Revista Luceafărul nr.51-martie 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

Misterele nopţii

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 3 (51) • MARTIE 2013

(I)

Cînd din stele auroase Noaptea vine-ncetișor, Cu-a ei umbre suspinînde, Cu-a ei silfe șopotinde, Cu-a ei vise de amor; Cîte inimi în plăcere Îi resaltă ușurel!

Dar pe cîte dureroase Cîntu-i mistic le apasă, Cîntu-i blînd, încetinel.

Două umbre, albicioase Ca și fulgii de ninsori, Razele din alba lună Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor; Iar doi îngeri cîntă-n plîngeri, Plîng în noapte dureros, Și se sting ca două stele, Care-n nuntă, ușurele, Se cunun căzînde jos.

DIN CUPRINS:

•ARHIVA BOTOȘANILOR: ÎNVĂŢĂTORII BOTOȘĂNENI – ELOGIUL SATULUI ROMÂNESC. AUTOR, IONEL BEJENARU •ISTORIA CULTURII: VLAHUŢĂ, DELAVRANCEA ȘI CARAGIALE, ÎNTR-UN MANUSCRIS INEDIT. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •ISTORIA CULTURII: NICOLAE IORGA VĂZUT DE ALEXANDRU ZUB. AUTOR, DAN PRODAN •ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU …

NICOLAE TURTUREANU (II).

AUTOR, GEORGICĂ MANOLE •POEME ÎN LUMINĂ ȘI CULOARE. PORTRET DE ARTIST. AUTOR, LILI BOBU

Cînd noaptea e adînca*...

(II)

Veronica Micle

Apoi urmînd cu dorul duioasa lunei rază Pătrund cu ea-mpreună întinsul nesfîrșit, Și-o clipă al meu suflet de lume dezlipit În sfere dulci, senine ferice el planează. Și-n ora cea de pace, de sfîntă liniștire, Fiinţă mult iubită ce-n lume te-ntîlnesc, Pătruns de înţelesuri mai mult eu te slăvesc.

La tine se îndreaptă cu drag a mea gîndire Și-a cerurilor taină adîncă și divină Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind.

Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii mi-i închid: Și-atunci văd că de tine e inima mea plină. * Am plîns

Anul V Numărul 3 (51)

Martie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Tableta (de martie): Mărţișoare, mărţișoare… Autor, Vasile Lefter

FONDATĂ 2009

Pagina 3 - Arhiva Botoșanilor: Învăţătorii botoșăneni – elogiul satului românesc. Autor, Ionel Bejenaru

ISSN 2067 - 2144

Pagina 4 - Istoria culturii: Vlahuţă, Delavrancea și Caragiale, într-un manuscris inedit. Autor, Gheorghe Median

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 8 - Istoria culturii: Nicolae Iorga văzut de Alexandru Zub. Autor, Dan Prodan Pagina 11 - Istoria culturii: Personalităţi uitate ale Botoșanilor: Dan Vizanty. Am consemnat cu un respectuos comentariu, Gheorghe Median

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 14 - Istoria culturii: O întâmplare insolită cu Alexandru D. Lungu. Autor, Ionel Bejenaru Pagina 15 - Zece întrebări pentru … Nicolae Turtureanu (II).

Autor, Georgică Manole

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Pagina 16 - Poesis: Mutatis Mutandis. Autor, Vasile Popovici

Director: Ion Istrate

Pagina 17 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist: Costraș Dorina – pictor, grafician, designer. Autor, Lili Bobu

Redactor şef: Georgică Manole Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 18 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist: Minodora Dobrovăţ Bîzgă – pictor, grafician. Autor, Lili Bobu Pagina 19 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist: Gabriela Călinoiu – pictor, grafician, designer. Autor, Lili Bobu Pagina 20 - Poeme în lumină și culoare. Portret de artist: Iurie Veniamin Nastas – pictor, grafician. Autor, Lili Bobu Pagina 21 - Istoria culturii: „Nicolae Iorga și restaurarea bisericii Sf. Gheorghe – Botoșani”. Din amintirile Generalului Gh. Răţescu. Autor, Ionel Bejenaru Pagina 22 - Poesis: Învingătorul, Apollină. Autor, I. Dârzu Pagina 23 - Istoria culturii: O obsesie enesciană – meleagurile natale și ale copilăriei. Autor, Ionel Bejenaru

© Coperta I: Lugoj—Bust Mihai Eminescu, Sculptor Dumitru Pasima

Pagina 24 - Comentarii: Mult în puţin … a trăi, a dărui, a spera. Autor, Culiţă Ioan Ușurelu Pagina 25 - Cronică de carte: Romania și Declaraţia din aprilie 1964. Autor: Iulian Nechifor. Redacţia Revistei Luceafărul

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 27 - Istoria culturii: Destinul unui intelectual. Autor, Teodor Epure

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 30 - Comentarii: O carte mereu de actualitate, „Educaţia și mediul rural”. Autor, Gheorghe Burac

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 32 - Comentarii: Vasile Fetescu în ,,Dincolo de timp”.

Autor, Ion Istrate Pagina 33 - Comentarii: Istoria culturii: Mircea Dinutz – „un nume adunat pe-o carte”. Autor, Vasile Lefter

Adresa redacţiei:

Pagina 34 - Comentarii: Debut. Ionuţ Miorcăneanu.

Comentariu: Georgică Manole

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 34 - Comentarii: Românism întregitor în mărţișorul nord-bucovinean. Autor, Gruia Cojocaru Pagina 37 - Evenimente: Activismul cultural al ,,Zânei blonde a Ipoteștilor” (3). Lucia Olaru Nenati – Argintul viu al spaţiului eminescian. Itinerar cultural hibernal, 2012 -2013. Ana Maria Maluș Pagina 39 - Comentarii: Mamei, de 8 martie. Autor, Lucia Olaru Nenati 2

Anul V Numărul 3 (51)

Martie 2013

TA B L E TA ( D E M A RT I E ) . M Ă R Ţ I Ș OA R E , M Ă R Ţ I Ș OA R E …

Vasile Lefter

o zi de omagiu adus mai ales uneia dintre minunile universului: femeia. Primesc mărţişoare fetiţele, domnişoarele, soţiile şi mamele ca un delicat semn al iubirii.

Purtat la piept sau ca brăţară la mână, misteriosul talisman e menit să aducă noroc.

Nu poţi vorbi despre mărţişoare fără să-l răsfoieşti pe Arghezi, care semnează un ciclu de poezii pe aceeaşi temă: „Mărţişoare” .Câteva versuri, selectate aleatoriu, transmit fiorul acestei originale tradiţii venite de la strămoşii noştri romani: ”Am uitat / Să culeg şi să opresc / O strachină din argintul ceresc…/ Trezeşte-te, haide, din somn si din puf, / Gâdilată-n ochi de un zuluf / În care bate soarele. /Fiindcă vreau să ţi le citesc mărţişoarele…”

Un mărţişor şi o floare pot deschide inima oricui.

Dacă miraculosul şnur este însoţit şi de slove scrise cu meşteşug, bucuria primitorului este unică: ”Umblă-ncet, ia-i mâna-ncet, / Mută-i-o încet / Să nu se deştepte…/ Şi-n cuprinsul palmei drepte, / De zintâi de marte, / Pune-i mărţişor o carte.” (Tudor Arghezi:„Frageda”).

Mărţişoare, mărţişoare!

„ Bună dimineaţa duduie!/ Uită-l mărţişorul nu e !”(T.A.) Vestitul Pan, sătul de frigul iernii, simte aerul proaspăt al venirii primăverii, invitându-ne la meditaţie: ” Picurii de rouă-s mari si calzi, / corniţele mijesc, / iar mugurii sunt plini. / Să fie primăvară?”(Lucian Blaga: ”Pan”).

E 1 Martie, Sărbătoarea Mărţişorului! E primăvară.

Odinioară, 1 Martie era prima zi din an. Se celebra Matronalia – serbările lui Marte, ziua forţelor naturii, a primăverii, a agriculturii. Şnuruleţul alb-roşu se dăruia înainte de răsăritul soarelui, şi la copii şi la tineri.

Cele două culori , alb şi roşu, simbolizau trecerea de la iarnă la vară. Cântecul cucului sau înfloritul cireşului erau semne că iarna s-a terminat.

Limbajul nonverbal al mărţişorului continuă să transmită iubire şi speranţă într-un nou început.

Românii au transformat sărbătoarea mărţişorului într-

A R H I VA B OTO Ș A N I L O R Î N V Ă Ţ Ă TO R I I B OTO Ș Ă N E N I – E L O G I U L S AT U L U I R O M Â N E S C Ionel Bejenaru 21 iulie 1943, Secţia Botoşani a Asociaţiei L aGenerale a învăţătorilor din România lansa, sub

cultură băştinaşă, ce ne-a încălzit şi ne-a luminat în toată noaptea zbuciumatei noastre istorii naţionale”.

Vedeţi, tonul patetic, profund patriotic al Apelului transpare cu claritate, mai probând o dată frumuseţea morală a învăţătorului. Şi, continua Apelul – „Prin el se lămureşte sufletul neamului nostru; el ne caracterizează rasa şi geniul, stând mărturie pentru obârşia noastră măreaţă şi străveche. / De acum, unul din marile comandamente naţionale pentru orice intelectual român este acela de a căuta şi afla toate comorile risipite ale acestui scump tezaur şi a le aduna cu grijă şi cumpătare, adâncindu-le înţelesul şi lăsându-le să strălucească în lumina marilor învăţături”. Într-un final, Apelul insista – ,,Iubite coleg, / Adună cu hărnicie de albină şi azi şi mâine, adună mereu după lista ce-o alăturăm, toate acele lucruri pline de sufletul trecutului care azi zac risipite şi mute în bezna satelor noastre şi care mâine, orânduite într-un muzeu etnografic, vor căpăta grai şi vor mărturisi tuturor că învăţătorimea botoşăneană stă, ca întotdeauna, cu o vrednică destoinicie, în slujba marilor comandamente naţiona-le”.

Aşadar, un Apel cu un mesaj frumos, luminos, definind cugetul şi fapte vechilor slujitori ai şcolii botoşănene şi, de ce nu, de urmat de către generaţiile de astăzi.

semnăturile lui M. Apostol, preşedinte şi I. D. Marin, secretar, un Apel către învăţatorimea botoşăneană, un Apel care se adresa cu „Stimate coleg”, un apel la acţiune, în vederea organizării unui muzeu etnografic, având ca model nobila faptă a învăţătorului Andrei Oroş din Apahida Clujului, care a izbutit să adune 35. 000 de obiecte, constituind „comoara cea mai de preţ a muzeului etnografic al Ardealului”.

Totodată, Apelul, la care ne referim, este un vibrant elogiu adus satului românesc – ,,Mai mult decât la oricare alt popor – şi sub toate raporturile, satul românesc constituie temelia nu numai a neamului, dar şi a statului nostru naţional.

Adevărat rezervoriu de vitalitate a neamului, satul românesc este în acelaşi timp şi depozitarul unui real tezaur de valori spirituale şi materiale, reprezentate prin folclor şi etnografie şi corespunzând noţiunilor de cultură şi civilizaţie, ale căror obârşii coboară adânc în trecut, până la străvechea epocă iliro -tracică. / Tezaurul acesta în care zac învalma – bătrânele noastre tradiţii şi datini, arta noastră populară, cântecele şi jocurile, uneltele noastre vechi, cu case moşii şi părinţii şi-au însăilat vestmintele, şi-au durat casele şi şi-au rostuit gospodăriile, constituie – după expresia unuia dintre marii noştri scriitori – poeţi – cenuşa fierbinte din vechea vatră de 3

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

V L A H U Ţ Ă , D E L AV R A N C E A Ș I C A R AG I A L E , ÎNTR-UN MANUSCRIS INEDIT

Gheorghe Median 90 de ani în urmă, la 15 martie 1923, C usavantul şi scriitorul Paul Bujor (1862-

1952, onorând solicitarea Ligii “Drepturile şi datoriile femeilor” din Bârlad, de a a-şi aduce contribuţia la strângerea fondurilor necesare ridicării unui bust al poetului Alexandru Vlahuţă, a susţinut în oraşul se reşedinţă al judeţului Tutova, conferinţa “În amintirea poetului Alexandru Vlahuţă”.

Fost coleg de şcoală primară cu poetul trecut în lumea umbrelor la sfârşitul anului 1919, şi într-o relaţie de strânsă camaraderie cu acesta de-a lungul întregii sale vieţi, Paul Bujor a evocat cu sensibilitate şi emoţie figura ilustrului dispărut, oferind publicului amănunte inedite nu doar despre acesta, ci şi despre marii săi prieteni - Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Ion Luca Caragiale.

Conferinţa, al cărei manuscris îl păstrăm, nu a fost consemnată de presa bârlădeană a timpului, fapt pentru care, reproducerea acesteia în paginile revistei “Luceafărul”, se constituie, credem, într-o contribuţie demnă de luat în seamă, la cunoaşterea, dintr-o sursă demnă de toată consideraţia, a profilului intelectual a trei dintre personalităţile marcante ale culturii româneşti. Ţinem să precizăm faptul o parte evocărilor făcute de Paul Bujor în această conferinţă se regăsesc în cartea „Amintiri de Al. Vlahuţă şi I. L. Caragiale”, publicată la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti în anul 1938.

Doamnelor şi Domnilor Fiind dat subiectul conferinţei de astă seară, simt că am nevoie de o atmosferă caldă de intimidate prietenească, pe care vă rog să mi-o îngăduiţi.

Vă rog dar, să nu vedeţi în mine, în astă seară, pe conferenţiarul pretenţios, dar cu aere de savant, ci pe prietenul dvs. care vine să slăvească un moment, împreună cu dvs. amintirea celui mai ales suflet al neamului nostru.

Deşi încrezător în pretenţioasa dv. îngăduinţă, totuşi mărturisesc sincer că rar mi-a fost dat să simt o emoţie mai vie ca-n momentul de faţă. Mai întâi, pentru că pentru prima dată vorbesc publicului din acest oraş de care mă leagă atâtea amintiri plăcute din copilăria mea şi al doilea, pentru că voi vorbi despre unul care mi-a fost cel mai drag prieten din copilărie – despre iubitul nostru poet AL. Vlahuţă.

Puţin timp chiar după moartea lui, câţiva directori de reviste, ştiind vechile mele prietenii cu Vlahuţă, mi-au cerut să le dau ceva despre viaţa lui, dar, vă mărturisesc sincer, un sentiment de pietate m-a oprit ca, pe mormântul lui cald încă, să aduc – dacă n-ar fi decât un prinos de iubire frăţească – ma oprit, zic, deoarece ştiam bine că lui nu i-a plăcut niciodată

în viaţă să se vorbească mult de el. El, care avea darul de-a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc, simţea îndeajuns dragostea şi admiraţia ce i-o păstrau prietenii şi admiratorii lui, fără să i-o fi mărturisit vreodată. Şi când mai ales, eu nu ştiam bine că din o astfel de dragoste şi admiraţie el îşi făcuse cât a trăit cea mai plăcută mângâiere şi satisfacţie, înţelegeţi bine, Doamnelor şi D-lor, de ce eu am căutat să mă furişez la toate insistenţele venite din partea celor care, din dragoste şi din admiraţie pentru el, îmi cereau să le povestesc sau să le scriu ceva despre viaţa lui.

Acum însă, când au trecut patru ani de la moartea lui, şi când sufletele noastre, ale celor care l-am iubit şi l-am admirat în viaţă, încep a simţi nevoia de a-l avea un moment mai aproape de noi, slăvindu-i amintirea, acum n-am putut să resist invitării graţioase pe care distinsa D-nă Nichifor (n. n.

4

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

discuţii la ordinea zilei, cuvântul lui Vlahuţă era hotărâtor ca să aducă lumina şi buna înţelegere. Un suflet bun, îngeresc de bun, apropia de el şi simţea prins ca în mrejele unui farmec nespus. El, care, cum spusei mai sus, avea darul minunat de a pătrunde în cutele cele mai asunse ale sufletului omenesc, a cântat în versuri de maestru şi în proză impecabilă şi durerile şi bucuriile, dar mai ales durerile sufletului omenesc. Acolo unde Eminescu n-a atins sufletul omenesc decât cu fluturarea uşoară de aripi a geniului său, Vlahuţă a răscolit, cu avântul unei aripi de vultur, tot sufletul omenesc, dezvăluindu-i cutele cele mai ascunse. Deoarece făcea caracteristică puternică a întregii lui vieţi de artist şi de om, era acea mândrie stăpânită şi îngăduitoare, acea impunătoare demnitate care copleşea şi pe cel mai îndrăzneţ. Ca şi plăpândul şi nefericitul Radu din puternica lui nuvelă intitulată „Din durerile lumii”, el îşi închidea durerile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită, numai să nu i se ştirbească ceva din demnitatea lui de om şi de artist. El se simţea tot aşa de rege în împărăţia artei lui, ca şi cel mai puternic rege în împărăţia lui.

Din schiţarea aceasta grabnică făcută asupra firii artistice a acestor trei mari scriitori: Al. Vlahuţă, Caragiale şi B. Delavrancea, vedeţi cât de deosebite erau aceste firi, dar tocmai această deosebire făcea farmecul prieteniei lor.

Căci dacă câte-şi trei ar fi avut a ceeaşi fire, acelaşi temperament, desigur că prietenia lor ar fi fost monotonă, lipsită de acel farmec care le-a umplut viaţa cu prisosinţă şi de acea adâncă înţelegere de oameni şi de lucruri. Afară de puterea talentului lor, care le era comună, un singur lucru mai aveau comun în ceea ce priveşte profesia lor: onestitatea în artă, despre care Vlahuţă, considerat ca înţeleptul între ei, a scris pagini însemnate.

Spuneam adineauri că ceea ce făcea o caracteristică a întregii vieţi de artist şi cde om a lui Vlahuţă era acea mândrie stăpânită şi îngăduitoare, acea demnitate înălţătoare care copleşea şi pe cel mai îndrăzneţ prin tactul, prin înţelepciunea şi prin bunătatea cu care ştia el aşa de bine să se impună, făcându-se astfel nu numai respectat, dar iubit. Şi ceeace afirm nu sunt simple vorbe. Vlahuţă le-a probat cu fapta. Ştiu câte onoruri i s-au propus în viaţă de puternicii zilei, de Academie şi chiar de palat, dar pe care le-a refuzat ori de câte ori a simţit că, primindu-le, i s-ar ştirbi ceva din demnitatea lui de om şi literat. Vlahuţă avea oroare să se gândească numai c-ar putea fi un birocrat. Să fie de exemplu un şef de birou ca să aibă de superior vre-un director oarecare, sau un director de minister ca să aibă de superior un secretar general oarecare, sau chiar un secretar general ca să aibă de superior vre-un ministru oarecare. E adevărat că în primii ani ai tinereţii lui, din cauza lipsei de experienţă în orientarea vieţii lui materiale, a încercat câteva ocupaţii în serviciul statului, dar le-a părăsit imediat ce s-a simţit împiedicat de aspiraţiile lui de gândire înaltă, curată şi nestingherită de meschinăriile inerente unor astfel de ocupaţii. Mult mai târziu, însă, a primit însărcinarea oficială la Ministerul Instrucţiei, care, nu numai că nu i-a ştirbit demnitatea lui de literat, dar i-a mărit-o chiar. De aceea cred instructiv să arăt, în câteva cuvinte, împrejurările în care el a primit acea însărcinare.

Risipa mare ce se făcea în bugetul Ministerului Instrucţiei cu tipărirea tuturor inepţiilor literare, sub motivul că se încuraja sferi literare, a silit pe ministrul de pe vremuri ca să pună capăt acestei risipe, numind pe Al. Vlahuţă şi pe

Lucia Teodorescu Nichifor, preşedinta Ligii) mi-a făcut-o din partea Comitetului organizator al serbării de astă seară.

Doamnelor şi Domnilor, despre viaţa şi operele poetului Vlahuţă s-ar putea face serii întregi de conferinţe, viaţa lui fiind o epopee întreagă de simţire zbuciumată, iar opera lui un monument de educaţie artistică şi morală.

Vlahuţă împreună cu Caragiale, Delavrancea şi Gh. Coşbuc, formează o pleiadă strălucită a scriitorilor noştri contemporani, plecată de la Eminescu.

După cum mare parte dintre Dvs. ştiţi, de Vlahuţă m-a legat o prietenie din copilărie, iar de la întoarcerea mea de la studii din străinătate, prin el m-a legat aproape aceeaşi prietenie cu această pleiadă de scriitori până la moartea lor; iar amintirea acestor prietenii mi-i de ajuns ca să mă ţină tare în viaţă, cât voi mai trăi şi eu. Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea erau aşa de strânşi sufleteşte, încât nu era zi să nu se caute unul pe altul. Aşa de strâns legaţi, încât cineva nar putea azi vorbi de unul din ei, fără să amintească de ceilalţi doi. Trei firi artistice puternice dar deosebite.

Caragiale, un îndrăzneţ şi viguros biciuitor al moravurilor din ţara noastră, în special al ridicolului şi al prostiei omeneşti. Şi cu cât el suferea mai mult din cauza prostiei omeneşti, cu atât ironia şi ridiculizarea deveneau biciuri de foc, care brăzdau mai luminos şi mai usturător prostia omenească. Cine numai întâmplător, a avut ocazia să asculte pe Caragiale povestindu-şi cu umorul şi verva lui scânteietoare, ridicolul vieţii omeneşti, rămânea cu impresia că nu e om mai vesel şi mai fără griji pe lumea asta ca el; cine însă a stat ades în contact şi a căutat să-l cunoască şi să-l simtă mai aproape, acela s-a putut convinge, că el era omul cel mai chinuit sufleteşte. Şi lucru ciudat; cu cât într-un moment dat, el era chinuit de o contrarietate oarecare în viaţă, şi mai ales de prostia omenească, cu atâta în mijlocul prietenilor lui era mai scânteietor în vervă şi mai captivant în glume. La dânsul durerea cea mai mare şi mai tragică, în loc să izbucnească în plâns, cum se întâmplă oamenilor muritori, izbucnea în hohote de trâs şi în glumă. Ciudată fire de artist. Durerile fizice îl impresionau aşa de zguduitor ca şi durerile sufleteşti; de aceea discuţiile cu prietenii asupra durerilor oamenilor el le închina, îndreptându-se cu faţa spre răsărit şi făcând larg semnul crucii cu o rugăciune: „Fereşte-mă Doamne de boală, de năpastă şi de prostia omenească”.

Barbu Delavrancea, fire neegală de artist. Aci senin ca în „Bunicul” şi „Sultănica”, admirabile nuvele, aci vijelios ca în „Viforul”, aci biciuitor şi muşcător ca în „Paraziţii” şi „Hagi Tudose”. Mare orator şi de aceea şi alintat om politic.

Mereu zbuciumat de o luptă lăuntrică între încântarea talentului lui de orator şi adâncimea talentului de scriitor.

Una pe alta se întreceau în luptă pe seama nervilor lui de oţel.

Delavrancea era aşa de încântat de talentul lui de orator, încât de multe ori el se asculta vorbind. Aşa odată, povestea cu drag prietenilor lui cum, vorbind într-o întrunire publică, el se asculta vorbind şi încântat de discursul lui îşi zicea: „Bravo ţie, Barbule, când vei termina, o să te cinstesc cu o bere”.

Vlahuţă. Pe lângă strălucirea talentului literar al celor doi scriitori – Caragiale şi Delavrancea – Vlahuţă mai avea şi acea mare dragoste de oameni care dă operelor lui caracterul unui apostolat. Fire blândă şi îngăduitoare, el făcea legătura de unire între prietenii care-l înconjurau. Când Caragiale şi Delavrancea se ciocneau – şi câte odată foarte violent – în 5

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

demnitate omenească, temelii solide în formarea caracterului.

Tot dintr-un sentiment de demnitate, îndestul de justificat, după cum veţi vedea, Vlahuţă a refuzat onoarea de a fi membru al Academiei Române. Când cei trei mari literaţi ai noştri – Vlahuţă, Caragiale şi Delavrancea – erau în plină dezvoltare a talentului lor, lumea se întreba mirată: „Cum se face că ei nu sunt încă membri ai Academiei Române”. Se întreba mirată fiindcă nu ştia că şi în sufletele nemuritorilor academicieni puteau să existe aceleaşi patimi omeneşti ca şi în sufletele comunilor muritori. Dacă un titlu mai mult în viaţă, dă omului o strălucire oarecare, de multe ori, această strălucire e numai aparentă. Că de multe ori, sub aparenţele cele mai strălucitoare, se ascund cele mai întunecate patimi. În una din zile, Caragiale, Vlahuţă şi Delavrancea, ironizând cu vederea lor obişnuită, veni vorba şi de Academie.

Delavrancea, cu firea lui expansivă zice: „Ia să vedem care din noi o să ajungă mai întâi la Academie. Eu, continuă Delavrancea, socot că cel dintâi care trebuie să ajungă la Academie, e greu, că el e mai îndrăcit decât noi. Greu era Caragiale. Pe urmă tu, Vlahuţă apoi eu.

Faptele s-au întâmplat însă cu totul altfel. Delavrancea a ajuns voios cel dintâi la Academie, iar Vlahuţă, poftit cu sâcâieli, după cum veţi vedea, a refuzat. Cât despre Caragiale, pe care Delavrancea îl proorocise cap de listă, nici vorbă n-a fost. Desigur, Delavrancea merita cu prisosinţă şi mult să fie numit membru al Academiei, dar a trebuit să vie un concurs de împrejurări, specifice ţării româneşti – împrejurări politice – ca să i se consacre acest merit.

Delavrancea, intrând în partidul conservator, a devenit, ca prin minune, copilul atotputernicului Academician Titu Maiorescu. Maiorescu a decretat atunci pe Delavrancea cel mai mare orator al ţării, cel mai mare literat şi demn de-a intra în Academie. Până atunci şi Delavrancea ca şi Vlahuţă şi Caragiale, fusese ignorat. De ce? Pentru că aceşti trei mari literaţi n-au voit să facă parte din cenaclul literar al atotputernicului Maiorescu. Caragiale mai avea încă un adversar neîmpăcat în Academie, pe atotputernicul D. A. Sturdza, polul opus lui Caragiale ca concepţie în toate manifestările vieţii.

Dacă e adevărat că Vlahuţă, care trăia mai mult din munca lui de literat a prezentat în mai multe rânduri operele lui pentru premiile Academiei, nu-i mai puţin adevărat că el le prezenta cu ostentaţie, mai mult ca să arate Academiei că el există şi că nu ar putea fi ignorat de ea, spunând tuturor, fără sfială că singurul lucru pe care-l are Academia sunt premiile. În 1888, Vlahuţă îşi prezintă volumul de poezii pentru unul din premiile Academiei. Academia îi refuză premiul. Vlahuţă, atins în demnitatea lui, s-a resemnat, aşteptând momentul să dea Academiei lecţia meritată. Şi întradevăr, sosi. Când Academia vru să repare stângăcia făcută faţă de el, numindu-l mai târziu membru al ei, Vlahuţă răspunse că nu primeşte această onoare şi că, dacă Academia ar fi consecventă cu aprecierile ei anterioare, ar trebui să ofere această onoare … D-lui Iuliu Roşu. Ce exemplu frumos de demnitate omenească şi de demnitate de literat! … Şi aşa s -a făcut că Vlahuţă n-a fost membru al Academiei Române.

