Manifest Româneşte I/2017 by Manifest Româneşte

Revistă de artă, cultură și istorie românească • 1/ 2017 • Anul I

Eu sunt autorul tra gediei pe ca re o joacă atâţia

Adrian Paunescu

Să ne vindecăm de mirare • A scrie despre luptă şi nemurire Spre dezastru • „Cultura va salva românimea” • Eliberarea

Sfânta Mănăstire Putna, 1982

hivernisindu-mi cheagurile de chin, îmi dădui seama că nu-i numai nerozia vinovată de ele. Iubesc şi se prind, astfel, de trenţele mele invitaţii la duel, la turnir, la alcov. În toate m-a însoţit poezia lui Adrian Păunescu – hrisov de răstignire între patimă şi deznădejde. Dar iată-mă strângând oaste jună şi strigând, de pe metereze: „lumină, luptă, libertate!” – împotriva ignoranţei, a imposturii, a analfabeţilor care „s-au născut surzi şi scot arma când aud cuvinte”.

Şi, de-aceea, spun drept: nu admiraţi pe cei cuminţi! Nu vă căutaţi sufletul în desagile ălora de-şi pretind extirpate nebunia şi orgoliul! Şi dacă într-adevăr fost-au scopiţi, aceia nu-s artişti – bieţii diletanţi. Şi prea mulţi bufoni abjecţi se declară azi, pe la noi, „artişti”! Sau ne vorbesc „filozofie” – ei, progenituri de lifte, li(i)chele cu fiinţa pleşuvă! Dar, oameni buni, împotriva lor se va ridica iarăşi barda Bardului! Prin sângele nostru, Adrian Păunescu, cel cu ochii de ceruri verzi, strigă de-a valma sfârtecări, măşti, măscări, bocete, manifeste, declaraţii de dragoste, declaraţii de război. Pune, dom’le, un reflector de soare pe scenă, să-l zărească norodul pe Împărat la masă! – E în delir, scrie, se tipăreşte de viu, ne scrie piesa vieţii, destinul de patimi. Recitând, răsună salve de tun, tunuri pe care numai cei care au iubit cu adevă-

rat s-au putut iubi. Răsună jalea orfanilor de părinţi şi de ţară. Răsună binecuvântări şi blesteme. Răsună omul, aşa cum l-a făurit Domnul Dumnezeu: zvârcolindu-se între Rai şi iad. Aceasta este, cititorilor, poezia Împăratului: însăşi viaţa noastră. Cu spada în mâini şi-a făcut singur cale până la tronul lui Mihai Eminescu. Cu spada în mâini a luptat să croiască o nouă Românie Mare. Şi cât a mai luptat! Dar, vai, cât va mai lupta, prin noi! Până la ultimul strop viu de sânge românesc. Până la capăt! Să-i cinstim pe cei ca Adrian Păunescu şi să dăm, totuşi, câte un ghiont neghiobilor care îndrăznesc să le scuipe în cale şi să-i aruncăm în glodul uliţei, că de dobitoace ei nu se deosebesc! Pentru poporul său, Adrian Păunescu rămâne bard şi bardă. De veți iubi adevărat – adică în patimă şi suferinţă –, citiți-l, aruncând sămânţa stearpă a maculaturii, și lăsați-vă sufletul să sângereze Spre Plus Infinit! Notă: Proiectul unui număr omagial de revistă a început în iulie-septembrie 2013, la 70 de ani de la naşterea Bardului şi la 40 de ani de la înfiinţarea Cenaclului Flacăra. Viaţa face ca acest număr să apară în acest an lipsit de cifră rotundă în ceea ce-l priveşte. Pentru că Adrian Păunescu, asemenea domnului Eminescu, este de o dureroasă şi neostoită permanenţă.

2017 | Manifest Româneşte | 3

30-53

Dosar de existenţă: Adrian Păunescu

Poem de Nichita Stănescu

În cultul adevărului, al dreptăţii, al binelui

[Profil] de prof. univ. dr. Ion Coja

Flăcările Cerurilor • [Patetism literar]

de Ştefan Paraschiv

Ultima noapte pe Atlantida

de Adrian Păunescu

Ştefan Paraschiv în dialog cu Cornel

Diaconu şi cu Andrei Păunescu [Arta lor, Adevărul meu]

* 3

Bard şi bardă • [Editorial] de Ştefan Paraschiv

Să ne vindecăm de mirare • [Cu Î din I]

de Ileana Vulpescu 145 de ani de la naşterea patriarhului „Vieţii Româneşti” – Garabet Ibrăileanu • [Inedite] Spre dezastru • [Glissando]

de George Eugen Doinaru

A scrie despre luptă şi nemurire

[Învăţătorul de Istorie] de Gheorghe Dumitraşcu

Disputa dintre Ápponyi şi Nicolae Iorga

[Recuperându-ne] de Petre Ţurlea

„Adevăratele poteci” ale Bădiei

[Unde sunt cei care nu mai sunt?] de Cristian Vasilescu

Mărioara-Rodica Procopiu

[Parfumele doamnelor de-odinioară] de Teodora-Camelia Cristofor

„Se simţea străin în această lume în care nu

se mai regăsea şi pe care nu o mai recunoştea” [Eroi trădaţi, eroi abandonaţi, eroi uitaţi] de Cristian Vasilescu

Eliberarea • [Paterism literar]

de Ştefan Paraschiv

4 | Manifest Româneşte | 2017

Ferdinand I – Regele ţăranilor

[Coroana regală] de Tudor Vişan-Miu

Graniţele mintale • [Contrapunct]

de Jon Grieg

„Cultura va salva Românimea”

[Dreptul la cuvânt] de Alexandrina Chelu

„Vrem lumină” • [Sub focul amintirilor]

de Carmen Roşiu

Voluntariatul de sine • [Perpetuum]

de Elis Dede

„Iubeşte, asta te va salva!” – V. Moldoveanu

[Arta lor, Adevărul meu] de Ştefan Paraschiv

Oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu

[De la cult, la cultură] de pr. Cezar Axinte

Inima Reginei • [Pantha rhei?]

de Tudor Vişan-Miu

 Redacţia „Manifest Româneşte” „Manifest Româneşte” – revistă de artă, de cultură şi de istorie românească este o publicaţie ce slujeşte crezul naţionalist curat. Respingem şi combatem atitudinile şi acţiunile îndreptate, în mod ticălos, asupra poporului român şi asupra credinţei creştine – asupra oricărui popor şi asupra oricărei credinţe. Cei ce manifestă româneşte iau, asupră-le, întreaga răspundere pentru propriul crez – scris şi tipărit în paginile revistei. „Manifest Româneşte” se poate constitui într-o publicaţie naţională, al cărei program este reprezentat de întâlnirea dintre maeştri ai artelor (literatură, teatru, cinematografie), ai ştiinţelor umaniste (istorie) şi tineri elevi şi studenţi din România, care afirmă conştiinţa nobilă a apartenenţei la o cultură europeană şi manifestă întocmai, în paginile revistei. Alături de un dosar omagial („de existenţă”, cum ar spune domnul Camil Petrescu), prezentat Domniilor Voastre în exclusivitate, fiecare scriere în parte se constituie într-o piesă de rezistenţă a manifestului. În considerarea ediţiei „Din nume, în renume” (2014-2015), dedicate actorului Papil Panduru, ca un exemplar-semnal, vă prezentăm acum numărul 1/ 2017: „Eu sunt autorul tragediei pe care o joacă atâţia” – omagiul nostru pentru Adrian Păunescu, titanul naţionalismului şi al literelor româneşti. „Manifest Româneşte!” – declară, necondiţionat, cei care semnează în paginile acestei reviste. Cum nu am putut reuşi conservarea unor garanţii financiare permanente, nu ne rămâne decât să trăim cu farmecul îndoielii şi al incertitudinii, dar şi să ne cinstim mecenatul: prezenta ediţie apare datorită sprijinului doamnelor Gabriela Ganea şi Viorica Stan, al domnilor Aurel-Jean Andrei şi Marian Dobre. Probabil că, citind rândurile noastre, sunteţi martorii primului pas al reînchegării unui tineret militant, autentic, viu, asemenea celui intebelic, râvnind, fără încetare, renaşterea, nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit, a României Mari.

www.facebook.com/manifestromaneste http://issuu.com/manifestromaneste

Senatul Revistei „Manifest Româneşte” Ileana Vulpescu, Lucian Bolcaş, Petre Ţurlea, Aurel-Jean Andrei, George Eugen Doinaru Gheorghe Dumitraşcu Redactor-şef & editorialist Ştefan Paraschiv stefanparaschiv.ro@gmail.com

Manifestă Teodora-Camelia Cristofor, Alexandrina Chelu, Ioana Pavelescu, Carmen Roşiu, Ion Coja, Cezar Axinte, Jon Grieg, Cristian Vasilescu Cu sprijinul domnului Andrei Păunescu Secretar de redacţie Sorina-Gabriela Milescu Îşi dau concursul studenţii

Revista Manifest Româneşte apare sub egida Asociaţiei Studenţilor în Drept – Universitatea Bucureşti, cu sprijinul Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti.

Tudor Vişan-Miu, Elis Dede, Mădălina Boboc, Daniar Mutalâp, Radu Preda Meşteri fotografi şi editori Otilia Heinrich, Alexandra Mişcă Ilustraţii originale Sorina-Gabriela Milescu, Cristina-Maria Vâlcu, Sorin Dumitru Roată, Ana-Cristina Vintilescu, Johan Klein şi Leonte Năstase

*** Fotografiile şi ilustraţiile acestui manifest românesc vă sunt înfăţişate datorită următorilor colaboratori/ artişti:

Andrei Păunescu: coperte I-IV, 3-5, 12-14, 30-35, 39, 42, 43, 45, 46-47, 50, 53; Sorin Dumitru Roată: 6, 16, 48; Papil Panduru: 7, 55, 56; Otilia Heinrich: 8-9, 61, 66, 70-71, 73; Leonte Năstase: 11; Gheorghe Dumitraşcu: 15; Johan Klein: 18, 78; Adrian Vasiliu/ Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi: 20-23; Andreea Munteanu/ Ştefan Paraschiv: 36; Sorina-Gabriela Milescu: 40-41, 68, 75; Cristina-Maria Vâlcu: 54, 59, 76; Ana-Cristina Vintilescu: 64-65; Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa: 69.

Concepţia şi realizarea copertei Mircea Paraschiv Concepţia grafică şi militantă Ştefan Paraschiv Apare de câte ori trebuie.

Publicat: 2017 ISSN 2457-7545 | ISSN-L 2457-7545

 2017 | Manifest Româneşte | 5

Dar să le lăsăm politicienilor perdelele de fum... Pînă acum s-au ţinut la o distanţă rezonabilă de limba popoarelor, mulţumindu-se cu propriile greşeli de gramatică şi de exprimare. Eminescu băga de seamă că în Parlamentul vremii sale, numai doi parlamentari erau gramaţi: Maiorescu şi Kogălniceanu. Va să zică, boală veche. Limba rămîne în grija familiei şi a învăţămîntului. E bine să nu uităm că limba este un element esenţial în determinarea unei comunităţi umane, de la trib la popor. Epoca noastră, a nepăsării în toate, nu ocoleşte nici limba. Ne-am aştepta ca mass-media, avînd şi o menire formativă, de exemplu să fie mai cu grijă faţă de limbă, să nu introducă, mai ales cu sens greşit, cuvinte din engleză, şi nici să le folosescă aiurea pe cele autohtone. Un exemplu: reabilitarea şoselelor, reabilitarea blocurilor. Reabilitare este un cuvînt din sfera juridică: cineva a fost judecat greşit, condamnat, discreditat; recunoaşterea nevinovăţiei persoanei în cauză se cheamă reabilitare. Altminteri între reabilitarea şoselelor, a clădirilor, de ce nu a pantofilor şi „reperarea onoarei” din Caragiale nu e nici o deosebire. Ileana Vulpescu Repararea şoselelor şi izolarea (văzută de Sorin Dumitru Roată) termică a blocurilor cred că n-ar avea nici un cusur.

oamna Cancelar Angela Merkel ne spune că economia germană va avea de cîştigat de pe urma refugiaţilor islamici, de ultimă oră, acceptaţi de Germania. Nu-mi permit să zic nici da, nici ba faţă de o voce de asemenea anvergură. Cel puţin europeană, dacă nu mondială. N-am nici un temei so contrazic pe Doamna Cancelar şi nici o calitate, în privinţa Germaniei. Eu, ca omul de prin părţile noastre, învăţat cu mersul autohton „îndărăt tot dă ca racul” iar ca vîrstă putînd să-i fiu mamă Doamnei Cancelar, îmi permit să spun că nu cred în binefacerile aduse de nişte refugiaţi fie ei şi din altă galaxie dacă ţara primitoare beneficiază de o clasă politică de înaltă calificare vînzîndu-i cu multă expertiză şi pămîntul de sub om (experienţa este cuvînt perimat pentru unele persoane din mass-media, care ocolesc dicţionarele mai ceva decît armele bacteriologice – Doamne fereşte!). Pentru a nu-i ofensa pe nouveniţii în Europa, cu desuetele urări creştineşti de Crăciun şi de Paşte, s-a ales la Bruxelles formula „urări de sezon”, pe care parcă am mai auzit-o pînă în 1990, redusă numai la „sărbătorile de iarnă”.

Despre Goethe, despre Schiller şi alte mari figuri germane, despre limba germană şi dicţionarele ei sperăm ca nou-veniţii să ştie mai puţin decît despre desuetul dar jignitorul Iisus Christos. Ştiind că în SUA şi în Anglia, ca medic imigrant, trebuie să-ţi echivalezi diploma, dînd examene pentru cei şase ani de facultate, m-a dus gîndul că tu, cel venit într-o ţară, se cuvine să-i respecţi regulile şi datinile, fără a te simţi jignit, neabandonîndu-le pe ale tale, dar nici încercînd să le impui celor care ţi-au oferit azil. Felul diferit în care comunităţile umane îşi manifestă respectul faţă de divinitate cred că n-ar trebui să jignească pe nimeni, aşa cum nu jigneşte existenţa simultană a limbilor vorbite, începînd cu triburile, sfîrşind cu popoarele. Parcă i-ar sta bine lumii să nu-L mai ia pretext de răfuială pe Dumnezeu, unul pentru toţi. Cine mai consideră azi disensiunile religioase altceva decît perdeaua de fum care învăluie interese cît se poate de pamîntene? – cearta pe ciolan, în traducere liberă.

6 | Manifest Româneşte | 2017

Dintr-un ziar, am aflat acum doi–trei ani, că soţia principelui Charles al Marii Britanii îşi fracturase perineul piciorului stîng! Fară comentarii. La un post de televiziune o şosea se bifurca în patru! Şi toate aceste derapaje, în timp ce se adună praful pe dicţionare ca peste mormintele părăsite. Gramatica română, în şcolile noastre, se învaţă doar pînă în clasa a opta. N-am auzit pînă acum ca gramatica să jignească pe cineva. Încă n-a ajuns în situaţia sărbătorilor care necesită simplele şi atotcuprinzătoarele „urări pentru sărbătorile de sezon”. O reevaluare a timpului acordat limbii române şi gramaticii sale cred că n-ar fi de prisos şi oricum n-ar prezenta nici un risc de a jigni pe cineva. Şi, ca să dăm dovadă de înţelegere şi de bunăvoinţă planetară, la sărbătoarea aceea de primăvară – ştiţi dumneavoastră care – cînd vom ciocni ouă roşii, s-o facem pe muteşte. În rest, sănătate să fie că de idei nu ducem lipsă.

2017 | Manifest RomĂ˘neĹ&#x;te | 7

a să înţelegem lucrurile în complexitatea lor, ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi, trebuie să lărgim puţin cadrul, să vedem ce se întâmplă în jurul nostru – în lume, în general. Altfel, va fi foarte greu să ne dăm seama de plasarea noastră în realitate.

prisma experienţei – deşi nu cred că experienţele individuale şi chiar cele colective au relevanţă, pentru că datele problemei se schimbă permanent –, trebuie să prevezi, să intuieşti, să studiezi, să îţi faci diferite variante de dezvoltare. Alianţele se sparg, tratatele de garantare a unor cuceriri, la un moment dat, se rup şi, atunci, în această lume browniană, tot timpul trebuie să fii pregătit pentru toate soluţiile posibile sau, uneori, chiar pentru ceea ce nici cu gândul n-ai gândi.

Tabloul, pe scurt, arată destul de rău. Dacă până de curând, până în ’89, de pildă, s-a vorbit de un bipolarism şi lucrurile erau, oarecum, limpezi – se confruntau cele două mari puteri, de-o parte şi de alta a cortinei de fier dintre Din punctul acesta de vedere, societatea românească lagărul socialist şi restul lumii –, din ‘89 încoace, tot acest este total, total nepregătită: s-a produs o depreciere echilibru s-a tulburat, accelerată a calităţii în mod voit, pentru că aşa-numitei clase  se vorbea de mult de politice, a elitelor şi, instaurarea unei noi lucru mult mai grav, S-a produs o cădere morală puternică la nivel de popor. ordini mondiale, pros-a produs o cădere ces care încă nu s-a morală puternică la Un segment de populaţie atins de acest flagel încă ar încheiat. Vorbim, de nivel de popor. Un fapt, de un soi de masegment de populaţie mai putea fi salvat, dar nu, vorbim de întreg, de popor. trice, un soi de foratins de acest flagel mulă, în esenţă aceeaşi: încă ar mai putea fi  tot ce înseamnă luptă salvat, dar nu, vorbim politică are, în dedede întreg, de popor. subt, interesele economice ale marilor jucători. Aici, sigur că toată lumea speră ca generaţiile care vin să înveţe din greşeli, să vină cu altă calitate. Sunt sceptic – nu De la nivel de societate tribală, totdeauna oamenii, introducem în ecuaţie factori necunoscuţi. Ar trebui tot popoarele, ţările s-au confruntat pentru resurse, pentru timpul să avem foarte limpede în plan interesul naţional – teritorii. Lucrurile nu s-au schimbat – doar conceptele sau, formulă aproape jenantă –, pus în relaţie cu interesele celor mă rog, etichetele sub care s-au produs evenimentele. Am din jurul nostru şi atunci lucrurile poate ar deveni mai trecut de colonialism, iar acum vorbim, mai nou, de clare. „interese şi parteneriate strategice”, de sfere de influenţă, de alianţe şi contralianţe, dar, în fond, toată lumea vrea să Însă, nu cred în lucrul acesta. Fără un efort de coaguîşi asigure teritorii şi resurse. Din păcate, naivitatea lare naţională în jurul unui proiect de ţară, energiile acesnoastră, ca români, a fost speculată foarte eficient, pentru tui neam nu se vor aduna. Se face tot ce se poate ca să nu că, spre deosebire de noi, „restul omenirii noastre”, cum se întâmple un asemenea fenomen. De aceea, toate zice poetul, avea planul făcut şi această speranţă propunerile venite din partea diverşilor lideri politici, a românească, bazată nu pe intuiţie politică, ci pe date personalităţilor, a elitelor culturale spre un program de neesenţiale şi pe simpatii, nu a dus la rezultatele fireşti. De uniune naţională, spre direcţionarea în funcţie de nişte ce? Pentru că politica e pragmatism curat – real politik, scopuri foarte clar precizate – toate, spun, sunt sortite nu-i aşa? –, iar sentimentele nu îşi au locul, fac referire eşecului pentru că primul lucru grav care s-a întâmplat a directă la bâjbâielile noastre de a lungul istoriei: când cu fost această dihonie, răspândită de la nivel de familie până Franţa, când cu Anglia, când cu Germania, când cu „marele în plan naţional. licurici”. Când, volens nolens, cu Rusia ş.a.m.d. Se vorbeşte uneori de rolul personalităţii în istorie. Nu am ieşit, ca români, niciodată câştigaţi prin merite Poate fi o teză valabilă, dar, iarăşi, scoasă din context: proprii în istorie, ci numai din conjuncturi, prin personalităţile în istorie trebuie şi ele să aibă şansa, pertractări, prin negocieri între marile puteri. Uneori, s-a norocul lor, conjunctura favorabilă, altfel vor fi nişte forţe întâmplat să cădem mai bine, alteori s-a întâmplat să care, neavând posibilitatea reală de a se manifesta, se vor pierdem aproape totul. Şi fiecare dintre noi o ştie. Prin epuiza în gol.

8 | Manifest Româneşte | 2017

Sigur, tot ce scriu pare foarte sceptic, lipsit de speranţă şi destul de trist – lucrurile chiar aşa şi stau. Noi ne bazăm foarte mult pe un noroc nesperat, pe care l-am mai avut în istorie – norocul supravieţuirii. Dar norocul, aşa cum se spune, şi-l mai face omul şi cu mâna lui – ceea ce nouă nu prea ni se aplică. Parcursul nostru, pe de-o parte, ţine de acest noroc, pe de altă parte ţine, repet, de interesele celor mari şi puternici. Vom fi întotdeauna o monedă de schimb – destin de ţară mică. De ce? Nu avem priorităţile clar conturate, nu vedem drumul de urmat, sunt multe ambiţii iluzorii, sunt atâtea potecuţe care duc nicaieri. Societatea fiind atât de fragmentată, de sfâşiată, nu prea vedem cum s-o scoatem la capăt onorabil. Iarăşi, s-a tot vorbit de rolul elitelor în viaţa unui popor. Care elite? Bruma de experienţă şi de cunoaştere s-a cam risipit. Ce a urmat după ’89 încoace, această depreciere accelerată a întregii vieţi social-politice, nu poate să genereze o nouă calitate şi, mai ales, lipseşte factorul voinţă. Adică, ideea ar fi: politica asta de deschidere totală a graniţelor, dislocarea masivă de populaţie, exportul continuu de inteligenţă (şi vorbesc aici de vârfurile tinerei generaţii – iarăşi, un proces încurajat, dirijat, controlat) nu fac decât să ne slăbească şi să ne spulbere şi şansele teoretice pe care le-am avea în perspectivă. Ne întoarcem la celebra întrebare a lui Cernişevski – „Ce-i de făcut?”. Chiar nu ştiu. Crizele sunt la ordinea zilei. Începând cu eşecul globalizării, cu ce se întâmplă acum, cu migraţia a milioane de oameni, cu bolile planetei, cu atmosfera, cu resursele. Au să vină probabil şi dezastre sau ameninţări globale, de la povestea cu meteoritul care o să ne spulbere, până la posibilele dezastre pricinuite de lipsa de înţelepciune a oamenilor. Cernobîlul, Fukushima au dat tonul. Facem parte dintr-o omenire care se îndreaptă cu o viteză ameţitoare spre dezastru. Din pricina asta, din nou n-avem şanse – dacă nu se vor găsi soluţii de salvare globală, categoric, ne vom duce şi noi cu tot şuvoiul ăsta dezlănţuit spre neant. Este uluitor că vorbim în secolul al XXI-lea de această nu stagnare, eu o consider chiar involuţie. În mod paradoxal, se vorbeşte întruna de drepturile omului, de şanse egale, de libertăţile fundamentale, de conservarea naturii, de grija pentru şi pentru ş.a.m.d. Dar, sunt vorbe. Vorbe – în fapt toată lumea acţionează în orb, pe ideea că mai târziu ne vom preocupa noi de posibilele efectele. Mai târziu se poate dovedi a fi prea târziu. Ce scriu acum poate părea un portret sumbru al lumii contemporane. Mă întreb, totodată: „dar nu se întrevede nicio luminiţă la capătul tunelulului ?” – Nu ştiu, pentru că povestea se complică şi din cauza manipulării practicate la scară globală. Noi nu ştim lucruri esenţiale, dar pierdem timpul, de la poveştile cu extratereştri, la noile tehnologii – în definitiv, inutile. Pierdem timpul întrebându-ne: o fi adevărat, n-o fi adevărat? Până la urmă, ori religia va fi cea care va reuşi să (im)pună un soi de disciplină la nivel planetar, ori ştiinţa va începe să ofere teorii credibile, solide, nu-i aşa? Soluţiile trebuie să vină de undeva, deşi, după teoriile conspiraţiei, planul e, cumva, făcut: s-a ajuns

la concluzia că planeta nu mai poate suporta un număr atât de mare de oameni; că resursele impun restricţii drastice. De unde se hrăneşte starea conflictuală? Ce a făcut umanitatea când a ajuns în criză? A făcut războaie şi revoluţii. Or, după cum şi arată acest termen, revoluţia nu înseamnă evoluţie. Dimpotrivă, toate războaiele, toate revoluţiile tind să aducă într-un nou stadiu de echilibru umanitatea. Tind, dar nu reuşesc, pentru că ele produc destructurări atât de masive, încât de fiecare dată e nevoie de un nou efort pentru a şterge consecinţele acestora şi, când se ajunge la o oarecare normalitate, se întâmplă, iarăşi, ceva care tulbură noua stare de fapt. Să existe un sâmbure de adevăr în aceste teorii ale conspiraţiei că este un proces voit de regres al umanităţii? Totuşi, nu văd finalitatea acestor demersuri oculte – sunt nonsensuri. Cert, însă, e că lucrurile au scăpat de sub control. S-a trecut la depăşirea puterii de intervenţie a statelor. Companiile acestea multinaţionale care impun condiţii guvernelor, statelor au devenit forţe de necontrolat. Adăugaţi acestui fenomen cu care ne confruntăm războiul ideologic şi pe cel al disensiunilor dintre religii şi o să vedeţi că este o lume atât de absurdă, încât nu ai cum, cât ai dori, să găseşti în tine resurse şi să întrevezi speranţa pentru a merge mai departe. Nu ştiu ce se mai poate spune, revenind la societatea românească. De fapt, nici nu prea contează. Cred că ar trebui să ne asumăm adevărul acestei condiţii: politic vorbind, suntem o ţară mică, între mari imperii. Atunci, noi nu avem decât posibilitatea de a fi flexibili, inteligenţi, să valorificăm oportunităţi, să nu mai avem convingeri pietrificate, fixiste, pentru că lumea este într-o permanentă şi de neprevăzut schimbare. Într-o lume atât de interdependentă, dacă nu ţii cont de o bătaie de aripi a unui fluture, undeva, la mii de kilometri, se poate produce o catastrofă. Categoric, ideea că popoarele ar mai fi stăpâne pe destinul lor a devenit o marotă, o lozincă şi nimic mai mult. Şansa lor este ca elitele conducătoare să fie responsabile, să fie mai puţin egoiste, mai puţin violente. Până la urmă, cred că e timpul pentru instituirea oficială a unui guvern mondial. Ar fi o soluţie, mai ştii? Închei: singura noastră şansă este să ne trezim, să ajungem la un grad de conştientizare a realităţilor în care ne mişcăm, să ne raportăm destinul individual la destinul colectiv, global şi să fim nişte persoane apte de acţiune, în funcţie de ceea ce livrează pe piaţă istoria contemporană. …Şi cred cu tărie că aceasta este misiunea tinerei generaţii – a voastră, cititorii acestei reviste şi ai acestor mult prea triste rânduri.

10 | Manifest Româneşte | 2017

ă vorbesc din biroul meu, dintre hârtii pe care nu le mai termin. Mă strangulează, pe de-o parte, cazul Densuşianu – trebuie să fac o introducere la publicarea Chestionarului „Densuşianu” (46 de comune din Dobrogea) şi nu mai pot, mă înăbuş. Pe de alta, până acum i-am dictat fiului meu, Decebal, un articol despre atitudinea României faţă de diaspora, faţă de ţările şi de popoarele din jur şi, în acelaşi timp, despre ideile imbecile ale „discriminării pozitive” şi ale celor care spun că „poporul român are o atitudine tolerantă”. Întreb: ce e, pentru ei, toleranţa?! Şi discriminarea pozitivă a unora nu este, oare, discriminare negativă, pentru poporul tău?! Mă aflu într-o perioadă – a mea şi nu numai – de nelinişte şi de oboseală şi mi-e greu să vorbesc despre Adrian Păunescu. Dar voi vorbi!

Gheorghe Dumitraşcu (văzut de Leonte Năstase)

Adrian Păunescu rămâne în istorie ca fiind singura mese şi pe scaune. Continui, adăugând azi: „Atenţiune, voce, singura organizaţie, singura acţiune şi manifestare frate Păunescule, nu cumva mesajul tău ar fi fost mai de disidenţă, spre sfârşitul „ceauşismului”. Oricât ar slab, dacă nu ar fi fost această descătuşare, această părea de paradoxală afirmaţia mea, el a făcut disidenţă! ieşire, această evadare, această oază de libertate pe care, I-am fost martor. Am fost invitat la cele şase-şapte în tine, şi-au creat-o aceşti copii, dansând, călcând în întâlniri ale Cenaclului Flacăra de aici, din Constanţa, de picioare mesele şi scaunele? Mesele şi scaunele acelui către Comitetul Judeţean al UTC. Mergeau studenţi timp? Nu cumva, asta arată ceva mai mult?” Dacă s-ar fi apelat la de-ai mei şi elevi, iar, apoi,  Păunescu cu puţin înainte de trebuia să mă duc cu copiii de decembrie 1989, cred că n-ar pe toată stradă. Am scris în Adrian Păunescu rămâne în istorie ca fi fost exact cum a fost. De ce? Jurnal de credinţă şi speranţă – Păunescu a fost un om politic, un jurnal curat şi cinstit până fiind singura voce, singura organizaţie, a fost un om care a făcut să se la capăt, din care nu am găsit nască alţi oameni politici. Nu şi, deci, nu am publicat atunci, singura acţiune şi manifestare de dintre aceia care îşi zic, fără să al cincilea dosar – despre unul fie. De pildă, cei care au pus la dintre aceste momente. Însă, disidenţă, spre sfârşitul „ceauşismului” cale scena căpăţânii de porc – acum afirm că am renunţat la nişte naţional-ţărănişti creo mică parte din relatarea ştini şi democraţi, de fapt nişte uneia dintre întâlnirile de la  imbecili care nu aveau nimic Sala Sporturilor. Îmi permit să întregesc mărturia, din memorie, aici. Îi spuneam lui în comun cu naţional-ţărăniştii, cu bietul Coposu, Adrian: „Te înşeli, Adrian! Chiar crezi că aceşti copii vor pentru care am avut întotdeauna preţuire, pe care l-am pricepe mesajele tale, care sunt de înaltă corectitudine şi salutat întotdeauna – nu mi-a răspuns niciodată, dar acurateţe, pline de sentimente patriotice curate?” Avem asta nu m-a făcut să dezertez de la ideea mea, de la următoarea scenă care, însă, e mai grăitoare decât dacă respectul meu pentru el. În treacăt fie spus, am aici un aceşti copii ar fi înţeles mesajul. Eram la Sala dosar mare cu rapoarte – olografe sau publicate, Sporturilor, la parter. Vine fiica mea, care era în clasa a xeroxate vreau să spun – pe care le-a dat Corneliu X-a sau a XI-a, împreună cu alte colege, înfierbântate, Coposu la Securitate. Sigur, Coposu a fost şi invitat să fie roşii la faţă, şi spuneau cum au sărit ele şi au dansat pe ministru-adjunct de către Gheorghiu-Dej – asta o ştie

2017 | Manifest Româneşte | 11

toată lumea. Dar, Coposu era o personalitate, fără îndoială. Undeva, cu 500 de paşi în urma lui Nelson Mandela, care a luat conducerea în Africa de Sud la începutul anilor ’90 şi care a fost un zeu, un Dumnezeu negru, colosal. Şi Coposu putea fi la fel. Revin. Aceşti naţional-ţărănişti închipuiţi au venit şi au speriat copiii lui Adrian, agăţând la geamul casei lor o căpăţână de porc, porcul fiind, în mintea lor, echivalent cu Păunescu. I-am văzut pe urmă pe respectivii imbecili în Parlament, dar n-am avut posibilitatea să îi ascult vreodată. Au fost muţi. Am apreciat prezenţa lui Adrian Păunescu în Senat şi chiar puţinele rateuri pe care le-a dat, pentru că au fost bine calculate. Îl judec, acum, în calitate de om pe care l-am ascultat cel puţin patru ani de zile în Senat. Eu am fost vicepreşedinte al Comisiei de Cultură cât el a fost preşedinte. Înainte de venirea lui, am fost secretar al acestei comisii, într-o pleiadă în care eu eram mai puţin strălucit, dar aveam un oarecare spirit practic. În schimb, Adrian avea soluţii. Nu cred că avea o pregătire politică anume, dar avea soluţii – derivând din inteligenţa lui sclipitoare. Adrian Păunescu nu doar

sclipea, ci strălucea! S-au încercat, forţat, comparaţii cu Vadim. Sunt absolut diferiţi! Nu trebuie neglijat faptul că Adrian era, în cea mai mare parte, moral. Cum adică, veţi întreba, era şi imoral? Aha! Era şi imoral, avea bizareriile lui. Iată, găsesc un document prin care îl rog să n-o dea afară pe jurista Comisiei, numai pentru că aia s-a luat în colţi cu el! Însă, femeia era lucidă, era muncitoare, era devotată, era loială şi orgoliul ei era strict profesional. Şi Adrian – zbâşti cu ea afară. Nu ştiu dacă s-au mai împăcat, dar eu m-am făcut mama orfelinilor şi, uneori, am primit la Comisia de Învăţământ şi Ştiinţă, al cărui preşedinte devenisem, ce-a dat afară Adrian, într-o clipă de erupţie. Probabil că femeile alea n-au mai insistat. Din punctul de vedere al flerului de om politic, avea nişte ieşiri dintr-astea, dar care, de ce nu, faţă de marile lui calităţi, se iartă. Adrian s-a dovedit a fi un om politic şi pentru că a privit, nu ca pe o iluzie, un front de stânga, naţionalist. Adică Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare, Partidul Unității Naționale Române şi Partidul Democraţiei Sociale din România. El a luptat pentru asta. Şi ne-am aflat în Parlament, pentru România, Coja,

Adrian Păunescu – „Lumină! Luptă! Libertate!” (octombrie 2007)

de la PDAR; un conferenţiar universitar de la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, Valer Suianu; eu, de la PDSR; Ciontea, cât a fost la PUNR; Vadim, de la PRM. Aşadar, Adrian Păunescu nu era orice om politic. Fără îndoială, era şi un bun constructor. Dacă aş fi fost ministru, uite, eu, recunosc, aş fi fost un prost membru al Executivului. La sigur m-aş fi apucat să mătur scările, de jos până sus, şi să dau pe toţi afară, să curăţ eu tot, să spăl chiar şi vasele. Am fost de câteva ori în anumite funcţii executive, dar s-a dovedit că sunt un inadaptabil. Adrian ar fi pus pe toată lumea la treabă. Dacă ar fi fost ministru al Culturii, nu ştiu dacă n-ar fi fost prea exigent, repezit poate, dar îi subliniez această dimensiune, această calitate neîntrecută de organizator. Organizatorul de cenaclu care a fost? Păi, măi, băiete! Aceea n-a fost joacă! Refuz să cred că se mai găsea un spirit capabil să realizeze ce a realizat Adrian, în şi cu Cenaclul Flacăra.

care politicienii de azi, care s-au făcut „manageri” şi alte bâzdâgănii, l-au aruncat la coş. Nici n-ar fi trebuit să ne ia 30 de zile din puşcăria la care ne-am condamnat singuri, ci să se adauge câte 30 de zile pentru fiecare tâmpenie pe care am făcut-o. Să fi avut un spirit cu totul deosebit, de om de stat, care să se dedice României! Şi poate că, în persoana lui Adrian, l-am şi avut.

