Revista Luceafărul nr.54-iunie 2013

)

uceafarul L

R

FONDAT

2009 • ISSN 2067 - 2144

ANUL V • NR. 6 (54) • IUNIE 2013

Adânca mare...

Adânca mare sub a lunei fațță, Înseninată de-a ei blondă rază, O lume-ntreagă-n fundul ei visează Ș i stele poartă pe oglinda-i creațță.

Dar mâni ­ ea falnică, cumplit turbează Ș i mișș că lumea ei negru-măreațță, Pe-ale ei mii ș i mii de nalte brațțe Ducând pieire ­ țări înmormântează.

Azi un diluviu, mâne-o murmuire, O armonie, care capăt n-are ­ Astfel e-a ei întunecată fire.

Astfel e sufletu-n antica mare.

Ce-i pasă ­ ce simțțiri o să ni-nspire ­ Indiferentă, solitară ­ mare!

DIN CUPRINS:

•EMINESCIANA: VREAU SĂ MĂ

NUMESC MIHAI! AUTOR, GHEORGHE MEDIAN •PENTRU EMINESCU, RESTITUŢIO! RUGĂCIUNEA POEŢILOR LA LOCUL SFÂNT. AUTOR, ION ISTRATE •MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU. AUTOR, NICOLAE IOSUB •ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU …

MARIO CASTRO NAVARRETE. AUTOR, GEORGICĂ MANOLE •RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (7-9). AUTORI, LILI BOBU ȘI NARCIS CONSTANTIN AVĂDĂNEI •BOTOȘANI: LANSAREA „CĂRŢII DE AUR” I-A SPERIAT PE CEI DE LA CULTURĂ.

AUTOR, IOAN ROTUNDU

Eu către dînsul*...(I) Veronica Micle Auzi cîntecul în luncă Cum răsună de duios... Și cînd sunt cu tine-alături Cu mult e mai tînguios.

Seara asta luminată D-ale lunii raze pline, Te-nfioară și te face Să te-apropii lîngă mine. (...) * După întoarcerea de la Repedea tu mi-ai jurat, iar eu plîngeam.

Anul V Numărul 6 (54)

Iunie 2013

CUPRINS

R E V I S TA L U C E A F Ă RU L

Pagina 3 - Eminesciana: Vreau să mă numesc Mihai! Autor, Gheorghe Median Pagina 4 - Poesis: Luceafăr ai rãmas în vremuri. Autor, Lia Ruse Pagina 5 - Eminesciana: Lui Eminescu, Omagiu. Autor, Ion Istrate Pagina 5 - Catren umoristic: Silvia Lazarovici. Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 6 - Eminesciana: Mitul eminescu sau de la om la geniu.

Autor, Ion Ionescu-Bucovu Pagina 7 - Poesis: Meteor; Dâră de lumină (In Memoriam Mihai Eminescu). Autor, Vasile Popovici Pagina 8 - Pentru Eminescu, Restituţio! Rugăciunea poeţilor la locul sfânt. Autor, Ion Istrate Pagina 9 - Mormântul lui Mihai Eminescu. Autor, Nicolae Iosub Pagina 10 - Poesis: Evrika... Literaturii! S-a găsit veriga lipsă!

Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 11 - Poesis: Altar. Autor, Elena Spiridon Pagina 11 - Cu gânduri de bine... Autor, D. M. Gaftoneanu Pagina 12 - Istoria culturii & Memorialistica: Maiorescu și poezia „Convorbirilor Literare”. Autor, Ion Ionescu-Bucovu Pagina 13 - Poesis: Descânt(ec); Vânzând iluzii. Autor, Valentina Becart Pagina 14 - ,,Artă sfâșiată” – antologie de poezie (poeţi contemporani – 73) de Valentina Becart, Edit. Arhip Art, Sibiu, 2011. Autor, Vasile Popovici Pagina 15 - Cartea botoșăneană: ,,Școala speranţei”, un roman de Dorin Baciu Pagina 16 - Lumină și lacrimă. Recenzie volumului de poezii „Meteor” de Vasile Popovici. Autor, Violetta Petre Pagina 17 - „Nu se coboară cerul, noi ne urcăm la el” - exegeză la o carte. Autor, Maria Vasiliu Pagina 19 - Arena Editurilor: Fides, Iași - Ionuţ Caragea – ,,Delir cu tremurături de gînduri. Citate și aforisme 20062013”. Prezentare Pagina 21 - Zece întrebări pentru … Mario Castro Navarrete.

Autor, Georgică Manole Pagina 23 - Recurs la înţelepciune (7-9). Autori, Lili Bobu și Narcis Constantin Avădănei Pagina 25 -Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (13) Corneliu Dumitriu. Autor, Lili Bobu Pagina 26 -Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (14) Cristina Handrabur. Autor, Lili Bobu Pagina 26 -Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (15) Victor Hreniuc. Autor, Lili Bobu Pagina 28 -Poeme în lumină și culoare. Portret de artist (16) Cătălin Alexandru Chifan. Autor, Lili Bobu Pagina 29 - Evenimente: Festivalul Eminescu de la Dumbrăveni, Suceava: literatura sănătoasă și cultura autentică…

Poeta Lucia Olaru Nenati declarată cetăţean de onoare al localităţii (reportaj). Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 30 - Salonul Naţional ,,Mihai Eminescu” 12-27 iunie 2013.

Autori, Coriolan Chiricheș și Mihai C.V. Cornaci Pagina 31 - ,,Centrul Istoric al Botoșanilor are nevoie de ceva franţuzesc, să iasă din zona unor lucruri hidoase!”.

Autor, Jan Tristea Pagina 32 - Poesis: Decor. Autor, Elena Spiridon Pagina 32 - Poesis: Vară; Extaz. Autor, Lia Ruse Pagina 32 - Cu trăsura prin Centrul Istoric al Botoșanilor. Autor, Redacţia Pagina 33 - 30 Iunie – Ziua Învăţătorului. Autor, Ilie Pascal Pagina 33 - Ziua Eroilor, 13 Iunie. Autor, Col. (r) Ilie Pascal, veteran de război Pagina 34 - Mult în puţin… Autor, Culiţă Ioan Ușurelu Pagina 34 - Proprietatea funciară în judeţul Botoșani.

Introducere Autor, Constantin Cojocaru Pagina 37 - Chemarea amintirilor - întoarcere, la ce a fost odată? Autor, I.N.Oprea Pagina 38 - Poesis: Conjugală… Autor, D.M. Gaftoneanu Pagina 39 - Botoșani: Lansarea „Cărţii de aur” i-a speriat pe cei de la Cultură. Autor, Ioan Rotundu

FONDATĂ 2009 ISSN 2067 - 2144 PUBLICAŢIE LUNARĂ

Fondatori: Ion Istrate Ioan Burţilă Elisabeta Roman Georgică Manole Marian Mazarovici

Olimpius Istrate Dumitru Lavric Angela Paveliuc-Olariu Lucian Manole

Director: Ion Istrate Redactor şef: Georgică Manole Colegiul de redacţie: Secretar de redacţie: Ana Maria Maluş Redactor şi administrator site: Doru Ştefănescu Redactori: Dumitru Lavric Ionel Bejenaru Steliana Băltuţă Gheorghe Median Cezar Vasilescu Gheorghe Burac Lucian Manole Nicolae Iosub Mihai C. V. Cornaci Alina Cojocaru Gruia Cojocaru Alexandru D. Funduianu Dan Prodan Teodor Epure Paul Ungureanu D.M. Gaftoneanu © Coperta I: Canada, Oraşul Windsor, Provincia Ontario Bust Mihai Eminescu Sursa: www.globalartsnpo.org © Coperta III: © Editura ,,Agata” © Coperta IV: © Editura ,,Arena Cărții” Editor: Editura Agata, 2013 Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia Revistei Luceafărul, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Adresa redacţiei: REDACŢIA REVISTEI LUCEAFĂRUL România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric), Email: redactiarevistei@luceafarul.net www.luceafarul.net

2

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

V R E AU S Ă M Ă N U M E S C M I H A I !

Gheorghe Median Motivul cererii sale este că din eroare s-a pus în actul său de naştere numele de Ilie în loc de Mihail, căci chiar din botez, din mica copilărie în familie în satul său şi în celelalte acte de numire şi confirmare în funcţii, el a purtat mereu numele de Mihail I. Lăzăreanu şi nu Ilie Lăzăreanu şi că ţine nu numai la regularea actelor sale, ci şi pentru satisfacerea unui sentiment de souvenir al trecutului să pună de acord actele cu realitatea.

A propus martori; şi interesantă în cauză, atât pentru reclamant, cât mai ales pentru partea evocativ istorică.a unor episoade din viaţa marelui nostru poet Eminescu, este mărturia făcută, sub prestare de jurământ, a D-lui avocat D. Mănăstireanu din Botoşani, el însuşi fiu de sătean plugar din Ipoteşti-Cucoreni.

O reproducem întocmai după dosarul No. 4924/1927; D. Mănăstireanu de 55 ani, din Botoşani, de profesie avocat, rudă nu este, nici în duşmănie cu părţile; jurând conform art.

196 pr. Civilă arată: Eram copil de 10-11 ani şi ieşeam pe toloaca satului Ipoteşti-Cucoreni, unde cu copiii satului jucam mingea-ţic.

Tatăl reclamantului stătea în căsuţa boerescă din marginea pădurii, Ichim, iar peste drum stătea boierul Eminovici bătrânul. Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între noi se amesteca adesea şi juca mingea-ţic marele Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi copiii satului:Cuconaşul Mihai.

Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884 şi duduca Henrieta, sora lui Eminescu, venind să privească şi ea hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuţă pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care-l dezmierda şi-l numea într-una Mihai, zicând că ea l-a botezat şi ea i-a dat numele de Mihai, ca şi fratelui ei.

Mama reclamantului Ileana, o frumoasă blondină, venea câteodată să ia copilul, şi ştiu că duduia Henrieta ordona să nu-i zică Ilie, cum declarase tatăl la Primărie în actul de naştere, ci Mihai. Şi aşa s-a făcut voia boierului.

De atunci ştiu mereu că reclamantul era cunoscut de Mihail Lăzăreanu, şi chiar la şcoală. Ştiu apoi că poetul Mihai Eminescu, venind pe când era deja bolnav la liceul din Pomârla unde învăţam, la prietenul său Samson Bodnărescu, pe atunci Directorul liceului, s-a intetresat dacă e internat copilul Mihai, fiul paznicului, cărui copil îi purta interes şi îi arăta o deosebită tandreţe, chiar în timpul când jucam cu poetul mingea-ţic.

Cetindu-i depoziţia din cuvânt în cuvânt, stăruie şi semnează propriu. s.s. D. Mănăstireanu Supleant E.Costinescu

în vara anului 1929, a 40 de ani de C omemorarea, la moartea lui Mihai Eminescu, a fost marcată la

Botoşani, în mod deosebit, de ziarul “Ştirea”, care a dedicat evenimentului ediţia din ziua de 28 iunie. Printre articolele referitoare la viaţa şi opera marelui poet semnate de personalităţi ale vieţii culturale botoşănene ale vremii (Christian Ciomac, Barbu Lăzăreanu, Constantin Oprescu, Constantin Iordăchescu, Andronic Ţăranu etc.), ziarul publică, sub semnătura avocatului D. Mănăstireanu, articolul “Un episod din viaţa poetului”, în care era adus în discuţie un subiect neabordat până atunci şi anume faptul că poetul ar fi avut un fiu natural.

Articolul face cunoscute cititorilor demersurile intreprinse în justiţie, în luna decembrie a anului1927, de Ilie Lăzăreanu, locuitor din Ipoteşti, pentru a i se corecta actul de naştere, trecându-i-se în locul prenumelui Ilie cel de Mihai.

Solicitarea acestuia era argumentată de faptul că dintotdeauna i se spusese Mihai şi dorea să se consemneze aceasta şi în actul de naştere.

Cât de necesar îi era lui Ilie Lăzăreanu să se numească Mihai, e un lucru discutabil. Mai interesat pare a fi fost în această problemă avocatul D. Mănăstireanu, care l-a şi susţinut, ca martor, în proces, aducând în pledoaria sa o serie de amănunte care sugerau faptul că petentul este fiul natural al lui Mihai Eminescu. Încercând să găsim o explicaţie acţiunii mai sus numitului avocat, înclinăm să credem că, lansâd în spaţiul public, într-un moment în care numele lui Mihai Eminescu era intens vehiculat, idea că acesta a avut un fiu natural la Ipoteşti, îşi asigura un loc printre cei al căror nume urma va fi amintit în orice scriere referitoare la viaţa marelui poet. Cu alte cuvinte, îşi asigura intrarea în istoria literară, fapt care, chiar dacă nu la dimensiunile aşteptării lui D..Mănăstireanu, s-a şi întâmplat. Întrucât articolul din “Ştirea”, dat fiind raritatea ziarului şi numărului mic de exemplare care s-au păstrat, este cvasinecunoscut, îl redăm în cele ce urmează, oprindu-ne în final la câteva observaţii asupra subiectului acestuia şi dedesubturilor sale, făcute de profesorul I.D.Marin, unul dintre cei mai buni cunoscători ai biografiei lui Mihai Eminescu şi în mod deosebit a legăturilor acestuia cu Ipoteştii: Dos, No. 4924/1927 Mihai I. Lăzăreanu din Botoşani, str. Lascăr Catargiu No 16, şef de secţie la adm. financiară Botoşani, născut în satul Ipoteşti din comuna Cucoreni, a făcut cerere la Trib.

Botoşani să i se rectifice actul său de naştere No. 38 din iunie 1877 şi anume: să se facă menţiune pe marginea registrului de născuţi pe acel an, că numele său este acel de Mihail I. Lăzăreanu şi nu de Ilie Lăzăreanu, cum se află trecut.

3

Anul V Numărul 6 (54)

EMINESCIANA

Iunie 2013

Eminescu, în scurtele reveniri la Ipoteşti, se interesa de copiii din comună şi îndemna pe ţărani să-i pornească la învăţătură.

Se dau: cazul lui Toader Bidău, ajuns mai târziu profesor la liceul din Brăila; cazul feciorului lui Costache Borş, cazul lui MihaiI. Lăzăreanu, care a studiat la Pomârla şi care pare a fi fost fiul său natural cu Ileana, soţia pădurarului Ichim, din slujba lui Eminovici”. Referirea la Mihai Lăzăreanu este susţinută de declaraţia lui D. Mănăstireanu, preluată din ziarul “Ştirea” din 28 iunie 1929, pe care-l citează, ca sursă documentară.

Augustin Z. N. Pop nu detaliază problema, dar faptul că admite, pe baza mărturiei lui D. Mănăstireanu, că Eminescu ar fi avut un fiu natural la Ipoteşti, face ca numele avocatului botoşănean să-şi găsească locul printre biografii marelui poet. Că cei mai reputaţi eminescologi ignoră supoziţia lui D. Mănăstireanu, nu are vreo importanţă, obiectivul urmărit de acesta, fiind atins.

Prin urmare, acţiunea judecătorească iniţiată de Ilie Lăzăreanu în anul 1927, soldată cu completarea actului său de naştere şi cu prenumele Mihai, nu i-a folosit în niciun fel, beneficiarul de fapt fiind Dumitru Mănăstireanu, devenit, prin aceasta, primul contemporan al lui Mihai Eminescu care a lansat idea existenţei unui fiu natural al acestuia, fapt care face ca numele său să nu poată fi ocolit, atunci când se vorbeşte despre viaţa marelui poet.

Grefier, Nedescifrabil În cartea sa “Eminescu la Ipoteşti”, apărută în anul 1979 la Editura “Junimea” din Iaşi, pag. 123-126, eminescologul I.D.Marin se opreşte asupra episodului evocat de D. Mănăstireanu în ziarul “Ştirea” şi ne dă câteva amănunte asupra acestuia.

Un prim amănunt se referă la Ilie I. Lăzăreanu, care, conform documentelor citate de autor, s-a născut la IpoteştiCucorăni, la data de 19 iunie 1877, ca fiu al lui Ioan Lăzăreanu şi al soţiei sale, Ileana. În toamna anului 1927, când acesta împlinea 50 de ani, a fost sfătuit de avocatul D. Mănăstireanu să dea în judecată pe ofiţerul stării civile din comuna Cucorăni, pentru că în actul de naştere, în loc să i se treacă numele de Mihail i s-a trecut cel de Ilie. La proces, unicul martor pe care Ilie Lăzăreanu l-a avut, a fost avocatul D. Mănăstireanu, care s-a străduit să inducă instanţei de judecată ideea că, petentul, ar fi de fapt, fiul natural al lui Mihai Eminescu cu Ileana, soţia pădurarului din Ipoteşti.

Atenţia deosebită pe care o acorda copilului Henrieta, care pretindea că-i este naşă de botez şi interesul pe care i l-a acordat poetul, dincolo de anii micii copilării, când era bursier la liceul din Pomârla, erau argumentele cele mai importante care trebuiau să acrediteze ideea că Ilie Lăzăreanu, era fiul natural al lui Eminescu, iar cererea sa de a se numi Mihai, era întemeiată.

Convins că D. Mănăstireanu se implicase în această problemă doar din ambiţia de a-l scoate pe Ilie Lăzăreanu fiu natural al marelui poet, I. D.Marin aduce câteva argumente care demontează argumentele acestuia.

Un prim argument este acela că D. Mănăstireanu era din Cucorăni şi nu din Ipoteşti, cei 5 km. care despărţeau cele două sate, nefiind atât de uşor de parcurs de către acesta, pentru a veni “adesea” la Ipoteşti să joace mingea-ţic cu copiii satului.

Cel de al doilea argument se referă la faptul că Ilie Lăzăreanu nu putea fi bursier al liceului din Pomârla, deoarece, ctitorul şcolii, Anastasie Başotă, prevăzuse în testamentul său, ca la liceul din Pomârla, întreţinut din fondurile lăsate de el, să fie primiţi ca bursieri, doar copiii născuţi pe una din moşiile: Pomârla, Lişna şi Cucorăni, care-i aparţineau. Ilie Lăzăreanu era născut la Ipoteşti şi nu putea fi bursier, iar dacă s-a numărat printre aceştia, faptul s-ar datora unei derogări pe care l-a rugămintea Henrietei sau chiar a lui Eminescu, directorul Samson Bodnărescu o putuse da. Acest fapt însă, nu dovedea cu nimic vreo legătură de sânge între Ilie Lăzăreanu şi Mihai Eminescu..

De aceeaşi părere a fost şi instanţa de judecată, care, prin hotărârea luată în şedinţa din 10 iulie, 1928, a decis să se rectifice actul de naştere al lui Ilie Lăzăreanu, în sensul că “numele reclamantului este acela de Mihail-Ilie Lăzăreanu”.

Era o decizie care nu făcea nicio trimitere la vreo legătură de sânge a petentului cu Mihai Eminescu.

Pledoaria lui D. Mănăstireanu, făcută publică prin articolul din zirul “Ştirea”, nu a avut, însă, ca urmare, doar corectarea actului de naştere al lui Ilie Lăzăreanu în sensul arătat mai sus, ci şi lansarea în spaţiul public a ipotezei că Mihai Eminescu a avut un fiu natural la Ipoteşti, ipoteză însuşită, ceva mai târziu, de cunoscutul eminescolog Augustin Z. N. Pop. În cartea “Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, Editura Academiei R. P. R. 1962, p. 70, referindu-se la legăturile poetului cu Ipoteşti, acesta nota: “…

LUCEAFÃR AI RÃMAS ÎN VREMURI

Lia Ruse (Canada) Alt sunet se aflã-n poeme, Altã culoare-n trãirile tale…

Gândul adânc te-a prins în scrieri rare, „Luceafãr ai rãmas în vreme“!

Prin lume-n cele patru laturi Deschisã ţi-a fost poarta nemuririi… Şi,.. va pluti şi peste veacuri Tristeţea grea… Cum plâns-au trandafirii! Întipãrirea liricã a timpului Rãmasã-i ca mişcare-n suflet.

Decoruri calde-ale-anotimpului Sunt pline de ardoare-n sunet.

Tu ai intrat în noaptea încruntatã, Suflet trudit de timp albastru: Clipe tãcând în tâmpla lãudatã, Dar ai rãmas grãirii noastre astru.

Amar…, amar moment de varã!…

De ce a fost strivitã-n palme dure Iubirea ta de poezie clarã, „Suflarea altor versuri pure“?!

4

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

L U I E M I N E S C U, O M AG I U

Ion Istrate care să-l planteze în toamna asta sau în primavara ce vine (şi aşa în fiecare an), totul pe baza unei minuţioase organizări.

Vizitatorii noştri ar putea aduce câte un tei, din locurile de unde vin, şi să-l planteze aici. Cine nu ar vrea să aibă posibilitatea să răsădească pe această Cale un tei căruia să-i ataşeze o plăcuţa pe care să însemneze ceva?

Iată, deci, o posiblitate de a atrage turiştii şi un interes al localnicilor pentru drumeţii în zilele de repaus!

Pare ,,chinezească” treaba, dar ar fi măreţ, ar fi sublim şi pe măsura respectului ce i se cuvine Poetului!

Botoşani, 9 iunie 2013

(…)

Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. (…) ziua S ecând,apropie acum 124

de ani, Mihai Eminescu a trecut în veşnicie şi… la noi, nimic nou! Probabil că se va repeta filmul din anii trecuţi, pentru că e greu să schimbi nişte obiceiuri în organizare, fiindcă e nevoie de imaginaţie, răbdare, curaj şi un pic de tupeu.

Pe plafonierii culturii botoşănene, care îşi arogă dreptul pentru organizarea ,,Zilelor Eminescu”, nu-i caracterizează spiritul novator şi de aceea cred că vom asista contemplativ, şi în acest an, la vechile scene, o scenografie depăşită de care iubitorii de cultură şi localnicii nu se simt atraşi.

După mine, cred că nu e nevoie de ,,trâmbiţe” la asemenea zile, de plimbări în gaşcă, adunări şi mese festive în cinstea oaspeţilor ce ne vizitează locurile, ci e bine a ne concentra şi a avea răbdarea necesară conform obiceiurilor creştineşti, întru pomenirea Poetului. Şi aici, acum, şi în alte chestiuni ar trebui să fim inspiraţi şi să întreprindem câte o faptă, de fiecare dată, care să rămână pentru generaţiile viitoare. Costurile ar fi, probabil, mai mici! Acest lucru poate fi o acţiune care să ne creeze poate un confort, poate o stare de euforie, poate o stare de vindecare a sufletului şi, în acelaşi timp, un imbold de a merge mai des spre locurile unde s-a născut, a fost botezat şi a copilărit Marele Poet, în semn de Omagiu.