Cât despre Caragiale, nici vorbă n-a fost. Ei, dar ce are a face!. Ţara întreagă ştie că şi Vlahuţă şi Caragiale ca şi nefericitul lor prieten Eminescu, au trecut în nemurire fără ştampila Academiei Române.

Cum spusei, lui Vlahuţă s-au propus onoruri şi de la palat. Bătrânul rege Carol, în dorinţa mare de a da prinţului

Gh. Coşbuc referendari la Casa Şcoalelor, cu însărcinarea de a-şi da avizul asupra tuturor lucrărilor literare care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului. „Ştiu, spunea ministrul de atunci lui Vlahuţă, că D-ta ai oroare de birocraţie, dar, ca referendar nu eşti de loc în minister. Vei sta acasă. Şi când astfel de lucrări se vor prezenta ministerului, ele vor fi trimise acasă d-tale, nu lui Coşbuc.

Dacă le veţi găsi bune, le voi încuraja, dacă nu, le voi respinge. Cu chipul acesta, ministerul va scăpa de insistenţele, mai ales ale politicienilor care sprijineau cererile numeroase ale scriitorilor chemaţi şi nechemaţi. Mai adaugă ministrul „Vom scăpa astfel şi de pacostea de-a vedea azi podul ministerului plin cu unele scrieri care, nu numai că nu sunt de nici un folos, dar sunt periculoase, cel puţin aşa suntem informaţi prin rapoartele mai multor directori de şcoli secundare şi primare cărora li s-au trimis acste scrieri pentru bibliotecile şcolilor lor”.

Aceasta a fost singura însărcinare oficială pe care Vlahuţă a primit-o cu plăcere. A primit-o, pentru că, după cum spusei, el a simţit că o asfel de însărcinare nu numai că nu-i ştirbea libertatea de literat, dar i-o întărea, deoarece prin ea, el se simţea un străjer al literaturii cinstite şi demne. Dar după douăzeci de ani de îndeplinire a unei asfel de de datorii, apărând, cum îmi spunea şi el, bugetul statului de risipă şi literatura ţării de toate inepţiile care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului, a trebuit să se găsească un ministru de instrucţie şi încă un om de litere care să-i suprime locul pe motive aşa zise economice şi acel ministru a fost Profesorul Simion Mehedinţi din guvernul Marghiloman de la 1918. Lumea va judeca fapta acestui fost ministru. Şi pentru ca să vedeţi cu câtă mândrie Vlahuţă a suportat această lovitură nedreaptă, daţi-mi voie vă rog, să vă citesc un pasaj din scrisoarea lui de la 1 Noiembrie 1918, pe care mi-a adresat-o din Bucureşti, unde se întorsese din refugiul de la Iaşi: „Frate Bujor. A fost scris, cum ziceai, să n-am locuinţă. Din toată aşezarea de la Dragosloveni, nimic n-a mai rămas. Şi-apoi a mai venit şi altă devastare: După aproape 20 de ani de serviciu, ca referendar la Casa Şcoalelor, m-am pomenit îndepărtat, aşa din senin, de Dl. Ministru Mehedinţi. Felul cum mi-am îndeplinit datoria toată vremea asta, apărând bugetul statului de risipă şi literatura ţării de toate inepţiile care cereau să fie tipărite cu sprijinul şi sub auspiciile ministerului, mă îndeamnă să cred că nu rămâne definitivă marea nedreptate ce mi s-a făcut. Dintr-un sentiment de mândrie, uşor de înţeles, nu m-am plâns nimănui, oricât aş fi de strâmtorat, dar îţi mărturisesc sincer că mă doare pentru cei ce vor veni după noi, mă doare gândul amar „că suferinţele şi tânguirile noastre n-au făcut nici măcar atâta lucru, ca soarta unui scriitor cinstit şi demn să nu mai fie la discreţia unui Mehedinţi. N-aş vrea să închid ochii cu durerea că dacă ar mai veni un Eminescu, tot în casa de nebuni ar trebui să sfârşească.”

Aici sunt sub cloroform: „de patru zile nu mai ştiu nimic. Nemţii au plecat furioşi, ridicoli, detestaţi de toată lumea, huiduiţi de copii. Au devastat casele, şi trecerea lor prin sate, au svântat tot ce-au găsit. Dar toate ne spun că suntem la sfârşitul îndurărilor noastre şi o viaţă nouă stă să înceapă pentru noi şi pentru lumea întreagă.”

V-am dezvăluit, Doamnelor şi domnilor, acest episod din viaţa lui Vlahuţă ca să arăt mai ales tineretului din această sală, o pildă strălucită de mândrie stăpânită şi de 6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi cea mai mândră între podoabele ţării este poporul românesc. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor cântece şi tot înţelesul istoriei, al trăiniciei şi stăruinţei noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi în inima lui caldă, am găsit sprijinul speranţelor noastre şi dezlegarea înaintei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de-a lungul veacurilor, îl văd cu pieptul dezgolit în zloată şi-n bătălii, murind ca să plătească dările ţării, luptând ca sâ-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se iar, murind în şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie şi mă-ntreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri?

“Unde-ar fi ajuns el astăzi, da că ar fi fost lăsat în pace …!

O lacrimă-i tremură în glas şi graiul lui e un suspin, zice Michelet, vorbind de poporul român. În adevăr, suferinţele acestea au pus o blândeţe divină pe figura ţăranului nostru. „Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi şi limba lui e dulce şi plină de mângâieri. Câtă gingăşie e în căntecul cu care-şi adorm ţărăncile copiii: „Nani, nani puişor”. Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care au izvorât, îşi petrec morţii la groapă: „Dragile mamii sprâncene, Cum o să fiţi buruiene, Dragii mamii ochişori, Cum o să vă faceţi flori …!” Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de-odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt Român”.

moştenitor Carol o educaţie solidă, aşa cum se cuvine unui prinţ care într-o zi va fi chemat să conducă o ţară, s-a gândit la Vlahuţă. Vlahuţă îmi spunea atunci că regele i-a propus ca să se ocupe de educaţia prinţului. Şi mi-a desfăşurat atunci şi mie, cu multă însufleţire, planul lui de educaţie menit să facă, cu adevărat, din prinţul moştenitor de atunci şi regele de mâine, cetăţeanul cel mai mare din ţara lui, prin virtuţile cetăţeneşti şi prin adânca înţelegere de oameni şi de lucruri. Întreaga lui concepţie de educaţie a unui prinţ o baza – în prima linie – pe iubirea adâncă şi curată ce trebuie să aibă un viitor rege pentru poporul lui şi pe iubirea de adevăr. Astfel de sentiment ar fi vrut el să sădească în sufletul prinţului; deoarece, în acest sentiment vedea el izvorul limpede şi nesecat al truturor virtuţilor cetăţeneşti necesare unui rege.

Din nefericire, Vlahuţă n-a putut să-şi îndeplinească acest plan. Sentimental unei mari răspunderi l-a împiedicat să primească propunerea ce-i mângâiase un moment sufletul. În adevăr, conştient de răspunderea mare ce trebuia să-şi ia, a pus condiţia ca, cel puţin atâta timp cât el se va ocupa de educaţia prinţului, răspunderea aceasta să şi-o ia el întreagă, fără a fi stingherită de influienţa altor educatori care, cu voia sau fără voia lor, i-ar fi îngreuiat atingerea rezultatului frumos dorit de el. Dar se vede că nu s-a putut. Cu câtă durere a trebuit să scoată el mai târziu acel strigăt rupt din inimă: “Minciuna stă cu regele la masă.”

Doamnelor şi domnilor, vă rog să nu vă aşteptaţi ca eu, să fac în astă seară, o critică ştiinţifică a operelor literare ale lui Vlahuţă. Nu sunt specialist în materie de critică litetrară şi chiar dacă aş încerca o astfel de critică, n-aş avea timpul ca într-o conferinţă să tratez un subiect aşa de vast.

Acel care, în ţara noastră a făcut critica cea mai bună şi cea mai cuprinzătoare a operelor lui Vlahuţă ca şi ale lui Caragiale, Delavrancea şi Coşbuc – e marele critic Dobrogeanu Gherea, mort şi dânsul de curând, şi care a trăit în cea mai strânsă legătură cu această pleiadă de literaţi contemporani. Cum spuneam, o critică ştiinţifică nu voi face.

Pentru mine, ca şi pentru acei din Dvs. care aţi citit, aţi meditat şi aţi simţit, opera lui Vlahuţă e tot aşa de complexă, tot aşa de variată şi de surprinzătoare ca şi manifestările vieţii omeneşti. Totul în opera lui gravitează în jurul zbuciumărilor sufleteşti ale omului. Dar cum spusei mai sus, ceea ce face caracterizarea operelor lui mai mult, e acea dragoste de oameni pe care nimeni altul n-a înălţat-o aşa de mult. A înălţat-o până la divin. Şi, cum în lumea aceasta mare, e şi poporul românesc din care facem parte cu toţii, nimeni altul, ca el, n-a arătat în accente mai puternice şi mai duioase, această dragoste de poporul românesc. Şi de aceea eu ştiu că v-aş ruga mai bine să-mi daţi voie să vă citesc două pagini din admirabile lui scriere “România pitorească”, care a fost tradusă şi în limba franceză. Paginile acestea, ca introducere a volumului, sunt o poezie întreagă de simţire şi limbă românească. De câte ori le-a citit el, cu glasul lui cald şi tremurător, plin de simţire, pe care eu nu l-aş putea reaminti acum, aşa cum mi-a rămas întipărit în mintea şi sufletul meu.

După ce a isprăvit călătoria de la un capăt la celălalt al ţării, descriind frumuseţile peisajelor care l-au încântat, el încheie: “De-aici, din mijlocul Capitalei zgomotoase, îmi întorc gândurile pe unde am umblat. Multe din lucrurile frumoase, pe care le-am văzut, îmi revin acum, învăluite acum în farmecul depărtării şi parcă mă dojenesc unele că n-am spus destul, altele că n-am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi pe care nu le-am văzut încă. Dar, ceea ce se ridică mai luminos

Paul Bujor – Bârlad Nu avem date privind fondurile rezultate în urma conferinţei susţinute de Paul Bujor, dar, sigur, acestea s-au adăugat celor strânse anterior, făcând posibilă realizarea bustului lui Alexandru Vlahuţă. Creaţie a sculptorului bârlădean Ioan C. Dimitriu-Bârlad, bustul a fost amplasat în Grădina Publică a oraşului, dezvelirea acestuia având loc la data de 21 septembrie 1924, în prezenţa unui numeros public, a oficialităţillor locale şi a numeroase personalităţi, între care poeţii Ion Minulescu, George Topârceanu, George Tutoveanu şi George Pallady, scriitorii gălăţeni Grigore Voja şi Emil Maur, profesorul universitar Virgil Niţulescu şi actriţa Maria Giurgea.

7

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

NICOLAE IORGA VĂZUT DE A L E X A N D RU Z U B

Dan Prodan acad. Alexandru Zub, N. Iorga. Studii şi C artea note istoriografice, Muzeul Brăilei – Editura

Istros, Brăila, 2012, 334 p., se înscrie în galeria contribuţiilor reprezentative, emblematice, despre Titanul născut la Botoşani, în 1871. Lucrarea prezentată în aceste pagini ale revistei Luceafărul este o culegere de reflecţii ale istoricului ieşean despre opera istoriografică a lui N. Iorga, închegate între ele prin tematica capitolelor cărţii şi prin subiectele studiilor şi articolelor conţinute. Acestea din urmă au fost publicate iniţial în diferite periodice zonale şi naţionale, cărţi de autor, culegeri tematice, volume omagiale, în perioada 1969 – 2010. De onoarea colaborării cu acad. Alexandru Zub s-au bucurat şi câteva periodice botoşănene, pe care le voi nominaliza la momentul potrivit. Cartea se deschide cu un Cuvânt înainte (pp. 7 – 8), continuă cu patru capitole tematice (Personalia, Bibliographica, pp. 9 – 40; Paralele, analogii, pp. 41 – 86; Idei, teme, conexiuni, pp. 87 – 220; Generalităţi, sinteze istorice, pp. 221 – 322), se încheie cu un Indice (doar antroponimic!, pp. 323 – 332) şi cu Sumarul în limba franceză, paginat greşit în Cuprinsul românesc (la p.

325 în loc de p. 333!) şi aşezat incomod (ar fi trebuit plasat la începutul cărţii, după sumarul românesc, la pp. 7 – 8).

Gândul lui Alexandru Zub la o restituţie monografică Nicolae Iorga, nerealizată încă, dar pentru care existau totuşi „cărămizile” istoriografice fondatoare, „Este motivul pentru care am socotit că studiile, eseurile, notele diseminate de-a lungul anilor în revuistica de specialitate, ca şi în presa culturală, ar putea fi adunate într-un volum cu un anume folos sub multiple aspecte pentru studioşii trecutului nostru” (p. 8).

Secţiunea I, Personalia, Bibliographica, reuneşte reflecţiile autorului despre Casa cărturarului de la Vălenii de Munte (pp. 11 – 14), N. Iorga (Note epistolare) – (pp. 14 – 29), Un mare istoric despre o mare tragedie, respectiv vulcanul rural din 1907 (pp. 36 – 38), Răscoala ţărănească din 1907 (pp. 38 – 39), O viaţă de om, o istorie de idei (pp.

39 – 40). Trei dintre articolele acestei prime secţiuni (n-rele 1, 4, 6) au fost publicate iniţial în periodicele botoşănene Clopotul, XXV, n-r 2610 / 4 septembrie 1969; Caiete botoşănene, III, n-r 4 / aprilie 1985 şi IV, n-r 2 / februarie 1986. Din corespondenţa primită de N. Iorga în tragicul an 1907 amintesc scrisoarea lui A. Callimachi din 7 aprilie, în care proprietarul moşiei de la Stânceşti – Botoşani îi oferea istoricului urmărit un adăpost sigur la conacul său rural şi se întreba, apoi, retoric şi acuzator: „Dar pentru ce aceste măsuri caraghioase în contra dumitale? Poporul a vrut să scrie şi el pagina sa de istorie asupra acestei domnii şi, nefiind academică, se vede că s-a supărat văcarul pe sat” (p.

22). Unele din aceste reflecţii s-au închegat pe marginea unor apariţii editoriale de şi despre N. Iorga, publicate între 1970 – 1986.

Paralele şi analogii, grupate în secţiunea a II-a, intre istorici din generaţii şi şcoli istorice diferite, între poetul nepereche – istoricul nepereche, ambii botoşăneni, între patrioţi incoruptibili, ucişi de legionari, între personalităţi cehe, reflectate în scrierile lui N. Iorga – iată tot atâtea binomuri istorice, în care primul termen este N. Iorga, analizate de Alexandru Zub. Astfel, relaţiile dintre N. Iorga şi preot Constantin Bobulescu, oglindite în scrisori inedite (pp. 43 – 47), reflectă deschiderea marelui istoric erga omnes, în procesul complex al recuperării valorilor folclorice, bisericeşti, artistice etc. Paralela comparatistă dintre Kogălniceanu şi Iorga (pp. 47 – 57) a evidenţiat studiile celui de-al doilea despre activitatea istoriografică a 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

primului, cât şi punctele de contact / elementele preluate între cele două personalităţi. N. Iorga şi V. Pârvan (pp. 58 – 61) „(…) au ştiut să colaboreze la această mare operă, care e conştientizarea de sine a unei naţiuni, să-i restituie temeiurile demnităţii şi să o fortifice în voinţa ei de a se manifesta liber” (p. 61). Neamul românesc a fost numitorul comun al activităţilor specifice desfăşurate de-a lungul vieţii lor de sinteza literară – ziaristică nepereche, Mihai Eminescu, urmată de sinteza istorică nepereche, Nicolae Iorga, ambele născute la Botoşani, la o distanţă de 2 km. Între I.D. Ştefănescu şi N. Iorga: consideraţii de metodă (pp. 71 – 78), ambii istorici ai artei româneşti laice şi religioase, au existat identităţi de metodă a cercetării şi proiecte de colaborare ştiinţifică, în ciuda unei sincope din 1934, cauzată de reorientări în afilierea istoriografică. N. Iorga şi V. Madgearu, victime ale fanatismului (pp. 78 – 79), patrioţi neclintiţi şi oameni politici democraţi, constituţionali, au căzut sub gloanţele legionarilor în aceeaşi zi, la 27 noiembrie 1940, conturând tragic aureola martirajului. N. Iorga a prezentat, în opera sa, personalităţile cehe care au devenit prieteni ai poporului român, în primele patru decenii ale secolului al XX-lea (Figuri de cehi în memorialistică, pp. 79 – 85).

Secţiunea a III-a este cea mai generoasă în Idei, teme, conexiuni, incluzând 20 de contribuţii, care radiografiază multiplele domenii de introspecţie iorghistă şi rezultatele istoriografice ale acestei titanice munci, desfăşurate de-a lungul unei „vieţi de om, aşa cum a fost”. Ordonate inteligent, cele 20 de contribuţii tematice conturează o imagine de ansamblu a operei istoriografice a lui N. Iorga.

Plecând de la maxima istoricului total conform căreia „istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu -l întreabă alţii, el e dator să-i vorbească (…)”, Al. Zub a conchis că „Pentru N. Iorga a scrie istorie era o obligaţie ce decurgea din aceeaşi convingere a utilităţii ei” (p. 92) – (articolul a apărut în ziarul Clopotul, XXVIII, decembrie 1970). Referitor la Problema izvoarelor istorice (pp. 95 – 103) analizate de istoric în procesul investigaţiei istorice, „N. Iorga se înfăţişează astfel şi ca un editor de izvoare istorice cu un larg registru de preocupări”, conchide Al. Zub (p.

102). Publicarea unor contribuţii despre şi de N. Iorga i-au permis academicianului ieşean să prezinte varii aspecte ale concepţiei istorice şi ale preocupărilor istoriografice ale Titanului de la Vălenii de Munte. Istoric al Bizanţului (pp.

103 – 105, în Clopotul, XVIII, 1971), Omagiu Omului şi Operei (pp. 105 – 106, în Clopotul, XXVIII, 1972), Locul românilor în istorie (pp. 107 – 110), Personalitatea istorică a românilor (pp. 110 – 118), Preocupări de istorie ecleziastică (pp. 130 – 142), Ca să fim mai tari… (pp. 142 – 146), Sigiliul Romei (pp. 152 – 156), Opinii sincere şi pernicioase (pp. 195 – 202), Muncă şi credinţă (pp. 146 – 147), Un istoric al vieţii (pp. 147 – 152), Elogiul faptei (pp.

157 – 161), Universul muzicii (pp. 190 – 194), Fervoarea creaţiei (pp. 205 – 208), Discurs istoric şi identitate naţională (pp. 208 – 214), Vocaţia militantă a istoricului (pp.

214 – 220, prezentată la Botoşani, la 28 noiembrie 2010) – iată tot atâtea radiografii zonale realizate de Al. Zub asupra unor caracteristici ale vieţii şi activităţii multi-sectoriale ale lui N. Iorga.

Ultima revoluţie burgheză a secolului XVIII, cea franceză, a ocupat un loc aparte în preocupările de istorie universală modernă ale lui N. Iorga, care i-a evidenţiat

Martie 2013

cauzele, i-a urmărit evoluţia şi i-a analizat urmările şi importanţa istorică (Revoluţia franceză: o severă critică, pp.

161 – 189). Prin contribuţiile sale referitoare la revoluţia pornită de la Paris în iulie 1789, istoricul român a urmărit a revizuire a percepţiei acelui fapt istoric, a locului şi rolului său în istoria Franţei, a Europei, a lumii. Astfel, „Secolul XVIII datoreşte revoluţiile sale unei false înţelegeri a istoriei”, a afirmat Iorga (p. 165). La sfârşitul acelui veac, „Revoluţia franceză nu este decât o consecinţă a raţionalismului adoptat de o întreagă societate” (p. 166), „un accident care a rezolvit chestiuni foarte esenţiale puse de multă vreme” (p. 167). „Eu nu cred în revoluţii”, a afirmat tranşant şi repetat N. Iorga, declarându-se adversarul deschis al oricărei revoluţii şi susţinătorul constant al stabilităţii politice şi a evoluţiei lente, reformatoare, constituţionale (pp. 174 – 175), evaluând experienţa franceză prin şocul acestei atitudini. „Cele trei cuvinte magice” ale revoluţiei franceze: liberté, égalité, fraternité, au jucat un rol mobilizator în derularea evenimentelor, au rezumat esenţa unui fapt istoric major, chintesenţă transmisă în alte spaţii, altor potenţiali revoluţionari (pp. 180 – 184). „Fenomen universal de minoritate franceză”, revoluţia izbucnită în 1789, în prim proces de formare a naţiunilor, a fost vectorul care a indicat direcţia (unică! ireversibilă!) de evoluţie a societăţii europene, şi nu numai, la începutul secolului XIX. Al. Zub a analizat concepţia istorică a lui N. Iorga în secţiunea a IV-a, intitulată sugestiv Generalităţi, sinteze istorice. Prin orizontul geo – temporal abordat, prin concepţia istorică profesată, prin instrumentarul utilizat, prin numărul de contribuţii ştiinţifice publicate, prin activitatea de profesor universitar, prin teoria aplicată în practică ca şi acţiune naţională etc., N. Iorga a fost istoricul total (pp. 223 – 226). Al. Zub a urmărit Evoluţia spiritului critic (pp. 230 – 243) în România în perioada 1890 – 1940, cu specială privire la N. Iorga, unul dintre triumvirii Şcolii critice româneşti de la 1900 şi port-drapelul acesteia. Dovedind disciplină în activitate şi precizie în analiză, asumându-şi un orizont tematic şi rigoare ştiinţifică, utilizând comparatismul ca metodă, adunând şi publicând material istoric, folosind critica ca instrument profesional, clamând şi impunând organizare, perfecţionându-şi continuu stilul, excelând în vocaţia sintezei, N. Iorga a dovedit că este istoricul emblematic al Şcolii critice de la începutul secolului XX. Contribuţia istoricului ieşean a fost publicată în Hierasus, Anuar 1980, III, Botoşani, pp. 19 – 30. Metoda regresivă în studiul istoriei (pp. 244 – 251), utilizată dar neteoretizată de N. Iorga, încadrându – se în concepţia umană a istoriei, era procedeul de restituţie a trecutului prin întoarcerea instinctivă la originile fenomenelor istorice cercetate. Vocaţia sintezei, materializată în opuri erudite de istorie ale unor popoare, teritorii, state, oraşe, personalităţi, organizaţii, idei etc., a atins punctul culminanat sub forma sintezei istorice a umanităţii. Pentru expresia din urmă, N. Iorga a introdus termenul de istoriologie, bazată pe permanenţele istorice, asupra cărora polihistorul a insistat îndelung. În acest sens, Al. Zub a conchis că „Istoriologia propusă de N. Iorga, la timpul său, e o operă de pionier şi de mare maestru al sintezei” (p. 256). Despre Istoriologia umană (pp. 251 – 256) a fost publicată întâi în Caiete botoşănene, IV, noiembrie 1986.

