi recunoştea, postum, meritele intelectuale şi alesele calităţi umane. Este unul dintre puţinele articole scrise pentru „Cronica optimistului” în care George Călinescu s-a implicat nu numai în plan profesional ci şi uman. Acesta este şi motivul pentru care am considerat că merită să fie inserat în paginile „Luceafărului”.

încheie acest conflict, articolul din „Contemporanul” demonstrând, dincolo de cuvinte, regretul ruperii legăturilor cu un om ale cărui opinii, în limita competenţelor pe care le avea, erau la fel cu cele pe care el însuşi le făcuse în Istoria Literaturii Române şi în nenumărate alte studii literare faţă de creatorii de literatură.

NEGURĂ ȘI SOARE “Un nor dens se târăşte pe munţi, şi printre brazi şi ceaţa e atât de compactă încât trece pe drum fantomatică, plină de gânduri negre. Sunt într-adevăr întristat. Moartea aşa de reprentivă a lui M Ralea, care unora li se va fi părut un eveniment neaşteptat, o presimţeam. Se internase în ultimul timp într-un sanatoriu, în urma unui accident de origine cerebrală, care probabil discret la început nu s-a dezvoltat. Cu mulţi ani în urmă, acest setos de viaţă era avizat de medici asupra unor semne ce puteau produce fenomene congestive. Omul care ştia atâtea lucruri în domeniul sociologiei, psihologiei şi artei, n-avea vreme să cunoască elementele medicinii, cum m -am încredinţat în două rânduri, ultima dată la comemorarea lui M. Eminescu. Iubitor al păcii şi zelos a-şi sluji ţara a plecat la Copenhaga şi pe drum s-a produs, desigur, marele accident, sub chipul unui ictus puternic care i-a curmat zilele. Pe M. Ralea îl cunosc demult. Deşi, fără îndoială, editorul era hotărât să publice „Viaţa lui M. Eminescu”, M.

G Â N D U R I D E C I T I TO R . P O E T U L D. M . G A F TO N E A N U C O M E N TAT D E G H E O R G H E M E D I A N

Gheorghe Median aidoma celei a alergătorului de cursă lungă, nevoit să îndepărteze singur obstacolele care-i stau în cale şi să se lupte, ca şi Don Quijote, cu morile de vânt, pentru ca opera sa, apreciată şi răsplătită cu premii şi cuvinte elogioase în toate colţurile ţării, să fie recunoscută şi la Botoşani. „Per aspera ad astra” este, se pare, maniera prin care, Dorel Mihai Gaftoneanu îşi va împlini destinul poetic, şi admirăm, fără rezerve, persuasiunea şi determinarea cu care străbate acest drum. Suntem convinşi că va câştiga, că va veni o vreme când valoarea creaţiei sale va fi pe deplin recunoscută şi îl asigurăm de toată admiraţia noastră. Vremuri, ca acestea au mai fost, pigmei literari ridicaţi la rang de Titani au mai existat, intrări în uniuni de creaţie pe uşa din dos s-au întâmplat, nu odată, arareori însă, posteritatea a reţinut numele celor care şi-au făcut singuri tronul pe care, fără merite, s-au urcat. Valoarea, în schimb, recunoscută greu, dăinuie timpurilor, şi mai cu seamă rezistă, atunci când este clădită pe talent şi pe muncă asiduă, zi de zi, şi ceas de ceas. Prozopoemele lui Dorel Mihai Gaftoneanu sunt dovada talentului şi muncii de creaţie deopotrivă, şi nu ne îndoim, îi vor asigura autorului locul pe care îl merită în rândul poeţilor botoşăneni şi nu numai.

Cu fiecare prozopoem pe care-l creează, Dorel Mihai Gaftoneanu adaugă o nouă pagină marii cărţi a spiritualităţii româneşti, asupra căreia, cu trudă şi talent, stă aplecat de mult timp. Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian, Onicescu… nume emblematice ale culturii româneşti şi universale, şi acum Porumbescu, au constituit tot atâtea subiecte, care au permis autorului să-şi releve atât disponibilităţile poetice cât şi pe acelea de autentic om de cultură. Prozopoemul „Neuitată. O baladă. În acorduri de vioară …”, dedicat memoriei lui Ciprian Porumbescu, la 160 de ani de la naştere, ne oferă încă o dată prilejul de a-l admira pe poetul Dorel Mihai Gaftoneanu. Cu o tehnică pe care o stăpâneşte perfect, unică cel puţin în peisajul literar botoşănean actual, poetul evocă personalitatea compozitorului şi universul în care acesta s-a format şi consacrat, şi, în ciuda manierei neobişnuite pentru cei mai mulţi de a se exprima, reuşeşte să capteze atenţia cititorilor. Partea umoristică a prozopoemului de faţă, ca şi a celor anterioare, este dată de referirile la climatul cultural de astăzi, în care valorile autentice nu se pot afirma din cauza „monopolului” unor găşti autoproclamate stăpâne absolute pe tot ce înseamnă act de cultură – literatură, pictură, muzică, film, teatru, etc. Cum vremea acestora nu pare a se sfârşi prea repede, credem că soarta autorului prozopoemelor este 15

Anul V Numărul 2 (50)

POESIS

Februarie 2013

N E U I TAT Ă . O B A L A D Ă . Î N AC O R D U R I D E V I OA R Ă …

Dorel Mihai Gaftoneanu Parodie-pamflet, prozopoem satiric in memoriam Ciprian Porumbescu (n. 14 octombrie 1853, șipotele Sucevei, Bucovinad. 6 iunie 1883), la 160 de ani de la naştere, 130 de ani de la dispariţie, respectiv Berta Gorgon (n. 17 martie 1861- d. 17 februarie 1947). Motto: «Oamenii de geniu sunt meteori destinaţi să ardă pentru a-şi lumina secolul» (Napoleon Bonaparte) …Rafturi… Cărţi cu titluri groase… Îşi aşteaptă cititorii… Satul… Şcoala generală… Cu lecturi obligatorii… «Mai demult. Cânta la Stupca. Un mic „greier”. O vioară. Amintiri ce, la un secol, nu mai contenesc să doară…» …Printre primele… primite! Cu parcurgere „tihnită”. Mi-a marcat copilăria. Mi-a rămas (în)tipărită. Stea cu nume. De legendă. Compoziţii fără moarte. Fenomen irepetabil. Un talent nativ aparte. …Ca Esenin, Porumbescu. (Vieţi sumare. Trei decenii. I-am notat pe „lista scurtă”! Nişte „condamnaţi” ca… genii!) Un romantic în gândire. În creaţii şi trăire. Remarcat de însuşi Verdi. Ca „admis” la „nemurire”. …Să încerci să-i faci „portretul”… Lucru greu… Îl ştim cu toţii! Un tablou din rânduri scrise… Cine n-ar avea emoţii? Optimismul. Voioşia. Nu păreau să-l părăsească… Pom sădit ce-şi trage seva din fiinţa românească. …Falnic chip. Erou. Puternic. Cu profil cioplit în stâncă. Nobil caracter. Sensibil. Prin simţirea lui adâncă. Fin umor. Prieten super. Cald, duios, onest în toate. Era blând. Plăcut la vorbă. Omenie. Bunătate. …Dispărut de foarte tânăr. „Zeul muzicii, Apollo”. Şarm. Distins. Ca nimeni altul. Curajos ca… Marco Polo! Persecuţia… Arestul… Pus sub aprigă prigoană… Sub furtună. Ca stejarul. Brav român având „coloană”. ………………………………………… …Un copil timid şi firav. Cam stângaci. Dar perspicace. Rara lui inteligenţă o vedem în tot ce face. Pe nedrept. În con de umbră. „Tur de forţă”. Artă pură. Dat ca etalon. Exemplu. „Unitate de măsură”. …Nu a fost de unul singur. Peste trepte de arpegii. Tatăl. Interpret din flaut. Memorabile solfegii. Iraclie. Alter… Creangă! Natural povestitor. Om cu dragoste de ţară. Consacrat ca scriitor. …Interpreţi… tenaci! Din gură. Toţi ai lui aveau „ureche”. „Soclul”. „Baza”. „Rădăcina”. Unei „lire” nepereche… Scurt traseu. Dar incredibil! Un galop de sănătate! Autentic. Accesibil. Autor de calitate. …După… câteva cuvinte (!) a „sărit” la portative… Un atras irezistibil de lucrările votive. Paradisuri vii sonore. „Dedicaţii” unui cor. Lirică lăutărească. Prelucrări după folclor. …„Imn unirii”. „Tricolorul”. „Cântecul latinei ginte”. „Serenada”. „Rapsodia”. Te vor urmări în minte… „Inefabila baladă”. Cu vioară şi orchestră. (Ce lucrare inspirată! …Tehnică „extraterestră”!)

… „Craiul nou”. Din operetă. Cizelată şi plăcută. Ritmuri nemaiascultate. Premieră… absolută! Muzică… de voie bună! Stil „bel canto”. Rafinată. Piese scrise pentru voce. Ne uimesc şi astăzi, iată! …„Stupca”…„Prahova”…„Braşovul”… Hore, marşuri şi romanţe. Exerciţii de cultură. Purtătoare de speranţe. „Zâna Dunării”…„Camelii”… Reverii… Tonalitate… Magic. Univers de hore. Ode. Imnuri. Minunate. …„Malul Prutului”. „Altarul”. Preafrumoasa „Rapsodie”. „Gaudeamus”… Absolvirea! Genială melodie! Arc… Triumf… Arcuşul sprinten. Spre aducere aminte. Zestre. Cântece. Poeme. Operă. Învăţăminte. ……………………………… …Ilişeştiul şi Suceava. Cernăuţiul şi Viena. Un elev de… mare clasă! Susţinut de trei „Mecena”. Miculi şi Mandyczewski. Sau Alecsandri, poetul. Peste tot. Vei da de dânşii. Când îi răsfoieşti caietul… …Minge… partituri… popice… şcoală… jocuri de culise. Frământări… emoţii… temeri… deziluzii… porţi închise. Dansul… scrima… patinajul… şi agape studenţeşti. „Arboroasa”, „antic” nume Bucovinei strămoşeşti. …Patru secole. La Putna. Domnul Ştefan. Sărbătoare. Invitaţi. Cultura ţării. Regăsiţi în… neuitare! (Ciprian) „Golembiowski”… (Pre)schimbat în „Porumbescu”. Slavici, Teclu sau Xenopol. Şi Poetul Eminescu. …Mari de tot. Să-i pomenească? Unora le vine greu. Cântăreţ- vătaf- „primaşul”. Trubadurul Vindireu. „Dionysos”. „În persoană”. Cu „Satirii” şi „Silenii”. Barzi nomazi. „Figuri de ceară”. „Coborâte” prin milenii. …O colecţie de cânturi. Niciodată nu mai moare! Expresivă şi directă. Piese grele, de valoare. Patriot cu demnitate… (Din picioare mor copacii!) Datorie împlinită… „Am cântat întregii Dacii!” ……………………………… …Peste tot. În stânga, dreapta. Cei trecuţi. De altădată. Monumente. Din vechime. O mulţime. O armată. Pomi şi flori. Covor de iarbă. „Coame”. Dealuri. Munţi în zare. Grav discurs. Melancolie. Cu tăceri apăsătoare. …Feţe triste. Cu ochi umezi. Lacrimi ce se tem să vină. Şoapte şi priviri. Accente. În fundal. „Lumină lină”. Grupuri, trecere atentă. Printre vechile alei. Locul veşnicei odihne. Crucea albă de sub tei. …Cu efigie superbă. Şi inscripţie gravată. O voi insera intactă. O păstrez „nealterată”: „/Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ /Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor!”/ …Ne apropiem. În „cercuri”. Paşi discreţi. Sfială multă. «Voi vorbi un pic mai tare. Poate, Bardul ne ascultă… (Glasul ghidului. Răsună. Cu sclipiri „condimentate”.) Muza şi muzicianul… Cuplu spre eternitate. …O poveste de când lumea. Nici măcar nu este nouă. El şi ea. „Inseparabili”. Ca un măr… tăiat în două! Un întreg pentru vecie. Nufărul şi anemona. Uneori mă duc cu gândul către junii din Verona… …Ciprian, ca un Romeo. Berta ca o Julietă. Personaje. Şi simboluri. Cu cerneală… violetă! 16

Anul V

POESIS

Numărul 2 (50)

Au stârnit regrete valuri. Pagini mii, nenumărate. „Porumbei şi turturele”. Pasiuni adevărate. …Impecabil. Crez de viaţă. Să fii sincer devotat. A ajuns de basm. Spun unii. Un scenariu perimat. Doar articol de duzină. Sau o haină demodată. Tot mai rar, mai rar se poartă… Până este aruncată. … Visuri mari… Efemeride… Călători prin lumi de gânduri… Fascinante spaţii vaste. Şiruri-şiruri. Stele. Rânduri… Constelaţii în spirale… Galaxii închipuite… Teancuri strânse. De arhive… Din speranţe năruite… …Necuprinse largi imperii cu acelaşi prototip… Colonii imaginare din castele de nisip… „Zile din argint şi aur”. Pe un cer cu astre-veacuri. Din clepsidra-cronometru. Fire… „Ţesături”… Tic-tacuri. …Mici Dedali. Rebeli sub soare. Umbre ies la promenadă. Două suflete pereche. În hârjoană prin livadă. Jucăuşi. Simpatici fluturi. Aripi lungi multicolore. Zbor de vis. Şi despărţire. Trandafiri şi mandragore. …Tineri. „Verzi”. În floarea vârstei. Par eterni când îi privesc! De-aş putea întoarce timpul… Mi-aş dori să-i întâlnesc. „Înţeleşi”? Deloc! De unde? Victime… „nepotrivirii”! Doi învinşi au fost. De soartă. Prinşi în meandrele iubirii!

Februarie 2013

…A rămas violoncelul… Lângă husa „istovită”… (S-a „pierdut” casa din bârne… Şi vioara. Rătăcită.) Un pian ce aminteşte despre clipe fericite… Faimă. Glorii. Recunoaşteri. Alte vremuri. „Liniştite”. …Predispus mereu spre boală. L-a urmat îndeaproape. Până spre Mediterană… N-a fost chip ca să mai scape. Tulburi timpuri. De restrişte. „Aria înstrăinării.” Suferinţă. Alinare. Un „concert”. La malul mării. …I-a fost ultima dorinţă: „Aveţi grijă de comoară! Muzica! Păstraţi-o vie! Nu vreau s-o lăsaţi să piară!” Cu frânturi de poezie. Printre note muzicale. S-a retras între coperte. Ca subiect de manuale. …Doină pe un pisc de stâncă… În oceanul primăverii… Un martir pentru convingeri…Un apostol al durerii… Nu a fost „luat în braţe”. Dimpotrivă, mai degrabă… „(De)ţinut… din scurt, sub lupă! Să nu-i pierdeţi vreo… silabă!” …………………………………………. …Te gândeşti că, azi, maestre, s-a schimbat macazul, poate? Că vei reuşi în viaţă fără „dar” sau „dat din coate”? Strângi coroane, recunoaşteri? Să vezi cum primeşti… pe bandă „Tăvăluguri” de „invenţii”. „Cronici” scrise… la comandă! …Îţi doreşti o carieră? Reflectoare… şi de toate? Te va prelu(cr)a „sistemul”! „Retro” merge… ca pe roate! „Directive”, „circulare” prin „pilotul” de la „manşă”… Represalii? Cu duiumul! Vor veni în avalanşă! …Răutăţi. Venin. Otrăvuri. În fiole…„Saramură”! Observaţii. Comentarii. Cu „asupra de măsură”! „Teorii”… Împăunare… Aroganţă şi emfază… Cu discreţie. Secretul. („Karma”!). Ţi se sugerează… …O „donaţie”? „Contează” ! Dacă vrei să fii de… va(r)ză! Cu scop… unic! „Caritabil”. Şi ajungi “artist” de… ba(r)ză! (Conştiinţă sau morală… Cum să spunem?… Păi, de unde? Vei lăsa ceva în urmă?… Mi-aş dori să pot răspunde!) …Ca zefirul Rivierei… Simţi în ceafă „răsuflarea”… Prăfuitelor „vedete”… De tot râsul şi mirarea! Comedii. Orgolii. Mofturi. Lauri. Premii. Propagandă. Coterii. Caragialisme. Un vulcan. În (sara)bandă! …Tura-vura, acuzaţii… că eşti „dus”…(total!)… spre nori De la hiper-agramate… anagrame de „valori”! Iar „concluzia”, mesajul: «Vrei să îţi găsim vreo… pată? Cine ştie? Ia încearcă… Mai gândeşte-te o dată! …Dacă încă mai persistă şi te bântuie… mirajul, Vei primi o „nota bene” după ce accepţi… „virajul”! Nu pricepi „recomandarea”? Te „snopim”! Război şi… ceartă! Îţi pleci fruntea? O, ce veste…! Bine ai venit în artă!» ………………………………… …Se sting fulgere departe. Briză rece. E răcoare. Vine ploaia în rafale. Peste susur de izvoare. Se aşterne lin amurgul… Şipote aduc pe seară Neuitată. O baladă. În acorduri de vioară…

