Revista Luceafărul nr.53-mai 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 5 (53) • MAI 2013

Nu e steluţă Nu e steluțță tremurătoare Să nu gândească în drum de nor La altă steauă strălucitoare, La alt amor.

Numai o viațță pe gând de moarte, Numai o frunte ce-a-ngălbenit, Numai un atom fără de soarte Nu e iubit.

Galbena steauă fără lumină ­ Altar să n-aibă un dumnezeu ­ Este-al meu suflet care declină, Sufletul meu!

DIN CUPRINS:

•SILVIA LAZAROVICI -

,,SCRIITORI ȘI PUBLICIȘTI BOTOȘĂNENI. DICŢIONAR BIOBIBLIOGRAFIC”, UN ANCORAJ AL MEMORIEI LITERARE BOTOȘĂNENE. AUTOR, ION ISTRATE •ISTORIA CULTURII & MEMORIALISTICA: ARTUR STAVRI ÎN AMINTIREA CONTEMPORANILOR. AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •GEORGE ENESCU, 58 DE ANI DE LA MOARTE: GEORGE ENESCU ȘI CASA DE LA MIHĂILENI. AUTOR, ION N. OPREA •NOTE DE LECTURĂ: BACOVIA – DIMENSIUNI EUROPENE. AUTOR, DUMITRU LAVRIC

El către mine *...

(II)

Veronica Micle Pe la geamuri cînd trec seara prin perdele o lumină Palidă de-abia distinge cuibul tău discret, frumos, În a cărui încăpere tu ești singură regină Răsunînd în noapte glasu-ţi dulce și armonios.

E o doină, acel cîntec ca și viaţa-mi tristă toată Melancolice ca firea-mi sunt preludiile ei...

Făr-să vreau simţesc iubirea că mă strînge, mă îmbată Și cuprins de fericire lacrămi curg din ochii mei! * Am rîs ca o nebună de lacrimile tale poetice

Anul V Numărul 5 (53)

Mai 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 1 - Silvia Lazarovici - ,,Scriitori și publiciști botoșăneni.

Dicţionar biobibliografic”, un ancoraj al memoriei literare botoșănene. Autor Ion Istrate

FONDATĂ 2009

Pagina 5 - Istoria Culturii & Memorialistica: Artur Stavri în amintirea contemporanilor. Autor, Gheorghe Median

ISSN 2067 - 2144

Pagina 7 - George Enescu, 58 de ani de la moarte: George Enescu și casa de la Mihăileni. Autor, Ion N. Oprea

PUBLICAŢIE LUNARĂ

Pagina 10 - Note de lectură: Bacovia – Dimensiuni europene.

Autor, Dumitru Lavric Pagina 11 - Octavian Goga. 1 Aprilie 1881 – 7 Mai 1938. In Memoriam. Autor, Lia Ruse

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Pagina 12 - Letopiseţul Cojocariu, pentru viitorime: ,,Proprietatea funciară în judeţul Botoșani”. O carte lansată astăzi, 31 mai 2013, la Muzeul Judeţean de Istorie Botoșani. Autor, Ion Istrate Pagina 13 - O Monografie Geografică a Judeţului Botoșani, Autor, Lucian Manole

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate

Pagina 13 - Poesis: Cireșe amare. Autor, Elena Spiridon

Redactor şef: Georgică Manole

Pagina 14 - Un important studiu monografic al unei așezări vechi, istorice – Vorniceni. Autor, Teodor Epure

Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu

Pagina 17 - Decalog istoriografic despre comunitatea armenilor din Botoșani, la șapte secole de existenţă neîntreruptă.

Autor, Dan Prodan Pagina 19 - O carte de succes. Mihai Matei: Istoria Liceului „Mihai Eminescu” Botoșani. Autor, Gheorghe Burac Pagina 22 - Exegeză realizată volumului de poezii ,,Pleacă cocorii “, Vasile Popovici (autor). Comentariu scris de Valentina Becart Pagina 24 - Eveniment editorial: ,,Poveste de suflet” – Florina Sanda Cojocaru. Autor, Viorica Hrustovici Pagina 25 - Deșertul tătarilor – periplu în sihăstria visului. Autor, Gruia Cojocaru Pagina 26 - Comentarii / Ancheta: „ Eminescu nu mai este de actualitate?”. Autor, Laura Profir

© Coperta I: Canada, Câmpul Românesc din Hamilton Bust Mihai Eminescu, realizat de Nică Petre

Pagina 27 - Poesis: Materia respiră, E-atât divin…, Cum e?!

Autor, Vasile Popovici Pagina 28 - Recurs la înţelepciune (3-6), Autori, Lili Bobu și Narcis Constantin Avădănei

© Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții”

Pagina 30 - Poeme în lumina și culoare. Portret de artist (9) – Aurelian Antal. Autor, Lili Bobu

Editor: Editura Agata, 2013

Pagina 31 - Poeme în lumina și culoare. Portret de artist (10) – Elena Oleniuc. Autor, Lili Bobu

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Pagina 32 - Poeme în lumina și culoare. Portret de artist (11) – Mariana Oros. Autor, Lili Bobu Pagina 33 - Poeme în lumina și culoare. Portret de artist (12) – Elena Bissinger. Autor, Lili Bobu Pagina 34 - Debut. Andreea Cruţ

Adresa redacţiei:

Pagina 35 - Poesis: De Sfintele Paști, Autor, Lia Ruse

REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

Pagina 36 - Tableta (…de Mai): Vivat Academia! Vivant Professores! Autor, Vasile Lefter Pagina 37 - Album Cultural-Istoric: In Memoriam – Ionel Bejenaru Pagina 37 - Istoricul Ionel Bejenaru – în ultimul drum pe la Muzeul Judeţean Botoșani. Autor, Ana Maria Maluș Pagina 38 - Bejenaru, Ionel: n. 24 sept. 1948, Botoșani – d. 7 mai 2013, Iași. A consemnat Ion Istrate

2

Anul V

COMENTARII

Numărul 5 (53)

Mai 2013

S I LV I A L A Z A R OV I C I , , S C R I I TO R I Ș I P U B L I C I Ș T I B OTO Ș Ă N E N I .

DICŢIONAR BIOBIBLIOGRAFIC”, UN ANCORAJ AL MEMORIEI LITERARE B OTO Ș Ă N E N E Ion Istrate cu invocarea acestei A mnobileînceputexpresiuni, un înţelept

,,Munca puţină dă mult amor propriu, în timp ce munca multă trezeşte o neţărmurită modestie.” (Honoré de Balzac)

Lazarovici, ca profesor de limba şi literatura română, a funcţionat mai întâi la catedră (Şcoala Brehueşti – Vlădeni, Botoşani, 1974 – 1978), unde a lăsat amprenta unei competenţe didactice cu un vădit profesionalism şi, apoi, până la pensionare, la Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu” din Botoşani.

Aici, ca bibliotecar, a îmbinat munca de cercetare cu obligaţia profesională de a organiza evidenţa publicaţiilor (1978-1989), a îndruma şi sprijini nevoile de lectură şi studiu ale publicului (1989-1993), a actualiza datele bibliografice (1994), la care s-a adăugat râvna pentru catalogarea şi descrierea bibliografică a cărţilor din ediţiile curente (1995-2010).

Neastâmpărul intelectual al Domniei Sale sa manifestat şi în celelalte laturi ale activităţilor sociale: a îndeplinit funcţia de preşedinte (1994-1999) şi vicepreşedinte (1999-2010) la Filiala Botoşani a ANBPR; a colaborat cu articole pe teme culturale la publicaţii periodice botoşănene: ,,Actualitatea Botoşăneană”, ,,Colloquium”, ,,Gazeta de Botoşani”, ,,Gazeta Vega”, ,,Intertext”; a publicat articole pe teme culturale şi literare în volumele colective: ,,Biblioteca şi perenitatea culturii româneşti” (Iaşi: B.C.U. ,,Mihai Eminescu”, 1990), ,,Eminescu: Carte-CulturăCivilizaţie” (Botoşani: Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu”, 1995; 1997); ,,Momente din istoria lecturii publice” (Arad: Negredo, 2009). Participă la simpozioane pe teme de bibliologie şi biblioteconomie organizate la: Biblioteca Academiei R. S. România, 1988, Bucureşti; Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” din Iaşi, 1989; Biblioteca Judeţeană “Octavian Goga” din ClujNapoca, 1992; Biblioteca Naţională a Republicii Moldova din Chişinău, 1993; Muzeul de Istorie Naturală “Grigore Antipa” din Bucureşti, 1993; Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa, Târgovişte, 1995; Biblioteca Judeţeană Arad, 2008; participă la organizarea Expoziţiei de carte omagială ,,Mihai Eminescu” – Muzeul Naţional Cotroceni, 1996, iar sub coordonarea prof. Cornelia Viziteu, alcătuieşte o importantă lucrare -,,Catalogul Fondului Documentar Eminescu”, vol. 2 şi 3 (Sibiu: Honterus, 2003).

Fără îndoială, munca şi rezultatele Silviei Lazarovici au fost receptate pozitiv şi, adecvat, a primit numeroase

gând ce vizează personalitatea umană, pentru că, mai întâi, aşa cum în toată această carte sa scris numai despre oameni şi activitatea lor creatoare, tot aşa e potrivit să vorbim despre autoarea acesteia. Darul muncii, sârguinţa şi modestia sunt trăsături ce, pe bună dreptate, îi pot fi atribuite doamnei Silvia Lazarovici. Şi dovada e această solidă lucrare – ,,Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic”, apărută recent la Editura Agata.

După cum Silvia Lazarovici a avut grijă ca, pentru fiecare dintre scriitorii şi publiciştii botoşăneni, să adune şi să înregistreze date şi informaţii, care, într-o formă concisă, să-i prezinte aşa cum sunt, fără subiectivism şi fără a stabili treapta ce le aparţine pe o scară a valorilor, în acelaşi mod încerc şi eu, în semn de profundă consideraţie, să atrag atenţia asupra câtorva aspecte biografice ale Domniei Sale, ca un argument la ceea ce urmează.

Mă refer, aici, că ceea ce însumează rezultatul unei trude de ani de zile, arătat în acest volum, are în vedere zestrea literară a ţinuturilor Botoşanilor. Nu este un lucru făcut numai pentru prezent, ci este, în acelaşi timp, un ancoraj al memoriei literare botoşănene pe un tetrapod al viitorului, ca un mijloc de afirmare a conştiinţei sociale şi a identităţii noastre.

Această măreaţă şi nobilă misiune nu ar fi putut să revină decât unui om, care o viaţă întreagă a fost în preajma cărţilor, pe care le-a răsfoit, le-a citit, le-a analizat şi le-a ordonat după anumite criterii şi, în acelaşi timp, le-a recomandat şi oferit cititorilor pentru lectură şi studiu.

Născută şi formată în vatra culturală a românilor, Iaşi – Botoşani, Silvia Lazarovici şi-a închinat viaţa unor idealuri sfinte pentru Domnia Sa: perpetuarea fondului genetic al familiei (fiul i-a fost de mare ajutor întru finalizarea acestei cărţi) şi un dicţionar biobibliografic al scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni, Botoşaniul fiindu-i locul unde şi-a desăvârşit formaţia intelectuală.

Absolventă, în anul 1969, a Liceului Naţional ,,Mihail Sadoveanu” Iaşi (azi Colegiul Naţional) şi, în 1974, a Facultăţii de Filologie, Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Silvia

3

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

,,Scriitori şi publicişti botoşăneni – dicţionar biobibliografic”, apărută la Ed. Agata, Botoşani, 2013, cuprinde 270 de personalităţi şi 11 publicaţii periodice de cultură, educaţie şi creaţie literară din fostul şi actualul judeţ Botoşani, din 1817 (Dimitrie Ralet – Istanbul) şi 1819 (Cuciuran Mihail – Botoşani) până în 2013. În toată această cuprindere a biografiilor şi operelor botoşănenilor (prin naştere şi adopţie), din loc în loc, se găsesc stâlpii culturii noastre naţionale, spaţii generoase fiind alocate pentru Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Ca un dat de la natură, lucrarea începe cu Constantin Adam, un împătimit al cărţii, bibliofil pasionat şi scriitor, anume parcă de a sugera că e nevoie de un îndemn pentru preţuirea culturii scrise, şi se încheie tot cu un contemporan, Vasile Zetu – „Umbra sufletului”, un „Siaj pe o lacrimă”-, semn că poezia şi arta scrisului nu au murit prin aceste locuri. Şi ca totul să fie memorabil, un alt corifeu al culturii botoşănene, considerat a fi fost o adevărată enciclopedie vie a Botoşanilor, Ionel Bejenaru, care aştepta apariţia acestui volum, a întrerupt procesul de tipărire, pentru a i se face o regretabilă adăugire: ,,a trecut în eternitate la 7 mai 2013”. Cel de Sus să-l odihnească în pace, alături de marii cărturari ai neamului!

Silvia Lazarovici a ostenit pentru această carte, nu pentru a scoate în evidenţă caracterul sau poziţia socială a scriitorilor şi publiciştilor botoşăneni, de ieri şi de azi, ci a agonisit totul ca un gest de respect pentru cei cu talent şi cu voinţă de a se apleca asupra scrisului, adevăraţii dascăli ai condeiului, fapta constituindu-se într-un demers autentic şi necesar şi nu un apocrif.

Memoria presează şi ne atenţionează că trebuie să fie respectată şi acest lucru nu se poate face decât într-o formă organizată, care să nu poată fi pusă la îndoială. Zic memorie şi nu moştenire! Şi zic ,,memoria” nu ca un proces psihic, ci ca o zestre, un sistem bine organizat, coerent şi consecvent actualizat şi adaptat nevoii de a fi valorificat aşa cum aici, în cazul acestei laborioase lucrări, scrisul ia forma precisă [a memoriei] de păstrare, precum la nivelul conştiinţei individuale vorbim de cristalizarea memoriei. ,,Scrisul înseamnă memorie. Naţiile fără memorie sunt damnate să iasă din istorie.” (Vasile Andru: Mistici din Carpaţi) Iată deci, că studiul ,,Scriitori şi publicişti botoşăneni.

Dicţionar biobibliografic” nu este doar un mijloc de informare şi documentare, ci este o carte de importanţă majoră, prin faptul că în ea sunt adunate şi organizate, într-o formă ireproşabilă, date şi argumente referitoare la istoria scrisului botoşănean.

Este un ad acta!… pentru o contribuţie la organizarea memoriei culturii acestor ţinuturi, care au dat neamului românesc atâtea personalităţi de valoare.

Este un [atac] ad ignoratiam!

Este, înainte de toate, o operă de patrimoniu, o remarcabilă execuţie ştiinţifică, vastă în comparaţie cu alte dicţionare specifice scriitorilor şi operelor lor de pe anumite arealii. Este o muncă începută cu câţiva ani în urmă, dar care nu se va încheia vreodată, pentru că, cu siguranţă, această izbândă botoşăneană va fi preluată de generaţii şi generaţii.

Cu această carte, Silvia Lazarovici dă un contur comprehensibil informaţiilor din spaţiul literaturii, ca un fapt scriitoricesc, care, în mod necesar, pricinuieşte cristalizarea memoriei scrisului botoşănean. Şi aceasta înseamnă cultură: Memoria Literară Botoşăneană!

recompense, desigur morale: ,,Evidenţiat în munca culturală de masă”, insignă, 1982; ,,Premiul de excelenţă în studiu şi colecţie”, diplomă acordată de Ministerul Culturii, 1996, Oradea; ,,Medalia Meritul Cultural, cl. a III-a, categoria A – Literatură”, 2004; ,,Diploma de merit” – pentru profesionalism şi dăruire în întreaga sa activitate, 2010, acordată de Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu” din Botoşani.

O simbioză om-carte, o muncă de decenii printre cărţi, despre cărţi şi autorii lor!

Obişnuită cu ordinea impusă de viaţa din bibliotecă, în elaborarea lucrării de faţă, autoarea a avut în atenţie câteva norme, după modelul ,,Dicţionarului General al Literaturii Române”, de la care, în general, nu s-a abătut. Printre acestea se regăsesc şi cele legate de o metodologie bine cunoscută, de a solicita date de la scriitorii şi publiciştii în viaţă. Unii au privit cu seriozitate această documentare, alţii nu au dat importanţă şi chiar, am spune, au neglijat aceste solicitări şi, de aceea, la unii autori se găsesc date sumare. Concise sunt şi însemnările despre unii scriitori trecuţi de mult în spaţiul aducerii-aminte, determinate de lipsa surselor de informare, date care, din diverse motive, nu au fost reţinute pe un anume suport pentru păstrarea şi redarea lor circuitului public.

Deşi rigoarea s-a observat pe tot parcursul elaborării lucrării, s-au trecut, totuşi, cu vederea unele cerinţe impuse (atunci când e vorba de un dicţionar al scriitorilor) şi, în plus, s-au consemnat cărţi, lucrări şi referinţe care nu au nicio legătură cu literatura. Şi nu e o greşeală, pentru că e vorba de un dicţionar biobibliografic şi orice informaţie despre scriitori, publicişti şi faptele lor întregeşte profilul personalităţii acestora şi creează imagini autentice ale subiectului şi mediului din care provin. Pe de altă parte, s-au acceptat doar informaţii veridice, recente şi conforme cu normele legale ale culturii scrise.

Efortul autoarei pentru ordonarea informaţiilor despre scriitorii şi publiciştii botoşăneni a început cu ,,Dicţionarul scriitorilor botoşăneni”, care a cuprins un număr semnificativ de personalităţi şi a avut, ca domeniu de cercetare, perioada anilor 1945-2000, lucrare apărută în anul 2000, la Ed. ,,Geea”, Botoşani, cu o prefaţă semnată de prof. univ. Ioan Constantinescu.

4

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 5 (53)

Mai 2013

I S TO R I A C U LT U R I I & M E M O R I A L I S T I C A A RT U R S TAV R I Î N A M I N T I R E A CONTEMPORANILOR

Gheorghe Median Stavri (1869-1928), se numără printre puţinii A rtur poeţi botoşăneni de la sfârşitul secolului al XIX-

Botez şi Nicolae Iorga.

Primelele însemnări avându-l ca subiect în primul rând pe omul şi apoi pe poetul Artur Stavri, au văzut lumina tiparului în numărul din 20 mai 1928 al publicaţiei “Adevărul literar şi artistic”, suplimentul literar al ziarului “Adevărul”, apărut la două săptămâni de la trecerea în eternitate a poetului, sub semnăturile publicistei Izabela Sadoveanu şi poetului Demostene Botez. În articolul “Amintiri”, Izabela Sadoveanu, evocă un moment din anii petrecuţi de Artur Stavri, cu care se înrudea de departe, şi care-i era prieten apropiat, la Iaşi: participarea la una dintre şedinţele cenaclului literar care aveau loc în casa din strada Sf. Teodor din Iaşi, a poetului Nicolae Beldiceanu. Elevă în ultimele clase de liceu, timidă şi sfioasă, pătrunsă în mijlocul cenacliştilor graţie bunăvoinţei gazdei şi retrasă într-un colţ al încăperii, ea a fost martorul, fascinat, al unui adevărat spectacol, care i-a rămas pentru totdeauna în memorie, şi pe care, peste trei decenii, l-a relatat, cu detalii minuţioase, în revista al cărei redactor era. Începute de Nicolae Beldiceanu, care timp de aproape trei ore a declamat un nesfârşit “poem epic al naşterii şi evoluţiei pământului”, continuate de Eduard Gruber, care cu un glas “cu note joase înăbuşite, tuna în ecouri prelungi, menite să convigă pe toţi că A este galben deschis, I roşu aprins, U ultraviolet, O indigo întunecat şi E verde primăvăratic …”, lucrările cenaclului au continuat, până târziu, în noapte, cu lecturarea, de către cei tineri, a creaţiilor lor, în versuri sau proză, toate găsite de audienţă “extraordinar de frumoase şi originale”, şi cu dezbaterea furtunoasă a acestora. În atmosfera incandescentă din încăpere, întreţinută şi de vinul care umplea generos paharele, o notă aparte o făcea un tânăr “cu trăsături fine şi faţa palidă răsărind din barba neagră, pe care o chinuia în toate felurile” care, fără a lua parte la discuţii “se mulţumea să zâmbească, amuzat şi ironic”. Era Artur Stavri, care, notează jurnalista, se sustrăgea dezbaterilor publice, preferând “intimitatea în care să se spovedească, să se analizeze, să-şi răsfire părerile, sentimentele şi planurile, în vorbe alese şi fraze frumoase, cum îi place păunului să-şi răsfire penele, din coada cea zugrăvită de natură cu culori strălucitoare”.

Elegant în exprimare, atent să nu supere pe cineva cu opiniile sale, Artur Stavri era un om blând, o fire sensibilă şi

lea şi începutul celui următor, a căror activitate a atras atât atenţia cititorilor cât şi a criticii literare. Creaţiile sale, risipite în numeroase publicaţii ale vremii, din Bucureşti, Iaşi sau Botoşani, între care “Curierul român”, “Contemporanul”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Viaţa”, „Revista nouă”, „Adevărul”, „Semănătorul”, „Lumea ilustrată”, „Adevărul de joi”, „Pagini literare”, ultimele două, apărute la Bucureşti, între anii 1898-1900, avându-l ca redactor şef, şi cinci volume de poezii: „Poezii”-1894, „De demult”-1897, „Peacelaşi drum”-1900, „Câteva clipe”-1904 şi „Luminişuri”1910, l-au relevat ca pe un autor deosebit de sensibil şi delicat, cu o notă de originalitate care l-a ridicat deasupra multora dintre poeţii generaţiei sale.

Criticii şi istoricii literari care s-au aplecat asupra operei sale poetice, apreciindu-i talentul, au remarcat influienţa pe care au exercitat-o asupra acesteia, pe rând, poezia lui Eminescu, ideile socialiste şi semănătorismul, consecinţă firească a mediului în care a trăit, anturajului pe care la avut şi nu în ce le din urmă a orientării revistelor la care a colaborat. Referirile la Artur Stavri în dicţionarele şi istoriile literare sunt parcimonioase, autorii mărginindu-se să releve trăsăturile esenţiale ale operei sale, dar faptul că numele său nu a fost uitat, demonstrează că prezenţa sa în viaţa literară este un fapt peste care nu se poate trece.

Dacă despre poetul Artur Stavri s-a scris îndeajuns pentru a putea să i se cunoască locul în literatura română, despre omul Artur Stavri s-a scris prea puţin puţin, deşi trecerea sa prin lume nu a fost a unui ins oarecare. Argumentăm această opinie, amintind doar câteva amănunte din viaţa şi activitatea sa: a fost unul dinte cei mai importanţi membri ai cenaclului literar ieşean condus între anii 1887-1889 de poetul Nicolae Beldiceanu, s-a numărat printre fondatorii primului Comitet al Societăţii Scriitorilor Români -1908, a fost prefect liberal al judeţului Dorohoi -1917 şi este tatăl (dintr-o căsătorie neoficializată cu scriitoarea şi folclorista Elena Didia Odorica Sevastos) a scriitorului şi publicistului Mihail Sevastos. Încercând să aducem în faţa cititorilor revistei “Luceafărul”pe Artur Stavri, aşa cum a fost el, le oferim câteva fragmente din rândurile care i-au fost dedicate de trei personalităţi ale vremii sale: Izabela Sadoveanu, Demostene 5

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

ochiul aspru şi cercetător de stăpân, ci o privire care nu vedea nimic decât ceeace era frumos şi care ierta toate”. Această atitudine, în contrast cu felul în care-şi imagina că trebuie să arate şi să se poarte moşierii timpului, a făcut ca Artur Stavri, să ia în închipuirea sa, proporţiile unui erou medieval „căci pentru acea vreme avea o dezinteresare neobişnuită pentru cele ale pământului, adică pentru munca de moşier hapsân şi cicălitor”.

La aproape două decenii de la întâmplările evocate, imaginea poetului i-a rămas neştearsă în amintire „ca un tablou cu culori vii: chip de om visător, tânăr, cu părul şi barba lui deopotrivă de negri”.

Privitor la opera lui Artur Stavri, Demostene Botez, aprecia că aceasta a fost profund influienţată de locurile natale: „Toate cântecele lui vin din pământ ca lăstarii. A stat în natură, a ascultat-o seri de-a rândul din cerdacul de la Socrujeni, a privit-o cu un suflet liniştit şi meditativ. Toate iau apărut simple şi luminoase, lăsate de Dumnezeu pentru cei care ştiu să se bucure de ele. Şi le-a privit fără critică şi fără prea multă amărăciune. Este în versul lui luminos numai atât amar cât e într-un mugur”. În aceeaşi ordine de idei, autorul articolului aprecia că versurile lui Artur Stavri “au toată candoarea vieţii de odinioară”, poetul scriind “cu simplitatea cu care înflorea în fiecare primăvară zarzărul din faţa casei”.

Demostene Botez a cunoscut şi apreciat opera poetică a lui Artur Stavri, reţinând dintre cărţile de pezie ale acestuia, volumul “Luminişuri”, care i-a rămas în suflet “ca o frumoasă aducere aminte de crâng luminat prin care m-am jucat în copilărie”. A avut senzaţia, recitind acel volum că în el este ceva din tinereţea sa , “din tinereţea celor care-n copilăria lor au rătăcit în asfinţit printre ogoarele de grâu cu spicul înalt şi sur sub razele de soare paralele cu pământul”.