E foarte uşor şi posibil să se nască o ispravă măreaţă dacă se vrea! Şi zic, am mai spus cu diferite ocazii şi în anumite cercuri, că am putea denumi şi proceda la aplicarea ei, ca atare, o iniţiativă cum ar fi ,,Calea Luceafărului” sau ,,Calea Teilor”, care să reunească cele două locuri sfinte pentru români. Pare ciudat, dar e simplu: o reuniune a celor două consilii locale (municipiul Botoşani şi comuna Mihai Eminescu), o hotărâre asupra denumirii, o schiţă cu strategia de aplicare (traseul şi cum va trebui să arate acest drum: Botoşani – Stânceşti – Manoleşti Vale – Ipoteşti) şi… cu mic cu mare la plantat tei, unde fiecare să vină cu un tei pe

C AT R E N U M O R I S T I C

S I LV I A L A Z A R OV I C I Vineri, 07 iunie 2013, ora 12,00. Biblioteca Judeţeană ,,Mihai Eminescu” Botoşani.

Silvia Lazarovici, lansare volum ,,Scriitori și publiciști botoșăneni.

Dicţionar biobibliografic”, un ancoraj al memoriei literare botoșănene.

(Citat: revista ,,Luceafărul”)

DICŢIONAR… ÎNCHIS! ,,Munca puţină dă mult amor propriu, în timp ce munca multă trezeşte o neţărmurită modestie.”

(Honoré de Balzac) …Botoşani. Literatură. Scriitori de anvergură.

Din oceanul de condeie mai lipsea(m!) o picătură… Şi s-a încheiat plutonul! Gata, s-a umplut paharul!

Vreţi mai multe informaţii? Consultaţi dicţionarul!

D.M. Gaftoneanu, 07.06.2013.

5

Anul V Numărul 6 (54)

EMINESCIANA

Iunie 2013

MITUL EMINESCU S AU D E L A O M L A G E N I U Ion Ionescu-Bucovu Noi C.N. Nicolescu comisarul secţiei 18 din Capitală fiind informat de D.D. Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor dl. Mihail Eminescu, redactorul ziarului Timpul ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din Str. Poliţiei, nr. 4, de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru, refuză să deschidă, Constatăm că la moment am mers la localitate, în str.

Poliţiei, nr. 4, la stabilimentul de băi al casei Mitraşevski, unde am fost informat de oamenii de serviciu, că un domn, se află închis în camera nr. 17 şi că le-a cerut 10 ouă crude.”(Augustin Z.N. Pop, Întregiri documentare la biografia lui Eminescu, Editura Eminescu, 1983)” Maladia mentală îl atinge şi pe Hoffmann, pe Holderlin, pe muzicianul Kreisler etc, boala fiind văzută de romantici drept un mijloc de cunoaştere, de perfecţionare interioară. Marele Goethe zicea : „Numesc clasic ceea ce este sănătos şi romantic ceea ce este bolnav”.

Boala lui Eminescu pare şi ea înscrisă în astre, aşteptată ca un fel de mântuire, atât de către el cât şi de prieteni. „…lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărui germen era din naştere ( ?)”, fraza lui Maiorescu atestă, la data scrierii ei, convingerea comună.

3. Imaginea fizică angelică. Portretul fascinant care iese din zodia accidentului pentru a se plasa în cea a trăsăturii obligatorii. Portretul geniului nu numai că e „frumos” după frumuseţile canoanelor masculine comune, dar el va fi şi fascinant în mod inexplicabil. Figura sa astrală are un interior neobişnuit şi frapează de la primul contact. Vă amintiţi de şocul pe care i-l provoacă lui Caragiale figura lui Eminescu la prima vedere ? Apoi de fascinaţia cu care-l privea Slavici sau Iacob Negruzzi?

4.Universalitatea şi proteismul preocupărilor, „tânărul Geniu ”refăcând idealul renascentist al lui Uomo universale.

Totul realizându-se cu febrilitate şi fără măsură, în ritmul incredibil al unei vieţi scurte şi epuizante, aspiraţia spre universalitate ia mai de grabă forma unei schizofrenii creatoare programate. Varietatea remarcabilă a preocupărilor eminesciene de la matematici până la filozofie, de la istorie la anatomie etc fac din el un Uomo universale.

5. Ocultismul şi esoterismul ca doctrine complementare ale geniului. Punctul cel mai îndepărtata al ocultismului îl reprezintă Egiptul antic. În opera lui Eminescu îşi face apariţia ocultismul sub formele sale primitive şi directe. (Vezi „Sărmanul Dionis”) Pasiunea sa orientală (Nirvana, Budismul), au fost achiziţionate prin intermediul romantismului german, generat de Schopenahuer.

6. Lipsa de succes în timpul vieţii, idolatria de după moarte, este o altă componentă a destinului „Tânărului geniu”. Acuzat de „obscuritate” la început şi fără o mare aderare la marele public în timpul vieţii, Eminescu va fascina -în chip aparent curios- peste puţină vreme pe acelaşi public,

Eminescu nu s-a creat ad-hoc. El a început M itul să se prefigureze cu ultimii ani ai vieţii şi primii

ani de după moarte, substituindu-se figurii poetului mitul „tânărului geniu” (das junge Genie), de origine romantică germană.

Romantismul a fost deosebit de productiv la capitolul mituri. Geneza mitului „das junge Genie” a urmat schema constituirii altor mituri romantice. Născut în Germania la finele secolului al-XVIII-lea, figura „tânărului geniu” s-a transformat spontan, fără nicio reticienţă, pe teritoriul spiritual românesc. Eminescu a fost o figură ideală pentru a o întrupa. Nu încape îndoiala că transmutaţia s-a făcut prin ştergerea trăsăturilor concrete şi prin adoptarea tacită a modelului constituit. Căpătând forţă autonomă, figura eminesciană s-a abstractizat, depăşind marginile istorice.

Mitologizarea s-a făcut prin trecerea în umbră a detaliului şi prin aspiraţia spre arhetip. Novalis şi Kleist ne par exemplele celebre în acest sens. Descriind personalitatea geniului, Schopenhauer fixază în cadrele stabilite o realitate fluctuantă care era la modă. Mitologizarea descinde direct din viziunea Sturm und Drang-ului, obsedată de cuvântul Myth, care doar el conferea eternitate artei. Numai participarea la mit, arta şi în special literatura iese din efemer. Propoziţia lui Schlegel „Durch den Mythos wird die Poezie eben so unendlich” călăuzeşte generaţia sa, căpătând forme doctrinare în „Introducera în estetică” a lui Jean Paul, unde mitul comandă poezia şi estetica. Poezia ce-şi revendică o asemenea origine nu mai este considerată o simplă artă ci o modalitate de punere în contact cu Divinitatea.

Trăsăturile specifice ale acestui mit romantic sunt următoarele : 1. Viaţa scurtă, curmată brusc, în plină tinereţe, de o forţă brutală şi oarbă, impasibilă de ocult. Aşa s-a întâmplat şi la Eminescu, dar exemple tipice ne oferă şi Novalis, Kleist sau von Platen etc. „Tânărul geniu” este predestinat morţii timpurii, condiţionat şi fascinat de moarte. Dorul de moarte al poetului Eminescu capătă valenţe sfâşietoare în unele poezii. Vârsta lui Cristos de 33 de ani nu trece nici ea neobservată, devenind o componentă a mitului în măsura în care poate fi asimilată cu a „tânărului geniu”, ca sacrificiu solemn pe altarul artei. E o întâmplare sau o coincidenţă că şi pe Eminescu la 33 de ani îl loveşte dramatica boală la aceeaşi vârstă ca a Mântuitorului ?

2. Finalul vieţii întunecat de nebunie, pierderea facultăţilor primordiale-inteligenţa şi rătăcirea în neant, lovitura pe care o dă geniului se dovedeşte uneori extrem de crudă.Dau numai ca exemplu procesul-verbal din fatidica seară de 28 iunie 1883, când Eminescu a înnebunit : “PROCES-VERBAL. Douăzeci şi opt iunie, orele 7 seara, anul 1883.

6

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

Marc a lui Hoffmann, pe Maria lui Jan Paul, pe Henriette Vogel a lui Kleist etc. Moartea celor doi în acelaşi an seamănă cu dubla sinucidere a lui Kleist şi a iubitei sale.

De altfel şi Eminescu în timpul vieţii foloseşte de multe ori mitul geniului. El se crede un „sărman Dionis”, „un geniu pustiu” care, sătul de vicisitudinile vieţii, vrea să moară la marginea mării, ocrotit de natură, ca ciobanul mioritic. Nu zice el că „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar.” ?

Mitul Eminescu este apoi amplificat de Junimea în frunte cu Maiorescu, de poeţii care au venit de după el şi au creat curentul „Eminescu”, de critica şi istoria literară care lau pus în discuţii şi i-au întors viaţa şi opera pe toate feţele.

La numai 20 de ani de la moartea sa, imaginea „tânărului Geniu” înlăturase deja pe cea „istorică” : noile generaţii de după război au luat contact cu acest nou portret calchiat după mitul celebru şi nu cu imaginea lui reală, amplificându-l şi dându-i rezonanţe celeste.

prin melodicitatea poeziei, al cărei sens ultim continuă să scape. Receptarea lui s-a făcut în timp pe măsură ce criticii iau descoperit toate subtilităţile operei şi continuă şi astăzi.

7. O iubire extraordinară a „tânărului Geniu”” legată de o femeie care se transformă în componentă activă a mitologizării existenţei acestuia. Este cunoscută marea iubire dintre Veronica şi Mihai Eminescu pe care poetul a cântat-o în poeziile „veroniene” şi care ia sfârşit cu moartea amândorura în acelaşi an. Veronica Micle, fără voia ei, a reântânlit perfect pe Sophie von Kuhn a lui Novalis, pe Julia

METEOR - IN MEMORIAM MIHAI EMINESCU -

Vasile Popovici Îţi iroseşti lucirea-n spaţii goale, golite de repere şi minuni; străbaţi imensităţi celeste şi genuni şi nu-ntâlneşti, nici deal nici vale, pe unde au călcat desculţe goale, ducând pe umăr gol şi ars de soare ulcior, ori întâlnind pe cale fecior cu braţ vânjos şi tare.

DÂRA DE LUMINĂ IN MEMORIAM MIHAI EMINESCU

Vasile Popovici Din marginea nemărginirii, meteorul, pe căi de ani-lumină, grabnic, se pornise; imensităţile îi obosise zborul; intrând în atmosfera Terrei, se aprinse.

Apari ca temerarul din povestea veche pe geană pentru-a străluci o clipă, în toată măreţia-ţi nepereche şi-apoi dispari în marea ta risipă.

Ivirea-ţi meteorică-n lucire e scrisă în răboj de sibiline?

Destinul tău în rătăcire e scris pe-ngălbenite file?

A strălucit cât ţine o străfulgerare şi-apoi s-a disipat în marea lui risipă, că soarta-i meteorică în lumea-i mare e dată cât să strălucească doar o clipă.

Ce soartă tristă, meteor! să-ţi fie strălucirea clipă, să nu cunoşti ce e amor, să piară raza ta-n risipă!

Trecuse dincolo prin „zidul de eter”, intrând în altă consubstanţialitate, dar dâra de lumină a rămas pe cer şi luminează întunericul din noapte.

7

Anul V Numărul 6 (54)

EMINESCIANA

Iunie 2013

P E N T RU E M I N E S C U, R E S T I T U Ţ I O !

RU G Ă C I U N E A P O E Ţ I L O R L A L O C U L S F Â N T Ion Istrate Omagiu lui Eminescu, într-o formă inedită, la locul naşterii şi U nbotezului Poetului.

Un actum ad restitutio în Centrul Istoric al Botoşanilor!

E ceea ce trebuie, e ceea ce vrem!

E ceea ce trebuie pentru a ne manifesta credinţa, respectul, admiraţia şi recunoştinţa faţă de marile personalităţi ale culturii noastre, faţă de bunurile din Patrimoniul Naţional Cultural. In Centrul Vechi al Botoşanilor se află locul unde a văzut lumina zilei Mihai Eminescu şi aşezământul creştin unde a fost botezat – Biserica Uspenia – ctitorită de Elena Rareş, doamna domnitorului Petru.

Botoşănenii au un mare privilegiu, din acest punct de vedere! Şi să fie oare un început nou şi cu adevărat se va vrea să se valorifice acest avantaj?… aşa cum astăzi am văzut cu toţii, aici în Centrul Istoric al Botoşanilor, unde am asistat la un eveniment stradal deosebit prin conţinut, ,,Salonul cărţii de poezie”, cu prezentări de cărţi şi reviste, un recital al poeţilor invitaţi, precum şi decernarea premiilor Congresului National de Poezie si ale revistei ,,Hyperion”. Un moment sublim, petrecut la, doar, puţin timp după festivitatea de premiere şi înmânarea medaliilor TEIUL DE AUR – TEIUL DE ARGINT, în organizarea ,,Instituţiei Premiului Eminescu”, ediţia a XII-a, promotor Asociaţia culturală ,,Geea”.

8

Anul V

EMINESCIANA

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

MORMÂNTUL LUI MIHAI EMINESCU Nicolae Iosub upă moartea lui Mihai D Eminescu, Titu

Maiorescu a luat hotărârea înfiinţării unui Comitet de iniţiativă, pentru strângerea fondurilor băneşti şi ridicarea unui monument la mormântul poetului, aflat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Din comitetul înfiinţat la 20 octombrie 1889, făceau parte:Titu Maiorescu, Teodor G. Rosetti, N. Mandrea, I. C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, I. L. Caragiale, A. Chibici- Revneanu, M. Brăneanu şi N. Săveanu.

Documentul de constituire a Comitetului de iniţiativă, a fost descoperit de George Muntean, într-un dosar de la Arhivele Statului şi a fost publicat de acesta în cartea ,, Eminescu-100 Carte poştală ilustrată documente noi", carte apărută la Ed. Eminescu din Bucureşti în 2003, cât şi în ,,Caietele Mihai Eminescu" nr.1 din anul 1972.

Comitetul de iniţiativă a hotărât să ,,deschidă liste de subscrieri de câte 50 de bani de persoană", liste care au fost trimise în ţară pentru colectarea banilor necesari ridicării monumentului. S-au trimis 1280 liste de subscriere din care s -au înapoiat 280, cu o sumă totalizând 7153 lei, 300 liste s-au înapoiat fără bani iar restul de 700 nu s-au mai returnat. În Darea de seamă a lui Al. Chibici-Revneanulsecretarul comitetului- din 14/26 iunie 1892, este consemnat modul cum au fost folosiţi banii adunaţi.

Astfel, monumentul propriu-zis (medalionul de bronz sculptat de I. Georgescu) a costat 5000 lei, 190 lei soclul de beton al grilajului, 816 lei a costat grilajul din fier forjat şi 88,15 lei au fost folosiţi cu corespondenţa şi cheltuieli cu trăsura la cimitirul Bellu (Dare de seamă- LXVII- pag.162).

S-a construit un soclu din piatră pe care s-a montat un medalion din bronz cu chipul poetului (a doua fotografie), opera sculptorului Ioan Georgescu. Monumentul din piatră a fost realizat după planul lui Lecomte de Nouy şi este inscripţionat cu:,,Mihail Eminescu- 15 ianuarie 1850- 15 iunie 1889”.

Grilajul de fier forjat dădea o distincţie şi un aspect deosebit mormântului poetului, fiind o adevărată operă de artă. În cartea poştală ilustrată, realizată în perioada interbelică, se observă foarte bine aspectul deosebit al monumentului. Pe grilaj era montat şi o plăcuţă cu un aviz de 9

interbelică

Mormântul poetului astăzi

protejare a monumentului. Comitetul de iniţiativă s-a întrunit pentru descărcare de gestiune de abia la 16 noiembrie 1892.

După terminarea monumentului a rămas disponibilă suma de 1211 lei.

Restul de 1000 lei s-au depus la Primăria Capitalei, cu titlul de rentă perpetuă de 5%, iar anual din această dobândă de 50 lei, primăria să menţină în bună stare mormântul, să planteze şi să îngrijească iarba şi florile.

Acest lucru s-a dus la îndeplinire şi mormântul poetului a fost bine îngrijit şi protejat. În 16 noiembrie 1892, comitetul a hotărât să monteze pe soclul de piatră o placă de metal inscripţionată cu versurile poetului: ,,Reverse dulci scântei Atotştiutoarea, Deasupra-mi crengi de tei Să-şi scuture floarea.

Nemaifiind pribeag De-atunci înainte, Aduceri aminte Această formă al mormântului lui Mihai Eminescu a existat până în anul 1961, când a încetat din viaţă scriitorul Mihail Sadoveanu. Pentru a se face loc pentru mormântul scriitorului s-a demolat soclul de beton şi grilajul de fier forjat de pe mormântul lui Mihai Eminescu, diminuând

Anul V Numărul 6 (54)

EMINESCIANA

Iunie 2013

Bibliografie: 1.George Muntean- Eminescu, 100 documente noiEd. Eminescu, Bucureşti, 2000 2. I.E.Torouţiu- Studii şi documente literare- Vol.IV. 3.Marin Bucur- Caietele Mihai Eminescu- vol.I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972

semnificativ frumuseţea monumentului poetului. Între cele două morminte există un spaţiu foarte redus. În schimb, s-a montat pe soclul de piatră al poetului o cruce de beton, aşa cum se cuvine unui bun creştin şi apărător al credinţei şi bisericii strămoşeşti, cum a fost Mihai Eminescu.

E V R I K A . . . L I T E R AT U R I I !

S-A GĂSIT VERIGA LIPSĂ!

D.M.Gaftoneanu Parodie-pamflet, prozopoem satiric (autoironic!) cu o idee din poezia „Aţi fost vreodată la Abrud?” de Octavian Goga, pe o imagine de fundal a operei lui Stephen Leacock, autorul nemuritoarelor Povestiri umoristice... Cu dedicaţie specială d-lui prof. Florin Lâiu, Bucureşti....

Latimeria chalumnae, celacantul i se spune, Îmbrăcată în albastru cu nuanţe de maro Şi sincope de culoare ca refrenul de tango, O dihanie frumoasă. Straşnică sălbăticiune!

De aproape tare aspră, la distanţă pare... fetru, Şaptezeci de milioane le găseşti în contul ei, Depăşeşte bine suta, naşte nişte pui-pigmei, Se scufundă când doreşte până la un kilometru…

Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga) …Îmi revine, obsedantă, întrebarea lui O. Goga, Lista de „chestionare” cu turiştii la Abrud, Răspicată şi… directă ca o statuetă-nud Ce, la prezentări de modă, mai mereu îşi uită toga…

Complicată şi ciudată, cu un craniu de poveste, Cu articulaţii neo plus o coadă... „trilobită!”

Spun ihtiologi, cu patos: „Este nemaiîntâlnită!”

Cu înotătoare-braţe ca picioarele cu creste!

Amatori de... carpe diem, care spuneţi: „Azi, e clipa!”, Tot la fel, păstrând modelul, îmi permit să vă întreb Dacă l-aţi privit vreodată, nu la TiVi sau pe web, Cum arată, nou la faţă, M.N.I.N.(*) -ul „G. Antipa”.

Poreclit ca zoo-bomba (***) secolului douăzeci, Desenat cu bile albe, anticul „aeroplan” S-ar părea că se retrage în străfunduri de ocean, Unde stă pentru... siestă! Asta, vasăzică, deci!

Muntele de exponate, când îl vezi, te înfioară, La o scurtă estimare, peste două milioane, O istorie rescrisă cu figuri de lighioane, După unii- paradisul- n-ar avea egal în ţară!

După peşti, veriga lipsă până la amfibieni, Broaştele cu gura mare şi nepoţii de dragoni, Crocodili, varani, şopârle, salamandre şi tritoni, „Podul Londrei” ce uneşte „cimpanzei” de…„pământeni”.

Împrejur, vitrine multe, complicate diorame, Câtă frunză, câtă iarbă, gânduri multe te încearcă, Magazin bio-legendă cu secvenţe dintr-o arcă, Peisaje, zeci de plasme şi proiecţii-holograme.

Se credea că acest peşte dispăruse de demult, Dar a stat pe după colţuri şi apoi din nou apare...

Pe experţii lui C. Darwin, bineee... data viitoare Să nu-i văd sau, chiar mai bine... nici măcar nu-i mai ascult! ..................................................................................................

Ca demult... orientalii, la Rovine, pe câmpii, Păsări multe şi insecte locuiesc ca buni vecini, De la şoareci marca Jerry la balene şi delfíni, Mamiferele cu blană lângă puii lor cei vii.

Cu umor în formă scrisă mi-a spus unul dintre critici, Un confrate de cultură, F. şi L., iniţiale, Autor de poezie bună pentru manuale, Amintit spre neuitare printre… cei şapte magnifici:

Un capitol mai aparte pentru peştii fără numărOrci, rechini şi barracude, fierăstraiele cu dinţiCăutând din ochi copiii, deci, atenţie, părinţi!

Niciodată, cred- nu strică!- o privire peste umăr…

M-a surprins o arătare, un bau-bau din lunga listă...

Heyerdahl de pe Kon-Tiki (**)... aici simt, ceva îmi scapă, L-a luat frumos de coadă şi l-a aruncat în apă Cu expresia celebră: „Ăsta... sigur, nu există!”

«Precum peştele în apă, eşti în proză excelent, Dar pe ţărmul poeziei te târăşti cu chiu cu vai, Urme de talent răzleţe... cine ştie ce, mai ai, Inspiraţie există... asta este evident…

10

Anul V Numărul 6 (54)

Teme limpezi, idei clare, rimă la sfârşit de versuri, Teancuri de documentare şi memorii-elefant, Despre cum şi ce mai face… preadistinsul celacant, Cu dureri de cap şi… mână peste multele demersuri… …………………………………………………………

Iunie 2013

CU GÂNDURI DE BINE...

Din întinsul fără capăt de expresii şi cuvinte, Cu un haos printre rânduri, fără nici o rânduială, Să-l numim Oceanul Prozei, spre totală aiureală, Cum spuneam şi altădată, cinci decenii înainte…

Că, din… ditamai Pacific a ieşit un peşte mic, Măgăruşul de la centru, bun subiect de combinaţii, Îmbrânceli cu multă larmă, ţipete şi altercaţii, Când, jucându-ne în „cercuri”, alegeam câte-un pitic…

Astăzi văd cum dintre valuri a ieşit încă un peşte, Dând din coadă cu sfială printre aripi de rechini, Totuşi, dinţii de piranhii, cam vreo două-trei duzini, Îmi spun: specie-pericol!… mai încolo, când va creşte!

Peştele de legătură între proză şi poem, Ca un somn-bibano-ştiucă şi „apucături” de crap, O stafie, o nălucă, zăpăcind lumea de cap, Unii spun: „O caracudă!”, alţii: „Peştele suprem!”

... Scriitoarei Elena Condrei, director al Editurii Geea Botoşani, cele mai frumoase urări de noi apariţii editoriale la lansarea cărţilor „Veşnicia iubirii şi naturii eminesciene în medalistică”, „Eminescu- trăitor dincolo de nefiinţă”, „Comoara din cenuşă” şi „Ursei şi piatra fermecată” cu ocazia evenimentului INSTITUŢIA PREMIILOR EMINESCU „TEIUL DE AUR” şi „TEIUL DE ARGINT”, ediţia a XII-a, 15 iunie 2013, Botoşani.