…E „destin”? Sau „opţiune”? Semne mari de întrebare… Tainice istorioare. Repetate des, se pare… Legături comune? Multe! Totuşi, nu a fost să fie! Încă o idilă… „spartă”! Cu tipar de tragedie! …O romanţă depănată. Dulce… acrişor… amară! Stinsă brusc. În miez de noapte. Într-un început de vară. Ca o scară ni-i trecutul… O enigmă, viitorul… Ce nedreaptă este viaţa! Singur drept e Creatorul!» ……………………………… …Leagănul adolescenţei. „Raiul” plin cu locuri dragi. Drum spre inima pădurii. Pajişti. Rarişti. Brazi şi fagi. Rugi de mure. Tufe. Zmeuri. Stânjenei şi viorele. Luminişuri şi desişuri. Din picturi. Acuarele. …Risipiţi peste coline. Nu mai poţi să îi aduni… Codrii. De mister şi farmec! Cu fantome din străbuni… Ca Livenii lui Enescu. Vechiul sat. Odinioară. Existenţa. Temerară. Nu i-a fost deloc uşoară. …O Moldovă. Feudală. Ţărani. Vite. Care. Pluguri. Erau pricepuţi la treburi. Vorbe. Tâlcuri. „Meşteşuguri.” Un ţinut cu oameni harnici. Straie noi de sărbătoare. „Înţesat”. Tradiţii, datini. Obiceiuri milenare. …Cu fântâni. Pe la răspântii. Ciuturi. Cumpene. Uluce. Turnul cel înalt. „Străjerul”. O clopotniţă cu cruce. Lespezi reci. Cu scrieri şterse. Ţarina din cimitir. Răposaţi oşteni lui Tomşa, Lăpuşneanu, Cantemir… …Clăi de fân şi lemne stive. Turme. Verzile imaşuri. Robi, clăcaşi umili, bordeie. Case bătrâneşti. Sălaşuri. Garduri. Stâlpi. Acoperişuri. Şi îngrădituri. Hambare. Holde. Câmpuri. Trudă… gârlă! Ţesturi. Vetre de cuptoare. …Case cu pridvor. Ferestre. Cu ghivece şi perdele. „Cergi” pe „laviţe”. Şi „scoarţe”. Vie, iederă, zorele. Cu rapsozi-scripcari. Fanfare. Clăci, serbări şi şezători. Iarna. Gheaţă. Măşti şi porturi. Public. Figuranţi. Actori. …Dealul. Bătătura casei. Mai la „margini”. Spre „toloacă”. Cu grădina de legume. Şi „pomătul” din prisacă. Curtea largă. Cât… Edenul! Un…„cenaclu”. Pe verandă. Teiul uriaş. Cu „harfa”. Clopoţei. Cristal. „Ghirlandă”. ………………………………… …Spirit concentrat. Esenţă. Moştenire de acasă. În vioara cea străveche. Credincioasa lui mireasă. Înzestrat de la natură. Excelent ca dirijor. A avut de „spus” destule. Publicist. Compozitor. …Probele „iluminării”. „Curg” la vale. Trec senine. Manuscrise. Foi şi poze… Mărturii. Mai sunt puţine. Un incendiu de proporţii… Mistuită. „Casa mare”… Te întâmpină statuia… Şi „anexa”. „În picioare”…

…Ciprian Porumbescu: “Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana”) “…Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea:”Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aş dori să-i fiu cu inima deschisă…” La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora acestuia: “Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!“. (M. Andronescu)

Anul V Numărul 2 (50)

INTERVIU

Februarie 2013

I N T E RV I U C U P O E T U L Ș I P U B L I C I S T U L D O R E L M I H A I G A F TO N E A N U, B OTO Ș A N I Antonesei Ana-Maria

Consemnat de către , clasa a X-a C, C.N.,,Mihai Eminescu” Suceava, 28.01.2013

1. La ce vârstă aţi descoperit pasiunea pentru poezie? D.M.G.: E mult spus pasiune, dar orice va fi fost starea de pe atunci, asta se întâmpla binişor după trecerea pragului critic de 40 de ani, cu umor ţinut sub control aş spune, cam de pe unde a lăsat-o marele Mihai Eminescu care şi-a încheiat viaţa la doar 39 ani. La început, cu încercări mai modeste de versificare integrală a celor 150 psalmi biblici, după binecunoscuta regulă a debutului care spune că dacă tot aştepţi până vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic niciodată. Ceva mai consistent, am scris după vârsta de 50 de ani, acum am 52 trecuţi. Deci, ca să vă răspund totuşi, de vreo doi ani pe muchie, să zicem… 2. Care sunt sursele de inspiraţie şi ce teme abordaţi în poeziile dumneavoastră? D.M.G.: Istoria, filozofia, natura, viaţa satului, profilul şi operele marilor personalităţi culturale… Specii literare preferate- epopeea satirică («parodia-pamflet», aşanumitul prozopoem satiric), parodia, pamfletul, fabula, reportajul, catrenul umoristic… 3. V-au încercat multe emoţii când aţi scris poezia ,,E pământul locul unde…” dedicată mamei d-stră? D.M.G.: Da, e una dintre primele mele poezii, scrise acum doi ani… pe de rost ştiu doar prima strofă: «Încântare fără margini am trăit cu bucurie, Când, în linişti de amurguri, am privit natura vie Cu secvenţe din albumul lumilor de la geneză, Bun prilej de meditaţii şi de gânduri… de sinteză !» 4. Cum se împacă poezia cu numismatica? D.M.G.: Şi cu şahul, a treia mare pasiune, ar trebui să mă întrebaţi… niciodată nu am destul timp pentru toate, e vai şi amar când se întâlnesc acestea trei deodată, plus viaţa de zi cu zi… mă simt ca un Ioan Vodă (Armeanul) cel Cumplit tras cu sălbăticie de patru cămile în toate direcţiile… 5. Care vă este cea mai de suflet poezie? D.M.G.: File de jurnal abstracte sau Odiseea omenirii… un soi de colaj legat tematic compus din cincisprezece poezii a câte zece strofe corespunzătoare anumitor etape din istoria omenirii, cu titluri ale căror litere de început formează titlul menţionat… în total, 154 strofe în vers clasic având ca temă taina vieţii pe pământ… O să vă dezamăgesc cu acel «Cum am vrea, cu mintea noastră, să cuprindem infinitul?» din final, poemul nu e decât o cronică, o dizertaţie versificată, cum bine i-a spus criticul Alex Ştefănescu şi nu am nici pe departe pretenţia descifrării teribilei enigme din perspectivă umană… 6. Aveţi vreun poet care v-a deschis orizonturile spre lumea poeziei? D.M.G.: Ar trebui să menţionez mai multe nume…

acad. Mihai Cimpoi, Lucia Olaru Nenati, Florian Copcea, “naşii” mei literari… apoi Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu, Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Georgică Manole, Maria Baciu, Ion Buciuman, Florin Lâiu, Nadia Cella Pop, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu, Cornelia Bădrăgan, Viorelia Braicu… au avut rolul lor bine definit publiciştii Ion Istrate, Ioan Rotundu, Vasile Timofciuc, Gabriel Bălaşa… istoricul Gheorghe Median, violonista Marieta Baciu… De la fiecare în parte şi de la toţi împreună am avut câte ceva de învăţat, aşa cum facem sau ar trebui să facem toată viaţa… Înveţi de la alţii, apoi dai testul de acumulare şi de interpretare strict personală în timp ce rămâi de unul singur în faţa colii de hârtie… 7. Vă este dor de copilărie şi de satul natal? D.M.G.: Cui nu îi este ? Acolo rămân cei mai frumoşi ani ai vârstei nevinovatei inocenţe… Chiar şi fără să îl fi citit pe marele Ion Creangă cu superbele sale amintiri din copilărie, pe toţi ne cuprinde nostalgia cu gândul la locurile unde am văzut lumina zilei… vă las să-mi urmăriţi poemul “Micul univers de ţară”… 8. Ce reprezintă pentru d-stră literatura limbii române? Dar scriitorul român? D.M.G.: Parafrazând dictonul latin «Ubi bene, ibi patria» (Unde e bine, acolo e patria), ca scriitor, în această lume a literelor eşti ca peştele în apă… Literatura în limba maternă este echivalentul pentru «acasă», locul unde te simţi bine… un mic paradis plin de comori descoperit încă de pe vremea lecturilor suplimentare obligatorii. Ce aşteptări am de la profilul unui scriitor? …Inteligenţă, loialitate, demnitate, umor, cultură, educaţie… Reţinând doar primele litere de la aceste şase cuvinte ajung la un amuzant joc de litere şi idei, «Il duce» («Liderul»), un formator de opinie pozitiv, oarecum în contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către faimosul conducător italian care a purtat acest renume. 9. O întâmplare care v-a impresionat din călătoriile dstră prin ţară sau străinătate? D.M.G.: Peste tot, ca invitat ai parte de primiri călduroase, însă, undeva în sudul ţării, lângă Dunăre, de Festivalul Internaţional de Poezie Drobeta Turnu Severin, Orşova şi Herculane mă leagă ceva aparte… Acum doi ani, în 2011, participând pentru prima dată la un concurs de literatură, ca anonim, cu iniţialele D.M.G., mi-a rămas în memorie întrebarea surpriză la telefon a d-lui prof. univ. dr. Florian Copcea: «Vă rog să vă prezentaţi, cine şi de unde sunteţi, aveţi un premiu acordat pentru originalitatea unui grupaj de poeme despre Eminescu…» Atunci a fost debutul meu absolut în lumea literară, acolo am călătorit de două ori apoi, în ianuarie 2012 şi ianuarie 2013. Am strâns colecţii de amintiri cu totul deosebite, câteva publicate ulterior în două 18

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

reportaje de pe malul Dunării… 10. Un cuvânt de încheiere… D.M.G.: Un citat la care ţin foarte mult: “Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie”-Octavian Goga, iar din prozopoemul satiric «Eminescu. Monolog în alb şi negru» având ca motto: „Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.” (Konrad Adenauer), o strofă:

«Pentru neo-scribi? Vetuste. Antice deşertăciuni. Pentru mine? Actuale. Capodopere. Minuni. Tot la fel. Mereu aceleaşi. Chiar şi peste un mileniu. Eminescu? Da, trăieşte. Prin talentul său de geniu!» Vă doresc multă sănătate şi succes la şcoală! R e p o r t e r : V ă mu l ţ u me s c c u r e s p e c t p e n t r u amabilitate!

DIN ,,OCHIUL S OAC R E I ” , R E V I S TA , , P L U M B ” D I N B AC Ă U …

ARENA REVISTELOR: , , A RT- E M I S ” (WWW.ART-EMIS.RO)

Redacţia

Geo Bancaru

E nevoie să apreciem și să revenim cu un gest de recunoștință față de un colectiv de oameni care trudesc, precum și noi, cei de la ”Luceafărul” (Botoșani), pentru a susține un act cultural autentic. Redacția noastră primește număr de număr al Revistei ART-EMIS prin grija redacției acestei publicații, colectiv coordonat cu onoare de Ion Măldărescu. Revista ART-EMIS poate fi citită /online/ la adresa: http://www.art-emis.ro

65. Revista « Plumb » din Bacău, în numărul din ianuarie 2013, publică “Eminescu şi descendenţii săi pe linie paternă din satul Călineşti Cuparencu” care se vrea încă un răspuns al poetului Ion Cozmei la o « concluzie apodictică » a academicianului Dimitrie Vatamaniuc ce consta în faptul că « Eminescu nu are descendenţi în Bucovina » şi că « familia se stinge cu George Enminovici, fără urmaşi în 1904 ». Spune Ion Cozmei : « Pornind de la chestiunea paternităţii, pe noi ne-a interesat (şi ne interesează în continuare) familia lui Eminescu din Bucovina (mai precis Eminovicii din Călineşti Cuparencu), nu atât prin perpetuarea patronimului Eminovici prin generaţii, cât prin descendenţii unui pater familias (tatăl familiei), pe care noi îl vedem şi-l recunoaştem în Vasile Eminovici, întemeietorul ramurii bucovinene a E mino vicilor /…). No i acordă m o altă di mensiune paternităţii, continuare a viziunii latine asupra sintagmei pater familiae. Prin urmare, toţi descendenţii copiilor lui Vasile Eminovici poartă GENA paternităţii bunicului, străbunicului, stră-străbunicului lor, unul dintre ei dobândind aura de poet naţional al românilor. Mai concret, şase dintre copiii dascălului de la Călineşti Cuparencu vor avea, la rândul lor, copii, toţi fiind verii drepţi ai lui Mihai Eminescu, iar copiii lor şi copiii copiilor lor îi vor spune unchi ilustrului lor înaintaş, toţi aceştia considerându-se nepoţi, strănepoţi, stră-strănepoţi ai lui Mihai Eminescu ». Îl înţeleg pe Ion Cozmei, mai ales că el adaugă : « Parcurgând arborele genealogic al descendenţilor eminovicieni din satul Călineşti Cuparencu, se poate constata că doi dintre stră-strănepoţii lui Mihai Eminescu, Ion Cozmei şi Carmen Veronica Steiciuc, sunt ei înşişi poeţi, membri ai USR ». Doritorii găsesc arborele genealogic al descendenţilor pe linie paternă din satul Călineşti Cuparencu în numărul din ianuarie 2013 ( 70) al revistei « Plumb ».

Redăm mai jos câteva puncte tari/îndemnuri pentru a trezi interesul de a lectura nr.13/24 februarie 2013 al Revistei ARTA-EMIS. Editorialul acestui număr , Onoare, demnitate şi Patrie, este semnat de Ion Măldărescu. În continuare veți descoperi, pe rând, și altele, la fel de importante, cum ar fi: • http://www.art-emis.ro/editoriale/1460.html • Comandor (r), Prof. univ. dr. Jipa Rotaru & Col. (r) Anatol Munteanu – Combatanţii din Moldova • ht tp : // www. ar t - e mi s.r o /j ur na li st ica /1 4 5 9 combatantii-din-moldova-de-ziua-memoriei.html • Prof. univ. dr. Corvin Lupu – Decembrie 1989 la Bucureşti (6) • http://www.art-emis.ro/istorie/1458-decembrie1989-la-bucuresti-6.html • Prof. univ. dr. Ion Coja – Când va spune Sergiu Nicolaescu, adevărul? • http://www.art-emis.ro/analize/1457-cand-vaspune-sergiu-nicolaescu-adevarul.html • Ioan Ichim – Oraşul unde nu se întâmplă nimic • http://www.art-emis.ro/cronica/cronicaliter ar a/145 6 -o rasul-unde-nu-se-inta mp lanimic.html • Grid Modorcea – Frica de umbre • http://www.art-emis.ro/cronica/cronica-dearta/1455-frica-de-umbre.html • Magda Ursache – Fragmente din Hora Dezunirii • http://www.art-emis.ro/analize/1454-fragmentedin-hora-dezunirii.html

sursa: http://www.actualitateabotosaneana.ro/? section=Cultura&nr_art=19415&action=view_msg

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

„ G Â N D U R I Ș I FA P T E ” , R E V I S TA Ș C O L I I „ I O N B O J O I ” F L Â M Â N Z I – C A RT E D E V I Z I T Ă Ș I D E O N OA R E Ionel Bejenaru Firesc, cu o tradiţie din anul 2005, Revista „GÂNDURI ŞI FAPTE” a Şcolii ,,Ion Bojoi” Flămânzi, a plecat la drum, în noua ei serie (a doua), cu gândurile – ,,Ne dorim ca această nouă apariţie a revistei să pună în lumină activitatea desfăşurată în şcoală, să facă cunoscute gândurile dar şi faptele celor ce dau viaţă şcolii – elevi şi profesori, părinţi şi parteneri educaţionali, să promoveze valorile locale şi identitatea noastră de vrednici urmaşi ai celor ce ne-au dat ca moştenire o şcoală de prestigiu, care ne onorează dar ne şi obligă la mai mult şi mai bine” – gânduri exprimate de prof. Rodica Abăcioaiei, director adjunct şi coordonator al echipei redacţionale. Şi, cum obligatoriu de ştiut este obârşia denumirilor instituţiilor de învăţământ de pe teritoriul oraşului Flămânzi, răspunsul directorului Ioan Guraliuc, la interviul luat de elevele Iuliana Vereştiuc şi Delia Paliciuc, este necesar şi edificator – Mihail Sturdza este întemeietorul primei şcoli din Flămânzi; Constantin Comicescu a fost învăţătorul care a înfiinţat şcoala din Poiana; Ion Bojoi a fost profesor universitar , rector al unei facultăţi, fost elev al şcolii cu acelaşi nume. De altfel, binevenit şi oportun este portretul acestuia din urmă, realizat de elevul Denis Siminiciuc, „Ion G. Bojoi. 1936-1998. Profesor universitar, doctor în ştiinţe geografice”, în chiar acest prim număr al revistei. Revista face loc, în paginile sale, unui periplu al performanţelor şcolare, ale grădiniţei, iniţierii în ecologie, dar şi a celui mai emoţionant moment istoric al Flămânziior – Anul 1907, şi tot printr-un elev, Mitică Achiţei, coordonat de înv. Petru Grigoraş, text în care corul copiilor i se adresează lui Moş Poveste: „Moş Poveste, te rugăm, / Să ne vii acuma! / O poveste s-ascultăm / De la tine într-una”. Provocaţi, elevii vor, la rându-le, să-i spună povestea lor lui Moş Poveste, care începe cu – „Moşule, ai auzit de anul 1907?”. Episodul redat de elevul Achiţei continuă în numărul 3/2012 al

revistei. Din revistă în revistă, viaţa şcolii flămânzene, în întregul ei, probează consistenţă, dinamism, se impune, revista „Gânduri şi fapte” având tot temeiul să o reflecte. „Istoricul Scolii „Mihail Sturdza”, de prof. Liviu Butnari (Nr. 3/2012), „Calendar de vacanţă”, dedicat aniversării Monumentului Eroilor din Flămânzi, monument amplasat în faţa Şcolii „Mihail Sturdza”, text semnat de înv. Petru Grigoraş (Nr. 4/2012) onorează revista, căreia îi remarcăm şi calitatea tehnoredactării şi a ilustraţiei. Sufletul flămânzenilor şi al Flămânzilor transpare şi în paginile acestei frumoase reviste şcolare!