Activitatea de mai mulţi ani alături de Adrian Păunescu, în Senatul României, a constituit, pentru mine, poate, una dintre cele mai fecunde perioade ale existenţei. Am cunoscut un om inegalabil.

Uite, citesc acum o carte despre Petre Ţuţea a unui inginer – mai mult o antologie de aprecieri ale lui Ţuţea şi în legătură cu Ţuţea, o mare personalitate. Însă, nu simt respiraţia cărţii. Inginerul, cu 16 ani de puşcărie politică, e autorul a sapte-opt cărţi importante, dar el are o cultură luată de la alţii. Nu e ceva incriminator. Totuşi, Adrian creează, chiar în timpul acela, cultură; Adrian o creează liber chiar în timpul în care respiră. Nu ştiu cât de elaborată este creaţia lui pentru unii elitişti. Probabil că Adrian se aseamănă, parţial, cu Romulus Vulpescu – din acest punct de vedere, de neegalat. Vulpescu îmbină, în gradul cel mai înalt, propria cultură cu inteligenţa lui strălucită. Literatura lui devine o simbioză, dusă până la instituţia de siamez, între împrumutul cultural şi opera pe care o creează el însuşi, generatoare, la rândul ei, de cultură. E foarte interesant, nici nu ai putea să le desparţi. Ar trebui să faci o operaţie să le despărţi, dar ar muri amândouă. Vulpescu nu are echivalent în literatura română. Adrian, nici el.

Insist pe relaţia dintre poet şi politică. Băiatul lui, Andrei, chiar a susţinut la noi, la Universitatea Ovidius, un doctorat, cu profesorul Buzatu, legat de scriitori şi viaţa politică. Am avut ciocniri, în sensul cel mai curat al cuvântului, cu foşti studenţi de-ai mei, cu nişte colegi, care susţineau că aceasta n-ar fi o temă de doctorat. Franz, chiar aşa? O spun ca istoric: ne interesează locul scriitorilor în politică. Ne interesează locul scriitorilor în politică tocmai prin autoritatea lor de scriitori. Şi, chiar ar fi fost viaţa noastră politică mai proastă decât asta de azi, dacă ar fi fost populată de scriitori, dacă ar fi fost alungaţi politrucii, trădătorii de acum pe treptele de jos ale vieţii, ale societăţii? În ceea ce îi priveşte, dacă astăzi aş fi pus din nou să votez în problema pedepsei cu moartea, aş ridică amândouă mâinile. Pedeapsa cu moartea ar trebui reintrodusă aşa cum se cuvinte. Nu că ar fi fost scriitorii, artiştii mari specialişti în selectarea cadrelor, nu neapărat. Dar ar fi avut un bun-simţ, pe

Ca om de cultură, nu avea cultura enciclopedică a lui Vadim, dar Vadim o folosea ca Niculae, cu oiştea-n gard. El făcea caz. Adrian, nu, pentru că putea şi să apeleze la cultura altora, în timp ce el însuşi era o uzină de cultură. Adrian îşi cucerise cultura prin lecturi şi prin audieri. Cultura dospea în el, dospea ca un vulcan, în niciun caz noroios, ci ca un vulcan primejdios. Adrian n-avea timp să fie omul culturii altora, să vehiculeze ideile altora, pentru că era un om al culturii sale şi era un om care respira cultură, prin excelenţă.

Adrian e creator de instituţii. Nu cunosc în România un creator mai mare de instituţii viabile. Cenaclul lui trăieşte de 30-40 de ani. Vremea a trăit atâţia ani, iar

2017 | Manifest Româneşte | 13

Flacăra lui Adrian Păunescu, începută de el, continuă să fiinţeze chiar dacă este în realizarea copiilor lui care sunt, tot din el, răsăriţi. Şi nu am niciun pic de îndoială că el ar fi creat şi în domeniul instituţional-cultural, ca ministru, ceva durabil, însă nu au avut încredere în el. Apoi, artistic, literar: că este pletoric, că nu are măsura opririi la timp, că poemele lui sunt lungi şi, uneori, lăbărţate, asta nu îi poate fi imputat şi nu-i puteai face o operaţie fără să-l scopeşti de ceea ce este el. Nu era posibilă o operaţie de această factură. Că e gongoric, dar arată-mi actorul, artistul care e neapărat înzestrat să se manifeste farmaceutic. Nu-i aşa în artă, asta nu se poate! Aşadar, Adrian Păunescu trebuie analizat în cele trei ipostaze ale sale: scriitorul, omul cetăţii şi fenomenul social. * Am multe amintiri cu Adrian. Am amintirile de dinainte de a-l cunoaşte, de când l-am cunoscut şi amintirile de când nu ne-am mai întâlnit. Toate sunt, deci, într-o măsură mai mică sau mai mare, amintiri. Iam cumpărat – eu, dar mai ales fiică-mea – toate cărţile, cu greu, când tuşul tipografic era încă proaspăt. Am descoperit, uluit, în lectura lui Tudor Gheorghe, alte versuri ale lui Păunescu, devenite clasice prin rostirea lor de către, iată, Tudor Gheorghe. Există, fără îndoială, un Păunescu al esenţelor, pe care Eugen Barbu, de pildă, îl reţine în Istoria sa polemică și antologică a literaturii române (Ed. Eminescu, 1975). Totuşi, îmi aduc aminte de un pamflet al lui faţă de Păunescu, de prin 1990, pe care Vadim a avut cruzimea să i-l trimită lui Vasile Moiş, cel care, în cel de-al optulea volum din cele douăzeci ale romanului În spatele uşilor închise, comentează această ciudată schimbare de atitudine a lui Barbu.

rând, revista de mare românism Literatura şi Arta se găseau într-o mare jenă financiară, în primejdia de a fi evacuaţi din sediile lor. S.O.S.! la Comisia de Cultură a Senatului României. S-a umplut biroul lui Păunescu, destul de încăpător, iar situaţia aluneca spre desperare. Adrian, ca Napoleon la Arcole – telefon după telefon către autorităţi româneşti cu potenţă financiară. Era sâmbătă, cred, şi, deci, un motiv în plus să înregistreze un eşec. A răspuns la apel Viorel Hrebenciuc, omul la care am ţinut – şi ţin încă – sufleteşte foarte mult. Acesta şi-a pus haina pe spătarul scaunului si a început aceeaşi telefoniadă. Fuma ţigară după ţigară din ţigările lui subţiri şi mi se părea, fapt dovedit astfel, că înregistrează mici succese care se adunau. Tonuri dintre cele mai diferite, de la rugăminţi, la rugăciuni, de la mici ameninţări, la flatări. Într-un târziu, peste două-trei ore, suma necesară – pe care n-o mai reţin – s-a putut aduna, din vreo cinci-şase fântâni de apă vie românească. A urmat o descătuşare totală, nu ştiu dacă nu s-a şi plâns cumva de bucurie de către câteva scriitoare, printre care şi Leonida Lari Închinând şi întâmplarea sfârşită fericit, spun doar atât: acela care a trăit cel mai profund primejdia fusese Adrian. Era transfigurat. Nici nu ştiu dacă nu s-a prăbuşit pe scaun. Primejdia, însă, trecuse. Adrian, ca în cutare bătălie a lui Napoleon, de data asta la Eilau, a răsuflat uşurat, dar sleit, de oboseală şi de încordare. Încă o dată m-am convins că Adrian nu ştia, nu putea să joace teatru nici pe scenă, nici în viaţa tulbure de zi cu zi. Adrian trăia. Dacă lumea ar fi fost mai sensibilă – zic şi eu aşa –, la 80 de ani, Adrian Păunescu ar fi putut fi numit nu neapărat cel mai iubit dintre pământeni, dar cel mai iubit dintre scriitorii români. Nu m-aş hazarda să spun chestiunea asta, pentru că invidia este colosală. A scrie despre Adrian Păunescu înseamnă a scrie despre luptă şi nemurire.

Pentru că am ajuns spre încheiere, iată o întâmplare la care am fost în mai mare măsură martor decât făptuitor: Uniunea Scriitorilor din Moldova şi, în primul Adrian Păunescu la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Strasbourg (aprilie 2005) 14 | Manifest Româneşte | 2017

Nicolae Iorga (văzut de Sorin-Dumitru Roată)

n 1908, Nicolae Iorga inaugurează la Vălenii de Munte, în județul Prahova, cursurile de vară care, în perioada interbelică, vor lua denumirea de Universitate Populară. Acolo a fost pregătită spiritual România Mare, ideea principală propagată fiind aceea a unității de neam a românilor, peste granițele politice existente în acel moment. În Transilvania, ecoul acestor cursuri a fost imens și a trezit supărarea furioasă a autorităților de la Budapesta. Cel mai suparat a fost contele Ápponyi, ministrul Instrucțiunii și autor al legilor de deznaționalizare a românilor prin școală.

Ápponyi s-a arătat indignat mai ales de teza lui Nicolae Iorga că românii din Vechiul Regat și românii din Transilvania sunt același neam și au aceleași interese majore. De aceea, a dat ordin de interzicere a participării profesorilor, învățătorilor, studenților la cursurile de la Vălenii de Munte, sub amenințarea pedepselor administrative. „Tribuna” din Arad anunța, în numărul din 3 iulie 1909, sosirea ordinului respectiv la școlile din localitate. Iar „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, numărul din 4 iulie 1909, anunța extinderea interdicției și la elevii de gimnaziu.

veşnic document de neam, unind în el drepturile de aborigeni ale tracilor cu drepturile de cucerituri culturali ale romanilor.” Apoi au venit barbarii. „La toți v-am ieșit înainte, și acolo în Ardeal, ospitalier, cu mâinile pline de daruri, v-am dat sânge nobil, cuvinte frumoase, înțelepte, gospodărie înaintată și, după ce le-ați luat fără a mulțămi, nici atunci, nici acum, v-am dat bani, muncă, sânge, turcilor, tătarilor și d-voastrăș vi le-am dat în Țara noastră, în casa noastră [...]. Veți fi văzut că ‹‹învățatul valah›› are dreptate să spuie ce spun acolo, la d-voastră, doicile și mamele ‹‹valahe›› de sute de ani în urechile generațiilor care cresc pe rând, în apâsare, pentru credință, muncă și nădejde.” („Neamul Românesc” din 23 iulie 1910) Constatând foarte larga receptivitate a românilor transilvăneni la ideile propagate în Vălenii de Munte, Ápponyi a propus înființarea unor cursuri similare de vară, pentru acei români, în Ungaria, în limba maghiară – cu prezența obligatorie a învățătorilor și profesorilor. „Budapesti Hirlap” din 13 și 25 iulie 1908: „Trebuie să intre ideea aceasta în public – se afirma în ziarul budapestan – că prelecțiunile în afară de școală sunt mijloace prin rand ale culturii, precum și ale apărării naționale, față de acele

 La toți v-am ieșit înainte, și acolo în Ardeal, ospitalier, cu mâinile pline de daruri, v-am dat sânge nobil, cuvinte frumoase, înțelepte, gospodărie înaintată și, după ce le-ați luat fără a mulțămi, nici atunci, nici acum, v-am dat bani, muncă, sânge.  În 1909, Ápponyi a făcut greșeala să se aventureze deschis într-o dispută cu Nicolae Iorga, privind unitatea Neamului Românesc, autohtonia acestuia, drepturile lui istorice. Pe toate le contesta. Iorga îi va răspunde: ,,Măria Sa, contele Ápponyi, binevoiește a întreba pe modeștii istorici din București cu privire la faptul dacă persistența românilor în Ardeal e un adevăr [...], ori un ‹‹basm de doică››, precum crede [...]. Ca istoric valah, care am scris istoria acestui Neam [...], cutez a răspunde cele ce urmează: Din vremuri imemorabile a stat în Ardeal, ca și la noi [în Vechiul Regat], un neam gospodăresc, isteț și viteaz, al dacilor, un neam tracic. Roma i-a cucerit, le-a amestecat sângele cu sângele cetățenilor ei și le-a dat limba latină, ca

primejdii ale căror baze le-a așezat acum daco-românismul aproape de granița noastră, prin cursurile universitare de vacanță de la Vălenii de Munte.” „Budapesti Hirlap” constata, cu indignare că „învățătorul, profesorul și studentul român din Ungaria reîntorcându-se de la cursurile universitare de vară din Văleni, cu siguranță va aduce cu sine mai mult simț daco-românescu și ură față de unguri.” Cursurile lui Iorga erau receptate ca o contrapondere la Legile Ápponyi din 1907, care urmăreau explicit maghiarizarea românilor din Transilvania. Dar contele Ápponyi a trăit să vadă îndeplinit visul lui Nicolae Iorga şi al tututor românilor: România Mare.

2017 | Manifest Româneşte | 17

n marea familie a artiştilor români (actori şi nu numai), Ernest Maftei rămâne unul dintre puţinii care, proveniţi din rândurile celor de jos, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în profesie, şiau făcut o profesiune de credinţă din a combate elitismul („ofensă adusă corpului social”, cum spunea Petre Ţuţea). Cauze determinante au fost originea socială şi conştiinţa că aparţine unei categorii profesionale în care contactul cu masele trebuie să fie nemijlocit, contribuind astfel la marele spirit al familiei naţionale. Un paradox care l-a însoţit toată viaţa trăită în anii cât România a stat sub semnul secerii şi al ciocanului a fost că, prin resorturi numai de el ştiute, a făcut ca apelativul binecunoscut să-i devină un al doilea nume: „I-am făcut pe comunişti să-mi spună ‹‹Bădia››, fără să ştie de ce şi de unde mi se trage”. Rămăsese cu acest cognomen de pe vremea când activase în Frăţiile de Cruce,

misiunile Ceaiului de la Ora 5, din 1997, dedicată lui „nea Maftei”, cum îi spunea el – amintea că, atunci când a făcut distribuţia filmului Osânda – în care Ernest Maftei urma să-l joace pe cantonierul Petrache Sava, rol de medie întindere –, a fost atenţionat că nu-i poate încredinţa acest rol (nu-l recomanda trecutul politic pus la index). „Păi tocmai de aia vreau să-l şi distribui!”, a replicat cunoscutul regizor. Acest mic episod stă mărturie a faptului că tiparele ideologice nu erau urmate întocmai („Demagogia de stânga e dăunătoare artei...”, spunea cândva regizorul Dinu Negreanu). Un fost coleg al său de breaslă, prematur plecat dintre noi, Dumitru Furdui, evoca atmosfera din primii ani ai epocii în care a fost silit să-şi exercite profesia: „... Dar în Bucureşti mai era un teatru. Cu sediul dincolo de Podul Grant, departe nu numai de celelalte teatre, dar de orice viaţă culturală a Capitalei: Teatrul Muncitoresc CFR Giuleşti. Benedict Dabija, actorul

fapt nu fără urmări. Felul său de a fi, optimist şi glumeţ, nu l-a părăsit nici în anii când, din cauza crezului său politic, avea să fie privat de libertate. În universul concentraţionar comunist a rămas o figură singulară pentru că, prin felul în care reuşea să-şi menţină moralul ridicat şi, prin efect de contagiune, să-l susţină şi pe al celorlalţi, l-a făcut pe comandantul închisorii să amintească în orice împrejurare despre el ca despre: „ăla care râde”. Sigur că inventarul biografic i-a adus şi dificultăţi în exercitarea profesiei. Sergiu Nicolaescu – într-una din e-

cu gură rea, cum vedea un actor de acolo, cum îl lua peste picior: ‹‹Ascultă, cum se face că toate teatrele din provincie vin o dată pe an în turneu la Bucureşti, afară de voi?›› Aşa cum arăta şi numele, acest teatru avusese la bază o formaţie muncitorească de amatori şi era susţinut de Ministerul Transporturilor. Pe atunci se făcea mare caz de luptele CFR-iştilor de la Griviţa etc., toate acestea împreună cu Gara de Nord erau grupate în zonă. Aşa cum îşi închipuie oricine, în colectiv pătrunseseră elemente provenite din din producţie, activişti, precum şi alţi actori de la periferia profesiei, un

18 | Manifest Româneşte | 2017

ansamblu care se ţinea mai mult de şedinţe şi de dări afară decât de teatru. Se acuzau unii pe alţii de fapte grave, se puneau în discuţie, se excludeau, într-un cuvânt: Să te ferească Dumnezeu! La toate astea asista neputincios un grup de actori care făcuseră politică legionară şi care erau bucuroşi că sunt lăsaţi în pace, ba mai fac şi meserie, în timp ce camarazii lor de idei şi acţiune erau cu toţii la zdup... Printre aceştia: C. Lungeanu, Ion Aurel Manolescu, N. N. 1 Matei, Ernest Maftei şi alţii.” Din toate aceste puţine referinţe se desprind caracteristici alcătuind profilul celui care, de fapt, a fost omul Ernest Maftei. Atent la nevoile şi la suferinţele celor de lângă el, dar mai ales ale celor din breasla sa, nu poate fi trecut cu vederea – fapt amintit de el însuşi – că, aflat la grea suferinţă, actorul Boris Ciornei a fost primit şi îngrijit în casa lui: „L-am luat să moară la mine.” Pentru că a fost un artist complet, nu s-a dedicat numai scenei şi ecranului, ci şi cuvântului scris, poeziei în special. Ca elev al Şcolii Normale din Bacău, premiant şi bursier, scoate, împreună cu alţi colegi, revista Liliacul. Concomitent, scrie versuri şi joacă teatru. Târziu, după 1965 – când PCR, prin elementele promovate la vârf, începuse să aibă o garnitură politică implicată nemijlocit în marele pact al împăcării cu naţiunea –, numele său începe să devină cunoscut publicului larg. Almanahul Cinema îi publică versuri. De asemenea, interviuri. A fost prizonierul a trei dictaturi – ca să parafrazăm un cunoscut lider comunist, victimă a propriului său militantism, Lucreţiu Pătrăşcanu – şi nici după momentul decembrie 1989 n-a fost scutit de probleme. În plină democraţie. Implicat activ în ceea ce s-a numit fenomenul Piaţa Universităţii, este grav rănit în ciocnirile din iunie 1990 şi internat la Spitalul de Urgenţă. Această cumpănă, ca atâtea altele, nu i-a alterat nici conduita şi, mai ales, nici crezul: „Mişcarea a crescut din sufletul neamului. Trăieşte şi va trăi atât cât va fi neamul românesc.”2 Dacă Ţuţea a spus că se simte asemenea „unui vultur trist care, înălţat la zenit, urinează asupra secolului al XX-lea cu un dispreţ creştin”, despre Bădia se poate spune că nu şi-a dispreţuit semenii, plutind creştineşte peste secolul extremelor, având drept aripi poezia şi veselia. 1. Dumitru Furdui, Teatrul în comunism, vol. I, Paris, Ed. Fronde Alba-Iulia, 1999, p. 154. 2. Fundaţia Buna Vestire, Fundaţia George Manu, Intelectualii şi Mişcarea Legionară. Mari conştiinţe româneşti, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Buna Vestire, 2000, p. 177.

2017 | Manifest Româneşte | 19

iaţa doamnei Rodica Procopiu este povestea impresionantă a unui om remarcabil, care a trecut prin mari încercări în viaţă alături de soţul ei, renumitul savant Ştefan Procopiu (1890-1972), cu care a împărţit momente de tihnă sau zbuciumate, după cum au fost şi vremurile străbătute de către cei doi soţi.

pleacă la Paris, împreună cu Mărioara-Rodica vine pe lusoţul său. Nu va mai reveni me la 1 februarie 1911, în târgul niciodată în ţară şi moare la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, fiind Chantilly în 1966. al doilea copil în familia soţilor Mihai Vasiliu (30 octombrie 1877 Cel mai mic frate, Olimpiu – 21 aprilie 1951) şi Elena Vasiliu (n. 6 septembrie 1917 – d. 200?), (1885-1917), născută Sava. Ambii absolvent al Liceului „Laurian”, părinţi au fost institutori în a făcut studii de drept la Iaşi şi oraşul Botoşani. Tatăl, fiu de la Cluj. A luptat în timpul Celui răzeş, om entuziast, cu o extraorde-al Doilea Război Mondial, dinară putere de muncă, a fost fiind rănit pe frontul din est. un pedagog înnăscut, creator a După război, a fost avocat în două şcoli în Ştefăneşti, una de Baroul din Cluj şi în cel din fete şi una de băieţi. A creat un Bucureşti. învăţământ primar atât de bun, încât Spiru Haret a dat încaDoamna Procopiu a fost drarea şcolii ca învăţământ urmereu mândră de originile sale ban cu patru clase, în loc de din ţinutul Botoşaniului, loc ce cinci. Tot la Ştefăneşti, Mihai a dat ţării oameni de seamă, Vasiliu a fost şi directorul şcolii precum Eminescu, Luchian, În timpul studenţiei bucureştene pregătitoare de învăţători, înfiinIorga şi Enescu. Copilăria, ţate după război, pentru a forma structura sa intelectuală şi cadre didactice din judeţ şi din Basarabia. Din 1919 este afectivă se formează, cu precădere, la Botoşani, unde a numit institutor la Şcoala Primară de Băieţi „Marchian” făcut cursul primar, cel secundar şi liceul. Aceste etape şi a refăcut şcoala de la Ipoteşti. A fost membru al au fost prioritare pentru delicata domnişoară Vasiliu în Partidului Naţional Ţărănesc, senator în două legis- formarea sa intelectuală şi în alegerea drumului urmat laturi. Pedagog desăvârşit, tatăl este cel care a transmis în viaţă, restul fiind doar o completare şi o perfecţionare copiilor dragostea pentru geografie şi istorie, desen, în profesie. Imaginea oraşului natal, cu cele mai caligrafie, lectură şi, poate cel mai important lucru, importante instituţii ale sale – „pilonii societăţii” după dragostea de ţară. cum îi numea –, Liceul „Treboniu Laurian”, Tribunalul, Primul copil al familiei Vasiliu, Mircea, născut la 16 august 1909, a fost absolvent al Liceului de Băieţi „Treboniu Laurian” din Botoşani şi al Şcolii de Ofiţeri de Artilerie din Timişoara. În anul 1943 este rănit pe frontul din Rusia şi moare la Cernăuţi. Adina (n. 14 iunie 1913 – d. 1991, Buşteni) a fost medic la Bucureşti, specializarea interne. Brânduşa, născută la 19 iulie 1915, a fost licenţiată în litere, specializarea italiană-franceză. În anul 1946

20 | Manifest Româneşte | 2017

Teatrul şi Armata Română, cu Regimentele 37 şi 77 Infanterie, a fost păstrată cu sfinţenie în memorie, amintirile izbucnind mereu cu prospeţime în conversaţiile sale cu toţi cei care doreau să afle câte ceva din viaţa ei sau a vremurilor de altădată. Prima amintire, puternic înrădăcinată în memorie, a fost legată de intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916. Avea 5 ani şi tatăl o ţinea în braţe. Trăgeau clopotele peste tot în oraş, se auzea fanfara militară şi regimentul a mărşăluit toată noaptea spre front.

Pentru Rodica Procopiu, Botoşaniul acelor timpuri era un oraş al verdeţii, cu străzi pline de pini, de case mari cu grădini, cu o atmosferă de linişte şi de spiritualitate, „cu un parfum deosebit pe care nu l-am întâlnit când am venit la Iaşi”. Casa în care a locuit cu familia, pe Rodica Procopiu în anii ’50 bulevardul Eminescu, în apropierea Liceului „Laurian”, era cu chirie, fusese a unui neamţ grădinar şi avea o grădină imensă cu 23 de brazi, cu liliac, trandafiri, iasomie, narcise şi multe alte plante aduse din insula Sahalin. „Casa cu cerdac” era îmbrăcată în viţă de vie şi în trandafiri agăţători. Fiecare copil al familiei avea „apartamentul” lui în această grădină, fiind o împletire a vieţii de fiecare zi cu natura, „care îţi lasă o amprentă pentru toată viaţa”. Oraşul era animat de o efervescentă viaţă culturală, mijlocită de librării, biblioteci, spectacole de teatru, concerte. În familie, prioritară în educaţia copiilor era cultura. Exista în casă o bibliotecă impresionantă, se citea publicistica timpului (Gândirea, Viaţa Românescă, Cuvântul, Ramuri, Societatea de mâine, Familia, Ideea contemporană), care oferea articole semnate de tinerii intelectuali de marcă ai vremii: Petre Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade etc. Acasă, familia avea un gramofon cu plăci, la care tânăra domnişoară Vasiliu ascultă, pentru prima dată, muzică de operă, prin intermediul înregistrărilor marelui Enrico Carusso. La cinematograf se mergea rar, cu şcoala, nefiind o atracţie deosebită, iar primul film vizionat cu clasa a fost Quo Vadis, ecranizare după romanul al lui Henryk Sienkiewicz.

George Enescu. Din copilărie a iubit lectura, pasiune adâncă şi continuă pentru întreaga viaţă, dezvoltându-i imaginaţia şi memoria. Principiile sale corecte de viaţă i-au călăuzit paşii întotdeauna, trăind respectabil şi merituos. După absolvirea Liceului de Fete „Carmen Sylva” din Botoşani, Rodica Vasiliu ar fi dorit să urmeze Facultatea de Arhitectură sau Politehnica la Bucureşti, deoarece îi plăceau mult desenul şi matematica. La sfatul unei profesoare din liceu, doamna Ghermănescu, a optat pentru ştiinţele umaniste, urmând Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, obţinând două licenţe. În timpul facultăţii, a corespondat cu Mircea Eliade, iar la întoarcerea acestuia în România, după experienţa din India, l-a întâlnit la conferinţele ţinute la Universitatea din Bucureşti. Peste mulţi ani, sora Rodicăi, Brânduşa, îl întâlneşte pe Eliade la Paris, acesta amintindu-şi de tânara studentă Vasiliu, cu care schimbase idei, în scrisori, cu ani în urmă. A avut profesori emeriţi la facultate, precum Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu. La sfârşitul studiilor, primeşte propunerea de a rămâne cadru didactic în învăţământul superior din Bucureşti, dar refuză, luând repartiţie pentru oraşul Bălţi, dorind să fie cât mai aproape de ţinutul natal. La şcoala din Bălţi, tânăra profesoară îl cunoaşte pe Alexandru Georgescu, profesor de limba franceză, cu care se căsătoreşte. Din nefericire, în iunie 1940, primul soţ moare prematur la Hotin, răpus de gloanţele ruşilor, în a şasea zi de la înrolarea sa pe front. Rodica şi Ştefan Procopiu, alături de acad. C. Simionescu – al treilea din stânga (Mănăstirea Văratec, 18.06.1961)

La Botoşani ajungeau rar trupe dramatice, dar mergea întotdeauna la spectacolele unor solişti de operă (Margareta Metaxa, Elena Drăgulinescu Stinghe, George Folescu). Cel mai mult a fost impresionată de marele

2017 | Manifest Româneşte | 21

Rămâne profesoară la Bălţi şi, în anul 1942, cu ocazia unui bacalaureat organizat la Chişinău, îl cunoaşte pe profesorul universitar Ştefan Procopiu, preşedintele comisiei. S-au revăzut la câţiva ani, la un alt bacalaureat, la Vaslui, şi destinul le uneşte vieţile în anul 1946. Era o diferenţă de 21 de ani între cei doi, dar frumuseţea intelectuală şi sentimentală i-a unit. „Casa cu flori” din Dealul Copoului, construită de profesorul Procopiu în anul 1933, devine oaza de linişte şi de creaţie a celor doi soţi. Au iubit natura şi animalele, primul cadou al Profesorului, după căsătorie, fiind un pechinez. Din călătorii se întorceau tot timpul cu noi răsaduri, ghivece şi seminţe de flori, astfel încât, în timp, grădiniţă din jurul casei devine o cochetă „grădină botanică”, apreciată şi admirată de ieşeni. Distinsa doamnă Procopiu a îngrijit cu dragoste acest loc până în ultimii ani ai vieţii, musafirii fiind onoraţi la plecare cu câte o floare, o gingaşă amintire a momentelor petrecute împreună. Au împărţit împreună momentele bune şi pe cele grele ale vieţii, care s-au abătut asupra lor în primii ani ai instalării regimului „democraţiei populare”. I-au unit modul de gândire comun, respectul, cultura, arta, dragostea de natură şi de ţară, atitudinea demnă împotriva imposturii şi a comunismului. S-au completat şi au fost sprijin unul pentru celălalt. Soţii Procopiu au refuzat categoric înscrierea în Partidul Comunist, stând la distanţă de politică. După război, doamna Rodica a fost profesoară la mai multe unităţi de învăţământ preuniversitar din oraşul Iaşi, fiind transferată, cu ostentaţie, până la pensionare. După decesul Profesorului, doamna Rodica Procopiu a păstrat vie memoria soţului său, prin intermediul donaţiilor pe care le-a înfăptuit către Academia Română – Filiala Iaşi, Biblioteca de fizică a Universiţăţii „Al. I. Cuza”, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, şcoli din Iaşi sau din alte localităţi, către profesori, elevi, studenţi şi toate persoanele care au fost interesate de munca şi de viaţa marelui savant. Oricine trecea pragul casei din Dealul Copoului, primea cadou din partea doamnei profesor amintiri inedite, narate cu o însufleţire şi cu o vigoare intelectuală mai puţin întâlnită. Totul era transpuns într-o altă lume, pierdută, din păcate, ce era clădită pe valori ale meritocraţiei şi ale virtuţilor, dar, mai ales, pe modelele unor personalităţi ilustre ale vremii. 1 februarie 2011 – o zi obişnuită de iarnă. Pentru doamna profesor Rodica Procopiu a înseamnat un moment magic al vieţii – sărbătorirea centenarului. În cocheta căsuţă din dealul Copoului, rude, prieteni, vecini, oficialităţi, reporteri, au trecut pragul pentru a-i fi alături la ceas aniversar. Venerabila doamnă Procopiu a străbătut istoria unui secol: două războaie mondiale, Sus: Rodica şi Adina Vasiliu pe Bd. Elisabeta din Bucureşti (21.03.1937) | Jos: Rodica Procopiu 22 | Manifest Româneşte | 2017

patru regi, patru preşedinţi şi mai multe regimuri politice. Ce sentimente şi amintiri profunde îi inundau sufletul! O viaţă trăită frumos, cu respect, cumpătat, sănătos, după repere morale bine sădite în suflet şi gestionate cu înţelepciune. La doar câteva zile de la decesul academicianului Procopiu, din august 1972, am cunoscut-o pe doamna Rodica Procopiu. Copil fiind, tatăl meu mi-a spus că este soţia „celui mai mare om de ştiinţă al Iaşului”, trecut la cele veşnice de curând. Casa în care am păşit pentru prima dată m-a impresionat pe loc, dându-mi senzaţia că mă aflu într-o adevărată bibliotecă. De jur împrejurul pereţilor, numai cărţi, atmosfera şi „mirosul” casei diferind total faţă de cele cu care eram obişnuită până atunci. Ani de zile mi-am însoţit părinţii în vizită la distinsa doamnă, o gazdă desăvârşită, veşnic bucuroasă de oaspeţi.

zugrăvite cu emoţia şi cu mulţumirea unei vieţi trăite demn, corect şi creştin. Am avut bucuria şi onoarea de a fi în preajma unei mari doamne a neamului nostru, care, cu modestie, cu dragoste şi cu respect, şi-a dedicat viaţa pentru păstrarea şi pentru consolidarea memoriei soţului ei în panteonul ştiinţei româneşti.

Revista Manifest Româneşte mulţumeşte pentru fotografiile cu care a fost ilustrat acest articol domnului Adrian Vasiliu, nepot al doamnei Rodica Procopiu, şi Muzeului Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” din Iaşi.