După toată prezentarea… peşti, reptile şi acvarii, S-a sfârşit cu perioada asta lungă de... eclipsă, Evrika... literaturii! S-a găsit veriga lipsă! „Dixit!”… a mai spus maestrul, ridicându-şi ochelarii…» (*) Muzeul Naţional de Istoria Naturii Bucureşti (n.a.) (**) Licenţă poetică asumată (n.a.) (***) Descoperit în 1938 (n.a.)

1 . P RO F I L D E P O E T („TRILOGIA SIDERALĂ”) …Un POET nu e un nume ce se şterge din agendeE Sisiful de travaliu... Sau Heracles din legende!

Cezar... Veni, vidi, vici! „Intrigant” ca Inorogul!

E un Moise ce declamă de pe Table Decalogul!

D.M. Gaftoneanu, Botoşani, februarie 2011

A LTA R

2 . C AT R E N U M O R I S T I C …UNOR GRĂBIŢI… DE PROFESIE (!)

CARE NU AȘTEAPTĂ NICIODATĂ ÎNCHEIEREA MANIFESTĂRILOR CULTURALE. . .

Elena Spiridon m-am născut la a treia casă şi umblu prin lume-aşa cu mândria mea. nimic şi nimeni nu mi-o poate lua… să te iubesc, e prea banal mai bine fac „ce fac de mult” Altar, din fiece-ţi cuvânt…

...Dacă mai trăia Poetul ce ni-l pomeneşte „Teiul”, I-ar fi înţepat în versuri: „Vă cunoaştem obiceiul!

Preadistinşii mei prieteni, nu ştiu asta cum se faceCa prezenţă, staţi... pe roze (!), la răbdare, staţi… pe ace!”

D.M. Gaftoneanu, Botoşani, 15.06.2013

11

Anul V Numărul 6 (54)

ISTORIA CULTURII

Iunie 2013

I S TO R I A C U LT U R I I & M E M O R I A L I S T I C A MAIORESCU ȘI POEZIA „ C O N VO R B I R I L O R L I T E R A R E ”

Ion Ionescu-Bucovu acă n-ar fi existat Alecsandri şi Eminescu mă D întreb ce s-ar fi întâmplat cu „Convorbirile

gafa de a-l alătura lui Eminescu, socotindu-l demn să ocupe atenţia publică atât prin „fantasia înfocată” din încercările sale dramatice, cât şi prin poezia lirică unde e „mult mai uşor şi îndemânatic” ( ?). Cu excepţia câtorva epigrame, poezia lirică a lui Bodnărescu este prolixă, stângace, ridicolă.

Clişeele şi repetiţiile inutile o fac ilizibilă. Pe Matilda Cugler şi pe Theodor Şerbănescu, Maiorescu îi citează printre poeţii noi, ale căror încercări modeste, „într-o sferă mai restrânsă de gânduri şi de sentimente, ne prezintă o mişcare naturală exprimată în limba corectă, adesea elegantă, totdeauna ferită de înjosiri”. Matildei îi laudă „eleganţa limbajului”, „sinceritatea simţirii”, „precizia compunerii versurilor”. Şi aici Maioresc se înşeală. Adesea limba curată a Matildei rămâne total inexpresivă, convenţională însăilare de rime facile. Se vorbeşte de îngeraşi curaţi, de mica floricică, torturile iubirii stârnesc zâmbete amuzante : „Floare-n câmp când veştejeşte/ Alta-n locu-i înfloreşte/ Dar în pieptul omenesc/ Florile când veştejesc/ Cade roua în zadar/ Alte-n loc nu mai răsar.” Poeziile lui Theodor Şerbănescu, Maiorescu le va situa „între cele mai plăcute producţiuni ale literaturii române” Multe din poeziile lui au fost transpuse în muzica timpului de G. Cavadia. Ele amintesc de versurile naive ale lui Conachi şi Văcărescu, când poeziile abundau de ah !-uri şi oh !-uri teatrale. Metaforele şi comparaţiile sunt adecvate : se adresează „unui scump îngerel !”, cântă „ochii d-un azur ceresc” ai iubitei :„două picături de cer” (…) fiecare e un soare/fiecare e un cer”. Imaginile sunt tocite şi rizibile : „Vântu-n frunză greu mugeşte/ Ş-amoru-n inima mea.” Calitatea scăzută a unor poezii nu poate fi atribuită numai lui Maiorescu. Sarcina alegerii şi trierii materialului cădea în sarcina lui Iacob Negruzzi, care nici el nu era pregătit să discearnă poezia bună de producţiile de duzină.Aşa se face că îşi fac loc poeţi ca M.D. Cornea, Mihail Gregoriadi, Scarlat Capşa şi interminabilul Neculai Pruncu, ale cărui poezii aveau între 20 şi 40 de strofe, fără nicio idee. Vasile Pogor, în cele 9 poezii ale lui publicate în revistă este un slab versificator pe teme sumbre, tânjind după trecut şi meditând la zădărnicia vieţii. Ca şi el Niculae Gane, atras de „veşnicul tânărul şi ferice Alecsandri”, este un autor de searbede legende versificate cu domniţe şi robi murind fulgeraţi de dragoste, cu ţigănci şi şi călugări neprihăniţi, cu plutaşi sorbiţi de hăul apelor şi poet ocazional inspirat de zilele onomastice ale colegilor. El are totuşi meritul că a scris câteva nuvele remarcabile care au rămas. Şt..G. Vârgolici „spaniolul”, profesor de literaturi romanice, nu are poezii mai bune faţă de ceilalţi. „La un luceafăr” este o apologie a patriei scrisă cu căldură şi vibraţie sufletească. „Te-opreşte o clipă şi tu în cale,/ Şi cată-n lume, vei mai vedea/ cu luminoase razele tale/ Ţară frumoasă ca ţara mea.” Cu un an

literare” ale lui Maiorescu. Cred că nu s-ar fi mai vorbit de ele. Junimea luase fiinţă în anul 1863 la Iaşi dintr-o pleiadă de intelectuali de formaţie ideologică germană : Rosetti, Pogor, Carp, şi Negruzzi, avându-l în frunte pe însuşi Maiorescu, toţi boieri, politicieni şi parlamentari. Având la bază ideologia maioresciană a formelor fără fond, spiritul critic şi critica în marginea adevărului, junimiştii aveau nevoie de o revistă literară care să răspândească ideologia literară maioresciană în masa intelectualilor. Astfel apare la 1 martie 1867 revista „Convorbiri literare” care se voia continuatoarea „Daciei literare” şi a „României literare”.

Titul Maiorescu şi Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuum” al revistei s-au orientat către valori care să impună, încă din primele zile ale apariţiei atenţia şi aprecierea contemporanilor. La apariţia „Convorbirilor…” , Alecsandri era în plină glorie şi a beneficiat de o largă răspândire în revistă. Cât despre Eminescu, meritul, greu de evaluat pentru contemporani, amplificându-se de-a lungul deceniilor ulterioare, a fost acela de a-l fi descoperit şi promovat cu primele poezii. Distanţa de la vârfuri ( Alecsandri şi Eminescu) şi până la solul relativ uniform al poeziilor convorbiriste este imensă. Degeaba s-a străduit Maiorescu în „Despre poezia română din 1867” să ridice standardul melosului. De altfel şi Maioresc recunoaşte că până la „Pastelurile ” lui Alecsandri şi poezia nouă a lui Eminescu, poezia „Convorbirilor…” e slabă. Cele câteva trepte în urcuş şi coborâş pe care le cunoaşte, ca tonalitate, poezia din revista ieşeană sunt similare cu ale poeziei jumătăţii de secol, privită în bloc : mai întâi, cochetăria lacrimogenă cu suferinţele amorului, suspinul teatral şi neconvingător, disperarea cu accente funebre a epigonilor eminescieni, proclamarea dezgustului pentru existenţă şi obsesia morţii, ”Prima eroare, de care trebuie ferită astăzi tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrităţii… ”- zice Maiorescu. Şi tocmai această eroare a cuprins revista. Dacă la ” Dacia literară” era sloganul ”Scrieţi, băieţi, numai scrieţi !” , Titu Maiorescu voia să îndrepte erorile trecutului, îndrumând tineretul pe drumul esteticului. Poeţii din primii ani ai „Convorbirilor…” ca Theodor Şerbănescu, Samson Bodnărescu, N. Skeletti, M.D. Cornea, N. Gane, Leon şi Iacob Negruzzi, Matilda Cugler, St.G. Vârgolici, Vasile Pogor, D. Petrino şi alţii cultivă o poezie erotică fadă, banală, de un sentimentalism dulceag, colorat cu melancolii de circumstanţă. Toţi proveneau de la reviste de duzină. „Direcţia nouă…” a lui Maiorescu enumără, imediat după Alecsandri şi Eminescu pe Bodnărescu, Matilda Cugler şi Şerbănescu. Pe obsurul german Bodnărescu, Maiorescu face 12

Anul V

ISTORIA CULTURII

Numărul 6 (54)

înaintea apariţiei poemului eminescian „Împărat şi proletar”, îi apare poezia „Om şi om” cu puternice accente sociale.

Conştient de valoarea principiilor maioresciene, poetul va scrie mai târziu: „Dacă acum aş mai face versuri, desigur că aş sta cu cartea d-lui Maiorescu sub ochi, spre a nu mă face culpabil de lese-frumuseţe şi bun gust.” De primă mână nu era nici chiar literatura redactorului revistei Iacob Negruzzi, inimos, fecund, plin de bune intenţii, dar fără prea mare har poetic. El are meritul de a-l fi descoperit prima dată şi publicat în „Convorbiri…” pe Mihai Eminescu. Maiorescu îl socotea „mai ales prozator”. Poezia sa este erotică, lipsită de profunzime, cu veşminte din recuzita romantică. Poetul îşi cântă idealul erotic „înger blond”, „ochiuri duioase”, „dulce nume”, „chip dulce şi fatal”, face jurăminte prozaice. Poza este teatrală, un fel de „formă fără fond”. Ceilalţi poeţi din cercul Junimii, anteeminescieni, mediocri, submediocri şi inexistenţi, contribuie la compunerea aceleiaşi atmosfere lirice şi sumbre, în care „simţământul adevărat” e confundat cu blazarea nejustificată şi proclamarea nefericirii veşnice.

Pruncu, la 20 de ani se miră în 32 de strofe „Dup-atâta durere,/Cum poci să mai exist!” Colonelul Schelitti are poezii naiv teatrale, de un romantism găunos cu metafore gigantice, cu versuri schioape. Titu Maiorescu repudia comparaţiile uzate cu flori, stele şi filomele, dar îi încuraja pe aceşti poeţi de duzină. În „ Direcţia nouă” în poezia românească nu rămâne decât Eminescu, restul sunt nişte pigmei născuţi la umbra lui. Mulţi l-au imitat prost. Totuşi poezia eminesciană le-a deschis orizonturi noi, le-a divesificat tematica, le-a oferit revelaţia dulceţii limbii române şi a infinitelor ei posibilităţi de exprimare. Dintre poeţii pe care Maiorescu îi alăturase lui Eminescu şi Alecsandri, Samson Bodnărescu este cel care, cucerit de poezia eminesciană, a încercat să atingă cu propriul lui vers un prag superior, mai aproape de culmile de gândire şi simţire ale poetului de la Ipoteşti. El a scris numai câteva

Iunie 2013

poezii, rămân o intenţie nerealizată, retrăgându-se ca director al institutului Atanase Başotă. În 1875 începe să publice la „Convorbiri…” şi Veronica Micle, impulsionată de Eminescu. Versurile ei sunt versuri exclusiv eminesciene, revăzute şi completate de poet. Ea dialoghează cu poetul în ritmuri monotone, poezia ei devenind o modestă dar mişcătoare monografie de iubire sentimentală. Nici Matilda Cugler-Poni n-a învăţat prea multe din vecinătatea celor doi mari poeţi, Eminescu şi Alecsandri. Poezia ei, fără vibraţii puternice, de o delicateţe monotonă cu accente de sinceritate feminină, e totuşi mai acceptabilă artisticeşte decât a lui Şerbănescu, care rămăsese cantonat în decoruri apocaliptice, în „ noaptea lui sinistră”. „Pastelurile”-după modelul Alecsandri, cuceresc mai mult teren. Mulţi lasă oftaturile la o parte şi îşi îndreaptă privirile către natură, cântând venirea primăverii, pârâul care curge şoptit, codrul, toamnele, iarna, zăpada, câmpul cu muncile agricole, noaptea, stelele, luna, soarele etc. Predispoziţia picturală invadează poezia cu culori felurite. Acum apare şi legenda şi blalada cultă, referindu-se la fapte istorice sau din trecutul nostru păstoresc. Tot acum se evocă satul natal, copilăria, dezrădăcinarea etc. Se crează un întreg curent eminescianist care dă apă la moară lui Constantin Doborogeanu-Gherea, definind decepţionismul ca pe o boală a secolului, pricinuită de „starea patologică a civilizaţiei burgheze”. „Epigonii (lui Eminescu) au simţit apăsarea marelui poet- afirmă G. Călinescu- şi din invidie sau din simplă stânjenire au început a face teoria seninătăţii, „ a setei de viaţă”, care toate sunt propriu-zis mimări ale operei lui Eminescu” Trebuie totuşi să subliniem că poezia convorbiristă a susţinut alături de poeţii celorlalte mari reviste literare, cu acordurile ei, mai armonioase sau mai false, întreaga partitură poetică a veacului al-XiX-lea şi continuă s-o facă şi astăzi.

VÂNZÂND ILUZII - DUBLĂ NONĂ Valentina Becart

DESCÂNT(EC) Valentina Becart

Vânzând iluzii ca pe cărţi poştale, când nu sălăşluieşti mistere să le-ascunzi, ai dat la toată lumea pe parale.

Atât de darnică ai fost cu mine! mi-ai dat pe gratis ere glaciale. Şi care pricini ţi-au dat ghes să te afunzi în labirintu-ntoarcerii în tine? de ce cu-atât hatâr n-ai vrut să mi le vinzi aşa, chiar dacă, ca pe cărţi poştale?!

Vino, prinde-mă, ispită, Şarpe, limbă ascuţită, Muşcă-mă şi dă-mi venin, Face-te-aş inel, destin!

Intră-n mine,-ascunde-te, Foc mocnit, aprinde-te, Flacără, aprinde-mă, Ardere, cuprinde-mă!

Dar tu, de ce te reîntorci în tine, ca un prelung ecou de liră de Orfeu? cu el ai umple hăul meu din mine.

De ce pe gratis mi-ai lăsat iluzii cum lasă stelele ce cad ,,lumine”, de parcă n-ai în tine nici un dumnezeu!

Mă cheamă cerul şi nu pot să-ntârzii.

Acolo, făr’ de tine, o să-mi fie greu pe cât de greu îmi e când spun: ,,cu bine!”

Buze fragă, ochii mură, Să-ţi muşc ţâţă, să-ţi pup gură, Sân rebel să îţi dezmierd, Printre ţâţe să mă pierd! Ţâţe pline, rozaline, Semne, har de sibiline.

Bobii-i număr şi tăciunii, Vrajă prind în ceasul lunii.

13

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

, , A RT Ă S F Â Ș I AT Ă ” – A N TO L O G I E D E P O E Z I E (POEŢI CONTEMPORANI – 73) D E VA L E N T I N A B E C A RT, E D I T. A R H I P A RT, S I B I U, 2 0 1 1 Vasile Popovici

Argument

ntologia ,,Artă sfâşiată”, apărută sub zodie siderală A sub îngrijirea eruditei poete Valentina Becart,

înmănunchează câţiva poeţi minunaţi ,,cari nu zgârie la hârtie”(Colecţia Eminesciana, Gh. Bulgăr, M. Eminescu – coordonate istorice şi stilistice ale creaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 20).

Ce idee! Artă sfâşiată! Ce a fost în mentalul autoarei, născocind inteligent această sintagmă lingvistică, nu ştiu; ştiu însă, cu siguranţă, că această titulatură are o încărcătură simbolistico - conotaţională, chiar sentimental – emoţională atât de profundă, încât, personal, nu pot pătrunde în profunzimi până în subliminal, întru descifrare şi apercepe precum mi-aş dori, în ecuaţia mulţumirii de sine; pot intui intrinsecul, elevaţiunea distinsei poete din a cărei pană scriitoriceacă muiată-n călimara profesiunii de credinţă, au văzut lumina tiparniţei – precum ,,Fiat lux!” - mai multe volume de poezie, iar alte volume antologate.

Uitându-ne la CV-ul Valentinei Becart, ne facem o părere cum laude.

Dincolo de această părere nu mai ştim nimic; nu ştim că poeta de azi, criticul de artă, eseistul, publicistul, va fi şi romanciera de mâine.

Atâtea proiecte care-şi aşteată-mplinirea! Atâtea gânduri sechestrate-n eul poetei care-şi cer slobozenie în perspectiva axiologică a artei. În lumea asta, parcă scăpată din mână şi fără nici un Dumnezeu, când nu mai avem motivaţii şi orizonturi, scop, ţel, sens, ca într-un loc de la marginea nemărginirii, ca în ,,no man’s land”, autoarea mai încearcă – a câta oară? – o motivaţie a axiologiei artei, să transfigureze – prin poezie – astă lume plină de păcate şi de tină, de nevoi, anemică, bolnavă şi pe moarte, într-o altă lume, poetică, virtuală, platonică, pe care nu o vom avea decât în viziunile noastre de copii care, crescând, ne-am făcut mari. Artă sfâşiată! Sinistru! lugubru! Adevăr! Speranţă!

Interiorizare!

Care ne mai sunt aşteptările? Ce ne mai rămâne?: ,,Deus ex machina!” Şi… ,,vae victis!” – justificându-mă cu un vers

14

de la mine citire: ,,Ne scoatem ţara la mezat prin târguri, netârguindu-ne, lăsăm din preţuri, în oase nu avem decât dispreţuri, din crug ne vindem sincopate pârguri.

Ne-am ars şi sufletul, rănind amurguri, şi semnele heraldice din burguri”.

(Mercantilizare) Şi…ne mai amintim de Divina Comedie a lui Dante, Cântul III - ,,Lasciate ogni sperenza, voi ch’entrate!”, să ne resemnăm docili că nu e prea înaltă Golgota, iar ,,mea crucis” nu e chiar atât de grea.

Cititorul constant, dar şi cel care deschide accidental cartea ca pe o poartă de intrare întru ospitalitate şi bună găzduire, va găsi în această antologie poeţi merituoşi, din ţară şi din diaspora română, membrii ai LSR ori USR, - cu volume mai multe ori mai puţine, publicate la diferite edituri din ţară şi din străinătate, care au scris despre orice mişcă-n univers, pornind din atemporalitate, de dincolo de Zidul lui Planck, de 10 la puterea minus patruzecişitrei de secunde, dincolo de Big Bang, din haos, din absolut, o poezie antropologică, a existenţialităţii din micro şi macrocosmos, în altă ecuaţie, - ontologică.

Nu voi numi nici pe poet, nu voi menţiona nici poezie, aş face, cred, o gafă de neiertat.

Cum s-a scris?

Fondatorul Academiei Române, - I. H Rădulescu afirma la vremea aceea: ,,Scrieţi, băieţi, scrieţi, orice, numai scrieţi”. În anul de graţie, - 1873, Titu Maiorescu, în ,,Beţia de cuvinte în Revista Contimporană”, ca un îndemn tinerilor junimişti, spunea cu aproape aceleaşi cuvinte: ,,scrieţi, copii, numai scrieţi”. ,,Băieţii”, ,,copiii” din această antologie nu scriu de dragul artei, ci pentru a face artă, scriu cu seriozitate şi pasiune, încercând, cât le stă în pricepere şi putinţă, a stârpi ,,Les Fleure du Male” pe care le-a cultivat Charles Baudelaire pentru tot stârpirea Răului, precum o autodevorare a furnicii - buldog.

Scriu o poezie cu mesaj direct, cu formă şi fond… şi instructivă…şi educativă…pentru că…mare nevoie avem şi de una şi de alta. Veţi găsi în antologie şi câte ceva ce vă va intriga, poate. Spre exemplu, nefolosirea în poezie, în unele poezii, a semnelor de punctuaţie.

Guillome Apollinaire(1880-1918) propunea neglijarea semnelor de punctuaţie; în felul acesta, cititorul va înţelege după ,,singur el” interpretarea textului. Discutând cu mai mulţi discipoli ai Almei Mater, am ajuns la ideea că tot e mai bine de a arunca semnele la locul lor. Dar, fiecare e propriul lui decident.

Aş ruga pe acei ,,critici de artă”, prea riguroşi şi austeri, să nu fie prea machiavelici în ,,prea bunele intenţii” în a găsi răul şi acolo unde nu este. Înţelepciunea ne stă la îndemână şi ni se potriveşte pe măsura aceea de a nu încerca a fi un alter ego.

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Nu pot încheia fără a aduce prinos de recunoştinţă poetei Valentina Becart pentru reconsiderarea actului de creaţie ca act de credinţă şi de cultură de care avem nevoie ca de aer, apă pământ, foc(Apeiron).

Părerile despre antologii sunt - nu ca într-un dualism cartezian, carteziană anxietate în logica unei filosofii nemoniste, ci a unui dualisn shopenhaurean, într-o dialectică

Iunie 2013

eristică, - ca artă de a vorbi în contradictoriu, numai de dragul de a avea întotdeauna dreptate. Păreri pro şi contra. Şi totuşi… mai bine e să punem ceva în locul acela, în golul acela cât un hău! Şi…să nu ne resemnăm sub semnele neaugure – Panta rei!

C A RT E A B OTO Ș Ă N E A N Ă : , , Ș C OA L A S P E R A N Ţ E I ” , U N R O M A N D E D O R I N B AC I U mai de A părut romanul ,,Şcoala

mult, la Editura Agata, speranţei” a fost prezentat publicului botoşănean, vineri, 7 iunie 2013, cu prilejul unui eveniment cultural important – lansarea volumului ,,Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic”.

Prezentăm mai jos un extras din cartea ,,Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic”, autor Silvia Lazarovici, Ed. Agata, 2013, cu referire la scriitorul Dorin Baciu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

B AC I U, D O R I N N. 6 SEPT. 1942, COM. BĂLUȘENI, JUD. BOTOȘANI Prozator, ziarist. A absolvit şcoala primară şi gimnaziul în comuna Roma (1948-1955), Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani (1955-1959), Facultatea de Filologie, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi (1959-1964). Cadru didactic la Şcoala Generală Cătămărăşti-Vale (1964-1966), muzeograf la Muzeul memorial „Mihai Eminescu” din Ipoteşti (1966-1968), redactor la secţia culturală, redactor-şef la Gazeta de Botoşani (1968-1998), redactor la Gazeta Vega (iul.-sept. 1997). Membru al Cenaclului literar „Mihai Eminescu” din Botoşani, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990).

Concomitent cu activitatea redacţională a colaborat cu proză, recenzii, cronici dramatice şi articole diverse la reviste literare din Botoşani şi din ţară: Amfitrion, Colloquium, Convorbiri literare, Cronica, Hyperion-caiete botoşănene, Iaşul literar, Intertext, Luceafărul, Luceafărul (Botoşani), Pagini bucovinene, România literară, Ţara de Sus ş.a.