Revenind la omul sensibil, legat cu toată puterea fiinţei sale de natură, de locurile copilăriei, care l-au inspirat în scrierea celei mai mari părţi a operei sale, Demostene Bozez încheia articolul cu următoarele cuvinte : “Pe lângă tot pământul acesta Artur Stavri a creat de la el, din sufletul lui, cu ce i-a dat Dumnezeu, o pajişte verde, care-i făcută de el, luminată de el, înflorită de el. Pajiştea aceea e mai mare decât mormântul lui, şi va renaşte în fiecare primăvară şi de-acum înainte, fără să ştie el, fără s-o mai vadă”. O scurtă referire la Artur Stavri o face şi Nicolae Iorga în cunoscuta sa carte “O viaţă de om, aşa cum a fost ”. Referindu-se la primii ani ai stabilirii poetului la Bucureşti (1890-1892 n. n.), acesta face aluzie la un subiect amintit doar tangenţial în biografia lui Artur Stavri, relaţia, aproape de a fi oficializată cu Elena Didia Odorica Sevastos: “Artur Stavri, care-mi confiscase cele mai frumos legate la Schonviszner la Iaşi din cărţile mele franceze, se aşezase la Bucureşti, unde-şi înjghebase o trecătoare viaţă de familie şi unde întâlnise o foarte bună primire pretutindeni, cu simpatică lui figură de boier botoşănean şi cu acea poezie pe nedrept uitată, în care, lipsind un puternic sentiment şi tot ce pot da ideile, era, în schimb, o muzicalitate dulce, un simţ al celor mai delicate nuanţe, un impressionism care plăcea.”( O viaţă de om aşa cum a fost ”, Ed. N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 190-191).

Găsim, prin urmare, în cele de mai sus, amănuntele necesare pentru a-l putea descrie pe Artur Stavri: o persoană distinsă, cu o înfăţişare agreabilă, sensibilă, educată, introvertită, prea puţin legată de bunurile materiale, pentru care poezia a reprezentat o pasiune şi nu un mod de a se

uşor impresionabilă , “cea mai uşoară umbră în limpezimea seninului umplându-l de melancolie”. Fondul sufletului său, nota Izabela Sadoveanu, era “tristeţea şi pesimismul”, trăsături de caracter pe care le-a cultivat din plin în creaţia poetică. Oprindu-se asupra acestui fapt, ea constata că poetul “ căuta într-adins să se amorezeze de câte o fată de care era sigur că nu putea să fie iubit – aşa, ca să aibă mai mult prilej să se plângă de soartă”, având în felul acesta “tema pe care să -şi varieze la infinit versurile sale pline de o duioasă amărăciune, în acea muzică pe o strună, armonioasă şi într-un ton, care este muzica poeziei sale”.

Referindu-se la creaţia poetică a lui Artur Stavri, în ansamblul ei, Izabela Sadoveanu constata că “tema sa favorită era admiraţia splendorilor naturii … iubirea profundă a omului pentru frumuseţea ei, rece şi neîndurată faţă de soarta şi frământările sufletului său atât de desăvârşit închinat ei”. Dar şi aici pesimismul este prezent, poetul arătându-se “ca un învins înainte de a intra în lupta pentru viaţă … resemnat şi ostenit înainte de a fi trăit, de parc-ar fi purtat toată resemnarea şi osteneala acelui lung şir de boieri moldoveni, cultivatori de moşii, care în lungul veacurilor şiau aşteptat soarta de la natură, cu mâinile încrucişate la piept şi ochii la cer”.

Pesimismul natural al poetului s-a accentuat după moartea prematură a fratelui său Raul ( în anul 1919 n. n.), în ale cărui scrieri Izabela Sadoveanu găsea “scânteieri de geniu”, determinându-l să se retragă din lumea intelectuală.

Absenţa din viaţa literară, a făcut ca uşor, uşor numele său să fie uitat. Oprindu-se asupra acestui adevăr, Izabela Sadoveanu îşi exprima încrederea că dacă despre poet nu se mai vorbeşte, generaţia tânără aproape necunoscându-l, opera sa va dăinui, deoarece “sensibilitatea lui fină, discreţia expansiunii, nobleţea atitudinii şi delicata nuanţare a formei sunt calităţi care rămân şi poezia care le posedă nu se poate învechi”. Este de datoria noastră, conchidea Izabela Sadoveanu, încheind aceste consideraţii, “să nu lăsăm în fundul mării uitării, aceste delicate mărgăritare”.

Completând profilul intelectual al lui Artur Stavri, autoarea articolului mai nota faptul că acesta “iubea literatura şi o cunoştea cum nu au cunoscut-o mulţi dintre cei ce se pretind informaţi printre scriitorii de azi”, având “gustul sigur şi bine format al celor din generaţia lui, pentru care literatura a fost în toată tinereţea pâinea zilnică”, că “îşi preţuia versurile lui la justa lor valoare”, dar “simţind ce greu ar mai străbate azi delicate lor lumină în sufletul publicului cititor” a decis să se retragă.

Cel de al doilea articol inserat în „Adevărul literar şi artistic” din 20 mai 1928, intitulat „Artur Stavri”, este semnat de poetul Demostene Botez. Este un articol evocator, autorul relatând impresia puternică pe care, în copilărie, i-a produs-o Artur Stavri, pe lângă moşia căruia, de la Socrujeni, trecea în drum spre casa bunicilor din Gorbăneşti, localitate aflată în apropiere.

Moşia acestuia, „o moşie răzeşească, lungă şi îngustă”, avea în curte „o casă veche cu un balcon mare şi sur în faţă … acoperită cu şindrilă veche şi cenuşie”. În cerdacul acesteia, l-a zărit odată, pe Artur Stavri, „printre crengile zarzărului … cu faţa palidă, contrastând violent cu cu barba lui pe-atunci neagră”.

La o altă trecere pe lângă casa poetului, l-a văzut, coborând visător spre păduricea din fundul grădinii, cu frumoşii săi câini de vânătoare, plimbându-şi pe moşie „nu 6

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 5 (53)

remarca printre contemporanii săi. Nu a cultivat relaţiile cu persoanele influiente din mediul literar, nu a avut nevoie şi nici nu a trăit din poezie, veniturile sale fiindu-i suficiente pentru a duce o viaţă lipsită de griji şi a nu depinde în niciun fel de nimeni. Discreţia cu care s-a retras din viaţa publică şi literară, asumându-şi riscul de a fi uitat, demonstreză încă odată firea sa boemă, detaşarea cu care s-a raportat la lumea din jur, dând un şi mai profund înţeles poeziei sale şi particularizându-l, odată în plus, dintre contemporanii săi.

Exemplificând talentul poetic al lui Artur Stavri, redăm în cele ce urmează, două dintre poeziile sale, alese de Demostene Botez pentru a completa articolul mai sus citat:

Mai 2013

De demult Un sat departe, – aşa de departeŞi-n satu-acela-i vechea casă Deabia zărită-ntr-o frumoasă Grădină cu alei deşarte. Şi plânge-o doină de-cu-sară, De cine ştie unde, vagă; N-ajunge până-n sat întregă Şi-i jalnică de te omoară.

Pe scări îmi par doi tineri stand, Nu ştiu de i-am mai întâlnit: El, pare-aşa neliniştit; Ea spre apus cată plângând.

Prin nourii groşi de colb, în drum Cu câinii un copil se bate; De mi-ar ieşi în cale, poate Că nu l-aş mai cunoaşte-acum. Şi mama-mi spune-n glas mereu C-a noastră-i casa-ntre alei, Că tinerii de-atunci sunt ei, Copilu-acel nebun îs eu.

N-o cred şi totuşi o ascult Spunându-mi seara pe de rost Poveşti, ce poate c-or fi fost Prin alte locuri, de demult …

Melancolie Se cerne ploaie deasă pe toamna din grădină Şi vântul cerne frunze cărărilor deşarte …

O vară, încă una s-a dus să nu mai vină Şi gându mi-i, cu stolul de rândunici, departe.

O vară, încă una trece aşa devreme – Şi noi cu ea ne pierdem; ne-a mai rămas de-acum Doar gândul, amintirea în urmă să ne cheme, Căci ne-am lăsat o parte din inimă pe drum.

Suntem ca marinarii rătăcitori pe ape: De ţara lor, de toate plângând şi-aduc aminte … Şi uneori furtuna de ţărm îi trece-aproape – Văd satul lor, dar vântul îi zboară înainte!

Mereu tot înainte, tot zile netrăite!

Viaţa noastră trece, când stai să te gândeşti, Ca apa care scade aşa, pe nesimţite, În cupele uitate pe margini de fereşti.

G E O R G E E N E S C U, 5 8 D E A N I D E L A M OA RT E : GEORGE ENESCU ȘI CASA DE LA MIHĂILENI

Ion N. Oprea ncepută anul acesta, ianuarie 2013, prin pagini de

cum este sau „ar trebui să fie în mod real George Enescu şi moştenirea sa”.

Date referitoare la cele discutate astăzi ,personal le-am oferit cu mult timp în urmă când- în volumul „Dorohoi Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii, 1874-2006” de Ion N. Oprea, Editura Edict-Production, Iaşi, 2006, 344 p., elaborată la împlinirea a 600 de ani de atestare documentară a târgului Dorohoi ( 1407-2007)-mentionam in opera citata următoarele: pg.228-230) „…Situată la 7 kilometri de Siret şi la 35 de kilometri de Dorohoi, pe drumul naţional 17A, comuna Mihăileni este o localitate relativ nouă, ea a fost întemeiată de boierul C. Mareş în 1792, pentru asigurarea moşiei sale cu braţe de muncă(pg.228-238). Iniţial a purtat numele de Vlădeni şi era cunoscută prin iarmaroacele care se ţineau aici. În 1835, Mihalache Sturza, domnul Moldovei, cumpără târgul de pe Molniţa, căruia îi dă numele de

Î Facebook dar şi în săptămânalul Supliment de

cultură al Ziarului de Iaşi, campania George Enescu şi Casa de la Mihăileni-Botoşani, relevă cunoştinţele uneori sumare pe care diferite categorii de oameni le au despre existenţa marelui nume al muzicii internaţionale, unii crezând că imobilul de la Mihăileni ar fi doar clădirea bunicilor după mama compozitorului şi virtuosului muzician român, iar apelul făcut în mass-media pentru salvarea casei ar fi mai puţin important. De altfel, spune „Suplimentul…” la care mam referit, oficialii de Botoşani afirmă că „şansele ca acest dosar să fie aprobat sunt mari”, chiar dacă „nu este vorba de o valoare arhitectonică, ci de una memorialistică…”

Promisiunea este încurajatoare, dar dacă…

Faţă de cele de mai sus, Victor Eskenasy acuză şi faptul că „nimeni din presă nu a găsit util să deschidă şi apoi să aprofundeze o anchetă reală despre acest simbol naţional”, 7

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

Mihăileni.. şi pe care îl investeşte cu atributul de reşedinţă a judeţului Dorohoi. Aşezarea, devenită domnească, începe să cunoască o dezvoltare economică şi socială deosebita. Fiind la graniţă cu Bucovina (care era ocupată de austrieci) ea devine punct de vamă, reglementând traficul pe una dintre însemnatele artere comerciale ce venea din Lemberg şi cobora spre Balcani. În 1892, satul, răscumpărat de la Grigore M. Sturza- fiul şi moştenitorul fostului domnitor - devine „târg liber” cu o viaţă social-economică de sine stătătoare; la sfârşitul secolului al XIXlea, fiind sediu administrativ de plasă. În timpul răscoalei din 1907, ţăranii din Zvoriştea şi din satele vecine s-au adunat la Mihăileni, au atacat târgul şi au dat lupte cu armata.

Aşezarea Mihăileni s-a remarcat prin dezvoltarea meşteşugurilor şi în deosebi a olăritului, ceramica produsă aici fiind apreciată şi căutată.

Mihăileni are şi o frumoasă tradiţie culturală. Aici au funcţionat societăţi culturale cu o bogată activitate şi s-au editat reviste la care au colaborat şi Nicolae Iorga, Eusebiu Camilar, George Lesnea, Petru Manoliu ş,a.

Monografia localităţii (Mihăilenii de altădată, Editura Litera, Bucureşti, 1982), scrisă de colecţionarul de artă populară Nicolae Zaziacinschi, originar din Mihăileni, reflectă aceste tradiţii, valorificate şi continuate în zilele noastre.

Astăzi vizitatorul poate vedea la Mihăileni Monumentul Eroilor Neamului ridicat de Societatea „Gh. Asachi” în 1934.

Se mai păstrează casa în care au locuit bunicii dinspre mamă ai lui George Enescu, Ion şi Zenovia Cosmovici şi în care s-a născut Maria, mama reputatului muzician.

De asemenea, pot fi văzute mormintele lor. George Enescu îndrăgea acest sat în care venea în timpul verii.

Aici a compus unele dintre lucrările sale: „Plugar” (1900), „De ziua ta”, „Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op 8” (1901) etc.

Mihăileni este şi localitatea de obârşie a poetului Ion Păun Pincio, a romancierului Ury Benador, a dramaturgului şi traducătorului Petru Manoliu „îşi susţin pledoaria Dragoş Cusic şi Dragoş Luchian în „Mic îndreptar turistic”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989”… * Despre Mihăileni scria şi pr. C. Ciocoiu, la 1 decembrie 1923 în „Contribuţii la istoria judeţului Dorohoi” nota Ion N. Oprea la pagina 157 din cartea citată: „…

Mihăilenii este cel dintâi târg, în privinţa regulărei, al treilea în privinţa vechimii şi una din comunele urbane, capitala plăşei Berhommetele, ale judeţului Dorohoi. Mihăilenii se înfiinţează după luarea Bucovinei, când se stabili aici punctul de frontieră a ţării spre Bucovina sau Austria. Aşezându-se vama şi autorităţile respective, mulţi negustori fugeau din târgul Vlădeni (lângă Mihăileni, partea nord-est), înfiinţat de curând de către proprietarul C. Mareş, pe moşia cu acelaşi nume şi se stabileau la frontieră, la trecătoare. La Vlădenii vechi, unde fusese târg, mai înainte de Mihăileni, există şi astăzi biserica Sf. Gheorghe, construită de C. Mareş, din lemn şi bârne, formând un totul încheiat de jos până cu

bolţile de sus, cu inscripţie la uşa bisericii săpate în lemn: „Această biserică s-a făcut în zilele Prea Sf. Mitropolit Calimah Gavril la 1785, luna 8, meşter Ierodiacon N. Chirilă”. * Din ziarul „Chemarea Nouă” care la 10 decembrie 1931 publica „Sărbătoarea Maestrului George Enescu” la cei 50 de ani ai săi, cartea lui Ion N. Oprea reproduce informaţii importante despre eveniment (p.68-76): „…În seara zilei de 12 noiembrie piaţa primăriei era o mare de capete. Venirea Maestrului este întâmpinată de sunetul muzicii militare şi nesfârşitele urale ale mulţimii. Pe toate scările primăriei, elevele liceului de fete şi ale şcolii profesionale, în mândru port naţional, îl întâmpină cu urale şi cu flori. În sala de recepţie toată intelectualitatea Dorohoiului îi face o impresionantă primire, la care se adaugă şi corul comunal. Din partea comunei vorbeşte dl. V. Dimitriu, preşedintele comisiei interimare predându-i Diploma de onoare a oraşului Dorohoi. Din partea judeţului dl. prefect Eduard de Burbure arată cu multă pietate amintiri din copilăria sărbătoritului, de când au început să pâlpâie primele licăriri ale geniului muzical.

Impresionantă a fost cuvântarea domnului C.N. Iancu, directorul Şcolii normale de învăţători din Şendriceni, care arată că sărbătoritul e un uns al Divinităţii, ca să sintetizeze în sublima sa artă tot geniul doinei şi al zbuciumului sufletesc de secole al poporului românesc… …Ca un modest omagiu prezintă sărbătoritului o pictură cu un colţ de natură, în care a fost un vechi conac boieresc iar astăzi este un atelier, în care se făuresc sufletele fiilor de plugari spre a deveni luminătorii poporului, din ale cărui comori spirituale s-a inspirat arta marelui maestru”. * Plecând de la autocaracterizarea pe care şi-o făcea marele artist – care se vedea cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor – Ion N. Oprea foloseşte drept argument (p.70 din op. cit). ceea ce scrie despre geniul muzicii Andrei Tudor în George Enescu „Viaţa în imagini”, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR, 1961: „ În această mărturisire a bucuriei de a crea, se defineşte întreg artistul Enescu, care şi-a pus o viaţă de muncă şi strădanii în slujba muzicii pentru a dărui şi altora bucuriile nespuse ale acestei arte. Compozitor, violonist şi dirijor de frunte, mare 8

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 5 (53)

Mai 2013

Dezlipirea, după cum am spus, a fost pentru totdeauna: „O, Moldovă, draga mea / Cine pleacă şi te lasă, / E pătruns de jale grea” Au fost versurile pe care le-a rostit pe puntea vasului care-l ducea, mai întâi, la New York.. * La 14 iulie 1954, scrie Ion N. Oprea (p.73), Enescu are o comoţie cerebrală. Rămâne parţial paralizat. Din ţară îi sosesc ultimii bani: 74.000 lei depuşi la C.E.C. , drepturi de autor, expediaţi de avocatul Romeo Drăghici, prietenul său.

Patul de suferinţă nu i-l veghează Maruca Constantinescu, soţia sa, cu care îi era valabilă căsătoria doar în Elveţia, din motive de procedură neîndeplinită, ci o asistentă socială. Marea sa iubire îl lăsase singur în ghearele suferinţei. A bolii. Proprietăţile din ţară îi fuseseră confiscate, direct sau cu oarecare… perdea. Apartamentul din Rue Clichy din Paris, ca şi vila de la Bellevue, lângă Paris, fuseseră vândute în ultimii ani tot din cauza lipsurilor materiale personale. Ultimele zile şi le petrece în hotelul „Atala” din Rue de Chateaubrand. Oamenii de inimă îi sunt alături. Îl vizitează, pentru a-i veghea ultimele clipe, regina Belgiei, sosită special de la Bruxelles. Maruca, marea lui iubire, nu-şi face apariţia. Moare în noaptea de 4-5 mai 1955, acum 58 de ani, şi se odihneşte în cimitirul parizian Pere Lachaise. Yehudi Menuhin, elevul său, avea să spună lumii întregi: „Enescu va rămâne pentru mine ABSOLUTUL prin care eu judec pe alţii”. * În încheierea eseului său, Ion N. Oprea cita ceea ce este Parisul pentru foarte mulţi dintre români (op.cit. p.75): “Parisul este patria de suflet a multor români. Nu cerşetorii din metrou, spărgătorii de parcometre, şuţii, proxeneţii, infractorii de tot felul pe care ni-i prezintă presa şi mai ales televiziunea sunt românii care domină Parisul, Franţa. Lumea „învârtiţilor” ar trebui să ştie că şi Panait Istrati înainte de a face literatură, de a-l cunoaşte pe Romain Rolland a făcut salahorie. Astăzi Panait Istrati este un mare autor francez, tipărit şi citit la Paris mai mult decât la Bucureşti. Brâncuşi îşi doarme somnul de veci tot în Franţa, dar mai înainte de a deveni maestrul sacru, el a tras clopotele la biserică, a aprins şi stins lumânările, a fost cântăreţ în strană.

Hotelul „Dieu” este spitalul unde a profesat românul Nicolae Paulescu, cel care a descoperit insulina, omul care a lucrat cu Etienne Lancereaux – unde a încercat marile decepţii ale furtului intelectual, locul unde o placă discretă, neinaugurată festiv, îi poartă amintirea, Cioran şi Mircea Eliade sunt alte personalităţi române care înnobilează Parisul.

La Theatre de la Huchette se joacă „Cântăreaţa Cheală” a lui Eugen Ionesco. De aproape 50 de ani românul dă lecţii de viaţă francezilor.

De numele lui Cioran sau Mircea Eliade se leagă cele ale lui Brauner, Ilarie Voronca, Brassei, Ştefan Lupaşco, ale Annei de Noailles, ale prinţesei Martha Bibescu şi nu numai, Străzile poartă nume de români. Şi casele: Panait Istrati, Iulia Haşdeu, Dora Distria (Elena Ghica), Maria Ventura, Aristizza Romanescu, Elvira Popescu, Eli Lotar, fiul lui Arghezi, Traian Tzara – fondatorul dadaismului –Traian Vuia, Henri Coandă, Elena Văcărescu, Dinu Flămând, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma ş.a. sunt nume despre care ar trebui să ni se vorbească mai des, decât despre campionii infractorilor români la Paris”.

pianist şi pedagog. Enescu a fost poate cel mai cuprinzător înzestrat şi multilateral muzician contemporan. Din multipla sa activitate, în care s-a afirmat cu strălucire, opera componistică reprezintă latura esenţială şi desigur, cea mai trainică a complexei sale personalităţi artistice. Dar şi interpretul a fost mare printre cei mari, fiindcă în cântul său a străbătut întotdeauna sufletul creator al artistului, care a fermecat generaţiile de ascultători, ducându-le spre tărâmurile luminate ale artei”…

Ducându-se în ascendenţa lui Enescu, Ion N. Oprea prelua de la acelaşi Andrei Tudor şi scria în aceeaşi pagină: „Străbunicul Enea Galin era cântăreţ de strană vestit pentru vocea sa; bunicul Gheorghe Enescu a fost şi este preot cu o voce vestită în toată împrejurimea; tatăl său Costache Enescu, deşi era şi el înzestrat cu darul cântecului, a rupt însă cu tradiţia familiei şi n-a mai îmbrăţişat cariera preoţiei, ci a devenit întâi învăţător, apoi luând în arendă o moşie, agricultor”. „În nordul Moldovei acolo unde şesurile nesfârşite ale Siretului se îngână cu colinele molcome care vestesc Carpaţii, „pe acele plaiuri moldovene cu lanurile de orz şi porumb, cu petecele de păduri bătrâne la orizont şi cu vechile sate pierdute între sălcii şi mesteceni” – aşa cum cu nostalgică dragoste îşi zugrăvea Enescu ţinuturile natale, întrun interviu din 1936 – se află satul Liveni-Vârnav şi Carcalia. Şi, descriind interlocutorului său – un străin – case şi locuri natale, Enescu încheia: „Mai ales nu încercaţi să aflaţi toate acestea într-un atlas. Cel mult veţi găsi – între Siret şi Prut – doi afluenţi ai Dunării, oraşele Iaşi şi Dorohoi; LiveniVârnav şi Carcalia aparţin însă amintirilor mele”.

Iar din George Balan , „Răsăritul de soare” a „Copilăriei”, tot din „George Enescu”, Editura Tineretului, 1962, Ion N. Oprea preia şi scrie (p. 72 op. cit. ): „Dacă o apuci pe drumul ce duce spre târgul Darabanilor, dai la un moment dat de o potecă ce o ia spre miazăzi. Ea te conduce spre o aşezare alcătuită din câteva zeci de case ţărăneşti. Este satul Liveni-Vârnav.

Casa pe care o căutăm este oarecum detaşată de sat.

Ajungi la ea coborând. Intrarea îi este străjuită de trei nuci bătrâni. În fund, o grădină. Pretutindeni salcâmi, care te întâmpină cu mireasma lor suavă. Casa bătrânească, modestă, de om cu posibilităţi mijlocii. În faţa ei, tradiţionalul cerdac făcut din scânduri şi unit prin stâlpi cu straşina”…

Mai târziu, pe la cinci ani, după ce avusese o vioară adevărată şi-şi demonstrase potenţele, tatăl său, Costache Enescu, intuind „că în fiul său puteau să zacă ascunse însuşiri excepţionale”, îi caută un profesor şi „recurse la serviciile unui lăutar foarte cunoscut prin părţile locului, Niculae Chioru. Dar, după câteva lecţii, acesta constată că nu mai are ce să-l înveţe pe copil: îi „furase” tot meşteşugul”…

Viaţa lui George Enescu a fost brăzdată şi ea de toate neprevăzutele, dar ea a fost mereu legată de Dorohoi, de meleagurile natale. Înainte de a pleca la Paris, pentru totdeauna, după încheierea războiului, ultima vizită a făcut-o pe tărâmurile copilăriei, la Tescani, la Liveni şi la Dorohoi – unde a fost primit cu urale. În drumul spre prefectură s-a oprit şi la furnizorul său de peniţe, cumpărându-i-le pe toate care erau în depozit. A poposit apoi la Mihăileni, la mormântul mamei sale căreia i-a şoptit: „De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung”.