După mulţi ani, în 1994, am bătut cu sfială la uşa doamnei – nu mai dădusem de ceva timp vreun semn. Anii ne schimbaseră pe amândouă, dar bucuria revederii a fost pe măsură, iar orele au părut clipe, povestind despre cele întâmplate de-a lungul anilor. Ospitalitatea, jovialitatea şi bunătatea ei rămăseseră neschimbate! Acum eram interesată de viaţa şi de opera lui Ştefan Procopiu, de posibilitatea păstrării şi şi a valorificării memoriei savantului la Muzeul Politehnic din Palatul Culturii, care a fost denumit, în anul 1994, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”, în onoarea marelui nostru academician ieşean. Mare a fost bucuria doamnei când a aflat că instituţia muzeală este preocupată de acest aspect, mărturisind: „Cred că Dumnezeu mă ţine în viaţă pentru a pune în bună rânduială tot ceea ce este legat de memoria soţului meu!” – şi aşa a fost! Mai multe donaţii ale doamnei (documente, obiecte personale, obiecte de mobilier, fotografii, cărţi, extrase cu lucrări ştiinţifice, corespondenţă) au ajuns în patrimoniul muzeal şi sunt valorificate prin expoziţii temporare, publicaţii şi manifestări omagiale organizate constant până în prezent. Nu cred că am primit în viaţa mea o apreciere mai importantă decât cea venită de la doamna Rodica – pe când lucram la sortarea şi la împachetarea unor cărţi din biblioteca familiei, ce urmau să ajungă la muzeu –, cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: „Cred că soţul mea te-ar fi apreciat mult, la felul matale de a fi şi de a munci!”

Ultima fotografie a soţilor Procopiu (Mănăstirea Văratec, 31.10.1961)

Recunoştinţă veşnică pentru clipele minunate petrecute împreună, de fiecare dată prilejuri de evocare a unor amintiri preţioase şi inedite ale doamnei Rodica,

2017 | Manifest Româneşte | 23

„Condamnare pe viaţă, Când nu eşti, să te scriu.” A.P. I

chiţa adesea, pentru sine, instanţe şi hotărâri ultimative. Totuşi, soarele răsărise de multişor şi Sofia încă îşi alinta aşternuturile, cu ochii deschişi, într-o letargie pe care şi-o permitea doar în momentele, atât de rare – şi de dorite –, când nu era nimeni prin preajmă. X murise de câteva luni, un an, poate doi – iartă-mă, nu mai ştiu precis – şi, chiar atunci când era în viaţă, omul acela bizar, aflat la limita moralităţii, nu reuşise, prin tovărăşia lui sinceră, prin singurele discuţii din cancelarie care nu făceau vorbire de năzdrăvăniile plozilor sau de recentele izbânzi culinare, să împiedice conturarea eşecului existenţial din viaţa Sofiei. Bietul profesor de filosofie credea că va învinge mizeria unei lumi... Vax! L-a stins cancerul cum stinge pielea uscată a femeilor bătrâne focul unei lumânări. Şi – Dumnezeu ştie –, cred că-i este mai bine dincolo. Pentru profesorii ca el – şi, de ce nu, ca Sofia –, în România acestor ani blestemaţi, însăşi profesia pe care şi-o aleseseră – nu cu multă vreme în urmă, când speranţa încă mai exista – devenise o altă umilinţă, într-un angrenaj social scabros... Speranţa... Monotonia, lehamitea şi, mai mult, dezgustul o cotropiseră în ultimii ani, asemenea unei molime de Ev Mediu, cuibărite până sub cerurile Capelei Sixtine. Cât mi-ar plăcea să ştiu ce gândeşte Sofia! Şi ce taine ascunde în cutia pieptului! Şi cum să ştiu, atât timp cât ea însăşi refuză propriile amintiri, derularea filmică a poveştilor din capul ei? A dorinţelor, a idealurilor, puse la păstrare în temniţele sufletului. Dar şi când o năpădeşte viaţa... Şi vara acelui an şi anu-ntreg şi cei care aveau să vină nu puteau face decât să-i prăpădească farsa. Clipa sosi, sosi şi omul cuvenit. De ce nu-i dădea pace fierul glasului său – „Sofia, te vreau!” –, răscolind răni?!... Rănile, cusute grosolan, de-a lungul anilor, se porniră, de-aseară, să urle. Frică? De ce

24 | Manifest Româneşte | 2017

i-ar fi frică de el – singurul prieten, singurul refugiu?! Ah, nu! Nu de cineva anume îi era femeii frică. Atunci? Se trezise prea devreme, după obiceiul ingrat al fiecărei zile, de parcă n-ar fi fost şi pentru ea vacanţă. S-a îndurat să se ridice, deşi nu-şi ostoise oboseala – orice s-ar spune, nu-i de ici de colo să joci mulţumirea, zi după zi, an după an... Era – să zic – între 6:30 şi 7, atunci când lui îi plăcea să fie trezit, să-i audă Sofiei vocea limpede. Mai ales în exerciţiile ei oratorice, Sofia căuta să păstreze o tonalitate egală, de magistru infailibil. Totuşi, o voce pătrunzătoare, ca pasiunea unei femei iubind. – Bună dimineaţa, Soare! Spune-mi că te-am trezit chiar acum... – renunţaseră la „alo”... – Ah, nu... Te aşteptasem şi tare-aş fi vrut să sun eu, să te trezesc eu. Bună dimineaţa, Sofia! – Azi m-am trezit cu faţa spre soare... Lumina lui mi-a deschis ochii... – Ţi-am mai spus că lumina... lumina se găseşte-n tine şi-aceea, aprinsă, te trezeşte cu adevărat... Tu eşti lumina! – (Uşor cântat:) Paroles, paroles, encore des paroles que tu sèmes au vent*... Vorbe mari la drum de seară, domnul meu, şi e încă dimineaţă... – Alors, je peux bien les offrir à une autre qui aime le vent et le parfum des roses?* – (Joc fără cusur:) – Dar, dă-i-le, frate, cui vrei – de ce-mi mai ceri voie? Puteţi începe chiar cu protejata dvs. – cum îi zice? – care pare, ce zic pare, chiar e întotdeauna încântată să vă digere trăncănenile – mai ales când nu vă răspunde la telefon! – Haide, Sofia, nu fi nesuferită! Mai răspunde ea... E doar o altă prietenă de prin teatru. Ce vrei să-ţi spun?

Tu ești cea mai bună prietenă a mea, omul care mă înțelege, depozitarul încrederii, al adevărului meu... – Nu, Andrei, eu nu vreau nimic şi tu nu vrei să înțelegi. Prietenia nu suportă grade de comparație. Dacă însemn atât de mult pentru tine, eu sunt prietena ta, doar eu...

turnată-n catifea. S-a pierdut, apoi, într-o ceaţă de aburi. Pieptul răsărea şi se scufunda anevoie sub apa ceea purificatoare. A închis ochii şi capul se prăvălise, căutând reazem. Femeia îşi asculta vocea, care şoptea pentru timpanele altui suflet: „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând...”**

– (Își trase sufletul o clipă, lăsând să se scurgă în receptor suflul unei dezamorsări:) Ştiu, mi-ai mai * dezvoltat „teoria”... Nu te pot contrazice, ai dreptate: Mai târziu, cu măiestria detaliului, Sofia şi-a aranjat dacă prietenia e, şi ea, o formă de iubire, atunci acceptarea unui al treilea înseamnă superficialitate. sprâncenele delicate, şi-a tăiat unghiile scurt şi le-a Chiar trădare. Știu că nu vrei să-ți dau dreptate, să ţi-o acoperit doar cu un strat subţire de lac. Îşi lăsă capul declar. Într-adevăr, rien que des mots... Dar, ai mereu... despicat de o cărare înaintând în desişul de abanos, luă Iartă-mă că nu sunt ceea ce ai merita să fiu. Te cele două valuri de păr, le trecuse de-a lungul tâmplelor, dezamăgesc prea des, iar pentru noi,... între noi,... nu după urechi – mici scoici –, şi le ţintuise la spate, în fel de fel de ace şi clame. mai e loc de scuze, de  Pentru ea, rare îndeletpretexte – după ele îşi niciri, pe care n-aş şti duc traiul cei mulţi, Un trup tânăr, înalt, zdravăn, care trăda o vigoare să le prind în toată căutând justificări penfemeiasca lor migală. tru ratarea lor irevoînăbuşită de traiul nedemn al zilelor ei. Totuşi, trup Însă, m-aş pricepe să cabilă... de o feminitate fierbinte, hotărâtă, impusă de sânii las depoziţie desluşită: Iubire, superficialifăptura ei contrasta cu tate, trădare, scuze, cărnoşi de părul bogat, curgându-i pe umeri. Femeia orice univers casnic. Ai pretexte, ratare – fi întâlnit asemenea femeia se simţi lovită căuta cu priviri drastice izvorul pierdut al voluptăţii. plăsmuire de femeie de aceste cuvinte, rosdoar pe scenele tite cu atâta luciditate teatrelor sau prin   într-o dimineaţă nemuzee, unde ar fi coaptă de vară. Încercă, stângaci, o eschivă: descins triumfal din tablou în tablou. Pânzele-ar fi – Hai că mă plictiseşti! plesnit, uleiurile ar fi luat-o la vale... Ah, să fie aceasta Au râs amândoi, într-o armonie plină de licoare adevărata Sofia? Nu ştiu... Nu vreau să ştiu! În orice aromată. Vorbiră pentru ceva timp, renunţând la caz – este adevărul meu. registrul grav. Niciunul nu se sătura de glasul celuilalt... – Când ne vedem, Andrei? – La 10 sunt la tine. – La 11 – nu cred că mă încadrez până la 10... – După voia dvs., dragă doamnă! – (Calmul dezarmant din edictul unui monarh:) Nu „dragă”... „Draga mea”! Şi-apoi mergem pe plajă, să vedem marea... * Înainte de a urca în cadă, Sofia se opri în faţa oglinzii şi lăsă prosopul să-i alunece pe trup. Un trup tânăr, înalt, zdravăn, care trăda o vigoare înăbuşită de traiul nedemn al zilelor ei. Totuşi, trup de o feminitate fierbinte, hotărâtă, impusă de sânii cărnoşi, de părul bogat, curgându-i pe umeri. Femeia căuta cu priviri drastice izvorul pierdut al voluptăţii sale şi voia, parcă, să-l afle numaidecât, pipâindu-şi carnea arsă – marmură

A mers în sufragerie şi a scos, din spatele unui raft, o cutiuţă. Luă şi un braţ de cărţi – două volume de Arghezi – ferfeniţă –, nişte poezii de dragoste desperecheate ale lui Păunescu, o carte de versuri a unui brazilian de prin zilele noastre – al cărui nume îmi scapă. O mai fi luat şi altele. Pagina de gardă a multora păstra numele ei de fată şi o dată nici recentă, nici depărtată – să tot fi fost zece ani. S-a aşezat pe un scaun, la masă, unde şi-a potrivit două inele mari, în chip de brăţări. În rest, a frâmântat bijuteriile din cutiuţă – nu-i mai spuneau nimic: cadouri, cadouaşe, fierătănii cu care, oricum, nu simţea nicio plăcere să se gătească. Apoi, se porni să răscolească prin cărţi. Tulbura paginile fără destinaţie, împreunând frânturi de vers în malaxorul minţii sale. Din când în când, se încrunta brusc şi răsufla. Astfel îşi trăda această preoteasă a orgoliilor, sieşi, neliniştea – pe care o credea, vai, slăbiciune. Dar, oare, umbra unei false linişti nu o stăpânise prea mult timp?

2017 | Manifest Româneşte | 25

Trase copertele ş-un clocot de lacrimă o sfârşise. Carnea i se zvârcolea în tremur. Sângele îi burduşise sânii şi femeia-şi simţi pieptul o grea platoşă, în timp ce, înnegrindu-se, vene săpau în huma tâmplelor. Suveran cu minţi rătăcite, suferinţa risipea gemete în neştire – Sofia nu întrebuinţa niciun fel de stavilă. I se dăruiseră aceste ceasuri cu chingile slăbite, fusese lăsată în pace, era liberă să se jelească în voie, cu tot cu tinereţea ei prăpădită, cu tot cu visurile ei trufaşe. Altfel, nu-şi îngăduia. Nu putea face decât s-accepte acest nedrept corolar al umilinţei de fiecare zi: ţinea pleoapele căzute până târziu, când, neauzită de cei căzuţi în somn, plângea, chircindu-şi ochii în găvane. A doua zi,

reprezentaţia se relua şi femeia se lăsa, iar, dusă de nepăsare. Se străduise să trăiască astfel, dar puterile o părăseau şi de unde să fi făcut rost de altele? Totul, în acea dimineaţă, a stat sub pecetea unei implacabile mărturisiri, îmbrăcând, parcă, straiele sfidării. În Sofia, lumea veche se prăbuşea în ruine şi în chinuri. Lumea veche? Da, lumea care pentru mulţi alţii este aceeaşi: căsnicie, copii, salariu decent – spirala mediocrităţii. Cu toate că femeia însăşi alesese – cuvântul îi aparţine – o astfel de viaţă, înaintarea în vârstă oferea acum sufletului ei dreptul revanşei, şansa eliberării. Ce vei face, Sofia? II

Sofia îi deschidea totdeauna uşa înainte ca el să ajungă în prag. Urca pe scări, motivând că liftul îl privează de un efort bine venit. Acum, tabietul său oferise femeii o mână de momente, cât să-şi limpezească faţa şi simţirea. – Ia uite-l! – râse scurt. Să ştii că nu mergi cu mine pe stradă cu pălărie! Ce naiba, Andrei! Îți place să te porți ca un îmbătrânit... – spuse acestea examinând pălăria, pe care, apoi, cu un gest specific de dispreţ feminin – asupra sincerităţii căruia nu poţi fi niciodată edificat –, o aruncă – disc de ocazie – pe canapea. – (Mormăind:) Doar ni s-a spus amândurora că ar fi trebuit să ne naştem în alte vremuri, draga mea doamnă! Nu-i aşa? – (Joacă indiferenţa:) Da, bine... Mă bucur, oricum, că înveţi repede... şi că nu te mai văd în negru! Și, într-adevăr, bărbatul care tocmai se aşezase pe scaun, în sufragerie, picior peste picior, era îmbrăcat în nuanțe văratice de alb și crem. Ușor îmbătrânit, ar fi adus cu Vittorio Gassman în Parfum de femeie. (Il faut pas exagérer, nu era chiar în costum – de ce s-ar fi formalizat?) Mai mult îmbătrânit, cu bietul Zaharia Fărâmă al lui Eliade, învârtind între degete, absent, o batistă. Împrăștia în jur fiori melancolici – teatralitate incurabilă, fără îndoială! – și impunea încăperii răceala disprețului său față de lume. – Când ai vreme, să te uiți, te rog, pe fragmentele astea – așeză pe masă, cu afectare, niște manuscrise în cerneală neagră. Sper să-ți placă.. Ți l-am adus pe Signor Pirandello. Pesemne, tânărul nu numai că-şi instalase o nouă zeitate în Panteon şi era gata să-i slujească, dar se grăbea s-o iniţieze şi pe Sofia acestui proaspăt cult. – O ediţie reuşită... (Răsfoind:) Ah, tot dramaturgie! Chiar, asta n-am apucat să te-ntreb pân-acum: din tot

26 | Manifest Româneşte | 2017

ce ai fi putut să faci – şi-ai fi grozav în multe –, de ce teatrul? Şi scriitor, şi actor, şi regizor... – (Începe să joace interviul, cu toate elementele de expresie ale feţei, cu gesturi când largi, când discrete, pentru a sublinia contrastul dintre firea sa şi restul lumii:) Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că nu am fost croit aşa cum le-aş fi fost de folos celorlalţi: un complice. Dimpotrivă, resimt orice nedreptate, cât de mică, asemenea unui supliciu îngrozitor. Zvâcnesc viscerele-n mine din pricina unei căutături stâlcite, a unei vorbe vrăjmaşe. De ce? Eu rău n-am făcut nimănui cu voia, pentru că răul îmi răneşte fiinţa. Şi-am pornit-o pe calea mea fără să mă mai uit nici în urmă, nici de-o parte, nici de alta – mereu înainte. Compromisul mi-e străin şi străin i-am devenit şi eu lumii... – (Întrerupe şăgalnic:) Îţi place să cultivi starea asta de marginal, de erou romantic... – (Îşi continuă jocul:) Dar aici nu e vorba numai de condiţia de marginal, de marginalizat... Unii dintre noi se pomenesc – nu ştiu din ce cauză – cu stigmatul singurătăţii. Nu-şi găsesc liniştea – liniştea, nu calmul! – nicăieri, nici măcar în familie, dacă o au. A căuta simplitatea e o jignire pentru aceşti ocnaşi ai sinelui, bucuriile mărunte nu-i încântă. Luciditatea – torent nestăvilit – le sapă galerii prin spirit. Mai mult decât orice, singurătatea organică înalţă conştiinţa. E, de altfel, axioma lui Camil – îşi tutuia maeştrii –, pe care o cunoşti prea bine: „Câtă luciditate, atâta conştiinţă; câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta dramă.” Eu închipui personaje, le scriu pătmirile tocmai pentru a mai uita de mine. De jucat, le joc din acelaşi motiv. Iată cum, dezgustat de tot ce ne-nconjoară, am găsit adăpost în mine şi-apoi, sătul de mine însumi, caut crucea altor conştiinţe. Cât despre regie...

– Aici dau eu replica: vrei să controlezi totul, să faci, privea – nici nu bănuia cât de curând, cu tot cu trufie, îl din nimic, certitudine. Refuzi să accepţi realitatea. Ai o va răpune imprudenţa... mare capacitate de a înţelege în profunzime şi ştii prea – Ah, nu la fel de multă câtă aveţi dvs. de obicei, bine: nu avem parte de niciun fel de certitudine. domnule Camil Petrescu! Așteaptă doar să mă machiez. Oamenii pe care-i revendici drept modele, felul Cu mine, trebuie să-nveţi s-aştepţi! anacronic de-a fi, principiile tale cavalereşti – din toate – Mai degrabă să rabd! Chiar aşa, de când predai şi ţi-ai făcut propriul personaj. Aşa cum ai spus, eşti prea lecţia asta imposibilă a aşteptării?! – şi-un râs în duet nu lucid să nu-ţi dai seama că te asemeni celorlalţi. Iubeşti, iubesc şi ei. Ţi-e frică de ceva, le este şi lor. Nu există se lăsase, într-adevăr, aşteptat. sentimente privilegiate. Sigur, îmi vei spune că unul ca Sofia părăsi camera, cu speranţa că tânărul nu tine simte cu totul altfel, că trăieşte la o intensitate observase petele de sare închegată ce i se aşternuseră, aparte... Dar realitatea rămâne tot asta: îţi este frică de ici-colo, pe cuprinsul chipului. În urma sa, Andrei se ce nu poţi cunoaşte dinainte şi, peste toate, ţi-e frică să adânci între copertele cărţilor, uitate pe masă... suferi. Ca să-ţi păstrezi şi personajul, şi puterea asupra * altora, îţi trăiești tinerețea într-un teatru amărât de Într-un timp în care firea omului se-ncovoia şi se provincie, unde ești atât de hrănea cu lăturile limiumilit de superficialitatea  tărilor de tot felul, Sofia colegilor tăi, şi îți oferi pe şi Andrei, cât erau tavă inima unor țărăncuțe, Se priviseră, o vreme, prin oglindă. Sofia simţi, împreună, fără să-nfăppe care le închipui deja tuiască mari isprăvi, reuun tăiş de tristeţe, înăbuşit, însă, de o vanitate, de mari actrițe... Şi nici măcar şeau să trăiască frumos. nu profiți pentru a te culca o mândrie care încetau a mai fi paralitice. Ea Bunăoară, plimbările lor cu ele... pe acea stradă Eminescu, Ochii tânărului se era admirată, vegheată,... dorită! Se stropi cu un pe plajă, unde priveau cu agăţaseră straşnic de ai jind necuprinsul apelor. parfum de culoarea cognacului limpede, femeii, până când, istoviţi, Îşi duceau şi ei zilele, ca se aruncară în hău. Prietoţi oamenii, într-un ţarc rostoglindu-se în strâmtoarea sânilor. De tena sa nu-i vorbise, defel, din stinghii de prejucu răutate. Mai mult, decăţi, de frici, de inconnedescris folía aceea de liliac şi iasomie... Andrei începea să creadă secvenţe. Ca să trăieşti că „replica” Sofiei nu i se  bine – cum se spune – cu adresase lui, ci ei înseşi, celălalt, primul pe care pentru a-şi confirma, trebuie să-l trădezi eşti tu însuţi. Compromisul şi într-un fel, convingerea: oricât de puternic şi falnic şi conformismul au devenit ustensile indispensabile de rece s-ar fi arătat, el îi era asemenea. Andrei s-ar fi supravieţuire socială. Acesta era păcatul Sofiei şi al lui căznit să-i ricoşeze şarja: „Tu ai acceptat «realitatea», Andrei: nu erau ca ceilalţi – şi, de-aici, toată osânda ce li Sofia. Eu, nu. Cum se face, atunci, că fiecare şi-a făcut se cuvine celor ce-ndrăznesc. propriul personaj – tu, ca să fugi de tine însăţi în * comoditatea mediocrităţii, eu, ca să mă adăpostesc de mizeria ei în tainiţele sufletului?! În definitiv, trebuie să Cât fumase vreo două ţigări – şi iar scăpase puţin recunoşti, amândoi «jucăm teatru» – nedreaptă vorbă scrum pe faţa de masă! –, Andrei privise, departe, pe pentru «fuga» noastră laşă de ceea ce am putea fi.” fereastră. Ca mai mereu când se afla singur, chipul i Curios, nu articulase un singur cuvânt din cele gândite. se-adâncea-n tranşee. Nici el nu ştia de ce se-ncrunta – Şi, la urma urmei, pentru ce s-o fi înfruntat? Acum, era poate pentru-a stăvili lacrimi şi răsuflări secate de încredinţat că Sofia stăpânea peste-o conştiinţă cu totul speranţă. Tare se mai chinuia... Ce obrăznicie îl neobişnuită. Tânărul nu avea scăpare: femeia-l stăpânise cu o seară în urmă, de-i putuse declara femeii: înţelegea, îl ştia. „Sunt al ei.” – sentinţa nu implica, „Te doresc!”?! Nu, nu, mai abrupt de-atât, mai nesăbuit: nicidecum, posesia. Era enunţarea lapidară a unui „Te vreau!” – hm, ia spune! Orice justificare îi părea o jurământ de fascinaţie. insultă. Sufletul nu suportă niciun determinism, nu-l Ars de flama unui surâs neînfrânat, tânărul păru că poţi pironi în abjecte dogme. nu ascultase nimic şi iată-l aproape de necuviinţă: Andrei căuta, printre crengile ascuţite ale teiului, în – Mai ai treabă, Sofia? Putem pleca? – nu întrebase, cutele cerului, dincolo de orizont, undeva, nemărginirea însă, şi de ce femeia se afla singură astăzi. Socoti că nu-l mării. Stinse Camelul ajuns la filtru – fuma Camel doar

2017 | Manifest Româneşte | 27

în ceasurile pe care le simţea dăruite cu nectar amărui şi rar de fericire – şi se ridică, îndreptându-şi dunga pantalonilor. În treacăt, ochí fila calendarului, însoţită de fotografia unui peisaj cu totul anost: vineri – „Dies Veneris...”. Se apropiase de cadrul băii. – Îţi place să urmăreşti femeile atunci când se machiază? întrebă Sofia, simţindu-i prezenţa. – Nu cred c-ar fi de condamnat... (Privirea îngenunche, înălţându-se, apoi, ruşinată:) Dar pe tine nu te urmăresc... Tu eşti altceva. Te admir şi te veghez şi simt atâta bucurie... Aşa cum îţi mânuieşti rimelul şi tuşul... îmi semeni c-o regină a Nilului. Regină neagră... Se priviseră, o vreme, prin oglindă. Sofia simţi, pour l’instant, un tăiş de tristeţe, înăbuşit, însă, de o vanitate, de o mândrie care încetau a mai fi paralitice. Ea era admirată, vegheată,... dorită! Se stropi cu un parfum de culoarea cognacului limpede, rostoglindu-se în strâmtoarea sânilor. De nedescris folía aceea de liliac şi iasomie... Îmbătat, Andrei îi cuprinse mâinile Sofiei într-ale sale şi i le sărută. Înapoi în hol, bărbatul deschise uşa aparta-mentului şi, ca nicio-dată, femeia ieşise prima. Se născuse, în spiritul ei, o patimă izbăvitoare, patimă de viaţă. Voia să privească cerul. Voia să respire. Voia să trăiască.

Stâncile-şi luară togă de altar profan. Femeia îl pofti fără vorbe să se aşeze. Clipele spânzurau în gol. Să fi fumat în timpul ăsta, nu mai reţin. – Ne complicăm viaţa... Ar fi fost ridicol de-ar fi jucat mirarea. Dar când o muşcase frica? Unde i s-a pitit patima? – nu putea pricepe acest dans al talgerelor de balanţă din spiritul ei. Căută lămurire pe chipul femeii: nasul fixa un profil impresionant de sfinx. Lumina se prelingea pe obraji – plaiuri întinse de pământ stacojiu. Din ochi nu mai rămăseseră decât linii categorice, negre. Sprâncenele zăceau inerte, iar maxilarul înlănţuia carnea buzelor într-o tăcere de veci. Andrei îşi puse în minte: „E o mască!” şi hotărî că asaltul nu mai putea fi amânat. – Foarte bine, să ne-o complicăm! Numai cei care îndrăznesc pot învinge. Nu vezi? Întâlnirea nu ne-a fost întâmplare. Unul lângă celălalt alungăm frica, măştile, singurătatea. Ne cunoaştem, Sofia! Ne înţelegem!... Suntem la fel! – Eşti neverosimil de tânăr,... nepermis de tânăr... Eşti un copil! – se încruntă brusc şi răsuflă, după obiceiul ei. Ne vom pierde prietenia, vom pierde tot...

– Nu o vom pierde! O vom înălţa! Iubirea noastră nu mai încape în hotarul *  prieteniei. Da, ne iubim! Te vreau! August asfinţea. Ochii se porniră, tăcut, să le răcorească obrajii, în Vreau să-mi fii mamă Vântul lăsa domol şi femeie şi copilă! spinările arborilor de ciuda întregii lor împotriviri. Sofia se desprinse puţin de Vreau să iei carnea pe Strada Eminescu, mea şi patima şi tineîntr-o plecăciune diAndrei, atât cât să-nmoaie pielea degetelor ei în reţea toată să ţi-o dau! naintea celor doi. Vreau să-ţi spun Nu-şi făcea loc niciun lacrimile lui de neputinţă. În vuiet de cavalerie, valuri atâtea, Sofia... Atâtea cuvânt. Undeva, la sentimente să le precapătul străzii, aveau de mare, sfârtecându-se-n stânci, vestiră eliberarea: schimb în cuvinte... de coborât o coastă în femeia şi bărbatul se-mpreunară-n sărut. Dar, oare, nu-ţi îmtrepte, pentru a ajunpărtăşesc şi frica? Frige pe plajă. „Ce să fie  ca, născută de incapaacolo? Un salcâm?” – se întrebă în treacăt Andrei, care-ţi putea vorbi câte-n citatea de a ne conduce destinul... Şi totuşi, cine-a lună şi-n stele despre te miri ce, dar nu cunoştea spus-o a avut dreptate: „Frica este preţul oricărei copacii... A uitat pălaria unde o zvârlise femeia şi fuse călătorii.”... Să ne eliberăm din mizeria în care trăim – nevoit, astfel, să prindă soarele în palmă, încercând să ştiu asta – nu o putem face decât împreună şi doar împreună putem fi fericiţi... Şi de ce să nu vrem totul, zărească o părere de vas. când putem avea totul, când putem fi totul unul pentru Pe plajă, mâinile se îmbrăţişară fără să se fi căutat celălalt? Să luptăm pentru desăvârșirea noastră... prea mult, iar paşii li se potriveau, reuşind să meargă – Ești idealist, Andrei... într-o simetrie deloc artificială. De-abia acum pricepea tânărul: „Nu oricine poate merge-n doi! – Arpino ştia ce – Eu trebuie să cred în ceva! Nu, nu... În cineva! Cât spunea.” Lucru bizar – de oameni prea mulţi nu mă doare că nu te pot înţelege deplin... Dar, pentru te-mpiedicai, marea îţi intra de-a dreptul în suflet, Dumnezeu, nu te refugia în orgoliul tău și nu trage nimicind orice cununie cu liniştea. după el tăcerea, ca o cortină, atât timp cât acolo,

28 | Manifest Româneşte | 2017

înăuntru, te mistuie o lume necunoscută, care-și cere dreptul să iasă la lumină! – Nu știu cum e mai bine să fac... Ţine binele exclusiv de dorința noastră, într-o societate care ne constrânge unor factori... exteriori detestabili? Răzbesc vreodată aspirația, idealul împotriva mizeriei, aşa cum o numeşti tu? Nu-ți pot ascunde nimic. Nu vreau... Fascinația care ne leagă mă împiedică să mai trăiesc astfel. Ce ratare! Am ales s-aștept, atâția ani, iluzia unei fericiri – închipuite după canoanele lor, bineînțeles – care n-a mai venit niciodată în viața mea! În aparență, am reușit să trec asemenea cu toți ceilalți, să-mi sufoc dorința de iubire, de împlinire în iubire – căci, altfel, nici nu poate exista împlinire, ai spune tu... Primii ani ai tinereţii m-au dezamăgit şi am ales viaţa asta! Ce-ai fi făcut în locul meu, văzând că toţi sunt fericiţi doar cu o familie, dar fără niciun vis?... De câtva timp, nici măcar de recunoaștere nu mai am parte... Nicăieri... Nu m-au înțeles oamenii de același sânge cu mine și-a trebuit să apari tu, un străin, ca să luminezi adevărul din sufletul meu. Tu, care ai primit încuviințarea absolutului... Îți repet, nu știu cum e mai bine să fac, dar refuz să cred că viața mea de până acum e un eșec. Ar fi nedrept pentru ei, pentru mine... Știu doar că vreau să mă eliberez... Vreau atât de mult... – amara cupă a neîmplinirii ei se isprăvise. Femeia se ridicase în capul oaselor – statuie răsărind falnic din vintrele stâncilor. Astfel, înaltă cum era, tănărului îi păru o cariatidă straşnică a cerului însuşi. Se ridică şi el. Privirea dintre ei tăinuia orgia deznădejdii cu frica şi cu dorinţa şi cu credinţa în izbânda iubirii. Şi-această privire nu era altceva decât uvertura unei îmbrăţişări. În leagănul braţelor lui, Sofia îi simţi oasele – crestate de şişul acelei vanităţi insolente a tinereţii. Dar el? Îi ghicea el, oare, sânii supţi şi pântecul răvăşit şi carnea ce-ndurase atingeri nevrednice, guri spurcate?! I se părea că otrava bătrâneţii se tolănea, în falduri grele, prin trupul ei şi i-ar fi venit să se desprindă şi să se usuce de ruşine. Ochii se porniră, tăcut, să le răcorească obrajii, în ciuda întregii lor împotriviri. Sofia se desprinse puţin de Andrei, cât să-nmoaie pielea degetelor ei în lacrimile lui de neputinţă. În vuiet de cavalerie, valuri de mare, sfârtecându-se-n stânci, vestiră eliberarea: femeia şi bărbatul se-mpreunară-n sărut.

III Ca de fiecare dată când se despărţea de Sofia, Andrei îşi simţea fiinţa orfană. Acum, mai mult decât oricând. Soarele se scurgea pe străzi. Tânărul înainta străin, răzbind cortina crepusculului. O luă spre casă cu mâinile la spate şi căutând să meargă drept – obicei teatral, pe care prietena sa îl găsea (şi pe acesta!) propriu unui îmbătrânit. Pasul – alert. Voia să asculte, din nou, vocea femeii... Femeie care sfâşia măştile una după una, dezvelindu-i simţirea sleită de-atâta singurătate şi oblojind-o. Nu-l chinuia tăişul niciunui gând – nici vorbă de regrete. Dar eliberarea nu-i un oarecare ceas de-august: erau într-atât de îndârjiţi încât să zvârle mizeria mediocrităţii din vieţile lor? S-0 desprindă cu tot cu carne? Andrei, îmbolnăvit de luciditate, va croi şi va deşira, nu prea târziu, insuportabile întrebări şi strigăte, dar, acum, inima iubirii lor doar ce-ncepuse a fremăta... Odată aprinsă, lumina din cameră scuturase întunericul de pe sute de volume, aliniate în batalioane şi regimente felurite. Andrei îşi scoase pălăria de pai alb, cu bor larg – pe care şi-o recuperase între timp –, şi o potrivi pe creştetul globului pământesc, încremenit cu faţa arsă, latino-americană, spre încăpere. Îşi mirosi, însetat, mâinile, sub pielea cărora vuiau vene vineţii. Liliac şi iasomie. Surâse pătimaş, apoi, ridică ochii spre un raft cu tomuri de un roşu sângeriu, de unde-l trezi pe Arghezi, care dormea între flori de mucigai. Andrei îi telefonă Sofiei. Mâna stângă bătea un ritm de chanson française pe braţul fotoliului, iar, când calea se deschise la celălalt capăt al firului, Andrei apucă volumul şi începuse a rosti: Morgenstimmung... „Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine/ Într-o dup-amiază, când/ Fereastra sufletului zăvorâtă bine/ Se deschisese-n vânt,/ Fără să ştiu că te aud cântând...” Glasul îi lunecă de câteva ori, dar bărbatul se stăpânea, din răsputeri, să nu grăbească versurile, să nu le ciuntească. Femeia simţea toată acea indescifrabilă frumuseţe, tainic transfigurată în adevăr. Înţelegea... „De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?/ Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –/ Nedespărţit – în bolţi./ Eu veneam de sus, tu veneai de jos,/ Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.”**

20 iunie – 7 iulie 2014/ 1-30 august 2016 În nuvela sa, autorul a făcut referire la cântecul Paroles, paroles în interpretarea Dalidei şi a lui Alain Delon (*). De asemenea, a folosit versurile poeziei Morgenstimmung de Tudor Arghezi (**).