OPERA: Concert inaugural (debut; Iaşi: Junimea, 1972), Vinderea trupului lui Ion Stigleţ (proză scurtă; Botoşani: C.J.C.E.S., 1979), Pământul negru (roman; Iaşi: Junimea, 1981) – Premiul I la Festivalul Naţional „Cântarea României”, ed. 1981, Pasărea pre limba ei (nuvele; Iaşi: Junimea, 1986), Frumosul Paraniv (roman de dragoste; Botoşani: Axa, 1997), Vine Trenul Principessa (proză scurtă; Botoşani: Editura Agata, 2003), Misterele Planetei ASA (povestiri; Botoşani: Agata, 2005), Tatăl nostru de sub pământ (roman; Botoşani: Agata, 2009), Şcoala speranţei (roman; Botoşani: Agata, 2013).

REFERINŢE: MANOLE, G. Chipul efemerului: jurnal din Actualitate(a). – Botoşani: Agata, 2008; MANOLE,G. Viaţa în interval. – Botoşani: Agata, 2012.

* PRICOP,C. „Concert inaugural”, Cronica, nr. 10, 1973; VANCEA,V. „Concert inaugural”, România literară, nr. 2, 1973; ALEXE,D. „Pământul negru”, Convorbiri literare, nr. 8, 1982; GURALIUC,V. „Pământul negru”, Amfitrion, nr. 4, 1982; BUZINCU,A. „Pasărea pre limba ei”, Pagini bucovinene, nr. 3, 1987 (Convorbiri literare); BEJENARU,I. „Frumosul Paraniv” sau un roman de dragoste şi antitotalitarism, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, nr. 215, 1997; DORIAN,G. O carte măiastră, un autentic deliciu, Gazeta Vega, nr. 93, 1997; DRAM,C. Destinul tragic al eroului – o moarte bestială, Gazeta Vega, nr. 93, 1997; BACIU,M. „Frumosul Paraniv”, Hyperion-caiete botoşănene, nr. 1, 1998; BREBU,C.E. „Frumosul Paraniv”, Ateneu, nr. 2, 1999; OLARU NENATI,L. Dorin Baciu – 60, Intertext, nr. 3 -4, 2002; ALECSA,L. „Vine trenul Principessa”, Hyperioncaiete botoşănene, nr. 4, 2003; BACIU,M. „Vine Trenul Principesa” de Dorin Baciu, Viaţa, nr. 142, 2003; FLORESCU,F. O dâră de fum în eternitatea cosmică, Atitudinea, nr. 37, 2003; MANOLE,G. Proba oglinzii la Dorin Baciu, Jurnalul literar, nr. 1, 2005; Luceafărul (Botoşani), nr. 5, 2009; MANOLE,G. Un roman al Câmpiei Moldovei, Viaţa, nr. 147, 2003; Luceafărul (Botoşani), nr. 5, 2009; MANOLE,G. Mitul casei părinteşti şi împăcarea timpurilor, Luceafărul (Botoşani), nr. 7, 2009; OPREA,M. Viaţa ca o bucată mare de pământ negru, Hyperion, nr. 4-5-6, 2010; *** Dorin Baciu, scriitorul care…, Ştiri.Botoşani.ro, 22 mart. 2011; MANOLE,G. Zece întrebări pentru… Dorin Baciu, Luceafărul (Botoşani), nr. 10, 2012 15

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

L U M I N Ă Ș I L AC R I M Ă - R E C E N Z I E VO L U M U L U I D E P O E Z I I „ M E T E O R ” D E VA S I L E P O P OV I C I Violetta Petre aplecat asupra fiecărui vers al poetului cu M -am un fel de evlavie şi teamă de a nu tulbura tăcerea

nelinişti; este ca o terapie cu lumină, cu ploi de primăvară, cu asfinţiturile toamnei, cu prima ninsoare...

''meteorului'' din care mi-am hrănit sufletul, preţ de câteva clipe; i-am atins căldura şi mi-am luat un dram de lumină, de iubire şi emoţie, spre păstrare, pentru o vreme când, precum corpul celest, poetul îşi va fi terminat arderea lăuntrică şi sublimă...Dar, ce ardere!

Nimic nu tulbură starea de calm şi înţelepciune a poetului, nici măcar atunci când, revolta se ghiceşte în unele dintre poezii: la moartea marelui poet Grigore Vieru, la frângerea rădăcinilor, la neputinţa întoarcerii timpului, etc.

Recunosc, cu mâna pe inimă, că sunt recunoscătoare Providenţei că l-am întâlnit pe poetul Vasile Popovici, că am avut onoarea să mă intersectez virtual pe site-urile literare cu domnia sa şi că sper, din tot sufletul, să-i pot strânge mâna şi săruta obrazul, cândva!

Explozie de simţire şi durere, amintiri şi lacrimă, iubire şi îndoieli, de ce nu, regrete şi melancolii?...toate acestea definesc poezia lui Vasile Popovici, un poet ce nu-şi neagă originile, cântând în versurile sale locurile natale, cu dragoste şi dor: privirea-mi cată; în deal, în vale pân’ la cotituri, să vină mama, plecată la cumpărături.

PRIVESC SPRE CER Privesc spre cer ca în albastrul ochilor cules din cer şi-adus la tine pe pământ; cum sfinţii-şi pun să poarte aură de sfânt, l-ai pus să-mi văd făptura-n oglindirea lor.

Privesc spre cer de parc-aş face-un legământ că de acolo-n nopţi senine se cobor atâtea stele care până-n ziuă mor, lăsându-ne dumnezeire pe pământ.

Privesc spre cer cu sete de albastru, să se pogoare din senin Fortuna, să fim doar noi sub cer, să fim totuna. Îmi voi purta ca pe un dar cununa, mă voi ruga cu rugă de sihastru, privind spre cer cu sete de albastru.

Poate că nimic nu este mai înduioşător şi mai reprezentativ pentru dorul de casa părintească ca poezia ''Tot aşteptând'': se lasă sara, s-aude glas de toacă.

E slujbă mâine; trecut cu roşu-n calendar; să pregătesc un ban la popă pentr-un sărindar.

Acesta este un capitol din volulmul de poezii''Meteor'' care mi-a adus lacrima pe obraz...Apoi, am aflat frământările poetului, întrebările fără răspuns despre această lume, despre o alta: Când stele-n mână vrei să prinzi şi-ncet la piept să ţi le-aduni, cenuşa rece nu le-o simţi?

ETERN(NUL) ETER Etern eterul mă înconjura şi-ntregul univers citea din carte.

Eram în fiecare-atom şi nu era pe nicăieri aproape ori departe.

Ca funigeii, foi rupte printre căi lactee zburau, oprindu-se prin galaxii cu stele.

Mă cuprindea un dor de ducă după ele, cercam să plec spre-acel necunoscut, dar pe pământ mai aveam treburi de făcut.

Poezia ''Mă-ntorc în părinţi'' mi-a îngenunchiat ruga şi mi-a adus tristeţea plecărilor celor dragi, plecările noastre, ale pămâtenilor spre alte lumi, sau cine ştie?

Rămâne-va lumii lumina pe-afară; numa tu primăvară, te rog, mai rămâi, fii martora firii în ordinea primară!

Există în poezia lui Vasile Popovici acea atracţie delicată de a nu te dezlipi de versul lui, de a vrea să citeşti mai mult, şi mai mult, pentru că poetul scrie cu inima, transmite mesaje curate, care mângâie şi tămăduiesc 16

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

„ N U S E C O B OA R Ă C E RU L , N O I N E U R C Ă M L A E L” - E X E G E Z Ă L A O C A RT E Violetta Petre ncă o urmă, încă o certitudine că pe aici, odată, a

”învârtecuşului” surprins dumnezeieşte în poezia intitulată (cât de sugestiv!) ”Carusel”. ”Ameţitor/ învârtecuş de carusel!/ Coboară unii/ să se urce alţii-n el./ E lumea un perpetuum- carusel;/ nu se coboară cerul,/ noi ne urcăm la el!”

Ne urcăm de mii de ori în fel şi chip. Să-i numărăm stelele, să-i admirăm curcubeul, să zâmbim răsăritului, să-i implorăm pe zei, să-i sensibilizăm pe îngeri. Şi la final, când…se trage cortina.

Creaţia din acest volum se mişcă astfel într-un cerc închis al ”eternei reîntoarceri”; ”etern-luatul de la capăt”. ”Întotdeauna vreun copac/ va înfrunzi,/ se va usca;/ Deasupra noastră-ntotdeauna/ În crug ceresc va fi un soare/ Şi-ntotdeauna peste toate/ va curgeapus şi înserare.” (Întotdeauna) Poezia surprinde cele două constante de mare tradiţie culturală: naşterea prin hazard şi bunulsimţ de a te supune sorţii, împăcarea cu ideea plecării. ”Din lacrima pământului/ răsar şi cresc/ din muguri, flori,/ din flori seminţe/ care încolţesc/ un verde pământean/ şi-albastru pentru sfinţi.” (Lacrimi şi seminţe) Toate încep cu „lacrima pământului” şi se continuă treaptă cu treaptă până la „albastru pentru sfinţi”. Cercuri concentrice. Înlănţuirea azurului cu huma, iar la mijloc, noi. Cu tălpile în rouă pământeană, cu creştetul în arc de curcubeu. Spirit – suflet – rădăcină.! ”Viaţa-i tot o zare…/ şi n-ajungi/ să calci pe zare, niciodată”(Zare) ”Am fost prea/ optimist/ şi nu mai puţin/ ridicol/ în a găsi măcar un sens/ vieţii;/ ea, viaţa, este, -/ cel puţin un fiasco,/ o tentativă eşuată,/ o eroare de calcul/ a Providenţei”. (Epitaf pentru crucea mea) Poate că măcar un sens tot are viaţa. Şi căutarea acestuia e de apreciat.

Răstălmăcind adevăruri simple, poetul ne dă, din capul locului, cheia ca să intrăm confortabil în universul său. ”A dat colţul ierbii, mugurii plesnesc/…Înc-o dată-ţi faci speranţe,/ te-amăgeşti” (Înc-o dată) ”Orice – ‘nceput/ în primăveri se leagă” (Primenire) Întâlnim aici tărâmul misterului şi al revelării, un orizont care ne aparţine de drept, dar pe care, ni-l mutilează condiţiile vieţii de toate zilele. Îţi faci speranţe pe care cineva sau ceva ţi le dă peste cap. Şi tolerant din fire, o iei de la capăt. ”Dacă n-ar fi vânt să bată,/ n-ar fi măciniş la moară”. (Moara de vânt) Roata ne deapănă timpul, amintirile; le-nvârte, le amestecă, ca la loterie. ”Suntem nişte numere:/ de adunat, de scăzut,/ de

Î trecut un OM. Încă o carte: Carusel.

”Coperţi ce-nchid în ele/ taine mute şi mistere/…ce curg nepotolit, ca ploile/ de stele.” ”Când paginile-ngălbenite/ le deschid,/ îngrămădite amintiri suspină. ” Şi eu mă bucur că am privilegiul să leascult suspinul. ”Cu tremurânde mâini,/ când le închid,/ aud curgând pe raze de lumină,/ atâtea vorbe dragi/ venind dintr-un străfund de doruri risipite.” (Candela) E fantastică capacitatea creatorului de a ne incita gândirea, sufletul, simţirea, mult timp după citirea poemelor sale. Eu chiar ”aud curgând pe raze de lumină,/ atâtea vorbe dragi.” Rămân lipite de suflet mesaje, sugestii, cuvinte. Opera profesorului Vasile Popovici e făurită din acel cuvânt care a fost la începutul lumilor lumii; cuvântul acela ”plutind prin întuneric şi despărţind apele de lumină”, adică Logosul originar, întemeietor, din a cărui rostire s-a rostuit lumea. De aceea vor rămâne urme peste timp şi vremi cuvintele lui ”venind dintr-un străfund de doruri risipite”. ”Lumina ce mă udă,/ în fărâme, nu pot s -o rup,/ nici umbra ta nu pot/ să ţi-o desprind de trup.” (Nu pot) Umbra ei – ca şi lumina. Nu poţi şi nici nu vrei să trăieşti fără ea. Văzul şi auzul, mirosul şi pipăitul concură să dea poeziei consistenţă şi spiritualitate. Lumina şi dorul, două elemente ale mesajului său, încolţesc în universul lui, poetic, bucuria de a trăi, care se împrospătează mereu fără a se consuma vreodată. ”Din câte-au fost, nimic azi nu e; / Din câte sunt, nu vor mai fi./ Doar timpului să-i faci statuie,/ De-l poţi opri, de -l poţi ciopli.”

Nici una, nici alta. Rămânem la mila ceasului cosmic. Între cele două spaţii, teluric şi celest, rămâne etern şi de neclintit timpul. Ca o statuie a libertăţii ori a constrângerii, ne priveşte ironic de sus. Ne dirijează vieţile, ne face vânt în carusel şi ne lasă în voia sorţii. ”Ireversibilul s-o-ntoarce,/ să-nceapă altfel/ Început.”

Zeii s-au refugiat în labirintul cerului, condamnând lumea la viaţă liberă şi… independentă. Poetul, om al humei, al tăcerii, al tainei, surprinde esenţa, prin titlul acestui volum. ”De-a joaca cu viaţa şi cu moartea”, ” joc perpetuum cu reguli bătute-n cuie.” Poetul meditează asupra deşertăciunii şi inutilităţii; naşterea se relevă drept o întoarcere în nefiinţă.

Lumi ce izvorăsc şi mor perpetuum, motivul 17

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

înmulţit, de împărţit.” (Nişte numere) Altă soartă nu-i! ”S-o desvârt, s-o învârtesc,/ să-i pun beţe, s-o opresc”.(152) Existăm în orizontul acesta misterios şi suntem dăruiţi cu destinul ce se desprinde ca un corolar din acest mod.

Omul e acreditatul unei ordini duminicale, al unei ordini poruncite în altă zi de geneză. Asta îl determină pe poet să caute răspunsuri la întrebările existenţiale: „Ce suntem, cine suntem, dacă suntem/ unde-i Dincolo? ” Şi ajunge, în cele din urmă, la împăcarea cu sine, la asumarea existenţei; un refugiu de linişte şi împăcare surâzătoare. „Mai cred că va intra în duhul meu, în huma mea/ un duh/ ce-aş vrea să fie duhul,/ duhul meu,/ nu duhul altcuiva.” (Bezmetică străfulgerare) Da! Privesc prin mine şi văd pe cineva , care ar putea foarte bine, să fiu eu. Forţa de seducţie a acestei poezii stă în capacitatea ei de stârnire intelectuală.

Momentul libertăţii lipsite de griji şi nelinişti, în care poetul putea fi ceea ce este şi, deopotrivă, ceea ce nu este.

Poezia se adânceşte în ea însăşi şi înainte de a-şi căuta un sens, caută sunetele pe care acesta (sensul) va veni. Întâlnim din nou tema scurgerii implacabile a timpului. ”Ora-şi scutură/ secunde/…Ora-şi scutură trecutul/ şi-şi ucide umbra/ şi-nceputul” (Ora) Poezia a împrumutat chipul existenţei creatorului. Metaforele devin un exerciţiu de rigoare.

Referitor la poemul „Lucifer”, meritul poetului este acela de a fi încorporat un motiv popular, într-o fascinantă meditaţie despre iubirea ideală, la care aspiră atât existenţa cosmică-eternă, cât şi cea terestră-efemeră. Ca şi la Eminescu, poetul oferă poemului său semnificaţii metafizice; drama individului prin nefericita iubire a unui „înger căzut din cer” (satan) pentru o muritoare. „Şi-ar da vecia pentr-o clipă/ De dragoste de muritori/…Să i se ia din zbor aripă,/ Să-i dea fior de trecători” Scoate în evidenţă natura dublă a omului: din fiinţa divină, dar şi din sămânţă de…neghină. Se observă pasiunea artistului de a descifra legendele, problematica, tainele mitologiilor lumii ( Complexul Electra, Complexul Oedip)…

Lucifer – o inteligenţă abstractă, precizează implacabil naşterea şi ruinarea lucrurilor; declinul vieţii pe pământ; locul şi rolul nostru în lume. Dacă nu urmezi ”regulile bătute-n cuie” şi-ncerci să amăgeşti soarta, te izbeşti de praguri, de trepte, încât vei avea impresia că lumea este surprinsă înafara gravitaţiei. Prăpastia dintre cele două lumi /orizonturi, nu poate fi umplută. Este o prăpastie fără punţi, iar cele temporare rămân suspendate. ”Au fost vro câţiva ani şi-o zi – ce n-au mai încăput în săptămâni./…şi ziua-ceea- a fost/ cât totul la un loc/ şi-a încăput în ea -/ în ziua-ceea-/ toată viaţa mea.” (A mai fost o zi) Putem înţelege arderea poetului, trăirea intensă, trecerea lui fulgerătoare prin lume; viaţa drept clipă, dar versurile sugerează şi rolul dragostei în trecerea sa. Dilatarea clipei, când se poate bucura de prezenţa celei dragi. Toată viaţa lui a -ncăput în ”ziua-ceea”! ”E dureros/ cât de frumoasă-i viaţa!” (E dureros) Ai impresia că poetul Vasile Popovici nu mai vorbeşte despre certitudinile realului, ci de posibilităţile lui; nu de fiinţă, ci de aptitudinea de a fi; nu de cuvânt, ci de ceea ce e vibraţie pură, aşteptare a cuvântului, amânare a lui. Şi totuşi ceva a rămas nenumit. Iubirea. Poate a descoperit iubirea la netimp, dar şi-a făcut din ea religia ce-i lipsea, ”că din dragostea mea mare,/ jumătate-a fost nebună,/ jumătate-a fost furtună.”

”Ai venit curbând lumina şi spaţiu şi timpul” (Curbând lumina) ”Erai atâta de frumoasă!…Erai ca fulgul de omăt/ topindu-se în palma-ntinsă” (Secvenţe) Poetul îşi plimbă iubita pe potecile tăinuite ale luncii, îi educă simţul misterului, dar se şi redescoperă în multe ipostaze. De la tânărul sfios, la cavalerul medieval nu-i decât un pas sau o cărăruşă. Poeme cu aşchii de viziune, bazate pe un efort creator îndelung şi pe o solidă cultură. ”Şi-n ziua – ceea/ de-armistiţiu am trăit/ o viaţă într-o zi./ Şi-apoi am mai murit!” (Biruire) Cu intuiţia sa de artist, dar şi de om informat, produce mereu emoţii estetice. ”Şi-au putrezit/ seminţele-n pământ/ ca o neregulă ori paradox/ în rosturile firii.” (Epilog).

Versurile acestea sugerează iubirea neîmplinită. ”Ai poposit/ în visul meu o clipă/ şi ai plecat nepăsătoare” (Înveliş atomic); Melopée – ”o ecuaţie/ cu o mie de necunoscute”; şi… ca să nu uit nimic din fiinţa ta…”te-am învăţat apoi / ca pe o poezie/ pe de rost” (Secvenţe) Autorul acestui volum a construit versuri memorabile şi a scris altele care provoacă logica, dar flatează gustul nostru pentru paradox. Rupe mereu convenţiile limbajului, creând cuvinte care, odată introduse în discursul liric, sugerează altceva; în primul rând tensiunile, rupturile, facerile şi desfacerile lui – accentuând tensiunea emoţională.

Creatorul operei este un neliniştit de o autentică nobleţe spirituală. El este dintre poeţii care ”produc seisme, dar imperceptibile; chiar şi cutremure de mare profunzime” (Nişte poeţi) ”În viaţa asta n-avem rost, ci rol.” Artistul urcă treptele unei lumi posibile, fascinat, pe rând, de perspectivele deschise fiecărui nivel, ispitit de rolurile ce i se înfăţişează. ”Oriunde ne-am teleporta/ din sfere-n alte sferenchise,/ ne-am învârti anapoda/ în cercuri./ Circumscrise.” (Întregul Tot).

Un înrădăcinat al satului natal, pe care-l iubeşte, îl respectă şi de care se face mândru. Prin venele sale curge seva plopilor din luncă şi apa din gârla Siretului. Sufletul poetului se identifică astfel cu sufletul satului şi al universului întreg. Asta îl determină să recunoască cu mâna pe suflet: ”Am seva din cornii din Corni/ cu sevă dintâiinfloriţi/ sunt sol atâtor vecii/ şi primul dintâii muriţi” (Corni din Corni). ”Sunt sol atâtor vecii”, este de înţeles de ce are atâtea de spus, şi de ce găseşte atâtea modalităţi de a transmite mesajul operei sale. Sau este de neînţeles?!

După lungi meditaţii, încercări de a înţelege rostul vieţii, scopul nostru pe pământ, după ce a încercat să schimbe ”reguli bătute-n cuie”, după ce a cerut Providenţei puţină îngăduinţă pentru un drumeţ pribeag, a primit un singur răspuns: ”Trăieşti o singură dată,/ atât!/ şi…gata!” Poetul dovedeşte că este un altruist, aşa cum a trăit. Cu drag de ceilalţi. Se bucură că ”Veni-va zi/ n-o fi pentru mine/ o fi pentru alţii./ Dar va fi şi mâine! (Veni-va zi) Citesc o altă poezie şi o percep ca pe un testament al poetului, prin care-ar vrea să rămână, cumva, aproape de ce i -a fost drag şi după ce se va fi vărsat din candelă lumina. Şi ce puţin cere, pentru cât de mult dăruieşte…!

Măi gropare! ”Sapă-mi groapa neadâncă;/ ţărnă mai puţină-mi pune;/ adu-mi brazdă de prin luncă,/ peste mine de-o 18

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic într-altul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare?

aruncă./….Să aud de-afară tril,/ …să-i aud mândruţei paşii./….” În viaţa asta a avut şi rost şi rol!!! El ne îmbogăţeşte cu fiecare volum, cu creaţiile sale, pe care le lasă moştenire şi urmaşilor care nu s-au născut încă. Poetul Vasile Popovici va trăi sigur ”printre amintiri, cuvinte şi contemporani”, pentru că a explorat magnific teritoriul cuvântului, domeniul poeziei; are darul revelator, darul de a împleti misterele în chip metaforic şi de a stabili coordonate stilistice nemaiîntâlnite.

Veriga lipsă, tot pierdută şi, de-am găsi-o, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos?

Vii din nimic şi-n el revii; e-acelaşi joc stereotipic; din toate câte-s care-s vii, rămâne din nimic nimic.

R Ă M Â I , I U B I TO !

Rămâi, iubit’-o noapte, doară una, la pieptu-mi plin de doruri ne-ndrăznite; sfârşitul vină pe neşerpuite şi-n loc de-un muc, să-mi lumineze luna.

*Ex nihilo nihil (lat.) – din nimic nimic.

CUM E?!

Să mă stropeşti cu anii tăi cei tineri, să mă-nveleşti cu amintiri şi gânduri, să mă-nsoţesc cu ele în pământuri; la afumat te-aştept în zi de vineri.