9

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

N OT E D E L E C T U R Ă B AC OV I A – DIMENSIUNI EUROPENE

Dumitru Lavric în versiune românească Existenţa poetică A aapărut lui Bacovia (Editura Ateneul Scriitorilor

existenţei, „Angoasa” românească, Sentimentul timpului la Bacovia, Plictiseala, Poezia cromatică, Murind neîncetat, Satanism, Refuzul civilizaţiei, Fenomenul Bacovia… Se poate decela în aceste tematizări o fecundă intuiţie. În sprijinul căreia e solicitat nu numai textul bacovian ci şi numeroase trimiteri intertextuale la nume de prestigiu ale gîndirii şi creaţiei: Pitagora, Platon, Jung, Heidegger, Pascal, Bergson, Poe, Dante, Trakl… Astfel, intuiţia faptului că Bacovia este o victimă a timpului său rezonează cu grava meditaţie kierkagaardiană („Încă din fragedă pruncie săgeata durerii s-a instalat în inima mea. Atîta timp cît ea rămîne acolo, eu pot fi ironic, dar dacă va fi smulsă, eu voi muri.”) şi se prelungeşte într-o metaforă a autodevorării: „Atunci cînd un arbore se usucă de bătrîneţe, trunchiul său îngăduie să apară vâscul care îi bea restul vieţii şi-i grăbeşte sfîrşitul. Am putea spune că Bacovia este vâscul timpului nostru. Dar jocul raporturilor este mai subtil şi ciudat: căci dacă el este vâscul, el este în acelaşi timp şi o parte din arbore – aşadar comuniunea – şi deci efect al propriei sale cauze. Acesta este un semnal de alarmă.” Tot intuiţia îi şopteşte autoarei că, în creaţie, orice lipsă poate fi un avantaj – perspectiva fiind imediat răsturnată („Dacă Bacovia este victima timpului nostru, vlăstarul său perfect, nefericit, damnat, el este totodată marele său privilegiat.”), pentru a explica productivitatea ironiei ca marcă a aristocratismului orgolios şi politeţe a disperaţilor. Tot cu un şperaclu psihanalitic sondează Svetlana Paleologu dublul bacovian („Bacovia este produsul unei duble eredităţi, a unei coabitări în care animus european se reuneşte în anima ancestrală, moldovenească.”) în care s-a precipitat „trama vieţii moldoveneşti: singurătatea, beţia şi ploaia”, elemente care au generat suferinţa ontologică a lui Bacovia: „Frumosul cuvînt melancolie, lăsat moştenire de Eminescu, se întunecă la el, apare din străfunduri ca o muzică dureroasă şi invadează întregul vers.” Cu aceasta se plonjează în acel înfricoşător şi tenebros de nespus pe care Bacovia îl abordează într-o limbă „non imaginativă, austeră (…) apropiată de magia primitivilor. Intensitatea şi tensiunea interioară, încărcătura cuvintelor, pun pe fugă orice accesorii, orice decor.”

Prin grila heideggeriană este abordat timpul bacovian văzut într-o luminozitate crepusculară, agonizant, între umiditatea şi cangrena autumnală, traducerea căruia revine în sarcina ritmului; abordînd timpul de plumb, discursul critic propune o nouă comparaţie care îl imobilizează pe Bacovia: „Ca şi Proust, Bacovia are această tehnică nouă a descompunerii timpului – timp care este înfrînt, condamnat – apropiindu-se de noul tip al omului modern.” Învecinată cu angoasanta temă a timpului este muritudinea, prilej de a pune în pagină paradoxul bacovian, care-i guvernează ca un soare negru universul liric: preluînd

Bacău, 2012), mai întîi teza de doctorat susţinută de tînăra Svetlana Paleologu Matta în 1955, tipărită în 1958 în franceză şi tradusă acum în română de poeta Lucia Olaru Nenati, al cărei efort a fost deja încununat de un premiu la festivalul de poezie pe care Bacăul îl organizează în memoria poetului. Într-un amplu studiu introductiv (Un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană), traducătoarea recomandă cu un patos nereţinut (în acorduri lungi de liră!) autoarea şi cartea la care publicul românesc are acces la peste jumătate de secol de la apariţie: „În viziunea tinerei doctorese, Bacovia nu se încadrează, ca în exegeza internă românească, doar între elementele naţionale de comparare – fără însă ca acestea să lipsească – ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filozofică europeană, relevîndu-i consonanţele de acest fel şi altfel avînd capacitatea de a defini fără ezitări profilul existenţei poetice bacoviene din perspectiva culturală europeană şi nu doar din cea naţională.” Recomandarea şi-o fundamentează Lucia Olaru prin: existenţa referinţelor la „nume autorizate ale gîndirii europene şi nu numai”, a ideilor, „remarcabile, unele chiar insolite, înserate într-o evoluţie analitică de mare intuiţie şi abilitate hermeneutică, adesea de-o concentrare aforistică a discursului, ce se reunesc într-un demers de instituire a unui profil poetic bacovian ferm şi original conturat”, a stilului „ferm ştiinţific, flexibil, de o mare supleţe intelectuală ce probează stăpînirea unei dexterităţi hermeneutice uimitoare”. Desigur, funcţionează şi un fenomen de consonanţă căci în dialogul amplu, cu rol de epilog sentimental, ce este ataşat studiului, S.P.M. se exprimă la rîndu-i despre L.O.N.: „O, Lucica dragă, dar vorbeşti aşa de frumos şi atît de emoţionant că mă emoţionezi şi pe mine şi aproape că sunt puţin intimidată. Ai vorbit foarte frumos, eşti o vorbitoare înnăscută şi ai spus lucrurile foarte just şi cu tonul just şi frumos şi ai supus exact lucrurile adevărate.” Aşa s-ar putea explica şi paritatea materialului distribuit în cele 182 de pagini ale volumului – aproape jumătate aparţinînd Luciei Olaru Nenati – traducerea în limba română, studiu introductiv, interviu, medalion biobliografic, anexe şi îngrijire ediţie fiind contribuţiile acesteia la aducerea atît de tîrzie în circuitul cultural naţional a unei apreciabile contribuţii critice care îl receptează pe Bacovia din perspectivă continentală. Într-o manieră îndatorată sistematizării hermeneutice de tip didactic, dar sugerată chiar de specificul universului poetic abordat, secţiunile cărţii se centrează în jurul cîte unui text considerat fundamental şi glosează în marginea unor teme formulate în titlurile capitolelor: O victimă a timpului său, Animus occidental – Anima moldovenească, Precipitatul 10

Anul V

ISTORIA CULTURII Numărul 5 (53)

o altă meditaţie a gînditorului danez („Cîtă vreme moartea reprezintă pericolul suprem, se speră în viaţă; dar cînd se descoperă un pericol încă şi mai mare, atunci se speră în moarte.”), demersul critic descifrează cangrena disperării care obligă la a trăi moartea: „Acesta este cazul lui Bacovia, caz tipic al disperării – aceasta este faimoasa «boală a morţii», cea mai teribilă şi torturantă contradicţie pe care a născut-o existenţa şi care constă, pur şi simplu, în a nu putea muri.”

Am selectat doar cîteva argumente prin care Svetlana Paleologu Matta demonstrează că existenţa poetică a lui Bacovia se înscrie în modernitatea europeană, într-un dialog de la egal la egal cu marile spirite ale acestui areal atît de fecund. Atitudinea ideatică se eşafodează, nu de puţine ori, pe formulări memorabile ce sugerează posibile dezvoltări: „simfonia abisală a ultimului vers”, „Bacovia este occidental la gurile Dunării”, „Fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj.”, „un Degas redat cu o sensibilitate delicată, vibrantă”, „Bacovia este pictorul lucid şi teribil al răului modern”, „Bacovia este un damnat, dar un damnat aflat în slujba unui mesaj”…

Prin astfel de iluminări, demersul critic formulat în urmă cu jumătate de secol de tînăra româncă stabilită în spaţiul helvetic se aliniază la altitudinea vocilor autorizate ale criticii româneşti care s-au rostit în timp asupra lirismului bacovian: „Cultul bacovian pare mai mult o reacţiune împotriva unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce împinge pe rafinaţi spre primitivism” – E. Lovinescu; „Bacovia e un poet elementar, dar cu menţionarea puterii sale primitive de sugestie, cu totul excepţională” – Ş. Cioculescu; „Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumară a baudelaireanismului care a cîntat ploaia insinuantă, rece, provincia, urîtul funebru, monotonia burgheză, tristeţea autumnală.” – G. Călinescu; „Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii şi convalescent, cufundat în deznădejde şi în prevestirea morţii apropiate.” – T. Vianu; „Poezia d-lui Bacovia descinde din zona de jos a universului poesc şi baudelairean şi chiar din Rollinat.” – P. Constantinescu; poet unic în literatura noastră şi (…) poet unic chiar în cadre mai largi decît acelea ale literaturii noastre” – V. Streinu; „Unul dintre precursorii europeni ai celor mai noi tendinţe din literatura universală de azi” – A. E. Baconsky; „poezia bacoviană deţine, prin postulatul ei tragic, o virtualitate universală şi profund contemporană, justificînd confruntarea cu cîţiva din marii martori ai aceleiaşi tensiuni, care sunt Kafka, Camus, Becket” – M. Petroveanu; „Nihilomelancolia bacoviană e viziunea metafizică a neantului, o aproximare poetică a morţii, perceperea deplasării implacabile a universului spre violet (…), spre pustiul adînc (…) şi glacialitatea thanatică” – Ion Simuţ; „Bacovia reprezintă punctul cel mai înalt al simbolismului românesc, situîndu-se totodată, prin valoare, mai presus de simbolism şi de orice curent literar, în universalitate. (…) poetul cu cel mai adînc ecou asupra poeziei române moderne este izolat în strania lui frumuseţe, inimitabil.” – N. Manolescu.

Chiar dacă puţin cunoscută în România până la ora acestei traduceri, Existence poètique de Bacovia s-a bucurat de ecouri favorabile semnate de C. Călin, M. Petroveanu, Edgar Papu, Th. Codreanu: „fineţea multor intuiţii, justeţea punctelor de vedere”, „descoperitoare de priorităţi ale

Mai 2013

noastre”, „tot ce s-a gîndit mai profund despre Bacovia în deceniul al cincilea”… Rămîne de văzut dacă raportarea prea insistentă la existenţialism nu se va constitui într-un balast şi dacă maniera discutabilă în care discursul liric se traduce în discurs critic nu va trezi ironii, de mirare fiind că cea care mai tîrziu va dedica un studiu galaxiei Proust nu decelează convingător între eul empiric şi eul artistic, lansînd enunţuri hazardate şi chiar rizibile de tipul: „Singura grijă a poetului este aici să anunţe iubitei sale decesele din oraş.”; „Bacovia mătură hornul cu focul sufocat sub cenuşă.”; „Cocoţat într-un turn (…), poetul domină de la înălţimea privirii sale cîmpia Bacăului.”; „De la înălţimea turnului său poetul observă mulţimea etalată pe străzi…”; „Arghezi se dedică olăritului şi modelează cu mâinile sale de urs membrele unei femei adorabile”…

Cît a influenţat cartea aceasta receptarea lui Bacovia în spaţiul european e greu de spus; cum se va integra în orizontul criticii româneşti actuale o va decide viitorul apropiat. În contextul întregii opere semnate de Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia rămîne un semnal credibil ce anunţă studiile fundamentale de mai tîrziu ce vor fi dedicate lui Eminescu.

O C TAV I A N G O G A 1 APRILIE 1881 – 7 MAI 1938 I N ME M O R I A M

Lia Ruse Cu imensă sete de cultură, În templul suferinţei ancestral, Ilustrează-n poezia pură Trăirea românilor din Ardeal Cu accent patriotic, social, Cu-atâtea tonalităţi solemne În stilul său poetic magistral Cuprinde lirica artei demne.

Tâşneşte revolta-n poezie (Scriere profund originală) Să schimbe lumea din temelie Spunând adevăr fără sfială.

Poartă-n el tandră umanitate Sufletu-i e vrajă, dor şi jale: Gânduri cu nelinişte-ncărcate, Dar profilând clipe ideale.

E un zbucium sincer şi dureros (Idealul unităţii noastre) Fidel crezului realist, pios “Unic” pleacă-n sferele albastre…

11

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

A PA R I Ţ I I E D I TO R I A L E - E X E G E Z E , C O M E N TA R I I

L E TO P I S E Ţ U L C O J O C A R I U, P E N T RU V I I TO R I M E : , , P R O P R I E TAT E A F U N C I A R Ă Î N J U D E Ţ U L B OTO Ș A N I ” O C A RT E L A N S AT Ă A S T Ă Z I , 3 1 M A I 2 0 1 3 , L A M U Z E U L J U D E Ţ E A N D E I S TO R I E B OTO Ș A N I

Ion Istrate Cartea ,,Proprietatea funciară în judeţul Botoşani”, autor, Constantin Cojocariu, 2013 – lansată astăzi, 31 mai 2013, în Sala Oglinzilor a Muzeului Judeţean Botoşani, este o oglindă în care putem privi şi cerceta istoria proprietăţii funciare din acest colţ de ţară.

Profesorul Constantin Cojocariu, prin opinia exprimată în prefaţă şi prin ceea ce a spus la acest eveniment, a scos clar în evidenţă, un merit al Domniei Sale, omagiul şi respectul ce trebuie să-l avem pentru ţăranul român, cel care a muncit şi munceşte mereu pământul pentru a-şi asigura viaţa şi nu numai a lui…

Evenimentul a fost un fapt cultural deosebit pentru că a atras o mulţime de intelectuali şi oameni din mediul politic şi administrativ, sala fiind arhiplină, şi, înainte de toate, a provocat o susţinută dezbatere de idei cu conţinut de luat în seamă.

din cărţile M ulte apărute până acum, după 1990 (cu caracter documentar – monografic), în comparaţie cu cele pe care le voi nominaliza mai jos, sunt un fel de bombiţe – focuri de artificii - (a se vedea unele monografii săteşti). Însă cred, mai cu seamă în spaţiul culturii scrise botoşănene, că a început focul de artilerie grea.

Cărţi apărute recent: „Judeţul Botoşani în 2013 – monografie geografică”, autor prof. Mihai Poclid, ,,Proprietatea funciară în judeţul Botoşani”, autor prof.

Constantin Cojocariu, precum şi cele care vor urma (,,Scriitori şi publicişti botoşăneni.

Dicţionar biobibliografic”, autor Silvia Lazarovici şi ,,Monografia Judeţului Botoşani”, ediţie îngrijită de regretatul Ionel Bejenaru) sunt adevărate bombe de calibru, care provoacă adânci cratere în care vor bolborosi şi ţâşni exactităţi despre identitatea noastră. Cei care au ostenit şi le-au scris au scormonit la ,,rădăcina istoriei” (pr. Lucian Leonte) şi au aerisit galeriile memoriei pentru a înlesni definirea conexiunilor între subiecţi şi faptele lor istorice, atât de necesare întru argumentarea drepturilor urmaşilor noştri. Înflorirea excepţională a preocupărilor pentru descoperirea tainelor din izvoadele vechi se datorează intelectualilor, în marea lor majoritate dascăli din şcoli, acum pensionari, proveniţi din vetrele tradiţionale ale satelor noastre şi formaţi în perioada de după 1945.

Aceşti oameni, adevăraţii stâlpi ai naţiei noastre, ne onorează şi ne induc menţinerea trează a minţii, insistând asupra nevoii că trebuie să promovăm şi să afirmăm, de zi cu zi, valorile autentice ale străbunilor noştri.

12

Anul V

ISTORIA CULTURII Numărul 5 (53)

Mai 2013

O MONOGRAFIE GEOGRAFICĂ A J U D E Ţ U L U I B OTO Ș A N I

Lucian Manole declarat de a C ur ăspscopul und e la multe

succesiune de informaţii: 1247, menţiunea unui voievod valah, printre voievozii ruteni, întâlniţi în drum spre curtea Hanului, de misionarul franciscan Giovanni da Pian del Carpine; 1276 – 1277, ştirea din cronica lui Thomas Tuscus, despre un război între români şi, probabil, ruteni; 1325, menţiunea valahilor, alături de ruteni şi lituanieni, printre popoarele vecine care dau ajutor polonilor, potrivit cronicii lui Dlugosz. Sunt multe argumente noi, în favoarea existenţei unui principat, sau voievodat deosebit, şi mai vechi, în partea de miazănoapte a Moldovei. Este încă un argument în favoarea tezei, că acest voievodat, este mai vechi, decât descălecatul din Maramureş, şi că a fost integrat mai târziu, în hotarele principatului unificat al Moldovei”.

Structurată pe cinci capitole ( „Capitolul introductiv”(I), „Condiţii naturale şi social istorice (II), „Elemente de geografie istorică. Vechimea populării” (III), „Aspecte privind populaţia judeţului” (IV) şi „Economie. Învăţământ: Cultură.

Sport. Turism”(V) ), la care se adaugă opisul cu anexe, abrevierile, bibliografia selectivă şi imagini şi hărţi ce privesc cadrul natural, e de remarcat calitatea şi originalitatea efortului de interpretare a materialului documentar, acurateţea şi disciplina cercetării şi modul cum sunt organizate demonstraţiile.

Profesorul Mihai Poclid, prin lucrarea despre care discutăm, propune un exerciţiu de onestitate interpretativă atât de necesar spaţiului cultural românesc.

întrebări ce s-au pus şi se vor pune cu privire la vasta tematică acoperită de geo gr afia j udeţului B oto şani, renumitul profesor Mihai Poclid, de la Liceul Teoretic „Nicolae Iorga” din Botoşani, propune spaţiului culturalştiinţific al zonei o lucrare de referinţă: „Judeţul Botoşani în 2013 – monografie geografică” ( Editura „Taida”, Iaşi, 2013, 607 p.).

Volumul se deschide cu o pertinentă prefaţă a universitarului sucevean (el însuşi botoşănean), lector univ. dr. Dumitru Mihăilă care ţine să precizeze că „Încă de la începuturile sale, lucrarea domnului prof. Poclid Mihai este pusă sub auspiciul unei datorii incontestabile a autorului faţă de ţinuturile natale, acesta ridicând la rangul de sacralitate cunoaşterea şi popularizarea cadrului geografic şi istorico-social al meleagurilor pe care au călcat Eminescu, Enescu, Luchian, Iorga…, care şi în prezent păstrează încă tainele unor vremuri trecute”.

Sentimentul transpare încă din „Argumentul” pus de autor ca o declaraţie de suflet pentru spaţiul „de sub Bucovină”, aliniindu-se astfel unor cunoscute personalităţi geografice locale precum Artur Gorovei, Tiberiu Crudu, Victor Tufescu sau Gheorghe Slavic, în demersul lor de a pune în faţa cititorilor preocupaţi de probleme de geografie un admirabil material de documentare. De aceea autorul ţine să precizeze: „Fără a avea pretenţia că am urmărit un anume „stil” în scris, şi mai ales pentru că o monografie se adresează tuturor categoriilor de cititori, am folosit un limbaj accesibil, am evitat, pe cât posibil, folosirea exagerată a arhaismelor şi neologismelor. Volumul poate constitui „sursă de informare” pentru oricine doreşte să aibă cunoştinţe despre acest teritoriu; poate fi „material bibliografic” pentru cadrele didactice, care doresc să întocmească „opţionale” despre cunoaşterea orizontului local; poate fi consultată de autorităţile locale (primării, consilii locale, orăşeneşti, judeţene) pentru diverse date în întocmirea unor studii de dezvoltare”. „Cuvântul înainte” aparţine membrilor colectivului de conducere al Filialei Botoşani a Societăţii de Geografie din România care, supervizând lucrarea cu ochii specialiştilor, descoperă că: „Volumul aduce noi descoperiri documentare, noi interpretări, deosebite de cele ce au fost scrise până acum, aduce un plus, în sprijinirea unor afirmaţii, privind vechimea locuirii acestor teritorii. Insistă în a susţine prezenţa şi organizarea administrativ – teritorială a „valahilor” din Moldova de nord-est, într-un „cnezat”, cu reşedinţa la Fundul Herţei, pornind de la o

CIREȘE AMARE

Elena Spiridon e-atât de noapte.. timpul în halat cu bisturiu îmi separă endocardul stâng de cel albăstriu, cuvintele asistente s-au ghemuit în colţul gurii şi privesc părul plin cu cireşe amare, o gheară îmi taie tubul de oxigen şi în loc îmi pune un ciob de oglindă. privesc în el. falduri de umbre îmi râd până mă molipsesc. închid ochii.. apare la hotar lumina lină. ca să o poţi vedea trebuie să mă săruţi; e singurul lucru pe care poţi să-l faci, să mă săruţi…

13

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

U N I M P O RTA N T S T U D I U M O N O G R A F I C A L U N E I A Ș E Z Ă R I V E C H I , I S TO R I C E – VO R N I C E N I

Teodor Epure Motto: ,,Cărţile ne delectează până în măduva oaselor, ne grăiesc, ne dau sfaturi şi sunt unite cu noi printr-o familiaritate vie şi armonioasă”.

(Petrarca) Iniţiativa sociologului Dimitrie Gusti, întemeietorul Muzeului Satului, de a se realiza monografii complete în mai multe localităţi din ţară, a însemnat pentru profesorul Gheorghe Gherman, o perioadă îndelungată de cercetare şi de documentare, timp în care a adunat un volum impresionant de informaţii pe care le-a ordonat într-o lucrare monografică importantă ”Vorniceni – însemnată vatră strămoşească”, ce a văzut lumina tiparului la Editura ”Agata” din Botoşani, în anul 2007. În ”Argument” autorul precizează scopul lucrării ”să relev adevărul istoric despre aspectele geografice, tradiţiile, obiceiurile, caracteristice comunei Vorniceni şi despre câteva personalităţi care au ridicat prestigiul ei, să aduc o contribuţie şi mai concretă la elucidarea problemelor istorico-geografice, încă necunoscute”; sursele de informare ”lucrări geografice şi istorice de referinţă, cercetările materialelor cartografice ale documentelor istorice din Arhivele Statului Iaşi şi Botoşani, ale şcolii din Vorniceni”; consideră lucrarea ”o analiză completă a factorilor care au contribuit şi contribuie la dezvoltarea acestei aşezări (…) şi o încununare a numeroaselor ore şi zile necesare pentru studierea documentelor istorice referitoare la acest aşezământ”.

Afirmaţiile de mai sus au totală acoperire în informaţiile cuprinse în interiorul lucrării. Pe buna dreptate, prefaţatorul acestei lucrări, profesor universitar doctor, Mihai Maxim, recomandă cititorilor şi ”în primul rând cetăţenilor din Vorniceni şi fiilor satului să citească această monografie dedicată Vornicenilor întrucât aici vor găsi date istorice interesante despre satul lor, relevate anterior mai ales de profesorul Octavian Ionescu în monografia sa, dar cu deosebire foarte multe informaţii cu caracter geografic, de geografie fizică şi economică, domeniu în care autorul se simte la el acasă şi care dă notă de noutate şi de contribuţie originală acestei monografii”.

Conţinutul lucrării este structurat pe cinci capitole destul de substanţiale, dezvoltate în 15 subdiviziuni, cu hărţi interesante privind aşezarea geografică a comunei, profilul geologic, cu hărţi hipsometrice ; grafice cu regimul anual al temperaturii, regimul de strălucire a soarelui, regimul mediu anual al umezelii ; diagrame, diagrama culturilor agricole, a evoluţiei precipitaţiilor atmosferice în Vorniceni, a evoluţiei temperaturilor anului ; fotografii ale unor aşezăminte culturale, ale unor formaţii artistice de amatori, inserate în paginile cărţii. Urmează apoi două pagini cu bibliografie.

Primul capitol ”Cadrul fizico-geografic al localităţii Vorniceni” cuprinde următoarele subdiviziuni : aşezarea geografică şi caracterele specifice, limitele, întinderea şi vecinii, condiţiile mediului geografic. Autorul ne dă numeroase informaţii, tratate cu o responsabilitate deosebită, privind poziţia geografică a satului ”care a favorizat în trecut legături comerciale ce se stabileau între munte şi câmp cât şi cu drumul comercial dinspre Liov spre Marea Neagră şi Valea Siretului”; componenţa administrativă, vechimea, limitele, vecinii, întinderea, suprafaţa localităţii care este de ”6.000 hectare, reprezentând 1,2% din cea a judeţului Botoşani”.

Subdiviziunea ”Condiţiile mediului geografic” cuprinde : evoluţia paleogeografică, geologică şi petrografică, relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna şi solurile. În termeni savanţi, autorul explică evoluţia paleogeografică, geologică şi petrografică a Platformei Moldoveneşti din care face parte şi localitatea Vorniceni, platformă care ”are două etaje : unul interior, precambrian, cristalin, cu roci cutate şi altul superior, postproterozoic, cu sedimente siluriene, neozoice, necutate, cu multe discordanţe între ele. Prin depunerea de nisipuri, prundişuri, argile” a avut loc un proces de ridicare a Podişului Moldovei, care are un relief format din coline, platouri, dealuri, ce se găsesc şi în Vorniceni. Mai târziu, sub influenţa factorilor exogeni, relieful a suferit importante transformări prin eroziune şi alunecări de teren”.