R E VO LV E RU L Î N F L O R I T (SIMFOPOEM)

Traianus Măria Sa, Vahtang fără pereche, Rîvnea să moară ca un voievod, Şi cu veleităţi de post-Irod Visa cu el şi cerul lumii veche Să-l ducă în mormîntu-i de nerod. În ziua lui de naştere în moarte Măria Sa, Vahtang, s-a bărbierit, Şi-a luat linţoliul de majestate, Şi-a aprins pipa cu un gest grăbit, Şi-a potrivit peruca în oglindă, S-a dat pe chip cu de Bizanţ parfum Şi, bîndu-şi din coniac, porni să-şi prindă Ţeava de ochi, de inimă, de limbă Şi hohotea-n castel ca un nebun. Şi dintr-odată s-a oprit şi...trase. Se zgudui împărăţia grea, Dar cerul nu căzu, căci el, Christoase, Ţintise bolta din privirea sa. Şi-o mierlă-n zori de zi cînd se ivise La geamul lui, pe loc a-nmărmurit: Cerul era întreg, el nu-l ucise. Şi-n mînurile-i ascunzînd misterul, Cînd a luat, mirată, revolverul, Acesta, Doamne, era înflorit! 20

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

ARENA SCRIITURILOR C O N S TA N T I N A DA M Ș I , , I AC O B E N I – F I L E D E C R O N I C Ă ” Ion Istrate Adam, un fiul al Iacobenilor, nu-și dezice obârșia! C onstantin Dragostea față de locurile natale, care i-au fixat, încă din fazele de început ale formării personalității, valori autentice ale satului tradițional românesc, l-a determinat să le dedice o carte intitulată ,,Iacobeni – file de cronică”. Cartea a apărut nu de mult la editura Business Print și cred că ar fi meritat să i se aloce un ISBN (al editurii) și chiar un demers pentru o catalogare a Bibliotecii Naționale a României. Volumul are o importanță istorică majoră pentru acele locuri din Valea Jijiei, este o corecție și, în același timp, o contribuție la organizarea memoriei conștiinței noastre naționale. Puțini dintre noi realizăm cât de mult contează, sau mai bine zis, cât vor valora, în timp, asemenea scrieri. Un text literar, dacă e reușit, va mai fi căutat după ce va fi dat publicitații, în schimb o carte cu date și informații despre locuri, despre oameni, despre faptele lor vor fi pe veci interesante. Aceasta carte mai este și o frescă social politică a vremurilor pe care le trăim: impresii, atitudini, dezamăgiri și reflecții asupra a ceea ce se vede și trăim zi de zi, pentru că ,,(…) Civilizația se impune ca o necesitate nu ca un scop. (…) Din pomană nu se poate trăi mereu. Schimbați-vă modul de a gândi! (…), adică ,,muncă fără pâine nu se poate”. E clar: Constantin Adam este un mare sufletist, un depozitar și un emițător către generațiile viitoare al obiceiurilor și atitudinilor noastre strămoșești! Sper să nu se oprească aici!

OV I D I U C H E L A RU, 8 2 . 2 0 D E C Ă R Ţ I S C R I S E C U U N C O N D E I D E AU R LA MULŢI ANI! Născut la 10 februarie 1931, Ovidiu este fiul lui Chelaru Gheorghe și al Elivirei (Jaucă), părinții săi fiind dascăli renumiți prin partea locului – tatăl, învățător și director de școală la Bădeuți și Rădăuți, iar mama, învățătoare. Astăzi, când împlinește onorabila vârstă, se mândrește cu 20 de volume scrise, publicate sau în curs de apariție. Multă sănătate să-i dorim și mulți ani de creație literară! Redacția Revistei luceafărul

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

DOUĂ LOGODNICE STELARE EMINESCIENE: S V E T L A N A PA L E O L O G U M AT TA Ș I L U C I A O L A RU N E N AT I ( I I I )

Georgică Manole n momentul în care mi-am să citesc „Existenţa poetică a lui Bacovia” ( Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2012 ), un studiu excepţional scris de Svetlana Paleologu Matta, mi se părea un lucru foarte simplu. Cunoşteam, în linii mari, evoluţia interpretării operei lui Bacovia, iar prin 2003 sau 2004 citisem atent „Aisbergul poeziei moderne” a lui Gheorghe Crăciun, carte care m-a făcut să -l privesc un pic altfel pe Bacovia. Acolo se vorbea despre poezia tranzitivă ( sau denotativă), despre care Gheorghe Crăciun spunea:1. „este scrisă de tipul liric denotativ, preocupat de cotidian şi nu de transcendent, de mesaj şi nu de limbaj”; 2. „e directă, democratică, mizând pe metonimie şi nu pe metaforă”; 3. „ s-a născut o dată cu poezia reflexivă simbolică”; 4. „ea respinge în întregime postulatele „purităţii”, „ermetizării”, „obscurităţii” limbajului din poezia modernistă”; 5.”face limbajul cât mai permisiv comunicării, îl deschide făcându-l cât mai verosimil”; 6. se adresează direct cititorului, apropiindu-se direct de poezia existentă în lucruri”; 7. „ea nu mai separă lumea în poezie şi real, unde poeziei îi revenea un spaţiu ideal, epurată de concret”; 8. „are în vedere o sensibilitate umană reală”; 9.” pactul cu realitatea al poetului tranzitiv este de cele mai multe ori un pact al adevărului, al autenticităţii şi sincerităţii, al mărturiei documentare şi mărturisirii” etc. Gheorghe Crăciun crede că poezia tranzitivă începe cu Bacovia, cel din „Stanţe burgheze”, la noi, iar din afară cu Witman, Ezra Pound, Pessoa sau Kavafis. În acelaşi timp ne atrage atenţia că: 1. „depoetizarea programată, crudă, nu este automat poezie tranzitivă”; 2. „antipoezia, avangardele şi formele de lirism metatextual şi metalingvistic fac parte din alt tip de poezie modernă; 3. „să nu o confundăm cu limbajul comun”. Critica a sesizat bine gestul lui Gheorghe Crăciun, acela de a inventa, introduce şi impune conceptul de poezie tranzitivă pentru a apăra generaţia optzecistă care, prin abolirea comunismului în România, stătea suspendată, dispărându-i rădăcina ce-i alimenta aşa-zisul lirism. Gheorghe Crăciun „le-a dat” optzeciştilor o rădăcină, Bacovia. După un timp, vine Lucia Olaru Nenati şi, scoţând la lumină exegeza Svetlanei Paleologu Matta despre opera

bacoviană, adaugă o tulpină nu doar pentru a justifica o generaţie sau alta, ci chiar occidentalitatea întregii literaturi române generată de ratarea istorică a destinului, după cum bine remarca şi Mihai Cimpoi. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati, contrar uzanţelor, este unul exhaustiv şi permanent lămuritor. Autoarea acestui studiu ţine să precizeze : „Această lucrare apărută fără nici o popularizare şi lipsită de difuzarea firească – afectată deci de factorul ingerinţei istorico – politice în planul sociologic cultural, în primul rând la nivelul esenţial al instanţei de difuzare – a întârziat decenii până să ajungă la cunoştinţa lumii literare româneşti, pătrunzând doar sporadic aici prin diferite modalităţi accidentale, circulând, aşadar, oarecum în samizdat până când a ajuns să fie invocată de importanţi exegeţi ai operei bacoviene…”. Studiul introductiv propus de Lucia Olaru Nenati îşi depăşeşte prin dimensiune şi calitate propria condiţie, devenind o adevărată exegeză la exegeză, demersul instituind trei profiluri: Bacovia, Svetlana Paleologu Matta şi Lucia Olaru Nenati În altă ordine de idei, voi recunoaşte un lucru despre care nu pot spune că ţine de metodă: când iau hotărârea să citesc o carte nu încep cu prefaţa, cuvântul înainte sau studiul introductiv. Fac aceasta din dorinţa de a nu interveni cu şabloane în actul gândirii. Consider că un studiu introductiv citit înaintea textului m-ar influenţa, mi-ar anula posibilitatea de a intui singur unele semnificaţii. Acesta e motivul pentru care scriu acum despre „Cuvântul introductiv” al Luciei Olaru Nenati şi nu înainte de a scrie despre interviul cu Svetlana Paleologu Matta sau textul exegezei acestei autoare. Cunosc chiar şi ultimele puncte de vedere despre poezia lui Bacovia. Elena Pârlog vorbeşte despre cele trei dimensiuni ale poeziei bacoviene: 1. prima dimensiune – „intensitatea coloritului”; 2. a doua dimensiune – „acuitatea sunetului instrumentului muzical ce acompaniază senzaţia”; 3. a treia dimensiune – „ a plumbului”, care e legată „de faptul că sentimentele lui Bacovia au volum, sunt asemenea unui basorelief căruia îi poţi pipăi rotunjimile”. Altcineva, de la Chişinău, Ivan Pilchin, pune „plumbul” în legătură cu epoca în care apare volumul cu acelaşi nume ( 1916, în preziua războiului de întregire): „… este spiritul timpului care domină minţile şi lasă amprenta

Î propus

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

asupra destinelor umane. E vorba de epoca de glorie a glontelui de plumb ce şi-a atins apogeul odată cu Primul Război Mondial”. Lucia Olaru Nenati dă cititorului avizat ”lista” celor care au ştiut de lucrarea Svetlanei Paleologu Matta şi au prezentat-o doar „pour le connaisseurs” : Constantin Călin ( „O exegeză străină despre Bacovia. Dr. Svetlana Matta. Existence poetique de Bacovia” în „România literară” nr. 38, anul IV, 1971, pag. 32), Mihai Petroveanu ( „George Bacovia”, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1969), Edgar Papu ( „Fiinţa poetului” în „Luceafarul” din 27 noiembrie 1988), Vasile Fanache ( Bacovia. Ruptura de utopia romantică”, Cluj, 1994), Theodor Codreanu ( „Complexul Bacovia”, Biblioteca şcolarului, Editura „Litera Internaţional”, 2003, Bucureşti – Chişinău), Mihai Cimpoi ( „Secolul Bacovia”, Editura „Fundaţia Culturală Ideea Europeană”, 2005, Bucureşti), Constantin Trandafir ( „Poezia lui Bacovia”, Editura „Saeculum”, 2001, Bucureşti) sau chiar Ion Caraion ( „Bacovia. Sfârşitul continuu”, Editura „Eminescu”, 1975, Bucureşti; ediţia a IIa, Editura „Cartea Românească”, 1979), despre ultimul ţinând să precizeze un aspect important : „… cu toate că poetul nu dă semne că ar fi cunoscut această lucrare deşi, nota bene!, această sintagmă fusese prefigurată în chiar titlul capitolului „Mourir sans cesse” din cartea exegetei elveţiene”. Revenind la „lista” de mai sus, autoarea studiului introductiv extrage de la fiecare măcar o referinţă prin care să pună în valoare ideea cunoaşterii existenţei acestei exegeze despre Bacovia: 1. „Multe din disocierile teoretice şi observaţiile stilistice câteodată neaşteptat de subtile) ale Svetlanei Matta le consider ca pe un bun câştigat pentru exegeza bacoviană” (Constantin Călin); 2. „…lucrarea ne-a părut remarcabilă prin adâncimea, unitatea şi noutatea interpretării – mai ales la data respectivă – radicală prin ideea unui Bacovia poet al existenţei tragice” ( Mihai Petroveanu ); 3. „Trebuie să mai adăugăm că Svetlana este şi o constantă descoperitoare de priorităţi ale noastre. Această calitate se desprinde încă din cartea de acum două decenii despre Bacovia. Departe de a fi văzut în autorul „Plumbului” un simbolist întârziat, autoarea identifică întrînsul – împreună cu Trakl şi concomitent cu el -, pe promotorul întregii lirici expresioniste mondiale” (Edgar Papu ); 4. „…este tot ce s-a gândit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea fără continuatori pe măsură”; „meritul capital al autoarei e că arcuieşte peste timp preexistenţialismul creaţiei kirkegaardiene cu acela al modernilor, Bacovia devenind o excepţională punte de trecere” ( Theodor Codreanu ) etc. Frapată de originalitatea ideilor şi stilul cuceritor al Svetlanei Paleologu Matta, Lucia Olaru Nenati pune accent şi pe viziunea „tinerei doctorese” : 1. „Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevându-i consonanţele de acest fel şi astfel având capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională”; 2. „ …atitudinea poetică bacoviană, aşa cum se petrece ulterior şi cu poezia eminesciană, este evaluată atât cu mijloacele poetice cât şi cu cele filozofice”;

Februarie 2013

3. „Pentru evaluarea hermeneutică a profilului existenţial – poetic bacovian, exegeta se sprijină în pătrunzătoarea ei demonstraţie pe nume autorizate ale gândirii europene şi nu numai (…), citând însă şi nume româneşti”; 4. „Lucrarea conţine idei remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică”. Apoi, îngrijitoarea ediţiei, descoperă latura spengleriană a autoarei tocmai acolo unde aceasta consideră geografia şi istoria ca mediu determinant, totul pornind de la un spirit al locului (spiritus loci ) european şi unul occidental la marginea Europei, cel moldovenesc. Notează Lucia Olaru Nenati: „ Autoarea configurează mai întâi decorul poetic european, cu acea pierdere a paradisului şi cu acea apetenţă a dezintegrării existenţialiste, manifestată, de pildă, în deformarea chipului omenesc în viziunea lui Picaso ori în alienarea „Străinului” camusian, conchizând că „în marginea Occidentului, Bacovia înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”. Notabilă este şi ipoteza eredităţii bacoviene duble care adună în filonul identităţii sale emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultimul bastion al Europei” care, după ce a contribuit prin atitudinea unor voievozi precum Ştefan cel Mare, „la structura şi unitatea Occidentului”, a rămas dpă Marea Unire fără statutul demnităţii sale de odinioarîă, devenind o zonă a contemplativităţii şi a refugiului în trecut. Ca atare, fiind aşadar produsul unei duble eredităţi – a unui rău dublu – Bacovia nu poate fi conceput în afara spaţiului său geografic natural, „târgul” Bacăului şi nimic nu exprimă mai bine Moldova decât Bacovia…”. Studiul introductiv completează fericit structura unei cărţi despre Bacovia, Lucia Olaru Nenati scoţând în relief, folosindu-se de argumentări solide, toate punctele tari ce rezultă din textul Svetlanei Matta.

C O C H I L I E G OA L Ă

Ovidiu Chelaru Şi marea şi Terra cuprinse de smoală Mă vor din adâncuri, cochilie goală, Amurgul de-asemeni suspină în sine Cu trenul ce-aleargă pe roţi fără şine. Zadarnic toţi furii se-aprind la călcâie Doar zdrenţe şi pulberi în cont să rămâie, Destinul şi viaţa nu-s ţinte-n talaze Demersul teluric, mai are şi raze. Adepţii de spasme, să aştepte un pic Căci la prăvălie, nu-s cuie de dric, Şi grâu-i necopt, să furnizeze paie Iar eu încă mai scot din tolbă poveşti Cu teme diverse în straie lumeşti

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

A L E X A N D RU Z U B L A S I G H E T

Gheorghe Burac dorinţa de a recupera anii în care interdicţia de a profesa de la catedră l-a rupt tocmai de cei în care ar fi vrut să se mene p asiunea p entr u istorie. Că făcea şi mai face cu suflet această muncă istorică şi de memorie singur mărturiseşte: „Memorialul Sighet e pentru mine, ca român şi ca istoric, locul unde timp de aproape două decenii am căutat să pun eu însumi umărul, alături de numeroşi colaboratori la un edificiu înălţat cu trudă şi străduinţă, cu ingeniozitate şi abnegaţie spre a pune în valoare memoria celor oprimaţi sub dictatura comunistă. Tocmai de aceea, am socotit că n-ar fi inutil să adun în volum textele prezentate acolo, de-a lungul anilor, pentru un auditoriu primenit în chip firesc, însă atât de sensibil la mesajele conţinute. Sunt texte predilect istoriografice, având menirea de a pune lucrurile cât de cât în diacronia lor firească, astfel ca situaţia prezentă să fie mai bine circumscrisă. Experienţa istoricului poate înlesni o înţelegere mai realistă a devenirii umane.” Cartea astfel gândită a apărut sub egida Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet – F.A.C. -. avându-i ca editori pe Ioana Boc şi Andreea Dobeş, publicată de Fundaţia Academia Civică – 2012- ISBN 978- 973-8214-74-3, ea reprezentând, după afirmaţia lui Romulus Rusan, exprimată în „ Cuvântul introductiv”, „ un pandant la cărţile similare, „ Bukovski la Sighet” (2002) şi „ Courtois la Sighet” (2003), care cuprind conferinţele, luările de cuvânt şi interviurile iluştrilor susţinători ai eforturilor instituţiei de-a lungul primului ei deceniu de existenţă. Deo seb irea este că ALEXANDRU ZUB LA SIGHET este un letopiseţ de lungă durată, care se va înscrie în apropriatul jubileu al celor 20 de ani ai Memorialului, timp în care Co mp lexul Muzeal de la Sighet a avut în Academicianul Alexandru Zub nu numai un martor, ci şi un personaj, personajul-model, în acelaşi timp cronicarulmodel,care prin însemnările şi cuvintele sale, ne-a încurajat în strădaniile noastre”, ele constituind şi materialul care a dat chip acestei cărţi. Textele din volum au fost reproduse în ordine cronologică şi distribuite în trei secţiuni cu titluri menite să sugereze principalele teme, fără să însemne totuşi diviziuni riguroase, ele reprezentând o cronică autorizată a

,Te crede numai cine a suferit; de aceea suferinţele cele mai nobile sunt acelea care sunt mai puţin înţelese.” N. IORGA ZUB, din titlul şi din paginile cărţii la A clexandru are ne referim în acest articol, este