Cum să răsari din răsărit de soare, să ai apus, s-apuni la soare-apune, cum e când eşti luceafăr, lună, stea să fii, cum e când ţi-oglindeşti lucirea-n mare, să ai cuvânt, dar n-ai răspuns a pune, cum e când eşti poet, poemul să le scrii, să ai în ochi privire să priveşti ’napoi întreaga odisee din Big Bang, - la noi?!

EX NIHILO NIHIL* Cât poate însemna să iei nimic dintr-un nimic mai mare?

Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea n-are?

Mai fă un semn, Prea ’Nalte, de ne-ai dat ca să fim, şi lasă-ne cuvântul, răspunsuri să găsim!

ARENA EDITURILOR: FIDES, IAȘI I O N U Ţ C A R AG E A – “ D E L I R C U TREMURĂTURI DE GÎNDURI. C I TAT E Ș I A F O R I S M E 2 0 0 6 - 2 0 1 3 ” ditura Fides anunţă apariţia volumului „Delir cu E tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 20062013”, semnat de Ionuţ Caragea. Această carte are 192

de ficţiune, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ, membru onorific al Fundaţiei “Maison Naaman pour la Culture”, Beirut, Liban, membru titular al Academiei RomânoAmericane de Arte şi Ştiinţe etc. În perioada 2003-2011, Ionuţ Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008.

A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuîndu-şi cariera de rugbist începută în România. În paralel şi-a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. Ionuţ

pagini şi conţine peste 700 de aforisme şi citate extrase din opera aforistică şi poetică a autorului. Coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea şi Nicoleta Baciu, iar tehnoredactarea îi aparţine editorului Dumitru Scorţanu. Detalii despre achiziţionarea antologiei pot fi obţinute de la Editura Fides sau de pe situl personal al lui Ionuţ Caragea (www.ionutcaragea.ro). În iunie 2012, Ionuţ Caragea cîştigă premiul de creativitate la concursul internaţional “Naji Naaman” cu aforisme traduse în limba franceză de Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin. Este unul dintre cei 20 de autori publicaţi în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013), volum care a participat la Salonul Internaţional de Carte din Italia în 2013.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. În prezent locuieşte în Oradea. Este poet, prozator 19

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

Caragea se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord-american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe situl Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuţ Caragea se întoarce în România şi publică romanul de ficţiune “Uezen” (în limba engleză, în S.U.A.), volumele de poezie “Patria la care mă întorc”, “Antologie de Poeme 2006-2012″ şi volumul de cugetări “Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013″, ajungînd, astfel, la 26 apariţii editoriale.

Referinţe despre volumul „Delir cu tremurături de gînduri. Citate şi aforisme 2006-2013” şi cuvîntul autorului « Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmînd exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin) « Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într -o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie.

O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula aforistică “Fiat lux!” a iluminat Universul, prin două cuvinte. » (Valeriu Butulescu) « Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sînt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii. » (Cezarina Adamescu) « Această antologie cuprinde cele mai reprezentative citate şi aforisme ale subsemnatului, scrise în perioada 20062013. Mi-am permis selecţia şi revizuirea lor completă, ţinînd cont atît de observaţiile pertinente ale criticilor

literari, cît şi de propria dorinţă de perfecţionare şi evoluţie. Prin urmare, nu se vor mai lua în consideraţie vechile variante, acestea nemaifiind compatibile cu noua mea viziune lirică şi cu actualul crez. Citatele şi aforismele din acest volum nu sînt un exemplu despre ce trebuie să credem şi să facem în vieţile noastre. Contradicţiile, acolo unde există, reflectă stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Cititorilor le rămîne să aleagă cuvintele şi sensurile cele mai apropiate de sufletul lor. » (Ionuţ Caragea) Selecţie din volumul „Delir cu tremurături de gînduri.

Citate şi aforisme 2006-2013” * Dorinţele – voracele creaturi ale fluviului Sînge. * Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvîrţi în jurul aceleiaşi inimi pînă rămîi fără lacrimi. * Chiar şi diferiţi, sîntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual. * Enigma – corabia care se scufundă în lacrima infinitului. * Dintre toate minunile Pămîntului, am ales viciile pentru a ne face fericiţi. * Fericirea ţine cît luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească. * Fericirea este biletul compostat în copilărie cu care încercăm să păcălim viitorul. * Geniul – scînteia desprinsă din lumina raţiunii cosmice. * Gîndurile sînt epistole către abisul care s-a prăbuşit din eternitate în noi. * Sublimul vieţii este imaginaţia, forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază arhetipul creaţiei divine. * Facem cu toţii bungee jumping în infern, agăţaţi de cordonul ombilical. * Oare cîte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul? * Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte. * Visăm cu deşteptătorul la tîmplă.

20

Anul V

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

Z E C E Î N T R E B Ă R I P E N T RU …

M A R I O C A S T R O N AVA R R E T E

Georgică Manole Georgică Manole: Cunoscutul filolog, „Paradoxal prietenia, natura, melancolia, exilul, estetician, eseist, poet şi sociolog român, George pesimismul, nesfârşitul lumii, renaşterea Uscătescu, stabilit la Madrid, este autorul celei este ca astăzi spirituală. Oriunde te-ai afla, exilul se resimte şi mai tragice metafore pe care mi-a fost dat s-o românii să nu se menţine, aşa cum spunea Uscătescu în aud, „metafora celui sfâşiat între două ştie să se afle la ultimele două strofe ale poemului redat mai sus: cămile”. Spune George Uscătescu: „Noi, cei din „În el (exilul) găsim anii noştri împrăştiaţi, / l u i anii mei, anii tăi/ Anii ce aparţin tuturor diaspora, suntem sfâşiaţi între două cămile. Nu n i v e l u l aparţinem pe de-a întregul nici culturii ţării în Eminescu” drumeţilor fără întoarcere”. Aş mai adăuga care trăim şi ne-am integrat, nici celei de unde ceva. Ovidiu, poate primul exilat, în maniera în am venit în care ne-am născut şi ne-am format care o cunoaştem astăzi, a trăit pe malurile intelectualiceşte”.

Mării Negre româneşti şi a iubit acele locuri. Eu cred că am Resimte şi Mario Castro Navarrete tragismul acestei avut mare noroc de a trăi exilul în România. metafore?

G. M.: De obicei traducătorii sunt puşi faţă în faţă cu Mario Castro Navarrete: Desigur, aceasta nu numai sintagma „traduttore traditore”. Care sunt principalele că este o metaforă, ci şi o realitate. Am avut ocazia să port axiome ce formează codul tău deontologic în ceea ce priveşte corespondenţă cu Jorge Uscătescu, păstrez la loc de cinste o carte cu o dedicaţie semnificativă în această privinţă, căci în orice ordine de idei, fie sociale, politice, economice sau culturale,, ruperea forţată a legăturilor tale cu ţara ta de origine, aduce o serie de consecinţe, cea mai importantă fiind menţinerea culturii tale, încăpăţânarea de a gândi şi trăi întro manieră stranie, dezrădăcinarea constituindu-se ca element principal. Spre a exemplifica, redau aici o poezie a lui G. Uscătescu: Para nosotros, para los años difíciles, último descanso.

No encontraremos ángel de la guarda, Ni el brazo dulce de Antígona No nos conducirá al último peldaño El exilio es castigo, el gran castigo Del siglo sin piedad De la tristeza no confesada Los ángeles duermen en los rincones Dios duerme Un sueño ontológico envuelve todo Y, sin embargo, Este no es el sueño del comienzo Ni el sueño que sigue al último gemido Es el sueño del diálogo Sueño titánico cotidiano En él yacen nuestros años dispersos Mis años, tus años Los años de todos los caminantes sin retorno.

Există şi varianta în limba română, dar ceea ce putem conchide este că flagelul exilului este şi astăzi o nedreptate, având fiecare amprenta sa, în cazul lui Uscătescu, ce face referiri concrete în care Poezia sa adaugă vocii românilor din exil un timbru propriu, cu inflexiuni grave şi solemnităţi clasice, cu trimiteri la simbolistica populară, la mitologia locului şi ethosul carpato – dunărean specific. Iubirea şi 21

Anul V Numărul 6 (54)

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU ...

Iunie 2013

actul traducerii unui text?

calitatea traducerii ci şi de cantitate. Un tiraj redus nu va avea succesul scontat, de aceea este bine să se implice şi factori de răspundere ai difuzării culturii româneşti în lume.

M. C. N.: A traduce este o nobilă activitate. Deşi se spune că este un rău necesar, trebuie ţinut cont că este singura formă de a face cunoscuţi autori, în cazul nostru români, într-o altă limbă de circulaţie internaţională, precum spaniola. Totuşi, aceste caracteristici amintite nu justifică în nici un caz traducerea de dragul traducerii. Aici intervin mai multe cerinţe, mai ales cele etice, cele ale unui cod moral, cărora să se supună fiecare traducător spre a face o echivalenţă cinstită a textului tradus. Traducerea este o formă de a cinsti şi împărtăşi creaţia culturală, puntea ce există între două limbi.

G. M.: Ce nu-ţi place la poporul român?

M. C. N.: De ce mă întrebi? Aş răspunde în mod subiectiv. Dar este firesc faptul că unde există lucruri bune există şi lucruri rele şi cu siguranţă că românul ştie ce-i bun şi ce-i rău. Uneori mă deranjează permanenta tendinţă de a se justifica a românului, lipsa de eficienţă actuală, pe seama unui trecut istoric recent unde, desigur, nu este răspunzător un întreg popor.

G. M.: .Cum l-ai descoperit pe Eminescu?

G. M.: Ce personalitate din Iaşi ţi-a marcat existenţa?

M. C. N.: Eminescu nu trebuie descoperit, Eminescu trebuie citit. Spun acest lucru pentru că marele poet al României este, din păcate, necunoscut. Mai degrabă Eminescu este acoperit printr-o prezentare sumară şi meschină în mai toate dicţionarele şi revistele din lume, ceea ce împiedică o adevărată cunoaştere. În consecinţă, Eminescu trebuie citit şi readus la adevărata sa valoare în concertul literaturii universale.

Eminescu, pentru mine, era deja descoperit, fiindcă am trăit şi am cunoscut peisajele creaţiei sale, acest spaţiu mioritic.

M. C. N.: Personalitate? Un individ, nu! Nu cred că aş înlocui cu o persoană conştiinţa colectivă. Fiecare moment al vieţii tale rămâne marcat, dar asemenea existenţă rămâne ca atare atunci când trăieşti în mijlocul oamenilor, a unui popor, în general, şi a unor personalităţi, în particular, precum cele din viaţa culturală a Iaşilor.

G. M.: Ce reproşezi românilor în atitudinea lor faţă de Eminescu?

M. C. N.: Nu am nimic de reproşat, din contra, românii chiar au un cult faţă de marele poet Eminescu. Paradoxal este ca astăzi românii să nu ştie să se afle la nivelul lui Eminescu. E ca un mic complex de inferioritate, asemenea locuitorilor Greciei de azi, care duc cu greu tradiţia culturală a ţării lor.

G. M.: Care au fost criteriile după care ai făcut selecţia poeziilor lui Eminescu în vederea traducerii?

M. C. N.: În prefaţa cărţii mele „Poesii alese / Poesias escogidas” am dat câteva motive: „Am selectat poeziile genialului Eminescu cu o oarecare dificultate, căci este într-adevăr o mare dilemă alegerea câtorva dintre ele, în contextul uriaşei sale creaţii. Desigur, un cunoscător al poeziei sale se va întreba de ce am ales să traduc anumite poezii, mai puţin cunoscute de public şi traduse în spaniolă sau alte limbi. Tocmai din această cauză, deoarece Eminescu nu se sfârşeşte cu acele poezii precum „Luceafărul”, „Dorinţa” şi multe altele. Criteriul pe care mi l-am asumat este pur şi simplu, pentru a-l prezenta pe Eminescu, aşa cum îl percepe cititorul român, luând în seamă cele mai diverse tematici ale sale, precum poeziile de dragoste, filozofice, patriotice şi istorice pentru a oferi cititorilor hispano – americani o versiune completă a universului eminescian.”

G. M: Anul 2012 a fost anul în care ai fost primit în Uniunea Scriitorilor din România.

La ce îl obligă pe Mario Castro acest nou statut al său?

M. C. N.: Acest „nou statut” nu mă obligă la nimic, doar îmi dă mai multă libertate în desfăşurarea activităţii literare fără a avea o dependenţă faţă de canoanele oficiale.

Vreau să mărturisesc, însă, că iau acest „nou statut” ca o recunoştinţă a activităţii mele literare de până acum, ceea ce îmi dă un nou elan spre a-mi desfăşura activitatea mea cu mai multă încredere şi mai multă energie.

G. M.: Un cuvânt despre Botoşani şi oamenii săi!

M. C. N.: Botoşani duce o mare răspundere faţă de ceea ce înseamnă românitatea şi, mai ales, poezia românească. Locuitorii Botoşanilor sunt nişte privilegiaţi deoarece trăiesc într-o zonă a României ce se remarcă printro mare contribuţie la identitatea culturală, şi nu numai, a întregii Românii.

G. M.: Care ar fi impactul pe care îl preconizezi a se produce în rândul vorbitorilor de spaniolă de către ediţia bilingvă a poeziilor lui Eminescu pe care ţi-ai pus semnătura?

M. C. N.: Într-adevăr, putem vorbi de un impact, căci Eminescu este foarte puţin cunoscut în spaniolă şi o asemenea ediţie aduce, sau încearcă să aducă, pe Eminescu la categoria unui mare scriitor, poet al literaturii universale.

Desigur, impactul se poate produce nu numai în funcţie de 22

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE Lili Bobu şi Narcis Constantin RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE (7) în cercul strâmt al condiţiei primite T răind involuntar, căutăm să depăşim barierele şi să

ieşim din forma în care am fost turnaţi, să accedem la perfecţiunea morală a sinelui nostru modelat de toţi cei cărora le-am întâlnit privirea. Suferinţa supremă de a ne descoperi în fiecare moment imperfecţiunile, slăbiciunile şi neputinţele, într-o rocadă continuă, transformă încercarea noastră de a ne defini în arta formică într-o fugă în nicăieri.

O fugă de adevăr, nelipsită de asumare, în care se înfăţişează treptat tot ce puteam fi şi nu am fost, tot ce suntem şi de fapt nu confirmăm, la fel de bine cum nu suntem ceea ce părem a fi.

O mare parte din viaţa noastră nu ne seamănă. E mai mult un glosar în care se adună toate, vrând cu încăpăţânare să spună la final că, oricât de mult am acumulat, cu un mimetism hilar, tot nesemnificativ a rămas . Suntem ”un nimeni observabil”, o dualitate de stări, o răscruce de e-uri.

Simţim cum ne purtăm, cu dezamăgirile aferente, cu toate creaţiile intempestive, propria persoană, trecând necontenit alături de cel care am fi vrut să fim. Omul acela există şi-i trist, iar tristeţea lui e şi a noastră. Poate fi interpretat ca un eşec, în schimb în viaţă eşecul e acela de a te supraevalua, de a-ţi acorda lumina când, în realitate, mediocritatea ascunsă în modestie te acaparează, suferind de un dramatic complex de superioritate.

Proiecţia noastră pe un fundal alb, toţi factorii care concură la individualizarea noastră, filmul major al pierderii, rola de episoade imperfecte face ca noi să ne împlinim tocmai prin ratarea conştientizată.

Felul cum e răsucit firul vieţii, grija cu care este împăturită hârtia albastră a cerului de dedesubt: toate mărturisesc, fără cuvinte, intenţii şi gesturi precise, răsuciri de existenţă, retorice întrebări ce mustesc în necunoaştere şi mai presus de orice - incertitudine – cele ale unui om ce trăieşte şi care nu simte aripa propriei trăiri, în schimb se zdrobeşte de cea a eternităţii, uitând că omul e doar o incertă himeră, o eternă iluzie.

Analiza ar fi vastă şi probabil argumentele nu ar fi suficiente pentru a dezvălui imperfecţiunile, în schimb, esenţializarea poate veni printr-un suflu articulat, printr-o asumare definitivă a condiţiei, aşa cum Horia-Roman Patapievici cuprinde în imaginea acceptării definitive: “ Nu e decât foarte evident că am cunoscut suferinţa, am cunoscut eşecul şi cunosc, vai, atât de des şi de sfâşietor îndoiala.

Cât despre suferinţă, am cunoscut-o pe cea mai atroce , cea mai fără întoarcere : suferinţa de ceea ce sunt, eşecul de a nu fi decât ceea ce sunt, neputinţa legată de imperfecţiunea mea, care e strigătoare la cer. “

Epilog : “ Ajută-mi, Doamne, să-nţeleg Căci nu-mi văd partea mea de vină.

Răzvratit cum sunt, adorm în muguri Şi uit că veşnicia ţine de lumină.” ( Constantin Preda )

RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE ( 8 ) ni se întâmplă este un amestec de cutezanţă T otşi cesfruntare, de resemnare şi de deznădejde, de

nelinişte şi de speranţă: lumini şi angoase, tenacitate şi neputinţă, entuziasm şi stagnare. Haosul continuu adulmecă şi răsfrânge mediocritatea, adâncind complexele şi frustrările.

Dar ceea ce durează peste contradicţii şi succese efemere, ceea ce-ţi conferă rangul în ierarhia realităţii depinde de gradul de conştiinţă de sine. Puterea asumării nemijlocite, deprinderea realităţii personale, decodificarea sublimei acceptări diminuează controversa, afirmând tacit, printr-o infinită frazare a conştientizării, că propriul arbitru este cel ce poate indica corect nuanţa definitorie a personalităţii.

După o îndelungată convalescenţă în care am clădit un „muzeu al tristeţii” m-am întors asupra tabloului veridicităţii mele, într-un exerciţiu retrospectiv generat de participarea la una din conferinţele unui eminent profesor dedicată lui Emil Cioran – o neverosimilă biruinţă şi elevaţie în stare să compenseze aspectul grobian al vieţii.

23

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

Dintr-o deformaţie profesională am simţit nevoia să spulberate, himere triste refulate în eşecuri, obsesii, mă adresez instanţei morale şi intelectuale constituită ad-hoc dezamăgiri şi regrete. şi să mărturisesc că acea capacitate de a dura şi îndura fără a Regretul este al celor ce conştientizează că deznădăjdui le-o datorez deopotrivă mentorului şi imprudenţa de a fi sincer se plăteşte scump actualmente, prin discipolului de la care am învăţat că „ideal ar fi să devenim ajustări, cenzură şi chiar eliminare, ajungând să-i omorâm cu de neumilit” şi că „eşecul este locul de unde te ridici pentru a pietre pe cei curajoşi şi să-i anihilăm pentru că au avut merge mai departe”. îndrăzneala să fie sinceri şi să ne contrazică folosind La finele conferinţei s-a apropiat de mine unul din propriile noastre ecuaţii în a demonstra că suntem în eroare şi remarcabilii mei profesori, unul dintre acei oameni care că rezultatul e greşit. Ne spălăm apoi mâinile şi conştiinţa şi poartă pe umerii lor binele lumii, înzestrat cu un fel de ne continuăm parcursul pe acelaşi culoar obscur. Că doar „exemplaritate inefabilă”, răspândind încredere şi bucurie. eliminând atitudinea colerică şi sfidătoare asupra vieţii, prin În spontaneitatea din adânc a bunătăţii şi dăruirii sale, îmbrăţişarea minciunii şi laşităţii, poţi accede la înaltul ei. m-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit că mi-a urmărit cu Curajul de a recunoaşte mediocritatea, de a taxa satisfacţie parcursul, împlinindu-şi astfel, şi prin mine, tentaţiile inerente ale plasărilor în spaţii facile, e dureros şi de vocaţia de mentor. cele mai multe ori dificil de cuprins, tocmai pentru că acesta Şi atunci am intrat în panică! ascunde în el teama unei singurătăţi în lumea impostorilor, Supusă în ultimii ani autoflagelării, mutilării teama că anestezia dualităţii îţi frânge elanul, orizontul şi sufleteşti, naufragiată pe un teritoriu al suferinţei, nu am mai integritatea. ştiut să gestionez succesul.

Puterea lumii se ascunde în sinceritate – o „Nu mai putem fi valoare a esenţei noastre de sine, adăugând la Şi iarăşi i-am dat dreptate lui Constantin Noica, care nuanţa în semne s i n c e r i p e n t r u c ă cine suntem noi o parte de adevăr, o indescifrabile esenţa nevăzuta a cuprinsului, ne-am tocit curajul, manifestare ale cărei vibraţii pot crea dogma supremei înţelepciuni : “ Când mă dimensiuni ce ating absolutul, fără a îngădui demnitatea. laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla nicio mutilare a spiritului. tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă (Cristian Bădiliţă) Ad ul me câ nd a ce s te s tăr i id ea le, condamnă, mă simt liniştit : sunt totuşi mai conştientizând absenţa multor caracteristici ce bun decât atât.“ au sens perimat, printre „surâsuri şi exorcizări”, Cristian Bădiliţă punctează, cu acea demnitate ce-l caracterizează, ce are aplicabilitate asupra peisajului vetust în care voit sau nu aplicăm cu toţii resurse, ceea ce în esenţa se cunoaşte, dar din frica agoniei, se respinge: RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE

( 9 )

„Nu mai putem fi sinceri pentru că ne-am tocit curajul, demnitatea. Tentaţia confortului (material, spiritual, moral) a biruit pe toată linia. Curajul doare.

Curajul taie în carne vie, în suflet viu. Curajul se cere suportat. Noi însă preferăm, de departe, confortul analgezic prin compromis, trădare, laşitate şi minciună (ori disimulare „politicoasă” ). ” (Cristian Bădiliţă)

ntre ipostazele acceptării, între toate mărturiile şi

Î repercusiunile ce vin, printr-o depresie indusă şi

exhaustivă, împreună cu asumarea, se poate distinge la orizont o lipsă a demnităţii, a integrităţii umane, o abdicare de la principiul exemplarităţii noastre morale, înţeles ca o datorie faţă de cei pentru care însemnăm ceva.

La fel de ignorat este şi cel ce îşi construieşte cu virtuţi şi înţelepciune, cu expectanţe şi măriri, o fugă printre caractere, cum e şi cel care, toropit de greutatea moralităţii intelectuale, preia alternativa ca fiind un principiu valabil, transformându-l într-unul vandabil, alături de care se aruncă confortabil într-o stare convenabilă, uitând că oamenii, imaginea şi însăşi personalitatea sunt generate de asumări, de veridicitate, de sinceritate, de curaj.

Curajul de a nu ne mulţumi să subzistăm oricum, să fim în obidă, multul, puţinul care suntem, să acceptăm să fim descompuşi, distribuiţi, asimilaţi, după voinţa şi capriciile celor din jur, curajul de a transmite, de a respinge rolurile involuntare ce trezesc pasiuni acerbe e mai mult un termen ce are însemnătate puternică în momentul rostirii, dar nici o relevanţă în cel al aplicării.