Cititorul ia cunoştinţă apoi de multe informaţii însoţite de diagrame cu privire la factorii climatogeni : radiaţia solară, latitudinea şi longitudinea, temperatura aerului, care influenţează precipitaţiile atmosferice ale acestei aşezări istorice. În ultima parte a acestui capitol, autorul prezintă informaţii însoţite de hărţi şi legende cu multe trimiteri la lucrări de specialitate cu privire la hidrografia, vegetaţia, fauna şi solurile comunei Vorniceni.

Cel de-al doilea capitol ”Probleme de geografie umană şi economică” este cel mai bogat în conţinutul său şi are următoarele subdiviziuni : evoluţia istorică a comunei Vorniceni, populaţia, aşezările omeneşti, numele satelor componente, Vorniceni, Davidoaia şi Dealu Crucii, ocupaţii şi schimbări produse în activitatea economică, practicate de locuitori : silvicultura, piscicultura, căile de comunicaţie şi transportul, comerţul.

Cititorii află că aşezarea este situată într-un areal geografic locuit din timpuri străvechi şi anume din perioada neoliticului, atestând că în pofida multor vicisitudini, viaţa economică a continuat fără întreruperi întrucât au existat de-a lungul veacurilor locuitori harnici şi chibzuiţi. Aceste fapte 14

Anul V

ISTORIA CULTURII Numărul 5 (53)

sunt constatate de arheologii Muzeului Judeţean, care au descoperit în aşezarea de la Podul Ibăneasa – La Lupu ”ceramică foarte abundentă şi cu utilitate variată, compusă din castroane, vase sub formă de cupă, vase cu fundul profilat, vas suport, capete de animale, farfurii, capace şi figurine antropomorfe, feminine şi masculine, alături de locuinţe cu podină de lemn şi strat de lut deasupra” iar pe lângă ceramică şi locuinţe s-au mai descoperit ”cuptoare, vetre, râşniţe, mici altare, unelte şi arme de silex”.

Fiind un pasionat de restituiri, dornic de a reaşeza în lumină valori din trecut, autorul cercetează documentele de arhivă ”hrisoave, donaţii cu hotărnicie a moşiilor, urice” şi ne informează că, potrivit uricului din 28 decembrie 1428, satul Vorniceni a fost înfiinţat în vremea lui Alexandru cel Bun, ”care întăreşte boierilor Lazăr, Stanciu şi Costea din Siliştea din Dobrin, la Humor, unde se afla mânăstirea lor, dreptul de a -şi stăpâni satele de sub Dumbrava Înaltă”. Cele trei sate de sub Dumbrava Înaltă, Stăuceni, Glodeni şi Vorniceni, rămân proprietatea Mânăstirii Humor până în anul 1785, când vor deveni proprietatea vistiernicului Iordache Rosset-Roznovanu iar în anul 1806, moşiile şi satele Stăuceni şi Glodeni s-au contopit cu cea a Vornicenilor (au fost strămutate din Sălişte şi Ţântirim). Mai târziu, în secolul al XIX-lea, moşia Vorniceni a fost stăpânită, pe rând, de unele familii mari de boieri : Haret, Anghel, Marghiloman, Pherichide, care au avut interesul să-şi întindă mereu domeniile prin cumpărarea silită a micilor ocini răzăşeşti, iar de aici începe drama răzeşilor de la Vorniceni.

Alte pagini ale monografiei sunt rezervate unor evenimente social-politice importante din viaţa cetăţenilor şi a ţării : aplicarea Legii Rurale de către Alexandru Ioan Cuza, când ţăranii au primit 732 fălci de pământ de slabă calitate din moşia lui Iordache Rosset Roznovanu, participarea acestora la Războiul pentru Independenţă din anul 1877 unde ”au fost şi eroi care şi-au lăsat oasele pe meleaguri străine”, la Războiul Balcanic, momente care au fost ”motive temeinice pentru locuitorii comunei de a-şi manifesta patriotismul” şi pe care autorul le evocă fără a diminua cu nimic veridicitatea. Acelaşi act de bărbăţie şi eroism au demonstrat vornicenenii şi în primul război mondial, când ”mulţi soldaţi din sat, care făceau parte din Regimentul 55-67 infanterie, s-au acoperit de glorie la Mărăşeşti.”

Situaţia ţăranilor din Vorniceni s-a îmbunătăţit pentru o perioadă scurtă în urma aplicării legii agrare din anul 1921, totuşi au mai rămas încă familii sărace ”care erau nevoite să împrumute cereale pentru care trebuiau să lucreze vara, uneltele agricole erau simple, semănatul se făcea prin împrăştierea seminţelor cu mâna, producţiile agricole erau mici iar legea învoielilor agricole era destul de apăsătoare pentru săteni.” În subdiviziunea ”Populaţia comunei” cititorul află multe detalii privind populaţia activă şi inactivă, stabilă şi migratoare, natalitatea, mortalitatea, structura socioprofesională, etnică şi confesională, structura pe vârstă şi pe sex, precum şi starea de sănătate şi protecţie socială.

Parcurgând paginile cărţii, cititorul îşi formează o imagine clară însoţită de fotografii şi legende privind fondul locativ al acestei aşezări : pânza de apă freatică, reţeaua de drumuri comunale, aprovizionarea cu energie electrică, reţeaua telefonică, dotările comerciale şi social-culturale pentru învăţământ. Autorul constată că principalele surse de trai pentru săteni au fost pământul şi animalele, schimbul de produse şi unelte, meşteşuguri casnice. Continuând, autorul prezintă agricultura socialistă, subliniind că mai întâi sătenii

Mai 2013

au lucrat în întovărăşire agricolă, unde erau temporar proprietari ai terenurilor iar în anul 1962 au fost ”determinaţi şi solicitaţi” să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă.

Activitatea sătenilor în gospodăria colectivă este împărţită în două etape : prima etapă 1962-1975, când ”datorită unui mai bun management ţăranii primeau mai mulţi bani şi mai multe produse la norma de muncă (cereale, brânză, legume) şi etapa de după 1975, când, de la an la an, cantitatea de produse şi suma de bani în norma de muncă era tot mai mică”. Totuşi, autorul subliniază rolul cadrelor tehnice în obţinerea unor producţii agricole însemnate, diversificarea ariei culturilor agricole şi anume : cereale, plante tehnice, plante medicinale şi aromatice, normele de valorificare ale acestor produse, care aduceau venituri remarcabile, precum şi gradul de mecanizare şi de chimizare a agriculturii în anii colectivizării. S-au înmulţit şi sferele de ocupaţii ale sătenilor, cum ar fi : lucrul la covoare, ţesutul, ferăria, tâmplăria, croitoria, dogăria, broderia, dărăcitul lânii, cojocăria, confecţionatul căciulii de miel, fabricarea rachiurilor naturale. În finalul acestui capitol sunt prezentate silvicultura, piscicultura ”care nu este o ramură economică reprezentativă, totuşi dă o notă aparte că pe valea Ibănesei sunt iazuri în apele cărora se află somnul, mreana, crapul, ştiuca”, căile de comunicaţie, calea ferată Dorohoi-Iaşi, căile rutiere, poşta, telefonul, radioul şi în sfârşit, comerţul.

Capitolul al III-lea, ”Probleme de toponimie geografică locală” este cel mai scurt capitol în raport cu celelalte, cuprinzând 5 pagini, unde autorul descoperă nume de locuri (toponime) care reprezintă istoria nescrisă a acestei vechi aşezări şi care vorbesc despre întâmplări şi fapte istorice mai mult sau mai puţin vechi, mai mult sau mai puţin importante, ce s-au petrecut de-a lungul veacurilor, au impresionat într-un chip oarecare sufletul sătenilor, fiind considerate adevărate nestemate pentru perioadele când nu s-au găsit alte documente istorice. Toponimele sunt analizate şi clasificate după vechimea lor : Ibăneasa, Hulubăria, Rateş ; după natura terenului : Ponoare, Bahnă, Huluba ; după poziţia unor elemente geografice : în Ţarnă, Dosul Vornicesei, Faţa Vornicesei.

Alte pagini ale monografiei sunt rezervate capitolului ”Educaţie, cultură, tradiţii” care cuprinde următoarele subdiviziuni : şcoala ca instituţie culturală şi de educaţie, cultura populară, obiceiuri şi tradiţii.

Cartea urmăreşte drumul sinuos al şcolii din Vorniceni, înfiinţată în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, anul 1863. Prima şcoală a funcţionat în localul casei parohiale, având caracter mixt. Mai târziu în perioada 1900-1914 funcţiona o şcoală de fete în casa parohială şi una de băieţi lângă primărie. Cum e şi firesc, sunt prezentate efectivele de elevi care au crescut de la an la an, precum şi slujitorii lor devotaţi : D. Georgean, Petre Ştefănescu, Ecaterina Maxim, V. N. Petrovici ale căror fapte au rămas în memoria colectivă a sătenilor vorniceneni. În anul 1914 a fost dată în folosinţă, în vremea primarului Toader Fasolă, un nou local de şcoală cu 4 săli de clasă, existent şi în prezent, unde a funcţionat o perioadă de timp şi căminul cultural. Creşterea impetuoasă a efectivelor de elevi, ca urmare a generalizării învăţământului de 4, 7, 8 şi 10 ani, a necesitat construcţia de noi localuri, întrucât un număr mare de clase de elevi funcţionau în casele ţărăneşti. În anul 1952 s-a construit Şcoala nr. 2 din Zvârca, în 1963 Liceul de Cultură Generală, în 1968 Şcoala Generală nr.

1 iar în 1972 Şcoala Generală din satul Dealu Crucii. Un mare avânt a luat şi învăţământul preşcolar care s-a înfiinţat în anul 15

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

1949. Datorită extinderii reţelei şcolare şi a funcţionării Liceului de Cultură Generală, în Vorniceni existau la începutul deceniului al 8-lea ”70 cadre didactice bine pregătite, peste 150 intelectuali cu studii superioare, 300 cu studii medii iar alţi peste 300 de tineri au urmat cursurile unor şcoli profesionale şi licee industriale de meserii, care au lucrat sau lucrează în diferite colţuri ale ţării.” Toate aceste rezultate se datorează calităţii şi valorii corpului didactic vornicenean, care a contribuit la educarea generaţiilor de tineret.

O instituţie benefică pentru săteni a fost căminul cultural, înfiinţat la data de 7 octombrie 1928, care purta numele regelui Mihai I, cu o bibliotecă de 300 volume, donate de diferite personalităţi ale satului iar în anul 1959 s-a dat în folosinţă noul local al căminului cultural.

Nu sunt lipsite de interes nici informaţiile cu privire la activităţile cultural-artistice mai deosebite care au fost organizate în cadrul căminului cultural : activitatea literară a unor rapsozi populari, Alexandru Nechifor şi Mihai Agache, succesele formaţiilor de fluieraşi, tineri şi maturi, pe plan local, judeţean şi naţional, întâlnirea cu fiii satului la sărbătorirea a 575 ani de la atestarea localităţii noastre, în anul 2003, precum şi unele momente emoţionante ale înfrăţirii Vornicenilor de Botoşani cu Vornicenii din raionul Străşeni, Republica Moldova.

Parcurgând în continuare paginile cărţii, autorul ne dezvăluie amănunte privind obiceiurile şi tradiţiile care au loc înaintea şi în timpul desfăşurării unei nunţi ţărăneşti. Mai întâi ”tinerii însurăţei se cunosc la clăci, la joc pe toloacă, la munca câmpului, la şcoală, apoi iau o hotărâre importantă să-şi unească destinele pentru toată viaţa”. Se întâmplă câteodată ca motivele materiale să-i unească, neavând niciun sentiment de dragoste, iar în alte cazuri, acest sentiment învinge egoismul şi lăcomia părinţilor iar tinerii fug de acasă, căsătorindu-se fără voinţa lor. Urmează apoi cererea în căsătorie (dacă un tânăr este mai puţin îndrăzneţ, atunci intervine o rudă, un prieten, un vecin, numit în grai popular ”staroste”, care stătea de vorbă cu familia fetei) ; scoaterea la joc a viitoarei mirese, logodna, pregătirea la casa mirelui şi a miresei a plocoanelor, invitarea nuntaşilor care se făcea cu rachiu şi muzică, peteala, bărbieritul mirelui, sosirea nuntaşilor la nunul cel mare, plecarea acestora la socrul mare pentru a-l lua pe mire, întregul alai este primit apoi de socrul mic, unde tinerii îşi iau rămas bun de la părinţi şi se joacă zestrea miresei, cununia religioasă la biserică, desfăşurarea nunţii la socrul mare sau la căminul cultural, unde se primesc şi plocoanele. Autorul ne face cunoscute apoi şi alte obiceiuri din satul Vorniceni, cum ar fi ”scosul la joc al fetelor de măritat”. Fetele de măritat îşi pregătesc în postul Crăciunului zestrea de măritiş ”ţesături variate în stative şi covoare moldoveneşti, cu motive foarte diferite”. Ele îşi completau zestrea în speranţa ”că-i poate veni foarte repede rândul la măritat.” După ce se termina postul Crăciunului ”fetele se pregăteau pentru câşlegile Crăciunului: spălau, curăţau, primeneau totul şi-şi pregăteau straie noi, pentru că trebuiau să iasă la joc”. Flăcăii care erau cu armata făcută cereau fetele de la părinţi pentru a le scoate la joc. Pe toată perioada sărbătorilor de iarnă fetele de măritat erau jucate ori de câte ori se organizau hore, iar pentru a le mulţumi flăcăilor, fetele le pregăteau colaci. În ultimul capitol ”Personalităţi ale satului Vorniceni” sunt evocate 55 nume, fii ai satului, care s-au remarcat în diverse domenii de activitate. Autorul i-a rezervat fiecăruia câte un scurt studiu biografic, bine documentat. Nu întâmplător atenţia autorului s-a oprit asupra activităţii

profesorului universitar Octavian Ionescu, veritabil personaj de legendă al şcolii şi al satului ”care a studiat cu râvnă arhivele, dând la iveală o lucrare de referinţă, Însemnări istorice despre satul Vorniceni, din ţinutul Dorohoi, o adevărată monografie istorică”. A publicat numeroase articole de specialitate în reviste româneşti şi străine ”Arhiva pentru ştiinţe şi reforma socială”, ”Viaţa Românească”, ”Curierul Judiciar”, ”Archives de Philosophie du Droit” etc. Este prezentat apoi profesorul universitar doctor Mihai Maxim a cărui carieră ştiinţifică ”s-a axat pe studiul raporturilor româno -otomane din secolul al XVI-lea, referindu-se la obligaţiile financiare (a haraciului) economice ale Ţărilor Române, faţă de Imperiul Otoman, la structura monetară a plăţii haraciului, la comerţul cu sare şi confiscare a averii lui Constantin Brâncoveanu.” Sunt prezentaţi în continuare doctoranzii din diverse generaţii, care s-au remarcat prin împliniri profesionale deosebite : Ion Gheorghe Hrincă (matematică), Gheorghe Gheorghe Hrincă (ştiinţe biologice), Olimpius Istrate (ştiinţele educaţiei), Daniela Murariu – Jijie (genetica plantelor), Ovidiu Ştefan (mine, petrol, gaze). Nu sunt uitaţi nici magistraţii : Ion Panaitescu, Ion C. Ciobanu, ofiţerii superiori, Ion Chiorescu, Dumitru Chiorescu, Vasile Dăscăleanu, apoi inginerii de diferite specialităţi, învăţătorii, profesorii, medicii şi ziariştii.

Portrete de aleasă apreciere sunt rezervate celor care au reprezentat cu cinste ţara la numeroase competiţii naţionale şi internaţionale : Dumitru Şchiopu – box, Viorica Ilica şi Cecilia Ungureanu – lotul naţional de canotaj, numele lor fiind scrise la loc de cinste în istoria sportului românesc. Cu toţii au ajuns la aceste poziţii sociale prin multă trudă şi sârguinţă, făcând cinste părinţilor lor, şcolii şi satului din care s-au ridicat, fiind o dovadă că şcoala vorniceneană a fost şi este mereu, o instituţie de învăţământ de elită, prin cadrele didactice care şi-au desfăşurat activitatea.

Dumitru Lavric, în revista ”Vorniceneanul” nr. 1 apreciază că lucrarea ”dezvăluie la modul ştiinţific cadrul fizico-geografic al localităţii Vorniceni (relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna, solurile) precum şi principalele elemente ce ţin de geografia umană şi economică (populaţie, aşezări, ocupaţii, căi de comunicaţie, comerţ) şi adaugă o prezenţă a obiceiurilor şi tradiţiilor locului, o exhaustivă şi impresionantă listă a personalităţilor satului Vorniceni şi un material ilustrativ extrem de bogat”.

Pentru întocmirea acestei lucrări monografice, autorul a depus un efort intelectual susţinut, cercetând cu atenţie documentele vechi, istorice, de dinaintea domniei lui Ştefan cel Mare, lucrări de specialitate, presa vremii, a stat de vorbă cu vornicenenii contemporani. Nu este o lucrare de ficţiune, ci o lucrare bazată pe o amplă şi serioasă documentare istorică, autorul rămânând fidel surselor de informaţii. Este de apreciat bogăţia termenilor ştiinţifici folosiţi cât şi a multor informaţii inedite, din toate domeniile de activitate, ceea ce dovedeşte încă o dată că Vorniceniul are intelectuali care prin tot ce fac se ridică la nivelul înaintaşilor lor. Autorul, profesor Gheorghe Gherman e mândru de satul său natal, de oamenii minunaţi care duc pe mai departe tradiţiile şi obiceiurile, atâtea câte sau mai păstrat. Cartea analizează cu multă atenţie viaţa economică a satului în decursul vremurilor, aduce în discuţie elemente de toponimie, oferă informaţii preţioase despre oameni şi locuri şi va avea o existenţă de sine-stătătoare, ce-şi cere titlul de martor fidel şi imparţial al acestui colţ de ţară ceşi schimbă faţa odată cu noi.

16

Anul V

ISTORIA CULTURII Numărul 5 (53)

Mai 2013

D E C A L O G I S TO R I O G R A F I C D E S P R E C O M U N I TAT E A A R M E N I L O R D I N B OTO Ș A N I , LA ȘAPTE SECOLE DE EXISTENŢĂ N E Î N T R E RU P T Ă

Dan Prodan

intelectuali botoşăneni, Viorica Popa (fostă D oibibliotecară la Biblioteca Judeţeană „Mihai

1671); 7. Prima perioadă de prosperitate. Construirea şi extinderea edificiilor bisericilor armeneşti din Botoşani între 1551- 1797; 8. A doua perioadă de prosperitate.

Expansiunea economică a comunităţii armene în Botoşani până la Regulamentele Organice(sic!); 9. Privilegiile economice, civile şi politice acordate armenilor. Memoar-ul botoşăneanului Valerian Aritonovici; 10. Viaţa socială în comunitatea armeană din Botoşani până la Regulamentele Organice (sic!); 11. Evoluţia populaţiei armene în oraşul Botoşani. Recensămintele populaţiei armene; 12. Armenii în administraţia Moldovei şi a oraşului Botoşani. Perioada 1820 – 1944; 13. A treia perioadă de prosperitate.

Comunitatea armeană din Botoşani în perioada 1820 – 1894; 14. Perioada de declin a comunităţii armene din Botoşani (1894 – 1944); 15. Comunitatea armeană din Botoşani în era comunistă. Perioada 1945 – 1989; 16.

Comunitatea armeană din Botoşani în zilele noastre.

Perioada 1989 – 2012.

Paginile concluzive (pp. 112 – 113) rezumă principalele idei expuse de autori: emigrând din Hayastan (Armenia de astăzi), coloniştii armeni s-au aşezat „în Botoşani” începând cu „anii 1045 şi 1064”, ulterior şi în „anii 1239, 1313 şi 1342”; colonia armeană a construit la Botoşani o biserică din lemn, ulterior una din piatră, biserica Sfânta Maria, cu o pisanie datând din „1350”, dispărută ulterior; colonia armenească foarte mare la 1330 „a dat naştere târgului Botoşanilor”. Autorii au mai adăugat că „A scrie istoria armenilor din Botoşani înseamnă a scrie istoria Botoşanilor. O istorie a oraşului văzută din perspectiva unei colonii adoptate, puternică şi aducătoare de prosperitate.

Bogăţia armenilor botoşăneni a însemnat bogăţie pentru oraşul Botoşani, pentru că armenii nu au luat nimic cu ei pentru a duce în alte părţi, dar au adus atâtea încât fiecare loc important în oraş poartă amprenta lor durabilă: case, astăzi monumente de arhitectură urbană; biserici monumentale; străzile armene şi spaţiile comerciale cu beciurile boltite în Piaţa Târgului; cimitire cu monumente funerare unice în Moldova; Piaţa Mare a oraşului. Armenii botoşăneni, prin eforturi prometeice, dar şi prin mijloace atât de comune, au înălţat condiţia oraşului Botoşani, care fără armeni ar fi rămas un loc mult mai puţin cunoscut”. O referire punctuală trebuie făcută la primarii armeni ai localităţii Botoşani, din ultima treime a secolului XIX şi prima jumătate

Eminescu” din Botoşani) şi Florin Simion Egner (fost primar al oraşului Botoşani, în perioada 2000 – 2004, consilier local), urmaşii unor importante familii armeneşti din Botoşani şi, respectiv, Săveni, sunt iniţiatorii şi realizatorii unui important proiect istoriografic cu titlul final: O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni, structurat în zece cărţi sau capitole, cum le-au numit autorii. Până acum (mai 2013) au fost editate patru cărţi, celelalte aflându-se deja la tipar sau în stadiu final de elaborare, pe masa (tastatura calculatorului!) autorilor. Cele prime patru titluri, în ţinute grafice foarte bune, imprimate pe hârtie semi-velină, cu imagini, hărţi, grafice etc. color şi alb-negru, lansate oficial la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu” din Botoşani (Secţia de împrumut elevi – Cabinetul de Numismatică), la 14 mai 2013, sunt: Istoria comunităţii armenilor din Botoşani (1045 – 2012), Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 114 p. Autorii au structurat demersul lor istoriografic în 16 sintetice capitole, cu un Cuvânt înainte, În loc de concluzii şi Referinţe bibliografice. Capitolele au următoarele titluri, care rezumă şi caracterul evenimentelor istorice prezentate: 1.

Perioada 1045 – 1350. Primele migraţii armene. Aşezarea armenilor în Botoşani, până la construirea bisericii armene Sfânta Maria; 2. Biserica armeană din Botoşani de la 1350 – prima biserică creştin-ortodoxă din piatră din Botoşani, prima biserică armeană din România şi prima biserică cu serviciul religios continuu din întreaga diasporă armeană; 3.

Colonia armeană din Botoşani de la 1350 până la atestarea documentară a oraşului. Târgul Botoşani înfiinţat de armeni; 4. Migraţiile armenilor în Moldova între 1418 – 1484.

Mărirea continuă a coloniei armene în Botoşani până în secolul al XVII-lea; 5. Administraţia armeană proprie în Botoşani în perioada medievală, până la Regulamentele Organice. Perioada 1526 – 1820 (sic!); 6. Persecuţiile antiarmeneşti declanşate de domnitori ai Moldovei (1551 –

17

Anul V Numărul 5 (53)

ISTORIA CULTURII

Mai 2013

a celui următor: Gheorghe Ciolac (1867, 1872), Ilie (Luţă) Ciolac (1890, 1898), Christian (Cristea) G. Ciomac (1927, 1928-1929), Ioan Missir (1931, 1941 – 1943). Autorii au utilizat 42 de Referinţe bibliografice (fonduri de arhivă, articole, studii, monografii, statistici, memorii), unele dintre ele enumerate incomplet.

Al doilea titlu din decalogul istoriografic armenesc este: Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p.

Folosirea singularului în titlul cărţii face trimitere la instituţia bisericii armene din Botoşani şi nu la biserica armeană ca element arhitectonic, pentru că autorii prezintă trei lăcaşuri de cult armene şi o mănăstire ortodoxe, din Botoşani. Prima dintre ele este biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare), construită în „1350”, conform părerii autorilor, cu o istorie interesantă (prezentate în capitolele: 1. Începuturile bisericii armene din Botoşani; 2. Mărturii şi izvoare care atestă construirea bisericii armene Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) în Botoşani în anul 1350; 3. Cercetări arheologice privind atestarea perioadei construirii bisericii armene Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) din Botoşani; 4.

Biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) din Botoşani – cea mai veche biserică armeană din diaspora; 5. Biserica Sfânta Maria (Sfânta Născătoare) din Botoşani în perioada 1350 – 1551; 6. Biserica Sfânta Maria din Botoşani în perioada 1551 – 1669; 7. Biserica Sfânta Maria din Botoşani după 1669. Funcţia de catedrală armeană. Reşedinţă episcopală; 8. Viaţa religioasă în parohia bisericii armene botoşănene Sfânta Maria). Al doilea edificiu religios este biserica Sfânta Treime din Botoşani, construită din lemn în 1655 şi din piatră în 1795 (prezentată în capitolele: 9.

Construirea bisericii Sfânta Treime din Botoşani. Perioada 1655 – 1797; 10. Biserica armeană Sfânta Treime din Botoşani între anii 1797 – 1945; 11. Clopotniţa Bisericii armene Sfânta Treime din Botoşani; 12. Viaţa religioasă la biserica armeană botoşăneană Sfânta Treime din Botoşani).