ACADEMICIANUL, ale cărui rădăcini sunt în pământ botoşănean, la Vârfu Câmpului, acolo unde a văzut lumina zilei; este cel care, cu atât de nobilele dăruiri pe tărâmul construcţiei şi reflecţiei istoriografice, se situează printre personalităţile de prim rang din cultura română şi ale cărui contribuţii au aureolat, lungi perioade de timp, instituţii dintre cele mai prestigioase din domeniul istoriei, în fruntea cărora s-a aflat: Institutul de Istorie „ A. D. Xenopol” din Iaşi şi Secţia de Istorie şi Arheologie a Academiei Române, ca să nu vorbim şi de altele… Acelaşi ilustru savant este protagonistul cărţii de care ne ocupăm, prezent însă într-o altă dimensiune a vieţii Sale, aceea determinată, de relaţia cu Memorialul Sighet, spaţiu pe care l-a frecventat încă din primele zile, timp de aproape 20 de ani. Cum s-a născut această relaţie ne lămureşte chiar DSa în prefaţa cărţii: „ Dintre numeroasele solicitări de după 1989, care nu m-au lăsat indiferent, a fost Alianţa Civică şi mai ales Academia Civică, cu care am fost solidar de la început luând parte, ca invitat al iniţiatorilor şi mentorilor acestui aşezământ, poeta Ana Blandiana şi scriitorul Romulus Rusan, la numeroase activităţi sub egida ei – dezbateri, colocvii, conferinţe, mese rotunde, în Capitală sau în alte locuri, dar mai cu seamă, la Memorialul Sighet, unde am fost, an după an, în faza simpozioanelor tematice, ca şi în aceea a Şcolii de vară. Am avut astfel multe ( nu şi destule ) ocazii de a întâlni colegi de recluziune politică, specialişti în studiul dictaturii comuniste, unii veniţi de departe, din fostul „ lagăr sovietic”, însă şi din lumea apuseană, în frunte cu savantul şi inimosul istoric francez Stephane Courtois, tocmai când, de la început, Complexul muzeal de la Sighet se transforma dintr-o instituţie a memoriei colective în istorie, când în manifestările de la Memorial s-a putut vedea, cu bun temei, „ un exerciţiu de reabilitare a fiinţei”, de „ trezire dintr-o pareză naţională”, de recuperare colectivă.” În această misiune s-a angajat Cel care însuşi a supravieţuit infernului comunist – închis timp de şase ani şi două luni din cei zece la care fusese condamnat pentru „ uneltire contra ordini sociale”. Îl atrăgeau la Sighet auditoriul mereu tânăr în care îşi regăsea vârsta spiritului şi în care căuta să descopere intransigenţa pe care o avusese atunci când trebuia să suporte prin blândeţea raţiunii chinul iraţional al muncii forţate şi 24

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

Memorialului Sighet, a genezei şi dezvoltării acestui monument viu al Memoriei, cu tot ce cuprinde el: Cuvânt introductiv ( Romulus Rusan ) Prefaţă I. ANALIZE DIACRONICE • Memorie şi uitare: implicaţii istoriografice • Istoriografia română: 1946 • Clio în derută: 1947 • Anul istoriografic 1948 sub impact stalinist • Un program de redresare naţională (1957) la Iaşi • Istoriografia română şi „ spiritul Genevei” • Discursul istoric la finele regimului comunist • Consideraţii deontologice II. DISCURS ISTORIC ŞI PROPENSIUNE EDUCATIVĂ • Comunism şi fascism – o dezbatere istoriografică • Discursul naţional între globalizare şi mondialism • Istorie, mit şi demitizare în cultura română • Sinteză istorică şi identitate naţională • Mişcări studenţeşti în 1956 şi după • Decomunizarea între speranţe şi realitate • Continuitate şi înnoirea în discursul istoric • „1989” după douăzeci de ani: o perspectivă istoriografică • Discursul identitar în Europa Sud – Orientală (sec. XX )

Februarie 2013

Istorici români în închisorile regimului comunist Adolescenţii de azi şi istoria de mâine Cunoaştere de sine şi integrare: Vasile Pârvan III. INSTITUŢIONALIZAREA MEMORIEI • „ Am intrat în viaţă cu probleme.” • Memorial Sighet • Memoria ca formă de justiţie • Şcoala memorie şi memoria colectivă • Muzeul de la Sighet, după un deceniu • Memorie şi istorie recentă: dialog româno-francez • Discurs memorial şi discurs istoric -Resume -Indice -Sommaire -Ilustraţii În textul acestui volum „autorul ne arată şi alte faţete ale personalităţii sale: detaşat şi sentimental, timid şi pătrunzător,academic şi colocvial, introspect şi intransigent. Iar portretul în timp în care onorează Memorialul Sighet, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului ( din Consiliul Ştiinţific al căruia face parte) şi în speţă, Fundaţia Academia Civică este, din acest punct de vedere, un autoportret.”( Romulus Rusan ) • • •

T E S TA M E N T

D E Z I UA TA …

I. Dârzu

Tată!... mi-e proaspăt testamentul din vorbe cu răsteală când lenea-mi, șmecheritul sfărmau străvechea rânduială n-ai vrut hârtie și pecete din cărți severe texte zadarnică tocmeală zdrobit și tu de tunetul din vorbă îți alintai scoborâtorul cântându-i propriile-ți poeme și lesne am deslușit din ele testamentul tău ... prima (poemă) tatăl meu este plugar vara el la câmp se duce și bucate îmi aduce... ... primul (codice) de la înțărcare încoace pâine fără muncă nu se poate

Mamă! Tu te-ai născut în a șaptea zi din lună după ce m-ai născut în a șaptea zi din lună tu lumina zilei ai văzut mai târziu cu o lună eu spre raze m-am târât înaintea ta cu o lună și te mândrești că te-ai născut pe 7 în ziua sfântului tău (Teoctist) și te mândrești că m-ai născut pe 7 în ziua sfântului meu (Botezătorul) La mulți ani!

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

TA B L E TA ( … D E F E B RUA R I E ) DOI BOI ȘI DOI VIŢEI ( C A R AG I A L E A N Ă ) Vasile Lefter acă ar fi să facem un sondaj de titluri şi autori, D întrebând cine a scris „Boul şi viţelul”, am

Scriind o fabulă « Boul si viţelul”, Caragiale nu parodiază, ci preia personajele lui Grigore Alaxandrescu , adăugându-le alte valenţe caracterologice. Clasica fabulă a celui care scria poezii de mare vibratie patriotică avea în centru ”Boul”, care, ajuns într-un post mare, uită de origine şi refuză să-şi recunoască o rudă apropiată, pe-al „doamnei vaci fiu”: ”-Un bou în post mare? / -Boierule-zice-aşteaptă afară / Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu. / -Cine? a mea rudă?Mergi de-l dă pe scară. / N-am astfel de rude şi nici nu voi să ştiu.” Dialogul dintre « nepot şi unchi” ste surprins într-un alt registru satiric în fabula ”Boul şi viţelul”, semnată de Caragiale. De data aceasta ,inserţia aluziei politice este mai directă. „Boul” proclamă generozitatea celor aflaţi la conducerea ţării, voitori de bine. Viţelul se lasă convins şi este bucuros că va duce mai uşor jugul: ”Mă-ndoiam eu însumi, m-am convins în fine, / C-am scăpat de-acum de orice nevoi: /Ne sunt deopotrivă voitori de bine / Şi au multă milă cei mai mari ca noi ./ A rămas viţelul ca un gură-cască , Fericit că-n fine sacra speţ-a lui / O avea de-acum din belşug să pască / Ş-o purta mai lesne greul jugului.” În fabula lui Caragiale, dialogul între nepot si unchi pare a avea ca ţintă transmiterea experienţei celor vârstnici. Tonul este mai familial, mai cald: ”Unchiule,cum merge? / -Excelent, nepoate! / ”Unchiule, iar glume? / Ba deloc, băiete! / -Sunt de accord cu toţii, foarte sigur ştiu… / Să m-asculţi pe mine, eu citesc gazete. / Tu nu ştii nimica, eşti un ageamiu.” Doi boi şi doi viţei! Fineţea maestrului în transmiterea mesajului este aceea a giuvaergiului din fabula „Talmud”. Meşteşugarul (Ştrul) face multe, dar artistul (Şmul) rămâne peste vreme prin fineţea diamantelor şlefuite cu har. Morala? UNA-I ŞTRUL / ŞI ALTA-I ŞMUL!

obţine un răspuns aproape unic: Grigore Alexandrescu. Răspuns parţial greşit! O fabulă cu titlu identic va publica Ion Luca Caragiale în numărul 1 al “Convorbirilor critice” din 1908. Vărsătorul născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, după 1890 va fi atras mai mult de epic, în proză sau în versuri. Caragiale, fabulist? Da! Nenea Iancu va cocheta şi cu prozodia, descoperind alte canale de transmitere a mesajului plin de subtilităţi prin tabloul alegoric. Ca orice autor de fabule, este atras de teme şi motive deja în circulaţie, evaluându-şi obiectiv calităţile de poet. Fabula, dusă pe culmi de înaintaşul său paşoptist, îi deschidea generos o nouă perspectivă satirică, fără putinţa de a mai fi acuzat de plagiat. Fabulele scrise de Caragiale trebuie privite ca nişte picături de cerneală scuturate pe un covor încrustat cu nestemate. Vârful săgeţilor rămâne înmuiat în sarcasm. Câ mp ul te matic îi er a c uno scut: i mp o stur a, nonvaloarea, demagogia, credulitatea. Cele şapte fabule puse în circulaţie dezvăluie un Caragiale mai relaxat, care şi-a vărsat deja amarul în scrierile anterioare. Tablourile – metaforă sunt adevărate eboşe necesare completării radiografiei social-politice a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cel care umpluse la refuz sălile de teatru cu spectacole de comedie este profund cunoscător al problemelor politice, scriind şi combătând de pe poziţii conservatoare. Reflecţiile autorului „Scrisorii pierdute” îşi păstrează actualitatea: ”Cauza dezastrului în care a căzut ţara este numai – da – ,numai, nenorocita politică ce o fac partidele şi bărbaţii noştri de stat de patruzeci de ani încoace.”

VA S I L E A L E C S A N D R I Ș I PAU L I N A

Mihai Ştirbu Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea … “cap al poeziei noastre litera re în generaţia trecută, poetu l «Doin elo r şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (…). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor …” (Convorbiri literare, 1871) Vasile Alecsandri, care-şi doarme somnul de veci în

curtea casei sale din Mirceşti, a fost nu doar un om politic, scriitor şi poet. A fost un adevărat boier al vremurilor trecute. S-a bucurat de o existenţă fără grija zilei de mâine, s-a bucurat de privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, mai nimic nestându-i în cale. Şi-a purtat paşii prin lume, ca diplomat şi călător, dornic de a vedea locuri şi civilizaţii mereu noi. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită. Conacul din Mirceşti, aflat la 4 km de şoseaua Roman -Iaşi şi Roman-Suceava, a fost construit de poetul Vasile 26

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

Alecsandri după propriile planuri în 1867, şi a fost donat Academiei Române, conform testamentului său. Acolo şi-a scris cele mai multe dintre operele sale. În locul său de suflet îşi petrecea iernile lungi şi geroase, stând la gura sobei, se odihnea după periplurile lungi în străinătate, îşi regăsea liniştea în vremurile tulburi, se bucura de frumuseţea naturii, a oamenilor şi a folclorului local. Totuşi, deşi a descris atât de frumos peisajele hibernale, se zice că scriitorului nu-i plăcea deloc frigul. Pentru a ieşi din casă, iarna trecea prin mai multe camere din ce in ce mai puţin încălzite, în fiecare punându-şi câte o haină, până când ajungea la proţectia maximă pentru a suporta gerul de afară. Referitor la data şi locul naşterii poetului, mai sunt controverse. “Există şi o versiune romanţată despre naşterea poetului, cum că ar fi venit pe lume într-o căruţă, pe drumul de la Bacău spre Târgu Ocna. (Ioan Dănilă)”. Însuşi Alecsandri scrie în cartea “Suvenire din viaţa mea: Notă”, datată Mirceşti, 1856: “Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova”. În articolul Reflexul obişnuinţei calendaristice, din „Ateneu”, numărul 5 (501), mai 2011, profesorul Ioan Dănilă nota: „Noi înşine am considerat, în 1990, la centenarul trecerii în eternitate a scriitorului, că 1821 este anul naşterii şi aşa am gravat placa de marmură de pe zidul casei din Bacău, strada George Apostu, nr. 9. Abia după aceea am aprofundat cercetările şi am constatat că data reală a ivirii pe lume a lui Alecsandri este 14 iunie 1818. Argumentele, împreună cu comentariile minime impuse de o asemenea teorie, le-am expus în paginile revistei «Vitraliu», într-un amplu documentar solicitat de conducerea publicaţiei.” În Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (Editura Academiei Republicii Socialiste România – 1979), Florin Faifer se opreşte la 21 iulie 1821 şi 14 iunie 1818 ca fiind date posibile ale naşterii poetului, la Bacău. Tot Florin Faifer, în Dicţionarul general al literaturii române, (Bucureşti, „Univers Enciclopedic” – 2004), specifică ziua de 14 iunie 1818 ca fiind data naşterii. Georgeta Antonescu, în Dicţionarul scriitorilor români (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), specifică faptul că Vasile Alecsandri s-a născut la 14 iunie 1818 la Bacău. George Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, consideră că „În privinţa datei naşterii lui Vasile Alecsandri a fost discuţie aprinsă şi nu ne rămâne decât să acceptăm una, mai probabilă, aleasă chiar de poet, aceea de 21 Iulie 1821. Ivirea la viaţă a fost romantică. Fugind de răzmeriţă, în spre munţii Bacăului, mama îşi împlini rostul în căruţă păzită de departe de patru slugi înarmate, sub vehicul fiind culcuşul tatălui, la 14 iunie 1818 .” Dar, Călinescu s-a oprit la data fixată de însuşi Alecsandri, 21 iulie 1821. Părinţii poetului au fost: vornicul Vasile Alecsandri (1792-1854) şi Elena (Elenco – născută Cozoni) Alecsandri (1800-1842). Conform Wikisource (Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri Mirceşti 1865), ,,un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneaţă şi cu spirit cavaleresc, veni din Veneţia în Moldova, se puse cu a lui spadă în serviciul ţării’’. Vornicul Vasile Alecsandri era om de o mare înţelepciune, de o probitate rară şi înzestrat cu simţiri generoase, care şi-a creat singur o avere însemnată şi o poziţie înaltă în patria sa. Numele tatălui poetului apare prima dată prin 1816, când la Viişoara erau doi mari proprietari (vornicul Constantin

Februarie 2013

Palade şi logofătul Constantin Balş), ai satului care atunci se numea Băloşani sau Bivol. Prin căsătorii conjuncturale, cele două familii s-au înrudit, grija afacerilor familiei rămânând arendaşilor. Vechilul angajat a fost spătarul Vasile Alecsandri, care prin noiembrie 1830 a arendat întreaga moşie lui Constantin Ioan Gherghel. Mama – Elena Cozoni, suflet nobil şi îngeresc’”, tot de origine italiană, era născută în Târgu Ocnei şi a avut şapte copii – cinci fete şi doi băieţi, dintre care în 1865 trăiau numai doi: Vasile şi Iancu. Vasile Alecsandri şi-a început studiile la pensionul francez de la Iaşi al lui Victor Cuenim, în care unde s-a împrietenit pentru întotdeauna cu Mihail Kogalniceanu şi Matei Millo. În 1834, la Paris a studiat dreptul şi medicina. Dar, la sfârşitul studiilor şi-a descoperit adevărata vocaţie – literatura. A fost poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele său împreună cu a altora din generaţia paşoptistă, legându-se conturarea primului stat naţional român, prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859. A scris poezia “Hora Unirii”, a fost redactor şi proprietar al revistei “România literară”, a publicat prima culegere de poezie populară românească, apoi a realizat ciclul de piese de teatru al “Chiriţelor”, care au fost jucate cu mare succes la Teatrul Naţional din Iaşi. La concursul de la Montpellier a obţinut în luna mai 1878 primul premiu internaţional de poezie acordat unui poet român, pentru poemul ,,Cîntecul Gintei Latine’’. Pe când era la Paris, Vasile Alecsandri a iubit-o (e drept, doar în treacăt) pe Maria Cantacuzino, care la 18 ani era divorţată de George Stratulat, primul ei soţ, şi în 1852 tocmai îl părăsise pe cel de-al doilea – Alexandru Cantacuzino, zis Cneazul. Ea era ,,femeie de mare caracter, cu bogată cultură şi inteligenţă superioară’’. Sensibilul poet Alecsandri i-a închinat legenda ,,Mărioara Florioara’’ în 1852, pe care a publicat-o în 1853, cu dedicaţia ,,Princesei Maria Cantacuzin’’. Cam nestatornică, este drept, fiind atrasă şi de lumea artistică, Maria l-a însoţit, de data asta pe Nicolae Bălcescu în Franţa, de unde i-a trimis poetului o scrisoare prin care-i stârnea gelozia. Poetul şi-a cunoscut viitoarea soţie – Paulina Lucasievici (care era “de profesie menajeră”, slujind la Hanul de la Târgu Frumos al lui Novacovski, fostul bucătar al lui Petrache Mavrogheni (1775-1860), marele vistier al Moldovei), în anul 1856. Când a văzut-o la han, lui Alecsandri i-a plăcut slujnica drăguţă, cu coapse şi pulpe frumoase, că-i venea s-o fure şi s-o ducă la Mirceşti. Peste câteva luni Paulina deja era instalată în conac, vecinii spunând despre ea că era “destul de plăcută, bine imbrăcată”. S-a căsătorit cu ea la Primăria Mirceşti în 1876, după o relaţie de 19 ani, în prezenţa a doi martori care au semnat prin punerea degetului. În 1857 Paulina a născut-o pe Maria, pe care Alecsandri a adoptat-o în 1874 (Patras Antonio, Ziarul de duminică 24.02.2010 ,,Iaşii lui Patras – Frumuseţea ne scrie istoria’’). Căsătoria a fost rezultatul iubirii cuminţi dintre cei doi, iar Paulina a avut mare grijă şi de sănătatea, dar şi de memoria postumă a faimosului bard. Peste ani, la căsătoria unicei fiice cu Dimitrie A. Catargi, la 9 octombrie 1877, tânăra mireasă avea să primească de la părinţi moşia Borzeşti din judeţul Bacău şi 27