2017 | Manifest Româneşte | 29

El e bărbatul care nu și-a făcut din sine biserică la care nu se mai roagă nimeni. Dintre poeţi, el este, deci, Poetul, v-o spun deschis eu care întâiul am și fost, egreta mea și-a regăsit egretul. „La răsăritu-i falnic se-nclin-al meu apus”. Am zis-o și am spus. Când se-ncrețește cerul de nouri-trecători e fulgerul o icră depusă peste vers de peștele cel mare numit și Univers, pe care, Adriane, îl ții numai în toi, căci tu ești toiul inimilor noastre, albastre, nealbastre, sângerii, iubitule de neiubit, când vii la noi, nu cu pahare, ci cu glastre, în care, de avem vreun trandafir, cu ghimpi cu tot îl punem nu pe cruce, cucule, o, drag de cuce, ce-ți pui oul în neștiri.

Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra, De ești urât la chip, așa e frumusețea, dacă ești gras la trup, așa e frumusețea, s-o spună cei ce l-au văzut pe Sadoveanu, chiar cu ochii de nu ești tu feciorul Babei Dochii, cu tine noi împăunăm un vultur al verbului român, când substantivul nu-l mai scutur și și poet al țării mele mai rămân.

32 | Manifest Româneşte | 2017

Mă-ntorc și zic de-o fi vreunul decât mine sub acest negru univers surâs, ,,la răsăritu-i falnic se-nclin-al meu apus”. Risipă facem, astăzi, de sori care răsar, de sori care apun, pe versul tău ce-a devenit cleștar câte ceruri se depun? Tu, Adriane, ne-ai despovărat cerându-ne povara de nevastă, în castitatea ta iconoclastă și-a verbului ce-i ești un împărat. Au vrut toți proștii ca să te belească, dar nu erau înveștmântați ca tine în tandra noastră omenime mai jos de cer, deci subcerească. Au zis de tine că bați câmpii, ai herghelii de cai și știi ce bați, tu știi că împăratul n-are capul retezat ci numai roți – în inime de frați – Tu ești măreț, tu ești penibil

Sala Polivalentă, Bucureşti, 7 martie 1983

pentru emasculați, pentru aceia care nu înțeleg și n-or să înțeleagă că doar lumina stelele le leagă și bezna numai le dezleagă. ,,La răsăritu-i falnic se-nclin-al meu apus”. Păzește-mă și rupe-mi orizontul cum numai de un unu se va frânge, fără vărsare de sânge, ci numai și numai și numai cu-n unghi.

2017 | Manifest Româneşte | 33

-am ținut deoparte de Adrian Păunescu. Era prea gălăgios pentru gustul meu! Am asistat și la o restanță a sa, cu doamna Lucia Wald: a venit la examen și, până să tragă biletul, i-a pus în brațe un volum de versuri – cu dedicație, desigur. N-a mai fost vorba de examen, de materie, de bilete… Doamna Wald a acceptat jocul și nu a intrat în intimitatea examenului… Nu mi-a plăcut stratagema, dar a fost de ținută, nu a căzut în penibil!

Ne-am împrietenit târziu, când în lipsa altui debușeu, am început să scriu la Flacăra! Începusem și eu, timid, să sper că lucrurile se pot îndrepta pas cu pas. Revista lui Păunescu era extraordinară! Azi, singura publicație care amintește de Flacăra de atunci este Formula AS. Deloc întâmplător, Sânziana Pop a fost în echipa lui Adrian Păunescu… Unii l-au comparat cu Vadim! Total greșit! Adrian Păunescu, aș putea spune, și-a exacerbat starea de normalitate! Repet: și-a exacerbat starea de normalitate! În viața publică, în calitate de editor, de senator, de jurnalist, nu l-am pomenit cu nicio meschinărie, cu nicio josnicie! Ținea să aibă dreptate, ceea ce i se și întâmpla foarte des. Când nu, știa să cedeze cu bucuria că, în felul acesta, se regăsește de partea adevărului, a dreptății, a binelui! Căci a fost pasionat de aceste repere! Amintirea cea mai puternică o am de la un moment când Adrian Păunescu a… tăcut. Am reușit să-l pun pe gânduri și să nu scoată o vorbă, el, care era întruchiparea replicii spontane, pline de miez. Eram la o ședință a Comisiei de Cultură din Senat, legislatura 1992-96. A zis el ceva sau ceilalți despre comunism! Nu de bine!… Iar eu, de la celălalt cap al mesei, l-am întrebat:

34 | Manifest Româneşte | 2017

„De la leagăne pân’ la morminte/

„Domnule Păunescu, dumneata știi de ce a căzut comunismul?” – Și am răspuns tot eu: „Pentru că reușise!… Lipsea puţin ca să fie bine!”… M-a privit lung, apoi parcă și-a retras privirile ca să vadă mai bine în interiorul gândurilor. Iar a tăcut și ceilalți aflați de față s-au dat în altă vorbă!… Mi-ar fi plăcut să-mi ceară detalii! Eu însumi amân să le fac publice!… Deh, fiecare cu neputințele sale! Era pe la mijlocul anilor ’80 când mi-a zis: „Domnule Coja, punem pariu că n-ai să scrii niciodată un articol pe care să nu ți-l public?!” Sensul era că scrie, domnule, articole oricât de îndrăznețe, căci este și pe placul meu să ți le public!… Am fost o singură dată la Cenaclul Flacăra… Nu în epoca sa de glorie, ci cu doi-trei ani înainte de a ne părăsi, mult prea devreme, inițiatorul său. Eram cu Vieru împreună. În trei am comentat: „Adriane, nu-mi place povestea asta a ta cu «unde erau românii» când Mihai Viteazu a pățit-o! Păi unde să fi fost?! Fiecare pe la casa lui, doar nu-i chemase Vodă și ei au lipsit de la apel!… Păi, americanii unde erau când J.F. Kennedy a fost împușcat?!”… Oricât de puține rânduri ar fi cele de față, nu le pot încheia fără să semnalez o trăsătură de caracter pe care Adrian Păunescu o făcea vizibilă mereu: solidaritatea colegială cu ceilalți scriitori! Unde se știa bârfit prostește de mulți dintre ei, ținea să le întindă mâna, uneori ostentativ, deseori pentru a-i ajuta, cum puțini alți confrați au făcut-o! A avut un cult pentru colegialitatea și frățietatea scriitoricească!… Unii au numit-o generozitate! A fost mai mult! A fost conștiința faptului că am putea face mai mult pentru Țară, pentru Neam, dacă nu ne-am mai da la gioale unii altora!… Da, în viața literară Adrian Păunescu nu a faultat niciodată!… Dumnezeu să-l odihnească!

Atât de rari sunt cei care cutează. ”

2017 | Manifest Româneşte | 35

Adrian Păunescu (văzut de Andreea Munteanu şi Ştefan Paraschiv)

ragă Adrian Păunescu, Măria Ta,

Ştii bine, suntem împreună de când m-au plâns Cerurile cu stropi uleioşi pe copertele de doliu ale Poeziilor cenzurate. Îţi scrie acum o lacrimă de dor pe care tu, şi numai tu, ai putut s-o făureşti, cu declamări şi cu poezii care ard dintotdeauna culmile văzduhului. Nu a sosit vremea să-ţi fac rechizitoriu literar. Ai scris poezie pentru înălţarea sufletelor noastre, scopite de ideal. Critica stearpă să stea la coada casei de bilete. În arena păunesciană intră, cei dintâi, cititorii. Iar eu sunt acolo de nu ştiu când şi mama nu mă poate găsi. Voi veni acasă când mă voi ridica din mormanul tău de rime. Dar nu, voi zăcea în baia aceasta de patimă, de frica secetei cumplite a pământului. Scrie un manifest, Adrian Păunescu, pentru pământul deocamdată şi lasă-mă să trăiesc în poezia ta, ca să nu mă usuc! M-am urcat nebuneşte pe tunurile tale de iubire şi-l aştept pe Artilerist să aprindă cu flacără de viaţă fitilul. Vreau să mă lansez, în derivă, pe un cer agitat de vârful indexului tău – spadă ageră. Literatura română nu a mai fost martoră la un asemenea răsărit din împreunarea vieții cu moartea. Asta eşti, domnule, o statuie de mari bucurii şi de imense lovituri. Dar, ai noroc. Ador contradicţiile. Şi, o ştii prea bine, iubit cum eşti, oamenii nu pot înţelege că spiritele măreţe nu sunt, în fapt, decât paradoxuri înfricoşătoare. Bineînţeles, aşa eşti şi tu, domnule Păunescu, statuie oţelită, cu inimă de cleştar, pompând pietre preţioase. Vii din miezul încins, fierbând al Terrei, însetate de poezie. La naşterea ta, a înflorit un munte, cu piscul printre tălpile zeilor. Vocea ta răsună ca un tunet cu flame. Cerul ţi-e ciornă. Dar cât de om eşti, poetule! Numai opera ta te poate trăda. În primul rând că eşti ispititor cu opera iubirilor tale. Adrian Păunescu iubeşte în clipa aceasta cu dorinţa morţii din următoarea. Cea mai ascunsă foaie a sufletului tău este o petală de romantism într-un secol în care nici iubirea, nici moartea nu mai poate impresiona. Or, tu faci dragoste cu suferinţa. Eşti vinovat de iubire, ai accese de brutalitate, trăieşti la imperativ. Semnezi declaraţii de dragoste precum ai semna declaraţii de război. Domnule, dumneata reprezinţi o continuare firească la Macedonski, Goga, Bacovia, Arghezi. Şi, mai presus de toţi, cobori din

Eminescu, steaua şi candela noastră. Ţi-ai îndeplinit promisiunea cu providenţa şi ai răsunat în Ţara Românească, cea de la Nistru pân’ la Tisa, Doina Luceafărului. Aceasta, când unii erau prea roşii de-atât compromis şi alţii, prea li(i)chele din născare pentru a-l pricepe. Este o libertate câştigată (cu sângele altora) pentru nişte diletanţi să-l declare pe Eminescu (pe care, în înţelepciunea ta şi fără discuţii, l-ai sfinţit ca „grindă de rezistenţă” a civilizaţiei româneşti) „cadavrul din dulapul culturii noastre”, iar pe dumneata, „poet de curte” al unui regim care a omorât oameni. Iată-ţi orgoliul şi grandoarea atacate de nişte viermi. Tua culpa. Nu i-ai strivit. Nici măcar nu i-ai legat de băncile unei săli de judecată. Suflet prea blând ce ai! Nu mă ocărî, sar în căruţa de Cuţarida a lui Eugen Barbu şi te suduim în duet. O, ce te-ai mai cătrănit şi cu Princepele! A avut dreptate şi l-ai iubit (după ce l-ai urât) pentru asta. Trăieşti, Adrian Păunescu, pentru că ai avut dorinţa nemăsurată de a fi parte integrantă din istorie (aceea pe care o stăpâneşti şi o cânţi nemaipomenit). Felicitări, ţi-a reuşit într-o manieră luminoasă! Amorul, moartea, veninul, gloria, aroganţa, credinţa, puterea. Toate câte ţi se scurg prin catacombele sufletului le preschimbi fantastic în poezie, cu care ne injectezi, în timp ce îţi cântăm, de la mic la mare, opera. Simţim, astfel, împlinirea clipei şi legănarea unei întregi vieţi în marşuri rimate. Opreşte-te, domnule Păunescu! Îţi strigă şi Pruteanu că te tipăreşti de viu! Te roagă Vulpescu să nu-i mai scrii în poezii – n-ai ce remedia în hrisoavele Magistrului! Eşti nesfârşit; când creezi, te dilaţi cât tot universul. Vei dactilografia în versuri, trufaş, până şi declaraţia lui Dumnezeu către noi, prin care ne roagă să eliberăm pământul. Obsesiile păunesciene sunt România, femeile şi tu însuţi. Mai scurt, opera. Idealurile şi forţele tale prometeice se metamorfozează într-o cruce de lemn greu. Osânda ţi-e măreţia. Adrian Păunescu, respiri istoric, pentru că ne poţi declama istoria de la coaserea Cerurilor şi până astăzi. Ştiu bine că, în cel mai smerit moment de răgaz, te-ai rugat Domnului să fi fost o bucată de humă uscată pe opinca ţăranului român care mergea spre Alba Iulia, spre a fi martor şi umăr al Unirii. Dar, atunci când ieşi din patul unei iubiri (deci, după ce mori), te speli într-un Styx de melancolii parfumate. Delirul e delicios. Un nou Hamlet

2017 | Manifest Româneşte | 37

(cu care vrei să te identifici până la confundare), cu veşminte de fineţe, suspicios şi intransigent, periculos, cu răni în fiecare ogor de carne, care recită din Eminescu, Esenin, Shakespeare, Hugo şi Poe.

cu fraţii de peste Prut. Profet al Unirii, preot al României Mari. Bard naţional. Spectacolul destinului tău s-a dat cu casa închisă, pentru că ne-ai înglobat pe toţi, Antichitate şi Apocalipsă, între copertele unei vieţi de zbucium, aflate, parcă în fiecare moment al ei, la un paroxism periculos. Pacient înnebunit de sine, cu revoluţii în fiecare glonte şi în fiecare vers, dar just şi bun. Naiv socialist şi om politic, cu încrederi şi promisiuni sfărmate. Ispitit de păcat în proporţiile în care ai fost binecuvântat de divinitate.

Singurătatea îţi este esenţială, pentru că doar atunci eşti în genunchi dinaintea lui Dumnezeu. Dar eşti smuls de cetate. Îi eşti tribun şi legiferezi demnitatea şi libertatea. Făureşti oameni, dirijezi haruri, pe care le înregimentezi în armata geniului tău. Ţi-a fost încredinţată durerea de a fi cronicar la ultimul nostru bal. Suferi, te zbaţi, inima ta cade, pentru a se înălţa Roagă-te de unde eşti.  tiranic. Nu ai timp de Hai, domnule, nu te ruţigări, lasă-l pe Fănuş cu şina! Ţi s-a dat un titlu Spectacolul destinului tău s-a dat cu casa închisă, vinul din Balta Brăilei, nobiliar: poetul de curte al în jilţul singurătăţii, dului Dumnezeu. Ai trăit şi pentru că ne-ai înglobat pe toţi, Antichitate şi te şi ajută-l pe Marin te-ai dus în picioare. Preda să-şi scrie Doamne, ocroteşte-i pe Apocalipsă, între copertele unei vieţi de zbucium, aflate, Imposibila întoarcere! români. Şi deşteaptă-i şi Ridică-l pe Nichita, că parcă în fiecare moment al ei, la un paroxism periculos. iartă-i şi mântuieşte-i zace pe podea şi-i acum şi pururea şi-n vecii răceşte albastrul! Caut-o  vecilor! Amin. pe mama lui Mircea Eu, domnule Păunescu, am rămas singur cu scrisul Eliade! Aşteaptă răspuns Profesorul şi plânge pe sub ramele ochelarilor cu dioptrii îngroşate de-atât absolut şi meu. Voi, arhanghelii, v-aţi ridicat în icoane. Singurătatea, de-atât sacru. Propteşte-te de biserici şi de idoli, că vor să îi ce pretext dureros pentru cunoaştere! Flacăra trăieşte, demoleze analfabeţii! Ţine-ne Cerul pe umeri şi, cu glas de întoarce pagini. Citindu-te, pătrunzându-te, simţindu-te, bucium, cheamă-ne la revoltă! Neîmpăcat, nestăvilit, m-ai sculptat, bucată nevinovată de suflet, într-un nebun neînvins, pe tronul poeziei. Mă obligă şi prenumele de alb. dumitale să te declar Împărat. Vivat! Vivat! Vivat! Jertfit unei epoci cu semn rău, a dezgustului, sătul de Opera îţi este o orgie renascentistă. Culori îmbătate, foiţe de aur, noroi, stele. Scrii despre filosofie, despre iubire şi patimă, despre istorie şi dreptate, despre părinţi, despre idei şi idealuri, despre sentimente şi senzaţii şi stări cu emoţia ultimului ceas şi te laşi pradă abisului. Declaraţii, rechizitorii, portrete, ordine, condamnări, sanctificări, certificate de naştere şi de moarte. Eşti o conştiinţă colectivă. Oamenii nu pot înţelege pe deplin păunesciada, însă o simt, e plămada viselor şi a visurilor. Ai scris sonete la icoana lui Shakespeare şi l-ai bocit pe Mareşal. Şi opera nu se va sfârşi în veac. Încă trosneşte rafturi. Încă aprinde felinare. Adrian Păunescu, limba română, prin vocea şi versul tău, reînvaţă dorul şi mândria. Şi lupta. Aceeaşi limbă română, sânge neîndoit, care ne-a ţinut uniţi dintotdeauna

sacrificiile mele cotidiene, respins – fără drept de apel – de muze, de eroine, pe care le credeam teritorii neprihănite de creaţie, în creierii nopţii – când i-ai vrea pe ai tăi împrăştiaţi pe podele – poezia păunesciană m-a salvat. Acesta mi-e panaceul: lupta pentru iubire. O dependenţă pe care nu am puterea să o reneg: să păcătuiesc şi să mă rog cu poeziile lui Adrian Păunescu! Abandonat de Dumnezeu în deşertăciunea unui veac cu noapte mare, lupt, sihastru şi – vai! – transfigurat (ai străpuns cu pana perna sufletului meu) într-un biet lampagiu. Suferinţa nu mă eliberează, speranţa nu mă părăseşte. Făuresc muntele ce – umil – sunt şi eu. Scriu, domnule poet, şi nu termin. În infern, flăcările îmi vor uda foile, iar, dincolo, mă aşteaptă carantina Raiului, unde te voi întâlni, conducător de cenaclu la sanatoriul de munţi. Ave, Împărate Adrian! Al tău, supus şi revoltat, nebun de alb şi biet lampagiu, Ş.P.

P.S.: Scrie, Adrian Păunescu! Eternitatea se împlineşte cu fiecare clipă.

(Epistolă din Patetica, volum în curs de publicare)

38 | Manifest Româneşte | 2017

Peisaj de plajă, lunară, scoici mari, calcar lucrat ciudat, munții în preajmă, marea zbătându-se. Liniște adâncă. Doi oameni. El și Ea.

Ea: Iubitul meu, tu oare nu te-nșeli, cum poți urî pe cel ce nu te crede? E lumea noastră plină de greșeli, dar nici o judecată nu se vede.

El: Nici proroc nu sunt, nici apucat, dar simt și după solzul de pe pește că de-un imens, nedescifrat păcat, la noapte, Atlantida se sfârșește.

Și nu e drept să moară inutil nevinovați cu ceilalți împreună, aș fi avut cu tine un copil, de n-ar fi profeția ta nebună.

Iubita mea, am încercat mereu să merg și să le spun amenințarea, dar ei au râs de simțământul meu și m-au trimis aici, vecin cu marea.

Nu suntem, iată, decât doi amanți, te cheamă lumile la judecată, dar și tu ești atlant între atlanți, n-ai dreptul să-ți vrei țara scufundată.

Prin marile spitale de nebuni m-au aruncat cum de pe pomi omida, sunt prorocul blestematei lumi ce-n zori nu va mai fi în Atlantida.

În ochii tăi o bucurie văd, te bucuri de speranța prăbușirii, dar nu-nțelegi că-n marele prăpăd noi vom fi morții cum vom fi și mirii?

La noapte Atlantida va cădea de un vârtej al sinei sale suptă, și vom muri și noi, iubita mea, cu Atlantida neagră și coruptă.

El: Și poate sunt și fericit puțin, și poate satisfacția m-abate, că le-am prorocit acest destin și ei m-au dat afară din cetate.

Așa că pregătește-te de bal, scăpare nu-i și nu e amânare, trăi-vom nupțial ce e mortal, eu simt cum apa urcă pe picioare.

Le-am spus că țara se va prăbuși și ei mi-au spus să le aduc dovadă. Și i-am chemat în fiecare zi să vadă, dar au refuzat să vadă.

Eu simt concret, teribil de concret a Cosmosului groasă igrasie intrând în noi, prin fiece defect, prin vanitate și schizofrenie.

Priviți la continent, așa le-am spus, cum se scufundă, iată-l se scufundă, din răsărit și până la apus. Pe tot ce-am spus ei mi-au cerut dobândă.

2017 | Manifest Româneşte | 39

Le-am spus că de spitale și de boli și de greoaiele civilizații, de false clopote și false școli de mari minciuni presând mărunte nații. De degetele lor cu aur greu, de mintea lor bolnavă de orgoliu, de lămpile arzând în prea mult seu, de prea mult sânge și de prea mult doliu. De prea mult demon înger îmbrăcat, de oameni cu atât de multe fețe, de-atâta cinic, repetat păcat, de-o bătrânețe fără tinerețe. De condamnați prea mulți și de călăi, de prea acute lupte fratricide, se va desprinde de pe stâlpii săi construcția bătrânei Atlantide. Ea: Le-ai spus spre a părea al lor profet și nu ca să-ți asculte profeția, dar dacă scufundarea vine-ncet nu ți-ai făcut întreagă datoria. Eu jur aici, pe bunii mei părinți, pe marea ce ne va-nghiți, perfida, că dacă e adevărat ce simți, tu ești mai vinovat ca Atlantida. Tu trebuia să-i și convingi pe ei că scufundarea nu-i o fantezie, că oamenii au devenit prea grei dacă tu știi ce nimenea nu știe. El: Eu am luptat, dar ei m-au izgonit, m-au dat suflării mărilor flămânde, cu tine-aici, în cea din urmă zi, sunt fericit că o să se scufunde Și profețesc, în noaptea de neant, că nici o urmă nu va mai rămâne, și că vor trece niște valuri spâne, deasupra continentului atlant. Pe unde-au fost industriile lor, de vanitate, de neom și lene, ca-ntr-un imens și trist și cinic cor vor trece pești, vor grohăi balene.

40 | Manifest Româneşte | 2017

Se-ntoarce spre continentul violent colorat şi decupat în razele de lună, începe să plângă, îngenunche și apele mării îi bat picioarele, în vreme ce femeia se îndepartează spre continent. Parcă ducând toată lumina lunii cu ea. Închină-te și tu măcar acum, țărm vinovat, de dogme și de fracții, din focul tău mai iese-un ultim fum, mai râd atlanții tăi pe la distracții. Și chiar și cei ce-n Lună au ajuns la noapte, într-un ritm cu salturi oarbe, veniți instantaneu ca un răspuns, ei vor simți ceva care îi soarbe. Și vor veni şi vor muri cu toți, o dată cu căderea ta putridă, n-ai să mai poți prin Cosmos să înoți, vândută și străină Atlantidă. Și tu, femeie, du-te dacă vrei, și cazi cu ei la mare adâncime, din ei te tragi și te întorci la ei, tu, tragică şi ultimă câtime. Ea (strigând de pe un promontoriu lunar): Te mai iubesc, nebun orgolios, și nici nu știu de vrei doar să mă sperii, sau e real că lunecăm în jos, la baza insondabilei materii. Nu știu ce e, dar simt că simt și eu cum un păcat lăuntric ne absoarbe, cum ni se-ndepărtează Dumnezeu și ni-s aproape broască, pește, șarpe. Dar încă sper că simt ceea ce simt, nu ca pe-un adevăr cu osebire, ci pentru că instinct lângă instinct mă molipsesc de tine prin iubire. Rog cerul să te creadă un dement, rog mările sub tălpi să se deschidă, și tu să cazi, sorbit de continent salvează, Doamne, biata Atlantidă!

(Poem reprodus din volumul Poezii cenzurate, 1990, şi ilustrat de Sorina-Gabriela Milescu)

Fachir valah Da, sunt valah, porecla asta-mi place, Sunt meridional şi sunt fierbinte, Din palma mea iau fiarele merinde, Mă lasă-n pace când le las în pace. Domnesc peste ţinuturi de cuvinte, Pare că strigă gura-mi şi când tace, Poftiţi, cuvintelor, veniţi încoace La tronul meu de interjecţii sfinte. Fachir valah care înmoaie ace Vă pot părea şi-un ghicitor ce minte, Eu floare spun, iar voi vedeţi morminte, Şi pâinea mea la viscole se coace. O, cai, ce trageţi lumea înainte, Luaţi hamul meu sălbatic de cuvinte.

De dragoste Acest cadavru este fostul Noe, Care-a salvat idei, orgolii, specii, Pe Noe jur acum, pentru toţi vecii, Că pentru a iubi eu nu cer voie. Ci nu mă umili, amară lume, Nu-mi cerceta conştiinţa şi cearceaful, Că te blestem să se aleagă praful De tine, de-al tău drum şi de-al tău nume. Iată-l pe Noe, podidit de viermii Pe care i-a salvat, salvând şi lumea, Tu, lume, ce-ai gustat deşertăciunea, De ce mă dai cu capul de toţi ţărmii? Nu simţi că, dacă pier, te las săracă, Doar poruncind cuvintelor să tacă?

(Pământul deocamdată, 1976)

42 | Manifest Româneşte | 2017

n asfinţitul lui iulie, la Bucureşti, Andrei Păunescu mi-a făcut cinstea unei prime şuete literare şi sportive.

Cartea de vizită a fost revista pe care am dedicat-o soților Ileana și Romulus Vulpescu, cu titlul Viață, viață, legată cu ață [mai 2014]. A fost o oră nu numai a amintirilor, ci și a evocărilor – făcute, cu pasiune, de Andrei Păunescu. Sau, mai bine zis, acel copil cu nume de apostol care a trăit, lângă Părintele-Munte, pagini întregi de istorie și de literatură românească. Am iscodit cât am putut și promisiunea unui viitor interviu nu s-a lăsat așteptată. Am trecut, împreună, în revistă, pe Adrian Păunescu, poetul iubirii, pe Adrian Păunescu, înfocatul șahist, pe Adrian Păunescu, prietenul furios al lucifericului Barbu. Și câte și mai câte așteaptă o amănunțită cronică! Am ajuns și la unicul roman scris de Adrian Păunescu, Vinovat de iubire, publicat chiar în anul plecării sale, în 2010. Și, sugerează interlocutorul meu, de ce să nu vorbesc direct cu regizorul filmului mărturie Cenaclul Flacăra – Generația în blugi, Cornel Diaconu. Fiind asigurat, bineînțeles, de tot dragul domnului Diaconu de a povesti cum a surprins erupția Vulcanului, nu numai în film, ci și în serialul Vinovat de iubire, care a precedat, în 1990, scrierea romanului păunescian. Așadar, pe fir, de pe plaja de la Neptun, un scurt interviu cu domnul Cornel Diaconu, regizorul-stenograf al unui fenomen cultural unic pentru România.

prim-plan: Adrian Păunescu, Sorin Ilieşiu, Cornel Diaconu | plan secund: Ionuţ Văduva, Ştefan Hruşcă (Sala Polivalentă, Bucureşti, 30 ianuarie 1983)

2017 | Manifest Româneşte | 43

Ştefan Paraschiv: Domnule Diaconu, aş vrea să vorbiţi, să ne vorbiţi, în primul rând, despre experienţa dvs. ca regizor, ca artist al peliculei şi despre cum v-aţi apropiat de Adrian Păunescu şi de-al său Cenaclu Flacăra.

Aşa a început. Din ’82, până în iunie 1983, a fost perioada în care s-a făcut filmul. Un film care a fost oprit de mai multe ori. S-au îngrozit, pe urmă. Era deja o chestie penală. S-au dat nişte bani şi nimeni nu recunoştea că s-a dat o astfel de aprobare, să se facă filmul. Filmările au fost întrerupte de şase-şapte ori. Eram c-o echipă de 40-50 de oameni de la Buftea. Reveneam în Bucureşti, iar plecam la filmare şi, în sfârşit, am ajuns într-un moment în care s-a oprit pentru ultima oară, în iunie, după un spectacol făcut la Galaţi. Mi-am dat seama că vor dori să vadă filmul. Totul era conceput în bucăţele foarte mici şi, pentru a putea vedea cineva ce-am filmat, asta însemna că trebuia făcut şi un fel de montaj. L-am făcut la Studiourile Buftea. O să vi se pară ciudat, dar era, probabil, singurul film necenzurat din acea perioadă, pentru că eu l-am montat exact aşa cum am vrut şi era necenzurat pentru că nimeni nu voia să-l vadă! Le-am spus autorităţilor de-atunci: „Dom’le, hai să vedem filmul!” Dar nu avea cine să-l vadă?! Evitau toţi!

Cornel Diaconu: Da... Au trecut nişte ani de-atunci... Era în 1981. Eu eram după o activitate la Direcţia de Imagini şi după o activitate ca realizator de filme documentare. În acea perioadă eram şi lector universitar la I.A.T.C. şi luasem deja, la Bilbao, marele premiu cu tema Bătrâneţea. Pregăteam Escapada, primul meu film de lung-metraj, şi directorul studiourilor de la Buftea, dl. Pivniceru, m-a chemat şi m-a întrebat: „Nu vrei să faci un film documentar despre un fenomen – Cenaclul Flacăra?” Eram aşa... cam sceptic, dar, dacă intram în acest proiect, se deschideau şi alte porţi. Şi-aşa a început. Am format o echipă la Buftea şiam ajuns la Galaţi, la un prim spectacol. Repet, am ajuns acolo cu convingerea că merg la manifestările organizate de un cabotin! În sfârşit, nu eram în cea mai bună stare... Într-un fel, trebuia să fie un film finanţat de U.T.C. creatoare. Şi iată că n-a trebuit foarte mult... În total, am [Uniunea Tineretului mers şi am filmat, de Comunist] şi se cheltuatunci, până în iulie  iseră aproape două 1983, 120 de spectamilioane de lei. Cum cole, făcute de Adrian Mi-am dat seama că mă aflam în faţa unui fenomen şi am spus, nimeni nu Păunescu! Dar, după mai recunoştea că a câteva spectacole, trebuia să mă bucur. Sunt fericit că, o bună parte din dat vreo aprobare, chiar mi-am dat seaprimeam tot felul de ma că mă aflam în faţa viaţa mea, am stat aproape de un geniu. ameninţări – că ce căuunui fenomen şi tretăm acolo, ca şi cum buia să mă bucur. Adrian Păunescu a devenit un prieten. puteai să pleci c-o Sunt fericit că, o bună echipă de 50 de oaparte din viaţa mea, meni, dacă nu era un am stat aproape de un  consens, măcar cu geniu. Adrian Păucheltuielile de diurnă, cazare, peliculă şi-aşa mai departe nescu a devenit un prieten. Un adevărat prieten. Sigur, povestea filmului nu ştiu dacă interesează... Dar, este o poveste cu totul şi cu totul specială. Puteam să fac un film al filmului! În primul rând, el era făcut pe peliculă de 35 mm. Nu era ca acum, când poţi da drumul unei camere video şi să filmezi non-stop. Aveam peliculă pentru cinci sau şase ore de material brut. Şi vă daţi seama că trebuia să am un plan, să văd cum să rezolv cu atât de puţină peliculă, să încerc să surprind esenţa fenomenului. Şi am luat unele hotărâri, cum ar fi: toate bileţelele care ajungeau la Adrian Păunescu, treceau, mai întâi, pe la mine. Şi începeam să anticipez, spectacol după spectacol, reacţiile. Cu ocazia asta am aflat şi multe lucruri foarte interesante, cum ar fi: indiferent dacă eram la Baia-Mare, dacă eram la Năvodari, la Craiova, erau nişte bilete scrise cu acelaşi text şi de aceeaşi mână. Cum ar fi: „Cine-i porcul cu nume de pasăre?”; „Îţi dau biletul meu de tramvai, dă-mi Mercedes-ul tău.” Deci, erau nişte texte despre care se ştia că-l enervează pe Adrian Păunescu. Era, desigur, vorba despre cei care veneau la Cenaclu din obligaţie de serviciu, securişti şi activişti de partid, care nu iubeau Cenaclul şi voiau ca manifestările să se încheie cât mai repede sau chiar de tot.