A treia biserică este Buna Vestire a cimitirului armenesc Eternitatea din Botoşani, construită în 1884 (prezentată în capitolul Biserica armeană Buna Vestire de la cimitirul armean Eternitatea din Botoşani). Cazul particular a fost biserica de lemn şi mănăstirea armenească Sfântul Axtentie din Botoşani, cu activitate religioasă între anii 1560 – 1655. Autorii au prezentat apoi Administraţia bisericii armene din Botoşani (pp. 102 – 108), Biserica armeană din Botoşani în perioada comunistă. Perioada 1945 – 1989 (pp.

108 – 114) şi Biserica armeană din Botoşani după comunism. Perioada 1989 – 2012 (pp. 114 – 121). În Referinţe bibliografice (fonduri de arhivă, articole, studii, monografii, statistici, memorii), autorii au inserat 23 de unităţi, unele dintre ele citate incomplet. Şcoala armeană din Botoşani, o existenţă de şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 22 p., este titlul celei de-a treia cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni. Autorii au prezentat sumar cele trei şcoli ale comunităţii armeneşti din Botoşani.

Prima dintre ele a fost şcoala armenească de pe lângă biserica armenească Sfânta Maria, întemeiată, presupun logic autorii, încă din secolul XV. Şcoala a devenit, din 1811, Şcoala publică armeană de băieţi, cu predare în limba armeană, iar după 1850 cu predare şi în limba română. Din 1858 a funcţionat la Botoşani Şcoala armeană de băieţi nr. 2, cu predare în limba armeană şi în limba română, dar cu o

existenţă efemeră, doar câţiva ani şcolari. În perioada 1866 – 1894 a funcţionat periodic la Botoşani Şcoala armeană de fete, susţinută financiar de Societatea armeană de binefacere Bratstva. Şcolile armeneşti din Botoşani erau susţinute material şi moral de comunitatea armenească din localitate, Societatea Patrioţilor (Azkasiraţh) şi persoane particulare, cu plata activităţilor didactice ale învăţătorilor şi profesorilor, chiria şi / sau cheltuielile de întreţinere a clădirilor, manuale şcolare, cărţi, rechizite, burse şcolare, îmbrăcăminte, încălţăminte etc. acordate elevilor nevoiaşi, orfani de unul sau ambii părinţi. În statisticile Inspectoratului Şcoalelor din Botoşani au figurat, în 1877 şi în 1888, două şcoli armeneşti în localitate, una de băieţi şi una de fete. După 1900 elevii armeni frecventează tot mai mult şcolile româneşti primare, secundare, liceale, pentru o cât mai folositoare şi rapidă integrare a lor în societatea românească. După 1945 – 1948 nu au mai existat şcoli armeneşti în oraşul Botoşani, elevii armeni frecventând şcolile româneşti de diferite grade.

Cimitirele armene din Botoşani, Tipografia Mediator, Botoşani, 2013, 118 p., este titlul celei de-a patra cărţi din seria decalogului istoriografic armenesc despre armenii botoşăneni, care completează informaţiile din Biserica armeană din Botoşani, o existenţă de peste şapte secole, Tipografia Mediator, Botoşani, 2012, 122 p. Autorii au prezentat noutăţi despre cimitirele conexe bisericilor armene din Botoşani: 1. Cimitirele armene în oraşul Botoşani şi vechimea lor (pp. 5 – 10); 2. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Maria, primul cimitir ortodox descoperit în Botoşani (pp. 10 – 30); 3. Cimitirul armean din curtea bisericii Sfânta Treime (cimitir parohial) – (pp. 30 – 36); 4.

Cimitirul Eternitatea. Biserica cu hramul Buna Vestire (pp.

36 – 108). Au existat, de asemenea, din diferite motive, cazuri de armeni înmormântaţi în cimitirul catolic (nemţesc) din Botoşani (5. Cimitirul nemţesc, legătura de veacuri a două naţii, pp. 110 – 115), în cimitirul românesc Eternitatea din Botoşani (6. Armeni înmormântaţi în cimitirul românesc, pp. 110 – 115), în cimitirele armeneşti din Bucureşti, Iaşi, Focşani, Cluj, Oradea, Buzău, Cernăuţi, Târgu Ocna (Armeni botoşăneni înmormântaţi în alte locuri. Români înmormântaţi în cimitirul armenesc Eternitatea, pp. 115 – 117). Optsprezece Referinţe bibliografice încheie excursul de memorie şi de pomenire al autorilor pe urmele armenilor înmormântaţi în Botoşani şi în alte localităţi româneşti.

Următoarele apariţii editoriale din seria O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni sunt, în viziunea autorilor: 5. Case armene din Botoşanii de altădată; 6. Personalităţi armene din Botoşani; 7. Patrimoniul comunităţii armene din Botoşani; 8. Tradiţii şi obiceiuri armene din Botoşani; 9. Ajutorarea la armenii din Botoşani; 10. Documente din arhiva comunităţii armene din Botoşani.

Am lăsat deliberat, la sfârşitul acestei sumare prezentări a celor patru apariţii editoriale despre armenii din Botoşani, formularea unor opinii personale despre conţinutul lor ştiinţific. Voi sistematiza aceste opinii personale astfel: - anul „1045” al primei opriri a armenilor „la Botoşani” este total discutabil, nefiind amintit şi dovedit de nici un izvor istoric, de orice categorie, cunoscut până acum; exista pe atunci, la mijlocul secolului XI, aşezarea „Botoşani”, cu nucleul poziţionat undeva în perimetrul actual cunoscut al localităţii Botoşani?; - anul „1350” al construirii (reparaţiei?) bisericii armene de piatră Sfânta Maria din Botoşani este, de 18

Anul V

ISTORIA CULTURII Numărul 5 (53)

asemenea, discutabil, nefiind până acum atestat direct de nici un izvor istoric cunoscut; pisania în limba armeană medievală a bisericii a dispărut, neştiindu-se unde se află (dacă mai există!?) acum; pe de altă parte, Evanghelia armeană de la Caffa din 1354, aflată la biserica armeană de piatră Sfânta Maria din Botoşani până în 1954, care poate conţine informaţii despre amintitul edificiu de cult, se află acum la Ecimiadzin, în Armenia, investigarea ei fiind deocamdată imposibilă; - târgul Botoşani existent „la 1350”, cu o puternică colonie armeană, care a ridicat deja o biserică ortodoxă din piatră, este o ipoteză incitantă, seducătoare istoriografic, care schimbă unele coordonate cronologice ale însuşi procesului de formare a statului feudal Ţara Moldovei, dar care trebuie dovedită temeinic în viitor cu izvoare istorice; dovezile autorilor sunt indirecte, circumstanţiale, de fapt citări succesive din operele unor autori armeni şi străini; - „Târgul Botoşani întemeiat de armeni, la o răscruce de drumuri şi nod comercial” este o afirmaţie ce trebuie nuanţată, în sensul că armenii s-au aşezat într-o localitate deja întemeiată şi dezvoltată de autohtoni, de români adică, cu un statut economico – administrativ între sat şi târg, contribuind masiv la dezvoltarea schimbului de mărfuri de diferite categorii, existente în zonă, sau aduse din alte regiuni, organizând şi dezvoltând un „iarmaroc” etc.; - este foarte interesant de văzut şi de studiat obiectiv, ştiinţific, Arborele genealogic al familiei armeneşti Capri, care „începe în anul 1211, anul stabilirii în Moldova”; - atestarea târgului Botoşani în 1401, într-un document emis de Alexandru cel Bun referitor la organizarea religioasă a episcopiilor moldoveneşti de la Botoşani şi Dorohoi, izvor istoric nedescoperit încă, dar menţionat în Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei, întocmită de Axinte Uricariul, ediţie şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1993, este o ipoteză care trebuie privită

Mai 2013

cu toată atenţia şi seriozitatea ştiinţifică; - în Moldova a existat şi s-a aplicat un singur Regulament Organic, cu rol de Constituţie a ţării, de la 1 / 13 ianuarie 1832, nu din „1820”; - la prima vedere, cele patru cărţi publicate până acum sunt lucrări de popularizare a subiectului tratat, neavând aparat critic; probabil când ele vor fi reunite în monografia proiectată şi promisă de autori, aparatul critic va fi aplicat în text.

Cu toate aceste aspecte perfectibile printr-o hotărâtă intervenţie ştiinţifică ulterioară, primele patru cărţi din decalogul armean, tipărite până acum, sunt paşi îndrăzneţi către finalizarea unui proiect istoriografic, la rândul său curajos. Proiectul va lămuri aspecte necunoscute / puţin cunoscute despre colonia armeană din Botoşani în ultimele şapte secole şi, nu în cele din urmă, pagini din istoria medie, modernă şi contemporană a localităţii Botoşani, prin utilizarea unor izvoare istorice inedite, nefolosite până acum: arhiva comunităţii armene, pietrele tombale din cimitirele armene, obiecte de cult creştin armene etc. Recomand autorilor, care nu sunt istorici de meserie, să colaboreze cu istorici de profesie pentru traducerea izvoarelor istorice armene din Botoşani, care pot oferi informaţii istorice preţioase, dar şi pentru asigurarea aspectului şi caracterului ştiinţific al monografiei O istorie ilustrată a oraşului Botoşani locuit de armeni. Deşi este prematur să mă pronunţ, nefiind publicate încă toate capitolele / cărţile viitoarei lucrări, cred că şi titlul amintit trebuie analizat cu atenţie: dacă accentul se pune pe localitatea Botoşani locuită (şi) de armeni, poate să rămână aşa; dacă accentul se pune pe armenii care locuiesc de cel puţin şapte secole în Botoşani, cred că trebuie reformulat: O istorie ilustrată a comunităţii armene din oraşul Botoşani. Bineînţeles, autorii vor decide forma finală a titlului viitoarei monografii.

O C A RT E D E S U C C E S M I H A I M AT E I : I S TO R I A L I C E U L U I „ M I H A I E M I N E S C U ” B OTO Ș A N I Gheorghe Burac rector al învăţământului botoşănean ( inspector general timp de două decenii: 1968 – 1989 ), al cărui devotament pentru temeinică învăţătură şi muncă s-a cultivat, mai întâi, acasă şi la şcoala satului său natal Văculeşti, sub atenta îndrumare a învăţătorului Adrian Dohotaru, dascăl foarte apreciat, cu siguranţă, apoi la celebra Şcoală Normală de la Şendriceni şi, indubitabil, la Facultatea de Istorie a Universităţii „ Al. I. Cuza” din Iaşi.

Proiectul lucrării prinsese contur încă în anul 2000, când Domnia-Sa se pensionase, după ce expirase ultimii 10 ani din cariera sa profesională, tocmai la colegiul pe care îl avea în obiectiv. Atunci a adresat un apel către mai mulţi profesori şi foşti elevi / eleve ai liceului, acesta reprezentând începutul unui travaliu care s-a sfârşit de curând; tuturor le-a

„Talent şi hărnicie: fără amândouă nimeni nu se poate distinge, dar se distinge în gradul cel mai înalt acel ce le reuneşte pe amândouă.” ( B. GRACIAN, O. ) În sfârşit, a fost dusă până la capăt o lucrare exhaustivă, demult râvnită la Botoşani, „Istoria Liceului „Mihai Eminescu””. Peste un deceniu a durat munca de cercetare şi documentare, culegere de date şi informaţii, anchete, redactarea, corectarea, completarea şi recorectarea unui mare volum de înscrisuri care, până la urmă, aveau să numere peste 730 de pagini, în cele trei tomuri ale cărţii.

Această misiune şi-a asumat-o eminentul profesor MIHAI MATEI, istoric şi publicist, cel mai longeviv spiritus 19

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

citează cu sinceră recunoştinţă: Ştefan Cervatiuc, specialist în arhive, profesorii, Mihai Vasilică, M. Buzduga, Th. Trişcă, Loredana Botezatu, Cezar Vasilescu, Mihaela Timingeru, Ionel Bejenaru, Octavian Liviu Şovan, Traian Apetrei, Dumitru Ivan, Angela Caliniuc şi Iulia Lazăr. Şi a mai beneficiat, de asemenea, de o serie de lucrări de sinteză, pe care le-a consultat, precum: „Istoria municipiului Botoşani” şi „Pagini din istoria învăţământului botoşănean”, de Ştefan Ciubotaru, „Dicţionarul personalităţilor botoşănene”, de Ionel Bejenaru, „Monografia Liceului „Carmen Sylva”, de Gabriela Leonardescu ( „de fapt, un anuar”), „Liceul „Mihai Eminescu” – file de centenar”, de Dorin Popa şi „Învăţământul liceal botoşănean în perioada 1948 – 2000”, de C. C. Carp, chiar dacă toate acestea „nu conţin decât pagini telegrafice cu privire la istoria propriu-zisă a Liceu lu i „ Mih a i E mi n escu ”, fo s t „ Ca r me n Sylva” (informaţii, adeseori, pe o singură pagină – n.n.), după afirmaţia autorului.

Dar fondul principal bibliografic l-au constituit documentele de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului şi de la arhivele liceului, pe care cu acribie le-a cercetat autorul, amintirile, mărturiile, actele, însemnările, alte înscrisuri şi ilustraţiile primite de la foşti şi de la unii încă actuali profesori şi eleve / elevi, precum şi propriile observaţii şi impresii din timpul când, de-a lungul a peste 30 de ani, şi acest liceu făcea parte din viaţa sa.

Cu deosebită atenţie au fost urmărite încercările prin care a trecut această şcoală în primii 61 de ani de existenţă, multe provocate de cele două războaie mondiale, devotamentul colectivului didactic şi aportul comitetului de părinţi şi al conducerii oraşului la sprijinirea şi apărarea intereselor liceului în momentele grele ale acelor timpuri. În acelaşi context, sunt evocate şi nume cu rezonanţă ale unor foste directoare, profesoare şi eleve care şi-au consacrat energiile pentru ca această şcoală să poată sta, fără întrerupere, alături de cele mai strălucite unităţi de învăţământ din judeţ şi din ţară.

Câteva medalioane ale unora dintre acestea, lista alfabetică a absolventelor din toţi cei 61 de ani, a directoarelor şi a personalului tehnico – administrativ, bibliografia, un profil de sponsor şi câteva „fragmente de istorie” – în documente şi imagini – încheie primul volum al „Istoriei Liceului MIHAI EMINESCU Botoşani”.

Lansarea lui s-a înscris în programul Săptămânii Colegiului – 7-13 mai 2012 -, dedicată sărbătoririi a 125 de ani de la înfiinţarea acestei instituţii şcolare, constituind apogeul celei de a doua zi a manifestărilor, când sala multimedia devenise neîncăpătoare pentru numeroasele personalităţi ale învăţământului, culturii şi vieţii publice botoşănene prezente spre a lua cunoştinţă de noua şi importanta apariţie editorială.

Volumul a fost prezentat de profesorul Dumitru Ivan, directorul Editurii Quadrat, şi elogios apreciat de mai mulţi vorbitori, precum: prof. Cristina Chiriac, directoarea Colegiului, prof. dr. Ada Macovei, inspector general al Inspectoratului Şcolar judeţean, prof. Daniel Botezatu ş.a. care şi-au exprimat, totodată, dorinţa şi interesul de a participa, cât mai curând, şi la lansarea celui de al doilea volum al cărţii.

solicitat documente, în afara celor aflate în arhivele naţionale şi ale şcolii, impresii şi amintiri despre foştii lor profesori, directori, elevi deosebiţi, performanţe ilustrate cu diplome şi trofee, distincţii ale unor autorităţi ale statului, broşuri, afişe, gazete, corespondenţă etc. şi multe din acestea au şi început să sosească fără întârziere. Încurajaţi de un început atât de promiţător, autorul şi apropiaţii săi s-au încumetat să propună ca termen de finalizare şi lansare a cărţii anul 2002, când liceul ar fi putut fi sărbătorit la împlinirea a 115 ani de la înfiinţare. Însă încadrarea în acest termen n-a fost cu putinţă şi a urmat o temporizare până în anul 2004, când colectivul redacţional a făcut un nou apel la eventualii colaboratori, solicitându-le mobilizarea pentru ca evenimentul să poată avea loc în anul 2007, de această dată, la 120 de ani de la înfiinţarea liceului.

Au răspuns la apel şi mai mulţi oameni dedicaţi acestui proiect, totuşi editarea lucrării a mai suferit o amânare, din fericire, şi ultima.

S-a prelungit, astfel, încă o dată, timpul de „aşteptare”, în care autorul şi-a văzut şi de alte scrieri, pe care le-a şi publicat: Monografia satului Dorobanţi (Ed. Agata,2005), Meridiane şi continente (2007), Evocări (2008), De la Columb… la Marco Polo (2009) şi Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” – Pagini de istorie contemporană (2010), care tratează şi aspectele majore ale perioadei 2005 – 2010, dar în atelierul său de lucru, pe primul plan a rămas, fără întrerupere, Istoria Liceului „Mihai Eminescu”.

O concepuse în două volume, pentru a putea cuprinde în ea „tot sau aproape tot ce merita a purta, pe drept „eticheta” de fapt istoric”, iar scadenţa era tot mai aproape.

La sfârşitul anului 2011, a văzut lumina tiparului primul volum al lucrării, cuprinzând perioada 1887 – 1948, timp în care această şcoală a purtat, succesiv, următoarele nume: Externatul Secundar de Fete (1877 – 1918), Şcoala Secundară de Fete, gradul II (1918 – 1928) şi Liceul „Carmen Sylva (1928 – 1948), tomul fiind structurat în 4 subdiviziuni: prima se referă la începutul acestei şcoli, a doua şi a treia subdiviziune parcurg perioada 1887 – 1928, când Şcoala Secundară gradul II devine liceu cu numele patronului (stabilit încă din 1908) „Carmen Sylva”, iar subdiviziunile a IV-a – a VI-a reflectă perioada 1928 – 1940, cea mai bogată în fapte; ultima se referă la intervalul 1940 – 1948, când şcoala trece prin anii grei al celui de Al Doilea Război Mondial, la sfârşitul căruia este supusă procesului de ideologizare comunistă.

Profesoara Loredana Botezatu, directoarea liceului, semnatar unui „Cuvânt înainte” la acest volum, salutând apariţia lui, îl apreciază ca „o sinteză a judecăţii timpului asupra modului cum s-a născut, a crescut, a trăit şi a înflorit una din cele mai valoroase instituţii de învăţământ din România” şi acuză regimul trecut pentru rigiditatea şi restricţiile care au făcut ca, la împlinirea a 100 de ani de existenţă, liceul să nu-şi fi putut publica o istorie a sa.

(Probabil că aluzia are în vedere lucrarea dactilografiată a profesorului Dorin Popa, intitulată „Liceul MIHAI EMINESCU – file de centenar”, redactată în anul 1987, din păcate, nepublicată şi, deci, puţin cunoscută).

Au trecut, de-acum, 125 de ani de la înfiinţarea liceului şi profesorul Mihai Matei încredinţează Editurii Quadrat publicarea atât de aşteptatei cărţi, la a cărei elaborare s-a bucurat de concursul unor intelectuali de elită, pe care îi 20

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Şi, într-adevăr, n-a durat mult până când a fost încredinţat tiparului şi acesta. El „ne oferă un bun prilej de reflecţie, o posibilitate de xcunoaştere, în continuare, a drumului parcurs de liceul nostru, cu succesele şi avatarurile mersului său, în perioada 1948 – 2005”, afirmă profesoara Cristina Chiriac, în prefaţa volumului.

Iar prof. dr. Daniel Botezatu, inspector general adjunct la Inspectoratul Şcolar Judeţean, face o şi mai pertinentă radiografie a tomului, remarcând că „apariţia lui este, cu atât mai lăudabilă cu cât trecuseră, iată, 75 de ani de când, prin osârdia distinsei profesoare Gabriela Leonardescu, se publicase Monografia Liceului de Fete „Carmen Sylva” din Botoşani (1887 – 1937), singurul volum monografic dedicat liceului până la binevenitul act de restituţie al domnului Matei.”

Este, de asemenea, relevant că „mai bine de jumătate din cei peste 60 de ani de evoluţie a liceului, după 1948, este surprinsă de domnul profesor, atât în calitatea de persoană implicată, direct sau indirect, în evenimentele epocii, fie ca inspector şcolar general, fie ca profesor titular al liceului, devenit colegiu naţional din anul 2000.” În funcţie de contextul istoric, perioada la care se referă volumul este împărţită în două: 1948 – 1988 şi 1990 până în prezent, „linia de demarcaţie fiind anul 1989, anul revenirii la democraţie şi la valorile acesteia….Cu excepţia penultimului capitol, care redă istoria postdecembristă a liceului, celelalte prezintă evoluţia în timp a acestuia pe decade, poate şi ca un recurs subliminal la realitatea că în toată această perioadă, în ciuda regimului autoritar, elevii şi profesorii liceului au continuat să fie de nota 10.”

Prezintă, totodată, interes şi menţiunea că, în această perioadă, liceul a suferit cele mai mari prefaceri: Liceul de Fete „Carmen Sylva” devine, pe rând, Şcoala Medie de Fete (1948 – 1949), apoi Şcoala Medie de Fete nr. 2 „Mihai Eminescu” (1957), Liceul de Chimie Industrială „Mihai Eminescu” (1975), Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” (după 1990), pentru ca din martie 2000, în urma demersurilor făcute de regretatul director de atunci, profesorul MihaiViorel Vasilică, liceului să i se consacre, prin decret de ministru, onorantul statut de Colegiu Naţional.

Iar pentru că cea mai mare parte a perioadei analizate în acest volum corespunde etapei comuniste a istoriei noastre – din 1948 până în 1989 – a trebuit ca autorul să apeleze şi la mai mulţi colaboratori avizaţi în materie, care să asigure nu numai cuprinderea faptelor şi evenimentelor petrecute în acest timp, ci şi autenticitatea lor. Au răspuns la această solicitare: prof. Cristina Chiriac, directoarea liceului, Nicolai Buzduga, director adjunct, Dorin Popa, Cezar Vasilescu, Ileana Darie şi Silvia Vieru, foste eleve ale Liceului „Carmen Sylva”, Gabriela Bosânceanu, Maria Stoica, Maria Croitoru, Nicolae Brădăţeanu, Mihaela Timingeru şi Daniel Botezatu, Mihaela Huncă, inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean, Traian Apetrei, ziarist, directorul Teatrului „Mihai Eminescu”, muzeograful Gheorghe Median, Mihai Cornaci de la Biblioteca Judeţeană, Lucreţia Andronic, fostă elevă ş.a.

Perioada de după 1989 se referă la evenimente şi fapte care ajung până în zilele noastre. Sunt prezentaţi aproape toţi profesorii, cu meritele lor, şi personalul didactic ajutător care, împreună, au asigurat şi continuă să înfăptuiască, neîntrerupt, un învăţământ de calitate, modern şi performant,

Mai 2013

formator de caractere capabile să se distingă în lumea de azi, atât de complexă, prin pricepere, hărnicie şi exemplară dăruire.

Cu aceeaşi atenţie sunt tratate în carte şi celelalte resurse ale liceului care contribuie la succesul procesului instructiv educativ: spaţiul de şcolarizare şi de efectuare a practicii de profil, cazarea şi masa (cantina) pentru elevi, încadrarea cu personalul didactic, auxiliar şi tehnicadministrativ temeinic pregătit şi stabil, dar, în mod justificat, sunt înserate aici şi activităţi care stimulează, doar, şi completează interesul elevilor pentru învăţătură: organizarea de activităţi şi manifestări cultural-artistice în şcoală şi în afara ei, consolidarea şi dezvoltarea tradiţiei şcolii în raport cu cerinţele actuale ale societăţii, ale integrării europene, vizite şi excursii ş. a.

Cu mândrie de fost profesor al liceului, autorul redă performanţele elevilor la olimpiadele şcolare, examene naţionale, competiţii artistice şi sportive, participări la proiecte naţionale şi internaţionale, un întreg palmares de rezultate ce demonstrează, evident, locul de seamă pe care îl ocupă această instituţie şcolară în peisajul învăţământului naţional şi internaţional.

Lansarea cărţii a avut loc în ziua de 15 decembrie 2012 tot în sala multimedia a Colegiului, ca şi a primului volum, în prezenţa inspectorului şcolar general Mihaela Huncă, a istoricului şi muzeografului Gheorghe median, a fostului inspector general adjunct şi actual cadru didactic al Colegiului, Daniel Botezatu, a deputatului Mihai Baltă, şi el fost cadru didactic al liceului, dar şi a numeroşi foşti şi actuali profesori ai instituţiei.

Cu acest prilej, prof. Daniel Botezatu a făcut propunerea ca cele două volume ale „Istoriei Liceului MIHAI EMINESCU Botoşani” „să fie achiziţionate de conducerea Colegiului, într-un număr cât mai mare de exemplare, pentru ca la sfârşitul anului şcolar, acestea să poată fi acordate, ca cel mai frumos premiu, elevilor merituoşi.” O propunere la care subscriem şi noi. Şi, mai mult ca atât, „această carte n-ar trebui să lipsească nici din bibliotecile celorlalţi elevi şi ale profesorilor prestigiosului Colegiu”, spune Daniel Botezatu.