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

trusoul în valoare de 2000 de galbeni. Fiica poetului i-a dăruit două nepoate – Mărgărita şi Elena. Conacul de la Mirceşti fusese construit după planurile poetului, sub stricta supraveghere a soţiei Paulina, căreia prin testament avea să-i rămână ,,moşia Mirceşti (judeţul Roman) şi via de la Socola (comuna Buciumi, judeţul Iaşi), cu dreptul de a le cultiva sau a le arenda, „afară însă de a le putea vinde sau a le înstrăina prin schimb”. Dar, tot prin testament, soţiei îi reveneau şi obligaţiile de a îmbunătăţi şcoala primară din Mirceşti, chiar de a o reconstrui, „încurajând dezvoltarea învăţăturilor folositoare” şi de a înzestra trei fete sărace de pe moşie, „dându-le la fiecare câte o pereche de boi şi una vacă’’. La 28 martie 1914, Paulina Alecsandri a vândut dreptul de uzufruct al moşiei Mirceşti şi al viei de la Socola nepoatelor sale, cu condiţia ca „în termen de două luni să doneze liber de orice sarcină Academiei Române casa cu toate acaretele şi cu împrejmuirea de jur împrejur în suprafaţă de 1 ha 48 arii, aşa cum le stăpânim şi cum se găsesc astăzi, fără a se clinti nimic din ele”. Urmarea: la 3 iunie 1914, Margareta N. Catargi (cu consimţământul soţului său, N. Catargi), şi Elena Catargi, în calitate de proprietari ai moşiei Mirceşti, „fac un act de danie” către Academia Română, pentru „curtea cu îngrădirea şi cu ecareturile aflate pe moşia Mirceşti”, cu scopul de a comemora şi eterniza memoria bunicului lor. Până la urmă, destinul a ţinut cont de dorinţa lui Alecsandri (căruia casa de la Mirceşti îi încânta sufletul) şi a soţiei sale, pentru că poetul spunea: “Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite’’. Conacul de la Mirceşti a funcţionat ca muzeu memorial, începând cu anul 1957, după revoluţie fiind trecut în patrimoniul public al Consiliului Judeţean Iaşi. Un proces a avut loc între Academie şi Consiliului Judeţean, când s-a cerut restituirea în natură a moşiei din comuna Mirceşti. După trei ani de judecată, în 2008, conacul de la Mirceşti a ajuns în proprietatea Academiei, aşa cum şi-a dorit soţia poetului. În 1992 au avut loc lucrări de restaurare şi reorganizare a expoziţiei permanente, iar în 1993 a fost redat vizitatorilor, funcţionând ca muzeu memorial. În curtea casei este un mausoleu, construit de Academia Română, în care este sicriul cu osemintele poetului, a părinţilor şi a soţiei sale. Stejarii şi nucii seculari plantaţi de poet la intrarea în grădină, şi tufele de liliac, mai călăuzesc şi acum paşii vizitatorilor. Familia Alecsandri mai deţinea şi în Bacău case, după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. “Una dintre cele mai clare consemnări referitoare la proprietăţile familiei Alecsandri în Bacău este datată 28 martie 1867, când arhitectul-şef al urbei, M. Climescu schiţează «Locul domnului Vasile Alecsandri»”, spune Ioan Dănilă, unul dintre fondatorii Fundaţiei Naţionale “Vasile Alecsandri”. Ulterior, casa a devenit proprietatea familiei Rosetti-Tescanu, apoi a generalului Dragomir Badiu – om de cultură, erou în primul război mondial, medic oftalmolog. Casa i-a rămas fiicei sale,

Florica Urziceanu. Mai târziu casa a fost naţionalizată şi a fost folosită drept şcoală profesională şi şcoală de partid, iar după 1989 a devenit grădiniţă. După retrocedare, în iulie 2000, fiica Floricăi Urziceanu a vândut casa unei firmei româno-italiene. Abia într-o şedinţă din 2007, Consiliul Local Bacău a aprobat achiziţionarea clădirii. După 20 de ani de procese, audienţe şi demersuri, profesorul Ioan Dănilă a obţinut ca Universitatea din Bacău, unde predă, să primească numele de Vasile Alecsandri şi a înfiinţat, împreună cu alţi băcăuani, Fundaţia Naţională “Vasile Alecsandri’’. Şi-n Iaşi, familia Alecsandri a avut o casă în curtea căreia a copilărit poetul. În 1976, a devenit Muzeul Teatrului. Adăpostea trusele de machiaj ca nişte acuarele părăsite, cu culorile spălăcite, evantaiul de fiţe al coanei Chiriţa, şi trusa de recuzită a regretatului Matei Millo. De Elena Negri, Alecsandri s-a îndrăgostit la prima vedere, pentru întreaga viaţă, dar relaţia a fost întreruptă de moartea iubitei. Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, şi a Smarandei Negri, născută Donici, şi sora lui Costache Negri (prietenul lui Alecsandri), gentilomul, bine ca om şi mare ca român, cu care semăna mult. Dragostea lor s-a înfiripat, după ce se văzuseră prima dată tot în 1844, la Mânjina în casele fratelui ei Costache, la o serată, în care se cânta, căci toţi ai casei erau muzicanţi. Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură şi Caterina, sora ei, era pianistă. Seara în care a auzit -o Alecsandri prima oară cântând, a rămas pentru el ca una din cele mai frumoase din viaţa lui. Legătura cu dânsa i-a influenţat opera, ea fiind singura sursă feminină pentru lirismul său intim. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile “Lăcrămioarele”, care, prin suflul lor liric ating culmea eroticii şi elegiei lui. Frumuseţea fizică a Elenei era întregită de o inteligenţă cu totul deosebită. Ea se antrena în conversaţii plăcute, întotdeauna interesante. Avea o fire afectuoasă şi era atrăgătoare prin maniere, discreţie şi blândeţe. Iubea poporul român şi era miloasă faţă, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea şi nobleţea aspiraţiilor ei spirituale se apropiase de Alecsandri. A fost prima femeie din aristocraţia Moldovei care-l admira sincer şi-l felicita, recomandând societăţii ieşene poeziile şi piesele de teatru ale lui Alecsandri. Elena Negri era una dintre frumuseţile vremii. “Când intra la serate, însoţită de sora sa Catinca, gătite amândouă şi împodobite în rochii de bal, se năştea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană şi plină de mândrie”. În 1844, pictorul Constantin Daniel Rosenthal, a aşternut pe pânză imaginea capului ei frumos, cu zulufi scurţi după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, aşa numita pieptenătură en coeur, părul negru şi mătăsos, ochii mângâioşi şi negri ca şi sprâncenele, nasul şi gura potrivite. Un alt portret mai simplu, tot al lui Rosenthal, aminteşte pe Gioconda lui Da Vinci, prin surâsul şi privirea ei enigmatică. Povestea de dragoste dintre cei doi s-a împlinit în Veneţia, unde Elena Negri venise pentru a-şi recăpăta sănătatea slăbită de o boală a plămânilor. La 15 septembrie 1846, ,,domnul şi doamna Alecsandri – Vallahia’’, care deşi nu erau căsătoriţi aşa-şi spuneau, s-au stabilit temporar în Pala-zzo Benzon, o clădire din secolul al XVI-lea, cu vedere spre Canal Grande. Armonia perfecta dintre cei doi justifica pe deplin părerea că alcătuiau o familie. În Jurnalul 28

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

său, Alecsandri aminteşte că de la balconul apartamentului cu trei camere, vedea mulţimea de gondole de pe Canal Grande, care se ocoleau unele pe altele ca nişte rândunele în zbor, apoi pierzându-se în canalele mai mici. Peisajul specific veneţian era însufleţit de cântecele gondolierilor şi de strigătul lor specific: ‘Riva!’ (Fereşte-te!) atunci cand treceau dintr-un canal în altul. Cei doi îndrăgostiţi trăiau, îmbătaţi de iubirea încântătoare, o secvenţă de viaţă păzită de ochii cunoscuţilor care poate i-ar fi judecat, dar neuitându-şi ţara. Savurarea cafelei turceşti, după obiceiul moldovenesc, devinese un ceremonial aparte. ,,Sorbim, micile noastre felegeanuri (ceşti de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătura trezeşte în noi un suvenir din patrie, aşa că nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gândim la multele picături câte încap într-o ceaşcă şi la multele ceşti pe care le bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi «libatiile» noastre în cinstea ţării.’’ În Jurnal, Alecsandri aminteşte marea bucurie a acelor zile, scriind cu exaltare: ,,Fericiţi cei ce iubesc! Şi mai fericiţi cei ce se ascund de lume şi pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneţiei!’’. Uitând, sau poate dorind să uite pentru prezentul fizic necazurile bolii Elenei, trăind clipa, cei doi se plimbau prin Piaţa San Marco, ascultând muzica militară. Seara, lămpile cu gaz luminau slab cafenelele. Treceau la braţ prin Piazetta, locul lor preferat, admirând Palazzo Ducale şi mergând spre Ponte dei Sospiri. Întorcându-se pe Canale Grande, admirau de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Un gondolier, un băiat dezgheţat, (Antonio care le spunea legende veneţiene), îl făcuse pe Alecsandri să remarce în glumă că ,,la Veneţia, barcagii sunt mai cultivaţi decât savanţii din Academia de la Iaşi’’. Cele două luni petrecute la Veneţia au ỉnsemnat pentru ei cât o întreagă viaţă împlinită. Visau să aibă un copil căruia îi şi plănuiau o carieră de marinar, numindu-l hazliu: Amiralul. Viaţa lor era necomplicată şi romantică, cu atenţii delicate pentru Ninita – numele de alint al Elenei Negri. Se antrenau în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii. Chiar dacă afară ploua sau bătea vântul sau era furtună, în locuinţa lor era mereu timp frumos. Când era senin ascultau muzică şi colindau cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. Dar soarta nu ţinea cont de sentimente şi dorinţi. Starea de sănătate a Elenei Negri întunecă cerul fericirii lor. La 12 noiembrie hotărăsc să caute o zonă mai caldă a Italiei, părăsind acel frumos colţişor ,,unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, atâta de lipsite de cele mai mici griji’’. Despărţirea de Veneţia a fost începutul ultimei călătorii a Elenei. Pe drumul spre Sicilia, la Neapole, boala i s-a agravat. Alecsandri şi Costache Negri au îmbarcat-o pe un vas, pentru a o duce acasă. Tragic, Elena s-a sfârşit pe vapor, la Istanbul, în braţele iubitului său. În speranţă regăsirii fericirii pierdute, Alecsandri a revenit acolo, dedicând amintirii clipelor fericite una dintre cele mai frumoase poezii: ‘Steluţa’: ,,Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,/ Stea dulce şi iubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai atât de vie/ Pe când eram în lume tu singură şi eu!…’’ O altă doamnă la farmecele căreia Alecsandri n-a putut rămâne rece, era o artistă talentată, un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană, actriţa Marie Angelique

Februarie 2013

Chataignez. Pe bună dreptate, fiindcă era o fiinţă fermecătoare, exuberantă, admirată şi aplaudată la scenă deschisă. Între Vasile Alecsandri şi actriţa numită Dridri s-a înfiripat şi s-a consumat o frumoasă relaţie romantică, împărtăşită de amândoi, cunoscută şi de Eminescu, poetul care-n ,,Epigonii’’ constata că veselul Alecsandri ,,Acum râde printre lacrimi, când o cântă pe Dridri”. După dispariţia prematură a actriţei, rănit sufleteşte şi simţindu-se oropsit pe nedrept de soartă, Alecsandri i-a dedicat un roman cu tentă autobiografică, prin intermediul căruia îşi descarcă revolta cutremurului sufletesc produs de pierderea iubitei Dridri. Despre dispariţia actriţei, într-o publicaţie franceză din 25 iunie 1851 a apărut un articol: „O tânără artistă, cea mai frumuşică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereţii! Veselă şi graţioasă, ea poseda calităţile inimii şi ale spiritului. Toţi acei care au cunoscut-o, regretă în persoana sa o artistă de talent şi un model perfect de eleganţă şi de isteţime pariziană. Ea purta, între amici, gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era: Marie-Angélique Chataignez!“. La începutul secolului XX, Garabet Ibrăileanu nota: “La orice răspântie a istoriei şi a culturii româneşti din o bună parte a veacului trecut îl găseşti pe Alecsandri. Din cei o sută de ani de cultură şi literatură modernă, Alecsandri domină aproape 50, de la 1840, când apare pe scenă, până la 1890, când moare.’’ BIBLIOGRAFIE: - turism-iasi.ro ,,Casa memorială “Vasile Alecsandri” de la Mirceşti’’; - jurnalul.ro campania Redescoperirea României’’ 13.07.2009 ,,Alecsandri, “îngropat” la Mirceşti’’Autor: Cristinel C. Popa, Eugenia Mihalcea, Florina Zăinescu; - national-magazin.ro Vasile Alecsandri şi valoarea artistică a poeziei populare; - Historia – Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. “S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă” Autor: Ciprian Plăiaşu; - Ateneu 2011/08 – Revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Bacău ,,Când e născut, de fapt, Vasile Alecsandri?’’, autor Adrian JICU; - Wikipedia, enciclopedia liberă – Mausoleul lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti; - Curierul de Iaşi 19.11.2010 – Locuri pe care nu trebuie să le ratezi – Casele memoriale ale Iaşului; - Momentul – miercuri, 03 Oct 2012 ,,Spătarul Vasile Alecsandri, tatăl poetului, într-o afacere la Viişoara’’ Victor Teişanu; - Ziua de Cluj, 24 ianuarie 2010 ,,Ochelarii soţiei lui Alecsandri, piesă de colecţie la târgul de antichităţi’’; - Wikisource – Suvenire din viaţa mea – notă de Vasile Alecsandri, Mirceşti 1865; - Wikisource Dridri de Vasile Alecsandri; - Istorie şi civilizaţie ,,O moştenire cu bucluc (Testamentul lui Alecsandri)’’ - Ziuaonline.ro 2 decembrie 2011 ,,Povestea Mariei Cantacuzino, aristocrata imortalizată în Panteonul francez şi la Sorbona; -wordpress.com 2012/27/11 – Istorii regăsite ,,Elena Negri – Vasile Alecsandri. Dragoste şi moarte’’; - jurnalul.ro -,,Vasile Alecsandri, un călător cu vocaţie’’ Autor: Clara Margineanu 08 Ian 2012 – 21:00; - ROMANIA LITERARA nr. 4 din 2011 ,,Romane româneşti povestite: Dridri (Vasile Alecsandri, 1873)’’ de Alex. Ştefănescu; - jurnalul.ro ,,Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri’’ autor: Simona Lazăr, Tudor Cireş; - Ziarul de duminică 24.02.2010 ,,IAŞII LUI PATRAS – Frumuseţea ne scrie istoria’’ Autor: Patras Antonio.

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

M I - I D O R S Ă FAC T R E A B Ă

Vasile Fetescu Vremea frumoasă de mijloc de toamnă cu lumina ca mierea a unui soare blând şi binevoitor mă îndeamnă să ies din cotidianul aglomerat şi obositor al marii aşezări urbane în care îmi petrec veleatul, şi să plec, măcar pentru două zile, în ambientul rural în care am văzut lumina zilei, care mă atrage ca un magnet şi pe care îl port nealterat în suflet şi în gând. Mi-am pregătit din vreme micul şi simpaticul meu autoturism Tico, precum şi obiectele trebuitoare pentru această deplasare şi, în dimineaţa unei splendide zile a unui sfârşit de săptămână, am purces la drum. Însoţitorul meu de călătorie, copilotul, este Cosmin, un tânăr student începător în desluşirea tainelor numerelor spiritualizate. De înălţime ce depăşeşte binişor media, zvelt, cu chip luminos şi ochi vii, pătrunzători, Cosmin are o înfăţişare plăcută, atrăgătoare. Zâmbetul permanent care-i însoţeşte vorbirea îi conferă un farmec aparte, cuceritor, mai ales pentru codane. Aşternut la drum întins pe o arteră de circulaţie europeană nu prea aglomerată la acea oră, motorul automobilului toarce cuminte, silenţios, ceea ce ne permite nouă, călătorilor, să stăm de vorbă în voie, să ţesem gânduri, să evocăm locuri şi persoane cunoscute, să depănăm amintiri şi să trăim clipe de confort psihic şi intelectual. Tânărul meu tovarăş de drum îmi oferă, cu o oarecare zgârcenie şi cu glas reţinut, date, fapte, întâmplări, trăiri şi reflecţii despre el şi familia lui. La un moment dat atenţia mi-a fost reţinută de o aserţiune surprinzătoare prin formularea şi mesajul ei: mi-i dor să fac treabă! Trebuie să mărturisesc deschis că era pentru prima dată când auzeam enunţată o astfel de dorinţă din partea unui adolescent sau tânăr. Atunci, şi mult timp după aceea, am reflectat la spusa băiatului. Aspirantul la statutul de matematician considera, probabil, că participarea la orele de curs, la cele de seminarii, la lucrările practice şi la rezolvarea unor teme nu sunt treburi la fel de solicitante aşa cum sunt activităţile gospodăreşti şi muncile agricole la care a participat de la cea mai fragedă vârstă. Munca fizică devenise pentru el o trebuinţă fiziologică. Copiii şi adolescenţii din generaţia lui Cosmin îşi consumau energia făcând sport, dansând, abordând pieptişul munţilor sau înotând în apele străvezii ale lacului ori ale mării. Distanţa ce urma să o parcurgem în aproximativ o oră şi jumătate ne-a înlesnit să discutăm nestingherit şi lejer despre tot ceea ce ne trecea prin minte, mai cu seamă despre cele petrecute în ultima vreme. Proaspătul student a petrecut despre modul cum şi-a petrecut viaţa de elev la unul dintre cele mai bune licee din Botoşani, liceu care nu dispunea de internat pentru copiii proveniţi din mediul rural. A fost instalat la o gazdă modestă care nu îi oferea decât odaia sărăcăcios mobilată, fără să-i asigure încălzirea şi nici mâncarea. Astfel că adolescentul trebuia să se autogospodărească: să facă focul în timpul iernilor friguroase, să-şi prepare hrana, să-şi facă curăţenie etc. În plus, îşi ajuta şi gazda, o femeie vârstnică şi cu puteri împuţinate, la unele treburi ocazionale. În fiecare vineri, după terminarea cursurilor, pleca acasă la circa 10 km de oraş, cu un autobuz hârbuit, dar cel mai