Curajul implică în mod direct, fără teorii exhibiţioniste şi direcţii avangardiste, sinceritatea, faţă de sine şi faţă de ceilalţi, cea care e, în aparenţă, simplistă, cu trăsături unicamerale şi argumente decisive, dar care, în esenţă, a devenit doar un subterfugiu, o caracteristică simulantă ce răspândeşte, prin aroganţa-i specifică, vise

Epilog : “Ştiu că mărturisirile prea sincere par scandaloase.

Mulţi s-au învăţat cu o anumită pudoare a minciunilor cuviincioase, tresar când le spui prea direct ce ai de spus.

Nu le convine. Preferă să audă totul ca prin vată. Atunci rămân liberi să reacţioneze cum vor, inclusiv să se comporte ca şi cum n-ar fi auzit …” ( Octavian Paler ) *** Citatele celebre, cugetările şi aforismele inserate în acesta rubrică de împroprietărire cu înţelepciune, o arhitectură a gândului, ” o introducere în bunătatea timpului nostru” , vor face obiectul unui volum pentru ” minte, inimă şi învăţătură” , intitulat sugestiv ” Recurs la înţelepciune sau manual pentru umanizarea pustiului ” , care va fi editat într-o ediţie de colecţie pentru bibliofili sub egida ASOCIAŢIEI CULTURALE ” REGAL D’ ART”.

24

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

P O E M E Î N L U M I N Ă Ș I C U L OA R E Lili Bobu P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 3 ) – CORNELIU DUMITRIU 1954 (1 iunie) - S-a născut în localitatea Rădăuţi-Prut, jud. Botoşani.

1994 - Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România A absolvit Şcoala Populară de Artă Botoşani sub îndrumarea apreciatului profesor Victor Hreniuc.

A realizat un album de autor editat de Editura „Grafik -Art”, Botoşani.

A înfiinţat şi conduce Galeria de Artă „City Gallery”Botoşani.

EXPOZIŢII PERSONALE: 1976-2013 – Botoşani (Galeriile de Artă „Ştefan Luchian”, Galeria de Artă „City Gallery”) - Bucureşti ( Teatrul Foarte Mic, Galeriile de Artă „Avanpost”, World Trade Center , Galeriile de Artă „Apollo”, Galeriile de Artă „Orizont”, Galeriile de Artă „Căminul Artei”, Galeriile de Artă „Atelier”, Palatul Parlamentului – Sala „Constantin Brâncuşi”) - Iaşi ( Galeriile de Artă “Cupola”) - Piatra Neamţ ( Galeriile de Artă “Lascăr Viorel”) - Suceava - Frankfurt (Germania) -New York (Romanian Institute Of Orthodox Theology and Spirituality)

dinamism al tuşelor fortifiant. În general, subiectele lui pot trimite ca atmosferă la un loc anume sau se pot recunoaşte în orice alt spaţiu. Muntele imaginar sau valea, marea sau dealul, spaţiul rural sau citadin fac ca raporturile cu lumina sa fie permanent deschise.

Uneori, masele de alb exaltă cu un ton cromatica ansamblului. Compune inspirat şi comunică fără ostentaţie, astfel încât impresia de parteneriat vizual este o destinaţie ce poate fi mereu optimizată.

Coloritul permanent vital îi asigură un spor de atractivitate colecţionarului sau simplului privitor”.

(Valentin Ciucă) „Pe suprafeţele pânzelor strălucesc materializate acorduri ale unor instrumente iluzorii cu urme de culoare ca un mesaj vibrant al artistului care te invită seniorial într-o lume aparte, un univers zămislit la ceas de taină, din emoţii, din bucurie şi vrajă, din împreunări de tonuri şi beţie de lumină. Corneliu Dumitriu face parte din familia artiştilor cultivaţi care ne conving că ştiu să facă pictură”. ( Alexandru Pleşca) „Nefiind tentat de realitatea aparentă şi nici de schiţarea interpretativă a acesteia, Corneliu Dumitriu o tălmăceşte, descifrându-i cele mai semnificative stări sugestive, restituind senzaţia atemporalităţii peisajului (ca stare de spirit), printr-o invadare a culorii ce curge aidoma unei mase de lavă topind în calea sa orice formă până la înaltul grad al expresiei artistice.” (Victor Hreniuc)

EXPOZIŢII DE GRUP: Toate expoziţiile UAP, Filiala Botoşani, Sala „Trianon”-Iaşi (1985), Galeriile „Lăpuşneanu”-Iaşi (1985), Galeriile de Artă „Căminul Artei” Bucureşti (1985), Galeriile „Apollo” Bucureşti (2002), AQA Gallery –New York (1997), Galeriile de Artă Home Sweet Home-New York(1997) PREMII: Premiul I, Concursul Republican de Pictură (1981, 1983, 1985, 1987, 1989); Premiul I „Studio´87”; Marele Premiu „Studio´88”; Premiul III – Concursul Naţional de Artă Plastică Voroneţiană 1994; Premiul Fundaţiei „Lascăr Viorel”, Bienala Naţională de Pictură, 1999; Marele premiu pentru pictură – Galeriile de Artă „Avanpost” (1995, 1997, 2001).

REFERINŢE: „În planul picturii, Corneliu Dumitriu, menţine altitudinea artistică din teritoriile graficii, dar şi în expresiile picturii, unde se dovedeşte un colorist vivace şi spontan.

Lucrează atent suprafeţele de interes optic, calde sau reci, şi le asigură relaţii de complementaritate cu un 25

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 4 ) – C R I S T I N A H A N D R A BU R „Arta poate vindeca sufletul nostru, păstrând inimile noastre sub control. Ea are propria sa eternitate în picioare la poarta unor noi realităţi”.

Cristina Handrabur este un artist autodidact. S-a afirmat cu mai mulţi ani în urmă în Canada, alături de soţul său, apreciatul compozitor şi producător Dan Handrabur, iniţial într-un proiect muzical original „Weed”.

Ulterior a îmbrăţişat şi alte domenii ale artei, experimentând diferite tehnici, încercând idei noi prin care să-şi exprime emoţiile, energia, spontaneitatea (colaje abstracte folosind materiale organice sau sintetice, acuarele, design textil, industrial, de plăci de surf, materiale publicitare etc.)

Lucrările sale originale, spectaculoase, au găsit rezonanţă cu doleanţele iubitorilor de artă de pe toate meridianele.

Cristina Handrabur este artistul complet şi complex care ştie să transpună poezia muzicii în culoare. „Am învăţat singură să experimentez în domeniul artei, îmi place să-mi exprim sentimentele, emoţiile şi misterul gândurilor, să păstrez flacăra creaţiei aprinsă mereu în suflet, doresc să evoluez ca artist şi spirit, să improvizez, să visez prin culoare şi formă, printr-un stil

abstract, evocativ, conceptual uneori şi prin colaje originale, folosind materiale organice sau sintetice. Îmi place să pictez cu acrilice, tempera şi mai nou cu ceară de albine pigmentată [encaustice] care sunt încă o fascinaţie pentru mine.” (Cristina Handrabur)

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 5 ) – V I C TO R H R E N I U C “Artistul nu poate năzui la lumea exterioară fără a fi silit să-şi dezvăluie pe cea interioară, şi cu atât mai mult nu poate aspira să-şi arate lumea interioară fără a înfăţişa aspecte din lumea exterioară. Una nu poate exista fără cealaltă, nu poate fi concepută decât prin intermediul celeilalte şi ambele creează între ele o altă realitate, consubstanţială uneia ca şi celeilalte.” (Rene Huyghe) 1942 – S-a născut la data de 10 aprilie în Milişăuţi, Suceava.

1969 – Absolvă Facultatea de Arte Plastice din cadrul Institutului Pedagogic Iaşi.

1981 – Îşi desăvârşeşte pregătirea profesională absolvind Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu”Bucureşti, Facultatea de Muzeologie – Arte Plastice.

Activităţi artistice: • 1970 – 2013 – Expune constant în cadrul Cenaclului U.A.P. Botoşani, în alte centre culturale ale Moldovei: Iaşi, Bacău, Suceava, Piatra Neamţ, Bârlad, Fălticeni, Roman, precum şi în expoziţiile cu caracter republican la

• • • • • 26

Saloanele Naţionale şi Bienalele de Grafică din Bucureşti. Au trezit interesul şi aprecierea iubitorilor de artă expoziţiile din seria „Tatăl şi fiul”, realizate împreună cu fiul său, Alexandru Hreniuc, un tânăr artist plastic contaminat de harul şi sensibilitatea tatălui său.

Organizator şi participant în taberele naţionale de pictură şi grafică din Ipoteşti şi Agafton în perioada 1994 – 2005, având invitaţi din ţară şi de peste hotare.

Coorganizator al derulării Programului de Vecinătate România – Ucraina finalizat cu expoziţia de pictură din Cernăuţi, 2006.

Participant al taberei de creaţie România – Ucraina – Suceviţa (Programul de Vecinătate România – Ucraina), 2009.

Realizator de coperţi şi ilustraţii de carte (8 volume de poezii şi proză), precum şi de afişe pentru diverse evenimente culturale. În anii ’80 concepe şi realizează proiectul de amenajare a

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

sediului administrativ al SC “Electrocontact” Botoşani ( mozaic pavimentar, o compoziţie murală şi vitralii).

• În 2003 coordonează realizarea vitraliului (38 m pătraţi) de la Centrul de Exploatare Stânca – Costeşti, Botoşani.

• Lucrări în colecţii particulare din Anglia, Canada, Franţa, Japonia, Germania, Grecia, Israel, Italia, Elveţia, Portugalia, Brazilia, Ucraina, S.U.A., precum şi în colecţii muzeale din Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău, Chişinau, Cernăuţi. În calitate de profesor de pictură – grafică, timp de 40 de ani la Şcoala de Arte Botoşani, a obţinut peste 100 de premii şi distincţii internaţionale printre care două medalii de aur “Mahatma Ghandi”, trei medalii de argint “Juan Miro” şi “Pablo Picasso” editate de Trezoreria Parisului sub egida UNESCO. “Zăbovind cu trudă, dar fără urmă de oboseală, Victor Hreniuc nu se dezminte. Peisajele sale, în care elementele de atentă observaţie nu fac decât să pună mai puternic în lumină aura de caldă poezie care le învăluie, sunt pagini de autentică maturitate artistică împlinită cu sârg şi discreţie” (Radu Ionescu) “Contaminat de serenitatea peisajului moldav, Victor Hreniuc s-a căutat de timpuriu şi s-a găsit la maturitate… Şia configurat un discurs individual, care a devenit, în timp, inconfundabilă marcă stilistică. Congenital liric, face din poezia realelor o formă de expresie a armoniei universale. În peisaj, libertatea de creaţie se identifică cu realul, înţeles ca ficţiune. Acest comportament îi îngăduie să aibă acces în zonele faste ale imaginarului, unde construcţia grafică ţine doar de logica afectivului. Culorile urmează acelaşi parcurs şi, de aici, impresia de straniu, de selenar.

Preocupat de scenografii posibile, inventează cu dezinvoltură un veritabil spectacol al naturii, care se susţine prin construcţia polivalentă a dialogului formelor pevizibile şi relaţiile dintre ele.

Peste suprafaţa tablourilor, un vânt imaginar animă material cromatica şi-i conferă o mişcare prin care contururile formelor tind la o veritabilă disoluţie în corpul ansamblului.

Cromatismul face ca imaginea să aiba tensiuni sugestive şi, prin acestea, să ofere privitorului şansa de a participa la o veritabilă dezbatere despre limitele şi libertăţile de exprimare artistică.

Memorabile în ordinea atitudinii, peisajele lui se impun şi prin arheologia sentimentelor aflate în profunzimile unei memorii recuperate. ” (Valentin Ciucă) “Artistul este un magician al sinesteziilor, căci prin compoziţiile sale reuşeşte să sugereze parfumul câmpurilor, mirosul specific al gospodăriilor ţărăneşti din Ţara de Sus, sunetele acestora ca şi acordurile doinite pe un caval cu nuanţă de lamentă ce însoţesc glasul unui bard autohton.” (Adrian Silvan Ionescu) “Lumea ruralului se învârte în jurul câtorva motive inspirate din geografia locului şi realizările simple şi telurice ale oamenilor satului din acest colţ de ţară. Ele, imaginile, exprimă un calm concentrat, o culoare de sinteză. Sunt imagini alcătuite din forme şi volume, clare până la real sau reduse până la simbol, dar toate trecute prin propria sensibilitate, pentru a le face să supravieţuiască într-o atmosferă de împăcare şi linişte.

Iunie 2013

Cu simţul nostalgic al copilăriei, al pământului care ne-a plăsmuit, imaginile artistice devin simboluri ale forţelor naturii, percepute cu bucuria celui care le trăieşte mai mult decât le gândeşte.”

Victor Hreniuc 27

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

P O RT R E T D E A RT I S T ( 1 6 ) – C Ã T Ã L I N A L E X A N D RU C H I FA N Cãtãlin Alexandru Chifan s-a născut pe 2 iulie 1980 în Suceava. Este profesor doctor şi artist plastic la Colegiul de Artă ”Ciprian Porumbescu”, Suceava şi începând din anul 2004 membru UAP România. Din 2011 este membru al Asociaţiei Internaţionale – Computer Graphic Society – Australia.

STUDII: -1995-1999 – Colegiul de Artă “Ciprian Porumbescu”, Suceava; -1999-2003 – Facultatea de Arta”George Enescu”Iaşi, clasa prof. Liviu Suhar; -2012 – Doctor în arte decorative şi design, Universitatea de Artă “George Enescu” Iaşi, Facultatea de arte plastice, decorative şi design cu lucrarea SIMBOLUL MÂINII ÎN ARTELE PLASTICE, clasa maestrului Liviu Suhar.

EXPOZIŢII PERSONALE, 1998 – 2012, Suceava: Centrul de Asistenţă Psihopedagogică, Casa Corpului Didactic, Muzeul de Ştiinţe naturale, Eurom-Bank, Galeria de Artă “Ion Irimescu“, Universitatea ”Ştefan cel Mare”, Iulius Mall, Biblioteca ”I. G. Sbierea”, Muzeul Bucovinei , Firma ” Assist Software”; Vicovu de Jos , Vatra Dornei.

EXPOZIŢII DE GRUP JUDEŢENE ŞI NAŢIONALE : Suceava, Gura Humorului, Iaşi, Botoşani, Vatra Dornei, Bârlad, Bucureşti, Bacău, Deva, Hunedoara, Sibiu, Bucureşti, Constanţa, Slobozia, Călăraşi, Curtea de Argeş, Buzău, Focşani, Piatra Neamţ, Bistriţa, Braşov, Târgovişte .

EXPOZIŢII DE GRUP INTERNAŢIONALE: Bulgaria, Argentina, Spania, Italia, Germania, Franţa, Istanbul, Tunisia, Australia, Grecia, Elveţia, Tunisia.

PREMII: -2008, Trofeul Naţiunii Poeţilor; -2008, Premiul al II-lea al Asociaţiei Valentin Ruiz Aznar, Spania; -2008, Premiul Lucia Martinez în Memoriam, Granada, Spania; -2009, Menţiune în cadrul competiţiei ZEIGEST 2009 - New York, Frankfurt , Istanbul; -2011, Premiul anului 78 pentru Excelenţă profesională în pictură din partea Consiliului Judeţean Suceava. ”Marcat în bună măsură de autoritatea profesorului Liviu Suhar, Cătălin Chifan glosează şi el pe teme apropiate Maestrului, fără a cădea însă în zona periculoasă a epigonismului. Practic, extensia postuniversitară a respectului exprimă o elecţiune personală, un mod serios de a-şi pregăti despărţirea. O face deja prin înscrierea compoziţiilor lui într-o operaţională scenografie. În spaţiul de joc, apar personaje din epoci revolute, actori şi cabotini, nobili şi plebei.

Pictorul are harul unui constructor de imagini care ştie să anime relaţiile şi să le puna de acord cu ansamblul.

Individualizarea acestor apariţii histrionice nu mizează pe

imaginare dialoguri, ci pe atmosfera spaţiului unde se petrec felurite întâmplări. Structuri gotice prin angularitatea contururilor, elementele de decor ale acestui perpetuu spectacol carnavalesc sugerează prezenţa ludicului ca tensiune animatoare a ansamblului grafic.

Prin capacitatea de a articula şi motiva în plan simbolic compoziţia, Cătălin Chifan are toate şansele de a face din pictura lui semnul unei promiţătoare cariere.”

Valentin CIUCĂ

Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre).

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” 28

Anul V

EVENIMENTE

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

F E S T I VA L U L E M I N E S C U D E L A D U M B R Ă V E N I , S U C E AVA : L I T E R AT U R A S Ă N Ă TOA S Ă Ș I C U LT U R A AU T E N T I C Ă . . .

P O E TA L U C I A O L A RU N E N AT I D E C L A R AT Ă C E T Ă Ţ E A N D E O N OA R E A L L O C A L I T Ă Ţ I I

D.M. Gaftoneanu ...Mult entuziasm, flori, revederi, zâmbete, strângeri de mâini, bucurie, atmosferă destinsă, o distinsă şi numeroasă asistenţă la memorabilul Festival Literar Mihai Eminescu, ediţia a VI-a, sâmbătă 22 iunie, ora 11,00 la Dumbrăveni, jud.

Suceava, ţinut pe pământurile administrate de căminarul Gheorghe Eminovici, părintele Poetului... Manifestarea culturală, începută printrun emoţionant moment cu felicitări şi urări de «La mulţi ani», cu toată lumea în picioare cântând în onoarea sărbătoritului acad. Nicolae Dabija la apropierea aniversării celor 65 de ani ai acestuia, a reunit nume de primă mărime asociate universului literar al lui Mihai Eminescu: «presidentul» festivalului, acad. Mihai Cimpoi, acad. Vasile Tărâţeanu, acad. Valeriu Matei, Lucia Olaru Nenati, Nicolae şi Doina Georgescu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Ioan Filipciuc, Ion Beldeanu, Emilian Marcu, Mihai Sultana Vicol, Ion Cozmei, Viorel Dinescu, ş.a. dar şi oficialităţi politice care au avut bunăvoinţa de a fi prezente pe întreg parcursul celor peste trei ore de expuneri de referate: preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Ioan Cătălin Nechifor, prefectul judeţului Suceava, Florin Sinescu, primarul Siretului, Adrian Popoiu. Din Botoşani au venit dna Cornelia Viziteu, Ştefan Dodiţă, Mihai Cornaci, Petruţ Pârvescu, Mircea Puşcaşu şi subsemnatul. Deloc greu de explicat concentrarea atâtor spirite academice şi pasionaţi de poezie pe metrul pătrat la Dumbrăveni pentru că vorbim totuşi de o localitate cu cca. zece mii de locuitori cu o îndelungată tradiţie în organizarea de festivităţi publice, în care se afla statuile ridicate lui Mihai Eminescu şi Adrian Păunescu, dar şi cu un mare interes pentru cercetările eminescologice.

Am reţinut excelentele sublinieri referitoare la muzicalitatea versului eminescian, dorita «înfrăţire» a Dumbrăveniului cu Călineştii lui Cuparencu, bănuitele

origini poloneze ale familiei Eminovici regăsite undeva prin sec. XVIII, filiera armeano-turcă a cuvântului «emin», Luceafărul poeziei româneşti- tradus în 77 de limbi ale pământului, legăturile acestuia cu Titu Maiorescu, Costache Balş, Teodor V. Ştefanelli, Ion Creangă, Veronica Micle, protestul-pamflet al poetului Emilian Marcu la o posibilă afectare a patrimoniului Mănăstirii Putna…

S-au rostit frumoase cuvinte pentru strădania Consiliului local, a energicului primar Ioan Pavăl, a secretarului Mihai Chiriac pe post de factotum şi a preotului paroh Constantin Jaba, prin ospitalitatea cărora am asistat la un eveniment impecabil ce eclipsează prin ţinuta elegantă alte reuniuni de profil; de acolo am plecat mult mai bogaţi spiritual, fiecare am avut câte ceva de învăţat... Remarcăm iniţiativa cu totul de excepţie a conducerii Primăriei Dumbrăveni de a declara ca cetăţeni de onoare un grup compact de şapte personalităţi de mare relief cultural dintre invitaţii prezenţi printre care şi d-na prof. dr. Lucia Olaru Nenati. Ar mai fi de amintit premiul acordat acad. Mihai Cimpoi pentru editarea Dicţionarului bibliografic Mihai Eminescu şi înmânarea de diplome pentru întreaga activitate profesională sau de excelenţă literară unora dintre cei prezenţi inclusiv celor din Botoşani.

Sincere aprecieri iniţiatorilor şi susţinătorilor festivalului de la Dumbrăveni!

29

Anul V Numărul 6 (54)

EVENIMENTE

Iunie 2013

SALONUL NAŢIONAL ,,MIHAI EMINESCU” 12-27 IUNIE 2013

Mihai C.V. Cornaci Coriolan Chiricheş

ncepând cu 15 iunie 2009, la fiecare aniversare şi comemorare a Poetului, Gruparea Colecţionarilor de Medalii şi Insigne ,,Mihai Eminescu” a Societăţii Numismatice Române organizează SALONUL NAŢIONAL ,, MIHAI EMINESCU”, manifestare complexă dedicată Luceafărului poeziei româneşti.

Manifestarea se desfăşoară la sala de expoziţii ,,Constantin Brâncuşi” de la Palatul Parlamentului, în colaborare cu Serviciul de Ambientare şi Expoziţii al Secretariatului General al Camerei Deputaţilor.

Parteneri la această ediţie au fost: - Fundaţia ,,GOLESCU”, - Asociaţia Culturală ,,ADSUM”, - Librăria ,,MIHAI EMINESCU”—Bucureşti, - Fundaţia Internaţională ,,MIHAI EMINESCU”.

Vernisajul expoziţiei de medalii, plachete, insigne, pictură, grafică, cartofilie, carte veche şi alte materiale dedicate poetului Mihai Eminescu, a avut loc pe data de 12 iunie 2013, ora 15.00.

Momentele artistice ale manifestării au fost susţinute de interpreta Mirela Tolbaru şi Formaţia ,,Celest”, fiind întregite de recitaluri şi intervenţii competente din partea invitaţilor şi a altor participanţi, între care P. S. Părinte Episcop Galaction Stângă, graficianul Mihai Cătrună, actorul Petre Pletosu, omul de cultură Sorin Popescu, colecţionarul Mihai Iacob şi alţii.

Expozanţilor şi celor implicaţi în realizarea momentului artistic li s-au înmânat diplome şi medalia (fig.1).

Organizatorii au realizat o medalie deosebită faţă de cele din celelalte ediţii ale Salonului, atât prin gabarit cât şi prin modul de înmânare.

Corpul medaliei de ø 71mm ( un inel metalic ornamentat pentru Av.) include un disc de inox (ø 50 mm.) uşor matisat, care redă bustul lui Mihai Eminescu după grafica lui Mihai Cătrună, în semiprofil spre dreapta. În grafica sa, artistul s-a inspirat după ultima fotografie făcută de Jean Belig, la Botoşani în 1887.