44 | Manifest Româneşte | 2017

N-a apărut, deci, absolut nimeni să vadă montajul. O motivaţie absolut stupefiantă: „imaginea fură”, ei voiau să vadă scenariul! Deci, ce se dorea? Se dorea să fie un scenariu semnat de mine – ca să pot fi eu tras la răspundere –, şi nu de Adrian Păunescu (personajul principal). Şi eu tot explicam că filmul este gata şi nu ajuta la nimic! Şi-atunci, l-am rugat, totuşi, pe Adrian Păunescu şi-am mers undeva la Sinaia, să vadă filmul şi să povestească el – ăsta să fie scenariul. Aşa am şi făcut. Am mers la Sinaia, am stat un week-end, Adrian mi-a dictat textul scenariului, ca să zic aşa, mi-a povestit filmul. O noapte-ntreagă! A rezultat un material de 40-50 de pagini şi s-a făcut o comisie foarte mare, din 50-60 de persoane, ca să facă observaţii asupra scenariului. Fiecare se simţea dator să facă, bineînţeles, cât mai multe observaţii – în general – negative şi au apărut – aşa mi se părea pe-atunci – mii-zeci de mii de observaţii la acel scenariu! Treaba devenea din ce în ce mai groasă, pentru că au început să vină şi controale de la echivalentul, pe-atunci, al Curţii de Conturi – sau ce era pe vremea lui Ceauşescu. Erau fel de fel de amenințări, că filmul o să fie ars. Erau echipe care ne căutau la poștă, prin cores-

pondență. Treaba era tragicomică! Și, până la urmă, filmul a fost văzut de Nicu Ceaușescu. I-a plăcut foarte mult, ne-a felicitat, ne-a îmbrățișat și ne-a zis: „Dom’le, o să dau drumul la bani! Dar filmul intră în arhivă.” Asta a fost și bine, pentru că filmul a fost salvat de la ardere, prin ascunderea în arhivă. Sigur, filmul nu s-a difuzat. Nu s-a difuzat ani buni nici după 1989, pentru că, bineînțeles, convenea să persiste imaginea aceea aberantă că după un spectacol de la Cenaclul Flacăra se adunau camioane de chiloți de pe stadioane (zvonuri lansate de cei de la dezinformare, ca să compromită Cenaclul)... Se construia, de pe-atunci, o imagine de-asta... foarte defavorabilă lui Adrian Păunescu, adevărul fiind cu totul altul, pentru că el nu putea suporta astfel de lucruri la un spectacol de-ale lui! Dimpotrivă, dacă simțea – chiar dacă era pe un stadion – că, într-o zonă, un număr de spectatori nu sunt atenți la ce se întâmplă... O! Aprindea reflectoarele, făcea ordine sau se supăra, pleca de pe scenă! Poate părea un fel de circ, dar el trăia sincer această teamă și-atunci mi-am dat seamă de ce credeam eu la început, că e cabotin. El spunea: „Mi-e rău, mi-e foarte rău, am 40 de grade.” Și chiar avea 40 de grade atunci! Umbla după el cu foarte mulți medici naturiști, cu masaje, cu bioenergie. Am ajuns, deci, la momentul în care filmul a fost plătit și-a intrat într-o arhivă. Aceasta este povestea filmului spusă pe scurt. Ș.P.: Ca regizor, ca om de cultură, cum vedeți dilema asta falsă, creată după ’89: Cenaclul Flacăra – generator și promotor al unei libertăți visate de tineret și Cenaclul Flacăra – o adunătură cu scop ocult si manipulator? C.D.: Prin 1983, când filmul era aproape de final, a fost punctul culminant al Cenaclului. Când ajungea Cenaclul într-unul dintre orașe – indiferent că era Baia Mare, Iași sau Timișoara –, cei de la autoritățile locale, cei care trebuiau să distribuie biletele pentru spectacolele de pe stadioane sau din săli dispăreau pur și simplu, pentru că era mare cerere de bilete! De altfel, ăsta era un alt paradox: Adrian Păunescu dădea sentimentul unei libertăți pentru tineret! Toată puștimea pe care o vedeți în film are, acum, copii, la rândul ei. Poate au ajuns și bunici. Toți copiii ăia trăiau, atunci, sincer acest eveniment. Ați spus că această manipulare se referea la propagarea cultului personalității sau, în sfârșit, a unor idei de acest tip. Adrian Păunescu a trebuit să plătească pentru a se continua Cenaclul într-o formă sau alta. Cam zece minute, un sfert de oră din spectacol, nu mai mult, erau dedicate acestor momente – să le zicem – „patriotice”. De altfel, în film nu există niciun astfel de moment. Eu am luat doar esența spectacolului. Tineretul de atunci nu pentru asta venea. Venea pentru acel sentiment de libertate, pentru faptul că erau versuri de calitate, muzică de calitate și, în acel context, era singura formă de manifestare a tinerilor.

2017 | Manifest Româneşte | 45

Ș.P.: Ați păstrat legătura cu Adrian Păunescu și după filmările pentru pelicula dvs. Cum ați trăit, împreună cu el, cu familia sa, momentul interzicerii abuzive a Cenaclului (chiar a prezenţei sale în spaţiul public) și momentele postdecembriste, când a încercat să refacă Cenaclul? C.D.: Da... Eu am terminat filmările în ’83. Atunci am decis să mă opresc. Am vrut să rămână o amintire frumoasă, o legendă. El nu putea trăi fără Cenaclu. Acea înscenare de la Ploiești, de pe stadion, a avut antecedente. S-a mai încercat, odată, la Techirghiol. Dar, la Ploiești... le-a ieșit. El nu avea nicio vină, dar a fost bine construită povestea. A suferit foarte mult Adrian Păunescu. Mergeam la spectacole ca prieten. Eu terminasem filmările la spectacolul 1000. Sigur, după ’89, ca orice ciorbă reîncălzită, după părerea mea, nu mai putea să ajungă la incandescența, la vibrația, pe care le-a avut înainte. Toate înregistrările din film sunt făcute în spectacole. Şi, m-am gândit să avem o variantă, o rezervă: să facă într-un studio toate piesele Cenaclului. Nu mai aveau niciun fel de farmec... O sală fără Adrian Păunescu pe scenă pierdea vibraţia, pierdea această construcţie în care protagonist era publicul, fiecare tânăr din sală – şi poate mai puţin artistul de pe scenă. Ş.P.: Adrian Păunescu vă pomeneşte în preambulul volumului Vinovat de iubire – ca un scormonitor printre amintirile sale de dragoste. Ce ne puteţi dezvălui despre această carte unică în bibliografia lui Adrian Păunescu, iată, singurul său roman. Carte căreia, nu-i aşa, avea intenţia să-i asigure o continuare. C.D.: Împreună cu nişte prieteni, imediat după ’89, timp de un an de zile, am preluat o publicaţie mai veche. Se numea Trup şi suflet. Adrian Păunescu o ducea rău atunci. Îl fugăriseră la Piaţa Universităţii, în zilele Revoluţiei, îl dăduseră afară de la revista Contemporanul. În ceea ce priveşte filmul, tot veneau străinii să-l vadă, îl proiectam la Buftea. Proiecţioniştii primeau câte o sticlă de whiskey şi noi ne mulţumeam cu mulţumirile. Dar filmul a fost copiat de vreo 30-40 de televiziuni din toată lumea! Să revin la Trup şi suflet. Viaţa sentimentală a lui Adrian Păunescu este ultrafascinantă... Ş.P.: Doar e omul şi poetul Ultrasentimentelor... C.D.: ... şi l-am îndemnat s-o scrie în episoade. Şi aşa au apărut în Trup şi suflet vreo 15 capitole. Apoi, a terminat cartea. Sunt subiectiv, dar mie îmi place foarte mult Vinovat de iubire, cu toate că nu îmi dau seama ce impact are asupra unui cititor de rând. Într-un fel, eu sunt cel care l-a determinat s-o scrie, aşa cum foarte multe dintre poezii, dintre cântece erau la cererea publicului! În film am reuşit să integrez o astfel de secvenţă. El scria totul în timp real și reușea să facă lucrurile simultan! Mai târziu, i-am dat o temă, pe care am filmat-o separat, la Festivalul Callatis din 2008. Tema era: Moda în iubire. Am vrut să avem acest do-

46 | Manifest Româneşte | 2017

cument filmat și, în minutul care a urmat, el a rostit pe loc (fără să scrie pe hârtie nimic) un mic poem și se vede pe imagine cum, atunci, el compunea cu viteza cu care noi rostim ceva! Ș.P.: Dar amintiri cu Adrian Păunescu – omul? C.D.: Nu pot spune foarte multe amintiri. Problema este că, dacă încerci să-l judeci ca pe-un om normal, greșești! Fiind – după părerea mea – un geniu, ca să emiți o părere, să dai un verdict despre Adrian Păunescu, asta înseamnă să-l judeci în deplinătatea lui. Cu bune și rele. Era un om sclipitor. Sigur, și-acum îmi aduc aminte foarte multe momente ca și cum ar fi lângă noi... Ș.P.: Într-adevăr! Domnule Diaconu, aș dori să vorbim puțin, în încheiere, despre dvs. Ce proiecte mai aveți în sfera culturii? C.D.: E de menționat că am făcut primele filme particulare după 1989: A doua cădere a Constantinopolelui, ca producător, și Paradisul în direct, ca producător și regizor. A fost chiar o surpriză extraordinar de plăcută că cel din urmă, filmat la Costinești, fiind făcut în 1994 – deci, au trecut 20 de ani –, spre deosebire de alte filme, pentru care timpul înseamnă ceva devastator, capătă, acum, multă valoare, pentru că vorbește despre capitalismul românesc și privatizările care se făceau atunci. L-am revăzut, după un număr de ani, la televiziune și... chiar mi-a plăcut, chiar m-am felicitat! Bine, și asta e o altă poveste cu filmele particulare românești și despre toată experiența asta s-ar putea să scriu odată.

Adrian Ivaniţchi, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra, 1976

Acum, am două festivaluri de film. Unul, la Slatina, Dream Fest, dedicat filmului pentru copii, și altul, împreună cu Lavinia Șandru, cel al Filmului Ecologist. Și, bineînțeles, diverse alte evenimente. Festivalul Callatis l-am făcut în număr de 10-12 ediții și, după ce nu m-am mai înțeles cu autoritățile locale, am refuzat să mă mai implic. A și murit, într-un fel, acest festival. Dar, se ajunsese la un eveniment la scară națională... Ș.P.: Vă mulțumesc frumos și vă doresc să aveți parte, întotdeauna, de șederi calde la malul mării! * Interviul a fost consemnat pe 31 iulie 2014 şi publicat în Flacăra lui Adrian Păunescu (An XIV, nr. 39(665), 26 septembrie – 2 octombrie 2014). Avea să fie ultimul acordat de Cornel Diaconu. Regizorul a încetat din viaţă pe 23 decembrie 2014, în urma unei maladii incurabile. (N. red.) * Textele lui Eugen Barbu, Nichita Stănescu şi Grigore Vieru, prezente în acest dosar de existenţă, sunt reproduse din Cartea Cărţilor de Poezie, Editura Păunescu, Bucureşti, 2003, capitolul Contemporanii despre el (paginile 1526-1531, 1625-1626, respectiv, 1640)

2017 | Manifest Româneşte | 47

Fragment din emisiunea Arta lor, Adevărul meu/ Ediţia a X-a, 13 martie 2015/ Radio Neptun Constanţa

Ştefan Paraschiv: Bună seara, domnule Andrei Păunescu! Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat o nouă invitaţie la Radio Neptun, la emisiunea Arta lor, Adevărul meu, şi pentru că aţi fost de acord să vorbim despre marele scriitor şi marele jurnalist Mircea Eliade. Ca un cititor fidel al Flăcării lui Adrian Păunescu şi ca un urmăritor al activităţii dvs. artistice, am citit poezia şi cântecul dvs. Popor de somnoroase păsărele. Într-un preambul la această poezie, ne îndemnaţi pe noi, românii, să facem cunoştinţă cu publicistica marilor scriitori: Eminescu, Goga, Eliade. Dvs, personal, cum aţi ajuns la opera publicistică a lui Mircea Eliade?

Iar, în privinţa lui Eliade, pentru că îl aniversăm, eu am descoperit – în urmă cu câţiva ani, când lucram la teza mea de doctorat, numită Scriitori şi politică – una dintre cele mai frumoase, adevărate şi dureroase cărţi pe care le-am citit, o carte numită Profetism românesc/ România în eternitate – o colecţie de articole ale lui Eliade, din anii ’30, în care se spun adevăruri de parcă ar fi cronicile anului 2015 sau 2010 sau 2000. De la această supărare a mea a plecat şi proiectul numit Popor de somnoroase păsărele, care se termină cu o listă întreagă de autori, pe care noi în cunoaştem prin operele lor, dacă nu minore, măcar marginale!

Ş.P.: Tatăl dvs. l-a cunoscut în Statele Unite pe Mircea Eliade şi a continuat, o bună bucată de vreme, corespondenţa cu Savantul. Ce ne puteţi spune despre această prietenie? Îmi permit să acord acest grad relaţiei dintre ei, având în vedere că, în  Cartea cărţilor de poezie, publicaţi nişte scrisori ale lui Culmea e că, aflând de faptul că Eliade (…) se Mircea Eliade, în care acesta din urmă îl ruga, îl însărcina pe pregăteşte să facă o punte către România, Adrian Păunescu să se îngrijească de mama sa, Ioana, câţiva dintre oamenii de cultură români din rămasă în România.

Andrei Păunescu: Bună seara! Vreau să vă spun că acest cântec, Popor de somnoroase păsărele – care a fost, iniţial, cum spuneaţi, un text şi care va deveni, în câteva zile, titlul unei cărţi de versuri, de pamflete, de chestiuni sociale şi culturale –, a pornit emigraţie, de la Paris (…) l-au presat, l-au A.P.: Aşa este, l-a cunoscut, de la situaţia absolut stranie că cum spuneţi dvs., pe Mircea noi îî cunoaştem pe Mircea speriat, l-au ameninţat – dacă se poate spune Eliade în America. Dar, să Eliade, pe Mihai Eminescu, pe delimităm contextul. Tatăl Octavian Goga prin opere aşa – că va suferi o izolare. meu, la 27 de ani, a primit – în marginale. Eu sunt cadru calitate de tânăr scriitor de didactic – o chestie care, poate,  mare perspectivă şi, mai ales, nu este foarte pasionantă, nu de mare prezent al României – este foarte spectaculoasă peno bursă nominală din partea guvernului american. Şi-odată tru ascultătorii noştri. Dar, trebuie să spun că sunt cadru didactic: predau jurnalism, de foarte mulţi ani, la Spiru ajuns acolo, n-a făcut doar lucrurile comode pe care un Haret. Acolo mi-am dat seama, discutând, că studenţii – bursier le face timp de un an universitar: să se bucure de unii dintre ei, abia veniţi din liceu; alţii, oameni în toată şcoală, de campusul universitar, de acea perioadă fabuloasă firea –, foarte mulţi dintre ei, nu ştiu din Eminescu decât ’70-’71 – Flower Power, concerte de rock şi de folk, Bob Somnoroase păsărele şi, eventual, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Dylan, Elvis şi-aşa mai departe. El a scormonit, a fost un Românie; nu ştiu de Mircea Eliade decât faptul că a fost neîmpăcat. Şi, ştiind că în America, la distanţă mare de istoric al religiilor şi autor de proză fantastică; nu ştiu de Iowa City – unde tata era bursier –, se află Chicago, se află Octavian Goga decât că a scris versuri despre plugari, profesorul Mircea Eliade – care, din 1940, plecase din dascăli, dăscăliţe şi altele de acum o sută şi ceva de ani. România şi nu se mai întorsese; fusese interzis şi era Lucruri frumoase, nimic de zis! Şi Somnoroase păsărele, şi considerat un legionar care nu mai avea ce să caute în Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, şi proza fantastică a lui România –, tatăl meu s-a zbătut să îl găsescă, să ajungă la el Eliade, şi poeziile lui Goga sunt lucruri frumoase. Dar – ca şi să îi ia un interviu. El nu a făcut asta ca pe o constatare a să vin la idee – cel mai important ar fi să-i cunoaştem cât unui tablou dintr-un muzeu, pe care toţi îl pot vedea, ci a mai devreme cu putinţă şi să îi facem pe tinerii noştri să le fost o operă de recuperare, iar interviul dovedeşte că Eliade l-a preţuit foarte tare pe tatăl meu. L-a găzduit, timp de o cunoască opera majoră de publicistică.

2017 | Manifest Româneşte | 49

lună, în casa sa din Chicago! Tata a fost oaspetele lui Eliade timp de o lună, în decembrie-ianuarie 1970-’71. Înregistrările acelea audio – care conţin vreo cinci ore de discuţii, pe care le-am ascultat, la rândul meu – s-au transformat, cu filtrul de rigoare, în interviul apărut în cartea Sub semnul întrebării, abia în 1979. Dar, odată cu acel interviu, problema Mircea Eliade s-a repus. A fost un interviu de reparaţie istorică! Mircea Eliade, din interzis, a devenit un nume frecventabil, operele lui au reînceput să apară. Şi iată de ce tânărul Adrian Păunescu a avut un rol fantastic de important în reintroducerea în circuitul culturii noastre a unui nume formidabil: Mircea Eliade! În dialogul respectiv, cei doi vorbesc despre subiecte tabu: Nae Ionescu, dreapta, modele, politică, atmosfera epocii şi aşa mai departe, pe care – închipuiţi-vă –, în plin comunism românesc, nu le puteau discuta aproape niciunii dintre actanţii noşţri culturali şi politici. Ş.P.: Vă cer, probabil, imposibilul şi vă rog să îmi răspundeţi ca cititor al său: Adrian Păunescu a făcut prin această întâlnire, prin aceste interviuri grupate în Sub semnul întrebării, un act major de frondă la adresa regimului de-atunci? A.P.: Bineînţeles! Lucrurile nu erau atunci la nivel estetic sau la nivel de închipuire! Tatăl meu a dus o bătălie cruntă, după ce a ajuns în ţară, să publice acest interviu şi a reuşit să îl publice. A discutat cu oamenii politici ai perioadei – inclusiv cu Ceauşescu – să fie Mircea Eliade invitat în ţară. Aproape că se rezolvaze rechemarea, invitarea, în calitate de mare personalitate, a lui Eliade în România şi asta se întâmpla în contextul în care în politica românească de-atunci existau oameni deschişi la minte, oameni care ştiau că nu se mai poate reveni la stalinism, dar şi dogmatici. Unul dintre liderii politici ai perioadei l-a reclamat pe Adrian Păunescu, atunci, la Ceauşescu, pe motiv că „Adrian Păunescu urlă cu lupii!” – adică, se solidarizează cu legionarii, cu dreapta politică şi vrea să îl aducă pe Eliade acasă. Culmea e că, aflând de faptul că Eliade urmează să vină în ţară – pentru că el era foarte încântat să-şi revadă casa, ţara, mama, Strada Mântuleasa, cerul românesc şi-aşa mai departe –, că Mircea Eliade se pregăteşte să facă o punte către România, câţiva dintre oamenii de cultură români din emigraţie, de la Paris, foarte radicali şi foarte dornici să se păstreze îngheţul între emigra-

ţie şi România, l-au presat pe Mircea Eliade, l-au speriat, lau ameninţat – dacă se poate spune aşa – că va suferi o izolare, o campanie de izolare în rândul emigraţiei, dacă „pactizează cu comuniştii de la Bucureşti”. Problema, însă, nu era dacă „pactizezi” cu comuniştii sau cu ne-comuniştii, pentru că, dacă regimul de la Bucureşti dorea să îl reaşeze pe Eliade la locul lui, nu mai putem vorbi de nişte comunişti ireductibili. Asta e: România era atunci în lagărul comunist, nu din dorinţa ei! Era sub spaima, sub îngheţul Moscovei. Dar, dacă la Bucureşti se putea permite aşa ceva, Eliade ar fi vrut să vină. Nu s-a întâmplat revenirea lui; s-au întâmplat doar reintroducerile de cărţi, de titluri la tipar, repracticarea numelui lui Eliade în bibliografiile noastre. Deci, Adrian Păunescu a făcut un act, nu de frondă, pentru că Adrian Păunescu, tatăl meu, nu dorea să distrugă nimic. El voia cultură prin adăugire, el voia să-i împace pe toţi cu toţi – lucru imposibil, o visătorie frumoasă. N-a reuşit asta. El nu voia, nici măcar personal, să-şi facă o carieră de erou european, de disident care face în mod ostentativ astfel de gesturi. El voia să construiască, să împace şi asta fără să şi dărâme. Unele lucruri i-au ieşit. Altele, din păcate, nu i-au ieşit până la capăt... Ş.P.: Ceea ce-mi spuneţi îmi aduce aminte de un episod istorisit de regretatul nostru diplomat şi om de omenie Ştefan Andrei, care, aflat la Paris, a solicitat o întâlnire cu Cioran. Aflând despre aceasta şi despre dorinţa lui Cioran de a se întoarce în România, la fratele şi la cumnata sa, Monica Lovinescu l-ar fi ameninţat că va avea de suferit din cauza trecutului său legionar, în societatea publică vesteuropeană. A.P.: Da! Exact ce vă spuneam: o parte a emigraţiei noastre trăia exact din această exploatare foarte severă a îngheţului dintre intelectualii români plecaţi dincolo de graniţe şi România. Asta nu dovedeşte generozitate şi nu este o dovadă de mare talent sau de construcţie. Dovedeşte egoism! Aceiaşi oameni de care spuneţi dvs. – din zona pariziană, mai ales – l-au scârbit, l-au speriat pe Eliade şi, de-aceea, nu s-a mai întâmplat revenirea lui, sub patronajul – dacă se poate spune aşa – pacifistului Adrian Păunescu.

Ultima aniversare. Andrei, Ana-Maria şi Adrian Păunescu, Bucureşti, 20 iulie 2010 50 | Manifest Româneşte | 2017

Ş.P.: În ce măsură au mai corespondat, după revenirea în ţară a lui Adrian Păunescu? A.P.: Este adevărat ceea ce spuneţi, că au corespondat. Lucrul acesta se

vede, în bogatul capitol de referinţe critice şi de referinţe ale contemporanilor lui Adrian Păunescu din Cartea Cărţilor de Poezie: până la detalii, până la rugăminţi de intervenţie în viaţa personală, de spijin al celor rămaşi acasă – familia lui Eliade. Deci, lucrurile ajunseseră la un stadiu omenesc, între Mircea Eliade, tatăl meu şi mama mea, care i-au fost oaspeţi, şi asta se vede. Noi am publicat la modul cel mai deschis lucrurile acestea. Trebuie să spun, însă, că este un mare regret cu care tatăl meu a plecat din viaţă: nu a putut duce până la capăt acest plan şi Eliade a murit în ’86, fără să-şi mai fi revăzut ţara. Ş.P.: Din publicistica lui Eliade, ce idei sau chiar idealuri consideraţi că, pentru tinerii români, pentru români, în general, ar fi nu numai bine venite, ci necesare de-a dreptul? A.P.: Întotdeauna, tinerii sunt, pe bună dreptate, speriaţi şi plictisiţi să li se dea kilometri întregi de bibliografii, de referinţe Dragii mei, luaţi cartea Profetism românesc/ România în eternitate de Eliade, ediţia scoasă în 1990 de Nae Georgescu, scriitor cu care sunt, spre bucuria mea, coleg de catedră la Spiru Haret, la Jurnalism. Articole extraordinare! Acolo puteţi găsi un articol, Turnul de fildeş, din 1935, în care Eliade spune ceea ce-i valabil şi astăzi: în nicio ţară din lume nu se risipesc atâtea energii în politică, aşa cum se întâmplă în România. Tot într-unul din aceste articole – care arată un Eliade de o maturitate, de o înţelepciune senzaţionale, deşi n-avea nici 30 de ani! – spune că i s-a făcut ruşine citind un document istoric şi, în acelaşi timp, şi-a dat seama că acel document istoric spune un adevăr: un comandant de oşti turc spunea că, dacă turcii vor să ocupe Belgradul, trebuie să trimită un corp de armată în plus, ca să învingă dârzenia iugoslavă, iar, dacă vor să ocupe Bucureştii, trebuie să trimită un sac de galbeni în plus! Gândiţi-vă cum ne plasează asta în tabloul caracterelor europene! Luaţi şi citiţi articolele lui Eliade din Profetism românesc/ România în eternitate şi, de asemenea, fantasticele eseuri din Oceanografie şi tot ce înseamnă partea terestră, partea publicistică, partea realităţii din scrierile lui Eliade. Sigur, citiţi-l pe Eliade şi ca istoric al religiilor – fiindcă este cel mai mare! –, citiţi şi proza lui, de la Domnişoara Christina sau Pe Strada Mântuleasa, până la Maitreyi, zona indiană, toată acea fabuloasă lume pe care o scrie el. Dar, pentru a înţelege ce patriot, ce naţionalist curat a fost acest intelectual tânăr şi dăruit, începeţi cu publicistica lui. Citiţi Oceanografie, Solilocvii, Profetism românesc/ România în eternitate! Ş.P.: O ultimă întrebare, dublă: ne-aţi spus, în emisiunea dedicată lui Eugen Barbu, că generaţia tatălui dvs. şi-a făcut o profesiune de credinţă din a reînvia spiritul interbelic în societatea românească. În ce măsură credeţi că tatăl dvs. şi colegii săi de generaţie au reuşit şi în ce măsură

credeţi că vom mai avea şansa să fim martorii unui asemenea fenomen în viaţa românească? A.P.: Şansele de astăzi sunt să existe oameni... Uitaţi, ca dvs. – şi nu vă flatez, pentru că eu n-am cuvinte de laudă de prisos de spus. Dar, oameni ca dvs., care, la vârste mici, îşi dau seama pe ce lume trăiesc, îşi dau seama în ce cultură se află şi ce cultură nu trebuie să lase să moară. Această reînviere a spiritului interbelic înseamnă, de fapt, continuarea acelui val interbelic – al doilea mare val al culturii române moderne mature, urmaşul primului mare val, cel de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă şi aşa mai departe. Ei, acest val interbelic a fost reînnodat, în conştiinţa României ieşite din stalinismul înfiorător, de poeţii, de jurnaliştii generaţiei ’60, printre care s-a aflat, în frunte, şi Adrian Păunescu. Alături de cei mai mari decât ei, adică de Barbu, de Marin Preda, alături de cei de-o vârstă sau puţin mai mari: Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, pentru că toţi aceştia au refăcut legătura cu arta adevărată, cu arta bazată pe estetică, pe drama existenţială a poporului român, pe drama limbajului, după acele decenii cumplite de realism-socialism, de tezism, de literatură aşa-zis proletcultistă. Asta trebuie făcut: nu trebuie decât citite lucrările esenţiale şi continuitatea vine de la sine! Puneţi mâna pe carte – fără să consideraţi lectura ceva plictisitor – şi descoperiţi – prin aceste articole, care parcă sunt scrise astăzi – că am avut, în ultima sută şi jumătate de ani, o mare cultură, am avut nişte oameni senzaţionali: Eliade, Eminescu, pe care noi îl privim cu plictis, pentru că de mici ni se inoculează ideea că este o obligaţie, că este un tablou care stă în perete plin de praf. Nu! Şi Eminescu, şi Eliade, şi atâţia alţii sunt mari, mari scriitori. Aşadar, începeţi cu publicistica! Ş.P.: Vă mulţumesc foarte mult pentru această intervenţie şi să sperăm că, în numele flăcării spiritului românesc, vom vorbi cât mai des! Fragment din emisiunea Arta lor, Adevărul meu/ Ediţia a XXV-a, 6 noiembrie 2015/ Radio Neptun Constanţa

Ştefan Paraschiv: Bună seara, domnule Andrei Păunescu şi mă bucur că vă avem din nou în direct. Andrei Păunescu: Bună seara! Vă vorbesc de la Bistriţa, din Sinagoga din Bistriţa care a organizat, împreună cu nişte oameni de cultură şi cu folkişti ai Cenaclului Flacăra, un remember al lui Adrian Păunescu. Practic, vă vorbesc de pe scenă. Ş.P.: Domnule Păunescu, vă întreb, cum este România, cum este românimea fără Adrian Păunescu? A.P.: De fapt, românimea nu e fără Adrian Păunescu, pentru că un om care lasă în urma sa o opera poetică, civică, o operă gazetărească, politică şi o familie nu lipseşte

2017 | Manifest Româneşte | 51

 A.P.: Dacă judecăm raţional şi dintre contemporani. Noi, ca familie, statistic, găsesc că personalităţi de îl simţim poate cel mai departe de Prioritatea vieţii lui: să vadă din tip Adrian Păunescu, de tip Nicolae noi pentru că noi l-am avut foarte Iorga, Octavian Goga, Mihai aproape zi de zi. Cititorii, ascultăEminescu apar odată la zeci de ani torii muzicii Cenaclului, beneficiarii nou întreagă România Mare. sau la un secol. Dar, şi când actelor sale de om politic (e vorba, statistica nu ne încurajează şi nu e printre altele, de indemnizaţia de  atât de optimistă pentru noi, merit: artiştii, scriitorii care au o condiţie materială mai bună datorită legii lui Adrian nădejdea trebuie să existe. Cum ar fi să tragem linie, să Păunescu) – toţi aceştia poate că îl simt mai mult decât îl punem punct şi să zicem că nu avem nicio speranţă, că în simţim noi. Nouă ne lipseşte şi ca tată, ca membru al următoarele decenii personalităţi de acest fel nu o să se mai familiei… nască? Trebuie să sperăm! Şi este greu, pentru că se face puţină cultură, pentru că se face puţină instruire a Ş.P.: Adrian Păunescu – din ceea ce am simţit eu şi cred sufletului în spirit patriotic şi în spritul toleranţei, dar că aţi simţit asemenea şi dumneavoastră – este redescoperit trebuie să aşteptăm. Şi nu se ştie de unde apare surpriza, de de o altă generaţie şi este receptat chiar şi de unii unde sare iepurele, cum se zice la români. Vedeţi, în urmă contemporani de-ai lui în mod diferit. cu câteva zile, cei din administraţia locală şi din guverne, A.P.: Da, este adevărat – şi asta, înainte de toate, pentru potentaţii din toate agenţiile şi instituţiile stăteau liniştiţi şi că marile teme ale poeziei lui n-au moarte, iar el a scris ca părea că nimic nu îi mişcă. O tragedie face lumea să nimeni altul despre dragostea de cuplu. Amintiţi-vă doar reacţioneze. Aşa că e bine să luăm aminte la acest vis care poezii puse pe muzică precum Nebun de alb, Oameni de este de tip american şi care l-a urmărit toată viaţa pe Adrian zăpadă, Amor cubist. Practic a reinventat poezia de Păunescu. Acest vis cu care a venit în România şi a făcut dragoste faţă de părinţi, a scris Rugă pentru părinţi, Cenaclul Flacăra înseamnă că nu trebuie să aştepţi o Repetabila povară. Cum să nu fie redescoperit – mai ales în veşnicie ca să poţi face ceva. Şi dacă eşti bun, puternic, dacă momente de restrişte ale naţiunii – poetul social care a scris ai voinţă, într-o zi poţi deveni din anonim, celebritate. Poţi atâtea poeme, precum Cetăţeanul turmentat, Ţara lui deveni din valoare ascunsă, valoare recunoscută. Impozit-Vodă şi, nu în ultimul rând, cum să nu-l Ş.P.: În aceste zile în care, aşa cum aţi spus, se trezeşte redescopere poporul român, cu fiecare generaţie a sa, ceva sau poate este trezit ceva în tineretul acestei ţări, pe atunci când tinerii află că piese pe care ei poate le cred care l-am observat ca fiind inconştient, nedându-şi încă folclor îi aparţin lui Adrian Păunescu: Doamne, ocroteşte-i seama ce urmăreşte... Cum credeţi că ar fi vorbit Adrian pe români, Trăiască România, Tu, Ardeal, Ridică-te, Ştefane, Păunescu despre libertate în aceste zile? şi vezi-ţi fiii? Semnul vieţii sale a fost iubirea, totuşi iubirea, şi, de aceea, tot ce a scris a scris nu pentru ură, nu pentru A.P.: Ar fi vorbit în continuarea ideilor pe care le-a dezbinare, ci a scris pentru unitate şi pentru că ţara şi gândit şi le-a scris toată viaţă lui. Atât doar că poate ar fi poporul acesta să reziste cu un pas mai mult în timp. fost mai mult ascultat decât în anii în care mesajele lui păreau fie nişte câştiguri deja consumate, fie nişte lupte Ş.P.: Domnule Păunescu, pentru cei care nu ştiu, pentru care nu mai are sens să fie date. De aceea, activitatea lui, cei care n-au aflat şi poate în zilele acestea ar trebui să mai ales de om civic – de om politic, de poet şi jurnalist şi adopte acest slogan în contul altora, care le sunt inutile: de profesor –, nu a încetat niciodată. Omul public de unde vine acest strigăt: „Lumină, Luptă, Libertate”? conştiinţă este necesar şi cât timp este în viaţă şi e necesar A.P.: „Lumină, Luptă, Libertate” a fost semnul verbal şi şi dacă nu mai e în viaţă. Adrian Păunescu ar fi vorbit semnul cu mâna pe care îl făceau membrii Cenaclului şi, fulminant, ar fi vorbit cu lacrimă în gât, pentru că pe el apoi, milioanele de participanti la Cenaclul Flacăra: cu suferinţa directă, fizică, omenească, darămite moartea unor mâna întinsă şi cu degetele în formă de „L”. Nu sunt oameni, îl îndurerau extraordinar de mult şi îl mobilizau să neapărat inventate de Adrian Păunescu, dar, la începuturile fie responsabil, să încerce să lumineze calea celor care sunt Cenaclului, el şi Florian Pittiş, împreună cu ceilalţi în derută. înteiemetori ai acelui fabulous Cenaclu Flacăra, au pus în Ş.P.: Credinţa lui Adrian Păunescu în izbanda unui circulaţie acest semn şi el a rămas reprezentativ pentru zeci neam a rămas în noi, în români? şi zeci de ani, iar la fiecare moment greu al naţiunii, când e nevoie şi de lumină şi de luptă şi de libertate, el poate fi A.P.: Bineînteles! Oricât am fi de jos, oricât ne-am redescoperit. prăbuşi de adânc, nu poate fi decât nădejdea că mai jos nu se poate şi că de aici încolo nu putem decât să urcăm. Da! Ş.P.: Adrian Păunescu, la fel cum aţi spus, a fost şi un Mereu a sperat, mereu a construit oameni, fapte, echipe, poet social şi dincolo de asta – din tot ce am citit şi încă mai opera, care să facă prăbuşirea mai mică şi creşterea mai am mult de citit din Adrian Păunescu – a fost un om care s- rapidă şi, de ce să nu recunosc, de multe ori, ca un copil a dăruit total cetăţii. Credeţi că mai este posibil un astfel de care merge pentru prima oară la biserică, Adrian Păunescu model al îmbinării artei cu lupta? spera în miracole. Sigur, în felul său şi în felul înţelept în

52 | Manifest Româneşte | 2017

care gândea în perioada din urmă a vieţii. Credea în miracole şi în însănătoşiri rapide. Ş.P.: Ce idealuri ale lui Adrian Păunescu trebuie împlinite de generaţiile care vin? A.P.: În primul rând, idealul de a nu uita că a existat un 1 decembrie 1918 şi, dacă a existat, mai poate exista. El asta avea ca stea fixă în calendarul lui şi în sufletul lui: obsesia lui 1 decembrie. Spunea că, dacă n-ar fi fost om, i-ar fi plăcut să fie noroi pe bocancii ţăranilor români care mergeau la Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Asta era prioritatea vieţii lui: să vadă din nou întreagă România Mare, pe care nu a prins-o pentru că el s-a născut în 1943. În al doilea rând, spera ca oamenii să fie mai aproape de iubire decât de ură, mai aproape de pace decât de confruntare şi de crimă. Şi, de aici încolo, toate se pot rezolva. Ş.P.: Domnule Păunescu vă mulţumesc pentru această intervenţie. Sunt bucuros că participaţi şi că se organizează, constant, comemorări ale lui Adrian Păunescu. A.P.: Se comemorează, da! Ieri am fost la Focşani între nişte copii minunaţi care i-au cântat, i-au recitat zeci de poezii din operă, păstoriţi de nişte profesori cu memorie. Astăzi suntem la Bistriţa şi reţineţi că suntem la Sinagoga din Bistriţa! Asta arată că un ortodox sută la sută, un român sută la sută este comemorat cu dragoste şi cu prietenie într-un lăcaş de cult evreiesc. Pentru că el n-a ţinut cont niciodată decât de dragoste, de ce este omul şi de ce face omul. Un evreu, un ungur, un neamţ, un ţigan cu caracter şi cu dorinţa de muncă erau mult mai apropiaţi de inima lui decât un român pursânge ticălos sau fără caracter. Şi, de aceea, vă repet, suntem la Sinagoga din Bistriţa şi facem un spectacol, un remember Cenaclul Flacăra-Adrian Păunescu. Mâine vom fi la Copăceni, în Basarabia, în satul naşterii sale, şi, poimâine, la Vaslui. Acesta este traseul unor astfel de evenimente care nu au o pioşenie plicticoasă; sunt, practic, nişte minicenacluri: şi cu seninătate, şi cu zâmbet, şi cu lacrimă, şi cu cântece, şi cu recitări – cum era şi Cenaclul Flacăra, cum era şi poetul care nu s-a pierdut. Ş.P.: Vă rugăm să duceţi gândurile noastre în Basarabia românească! Suntem bucuroşi că aceşti tineri au, cum spunea Adrian Păunescu, conştiinţa faptului că „ţara lor nu e întreagă, dar asta doar până într-o zi”! A.P.: Aşa este! Am convingerea că i-ar fi plăcut foarte mult să vă cunoască – nu este doar un gest de politeţe, nu e un formalism. I-ar fi plăcut să ştie că un om de 18-19 ani, cum sunteţi, este nu numai doritor de fapte bune, dar şi capabil de fapte bune, cu toate că, în generaţia foarte, foarte tânăra, abia intrată în majorat, sunt oameni ca dumneata, Ştefan Paraschiv, sunt oameni de cultură, cu sete de a construi. Dar, consideră că, prin mintea pe care o reprezint eu, te-a cunoscut şi te-ar fi bătut pe umăr ca pe un fiu pentru ce faci bine. Toate cele bune! Ş.P.: Vă mulţumesc din suflet, o seară luminată!