Aflat mereu În căutarea sintezei (pp. 269 – 272), dar şi în scrierea acesteia, „N. Iorga a înţeles că nu poate 9

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

concepe ultimai-i sinteză, Istoriologia, decât ca pe o „corifeii” lor au elaborat două sinteze reprezentative de construcţie dinamică, menită a prezenta în definitiv istorie românească, scrisul istoriografic românesc a evoluat «tragedia acestui neam omenesc»”, a precizat Al. Zub (p. benefic pe două coordonate: cea naţională, românească (C.C. 272). Evident, în sintezele sale, Sensul revizuirii (pp. 272 – Giurescu şi comilitonii săi); cea universală, cu rădăcini 274) era foarte bine trasat: cercetare, restituire, actualizare, naţionale (N. Iorga şi discipolii săi). Evident, au fost şi umanizare. Asumându – şi şi profesând ştiinţific şi didactic intersecţii istoriografice naţional – universal, asupra cărora se universitar Viziunea dinamică a istoriei (pp. 297 – 306), N. va insista cu altă ocazie. Atât N. Iorga (cu Istoria Românilor, Iorga a plasat studierea, prezentarea şi „lectura trecutului 10 vol., 1936 – 1939, Bucureşti), cât şi C.C. Giurescu (cu sub unghiul permanenţelor, (care) nu era decât o Istoria Românilor, 3 vol. cu 5 părţi, 1935 – 1946, Bucureşti), introducere la sinteza mai dinamică, mai subtilă, pe care o dovedind vocaţia sintezei, au excelat în această direcţie. In numea istoriologie”, după cum a apreciat Al. Zub (p. 305). fond, două variaţiuni (concepţii, sinteze) pe aceeaşi temă În cadrul sintezei dinamice profesate, N. Iorga a acordat un (istoria românilor) – (O polemică şi două sinteze, pp. 282 – rol important sistemului, permanenţei vieţii şi culturii 297). populare ale unui etnos, pe care ”l-am aplicat la Sensibil la suflul sintezei, Al. Zub a prezentat „ N . I o r g a vol. I, ediţia a II-a, 1989, al Istoriei Românilor istoria Bizanţului, l-am aplicat la istoria Imperiului Otoman, pe care a trebuit să o refac, rămâne legat, prin de N. Iorga, ca prim produs al Marii sinteze de şi pe urmă la istoria generală, cuprinzând şi pe t o a t e f i b r e l e restituţie (ediţia a II-a, coordonatori: Gh. cea a Occidentului”, a precizat istoricul total existenţei sale de Buzatu şi Victor Spinei) – (pp. 258 – 259). Nu (p. 301). Revizuirea şi restituirea trecutului trebuie ignorate nici ecourile personalităţii, o r a ş ul î n ca r e a operei şi concepţiei sale istorice în străinătate, otomanilor, conform propriei concepţii istorice şi a canoanelor istoriografice de la începutul văzut lumina zilei şi în special în Italia. Acolo, nepoata sa postumă, secolului XX, s-au materializat în sinteza căruia a căutat a-i Bianca Valota Cavallotti, a publicat două cărţi Geschichte des osmanischen Reiches, nach der spori lumina prin despre şi de ilustrul său bunic: Nicola Iorga, Quellen dargestellt, vol. I – V, Gotha, 1908 – r e s t i t u i r e a u n e i Guida Editori, Napoli, 1977, 312 p.: Nicolae 1913, devenită centenară, încă actuală, încă Iorga, Considerazioni generale sugli studi tradiţii de cultură şi storici, saggio introductivo e cura di Bianca generatoare de idei creative, care ar merita hotărât o traducere în limba română, spre gloria d e o p o t r i v ă p r i n Valota Cavallotti, Milano, Edizioni Unicopli, autorului, a turcologiei osmanistice, a ţării unde îndemnuri la creaţie 1990, 356 p. Al. Zub le-a prezentat cititorilor s-a născut. într-un constant efort de informare şi restituire permanentă” Toate elementele prezentate anterior s-au (Intre patosul cunoaşterii şi nevoia de acţiune, încadrat în Concepţia umană a istoriei (pp. 307 pp, 226 – 230; Generalităţi istorice, pp. 266 – – 317), în care autorul şi unitatea de măsură a realizărilor, dar 269). Pentru Botoşani şi botoşăneni, N. Iorga a fost, este şi şi a deziluziilor, a fost omul, despre care tot ce era vrednic şi va fi Un simbol inalterabil (pp. 256 – 258, contribuţie tipărită accesibil de a fi cunoscut trebuia reconstituit şi povestit în Caiete botoşănene, V, n-r 10 / octombrie 1987). „N. Iorga oamenilor. Sinteza iorghistă, integratoare, umană, dinamică, rămâne legat, a precizat Al. Zub, prin toate fibrele existenţei critică, militantă, o „lecţie de integralitate” veritabilă, solidă, sale de oraşul în care a văzut lumina zilei şi căruia a căutat mobilizatoare (pp. 317 – 322), sub forma Istoriologiei a-i spori lumina prin restituirea unei tradiţii de cultură şi umane, a fost suprema moştenire lăsată de N. Iorga urmaşilor deopotrivă prin îndemnuri la creaţie permanentă” (p. 258). săi, istorici români şi străini, dovedind încă o dată, dacă mai In cadrul cărţii semnate de Al. Zub, unele repetiţii nu era nevoie, Actualitatea operei polihistorului român (pp. 264 au putut fi evitate, tocmai datorită caracteristicilor conceptual – 266) – (contribuţie prezentată în cadrul Simpozionului – tehnice ale contribuţiei. Dar ele nu sunt deranjante ci, comemorativ Nicolae Iorga, Botoşani, 9 decembrie 2008). dimpotrivă, constructive, pentru că fixează principalele Al. Zub nu putea ignora analiza caracteristicilor şi a evoluţiei coordonate ale concepţiei istorice şi ale operei istoriografice celor două Şcoli istorice (pp. 274 – 282) specifice ale lui N. Iorga. Contribuţia academicianului ieşean nu istoriografiei române în a doua jumătate a secolului XIX: conţine nici un articol referitor la N. Iorga – turcolog, aspect Şcoala romantică de la 1850 – 1880 şi Şcoala critică de la faţă de care, personal, manifest o „simpatie istoriografică” 1900, ilustrată de triumviratul D. Onciul – I. Bogdan – N. constantă. Dar niciodată nu este prea târziu… Consider că Iorga. În concluzie, de la Romantism, prin Junimismul lucrarea lui Al. Zub este ultima treaptă către sinteza pozitivist, la Criticism – iată drumul sinuos, anevoios, al închegată Nicolae Iorga, pe care istoricul ieşean o va oferi istoriografiei române între 1850 – 1900, cu preluări şi specialiştilor şi cititorilor interesaţi de subiect în viitorul continuităţi fireşti, necesare, dar şi cu rupturi şi eliminări apropiat. Aşteptăm cu speranţă şi încredere această ireversibile. monografie să ne bucure ochii şi spiritul. Identific aici o Dacă N. Iorga a contestat, la 1900, şcoala şi datorie a fiecăruia: a acad. Al. Zub de a scrie monografia, concepţia istorică romantică, începând cu 1930 Magistrul a împărtăşindu – ne şi nouă cunoştinţele sale despre fost contestat de un grup de tineri istorici, grupaţi în Şcoala conjudeţeanul său (dar şi al nostru!); a noastră, a cititorilor, nouă de istorie şi în jurul noului periodic al acesteia, Revista de a şti şi de a transmite mai departe conturul personalităţii Istorică Română (vol. I, 1931, Bucureşti). Între botoşăneanului, românului, universalului N. Iorga. Peste reprezentanţii emblematici ai celor două grupări, N. Iorga şi Titanul renascentist nu trebuie să se aştearnă uitarea… Ca C.C. Giurescu, s-a derulat o polemică ştiinţifică, în limite şi cum N. Iorga ar fi ucis a doua oară… academice, cu provocări bilaterale, de pe urma cărora, paradoxal, toţi au avut de câştigat: fiecare şcoală istorică şi-a consolidat poziţia în câmpul istoriografic românesc, 10

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

P E R S O N A L I T Ă Ţ I U I TAT E A L E B OTO Ș A N I L O R : DA N V I Z A N T Y Am consemnat cu un respectuos comentariu,

Gheorghe Median puţin timp în urmă, doamna Ana Maria C uVizanty din Bucureşti, mi-a trimis printr-un E-

Savinescu, constituit la începutul anului 1925, prin străduinţa căruia s-a colectat suma necesară realizării acestuia.

De asemenea, mai trebuie amintit faptul că Demostene Vizanty a sprijinit, în perioada în care a exercitat funcţia de prefect al judeţului Botoşani, refacerea bisericilor şi chiliilor de la Mănăstirea Vorona.

Un ultim amănunt pe care dorim să-l adăugăm, este acela că atât Demostene cât şi Panait Vizanty au fost membri ai Partidului Naţional Liberal, fruntaşi ai organizaţiei judeţene Botoşani a acestui partid.

mail, câteva informaţii despre tatăl domniei sale, Dan Vizanty, unul dintre celebrii aviatori români din cel de al Doilea Război Mondial. A făcut-o, nu neaparat pentru a reitera faptele de eroism ale tatălui domniei sale, prezentate într-o carte apărută în anul 2010, la Editura Institutului European din Iaşi Iaşi, sub semnătura lui Daniel Focşa, ci pentru ca acesta să poată fi cunoscut şi la Botoşani, oraşul în care s-a născut în urmă cu 113 ani. Întrucât aviatorul Dan Vizanty este, din nefericire, puţin cunoscut în oraşul său natal, am convenit cu doamna Ana Maria Vizanty să trimită, spre publicare revistei “Luceafărul”, un articol evocator.

Prefaţăm acest articol cu câteva informaţii despre familia Vizanty, una dintre cunoscutele şi respectatele familii botoşănene din prima jumătate a secolului al XX-lea, care a dat judeţului Botoşani două personalităţi de prestigiu: Demostene, fost prefect şi primar de Botoşani şi Panaite, fost senator şi prefect de Botoşani.

Cel mai cunoscut dintre aceştia este tatăl pilotului, Demostene Vizanty, rămas în amintirea botoşănenilor prin faptul că, în calitate de prefect de Botoşani, s-a implicat în soluţionarea scandalului provocat de dărâmarea, de către Maria Papadopol, proprietara moşiei Ipoteşti, a casei părinteşti a lui Mihai Eminescu. La solicitarea Ministerului Cultelor şi Artelor, la 15 decembrie 1924, el a dispus executarea unei schiţe de plan a casei şi întocmirea unei dări de seamă asupra celorlalte construcţii care-i aparţinuseră căminarului Gheorghe Eminovici. Datele raportului au oferit o imagine reală asupra situaţiei de la Ipoteşti, oferind comitetului condus de profesorul Petru Irimescu, argumente pentru intensificarea eforturilor de trecere a aşezămintelor de la Ipoteşti în proprietatea statului şi reconstruirea casei în vederea transformării acesteia într-un muzeu dedicat lui Mihai Eminescu.

Demostene Vizanty şi-a legat numele şi de ridicarea, la Botoşani a impozantului monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial - “Compania de mitraliere maior Grigore Ignat în atac”, amplasat în fosta Piaţă Carol (azi Piaţa 1 Decembrie 1918), el numărându-se printre membrii Comitetului de Iniţiativă condus de avocatul Ramiro

UN FIU AL BOTOŞANIULUI: DAN VIZANTY Dan Valentin Vizanty, unul dintre aşii aviaţiei române de vânătoare din cel de-al doilea război mondial, personaj cu un destin „ieşit din comun”, cum precizează istoricul Neagu Djuvara, în prefaţa unei recente lucrări închinate pilotului (n.1), cunoscut între prieteni şi camarazi drept „Mon cher”, sa născut la 9 februarie 1910 la Botoşani, într-o veche familie moldovenească, odinioară, oameni de vază ai oraşului, având şi unele rădăcini greceşti.

Deşi aspiraţiile lui erau iniţial îndreptate către teatru, după doi ani de studii la Conservatorul de Artă Dramatică de la Iaşi, Dan Vizanty are revelaţia adevăratei sale vocaţii: zborul. Abandonează studiile sale artistice, spre regretul 11

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

probleme Comandamentului Interaliat, acesta din urmă decide un raid de anvergură care să anihileze acest punct de rezistenţă. Aviaţia de vânătoare americană bazată la Foggia este desemnată să se ocupe de această operaţiune. Data raidului a fost fixată pe 10 iunie 1944, la o oră neobişnuită (8 dimineaţa), şi la joasă înălţime pentru a surprinde şi distruge aviaţia română de vânătoare la sol. Acest raid, la care au participat peste 100 Lightning-uri, s-a dovedit însă un enorm eşec, nici un avion de vânătoare românesc nefiind surprins la sol. În plus, după o luptă dură şi impresionantă, aviaţia americană a trebuit să se retragă, cu peste 50% pierderi.

Astfel, 10 iunie 1944 rămâne ziua de glorie a Grupului 6 Vânătoare, a lui Dan Vizanty şi a avionului IAR 80. În acea memorabilă zi, denumită de americani « Blackest day », aceştia au pierdut 24 de Lightning-uri (23, după unele surse), în timp ce românii au deplâns 3 pierderi. Unul din aşii americani, participant direct la acea luptă aeriană, Lt. Herbert “Stub” Hatch, în cartea sa de amintiri, “An Ace and his Angel” (n.3), recunoaşte, după circa 60 de ani, meritele grupului condus de căpitanul Dan Vizanty şi incredibila performanţă a avioanelor româneşti IAR 80 (deseori confundate în zbor cu avioanele germane FW190). De fapt, Hatch, abia la începutul anilor 80, după cercetări şi investigaţii, aflase că acea strălucită victorie a fost strict românească.

După 23 August 1944, căpitanul aviator Dan Vizanty devine comandantul grupurilor 1 şi 6, reunite pe aerodromul Popeşti-Leordeni, şi asigură apărarea Bucureştiului contra atacurilor germane, asumându-şi răspunderea unor misiuni importante şi scoţând din luptă, cu unităţile sale, 25 de avioane germane.

Merită amintită o conversaţie antologică, din data de 24 august 1944, între căpitanul Dan Vizanty şi colonelul Eduard Neumann (n.4), Comandantul german al Aviaţiei de Vânătoare, vechi camarazi de arme şi prieteni, pe care istoricul Neagu Djuvara o consideră „parcă trasă dintr-o tragedie antică” (n.5): ”Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului; Ce vei face?

Fără ezitare, răspund: “Ridic aviaţia de vânătoare.”

El: “Te înţeleg, fiecare cu datoria sa.”

Eu: “Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.” (n.6) Ceea ce în acel moment părea de neimaginat, s-a produs 35 de ani mai târziu când protagoniştii acestui dialog s-au reintâlnit într-un cadru emoţionant la un Congres Internaţional al Piloţilor de Vânătoare, desfăşurat la Munchen.

Din 8 septembrie 1944, până la sfârşitul războiului, cpt. av. Dan Vizanty continuă campania din vest contra Germaniei, în calitate de comandant al Grupului 1 Vânătoare,

profesoarei sale, Agatha Bârsescu, tragediană vestită în epocă, şi se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie – Cotroceni, pe care o absolvă în 1931.

Cu pasiune şi entuziasm, parcurge toate etapele carierei şi ierarhiei militare, de la sublocotenent aviator şi observator aerian (1931), pilot de război (1932) la pilot de vânătoare (1934). În această perioadă (1931-1940) a desăvârşirii formării sale ca ofiţer şi comandant de escadrilă, în cadrul Flotilei 1 Aero, urmează diferite cursuri de perfecţionare şi zboară pe mai toate tipurile de avioane. La 16 octombrie 1936 este înaintat la gradul de locotenent aviator, iar la 17 aprilie 1939 la cel de căpitan, acesta fiind şi gradul cu care participă la război.

După cum scrie el însuşi într-un articol (n.2), cel de al doilea război mondial a fost pentru armata şi aviaţia română „o luptă prodigioasă şi extrem de dificilă a unei armate care, pe parcursul aceluiaşi conflict, a luptat, la început cu URSS la est, cu anglo-americanii în interior, şi la final, cu germanii la vest.” Începând cu 22 iunie 1941, căpitanul Dan Vizanty s-a distins în calitate de comandant al escadrilei 43 Vânătoare în timpul campaniei din Basarabia. Această escadrilă era echipată cu avioane PZL 11F, de fabricaţie poloneză, destul de fragile. Între iunie 1941 şi august 1942 participă la peste 50 de misiuni de război şi se distinge prin curaj şi spirit de sacrificiu, relevându-se ca un pilot de vânătoare de elită şi bun comandant. În perioada cuprinsă între august 1942 şi august 1943 este şef de cabinet al Sub-Secretarului de Stat al Aerului (SSA), generalul Ghe. Jienescu.

Imediat după raidul american de la 1 august 1943 (operaţiunea Tidal Wave, de altfel eşuată), ministrul Ghe. Jienescu, ţinând seama de iminenţa unor noi incursiuni americane, decide restructurarea aviaţiei române.

Astfel, Dan Vizanty este numit comandantul Grupului 6 Vânătoare (cod « Paris »), grup ce avea ca misiune apărarea capitalei şi a zonei petroliere Ploieşti-Câmpina, contra atacurilor aviaţiei americane. Grupul, bazat iniţial la Pipera, apoi pe aerodromul de la Popeşti-Leordeni, avea în dotare avioane IAR 80 şi IAR 81, concepute şi fabricate în România la uzinele IAR Braşov, adevărate simboluri ale aeronauticii militare române.

Pentru Grupul 6 şi comandantul său este perioada celor mai dramatice dar şi glorioase lupte împotriva aviaţiei americane. În ciuda evidentei inferiorităţi numerice şi tehnice, unităţile Grupului 6 (cele trei escadrile: 59, 61 şi 62) compuse din piloţi desăvârşiţi, înzestraţi cu un curaj excepţional, au doborât peste 90 de avioane de bombardament cu patru motoare şi 45 de avioane de vânătoare.

Cpt. av. Dan Vizanty, personal, a doborât 12 Fortăreţe Zburătoare (B-17) şi Liberatoare (B-24) şi 3 avioane de vânătoare (Lightning). În primăvara anului 1944, în urma succeselor repurtate de aviaţia de vânătoare română care punea serioase 12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

Ca mulţi ofiţeri ai Armatei Regale Române, comandorul Dan Vizanty, ignorat şi marginalizat în ţara sa, este recunoscut pentru meritele sale în Franţa, unde, devine, la propunerea generalilor Hubert Loizillon (n.8) şi Ghe. Negrescu (n.9), membru pionier al Asociaţiei Aeronautice Internaţionale “Vieilles Tiges” (din octombrie 1976); iar în iunie 1977, imediat după stabilirea sa la Paris la invitaţia aceleiaşi asociaţii, este onorat cu “Medalia de argint a oraşului Paris”, aceasta fiindu-i înmânată de însuşi Jacques Chirac, în acea vreme primar al Parisului.

Generozitatea primirii pe care Franţa i-a rezervat-o la apusul vieţii l-a făcut s-o considere a doua sa patrie. Deşi departe de ţară, rămâne însă devotat până la capăt patriei sale dintâi. Astfel, amintirile şi mărturiile celui descris drept „capel-maistru în vânătoarea de americani” (cuvinte aparţinând marelui prieten al aviatorilor, artistul Ion Ţarălungă), precum şi alte episoade glorioase ale luptei aviaţiei române din timpul celui de-al II-lea război mondial au fost relatate cu un real talent de evocare de către Dan Vizanty în reviste de specialitate din Franţa şi Germania cum ar fi: -”Pionniers“- Revue Aéronautique Trimestrielle des “Vieilles Tiges” şi, respectiv, -”Jäger Blatt“- offizielles organ der Gemeinschaft der Jagdflieger e.v. De asemenea, aduce un elogiu Industriei Aeronautice Române şi simbolului aviaţiei militare româneşti, atrăgând atenţia asupra avionului IAR 80, pe nedrept, uitat de către mediile occidentale. Prin readucerea în conştiinţa publică a performanţelor acestui avion, cu care, practic, se identificase în timpul războiului, îşi regăsea, totodată, propria identitate, cea care îi fusese interzisă din 1947.

Moare la Paris la 12 noiembrie 1992, acolo unde “până la urmă a primit aprecierea şi respectul ce i-au fost refuzate în ţara sa“ (“he finally received the appreciation and respect denied him by his country.”) (n.10) În ţară, după plecarea sa, urmează o tăcere pe deplin explicabilă, în vremurile acelea. Ar trebui, totuşi, menţionat exemplul singular al scriitorului arădean Cornel Marandiuc care, în 1985, în cartea sa Inimi cât să cuprindă cerul patriei (n.11), fără a-l numi, a evocat, sub abila sintagmă “comandantul grupului 6 vânătoare”, personalitatea de comandant şi luptător a lui Dan Vizanty, ilustrându-i calităţile prin relatarea episodului glorios de la 10 iunie 1944.

După 1989, indiferenţa faţă de valorile trecutului a continuat, inexplicabil. N-a făcut excepţie nici atitudinea faţă de tatăl meu, în afara unor articole omagiale, publicate de acelaşi C. Marandiuc şi de lt. col. D. Gîju. în câteva reviste de specialitate.

Abia în 2010, cu ocazia centenarului naşterii lui Dan Vizanty a apărut prima lucrare monografică dedicată acestuia, Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare, semnată de istoricul Daniel Focşa.

De asemenea, centenarul a fost marcat şi de expoziţia foto-documentară itinerantă Asul regăsit…, inaugurată în februarie 2010 la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti, cu sprijinul Asociaţiei Aripi Româneşti. Expoziţia a făcut deja câteva escale în oraşe importante din ţară, poposind în noiembrie 2012, la 20 de ani de la zborul său spre infinit, la Muzeul Militar Naţíonal din Bucureşti.

Toate aceste acţiuni sunt menite a-l reaşeza pe comandorul Dan Vizanty, pe locul ce i se cuvine, alături de marile nume ale aviaţiei române: Constantin Bîzu Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu, precum şi de toţi acei

grup dotat în mare parte cu avioane Messerschmidt 109G. La 10 Mai 1945 este înaintat la gradul de lt. Comandor.

La sfârşitul războiului totalizează peste 4600 ore de zbor şi, în funcţie de sistemul de referinţă luat în calcul, 16 victorii aeriene (43, conform sistemului prevăzut de Statul Major al Aerului Secţia a II-a).

Ca recunoaştere a calităţilor sale de pilot şi comandant, “pentru fapte de arme excepţionale săvârşite pe câmpul de luptă”, a primit înalte decoraţii şi distincţii, printre care: • Ordinul “Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Crucea de Aur (11 octombrie 1941); • Ordinul “Virtutea Aeronautică” Clasa Crucea de Aur cu spade, prima şi a doua baretă la Crucea de Aur (20 februarie 1942); • Crucea de Fier, cl. II-a (1942); • Ordinul “Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Cavaler (iunie 1942); • Ordinul “Coroana României” cu spade, în gradul de ofiţer, cu panglica de “Virtute Militară” (29 iulie 1942); • Ordinul militar “Mihai Viteazul”, cl. III-a (3 octombrie 1944); • Ordinul “Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa Ofiţer (15 apr. 1945) ; • Ordinul “ Steaua României” cu spade şi panglică de Virtute Militară, clasa IV (15 apr.1945); • Medalia sovietică “Victoria”, 1946; • Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” (1954). În legătură cu ordinul Mihai Viteazul, Clasa a III-a, acordat de Regele Mihai, cercetătorul Denes Bernád precizează: „A fost unul din cei trei piloţi supravieţuitori care au zburat pe avionul proiectat şi realizat în România, decoraţi cu această distincţie, şi singurul dintre ei care a participat la lupta împotriva americanilor. („He was one of only three surviving officers flying the Rumanian-designed aircraft to receive this award, and the only recipient to participate in the fighting against the Americans.”) (n.7) După război, odată cu instaurarea regimului comunist este trecut în rezervă, împărtăşind soarta multor personalităţi remarcabile ale Aviaţiei Regale Române, profund afectate de represiunea comunistă, dar rămase repere morale de demnitate, devotament, verticalitate. Astfel, având o atitudine fermă şi refuzând orice compromisuri, suportă cu demnitate consecinţele noului regim, fiind condamnat la 5 ani închisoare, pentru “uneltire contra ordinii sociale”.

Efectuează aproape 2 ani, între 1961-1963, fiind pus în libertate printr-un decret de graţiere. Imediat ce iese din închisoare, ca o nouă dovadă de curaj, dă statul comunist în judecată revendicând repunerea sa în drepturile civile şi restituirea bunurilor confiscate. Câştigă procesul, înregistrând nu numai o victorie juridică ci, în primul rând, o nouă, strălucită victorie morală, demnă de un mare luptător. Într-o vreme nefirească, în care scara valorilor se răsturnase, acest om trecuse şi el, brusc, de la gloria eroului învingător, la amărăciunile şi nedreptăţile provocate de noul regim. Păstrându-şi însă seninătatea, eleganţa şi demnitatea, iradiind un optimism tonic şi robust, practică tot felul de meserii impuse de vicisitudinile vremii şi care nu aveau nici o tangenţă cu pregătirea şi capacităţile sale (de la recuperator de epave rămase în urma războiului, cultivator de plante medicinale pentru Plafar, la tehnician, mecanic, macaragiu sau subinginer pe un şantier din Bărăgan).

13

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

a comandat Jagdgeschwader 27 Afrika ( 10 iunie 1942 – 22 aprilie 1943), apoi Jagdabschnittsführer Rumänien (februarie 1944 – august 1944), şi Jagdfliegerführer Oberitalien (decembrie 1944 – ianuarie 1945).

5)Neagu Djuvara, în prefaţa volumului Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare de Daniel Focşa 6)A se vedea şi Dan Vizanty, Un grand nom de l’Aviation: le Prince Cantacuène-Bizu Alea Jacta est, Pionniers, No 81, 1984.

7)Dénes Bernád, Rumanian Aces of World War 2, Osprey Publishing, U.K., 2003, p.84.

8)Hubert Loizillon (1910-1992), general de brigadă aeriană, creatorul transmisiunilor aeriene în Franţa.

9)Gheorghe Negrescu (1888-1976), general maior de aviaţie, inginer, pionier al aviaţiei române, brevet de pilot nr. 2.

10)Dénes Bernád, Rumanian Aces of World War 2, Osprey Publishing, U.K., 2003, p.84.

11)Cornel Marandiuc, Inimi cât să cuprindă cerul patriei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985

piloţi care, precum tatăl meu, au trăit şi au luptat, nemenajându-şi forţele, riscându-şi permanent viaţa, slujindu -şi cu devotament patria, pe scurt, făcându-şi simplu şi firesc datoria.

Totodată, sper că, această evocare a personalităţii şi a meritelor valorosului aviator român, considerat asul incontestabil al avionului IAR 80, demn fiu al oraşului Botoşani, va contribui la readucerea sa simbolică, înapoi, la el acasă….

Ana Maria Vizanti Note: 1)Daniel Focşa, Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare, Editura Institurul European, Iaşi, 2010 2)Dan Vizanty, Un oublié…. Le IAR 80 (Industrie Aéronautique Roumaine) in Pionniers, No 74, 1982 3)Lt. Herbert “Stub” Hatch, An Ace and his Angel– Memoirs of a World War II Fighter Pilot, Turner Publishing Company, 2000.

4)Eduard “Edu” Neumann, (5 iunie 1911 – 9 august 2004), nãscut in satul Molodia, Bucovina, în fostul Imperiu Austro-Ungar,

O ÎNTÂMPLARE INSOLITĂ CU A L E X A N D RU D. L U N G U Ionel Bejenaru

A LEXANDRU cunoscut

D. LUNGU a fost un actor, scriitor (și dramaturg), originar din Miorcanii noștri. Din multitudinea de întâmplări la care a fost părtaș, de-a lungul vieții, și pe care nu a trecut-o sub tăcere, desprindem una savuroasă, cu el și cu Alberto Sordi, regizor și o glorie a cinamatografiei italiene și a lumi. Marele regizor convocase pe platoul de la Cinecitta câteva mii de figuranți, în vederea unui trial, necesar turnării unui film.

Aflându-se în Italia, Al. D. Lungu și-a încercat șansa și s-a prezentat, la rându-i. I s-a spus ce are de făcut într-un rol – biatul vine la tata acasă, spre a-i prezenta pe aleasa inimii, pe viitoarea noră; tata dezamăgit, urma să-i aplice două palme serioase viitoarei nurori. Intrat în rolul tatălui, Alexandru D. Lungu i le-a aplicat nespus de bine, românește, miorcănește, am zice, încât l-a convins pe regizor să-i atribuie rolu. Și, îmi povestea maestrul Al.D.Lungu, cu banii primiți ca onorariu pentru rol, a putut vizita principalele orașe ale Peninsulei, cu monumentelor lor.

Când venea la Botoșani, la Dorohoi, cu precădere la Miorcanii natali, la edițiile de aniversări/comemorări Ion Pillat, îl incitam să povestească, la șezătorile literare, acest episod de duh, audiența amuzându-se copios. Mă mai bucur o dată că i-am fost prieten!

14

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Numărul 3 (51)

Martie 2013

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU … N I C O L A E T U RT U R E A N U ( I I )

Georgică Manole care nu e poet, îmi povestea cum, pe C ineva, vremea lui Ceauşescu, pe când era destul de

tânăr, i s-a repartizat un apartament peste drum de un cimitir.

Când deschidea fereastra, de acolo, de la etajul al treilea, îi apărea în faţă peisajul trist al locului de veci. Dar niciodată nu şi-a pus problema că stă prea aproape de morţi, că, deschizând fereastra, mai ales noaptea târziu, s-ar putea întâmpla ca vreo fantomă să-i facă din mână. N-a avut nici măcar momente de filosofie pe tema morţii, iar cortegiile funerare care intrau destul de des pe strada cimitirului, însoţite adesea de bocete stridente, fără pic de autocontrol, nu l-au făcut să cadă în vreo stare de melancolie. Omul, deşi plecat de la ţară, se « citadinizase » total, iubea viaţa, nu avea timp să gândească la veşnicie. Şi aceasta timp de aproape cincizeci de ani.

Acum e pensionar şi, de câte ori deschide fereastra, pare că cimitirul îl invită la o întâlnire cu moartea. N-o vede, dar îi aude paşii, îi simte respiraţia. Omul nu mai are detaşarea aceea involuntară din tinereţe, e un pic speriat, evită fereastra dinspre cimitir, nu mai poate face abstracţie de prezenţa acestuia în proximitatea blocului său.