Circular, lozinca dispusă la exergă: „124 ani de la trecerea în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti” 18501889 grafica Mihai Cătrună.

Pe revers, (ø 50 mm) este redată macheta Palatului Parlamentului şi textul: ,,Participant la Salonul Naţional ,,MIHAI EMINESCU” 12-28 IUNIE-2013 PALATUL PARLAMENTULUI” Circular, la exergă, este trecut editorul: SOCIETATEA NUMISMATICĂ ROMÂNĂ Gruparea Colecţionarilor de Medalii şi Insigne ,, Mihai Eminescu” Pe o bandă circulară (7mm.) este scris (cu tuş) numele şi prenumele posesorului. În partea superioară, medalia are ureche de prindere la care sunt ataşate două elemente metalice, de care este prinsă panglica tricolor.

Medalia a fost realizată de firma ,,ACCESORII

Î

PROD” din Oradea, într-un tiraj de 35 exemplare (?)

Pentru aceeaşi manifestare, organizatorii au editat o insignă metalică emailată.

De formă pătrată ( l=35mm.) are redat central, în culoarea galbenă a metalului, bustul lui Mihai Eminescu în semiprofil spre dreapta, după ultima fotografie, din 1887.

Pe cele patru laturi, sunt indicate, în text, manifestarea şi locaţia ,,SIMPOZIONUL/NAŢIONAL/M.EMINESCU/ PALATUL PARLAMENTULUI. Bustul este încadrat de perioada manifestării (12-28VI—2013), iar la baza bustului sunt evidenţiate iniţialele editorului (G.C.M.I.E.).

Cu gândul de bine şi datorită vitezei de execuţie,

30

Anul V

EVENIMENTE

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

email în culorile: - albastru, - bleu deschis, - galben, - roşu închis.

Aducem cuvenitele mulţumiri organizatorilor acestei reuşite manifestări, la care au participat colecţionari şi oameni de cultură din toate colţurile ţării, felicitându-l pe d-l Mihai Costin, cu gândul la aceleaşi reuşite pentru viitoarele ediţii ale SALONULUI.

realizatorii au finalizat tirajul de 50 de exemplare cu eroare de text: ,,SIMPOZIONUL” în loc de ,,SALONUL”.

Funcţie de împrejurări şi antecedente, majoritatea colecţionarilor acceptă sau chiar gustă astfel de realizări. În cazul de faţă, se admite, justificat şi după text, modificarea de la SALON la SIMPOZION. În componenţa tirajului, insignele sunt acoperite cu

, , C E N T RU L I S TO R I C A L B OTO Ș A N I L O R A R E N E VO I E D E C E VA F R A N Ţ U Z E S C , S Ă I A S Ă D I N Z O N A U N O R L U C RU R I H I D OA S E ! ”

Jan Tristea ilele trecute Botoşaniul a găzduit un eveniment Z european de importanţă majoră pentru sistemul

educaţional. Este vorba de ,,Seminarul de formare eTwinning RO-MD”, 24-25 iunie 2013, care s-a desfăşurat la Centrul Cultural Luceafărul din Centrul Istoric.

Această lecţie didactică de nivel superior, ,,eTwinning Plus – oportunităţi de colaborare şcolară internaţională”, a fost organizată de TEHNE- Centrul pentru Inovare în Educaţie în parteneriat cu Centrul Tehnologiei Informaţionale şi Comunicaţionale în Educaţie (Republica Moldova) şi cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (România) şi se înscrie ca o contribuţie la iniţierea şi dezvoltarea unor proiecte educaţionale eficiente prin colaborarea între cadre didactice din şcoli europene, în cadrul Proiectului eTwinning a Comisiei Europene.

Au participat peste 50 de cadre didactice şi specialişti în educaţie din România şi din Republica Moldova. La deschiderea seminarului au luat cuvântul Prof. Mihaela Huncă – inspector şcolar general la I.S.J. Botosani, Lect.

Univ. Dr. Olimpius Istrate – coordonator eTwinning în Romania şi Prof. Dr. Mihai Calalb – coordonator eTwinning în Republica Moldova.

Deşi agenda de lucru a seminarului a fost destul de încărcată, oaspeţii au avut prilejul, ca în pauze şi la sfârşitul activităţilor planificate, să viziteze Centrul Istoric al Botoşanilor, Casa Memorială Mihai Eminescu de la Ipoteşti,

precum şi alte obiective atractive ale municipiului Botoşani, ceea ce a determinat să se aprecieze multitudinea şi diversitatea bunurilor din Patrimoniul Naţional, frumuseţea şi liniştea oraşului.

Impresionat de Botoşani, coordonatorul Proiectului eTwinning în România, desluşind anumite aspecte specifice (Centrul Vechi, n.r.), a ţinut să remarce: ,,Centrul Istoric al Botoşanilor are nevoie de ceva franţuzesc, să iasă din zona unor lucruri hidoase”, parafrazându-l pe Fanny Broyelle – şeful proiectului ,,Marseille Provence 2013”, care, atunci când a pornit acest proiect, a spus: ,,Marsilia are nevoie de ceva românesc, să iasă din sfera acelor lucruri urâte care s-au povestit despre ea în ultima vreme”. Nu cred că a fost o aluzie la măsurile pe care le-a luat Franţa faţă de unii imigranţi şi, cu siguranţă, s-a referit la faptul că Botoşaniul are un veritabil suport cultural şi este nevoie de a valorifica aceste ,,cărări deja bătute” prin a iniţia evenimente şi fapte culturale, care trebuie să pornească din spaţiul sistemului privat, municipalitatea doar să sprijine asemenea acţiunii, pentru că aici, mai ales în Centrul Vechi, nu vieţuiesc numai oameni care sunt mai puţini educaţi sau care sunt ,,certaţi cu legea”.

Da, e nevoie să insistăm: ,,Centrul Istoric al Botoşanilor are nevoie de ceva franţuzesc, să iasă din zona unor lucruri hidoase!”

31

Anul V Numărul 6 (54)

Iunie 2013

VA R Ă

DECOR

Lia Ruse

Elena Spiridon

Vară acoperită de ierburi în smaralde Şi pictată-n culori, de Dumnezeu, pe pământ Vară luminată de-atâtea clipe calde Răcorită de evantaiul frunzelor-vânt Tu eşti-mbăiată-n ploi şi zvântată la soare, Primenită cu fotă şi ie-n mărgele, Zilele tale sunt mereu în sărbătoare Iar nopţile albastre doldora de stele.

Arborii, pomii-şi agaţă, pe ramuri, cercei Câmpul se transformă-n galben din verdele crud Fiecare vietate-şi ţese umbra ei, Iar soarele coboară-ncetişor către sud…

Cerul zburdă în simfonia păsărilor Timpul tău îndulcit e jucat de insecte Impodobită, de-un zeu, prin geamul zărilor Eşti prea elegantă şi ai gesturi selecte !

De nuferi, lacu-i răsfăţat, I-am numărat, răsnumărat; Niciunul n-a plecat de-acasă Ca să-şi găsească o aleasă…

Mai număr plopii de pe maluri, Tot fără soţ, în idealuri, Când strune de chitară-n dor, Parfum lila dau in decor…

CU TRĂSURA PRIN C E N T RU L I S TO R I C A L B OTO Ș A N I L O R

E X TA Z

Redacţia

Lia Ruse Omule! Treci prin faţa casei Îmbrăţişată de viţă sălbatică La geam, o femeie-ngândurată Impleteşte în clipa extatică.

Cum ai dat de urma ei?! Învăluită-n taină ca-ntr-o poezie După-amiaza coaptă-n soare Teama o topeşte în euforie.

Prin cea dintâi privire, Asupra străinei, s-a trezit Spiritul curat! Pentru prima dată Eşti descumpănit.

Vrei să te ridici la înălţimea ei!

Pe cărări cereşti Tu om obişnuit Doar din uimire “trepte să clădeşti?”

Ceva hipnotic porneşte Din mângâierea timidă a privirii Ceva ameţitor! Nu !

Nu se mai poate pune stavilă pornirii!

De-atingerea duioasă a ochilor aprinşi, Fără de veste Ea a uitat, doar pentru o clipă nestăpânită , „Cine este”….

O iniţiativă frumoasă!

Constantin Donisan (Liceul ,,Nicolae Iorga” Botoşani) nu s-a sfiit să provoace gustul botoşănenilor pentru atragerea acestora mai aproape de valorile de patrimoniu ce aparţin Botoşanilor. Cu o trăsură de epocă, restaurată prin grija doamnei prof. Aglaia Corneanu, a întregit ambianţa unui alai de nuntă în deplasarea tinerilor însurăţei de la Casa căsătoriilor a municipiului la Biserica Uspenia, unde a avut loc cununia religioasă. Mare a fost bucuria celora care au folosit prilejul să facă o scurtă plimbare cu eleganta caleaşcă. Şi, chiar, au fost solicitări pentru o plimbare până la Ipoteşti!

32

Anul V

COMENTARII

3 0 I U N I E – Z I UA Î N V Ă Ţ Ă TO RU L U I

Numărul 6 (54)

Z I UA E R O I L O R , 1 3 I U N I E

Ilie Pascal, învăţător pensionar zi a fost creată de A ceastă conducerea ţării cu mulţi ani în

urmă. Aşa cum Ţara Românească are ziua sa naţională. Aşa după cum militarii au Ziua Armatei. Aşa după cum minerii au ziua lor, avem şi noi, cadrele didactice din România, Ziua Învăţătorului.

Aceasta datorită faptului că sutele de mii de dascăli ai şcolii şi-au adus aportul la educarea tinerelor generaţii, la ridicarea nivelului cultural şi spiritual al tuturor românilor, la înfrăţirea între naţiuni, la ridicarea ţării pe treptele civilizaţiei şi luminii.

Eu am trăit în viaţa mea patru perioade diferite şi cunosc aportul cadrelor didactice în aceste perioade: 1) Perioada dintre cele două războaie mondiale (1920-1940); 2) Perioada celui de Al Doilea Război Mondial (19411945); 3) Perioada comunistă (1945-1989); 4) Perioada actuală de tranziţie de la comunism la Democraţia Capitalistă civilizată şi omenească (1900-şi până în prezent şi în continuare).

Cadrele didactice au înţeles timpul şi au ştiut să-şi îndrepte educaţia pentru toate timpurile.

Acum eu, ca pensionar, privesc şi mă minunez câtă vrednicie există în sufletul românesc trecând prin toate vitregiile timpurilor, aplanând durerile şi suferinţele prin viaţă cinstită, muncă destoinică, colaborare cu cine trebuie şi trecerea cu bine prin toate greutăţile.

Cadrele didactice au fost alături de oameni şi i-au călăuzit pe calea înţeleaptă.

La vârsta mea, de 91 de ani, recomand cadrelor didactice de astăzi să fie şi ele la înălţimea înaintaşilor lor, să ajute ţara să treacă cu bine această perioadă, să ne încadrăm şi noi în rândul ţărilor civilizate din lume, să fim şi noi respectaţi şi preţuiţi ca un popor renumit şi destoinic, descurcăreţ, paşnic şi civilizat.

Urez cadrelor didactice de astăzi să trăiască mulţi ani cu sănătate şi voie bună, să fie fruntea tuturor acţiunilor de ridicare a ţării pe culmile civilizaţiei mondiale.

Iunie 2013

Col. (r) Ilie Pascal, Veteran de război E zi cu roşu-n calendare, Căci e mare sărbătoare Sărbătoarea tuturor Ziua Eroilor. cu Înălţarea Domnului poporul român sărbătoreşte şi Ziua O dată Eroilor, căci şi sufletele acestor sfinţi ai neamului nostru s-au

înălţat la cer şi stau de-a-dreapta Tatălui Ceresc pentru jertfa lor supremă pentru neam şi ţară. Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea: ,,Şi prin Cultul Eroilor, neamul nostru românesc se mai menţine şi astăzi viu aici sub soare”. Şi într-adevăr românii au un anumit cult pentru eroi, căci datorită jertfei lor supreme suntem astăzi ce suntem în lume.

Peste tot în ţară există cimitire ale eroilor, monumente ale eroilor, cruci ale eroilor. Şi nu numai de Ziua Eroilor ard lumânări la căpătâiul acestor sfinţi, ci şi în alte zile din an se aprind lumânări, se fac pomeniri în amintirea şi recunoştinţa pentru că ei s-au jertfit pentru neam şi ţară.

Noi, veteranii de război, avem încrustat adânc în inimile noastre această zi omagială şi ne aplecăm frunţile cu sfioşenie şi respect pentru eroii neamului. Aprindem o lumânare pentru ei, vărsăm o lacrimă sfântă la căpătâiul lor, acolo unde sunt cruci.

Cei mai mulţi eroi nu au morminte aparte, iar în locul acestora avem monumetele dedicate lor, precum şi troiţele eroilor. Acestea din urmă ţin locul de mormânt. ,,Eroi au fost, eroi sunt încă Şi-o fi cât neamul românesc.

Tot ce românesc nu piere Şi nici nu va pieri, Căci sunt neam de eroi Şi eroi suntem şi noi.”

De ziua eroilor, le aducem un mare OMAGIU şi nu-i vom uita niciodată.

Monumentul eroilor din Mitoc, din războaiele 1877-1878, 1913, 1916-1918, 1941-1945

33

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

M U LT Î N P U Ţ I N …

Culiţă Ioan Uşurelu

6 . A Ș T E P TA R E A ROMÂNULUI

5 . A T R Ă I , A D Ă RU I , A SPERA

„Nimic nu slăbeşte energia ca aşteptarea” ( N. TITULESCU ) n general vorbind, mare parte din români se

Î conduce după celebra expresie latinească „Festina

„Totul trebuie să spere omul, cât timp trăieşte” (ANTIPHOM)

lente”( Grăbeşte-te încet). Atât de puţin se grăbesc, că de multe ori, în loc să meargă înainte, merg înapoi. Ei aşteaptă totul de la alţii, încât cu greu mai poţi să-i mişti din loc.

Există o lene tipic orientală pe care strămoşii noştri, dar şi mulţi dintre noi, au exersat-o aşa de mult, încât s-au cufundat în ea şi le-a devenit singura stare a existenţei. Ni se pare absurd ca o fiinţă umană să fie lipsită de vlagă, lipsită de caracteristica primordială a viului: mişcarea. De fapt, istoria şi literatura sunt pline de exemple ale „activităţii”boierilor români. Prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, aceştia reuşeau să atingă culmea aşteptării, răbdării, lenei: nu făceau absolut nimic. În straiele lor orientale, stăteau în vârful patului nemişcându-se 48 de ore sau chiar mai mult.

Din nefericire se încearcă şi astăzi o astfel de îngheţare a iniţiativei. Parcă s-ar aştepta o rezolvare a treburilor româneşti de undeva, din exterior. Dar cine doreşte să ne salveze? Dacă n-o vom face noi, n-o va face nimeni!

Deşi sunt evidente unele trăsături ale românilor, nu putem crede cele afirmate de Dumitru Drăghicescu în „Din psihologia poporului român” apărută în 1907: românii ar fi nişte „neisprăviţi” pentru că s-au lăsat la cheremul istoriei.

Suntem „o rasă occidentală cu obiceiuri orientale”. Iar ortodoxismul este superficial şi nu-i înţeles de ţărani.

Motivaţia lui Drăghicescu ar fi că suntem latini cu suflet slav, deoarece, după ce-am fost părăsiţi de romani, am fost adoptaţi de slavii care ne-au dat şi religia. Şi totuşi, mai ales acum, poporul român este credincios. Numai cine n-a intrat în biserici şi mănăstiri îl poate acuza de necredinţă. Dar că suntem inactivi şi dedaţi la plăcerile trupeşti mai mult decât se cade, de la Constantin Mavrocordat (care lăsa să moară prostituatele de foame) şi până astăzi (când „fetiţele” noastre au cucerit lumea), s-a adeverit cu vârf şi îndesat. Ca să nu mai vorbim despre celebra definiţie dată românilor de către un oarecare Purişchievici (strănepot al aprodului Purice), ajuns deputat în Duma rusească: „Românii nu sunt o naţiune, ci o meserie”.

Poate n-ar fi rău să analizăm mai des şi mai profund tot ce s-a spus sau se va spune despre noi. Şi să învăţăm din toate acestea…

Orice român întâlnit îţi va vorbi ca şi cum ar aştepta el pe cineva – din ceruri sau din Occident – care, într-un final, va rezolva treburile româneşti. Dar n-am aşteptat destul? De la aşteptarea revenirii romanilor la aşa-zisa venire a americanilor să tot fi trecut vreo două mii de ani! Cât mai aşteptăm salvatorii? Nu ne-am convins nici acum că salvarea e în noi?

dărui este un verb care ar trebui să stea la baza A oricărei vieţi. Când scriem aceste rânduri ne

gândim la maxima „Îţi dau ca să-mi dai” ( do ut des), dar mai ales la expresia biblică „Dăruind vei dobândi”. Dacă prima aparţine parvenitului, zgârcitului sau interesatului (şi de aceea nu merită prea multă atenţie, deocamdată), a doua ni se pare că ar trebui să fie piatra de temelie a existenţei umane. Pentru simplul motiv că a da, sau, mai precis, a şti să dai este cauza tuturor bucuriilor, prieteniilor, iubirilor şi acţiunilor noastre. Este necesar să dăm, ştiut fiind că şi nouă ni s-a dat de la Dumnezeu totul: măreţia, dragostea, libertatea, sănătatea, dar mai ales viaţa. Întotdeauna, omul trebuie să caute ideile care aduc progresul. Ele se află, de fapt, în noi. Odată descoperite, este educativ dar şi avantajos să ni le repetăm. Această repetare a ideilor pozitive poate face din om o forţă extraordinară, un titan. Pe când repetarea şi inocularea ideilor de sărăcie, boală, nefericire, ne duce în pragul disperării. Dumnezeu, după umila noastră părere, nu a dat omului o viaţă mizerabilă.

Drumul oricărei fiinţe umane este doar pozitiv. Nu poate fi altfel atât timp cât Fiinţa Supremă doreşte şi face doar Binele. De unde apar totuşi piedicile? Ele vin din interiorul nostru, din limitele noastre mentale. De multe ori, chiar din încăpăţânarea noastră de a rămâne la ideile învechite şi de a nu accepta experienţele noi. Şi aceasta, în ciuda cunoaşterii faptului că lumea în care trăim nu rămâne pe loc, se schimbă la nesfârşit. Nimic nu este definitiv, „totul se transformă”, vorba învăţatului. În aceste condiţii ni se pare un lux nepermis ca omul să fie cuprins de laşitate, de îndoială şi de părerea că-i neputincios. Unii ajung la astfel de concluzii datorită religiei în care cred. Pentru că, din păcate, sunt şi religii care propovăduiesc incapacitatea omului de a se ridica de la stadiul de animal. Or, experienţa milenară a umanităţii a demonstrat că omul are menirea şi puterea de a acţiona cu autoritate în universul său. Nedorind şi neacţionând în acest mod, va rămâne într-o mediocritate perpetuă.

De remarcat că omul n-ar trebui să dispere niciodată.

Orice întrebare va conţine în ea şi răspunsul, orice nemulţumire a existenţei prezente poate aduce, când se doreşte cu adevărat, schimbarea necesară. Pentru ca omul să progreseze, el nu trebuie să gândească permanent la greşelile şi eşecurile avute pe parcursul vieţii. Acelea au trecut şi nu trebuie repetate. Astăzi, după necazurile avute, suntem alţii: mai buni, mai pregătiţi şi mai altruişti. De fapt, suntem ceea ce credem noi că suntem.

34

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

P R O P R I E TAT E A F U N C I A R Ă Î N J U D E Ţ U L B OTO Ș A N I . I N T R O D U C E R E Constantin Cojocaru trag dintr-o M ăfamilie de ţărani cu puternice rădăcini în glia satului Zamostea, aşezare cu o istorie de peste jumătate de mileniu, străjuită, la vest şi sud, d e o f r u mo a s ă p ă d u r e multiseculară care coboară până pe râul Siret. Aşa, am cunoscut satul românesc, încă din fragedă copilărie, cu toate frumuseţile lui, cu locuitorii lui, cu forfota vieţii zilelor de muncă, dar şi în strai de sărbătoare, cu cântec, joc şi voie bună. Pentru mine, ca şi pentru marea majoritate a copiilor de la sate, satul natal cu uliţele sale, cu câmpiile, cu colinele, cu văile şi cu loturile pentru păşunat, unde mergeam zilnic cu oile şi vacile, constituiau, la acea vreme, întregul univers al cunoaşterii.

Despre frumuseţea copilăriei, trăită în complexitatea satului românesc, la 5 iunie 1937, în discursul de recepţie la Academie, numit sugestiv „Elogiul satului românesc", poetul Lucian Blaga spunea: „Copilăria şi satul se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză, datorită căreia, fiecare din părţi se alege cu un câştig" şi cerea să i se acorde dreptul „de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat nici un scaun în această nobilă incintă... Vreau să vorbesc despre singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc" (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p.

250-251).

Din fragedă copilărie şi până la terminarea studiilor, în vacanţe, am participat direct la întreaga gamă a lucrărilor agricole şi a celorlate activităţi gospodăreşti şi casnice, care, trebuiau să asigure toate cele necesare traiului unei familii ţărăneşti în cadrul unei economii naturale închise, predominante în lumea satelor. Atunci am cunoscut numeroasele lipsuri de care aveau parte marea majoritate a gospodăriilor ţărăneşti şi că toate necazurile se datorau lipsei sau insuficienţei pământului din posesie.

Credeam, după Evenimentele din decembrie 1989, că ţărănimea de-abia aşteaptă să fie repusă în proprietate şi că satul va prospera.

Pierdusem din vedere că după cincizeci de ani nu mai era ţăranul prezentat de Liviu Rebreanu, la 29 mai 1940, în discursul de recepţie la Academie, cunoscut sub numele „Laudă ţăranului român": „Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. ... El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuşi rostul lui de a fi" (Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p.

284). Era însă, o nouă generaţie de ţărani care suferiseră mari schimbări, iar dintre cei care mai trăiau din generaţia veche, cei mai mulţi, erau în vârstă şi neputincioşi.

Au fost şi mulţi tineri, unii reîntorşi de la oraşe, care au pornit cu mult elan să pună bazele unor mici ferme, dar, din păcate, au fost descurajaţi de politica agrară a statului în epoca prelungită de tranziţie, şi, treptat, acel pământ, atât de râvnit dintoteauna de către ţăranul român, a început să nu-l mai intereseseze, au început să-l vândă pe preţuri modice sau, pur şi simplu, să-l abandoneze şi să emigreze în străinătate.

Chiar, în asemenea împrejurări, în măsura informaţiilor de care dispunem, am considerat, că atât pentru generaţia prezentă, cât şi pentru acele ce vor urma, n-ar fi lipsită de interes prezentarea istoriei proprietăţii funciare în 35

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

zona nord-estică a Moldovei, măcar, pentru epoca modernă şi contemporană.

principalelor progrese realizate şi ale unor proiecte de dezvoltare a agriculturii, întrerupte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Informaţiile de arhivă mi-au permis să prezint anexe mai detaliate, pentru unele comune.