Sergiu Nicolaescu, în rolul de referinţă al comisarului Tudor Moldovan (văzut de Cristina-Maria Vâlcu)

amaradul nostru Cristian Vasilescu, autor al cărţii-document „Până la capăt, contribuţii ale lui Sergiu Nicolaescu la cinematografia naţională” (Ed. Universitară, 2011), a încredințat revistei Manifest Românește un dialog angajant, iniţiat de Ionuţ Băiaş, gazetar al HotNews.ro. Este vorba despre o convorbire inedită ce a avut loc în 2013, la scurt timp de la dispariţia celui mai important cineast român, Sergiu Nicolaescu. Alegem să publicăm textul pentru a face dovada cititorilor de ţinuta cinstită a publicaţiei noastre – una a duelurilor drepte, cu arsenal de argumente autentice –, dar şi de admiraţia ce i-o purtăm camaradului nostru – un luptător împotriva celor care nu au îndoieli benefice, a celor care sorb, lăutăreşte, clişeul şi veninul. Cât despre Sergiu Nicolaescu… Rămâne veşnică memoria trandafirului! Dumnezeu să-l ţină de-a dreapta Sa!

Ionuţ Băiaş: Domnule Vasilescu, aţi abordat, în cartea dumneavoastră „Până la capăt!...”, o temă inedită pentru un absolvent de Istorie: naţionalismul în filmografia lui Sergiu Nicolaescu.

I.B.: Din punctul dvs. de vedere, al tânărului istoric şi cinefil, care au fost principalele trei calităţi şi principalele trei defecte ale regizorului, scenaristului şi actorului Sergiu Nicolaescu?

Cristian Vasilescu: Pentru el era o chestiune cu C.V.: Calităţi: Har, pricepere, autoritate, angajament, dublu aspect. Cel de ordin personal ţine de educaţia competenţă, forţa de persuasiune şi, ceea ce e mai puţin naţionalistă pe care a primit-o de la părinţi – veterani întâlnit la noi, gustul riscului. cercetaşi ai Primei Conflagraţii. Cel de ordin colectiv Exigenţa sa – ţine de aparte prea mare în ranenţa sa la port cu uşurătaEl era ca un general fără armată. Cinematografia nu mai e un această Naţiutea cu care noi, ne, care s-a românii, luăm lumecanism care să meargă bine pus la punct. Resursele nici nu mai aflat 14 ani sub crurile – poate fi dominaţie sovisunt aceleaşi. Şi mai e un amănunt de ordin biologic: marii oameni percepută ca un etică şi alţi defect. Era, în câţiva, după, ai cinematografiei au mai şi îmbătrânit, s-au mai şi dus. orice caz, un perpână prin 1964fecţionist. Apoi, 1965, sub lupa  se ferea să devină consilierilor răsentimental, deşi maşi aici, apoi a spionilor – aşa cum a demonstrat Larry nu-i lipsea sentimentul. Românul, dacă eşti sentimental Watts în recenta sa carte, „Fereşte-mă, Doamne, de cu el, ţi se urcă în cap şi, probabil, asta a vrut să evite. prieteni”. Tatăl său, Pantelimon Nicolaescu, şi un frate Şi, ultima: i-a plăcut ideea de salvator – nu rea – şi, de al mamei, Gheorghe Cambrea, au fost deţinuţi politici. foarte multe ori, a căutat să salveze personaje care nu se Nicolae Cambrea – ajuns la gradul de general, printre voiau salvate, căzând el însuşi în extrema cealaltă. puţinii dintre aceştia grav răniţi pe câmpul de luptă – a I.B.: Există o modă – aş putea zice – printre tinerii fost veteran a două războaie mondiale. Aceste elemente critici de film: a-l desconsidera pe Sergiu Nicolaescu pe i-au întărit, probabil, crezul naţionalist și – cum el câteva criterii: a servit regimului comunist; a fost însuși mărturisea – „obsesia istoriei”. turnător la Securitate; un om rece, aflat în conflict cu I.B.: Cum aţi clasifica opera cinematografică a lui apropiaţii; implicarea politică de după '90 şi – poate cea Sergiu Nicolaescu? mai importantă acuzaţie – după '90 a beneficiat C.V: Film documentar, film istoric, film pentru copii, covârşitor de bugetul cinematografiei româneşti pentru film psihologic, film poliţist, film de actualitate, a face nişte filme a căror valoare este îndoielnică. comedii. La toate acestea – cu încadrarea necesară în Realizările sale, deloc nesemnificative, au fost, însă, genurile enumerate – se mai adaugă şi colaborări cu trecute adesea cu vederea. Cum comentaţi? cinematografiile occidentale, ecranizări ale unor opere literare şi cele două filme mari pentru cinematografia franceză: Wilhelm Cuceritorul şi François Villon. Lipsesc doar musical-urile şi desenul animat.

C.V.: Să fie sănătoşi! – ar fi spus cineastul. „Românul e om de ordine.” – a spus Mareşalul Ion Antonescu. Într-o ţară cu o mentalitate ca a noastră, fiecare om serios se serveşte de mijloacele legale ale timpului. Prin

2017 | Manifest Româneşte | 55

ordinea de drept, dacă ai darul să câştigi încrederea factorilor de decizie – în 1968, cu sprijinul regizorului Virgil Calotescu, a fost primit în Partid – se poate schimba ordinea de fapt, acţionând exclusiv împotriva abuzurilor, a incompetenţei, a demagogiei. A se vedea pelicula Zile Fierbinţi, cel mai bun film românesc de actualitate. Există o obligaţie elementară de a produce dovezi, mai ales într-o chestiune sensibilă ca aceea a presupusei colaborări cu Securitatea, pe care eu o desfiinţez din capul locului. În România, fac „dezvăluiri” numai cei care şi-au călcat jurământul militar de credinţă faţă de ţară şi faţă de fostul conducător. Asta ca să mai fie şi alţii pătaţi. Om rece – aşa cum spunea public şi regizorul Ion Cărmăzan – probabil că a fost. Dar, pe platou, din raţiuni profesionale! În particular, nu l-am cunoscut şi nu mă pot pronunţa. Implicarea sa în politică vine şi din faptul că avea o răspundere în solidar cu cei care, în decembrie 1989, a săvârşit acte de autoritate. Apoi, era şi genul de om căruia îi plăcea ideea de salvator, despre care am pomenit, un rol care, de multe ori, i s-a potrivit. Într-o cinematografie la profesionalizarea căreia a contribuit decisiv cu o operă semnificativă, personaje care n-au convins nu pot cere justificări despre felul cum se cheltuieşte bugetul. Unul dintre primele sale filme, Memoria Trandafirului, de şase-zece minute, a adus 10 000 de dolari, după unele surse; 20 000 de dolari, după altele. Firma Columbia a cheltuit 1 000 000 de dolari numai pentru reclama filmului Mihai Viteazul. Din banii veniţi în ţară de pe urma filmelor comercializate, primea – conform drepturilor din acea vreme – un procent infim în raport cu încasările. Asta din 1970, când artiştii au fost scoşi din câmpul muncii, devenind liber-profesionişti; regizorul, scenaristul şi compozitorul muzicii puteau solicita drepturi de autor.

C.V.: În filmele sale este mult adevăr istoric, iar, acolo unde întâlnim inadvertenţe, el este sugerat. Originalitatea, sigur, există, este apanajul artistului, care are acest drept. În cele din urmă, filmul artistic nu este film documentar. Dacii, în raport cu romanii, chiar erau sălbatici. Ţinutele, însă, nu le găsesc ca fiind „de carnaval”. Cineastul chiar spunea despre Dacii: „Va fi un film sobru, bărbătesc, închinat eroismului unui popor ce-şi apără libertatea şi demnitatea. Nu voi face risipă nici de culori, nici de femei frumoase, ca în filmele italiene”. Şi a mai spus un lucru: „Războiul înseamnă mizerie şi asta vreau să se vadă bine în filmul meu!” Mircea este o pildă şi o predare simbolică de ştafetă, dar e adevărat că întâlnim, aici, un fals istoric prin denaturare. Vlad Ţepes s-a născut la peste 12 ani de la moartea ilustrului voievod eponim. Adevărul istoric poate fi cu uşurinţă descifrat. Apar, însă, decalaje cronologice. În legatură cu 1941, lucrurile sunt complicate. În 1930 s-a suit pe tron regele-călău Carol al II-lea, care a torpilat partidele, care a decapitat şi a masacrat tineretul naţionalist interbelic, care devalizat şi a ciuntit ţara. După acestea, clasa politică, militară şi intelectuală – cu câteva excepţii notabile – a fost contaminată cu un

Despre calitatea „îndoielnică” a filmelor de după 1990, dă-mi voie să te contrazic. A produs cel puţin două capodopere: Începutul Adevărului şi Triunghiul Morţii. El era ca un general fără armată. Cinematografia nu mai e un mecanism care să meargă bine pus la punct. Resursele nici nu mai sunt aceleaşi. Şi mai e un amănunt de ordin biologic: marii oameni ai cinematografiei au mai şi îmbătrânit, s-au mai şi dus. I.B.: Să revenim la tema naţionalismului şi a filmului istoric. Câtă originalitate şi cât adevăr istoric se ragăsesc în ele? Mă gândesc aici doar la prezentarea dacilor pe post de sălbatici, în nişte ţinute de carnaval, a firului istoric din Mircea şi a evenimentelor din '41 (demonizarea legionarilor şi înnobilarea ilegaliştilor)? Papil Panduru în Dacii (1966)

56 | Manifest Româneşte | 2017

ferment dizolvant care, la vârf, a făcut-o să lucreze în contra ţării. Aşa a fost posibil actul de la 23 august. Aşa au găsit comuniştii România după 23 august, care – să nu uităm – defilau cu lozinca luptei de clasă. Pentru toate relele trecute şi prezente vinovaţi, în România, erau în capul listei legionarii şi, pe plan mondial, fasciştii. Filmul Revanşa nu avea cum să facă excepţie de la acest comandament. Sergiu Nicolaescu se salvează de această obligaţie politică, trecând rezolvarea conflictului în plan artistic: înfruntarea armată din clădirea vechiului abator, care e una inegală. Iar, la sfârşit, la modul cel mai cavaleresc, îi oferă lui Paraipan şansa de a lupta de la egal la egal. Dacă privim atent, soarta lui Paraipan este lăsată în suspensie. Ştim că urma să moară, se şi sugerează cum: „O mie de muncitori vin la muncă. Îi las pe ei să facă dreptate…”, dar nu asistăm, practic, la sfârşitul său. Ion Boian (Paraipan) nu a murit în 1941. Nu asistăm la o vânătoare, aşa cum a fost lupta de clasă dusă de comunişti. Asistăm, în schimb, la un duel cu şanse egale de ambele părţi. I.B.: Spuneaţi, în cartea dvs., că publicul larg confundă adesea unele filme cu „replica” – filme făcute la comanda regimului comunist de regizori cunoscuţi. Mărturisesc că şi eu am făcut aceste confuzii cândva. Vă rog să ne lămuriţi. C.V.: Este simptomatic faptul că, la un timp relativ scurt, apăreau filme pe acelaşi fond tematic. Asta nu înseamnă că filmul altui mare regizor român, Mircea Drăgan, Columna, nu e unul reprezentativ. Este cert, însă, că la şedinţa cineaştilor din aprilie 1974, la care prezent a fost însuşi Nicolae Ceauşescu, acesta a cerut un alt Mihai Viteazul, complementar primului, ce avea să fie realizat de către Constantin Vaeni şase-şapte ani mai târziu faţă de original: Buzduganul cu trei peceţi. Un Mihai Viteazul politic, nu „politizat” – cum tendentios s-a spus. În carte, am exemplificat... I.B.: Sergiu Nicolaescu spunea adesea că nimeni nu va mai putea realiza ceea ce a realizat el în cinematografia românească: peste 70 de lungmetraje, plus scurtmetraje şi documentare. Ce credeţi că a vrut să spună cu adevărat? C.V.: Are cu totul 66 de filme. Variantele pentru TV sunt altceva. Pe genericul unora întâlnim şi nume ca Alecu Croitoru sau Nicolae Corjos ca autori (Nicolaescu a fost şi producător şi îşi contabilizează fiecare peliculă). Timpurile sunt altele. La fel şi oamenii, şi condiţiile, şi cererile actualităţii. Pentru a-i reedita performanţele e nevoie de un efort conjugat. E nevoie şi de un aer de solemnitate, care astăzi lipseşte.

C.V.: Noua generaţie s-a format în spiritul altei culturi, are alte modele şi respinge tratamentul exigent şi standardele ridicate. Regizorii amintiţi nu au aceeaşi stofă. Au, însă, mai multe interese decât aspiraţii. Sergiu Nicolaescu a spart toate plafoanele în cinematografie. În prezent, nimeni nu mai e dispus la aşa ceva. Lipsesc şi motivaţiile, care nu sunt numai de ordin financiar. „N-am pretenţia ca cineva să mă egaleze, pentru că astăzi nu mai e posibil; am însă pretenţia ca cei care mă contestă să facă un film în condiţiile în care l-am făcut eu pe primul!”, spunea cineastul. * În dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2013, Sergiu Nicolaescu a încetat din viaţă. „A fost una dintre puţinele lupte pe care le-a pierdut” – a spus omul de teatru şi film, Mircea Albulescu: însăşi lupta cu viaţa (rămâne de văzut dacă a fost o luptă pierdută sau o înfrângere planificată). Coincidenţa stranie face ca între cifrele anului, ale lunii, ale zilei naşterii şi celei a morţii să fie o ciudată simetrie a felului în care e dispusă cifra trei: 13.04.1930–3.01.2013 – veriga de legătură stând în diferenţa care rezultă din scăderea cifrei lunii morţii din cifra lunii naşterii: 4–1, care dă tot 3. Într-unul din ultimele interviuri acordate, cineastul – citând un alt mare dispărut, profesorul Florin Constantiniu –, avea să conchidă, întărind spusele celuilalt ilustru reprezentant al lumii intelectuale, împărtăşite cu puţin înaintea dispariţiei sale: „Ferice de cei ce mor astăzi!” Cineastul – la fel ca profesorul – se simţea străin în această lume în care nu se mai regăsea şi pe care nu o mai recunoştea şi de aceea nu voia să-şi mai amâne sfârşitul. Sigur, între cele două personalităţi reprezentative exista dezacord, mai ales prin felul în care interpretau evenimente trecute sau petrecute sub ochii noştri, dar, în problemele capitale ce priveau România, de cele mai multe ori, se regăseau pe aceleaşi poziţii, iar faptul că cineastul a ţinut să pomenească numele profesorului cu puţin înainte de marea sa trecere arată că-l preţuia. Aceeaşi stranie coincidenţă a făcut ca, în 2012, profesorul să părăsească această lume exact în seara zilei în care cineastul împlinea 82 de ani: 13 aprilie. Greu de spus, în cele două cazuri, cât a fost voia Domnului şi cât a fost forţată mâna destinului – implacabil şi tare. Odată cu plecarea lor dintre noi, scad rândurile intelectualilor militanţi autentici. Vor rămâne, însă, amintirea lor şi o operă care va dura. Odihnească-se în pace! Cristian Vasilescu

I.B.: Cum vă explicaţi această răceală/ distanţă dintre „noul val” de regizori şi Sergiu Nicolaescu?

2017 | Manifest Româneşte | 57

n vara lui 2017 se vor împlini 100 de ani de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. Momentul, anticipând centenarul Marii Uniri (2018), readuce în atenţie chipul „cel Leal” al Regelui Ferdinand I, primul Suveran al României Mari, considerat artizanul întregirii teritoriale a românilor. În epocă, pentru înfăptuirea reformei agrare de după Marea Unire, Ferdinand a mai căpătat un supranume: „Regele ţăranilor”.

Domeniilor Coroane2 pentru acest scop. În 17/30 martie 1918, printr-o scrisoare către Administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbei, Regele cerea să se asigure pământ ţăranilor de pe proprietăţile administrate de Casa Regală. Conform Legii nr. 3093 din 14 iulie 1921 privind reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea3, a fost expropriat în întregime „pământul cultivabil al Domeniilor Coroanei” (art. 7, pct. c).

În 1917, în anul Să ne aplecăm  marii rezistenţe din mai atent asupra timpul Primului legii sus-citate: „Vouă, fiilor de ţărani, vă spun Eu, Regele vostru, că pe Război Mondial, „Art. 4. ExpropriFerdinand I, Regele erea priveşte nulângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură României, mergea mai moşiile sau în tranşee pentru a părţile de moşii îmbărbăta soldaţii, dela 100 Ha păfiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat majoritatea ţărani, mânt cultivabil promiţându-le că, în sus (s.m.), totodată dreptul a stăpâni pământul pe care v-aţi luptat.” după terminarea oricine ar fi prorăzboiului, vor priprietarii lor şi  mi o bună parte din oricare ar fi capapământul pe care citatea lor juridicã l-au apărat (unii, cu preţul vieţii). sau caracterul imobilului expropriat, cu excepţiunile prevăzute în prezenta lege.” La 22 martie 1917, Regele Ferdinand a ţinut, la Răcăciuni (jud. Bacău), un însufleţitor discurs, care a Reforma fusese acceptată de aristocraţii vremii chiar precedat marile victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz: dinainte de terminarea războiului: prinţul BasarabBrâncoveanu declara, la acel moment: „Acest popor s-a „Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru luptat atât de bine, a fost atât de devotat, încât îşi merită pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, pământul.”4 Marele orator Barbu Ştefănescu-Delavrancea Regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care remarca, într-un discurs parlamentar din 9 iunie 1917, la vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, Iaşi: „Am văzut pe marii latifundiari, ca Mihail Cantacuzino, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni într-o măsură mai Cantacuzino-Paşcanu şi prinţul Basarab-Brâncoveanu nu largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, Regele vostru, voi fi numai consimţind la reducerea şi fărâmiţarea proprietăţilor, întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la dar stând în fruntea primelor rânduri şi îndemând pe toţi la treburile statului. Arătaţi – scumpii mei ostaşi – demni de jertfă pentru patrie şi neam. [...] S-a pomenit de la această încredere ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă tribună, că dacă s-au unit participdele, că dacă proprietarii ca până acuma datoria voastră cu sfinţenie.” s-au îndurat să facă marea jertfă pe care o fac, pricina e Aşa cum observa criticul literar Zigu Ornea, „era, aici, spaima de revoluţia de mâine. Nu, domnilor. Aceasta ar fi o anunţarea oficială a marilor reforme postbelice, dorite de nouă nedreptate. Că vor fi fost influenţaţi de revoluţia liberali încă de la începutul anului 1914. [....] Reforma agrară rusească, de reformele ce se pregătesc în Anglia, de spiritul din 1918-1921 a fost chiar mai largă decât o înţelesese regele democratic din Franţa, admit. Dar sub această influenţă, eu în martie 1917, ţăranii fiind împroprietăriţi cu aproape şase văd mai mult inima bunilor români, cari sunt în stare să milioane ha, creându-se, cum s-a spus, o ţărănizare a rupă de la dânşii şi să dea celor săraci şi împovăraţi (s.m.).”5 agriculturii.”1 Neagu Djuvara considera reforma agrară din România Într-adevăr, Regele Ferdinand a fost „întâiul a da pildă”: Mare „un caz unic în analele istoriei”: „În general, în reforma agrară a început prin cedarea unei bune părţi a Occident, chiar în marile enciclopedii, se trece cu vederea

58 | Manifest Româneşte | 2017

Majestatea Sa Ferdinand I Întregitorul, primul rege al României Mari (văzut de Cristina-Maria Vâlcu)

faptul că nu regimul comunist e cel care a realizat cea mai mare expropriere, ci regimul parlamentar burghez de după Primul Război Mondial. S-a procedat atunci la cvasiconfiscarea a 80% din suprafaţa marilor proprietăţi agricole (s.m.) – aparţinând, într-adevăr, doar câtorva mii de proprietari – şi distribuirea, pe parcele, către milioane de familii ţărăneşti. [...] Comuniştii, după 1945, n-au confiscat decât restul de 20 de procente (s.m.), pe care, după ce le-au distribuit, le-au luat înapoi, pentru a le preface în colhozuri şi sovhozuri.”6 De ce „cvasiconfiscare”? Pentru că proprietarii pământurilor au fost despăgubiţi (v. art. 34 şi art. 69 din Legea 3093/1921), ceea ce nu s-a întâmplat în timpul aşa-zisei reforme agrare din 1945. Wolfgang Hoepker, citat de Eugen Wolbe, biograful Regelui Ferdinand, a considerat reforma agrară – în ciuda foarte bunelor intenţii ale regelui Ferdinand – „un fiasco”, care nu a putut „să schimbe din temelii structura ordinii politice şi sociale”. Deşi „din punct de vedere politic [a adus] avantajul unei asigurări a păcii sociale interne, [iar] din punct de vedere ierarhic [a adus] avantajul recunoaşterii tacite a conducerii liberalisto-burgheze”, „[d]in punct de vedere economic, dimpotrivă, reforma agrară şi consecinţa sa imediată, scăderea cantitativă şi calitativă a recoltei, nu a însemnat decât pauperizare.”7 Cu toate acestea, ambii autori au adus în discuţie necesitatea socială şi politică a acestei reforme. Nici pământurile Bisericii Ortodoxe Române nu au fost exceptate de la reforma agrară. Legea din 1921 precizează că „păşunile comunelor urbane şi rurale, precum şi pământurile bisericilor şi ale şcoalelor până la 12 Ha (s.m.) nu sunt expropriabile”. Proprietăţile mai mari de 12 hectare nu au fost, însă, exceptate. A fost introdusă, totodată, şi o prevedere folositoare învăţământului şi Bisericii: „Pentru construcţiile de şcoli şi biserici în comunele rurale se poate expropria până la cel mult un hectar din orice proprietate, dându-se proprietarului un alt teren echivalent ca valoare celui expropriat.” (art. 28 din Legea 3093/1921) Reforma agrară din 1918-1921 a fost una din marile realizări ale României, fiind decisă în Moldova încă din timpul Primului Război Mondial, care – prin consecinţele sale – a sfârşit prin a deveni cea mai mare victorie din istoria României. În schimb, „reforma agrară” din 1945 a fost mai degrabă un gest menit să îmbunătăţească imaginea guvernului Groza la începutul activităţii sale, când războiul încă se derula. Legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare a fost promulgată la 23 martie 1945, după trei săptămâni de la instalarea guvernului. Găsesc interesantă o scurtă comparaţie între cele două legi: primul capitol al Legii din 1921 este intitulat „Îndreptăţirea şi măsura exproprierii”, începând astfel: „Se expropriază pentru cauză de utilitate naţională proprietăţile rurale” (art. 1). Legea din 1945, al cărei prim capitol este intitulat sec „Scopul legii (Dispoziţiuni generale)” vorbeşte de „necesitate”, nu de „utilitate”: „Reforma agrară este pentru ţara noastră o necesitate naţională, economică şi

60 | Manifest Româneşte | 2017

socială” (art. 1). Dacă, în Legea din 1921, proprietarii erau despăgubiţi, Legea din 1945 prevede o confiscare în toată regula: „Toate bunurile agricole arătate în art. 3 şi 6 trec imediat, fără nici o despăgubire (s.m.), pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2” (art. 7). În 1945, au fost exceptate proprietăţile bicericeşti, bunurile Domeniilor Coroanei, ale Academiei Române, ale Eforiilor şi Aşezămintelor Spitaliceşti, ale Casei Şcolilor şi ale „celorlalte aşezăminte de cultură” etc. (art. 8) – dar viitoarea naţionalizare din 1948 avea să regleze aceste „omisiuni” (cel mai ridicol gest de acest fel este – aşa cum a arătat odată şi Majestatea Sa Regele Mihai I al României – faptul că Republica Populară Română a „naţionalizat” Domeniile Coroanei, care erau deja proprietatea statului!).  Note 1 – Zigu Ornea, Regele Ferdinand, în revista România Literară, anul 2000, nr. 51-52. 2 – Este important să înţelegem că Domeniile Coroanei erau o proprietate de stat administrată de Casa Regală, care dispunea de uzufructul proprietăţii. Naţionalizarea Domeniilor Coroanei în 1948 a fost un gest ridicol, iar confuzia între Domeniile Coroanei şi actuala proprietate a Casei Regale (precum Domeniul Peleş sau Domeniul Săvârşin) a fost una din bazele propagandei antimonarhiste din perioada comunistă. 3 – Legea a fost adoptată în şedinţa Adunării Deputaţilor din 7 iulie 1921, prezidată de Duiliu Zamfirescu, cu 217 voturi pentru şi 78 contra. A fost promulgată la 14 iulie 1921 de Regele Ferdinand I, fiind contrasemnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, G-ral Alexandru Averescu, ministrul justiţiei, Mihai Antonescu, şi ministrul agriculturii, preşedintele Comitetului Agrar, Constantin Garoflid. 4 – Guy Gauthier, Missy, Regina României, editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 266. 5 – Ioan Adam, Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, Editura 100+1 Gramar S.A., Bucureşti, 2000, p. 146, 149. 6 – Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, Editura Humanitas, ediţie aniversară, 2012 – nota 1 de la p. 292. 7 – Wolfgang Hoepker, Rumänien diesseits und jenseits der Karpathen, München, 1936, pp. 50-51, apud Eugen Wolbe, Ferdinand I. Întemeietorul României Mari. O biografie, Editura Humanitas, ed. 2008, trad. Maria şi Ion Nastia, p. 222. 

mi aduc aminte şi acum de reuşitele primului an şi jumătate petrecut în California. A trecut multă vreme de-atunci. Nu mai ştiu dacă mi-a dat cineva „pontul” sau mi-a dat mie prin cap că ar fi bine să caut nişte asociaţii de breaslă, pentru a găsi nişte puncte de referinţă în reînnodarea carierei. M-am înscris la două organizaţii. La proaspăt înfiinţata „International Documentary Organization” am dat peste un om care în acea vreme încuraja formarea de „grupuri de interes special”. Şi aşa am ajuns să formez un grup de „documentar educaţional şi ştiinţific”, prin care eu, deşi proaspăt ajuns şi fără să fi putut aduce vreun film cu mine, am reunit nişte oameni consacraţi în domeniu. Nu era mare lucru: ne întâlneam o dată pe lună, la câte un mic studio al unuia sau al altuia, pentru a vedea filme şi a discuta diverse. Veneau între 25 şi 45 de oameni.

A doua organizaţie se numea „International Interactive Communications Society”, unde mi s-a dat misiunea de „Associations Chair”. Ce aveam de făcut ca voluntar era foarte simplu, chiar şi în acele zile premergătoare Internetului: trebuia să ţin legătura cu alte asociaţii, pentru a schimba date despre evenimente şi a-l ţine informat pe redactorul newsletterului. Mi-am creat atunci nişte contacte fabuloase, într-o industrie care abia prindea contur. Era un adevărat „Ground Floor

2017 | Manifest Româneşte | 61

Ce să mai zic de Opportunity”. În  alţii, care nici măcar acelaşi timp urmam cu imaginaţia nu şi nişte cursuri seraAstăzi, cuvântul „cultură” are un sens mai larg decât îndrăznesc să se desle („Continuing Eduprindă de hotarele cation”) la UCLA (n. în trecut. Cultura se extinde la tot, de la umanism şi „complexului de ţară red. University of mică” sau de obstaCalifornia, Los Antehnologie, până la atitudine. Mai ales atitudine! Nu colele plantate în geles). Spre deosebimai poate fi numit „cult” un profesor universitar care-ţi subconştient de o re de „seralele” de la educaţie învechită? noi, acolo aceste spune: „Păi eu nu ştiu să folosesc e-mail-ul, eu am nişte Nu e cazul să mai cursuri sunt de analizăm istoria care obicei predate de băieţi care se ocupă de computer”. i-a făcut pe români să profesionişti consadevină, în general, sucraţi, mulţi dintre ei   puşi şi neîncrezători proprietari de firme în forţele proprii. Cert (nu „belferi” teoreticieni) şi frecventate de oameni din industrie, care este că avem încă un sistem de educaţie bazat pe doresc să-şi aprofundeze anumite interese. Alte principii aproape exclusiv coercitive, în care motivarea pozitivă cam lasă de dorit. Probabil cu toţii ne amintim contacte bune! de câte doi-trei profesori care, prin obtuzitatea lor, neToate acestea s-au destrămat după aproape doi ani au făcut să urâm o materie încă din primele câteva ore când, asumându-mi nişte obligaţii, m-am „dat cu capul de curs. Uneori ne-am dat seama mai târziu că asta ne-a la fund” şi am luat o slujbă oarecare, pentru un venit costat enorm, în anumite circumstanţe reale din viaţă. mai previzibil. Concluzia perioadei iniţiale era: „Vaaai, Mai grav este că nu învăţăm să cerem „ce e al ce uşor e în America! Ajunge să faci un mic efort ca să te plasezi oricând pe un drum scurt spre culmile domeniului nostru”, ieşind – dacă nu fizic, cel puţin mental – din în care lucrezi!” Bineînţeles, acea perioadă atât de constrângerile acestui acvariu cu apă stătută care se efervescentă şi de interesantă, marcată de „norocul de la numeşte „mentalitatea românească”. început al prostului”, nu s-a mai întors. Chiar dacă, uitându-mă înapoi, nu pot să mă plâng de „cum mi-a mers” în America, am rămas dureros conştient că am ratat nişte oportunităţi enorme, pe care singur mi le creasem. Asta-mi aduce aminte de o întâmplare anterioară, de la facultatea de regie-film din România. Acolo am avut doi colegi care nu se remarcaseră prin cine ştie ce, dar care abia în anul patru, la filmul de diplomă, au reuşit să ofere singurele producţii care şi-au păstrat valoarea peste timp. Unul dintre ei nu s-a sfiit să-l abordeze pe Nichita Stănescu pentru un interviu biografic, iar celălalt n-a ezitat să „atace” o adaptare a unei nuvele suprarealiste, avându-i ca protagonişti pe Florian Pittiş şi pe Valeria Seciu. Cei doi regizori în devenire aveau un lucru în comun: erau studenţi străini – unul din Serbia, celălalt din Grecia. Noi, ceilalţi, am abordat subiecte mai cuminţi. O anumită timiditate ne împiedicase să gândim că am putea să ne bazăm filmele de absolvire pe colaborarea cu nişte personalităţi de vârf ale vremii, care se aflau la distanţă de un telefon. Mai târziu, ajuns la Hollywood, m-am trezit frânat de aceeaşi timiditate în solicitarea colaborării unor oameni renumiţi pe care am avut şansa să-i întâlnesc. Am păstrat nişte contacte de valoare doar în limite „politicoase”, fără a avea însă „tupeul” să le solicit vreo implicare deosebită.