Mi-am amintit povestea imediat ce am citit cartea lui Nicolae Turtureanu, « Eternitatea, desigur » (Editura « Alfa », Iaşi, 2011, 190 p.)

Georgică Manole : « Pentru cine exişti ? », ar fi o întrebare la care încă nu ai răspuns.

Nicolae Turtureanu : « Încă n-am răspuns la întrebarea / pentru cine exist / sunt de o comoditate strigătoare la cer / dar în sfrârşit astăzi / aş putea satisface publicul cititor // Am habitudinile unui om paşnic / scriu rar şi mă surprind uneori / spălând vasele în bucătărie – / treabă 15

de care mă achit onorabil / şi cu o secretă (de-acum mărturisită) satisfacţie – // Sper că eşti mulţumit iubite cititorule / citind această confesiune / dar desigur aştepţi lucruri noi / în legătură cu viaţa mea” (“Starea poetului”).

G. M. : Până la urmă, cine/ce este poetul?

N. T. : « Ei bine, poetul are o mie şi una de vieţi / şi nu ştie pe care să o trăiască / de aceea încearcă mai multe deodată / doar – doar o va nimeri pe cea bună // Şi tot aşa până când / cineva îl anunţă că viaţa lui / – una din cele o mie una / şi singura de fapt care contează – / e pe terminate / şi gata / şi gata // După cum ştiţi, poeţii obişnuiesc să aibă o muză / de aceea ei sunt supravegheaţi atent / de organele de protecţie a muncii / Munca poetului nefiind mai puţin periculoasă / decât viaţa lui / se întâmplă că mai multe femei i-au pus gând rău / – ceea ce nu-i displace câtuşi de puţin- // Poetul este o canalie mică / un profitor avant la lettre / şi post-festum / Viaţa poetului este pe cât de sublimă, / pe atât de ridiculă / – oricum, el cade în gura târgului – //Pe el îl deschid chelneriţele / cu cheiţele / îl duc la culcare bibliotecarele / cu autocarele / îl mătură măturătorii / odată cu zorii // În acelaşi timp, undeva departe / poetul merge la arat, la semănat, / el ninge, el plouă, el cade rouă / el dă în leagăn copiii, /el amestecă viii cu morţii, / morţii cu viii // Poetul nu-i ca Ahile, / vulnerabil doar în câlcâi, / poetul e vulnerabil în totul / şi de neatins / de nici un glonte. » (« Starea poetului »).

G. M. : Mai există cititori buni de cărţi ?

N. T. : « Cititorul cel Bun se cunoaşte de dimineaţă / el îşi clăteşte ochii în apele gazetelor matinale, bea ceaiul chinezesc şi se gândeşte la / nemurirea sufletului / pe când samovarul, tramvaiele ţiuie-n linii / drepte sau curbe / (…) / Cititorul cel Bun cumpără toate ziarele, / toate revistele, toate cărţile / şi le citeşte pe toate / pe rând, la rând şi deodată / el deschide radioul, televizorul, aragazul, / frigiderul, maşina de spălat creierul, automobilul / merge la cinema, la teatru, la operă, / nu pierde nici un vernisaj, nici o lansare de carte / la apă, nici un meci, nici o ocazie. / (…) / Cititorul cel Bun la nevoie se cunoaşte/ cu un alt Bun Cititor, / ei fac schimb de idei la o bere, / ei se înţeleg de minune, / ooo, poezia şi romanul acela / şi filmul şi teatrul şi opera / şi expoziţia şi concertul şi berea / Rece Rece Cald Cald / şi dimineaţa care o să vină, / tramvaiul, autobuzul, troleul / – mersul pe jos este reconfortant – / dar condica, dar problemele / cu cele patru operaţii, / dar doctorii, dar femeile, dar bărbaţii, / dar albii, dar negrii, dar galbenii, / dar nu observi domnule, nu sesizezi / nu înţelegi autorul. / (…) / Cititorul cel Bun îşi ia ziarele, revistele, / jucăriile, poeziile, / închide ce e de închis / şi se culcă pe-o ureche // iar a doua zi o ia de la capăt. » ( « Cititorul cel Bun »).

G. M. : Cum se mai defineşte ziua prin poezie ?

N. T. : « Ziua e o plajă care se îneacă / în părul tău. /

Anul V Numărul 3 (51)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU...

Martie 2013

poartă tot griuri? / pulsurile noastre fi-vor mai repezi, mai calme?”

G. M.: O uimire, chiar două, marca Nicolae Turtureanu?

N. T.: „Altminteri te ia aşa o durere / care porneşte din piciorul drept, / trece prin umeri / şi coboară în stângul / ca un trăsnet din senin. // Toate găurile negre / sunt cusute cu aţă albă. // Toate declaraţiile de principiu / sunt scrise cu cerneală simpatică” ( Uimiri” ).

G. M.: Ţi-e dor de ceva?

N. T.: „Mi-e dor de un poem desuet / un poem despre lună / un poem amânat lună de lună / mai bine renunţă (îmi spun ) // Totuşi, mi-e dor de un poem desuet / în care luna răsare / ca un nou-născut (pe cale naturală) / şi învaţă să meargă pe cer / un pas mic pentru om / un pas mare pentru omenire / cătinel – cătinel” ( „Mic poem desuet” ).

Ziua e bronz. / Ziua de azi repetă / ziua de ieri / când tu erai / ziua neprihănită. // Ziua umblă desculţă / pe spatele meu, / calcă cu tălpile aprinse / nisipul oaselor mele / şi-mi citeşte zilele / ca-ntr-o numărătoare / inversă. // Ziua e ceaţa lacrimei tale. / ziua nu, / Ziua nu are hotare. / Ziua creşte din sine, / albă şi inegală. // Ziua-i o catedrală / navigând pe nisip. / Ziua-i nisipul în care / m-ai îngropat. // Ziua-i pat de flori / căzute din nori. / (…) / Ziua e cutremurul fântânii / când cade ghilotina / pe fluierele mâinii. // Ziua izvorăşte din izvor, / Ziua asfinţeşte-n asfinţit. / Ziua este vocea repetată / în zidul alb în care m-ai zidit. » (« O definiţie a zilei »).

G. M.: Cum stăm cu fericirea, poete Nicolae Turtureanu ?

N. T.. “Fericirea e indiferentă / ea are înfăţişarea cocorilor / navigând în unghi ascuţit / sau a unui batalion de soldaţi / descălţându-se// “Cum stăm cu fericirea” / îşi întreabă poetul / foaia pe care îşi scrie poemul. // Fericirea e ţărmul invizibil, / staţia terminus a unei călătorii / pe care nu reuşeşti s-o mai faci, / fericirea e fericita întâlnire / a unui neutron cu doi protoni. // În timp ce scriam toate astea / ea a intrat în vârful picioarelor / şi mi-a sărutat ochiul drept – / care este şi cel mai albastru.” (“Cum stăm cu fericirea”).

G. M. : Prezentaţi-ne o personalitate ieşeană?

N. T.: „Cu valgheorghiu pe malul lacului ciric, / dădea din aripi ca un elicopter, / levita, câteva clipe, pe cer, / apoi îşi lua zborul spre o destinaţie necunoscută, / ar fi zis o observatoare surdo-mută // Dar eu ştiam că valgheorghiu are itinerarii precise, / el survola dunărea în lat, / dar mai ales în lung / şi ateriza la punct fix / în portul ce-i zice sulina / sulina sub lumina lunii / clămpănea pelicanul ursachi / şi căuta imediat cimitirul / în care vroia să se sinucidă/ (chestie amânată impardonabil / până l-a prins din urmă o moarte stupidă) // Erau corăbieri, ofiţeri de securitate, / soldaţi în termen, / liceene nubile, / profesoare bovarice şi multă prostime. / Cânta fanfara militară / în frunte cu însuşi comandantul plutonului de execuţie / şi, spre surprinderea noastră, / totul era executat cu o desăvârşită minuţie // La aceeaşi oră, pe malul lacului ciric / nu era nime - / ni se făcea, ca-n eminescu, un dulce dor de moarte / deşi am fi vrut cu toţii o altă soarte. / Un activist ca o rachetăpatriot / urla la megafon / marea salută românia / şi se petrecu un fapt nemaipomenit:/ toţi peştii veniră la mal” ( „O şapcă roşie”).

G. M.: Faceţi un comentariu la un peisaj. La un peisaj de iarnă, spre exemplu.

N. T.: „Este albul înfrigurat al lui Vlaminck / albul lui ciugulit de păsări / este disperarea unei lumi izolate / în ochiul care o priveşte / în gândul care a gândit-o // Pare cî totul a încremenit / şi dacă cineva / traversează piaţa / o face pe propria-i răspundere / Aceasta accelerează senzaţia îngheţării / ca şi fumul izbucnit patetic / prin acoperişurile sfredelite / fumul – o formă veche de comunicare / un semn / când altele nu mai există / un semn de la Tine” ( „Comentarii. La un peisaj de iarnă”).

G. M.: Există o jertfă a primei zăpezi?

N. T.: „Jertfa primei zăpezi este clipa / când cade prima zăpadă / ca şi cum ar fi atins / de-o inefabilă spadă // În piaţă bătrânul de la toneta cu cărţi / frecându-şi mâinile ca două coperte fumurii / deodată copii patinând / pe copilăria altor copii // Cineva a pierdut o pereche de schiuri / cineva a primit o pereche de palme / anul acesta se

M U TAT I S M U TA N D I S

Vasile Popovici Că prea ne-am risipit şi am ajuns de plâns şi aplecaţi cu mâna-ntinsă ca la pod; ciumaţi şi de ocara lumii am ajuns, de parc-am fi ieşit din altfel calapod.

Mulţi monştri s-au născut din pricină că prea mult am dormit ne-ntorşi pe conştiinţă; că ţara ne e no man’s land, cui cauţi vină, de nu ne-am mai întors la propria fiinţă?

Intermitent, mai strângem vremuri noi în noi, la vremuire nouă, altă logică; din grinduri ne-adunăm în matcă, în şuvoi şi iar luatul de la capăt pentru că… „Mutatis mutandis”, zicea cândva latinul şi s-aduna cum apele s-adună-n matcă; umplut cu aer cald, nu zboară zepelinul; un stup nu supravieţuieşte fără matcă!

16

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 ) COSTRAȘ DORINA – P I C TO R , G R A F I C I A N , D E S I G N E R

Lili Bobu • • • • • • • • • • • • • • • •

1967: S-a născut la 1 august, Iaşi.

1995-2012: Expoziţii personale de pictură şi grafică: 1995: ,,Metamorfoză", grafică - ,,Ateneu", Bacău 1997: ,,Peisaje în vară”, pictură – Teatrul ,,Bacovia”, Bacău 2003: ,,Evadare", pictură - Muzeul "Iulian Antonescu", Bacău 2003: ,,Armonie şi culoare”, pictură - Muzeul ,,Iulian Antonescu", Bacău 2004: ,,Miniaturi", pictură - Galeria ,,Basilisk" , Elveţia 2005: "Priviri ascunse", pictură - Palatul Parlamentului, Sala ,,Constantin Brâncuşi", Bucureşti 2006: ,,Miraj", pictură - Muzeul ,,Iulian Antonescu", Bacău 2007: ,,Tonuri africane" - Muzeul ,,Iulian Antonescu", Bacău 2009: ,,Vise în primăvară" - Galeriile de Artă Contemporană, Bacău 2009: ,,Vise în primăvară" - Galeria ,,Hidalgo", Focşani şi Teatrul ,,Gheorghe Pastia", Focşani 2009-2010: ,,Şoapte" - pictură, Arena Mall, Bacău 2011: ,,Deja vu", pictură, Galeria de artă ,,Ion Irimescu", Suceava 2012: ,,Ethereal", pictură, Sala ,,Constantin Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, Bucureşti 2012: ,,Ethereal", pictură, ,,Phoenicia Grand Hotel”, Bucureşti ,,Pentru fiecare dintre lucrările mele am plecat de la o idee încercând să transmit sentimente, senzaţii, stări… să surprind o parte din misterul feminin, aceea în care frumuseţea fizică se combină armonios cu simţurile. Vise, gânduri, stări sufleteşti de melancolie, calm, reverie, linişte, dar şi frământări şi resentimente.

Am pus pe pânză o parte din visele mele, o parte din mine.” (Dorina Costraş) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

Participă la expoziţii colective ale U.A.P. şi se preocupă de designul vestimentar şi ambientare interioară artistică. ,,Inclusă în albume de artă şi dicţionare, prezentă în selecţii colective sau în exprimări personale la titrate Galerii de Artă, tânăra artistă se defineşte prin configurarea unui tip de expresie cu puternică amprentă personală. Preocupată concomitent de pictură şi de designul vestimentar, astăzi în mare vogă, Dorina Costraş imaginează compoziţii marcate nu atât de identităţi, cât de nostalgice reveniri în spaţiul fastuosului.Fiecare tablou în parte şi ansamblul acestora, sugerează o viziune şi marchează, cu discreţie, elementele unui stil personalizat prin idee şi exprimat prin sentiment.

Trimiterea, subtil sugerată, la luxurianta viziune Art Nouveau, invocă un traseu grafic eclatant şi un mod de relaţie între opţiunile artiştilor europeni la graniţa dintre secolul al XIX si XX. Fie că este vorba de Sentimente sau Resentimente, de alte variaţiuni pe temă, artista aduce un elogiu frumuseţii feminine în dimensiunea unor reflecţii atât de personalizate, încât, lasă impresia unor veritabile autoportrete.” (Valentin Ciucă, critic de artă)

Material realizat de Lili Bobu (ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”)

17

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E - P O RT R E T D E A RT I S T ( 2 ) M I N O D O R A D O B R OV Ă Ţ B Î Z G Ă – P I C TO R , G R A F I C I A N

Lili Bobu 1951: S-a născut la 11 ianuarie, Bucşeşti – Poduri, judeţul Bacău.

• 1970: Absolvă Liceul de Artă ,,Octav Băncilă” din Iaşi.

• 1976: A finalizat studiile artistice la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii Iaşi.

• 1976-1980: Este membră a Cenaclului ,,Ştefan Dimitrescu” Iaşi.

• 1994: Este membru fondator al grupului ,,PICTGRAF” Iaşi • 1996:– Devine membru al U.A.P.R. Expoziţii personale: • 1974: Conservatorul ,,George Enescu”, Casa de Cultură a Tineretului, Iaşi • 1974: Teatrul Naţional de Stat Bacău • 1981: ,,Rotonda” I.M.F. Iaşi • 1984: Sediul Revistei ,,Cronica” Iaşi • 1988: ,,Rotonda” I.M.F. Iaşi, Galeriile de Artă ,,Orizont”, Moineşti, Bacău • 1995: Galeriile de Artă ,,Cupola” Iaşi, Galeriile de Artă ale Inspectoratului de Cultură Bistriţa • 1996: Galeriile de Artă ale Bibliotecii ,,Gheorghe Asachi” Iaşi şi Galeria de Artă ,,Eugenia Costache”, Hârlău • 2005: Galeriile de Artă ,,Cupola” Iaşi, Galeriile de Artă ,,N.N. Tonitza”, Bârlad • 2007: Galeriile de Artă ,,N.N. Tonitza”, Iaşi • 2008: Galeriile de Artă ,,Cupola” Iaşi, Galeria de Artă Rădăuţi • 1996-2012: Participă la expoziţii de grup, colective, judeţene şi naţionale ale U.A.P. R. • Lucrări în colecţii particulare din România, Ungaria, Israel, Franţa şi S.U.A. • Inclusă în volumele criticului de artă Valentin Ciucă ,,Un secol de arte frumoase la Iaşi”-2004, ,,Exerciţii de fidelitate” – 2007, ,,Vernisaje selective” – 2010 şi ,,Un artist al subtilităţii şi inefabilului” – 2011, editate de Editura ,,Art XXI”.

exerciţii de admiraţie cu sfiala ca nu cumva să fie tulburată respiraţia cosmosului a cărui ordine divină se cere protejată de privirile indiferente la miracolul ce tocmai se produce.

Rafinamentul vine de la sine, ca o componentă a inefabilului la care aspiră.” (Valentin Ciucă – critic de artă) ,,Acuarelele Minodorei Dobrovăţ Bîzgă nu sunt imagini ale unei simple oglindiri a realului, ci ipoteze asupra esenţei probabile a lumii – o nouă descoperire a lumii peste lume. Vedem soarele, curios fapt, ca ochiuri de orange în lumini alb-verzui răsfirate în transparenţa fluidizărilor spontane ale apei peste efluvii sonore de roşuri şi griuriverzi. Privind în timp, regăsim undeva, în câmp, cântarea tânguitoare a singurătăţii arborilor învăluiţi de vibrarea aerului.” (Petru Bicer – pictor, jurnalist,critic de artă) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

•

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

,,Fidelă până la devoţiune tehnicii acuarelei, fluidităţilor şi transparenţelor rafinate, Minodora Dobrovăţ Bîzgă s-a înscris de timpuriu în familia acuareliştilor ieşeni a cărei apetenţă pentru visările colorate poartă amprenta liricului şi sentimentalului. Atrasă constant de poezia anotimpurilor, de delicata şi sensibila percepţie a orizonturilor vaste, de metafizica peisajului, ea a încercat în ultima vreme să amplifice registrul introspectiv, trecând cu lejeritate de la fastuoasele impresii, la caracterologie şi expresie. Nu o dată, prin frumuseţe, unele imagini devin de-a dreptul ireale şi diafane. Privitorul participă la aceste 18

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E - P O RT R E T D E A RT I S T ( 3 ) G A B R I E L A C Ă L I N O I U – P I C TO R , G R A F I C I A N , DESIGNER

Lili Bobu Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România 1971: S-a născut la 21 august, la București.

1989: Absolvă Liceul de Artă ,,Nicolae Tonitza” (grafică, animație, scenografie), București.

• 1997: Absolvă “Facultatea de Arte Decorative și Design” din cadrul Universității Naționale de Artă, București.

Expoziții personale și colective: • 1992: Bienala de Graficădin Brazilia-Brusque • 1993: Expoziția de Grafică – Timbre, Japonia • 1994: Prezentare modă-Universitatea Națională de Artă, Teatrul Național “ Ion Luca Caragiale”, Casa Americii Latine, București • 1995: Prezentare modă – Casa “Monteoru”, Palatul Șuțu, Universitatea Națională de Artă, București • 1996: Expo si prezentare textile-modă, colecția intitulată “TROPICAL”, Universitatea Națională de Artă, București.

• 1996-2007: Expoziții de pictură, grafică publicitară și design interior – firma “VALL IMPEX” S.R.L. București • 2008: Bienala de Artă Berlin, Germania 2008-2011Expoziții de pictură prin firma “ Young and Arts” București, lucrări in galeria de artă “Galla”, București • 2011-2013: Expoziții de grup, Galeria de Artă „Romulus”, București • • •

•

•

Din anul 2010: expoziții de pictură, grafică, obiecte decorative in galeria personală “Gabriela Călinoiu”, București Lucrări în colecții particulare din țară și din străinătate: Germania, Canada, Franța, Marea Britanie, Japonia, Italia, Brazilia, Belgia, SUA.

“Arta mea face o declaraţie puternică, îndrăzneaţă, o declaraţie clară. Vreau ca oamenii care o privesc să fie transportaţi într-un alt tărâm, în care să transceadă experienţa umană normală. Temele mele sunt realizate ca un joc de culoare, de forme, de suprapuneri sau de transparenţe, de elemente preluate din natură. Inspiraţia mi-o găsesc în ea, cu tot ceea ce înseamna aceasta. Dar nu orice natură, ci una calmă, caldă, armonioasă ce te imbie la veselie și optimism, la bunătate și fericire. Despre aceasta «povestesc» în pânzele mele, despre cât de benefic este contactul cu ea. Nu istorisesc degeaba despre natură. Se știe că oamenii se întorc spre aceasta tocmai pentru că simt că le lipșeste ceva. Se spune că este ideal să fii în armonie cu universul, cu lumea înconjurătoare, cu natura, să nu pierzi contactul cu ea și cu tine însuşi. Este o mare bucurie să văd sau măcar să știu că picturile mele sunt privite cu admiraţie undeva, de către cineva. Oricum ele sunt o parte din mine, din sufletul meu. Prin ele doresc să comunic cu iubitorii de frumos și să le împărtășesc frumuseţea vieţii înconjurătoare, dar și o parte din ceea ce simt eu pentru natură.” (Gabriela Călinoiu) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecție pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

19

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E - P O RT R E T D E A RT I S T ( 4 ) I U R I E V E N I A M I N N A S TA S – P I C TO R , GRAFICIAN

Lili Bobu 1960: s-a născut la 1 mai în Orhei, Republica Moldova.

1982: absolvă Facultatea de Urbanism şi Arhitectură din cadrul Universităţii Tehnice a Moldovei, Chişinău.

• 1986: absolvă Facultatea de Arte Plastice şi Design din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat ,,Ion Creangă” din Chişinău.

• 1990: devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova.

Expoziţii personale şi colective: • 1988-1990: Expoziţia republicană ,,Autumnala”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi,” UAP, Chişinău; • 1991: Expoziţie de grup, Budapesta; • 1992-2001, Expoziţia republicană ,,Autumnala”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi,” UAP, Chişinău; • 1992: Participant ,,MOMENTUL-GALDA”, tabără – simpozion, Alba – Iulia; • 1993-2001, Expoziţia concurs ,,Saloanele Moldovei”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi”, UAP, Chişinău; • 1993-2000, ,,Salonul de primăvară”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi”, UAP, Chişinău; • 1996-2004, ,,LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”, expoziţie de artă c onte mporană, Centru Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi,” UAP, Chişinău; • 2000: Expoziţia ,,Moldexpo” şi Hotelul ,,Codru”, Chişinău; • 2003-2005, Expoziţia republicană ,,Autumnala”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi,” UAP, Chişinău; • 2004-2006, ,,Salonul de primăvară”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi”, UAP, Chişinău; • 2004-2006, Expoziţia concurs ,,Saloanele Moldovei”, Centrul Expoziţional ,,Constantin Brâncuşi”, UAP, Chişinău; • 2005: ,,Moldexpo”, ,,AX – ART,” Chişinău; • 2007: Expoziţia organizată de ,,Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Misiunea în Moldova”; • 2009: Expoziţie, galeria ,,COLETTE”, Lecco, Italia.

Lucrări în colecţii private: Canada, Federaţia Rusă, Germania, Italia, Moldova, România, SUA, Turcia. ,,А asista la tipul de realitate prezentat de pictorul Iurie Nastas înseamnă în primul rînd а percepe o lume materială în formele căreia, prin aluzivul la o lume cunoscută, rămânem totuşi departe de percepţia unui realism evident, deprins de neaşteptata comportare а penelului. Acesta pleacă, pare-se, în permanenţă “distrat” în linii lungi şi subţiri sau “coteşte” brusc (prin aceeaşi linie) în forme, de parcă satisfacţia creatorului ar fi subordonată penelului. Tuşe dinamice, spontane, cu direcţie neclară, unite sau despărţite una de alta, toate acestea trimit la o gîndire analitică neatrenată la multiplele interpretări ale felului dat de creaţie. Alături de mesajul tehnic perceput, vine impunător prin expresivitate cromatică şi de factură, senzaţia fizicului, aşa, terre-а-terre,

adică ceva substanţial. O suprasolicitare de lichid, de materie amorfă, moale, de varietăţi ale caracterelor nedefinite, cu semne de viaţă sau fără acestea, dar importante, toate angajate într-o mişcare “forfotitoare”. Dacă le priveşti atent, aceste imagini vor stimula convingerea oricărui, şi mai cu seamă а exegetului profesionist limitat la un obiect de studiu, că lumea, sub diferitele sale aspecte, este mult mai larg reprezentată în sfera cunoscutului decât în cea а cunoscutului. Aluzia la forme determină aşadar curiozitatea să ţintească mai departe de tradiţionalele taine. Da, aceasta-i ! Indefinitele forme, subtilele, insesizabilele transformări, tocmai aceasta- i lumea prin intuiţia constatată а lui Iurie Nastas. “ (Profesor Pavel Turuţa) ,,Visul copilăriei m-a urmărit printre ani …

Perfecţiunea… eram convins că ştiu cum arată…Măria sa, Timpul, l-am rugat sa –mi fie dascăl şi povăţuitor. Căutam culoarea… analizam forma miraculoasă a naturii…Admiram creaţiile marilor maeştri în artă şi uimirea mea nu avea început, nu avea sfârşit. Trebuie sa fie ceva Dumnezeiesc la om ca să şoptească floarea, să lăcrimeze prin stropii de ploaie de pe frunza îngândurată, să-şi arunce curcubeul sufletului peste câmpul înverzit şi bolta azurie, să cuprindă un mănunchi de raze aurii ale Soarelui şi să le aducă în dar zâmbetului de copil…Am cutreierat lumea ca să găsesc frumosul. M-au apreciat şi mă simţeam fericit. Am descoperit că perfecţiunea este alături şi oriunde. M-am întors la leaganul copilariei cu Ea, Muza universului meu. M-am privit în ochii ei, i-am împletit flori de câmp în plete, am plimbat-o prin anotimpuri în satul meu moldovenesc. M-am simţit matur în Dragostea mea şi am înţeles Perfecţiunea.” ( Iurie Nastas) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUȘ TIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

• •

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

20

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

I S TO R I A C U LT U R I I „ N I C O L A E I O R G A Ș I R E S TAU R A R E A B I S E R I C I I S F. G H E O R G H E – B OTO Ș A N I ” . D I N A M I N T I R I L E GENERALULUI GH. RĂŢESCU

Ionel Bejenaru Sfântul B iserica Gheorghe

După aceasta, întreg grupul (bine-înţeles, şi noi) s-a întors iarăşi la biserică şi, ocolind-o, Iorga a continuat: „Tencuiala se va da jos, canturile de sus şi de jos se vor face din piatră sculptată, colţurile tot din piatră geometric cioplită şi toţi pereţii din piatră aparentă. Supt streaşină se vor face ocniţe cam de 80/60 cm. şi de va fi posibil se vor picta chipuri de sfinţi. Tabla se va înlocui cu ţiglă roşie. Domnul Antonescu va imagina un gard frumos din piatră, cărămidă, ţiglă roşie şi ostreţe de stejar. Veţi respecta proporţiile şi simetria” şi, adresându-se domnului cel cu părul alb, a zis: ,,Cred că în patru ani lucrarea va fi gata. Ce zici, domnule Kraft? Acesta a răspuns, poate cinci ani”. / Am dedus noi atunci că domnul Kraft era inginerul lucrării, iar domnul Antonescu arhitectul ei. / Eram fericit că stătusem în preajma lui Iorga şi aflasem atâtea. / S-au mai schimbat apoi câteva cuvinte referitoare la bani, după care Iorga şi primarele s-am urcat în trăsură şi au plecat. / Arhitectul şi cei doi ingineri au rămas în curte şi aproape două ore au ocolit biserica, făcând fel de fel de măsurători şi însemnând în carnete diferite date. Au fixat apoi biroul şantierului în una din carcerele casei dascălilor, unde a funcţionat tot timpul lucrărilor. / A doua zi au şi venit în curtea biserici o serie de maiştri zidari, pietrari, dulgheri şi destui salahori. Cu aceştia a stat de vorbă inginerul Kraft, faţă fiind şi arhitectul Petre Antonescu şi inginerul oraşului, Zorio (italian). Discuţiile au durat circa trei ore, după care au plecat – cei doi bucureşteni revenind după 4-5 săptamâni. / În aceasta perioadă s-au adus în curtea bisericii fel de fel de materiale de construcţii, s-a instalat o conductă de apă, s-a construit o baracă mare de scânduri şi s-au adus şine şi vagonete. / Lucrarea a început cu dărâmarea clopotniţei şi cu cioplitul pietrelor. Pe şantier erau zilnic ca la 30 de lucrători şi numărul creştea pe măsură ce timpul înainta. De dimineaţa până seara inginerul Kraft era nelipsit dintre ei. De la acei oameni am luat exemplu de muncă, iar dela inginer exemplu de conştiinciozitate şi perseverenţă. / În anul 1912 Iorga a trecut, însoţit de primar şi de arhitectul Antonescu, să vadă mersul lucrărilor.