21

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

E X E G E Z Ă R E A L I Z AT Ă VO L U M U L U I D E P O E Z I I “ P L E AC Ă C O C O R I I ” , VA S I L E P O P OV I C I ( AU TO R )

Valentina Becart Comentariu scris de Valentina Becart Membru LSR – Filiala Iaşi Redactor la Revista Moldova literară – Iaşi

„se-nvârte roata morii zi şi noapte // atât // cât încă apă curge-n scocul // morii. Şi macină, // şi macină boabele răscoapte // făină pentru ziua-nmormântării.” ( Roata morii).

Imaginaţia poetului, fecundă… străfulgerată de abisale trăiri, tensiuni poetice, se lasă prinsă în jocul uimitoarelor tonuri de lumini şi umbre. Când zorii îi bat discret în fereastră… poate auzi limpede „roata morii” care macină nevăzută… clipele, orele, visele, fericirea, anotimpurile atâtor speranţe… totul!

Trăirea poetului, rostirea, – aflate într-un circuit coerent al judecăţii ( estetice şi filozofice) – urmăresc aducerea pe vatra luminoasă a olarului ( ca ofrandă), a tuturor frămâtărilor sale interioare, a neliniştilor … reliefate prin metafore deosebite cu o largă arie semnificativă şi estetică. „Măcar retoric nu te întreba; // în toate // să-ţi cunoşti măsura; // Şi ca să îţi închidă gura // Te-ndeamnă: // „Crede şi nu cerceta!” ( Nu te-’ntreba).

Scrierea poetului Vasile Popovici pare un dialog neîntrerupt cu Divinitatea… pune întrebări necuţătoare, fără a se umili şi îngenunchea,… ci dimpotrivă, păstrându-şi verticalitatea ca un adevărat „fiu” zămislit după „chipul şi asemănarea” Marelui Creator. „Nu te-ntreba” – nu intră în sfera gândirii acestui „Sisif” care nu abandonează lupta cu „forţele necunoscutului” şi nu-şi găseşte liniştea până la aflarea „undei luminoase” – sperând că aceasta va deschide „poarta” spre „vechea ordine a lucrurilor”… lipsite de osânda împărţirii fiinţei între cer şi pământ.

Este nedrept, ca iubirea, aura neasemuită de frumuseţe din ochii îndrăgostiţilor să dispară în pulberea vremii „măcinată”de această rotire neîntreruptă spre „zero absolut”. „Şi pentru ce tot jocul ăsta schizoid, // perpetuu, // sămi treacă de urât?! // Şi n-am rămas de-a pururi // dincolo de zid // şi nu m-aş fi născut?! // Să fi rămas de-a pururi în zero absolut. ( Mă doare nemateria).

Timpul iubirii este fără egal… este esenţa pură a întregii trăiri. Cât de suve şi delicate sunt versurile: „Mai ştii // de noaptea-‘ ceea câmpenească // şi cu lună? // Nici unul nu-ndrăznea // ce-avea de spus să spună. // Mai ştii că am trăit atunci // noi doi, noi amândoi, // întreg trăitul // cât a fost să se agaţe-n noi?” ( Mai ştii…?).

Vremelnicia lucrurilor lumeşti solicită sensibilitatea creatoare a poetului care descoperă alchimia cuvintelor, îmbrăcându-le în culorile curcubeului, respirând liric pe culmile luminoase ale imaginarului, luând în stăpânire ( cu lejeritate) mijloace de expresie radioase, minuţios

„cum să mai cred în îngeri când „roata olarului” bântuită-i de umbre…

Vasile Popovici, născut la 20 decembrie P oetul 1938, comuna Corni, judeţul Botoşani, absolvent

al „Facultăţii de limba şi literatura română” are în palmares următoarele volume: Paradoxuri - vol. I (Poezii) – Edit.

Princeps, Iaşi – 2007; Joc perpetuum – vol. II (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2007; Demonul angelic – vol. III (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2008; Cântece şi taine – vol.

IV (Poezii) – Edit. Princeps-Iaşi-2008 ; (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic – vol. V (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2008.

Scrierile sale apar şi în publicaţiile: Revista Ţara de SuS – Revistă de cercetare a culturii tradiţionale din judeţul Botoşani; Revista Moldova Literară – editată de Liga Scriitorilor – filiala Iaşi, (Mihai Păstrăguş); Revista Dor de Basarabia – Periodic de răspândire a cunoştinţelor despre neamul înstrăinat.

Amintim câteva premii: Premiul ASTRA – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”- Galda de Jos – Alba, 6-7 noiembrie 2010; Premiul special la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu” ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău. *** În volumul „ Pleacă cocorii”, apărut la editura online Semănătorul, 2011, volum de esenţă filozofică, poetul se apropie cu sensibilitate şi gândire profund reflexivă de dramele materiei, de rănile spiritului… adesea derutat de „necunoaşterea” drumului către ”cel ce-a fost înainte de naştere”: „mă-ntreb din nou // dacă mai este-un rost,// când toate-s doar pământ, pământ.” ( Speranţe de pandore). Întreaga scriere are ca „temelie” trecerea ireversibilă a timpului, angoasa, dureroasele căutări în spaţiu iluzoriu dintre viaţă şi moarte. Raţiunea caută răspunsuri, se zvârcoleşte în „aşternuturile” bântuite de îndoială şi umbre, umbre ce opacizează, zăvorăsc calea spre adevăr.

Cum să rămâi impasibil când toate frumuseţile lumii, când cea mai desăvârşită fiinţă ( omul), se transformă lent… în elementele primordiale – trecute prin „inima neagră” a pământului. Acest adevăr este plătit cu „exilul” pe insula suferinţei, cu spulberarea „atâtor năzuinţe” —22

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

meşteşugite. Şi câtă prospeţime şi frumuseţe au versurile: „Vremelnic // te-ai schimbat în curcubeu, // zvâcnind // dintr-un izvor cu apă vie. // La capătul cel’lalt, // fântână-eram eu // din care ţi-ai luat culoare şi mânie. ( Vremelnic). „Uşa este simbolul de trecere dintre două stări ( a două lumi), dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie.

Uşa deschide calea spre revelaţie. Spaţiul familial începe ( propriu-zis) de la uşa casei părinteşti care desparte mediul deschis extern – de mediul închis intern. Uşa este partea cea mai plină de semnificaţii a unei case( o deschidem – închidem, batem în ea, o încuiem). Ea reprezintă un prag, un hotar. Păşim prin ea intrând sau ieşind. Întrăm într-un alt mod de viaţă, într-o altă stare de spirit, căci ea ne duce spre alţi oameni, într-o altă atmosferă.”

Primii paşi peste pragul casei părinteşti se fac sub privirile iubitoare ale mamei. Când fiinţa cea mai dragă sufletului nu va mai deschide niciodată „uşa” casei… se produce o ruptură, rădăcinile uscându-se lent de-atâta durere…

Poetul, graţie unei memorii deosebite, reuşeşte să păstreze în amintire momente rare ( momente care marchează trecerea fiecărei clipe), insistând asupra planului descriptiv (plan în care trăirea intensificată, exultă…).

Cuvintele, asemenea apelor curgătoare, îşi dezvăluie forţa creatoare, ducând la tulburatea conştiinţei, la răscolirea întregii simţiri… În curgerea lentă a timpului totul se destramă – rămânând doar „urme” şi palide ecouri între pereţii odăii în care a stat de veghe nopţi la rând – fiinţa ce-a luminat drumul poetului. „Au mai rămas urme; // de mamă. // Voal de mireasă, // zăbranic de moarte. // Lada de zestre. // Goală. // Doar lada. // Fără zăvor, fără încuietori.// Paşii; // şi paşii îi văd prin ogradă. // Mersul; // şi mersul. // Şi rătăcita privire spre // zarea aceea // în care-şi vedea fiul // tot apropiindu-se, // tot depărtându-se.” … ( Urme).

Zădărnicia acestei lumi în care „toate-s vremelnicie”, aşterne pe chipul poetului o lumină stranie, asemenea unui amurg ce se scaldă în ape sângerii. „Eu nu ştiam // ce e apusul; // văd numai umbre, // umbre doar. // În faţa mea e un hotar; // un pas // şi dincolo-i apusul.// Eu nu ştiam // ce-i neantul; // cad lacrimile unui fiu; // bătut capacul pe sicriu, // iar dincolo de el // e neantul.” ( Nu ştiam).

Cine nu a fost prins în „nisipuri mişcătoare” nu poate şti cum flutură steagul celor învinşi de sete şi întrebări… nici cum „în joaca reflexelor, // fata morgană // se zbenguie’naltă, // oacheşă. // goală.”( Zănatic gând). Îndoiala creşte pe măsură ce „se vremuieşte // a sfârşit grotesc // şi-apocalipsă, // iar noi, // noi încă n-am găsit veriga lipsă.” ( Veriga lipsă). Cu toate durerile trupeşti şi tot zbuciumul sufletesc, dorinţa poetului de a dăinui în „ochiul sterp „ al timpului este acerbă… Văzând ( cu maximă luciditate) cum trupul de lut este supus degradării, descompunerii – până la cea ma infimă particulă – acesta

Mai 2013

cere Creatorului o amânare (şi chiar o minune) pentru a nu ajunge pe „masa de disecţie” a necunoscutului… „- Dă-mi, Doamne, // trupul înapoi! // Mi-e dor de durere de suspin, // de-ntristare. // Trimite „vo” înştiinţare popii // şi lasă, // mai lasă o vreme suflare // şi-n trupul Caliopii. ( Dă-mi, Doamne, trupul înapoi).

Cuprins de remuşcare ( în toiul nopţii) şi în faza de „crepuscul” a existenţei terestre… poetul Vasile Popovici are puterea să se confeseze divinităţii… aşternând pe hârtie versuri nemuritoare, fascinante… „Eu n-am crezut în îngeri // care // cântă-n cor //şi ne zâmbesc // şi ne veghează, // ce poartă-n aripă un zbor, // nu de Icar, ci îngeresc.// În visul meu… // – mi se părea concret –// mi-a apărut un înger // ce m-a certat // pe îngereşte cu blândeţe // pentru necredinţa mea… // necredinţa mea… ( Eu n-am crezut în îngeri). *** „Cocorul este pasărea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor atunci când vizitează tărâmul lumesc. Cocorul este asociat cu poeţii, ce îl au pe Apollo ca patron.”

“Europenii consideră cocorii simboluri ale vigilenţei şi loialităţii,(…) …(…) reprezintă şi fidelitatea, încrederea şi constanţa în dragoste.” „Pentru chinezi, cocorii erau „tian he“ (cocori divini) sau „xian he“ (cocori binecuvântaţi), deoarece zeităţile taoiste şi fiinţele iluminate erau transportate pe spatele lor între tărâmul ceresc şi Insulele celor Binecuvântaţi. De asemenea, ei poartă sufletele meritorii către Paradisul de Vest şi oamenii către un nou nivel de conştientizare spirituală.”(…).

Volumul „Pleacă cocorii”… se naşte din adevărurile lumii, adevăruri trăite de poetul Vasile Popovici, cu frenezie, cu teamă … urând uneori, şi iubind mereu această trecere prin infernul şi paradisul terestru. Un volum ce-şi deschide „întreg cerul” sufletului… suflet care este dăruit cititorului. Nu ezitaţi! Păşiţi cu încredere…

23

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

E V E N I M E N T E D I TO R I A L : , , P OV E S T E D E S U F L E T ” – F L O R I N A S A N DA C O J O C A RU

Viorica Hrustovici 9 mai 2013, la Biblioteca judeţeană ,, Mihai Eminescu”, Filiala de limbi străine a avut loc lansarea primei cărţi de poezie a poetei Florina Sanda Cojocaru intitulată ,,Poveste de suflet” , editura Pim Iaşi, 2013.

A prezentat doamna Lucia Olaru Nenati scriitoare şi publicistă, doctor în filologie, promotor cultural, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

La acest eveniment au participat Mihaela Huncă, inspector şcolar general, dr.Tamara Ciofu, deputat, Cornelia Viziteu, director al Bibliotecii Botoşani, scriitorii Constantin Cristescu, DMG Gaftoneanu, poeta Luminiţa Amarie, Boris Ioachim, prof. Ludvig Schibinschi de la Palatul Copiilor, actorul Cezar Amitroaie, Teatrul ,, Mihai Eminescu”, Paul Mircea Iordache, si nu în ultimul rând familia şi prietenii.

A avut loc şi expozitia de lucrări plastice a artistei Ana Maria Mandru, eleva in clasa a XII-a la Liceul de Arta „Stefan Luchian” din Botosani, indrumata de profesor Genoveva Gordaş Dolhescu Momentul a fost animat de interpreti de muzica folk prof. Ludvig Schibinschi şi recital de poezie din volumul ,, Poveste de suflet” recent lansat. de actorul Cezar Amitroaie.

Doamna Lucia Olaru Nenati, a prezentat volumul publicului prezent adresând, pentru început, un bun venit participanţilor la acest eveniment si bune urari autoarei. „Aşa cum se găsesc oameni care scriu, aşa există oameni care citesc poezie, nu prea mulţi, din păcate, dar şi aceştia au nevoie de o apetenţă anume, o disponibilitate specială spre acest domeniu atât de luminos şi aducător de profunde bucurii cunoscătorilor.

Cei care se manifestă în poezie în zilele noastre sunt cei tineri, care privesc uneori cu superioritate la predecesori, convinşi că vor face ei ceva mai deosebit faţă de aceştia. Mai sunt şi persoane de vârsta a treia, care şi-au încheiat ciclul profesional dar nu şi-au epuizat energiile spirituale şi găsesc un debuşeu în a scrie şi publica poezie.

Autoarea de faţă nu se încadrează în nici una dintre aceste categorii ea fiind, în mod clar, stăpânită de pasiune poetică de multă vreme dar adunâmdu-şi abia acum curajul de-a ieşi in lume cu o carte. Citind-o se poate percepe o considerabilă energie poetică dar şi o dexteritate de expresie a acesteia care denotă o exersare îndelungată într-un benefic contact cu „şcoala de poezie” a Botoşanilor. Astfel că, deşi a abordat o temă deosebit de pretenţioasă, cultivată în toate epocile creative, dragostea, ea reuşeşte să o facă în acord cu spiritul modern al timpului nostru.”

Autoarea este membră a cenaclului , Poesis”, şi a fost laureată a concursului de creaţie literară ,, Aripi de lumină”- ediţia 1989.

Apoi a recitat

,, Ce mi-ai făcut femeie?

Cămile de nori îşi caută drum În deşertic cer Înspre apusuri ca de petrol Şi nu e nimeni şi nimic Să le ostoiască setea, Şi nu e nimeni şi nimic Să-mi potolească setea pentru tine.

Noaptea nu e departe Visul nu e departe Doar tu, femeie, Şi oricât aş vrea să te uit Mă trezesc mângâind (….)

Aşteptare Am sărutat ploaia În cădere de tine Am îmbrăţişat vântul În căutare de noi Am sfâşiat ceruri muribunde Să te găsesc.

Nu m-a speriat mugetul norilor Şi nici pădurea de fulgere.

Băltinde pământuri M-au îmbrăţişat în singurătate Şi mi-au povestit despre tine Ca şi cum Nu erai atât de departe….. (…)

Recital Cezar Amitroaie

24

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Eşti vinovat de frumoasă!

Eşti vinovată pentru iubirea pe care ţi-o port Zilele şi nopţi în aşteptarea ta!

Eşti vinovată de frumoasă În tâmplă de vis Aproape şi atât de departe Încât mă dor necuvintele tale, Tăcerile nerostite vreodată Şi trăirile stinghere, Încât mă dor aripi de înger Ce nu mai ştiu a zbura pentru mine.

Eşti vinovată de frumoasă Şi nu e drept! (….)

Mai 2013

Eu nu ţi-am dat încă un nume Eu nu ţi-am dat încă un nume, Numai ce te-am creat pentru mine, dorinţă.

Eu nu ţi-am dat încă un nume, Doar te-am împovărat de dragoste Şi neputinţă În doruri de tine Încât acum mergi uşor aplecat Şi buzele îţi ard în setae sărutului.

Probabil că mai întâi te-am visat În noaptea pământului.

Eu nu ţi-am dat încă un nume, Nici nu ştiu cum ar trebui să te numesc Şi-mi plac stângăciile tale Când şchiopătează cuvântul Tremurând de emoţia clipei.

Eu nu ţi-am dat încă un nume, Dar….. te iubesc!

CATREN UMORISTIC FLORINA SANDA COJOCARU autor DMG Gaftoneanu …Dupa basme si legende având iz electoral, Pe formatul de bilete… mă scuzati!…de papagal Sau nopti albe neuitate, doar cu una peste mie, Depanând povesti de suflet, am ajuns la poezie!

D E Ș E RT U L T Ă TA R I L O R – P E R I P L U Î N SIHĂSTRIA VISULUI

Gruia Cojocaru obligaţiile sclaviei P rintre moderne ale individului

prizonierul propriului său eşec, de care nu se poate elibera decât prin moarte. Însăşi nefericirea se impune ca o plată pentru orgoliul stăruinţei într-o aspiraţie.

Absurdul aureolează, aşadar, conţinutul acţiunii, de unde şi nota existenţialistă a romanului. Dino Buzzati nu dă repere, nici măcar sugestii subtile, ci demonstrează că, pentru fiinţa umană, asumarea idealului e sinonimă cu acceptarea eşecului existenţial.

Mesajul aceasta, pe care, poate, şi alţi (noi) cititori îl vor găsi potrivit – parcurgând romanul apărut în anul 2011 la Editura Polirom – m-a ajutat să înţeleg, dintr-o altă perspectivă, condiţia omului simplu, normal, neatins de scânteia genialităţii. Insistând într-un proiect iluzoric, flămând de un timp mereu în dilatare, omul îşi pierde libertatea, pentru că devine propriul său inchizitor. Cum? Refuzându-şi viaţa ce i se dăruieşte cu adâncă generozitate!

Oare nu cunoaştem şi astăzi astfel de oameni?!…

Privindu-i pe cei ce-şi poartă, fără a epata, crucea unei aspiraţii, încercăm un sentiment de admiraţie sau invidie, ori ne amuzăm stupid urmărindu-le determinarea de care dau dovadă în urmărirea visului. Sunt, oarecum, un fel de înaintemergători, indiferent pe ce albie vâslesc. Important e ca ţinta să nu le fie facilă, iar nisipurile unduitoare să le lărgească cu smerenie deşertul din lăuntru…

secolului XXI, mi-am căutat un moment de răgaz. Îmi era dor să mă recompun sub paşii cuvintelor, mai ales că fiece zi de nescrisă zămislire a gândului îmi consolida (şi aici) sentimentul inutilităţii. Dar a intervenit întâlnirea cu romanul ,,Deşertul tătarilor” lui Dino Buzzati…

Ajuns întâmplător în garnizoana fortului Bastini, locotenentul Giovani Drogo, asemenea confraţilor săi, şi-a construit cariera cu speranţa implicării într-un război, care să justifice şi să dea un înţeles propriei existenţe. De aici veşnica aşteptare a Tătarilor din pustiul deşertului nordic, care, implacabil, i-a consumat tinereţea şi maturitatea în temeiurile himerelor, iar când, în sfârşit, fantasmele au capătat corporalitate, locotenentul – devenit între timp maior şi numărul doi în fortăreaţă – a fost trădat de propriul trup şi de oamenii din jur, care i-au refuzat ieşirea demnă din arena vieţii. Cam acesta ar fi, succint, tabloul din Deşertul tătarilor.

Scriitorul italian, care prin romanul său ne trimite cu gândul la creaţia lui Dostoievski, dar şi la aceea a lui Camus, ne obligă, într-un fel, să constatăm că – din clipa în care, cu încrâncenare sisifică, îşi fixează un ideal – omul devine 25

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

C O M E N TA R I I / A N C H E TA „ EMINESCU NU MAI ESTE DE AC T UA L I TAT E ? “

Laura Profir „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă”, spunea Tudor Arghezi.

In fiecare an, la 15 ianuarie, ne aducem aminte de el, după care personalitatea lui trece in uitare, pâna la o altă zi, 15 iunie. Iar apoi, iarăşi se aşterne liniştea. Oare doar atâta poezie a mai rămas în sufletele noastre? Am căutat posibile răspunsuri printre elevii liceului nostru. „Eminescu nu mai este de actualitate“ „Tot ce ştiu ca date biografice este foarte puţin.

Cunosc însă câteva picanterii, ca de exemplu că a suferit de …, facea schimb de scrisori de dragoste cu Veronica Micle şi faptul că numele lui adevărat nu era Eminescu. În ceea ce priveşte opera, Eminescu a avut un stil unic, a atins foarte multe teme filozofice, fiecare lucrare este interpretabilă şi ceea ce este mai important este că a definit Romantismul.

Atât elevii, cat şi profesorii nu mai pun foarte mult accent pe Eminescu. Nu am încercat niciodată să reţin versurile, dar mi -au plăcut Luceafarul, Oda şi Ce te legeni codrule.” (Antoci Andrei, elev in clasa a XI-a G) „Despre Eminescu ştiu când s-a nascut şi a murit. În general, nu am fost interesat de viaţa autorilor. Lumea se axează pe modernism, dar eu prefer stilul lui Eminescu, care este mult mai expresiv. Deseori mă folosesc de poeziile sale, care mi se par mult prea mareţe pentru a fi ignorate.“ (Cărămidaru Roxana, elevă în clasa a XII-a E) „Mihai Eminescu a trăit foarte puţin pentru un om care avea foarte multe de spus. Pentru a putea fi apreciat peste hotare, trebuie să-l preţuim în primul rand noi, poporul român. Poezia este mai aproape de sufletul nostru, iar cea pe care eu o plac cel mai mult este Pe lângă plopii fără soţ, care reprezintă pentru mine o lecţie de viaţă.“ (Zaharia Gabriela, elevă în clasa a XII-a E ) „Ca om, Eminescu nu trebuie luat ca model. Toată lumea spune despre Eminescu că este poetul naţional, genial, dar nu este însă pe gustul meu. Poezia erotică, de exemplu, are ceva zaharicos, nu o văd palpabilă în realitate, iar pe cea filozofică aştept să o înţeleg mai bine. Ii apreciez pe cei care il consideră pe Eminescu un geniu, eu însă sunt mai degrabă atrasă de Simbolism. Omagiul pe care il putem aduce lui Eminescu este să-i citim opera.” (Hanceanu Elena, elevă în clasa a XII-a A) „Ultimul romantic european“ „Pe Eminescu l-am descoperit în scoala generală, în manualele de română. Nu pot spune că în timpul liber citesc poezia lui Eminescu, o fac mai mult din obligaţie… Dar ce

am reuşit să citesc şi chiar mi s-a părut interesantă a fost Viaţa lui Eminescu, scrisă de George Călinescu. Am citit despre dragostea cu Veronica Micle, care a fost de-a dreptul fascinantă, am citit scrisorile lui de dragoste…” (Livia Horia, clasa a XII-a B,) „Mihai Eminescu este cel mai mare poet naţional, dar şi universal, este ultimul romantic european. Ştiu că a avut o foarte frumoasă poveste de dragoste cu Veronica Micle, care i-a inspirat o mare parte din poeziile sale. Cel mai mult imi place Luceafarul, care este şi capodopera eminesciană.De asemenea imi place Înger şi demon, Venere şi Madona.“ (Raluca Petrea, clasa a XII-aB, ) „Am descoperit opera lui Eminescu de curand, odată cu intrarea la liceu la profilul uman. Pot să spun că dincolo de omul Eminescu, eu am gasit în acest poet o mare sensibilitate, o mare forţă empatică, o extraordinară chemare catre natură, catre dragoste. Cred că Eminescu poate fi caracterizat ca un geniu al frumosului.“ (George Andrei, clasa a XII-a A) „Pe Eminescu il percep ca pe un mare poet şi consider că fiecare elev ar trebui să ştie macar o opera de-a lui, pentru că reprezintă o valoare naţională. Recunosc faptul că citesc poeziile lui mai mult pentru scoală, dar am avut curiozitatea să mai citesc şi alte poezii, nu foarte multe, dar mi-au plăcut.