adesea pe jos, pentru că nu dispunea de cei câţiva lei pentru bilet. Părinţii, amândoi dascăli cu venituri subţiri, erau nevoiţi să crească animale şi să lucreze o parte din pământul pe care îl aveau în proprietate pentru a-şi asigura un trai cât de cât decent pentru ei şi pentru cei doi copii. La treburile gospodăreşti şi la muncile agricole participau şi copiii atunci când se întorceau acasă la sfârşit de săptămână şi în vacanţe. Am aflat despre Cosmin că dovedea îndemânare şi tragere de inimă pentru tot felul de munci din gospodărie şi de la câmp. Mintea limpede şi sprintenă îl ajuta să-şi facă temele într-un timp relativ scurt iar restul şi-l consacra îndeletnicirilor casnice. În ultima vacanţă de elev a găsit timp şi pentru şcoala de şoferi pe care a terminat-o cu bine şi a promovat, fără dificultăţi, examenul pentru obţinerea permisului de conducere auto. Bacalaureatul şi concursul de admitere la universitate iau adus satisfacţii lui şi părinţilor săi iar parcurgerea celor patru ani de studii s-a făcut fără evenimente neplăcute. În timpul studiilor, căminist fiind, mă vizita din când în când, mai ales când rămânea fără bani. De fiecare dată răspundea cu solicitudine la rugăminţile mele de a mă ajuta la diferite treburi, prilej cu care îşi dovedea hărnicia, priceperea şi îndemânarea. Şi după ce a dobândit statutul de profesor de matematică în satul natal, a continuat să-şi ajute părinţii la treburi, să-şi satisfacă trebuinţa de activitate fizică. Am aflat că, după câţiva ani de dăscălie, şi-a luat concediu fără salariu şi a plecat pe meleaguri străine unde a prestat diferite activităţi în construcţii, dintre care cea mai „nobilă” a fost aceea de şofer pe un camion de mare tonaj pentru transportat mărfuri şi materiale necesare pentru înălţarea unor edificii. Cu soţia şi copilul şi-a petrecut câţiva ani în însorita Italie unde a deprins meserii căutate şi bine plătite: mozaicar, faianţar, zidar, executant de finisaje ornamentale. Întors în satul copilăriei, şi-a reluat activitatea didactică, şi-a amenajat în termeni de lux un apartament într-unul din blocurile existente şi pentru a-şi completa veniturile propriei familii, alcătuite din patru persoane, prestează şi lucrări de construcţie cu mult rafinament şi adevărat meşteşug. La intrarea spre marea urbe moldavă, după ce înserarea sa aşezat temeinic, luna, ieşită la plimbare pe cerul limpede, spuzit de stele, ne însoţea şi ne zâmbea strălucitor şi candid. Luminile farurilor de la maşinile care se deplasau din sens opus şi traficul aglomerat nu ne permiteau să conversăm continuu şi închegat, fapt ce se concretiza în instalarea tăcerilor, a dialogului fiecăruia cu sine. Surprinzătoarea afirmaţie a însoţitorului meu, mi-i dor să fac treabă, mi-a rămas în memorie ca expresie a unei atitudini rarissime. Dezinteresul şi chiar repulsia multor tineri faţă de muncă mă îngrijorează şi mă conduce la ideea că atitudinea negativă faţă de muncă a multora dintre români este cea mai mare pierdere pentru ţara noastră după evenimentele din decembrie 1989. 30

Anul V

POESIS

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

C U A P L AU Z E E T E R N E … R E C V I E M GIUSSEPE VERDI

Dorel Mihai Gaftoneanu …Coruri mii ce ţin isonul cântăreţilor cu lira, …Vin Stiffelio, Aroldo – îi cunosc… cunoscătorii! …Bătălia din Legnano, personaje din istorii, …O Aidă, un Otello cu un dans bizar cu măşti, Te vor duce la extreme… îi iubeşti sau îi urăşti! …Falstaff… Simon Boccanegra… un cvartet în Mi minor, …Ritmuri, game, tonuri, note… ape limpezi de izvor! …Un “respins”… motivul, vârsta!… un însingurat de soartă, O cometă rătăcită şi-a găsit… locul pe hartă! Printr-o muncă susţinută, un pârâu… înghite fluviul, Dintr-o jalnică spinetă… iată, a erupt Vezuviul! ……………………………………………………………….… …Ca mai ieri, elev de şcoală, astăzi, tânăr, nu mai sunt, Drept dovadă… cât mai este!… îmi stă părul meu cărunt! Cititori, îmi cer iertare dacă depăşesc măsura, Dar mai am ceva pe suflet… şi mă ia la vale gura! …Mai apar valori, desigur… chiar mai mult, de greu calibru, Anonime, curg talente cum vin apele pe Tibru… Îi privim cu nepăsare… luptători tenaci în ringuri… La ce bun să-i recunoaştem?… Se vor descurca şi singuri! …Ne-a cuprins indiferenţa, boală grea, nevindecată, Mai puţin proeminentă? Cine ştie, altădată…

Motto: “Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga) Cu aplauze eterne… Recviem Giussepe Verdi Parodie-pamflet, prozopoem satiric din grupajul “Trilogia siderală”, in memoriam Giuseppe Fortunino Francesco Verdi (n. 10 octombrie 1813, Le Roncole – d. 27 ianuarie 1901, Milano), compozitor italian de operă. …“Muzica este liniștea dintre notele muzicale.” (Claude Debussy) …Drumul soarelui răsare către tainicul apus… …Îmbarcaţi pe un Titanic cu bilet doar pentru dus, Ce grăbit ne poartă timpul spre un Hades cu tenebre… Pasageri suntem cu toţii printre amintiri celebre, Traiectorii sinuoase, unduiri contradictorii Dintr-un Panteon de stele, astre cu parfum de glorii… Mă opresc numai la una, cu profil total aparte, Într-un număr de magie… Călător ajuns departe. …Il signor Giussepe Verdi, un titan, legendă vie. Muzicii de calitate, eminenţă cenuşie. Un gigant, colos din Rhodos, cine l-ar putea cuprinde Într-o pagină de carte? Nimeni n-ar putea pretinde… …Motivaţii sau imbolduri? Sincer, nu vă pot răspunde! …Legături comune, oare? Nu l-am cunoscut… de unde? Sunt nepotrivit, se ştie, însă, totuşi, o voi face… Prefăcându-mă cuminte… poate sunt lăsat în pace (!) Mă disimulez în rolul… spectatorului discret, Creionându-i “universul” şi crochiul de portret…

Cu tentacule de hidră, se întinde precum ciuma, Între două generaţii, văd cum se îngroaşă gluma. …Prea puţini mai văd un mâine pentru ziua cea de ieri… Ascultând cetăţii vocea, furnicarul de păreriRăutăţi, noroi, invidii, invective şi sudalmeNu cunosc vreunul care să fi fost ţinut pe palme! …Peste vorbele “scăpate”, cu acide conotaţii, Unele interpretate ca… banale peroraţii (!), Îmi voi încheia satira cu buchete de omagii Şi păşesc pe teritoriul nedoritelor sufragii! ………………………………………………………………………… …După toate cele spuse, grav discurs… după ureche (Nu e una muzicală!)… într-un stil de modă veche, Îi pun capăt defilării cu fanfară şi onorO paradă… de cuvinte marelui compozitor. …Genial. Orfeu. Renume. Cu accente de simbol. Marş. Triumf. Maestrul Verdi îi dă globului ocol… Peste tot pe unde trece, cu respect i se aşterne Un covor de flori şi inimi… Cu aplauze eterne!

Ca să fiu în ton cu titlul, arborez o mină tristă… «Opera», în scurte rânduri, o voi trece în revistă. …”Rigoletto”… “Trubadurul”… “Traviata”… ritualuri De prin suduri însorite cu Sicilia în valuri, “Trilogia populară” şi o… toacă de vecernii, “Cele patru piese sacre”, cap… afiş în pragul iernii! …„O zi… lipsă!… de domnie”. Critic punct de carieră. …“Messa”, recviem artistic… un concert în premieră. …Scena Scalei din Milano… Contele Oberto, “sfântul”… …Un destin cu mână forte ţine… sub papuc, pământul! (De mirare cum ne rabdă… la ce facem pe planetă! Stup… spectacol, lumea noastră, …vodevil şi operetă!) …Imperatorul Nabucco, un corsar, nişte tâlhari… …O Ioanna, un Ernani, un Atilla… nume mari! …Mai apoi Ierusalimul… Longobarzii, cruciada, Dirijori, tenori, soprane… îmi continui “escapada”. …Carlos (don!)… Luisa Miller… Foscari, Macbeth, Alzira,

…“Ador arta… când sunt singur cu notele mele muzicale, inima imi tresare și ochii îmi lăcrimează și emoțiile și bucuriile pe care le trăiesc sunt prea mult de îndurat.” (Giuseppe Verdi)

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

M O M E N T ROT U N D Î N P R E S A ROMÂNEASCĂ HERŢEANĂ

Gruia Cojocaru Deoarece la sfârşit de ianuarie, ,,Gazeta de Herţa”, săptămânal social, politic, cultur al şi d e info r maţie al r aio nul ui Her ţa, Ucr ain a, a împlinit două decenii de existenţă, colectivul redacţional al publicaţiei din acest vechi sp aţi u d acic – în fr un te cu redactorul-şef, Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” Cernăuţi – a sărbătorit evenimentul intrării presei româneşti în vârsta creatoare a tinereţii. De respiraţia adâncă a sărbătorii au fost pătrunşi cei peste o sută de invitaţi – reprezentaţi ai administraţiei locale, ziarişti din Bucovina de Nord, dar şi din judeţele Suceava şi Botoşani, precum şi oameni de cultură, legaţi într-un fel sau altul de Ţinutul Herţa. Asaltat de cinismul karmic al ghilo tinei obligaţiilor de serviciu, am ,,zidit” în grabă o buclă temporală, fără de care n-aş fi putut da curs invitaţiei prietenului meu Vasile Bâcu – personalitate culturală de prim rang a românilor nord-bucovineni – d e a mă a l ă t u r a , l a ce a s aniversar, truditorilor publicaţiei herţene. Şi, ca de obicei, în pelerinajul fraţilor din nord am consolidat ,,parteneriatul” întru românism cu redactorul săptămânalului ,,Informatorul Moldovei”, Gabriel Balaşa, de ani buni observator constant şi pertinent al realităţilor derulate în spaţiul geopolitic al românilor de pretutindeni. Daruri, flori, discursuri inspirate, marcate adesea de o emoţie justificată, reporteri de televiziune, muzică live, bufet suedez – cam acesta a fost desfăşurătorul serii de 31 ianuarie, unde gazdele de la Complexul ,,Imperial” din Herţa au predat până spre dimineaţă o lecţie de gastronomie tradiţională, cu deschidere generoasă spre zona orientală şi mediteraneană, pentru a inocula tuturor o dispoziţie în care spiritul să fie aliatul nelipsit. De fapt, la astfel de evenimente invitaţii sunt cei car e asimilează pro fund bucur ia momentului, pe când organizatorii, actorii implicaţi în reuşita zilei, poartă doar povara mijlocirii izbânzii… Mi s-a confirmat acest adevăr – pe care îl trăiesc, de regulă, femeile, când, între bucătărie şi sufragerie, îşi sărbătoresc ziua de naştere! – în momentul în care atât publicistul Vasile Bâcu,

cât şi distinsa sa soţie, doamna profesoară Ancuţa Bâcu, au realizat, în prag de plecare, că nici măcar cu apă n-au avut vreme să se energizeze, însă, alături de proprietarii ,,Imperialului” – Adrian şi Iliona Costea şi Igor Posteucă – au dezvăluit discret cum poţi să fii gazda ideală, chiar dacă stresul şi oboseala ţi-au cotropit sângele… Şi dacă întrepătrunderea cu civilizaţia românilor din afara Ţării mi-a sedimentat mereu noi sentimente şi convingeri, consider că aniversarea revelată a demonstrat că, prin oameni hărăziţi condeiului, în Ţinutul Herţa presa românească se bucură de un prestigiu real. Săpând întru potenţarea fibrei românismului în spaţiul herţenilor, se cuvine să semnalez că publicaţia de lângă Prut a acordat fraţilor botoşăneni, prezenţi la aniversare, câte o diplomă de onoare ,,pentru merite deosebite la dezvoltarea presei de limba română în Ţinutul Herţa şi cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la apariţia primului număr al ,,Gazetei de Herţa”. În acest context, prin intermediul Revistei de cultură botoşănene ,,Luceafărul”, urez ani mulţi şi prosperi ziarului ,,Gazeta de Herţa”, sperând, totodată, că membrii colectivului redacţional vor deborda vreme îndelungată de sănătate şi energie creatoare şi, într-un moment de răgaz, vor recepta salutul locuitorilor de pe dealurile vechiului judeţ Dorohoi…

Anul V

ESEURI

Numărul 2 (50)

ESEU CU…O TRISTEŢE IREMEDIABILĂ

Februarie 2013

POEME ÎN FLĂCĂRI

Cezar Vasilescu Am plecat de ani buni din Iaşii studenţiei mele şi uneori, Bahluiuri de nostalgie cu leneşe printre cele de neuitat şapte coline ale amintirii. Cu un instinct remarcabil al istoriei, Florenţa moldavă a ştiut să-şi conserve valorile, păstrând cărţile în biblioteci şi urmele trecerii terestre ale autorilor în zidurile unor clădiri-muzeu, ţinte ale oricărui pelerinaj turistic. Nicăieri în ţară nu vei descoperi atât de multe case-nestemat, cu rezonanţe culturale: casa Dosoftei, ca Pogor, bojdeuca lui Creangă, vila cu turn a lui Sadoveanu, casele familiei Micle, casa Topârceanu, ba şi…Casa Universitarilor. În spaţiile acestor perimetre sacralizate s-au rostit sute de cuvinte memorabile: „Anecdota primează” a junimiştilor, snoavele şi poveştile lui Creangă, şipotele de râs păstoreliene, dorinţa „chişcării”. Adelei mironesciene, pentru a-l scoate pe Ibrăileanu din vrajă, „Ce mişălie”, rostită grav de conu Mihai Sadoveanu, „Ia neamule, la fericire!” a „trompetistului” Ioanid Romanescu, dar mai ales cel mai frumos vers din istoria literaturii universale, eminescianul „N-am crezut sănvăţ a muri vreodată!”. Secvenţe uluitoare de „Viaţă românească” (revista lui Garabet Ibrăileanu). Tocmai de pe aceste dealuri florentine s-a auzit zăngănitul ironic a două florete, ce au provocat la duel prostia, suficienţa, găunoşenia umană: George de Ibrăileanu, Topârceanu şi Păstorel Teodoreanu (primul mai elaborat, celălalt spontan). Chemat în 1911 din Bucureşti la Iaşi de Ibrăileanu, Topârceanu va rămâne pentru următorii 26 de ani, statut afirmat în conferinţa de aula Universităţii locale: „Cum am devenit ieşean”. Şi parcă vrând să contrazică pe Lovinescu, care susţinea că „umorul nu poate genera marea poezie”, poetul „Baladelor vesele şi triste” va cuceri în 1926 Premiul Naţional de Poezie, iar în 1937 va fi ales membru corespondent al Academiei Române. De la o vreme prin dulcele târg al Ieşilor, circulă zvonul nebun că autorităţile au de gând să comită ceva mai grav decât o crimă, o eroare: ar intenţiona să dărâme, din raţiuni…urbanistice, casa muzeu Topârceanu, de pe strada Ralet nr. 7. Dacă vechea Primărie, fatalmente roşie, s-a învrednicit să investească bani în a pune în circuit muzeal casa în care Topârceanu a trăit ultimii 5 ani de viaţă, cu o jumătate de an înainte de sărbătorirea centenarului naşterii poetului, iată că Primăria „democrată” ţine să întâmpine jubileul de 125 de ani de la naştere cu buldozerele. Ce „migdală amară”, ba chiar „ce mişălie!” S-or fi simţit edilii vizaţi de „balada chiriaşului grăbit” (ce altceva sunt aleşii urbei decât nişte chiriaşi grăbiţi să se procopsească?) şi atunci au decis să atenteze la eternitatea culturală, de o manieră atât de grobiană? N-am nici o îndoială că autorii „proiectatei” mutilări a istoriei culturale au făcut târziu liceul la frecvenţă redusă, iar facultatea au „cumpărat-o” prin sistemul „învăţământul superior la distanţă”- gen „Spiru Haret” (doar astfel explicându-se cât de departe sunt de cultură şi cât de aproape de nea Nicu, cel care vedea în templu de pe Acropole doar „nişte ruine, tovarăşi!?”). E sigur că blestemul iubitorilor de istorie şi frumos îi va caricaturiza pentru totdeauna ca pe „nişte răi şi nişte fameni”. De asemenea, e clar că vor rămâne în conştiinţa publică parodii vrednice de panoplia topârceniană a lui Ciubăr Vodă şi, ca să nu le forţăm puţinătatea circumvoluţiunilor, pacienţi de Socola. E prea de ajuns că ni s-a demolat speranţa într-o civilizaţie demnă de început de mileniul al III-lea, dar dacă ne-am compromis prezentul, măcar să nu se atingă ignobilii şi de trecut. Deie Domnul să se înfăptuiască „minunile Sfântului Sisoc”, făcând imposibilă contemplarea amară de astăzi, în faţa casei autorului „Parodiilor originale”, în inegalabilul său stil de „mare

Sofy Bistriceanu FLACĂRĂ I De dimineaţă Gându-n negură aleargă, Bate, bate la fereastră Să-i deschizi, să îl primeşti, Să-i dai haină aurie, În negură să strălucească. Noaptea care-n prag adie Să-i dea mâna încetişor, El să urce, să coboare În văzduh purtat de dor De lumină orbitoare. FLACĂRĂ II De dimineaţă Gându-n negură aleargă, Bate, bate la fereastră Să-i deschizi, să îl priveşti Să-i dai haină aurie În negură să strălucească. Noaptea care-n prag adie Să-l întâmpine cu dor De iubire nevăzută Care urcă pân' la nor Ca o flacără! – Te uită! FĂCLIE III E firea ta asemenea zilei Şi nopţilor în şir venind, O ploaie albă de lumină Cu nori în grabă fulguind, Tu să te-arăţi mult luminat, Îmbujorat, plin de putere. Ea se ridică în înalt, Tu să cobori trepte-n tăcere ………………………….. Pe scara vieţii urci, cobori, De-a pururi sufletul să fire Făclie – arde încetişor. E calea sa în veşnicie.