A scrutat totul, i-a plăcut, căci totul mergea bine.

La felicitat pe inginerul Kraft, căruia i-a strâns mâna şi, înainte de a pleca, a spus: Să nu uitaţi, domnilor, să scrieţi un „act” aşa cum se obişnuieşte, în care să se arate despre restaurare şi să-l zidiţi în soclul clopotniţei - după

trebuia reparată. Fiind monument istoric, îi r e v e ne a l u i I o r g a, preşedintele Comisiei monumentelor istorice, a o face. / Cred că, nu este lipsit de interes a descrie cum arăta biserica atunci, căci arăta cu totul altfel, precum socot a fi necesar să arăt că eu, locuind la sora mea, soţia dascălului Alexandru Vierescu, chiar în casele din fundul curţii bisericii, am fost martor a lucrărilor de restaurare. /Astfel, clopotniţa era lipită de biserica, în care, pentru a intra, trebuia să treci pe sub bolta ei, care servia şi de pronaos. /Acoperişul, atât a clopotniţei cât şi a bisericii, era de tablă albă. La ambele, zidăria era din cărămida de dimensiuni mari. Atât clopotniţa cât şi biserica erau tencuite şi văruite. Gardul lipsea mai în întregime. În ogradă erau tufe de arbuşti, undeva doi oţetari, doi-trei mesteceni şi doi-trei salcâmi. / În stânga, cum intrai pe poartă era un soclu de marmoră cu o cruce. În curtea aceasta şi în cartierul acesta am copilărit eu şi am trăit prima tinereţe. / Într-una din primele zile a lunii Iunie 1910, mă aflam în curtea bisericii cu încă trei colegi. Deodată apăru Nicolae Iorga, însoţit de primarul şi inginerul oraşului – pe care îi cunoşteam – şi de doi domni străini, pe care nu-i văzusem niciodată, unul în vârstă, cu părul alb şi faţa roşie, celălalt, mai tânăr, ca la 45 ani. / Când au trecut pe lângă noi, i-am salutat respectuos. / S-au oprit aproape de clopotniţă. / Noi, curioşi, ne-am apropiat pentru a auzi ce vorbesc, şi mai ales să auzim ce spune Iorga. / Nicolae Iorga conducea discuţia, primarul asculta, iar ceilalţi trei domni notau mereu, în carnetele lor, spusele sale. / Convorbirea aceea mi s-a întipărit puternic în minte; asistam la un mare eveniment. / „Domnilor – a spus Iorga – această biserică, clădită în anul 1551, este ctitoria Doamnei Elena, soţia lui Petru Rareş. În arhitectura ei se vede influenţa lui Ştefan cel Mare. Priviţi turnul central şi vedeţi că el are la bază soclul în formă de stea în opt colţuri. Steaua aceasta în 8 colţuri, tipică, a fost impusă de domnitor constructorilor străini veniţi din depărtările apusului, pe meleagurile Moldovei. / Pentru a se marca în întregime influenţa Domnitorului Moldovean, clopotniţa se va dărâma” (şi, deplasându-se urmat de cei patru domni, din care trei notau mereu în carnete vorbele lui Iorga, a mers spre poartă şi a fixat locul unde să se ridice. / 21

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

care, însoţit de primar, a plecat, fiind salutat cu mult respect de toţi câţi ne aflam acolo. / „Actul” s-a scris de către avocatul Jănică Vasiliu, care caligrafia cum tiparul, dându-i, în calitatea sa de avocat, o completă şi rară redactare. Acel act a fost semnat de prefectul judeţului, primarul oraşului, preotul bisericii, Constantin Vasiliu, tatăl avocatului, membrii consiliului parohial, arhitectul Petre Antonescu, inginerii Kraft şi Zorio, de meşterii care au lucrat şi de alţi câţiva cetăţeni aflaţi acolo, atunci, după care hârtia a fost făcută sul, băgată într-o sticlă rotundă de lampă, iar aceasta, într-un rotund de tablă zincată, căruia i s-au cositorit capetele. / Le spuse Profesorului: eu am luat iniţiativa confecţionării unui „act” la fel, redactat cât mai apropiat de „expresiile” bisericeşti, adăugând şi alte „date”, de altă natură, în legătură cu elevii, cu învăţământul, cu liceul, cu profesorii, cu oraşul, cu ţara, cu oamenii mari de atunci şi altele. / Toate le-am scris într-un carnet de mărimea unei cărţi poştale şi la urmă am semnat eu, împreună cu alţi colegi aflaţi acolo, dintre care mai ţin minte pe Ioan Ciubotaru, Costică Petcu, Jenică Davideanu, Grigorie Clopotaru, Ionel Tăranu, M. Melţer, Raişer, Rizachevici, Vieraşu, Vasiliu, Goilav, Alexandrescu, Bury, Gheorghiu şi alţii. / Am învelit carnetul în hârtie de calc, l-am pus într-o cutie de tablă, al cărei capac lam cositorit. / Aceste două acte, astfel ambalate, au fost aşezate, în prezenta celor ce au semnat, într-o firidă adâncă, în peretele dinspre Răsărit a clopotniţei, deasupra centurii soclului, cam la 1 m. de colţul peretalui dinspre Sud, de unde porneşte scara de stejar ce urcă sus la clopote. / Un meşter zidar a astupat firida cu blocuri de piatră şi le-a cimentat. În tot acest timp, cele şase clopote sunau şi erau auzite până hăt departe, în tot oraşul. / În anul 1914, cam prin septembrie, Nicolae Iorga a venit iar, şi însoţit de primar, de arhitectul Antonescu, despre care aflasem noi că e Profesor la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, a înconjurat, urmat de inginerii Kraft şi Zorio, biserica, s-a uitat cu foarte multă atenţie la tot, de sus dela crucea turnului până la pământ, s-a uitat la clopotniţă, a întrebat dacă s-a

POEZII

I. Dârzu

Î N V I N G Ă TO RU L sau Victor nume de roman sintagma de cinste și glorie a vechilor latini din ,,ascultător” semantic din ebraică și ,,originar din Olimp” te-ai arătat și visam Anthropos numele să-ți fie pentru că așa ai fost și pentru că așa ești și pentru că așa vei fi Anthropos Invingătorule!

APOLLINĂ Zălog la poartă închisă cu soartă încinsă cu inima frântă de durere m-ai lăsat în durere să cânt și mi-ai poruncit taci ș i munceș te pământul nemuncit să-l tragi cu mintea în arătură să bagi mirabilă sămânță și mi-ai poruncit taci ș i pliveș te grâul de neghină și mi-ai poruncit cu moara din suflet ș i a inimii sită albă făină în saci să aduni și mi-ai poruncit pentru Apollo hrană să faci corola de minuni… n-o strivi!

zidit la temelie „Actul” (aşa cum a spus), s-a uitat la gard, după care a spus: „E bine, domnilor, e frumos, s-a lucrat cum trebuia”. / S-a adresat apoi celor ce trudiseră pe şantier, spunându-le: „Vă mulţumesc, domnilor, aţi dat dovadă de măreţie”. A stat de vorbă cam un sfert de oră cu maiştrii, pietrari, în special şi, aflând că unii din ei sunt Italieni, Sârbi şi Germani, a vorbit cu fiecare în limba lui, spre mirarea acestora. / La despărţire a dat mâna cu fiecare, i-a salutat, iar aceştia, cu capetele descoperite, i-au răspuns veseli şi cucernici: „Să trăiţi, domnule profesor, să fiţi sănătos!” / Lucrarea era în faza de finisare. / Îmi aduc foarte bine aminte că, la plecare, în drum spre poartă, arhitectul – profesor Petre Antonescu 1-a întrebat: „Cum rămâne cu interiorul, domnule profesor?”, la care Iorga a răspuns prompt: „Dacă vom avea bani şi ,,situaţia” ne va permite, se vor picta, dacă nu – pereţii interiori, vor rămâne aşa cum vor ieşi din tencuială”. / Dinspre Nord se auzeau bubuituri înfundate de tunuri. / Primul Război Mondial începuse. / În 1915 restauratorul (s.n. Nicolae Iorga) a intrat în biserica la care a pus atâta suflet.” / ss) Răţescu, 1973.

22

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

O O B S E S I E E N E S C I A N Ă – M E L E AG U R I L E N ATA L E Ș I A L E C O P I L Ă R I E I

Ionel Bejenaru n 2009, la Editura

Î Agata din Botoşani,

vedea lumina tiparului cartea sub semnatului, „Geo r ge Enescu – Meleagurile natale şi ale copilăriei”, ediţia a II-a revizuită. Un capitol al cărţii era dedicat lui „George Enescu, evocat de botoşăneni”. Desigur, au fost mulţi alţii care au făcut-o. În revista „Minimum” de la Tel Aviv, apărea, în numărul pe luna mai 1998, o corespondenţă a lui S. Moscovici – Karmoss, din Reaconsfield, Quebec – Canada, „George Enescu pe meleagurile natale”. O reproducem aşadar, şi datorită relevăriei unor momente enesciene, importante pentru relaţia lui George Enescu cu Botoşanii, cât şi pentru faptul că director al revistei israeliene este Al. Mirodan, cunoscut dramaturg româno-israelian (jucat şi la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, la re/ începuturile funcţionalităţii sale). „În toamna anului 1945, Maestrul George Enescu hotărâse să vină să-şi revadă satul natal, Livenii Dorohoiului. / Eu lucram, pe vremea aceea, la ziarul ieşean „Lupta Moldovei”, de sub direcţia doamnei Sanda Benditer şi am fost invitat telefonic să particip atât la festivitatea de primire, cât şi să-l însoţesc pe maestru în deplasările sale prin judeţ. / Pe peronul gării Dorohoi, frumos împodobit cu steaguri, aşteptau reprezentanţii autorităţilor locale, civile şi militare, în frunte cu Prefectul judeţului – dl. prof. Alex.

Faliboga şi primarul oraşului – maiorul Găluşcă. / La sosirea trenului special, Maestrul George Enescu şi suita sa au fost întâmpinaţi cu pâine (sub forma unui colac împletit, aşezat pe o tavă împodobită cu un frumos şervet moldovenesc) şi sare, şi cu urări de bun venit exprimate în numele tuturor de către primarul Găluşcă. / În sala de festivităţi a modestei gări din Dorohoi (de fapt, biroul şefului de gară, dl. Pălămaru), a avut loc apoi o mică recepţie cu pastramă dela fabrica fraţilor Cornişteanu şi cu vin din pivniţele moşiei Enescu dela Liveni. / Dela gara şi până în centrul oraşului, de pe ambele trotuare, cetăţenii care se adunaseră spre a-l primi, aplaudau şi scandau „Enescu, fiul nostru eşti!”. / După coctail-ul ce a avut loc la Primărie, toţi cei prezenţi au fost invitaţi la reşedinţa conacului Enescu din str. Al. I. Cuza de către directorul conacului, dl. Ciudin, unde a avut loc un prânz

somptuos la care a participat o numeroasă asistenţă. / Dupăamiaza, în aula liceului Grigore Ghica, a avut loc întâlnirea maestrului George Enescu cu reprezentanţii intelectualităţii şi ai breslelor meşteşugăreşti din oraş. Personal, l-am rugat pe maestru să ne împărtăşească impresiile d-sale despre dezvoltarea oraşului şi a judeţului, precum şi unele amintiri ale turneelor întreprinse prin lume. Deosebit de binedispus şi cu un calm absolut, dânsul mi-a explicat: ,,Tinere Moscovici, îmi pare foarte rău, dar eu nu ştiu să port discuţii lungi şi să ţin discursuri, mai degrabă pot vorbi prin intermediul unei viori”. Zis şi făcut: din dotarea liceului s-a adus imediat o vioară de preţ şi maestrul ne-a delectat cu un buchet de fragmente din Rapsodia Română şi alte compoziţii ale sale.

A fost formidabil. Lumea, în picioare, îl aplauda fără întrerupere şi toată acea după-amiază a fost ca un basm. / Seara, în saloanele cooperativei ,,Deşteptarea” din Dorohoi a avut loc un mare banchet oferit de prefectul prof. Alex.

Faliboga, la care au participat toate notabilităţile oraşului.

Orchestra, condusă de cunoscuţii Muntean şi Antoneac, a delectat asistenţa cu cele mai frumoase melodii populare româneşti. / A doua zi, o suită de maşini s-a îndreptat spre Livenii Dorohoiului unde se născuse şi trăise acest geniu al muzicii româneşti şi de pretitutindeni. Şi aici a fost primit de sătenii lui iubiţi şi de elevii de şcoală. / La alegerile din 6 martie 1946 (n.n. greşită datarea; corect – din noiembrie 1946) a fost ales ca deputat din partea judeţului Dorohoi.”

23

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

M U LT Î N P U Ţ I N …

A T R Ă I , A D Ă RU I , A S P E R A Culiţă Ioan Uşurelu 2. ADEVĂRUL ŞI

MINCIUNA

„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna se grăbeşte” ( AL. VLAHUŢĂ )

1. ACARUL PĂUN „Mai bine să suferi nedreptatea decât s-o comiţi” ( SYRUS)

Se spune adesea că orice om are adevărul lui sau că de la adevăr la minciună este doar un pas, însă noi, oamenii, nul acceptăm cu plăcere. Dar când este vorba să-l strigăm despre alţii, o facem în gura mare, deşi nu ne-a cerut nimeni acest efort. Şi aici poate interveni patima. În acest sens se cunoaşte, din înţelepciunea antică, expresia: „vei cunoaşte adevărul când vei îndepărta orice patimă de la tine”. Dar dacă se spune adevărul într-o adunare de proşti sau de mincinoşi? Doresc sau înţeleg ei acest lucru? Cât le va folosi?

După Benjamin Constant adevărul îl datorăm doar acelora care-l merită, în timp ce Kant ne obligă să-l afirmăm chiar şi atunci când minciuna ar salva o viaţă. De multe ori, până şi religia este de acord cu minciuna salvatoare de suflete. Să ne amintim că Fiul risipitor mulţumeşte Domnului că i-a dat dorinţa voluptăţii şi a minciunii, chiar plăcerea invidiei, a urii şi a vicleniei. „Cu ele nimeni nu e mare.

Dar fără ele nimeni nu e viu”. Aşadar, iată alcătuirea noastră: prostia, deşteptăciunea, ura, invidia, minciuna şi toate celelalte, pozitive şi negative. Omul fiind rău sau bun în funcţie de procentajul de malefic sau benefic din el.

Multe vieţi devin normale prin calităţi minore, ba chiar prin defecte ca ambiţia, încăpăţânarea şi mândria. Aşa cum arăta Noica, „totul se sfârşeşte cu bine dacă nu întârzii în vinovăţie”. Şi totul poate deveni rău, chiar şi fapta bună, dacă exagerezi. Important este ca, la un moment dat, „să fii aşezat în curgere”.

S-a declarat deseori că filosofia ne dă adevărul.

Părerea noastră e că nu ne dă adevărul, ci ne învaţă cum să-l descoperim şi este destul. Mai precis, există mari adevăruri şi nu adevăr. Nimic în stare pură. Nici chiar minciuna.

Fiindcă nu este întâmplătoare. În spatele ei vom găsi acumulate trăsăturile negative a generaţii în şir. Singura curăţire de toate relele mincinosului o vom afla în adevăr.

Deoarece este de preferat „unei erori folositoare, un adevăr păgubitor”. Dintr-o cauză clară pentru cel ce înţelege: „Adevărul vindecă răul pe care-l cauzează”. Oricât s-ar opune diverşi indivizi, adevărul şi dreptatea vor învinge minciunile şi alte piedici. Atunci mincinosul nu va mai fi crezut, nici când, într-adevăr, îi va arde casa.

Minciuna dezumanizează şi ar putea fi chiar scuzată, dar niciodată iertată. Veţi întreba de ce atâta intransigenţă.

Pentru un fapt simplu: nu ştii unde va ajunge individul care şi-a început viaţa sau cariera cu o minciună!

De multă vreme se foloseşte expresia „Acarul Păun”, dar, s-o recunoaştem, se ştie puţin despre originea ei. Pentru că acest Păun n-a fost deloc un erou de baladă sau de basm.

Era, pur şi simplu, acarul Ion Păun care, cu jumătate de secol în urmă, lucra în staţia Vintileanca (Săhăteni), pe linia Buzău – Ploieşti. În acel loc s-a întâmplat un grav accident feroviar, soldat cu morţi şi pierderi materiale. Şefii şi alte persoane importante implicate în catastrofă, adevăraţii vinovaţi, având bani şi relaţii, au scăpat de orice răspundere. Dar un ţap ispăşitor trebuia găsit. Acela nu putea fi altul decât cel mai umil şi mai nevinovat dintre toţi: acarul Păun. De la aflarea acuzaţiei, învinuitul fără vină a mers, ca Diogene, cu felinarul aprins pentru a arăta dreptatea pe care nimeni nu i-o recunoştea.

Astăzi, când adevărul e o floare rară, când întunericul murdăreşte mai mereu lumina, nu ne-am mira ca de toate acestea să fie făcut vinovat un oarecare Păun, ajuns, prin munca lui cinstită de o viaţă, responsabil de cantină sau director de grădiniţă şi nu vreun ministru sau altcineva cu funcţie mare. De altfel, în urmă cu câţiva ani, se dădea cu mare tam-tam la televiziunea noastră liberă un caz de „crasă corupţie”. În sfârşit, credeam noi, corupţia a primit lovitura de graţie prin descoperirea şi pedepsirea marelui corupt.

Lumea era în aşteptarea numelui celui care cumpărase vreun bloc sau a aceluia care făcea jonglerii la numirea prefecţilor, a aceluia care se îndopa din dolarii obţinuţi pentru adevărata privatizare, a aceluia care era tartorul miliardelor obţinute din contrabanda cu de toate… Dar câte n-ar fi de spus despre acela care trebuia supus oprobriului public şi pedepsei justiţiei! Şi când individul a fost descoperit, nu la Bucureşti, ci la Bacău, toţi am răsuflat uşuraţi. Am scăpat de cel mai mare rău din ţărişoara noastră, strigam plini de fericire. Ce funcţie avea? Era – vă mai aduceţi aminte - un controlor de bilete. Da, dar foarte…corupt. Aşadar, ne aflăm veşnic în faţa unui acar Păun. De unde o concluzie – întrebare: cine fură şi cine este pedepsit în această lume?

24

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

C R O N I C A D E C A RT E R O M A N I A S I D E C L A R AT I A D I N A P R I L I E 1 9 6 4 AU TO R : I U L I A N N E C H I F O R comunistă care a fost D ominaţia impusă în România la sfârşitul

celui de-al Doilea Război Mondial a cunoscut în interpretarea istorică asupra rolului jucat în istoria României mai multe semnificaţii. Până în 1989, noul regim a fost considerat ca fiind de factură populară şi democratică, singurul capabil să ducă România la un grad de dezvoltare conform cu dorinţele populaţiei. După 1989, în contextul descătuşării de comunism, majoritatea istoricilor au considerat perioada 1945-1989 ca fiind un accident istoric care a aruncat România într-o situaţie din care cu greu se mai poate ieşi. Desigur că, sunt elemente care sunt duse la extreme, însă adevărul poate fi plasat undeva în centrul acestora.

Am considerat că prin alegerea acestei teme putem explica anumite evoluţii în cadrul regimului comunist, care au influenţat în mod decisiv evoluţia politicii româneşti în deceniul al şapte-lea. Anul 1964, în jurul căruia, din punct de vedere cronologic, se situează tema lucrării de faţă, a însemnat un reper în evoluţia regimului comunist din România. Până în 1964, România s-a aflat sub controlul autoritar al Uniunii Sovietice, care prin intermediul presiunilor politice şi militare a impus României un nou regim politic care nu era în linia tradiţională a politcii româneşti.

Noul regim s-a sprijinit pe trupele sovietice staţionate în ţară şi, în aceste condiţii, acesta s-a impus pe plan intern. A urmat o perioadă în care, prin colectivizare, industrializare forţată, sa transformat o economie funcţională din perioada interbelică, într-o economie centralizată şi controlată de stat. Acesta a devenit unicul proprietar al capacităţilor productive din industrie şi agricultură. Începând cu anii ’60, liderii români realizează că este nevoie de o politică diferită de cea a anilor ’50. Conducătorii comunişti construiesc o nouă politică, bazată pe elemntul naţional, cunoscută sub numele de naţional-comunism. Noua politică presupune o delimitare de Uniunea Sovietică, delimitare ce urmează să se realizeze pe toate planurile: politic, economic, militar şi cultural. Liderii de la Bucureşti vorbesc în ani ’60 de o politică de independenţă faţă de Uniunea Sovietică. “Independenţa” trebuie înţeleasă ca o delimitare, în limitele permise, în cadrul blocului socialist faţă de politica acestuia.

Pe plan intern, noua politică s-a concretizat prin exacerbarea naţionalismului românesc, prin conceperea unei propagande prin care România era prezentată ca o ţară cu un rol important în cadrul relaţiilor internaţionale. Este adevărat că a crescut prestigiul României pe plan extern, dar nu în măsura pe care o prezentau liderii de la Bucureşti. Tot pe plan

25

intern, în această perioadă, apare o anumită evoluţie a societăţii care explică situaţia de mai târziu, a anilor ’80, unde societatea civilă a fost lipsită de valul reformator Faţă de cum se procedase în politica externă. Societatea românească a rămas în continuare sub controlul statului şi nu s-a permis o relaxare a acestuia, cum a fost exemplul Cehoslovaciei din 1968.

Tot în cadrul perioadei în care se raportează lucrareade faţă are loc schimbul de ştafetă la nivelul conducerii supreme în stat. Gheorghe Gheorghiu-Dej, iniţiatorul politicii de desprindere faţă de Uniunea Sovietică a României, se va stinge din viaţă, în circumstanţe încă neelucidate, la 19 martie 1965. Succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu, continuă să promoveze această politică într-un stil personal. Dej, care a condus România din 1948, a fost cel care a stalinizat ţara, transformând-o, prin statut, într-un stat fidel Uniunii Sovietice.

Sub conducere sa a fost exterminată crema intelectualităţii române de marcă, intelectuali care s-au stins în condiţii deosebite în diferite închisori sau lagăre de muncă comuniste.

Spre sfârşitul vieţii sale, conducătorul român şi-a schimbat optica politică, răscumpărându-şi în parte greşelile făcute.

Nicolae Ceauşescu, arogant din fire, a imprimat politci româneşti un caracter de grandomanie care a avut urmări negative asupra societăţii româneşti. Au fost construite obiective economice care nu aveau fiabilitate şi care aduceau mai multe pierderi decât profituri economiei naţionale. Rgimul represiv al acestuia s-a înăsprit, ajungându-se la situaţia din 1989, când a fost îndepărtat datorită nemulţumirilor populare crescânde. În ceea ce priveşte perioada deceniului al şaptelea ,lucrările de specialitate care au fost publicate până în prezent, nu tratează integral perioada 1958-1968.Există lucrări de sinteză publicate cu privire la istoria Partidului Comunist Român sau a comunismului în România, cum ar fi lucrarea lui Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944- 1977,(1991), cea a lui Dennis Deletant, România sub regimul comunist,(1997) în care se fac o prezentare generală a instaurării regimului comunist în România, a evoluţiei acestuia. Aceste lucrări nu analizează anumite perioade ale regimului comunist din România, ci doar fac o punctare a principalelor elemente cronologice şi a semnificaţioilor acestora. Lucrări cu privire la istoria partidului sunt cele ale lui Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, în care se face o prezentare în detaliu a activităţii P.C.R. şi a principalelor sale puncte de referinţă, precum şi lucrarea lui Victor Frunză, Istroia stalinismului în România,(1990) cu un conţinut asemănător cu cea a lui Ghiţă Ionescu. Ambele lucrări au ca

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

termen limită a perioadei expuse anii ’70.

S-au mai scris lucrări cu privire la anumite momente ale acestei perioade. Pentru anul 1964, anul publicării declaraţiei de independenţă din aprilie au scris Alexandru Oşca, România. O fereastră deschisă în Cortina de Fier (1997), care prezintă rolul jucat de statul român în polemica sovieto-chineză a anilor ’63-’64. În lucrare este prezentat modul în care liderii români au profitat de aceste neînţelegeri sovieto-chineze pentru a-şi impune politica de suveranitae.

Pentru sfârşitul perioadei de conducere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, interesante sunt memoriile unor lideri comunişti, cum ar fi Paul Niculescu Mizil în lucrarea O istorie trăită(1997), şi Silviu Brucan în Generaţia irosită. Memorii (1992). Ambii autori îşi arată rolul pe care l-au avut în luarea unor decizii din perioada respectivă. Aceste interpretări au şi un anumit grad de subiectivism care se răsfrânge asupra calităţii ştiinţifice a respectivelor lucrări.