Nu este foarte greu de înţeles şi cred că fiecare tânar ar putea să se identifice cu una din poeziile sale.” (Popescu Adelina, clasa a XII-a C) „Pe Eminescu mulţi il consideră genial, Luceafarul poeziei romaneşti, foarte apreciat de critică, dar mai puţin de contemporanii săi. Poeziile sale au fost publicate mai mult in Convorbiri literare, iar primul volum de poezii a apărut după moartea sa. Mai ştiu că Luceafarul a fost poezia cu o sută de strofe, dar Titu Maiorescu a fost cel care a scos doua dintre ele. Mi-ar plăcea să am mai mult timp liber pentru a putea citi poezia lui Eminescu.” (Pănescu Andreea, clasa a XII-a D) „Eminescu, pentru mine, înseamna imagini foarte puternice, înseamna a crea o anumită stare la citirea poeziilor lui – o stare specială. În esenţă, cred că nu trebuie doar să-i citim versurile, ci trebuie să găsim semnificaţii noi în fiecare vers. Dacă este vorba să ţinem cont de ultimele tendinţe, Eminescu nu mai este de actualitate. Cu toate acestea, pentru mine este un refugiu: este o poezie calmă, care imi aduce o stare de liniste. Când spun acest lucru mă gândesc la Memento mori, Pe langă plopii fără sot şi, de ce nu, la Somnoroase pasărele.“ (Lucian Sarbu, clasa a XII-a N) „Din păcate…“ „Poezia lui Mihai Eminescu place elevilor în măsura în care profesorul ştie să-i apropie de aceasta. Apropierea 26

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Mai 2013

general, bine perceput de elevi. Sigur că elevii mai silitori descoperă cu surpriză o altă dimensiune eminesciană, aceea de profunzime.” (prof. Leonte Viviana) Şi totuşi, Eminescu existăă…

Chiar dacă timpurile s-au schimbat, Eminescu rămâne in sufletul multora dintre noi. Chiar dacă tinerii nu mai sunt atât de receptivi la poezie, dragostea ii apropie inevitabil de Eminescu. Din păcate, doar scoala mai aduce versul eminescian mai aproape de ei. A răsfoi o carte, a citi o poezie, a descoperi inţelesurile ei ascunse înseamna să mai facem un pas spre… Eminescu.

este posibilă prin lectură şi explicaţii la clasa. Poezia de dragoste, de natură, cu toate ipostazele acesteia poate fi usor înţeleasă. Capodoperele eminesciene: Scrisorile, Luceafarul, Glossa plac elevilor dacă sunt analizate pe text din perspectiva interdisciplinară şi dacă profesorul foloseşte un limbaj accesibil“. (prof. Diana Moruzi) „Deşi se vehiculează ideea că receptarea lui Eminescu de către elevii de liceu este mai degrabă sporadică şi condiţionată de imperativele programei scolare, consider că există şi elevi realmente preocupaţi de orizontul creaţiei eminesciene. M-a bucurat să descopăr faptul că există elevi care au perceput poezia ca pe o stare de suflet şi au trăit experienţa de a fremăta la ecourile atât de profunde ale versurilor. Ei apreciază complexitatea creaţiei, varietatea tematică abordată, iar eu am încercat să ii determin să conştientizeze ce anume din creaţia predecesorilor i-a influenţat opera şi cum a influenţat el literatura română ulterioară.” (prof. Manuela Rusu) „Deşi Eminescu este în programa scolară şi constituie un subiect important la concursurile scolare şi bacalaureat, elevii întâmpina greutăţi în receptarea textului, pentru că ,în general ,poezia nu mai face parte din preocupările lor.

Eminescu se omagiază la iniţiativa noastră, a profesorilor.

Copiii il apreciază pe Eminescu, dar nu au timpul interior săl asimileze.“ (prof. Nina Hrapciuc) „Adolescenţii nu se mai regăsesc în idealismul din poezia eminesciană. Excepţie fac tinerele mai romantice, pentru care Eminescu este un refugiu. Opera lui este atinsă de mutaţia valorilor estetice, dar şi de elanul romantic de început de secol XIX. Eminescu pare excesiv în ambele direcţii – foarte entuziast şi foarte pesimist. Opera lui este mai puţin cunoscută şi mai mult mitizată, tratată cu superlative, clisee. Obligaţia profesorilor este să-i facă pe elevi să-l citească, să-l inţeleagă“. (prof. Ligia Bulmaga) „Din păcate, trebuie să recunosc că apropierea faţă de Eminescu, faţă de poezie în general, este într-o cădere liberă în acest deceniu. Şi aceasta pentru că apropierea de poezie implică o anumită formă de sensibilitate pe care, din păcate, adolescenţii din ziua de astazi au pierdut-o sau, mai bine zis, au pierdut usurinţade a o regăsi, usurinţa de a o percepe în ei inşişi. Când spun asta mă refer la răbdarea de a citi, de a decodifica o poezie. De foarte multe ori, elevii imi spun că le este greu să o înţeleagă şi, din acest motiv, prefera opere în proză. Tocmai de aceea, profesorul de română ar trebui să-l prezinte pe Eminescu ca pe o altă variantă a sufletului lor, al elevilor.“ (prof. LianaTurcu) „Sunt foarte dezamăgită de modul în care este perceput astăzi Eminescu, pentru că este o lipsă de sensibilitate care se repercutează direct asupra receptării poetului. În mod cert, elevii s-au depărtat de opera lui Eminescu. Trăim într-o perioada în care, evident, calculatorul şi televizorul sunt stăpânii noştri şi atunci timpul afectat lecturii este din ce în ce mai mic. De aici a apărut lipsa de sensibilitate şi de aici lipsa de receptare a unui mare creator.” (prof. Profir Laura) „În primul rând, trebuie să precizez faptul că opera eminesciana nu mai este prezentată în integralitatea ei, nici măcar ca privire generală, ci mult fragmentată. Din această cauză, imaginea pe care şi-o formează elevii este distorsionată. Eminescu, prin teme, prin motive, prin muzicalitatea discursului liric, continuă să placă şi este, în

POESIS

Vasile Popovici Materia respiră Materia respiră sfinţenie divină, cu cioburi din big bang e-mpresurată sfera; în mâini buchet să prind, ce fragedă lumină! hiperboreecă, aceeaşi hemisfera.

Nemărginiri din capete de infinituri din minus înspre plus, iar de la plus la minus; grăbim pe căi lactee fără de zenituri spre lumea energetică din punctul Terminus.

E-atât divin…

S-a-mprăştiat în lucrurile firii Dumnezeu, e-atât divin în colţul ierbii, ’ram, în floare; în trecerea-mi puţină, n-am avut în mine-atâta eu; în crug, sub boltă, nu a fost vrodat’ atâta soare.

Aş vrea să fie şi un mâine, să se facă noaptea; plecatul meu mai poate-ntârzia o vreme de s-o-ndura Prea ’Naltul, Cerul, dar şi moartea de care muritorului i-e frică şi se teme.

Cum e?!

Cum să răsari din răsărit de soare, să ai apus, s-apuni la soare-apune, cum e când eşti luceafăr, lună, stea să fii, cum e când ţi-oglindeşti lucirea-n mare, să ai cuvânt, dar n-ai răspuns a pune, cum e când eşti poet, poemul să le scrii, să ai în ochi privire să priveşti ’napoi întreaga odisee din Big Bang, - la noi?!

Mai fă un semn, Prea ’Nalte, de ne-ai dat ca să fim, şi lasă-ne cuvântul, răspunsuri să găsim!

27

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE Lili Bobu şi Narcis Constantin RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (3) ne-am întrebat de avem curajul de a ierta A deseori sau de a ne ierta. Ori de-am putea omite, prin

gând, cu sacrificii, din înţelepciune, orice fugă neverosimilă din concret, orice refulare a limitărilor, orice slăbiciune neargumentată.

Iertarea poate reprezenta, individual sau colectiv, o formă a demnităţii şi a spiritului elevat. Sau la fel de bine poate fi considerată definiţia elocventă a moralităţii. Şi chiar de uneori considerăm că este greu şi târziu pentru a dărui credit ireversibil, nu ne rămâne decât să ne întoarcem din când în când la valoarea umană pentru care iubirea poate avea şi un nume – iertarea.

Neputincioşi fiind, limitaţi, dar totuşi într-atât de liberi pentru a răpi esenţe, putem cuprinde iertarea, fie că e faţă de noi înşine ori de cei ce ne greşesc, voluntar sau nu, în cuvintele umile, în vorbele profunde ale celui ce-a iubit „ cu milă şi cu groază”, lumina, pentru veşnicie, ADRIAN PĂUNESCU :

Decalog 1.Nu îţi crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreţinut si uşor de depistat.

2.Fii prietenul duşmanilor tăi. Un proverb islamic spune că ,,numai iubindu-i poţi să îi distrugi”.

3.Rămâi modest. Dar fă în aşa fel ca lucrul ăsta să se ştie. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.

4.Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut- o intenţionat. Impune un principiu: am făcut doi paşi înapoi ca să- mi pot lua avânt.

5.Nu fura pe nimeni. Dacă o faci totuşi, schimbă obiectul într-o altă podoabă.

6.Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus îţi trebuie unanimitate.

7.Nu-ţi explica greşelile. Învăluieşte-le în mister şi abstracţiune. Nu schimbă mare lucru, dar derutează.

8.Nu te întinde prea tare. Rişti să pierzi controlul graniţelor.

9.Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiţie şi frustrare. Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi un scop.

10.Dacă nu reuşeşti, modelează-ţi existenţa după principiul ,,Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură, dar relaxantă fatalitate. ”

,,Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă, Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă, Ai să mă ierţi că sunt labilitate, Ai să mă ierţi de tot şi pentru toate.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte Şi-am să te mint în fiecare zi. Şi cât putea-va sufletul să rabde Cu cât îţi voi greşi te voi iubi. ”

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (4) a se desprinde de rolul său, Horaţiu Mălăele F ără continuă, chiar şi atunci când scrie, să se joace, să caute sensuri şi să dea nuanţe unor valori apriorice, scrierile sale adoptând aceeaşi tonalitate ludică şi profund descriptivă, căci e tocmai cum l-a conturat maestrul Radu Beligan: ,,Tot ce face Horaţiu Mălăele, atunci când nu e pur şi simplu excepţional, e de-a dreptul genial.” În volumul ,,Rătăciri” – o sinteză a experienţei şi gândirii actorului – spectacol, o carte de tactică şi strategie criptată în trăiri, un tratat de teorie şi tehnică a guvernării vieţii, artistul născut dintr-o mirabilă sămânţă de creativitate, ce ştie adevărul despre viaţă, ne devoalează în ,,Decalog” arta de a trăi într-o epocă de confuzie şi de decădere morală.

Ne relevă esenţa expansiunilor umane, surprinzându-le întrun veritabil stil ce cuprinde întreaga lumină a cunoaşterii şi a înţelepciunii fundamentate. Căci adevărul învăţăturilor lui Horaţiu Mălăele către semenii săi transcede orice religie, fiind un exerciţiu de conştiinţă, o Biblie personală.

Epilog: A şasea porunca din ,,Decalogul aşteptării ” al lui Octavian Paler : ,,Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. ”

28

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (5)

Mai 2013

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE ( 6 ) ntâmplarea face ca undeva, pe parcursul existenţei

Î umane, iubirea să-ntâlnească suferinţa.

D

eseori m-am întrebat, ce este singurătatea?

Cum s-ar putea defini şi mai ales cum îi pot da atributele clare în detenta existenţei mele. Îmi revine în permanenţă, cu valenţele-i sublime, un episod petrecut în urmă cu câţiva ani, atunci când, printre rânduri şi gânduri, într-un spaţiu măcinat de incertitudini, fără vreun scop anume, neavând niciun material pe care să pot primi o stare transpusă în cuvinte, l-am cunoscut pe Octavian Paler.

Cu umilă condescendenţă, l-am întrebat dacă ar fi să îşi imagineze că îmi construieşte o dedicaţie, dintre toate ideile sale filosofice despre existenţa umană, la care din ele s -ar opri. „ – Maestre, sunt şahistul pasionat care joacă şi cu albele şi cu negrele, rostind alternativ, atât rechizitoriul cât şi apărarea şi asemenea personajelor ficţionare, dar totuşi atât de veridice şi perene, din „Viaţa pe un peron ” ( ,, Se pare că pentru destui inşi înţelepciunea este arta de a te iubi numai pe tine fără ca asta să bată la ochi.“) risc să devin un profesionist al aşteptării. Aşteptare care se transformă succesiv în speranţă, consolare, pustiu, deznădejde, absurd. ” Scriitorul, obişnuit cu spectacolul ideilor, s-a oprit la un singur act, cel al obsesiei singurătăţii. Aşteptările mele erau colosale şi-mi imaginam, cu ingratitudine, că va afişa o dorinţă de epatare, dar am fost surprinsă să aud : „- Draga mea, vorbele se frâng! Să ai grija să nu rămâi niciodată singură ! ” Singurătatea nu e o stare, un fapt în care pur şi simplu nu eşti înconjurat de oameni şi sentimente. Ci atunci când întregul pustiu îţi devine sens al trăirii, reuşind să te alunge de un peron pe altul, fără viză pe bilet, fără destinaţie, într-un tren amăgitor al pierderii identităţii, „trăind cu privirea fixată pe linia orizontului”. Constantin Noica defineşte singurătatea printr-o experienţă a călătoriei cu acelaşi tren, reliefând astfel că uneori şi viaţa poate fi atât de singură, încât nu o poţi conştientiza : „Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu.

Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat în tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.”

Intensitatea cu care cea dintâi acaparează, până la refuz, sufletul, o determină pe cea din urmă să se manifeste în voie, vrând parcă să demonstreze că, deşi iubirea pretinde, în idealurile-i împărtăşite şi infantile, că nu deţine criterii de identificare, aceasta vine împreună cu un dram de suferinţă.

Iubirea poate fi câştigată trudind din greu, în schimb, suferinţa vine de la sine, ca şi cum am fi aşteptat-o dintotdeauna. Amândouă au totuşi un punct comun, se nasc dintr-un plâns şi o tăcere.

Cumulând minunile veridice şi pragmatice ale vieţii, într-o neinspirată dogmatică a minţii şi inimii, rămâne în final, dintre toate, doar libertatea. De a scrie. De a iubi. De a conferi întâietate începutului, urii şi iertării, în aceeaşi manieră în care te poţi reîntoarce în universul propriu, fără să ai remuşcări absurde. De a crea identităţi paralele care să camufleze fuga către absolut, ce ar putea arăta realmente ca o descoperire a sinelui deplin.

Există o libertate a suferinţei cum la fel de banal există şi o falsă cenzurare a morţii lente, ce prezintă, printre amăgiri lugubre, o comuniune cu firea noastră. A pierde şi a începe din nou căutarea e la fel de seducător ca şi atunci când, din considerente indescifrabile, alegi să fii fericit.

Durerea figurată, întregul concept al singurătăţii, redefinirea şi puterea ce ne face, oricât de vetuşti si conservatori am fi, să ne autoanalizăm, transformă viaţa întro instituţie publică, fără legiferări şi construcţii perimate, fără îngrădiri şi ştate de plată, în care contează, dintre toate, doar căderile şi reinterpretările raţionale ale eului.

Pachetul de neîmpliniri şi suferinţe vine cu un unic scop, cel al dobândirii ireversibile a libertăţii. Esenţa acesteia nu poate fi cuprinsă într-o viaţă, cum nici dezamăgirile şi tristeţile zilnice nu reuşesc să alunge forţa optimismului. Şi a supravieţuirii. În tuşe minore, căutând un sens al existenţei, primind paşaport pentru genialitate, cel pentru care „ nu orice îngropare este moarte ”, Adrian Păunescu, defineşte şi nuanţează prin experienţa lui libertatea, într-o demonetizare a suferinţei si o elogiere a umanizării pustiului: ,,Oricum, în ciuda suferinţei, a umilinţei şi a morţii programate, sunt un norocos, sunt un caz antologic, sunt un răsfăţat. Supravieţuiesc. Şi scriu. Şi iert. Şi iubesc. Şi sper. Şi mi se pare că aş putea-o lua, oricând, de la capăt . ” ( „ Liber să sufăr ” ) ***

Recurs: „Conştiinţa mea şi cu mine suntem doi. De aceea singurătatea absolută nu e posibilă.”(Radu Stanca)

Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, “o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă şi învăţătura” , intitulat sugestiv ,,Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ,,REGAL D’ ART”.

29

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E Lili Bobu P O RT R E T D E A RT I S T ( 9 ) – AU R E L I A N A N TA L 1947 – S-a născut la Topliţa, judeţul Harghita.

1969 – Absolvă Academia de Arte “George Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte Plastice.

1978 – Primeşte medalia de aur pentru ,,cel mai deosebit set ceramic de cafea”, Leipzig; medalia de excelenţă pentru design ambiental, Bruxelles.

1980-1988 – Premiile I, pe ţară, la concursurile de creaţie industrială în domeniul ceramicii fine.

1987 – Premiul revistei ,,Convorbiri Literare” pentru poezie plastică .

1992 – Medalia de bronz, pentru grafică.

1993 – Premiul “Talerul de argint” în cadrul “Salonului de Toamnă”, Cholet, Franţa .

1996 – Nominalizarea juriului din Saint Barthelemy de Anjou pentru noutate, în domeniul artelor plastice, datorită interpretării muzicale prin sculptură .

2005 – Premiul I “Extraordinary”, Madrid, Spania .

2006 -Premiul “Eminescu” şi medalia “Teiul de Aur” a Editurii Geea, pentru activitate în domeniul artelor vizuale, Botoşani.

Expoziţii: 1992-2006 – ,,Saloanele Moldovei”, ,,Saloanele de Toamnă”, Cholet, Franţa 2009 – ,,Generaţia 1969″, Iaşi, Fălticeni şi Bacău 2009 – ,,Psalmi”, Zilele Municipiului Dorohoi 2010 – ,,Iconul din suflet”, City Gallery Suceava 2010 – artă decorativă şi de ambient, City Gallery Suceava 2010 – retrospectivă personală, Zilele “Miron Cristea”, Topliţa 2012 – tabere de creaţie plastică ,,Parcova Nova”, în Republica Moldova ,,Aurelian Antal este un artist plastic român independent, unul dintre cei mai titraţi artişti botoşăneni, reprezentând o adevărată emblemă a Dorohoiului, oraş în care, de peste trei decenii, îşi duce, cu modestie şi seninătate, crucea, aşa cum înţelege el acest fapt: ca abandon întru şi prin creaţie.

Abordează şi promovează genuri extrem de variate, din domeniul artelor plastice (pictură, grafică, sculptură, design ambiental şi industrial, scenografie etc.), dovedinduse, prin nivelul de virtuozitate pe care l-a atins, în fiecare dintre ele, un artist multilateral, un artist deplin, în adevăratul sens al cuvântului.

Realizează numeroase busturi şi statui, dintre care câteva pot fi admirate în Dorohoi, Botoşani, Topliţa şi Arad.

Maestrul Aurelian Antal a revoluţionat tehnica picturii, lucrările sale fiind realizate pe suport metalic semipreţios şi preţios (foiţe de aur, de argint, de cupru, de

platină etc) peste care artistul aplică reactivi chimici şi solvenţi organici, creând culorile, prin intermediul reacţiilor chimice adiacente, finalizând cu cerneluri şi tuşuri cu ingrediente chimice. Artistul este supranumit şi “alchimistul culorilor”. Tot el a creat lucrarea monumentală “O altfel de masă a tăcerii”, amplasată la Cholet, în Franţa, cu prilejul sărbătorilor bicentenare ale Revoluţiei Franceze (1993).”(Ciprian Voloc)

30

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Mai 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 0 ) – ELENA OLENIUC

1956 – S-a născut la Siret, Suceava.

1975 – Absolvă Liceul de Muzică şi Arte Plastice, Botoşani.

1981 – Absolvă Şcoala Populară de Artă ( Artă decorativă şi grafică), Braşov.

Activităţi: 1983 -1995 – Palatul Copiilor şi Elevilor Braşov – Cercul de tapiserie, Cercul de artă decorativă; 1995 – 2005 – Pictură pe mobilier; 1981 – 1983, 1985 – Premiul I Grafică.

Expoziţii: 1979 – 1989 – Participări la expoziţii de grup şi colective în Braşov; 1984 - Expoziţia profesorilor artişti – Casa Corpului Didactic, Braşov; 1985 – Expoziţie colectivă – ,,Brassoi Lapok”, Braşov; 2002 – Expoziţie de grup – ,,Bistro de l’Arte”, Braşov; 2008 – Expoziţie – Collettiva di Pittura – Chiesa di Sant’Alberto (Chiesa degli artisti) – “Amici di Carlo Incammisa” – Trapani, Italia; 2011 – Expoziţie colectivă – ,,Culori de sărbători” – Galeria ,,Elite Prof Art”, Bucureşti; 2012 – Expoziţie colectivă – Biblioteca Judeţeană Braşov; 2012 – Expoziţie de grup – ,,Sinestesia” – Hotel El Greco, Bucureşti.

Lucrările Elenei Oleniuc par a proveni dintr-un alt spectru metafizic, din lumea ideilor lui Platon. Subiectele ei sunt redate în ipostaze generice, suprinse într-o reverie reflexivă, o tăcere meditativă.

Acurateţea şi limpezimea sunt două caracteristici care par a-şi avea originea în pasiunea artistei pentru artele

decorative, pentru perfecţiunea redării detaliilor. Lucrările sunt curate, fără tuşe vizibile, tratate într-o tehnică impecabilă.

31

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 1 ) – MARIANA OROS 1969 – S-a născut la Beiuş, Bihor.

1987 – Absolvă Colegiul Tehnic ,,Ioan Ciordaş” Beiuş, profil design mobilier.

2004 – Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici Oradea.

2005 – Absolvă Şcoala de Arte ,,Francisc Hubic”, Oradea , secţiunea pictură.

2008 - Absolvă cursul de Design interior.

2010 – Fondator al Galeriei de artă ,,Maryelen”, Beiuş.

2013 – Membru al UAP, filiala Beiuş.

EXPOZIŢII DE GRUP : 2006, 2007, 2011 – ,,Toamna Orădeană” 2007, 2010 - ,,Salonul de toamnă”, Muzeul Municipal Beiuş 2008 – ,,Real”, Oradea 2009-2011 – Primăria Beiuş, Bihor 2009 – ,,POSTNICUM”, Oradea 2009-2010 – Galeria ,,Sultana”, Bucureşti 2010 – Galeria de Arta ,,MARYELEN” Beiuş 2011 – ,,Ceai et Caetera”, Braşov 2011-2013 – Târgul Meşterilor Populari, Beiuş 2011 - Palatul Parlamentului, Bucureşti 2011 – Ceainăria ,,Tabiet”, Bucureşti 2011 -,,Călătorind prin lume” – Galeria ,,Elite Prof Art”, Bucureşti 2011-,,Salonul de iarnă”, Muzeul Municipal Beiuş, donaţie pentru ,,Habitat for Humanity”, Beiuş 2011-2013 – Sala Teatrului Municipal Beiuş 2013 – UAP , ,,Aducem culoare ţării” – Sighişoara 2013 – ,,Fantezii de primăvară”, Primăria Municipiului Beiuş.

EXPOZIŢII DE GRUP INTERNAŢIONALE: 2004–2006 – ,,Gallery Faber” – Coevorden, Olanda 2008 – ,,Colours” – Karlsruhe şi Malsh, Germania 2010 – ,,Likum Gallery”, Brcko, Bosnia –Herţegovina 2011 – ,,The 7th International Collective Exhibition“ – Autumn Salon, Gjilan, Kosovo 2012 - ,,Art Revolution” – Taipei, Taiwan Peste 900 de lucrări în colecţii particulare în: ROMÂNIA, OLANDA , BELGIA, GERMANIA, MAREA BRITANIE, USA, CANADA, BOSNIA-HERŢEGOVINA, FRANŢA, TAIWAN, KOSOVO ,,Există oameni care în vâltoarea vieţii îşi descoperă din preaplinul lor sufletesc, vocaţii ce se cer exprimate pe tărâmul artistic. Mariana Oros este unul dintre cei dăruiţi cu har în artele plastice. Daca începuturile au fost timide sub semnul influenţei surorii Elena Bissinger – absolvent a Facultăţii de Arte Plastice, pe parcursul timpului Mariana Oros şi-a găsit segmentul propriu de exprimare.

Caracterizată de o sensibilitate specială, pictura ei, fie abstractă, decorativă sau naturistă, are un ,,ce” special, dat atât de tuşa viguroasă şi sigură, cât şi de cromatica feminină.

Lucrările se evidenţiază prin spectaculozitatea alăturărilor de forme îndrăzneţe şi prin originalitatea contrastelor coloristice. Pitoreşti, ele sugerează atmosfera dorită de autoare: când visătoare şi profundă, când categorică, radicală şi gestuală.

Tablourile în stil decorativ au un impact major asupra privitorului şi datorită tehnicilor mixte, multe originale folosite de pictoriţă.

O expoziţie semnată Mariana Oros îţi descoperă un univers deosebit, o lume aparte de o frumuseţe delicată şi cuprinzătoare. Mariana Oros are de oferit multă frumuseţe extrasă din tot ce trăieşte şi o înconjoară, dăruind privitorului satisfacţie deplină şi expresivitate.” (Anca Popescu Raţiu, asistent universitar, dr. în Arte Vizuale) ,,Printr-o dominantă decorativă care atrage şi câştigă privitorul, Mariana Oros propune de fapt un univers specific, o lume numai a ei, o lume a începuturilor de lume şi a irizărilor ce vin de după geneză, pentru a întregi universul, a -i da specificitate şi continuitate.” (Georgeta Branda, Muzeul Municipal Beiuş)

32

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Mai 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 2 ) – ELENA BISSINGER 1964 – S-a născut la Beiuş, Bihor.

1982 – Absolvă Colegiul Tehnic ,,Ioan Ciordaş” Beiuş, profil design mobilier.