62 | Manifest Româneşte | 2017

Din când în când, câte unul (sau câte una) mai îndrăzneşte să-şi părăsească cu totul orbita ancestrală, plecând fără să se mai uite în urmă şi obţinând într-o Străinezie îndepărtată un succes deosebit. Ei sunt amintiţi „acasă” în acele jenante articole de ziar, prin care sunt revendicaţi de către cei rămaşi în urmă – „uite-l pe cutare, românaş de-ai noştri, care a făcut şi-a dres”. Autorii, rătăciţi prin cine ştie ce redacţii anoste cu lefuri de doi lei, oameni care, în general, nu abordează aventura decât pe hârtie, uită că „subiecţii” lor revendicaţi au plecat din România tocmai pentru că s-au săturat. Orice om care „îşi ia câmpii” o face după numeroase încercări de reuşită pe plan local. Respectivii autori nu se întreabă câte mii de şuturi în cur şi câte observaţii nihiliste din partea anturajului „binevoitor” or fi primit aceşti „plecaţi”, înainte să „facă pasul” spre un drum mai lung prin străinătăţi. Astăzi, din fericire, au mai apărut nişte opţiuni pentru cei care doresc să se desprindă de mediul limitat în care au crescut. În primul rând, emigrarea fizică în sine nu mai reprezintă, ca altă dată, un „drum fără întoarcere”, ca pe vremea când oamenii plecaţi nici nu ştiau dacă vor mai ajunge să-şi vadă vreodată familia şi vechii prieteni. Există până şi o „emigrare de încercare”, în care doritorii pot face chiar probe – una sau mai multe – pentru a experimenta cum le-ar merge

„dincolo”. În al doilea rând au apărut şi metode, mai mult sau mai puţin virtuale, de a pleca. Oamenii pot avea slujbe care permit desfăşurarea unei bune părţi a activităţii prin „telecommuting”, sau pot avea afaceri (mai ales în domenii creative, în IT sau în servicii „de birou”) care permit munca de acasă (indiferent unde ar fi „casa”), folosind Internetul. Sperăm să nu ne trezim într-o zi când Uniunea Europeană se va desfiinţa, aşa cum prezic mulţi, pentru că, în acel caz, România se va transforma imediat într-un Belarus, iar alternativele de emigrare vor fi din nou reduse, ca înainte de ’89. Important de reţinut este faptul că, pentru cei care aleg orice modalitate de emigrare, trebuie să existe şi conştientizarea unei lupte cu dezavantajele culturale pe care cei mai mulţi le-am moştenit. Astăzi, cuvântul „cultură” are un sens mai larg decât în trecut. Cultura se extinde la tot, de la umanism şi tehnologie, până la atitudine. Mai ales atitudine! Nu mai poate fi numit „cult” un profesor universitar care-ţi spune: „Păi eu nu ştiu să folosesc e-mail-ul, eu am nişte băieţi care se ocupă de computer”. Cei care emigrează fizic au, probabil, o misiune mai simplă. Ideal este să te adaptezi sută la sută culturii noului loc. Chiar dacă obţinerea unor succese deosebite implică şi cunoaşterea unor „scurtături” spre reuşită, regulile jocului trebuie mai întâi cunoscute pentru a fi mai târziu călcate. Ţin minte cum, odată, un actor de origine cehă, bun prieten şi colaborator al lui Miloš Forman, mi-a lăudat un grup mic de români care porniseră o afacere cu producţii video şi care se specializaseră în filme de demonstraţie („demo reels”) pentru actorii profesionisti din Hollywood. De reţinut că n-am aflat despre ei de la... alţi români. Bineînţeles am fost curios să-i cunosc şi am observat că au un studio respectabil, cu ultima tehnologie. Le mergea bine. Unul dintre ei mi-a spus că, din momentul plecării din România, vorbeau între ei numai în engleză – „pentru că am venit aici ca să reuşim, nu să ne pierdem vremea pe la sindrofiile de pe la consulat şi de la biserica românească”. O atitudine poate puţin cam extremă, dar preferabilă neadaptării! Viaţa unui „emigrant virtual” este ceva mai plină de incertitudini. Există un risc mai mare de pierdere de sine, în contextul trăirii într-o realitate dublă, fracturată. Nu ai un întrerupător cu două poziţii – „În România” şi „În afară”, ci mai curând un pupitru de comandă cu o mulţime de butoane, beculeţe şi alarme. În aproiere ai un mediu ostil activităţilor productive, în care oamenii se percep încă 100% dependenţi de stat şi continuă să gândească la diateza pasivă, cu acel enervant şi permanent „ni se” („nu ni se face”, „nu ni se rezolvă”, „nu ni se cresc salariile”, etc.). Apoi, nihilismul: „De ce te-ai apucat tu de asta, că oricum n-o să meargă?”

E dificil uneori să-ţi menţii spiritul de „liberă iniţiativă” în mediul de afaceri dominat de stat, unde „a lucra în privat” înseamnă „hai să facem un non-profit pentru fonduri europene” şi unde „survival of the fittest” se traduce prin „succesul aparţine celor care pot completa cât mai multe formulare”. Pentru a vinde un produs sau un serviciu în afară, primele întrebări sunt „ce anume oferi tu?” şi „ce problemă rezolvă ceea ce oferi tu pentru alţii, într-un mediu competitiv?”. Pe urmă, se mai pune problema abilităţii în vânzări, a lipsei timidităţii în a cere ceea ce ni se cuvine, etc. Timiditatea, asociată supuşeniei spre care am fost educaţi, nu se prea împacă, de altfel, cu o piaţă liberă. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, în ultimii ani a mai intervenit şi proliferarea birocraţiei în ţări în care, cândva, era mai simplu să faci business. Chiar în interiorul Uniunii Europene, obstacolele hârţogăreşti sunt cât se poate de reale. Trebuie planificat timp şi pentru asta. În orice caz, indiferent de calea aleasă, principalul ingredient al succesului este o schimbare de atitudine. Azi nu mai este suficient doar să pleci – ci este necesar un plan pe termen lung, care poate începe cu mulţi ani înainte. Îmi amintesc de un prieten mexican, specialist în echipament de filmări, care avusese în Mexico City un mic atelier unde repara tot felul de aparatură. Îşi propusese să emigreze în California dar, cu un an înaintea mutării, a petrecut câteva luni la nişte veri din Los Angeles, pentru a determina exact în ce subdomeniu al tehnologiei de film/video este cea mai acută nevoie de specialişti. Şi a observat că Hollywood-ul are doar patru specialişti de vârf în repararea şi menţinerea obiectivelor de filmat super-scumpe (a căror valoare varia între 6000 de dolari şi preţul unei vile). Iar unul dintre cei patru tocmai se pregătea să iasă la pensie. Amicul mi-a povestit că s-a întors acasă şi, timp de un an, „a mâncat obiective pe pâine”; s-a antrenat până a devenit unul dintre cei mai buni în domeniu. Când a ajuns din nou în California, a devenit imediat şef de departament la o firmă care era doar a doua după Panavision. Dar mai făcea şi nenumărate „ciubucuri”, în atelierul din noua sa casă. După încă trei ani, era un tip bogat care deja începuse să-şi facă planuri pentru o retragere înaintea vârstei de 40 de ani.

Ca să ieşim din „acvariu”, ne trebuie un efort susţinut şi conştient pentru eliminarea graniţelor pe care încă le mai avem în cap. Cuvântul-cheie este, repet: „Atitudine!” Lupta cea mai dificilă este, uneori, cea dată împotriva „presiunii subconştientului comun” a locului din care ai plecat.

2017 | Manifest Româneşte | 63

ndiferent de sistemul social în care ne petrecem, important este cum anume supravieţuim cultural.”, gândea filosoful Constantin Noica, cu multă înţelepciune, fiind trecut prin atrocităţile celui de Al Doilea Război Mondial, dar şi prin cele ale comunismului. E adevărat că un popor se va deosebi întotdeauna de celelalte prin cultură, artă şi tradiţii. E tot atât de drept că avem nevoie de şosele, canalizare, şcoli sau spitale, neputând ignora caracterul social al comunitaţii. Însă, când vorbim de demnitatea unui popor, ea se regăseşte în marile lucrări ale acelora care au ştiut să-şi reprezinte ţara, cu mândrie, mai ales în străinătate, faţă către faţă cu statele lumii.

„I

În materie de legi, de la Cicero (când legile se scriau în versuri) şi până în zilele noastre, când avem parte de cele mai neprieteneşti expresii, excesiv formale, ne întrebăm: „Cum e cu putinţă ceva nou?”, asemenea lui Immanuel Kant sau lui Noica, cel care şi-a scris teza de doctorat pe tema „Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou”, lucrare prezentată în 1940. Întrebarea e uşor retorică, însă ne putem folosi cu iscusinţă de gloriile şi de reuşitele trecutului, spre a le utiliza şi în zilele noastre. Trebuie doar să existe voinţă şi preocupare din partea celor care deţin administrarea unei societăţi. Urmând această cale, am considerat de cuviinţă că diplomaţia culturală este indispensabilă istoriei unui popor, este un reper în evoluţia sa socio-culturală, putând aduce mari beneficii imaginii, dar şi politicii acestuia. De aici, rezultă că ne interesează şi rezultatele (de ex. o colaborare între state) unei asemenea reprezentări, nu doar simpla recunoaştere a meritelor culturale ale unui stat. Luând pe rând diplomaţia şi cultura, am pornit în căutarea celor mai îndepărtate origini ale celor două concepte, după care le-am alăturat, construind o idee originală a sintagmei diplomaţie culturală. De la astfel de aranjamente materiale, se poate ajunge la aranjamente ideatice (social-culturale), astfel că alăturăm diplomaţiei termenul de cultură. Cultura – cu formele sale latineşti colo, colere, colui, cultum – reprezintă un concept deosebit de bogat şi de plin de conotaţii, care cuprinde o arie semantică esenţială naturii umane: a ara, a munci, a practica, a avea grijă, a proteja, a respecta, a cinsti, a venera, a închina, a celebra, a locui, a-şi avea aşezarea, a fi devotat, a fi atent, a purta afecţiune, ba chiar a linguşi, etc. Acest concept a pătruns, sub diferite forme, în mai toate limbile europene, chiar dacă în sens spiritual i s-a mai diminuat esenţa, dovadă că avem utilizată noţiunea de cultură şi în chestiuni de divertisment, aşa cum „petrecerea”, spune Noica din nou, care era termenul pentru „devenire”, a fost expropriată de cheflii. Articol ilustrat cu o reproducere după lucrarea Los Angeles 1925 a lui Leonid Afremov, semnată de Ana-Cristina Vintilescu

64 | Manifest Româneşte | 2017

În perioada Antichităţii, noţiunea σκολή (skole) îngloba ideea de cultură spirituală, dar care însemna timp liber (skole a dat în toate limbile moderne, termenul ce defineşte instituţia şcoală, în engleză school, în franceză école etc.), dovadă că oamenii în timpul liber merg la teatru, la concerte sau citesc o carte, elevul tocmai învaţă acasă, după ce s-a „eliberat” de şcoală. Chiar şi maghiara, care nu aparţine trunchiului indo-european, a adăugat în vocabularul său termenul iskola. În societatea actuală, e regretabilă întorsătura luată de cultură şi de formele sale de manifestare, mai ales artistice. Să nu uităm că una din semnificaţiile termenului colo este „a linguşi”, ceea ce ne aminteşte de Femios, cântăreţul din jurul Penelopei, pe care Odiseu îl iartă, după ce aedul se aruncă la picioarele sale, implorând iertare şi promiţând, chiar, că-l va cânta mai presus de zei. Aceasta este o imagine clară a „linguşelii” – doar omul, spune o interesantă definiţie, se deosebeşte de animal... fiindcă se justifică, nu? Revenind la falsele tendinţe din zilele noastre, se vorbeşte azi de libertatea de expresie şi de creaţie, de aşa-zisul drept de afirmare a identităţii. Ajungem, astfel, la a considera orice răget uman – muzică, orice adunătură de obiecte – artă plastică, nemaifiind nevoie de simetrii, de măsură, de armonie, etc., totul mergând pe ideea lui „aşa îmi place” – judecată care numai de valoare nu poate fi considerată. E păcat, de asemenea, că statul nu ne mai invită la cultură, ci la ce e „la modă”, căci exact ca-n situaţia „cine a fost primul: oul sau găina?”, la fel ne punem azi întrebarea în problema educaţiei culturale: „statul asta ne dă, pentru că asta cere omul, sau omul cere asta, pentru că asta dă statul?” Eu rămân de părere că omul cere ceea ce i se dă, deci prima responsabilitate îi revine statului, prin formele sale de educare, de a-şi forma cetăţeanul, de a-i oferi alternativa. Consider că, la un moment dat, omul se va trezi şi va conştientiza valoarea. Dacă nu ne putem ridica şi cultural, nu putem avea aşteptări să ne ridicăm social, politic şi economic. Dacă nu avem respect faţă de propria istorie, cultură, tradiţie şi responsabilitate faţă de limbă şi de neam, nu avem dreptul să ne plângem că ne lipseşte ceva. Cât timp egoismul şi individualismul se vor perpetua, iar spiritul de turmă (când nimeni, de fapt, nu ştie ce vrea, dar iese să scandeze pe străzi) nu se va diminua în acest sens, suntem pierduţi ca naţie. Alte ţări ar dezgropa cu sudoarea unei munci pe câmp istoria şi cultura, dacă ar avea un tezaur precum are România. Iar noi avem valori şi le dăm cu piciorul, promovând incultura, prostia, perversiunea, pornografia, agresiunea şi lipsa de respect faţă de absolut orice lucrare umană. Vin şi strig, asemenea lui Iosif Vulcan, comemorat la 110 ani de la moarte: „Cultura va salva Românimea!”

2017 | Manifest Româneşte | 65

de ani... Atât s-a scurs în clepsidră de când ceream, pătimași, libertate, într-o formulă ușor codificată, pe străzile dulcelui târg al Ieșilor.

În 1987, la 17 februarie, timpul dădea semne de nerăbdare și, deja, se nășteau conștiințe și voci care așterneau primele rânduri dintr-un nou capitol al istoriei. De altfel, pentru cineva care nu a simțit zbuciumul acelor vremuri în întreagă ființa sa, toate sunt istorie, de dată recentă ce-i drept, dar tot istorie rămâne, o înregistrezi sau nu, însă fără rezonanțe în mentalul colectiv cotropit de cotidian. Și totusi… Să te trezești la ceas de seară cu aproximativ o mie de studenți în stradă, furioși, revoltați, hotărâți, clamându-și dreptul la existență… Ei da, asta pentru regimul comunist era deja o bombă. E drept că, în zilele noastre, a ieși în stradă a devenit o banalitate, nu că ar fi o mare vitejie sau cine știe ce eveniment. Poate tocmai de aceea este greu de înțeles și de imaginat pentru tinerii de acum ce simbolistică aparte poartă într-însele acțiunile tinerilor de cu 30 de ani în urmă. Într-un regim dictatorial, chiar și zece oameni ieșiți cu doleanțe în stradă reprezentau o gravă abatere de la normă, iar orice posibilă revoltă era pur și simplu stârpită în fașă. Securiștii își făceau cu sârg datoria, milițienii colaborau activ cu ei, închisorile dedicate „revoltaților” erau pline, beciurile Securității gemeau, cei mai aprigi oponenți ai regimului construiau canale (vezi canalul Dunăre-Marea Neagră) și mureau cu gândul la o altă posibilă existență, dar cu sufletele și conștiințele neatinse de păcatul compromisului sau al trădării. La Iași, cu doi ani înainte de evenimentele sângeroase de la Timișoara, noi, studenții, am ieșit în stradă pentru că, de 48 de ore, trăiam fără curent electric, fără căldură (și, Doamne, ce ierni crunte erau în Moldova!), fără apă caldă, cu pereții pictați pe interior în superbe cruste de gheață – toate acestea neau făcut să o luăm razna. Și a fost cea mai dulce, cea mai înălțătoare nebunie din existența mea. Și nu numai a mea. Aproximativ o mie de oameni (nu știu nici acum câți au fost cu exactitate, eram mulți oricum) au cutreierat timp de cinci ore prin toate campusurile studențești ale Iașilor, au strigat, au cântat, au chemat alături de ei, acolo, în stradă, pe toți ceilalți locuitori

care priveau care cu teamă, care cu uimire, unii aprobând tacit ceea ce vedeau și auzeau de la geamurile apartamentelor (frica paraliza pe mulți în acele timpuri), alții încurajând deschis și cu speranța că poate, poate...

bieții de ei, majoritatea, niște personalități, monștri sacri, monumente de cultură și de inteligență, nu au avut încotro, au trebuit să se plece în fața unui aparat ce semăna teroare și, ulterior, au avut mult de tras de pe urma revoltei noastre. Oricum, cei de la „casa pătrată” se temeau, ne era clar. Unii dintre studenți nu doreau să revină în cămine, se vehicula deja ideea că ar trebui să continuăm protestul și să mergem în Alexandru – imens cartier muncitoresc, unul puternic, unde sigur am fi avut parte de sprijin. Deja existaseră mișcări de protest printre muncitorii de la Nicolina, combinatul din Iași. Acum, gândind retrospectiv, dacă am fi făcut acest demers, muncitorii ar fi ieșit cu siguranță alături de noi în stradă (erau deja întărâtați) și cred că am fi avut aceeași baie de sânge ca mai târziu la Timișoara. Nu exagerez, nu e ficțiune. Erau timpuri tulburi, orice era posibil.

Timp de cinci ore, mașinile și dubele miliției ne-au însoțit, încadrând coloana de manifestanți fără să aibă vreo inițiativă. Din când în când, zăream printre noi ceea ce numeam „fețe dubioase” – erau securiști, știam; strângeam rândurile până când reușeam, delicat, să îi excludem. Eram impresionant de bine organizați, ținând cont de faptul că era o revoltă spontană și că totul se aranja din mers. În capătul din față al coloanei erau două studente de la Drept, an mare, III sau IV – nu le cunoșteam, le văzusem prima dată în acea seară, ele fuseseră scânteia, au inițiat revolta, ele ne-au mobilizat și s-au remarcat ca lideri; tot ele, însă, aveau să devină, La miezul nopții s-a luat decizia să revenim la în ziua următoare, „carne de tun” pentru mașinăria de cămine. Însoțiți de rector, decani, profesori, milițieni și represiune a dictaturii, căci au fost exmatriculate și, de nelipsiții și neostoîntr-un fel cu totul  iții securiști, înotând bizar, au și dispărut, la propriu într-o zăefectiv au dispărut din Cei mai aprigi oponenți ai regimului mureau cu gândul la padă mocirloasă şi cămin, din campus, din o altă posibilă existență, dar cu sufletele și conștiințele apoasă, cu picioarele oraș... ude, înghețați, obosiți Pe drumul dintre neatinse de păcatul compromisului sau al trădării. de atât zbucium și de Copou, zona unde erau atâta trăire, am mărșăcazați studenții de la  luit, de data aceasta în Universitate, și comliniște, către Copou. plexul studențesc al Politehnicii „Tudor Vladimirescu”, Înainte de a ajunge la Universitate, am zărit deja lumină un drum lung căci cele două se află la capete opuse ale în cămine și a mai fost un ultim strigăt: pentru noi era o orașului, toată suflarea Iașilor a fost trează. Se trezeau victorie, căci mult curaj și o nebunie totală ne-au conștiințe și speranțe. Treziți au fost și rectorii, decanii îndemnat să riscăm o așa „haiducie” în vremuri de și profesorii noștri, treziți au fost și prim-secretarul teroare. județenei de partid cu tot staff-ul comunist, vocile Și a fost lumină și a fost căldură și a fost chiar și apă noastre răsunau atât de clar în noapte încât am reușit să le provocăm nu numai insomnie, ci mai ales crunte caldă. Iar, în zilele ce au urmat, au fost și nenumărate atacuri de panică celor care vegheau la ordinea de drept ședințe (de partid) la toate grupele, în toți anii de la a unui regim de teroare. Da, și lor le era frică, se simțea toate facultățile. Au venit ei, securiștii, ca să ne certe, să în aerul rece mirosul fricii. Nu neg faptul că și noi ne ne facă morală, să ne oblige să îi blamăm pe cei care au temeam, știam că după această revoltă vor veni ieșit în stradă. Anul I de la Litere, unde mă aflam și eu, represaliile. Ciudat era că nu băteam în retragere, era s-a declarat, în mod explicit și deschis, solidar cu cei dreptul nostru ca, măcar pentru câteva ore, să îi care au participat la acțiunea de protest, câtă vreme zâmbim batjocoritor acestei frici. Și asta pentru că revendicările lor erau în fapt ale tuturor studenților. S-a aveam certitudinea că și ei tremurau. Pentru că eram lăsat doar cu diverse forme de dojană și cu presiuni, mulți si nu eram proști deloc. Oficialitățile comuniste și timp de câteva săptămâni: „să fim buni cetățeni” și să îi membri ai aparatului de represiune ne-au întâmpinat la turnăm pe cei care au luat parte la evenimente. La sediul județenei de partid – „casa pătrată” o numeam indicațiile exprese ale decanului Facultății de Filologie, noi – și ne-au ținut un discurs ipocrit. Ne-au rugat să nu profesor Alexandru Andriescu, toată lumea a fost mută. mai pierdem vremea în stradă, ne-au promis că vom Am scăpat, grație și decanului, care ne-a protejat cu avea tot ceea ce am cerut dacă vom reveni la cămine îndârjire, iar, după aceea, viața și-a reluat cursul firesc, fără să mai agităm spiritele, ne-au precizat că vom avea, un firesc adaptat acelor vremuri. drept călăuze pe drumul de întoarcere, pe decanii și pe Cu 30 de ani în urmă chiar ne-am imaginat candid o profesorii de la Universitate... Într-o paranteză fie spus, altfel de lume. Astăzi, acea lume altfel este încă un vis.

2017 | Manifest Româneşte | 67

laton spunea că „0mul care poate să aibă încredere în alţii, mai devreme sau mai târziu va cunoaşte logica încrederii. Şi pe urmă, într-o zi, va avea încredere în necunoscut.” Dar poţi oare să ai încredere în necunoscut, dacă noţiunea de „credinţă” necondiţionată e o utopie de duzină? Sau o noţiune în care finalitatea – echivalentă cu iluzia care se întâlneşte cu realitatea, la fel cum principiul solar îşi regăseşte liniştea în cel selenar la eclipse – ajunge să fie adesea uitată, în detrimentul unor „intruziuni” create de aşa-zisul destin?

Am ajuns la incerta concluzie conform căreia m-am născut sub o stea a suspiciunii, care pune sub simbolul lupei fiecare cuvinţel, gest sau întâmplare intersectându-se cu firescul meu de zi cu zi. Un cuvânt sau o remarcă pozitivă e interpretată ca fiind temporar pozitivă; una neutră – negativă; iar una negativă e doar începutul unei cercetări vaste cu privire la cel puţin zece lucruri încriptate în remarca aceea critică. Iar aici nu se ascunde nicidecum nevoia de a mulţumi pe toată lumea – ci bănuiala continuă. Bănuiala că ceva ascuns mi-ar putea scăpa – colţul fraged al perfecţiunii care s-ar putea rotunji. Sau, mai rău, perfecţiunea rotundă care ar putea prinde colţuri într-un proces de îndepărtare ideatică de concepţia mea de viaţă. Să mă las „purtată de val” reprezintă echivalenţa şederii de o impenetrabilă relaxare a lui Iona în gura peştelui ce îl va înghiţi, însă am început să cunosc anumite beneficii ale acestei „terapii” de indiferenţă. Singurele vinovate care mă privează de o linişte totală a minţii sunt gândurile, ce analizează deseori aceeaşi situaţie de un număr infinit de ori înainte de a pune în practică o decizie. Dar ce mă fac atunci când acest număr înlocuieşte numărul orelor de somn, numărul secundelor necesare pentru un zâmbet, cifrele zilelor de naştere ale celor apropiaţi? Nimic.

68 | Manifest Româneşte | 2017

Doar că acest nimic creşte până în măduva deprinderilor mele şi se răspândeşte până în vârfurile neprevăzutului, abolindu-l, luând locul până şi incertelor mele principii morale. Conştiinţa ajunge la un minimum de deziderat individual, dar nu mai face diferenţa dintre bine şi rău, frumos şi urât, dreptate şi nedreptate, ci se scaldă într-o platitudine de convingeri, îngrădite de acest crez personal, imuabil. Tot ele îmi dau impresia că gândesc mai mult şi simt mai puţin. Gândurile nu sunt echivalente cu a gândi, la fel cum existenţa iubirii nu e echivalentul dragostei. A poseda „gânduri” – aşa-numite secreţii inefabile ale raţiunii – nu implică şi procesul în sine de funcţionare al raţiunii. Uneori, ne lăsăm pradă aceloraşi proiecţii „virtuale” ale concepţiilor noastre, iar gradul lor de noutate, caracterul lor neobişnuit – în fine, şocant sau interesant pentru nevoile de la acel moment – ne obligă indirect să reluăm la nesfârşit aceleaşi idei, filtrate prin aceeaşi viziune. Ne încredem în capacitatea inexistentă de a rezolva situaţii odată ce le privim dintr-un infinit de spectre, şi de a explica întâmplări care, uneori, nu depind de noi. O comparaţie reuşită ar fi aceea în care înregistrăm momente importante din viaţa noastră, pentru a le revedea pe acelaşi film, din nou şi din nou. Pentru că ne face plăcere sau pentru că ne retrezeşte amintiri compatibile cu complexul nostru spiritual. Sunt, aşadar, ultralucidă, însă fără a emite întotdeauna idei noi. A răstălmăci la nesfârşit aceleaşi idei ne face urâţi. Nu de multe ori am refuzat să mai scriu din cauza faptului că aveam impresia că ceea ce scriu va fi citit întâmplător de altcineva, că până nici foaia albă, lipsită de dorinţa unor avantaje, m-ar putea trăda. Câte lucruri pot spune despre noi nişte cuvinte decupate din diferite contexte, potrivite în expresii şi, apoi, în tot felul de propoziţii, în funcţie de armonia sonorităţii, de logică

sau, pur şi simplu, de paginaţie! Şi câte poate spune despre noi lipsa exaltării – exigenţă cu care gândim în spirale nefondate pe niciun centru anexat măcar unui punct de plecare stabil… Aş fi vrut şi aş fi putut să fi scris mai mult decât cărţi; memoriile (oglinzi literare ale realităţii) şi jurnalele (emoţii convertite în cuvânt) valorează mai mult decât intrigile verosimile din romane. Acest egoism e mai subapreciat decât vagile probleme ale lumii. Aş fi putut să-mi fi descris decepţiile sociale cu privire la un 21 ce mi-aş fi dorit să nu fi fost simbolul nefast al unui secol, să-mi întind nervii odată cu celulele neuronale pe o suprafaţă moale şi să mi-i înfăşor pe stâlpii unor credinţe la care ţin. Aş fi putut să fi descris culoarea valurilor care se izbesc de stânci şi care îmbrăţişează malul afânat de alge şi să mă alătur lor în pragul episoadelor de isterie. Dar cel mai mult aş fi vrut să fi scris cu entuziasmul unui copil a cărui primă litera s-a născut greu, al adolescentului întârziat care şi-a descoperit talentul de a scrie fără să citească şi al bătrânului care, după o viaţă de muncă, şi-a găsit, în sfârşit, odihna în arta de a scrie. Am căutat atâta vreme să mă ascund de mine însămi, sfiindu-mă să mă apropii de tastele calculatorului mai mult decât strictul introducerii unei parole, încât simt că sinele meu începe să se mişte de sub stratul gros de tenebre îmbrăţişate într-o letargie a „gândului”, dar nu l-am certat. L-am aşteptat. Conform aşteptărilor, nu a venit senin, cu un buchet floral de idei, ci m-a plimbat prin trăsnete de paradigme îndoielnice cu privire la viaţă, ploi de cuvinte şi ninsori de gânduri haotice. Aş fi vrut să fi imortalizat multe momente în care am simţit că pământul nu mai e sub picioarele mele, ore în care am ajuns la concluzia că poate nu reprezint decât o etapă din viaţă unor persoane şi că sunt fundamentul altora, săptămâni pe care le-am pierdut, paradoxal, trăind clipa, ancorandu-mă într-un prezent pe care nu-l valorificam decât la un nivel înalt de inactivitate. Detest o mare parte a romanelor autobiografice scrise de tineri autori prolifici, literatura gratuită ce a devenit o piaţă a prostituţiei belestrice, însă cred cu tărie că fiecare dintre noi ar trebui să îşi însemneze ideile ce îi străbat mintea de cel puţin trei ori pe zi sub forma unui jurnal – are rol terapeutic. Singura încredere pe care trebuie s-o încurajăm este cea în propria persoană şi în persoanele în care sperăm că ne vom transforma. Voluntariatul pentru sine e cel mai important aport cu care putem onora societatea. mmmmmmmmmm

2017 | Manifest Româneşte | 69

u mi-a fost îngăduit să slujesc în templul muzicii. Acest har mi-a rămas tainic, deşi i-am deschis, fără preget, porţile sufletului. Şi nu întâlnisem vreun sacerdot de-ai ei până la Vasile Moldoveanu. O figură stranie: stânjeneşte prin bun-simţ, chiar prin acea ruşine românească ce împovărează interlocutorul. Vasile Moldoveanu poartă straiele monarhului, dar inima îi este un ghem de spice aurii, împletite cu flori de mac, odihnind pe ape. Pasului său princiar i se opune un cuvânt demn, limpede. Din ochii acestui om răsare distincţia luptătorului. Mişcările îi sunt, involuntar, măsurate, dar emoţia nu şi-o vrea înăbuşită. Vasile Moldoveanu trăieşte cântul unei note asemenea înălţării unui drapel. Am consemnat aceste frânturi de gând în altă toamnă – roasă de metastazele incertitudinilor – din viaţa mea. Şi las scrisă această mărturie despre necesitatea probării valorii artistului prin dimensiunea sa umană. Cât de larg îi este zâmbetul lui Vasile Moldoveanu – fereastră străpunsă de cer – şi cât de mică această mahala de la miazănoapte de Balcani, pe care marea nu reuşeşte, de mii de ani, să o spele. Şi de-ar fi măcar o mahala eugenbarbiană! Nu, Constanţa – desfiguratul Tomis – este cu desăvârşire neinteresant, prin banalitatea neamului prost. Într-o asemenea ingrată cetate, am iscodit un om care l-a-ntrecut pe Calaf şi poate cânta, aşadar: „Am învins, am învins!”

* Ştefan Paraschiv: Maestre, cum se vede lumea de pe marile scene ale lumii? Vasile Moldoveanu: Cum se vede lumea? Cu aceiaşi ochi, numai că, în sală, se găsesc alţi ochi, mulţi alţi ochi, pe care aproape că nu-i vezi. Şi chiar e mai bine să nu-i vezi, te apucă toate emoţiile (râde)! Ce să vă spun eu? E necesar să îţi formezi o mentalitate ca artist, în momentul când ai ajuns la acea tribună, pe scenă, de unde să-ţi transmiţi mesajele, pentru a reuşi să te interiorizezi, să te concentrezi pentru rolul pe care îl cânţi. Lumea din afara sălilor de spectacol eu nu prea am avut timp s-o văd în cei patruzeci şi ceva de ani de carieră, din cauza voiajelor, a diferenţelor de orar... Intri, cânţi, pleci, te întorci la hotel, te duci la televiziune... Am vizitat foarte puţin, deşi aveam posibilităţi enorme să văd lucruri superbe, dar asta e viaţa de artist – o viaţă c-un pic de sacrificiu...

70 | Manifest Româneşte | 2017

Ş.P.: Arta românească este apreciată în lume sau există prejudecăţi? V.M.: Prejudecăţi vor exista încă o generaţie, două, pentru că regimul trecut a făcut atâtea presiuni care se cunosc. Faptul că nu-i lăsau să plece pe artişti, faptul că numai câţiva au reuşit să o facă... Bineînţeles că arta noastră e de valoare, cel puţin din punctul de vedere a ceea ce ne priveşte, din punct de vedere canto. Artiştii de operă sunt artişti de foarte mare valoare şi au fost întotdeauna. Şcoala românească de canto e apreciată, însă până în momentul în care este comparat un interpret de-ai noştri cu unul italian sau cu un alt străin: chiar dacă sunt de o calitate inferioară, presa vorbeşte mai mult de cei străini, indiferent de naţionalitatea lor, decât de unul care vine din Est. Cel puţin, aşa era peatunci. Ş.P.: Credeţi că, după cenzura programatică, oficială, de până în ’89, există acum o cenzură a ignoranţei în societatea românească? V.M.: Nu. Dovadă e credinţa mea că, atât cât mă pricep, unde am avut aprecieri, unde am reuşit să vorbesc, unde am reuşit să fiu ascultat, s-a mişcat ceva. Remarc deschiderea mentalităţilor. La Operă Română, am asistat – pentru prima oară, tot aşa, după 50-60 de ani – la un spectacol cu Aida, câteva seri înainte de a veni aici, la invitaţia unui mare dirijor, pe care eu îl apreciez foarte mult, Cristian Sandu. E, într-adevăr, un tânăr dirijor de foarte mare talent. Ş.P.: Aţi lucrat cu Polanski, cu Zeffirelli şi, indirect, cu Visconti (regia îi aparţinea, dar aţi colaborat cu asistenţii săi). Cum e să lucrezi în operă cu un regizor de film? V.M.: Să ştiţi că nu e nimic deosebit. Mai bine spus, deosebit e totul şi nimic. Regia de operă nu îi exclude pe regizorii de film. Unii n-au fost extrem de bine apreciaţi la sfârşit, deşi ce-au făcut era splendid, era superb! Să zicem Polanski. El, însă, n-a înţeles că nu poate să pună accentul numai pe jocul intim, pe jocul de ochi, pe mimică. Sălile sunt foarte mari şi, de aceea, opera presupune şi un pic de gestică. Patru rânduri din faţă se uită şi văd că ai o expresie în ochi, însă cei din spate nu văd nimic. Imaginaţi-vă o sală de 5000 de locuri ca cea de la Metropolitan! El, venind de la film, fără experienţă

2017 | Manifest Româneşte | 71

în operă, a insistat foarte mult pe contactul intim, direct între personaje, un contact apropiat, cu planuri apropiate, cu camera subtil pe tine. Cam aşa. Pe urmă, a mai înscenat şi alte spectacole şi, cred, s-a ameliorat. A înţeles şi el că o sală mare are nevoie de gesturi.

unul pe celălalt – la un spectacol cu o distribuţie în care fiecare căuta să lupte, să tragă, dar el se auzea mai bine decât toţi. Vocea lui lirică, vocea lui strălucitoare, însoleiată trecea ca o săgeată în sală! Era plină de frumuseţe, de vibraţie, de armonice... Ăsta-i Luciano!