Conţinutul lucrării de faţă este structurat în cinci capitole împărţite în subcapitole. Primul capitol se referă la situaţia internaţională a anilor 1958-1968. Relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică au cunoscut o transformare în această perioadă. Începând cu 1958, după opinia unor autori, cum ar fi Stelian Tănase, România începe să promoveze o politică “naţională”. Anul 1958 marchează retragerea Armatei Roşii din România. Consfătuirile de la Moscova şi Berlin din 1962, respectiv 1963 au determinat conducerea română să se distanţeze de politica liderilor sovietici. În cadrul respectivelor conferinţe, U.R.S.S. a încercat să impună principiul diviziunii internaţionale a muncii, principiu ce a fost respins ferm de către România. Pe de altă parte, România şi-a asumat rolul de mediator în cadrul polemicii sovieto-chineze, care a dus la creşterea prestigiului ţării pe plan extern. România nu a mai urmat exemplul din 1948, când a condamnat politica dusă de Tito, menţinând relaţii de bună vecinătate cu Iugoslavia. Statul român a reînnoit tradiţia contactelor sale cu Occidentul, tradiţie întreruptă în 1945. România s-a orientat spre relaţii de cooperare cu statele occidentale pentru a compensa distanţarea faţă de U.R.S.S. şi nu a rămâne izolată politic. În capitolul al doilea este prezentată situaţia internă a României. În perioda 1958-1961 are loc al doilea val al industrializării, însoţit de o intensificare a campaniilor de represalii şi arestări politice. Pe de altă parte, are loc, după 1964, o palidă încercare de revitalizare a societăţii civile, sub imboldul Declaraţiei din aprilie, imbold stopat odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. În paralel cu aceste fenomene, se încearcă o întărire a P.C.R. prin atragerea de membri din zone care refuzaseră comunizarea. În timp, partidul se transformă într-o organizaţie de masă, trăsătură caracteristică unui regim distatorial. Este interesant de observat modul în care liderii de la Bucureşti au încercat să egalizeze veniturile salariale ale intelectualilor şi ale personalului specializat cu muncitorii necalificaţi. Această măsură va duce la o scădere a interesului pentru muncă, a primei categorii de salariaţi şi la scăderea în timp a eficienţei economice a întreprinderilor de stat.

Al treilea capitol prezintă situaţia economică României în perioada tratată de lucrare. Are loc în România un proces de industrializare forţată, prin dezvoltarea unei industrii grele, compusă din siderugie, industria constructoare de maşini, industria chimică, în detrimentul industriei uşoare şi a prestărilor de servicii cu efecte negative care sunt observabile şi astăzi. În agricultură, în decursul a 14 ani are loc un vast proces de colectivizare, care va lăsa ţăranul român fără

pământ. Acesta îşi va pierde motivaţia muncii şi cu toate investiţiile făcute în agricultură, aceasta va rămâne ineficientă. În schimb, o mare parte a ţăranilor vor părăsi satul natal îndreptându-se spre oraş, unde va constitui o forţă de muncă necalificată şi ieftină. În cadrul comerţului exterior se vor cunoaşte noi orientări, conforme cu noua politică a României.

Deşi peste jumătate din comerţ era dezvoltat cu ţările socialiste, produsele româneşti se vor îndrepta într-un procent mai ridicat spre ţările occidentale. România va respinge încercarea Uniunii Sovietice de a transforma C.A.E.R. într-un organism suprastatal, fapt care va duce la promovarea unor presiuni sovietice asupra statului român , concretizate prin planul Valev. Acesta consta în amestecul sovietic în cadrul economiei naţionale, prin crearea unui complex interstatal la Dunărea de Jos. România a respins acest plan, disensiunile româno-sovietice acutizându-se.

Al patrulea capitol prezintă Declaraţia din aprilie 1964, actul politic determinant al perioadei. Declaraţia a reprezentat gândirea politică românească a anilor 60 care a dus la schimbarea caracterului relaţiilor româno-sovietice. A fost un act comun al întregii elite comuniste. Prin principiile inserate, ale suveranităţii, egalităţii, neamestecului reciproc şi dreptului de dezvoltare propriu al sistemului socialist, Declaraţia a atacat principiul internaţionalismului sovietic. Urmările sale au fost semnificative prin amploarea lor, confirmând noua linie politică românească şi imprimând un nou tempo dezvoltării României.

Ultimul capitol tratează problema naţionalcomunismului în România. Am încercat să arătăm în ce măsură a existat un naţionalism în politica promovată de liderii comunişti, în comparaţie cu caracterul comunist al acesteia,. Am arătat, de asemenea, faptul că membrii P.C.R. înţelegeau comunismul ca şi majoritatea liderilor sovietici, ca fiind singura cale de dezvoltare, neexistând alternative.

Discursul acestora are un caracter ideologic, care îşi pune amprenta asupra acestuia, însă dacă este analizat mai profund, vom observa şi anumite atitudini caracteristice anilor ’60. În perioada 1958-1968 are loc o reevaluare o istroie a literaturii şi culturii naţionale, punându-se accent pe naţionalitatea poporului român. Comunismul naţional a apărut în aceste condiţii ca un rezultat logic al acestor revoluţii. Liderii au început a fi mai naţionali decât comunişti, în sensul că promovau strict interesele României. În eleborarea lucrării de faţă, pe lângă lucrările generale de istrie, am folosit memorii ale lui Silviu Brucan şi Paul Niculescu Mizil, enumerate mai sus, lucrări de politologie ale lui Vladimir Tismăneanu, sociologie, prin contribuţia lui Stelian Tănase. Am folosit şi lucrări ale românilor din exil, cum ar fi Traian Golea, Romania Beyond the limits of endurance(1998), lucrare critică la adresa regimului comunist, Mihai Botez, Românii despre ei înşişi (1990) şi Ion Raţiu, România astăzi. Comunism sau independenţă. Datorită faptului că în multe alte lucrări informaţiile relatate sunt aceleaşi(1990), am apelat la publicistica vremii. Am consultat “Scânteia” pe o perioadă delimitată de 1956 şi 1968, “Buletinul Oficial” în aceeaşi perioadă, 1956-1968. Pe lângă acestea am mai consultat reviste de specialite cum ar fi “Lumea”, axată pe probleme de politică externă (1963-1968) şi “Viaţa Economică”, axată pe probleme economice. Aceste surse au fost completate cu broşurile diferitelor plenare C.C. ale P.M.R., însă ele au fost folosite mai puţin ca material documentar.

26

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

D E S T I N U L U N U I I N T E L E C T UA L

Teodor Epure n anul 2007 a apărut la Editura

Î Agata, cartea “Vorniceni – leagănul

bondarii, cu nectarul adunat din munca albinelor, înmormântând astfel identitatea, calităţile, talentul evidenţiate prin laudă şi sacrificii de către sătenii vorniceneni”.

Lucrarea este structurată pe 7 capitole din care 2 sunt mai bogate în conţinut: “viaţa culturală”, unde prezintă istoricul formaţiilor artistice înfiinţate şi dirijate de către autor, precum şi capitolul referitor la contribuţia sa privind construcţia celor 5 aşezăminte culturale din comuna Vorniceni.

Cartea se deschide cu capitolul “Drumul vieţii mele”, în care autorul oferă cititorilor date biografice amănunţite care merită să fie cunoscute de cei interesaţi. S-a născut la 8 iunie 1923 într -o familie de ţărani înstăriţi din comuna Corjeuţi, judeţul Hotin, într-o zi de primăvară când soarele purificator încălzea pământul scump şi sfânt al basarabenilor, iar sătenii înlăturau buruienile de pe ogoarele lor cu o sapă de argint, adică cu multă trudă şi sudoare. Îşi aminteşte cu mult regret despre familia sa care era formată din 7 fraţi ce s-au stins la o vârstă fragedă, fie din cauza unor boli fie a unor accidente de muncă. Cursurile primare le urmează în satul natal, la îndemnul părinţilor, care doreau să-l facă învăţător, în memoria primului său frate, Teodor, învăţător, decedat în floarea vârstei. Dorinţa lor s-a realizat în momentul când Dionisie reuşeşte la examenul de admitere ca bursier, la Şcoala Normală de Băieţi din Şendriceni, Dorohoi, şcoală renumită în acea perioadă pentru rolul pe care l-a avut în pregătirea învăţătorilor din judeţele Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca şi Baia. În anul 1940 Basarabia este ocupată de către trupele bolşevice iar elevul Dionisie Pădureţ nu se împacă cu ideea de a trăi sub dominaţie străină şi rămâne pentru totdeauna în România despărţindu-se de părinţi, fraţi, vecini sau de cei mai buni prieteni. La examenul pentru obţinerea diplomei de învăţător a ţinut o lecţie practică după care comisia îi recomandă să urmeze un curs special de pedagogie şi psihologie cu profesori universitari, pentru a deveni un bun metodist. După o lună de pregătire a primit atestarea de educator-pedagog specialist şi este numit în această funcţie pe data de 1 septembrie 1945, la Şcoala Specială de Educaţie din Iaşi. Ca educator pedagog-specialist avea sarcina de a educa elevii întârziaţi mintal, surdo-muţi, delincvenţi şi de a pune în aplicare împreună cu alţi colegi, un complex de teste privind modul de însuşire şi păstrare în memorie a informaţiilor transmise în cadrul diferitelor obiecte de învăţământ, stabilite de un grup de profesori universitari în frunte cu profesorul

Deschide cartea, ca să înveţi ce au gândit alţii, închide cartea, ca să gândeşti tu însuţi. (Heyde)

împlinirilor mele” pe care autorul Dionisie Pădureţ a închinat-o locului unde şi-a împlinit destinul său intelectual. Cartea este rodul muncii sale îndelungate ca director de şcoală şi de animator cultural neobosit dar şi de intelectual care a participat la toate evenimentele social-politice în răstimpul de peste trei decenii de profesorat. Cu un realism profund, autorul evocă momente, fapte, întâmplări din viaţa art i st i c ă şi soci al -pol i t i că a comunităţii vornicenene, pe care a respectat-o şi a iubit-o, neezitând totuşi să-şi elogieze calităţile sale artistice şi de animator cultural.

Alături de alte cărţi ale unor intelectuali care au apărut mai târziu, cartea profesorului Dionisie Pădureţ constituie o adevărată zestre a bibliotecii vornicenene. Despre cartea sa, Dumitru Lavric în revista ”Vorniceneanul” nr. 1 consemnează: “L -am cunoscut pe profesorul Dionisie Pădureţ mai ales în calitatea sa de dirijor al vestitei formaţii de fluieraşi din Vorniceni; aflu acum din cartea domniei sale atât de potrivit intitulată Vorniceni – leagănul împlinirilor mele că viaţa nu i-a fost numai împlinită ci şi zbuciumată.

Confesiunea plină de sinceritate, stilul adecvat, aplecarea spre anecdote şi pitoresc fac din cartea profesorului Dionisie Pădureţ o lectură agreabilă care impune exemplul unui destin în orizontul satului Vorniceni”.

Pe parcursul celor aproape 100 de pagini autorul reuşeşte să-şi descopere polivalenţa competenţelor sale, energia şi entuziasmul cu care s-a angajat pentru a îmbina munca de la catedră, cu cea artistică, reuşind să înfiinţeze şi să dirijeze o diversitate de formaţii artistice, ale căror programe au fost prezentate pe diferite scene ale ţării: Botoşani, Iaşi, Bacău, Tecuci, Târgu Mureş, Suceava, Bucureşti, cu ocazia unor concursuri locale, judeţene şi naţionale, obţinând numeroase premii şi diplome precum şi aplauze bine meritate din partea cetăţenilor.

Momente importante din istoria zbuciumată a poporului nostru ne confirmăfaptul că în război,uneori, vitejii primesc gloanţe în piept în timp ce alţii culeg trofeele.

Asemenea fapte ruşinoase le-a trăit şi autorul pe parcursul întregii sale activităţi artistice, pe care le denunţă cu mult curaj în cartea sa: “Este regretabil că melodiile strălucitoare, diplomele de tot felul, într-un număr impresionant de peste 100, au fost luate fără pic de jenă şi însuşite de impostori, ignoranţi, plagiatori cărora le place să se hrănească ca

27

Anul V Numărul 3 (51)

ISTORIA CULTURII

Martie 2013

universitar Ştefan Bârsănescu, teste definitivate în urma unor studii efectuate în unele şcoli cu asemenea elevi. În anul 1948 se căsătoreşte cu Estera Stănescu din Dorohoi. După o experienţă pedagogică trăită la Şcoala Specială de Educaţie din Iaşi, apoi în comuna Someş-Uileac din Ardeal, unde mărturiseşte că “am făcut generalizarea învăţământului de 4 clase, alfabetizarea, activităţi artistice, iar pentru dezvoltarea învăţământului instructiv-educativ am fost cooptat în cabinetul pedagogic al Plasei Cehu-Silvaniei, unde organizam lecţii practice şi referate periodice” a obţinut aprobarea de transfer la Dorohoi, oraşul natal al soţiei sale.

Consultând ”Monitorul Oficial”, a constatat că Vornicenii este o comună mare, cu 16 posturi de învăţători, nu departe de gară, cu oameni înţelepţi, harnici şi cu frumoase obiceiuri şi tradiţii folclorice. Atunci şi-a zis: “Asta şcoală e de mine. Nu ştiam că satul Vorniceni cu gospodarii lui coincide cu satul meu natal şi că aici îmi voi închina întreaga carieră a vieţii mele pe un parcurs de 36 ani şi că voi obţine cu talentaţii consăteni, realizări de neconceput în idealurile viselor mele”.

Primind numire de învăţător titular la Vorniceni, foarte bucuros, ia un bilet de călătorie din Dorohoi şi porneşte spre gara Vorniceni unde urmează surpriza: “Ajung în gara Vorniceni, văd satul chiar lângă gară şi mă întreb mândru de alegerea făcută. Întreb pe cetăţeni dacă acesta este Vorniceniul, ei îmi spun că este peste deal. Urc dealul lui Tacu, văd case şi-mi zic că e totuşi bine. Surpriza nu mă ocoleşte, acesta e Dealul Crucii, Vorniceniul este peste deal.

Cobor în Vorniceasa, urc dealul, văd iar case, însă îmi era frică să întreb dacă este satul Vorniceni, să nu primesc un răspuns asemănător: peste deal. Această călătorie mi s-a părut lungă şi dezagreabilă.”

La Vorniceni a găsit singurul învăţător calificat, pe directorul şcolii, Ion Şalaru iar mai târziu au sosit soţii Mihai şi Olimpia Ciocoiu. În urma recensământului efectuat a constatat că la vremea aceea erau în Vorniceni 1210 analfabeţi precum şi copii care au abandonat şcoala. Împreună cu ceilalţi colegi participă la lichidarea analfabetismului care se desfăşura după următorul program: “alfabetizarea se făcea seara, pe grupe de 30 cursanţi la lămpi cu petrol. Fiecare cadru didactic calificat conducea câte 2 grupe de neştiutori de carte, adică 6 zile pe săptămână, căci cursurile unei grupe se ţineau de 3 ori pe săptămână.” A participat apoi la generalizarea învăţământului de 4, 7 şi 8 ani: „se ducea o muncă asiduă pentru că părinţii opreau copiii de la şcoală, ca să-i ajute la treburile gospodăreşti, la câmp şi la păscut oile.” În cel de-al doilea capitol al cărţii, “Despre învăţământ” sunt prezentate mai întâi unele aspecte ale învăţământului vornicenean la începutul anului 1948: existenţa unui număr mare de elevi, care din cauza războiului, secetei şi sărăciei abandonaseră cursurile şcolare, elevi în vârstă de 14-15 ani şcolarizaţi pentru clasele I-IV, lipsa de cadre calificate, copii nealimentaţi corespunzător ajunşi la subnutriţie, lipsa spaţiilor şcolare – multe clase au trebuit să funcţioneze în case particulare ale ţăranilor, lipsa lemnelor pentru încălzirea sălilor de clasă, “copiii aduceau în tăşcuţă lemnişoare, ciucălăi, chiar şi tezic”, şi în sfârşit o curiozitate pe care întâlnit-o: a avut în clasa a IV-a două perechi de gemene cu acelaşi nume şi acelaşi prenume. În anul 1949 împreună cu Mihai Ciocoiu, directorul şcolii şi alţi colegi a înfiinţat şcoala elementară de 7 ani (gimnaziul actual), fiind printre primele din fostul raion Săveni, care a dat prima promoţie în anul 1952, promoţie minunată din care 5 elevi au urmat şcoala pedagogică

asigurând şcoala vorniceneană cu învăţători calificaţi. Pentru meritele sale în activitatea didactică, conducerea Secţiei de Învăţământ a raionului Săveni, îi încuviinţează responsabilitatea de director de şcoală începând cu luna aprilie a anului 1954. Autorul continuă apoi să-şi amintească despre cel mai emoţionant eveniment pe care l-a trăit ca director de şcoală. La deschiderea anului şcolar 1961-1962 a participat o brigadă a Inspectoratului Şcolar al regiunii Suceava, condusă de inspectorul şef, Mihail Burlacu.

Membrii ai acestei brigăzi au vizitat atât localul vechi al şcolii, cât şi clasele care funcţionau în casele ţărăneşti, fiind impresionaţi de o şcoală atât de grea şi atât de bine organizată. Într-un dialog cu inspectorul şef, Mihail Burlacu, autorul îi propune să-i aprobe înfiinţarea unui liceu în Vorniceni întrucât: “avem elevi foarte dotaţi, satul fiind izolat de târguri, cetăţenii nu-şi pot valorifica produsele gospodăreşti şi nu au posibilitatea de a trimite copiii mai departe, rămânând în comună, copii cu rezultate excepţionale la învăţătură”. Atunci inspectorul şef i-a recomandat să colinde comunele limitrofe şi să ceară directorilor evoluţia populaţiei şcolare pe următorii 15 ani precum şi numărul elevilor care doresc să frecventeze cursurile şcolare la un eventual liceu din Vorniceni. După efectuarea acestui studiu, a prezentat documentaţia la Suceava care i-a dat delegaţia pentru a ajunge cu dosarul respectiv la minister. Acesta studiază cu atenţie punându-i avizul. Văzându-se cu aprobarea în mână, intervine la conducerea Sfatului Popular al regiunii Suceava să-i aprobe construcţia localului de şcoală care începe în luna mai a anului 1962, iar la 1 septembrie 1963 se înfiinţează prima clasă de liceu cu 41 de elevi.

Capitolul al 3-lea, “Învăţământul preşcolar” este un segment mai scurt al cărţii în raport cu celelalte, însumând aproape 4 pagini unde autorul se referă la preocupările sale ca director de şcoală privind înzestrarea grădiniţei cu mobilier: scăunele, măsuţe, dulăpioare pentru material didactic, jucării, şorţuleţe „cusute fără plată de soţia lui Nicolae Panaitescu care avea copil la grădiniţă”. Soţia sa, Estera Pădureţ, educatoare, a prezentat numeroase programe artistice pe scenele din Săveni, Ungureni, Borzeşti, Dorohoi compuse din “cântece, poezii, dansuri populare, teatru, solişti şi în final gimnastică ritmică cu cerculeţe şi bastonaşe executate după muzică” care s-au bucurat de un răsunător succes. În capitolul al 4-lea cartea ne poartă în domeniul “Vieţii culturale” unde vornicenenii “au înclinaţii spre actul de cultură”. Absolventul unei şcoli normale, adaugă autorul “este în acelaşi timp şi luminătorul satelor, de aceea nu trebuie să se rezume numai la cei 4 pereţi şi buchea cărţii ci trebuie să contribuie şi la culturalizarea maselor largi populare”. Conducându-se după aceste principii a organizat şi a condus în timpul celor 36 de ani de activitate 14 formaţii artistice. Calităţile sale artistice s-au format şi dezvoltat încă din perioada şcolarităţii sale, când organiza manifestări culturale în satul său natal în timpul vacanţelor şcolare.

Aceste activităţi erau consemnate în biletul de voie de către directorul şcolii, preotul şi şeful de post din comună, bilet pe care trebuia să-l prezinte la începutul anului şcolar directorului Şcolii Normale. În timp ce era educator la Iaşi a condus corul bisericesc de la o biserică de pe Copou, câştigând astfel experienţă artistică. De atunci a prins curaj şi şi-a dorit să devină un mare artist. Aşa a început să descifreze singur cântece cu ajutorul viorii formându-şi o oarecare cultură muzicală. Astfel în anul 1948 a trecut la activizarea vieţii muzicale a comunităţii vornicenene, prin selectarea unor 28

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 3 (51)

persoane de 15-60 de ani care au format corul mixt pe 4 voci.

Ca o dovadă concludentă a calităţilor sale muzical artistice, corul mixt cu un repertoriu foarte bogat a participat la diferite întreceri artistice ale formaţiilor de amatori, continuând mai târziu cu festivalul “Cântarea României”. Despre ascensiunea spectaculoasă a corului mixt vorbesc în mod elocvent numeroasele sale diplome: premiul I pe regiunea Suceava, premiul al III-lea pe ţară, conferit cu ocazia întrecerilor artistice ale formaţiilor de amatori din cadrul festivalului “Cântarea României”. A condus această formaţie până în anul 1984, când a ieşit la pensie. Ultimul program l-a prezentat cu ocazia întâlnirii “Fiii satului” în anul 2003, când s-a sărbătorit 575 de ani de la atestarea satului Vorniceni. Cititorul ia cunoştinţă apoi de alte formaţii artistice înfiinţate şi dirijate de către autor: echipa de dansuri populare care s-au bucurat de obţinerea locului II pe ţară, grupul vocal fete care a prezentat o variantă a Mioriţei pe 2 voci, acompaniate de fluier, cu melodia “Doina oilor”, obţinând locul al II-lea pe ţară, grupul vocal bărbătesc, ansamblul vocal-instrumental, ce avea un repertoriu bogat, împrumutat din cântecele păstoreşti.

Autorul povesteşte cu mult haz împrejurările în care a procurat instrumentele necesare pentru înfiinţarea tarafului orchestral: două acordeoane, două viori, un ţambal şi un contrabas. Venind cu ele în tren, călătorii îl întrebau la ce nuntă sau cumetrie merge să cânte şi unde sunt muzicanţii.

Pentru a înfiinţa formaţia de fluieraşi adulţi, autorul a acordat o mare atenţie costumaţiei care cuprindea: ciorapi albişi opinci legate cu sfoară împletită de la coada calului, înfăşurate în cruciş până la genunchi, cămaşă, brâu, căciulă brumărie şi sumane negre. Preocupări interesante a avut şi pentru procurarea fluierelor, pentru pregătirea formaţiei cu melodiile cântecelor doinite împletite cu sunetele tălăngilor şi a zurgălăilor, în vederea obţinerii unei armonii încântătoare.

Cu această formaţie a urcat pe cele mai înalte scene din diferite centre importante, obţinând 5 premii pe ţară iar de 2 ori a fost invitat la cea mai înaltă competiţie posibilă din vremea aceea “Gala laureaţilor”, la Bucureşti. Eforturi deosebite a depus şi pentru înfiinţarea formaţiei de fluieraşi la Şcoala nr. 3 care “după multe încercări şi concursuri, a devenit abonată la locul I pe ţară, fază după fază, însumând astfel 5 premii consecutive“.

Unul dintre momentele importante care au influenţat ulterior viaţa culturală artistică a comunităţii locale a fost înfiinţarea unui ansamblu de fluieraşi cu cele 3 generaţii: copii, tineri şi maturi care “executau împreună un cântec bine armonizat cu tonalităţi diferite, după nuanţele fluierelor şi cavalelor.”

Programele artistice susţinute de ansamblul de fluieraşi s-au transformat într-o adevărată simfonie, în care sunetele ieşite din cavale şi din fluiere acompaniate de zurgălăi îi făceau pe spectatori să audă melodia păstorilor statorniciţi din totdeauna pe aceste plaiuri şi să simtă frumuseţea simplă a cântecului popular autentic transmis din generaţie în generaţie. În capitolul “Din viaţa politică şi socială” sunt prezentate câteva momente importante din viaţa satului, relaţiile sale cu ceilalţi conducători ai instituţiilor din comună, participarea la unele sesiuni ale deputaţilor din cadrul sfatului popular comunal unde prezenta anual rapoarte de activitate privind buna desfăşurare a învăţământului. Cea mai mare parte a acestui capitol o constituie contribuţia sa la construcţia celor 5 aşezăminte culturale: şcoala din vale, şcoala de la Davidoaia, şcoala nr. 1, liceul teoretic precum şi căminul

Martie 2013

cultural, unde sunt menţionate eforturile în privinţa alegerii terenurilor, procurării materialelor necesare cât şi aprobării pentru construcţiile acestora. În ultimul capitol “Viaţa militară” autorul îşi continuă povestea vieţii sale ca militar “amintiri grele, dureroase de neuitat şi de neegalat” dintr-o perioadă zbuciumată a istoriei poporului nostru, perioadă marcată puternic de anii celui de-al Doilea Război Mondial, care au influenţat profund viaţa autorului. În acest context, deşi era elev în clasa a VII-a la Şcoala Normală de Băieţi din Şendriceni a fost încorporat în armată şi pregătit pentru a se înfrunta cu inamicul asigurândui-se în acelaşi timp şi condiţiile pentru a-şi continua studiile.

Cu acelaşi realism autorul subliniază prezenţa sa vie în luptă, superioritatea instructivă şi elanul tineresc al elevilor din şcoala militară cât şi înfrângerile suferite de inamic. În noaptea de Înviere a anului 1944 unitatea sa împreună cu antiaeriana română a participat la doborârea unor avioane militare iar după plecarea avioanelor inamice elevii şcolii militare au acţionat la stingerea incendiilor din oraşul Turnu Severin.

Unitatea sa militară a fost transferată apoi la Arad-Radna unde îşi dă examenele pentru semestrul al II-lea, clasa a VIIa, la Şcoala Normală din Deva. Cititorul are informaţii în continuare şi din faza a II-a a războiului, după 23 august 1944, când trupele germane au început să se retragă spre vest iar unitatea sa a avut misiunea de a bara înaintarea inamicului pe direcţia Arad-Păuliş. Acolo autorul este rănit la piciorul drept iar ca medicament împotriva infecţiei a folosit un pumn de sare, rupând apoi o fâşie din poala cămăşii cu care şi-a înfăşurat rana. După ce inamicul a trecut graniţa cu Ungaria, elevii şcolii militare s-au retras în cazarmă, moment în care autorul îşi dă examenele pentru semestrul I al clasei a VIII-a la Şcoala Normală din Deva. În aprilie 1945 este dezarmat şi trimis la şcoala de unde a venit, la Şendriceni care îi era locul şi pentru casă şi pentru masă, urmând apoi cursurile clasei a VIII-a care s-au terminat la 1 iulie 1945.

Spre sfârşitul istorisirii vieţii sale intelectuale, în sufletul său se simte mocnind nostalgia după Vorniceniul său iubit (odată cu ieşirea la pensie, a plecat la Ploieşti unde se aflau copiii) adevăratul său sat natal, cu oameni harnici şi gospodari. Acest moment nostalgic este exprimat în următoarele versuri: “Vorniceniul meu iubit, / Mă ierţi că team părăsit / Tu, mi-ai dat leagăn de dor / Tu mi-ai dat aripi să zbor.” Cartea este scrisă într-un limbaj simplu accesibil, plăcut oricărui cititor, fiind o adevărată pledoarie pentru “sfânta muncă”, ceea ce reprezintă cheia succeselor în viaţa unui intelectual,care printr-un efort neobosit şi plin de vivacitate a obţinut 19 premii pe ţară cu formaţiile sale artistice în decursul celor 36 de ani de activitate artistică.

Munca îi cinsteşte şi-i îmbogăţeşte pe toţi cu o adevărată hrană sufletească, amintindu-le că trăiri artistice deosebite se pot produce şi din interpretarea măiastră a unor formaţii artistice de amatori bine pregătite care nu pot să fie cu nimic mai prejos decât a unor specialişti în materie, interpretări ce pot fi mereu reevaluate pe măsura importanţei şi prestigiului pe care l-au avut. Textul este însoţit de fotografii ale unor formaţii artistice prezente la diverse concursuri şi se încheie cu anexe, dovezi de necontestat, copii de pe diplome şi distincţii acordate autorului de-a lungul anilor.