2000 – Absolvă Şcoala de Arte ,,Francisc Hubic”, Oradea , secţiunea pictură.

2003 – Membru al Fondului Plastic Oradea.

2006 – Absolvă Departamentul de Arte Vizuale din cadrul Facultăţii de Arte a Universităţii din Oradea.

2006 – Membru Asociaţiei Artiştilor Plastici Oradea.

2007 – Membru al UAP. 2010 – Membru al World Art Foundation 2010 - Fondator al Galeriei de artă ,,Maryelen”, Beiuş EXPOZIŢII PERSONALE 1997 – ,,Videojobcenter”, Primăria Beiuş 1998 – Casa de cultură ,,Miron Pompiliu”, Stei 1998 – Forumul Democrat German, Oradea 1998 – Muzeul Municipal Beiuş 2005, 2006 – Galeria Mică, Oradea 2005, 2006, 2007 –,,Haushalts Hilfs Dien”, Illingen, Germania 2007– Galeria Arte Vizuale, Oradea 2009 - Galeria de artă ,,Olympia” din Atena 2010 – ,,Dor de primăvară”, Galeria Arte Vizuale, Oradea 2010 – ,,Arbex Art Décor”, Hotelul ,,Clermont”, Covasna EXPOZIŢII DE GRUP 1997 – 2013 Novgorod (Rusia), Taipei (Taiwan), Balmazujvaros – Ungaria, Las Vegas, New York, Bologna (Italia), BrckoLikum (Bosnia-Herţegovina), Gjilan (Kosovo), Messina (Italia), Suedia, România: Bucureşti, Iaşi, Tulcea, Târgovişte, Braşov, Buzău, Brăila, Fălticeni, Timişoara, Oradea, Beiuş, Salonta, Sulina.

Lucrări în colecţii particulare: peste 1000 de lucrări în SUA, Canada, Europa ,,Elena Bissinger – crăiasă a florilor îngemănată cu un Antonio Vivaldi al picturii, o confirmare exemplară a libertăţii de gândire şi a uşurinţei de ,,versificare” a expresiei plastice: o artistă care transpune frânturi de viaţă în tuşe de penel.” (Dan Costinaş)

,,Am început să pictez încă din copilărie… Mai târziu, în facultate fiind, am descoperit un adevăr fundamental: doar pornind de la clasic îţi poţi defini stilul. Am descoperit ceva mai târziu expresionismul abstract şi m-am lăsat angrenată în stilul degajat, gestual şi spontan. Deoarece consider că încă mai am multe de învăţat, aştept să mă surprind căutând în subconştient acel licăr unic, sursa unei creaţii revoluţionare, ceva ce nu a fost descoperit încă, ceva ce nu a fost conceput. De fapt, pentru tot ceea ce creăm suntem îndatoraţi certitudinii că avem deja integrate: ideea, cuvântul, starea – şi dobândim toate acestea numai prin cunoaştere, simţire, stări sufleteşti. Cum se întâmplă de fapt la toţi pictorii, şi lucrările mele îmi trădează diferitele stări pe care le-am parcurs.

Pictez pentru ceea ce sunt şi mă adresez celor ce iubesc arta, indiferent de statutul lor. Iubitorul de artă, indiferent cât este de iniţiat, are capacitatea de a recunoaşte în creator pe acel personaj misionar al cărui mesaj artistic l-a făcut să tresară, l-a făcut să-şi îndrepte privirea spre operă, spre acea lucrare. Şi doreşte, poate, să o păstreze în amintirea lui.

Consider că puritatea culorilor porneşte dintr-un suflet cald şi dintr-o inocenţă necompromisă. Astfel, într-o compoziţie, culorile au rolul de a transmite tot ceea ce artistul doreşte pentru sine în primul rând: căldură, dragoste, simţăminte profunde şi sensibilitate. Privitorul le recepţionează prin intermediul picturii şi beneficiază de energia pozitivă transmisă de aceasta.

Rămâne ca picturile mele să vă spună mai multe decât am făcut-o eu.” (Elena Bissinger) Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

33

Anul V Numărul 5 (53)

DEBUT

Mai 2013

DEBUT A N D R E E A C RU Ţ

Quelque chose imaginé C’est une chose éphémère Qui porte un manteau blanc, clair, C’est une existence morbide Qui n’est pas toujours perfide Quand nous ne pouvons (faire plus) rien Notre esprit a un gardien Quand nous, les gens, sommes crevés Et la solitude est présente Comme le vent Qui seul peut Faire la Terre comme il veut Il n’y a que les mots Qui dominent et disent : il faut (Qu’)Il faut ça et ça Mais l’être n’en veut pas Moi, je veux faire des choses petites Rien de grand, beaucoup de parties infinies Notre lutte d’abord damné, Est quelque chose imaginé.

Cruţ e din A ndreea Vlăsineşti, are 18

ani şi este elevă în clasa a XIa la Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” din Săveni.

Spune Andreea despre sine: „Pasiunea mea pentru creaţie literară a început să existe şi să se manifeste la începutul liceului, perioada marilor schimbări emoţionale şi de comportament. Farmecul unor versuri este însuşi misterul bine pitit după şablonul, numit generic, inteligibil. Eu sunt de părere că un poet nu este altceva decât exponentul lumii din care face parte: „Dacă nu exprimă gândul tuturor, geniul trece prin lume ca o torţă care nu luminează” – Constantin Noica. De aceea versurile sunt mărturii vădite şi răstălmăcite ale lumii de pretutindeni şi în foarte mică măsură frământări ale eului poetic”.

Poezia Andreei Cruţ vine de undeva din sferele înalte şi, luând pe pământ un aliniament filozofic, trece delicat în lucrurile mărunte. Versurile acestei poete nu-şi iau zborul, ele vin de undeva şi se aşează cuminţi la picioarele ei aşteptând să le mângâie.

Continuă Andreea Cruţ: „Dacă am o coală în faţă, aceasta nu rămâne pentru mult timp goală; simt o plăcere fantastică când trăiesc stările şi emoţiile care par însufleţite odată ce ajung a fi tipărite. Nimic nu este ceea ce pare a fi, iar ceea ce pare a fi este un substrat egoist a ceea ce se dovedeşte a fi, de aceea îndemn ca poezia să nu fie numai citită şi, eventual, comentată, ci şi pătrunsă”. (Georgică Manole)

Schimbare Mereu se ajunge la compromis Pentru a nu cădea-n abis Dar poate căderea nu omoară Poate e o şansă dată a doua oară.

Nu ştii ce poţi trăi Şi nici ziua când muri Ştii doar că acum eşti O piesă din setul cu ceşti.

E ingrat să gândeşti la sine Delăsarea poate face bine De aceea căderea nu e rea E doar un alt strat căzut de nea.

Deseori cugetul nu-ţi e amic Te trădează mârşav, ţi-e inamic Aştepţi ajutor, eşti singur, izolat Solitudinea viaţa şi-a curmat.

Sunt multe lucruri în jur Ce nu sunt făurite pur Nu poţi aştepta dreptatea Când pe tavă ţi-e servită răutatea.

Jocurile de cuvinte sunt înşelătoare Pot fi nişte crime răsunătoare Fapta nu loveşte la fel de greu Precum o insultă aruncată mereu.

Făţarnic e văzută schimbarea E mai detestată decât trădarea E, însă, firesc să nu rişti, Să nu vrei lumea să mişti.

Accepţi vrute şi nevrute Primeşti lucruri deja făcute De ce să spui nu refuzi?

De ce, voit, iarăşi te afunzi?

Izvor de gândire Răsărit-au arbori în iad Iar din cer picături de praf –cad Izvorul de stâncă mereu s-a lovit Cel pedepsit parcurge drumul lung, infinit E beznă în lumina asta orbitoare Din neant apar cenuşi răsăritoare Aerul nu-i decât zgură-necăcioasă Pitit bine dup-o faţă pioasă.

Arcuirea domoală a eului negru Îndeamnă trăirea spre viaţă funebru.

Nimic nu se cristalizează din apă Nimic nu învie din piatră seacă.

S-aşteaptă-un vis reveletor De trăiri mărunte dătător.

34

Anul V

DEBUT Numărul 5 (53)

Mai 2013

Doar pământ Nu ştiu… În jur e doar pământ Niciun sunet, nimic, niciun cuvânt Deşi am semănat din greu Tot ce-au vrut şi au visat mereu.

Peste tot am semănat Părţi din mine-am aruncat Însă gropile nu s-au acoperit Superficial, cu buruieni, m-au învelit.

A existat doar cineva atunci Care a înţeles ce porunci Mi-am dat mie şi tuturor A înţeles, fără să-i spun, jocul lor.

Trăirea-i disparată, e nebună, E în orice fel, dar nu-i comună Doar cineva a înţeles adevărul Nefiind d-ajuns pentru a afla misterul.

D-atunci eul mi s-a ferecat S-a speriat teribil că va fi furat, Totul s-a dovedit a fi curat Nu a fost decât un gând fabricat.

Mi-am zis să mă opresc Pacea să nu mai cerşesc Căci am avut asta mereuAm greşit când m-am arătat drept eu. În trecut se odihneşte a mea cenuşă Ţinută după o neagră uşă În trecut sufletu-mi trăieşte Scutură de praf, priveşte, răsfoieşte.

Astăzi totul e de fapt nimic Ce se prelinge cu chin, pic cu pic De pe un versant fals al gândirii Mult prea controlat, damnat muririi.

Negrul şi albul muzical completeză Râurile de sânge ce vegheză Natura pură şi nepătată A trăirii ce va fi căutată.

Sub Soare e loc pentru toţi Nenăscuţi, vii şi morţi Asta, însă n-o-nţeleg ei Cei ce taie-n carne ca bravi zmei.

Lacrimile de zăpadă spală cerul Iar pe pământ sporesc gerul Eu sunt ingheţat, nu am scăpare Dar voi fi pân’ la ultima suflare Unul din îngerii tăi păzitori Privindu-te cu ochi tremurători. În pământ este viaţa şi moartea În pământ este scrisă cartea Sufletului meu pururi rătăcitor, E sau nu conquistador?

Asta nu ştiam şi nici nu ştiu Gândesc la asta chiar de-i târziu.

E atât de bine, când frigul te cuprinde Şi fiori prea scumpi ‘cearcă a îţi vinde Dar tu-i refuzi, de ei nevoie n-ai Vrei s-auzi un cântec calm de nai.

Cufundat-n orfisme de tot felul În lumea celor mari tu eşti flagelul Căruia nu îi iese nimic Deşi se chinuie câte-un pic, În fiecare zi a existenţei sordide S-aib-o parte a fericirii morbide.

Foc îngheţat Lacrimi de foc şi gheaţă cădeau Pământul cel ars îl umezeau Din arşiţă şi udeală a ieşi izbuteau Doar dureri ce viaţa îmblânzeau. În medie focul şi gheaţa dau căldură Însă iubirea pricinuieşte doar ură Lumea e concepută îndoielnic Aşa că omul e un nemernic.

Satira nu-şi mai găseşte rostul Pentru a fi cinstit mare costul Trăim ca nişte insecte mate Ne complacem în orori late.

D E S F I N T E L E PA Ș T I

Vremea rotitoare mă risipeşte, Prin vise, în toate întâmplările, Clipele se-ntorc…trecutul sclipeşte Şi-n lungi spirale vin sărbătorile. În urma unor febrile căutari Ies chipuri dragi din nebulozitate Pâlpâie emoţia altor mirări Boabe de rouă se-agaţă de pleoape!

Adâncă e durerea amintirii!

Crengi neliniştite bat în fereastră… ………………………………

Ca printr-o ceaţă, în raza privirii, Părinţii se pierd în bolta albastră !

Lia Ruse Prind, ca un copil, cu inima săltând, Strigătul clopotului la-nviere, Lumini aprinse pe suflet desenând Amintirile rămase-n tăcere.

Cu tâmpla rezemată într-o palmă Mă trezesc în abur lin de cozonac, Suntem toţi acasă…viaţa e calmă!

Râd ouăle roşii…vorbele nu tac: Cristos a-nviat!…Va urca la ceruri!

Brumat e rubiniul în pahare, Masa e încărcată ca pe vremuri..

De ce privirea mea rămâne în zare?!.. …………………………….

35

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

TA B L E TA ( … D E M A I ) V I VAT AC A D E M I A ! V I VA N T PROFESSORES! Vasile Lefter Academia! Vivant Professores!

V ivat Bătrânul Iaşi, într-o zi de mai, şi-a

primit cu dragoste studenţii Generaţiei 101 ai Facultăţii de Filologie de la Universitatea” Al.I.Cuza”. În 1960 , UAIC sărbătorea Centenarul.

Este anul în care îşi începe aventura intelectuală o nouă serie de filologi, Generaţia 101 sau generaţia în stambă şi doc! Răsfoim timpul…

Toamna lui 1960! Babilon! Admitere la Filologie. Îmbulzeală. Locuri la română, 160.

Candidaţi, 1600.

Probe scrise: literatură română, limbă română, istoria României. Probe orale: limbă română, istorie universală.

După o grea aşteptare, într-o seară de septembrie, pe la ora 23, se citesc listele finale.

Chiote! Lacrimi! Cineva anunţă că în liste s-au strecurat erori. Panică! Pe la miezul nopţii se reia strigarea. Pe bune! Se dă liber viitorilor profesori de românească ai acestei ţări!

Aşa a început aventura intelectuală a unei promoţii de excepţie care de-a lungul a cinci ani a lustruit scaunele bibliotecilor, începând de la cea de filologie şi ajungând până la cea de la Palatul Culturii.

Orele de studiu se prelungeau până târziu în amfiteatrele Universităţii sau în sălile de lectură ale căminelor studenţeşti.Frumos mai era pe-atunci!

După cinci ani, cu amintirea marilor profesori în suflet, ne-am împrăştiat în şcoli mici şi mari, la sate şi la oraşe, şi nimeni dintre noi nu s-a plâns că e greu.

Timpul a trecut repede. Ne-am întâlnit după 10 ani şi apoi mai rar, din ce în ce mai rar. De fiecare dată eram Aceiaşi. Fără vedetisme, fără fiţe, fără antipatii! Ne-am întemeiat familii, am urcat pe trepte sociale, rămânând noi înşine. Firele comunicării între colegi s-a întrerupt puţin câte puţin. Întâlniri întâmplătoare şi atât.

După o vreme, reapare dorul de anii studenţiei şi cineva începe să dea telefoane şi mesaje. Acum un an am fost vreo 25. Anul acesta au venit 50. La anul…

Revederea 2013 a fost una specială. După tradiţionala fotografie de grup de pe scările Universităţii, am poposit la Muzeul UAIC. Ne-am depănat amintiri, am evocat figurile academice ale magiştrilor, am cântat Gaudeamus, redevenind studenţi. Cu noi erau marii îndrumători în al stiinţei şi vieţii: profesorii Ion Lăudat, Gheorghe Agavriloaie, Constantin Ciopraga, Alexandru Dima, Dumitru Gafiţeanu, Gavril Istrati, Alexandru Husar, Constantin Arvinte, Liviu Leonte, Cornel Dumitriu, Maria Platon, Herta Peretz ş.a.

Cei mai mulţi dintre dascălii noştri ne privesc exigent

şi acum de la masa umbrelor, veghindu-ne drumul în ale cărţii. Am vrea să credem că sunt mândri de noi.

Revederea din acest an, de vineri , 24 mai, a demonstrat că suntem nişte învingători în lupta cu inerţia şi suntem pătrunşi de sentimentul misiunii duse până la capăt, ca slujitori ai limbii române în şcoala românească.

Orele de clasă sau intervenţiile jurnalistice le-am dorit încărcate cu românism şi dragoste de ţară. Mai toţi am rămas aici, ca nişte cantonieri de nădejde, veghind la păstrarea identităţii neamului. Armele noastre de temut au fost Eminescu, Creangă, Caragiale, Goga, Blaga, Eliade, Sadoveanu…

Din promoţia Generaţiei 101,singurii care au pierdut cursa sunt cei plecaţi prea devreme spre aştri.Pentru colegii şi dascălii care au ales eternitatea ,un gând pios!

Anul acesta a fost o revedere specială. Un volum de prezentare şi însemnări memorialistice, intitulat Generaşia 101, va duce mai departe povestea noastră cu multe picioare de plai. Mircea Coloşenco, Serghei Coloşenco, Doina Codreanu, Maricica Condrea, Lelia Motorga, Lucreţia Romete, Saveta Stoica merită pe deplin omagiul arghezian „Carte frumoasă,cinste cui te-a scris”..Am lăsat posterităţii un nume adunat pe-o carte!

Gaudeamus Igitur! Vivat Academia! Vivant Professores!

36

Anul V

COMENTARII Numărul 5 (53)

Mai 2013

A L B U M C U LT U R A L - I S TO R I C : I N M E M O R I A M – I O N E L B E J E N A RU I S TO R I C U L I O N E L B E J E N A RU – Î N U LT I M U L D RU M P E L A MUZEUL JUDEŢEAN B OTO Ș A N I

Ana Maria Maluş ,,Pentru mine istoria Botoşanilor este mai importantă decât toată istoria lumii.” (Ionel Bejenaru, 27 martie 2013) Astăzi, 10 mai 2013, istoricul Ionel Bejenaru a făcut ultima oprire la Muzeul Judeţean Botoşani, acolo unde şi-a desăvârşit munca de cercetător, scriitor, puiblicist, de memorialist de excepţie şi autentică personalitate culturală. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie golul pe care această personalitate marcantă l-a lăsat în cultura botoşăneană. Şi cu atât mai greu e să găsim cuvintele care să dezvăluie durerea din sufletul celor care lau cunoscut. Dar, în acelaşi timp, trebuie să fim fericiţi că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu prezenţa Domniei Sale pe aceste meleaguri şi că am avut marea onoare, în această viaţă, de a da mâna cu marele memorialist Ionel Bejenaru!

Domnule profesor, / Ne-aţi dat bucuria de a vă cunoaşte şi durerea de a vă pierde. Ne-aţi dat lacrima regretului cel trăim acum când suntem mai săraci cu un prieten. Un ultim şi pios omagiu din partea colectivului instituţiei pe care aţi slujit-o cu pasiune, devotament şi desăvârşit profesionalism o viaţă întreagă. (Sergiu Balanovici) Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Cu adâncă durere, colectivul Muzeului Judeţean Botoşani anunţă trecerea în eternitate a colegului Ionel Bejenaru, care timp de aproape patru decenii a lucrat ca muzeograf în instituţia noastră.

Specialist în istorie modernă şi memorialistică, el şi-a adus o contribuţie deosebită la punerea în valoare a istoriei şi culturii Botoşanilor, precum şi la afirmarea muzeografiei botoşănene. Dispariţia sa lasă un mare gol în viaţa spirituală a judeţului Botoşani şi în cultura contemporană românească.

Sincere condoleanţe familiei.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

Colectivul Muzeului Judeţean Botoşani (8 mai 2013)

37

Anul V Numărul 5 (53)

COMENTARII

Mai 2013

B E J E N A RU, I O N E L N . 2 4 S E P T. 1 9 4 8 , B OTO Ș A N I – D. 7 M A I 2 0 1 3 , I A Ș I

A consemnat Ion Istrate BEJENARU, IONEL N. 24 SEPT. 1948, BOTOȘANI – D. 7 MAI 2013, IAȘI Istoric, publicist. A absolvit Şcoala Primară nr. 3 (1955-1962) şi Liceul „A.T. Laurian” (1962-1966) din Botoşani, Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1967-1973). A funcţionat ca profesor de istorie la Şcoala Generală Stăuceni, la licee din Botoşani (1973-1975) şi ca muzeograf, şef al secţiei „Memorialistică” a Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani (1975-2010).

Activitate publicistică şi redacţională bogată: debut în Clopotul (1972), cu o recenzie la „Sociologia literaturii” de Lucien Goldman. Colaborări cu articole social-politice şi de specialitate, versuri şi recenzii la diverse publicaţii periodice şi seriale: Acta Moldaviae Septentrionalis, Actualitatea botoşăneană, Anuarul Muzeului Naţional, Ararat, Ateneu, Caiete botoşănene, Contemporanul, Dreptatea socială, Gazeta de Botoşani, Gazeta Vega, Hyperion-caiete botoşănene, Jurnalul literar (red.), Luceafărul (Botoşani, rubrica Corespondenţa care face istorie), Lumină Lină (S.U.A.), Nor Ghiank, Patrimoniu, Tribuna, Ţara de Sus, Viaţa Botoşanilor ş.a.; redactor-şef la Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, redactor la Hierasus şi Septentrion, redactor la publ. Primăria Botoşanilor (1993), redactor-şef al numărului unic Botoşani (serie nouă, an 1, nr. 1, mai 1994), redactor la Forum cultural (2001-2006), redactor la revista Luceafărul (Botoşani, din ian. 2010).

Figurează în antologia de poezie contemporană româno-americană Altare / red. prof. univ. dr. Theodor Damian şi Vasile Amarghioalei (Botoşani: Geea, 2007).

Cetăţean de onoare al municipiului Botoşani (apr. 1999).

OPERA: Dicţionarul botoşănenilor (Iaşi: Moldova, 1994), Dintre sute de rondeluri (Botoşani: Axa, 1996), Botoşanii şi Marea Unire a românilor din 1918 (Botoşani: Inspectoratul pentru Cultură, 1998), Trei mătuşi Iuraşcu ale lui Mihai Eminescu în condica Mănăstirii Agafton din 1872 (Botoşani: Agata, 2002), Biserica Uspenia – 450: file de monografie (Botoşani: Agata, 2002), Istoria unui monument: Compania de mitraliere”Maior Ignat” în atac (Botoşani: Agata, 2002), Botoşanii şi Marea Unire a românilor din 1918 (Botoşani: Agata, 2003), 100 crocodili de Botoşani (cronici rimate; Botoşani: Axa, 2003), Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Botoşanii (Botoşani: Agata, 2004), George Enescu – Meleagurile natale şi ale copilăriei (Botoşani: Axa, 2005; ed. a 2-a, rev., Botoşani: Agata, 2009), Monumente vechi şi noi de For Public (Botoşani: Agata, 2007), De la frumoasele tradiţii evreieşti botoşănene la pogromul din Dorohoi (1 iulie 1940) (Botoşani: D.J.C.C.P.N., 2008); în colab.: L-au cunoscut pe Dumitru Furtună (antologie; Botoşani: Geea, 1996), Botoşanii de

altădată până la 1944 (în colab. cu Şt. Ciubotaru; album documentar; Botoşani: Axa, 1999), Biserica Sfântul Gheorghe Botoşani… (Botoşani: D.J.C.C.P.N., 2001), Amintiri din România: Botoşani (în colab. cu Duşa Ozolin; Târgovişte: Pandora M, 2003).

REFERINŢE: BACIU,D. „Dicţionarul botoşănenilor”, Gazeta de Botoşani, nr. 1216, 1994; nr. 1239, 1994; IGNAT,D. Dintrun alt unghi despre „Dicţionarul botoşănenilor”, Gazeta de Botoşani, nr. 1254, 1995; TEIŞANU,V. Iarăşi despre „Dicţionarul botoşănenilor” de Ionel Bejenaru, Gazeta de Botoşani, nr. 1282, 1995; IGNAT,D. Ionel Bejenaru: Botoşănenii ar trebui să facă front comun, Gazeta de Botoşani, nr. 1578, 1996; DAMIAN,TH. „Dicţionarul botoşănenilor” de Ionel Bejenaru, Lumină Lină, nr. 4, 1997; *** „Botoşanii de altădată – album documentar până la 1944”, Hyperion-caiete botoşănene, nr. 2-3, 1999; DAMIAN,TH. Ştefan Ciubotaru şi Ionel Bejenaru – „Botoşanii de altădată”, Lumină Lină, nr. 4, 2000; MANOLE,G. Psihologia mocirlei, Viaţa, nr. 168, 30 dec.

2003-7 ian. 2004; UNGUREANU,P. Ionel Bejenaru – cunoscut istoric şi publicist botoşănean, Luceafărul (Botoşani), nr. 3, 2010.

Fragment din volumul: Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic - Silvia Lazarovici – Botoşani: Agata, 2013 38

Anul V Numărul 5 (53)

Mai 2013

A L B U M C U LT U R A L - I S TO R I C : IN MEMORIAM – I O N E L B E J E N A RU

Ionel Bejenaru la Baisa – Holda de aur, 1988

De la stânga la dreapta: I.D. MARIN, IONEL BEJENARU, DUMITRU SANDU – 1983

Ionel Bejenaru cu un grup de la Şcoala interjudeteana de partid, Iasi 1979

Ionel Bejenaru si reputatul şi regretatul ziarist Ion Maximiuc – 19.11.1983, Sala Teatrului “Mihai Eminescu”

Ionel Bejenaru la Cordareni (Monumentul eroilor), impreuna cu poetul Mihai Munteanu, 4 iunie 2006

Ionel Bejenaru la Dorohoi (aniversarea de 100 de ani a prof. Gh. Romandasu) 10 iunie 2006

Ionel Bejenaru la Costesti – Podul de flori, 6 mai 1990 39

Anul V Mai 2013

Planșa

Numărul 5 (53)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)