Era firesc ca împroprietăririle din 1864, 1921 şi cele făcute pe moşiile statului, să determine vizibile transformări în lumea satului în ceea ce priveşte aspectul general al satului prin lucrările edilitare şi de sistematizare: drumuri drepte şi late, construirea unor edificii pentru utilităţile colectivităţii: primării, şcoli, biserici, pieţe publice, cimitire, terenuri de sport, cantoane etc, extinderea vetrelor de sat şi înfiinţarea unor noi sate.

Menţionăm, că judeţele Botoşani şi Dorohoi dispuneau de moşii întinse, ale statului şi ale boierilor, pentru înfiinţarea de noi sate, în cele două etape: I) sate înfiinţate între 1878-1906 pe moşiile statului (Cordăreni, Păltiniş, Suharău, Liveni, Popăuţi, Teişoara-Nicşeni, Gorbăneşti, Ciornohal etc.) şi II) sate înfiinţate în primii ani de după Marea Unire, de către colonişti veniţi din zonele cu pământ puţin care s-au stabilit în partea estică şi sudică a judeţului Botoşani: Dumbrăviţa, Scutari, Sarata-Greaca, SarataBasarab, Ferdinand, Aurel Vlaicu, Bodeasa, Mihai Viteazul, Principele Mihai (în comunele Avrămeni şi Albeşti), Poienari, Dacia, Doina, Dragalina (în comunele Cristineşti şi Hlipiceni), Victoria (în comunele Hlipiceni şi Stăuceni) etc.

In ultimul capitol al lucrării, „Reforma agrară din 1945", am insistat asupra condiţiilor deosebite în care s-a desfăşurat: ocupaţie militară, urmările dezastruoase ale războiului, anii de secetă, succedaţi de foametea cumplită, schimbările politice şi scopul urmărit de comunişti prin realizarea reformei agrare. Poate, ar fi trebuit să închei lucrarea cu prezentarea reformei agrare din 1945, dar, se cunoştea că, în final, comuniştii nu se vor mulţumi numai cu lichidarea marii proprietăţi funciare, că, deja, se vorbea de „colhoz" şi că urma desfiinţarea propietăţii private asupra pământului. Iată, ce m-a determinat să prezint şi procesul de transformare socialistă a agriculturii, fără a intra în detalii, până la încheierea cooperativizării.

Sunt conştient că lucrarea are multe neajunsuri, dar, şi aşa, consider că prin multitudinea datelor cuprinse, prin noutatea unor informaţii, prin schemele şi tabelele realizate, prin modul de integrare a istoriei judeţului în istoria naţională, cât şi prin modul de prezentare a datelor, lucrarea va reuşi să trezească, măcar în parte, interesul unor cititori pasionaţi de istoria locală, că poate fi utilă profesorilor de istorie în activitatea la clasă şi, îndeosebi, celor doritori să elaboreze monografiile unor sate şi comune din judeţ.

Faţă de solicitudinea dovedită, aducem, şi pe această cale, mulţumirile noastre personalului de la Arhivele Statului, Biblioteca Municipală şi Muzeul Judeţean de Istorie, ca şi acelor colegi, prieteni şi diferiţi locuitori ai judeţului care, pe parcursul elaborării lucrării, s-au oferit, să ne furnizeze informaţii utile. Totodată, aducem mulţumirile şi deplina noastră gratitudine unor politicieni- senator Viorel Grigoraş, funcţionari publici-dr. vet. Dora Vasiliu şi oameni de afaceri familia ing. Titus şi Otilia Aparaschivei, ing.

Mihai Vrăjitoru şi ing. Sorin Apostoliu, oameni de mare spirit, care, în pofida greutăţilor cu care se confruntă şi-au exprimat disponibilitatea de a contribui la publicarea acestei lucrări.

Prima parte a lucrării cuprinde o prezentare a marii proprietăţi funciare în prima jumătatare a secolului al XlX-lea pe teritoriul ţinuturilor Dorohoi, Botoşani şi Hârlău, care, după Unirea Principatelor, vor forma fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, reorganizate administrativ, la 1968, în judeţul Botoşani. Am prezentat marea proprietate cu structurile ei, insistând asupra proprietăţii moşiereşti şi a principalelor familii se boieri, fie ale celor care veneau din istorie, fie ale celor care îngroşau continuu rândurile boierimii cu elemente româneşti, prin ţărănime. „în trecut, din ea s-au ridicat, prin selecţie naturală, boierii şi în sânul ei se întorceau cei care-şi pierdeau slujbele şi averile, când nu-şi pierdeau şi capul" (Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 288), fie cu străini de naţii diferite şi aşazisa „noua ciocoime".

Urmărind evoluţia relaţiilor agrare bazate pe munca de clacă, datorată de cei care luau, în folosinţă, pământ de la boieri, se constată că spre mijlocul secolului al XIX-lea, pe măsură ce produsele agricole româneşti erau tot mai cerute pe piaţa externă, pământul (arabil şi păşune) dat clăcaşilor în folosinţă era în descreştere, în timp ce, obligaţiile lor, îndeosebi cele în muncă, erau în continuă creştere.

Nemulţumirile lucrătorilor agricoli, dar şi ale marilor proprietari funciari faţă de rentabilitatea scăzută a marii proprietăţii explică adoptarea Legii agrare din timpul domniei lui Al. I. Cuza.

Am prezentat cadrul general în care a fost adoptată şi popularizată legea agrară din 14 august 1864, după care am urmărit înfăptuirea reformei agrare pe fiecare moşie din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi. Capitolul a fost finalizat cu anexe, care cuprind numărul de clăcaşi, pe categorii, îndreptăţiţi la împroprietărire, ca şi suprafeţele primite pe moşiile tuturor comunelor, organizate, administrativ în în baza Legii comunale din 31 martie 1864.

Studiul evoluţiei relaţiilor agrare din perioada de până la Primul Război Mondial, cu urmările reformei agrare de la 1864, cu principalele transformări ce-au avut loc în structura proprietăţii funciare şi a relaţiilor agrare, reliefează faptul că efectele reformei agrare de la 1864 n-au fost pe măsura aşteptărilor, că suprafeţele de pământ deţinute de ţărani continuau să se diminueze, că în lumea satelor contradicţiile sociale se acutizau, culminând cu răscoalele de la 1888 şi 1907. Toate acestea au convins clasa politică de necesitatea înfăptuirii unor reforme radicale şi astfel, în 1913, în programul PNL au fost incluse reforma agrară şi electorală, a căror înfăptuire a fost, doar, amânată din cauza declanşării războiului.

Un spaţiu lărgit a fost alocat marii reforme agrare înfăptuite după Marea Unire. Am urmărit să prezint unele aspecte din dezbaterile parlamentare privitoare le adaptarea reformelor (agrară şi electorală), dezbateri la care şi-au adus contribuţia şi parlamentari botoşăneni; am prezentat principalele prevederi ale legislaţiei agrare şi înfăptuirea reformei agrare pe toate moşiile din cele două judeţe, cu numărul de ţărani împroprietăriţi şi suprafeţele primite, cu unele greşeli şi neajunsuri ce s-au manifestat, dar şi a 36

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

CHEMAREA AMINTIRILOR Î N TOA R C E R E , L A C E A F O S T O DAT Ă ? * I I Ion N. Oprea undeva, în volumul Educator S crie adevărat (Editura PIM, Iaşi, 2004),

profesorul Vasile Fetescu, despre prietenia şi începuturile noastre literare: „Este plăcut şi deconectant pentru noi, ajunşi la vârsta bilanţului, să ne amintim lucruri care ne-au însoţit anii tinereţii când, abia ieşiţi din adolescenţă, ne avântam pe pieptişul abrupt dar atrăgător al publicisticii, la ziarul bârlădean Steagul roşu. El, junele din Priponeştii Tutovei, care încă nu-şi pusese pirostriile, descifra alfabetul ziaristicii şi hălăduia pe coclaurile fostei regiuni Bârlad în căutarea de date şi fapte pentru ştiri şi reportaje. Eu, dascăl începător, cu responsabilitatea conducerii unei şcoli în spate şi a unei familii care s-a rotunjit prin venirea pe lume a celor doi copii, cochetam cu scrisul şi publicam în ziarul sus amintit”.

Cochetam cu scrisul şi publicatul dar aveam şi responsabilitatea scrisului literar al nostru şi al unor confraţi care activau la Cenaclul literar din localitate şi se adresau paginii literare a ziarului… „Scrisul- această frumoasă îndeletnicire liber asumată, pasionantă ca dragostea pentru femeia iubită, pornită din adâncurile nepătrunse ale spiritului, devoratoare de energii intelectuale şi sufleteşti, – scrisul cu înaintări şi stagnări, cu împliniri şi poticneli, cu bucurii şi întristări este una dintre temele predilecte ale discuţiilor noaste. Ne bucurăm că ne vedem, iar schimbul de informaţii şi de opinii ne remontează şi ne oferă clipe de confort intelectual şi o stare psihică de bine”, scria în acelaşi loc profesorul, evocând anii şi întâmplările mult mai apropiate. Când, după ani, ajunşi ditamai pensionarii, ne reîntâlneam la grădina Botanică din Iaşi, unde pe câte o bancă, odihnindu-ne, „stimulaţi de aerul curat, de frumosul armonios din jur, de ciripitul păsărelelor”, reluam de fiecare dată tradiţia cenaclistă care avea să se amplifice în cărţile noastre.

Pe o astfel de bancă, îmi reamintesc, îl întâlnisem şi îl însoţisem în peregrinările sale pe profesorul Dumitru Dascălu, încercat cadru didactic, pe care, la un moment dat, după ce străbătuse avatarurile vieţii, rămas în public, l-am pierdut undeva prin Târgul Cucului, dacă îmi aduc bine aminte, când, plecat de acasă să meargă la nişte cunoştinţe, a urcat cu dificultate în tramvaiul mereu grăbit când e vorba să aştepte vârstnicii nu destul de sprinteni şi deprinşi cu… urcuşurile momentului. Dar ajutat de o tinerică, a urcat treptele, avântându-se mai departe…

Portretizat de Vasile Fetescu -profesorul care avea experienţa cunoaşterii, el însuşi pedagog şi psiholog, deprins să citească filozofia omului de la tinereţe până la bătrâneţe-

Dumitru Dascălu mi s-a părut şi mie destul de cunoscut, iar absenţa lui îmi lăsase suficiente nelamuriri, întrebându-mă mereu: ce o fi făcut profesorul după ce a fost ajutat să urce în tramvaiul atât de grăbit ?! Întrebare firească, pentru că iată, atâţia ani, Dumitru Dascălu, profesorul pensionar, îmi lipsise…

După ce Vasile Fetescu publicase mai multe volume din cartea Preocupări pedagogice şi altele de proză-proză, cum e cazul cărţilor Educator adevărat, Toamnă la Copou, Lumina Educaţiei, Vâslaş în luntrea vieţii sau Stropi de înţelepciune (2004-2006), dar şi altele în care se intercalau şi ceva versuri – Flori târzii, Parfum de spini – dintr-o dată l-am simţit că rămâne doar în ale poeziei. Şi-am tot primit şi citit, recunosc, cu plăcere, aforisme şi poeme în Trompeta cu surdină, Gânduri diamantine, Cântecul lebedei, Poeme pentru veşnicie, Testament, Clipe de infinit, Duminică…

Duminică era cea de-a şasea carte de poezie a lui Vasile Fetescu şi sunt sigur că are în pregătire alta, dar surprinzător pentru mine şi poate şi pentru alţi cititori este şi rămâne volumul de faţă intitulat antologic CHEMAREA AMINTIRILOR, carte de proză-proză, în care, interesant mă reîntâlnesc cu profesorul Dumitru Dascălu…

Bucuria mi-a fost cu atât mai mare cu cât autorul la Chemarea amintirilor mi-a solicitat colaborarea să-i prefaţez naraţiunea. Prilej să-mi pun şi întrebarea din titlu: Întoarcerea – lui Vasile Fetescu – la ce a fost odată, adică proză-proza?

Ce le pot spune eu cititorilor cărţilor lui Vasile Fetescu, ale mele şi confraţilor noştri de condei literar ?

37

Anul V Numărul 6 (54)

COMENTARII

Iunie 2013

Chiar dacă avem de citit o proză, care te cheamă prin fragmentarea episoadelor, ea rămâne o poezie, întâlnim în carte o altfel de vorbă decât cea publicată la tot pasul şi lăudată nevoie mare, că va candida la nu ştiu ce premiu literar pentru că aşa şi aşa… În primul rând, in cartea aceasta poem in proza…cuvintele te cheamă pentru că totul e scris într-o dulce şi curată limbă română, cu citate convingătoare că se poate scrie fără a recurge la vulgarităţi şi trivialităţi…

Cartea aceasta poate fi socotită, după părerea mea, abecedarul dar şi ghidul de muncă al oricărui pedagog, indiferent de locul unde predă şi cu care elevi lucrează.

Conţinutul naraţiunii este de un fel special. „Lumina din bezna satului românesc” numai prin muncă cinstită şi corectă poate pătrunde-sustin cu nota filozofica-Dumitru Dascălu şi Vasile Fetescu- care, iată, mi se par a fi unul şi acelaşi, fie şi pentru că, aţi înţeles, chiar dacă autorul volumului nu o spune, citatul din Al. Vlahuţă, “Sfânta muncă e aceea, Ce răsplată-n ea-şi găseşte”(tot filozofie), a fost emblema Şcolii normale de la Şendriceni, unde s-au format profesional mentorii din carte. Apoi, referirile scriitorului, indiferent că sunt ale lui Dumitru Dascălu sau Vasile Fetescu, privitoare la muncă, pământ, pâine sau şcoală, sunt ridicate la rangul cultului strămoşesc, insistându-se cu argumente asupra promovării lor zi de zi şi în învăţământul de astăzi. Prin pedagogia sa, prietenă cu credința strămosească, Dumitru Dascălu reuşeşte să convingă cât de distructivă este optica unor gazetari care, repetenţi tocmai la şcoala muncii şi a pâinii câştigate în mod cinstit, cred că munca unui copil la „mama acasă” ar însemna exploatarea copiilor de către părinţi… Învăţarea, mobilurile învăţării, însăşi şcoala familiei, scoala şi copilăria, coerciţia în educaţie dar mai cu seamă şcoala vieţii sunt subdiviziuni ale textului care nu fac doar didactică şi pedagogie, ci foarte multă lecţie de viaţă cotidiană, autorul subliniind pregnant că sunt multe cazuri în societatea de astăzi când, din cauza corupţiei şi tupeului unora, se răstoarnă valorile şi se promovează criza morală. Şcoala în derivă, Greşelile se plătesc, Buna- creştere, dar şi eseurile intitulate Coborâţi pe pământ sau simplu, Traista, sunt de o cuprinzătoare valoare pedagogică şi socială.: “Mamă, să nu mai vii cu traista pe umăr la mine, că mă râd colegii” i-a spus fiul, elev la Liceul pedagogic, mamei care l-a vizitat. „Să nu te ruşinezi, mamă, de traistă! Cu ea team crescut!”, i-a răspuns mama, „prompt şi magistral”, susţine pedagogul. Acest text-scenă al întâmplărilor vieţii pus alături de cel referitor la plimbarea fiului universitar cu mama sa pe Bulevardul Copou, „gătită cu ie, catrinţă, bundiţă mărginită cu blană de jder, cu opinci în picioare, măiestrit lucrate şi cu o broboadă bogată, viu colorată pe cap”, etalează tocmai mândria, pentru obârşia ţărănească, bucovineană, a intelectualului care merge alături de mama sa.

Chemarea amintirilor purtându-i pe Dumitru Dascălu sau pe Vasile Fetescu dintr-o ipostază în alta prilejuieşte autorului reiterarea unor texte superior valorificate prin reeditare cum ar fi cele intitulate Mirajul profesiei de învăţător, Dăscăliţa, Lecţia, Ora de dirigenţie, Aventura, Evocări de la Şendriceni, Dreptul la amintiri, ca şi cele referitoare la poetul Mihai Munteanu şi prozatorul Alexandru Mânăstireanu, sporesc valoarea pedagogică şi memorialistică a lucrării. Episoade ca cel intitulat Izgonire înseamnă blamul public adus autorităţilor Statului, tocmai în democrația momentului, pentru felul cum sunt trataţi la

pensionare cei care au servit Ţării timp îndelungat şi cum nu sunt recompensaţi pentru stăruinţă şi competenţă…

Conținutul si titlul textului, Mi-i dor să fac treabă, pus la încheierea Cărţii CHEMAREA AMINTIRILOR vin să completeze în mod fericit şi pilduitor susţinerile autorului cărţii cât de mult greşeşte Statul Român de astăzi când în loc să le ofere cetăţenilor săi locuri şi posibilităţi de muncă, inclusiv lucrul pământului, le acordă tot felul de ajutoare sociale care se consumă pe băuturi alcoolice în cârciumile satelor dar şi ale oraşelor. În felul acesta se infirmă tocmai ceea ce spuneau clasicii: „Sfânta muncă e aceea, Ce răsplatăn ea-şi găseşte”…

Infirmă, leneveşte şi îmbolnăveşte pe însuşi românul de astăzi şi mâine !

CONJUGALĂ…

D.M. Gaftoneanu Parodie la poezia „Frunzele (Elegie de toamnă)”, autor Radu Stanca Motto: „Există oameni foarte nefericiţi pe care nu-i mângâie nimeni. Aceştia sunt soţii geloşi. Alţii pe care îi urăşte toată lumea. Aceştia sunt soţii geloşi. Sunt şi unii pe care toţi bărbaţii îi dispreţuiesc. Aceştia sunt tot soţii geloşi.” (Charles de Secondat, baron de Montesquieu) …Nu pot dormi de grija ta, nevastă, E întuneric beznă, plouă des… Şi mă frământ: „Mă paşte vreo năpastă?”

Iar visuri-gânduri negre mi se ţes. …Mă roade gelozia, bat-o vina: (Proporţii cosmice din… metrul cub!) „…La ora asta, hmm… adrenalina? …Stai întrecând măsura într-un club?” …Sunt cerb încornorat… jucat la zaruri?

(Ce-i drept, şi eu mai umblu… printre nori!)

Mă urmăresc din plin prelungi coşmaruri…

Aud o voce aspră înspre zori: „…Hai, sus, trezeşte-te, bărbate!

Să-ţi zornăi legătura de la chei? ’Ce-ţi chinui somnul pe genunchi şi coate?

Iar ai uitat că sunt la schimbul trei?”

38

Anul V

COMENTARII

Numărul 6 (54)

Iunie 2013

B OTO Ș A N I : L A N S A R E A „ C Ă R Ţ I I D E AU R ” I - A S P E R I AT P E C E I D E L A C U LT U R Ă

Ioan Rotundu cum se programase, ieri, la Sala de lectură a A şaBibliotecii Judeţene Botoşani, a fost lansat

volumul intitulat „Scriitori şi publicişti botoşăneni.

Dicţionar bibliografic”, lucrare fundamentală pentru cultura botoşăneană ce poartă semnătura prof. Silvia Lazarovici.

Prezenţa a fost una numeroasă şi formată din personalităţi de vârf ale culturii locale. Elogiile şi aprecierile asupra uriaşului efort depus au curs decent, aşa cum stă bine unor oameni de cultură care ştiu să aprecieze valoarea unei astfel de lucrări care necesită ani mulţi de muncă, uneori o viaţă de om.

Autoarea s-a arătat copleşită de aprecierile care i s-au adus atât pentru conţinutul lucrării cât şi pentru munca depusă. Au luat cuvântul şi au adresat felicitări autoarei prof. dr. Lucia Olaru Nenati, prof.dr. Dănuţ Prodan, istoricul Gheorghe Median dar şi personalităţi iubitoare de cultură şi artă cum a fost Marieta Baciu, violonist de excepţie la Filarmonica Botoşani. Cum era şi firesc, festivitatea de lansare a fost deschisă de prof. Cornelia Vizitiu, directorul Bibliotecii şi încheiată de directorul Editurii „Agata”, Ioan Istrate. Mă aşteptam ca la lansare să fie prezenţi mai mulţi dintre scriitorii şi poeţii înseraţi în dicţionar, ca respect pentru efortul şi strădania autorului de a-i face cunoscuţi lumii, dar n-a fost să fie. Însă cel mai regretabil a fost faptul că din conducerea instituţiei Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Botoşani n-a participat nimeni. Poate vor spune că n-au fost invitaţi. La aşa un eveniment nu se invită, se vine din respect moral şi profesional pentru autorul lucrării iar rostirea unui cuvânt de mulţumire este o obligaţie protocolară şi instituţională. Iată efectele politizării instituţiei Culturii, iată cum în fruntea acestei instituţii ajung persoane care n-au nimic comun cu activitatea culturală. Spunea un participant la cuvânt (îmi cer scuze că nu i-am reţinut numele) [prof.

Petru Parvescu, nota red. rev. Luceafarul] că singurul lucru de preţ pentru judeţul Botoşani este cultura, această avere pentru care suntem invidiaţi de mai toate celelalte judeţe ale ţării dar pe care n-o promovăm, n-am transformat-o într-un brand de puternică imagine.

Cine să valorifice această imensă avere culturală? Cei înregimentaţi politic şi care au primit drept recompensă pentru serviciile aduse partidului funcţii la vârful Culturii? În momentul de faţă cultura botoşăneană trece prin momente grele. De unde şi propunerea binevenită de a se înfiinţa o Societate culturală care să preia destinele culturii autohtone şi să le pună în valoare. Mulţumesc cu această ocazie celor care au reluat propunerea mea lansată pe site-ul Jurnalului de a se găsi o formă de recompensă, măcar morală, pentru cei care contribuie crucial la creşterea zestrei culturale a judeţului.

Revenind la lucrarea proaspăt lansată, nonagenarul col. Ilie Pascal a apreciat volumul ca fiind „Cartea de aur” a culturii botoşănene şi i-a acordat zece stele. Aplauzele au întărit aprecierea sa.

Prof. Cornelia Vizitiu, în calitatea sa de director al Bibliotecii, s-a angajat să asigure intrarea volumului în circuitul bibliotecilor judeţene din întreaga ţară. Numai aşa valorile umane cuprinse în volum vor putea fi cunoscute şi în afara judeţului. Mă întreb cu ce bani va realiza această acţiune de vreme ce Consiliul Judeţean Botoşani, Primăria Botoşani au făcut eforturi disperate să aloce miliarde de lei vechi echipei de fotbal? Nefericite decizii, dacă avem în vedere că fotbalul a devenit un mijloc al violenţei de limbaj şi fizice iar cultura un brand al judeţului copleşit de sărăcie.

Sursa: http://jurnalulbtd.ro/ Articolul complet la: http://jurnalulbtd.ro/

39

Anul V Iunie 2013

Planșa

Numărul 6 (54)

Preţ: 8 lei (tipar alb negru) 29,00 lei (tipar color)