Destinul acestui om talentat s-a împlinit pe plaiurile noastre şi s-a împletit, ca o melodie cântată la fluier cu muzica izvorâtă din bogăţia sufletească a comunităţii noastre vornicenene.

29

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

O C A RT E M E R E U D E AC T UA L I TAT E , „ E D U C A Ţ I A Ș I M E D I U L RU R A L” ( T E M A D E C E R C E TA R E A Ș C O L I I G I M N A Z I A L E „TEOFIL VÂLCU” DIN HĂNEȘTI ÎN ANUL ȘCOLAR 2011 – 2012 )

Gheorghe Burac „Educaţia, de cele mai multe ori, e numai pojghiţa sub care se desfăşoară în linişte, pe încetul, firea cea adevărată” ( N. IORGA )

întâmplări -, care pot lăsa umbre în purtarea, atitudinea ori chiar în acţiunea unor elevi, autorul capitolului atrage atenţia oamenilor şcolii că, „în faţa tendinţei din ultimii douăzeci de ani de a include educaţia în mai larga demitizare, adică bagatelizare până la ignorare, care a cuprins numeroase valori şi instituţii, ducând spre a considera că educaţia este facultativă, trebuie să răspundă printr-o acţiune în forţă de apărare a valorilor morale superioare proprii poporului nostru, canalizând opţiunile generaţiilor actuale de pe băncile şcolii împotriva răului, oriunde s-ar cuibări el”.

Dar pentru ca acest demers să aibă succes, este nevoie de un front comun la care să ia parte toţi factorii din interiorul şi din proximitatea procesului, opinează autorul, situând pe primul loc în această ambianţă elevul, privit ca obiect al educaţiei, dar şi ca partener la propria formare şi îi argumentează acest rol, în diferite ipostaze ale prezenţei sale în şcoală, familie şi societate, fără a ezita să aducă şi dovezi ale capacităţii lui de a se implica în unele situaţii concrete din viaţa şcolii, în deosebi. Şi invocă, în acest sens, rezultatele unui sondaj administrat elevilor din clasa a VIII-a, prilej cu care aceştia nu s-au sfiit să sesizeze până şi anumite lacune ale prestaţiei profesorilor, cum sunt: lipsa de obiectivitate, autoritatea exagerată, chiar anumite carenţe în pregătirea lecţiilor ori unele atitudini discriminatorii în raporturile cu elevii. În mod obişnuit însă, când se găseşte „în banca lui”, „elevul este supus faţă de cei doi mari factori care au prima responsabilitate în privinţa educaţiei, şcoala şi familia, cu care se află într-un război surd, lansându-se acuzaţii dinspre o parte spre cealaltă, în sensul că partea acuzată, după împrejurări, nu-şi îndeplineşte sarcina educativă”, relaţie care poate fi, însă, armonizată chiar la nivelul aceloraşi factori, cu condiţia ca tot şcoala să aibă rolul de mediator.

Referitor la profesori, autorul reiterează menirea primordială a acestora de a valoriza valenţele educative ale lecţiilor, exerciţiilor şi ale experienţei proprii, „fără de care nu se pot tălmăci anumite atitudini”, iar pentru stimularea iniţiativei copiilor, recomandă metoda exemplului personal, vizând, în special, modul în care se oglindeşte imaginea educatorului în conştiinţa copilului, concordanţa dintre vorbele şi faptele sale şi farmecul personalităţii lui asupra elevului. Iar pentru ca activitatea educativă coordonată de şcoală să fie cât mai eficientă, este actualizată şi necesitatea implicării familiei, prin diferite modalităţi de răspuns la solicitările educatorilor din toate ciclurile de învăţământ: prezenţa la şedinţele, lectoratele şi dialogurile iniţiate de învăţători şi diriginţi sau de conducerea şcolii, pe diferite teme

n numărul din ianuarie 2012 al acestei reviste, publicarea unui interesant auxiliar didactic, „Atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă”, relevând pe lângă utilitatea cărţii, personalitatea Şcolii Hăneşti, de unde venea ea, afirmată an de an cu înfăptuiri tot mai prestigioase, datorate unui colectiv didactic merituos, al cărui portdrapel era profesorul de excepţie şi directorul de atunci, Georgică Manole. Tot de acolo, vine şi auxiliarul didactic pe care îl prezentăm în articolul de faţă, o altă temă de cercetare care certifică, încă o dată, apartenenţa acestei şcoli la nucleul unităţilor de învăţământ cu preocupări de elită din judeţ.

Continuă, aşadar, în acest laborator de gândire şi aplicaţie, o muncă de înalt nivel profesional, al cărei început a fost mai de multă vreme remarcat, potenţată în ultimii vreo douăzeci de ani, sub directoratul şi cu aportul hotărâtor al domnului profesor Georgică Manole, şi, în mod fericit, continuă şi acum, după ce ştafeta i-a fost predată tânărului profesor Lucian Manole, licenţiat în geografie şi limba şi literatura română – limba franceză.

Cunoscut, de altfel, cititorilor revistei „Luceafărul”, ca semnatar al unor frumoase şi interesante articole, domnul director Lucian Manole este şi coordonatorul colectivului de elaborare a volumului de care ne ocupăm şi coautor, alături de profesorii Mihaela Manole, Artemiza Damian, Valentina Dumitriu şi Georgică Manole.

Publicată de Editura „Agata”, Botoşani, 2012, ISBN 978 – 8198 – 71 – 2, cartea, în cele 65 de pagini ale ei, dezvoltă zece capitole, subscrise de cei cinci educatori, în proporţii apropiate. În primul capitol, intitulat „Argument”, Lucian Manole face o elocventă radiografie a resurselor umane ale şcolii. Semnalând, apoi, ameninţările cu care se confruntă, din ce în ce mai mult, sistemul educativ şcolar în ansamblul său, – violenţa sub multiple forme, ca o consecinţă a sărăciei în care trăiesc tot mai mulţi elevi şi ca reacţie faţă de atitudinea sfidătoare a unor colegi proveniţi din familii „privilegiate”, influenţele negative din societatea tot mai expusă degradării, aşa cum o prezintă şi televiziunea, presa, dar şi realitatea locală cotidiană întâlnită în apropierea imediată – în barurile, discotecile şi pe uliţele satelor ori chiar în multe familii -, confluenţa cu diverşi alţi factori din viaţa comunei – organizaţii, persoane cu funcţii,

Î semnalam

30

Anul V

COMENTARII care interesează relaţia lor cu proprii copii, cunoaşterea cerinţelor şcolii decurgând din Legea Învăţământului şi Regulamentul şcolar şi, nu în ultimul rând, modalităţi de monitorizare a copiilor şi de colaborare cu şcoala atunci când sunt semnalate anumite deviaţii comportamentale ale acestora.

(Sunt avute în vedere absenţele de la ore, consumul de etnobotanice, droguri şi băuturi alcoolice, fumatul, violenţa, participarea la tâlhării, furturi, violuri ş.a.).

Este, apoi, chemat la post şi psihologul, cu misiunea lui principală de a da roluri speciale fiecărui participant la actul educaţiei. Nu este uitată nici biserica, „în a cărei activitate se operează cu termeni din domeniile învăţăturii, formării şi uceniciei, fiecare fiind strâns legat de conceptul de educaţie”, iar pe de altă parte este acuzată televiziunea, „care şi-a făcut un veritabil slogan din a repeta că nu face educaţie” , şi admonestat M.E.C.T.S. pentru că „a desfiinţat Direcţia educativă, care nici cu numele nu mai există”. În finalul acestui itinerar, este adus în faţă dirigintele, factorul cu cele mai mari răspunderi, „conştient că sistemul activităţii sale decurge din complexitatea sarcinilor muncii educative, din caracterul organizat şi conştient al acestui proces, orientat clar spre realizarea educaţiei democratice, precum şi din unitatea şi interdependenţa laturilor procesului de formare a diferitelor calităţi ale omului”.

Cel de-al doilea capitol al studiului, intitulat „Neîmplinirea şcolară a copilului”, tratează două teme: „Cauze generate de unele deficienţe ale şcolii” (Mihaela Manole) şi „Cauze generate de unele deficienţe ale familiei” (Artemiza Damian). În prima, prezentând un interes deosebit pentru corpul didactic, sunt semnalate unele disfuncţii ale relaţiei profesor – elev. Cea de-a doua temă, după o succintă retrospectivă cu privire la preocupările pentru cunoaşterea situaţiilor concrete de viaţă ale copiilor – elevi, a nivelului cultural – pedagogic al părinţilor şi a posibilităţilor acestora de a se ocupa în mod sistematic de educaţia copiilor, menţionează o serie de cauze ale unor deficienţe ale familiei, la nivelul comunei Hăneşti, cu impact asupra randamentului şcolar.

Capitolul al III-lea, „Conceptul de educaţie” (Artemiza Damian), se rezumă la câteva definiţii ce aparţin lui J. Piaget, A. Quellet, I. Vinţanu, Laura Cristina Pascu, Ion Nicola ş.a.

Următorul capitol, al IV-lea, intitulat „Educaţia – puncte de vedere”, semnat de coordonatorul lucrării, cuprinde, în chip de subdiviziuni, mai multe opinii privind soluţionarea unor cazuri concrete întâlnite în viaţa şcolii sau teme ale teoriei educaţiei şi învăţământului, importante pentru orice educator: „Reconcilierea unei mame plecată în afara ţării cu fiul ei lăsat în seama tatălui pe când avea doar cinci anişori”; „Metode pentru înlăturarea temerilor şcolarului”; „Principiile care guvernează învăţământul te toate tipurile din România”; „Competenţe – cheie la nivel de politică a educaţiei (definite în plan european şi naţional)”; „Competenţe la nivel de filozofie a educaţiei”; „ Autoritatea în educaţie”; „ Despre formula „E interzis să interzici”; „Evoluţia de la o perioadă la alta a idealului educaţional”; „Dimensiunile idealului educaţional”; „Definiţia şcolii dintro perspectivă sociologică”; „Despre elevul italian de azi”; „A gândi critic înseamnă…”; „Învăţarea gândirii critice la elevi”; „Un diagnostic al Sistemului de Învăţământ Românesc”; „Dimitrie Gusti despre şcoală”; „Zece motive să nu devii robul internetului”(după Ioana Pârvulescu); „Atitudinea faţă de carte şi deculturaţia şcolărimii române”(după Tudor Opriş); „Statistici privind cărţile

Numărul 3 (51)

31

Martie 2013

şcolare” sau „Premisele muncii educative a dirigintelui” (după Dimitrie Salade)…

Este o inspirată alegere a unor puncte de vedere care îmbogăţesc informaţia, dar, mai ales, oferă orientări privitoare la valorizarea multor posibilităţi de ameliorare a muncii educative la toate nivelurile şi cu toţi actanţii procesului. În capitolul al V-lea, „Conceptul de sustenabilitate”, Georgică Manole defineşte, mai întâi, cuvântul sustenabilitate, care nu există în limba română, ci numai în limba engleză, opinând că, la noi, el este mai aproape de durabilitate. Şi nu i -a scăpat din vedere autorului acestui capitol nici înţelesul pe care i l-a dat Conferinţa Mondială de la Rio de Janeiro din 1992. Iar pentru ca acest concept să fie şi mai bine lămurit, autorul îl raportează la câteva situaţii concrete din viaţa socială, la nivel local şi planetar, grupate sub titlul „Consideraţii vizând sustenabilitatea”, precizează apoi contributorii (cei 3P) conceptului: planeta (pentru mediul înconjurător), poporul (pentru mediul social) şi profitul (pentru mediul economic). Interesant este că în final remarcă şi unele aspecte locale ale sustenabilităţii (managementul, comportamentul în societate, respectul faţă de vârstnici, un mediu social mai bun, activităţi extraşcolare la temă, ore de dirigenţie la temă etc.), al căror ecou poate avea rezonanţă în peisajul educativ al oricărei comunităţi şcolare. „Amprenta trăirilor subiective la părinţii de vârstă adultă din comuna Hăneşti” este titlul celui de-al VI-lea capitol al cărţii, în care Lucian Manole evocă, mai întâi, lucrarea Elisabetei Stănciulescu „Sociologia educaţiei familiei”, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, din paginile căreia i-au atras atenţia şi două puncte de vedere exprimate cu mai mulţi ani în urmă de Dimitrie Gusti. Capitolul se încheie cu un chestionar administrat unui număr de 139 de subiecţi – mamă şi tată - (35 – 65 de ani), din satele Hăneşti şi Borolea, care s-a soldat cu următoarele concluzii: 1. „Adulţii din mediul rural au o asimilare culturală anterioară, astfel că o schimbare a acesteia nu se poate realiza uşor şi rapid”; 2. „ Există un pesimism generalizat în ceea ce priveşte devenirea mediului rural, singurele speranţe ale locuitorilor comunei Hăneşti fiind: a) oraşul ca vector de progres social; b) străinătatea ca „fabrică de bani”; 3. „Îşi face loc tot mai mult credinţa că lumea satului este afectată de „impurităţile retrograde ale oraşului”; 4. „Recunosc faptul că au un deficit de informaţie”; 5. „Au tendinţa de a gândi noua realitate cu instrumente vechi”; 6. „Sunt foarte ataşaţi membrilor grupului de care aparţin, gândirea şi acţiunile fiindu-le dominate de stereotipuri”. În capitolul următor, al VII-lea, intitulat „Dimensiunea morală a omului”, cu tot atâta pondere în tematica lucrării, Georgică Manole îl urmăreşte pe om, mai întâi, ca existenţă, cum îl prezintă Ernest Bernea în „Trilogia filozofică” ( Ed. „Dacia, 2001, ca o „existenţă de creastă, înălţime şi cumpănă, deopotrivă, el găsindu-se la intersecţia celor trei mari dimensiuni: cosmologică, morală şi transcendentală, dimensiunea morală fiind pusă în evidenţă de chiar omul însuşi, cu cea mai mare claritate”. În final, autorul afirmă că e de apreciat omul cu vocaţie morală şi nu cel care se crede exemplaritate morală. „Decalogul dirigintelui” (din perspectiva managementului clasei de elevi) este titlul celui de-al VIII-lea capitol al studiului semnat de Mihaela Manole, cuprinzând „porunci” inteligibile şi adaptabile în orice şcoală.

Capitolul al IX-lea, „Aplicarea Teoriei Inteligenţelor Multiple la matematică”, semnat de Georgică Manole, dezvoltă şapte subdiviziuni: 1. „Argument”, în care o suită de

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

întrebări ce-şi caută un răspuns cu referire la matematică sunt adresate elevilor, profesorilor şi părinţilor; sunt prezentate rezultatele (deloc mulţumitoare) ale unui sondaj realizat pe un eşantion semnificativ din câteva ţări occidentale, cu vârste între 35 şi 49 de ani, cu scopul de a răspunde la întrebarea: „ce mai rămâne din matematica pe care o învăţăm în primii 8 ani de şcoală?, apoi, plecând de la opinia unor psihologi, potrivit căreia „calculul matematic este apanajul tuturor”, dar că nu se poate ajunge la competenţă fără motivaţie, este demonstrat că „elevii buni la matematică sunt aceia care vor să ştie mai mult despre lumea abstractă şi, din curiozitate, încep să-i pătrundă tainele…Dar trebuie să şi vrea lucrul acesta”.

Concluzia argumentului: „Motivaţie, antrenament şi încredere în sine, iată ceva care este la îndemâna tuturor celor care vor să înveţe matematica”; 2. „Definiţii ale inteligenţei”( definiţia tradiţională, definiţia Piaget, definiţia Thurstone, definiţia Haward Gardner ş.a.); 3. „Teoria inteligenţelor multiple (TIM); 4. „Avantajele abordării TIM în actul didactic”; 5. Aplicarea TIM la matematică”; 6. „Model:

Aplicaţii TIM, Teorema lui Thales; 7. „Avantajele aplicării TIM în lecţiile de matematică”.

Capitolul al X-lea, şi ultimul prezintă câteva „Proiecte didactice”, pe următoarele teme: A. „Bătrânii din inima noastră” ( clasa a VI-a, Georgică Manole); B. „De ce învăţăm?” (clasa a III-a, Dumitriu Valentina); C. „ Şedinţa cu părinţii” (model organizatoric, Dumitriu Valentina); D. „Familia. Criza în familie” ( consiliere şi orientare – Dumitriu Valentina), care pot servi ca modele pentru orice educator din sistemul nostru de învățământ.

Iar cartea, în întregul ei, care îi onorează pe autori, reprezintă un ghid pentru activitatea educativă condusă de şcoală, nu doar numai în mediul rural, ci şi în cel urban, atât în planul unităţii instructiv-educative din cadrul procesului de învăţământ în cel al colaborării cu familia, dar, mai ales, în planul prezenţei educatorului în mijlocul elevilor, nu numai pentru „disciplinare”, ci şi la activităţi cu caracter creator, de dezvoltare a personalităţii şi aptitudinilor acestora.

VA S I L E F E T E S C U Î N , , D I N C O L O D E T I M P ” Ion Istrate de mult am primit de la N udomnul Vasile Fetescu, membru

oricum l-am privi şi experimenta, devenind astfel o închipuire a noastră a celor care suntem muritori de rând: ,,în termeni de filosofie/ temporală/ prezentul este/ viitor trecut/ iar ziua ce urmează/ este/ prezentul viitor/” (Filosofie Temporală, pg.26). Acest lucru are legătură şi cu ideile şi mesajele transmise de autor prin intermediul acestei cărţi, pentru că unii ,,trag de timp” iar alţii îşi ,,omoară plictiseala”.

Trecând peste ,,timpii morţi”, Vasile Fetescu ajunge ,,dincolo de timp” prin logica frumoasă şi înţeleaptă a veteranului dintre poeţi, înarmându-se cu speranţă şi dragoste de viaţă şi muncă: ,,din întunericul orb/ al nopţii/ despletite/ se nasc zorii/ vestitori/ ai zilei care vine/ în rochie de lumină/ gătită/ şi cu broşă/ de speranţe/ împodobită” (Zi, pg.101).

Prin aceste treceri în timp omul nu poate scăpa de momentele grele ale vieţii, iar poetul nu-şi poate ascunde timpii petrecuţi în tristeţe: ,,Întristările adânci/ Şi prelungite/ De singurătate/ Însoţite/ Pot provoca/ Ravagii sufleteşti/ Neprevăzute/” (Întristări, pg.159). Nici nu se putea altfel, pentru că Vasile Fetescu, precum a fost şi bunul său prieten, Mihai Munteanu, este excesiv de sensibil, o caracteristică a personalităţii dobândită prin educaţie, prin muncă intelectuală intensă ca răspuns la toate problemele generate de viaţă.

A parcurge atent acest volum de poezii, după o plăcută lectură, devii mai generos, mai calm şi mai atent cu viaţa a cărei actor eşti!

Felicitări şi La Mulţi Ani, Profesore!

al Uniunii Scriitorilor din România, un volum de poezii, apărut anul trecut (2012).

Conţinutul cărţii l-am cunoscut cu mult mai înainte de această apariţie, pentru că a trecut pe la Editura Agata şi, datorită constrângerilor financiare, nu a putut fi scoasă de sub tipar ,,dincoace de timp”, termen solicitat de autor. Desigur poetul se grăbeşte, lucru pe care îl observăm lesne din titlul ales de Domnia Sa: ,,Dincolo de timp”.

(Dincolo de timp / Vasile Fetescu, Iaşi: PIM, 2012; ISBN: 978-606-13-0908-5, volum catalogat de Biblioteca Naţională sub codul: 821.135.1-1).

Dar, fiind vorba de timp, cred că Vasile Fetescu nu are la ce se grăbi, pentru că puterea de creaţie, dorinţa şi ambiţia de a scrie şi a scrie îl avantajează. Ajuns la vârsta senectuţii, când procesele facultăţilor mintale (judecăţilor de valoare) ating apogeul şi aşa cum ştiinţific Einstein, prin calcule şi raţionamente, ne-a convins că timpul este mai scurt pentru un corp activ decât pentru unul în repaus, Vasile Fetescu a trecut, deja, ,,dincolo de timp”.

Cu alte cuvinte pentru omul harnic timpul se scurge mai repede, iar pentru cel leneş timpul stă pe loc. Am mai spune că, lucru desluşit din conţinultul poemelor despre care vorbim, intensitatea cu care se scurge timpul o mai putem măsura şi prin cantităţile de lucruri făcute. Asta, numai atunci când privim în urmă şi, aşa, unii sunt tentaţi să arate că pentru cei ce au realizat mai multe timpul a fost generos şi sa scurs mai lent. Deci, filosofic vorbind, timpul este relativ 32

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

I S TO R I A C U LT U R I I MIRCEA DINUTZ – „ U N N U M E A D U N AT P E - O C A RT E ”

Vasile Lefter Îndureraţii participanţi la funeraliile unui om de afaceri ocupă de obicei un bulevard şi câteva străzi învecinate. Poliţia îi protejează pe cei cu ochii în lacrimi, legaţi prin mii de fire de marele dispărut. Mâna de oamenii de la catafalcul unui profesor încape fără probleme într-un autobuz pregătit pentru casare. Nu e nevoie de forţe de ordine. Aceste rânduri triste le-am scris pentru a releva încă o dată, dacă mai era nevoie, respectul de care se bucură un om de carte în Cetatea pe care a slujit-o pe bani puţini şi căreia ia vrut binele, punând o piatră la dăinuire.

Mircea Dinutz, profesorul de limbă şi literatură română şi limbă latină, dublat de critic şi istoric literar, plecat în lumea umbrelor, şi-a proiectat viaţa ca pe o flacără. Arzi discret, laşi ceva în urmă şi te întorci în lumea elementelor chimice. E o viaţă în demnitate!

Omul Mircea Dinutz a plecat. Profesorul, criticul, istoricul literar Mircea Dinutz au rămas să înfrunte vremea ce va să vină.

M. D. va fi o nestemată în zestrea intelectual – sensibilă a sutelor de elevi, cărora le-a propus intrarea în marea aventură a cunoaşterii luciferice, a limbii şi literaturii române, racordate la universalitate. Rămâne prin nenumăratele prefeţe şi post-feţe, prin studii şi articole critice sau de istorie literară. Scria cu trudă şi responsabilitate. De când îl ştiu, a fost un duşman al mediocrităţii, un adversar al inerţiei care ucide inovaţia.

Multe umbre va fi avut M.D., dar nimeni , de la noi şi de aiurea, nu-i poate contesta onestitatea, probitatea profesională, francheţea discursului didactic şi critic, generozitatea, solicitudinea, subtilitatea dialogului, cultura solidă, în plan naţional şi universal. Nu sunt vorbe de conjunctură. Asemenea lui, dacă ceva nu e în regulă tac. Nu pot minţi timpul.

Omul Dinutz era de fapt un român cu suflet mare ,indiferent la măriri şi funcţii. Plăcerea de a scrie până în ultimele zile date de Dumnezeu l-a ajutat să fure veşniciei timp.

A fost un Proust pe meleaguri vrâncene, obligat să suporte patru pereţi, cu oxigen măsurat de aparate.

Am reţinut un ultim mesaj al celui care a plecat în căutarea vieţii fără de moarte prin care să-şi afirme de fapt credinţa că un om trece dincolo de timp prin opera sa: “Nu mă obsedează posteritatea, nici nu cred prea mult în ea, dar îmi place să-mi imaginez că voi lăsa – în urma mea – un semn, oricât de modest. E tot ce îmi doresc.”

Nu ştiu cum se face la români că mai întâi e nevoie „să închizi ochii” şi abia după aceea să ţi se recunoască niscaiva merite .De data aceasta, la catafalcul lui Mircea vorbele rostite n-au avut nimic de convenienţă, sintetizând fără nicio floricică profilul unui critic autentic, de care se

temeau cei nechemaţi. Am reţinut câteva: “…singuratic, timid, dar mândru, ferit de găşti literare şi parti-pris-uri colaterale”(Liviu Ioan Stoiciu)”; ”Critic literar sobru şi elegant, elevat în discursul său evaluator, prea puţin dispus a face anume concesii (rabat) în judecata sa, dar fără tentaţia unor exerciţii encomiastice gratuite” ( Constantin Cubleşan); ”Mircea Dinutz s-a mutat în posteritate. S-a dus la ceruri să le facă şi îngerilor o revistă, să le scrie despre scriitorii vrânceni şi nu numai, să le întocmească vreo tabletă de duminică sau măcar una „de toate zilele”, să le povestească „d-ale democraţiei pământene” ori să le alcătuiască nişte „amnezii necesare” (Rodica Lăzarescu).

Profesor de prin 1976, Mircea Dinutz s-a vrâncenizat, trăind în Focşani de un sfert de veac. A fost profesor de limba şi literatura română sau de latină la Colegiul Economic „Mihail Kogălniceanu”, la Colegiul „Al.I.Cuza” şi la Colegiul Naţional „Unirea” din Focşani până când boala necruţătoare l-a obligat să se retragă. Orele de clasă la care am avut privilegiul să asist ca inspector şcolar erau adevărate dezbateri pe teme literare, participarea elevilor fiind totală.

Premiile la olimpiadele şcolare sunt mărturie în ceea ce priveşte împletirea vocaţiei de profesor şi critic literar.

Numerele din consacrata revistă a Colegiului Naţional „Unirea”, coordonate de Mircea Dinutz, au un plus de spirit ştiinţific. Numerele 13-14 ale „Revistei Noastre”din anul 2000 au obţinut locul întâi pe ţară.

Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Mircea Dinutz a avut dorinţa de a scoate la Focşani o revistă de talie europeană, ”Pro-saeculum”, ducând mai departe ştafeta unui alt plecat în lumea umbrelor, Alexandru Deşliu.

Autor a peste cinci sute de studii de critică şi istorie literară, răspândite prin revistele de cultură din ţară, Mircea Dinutz este şi părintele a opt cărţi de critică şi istorie literară, pe care niciodată nu s-a străduit să le promoveze cu pompă.

Pentru informarea cititorilor revistei „Luceafărul”, le enumerăm cronologic: 1997- „Marin Preda – Patosul interogaţiei”; 2001- „Popasuri critice”; 2007- „Florin Muscalu”; 2008- „Tablete de duminică”; 2009- „Ioan Dumitru Denciu”; 2011- „Scriitori vrânceni de ieri şi de azi”; 2012- „D- ale democraţiei”; 2012- „Anamneze necesare”.

Citind opera criticului şi istoricului literar Mircea Dinutz, eşti cucerit de varietatea stilistică, perfect sincronizată cu domeniul abordat. De la aserţiunea învelită în argumente irefutabile, la tableta de duminică relaxantă, dar acidă, treci pe nesimţite, descoperind în umbra enunţurilor un spirit vioi, hrănit din belşug de literatura şi filozofia universală, de unde absoarbe doar ceea ce i se potriveşte organic.