Anul V Numărul 2 (50)

ESEURI

Februarie 2013

ESEU CU…AMY Cezar Vasilescu O singură dată am avut ocazia (privilegiul, norocul, bafta) ca să petrec o seară londoneză, măcar ca observator, dacă nu „acţionar” (acţiunea englezului nocturn incluzând băutură la greu, femei uşoare şi cheltuieli… mijlocii). Sub ghidul unei rude afaceriste care n-avea cum să nu vadă uimirea progresivă a unui „Romanian special guest”, în faţa „destrăbălării” supuşilor Majestăţii Sale. Stimulată de automatul de bere din pub-ul cu mobilă de mahon lustruit, promiscuitatea sclipicioasă a locaţiilor lasciv tematice (de-al dracului cu nume franţuzeşti: în cazul nostru „La hidronelle”, „Rândunica”, ghici păsărică albă-n cioc la ce să te ducă mintea?!), servitul whisky-ului în tăvi de argint la un „Private Club” şi socializarea excesivă până a deveni „mol rulant” în discotecile tinereţii debordante, Lorzii, hooligans, pairii, fotbaliştii îşi încep consumaţia febrilă după miezul nopţii. Chiar sub treciul unui, de nevoie, abstinent (o spun cu o sfăşietoare frustrare), nu pot exclama decât cu un cuvânt preţios la modă, francanglais: glamuros! E fascinant: bărbaţi chipeşi, femei ravisante, o bună dispoziţie generală, flash-uri de lumini, muzică-zgomot de rigoare, amabilitate excesivă, automobile moderne şi acel râs nepăsător sfidând toate genurile de criză, de la sentimente la Wall Street. Oare viciile „imperiale” (alcoolul şi adulterul) să ajusteze perfecta organizare socială şi productivitatea ridicată a muncii? Numai în această cheie, schematic relevantă, poţi desluşi dramele prinţesei Diana şi ale cântăreţei Amy Jade Winehouse. Cum să-şi închipuie careva că având bani doldora (reclamă mascată pentru supermarketul „Doldora” din capitala noastră) şi statut social înalt „refuzi” să fii fericit? Amy s-a înscris perfect în acest scenariu dramatic, mai ales că Destinul a vrut să-i caligrafieze premonitoriu pasiunea morbidă pentru băutură încă de la nume (Winehouse=Casa vinului). Cântăreaţa de jazz şi „soul &RB” avea o voce impresionantă de contra alto, ce-i permitea să ia notele foarte joase. Al treilea copil al unui şofer de taxi şi al unei farmaciste. La vârsta de 9 ani, părinţii au divorţat; la 12 ani s-a înscris la şcoala de actorie „Sylvia Young”, de unde va fi exmatriculată pentru indisciplină, pretextul fiind un „piercing” în nară; de la 14 ani începe a se droga. Darul dumnezeiesc, vocea, o va ajuta să nu dea prea mare importanţă acelui teribilism juvenil. La 20 de nai, începe să adune roadele imensului ei talent (nominalizări la Mercury), faimei adăugându-i-se racordarea la „tonomatul de bani” al drepturilor de autor. Peste 3 ani, va obţine premiul BRIT la categoria „Cea mai bună cântăreaţă britanică” pentru melodia „Back to black”. Acel tulburător „Rehab”, cu disperatul „No, no no”, e inspirat din viaţa imediată a solistei, care a refuzat internarea la o clinică de dezintoxicare. Nu va lipsi din biografia ei, pe fondul consumului de votcă, anorexia şi căsătoria ratată cu americanul Blake Pielder-Civil, după doi ani de convieţuire. Zadarnic casa de imprimări se oferă a-i da sejururi exotice gratuite pentru renunţarea la băutură, iar soacra îşi îndeamnă fanii să o boicoteze. Cântecul „The end is near” anunţa că „Sfârşitul este pe-aproape”: ultimul concert la Belgrad, când Amy n-a putut să cânte hiturile „Tu ştiai că nu sunt bună” sau „Totuşi, mă bei iubi mâine”, împleticindu-se pe scenă. Moartea ei la doar 27 de ani (intră în clubul celebru al artiştilor dispăruţi prematur la această vârstă, din cauza pierderii contactului cu viaţa reală: Kurt Cobain, Jimi Hendrix, Brian Jones, Robert Johnson) lasă în urmă o fonotecă nu îndeajuns cunoscută, de mare valoare, şi o avere de 3 milioane lire sterline pe care se vor bate moştenitorii, care vor descoperi brusc ce mult au iubit-o. În faţa Sorţii, îţi vine să strigi, aidoma nefericitei Amy Winehouse: No, no, no! 34

M A R I N A RU L (POEMUL ADELEI)

Adela Îţi duc lipsa. Păşesc pe marea presărată cu Soare, Din priviri mi se scurge nostalgie, Răsăritul mănâncă lacom stele,o mie, De când m-ai lăsat să zbor în uitare Astfel mi se scurge veacul.. Uneori valurile muşcă din mine se hrănesc cu a mea transparenţă Se sparg,mai târziu,aproape de mal. Mi-au gustat cu toţii dorul de tine Însă niciunul nu-l poate înghiţi Pentru un flamingo tânăr este anormal Dar iată-ma cum scriu,iubite, Lipsită de coerenţă! Mi te araăţi în răsărit şi cred că Soarele s-a stins.Acum tu mă luminezi Şi crede-mă,iubite,n-aş mai fi o nălucă De-ai fi într-adevăr aici! Dar te dizolvi în albastru şi dansezi Te contopeşti cu ziua,mă părăseşti La fel cum ai făcut odată..

ZIDURI

Sofy Bistriceanu Cuvinte multe au venit Aici, de dimineaţă, Se sfătuiesc să facă zid În calea ta, de gheaţă, Să şadă gândul tău zălog Acolo, vreme lungă. Ascultă el îngândurat, Cu soarele în umbră. Şi se ridică iute apoi, Cu focul în privire Topeşte zidul! Nevăzut e-n grabă Să se mire.

Anul V

POESIS

Numărul 2 (50)

Februarie 2013

ASPECTE DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR ALE COMUNITĂŢII HUŢULE (1) A R G U M E NT Laura Profir Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte câteva dintre cele mai importante aspecte ale vieţii oamenilor de la munte care aparţin comunităţi huţule ( ,,huţani) din comunele Brodina şi Ulma ( cu satele aferente). Vreau ca prin intermediul acestei lucrări să fac cunoscută viaţa acestei comunităţi din zona Brodina- Ulma, împreună cu nepreţuitele comori de artă ale folclorului huţul, cele mai răspândite şi întregite creaţii populare, ce pulsează încă, în contextul vieţii spirituale ale satului Huţul şi bucovinean în acelaşi timp. Pot să spun, cu bucurie, că satul românesc şi huţul, cu pitorescul şi farmecul lui m-au atras şi m-au fascinat dintotdeauna. De aici am aflat cât de profunde sunt trăirile umane, iubirea de viaţă şi muncă, dorul şi dragostea pentru frumos şi bine, forţa şi talentul în creaţia artistică a ţăranului de la munte ( huţan sau român). De-a lungul timpului am observat că, aici, în acest spaţiu dominat de munte şi pădure legătura dintre munte şi pădure, legătura dintre om şi natură este profundă şi veşnică. De ce despre huţuli? În primul rând vreau să se lămurească cine sunt huţulii, care este originea lor, care este stilul lor de viaţă, care sunt lucrurile care îi definesc, îi identifică. Un alt motiv de a trata acest subiecte este acela de a ,, scoate” la lumină, unele tradiţii şi obiceiuri care au fost transferate de la huţuli la români ( ex. încondeierea ouălor). La petrecerile huţulilor, ocazionate de Sfintele Sărbători de Iarnă şi Primăvară ( Sfintele Paşti, Floriile) sau alte evenimente din viaţa comunităţii, am putut urmări cu admiraţie şi pioşenie ani de-a rândul, bogăţia, frumuseţea şi varietatea jocului, cântecului şi portului popular. Am remarcat încărcătura plină de poezie şi umor a cântecelor, jocurilor şi a strigăturilor populare, cu texte de o puternică valoare şi forţă de comunicare sufletească menită să anime şi să stimuleze buna dispoziţie a participanţilor şi asistenţei prezente la petrecere. Materialul pe care l-am cules, l-am organizat sub forma unor scurte prezentări pe capitole a tot ceea ce este important pentru comunitatea huţulă şi tot ce se petrece în inima satului de la munte în diferite momente ale vieţii. Fiind foarte atenţi cu lucrurile ,,scumpe” ale vieţii lor spirituale, huţulii mi-au dezvăluit doar o mică parte din lumea lor miraculoasă şi atât de bogată care îi reprezintă şi îi defineşte. La baza acestei lucrări au stat anchetele de teren şi pentru rezultate cât mai bune am apelat la persoane publice de origine huţulă din satele Brodina, Lupcina, Nisipitu; oameni care cunosc bine toate activităţile, obiceiurile şi tradiţiile comunităţii pe care o reprezintă cu mare mândrie şi onoare.

I N T R O D U C E R E: -Brodina şi Ulma – prezentare geografică şi istorică Comuna Brodina, situată pe râul Suceava, este formată din mai multe sate, răspândite în obcinile Bucovinei. Ea se învecinează cu comuna Ulma, Straja, Izvoarele Sucevei şi marchează granița cu Ucraina din nordul Țării. Numele comunei ,,Brodina” apare pentru prima dată în 1908, când s-a constituit sub această denumire. Brod = VAD sau loc de trecere cu piciorul a unui râu. În prezent comuna Brodina cuprinde următoarele sate: Brodina, Falcău, Sadău, Brodina de Jos, Cununski,Dubiusca, Ebrişte, Zalomestra, Paltin, Norocu. Primul sat ,,Sadău” a cărui denumire înseamnă ,,grădină” este explicat prin apariția în acest sat a primei grădini, unde au fost cultivați primii pomi fructiferi. Celelalte aşezări au luat ființă prin migrația populației din împrejurimi. Cele mai vechi familii din comună sunt de origine huțulă: Hudema, Curaciuc, Ihnatiuc, Hlodec, Haleța, Buceac. Comuna Ulma – este situată de o parte şi de alta a râului Suceava, după intrarea acestuia în țară, ocupând teritoriul situat între Frontiera României cu Ucraina, pârâiele Nisipitul şi Pogonicioara. Satele care alcătuiesc comuna Ulma: Ulma, Costileva, Lupcina, Măgura, Nisipitu- reşedință Relieful acestui teritoriu, între comunele Brodina şi Ulma, se suprapune pe versanții râului Suceava şi a pâraielor aferente care fac parte din masivul Obcinei,Brodina la Sud şi Obcina Lungu la nord, cu altitudini de 1336 m în Vârful Arşița. În această zonă principalele formațiuni vegetale sunt pădurile.

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

Până nu demult cuvintele ,,huțul”, ,,huțan”, ,,huțulia” erau interpretate diferit de istorici, etnologi, diferiți jurnalişti, chiar din Ucraina. Se pare că această problemă a fost lămurită; etnograful Iuri Boberski din Linov în jurnalul ,,Grajda” lămureşte sensul cuvântului ,,huțul” având la bază dicționarul sanscrit. Sanscrita e limba emigranților de pe actualele teritorii ale Ucrainei care s-au stabilit în India în secolele IV-III înainte de Hristos. De aceea şi în prezent sanscrita are peste 600 cuvinte ucraineşti; astfel s-a ajuns la concluzia că acest cuvânt – Huțuliaeste compus din ,,huțu” care înseamnă zgomot şi ,,lia” care înseamnă cursul, deci în concluzie avem posibilitatea să ne gândim la cursul zgomotos al apelor de munte. De la această descifrare se ajunge la concluzia că această populație a trăit şi trăieşte de mai multă vreme în zona precarpatică şi carpatică. Sigur, cu timpul, huțulii, caută noi locuri şi pătrund în zonele virgine ale Carpaților. Misterioşi şi discreți ca şi locurile în care şi-au ales adăpostul, huțulii rămân o etnie cu origini încă nedefinite. Oameni imprevizibili şi adânci ca şi pădurile în preajma cărora au supraviețuit, suspicioşi şi prudenți ca sălbăticiunile codrilor, ei nu-şi cunosc istoria. Poate şi din cauză că nu obişnuiesc să şi-o scrie, fapt întâlnit şi de la vechii daci… Singura lege le-a fost Dumnezeu, le-a fost Dumnezeu, aşa cum l-au putut ei înțelege în sufletele lor răzvrătite şi neînduplecate”.( Casian Balabasciuc,,Stranii povestiri huțule”). Fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare, huțulii rămân încă o enigmă, deşi s-au emis numeroase păreri, mai mult sau mai puțin argumentate, privind originea lor. Certă este deocamdată zona locuită de această populație, adică bazinele superioare ale Moldoviței şi Moldovei, valea Sucevei şi Valea Putilei, către Ceremuş, ca şi faptul că azi este aproape asimilată. Dintre multele opinii privind originea huțulilor se desprinde mai pregnant ideea că au fost ( şi sunt) oameni ai munților (verhovinți hirski) ce duceau o viață seminomadă, legați de tradiția creşterii animalelor şi de păduri. Unii autori, printre care profesorul Kaindl de la Universitatea din Cernăuți iau considerat rămăşițe ale sciților, goților sau mongolilor, ulterior slavizate, sau poate chiar români, în dialectul lor existând numeroase cuvinte româneşti. Emil Kaluzniacki , profesor de slavistică la Cernăuți, considera de altfel că strămoşii huțulilor ,,au fost un popor de limbă română”. El îşi fundamentează opinia citând cuvinte româneşti găsite în limbajul huțulilor: ,,bărbânță”, ,,brânză”, ,,armăsar”, elemente lingvistice de origine dacă. Există şi o teorie care afirmă că ,,huțulii” sunt descendenți ai geto-dacilor retraşi spre nord din pricina ocupației romane. Chiar şi poetul național al românilor, Mihai Eminescu remarcă etnia huțulă, considerând-o nimic altceva decât descendența unor daci slavizați. Majoritatea cercetătorilor fac diferența între huțuli şi ruteni, nelăsând să se întrevadă vreo descendență între etnii. Dacă avem în vedere modul de viață al huțulilor din vechime, unele obiceiuri, nu chiar lăudabile, cum ar fi stilul de viață prădalnic, plăcerea de a bea (alcool), lipsa de interes față de istoria lor, sau obiceiul ca la moartea unui membru al comunității să se veselească prin jocuri şi farse la privegherea mortului, dar şi prin cultul bradului, găsim asemănări izbitoare cu vechiul popor dac cu care, deşi există relativ puține informații, putem să facem o asemenea comparație. În fața atâtor ipoteze şi păreri despre originea huțulilor, care mai de care mai plină de certitudine, singurii care nu s-au omorât cu firea, păstrându-şi limpezi adâncimile cugetului, au fost chiar ei huțulii. Dacă i-a întrebat cineva vreodată despre originile lor au răspuns că sunt ruşi, ucraineni sau români însă de fiecare dată au adăugat că de fapt, sunt oameni liberi, ai munților. Date mai sigure despre numărul huțulilor existenți în Bucovina încep să apară de prin secolul al XVIII-lea, când s-a

făcut şi recensământul populației existente, odată cu anexarea ținutului la Imperiul Habsburgic, specificându-se că dintre cele 14350 de familii existente la acea dată în Bucovina 11099 erau români, 1261 de ruteni şi 1112 de huțuli. O statistică din anul 1774 vorbeşte de 6750 de huțuli pe care administrația austroungară i-a identificat în Bucovina. În ,,Dicționarul geografic al Bucovinei” al profesorului Emil Grigorovitza, editat în 1908 se specifică faptul că la acea dată erau în jur de 25000, care ,, formează de fapt o populație osebită”. Creşterea spectaculoasă a numărului de huțuli este explicată prin imigrații veniți dinspre Saliția între anii 1787-1849, ca urmare a politicii imperiale de încurajare a populării ținutului Bucovinei şi a creării unui mozaic etnic. Din motive diverse huțulii au preferat, cu timpul să se declare români, astfel că în statisticile de azi etnia nu mai este prezentă, chiar şi în localitățile recunoscute care au ca populație majoritar huțulă.