Ş.P.: Sergiu Celibidache spunea: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate.” Credeţi că v-aţi găsit libertatea?

Ş.P.: Ce este, ce-a fost dorul pentru Domnia Voastră?

V.M.: E adevărat, e foarte adevărat! Eu am fost liber din momentul în care am început să cânt şi, apoi, am avut posibilitatea să fiu liber cu totul când am plecat din România. Erau nişte timpuri – dumneata eşti tânăr – în care îţi era frică să spui o vorbă. De-asta spun tuturor tinerilor: e un bine enorm, de nepreţuit, inestimabil faptul că v-aţi obţinut libertatea. Puteţi circula, puteţi vorbi, puteţi scrie. Pe timpul meu, când am plecat eu de aici, totul era comandat. Dacă nu făceai aşa, nu se putea. Ş.P.: Artistul adevărat este un luptător? V.M.: Artistul adevărat, un luptător... Depinde... Uneori, e şi cazul meu! Când ieşi dintr-o astfel de carieră, în care ţi-ai făcut meseria onorabil, eşti un pic obosit şi, normal, ar trebui să te retragi, să fii liniştit, dar eu mai am încă puţin, mai am câteva lucruri de realizat, pentru a-mi împlini raţiunea vieţii şi, pe urmă, poate o să mă astâmpăr şi eu. Deocamdată n-am chef să mă astâmpăr deloc. Asta e (râde)! Ş.P.: Care e idealul dumneavoastră acum? V.M.: Idealul meu este ca tinerii să trăiască demn. Cântăreţii au un foarte mare potenţial artistic în România, dar nu sunt destul de mult respectaţi, ajutaţi, sprijiniţi să trăiască în demnitate. Când o să văd eu asta, o să fiu cel mai fericit! Şi pe urmă, bineînţeles, legat de Constanţa, ştiţi ce mă doare pe mine... Ş.P.: Vă propun să lăsăm ignoranţa (care, totuşi, există şi provoacă, iată, dureri de-o viaţă) şi să vorbim în continuare tot despre artă. Pavarotti s-a născut în acelaşi an cu dumneavoastră, dar din păcate nu mai este printre noi. V.M.: Câteva zile erau între noi doi... El era mai mic decât mine (râde), el era pe 12 octombrie şi eu pe 6... Ş.P.: Ce ne puteţi spune despre el, acum că se apropie zece ani de când s-a dus? V.M.: Luciano Pavarotti, din punctul de vedere al valorii vocii, al valorii date lui de către bunul Dumnezeu, era ceva superb. Avea, cum spunea şi Ricardo Mutti, brillantezza – a găsit foarte bine cuvântul acesta în italiană. Strălucirea pe care-a avut-o Pavarotti rar o întâlneşti, avea un squillo, o lumină specială în voce, pe care, cum spuneam, o găseşti extrem de rar. Eu am asistat odată – deşi nu aveam timp să ne-ascultăm

72 | Manifest Româneşte | 2017

V.M.: Dorul este ceva care te roade permanent, însă te blazezi la un moment dat sau renunţi, pentru că ştii că nu există posibilitatea de a ţi-l stăpâni, iar posibilitatea asta n-a fost, pentru mine, 40 de ani. Îmi era imposibil, n-aveam nicio şansă. Atunci, îţi clădeşti şi viaţa, şi cariera de altă manieră, cu alte planuri de acţiune, cu alte centre de interes... Ş.P.: Dacă eu vă întreb „România?”, Domnia Voastră ce răspundeţi? Ce imagini vă apar? V.M.: Imagini sunt foarte multe şi foarte combinate. Acum, pentru că sunt în Constanţa după 60 de ani, revin imagini din copilărie, din tinereţe... Întâlnesc şi azi foştii colegi de şcoală, însă România e o ţară aşa de superbă, cu aşa de multe forţe, cu o şarjă electrică, cu multe posibilităţi din toate punctele de vedere, însă aştept şi eu rezultatul: momentul când va fi bine strunită şi bine condusă, cum dumneavoastră aşteptaţi toţi. Ş.P.: Şi tot aşteptăm! Dar e ceva credinţă în aşteptarea aceasta a poporului român. Apropo, credinţa ce rol a jucat pe scena vieţii Domniei Voastre? V.M.: Foarte mare! Foarte greu de exprimat... Credinţa te-ajută indiscutabil. Şi în cântat m-a ajutat credinţa. Credinţa în Dumnezeu, pentru mine, a fost una dintre componentele carierei mele. De multe ori, eu mergeam în fiecare zi la biserică. Nu puteam, atunci a doua zi, a treia zi. Însă, e bine să crezi în ceva. Nu cred că este exact forma care este descrisă în manualul de şcoală, însă în ceva trebuie să credem, pentru că există! De unde am venit şi toată evoluţia de care putem să vorbim – undeva a fost un început, o forţă cu totul supranaturală. Eu cred în Dumnezeu şi asta m-a ajutat, bineînţeles, să am şi putere! Ş.P.: Dar iubirea? V.M.: Am iubit! Am iubit pe ani şi pe etape (râde). Joacă un rol foarte mare în viaţa oricui. La început, iubirea pentru o altă persoană, pe urmă, pentru propria ta producţie, pentru copiii tăi, dacă ai. Fiul meu avea trei patru ani când îl vedeam că strigă de-acolo, din lojă: „Bravo, papa!”... Mi-am iubit la nebunie copilul! Am iubit la nebunie... Câteodată ai şi decepţii, dar acestea sunt inerente vieţii – nici măcar să nu mă-asculţi! Iubeşte, asta te va salva!

ş putea spune câteva cuvinte despre oamenii pe care i-am cunoscut – pe cei mai mulţi dintre ei după convertirea mea la ortodoxie, după intrarea în Biserică. În momentele acelea de mare necesitate sufletească, de mare nevoie sufletească, am cunoscut oameni cu adevărat providenţiali pentru mine şi de asemenea, oameni care au fost mari personalităţi în generaţia lor şi, până la urmă, în destinul neamului nostru.

Aş începe să spun câteva cuvinte despre doamna Aspazia Oţel-Petrescu, cea care m-a uimit cel mai profund. Modul în care am cunoscut-o e destul de interesant: prin domnul Traian Popescu, unul dintre cei care au suferit pe propria lor piele prigoana pe care sistemul oficial, sistemul bolşevizat a prăvălit-o asupra poporului român. Traian Popescu a stat prin multe dintre puşcăriile comuniste şi a reuşit să reziste! Un lucru interesant este că – deşi inginer de profesie, de formaţie, om care nu cântase în viată lui şi nu cunoştea nici notele muzicale –, după câţiva ani de detenţie, de disperare, de cădere în deznădejde, într-o noapte a compus o simfonie, un imn al Învierii pe note care a fost interpretat, ulterior, la Opera din Bucureşti. Absolut minunat: partitura a fost scrisă de Traian Popescu în minte! Domnul acesta minunat îmi răspundea la multele întrebări pe care le aveam, iar unele dintre ele erau

acestea: „Cum ar trebui organizat tineretul, cum ar trebui să înţeleagă lucrurile astea, să se ridice la nivelul la care au fost ei în generaţia lor?” Şi mi-a răspuns la acestea un om smerit, cu adevărat smerit: „Ar putea să îţi spună mai multe doamna Aspazia Oţel-Petrescu.” Mi-a prezentat-o puţin, i-a făcut un portret, să zicem. Executase 14 ani de închisoare şi această doamna. Din câte am înţeles, fusese ucenica lui Blaga, studenta lui favorită. Ardeam de nerăbdare să o cunosc, mai cu seama că citisem o carte care se numea Strigat-am către Tine, Doamne… – o carte care poate fi considerată şi filocalie, şi pateric. O carte atât de minunată încât am simţit nevoia ontologică s-o cunosc pe această doamnă minunată şi l-am rugat pe domnul Traian Popescu să mijlocească cumva o întâlnire. Şi mi-a zis: „Cum să nu?! Numaidecât!” Eram în Bucureşti la dumnealui şi a dat un telefon şi a zis: „E aici un tânăr care ar vrea să vă cunoască. Eu vă rog să îl primiţi.” A fost de accord şi am luat

2017 | Manifest Româneşte | 73

telefonul. Era şapte sau opt seara, eram în Cotroceni, în doctrinar – deci nu vorbim doar despre o părere politică –, Bucureşti, şi zic: „Dacă nu e foarte târziu, aş veni acum.”/ de a vorbi doctrinar, sistematic despre cum ar trebui „Păi, cu ce o să veniţi?”/ „O să iau un taxi, ceva rapid, că să organizată societatea, despre cum ar vedea articulată nu mai pierd vremea.”/ „Bine, eu vă aştept. Numai să ştiţi că politic România. Şi m-a uimit foarte mult că, la aproape 90 până la Roman o să faceţi destul de mult.” – A fost foarte de ani, putea să gândească în felul acesta. O consider cel interesant, fiindcă eu atât de mult doream să mă întâlnesc mai lucid om politic pe care l-am văzut, pe care l-am cu persoana aceasta cunoscut şi pe care  încât n-am mai ţinut l-am ascultat vreodacont de oră, de zi, de tă. De asemenea, are Toţi oamenii aceştia erau dispuşi, la vârsta lor distanţă, de oraşe. un condei minunat. Nici măcar nu am pus Zugrăveşte portrete, înaintată, să-şi dea viaţa oricând pentru credinţa lor, o întrebare elemensuflete în cărţi. Cuvintară: „Unde locuiţi?” tele sale sunt adevăpentru neamul lor, pe care l-au iubit atât de mult! rate portrete de oaEi bine, s-a meni. Am mai fost de  întâmplat după câteva câteva ori. M-am fololuni. Am plecat spre sit foarte mult de întâlnirile cu dumneaei. Sunt onorat că dumneaei cu o maşină. Undeva în Roman, într-o benzim-a primit şi că mă consideră, să spunem, prieten. nărie, m-am schimbat, să par şi eu foarte decent la întâlnirea ce urma. Şi aveam emoţii gândind că, deşi eram îndrăgostit iremediabil de persoana aceasta, omul, fiind Ar mai fi o personalitate pe care aş vrea să o evoc: Ilie atât de nestatornic, voi fi dezamăgit. Bineînţeles că am Tudor, cunoscut ca tatăl lui Tudor Gheorghe. Eu vă spun ajuns şi întâlnirea a fost peste aşteptare. A fost o minune că, mai degrabă, Tudor Gheorghe ar trebui cunoscut ca fiul de discuţie, o minune de întâlnire, am plâns de câteva ori… lui Ilie Tudor. Din foarte multe motive. Unul dintre ele Doamna Aspazia Oţel-Petrescu a primit o pedeapsă este că Ilie Tudor a suferit, de asemenea, în închisoare. Au mare, de 16 ani, şi, după zece ani, a fost eliberată. De acum vrut să-l prăbuşească psihic şi au adus un certificat de i se pregătea adeverinţa de eliberare şi, înainte de a fi ajuns deces al fiului său, al lui Tudor Gheorghe. Au încercat să-l acasă, a mai primit încă patru ani. Este o lovitură convingă să renunţe la crezul şi la credinţa sa, dat fiind că, năucitoare! Nu poate să o ducă numeni. Eu vă spun că am iată, „Dumnezeul lui” nu-l poate ajuta; dimpotrivă, l-a lăsat făcut armata şi, atunci când au spus că ne prelungesc în mâna prigonitorilor şi, mai mult decât atât, l-a lovit în termenul cu încă o lună, am simţit că s-a prăbuşit ce avea mai sfânt. Incredibil ce răutate gratuită, incredibil pământul. Dar cum este să execuţi zece ani dintr-o cât demonism! Mi-a povestit că noaptea a visat cum fiul pedeapsă de 16 ani, după care să fii eliberat şi, înainte de a său trăieşte şi îl aşteaptă. De unde era în pragul nebuniei gusta prima gură de aer a libertăţii, să mai primeşti o cu câteva ore înainte, acum avea puterea să treacă peste tot pedeapsă de patru ani? De asemenea, doamna Aspazia m-a ce a însemnat închisoarea comunistă. Foarte mult m-a uimit cu întâmplarea pe care a trăit-o în închisoare, atunci impresionat la acest om că avea o capacitate de înţelegere când n-a vrut să denunţe o femeie-gardian care îi făcuse a creştinismului aşa cum Hristos, Dumnezeul-Om, l-a lăsat rău, o băgase la izolare de vreo două ori, iar izolarea Apostolilor şi ei ni l-au predanisit nouă. Avea o putere de a însemna aproape moartea. Această femeie avea o fetiţă de ierta pe toţi cei care l-au prigonit. Îi iertase pe toţi din câţiva anişori şi condamnatele au făcut o rochiţă de ziua toată inima: şi pe cei care l-au chinuit în închisoare, şi pe fetiţei. Şi pentru că femeia fusese prinsă, au fost interogate cei care l-au persecutat după aceea, în închisoarea de după toate deţinutele de acolo. Doamna Aspazia era cea care ştia închisoare. Avea o pace şi o linişte pe care nu o au decât exact şi n-a vrut să spună, iar pentru asta Dumnezeu a cei care au cunoscut Duhul Sfânt, cei care sunt atinşi de dăruit-o cu o întâmplare absolut minunată, cu o întâlnire har. Am primit de la acest om o carte, De sub tăvălug, absolut minunată. Pentru că nu a vrut să o denunţe pe acum vreo 10 ani, poate mai puţin, pe care mi-a scris: „Te femeia-gardian, cea care îi făcuse rău, a fost aruncată la îndemn cu toată inima să intri în cler”. Nici nu se punea şobolani, legată cu mâinile la spate, într-un beci, într-un problema atunci să se întâmple aşa ceva. Dar, anii care au subsol de la Mislea, închisoarea de femei. Acolo, harul s-a urmat i-au dat dreptate. Cu adevărat un om excepţional! A pogorât peste ea, adică a văzut lumina cea neapropiată, trecut la Domnul anul trecut, în 2015. lumina cea necreată… A fost şi la Constanţa, îl invitasem la o conferinţă. Avea Mi-a vorbit despre mari personalităţi ale perioadei undeva la 90 de ani şi a zis „prezent” imediat, dintr-un sat interbelice pe care le-a cunoscut personal sau din lucrările din Oltenia. A spus că îl durea puţin piciorul, dar că a doua pe care le-au făcut. O doamnă foarte distinsă, o doamnă zi avea să vină, nu era nicio problemă. Şi aici s-a cazat care crede profund în Dumnezeu. Are o trăire într-un hotel. Era toamnă spre iarnă şi era, parcă, singura excepţională, o rugăciune excepţională. Dar, peste toate cameră ocupată din hotelul acela. Dimineaţă, înainte de a-l acestea, m-a atras cel mai mult capacitatea de a înţelege vizita, îi intrase în camera un papagal din acela mare şi stă-

74 | Manifest Româneşte | 2017

tea undeva pe noptiera de lângă patul lui. Intrase în camera lui şi îl păzea de pe noptieră, mânca din mâna lui. Era un lucru pe care nu mi-l puteam închipui, era uimitor! De altfel, Ilie Tudor a fost un om foarte blând, un om foarte profund care vorbea puţin şi nu se lăuda. De câte ori pomenea numele fiului său, ochii i se umpleau de lacrimi. A slujit la biserică, a fost cântăreţ, măcar că avea Crucea Patriarhiei. A fost onorat de Biserică astfel, cu cea mai înaltă distincţie care se poate da mirenilor. Cu toate că avea această cruce, repet, a slujit timp de aproape 50 de ani la strană. A cântat lui Dumnezeu! De fiecare dată când cânta la strană, lăcrima! Am cunoscut mulţi oameni minunaţi, foarte mulţi. Nu ştiu cum, dar cred că Dumnezeu a îngăduit asta pentru cerbicia mea, pentru raţionalismul meu, pentru inima mea împietrită. A fost nevoie să-i cunosc pe toţi oamenii aceştia ca să-mi dau seama că erau legaţi printr-un fir nevăzut, printr-o credinţă foarte puternică, autentică, o credinţă ortodoxă limpede precum cristalul, limpede ca apa de izvor. Şi erau dispuşi, la vârsta lor înaintată, să-şi dea viaţa oricând pentru credinţa lor, pentru neamul lor, pe care l-au iubit atât de mult! Noi nu eram vrednici de apropierea lor şi nu ştiu cum a rânduit Dumnezeu asta, dar a fost minunat!

Sorina-Gabriela Milescu .

Iată că pot fi spuse foarte multe amintiri, foarte multe întâmplări. Am stat mult de vorbă cu aceşti oameni, mi-au permis să stau de vorbă foarte mult cu ei. Am spus lucrurile acestea care mi-au schimbat, mi-au marcat profund viaţa şi care mi-au dat să văd că există oameni care au experiat pe Duhul Sfânt. Oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu faţă către faţă să spunem, în sensul că au văzut slava Sa, au dobândit harul Duhului Sfânt. M-au interesat aceste chestiuni, în principal, ca rost al unei vieţi până la urmă. Sigur că sunt foarte multe etape în vieţile lor care sunt uimitoare, dar m-a interesat mai cu seama din perspectiva duhovnicească a cunoaşterii lui Dumnezeu, a vederii lui Dumnezeu pentru că toată spiritualitatea noastră ortodoxă are drept culme vederea lui Dumnezeu. Toţi sfinţii şi toţi teologii adevăraţi au vorbit despre vederea lui Dumnezeu, adică a luminii celei necreate, despre dobândirea harului Duhului Sfânt. Şi, cu adevărat, aceşti oameni şi alţii pe care i-am cunoscut au dobândit aceste daruri de la Dumnezeu, mai presus de orice raţiune, de orice înţelegere cu mintea noastră. Sigur, altfel, multe momente din viaţa lor sunt momente minunate, momente de neînţeles, ale unor oameni care au devenit supraoameni, nu după modelul lui Nietzsche, ci după modelul pe care îl întruchipează Hristos, pentru că au atins smerenia, această virtute care te face supraom în înţelesul pur creştin.

arţi, 3 noiembrie 2015, am asistat la un gest de dreptate istorică: după 75 de ani, inima Reginei Maria a fost reaşezată „aproape acasă”, în locul unde a bătut pentru ultima oară. Majestatea Sa Regele Mihai I, Şeful Casei Regale a României, a cumpănit mult această decizie. După pierderea Cadrilaterului, în toamna anului 1940, ultima dorinţă a Reginei Maria – ca inima ei să se afle la Balcic, în Tenha Yuvah („Cuibul liniştit”) – nu va mai fi fost posibilă.

În paginile ce urmează, vă propun să ne aplecăm asupra extraordinarei, dar complicatei istorii a inimii primei Suverane a României Mari. (Ilustraţie semnată de Cristina-Maria Vâlcu)

Ultima dorinţă a Reginei Maria Obiceiul separării inimii de trup are o veche tradiţie. Scriitoarea Tatiana Niculescu Bran face o incursiune în istoria acestui obicei în cartea „Regina Maria. Ultima dorinţă” (Humanitas, 2015)1. Istoricul Diana Mandache îl rezumă astfel: „Era o tradiţie mai veche din ţările scandinave, dar şi medievale, a cavalerilor teutoni, să-şi depună inima într-un loc drag lor.” Marea Regină Maria a României a închis ochii la Castelul Pelişor, în ziua de 18 iulie 1938, la ora 17:38. Doctorul Nicolae Minovici este cel care s-a îngrijit de procedurile desprinderii inimii Reginei de trup2. Trupul Reginei a fost depus la Curtea de Argeş, alături de Marele Rege Ferdinand, la 24 iulie. Inima Reginei, într-o casetă de argint introdusă într-o casetă mai mare de argint aurit, a fost învelită în drapelul englezesc şi românesc de către Regele Carol al II-lea, după „ultima şi emoţionanta slujbă”, din 21 iulie, de la Palatul Cotroceni, reşedinţa oficială a Reginei Maria. „Am chemat fraţii să mă ajute şi pe toţi ne-au podidit lacrimile...”, notează acesta două zile mai târziu în jurnalul său3. După o şedere de trei luni la Mănăstirea Cotroceni, la 29 octombrie 1938, inima Reginei, ajungea, prin grija generalului Constantin Apostolescu, la bordul

76 | Manifest Româneşte | 2017

distrugătorului Regina Maria, la Balcic, paradisul mult iubit al Suveranei. Dorinţa testamentară a Reginei este respectată: inima este depusă la Capela Stella Maris, devenită „un loc de pelerinaj şi de reculegere” (Diana Mandache). Pierderea Balcicului Într-o scrisoare adresată unui prieten, Ray Harris Baker, Regina Maria a anticipat pericolul pierderii sudului Dobrogei: „Balcicul este foarte aproape de frontiera bulgară. Dacă vor fi noi convulsii, locul inimii mele poate cădea cu uşurinţă în mâinile lor, şi apoi, vai, biata mea inimă!”4 Situaţia inimii Reginei nu a fost omisă de Regele Carol al II-lea în timpul negocierilor cu Bulgaria pentru statutul Cadrilaterului. La 16 august, partea română a susţinut chiar extrateritorialitatea castelului Balcic, ca o anexă a Legaţiei Române. Ţarul Bulgariei, Boris al III-lea, s-a opus, promiţând că va face „tot ce este dictat de respectul datorat memoriei reginei Maria”5. La 7 septembrie 1940, după aprinsele negocieri din timpul Regelui Carol al II-lea, România semna Tratatul de la Craiova, a doua zi după abdicarea monarhului. România pierdea, astfel, Cadrilaterul – sudul Dobrogei.

Prin grija Generalului Eugen Zwiedinek, fost Maestru al Curţii MS Reginei Maria a României, inima fusese deja luată de la Balcic6 şi readusă în mai puţin marele Regat al României. La Bran Fiica Reginei Maria, Principesa Ileana, acum Arhiducesă a Austriei, s-a îngrijit ca inima să fie reaşezată la Bran, castelul pe care Suverana l-a primit de la braşoveni şi l-a lăsat, prin testament, mult iubitei sale fiice. Inima a fost depusă într-o „capelă de stâncă”. În memoria mamei sale, Principesa Ileana a înfiinţat, la Bran, Spitalul Inima Reginei, pe care l-a condus până ce a fost alungată din ţară. În ianuarie 1948, înainte de a părăsi România într-un exil forţat, Principesa Ileana a încercat să recupereze inima, dar „sarcofagul din mamură era atât de bine cimentat în stâncă, încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mişcăm”. Interpretând semnul drept dorinţa Reginei ca inima „să rămână în pietrele şi pământul românesc”7, Principesa şi-a prezentat ultimele omagii şi şi-a luat rămas bun. În pribegie Istoricul Diana Mandache menţionează că, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, românii veneau într-un pelerinaj la „capela din stâncă”. Temători de puterea acestui simbol, autorităţile „iau atitudine”: inima Reginei, în cele două cutii, este mutată la Muzeul de Istorie a Republicii Socialiste România, în 1971, fiind oficial transferată din administrarea Muzeului Cetăţii Bran în 19748. Inima Reginei a rămas în subsolul muzeului de pe Calea Victoriei timp de 44 de ani. În 2005, la Braşov, istoricul Nicolae Pepene, alături de Emil Stoian, publica lucrarea Inima Reginei Maria, afirmând că, în pofida popularităţii Reginei Maria, faptul că inima Suveranei este păstrată într-un muzeu nu scandalizează pe nimeni din rândul opiniei publice9. În 2007, jurnalista Camelia Csiki realiza, pentru Televiziunea Română, documentarul „Inima Reginei”, luând interviuri celor doi autori precum şi membrilor Familiei Regale. La acel moment, Branul era primul loc luat în considerare chiar de M.S. Regele Mihai.

În 2007, Ministerul Culturii, prin directorul Direcţiei de Patrimoniu, Mircea Angelescu, intervievat de Camelia Csiki, disocia soarta inimii, care depindea strict de voinţa Familiei Regale, de soarta celor două cutii în care inima a fost depusă, care sunt bunuri de patrimoniu. Prin decizia Guvernului României din 23 septembrie 2015, inima a putut fi transportată la Castelul Pelişor în cutia de argint originală, însă supracutia a rămas la muzeu (pentru conformitate istorică, artiştii Casei Regale au fost nevoiţi să creeze o nouă cutie!)10. În sfârşit, „aproape acasă” La 3 noiembrie 2015, într-o zi de marţi, sute de oameni s-au aflat în faţa Muzeului de Istorie pentru a vedea cum, în prezenţa Familiei Regale a României şi a Familiei Principesei Ileana (ASR Principesa Moştenitoare a României, ASR Principele Radu, ASR Principesa Maria, ASIR Arhiducesa Maria Magdalena a Austriei și soțul ei, Baronul Hanns Ulrich von Holzhausen), inima Reginei Maria îşi începe „ultimul drum”. Conform dorinţei Suveranei, inima a fost acoperită, pe toată durata procesiunii, cu stindardul României și cu cel al Marii Britanii, ca în 1938. La ora 15:00, inima a fost depusă în Camera de Aur a Castelului Pelişor. Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar Patriarhal, a oficiat o slujbă de pomenire şi a rostit un cuvânt de omagiere pentru Regina Maria. Vă propun să încheiem cu un fragment din testamentul Reginei Maria, scris la Balcic, în ziua de 29 iunie 1933: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dimpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.”

„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică,” 2017 | Manifest Româneşte | 77

 Note

1 – Tatiana Niculescu Bran, Regina Maria. Ultima dorinţă, Ed. Humanitas, 2015, capitolul Fă din inima ta un loc de odihnă (pp. 45-54). La pp. 163-164 se poate găsi o listă incompletă cu 20 de cazuri de Regi şi Regine din istoria Marii Britanii ale căror inimi au fost înhumate separat de trup. 2 – Tatiana Niculescu Bran, op.cit, pp.102-104. 3 – Diana Mandache, Balcicul Reginei Maria, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014, pp. 163-164. 4 – Diana Mandache, op. cit., p. 170. 5 – Cristophe Midan, Carol al II-lea şi teroarea istoriei. 1930-1940, Editura Militară, Bucureşti, 2008, traducere de Daniela Codruţa Midan, p. 336. 6 – Diana Mandache, op. cit., p.170. 7 – „....the marble sarcophagus was so firmly cemented into the rock that we could neither open nor remove it. Then I thought that, after all, it must be my mother's wish that her heart should remain with her people, in the Romanian rocks and soil.” – ASR Principesa Ileana a României, Trăiesc din nou/ I live again, capitolul 28. 8 – Diana Mandache, op. cit., pp. 170-171. 9 – Nicolae Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, Editura Illustratis, 2005, Braşov, p. 11. 10 – Trebuie menţionat meritul directorului general al Muzeului Naţional de Istoriei al României, dl Ernest Oberländer-Târnoveanu, care, din 2011, s-a implicat activ pentru ca această dreptate istorică să fie posibilă.



ând am fost rugată să scriu ce simt referitor la viaţa mea de când m-am mutat în Danemarca, un amalgam de trăiri mi-a străpuns inima într-o clipă. Mi-am dat seama că, trăind aici, nu mă gândesc atât de mult la ce este în sufletul meu, întrucât, de multe ori, nu am timp, iar, cateodată, pur şi simplu refuz să o fac. Studiez Marketing la Business Academy Aarhus şi pot spune că viaţa mea s-a schimbat radical. Dacă înainte credeam că eram responsabilă, ei bine, nu ştiam ce reprezintă, de fapt, această noţiune. Cu alte cuvinte, sunt extraordinar de recunoscătoare acestei ţări pentru ce îmi oferă, pentru că mă învaţă ce înseamnă a fi o persoană matură, independentă. Acum, sunt pe de o parte, o pricepută gospodină (am învăţat să calc, să gătesc, să-mi drămuiesc sursa de venit în mod eficient), iar pe de alta, studiez strategii de marketing, economie, pregătindu-mă să lucrez în domeniul afacerilor. Aşadar, pot spune că experienţa de a trăi aici mă educa permanent din toate punctele de vedere, mă formează ca om complet, integru.

Recunoştinţa mea nu se opreşte, însă, aici. Am învăţat să mă bucur de micile momente şi lucruri care contează cu adevărat în viaţă. Am înţeles că frumuseţea vieţii nu poate fi masurată decât în trăiri. Danezii au acest cuvânt „hygge”, ce nu poate fi explicat sau tradus, ci, mai de grabă, simţit. Se referă la bucuria de a petrece timp împreună, la cum sufletul plin de blândeţe nu are nevoie nicidecum de vreun bun material pentru a-şi găsi locul în societate. Aici nu există sărac sau bogat, toţi suntem egali din acest punct de vedere. De asemenea, a fi într-o clasă internaţională mi-a permis să cunosc oameni aparţinând a 19 naţionalităţi şi culturi diferite – totuşi, suficient de apropiate pentru a ne arăta că toţi suntem, până la urmă, oameni. Referitor la România, nu pot spune decât că îmi lipsesc familia, caţiva prieteni, dar prea puţin locurile în care am copilărit. Zilnic, această descoperire mă întristează, căci simt cum mă dezrădăcinez şi mă simt, astfel, o trădătoare, simt că ceva se rupe în sufletul meu, dar, în acelaşi timp, simt şi cum Danemarca este mai calduroasă cu mine – deşi sunt o străină – decât a fost România în 19 ani. Sufletul încă-mi tresare când aud, întâmplător, româna în autobuz, însă, de fiecare dată, simt răceală în priviri. Încă mă doare…

Johan Klein

78 | Manifest Româneşte | 2017

Acestea fiind zise, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a îndrumat calea şi am speranţa că voi putea să găsesc fericirea aici. Cine ştie? Poate voi aduce, cândva, puţin din fericirea mea şi înapoi acasă, în România.

„De la un cardiac, cordial”, ultima poezie a lui A.P., dictată lui Andrei Păunescu

entru a face proba etichetei noastre, am conceput următoarea listă de greşeli – de orice fel – strecurate în prezentul număr al revistei Manifest Româneşte. Modelul de citire este „Pag. X: structură iniţială → structură corectă/ revizuită/ comentariu”. Nu am inclus în prezenta erată unele aspecte formale. Astfel, în diverse contexte, rugăm a se ierta a) scăpări ale folosirii diacriticelor sau folosiri greşite şi b) separarea pe două rânduri a elementelor unei structuri unitare (ex. s-|o; a| X-a; vest-|europeană; art.|7, etc.). Facem menţiunea că nu includem în textul acestei erate nici formele preferate de autori în întrebuinţarea stilurilor proprii (ex. Pag. 38: glonte).

Pag. 5: revistă de artă, de cultură şi de istorie → revistă de artă, cultură şi istorie; (istorie) → (istorie, drept) | Pag. 12: al cărui → al cărei | Pag. 13: cuvinte → cuvine | Pag. 17: d-voastrăş → d-voastră | Pag. 18: din din producţie → din producţie | Pag. 21: romanul al lui → romanul lui | Pag. 27: simţi, un tăiş → simţi un tăiş | Pag. 28: apartamentului şi, ca nicio-dată, → apartamentului şi, ca niciodată, | Pag. 35: Viteazu → Viteazul | Pag. 37: spre Alba Iulia, spre a fi → spre Alba Iulia, pentru a fi | Pag. 38: podele – poezia → podele –, poezia | Pag. 44: dl. Pivniceru → domnul Pivniceru | Pag. 46: de viaţă şi exteriorizarea → de viaţă, şi exteriorizarea | Pag. 50: casa sa → casa lui; ne-comunişti → necomunişti | Pag. 52: fabulous → fabulos; şi de lumină şi de luptă şi de libertate → şi de lumină, şi de luptă, şi de libertate | Pag. 53: Domnule Păunescu vă mulţumesc → Domnule Păunescu, vă mulţumesc | Pag. 56: în Partid – → în Partid –, ; Ion → Ioan; cu cei care → cu cei cu care | Pag. 58: Domeniile Coroane → Domeniile Coroanei | Pag. 63: „telecommuting”, sau → „telecommuting” sau; aproiere → apropiere | Pag. 68: funcţionare al raţiunii → funcţionare a raţiunii; spectre, şi de → spectre şi de | Pag. 72: trei patru → trei-patru | Pag. 73: şi de asemenea, → şi, de asemenea, | Pag. 74: A trecut la Domnul anul trecut, în 2015. → A trecut la Domnul în 2015. | Pag. 78: sunt pe de-o parte, (...) iar pe de alta, → sunt, pe de-o parte, (...) iar, pe de alta, ●