Mircea Dinutz a lăsat urme şi prin colaborările sale la 33

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

”Caiete critice”, ”Convorbiri literare”, ”Viaţa românească”, ”Ateneu”, ”Literatorul „ etc. El est deopotrivă al Vrancei şi al ţării.

De fiecare dată, judecăţile sale critice s-au bazat pe generozitatea textului analizat. A rămas onest şi neconvertit.

Francheţea, curajul de a spune adevărul în faţă nu i-au adus multe laude. Avea un fel aparte de a refuza un comentariu la o carte, promiţând că altă dată va scrie ceva. Bineînţeles că nu scria! Un interviu luat fără pregătirea necesară, cu întrebări pline de inadvertenţe devenea un prilej de punere la punct a celui care dorea să se slăvească pe el.

Colegul şi concitadinul nostru a plecat pentru totdeauna. Chiar dacă după o vreme puţini îşi vor mai aminti de el, multe din punctele sale de vedere în ale fenomenului literar se vor regăsi în alte studii, în alte articole. Mulţi vor uita să pună semnele citării. Mircea spunea că e mulţumit dacă a lăsat în urmă … un semn. A lăsat un nume adunat pe multe cărţi. Destinul său pământean a fost programat între 1948, 24 septembrie – 2013, 19 februarie!

Plecarea lui spre alte lumi este ca un nou început, o invitaţie la cuminecătură, la respect şi iubire pentru semeni.

A avut şi har şi dar!

DEBUT IONUŢ MIORCĂNEANU Comentariu: Georgică Manole Născut la data de 5 ianuarie 1982 în Botoşani, Ionuţ Miorcăneanu a absolvit în 1996 Şcoala Gimnazială nr. 13 din Botoşani, iar în 2001 Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. M. Mc. Gheorghe” din acelaşi oraş. În iulie 2001 va susţine examenul de capacitate la Centrul preoţească Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” din Durău.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sf. M. Mc. Gheorghe” din localitatea Borolea, comuna Hăneşti. Începând cu 1 iulie 2002, Ionuţ Miorcăneanu a fost transferat pe postul de preot paroh în Parohia „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din localitatea Tudor Vladimirescu, comuna Avrămeni.

Adept al unei poezii meditative, Ionuţ Miorcăneanu abandonează calea facilă a problematicii sociale, axându-se pe aceea a problematicii spirituale. Statutul profesional al poetului nu-l duce nici spre o melancolie patologică şi nici spre o agitaţie agresivă, motorul său poetic fiind reglat să păstreze o proporţie decentă între cele două.

Ionuţ Miorcăneanu scrie o poezie de analiză, suportul ei fiind unul din perspectivă creştină, toposul ales fiind specific spaţiului mic şi mijlociu (grădină, casă, sat, cimitir etc.). În viitoarele poezii, mă aştept la un discurs axat pe o fenomenologie a spaţiilor amintite prin care poetul bântuie cu scopul de a descoperi acei stropi de fericire atât de necesari facturii sale psihologice.

STROPI DE ROUĂ Pe trandafirul alb din curte Am revărsat un strop de rouă, Şi el, nervos, mi-a spus mai multe Decât aş vrea s-aud când plouă. Şi apa ce curgea în noapte Îmi povestea naşterea ei Din piersicile mult prea coapte Şi din cireşii derbedei.

Doar plouă… şi nimic se-aude În liniştea din trandafir Şi-n spinii lui, şi-n frunze crude, Se-nchină rugăciuni de mir.

Eu calc încet, să nu alung Tăcerea nopţii din grădină Căci somnul mi-e bătut de vânt, De ceasul ce mă cheamă-n tină. Şi de voi vrea ca să mă duc, Voi lua cu mine stropi de timp, Ca-n umbra tânărului nuc Să crească trandafiri clipind.

Să crească şi cireşi, şi piersici, Să plouă-n noaptea veşniciei Şi roua-n zi cu bobi stirlici Să-mi ude clipa nebuniei.

34

Anul V

POESIS

Numărul 3 (51)

Martie 2013

STROPI DE ROUĂ Pe trandafirul alb din curte Am revărsat un strop de rouă, Şi el, nervos, mi-a spus mai multe Decât aş vrea s-aud când plouă.

ÎN OCHII TĂI În ochii tăi, copilă, o piatră se despică Şi viaţa mea îşi arde şi ultima clipită, În ochii tăi, copilă, se linişteşte lutul Şi creşte iarba verde ca într-un suflet, trupul. În ochii tăi, copilă, se-aud păsări măiastre Cum cântă răni ştiute de veşnicele astre Şi din culoarea lor frunzită şi difuză Ţâşneşte-o amintire pierdută şi confuză.

Prin gingăşia lor mă ninge iar zăpada Şi-n aurul pisat ce-ţi curge de pe margini Se nasc pe rând povestea, legenda şi balada.

Obrajii tăi de fată în merii calzi se-nchid Şi neagă-ntunecimea urâtului perfid... În ochii tăi se simte durerea ta de-a fi Un înger fără aripi ce-nvaţă a iubi!...

Şi apa ce curgea în noapte Îmi povestea naşterea ei Din piersicile mult prea coapte Şi din cireşii derbedei.

Doar plouă… şi nimic se-aude În liniştea din trandafir Şi-n spinii lui, şi-n frunze crude, Se-nchină rugăciuni de mir.

Eu calc încet, să nu alung Tăcerea nopţii din grădină Căci somnul mi-e bătut de vânt, De ceasul ce mă cheamă-n tină. Şi de voi vrea ca să mă duc, Voi lua cu mine stropi de timp, Ca-n umbra tânărului nuc Să crească trandafiri clipind.

Să crească şi cireşi, şi piersici, Să plouă-n noaptea veşniciei Şi roua-n zi cu bobi stirlici Să-mi ude clipa nebuniei.

CAD FRUNZE PESTE MINE CRENGI

Cad frunze peste mine Şi ploile mă-ngrop În galbenul de toamnă Din lemnul lor de foc Se-ntind şi mă-nconjoară În somnul meu nebun Lunaticii din codri Ce visele-şi adun Într-un covor de frunze, În apa lor murdară Ei strâng cu unghii late Secunde lungi ce zboară.

Cad frunze peste mine Şi-mi plouă iar în suflet Cu galbenul din lună Îmi zbate-n ochi un urlet. În frunzele căzute Se-adună gândul meu, Iubirea, libertatea Şi viaţa-n Dumnezeu!...

Mă duc înspre pădure, târziu, să-ţi fiu un crin În sânul tău ca mărul prea copt de-atâta soare Şi calc mirat în lutul de primăvară plin Ce zace-n pasul meu, dormind lângă cărare. Şi-ncerc să mor în tine, în clipa mea târzie Când tu visai în şoapte şi buzele-ţi de ceară Gustau cu dor din luna tăcută şi-argintie; Dar frunzele din coajă îmi cresc în orice seară Şi crengile mi-s rupte de nu mai pot să mor Prin vânt, prin ploi de toamnă, în sufletul din tine Să fiu din nou ce-am fost – lumina ta de dor Ce-ţi îmbăta aiurea tot sângele din vine.

Mă duc hoinar prin locuri pe care nu le ştii Pe care luna ta de aur nu le mai prinde azi În raza ei sătulă de cât te-aştept să vii În zilele mărunte ce-apun pe-al meu pervaz.

Secunde trec şi mor, tu vii mereu spre casă Minute mor, trec anii peste salcâmi cu floare Şi cad pe rând petale, pe lumânări, pe masă Şi-ncerc mereu s-aud pământul meu cum doare.

Azi trandafirul galben ca luna ce-o gustai E ofilit şi mort, e plin de praf şi noapte Pădurea noastră-ascunde, de-atunci, din luna mai, Cuvinte vechi din noi, în trunchiul ei săpate….

35

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

R O M Â N I S M Î N T R E G I TO R Î N M Ă R Ţ I Ș O RU L N O R D - B U C OV I N E A N

Gruia Cojocaru Pe o pâclă păgână, agresivă şi grea, care mă trimitea cu gândul la 10 ianuarie 1475 – când Moldova lui Ştefan îşi întâmpina biruitoare otomanii la Podul Înalt – am pornit, tot într-un 10, dar din martie 2013, spre nordul ţării marelui domnitor român, la Cernăuţi, pentru a lua parte la a XIX-a ediţie a festivalului ,,Mărţişor”.

Partenerul de simţire românească mi-a fost, ca de obicei în peregrinările din Nordul Bucovinei, jurnalistul Gabriel Balaşa, naţionalistul redactor luminat de la săptămânalul regional ,,Informatorul Moldovei.”

Acţiunea din vechea capitală a Ducatului Bucovina ar putea fi încadrată în ecuaţia selectă a turismului de evenimente, la nivel transfrontalier, în care scopul este, desigur, familiarizarea cu tradiţiile din fosta provincie valahă şi sporirea zestrei de cultură şi civilizaţie românească în Ţara pădurilor de fag.

Ca de obicei, amfitrionii festivalului au fost liderii Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu” Cernăuţi, oamenii de spirit Vasile Bâcu şi Nicolae Şapcă, preşedintele şi, respectiv, vicepreşedintele instituţiei, care, pe scena aulei Palatului Academic al Universităţii Bucovinene de Medicină, au rezistat cu stoicism afluenţei, peste aşteptări, de solişti de muzică populară tradiţională. Organizarea fiind excelent articulată, n-au existat sincope în desfăşurătorul spectacolului.

Cititorul ar putea fi interesat de o serie de detalii, cum ar fi cele legate de numărul artiştilor care au evoluat pe scenă şi, evident, de numărul spectatorilor. Regret că îi voi dezamăgi, dar mărturisesc că, pe la jumătatea spectacolului, după ce îmi notasem peste două sute cincizeci de interpreţi – care au evoluat în orchestre, ansambluri şi coruri distincte – am renunţat la acest tip de contabilitate, furat pesemne de încărcătura emoţională a momentului; cât despre spectatori, dacă ne gândim că, în afara celor şapte sute de privitori din aulă şi din impozantele sale balcoane – argument palpabil al unei aristocraţii apuse, dar cu speranţa resuscitării! –, au mai fost destui care, perindându-se neîncetat, au rezistat ore în şir pentru mici breşe în spaţiului vizual de interacţiune, înseamnă că festivalul a fost o reuşită. Ar mai fi de adaugat că, spre bucuria spectatorilor, imediat după epuizarea celor mai bine de cinci ore de festival propriu-zis, au dilatat timpul, într-o remarcabilă interpretare, soliştii de la Orchestra ,,Rapsozii Botoşanilor”, ansamblu muzical instrumental care, sub îndrumarea maestrului Ioan Cobâlă, din 1970 şi până în prezent, a dus spiritul enescian nu doar în

Europa, ci şi în Asia şi în Orientul Mijlociu. Ştiu că, dintr-un spirit de fair-play gazetăresc, ar trebui să-i menţionez pe toţi soliştii care, dintr-un capăt în celălalt al Bucovinei şi Herţei, până la Dorohoi, au topit întru românism o fărâmă de suflet, însă, nefiind un arhivar meticulos al evenimentului, îmi asum absenţa unei atare enumerări. Nu pot însă să procedez la fel în cazul unor cadre didactice botoşănene, care, în dorinţa de a contribui la consolidarea spiritului românesc în Nordul Bucovinei, n-au rămas insensibile la ideea de a confecţiona, împreună cu elevii şcolilor în care activează, o serie de mărţişoare şi felicitări de o originalitate pătrunsă de arta. Din conjugarea efortului acestora au rezultat, astfel, 230 de felicitări şi 200 de mărţişoare, pe care le-am oferit românilor nord-bucovineni.

Aşadar, e de salutat efortul creativ al Şcoalii Gimnaziale ,,Alexandru Ioan Cuza” Dorohoi, la care au subscris profesorii Simona Afloarei, Angelica Rotariu, Rodica Bradu, Maria Şerban, Marcela Racu, Dorina Lupu, Elena Dănilă, Floarea Postolache, Irina Alexa, Alina Onofrei, Adina Clisu, Vasile Bradu, Adrian Diaconescu şi, cu o disponibilitate pe care mi-ar plăcea să o descopăr mai des, directorul instituţiei, doamna Liliana Pădurariu. De asemenea, la fel ca în anul precedent, organizatorii festivalului au apreciat originalitatea mărţişoarelor şi felicitărilor oferite, în numele Şcolii Gimnaziale ,,Ioan Murariu” Cristineşti, de profesoara Otilia Crupenschi, precum şi contribuţia lui Corneliu Drescanu, profesor la Şcoala ,,Mihail Sadoveanu” Dumbrăviţa. Totodată, nu poate fi ignorată implicarea profesoarei Alina Cojocaru, de la Şcoala Gimnazială ,,Constantin Tincu” Lişna, care, împreună cu elevii clasei sale, a realizat doar lucrări unicat. Dar, ca suavă pată de culoare, ţin să semnalez că, în succesul demersului pe care l-am iniţiat în ultimii ani, se înscrie şi sprijinul oferit pe ultima sută de metri de o profesoară din Ardeal – Alina Hoară de la Liceul de Artă Sibiu – semn că, nu întâmplător, Transilvania poartă în sânge pecetea românismului… … Elemente noi, despre interacţiunea cu spaţiul bucovinean, în corespondenţă directă cu viaţa culturală din Nord, dar şi din Est, voi revela (sper) curând. Până atunci, aştept ca Măria Sa, Soarele Întregitor, să ne scoată pe toţi din colonia penitenciară a ceţurilor de orice fel…

36

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

AC T I V I S M U L C U LT U R A L A L , , Z Â N E I B L O N D E A I P OT E Ș T I L O R ” ( 3 ) L U C I A O L A RU N E N AT I – A R G I N T U L V I U A L S PA Ţ I U L U I E M I N E S C I A N I T I N E R A R C U LT U R A L H I B E R N A L , 2 0 1 2 - 2 0 1 3 Ana-Maria Maluş Olaru Nenati sau cum îi mai zic unii ,,argintul L ucia viu al mediului cultural din Spațiul Eminescian,

în această iarnă, deşi vremurile au fost destul de neprilenice, a parcurs un consistent itinerar cultural ce poate fi dovedit cu cele ce urmează:

Intâlniri cordiale, susţine o alocuţiune despre rolul Mentorului în viaţa culturală românească. In imagini, Lucia Olaru Nenati alături de prof.univ. dr.Eugen Munteanu, directorul Institutului de filologie din Iaşi al Academiei Române, de prof.univ. dr. Ion Pop de la Cluj, de cunoscutul scriitor şi om de televiziune Emil Hurezeanu, de prof. univ. dr. Al. Călinescu, de poetul Adrian Popescu de la Cluj, de poetul Horia Zilieru, de prof. Ioana Irimia, amfitrioană şi preşedinta Societăţii culturale Plai mioritic. *In ziua de 13 ianuarie 2013, Lucia Olaru Nenati cuvântează în cadrul Festivalului „Mihai Eminescu” de la Suceava pe tema Eminescu 2013 şi face prezentarea Dicţionarului enciclopedic Mihai Eminescu semnat de acad. Mihai Cimpoi. In imagine, alături de poeta Carmen Veronica Steciuc, organizatoarea manifestării, la Liceul Petru Musat din oras.

*In ziua de 1 decembrie 2012, în cadrul unei manifestări culturale desfăşurate la Centrul Cultural din Bucecea, în care a fost lansată si cartea O poezie pentru fiecare de Georgeta Bolea, Lucia Olaru Nenati a ţinut o conferinţă despre semnificaţia Marii Uniri şi a implicării personalităţilor culturale botoşănene în acest eveniment, considerat momentul astral al naţiunii noastre. Despre acest eveniment primarul oraşului Bucecea, Andron Tîmpău, prezent la manifestare şi organizator al manifestării, alături de Ion Istrate, directorul Editurii Agata din Botoşani, a spus: ,,Vă mulţumesc pentru că aţi fost alături de noi la această mare sărbătoare şi consider că prin asta aparţinem unei localităţi privilegiate deoarece cred că aici a fost cel mai frumos mod de-a sărbători Ziua Naţională a României prin remarcabila Dvs. expunere şi adevărata lecţie de istorie pe care aţi susţinut -o aici, în localitatea Bucecea, iar eu, în numele Consiliului local şi al locuitorilor săi ţin să vă mulţumesc pentru aceasta.”

*In cadrul unui spectacol desfăşurat pe scena Teatrului “Mihai Eminescu” din Botoşani, în 19 decembrie 2012, Lucia Olaru Nenati face prezentarea cărţii Grigore Vieru.

Testament pentru Fuego, carte pe care o consideră a fi o deosebită realizare bibliofilă prin frumuseţea şi complexitatea realizării sale, dar şi o remarcabilă punere în valoare a operei marelui poet. *In sala Senatului Universităţii “Al.I Cuza“ din Iaşi, (12 ian 2013), în deschiderea manifestării culturale intitulate

* A doua zi participă, alături de ceilalţi invitaţi, la Festivalul dedicat Zilei lui Eminescu si a Culturii Române, la depunerea de flori la bustul poetului si la rostirile televizate despre acest eveni ment. Print re parti cipanti: acad.

Alexandrina Cernov si acad.Vasile Tarateanu de la Cernauti, 37

Anul V Numărul 3 (51)

COMENTARII

Martie 2013

dr. Liviu Papuc de la Iasi, prof. Victor Munteanu de la Bacău şi, desigur, scriitorii suceveni: Carmen Veronica Steciuc, Viorica Petrovici, Ion Cozmei, Ovidiu Vintilă, Liviu Popescu ş.a. *In ziua de 15 ianuarie 2013, în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici” al Memorialului „M.Eminescu” de la Ipoteşti, ia parte, alături de numeroşi oameni de litere, la programul Zilelor Eminescu şi face prezentarea unor cărţi precum: Mihai Eminescu Dicţionar enciclopedic de acad.

Mihai Cimpoi şi Despărţirea de Eminescu? de A.D. Rachieru. *Cărţile sale, Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, ediţia a III, revizuită şi adăugită, împreună cu CD-ul muzical Cântecele lui Eminescu precum şi Existenţa poetică a lui Bacovia de Svetlana Paleologu Matta, în care semnează traducerea, studiul introductiv şi interviul cu autoarea, sunt prezentate în acelaşi cadru de către prof. univ.dr. Ion Pop de la Cluj. *In seara aceleiaşi zile, Lucia Olaru Nenati înmânează, pe scena Teat rul ui Mi hai Emi nescu di n Bot oşani, Premiul Eminescu Opera Prima, tânărului poet Anatol Grosu din Chişinău, din partea Memorialului Eminescu Ipoteşti şi a Consiliului judeţean Botoşani, felicitându-l şi adresându-i urările de rigoare.

nume de George Ranetti, realizat în perioada directoratului Luciei Olaru Nenati, a devenit una dintre emblemele festivalului.

La această nouă ediţie, în cuvântul său aceasta se referă la acest afiş emblematic ce reiterează caratele teatrului botoşănean, dar înfăţişează alte noi elemente de legătură între nordicul oraş cultural şi festivalul internaţional de la Mizil: fotocopii ale unor documente aparţinând fratelui Poetului, Matei Eminescu, cel care a locuit la Mizil o bună parte a vieţii sale, înrudindu-se cu personalităţi ale oraşului, precum primarul Leonida Condeescu şi unde a copilărit nepotul poetului, viitorul colonel Gheorghe Eminescu, cel cu care muzeografa de atunci, Lucia Olaru Nenati, a corespondat şi a avut o relaţie de reciprocă preţuire datorită căreia asemenea documente de preţ au intrat în patrimoniul muzeal al Ipoteştilor.

*Primind pe neaşteptate coşul cu flori al festivalului din partea d-nei ministru Ecaterina Andronescu, Lucia Olaru Nenati mulţumeşte şi promite în plen că, în ciuda zăpezilor asediatoare, va duce acest coş la obârşia lui Eminescu la Botoşani. *Prestaţia prof. dr. Lucia Olaru Nenati la Festivalul internaţional Romeo şi Julieta la Mizil a fost răsplătită cu o preţioasă plachetă reprezentativă din bronz şi cu Diploma Opera Omnia. *Ajunsă din nou la Botoşani, Lucia Olaru Nenati duce împricinatul coş cu flori la statuia lui Eminescu din faţa Teatrului M.Eminescu, fapt pentru care realizează această fotografie împreună cu directorul Teatrului, Traian Apetrei, ca mărturie a îndeplinirii promisiunii făcute la Mizil. *Din nou în sala de marmură a Teatrului Mihai Eminescu, alături de Marieta Baciu, Const. Iftime şi Traian Apetrei, (în data de 1 februarie 2013) Lucia Olaru Nenati prezintă în faţa numeroşilor spectatori, cartea Uliţa Arinilor de Dumitru Monacu, eveniment bine mediatizat ulterior. *In ziua de 7 februarie 2013, în sala cu oglinzi a Muzeului judeţean Lucia Olaru Nenati este invitată la cuvânt, alături de muzeograful Gheorghe Median, de către actualul director al Teatrului Vasilache, Florin Aioniţoaie, în calitate de fost director al Teatrului de păpuşi Vasilache, la vernisajul unei expoziţii de păpuşi organizată de teatru şi muzeu. Cu acest prilej aceasta rememorează amintiri din perioada deceniului dedicat acelei activităţi, dăruieşte cartea sa pentru copii scrisă atunci, Când adoarme o buburuză şi prezintă cartea dedicată teatrului de păpuşi din România, Despre arta păpuşarilor români, scrisă de profesorul ieşean Toma Hogea.

*In ziua de 17 ianuarie 2013, în sala de protocol a Memorialului Mihai Eminescu din Ipotesti, in decorul expozitiei plastice a pictorului Cornel Dumitriu, Lucia Olaru Nenati susţine o cuprinzătoare laudaţio pentru acad.Mihai Cimpoi şi pentru acad. Nicolae Dabija în preambulul primirii titlului de Cetăţeni de onoare ai Ipoteştiului de către aceştia, în prezenţa managerului Miluţă Jîjîie, a directorului Teatrului Mihai Eminescu, Traian Apetrei, a dlui Ştefan Dodiţă, director al Casei de Pensii şi alţii. Momentul a fost urmat de prezentarea obiectivelor reprezentative ale aşezământului eminescian de la Ipoteşti, dintre care o consistentă parte se datorează muncii sale în calitate de fost muzeograf al acestuia. *In aceeaşi zi, în sala de marmoră a Teatrului Mihai Eminescu, Lucia Olaru Nenati prezintă, în cadrul lansării de gală, Dictionarul enciclopedic Eminescu semnat de Mihai C i mpoi, al ăt uri de aut or, de acad. N. Dabij a şi de amfitrionul Traian Apetrei. * In imagine, fotografia de grup a participanţilor la Festivalul internaţional de poezie şi epigrame Romeo şi Julieta la Mizil ce s-a desfăşurat în data de 26 ianuarie 2013 şi unde, precum se vede, afişul Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, reprezentând spectacolul cu acest 38

Anul V

COMENTARII

Numărul 3 (51)

Martie 2013

*Invitata specială a spectacolului In memoriam Grigore Vieru de la Dorohoi din 14 februarie 2013, scriitoarea Lucia Olaru Nenati a evocat personalitatea p o e t u l u i s ă r b ă t o r i t , p r i et e n i a c e i - a l e ga t , d a r şi spectacolul organizat înainte de revoluţie pe scena teatrului botoşănean, în care au evoluat, împreună cu poetul şi sub egida prieteniei sale, o numeroasă echipă de artişti basarabeni în frunte cu Ion şi Doina Aldea Teodorovici şi când au răsunat, pentru prima dată pe o scenă din ţară, celebrele şi neuitatele lor cântece, atât la Botoşani cât şi la Dorohoi, dar şi în multe alte localităţi în acel turneu pe care poetul l-a numit “nu numai un eveniment artistic, ci şi unul istoric”. Despre aceste lucruri poeta a vorbit în aceeaşi zi într-o emisiune la Radio România Actualităţi Bucureşti dedicată evocării lui Grigore Vieru de ziua naşterii sale.

M A M E I , D E 8 M A RT I E

BU N Ă D I M I N E A Ţ A , M A M Ă Aşa îţi spun în fiecare dimineaţă Când vin să aduc florilor apa zilnicei lor învieri; Bună dimineaţa, mamă-înflorită în zâmbet senin, Ce faci tu acum, în această lumească-ncepere de zi ?

Cum îţi vei fi petrecând tu azi vremea ta, Acolo în veşnicia albastră Ce nu vrea să-ncapă cu nici un chip In rama cuprinderii mele de cuget Aşa cum tu încapi liniştită In rama portretului tău tineresc, Când priveai cu toată lumina speranţei-nainte Spre calea ta ce abia urma să se-ntâmple...

Lucia Olaru Nenati Ziua femeii şi a mamei, pe care mi-o amintesc din vremea copilăriei, cand îi aduceam mamei fragezi ghiocei şii uram cu sufletul limpede si cu ochii umezi tot ce ştiam eu că poate fi mai frumos pentru ea, pentru viaţa ei dăruită cu prea puţine bucurii, mă îndeamnă şi acum să-i aduc un dar simbolic, deşi ea nu mai este de multă vreme lângă noi. Ii trimit acest poem, acolo unde se află, în amintirea bucuriei pe care o trăia de fiecare dată când publicam ceva, când primeam vreun premiu sau o altă confirmare literară, arătând mereu că micile mele victorii literare constituiau pentru ea una dintre raţiunile de-a trăi. Îi mulţumesc şi acum, peste ani, pentru această îndârjire cu care m-a determinat să continui să scriu, aşa încât toate cărţile şi dobândirile mele în aria culturii se cuvine să i le închin ei. O fac dedicându-i acum acest poem.

Bună dimineaţa, dulce şi tânără mamă, Ce zâmbeşti cu atâta încredere vieţii Ce-avea să urmeze cu atâtea trepte de cazne şi foc Şi-n care cândva Aveam şi eu trupul să ţi-l îmbobocesc, Topindu-ţi sufletul de-atâta noroc...

Ce faci tu azi, în eternitatea ta albastră Unde-ai plecat, te-ai topit în văzduh, părăsindu-ne Fără să priveşti înapoi Ca şi cum acolo te aştepta rostul tău cel mai viu?

Cum îţi petreci tu vremea în acea curgere A imensităţii de neînţeles şi în care Gândul meu nu te mai poate urma?

E şi acolo soare şi bucurie, tristeţi ori senin?

Vor fi fiind şi acolo flori pe care să le uzi Cu chipurile noastre-nrămate-n priviri Ca să le dai dimineaţa bineţe Cum fac eu acum?

Bună dimineaţa, dulce şi tânără mamă, Mai tânără decât mi-e chipul acum în oglinzi, Bună să-ţi fie inima în această nouă zi A înaltei, albastrei tale eternităţi In care aştepţi cu răbdare clipa când voi veni Şi când, în sfârşit, la fel de tinere vom fi....

Mama - Nenati Aspazia 39

Anul V Martie 2013

Planșa

Numărul 3 (51)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)