ELEMENTE DE ETNOGRAFIE I. GOSPODĂRIA I. Ca la majoritatea gospodăriilor bucovinene, construcțiile din gospodărie sunt în număr mare şi au un caracter monofuncțional: locuința, grajdul pentru vite, bucătăria de vară, pivnița, cămara pentru alimente şi haine, şurile pentru fân şi cereale, magazia pentru unelte. Privind arhitectura zonei se poate constatata că toate locuințele şi anexele dau impresia de lucru binefăcut, de siguranță şi bunăstare. Crescători de animale, prin excelență huțulii din aşezările situate între Brodina şi Ulma au dezvoltat şi o serie de construcții gospodăreşti destinate pentru adăpostul vitelor şi forajelor. Printre construcțiile specializate din această categorie în afară de grajduri şi şuri este adăpostul pentru oi numit,,COLEŞNEA” şi OBOCUL pentru fân. Principalul material folosit în construcție este bineînțeles lemnul reprezentat în mare măsură de măria sa BRADUL din care se făceau bârne şi grinzi groase, cioplite doar pe fața dinspre interior la construcțiile mai vechi, şi pe ambele fețe la cele mai noi, în general legate ,,stâneşte”. Învelitoarea este din draniță lungă de până la 1,5 metri şi lată de 15-20 metri. Construcțiile mai vechi erau acoperite cu draniță lungă de 2 m prinsă cu cuie tisă, iar la acoperişurile vechi în două ape, aceasta era fixată sub prăjini lungi din lemn legate la capăt cu gânj din nuiele. Cea mai importantă şi cea mai veche construcție huțulă, este desigur, casa de locuit, care avea în spate şarpantă puțin prelungită, formând adăpostul pentru vite ( şopronul). Cu timpul a fost construit grajdul şi separat adăpostul pentru oi. Lemnul pentru casă ( construcție) era tăiat doar în timpul iernii în luna februarie când copacii sunt în repaus vegetativ. Este un adevărat ritual în ceea ce priveşte tăierea lemnului şi anume: înainte de a se apuca de tăiat, huțanul mergea la preotul din sat care îl blagoslovea şi îi citea o rugăciune ca Dumnezeu săl păzească de posibile accidente sau de atacul neprevăzut al animalelor sălbatice. Apoi, după ce ajungea în pădure îngenunchea în fața copacului pe care urma să-l taie, spune rugăciunea ,,tatăl nostru”, apoi cerea iertare bradului/copacului pentru că urma să-i ia viața. Locuința este înconjurată cu garduri masive din bârne groase de brad, aşezate orizontal şi acoperite cu draniță în două ape. Celelalte elemente ale gospodăriei sunt grupate astfel: magazia, beciul, lemnăria şi separat grajdul, care este la o distanță apreciabilă de restul gospodăriei.

Anul V

COMENTARII

Numărul 2 (50)

Casa huțulă prezintă aceleaşi caracteristici ca şi casa de tip ,,cameră-tindă-cameră” sau ,,tindă-cameră”, ultima, având pridvor cu intrarea laterală. Pereții laterali depăşesc fațada cu 60 -70 cm, în partea inferioară formând o latură a gangului. Acest fapt face ca locuința huțulă să fie bine protejată. Aşa cum opinează Tancred Bănățeanu în studiul Arta populară bucovineană, ,, În aşezările huțule toate casele au spre exterior lemn aparent. Cele vechi aveau lemn aparent şi în interior. Între bârne se aşează un strat de muşchi care izola interiorul locuinței”. Interiorul locuințelor tradiționale este adaptat funcției încăperilor. Un element din interiorul locuinței este în primul rând sistemul de încălzit, cuptorul masiv care uneori ocupă un sfert din suprafața camerei. El este aşezat în colțul dinspre tindă şi peretele din spate şi are gura orientată spre peretele din față. Colțul cu vatra grupează în jurul său obiectele necesare pentru prepararea hranei. În continuare este amplasat patul, loc pentru odihnă şi pentru păstrat țesături, haine şi zestre. În partea opusă cuptorului pe diagonală este masa cu lavițele aşezate de-a lungul pereților cu ferestre. Colțul dinspre uşă, opus cuptorului este ocupat de blidar. Aceeaşi organizare a interiorului se întâlneşte atât în casele huțule cât şi în casele româneşti. Pe fondul alb al pereților sau pe fondul lemnului aparent căptuşit cu muşchi se desfăşoară pe verticală registrul lăicerelor, apoi cel al ştergarelor şi icoanelor, pe peretele dinspre răsărit şi al fotografiilor pe cel dinspre miazăzi, apoi registru cu grinda şi grindarul de deasupra patului.

pe roşu, galben şi portocaliu. Dacă la populația românească sunt deosebiri cromatice date de vârsta femeii care poartă costumul la populația huțulă nu se întâlnesc asemenea deosebiri, tonurile vii de roşu, portocaliu, galben roz sunt preferate şi de femeile în vârstă nu numai de cele tinere. 1. Costumul femeiesc huțul se încadrează stilului regional din punct de vedere structural. Cămaşa cu poale sau iia este baza portului popular femeiesc ca şi la costumul popular românesc. Croiul cămăşii femeieşti este asemănător cu al celor româneşti, cămaşa cu altiță în creț şi râuri este numită ,,VOLOŞCA” adică românească. Cămaşa de lucru are croiul tip ,,poncho”, iar cea de sărbătoare mult mai împodobită are structura cămăşii carpatice, încrețită la gât. Ca metrii prime obişnuite sunt cânepa, inul şi bumbacul din care se țese pânza în două ițe pentru cămăşi, iar din cânepă se țese pânza mai groasă pentru poale. La cămăşile de tip ,,poncho” se păstrează ornamentica clasică, decorul urmând linia croiului. În ceea ce priveşte ornamentarea mânecii, întâlnim mâneci cu decor redus numai la altiță şi o bentiță la marginea de jos. O compoziție considerată anterioară este cea cu broderia pe umăr. O altă formulă a compoziției ornamentale o constituie desfăşurarea amplă a motivelor sub formă de tăblie altița, încrețul şi partea de jos a mânecii se contopesc, transformând toată mâneca într-o suprafață compactă şi din punct de vedere cromatic. Ornamentica se realizează, în general, prin broderie cu punct în cruciuliță, peste fire, în lanț, cu fir de lână mai gros. Motivele lasă între ele foarte puțin spațiu liber din albul fondului. Motivele cele mai frecvente sunt cele geometrice. Spre deosebire de iile româneşti unde rombul ornamentează în special încrețul, la cămăşile huțule rombul formează o rețea asemănătoare fagului. Deseori se întâlnesc elemente florale foarte stilizate încadrate aceluiaşi contur de faguri. Brățările cusute în partea de jos a mânecii strâns în jurul încheieturii se aseamănă mult cu cele ale cămăşilor româneşti bucovinene ( Voitinel, Frătăuți, Vicov etc.). În concluzie compoziția cromatică este elementul cel mai caracteristic şi propriu huțul în ansamblul portului. Peste cămaşă se poartă brâul lat peste care se aşează catrința (la femei) –OPGUTA, care are tot formă dreptunghiulară ca şi cea românească şi e țesută din lână, tot în patru ițe. Se deosebeşte de cea românească prin ornament şi e cromatică. Elementul ornamental la catrință este vârsta, care alternează în grupe mari, la capete. Pe laturile lungi are câte o bată care se deosebeşte printr-o altă aşezare a dungilor colorate realizate din urzeală. Pa catrința românească bata este mai pronunțată, într-o singură culoare. Brâul numit ,,POJAS” este simplu cu dungi paralele dispuse pe lungime iar betele înguste se deosebesc cu greu de cele româneşti. Iarna se poartă sumanele, făcute din pătură de casă țesută (,,dimia”) dată la piuă, păstrează culoarea naturală a lânii, de la brun la roşcat. Croiul sumanului huțănesc este puțin este puțin evazat, cu câte un clin îngust care ajunge la poale la 20 cm; şi mâneca prezintă clin şi pave. În afară de suman se poartă mantaua albă cu croi drept, la fel ca cea a românilor. Este împodobită cu postav roşu, verde sau negru şi cu găitan negru fiind purtate şi de femei şi de bărbați. La începutul secolului al XX -lea-spun cei bătrâni că această haină era obligatorie în costumul mirilor. Din cauza climei aspre de la munte, femeile huțule îşi confecționau din pânză nişte cioareci până peste genunchi numite ,,PIDCOLNICE” legate sub genunchi. Peste acestea vin purtate obielele care erau ca şi cioarecii , din pânză albă sau roşie. Pentru nuntă mireasa îşi împletea ciorapi din lână colorată

II – PORTUL POPULAR Datorită unei conviețuiri de secole a populației autohtone româneşti cu cea a huțulilor, acesta din urmă şi-a modificat în aşa măsură formele pieselor de port, care, de fapt nu erau prea deosebite nici la origini ( deoarece aria de răspândire a catrinței, a cămăşii carpatice şi a sumanului depăşeşte granițele țării noastre ), încât astăzi acesta se confundă cu cele româneşti, iar portul popular al huțulilor nu mai este o trăsătură caracteristică de distincție etnică. Despre vechiul costum popular huțul bărbătesc cu haină şi pantaloni din dimie roşie îşi mai amintesc bătrânii că se purta la Lupcina, Ulma şi Nisipitu în vremea copilăriei lor în timpul României Mari. Dacă astăzi se mai păstrează unele diferențieri, acestea sunt mai ales elemente de detaliu (motivele ornamentale, compunerea acestora, alegerea gamei cromatice). Din punct de vedere al păstrării elementelor specifice portului huțul, se pot stabili satele în care acestea predomină datorită majorității populației huțule şi care sunt grupate în nordul județului nostru: Izvoarele Sucevei, Ulma,, Argel. În comuna Brodina spre exemplu, elementele portului popular sunt „amestecate”( cele româneşti cu cele huțule). Piesele componente ale costumului popular huțul sunt aceleaşi ca şi ale costumului popular românesc. Ele au o structură identică, mai ales cele ale costumului femeiesc. Hedvig Maria Formagiu, analizând portul popular din România, referindu-se la portul huțulilor, afirmă: ,,Mergând până la identitate, pe conture suprapunându-se acelaşi principii de organizare a decorului, încadrându-se perfect trăsăturile esențiale ale stilului de bază, costumul huțulilor, frecvent în unele sate din Bucovina îşi evidențiază specificul mai ales în gama cromatică mai vie, bazată pe armonia de roşu şi portocaliu. Ca o reminescență a portului de veche tradiție ieşit din uz în primele decenii ale secolului al XX lea, este costumul bărbătesc din dimie roşie, o manifestare grăitoare a concepției lor decorative.( Hedvig Maria Formagiu, ,,Portul popular din România”, Bucureşti, 1974, p.176). Nota distinctivă a portului popular huțul este data de folosire a altor compoziții ornamentale, a altor forme de compunere şi combinare a motivelor ornamentale şi chiar de amplasare a acestora ca şi de unitatea tonurilor cromatice bazate

Februarie 2013

Anul V Numărul 2 (50)

COMENTARII

Februarie 2013

în modele geometrice şi florale. Cojoacele şi pieptarele au acelaşi croi ca şi cele româneşti, diferențele constând în ceea ce priveşte ornamentarea, cu meşină colorată aplicată spre marginile piesei. Opincile sunt tot de tip ,,Carpete” legate cu mojițe din lână sau piele, iar pentru sărbători se purtau cisme cu carâmbi roşii, galbeni sau de culori combinate. Portul femeiesc huțul este completat cu podoabe bogate ghiordane în culori vii de roşu, galben, brun, mărgele, corali, toate purtate combinat cu şiruri de podoabe de aramă ştanțate sau lanțuri cu 3-5-7 curci de aramă.

necesară pentru mămăligă. Ciorbelehuțule sunt deosebit de consistente și sățioase fiind întotdeauna drese din belșug cu smântână de vacă sau oaie. Balmoșul este o mâncare tradițională, preparată de regulă la stână. Se utilizează ca ingrediente smântână, mălai, sare și bucăți mărunte de caș. Se prepară în ceaun, pe foc afară sau pe jar și se face un fel de mămăligă. Produsele lactate sunt în gamă variată, deosebit de gustoase, deoarece creșterea vitelor și păstoritul sunt ocupații tradiționale ale huțulilor. Dintre acestea renumit este laptele acru (,,hușlinca”) obținut prin conservarea laptelui fiert în copaie sau budăci pregătite în mod special. Laptele acru se conservă pe cale naturală timp relativ îndelungat, asigurând astfel rezerva de hrană și pe timp de iarnă. Carnea proaspătă sau afumată prăjită în untură este de asemenea tradițională pentru huțuli. Și mierea de albine este prezentă în cămările huțulilor, albinăritul rămânând o preocupare perenă în unele gospodării. Mierea aduce aportul de glucide necesar suplinind adesea zahărul. În perioada de vară se consumă fructe de pădure și ciuperci în diferite combinații și rețete. Mâncarea de ciuperci cu smântână sau cea de fragi cu smântână sunt obișnuite pentru huțuli. Huțulii mai sunt cunoscuți și pentru plăcerea lor de a bea; sunt făcute băuturi din diferite plante alpine aromatice (ienupăr, cimbrișor, măcieșe) sau fructe de pădure (zmeură, fragi, afine).

2. Costumul bărbătesc-prezintă unele diferențieri față de cele românesc. Piesele de bază, cămaşa şi pantalonul, sunt din acelaşi materii prime. Cămaşa cu ornamente dispuse în jurul ,,gurii”, este mai scurtă decât cea românească. Cămaşa huțanului cea de sărbătoare este împodobită cu broderi în tonuri specifice huțule: roşu, portocaliu, grena conturat cu negru sau verde. Costumul ( haină şi pantaloni)din dimie roşie folosit în secolul trecut deosebea pe huțul de român. Haina acestuia are croiul de tip ,,poncho” nu are pane sub braț ci o croială a latului care formează mâneca şi care se prelungeşte într-un fel de pane. Clinii de la piepți, puternici evazați, sunt împodobiți cu pompoane de lână colorată. Acest suman este foarte scurt depăşind cu puțin linia şoldului. Pieptarul prezintă ornamente cu aplicații din piele, perforate şi decupate, combinate cu motive geometrice şi florale în culori specifice. Sumanul nu mai este identic cu cel românesc, ci se aseamănă ca formă cu haina veche din dimie roşie. Este ornamentat cu motive florale cusute pe piepți şi în jurul gâtului. Pantalonul (,,Kaszeniaky”) este din aceeaşi dimie roşie mărginit cu şiret verde şi despicat jos la gleznă. Ca cingătoare se purta chimirul, în 4-5 catarame, sau brâu de lână (,,POIS”) peste care se punea o curea îngustă (,,PASOC”). Sub opinci (,,PASTOLĂ”), legate cu nojițe (,,VOLOCH”) se puneau cioareci (,,HACI”). Pe cap, huțanii, purtau pălării cu gang, în care bătrânii purtau tutun și amnar cu iască. Costumul huțulilor este completat cu traiste de vânătoare, cornuri cu praf de pușcă cu curele împodobite cu ornamente metalice. Bărbații purtau prins de brâu, vestitul baltag huțul fără de care nu se deplasau nicăieri. Pe vremea austroungarilor, huțanii trebuiau să plătească lunar o taxă pentru a li se permite să poarte baltagul (fiind considerat periculos). Portul copiilor este o copie fidelă a portului celor maturi.

IV. RELIGIA HUŢULĂ Huțulii sunt ortodocși de rit nou sau de rit vechi. Deși în viața de zi cu zi se întâmplă să încalce învățăturile bisericești, mentalitattea lor înclinând către acea libertate de conștiință care le permite aproape orice manifestare izbucnită din propria personalitate, mândri și nepăsători față de reguli, ei respectâ totuși cu strășnicie sărbătorile și participă la slujbele religioase. Deși canoanele bisericești interzic cu strășnicei magia, huțulii au fost mereu depozitarii unor mari mistere legate de vrăjitorie, fiind cunoscuți ca foarte buni știutori ai acestor practici. Poate că modul lor de viață legat de singurătatea munților și de atmosfera tenebroasă a codrilor copleșiți de cețuri le-a sporit renumele de vrăjitori. Povești și amintiri ale bătrânilor huțuli aduc în atenție frecvent evenimente legate de practici oculte, întâmplări greu de crezut, dar mărturisite cu atâta convingere încât pot pune pe gânduri pe oricine. De magia neagră a huțulilor se leagă poveștile cu demoni, cu duhuri ale pădurilor, dar și practici cum ar fi influențarea destinului, legarea sau dezlegarea unor blesteme, anihilarea dușmanilor, luarea manei de la vite, sporirea sau distrugerea avutului, teleportarea oamenilor. De obicei practicanții magiei sunt femei bătrâne care în comunitate jucau și rolul de doftoroaie, având cunoștințe vaste despre puterea tămăduitoare a plantelor. Cele mai temute sunt vrăjile cu obiecte aparținând celor trecuți dincolo de pragul acestei lumi, despre care se vorbește în lumea huțulă că nu pot fi desfăcute. O altă credință a lumii huțule este magia făcută cu ajutorul broaștei trimise anume către cineva căruia i se vrea răul. Desigur, în fața atâtor posibilități de agresiune ocultă erau necesare și remediile, care se găseau în primul rând în aghiazma de la Bobotează, în usturoi și în diferite amulete care rămâneau secretul fiecărui purtător de asemenea obiecte.

III. .BUCĂTĂRIA HUŢULILOR Mâncărurile huțulilor aduc un aport substanțial de calorii pentru a se asigura necesarul de energie în susținerea eforului zilnic, care este mare. Bazat în special pe proteine și lipide, regimul alimentar este adaptat vieții aspre de munte, unde se utilizeayă în bucătărie preponderent produse animaliere și mai puțin cereale, legume sau fructe. Laptele cu derivatele sale, dar și carnea nu lipsesc din alimentație fiind produse în gospodărie și deci mai accesibile. Dintre mâncărurile specifice huțulilor afumăturile de porc sau de vânat sunt la loc de cinste. Afumarea cărnii se face după tehnici proprii utilizând lemn uscat de fag, uneori și cetină pentru a da aroma specifică. Afumăturile se consumă în ciorbe, cu varză tocată și murată sau cu fasole. Mâncarea din ouă amestecate cu jumări și smântână numită ilșnițea este tipică pentru huțuli la fel cum și mămăliga cu cartofieste invenția lor. Acest fel de mămăligă a fost născocit din nevoia de conomisire a făinei de porumb adusă cu greu la munte, unde porumbul nu se putea cultiva, din regiunile mai joase. Cartofii fierți și striviți înlocuiesc o parte din făina

(Va urma)

Anul V Numărul 2 (50)

Februarie 2013

GABRIELA MOGA LAZĂR – CREAŢIE Ș I V I A Ţ Ă Î N I M AG I N I

Steliana Băltuţă Îi mulţumim şi noi GABRIELEI MOGA LAZĂR pentru arta pe care ne-a lăsat-o, îi transmitem mulţumiri acolo sus, de unde ne va privi peste veacuri. Suntem sufleteşte alături de familiile fiicelor Dolores, Esterllita şi Ines, acum, când încă nu s-au împlinit 40 de zile, de la trecerea în nefiinţă a artistei.

Anul V Februarie 2013

Planșa

Numărul 2 (50)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)